Aspecte ALE Agresivitatii In Penitenciare

INTRODUCERE

Care individ nu se înfioară, mai mult sau mai puțin, când aude cuvântul ,,penitenciar” ? În acel moment, unii oameni au în minte sinonimul „pedeapsă”, alții – „dreptate”, mulți – „condamnare”, foarte puțini – „reabilitare”. Oricare dintre aceștia, tânăr sau bătrân, bărbat sau femeie știe că cei care ajung acolo au făcut ceva ,,rău”, îndeajuns de rău încât să nu-și poată ,,plăti” fapta doar cu scuze, promisiuni de nerepetare sau îndreptare ori printr-o amendă contravențională.

Încă de la o vârstă fragedă copiii sunt învățați, în familie și mai apoi și în școală, să se ferească de cei răi care pot apărea în prejma lor și, la rândul lor, să nu comită greșeli ale căror urmări le-ar resimți alții sau chiar ei înșiși. Rolul inițial le revine părinților – ,,cei șapte ani de acasă” – dar, odată cu dobândirea calității de elev, educația morală este atribuită preponderent dascălilor din învățământ, de aproape fiecare dată când un copil greșește în public fiind apostrofat de către adulți cu dictonul: ,,Așa te învață la școală …???”. Dar, nici familia și nici școala nu sunt exclusiv responsabile de ,,învățarea” unor gesturi/fapte condamnabile ale autorilor minori. Este adevărat că un copil ,,copiază” sau ,,moștenește ” atitudinile comportamentale ale părinților, fie și dintre cele mai puțin lăudabile, că în incinta școlii intră în contact cu diverse caractere ale colegilor, uneori mai îndoielnice decât normalul, dar să nu neglijăm faptul că informația transmisă clasic sau modern tehnologizată (presa, radioul, televiziunea și, în special internetul) ajunge la tinerele ,,vlăstare” pe căi insuficient controlabile, aducându-le acestora modele de viață dintre cele mai diverse. Astfel se explică de ce indivizi superior instruiți sau care provin din familii cu adevărat onorabile, cu o bună imagine în societate, ajung să comită acte contravenționale sau infracționale, sancționate juridic proporțional cu gravitatea faptei.

Ca urmare, cauzele infracționalității sunt multiple și diverse, agresivitatea de un anume gen fiind de obicei baza comiterii actului infracțional, condamnabil la detenția autorului.

Privarea de libertate, elementul esențial care definește acțiunea socială a unui penitenciar, presupune, conform oricărei definiții simple limitarea, totală sau parțială, a libertății unei persoane, pentru o perioadă de timp. Dar, privarea de libertate nu trebuie să aibă doar rolul „de a trimite după gratii”, „de eliminare din societate”, ci și un rol recuperator, de ajutor pentru deținuți de reintegrare socială atunci când ies.

Pornind de la astfel de gânduri, am vrut să văd care este viața în penitenciar, ce simt și ce gândesc atât cei ce își ispășesc pedepsele acolo, cât și cei ce lucrează în penitenciare.

Obiectivele generale ale lucrării urmăresc definirea și înțelegerea noțiunii de agresivitate, formele și tipurile acesteia și consecințele manifestării agresivității atât în societate, înainte de a ajunge în spațiul limitat al celor condamnați la privarea de libertate, cât și în incinta acestui spațiu.

Structura lucrării este concretizată în 3 capitole, primele două fiind destinate conținutului teoretic al temei, cea de a treia părții practice a acesteia:

Prima parte cuprinde definirea și caracterizarea agresivității. În această parte am încercat abordarea termenului de ,,agresivitate” din punct de vedere teoretic, apelând la literatura de specialitate din domeniu.

În cea de-a doua parte am încercat introspecția mediului penitenciar, tot sub aspect teoretic.

Cea de-a treia parte a lucrării, și ultima, cuprinde cercetarea, studiile de caz, propriile concluzii, soluțiile și îmbunătățirile pe care le-am considerat necesare în scopul diminuării/eradicării agresivității celor care conviețuiesc în mediul penitenciar.

Cap.1 AGRESIVITATEA ȘI CONDIȚIA UMANĂ

Definirea agresivității

Agresivitatea sau comportamentul agresiv constituie acea formă de comportament manifestat în sens distructiv, în vederea producerii unor daune de tip material, psihologic, moral sau mixt. Cele mai frecvente și mai cunoscute forme ale comportamentului agresiv sunt delincvența și infracționalitatea.

Din perspectiva scopului urmărit, unele comportamente agresive sunt orientate, au ca scop producerea unui rău unei alte persoane, în timp ce alte comportamente agresive au în principal ca scop demonstrarea puterii sau masculinității agresorului. Agresivitatea nu este exclusiv un comportament antisocial, nu trebuie confundată sau identificată cu delincvența sau cu infracționalitatea. Există unele sporturi (boxul, artele marțiale) în care practicanții manifestă agresivitate, chiar explicită, dar nu poate fi catalogată drept un comportament antisocial. Analog, nici situația inversă nu este întotdeauna valabilă: nu orice comportament infracțional sau antisocial este însoțit de agresivitate. Agresivitatea nu înseamnă violență. Cu toate că de foarte multe ori comportamentele agresive sunt confundate cu comportamentele violente, acestea prezintă diferențe majore, violența exprimând dorința clară de a vătăma, de a face rău, acest lucru putându-se face însă și fără agresivitate, fără ca inițiatorul să manifeste un comportament agresiv (de exemplu, otrăvirea unei persoane este într-adevăr un act agresiv, dar nu implică violență).

Agresivitatea nu este întotdeauna orientată în exterior, existând situații când comportamentul agresiv se îndreaptă asupra subiectului însuși, ceea ce denotă un comportament auto – agresiv. Dar, și aici se face distincția între actele auto-agresive grave precum sinuciderea, auto-mutilarea, și acele comportamente auto-agresive ușoare, care pot periclita sănătatea, însă nu într-o manieră așa evidentă: fumatul, consumul de alcool, droguri etc.

În psihologie, agresivitatea se referă la comportamentul direcționat spre a răni. Agresivitatea poate fi fizică sau verbală, iar comportamentul este clasificat ca și agresivitate dacă nu produce efectiv durere sau leziuni. Comportamentul care produce accidental durere sau leziuni nu este agresivitate, conform psihologiei. Distrugerea proprietății sau alte comportamente distructive se pot încadra în categoria de agresivitate. Agresivitatea este un comportament paradoxal. De ce sunt oamenii motivați psihologic pentru a se răni unul pe celalalt? Cum ajută violența supraviețuirea și reproducerea? După două secole de teorii și progres tehnologic, psihologii au investigat componentele biologice și evoluționiste ale agresivității, precum si consecințele sale pentru societate.

Natura agresivității

Studiile pe animale arată că înclinația spre agresivitate este cel puțin parțial moștenită genetic. Agresivitatea ajută animalul să se reproducă și să supraviețuiască. Animalele folosesc agresivitatea pentru a dobândi și a-și asigura teritoriul și și resurse cum este mâncarea, apa, oportunitatea de a se împerechea. Se presupune că, din punct de vedere psihologic, agresivitatea și capacitatea de a omorî sunt produse ale trecutului nostru evoluționist. Unii cercetători au descoperit o așa-zisă genă a agresivității, care se transmite pe linie paternă. Ca urmare, agresivității i-a fost atribuită o origine ereditară sau instinctivă, dar aceasta teză a fost contrazisă, observându-se atât la animale cât și la om că agresivitatea este un rezultat al învățării, al modelării comportamentului în funcție de mediul de dezvoltare.

Omul diferă de animal în complexitatea agresivității sale datorită factorilor culturali, morali și sociali. Alcoolul, drogurile, medicamentele, durerea și disconfortul, frustrarea și violența sunt câțiva din factorii care influențează agresivitatea la om. Cultura joacă un rol dominant în agresivitate. Studiile antropologice arată că unele culturi au agresivitate scăzută, iar altele înaltă. De exemplu, bărbații americani sunt în medie mai agresivi decât japonezii sau spaniolii. În cadrul culturii americane sudiștii sunt în general mai agresivi decât nordiștii, pentru că sudiștii aparțin unei ,,culturi a onoarei”, care cere adoptarea violenței în fața insultelor. (Aniței, M., Psihologie experimentală. Iași: Editura Polirom,2007).

În explicarea comportamentului agresiv, în psihologie se disting două teorii clasice: teoria impulsului și teoria frustrării.

Teoria impulsului susține existența în organism a unei surse înnăscute care produce permanent impulsuri agresive ce trebuie să se reflecte, nu neapărat într-o manieră distructivă, asupra comportamentului pentru că, altfel, aceste impulsuri pot duce la dereglări emoționale. Cei mai cunoscuți reprezentanți ai acestei teorii sunt Sigmund Freud și Konrad Lorenz: Freud aprecia impulsurile ca orientate spre auto-distrugere (,,impulsul morbid”), acestea neputând fi exteriorizate decât în combinație cu impulsurile sexuale, în timp ce Lorenz înțelegea prin impulsuri o atitudine războinică, îndreptată împotriva organismelor din aceeași specie. Această teorie este mai puțin luată în considerare în psihologia modernă.

Teoria frustrării susține ideea comportamentului agresiv bazat pe sentimentul frustrării ca filon al comportamentului agresiv. Agresivitatea crește dacă persoana nu își poate atinge scopurile; cu cât persoana se află mai aproape de îndeplinirea scopului sau cu cât agresivitatea în caz de neîndeplinire a scopului este mai mare. Expectațiile au și ele un rol important: cu cât expectațiile sunt mai mari, cu atât și agresivitatea este mai mare. Prin aceasta se înțelegea la început doar tulburarea unei activități țintite, ulterior termenul fiind extins înspre toate evenimentele neplăcute față de care oamenii resimt aversiune (atacuri, hărțuieli, privări etc.). În fiecare dintre aceste situații se naște nevoia de agresiune, altfel decât în cazul teoriei impulsului, nu de la sine, ci ca reacție, ca nevoie ce trebuie să se exteriorizeze într-o formă sau alta. Faptul că impulsurile agresive apar de pe urma unor frustrări, că ele acționează ca energii care trebuie să găsească un canal prin care să fie evacuate, sunt imagini foarte populare în rândul publicului mai larg.

Teoria frustrării a fost modificată în nenumărate rânduri, rolul frustrărilor ca factor declanșator al agresiunilor fiind relativizat în mod considerabil. De necontestat însă este astăzi faptul că un eveniment frustrant poate provoca, pe lângă fapte de agresiune, și intenții constructive, resemnare, deviere, vise cu ochii deschiși, umor, auto-anesteziere (prin alcool, stupefiante etc.) și alte tipuri de comportament, reacțiile agresive apărând doar în anumite condiții. Astfel, sentimentele de furie apar când un eveniment este resimțit de către o persoană ca fiind ,,agasant” (de ex. un comportament ,,care nu se cuvine”). Aceste sentimente nu se transformă însă în mod automat într-un comportament agresiv, ci doar atunci când persoana în cauză s-a obișnuit cu acest tip de comportament, atunci când nu resimte nici o inhibiție și se poate exterioriza detașat, atunci când anumite persoane sunt / nu sunt prezente etc.

Teoria frustrării poate fi limitată și din alt punct de vedere: dacă apare un comportament agresiv, acesta nu este întotdeauna o reacție la o frustrare ci poate avea la bază și alte motive, de exemplu acțiunile violente manifestate la ordin, imitarea necugetată a unui grup de persoane sau acte de violență comise în vederea îmbogățirii (asasinate pe motiv de jaf, șantaj etc.).

Frustrările, ca o condiție posibilă și care s-a făcut deseori remarcată pentru comportamentul agresiv, rămân în continuare extrem de importante. Evitarea agresiunilor presupune evitarea apariției sentimentelor de frustrare – la nivel personal, printr-o abordare mai sensibilă a celorlalți oameni, iar la niv deviere, vise cu ochii deschiși, umor, auto-anesteziere (prin alcool, stupefiante etc.) și alte tipuri de comportament, reacțiile agresive apărând doar în anumite condiții. Astfel, sentimentele de furie apar când un eveniment este resimțit de către o persoană ca fiind ,,agasant” (de ex. un comportament ,,care nu se cuvine”). Aceste sentimente nu se transformă însă în mod automat într-un comportament agresiv, ci doar atunci când persoana în cauză s-a obișnuit cu acest tip de comportament, atunci când nu resimte nici o inhibiție și se poate exterioriza detașat, atunci când anumite persoane sunt / nu sunt prezente etc.

Teoria frustrării poate fi limitată și din alt punct de vedere: dacă apare un comportament agresiv, acesta nu este întotdeauna o reacție la o frustrare ci poate avea la bază și alte motive, de exemplu acțiunile violente manifestate la ordin, imitarea necugetată a unui grup de persoane sau acte de violență comise în vederea îmbogățirii (asasinate pe motiv de jaf, șantaj etc.).

Frustrările, ca o condiție posibilă și care s-a făcut deseori remarcată pentru comportamentul agresiv, rămân în continuare extrem de importante. Evitarea agresiunilor presupune evitarea apariției sentimentelor de frustrare – la nivel personal, printr-o abordare mai sensibilă a celorlalți oameni, iar la nivel social, prin crearea unor condiții de viață mai juste. Dar pentru că frustrările sunt, într-un anumit grad, inevitabile, este important și să fie ,,manevrate” într-un alt mod. Se știe că ,,oamenii diferă între ei după felul în care știu să manevreze frustrările, iar educația poate juca în acest sens un rol decisiv.” ( Hans-Peter Nolting, Aggression ist nicht gleich Aggression. Ein Überblick aus psychologischer Sicht; Der Bürger im Staat 43, 2/1993, p. 92-93)

Forme de manifestare a agresivității

Dat fiind faptul că agresivitatea, respectiv comportamentul agresiv este un fenomen foarte complex, o încercare de tipologizare este foarte dificilă.

Criteriile cele mai frecvente după care se poate clasifica agresivitatea sunt:

În funcție de agresor sau de persoana care adoptă comportament agresiv, agresivitatea poate fi clasificată în:

– agresivitatea tânărului și agresivitatea adultului;
– agresivitatea masculină și agresivitatea feminină;
-agresivitatea individuală și agresivitatea colectivă;
– agresivitatea spontană și agresivitatea premeditată.

În funcție de mijloacele utilizate în vederea finalizării intențiilor agresive, se poate împărți agresivitatea în:

-agresivitatea fizică și agresivitatea verbală ;
-agresivitatea directă, care are efecte directe asupra persoanei agresate, și agresivitatea indirecta, în cazurile în care pot apare intermediari între agresor și persoana agresată, victimă a comportamentului agresiv.

În funcție de obiectivele urmărite există:

-agresivitatea care are ca scop implicit sau explicit obținerea unor beneficii, a unui câștig material;

-agresivitatea ce are ca principal scop rănirea și uneori chiar distrugerea victimei.

În funcție de forma de manifestare a agresivității, aceasta poate fi:

-agresivitatea violentă și agresivitatea non violentă;

-agresivitatea latentă și agresivitatea manifestă.

(http://psihologiesociala.uv.ro/psihologie-sociala/agresivitatea.php)

K.E. Moyer prezenta o clasificare a agresivității în șapte categorii, din punct de vedere psihologic, biologic si evoluționist:

agresivitatea de prădător: atacul prădătorului;

agresivitatea inter-masculina: competiția între masculii din aceeași specie pentru accesul la resurse, femele, dominanță, statut, etc. ;

agresivitatea indusă de frică: agresivitatea asociată cu încercarea de a fugi din fața unui pericol;

agresivitatea de iritabilitate: agresivitatea indusă de frustrare și direcționată înspre ținta disponibilă;

agresivitatea teritorială: apărarea unei anumite zone împotriva intrușilor;

agresivitatea maternă: agresivitatea femelei cu scopul de protecție a puiului. (există, de asemenea, și agresivitate paternă) ;

agresivitate instrumentală: agresivitatea direcționată înspre obținerea unui scop, considerat a fi un răspuns învățat la o anumită situație. (Moyer K.E., The psychobiology of aggression, New York, Harper &Row,1976)

Surse de influențare a agresivității

Din punct de vedere anatomo-fiziologic, emoțiile își au originea în două zone principale ale creierului, respectiv amigdala si hipotalamusul, agresivitatea fiind legată și de hormoni, dintre care cel mai important este testosteronul; multe experimente au demonstrat că există o legătură directă între nivelul de testosteron și agresivitate la om. Un alt neurotransmițător implicat în biologia agresivității este serotonina. Vasopresina duce și ea la creșterea agresivității atunci când este prezentă în cantități mari in hipotalamusul anterior. Efectele norepinefrinei, cortizolului și al altor substanțe chimice se afla încă in studiu. (http://www.scribd.com/doc/63446309/Palp-10-6)

Agresivitatea fizică la om apare în general în jurul vârstei de 2-3 ani. Agresivitatea fizică nu este învățată, ci ține de abilitățile de auto- reglare. Unii copii au dificultăți de auto-reglare, cu comportament agresiv fizic la nivele atipic crescute, ceea ce este un factor de risc pentru comportamentul violent pe parcursul vieții. Agresivitatea apare la copil ca urmare a fricii, dificultăților în cadrul familiei, disfuncțiilor comportamentale, de învățare sau neurologice, traumelor emoționale și expunerii la violență în mass- media. Ca urmare, agresivitatea poate fi învățată prin urmărirea și imitarea comportamentului altora. Copiii care au observat la un adult diferite forme de agresivitate imită ulterior acest gen de comportament, acesta putând fi motivul pentru care copiii, ai căror părinți folosesc pedepsele fizice, au o probabilitate mai mare de a manifesta comportamente agresive, părinții oferind acest model.

Există multe dovezi care sugerează că urmărirea violenței la televizor crește probabilitatea comportamentului violent la copii. Un efect similar îl au și jocurile video. Modelele de agresivitate din viața cotidiană sau urmărite în film măresc probabilitatea ca cel prezent la astfel de scene să dezvolte un comportament agresiv, dar există și păreri ale unor psihologi care susțin faptul că expunerea la acte de violență ar avea un caracter cathartic, reducându-se astfel nevoia individului de a adopta un comportament agresiv.

Stimulii exteriori constituie o altă sursă de manifestare a agresivității. Alcoolul afectează rațiunea și oamenii devin mai puțin prudenți decât în mod obișnuit; de asemenea, alcoolul modifică felul în care este procesată informația; o persoană în stare de ebrietate vede un eveniment accidental ca pe unul rău intenționat, și astfel acționează în manieră mai agresivă. Durerea și disconfortul contribuie și ele la creșterea agresivității . Se pare că temperaturile crescute din mediu duc la creșterea agresivității și chiar plasarea mâinilor în apă rece duce la creșterea agresivității. De asemenea, și problemele sociale ca sărăcia, suprapopularea, aglomerația, valorile sociale etc. constituie factori stresori în tendința unei persoane de a reacționa agresiv.

Apartenența de gen are un rol important în agresivitate atât la om, cât și la animal. Masculii sunt în general mai agresivi decât femelele, bărbații își exprimă mai frecvent agresivitatea din punct de vedere fizic și comit cele mai multe crime. De fapt, cercetările arată că femeile nu sunt mai puțin agresive, dar își exprimă agresivitatea în alte moduri, și nu fizic. De exemplu, femeile au o agresivitate verbală și relațională mult mai mare, cum ar fi rejecția socială.

Printre cauzele frecvente ale furiei și agresiunilor se numără și pierderea stimei de sine sau percepția comportamentului incorect al altei persoane.

Totuși, adoptarea unui anumit comportament depinde de înclinațiile individuale. ,,În unele situații, exprimarea agresivității poate să aibă la origine o pulsiune, realizându-se astfel o detensionare, o reducere a intensității sentimentelor și a acțiunii agresive. Deși exprimarea sentimentelor de ostilitate nu reduce de obicei agresivitatea, acest lucru poate face persoana să se simtă mai bine. Acest efect poate fi explicat și prin faptul că persoana simte că are un control mai mare asupra situației.”

(http://baldovin.netai.net/acte/Din.psi.abis/texte/meta.htm).

Cap.2 PENITENCIARUL

Statul reprezintă, din punct de vedere juridic, societatea umană ordonată și organizată în scopul desfășurării propriei vieți politice, economice, culturale etc. și exercită prin legile și prin instituțiile sale o acțiune protectivă, directă atât asupra colectivității cât și asupra fiecărui individ în parte, în forme multiple, după natura și exigențele factorilor biologici, educativi, familiali, economoci, politici, administrativi, artistici, religiosi. În cadrul relațiilor ce se stabilesc în stat, ,,conduita fiecărei persoane este apreciată de ceilalți membri ai colectivității si este considerată convenabilă sau neconvenabilă pentru ei sau pentru grupul social, după cum acțiunea se armonizează sau vine în conflict cu acțiunile acestora” . Încălcarea normelor stabilite de societate determină întotdeauna , în mediul social un ,,dublu curent de emoții si acțiuni , în grade si limite diferite , reacția fiind determinată de calitatea victimei , de îndrăzneala, ciudățenia sau ablilitatea autorului periculos sau vătămător și de consecințele produse”. Pe de o parte, se produce o tulburare a conștiinței publice , iar pe de altă parte, se pune în mișcare angrenajul justiției penale. Termenul de justiție penală este folosit pentru a denumi ,,sistemul normelor juridice penale care reglementează relațiile de apărare sociala”. (R. M. Stanoiu și colectiv, Drept penal-partea generală, Editura Hyperion, Bucuresti, 1992, pg. 13). Cuvântul penal provine din latinescul ,,poenalis" și se referă la infracțiuni, la urmărirea și pedepsirea infractorilor. În conformitate cu articolul 52, Codul penal, pedeapsa este o măsură de constrângere si un mijloc de reeducare a condamnatului.

Etimilogic, cuvântul ,,penitenciar” provine din limba latină – poenitentia, semnificația sa derivând din limbajul creștin, însemnând pocăință, stare de privare fizică/materială impusă fie de preot, fie de către individ sie însuși în scop de autoîndreptare (http://www.webdex.ro/online/dictionar/penitenta).

Penitenciarul, închisoarea sau, cum i se mai spune în vorbirea mai puțin literară –pușcăria, este clădirea strategic securizată în care trăiesc pentru perioade determinate de timp ori pâna la sfârșitul vieții infractorii condamnați juridic la pedeapsa cu privare de libertate. În această așa-zisă ,,casă” a răufăcătorilor există un regim aparte de viață, cu reguli stricte și diverse interdicții pe care ,,colocatarii” –penitenții/ deținuții- sunt obligați să le respecte întocmai, abaterea de la acestea atrăgând după sine alte sancțiuni conforme cu legislația în vigoare și cu regulamentul de ordine interioară.

2.1. Persoana privată de libertate – scurtă tipologizare

Dincolo de durata pedepsei, administrația penitenciarului primește în custodie două categorii de deținuți (http://www.scritube.com/stiinta/drept/Noiuni-introductive): cei care se consideră vinovați și cei care neagă orice vinovăție. Interpretarea lor asupra faptelor este diferită și mai ales comportamentul în timpul detenției. Cei din urmă au frecvente crize depresive cu toate consecințele care decurg de aici.

O a doua distincție care trebuie facută este determinată de nivelul cultural al deținuților: cei cu studii sunt mai socializați, compensează prin imaginar frustrările inerente închisorii, depun eforturi pentru a se menține la un nivel acceptabil de civilizație (vorbire elegantă, îmbrăcăminte curată, politețe cu cei din jur, legături strânse cu familia, abonați la presă, deschiși la dialog etc). Ceilalți, sunt marcați de eșecurile existențiale înregistrate până atunci, pentru ei viața nu mai e o construcție permanentă ci o viețuire pur și simplu ; ei ar putea fi numiți ,,cei care nu au ce pierde”, pentru că ,,nu au carte”, nu au o calificare, nu au familie, nu au casă, nu au sănătate, nu au prieteni…

A treia remarcă are în vedere dinamica stării de sănătate mintală pe timpul executării pedepsei: o primă categorie își păstrează echilibrul sufletesc datorită unor caracteristici de forță ale Eu-lui; o a doua categorie sunt cei care intră în penitenciar cu dizarmonii ale personalității, care se accentuează, deși uneori, deținuții au certe beneficii din acest refugiu în boala psihică; a treia categorie se referă la cei care, pe un fond de normalitate, au căderi depresive, în care nevoia lor de ajutor trebuie satisfăcută în mod calificat.

Din perspectiva administrației penitenciarului deținuții se mai clasifică în cei care muncesc și cei care nu muncesc. Este greu de înțeles pentru cei din afara sistemului penitenciar ce înseamnă ,,ieșirea la muncă“: ritualul părăsirii închisorii în fiecare dimineață, schimbarea echipamentului penal cu cel de lucru, fixarea normelor pentru ziua respectivă, controlul calității operațiilor, problemele legate de protecția muncii, lucrul în echipă, întreținerea utilajelor, subordonarea în fața unor deținuți cu studii care conduc practic operațiile, pauza de masă, îmbarcarea în mașini la terminarea zilei, ritualul intrării în închisoare, apelul, baia. Implicațiile muncii pentru deținuți sunt imense. Dar cei care pot munci sunt puțini, pentru că nu au ce sau nu au calificarea necesară, pentru aceștia detenția fiind un calvar.

Tipologiile s-au diversificat și au evoluat constant din momentul în care a crescut considerabil ponderea de importanță a serviciilor specializate în intervenție psihosocială și educație. Acest parcurs favorabil a fost posibil datorită preluării unor modele străine ce și-au demonstrate eficacitatea și eficiența, acțiune urmată de adaptarea acestora la realitățile românești. Această etapă a presupus susținerea societății civile și a diverselor comunități profesionale, prin intermediul demersurilor efectuate de teoreticieni și practicieni în domeniul penitenciarizării.

Prin strategiile promovate de către Administrația Națională a Penitenciarelor, recuperarea socială a persoanei private de libertate a devenit o prioritate și, totodată, o preocupare generală a specialiștilor în domeniile socioumane, în calitatea lor de lucrători în cadrul departamentelor profilate pe activități cu specific de reintegrare și reinserție socială.

2.2 Coordonate ale adaptării și relaționării interindividuale în mediul penitenciar

2.2.1. Perioadele detenției

Din punctul de vedere al administrației penitenciare perioada de executare a pedepselor se împarte în trei segmente: carantina, executarea propriu-zisă și perioada pregătirii pentru eliberare.

Perioada de carantină se prelungește dincolo de cele 21 de zile – prevăzute mai ales din considerente medicale – până când deținutul nou depus ajunge la o formulă de viață acceptabilă. Apar multiple somatizări la cei care vin pentru prima dată: slăbesc, au insomnie, plâng, au dureri la membrele inferioare, sunt dezorientați în timp ș.a. Șocul depunerii este direct proporțional cu dezordinele emoționale preexistente depunerii: firile mai sensibile, cei cu un Eu slab, cei imaturi în plan afectiv și social, cei bolnavi în general suferă cel mai mult. Ceva mai târziu – o lună, două – se instalează sentimentul de victimizare, atunci când deținutul realizează amploarea atingerii – pierderilor din cauza condamnării și începe să-și imagineze handicapul situației juridice, nesatisfacerea nevoii de ajutor moral, sentimental de neputință și deposedare accentuat de prezența celorlalți deținuți cu care nu-și pot găsi la început afinități, măresc chinul depunerii.

Destul de repede dezamăgirea ia locul disperării : părăsiți de familie, luarea cu forța a bunurilor personale de către unii deținuți mai vechi, contactul cu mentalități și stiluri de viață greu de conceput înainte, imposibilitatea de a rămâne la distanță de partea rea a vieții de grup, grăbesc aderarea deținutului la normele și valorile neoficiale. După încercări de menținere a unor conduite mai înalte, după ce văd că prestigiul are alte coordonate (forța fizică, rămânerea în libertate puțin timp între două condamnări etc), după ce constată valoarea excepțională a ,,pachetului”, apare tendința să muncească ,,penal”, de exemplu în agricultură, doar la început de rând și doar acolo unde ești văzut), să folosească argoul, să se integreze în viața de detenție.

Executarea propriu-zisă a fost astfel denumită deoarece cuprinde cea mai mare parte a pedepsei în care se încearcă reeducarea deținuților, iar munca este principala activitate a majorității acestora. Cei mai mulți condamnați s-au edificat asupra principalelor probleme, si-au găsit locul în cadrul relațiilor de grup, încălcarea regulilor oficiale este tot mai rară. Cei cu vârstă înaintată relevă faptul că regimul legal de detenție nu creează neajunsuri majore.

Pregătirea pentru eliberare se referă la cele câteva săptămâni dinaintea eliberării, când deținutul este supus unui program special de instruire: i se dau sfaturi practice privind modul de rezolvare a problemelor pe care le va întâlni imediat după punerea în libertate, mai ales cele referitoare la noul loc de muncă și modul de comportare.

2.2.2. Etapele procesului de penitenciarizare

Sintetizând problemele legate de procesul de penitenciarizare, se apreciază că acestea ar include patru etape :

de acomodare, dominată, din punctuul de vedere al deținutului, de teamă și supunere, de efortul individual de a trăi în noul mediu de viață; sentimentul de părăsire și neputință este foarte puternic.

de adaptare, centrată pe căutarea recompenselor și câștigarea bunăvoinței cadrelor. Activitatea deținutului urmează secvența cunoaștere – valorizare – conduită. Mai exact, în prima perioadă a detenției, condamnatul este un atent observator a tot ceea ce se întâmplă în jurul său și, în urma evaluării persoanelor, normelor și valorilor formale și informale, adoptă o conduită sau alta.

de participare, în care individul nu se mai simte străin de ceilalți, are anumite satisfacții în urma muncii depuse și are un comportament activ la nivelul relațiilor interpersonale. Măsura participării este determinată de gradul de maturizare psihosocială a fiecărui subiect în parte și de acceptare a sa de către ceilalți.

de integrare, etapă caracterizată prin dependența accentuată a individului de grupul din care face parte și de menținerea unui echilibru psihosomatic. Această ultimă etapă include trei perioade corespunzătoare nivelului de integrarea individului în mediul penitenciar:

nivelul integrării sociale, când relațiile dintre grup și deținut s-au armonizat, contactele interpersonale sunt frecvente, iar atitudinile- cele împărtășite de tot grupul. Individul a aderat la scopurile comune și are un rol bine determinat în cadrul grupului. Adeziunea sa poate fi superficială, menținându-se în intimitate un criticism secret pentru mare parte dintre membrii grupului.

nivelul integrării psihosociale, atunci când conduita deținutului este exclusiv în funcție de statutul actual, sursele de stres devin mai puține (își pierd semnificația) sau își diminuează forța.

nivelul integrării sociale, nivel la care deținutul a interiorizat sistemul de valori și norme informale ale grupului de apartenență, devenind un purtător activ al acestora în viața de zi cu zi pe timpul executării pedepsei.

2.3. Perspective psihosociale ale privării de libertate

Penitenciarul este un univers revoltător, fascinant, o lume în permanentă implozie psihologică, ale cărei coordonate de existență sunt crima, eșecul, stresul, disperarea, neputința. La prima vedere, specificul vieții penitenciare pare a fi simplu, în care personalul asigură servicii pentru detinuți: hrană, cazare, igienă, îmbrăcăminte, recreere, culturalizare, securitate.

Spațiul penitenciar este unul închis, un câmp de forțe veșnic într-o neînțelegere bazată pe o regularitate strictă, cu urmări psihologice asupra deținutului și personalului penitenciar. De asemenea, este un spațiu dihotomic care divizează populația penitenciară în două grupuri, de o parte și de alta a gratiilor. Spațiul penitenciar este și unul penal, din punct de vedere juridic, un spațiu al disciplinei morale, al experienței limită pentru deținuți dacă vom considera ca omul este o ființă creeată pentru libertate. Spațiu al autorității, o zonă a interacțiunilor asimetrice, autoritatea specifică în închisoare este bidemensională: sub aspect profesional, este o autoritate ierarhică, împunând gardienilor o subordonare pe verticală, iar sub aspect penal, este o autoritate penitenciară, impunând deținuților o subordonare aproape totală. Există și aici un câmp de forțe în care sunt consacrate conflictele determinate de tacticile de dominare ale gardienilor si cele de rezistență ale deținuților; fiind o instituție închisă, personalul are ca principală atribuție profesională, pe aceea de „a ține închis”, fapt ce determină o anumită psihologie a gardianului.

Complexitatea sistemului penitenciar impune cu necesitate studierea problemelor privării de libertate. O veșnică imensitate frământată de problemele umane de o parte și de alta a gratiilor, de la un caz la altul, la coordonate grupate în tipuri.

Problematica de bază a privării de libertate este însăși libertatea ca și condiție umană strict necesară, care trage după sine celelalte probleme legate de pedeapsă, intimidare, readaptare, factori favorizanți în apariția tuturor dificultăților detenției.

Problematica umană din penitenciarele pentru adulți și centrele de reeducare a minorilor delincvenți este legată printre altele de :

hiperadaptarea la viața de detenție ;

construcția cognitivă a realității la deținuții recidiviști ;

abordarea transcuturală a recidivei ;

victima în viziunea deținuților ;

liderul în comunitatea deținuților ;

comportamente aberante în detenție ;

patologia sexuală în penitenciar ;

supraaglomerarea închisorilor ;

violența în grupurile de deținuți ;

stilul de viață la recidiviști ;

problematica psiho-socială a femeilor deținute ;

deținuți cu diverse tipuri de handicap ;

calitatea vieții în detenție ;

Odată cu intrarea în penitenciar, subiectul se confruntă cu o serie de probleme în primul rând de adaptare la regimul, normele și regulile de detenție. Pentru orice individ privarea de libertate este o situație deosebită, de coexistență în comun a unor persoane diferite după vârstă, sex, limbă, religie, opinie, temperament, caracter, origine națională, statut economic și social. Fiecare deținut trăiește diferit momentele adaptării. Dezorientat, dezamăgit, disperat, părăsit de familie, deținutul simte nevoia de a se integra în noul colectiv, are de ales între izolare sau conformare. Izolarea îi va face și mai grea viața, conformându-se se adaptează la calitatea de deținut. În aceste momente, penitenciarul prin personalul său trebuie să sprijine deținutul moral, fizic, psihologic, prin cele mai eficiente mijloace.

2.4. Consecințele psihologice ale privării de libertate în funcție de componentele personalității

Prin însăși situația sa, deținutul prezintă un univers uman specific, plin de contradicții, frustrări și neîmpliniri. Fiecare vine în penitenciar ca urmare a unei conduite antisociale flagrante, a săvârșirii unor infracțiuni, dintre care unele deosebit de grave (omucidere, de exemplu). Mulți sunt neadaptați social, refractari sau incapabili să se integreze în cerințele normelor de conviețuire socială, cu o viață subordonată mai ales instinctelor și trebuințelor primare, imediate, cu o moralitate dubioasă și cu un trecut încărcat care apasă asupra conștiinței lor.

Impactul privării de libertate asupra componentelor personalității este în multe cazuri dramatic, generând conduite diferite față de cele din mediul liber. Hotărâtoare pentru evoluția deținutului este poziția sa față de pedeapsă și gradul de siguranță biologică și psihologică pe care îl percepe – simte în noul său mediu de viață. De altfel, cu cât deținuții sunt mai adaptați la mediul carceral, cu atât reactivitatea lor este mai puțin pronunțată.

În mod obișnuit, în structura personalității umane se consideră esențiale următoarele componente: afectivitatea, motivația, voința, temperamentul, aptitudinile și caracterul. Această prezentare oarecum academică omite acele componente care în situații deosebite, ca executarea unei pedepse cu închisoarea, capătă o importanță cu totul aparte pentru menținerea echilibrului sufletesc al persoanei: vestimentația, familia, casa, prietenii apropiați, obiectele familiare, considerația semenilor. Abia acum devine vizibil dramatismul condamnării la închisoare : separarea bruscă de aceste elemente contribuie la dezintegrarea psihologică a persoanei, care va încerca să compenseze „pierderile” prin diverse conduite de apărare. Este de înțeles că indivizii a căror „dotare” este mai slabă, vor suferi mai puțin venind în penitenciar, în unele cazuri condițiile de aici fiind apreciate de ei ca mai bune decât cele de afară.

2.4.1.Afectivitatea

Ca element central al personalității, afectivitatea „duce greul” frustrărilor impuse de privarea de libertate. Izvor al multor frământări subiective sau conflicte interpersonale, manifestările afective sunt un „seismograf” sensibil al dinamicii sufletești a deținuților pe timpul executării pedepsei.

Coloratura pozitivă sau negativă a sentimentelor este de cele mai multe ori determinată de modul cum a „rezolvat” fiecare deținut problema ispășirii: când pedeapsa este apreciată ca fiind pe măsura faptei, conduita de zi cu zi exprimă o acceptare supusă a tuturor rigorilor; când pedeapsa este vazută mai aspră decât infracțiunea comisă, deținutul consideră că i s-a făcut o nedreptate și suferă o sancțiune nemeritată. Ca urmare, deținutul va rămâne neîmpăcat, revendicativ și ostil administrației locului de deținere, dominat de sentimentul de victimizare.

Cu cât adaptarea la viața de penitenciar este mai bună, cu atât toleranța față de condițiile de mediu este mai mare, chiar dacă în această situație, problema incompatibilității între deținuți, ca urmare a istoriilor indivuduale și a particularităților de personalitate, rămâne cronic nesoluționată.

Factorul „trecut” este și el implicat în explicațiile conduitelor unor categorii de deținuți. Astfel, recidiviștii se deosebesc de nerecidiviști prin faptul că ei pot coexista cu trecutul personal fără ca acesta să fie o sursă permanentă de remușcări și autoacuzări. Acest lucru îi cantonează într-un prezent a cărui deviză este „aici și acum”.

Într-un studiu vizând particularitățile afective ale deținuților la diferite categorii de vârstă (Gh.Florian, Psihologie penitenciară, studii și cercetări ), au ieșit în evidență următoarele:

în ceea ce îi privește pe tinerii de 18-21 ani – insecuritatea și naivitatea;

pentru cei de 22-25 ani – dorința de afirmare și opozabilitatea ;

pentru cei de 26-35 ani –teama de compromitere, devalorizarea familiei și un sentiment latent de ratare (mai ales la recidiviști );

pentru cei de la 36 -45 ani – receptivitatea scăzută pentru învățare, detașare și conservatorism;

pentru cei peste 46 ani, sentimentul de inutilitate și abandon, nevoia de suport moral și material, atrofierea sensibilității și dilatarea drepturilor pe care le solicită în mediul penitenciar.

Un alt aspect care influențează trăirile afective ale deținuților este violarea constantă a intimității : totul se petrece în fața celorlalți, fapt ce duce cu timpul la tocirea sensibilității, la convingerea că totul este permis, iar defectele și răutatea, general valabile.

La femei, caracteristicile principale în funcție de vârstă sunt :

pentru tinerele de 18 -21 ani –dezorientarea afectivă, hiperemotivitatea, nevoia de originalitate și anxietatea;

la cele de 22-25 ani – nevoia de susținere, egocentrismul și atașamentul de familie;

la cele de 26 -35ani-culpabilitatea (la cele cu inteligență și viață interioară dezvoltate), dragostea pentru copii și gelozia (ca reacție la sentimentul de părăsire);

la cele de 36 -45 ani – revendicativitatea (în urma tranferării frustrărilor pe alte persoane), depresia și sentimentul de inferioritate;

la cele cu vârsta peste 46 ani – ideile de persecuție, renunțarea, contemplativitatea și trăirea în trecut.

2.4.2. Motivația

Motivația persoanelor private de libertate prezintă o mare complexitate: un prim grup de aspecte cuprind motivele prezentate de fiecare subiect ca fiind explicația faptei comise; un al doilea grup se referă la motivele unor conduite disfuncționale precum și sursele de satisfacții – insatisfacții pe parcursul executării pedepsei; un ultim grup ar îngloba probleme specifice unor categorii distincte de deținuți – bărbați, femei, tineri, vârstnici, recidiviști, nerecidiviști, condamnați pe viață, etc.

În ceea ce privește motivația infracțională, în ciuda aparenței diversității, pot fi totuși distinse cele elaborate înainte de comiterea faptei de cele „fabricate” după, cele angajând trebuințe interne nesatisfăcute de cele preponderent externe, motivele consistente de cele aproape absurde.

Deși gama conduitelor disfuncționale nu este prea întinsă – autoagresiuni, tatuaje, refuzurile de muncă sau hrană, simulările, tentativele suicidare, relații nefirești între deținuți – prin rezonanța lor în masa condamnaților, pun probleme administrației. Chiar dacă majoritatea sunt tranzitorii, abordarea cea mai potrivită a acestor conduite este desigur cea dinspre psihopatologie pentru că există o patologie psihică specifică mediului penitenciar.

2.4.3. Voința

A treia mare componentă a personalității – voința – reclamă o reprezentare realistă deoarece deseori se apelează în munca de reeducare a deținuților la îndemnuri adresate voinței, uitându-se că actul de voință implică satisfacerea prealabilă a anumitor nevoi. Instrument de mobilizare pentru a trece obstacole, voința deținuților nu poate acționa însă fără sprijinul celorlalte componente ale personalității amintite până acum. Dar energia afectivității, în condițiile în care aproape toate „ investițiile”, sentimentale au rămas fără obiect, iar trebuințele bazale – nucleu al motivației – sunt cronic nesatisfăcute, se transformă în obstacole interne care se cer, ele în primul rând, trecute. Iar la acest capitol mijloacele de care dispun unitățile de penitenciare sunt prea puține. În cazul, frecvent de altfel, că deținutul își pierde încrederea în posibilitatea de reintegrare socială,voința începe să fie exersată în acțiuni care-l îndepartează și mai mult de așteptările cadrelor din locurile de detenție. Enumerăm aici acte de bravadă precum tatuaje, aruncarea hranei pe o anumită perioadă fără a declara totuși refuz de hrană, menținerea tăcerii absolute un interval hotărât de timp, provocarea altor deținuți mai puternici la luptă etc. .

2.4.4. Temperamentul

Nicăieri ca în penitenciar, manifestările temperamentale nu sunt așa de supuse influențelor grupului de apartenență; condițiile materiale și spirituale proprii locurilor de deținere nu permit prea des „ieșiri” ce pot fi etichetate ca temperamentale. Dacă în aceeași cameră se întâlnesc mai mulți indivizi cu același temperament, se instalează o atmosferă caracteristică ( un climat rece și indiferent în cazul flegmaticilor, o liniște meditativă în cazul melancolicilor, un activism cald și zgomotos la sangvinici și o tensiune întreruptă, de răbufniri ale agresivității în cazul colericilor ). Oricum, temperamentul nu creează prin el însuși în penitenciare probleme deosebite care să împieteze asupra bunului mers al grupurilor formal constituite.

2.4.5. Aptitudinile

Diversele aptitudini ale deținuților se încearcă a fi utilizate în primul rând în muncă și apoi în alte activități artizanale. Dar cum un anumit procent nu poate fi scos la muncă, iar cei care muncesc nu fac întotdeauna o activitate care să-i pasioneze, rolul aptitudinilor în procurarea de satisfacții superioare este destul de redus. Cu toate acestea, există la cadrele din penitenciarele care au și întreprinderi o sensibilitate crescută față de propunerile și sesizările deținuților, încercându-se stimularea creativității lor în muncă.

2.4.6. Caracterul

Când se discută despre deținuți, în mod invariabil se fac referiri la caracterul rău structurat al acestora, la atitudinile lor neadecvate față de muncă, față de familie, față de prieteni, viitor, societate etc. Șederea în penitenciar ar trebui să înceapă întotdeauna cu aflarea modului în care s-a ajuns la această situație, a resurselor psihologice de care dispune deținutul, ca pe această bază să fie instituit un program individualizat de reconstrucție morală.

Practica muncii de penitenciar a relevat că deseori deținuții motivează actul infracțional comis, îl prezintă ca fiind finalul unui proces fără alternative, că oricine în locul lor ar fi procedat la fel. De multe ori vina este atribuită „alcoolului” și „anturajului”, subiectul neconștientizând la adevărata valoare contribuția sa la infracțiune. Infractorul trebuie să justifice în proprii ochi acțiunea antisocială : legitimitatea atribuită de el actului îl susține în pregătirea și executarea loviturii, iar după aceasta, îl apără de remușcări.

Vulnerabilitatea personalității iese în prim plan : dizarmoniile, trebuința exagerată de stimă, învățările patologice, evenimentele vieții din ultimii ani, ignoranța, structura imaginii de sine și câte altele, pot fi sursa dificultăților de relaționare cu personalul și cu ceilalți deținuți.

Deținuții au o intensă trebuință de a fi percepuți ca provocând simpatie; ei își atribuie diverse motivații: nevoia de confirmare a propriei versiuni, nevoia de ajutor, nevoia de eliberare dintr-o tensiune, nevoia de a impresiona – epata.

Mai lent sau mai alert se instalează la mulți deținuți o intoleranță emoțională față de ambianța penitenciară: procesul începe cu aspectele privind condițiile fizice ale detenției și continuă cu cele rezultate din reacțiile interumane (agresiuni verbale, zvonuri absurde, vorbărie interminabilă, opinii divergente, practici anormale în sfera sexualității etc), care adâncesc o dată în plus sentimentul singurătății. Reveriile devin frecvente, șederea îndelungată în fața ferestrei se accentuează, regresiunea la trebuințele fiziologice este tot mai profundă. Când devii „nimeni”, când statutul persoanei dispare problema demnității pare un lux inutil. Apar bizareriile comportamentale, excesele, minciunile, vidul interior : este perioada resentimentelor în care totul este devalorizat –familie, rude, prieteni, chiar propria persoană –iar dorința de răzbunare este foarte puternică. Se fac denunțuri, se deschid procese de divorț, se refuză vizita familiei, nu se răspunde la scrisori. Autorănirile, greva foamei, înghițirile de obiecte (cuie, ace, sârme, bare de la pat) sunt foarte frecvente. ,,Complexul zidurilor” este atotputernic : dezamăgit de ce se află în jurul său, deținutul se refugiază în sine, dar dacă nici aici nu găsește nimic, se cufundă total în condiția de deținut.

Cu toate aceste considerații pesimiste, după un timp, unii dintre deținuți își acceptă situația și, în aceste condiții, asimilează cu mai mare ușurință și rapiditate regulile existente în mediul carceral. Așadar, persoana privată de libertate poate cere să iasă la muncă, primește diferite responsabilități, poate participa la actități cu rol educațional, poate continua cursurile școlare și se poate califica într-o nouă meserie.

Trebuie însă reținut faptul că toate acestea se întâmplă doar dacă persoana în cauză solicită respectivele acțiuni și servicii. Pe cale de consecință, opțiunea are un rol fundamental în asigurarea accesului persoanei private de libertate la pachetele de servicii destinate îmbunătățirii situației în care aceasta se află, precum și facilitării procesului instructiv-educativ și de reabilitare socială.

2.5. Relațiile interumane în penitenciar

În incinta penitenciarului există un climat specific: acesta poate fi pozitiv, situație în care constituie un factor de consolidare a grupurilor în acțiunea lor spre atingerea scopurilor, sau negativ, situție în care devine o sursă de perturbări și disfuncții la nivelul activității indivizilor și al întregii instituții. Indivizii care interacționează în mediul penitenciar se delimitează clar și se deosebesc radical prin statutele, rolurile și mentalitățile avute, cât și prin scopurile și obiectivele de care sunt animați:

– personalul penitenciarului , ca reprezentant al societății, special instruit și educat pentru aplicarea politicii penale în domeniul executării pedepsei;

– persoanele private de libertate, situate pe o poziție diametral opusă față de lege.

Independent de deosebirile de roluri, statute și mentalități, aceste grupuri trebuie să coexiste și să conlucreze în condițiile stabilite de reglementările în vigoare, pentru realizarea optimă a scopurilor și funcțiilor pedepsei penale, condiții în care se stabilește climatul interuman în penitenciar, de care depinde decisiv modul de funcționare al instituției.

2.5.1. Componentele climatului interuman din penitenciar

Analiza climatului interuman din penitenciar implică următoarele componente:

Atitudinea personalului și a persoanelor private de libertate față de normele și valorile oficiale, specifice detenției;

Activitatea personalului din penitenciar este reglementată prin legi, regulamente, ordine și trebuie desfășurată în stricta conformitate cu acestea. Atitudinea cadrelor față de reglementări se exprimă prin două direcții :

-una care are ca obiectiv respectarea reglementărilor existente: se impune o atitudine de însușiire, înțelegere și asimilare completă a reglementărilor existente;

-alta care urmărește respectarea lor de către persoanele privative de libertate: atitudinea cadrelor trebuie să se caracterizeze prin exigență, fermitate, corectitudine și optimism în posibilitățile de îndreptare a oamenilor, toleranța exagerată sau, dimpotrivă, abuzul putând constitui motive de perturbare serioasă a climatului interuman.

Atitudinea pozitivă a persoanelor private de libertate față de normele formale se realizează în primul rând prin cunoașterea de către acestea a regulilor de comportare, a drepturilor și obligațiilor pe care le au în penitenciar și a consecintelor ce decurg din nerespectarea acestora, cunoaștere ce se realizează printr-un cumul de acțiuni instructiv-educative desfășurate în incinta penitenciarului.

Este posibil ca, în ciuda eforturilor depuse, să apară și atitudini negative față de normele / valorile oficiale, determinate în principal de factori ca :

– gradul ridicat de accentuare a comportamentelor negative învățate, avându-se în vedere că o bună perioadă de timp persoanele private de libertate nu renunță la convingerile și mentalitățile lor, situându-se permanent pe o poziție de căutări a unor modalități de a se sustrage de la regimul de executare a pedepsei;

– influența liderilor informali care desfășoară un comportament negativ;

-perceperea deformată a normelor, ca urmare a limitelor de înțelegere și a dezechilibrărilor psiho-afective, caracteristice unor persoane private de libertate;

– insuficienta preocupare a personalului pentru asigurarea unei perceperi juste de către persoanele private de libertate a regulamentului de ordine interioară;

– folosirea neadecvată a pedepselor și recompenselor.

Raporturile existente între cadre

Pentru realizarea scopurilor ce revin penitenciarului , între cadre trebuie să se statornicească raporturi de colaborare și întrajutorare. În afara aspectelor de strictă specialitate, între cadre apare o gamă largă de relații interumane care au un bogat conținut psihologic, ca cele de colaborare, de competiții, de încredere, de armonie sau tensiune, de atracție sau indiferență, de înțelegere sau neînțelegere.

Cea mai mare parte a relațiilor existente între cadre sunt prevăzute în regulamente, ordine și instrucțiuni. Altele apar și se manifestă spontan, fiind puțin controlate și uneori chiar necontrolabile. Acestea constituie relațiile informale, neoficiale și se pot desfășura orizontal, pe linie de colaborare de la egal la egal, și vertical, pe linie ierarhică, de la șefi la subordonați. Un climat interuman favorabil realizării sarcinilor se obține în primul rând în măsura în care fiecare cadru își înțelege perfect menirea sa, aderă cu toată personalitatea sa la statutul ce i se conferă și acționează cu toată responsabilitatea.

Raporturile existente între persoanele private de libertate

Acționând sau trăind împreuna, persoanele private de libertate manifestă unele față de altele atitudini comune dar și diferite, bazate pe păreri, idei, concepții, emoții și sentimente variate care, în final, determină o anumită intensitate a participării lor la activitatea generală desfășurată. Cu toate că au o trăsătură comună exprimată în atitudinea negativă față de lege, ei nu se simt atrași în mod egal unii față de alții, manifestând preferințe care îi fac ca de unii să se apropie mai mult, de alții mai puțin, de unii deloc, iar pe alții chiar să îi respingă.

Din această cauză, în rândul lor se regăsesc frecvente relații de atracție, de respingere și indiferență. Cercetarea raporturilor interumane la persoanele private de libertate relevă existența pe perioade îndelungate a unor frecvente scindări în colective, fricțiuni și dispute care exprimă o insuficientă coeziune a colectivelor respective. Cauzele sunt multiple – tendința accentuată de agresivitate și dominare, lipsa autocontrolului, egoismul etc. De aici rezultă și dificultățile deosebite în procesul de reeducare și necesitatea intensificării preocupării cadrelor pentru cunoașterea operativă a fenomenelor existente în grup.

Raporturile existente între cadre și persoanele private de libertate

Ocupă locul cel mai important în cadrul acestui climat interuman deoarece, de calitatea și conținutul acestora depinde în mare măsură finalitatea măsurilor coercitive si educative. Între cadre și persoanele private de libertate se constituie raporturi oficiale. Conținutul acestor raporturi este format din drepturile și obligațiile pe care le au unii față de ceilalți.

Astfel, cadrele au obligația de a aplica întocmai prevederile legale referitoare la executarea pedepsei și dreptul de a pretinde persoanelor private de libertate să se supună acestor reglementări. Persoanele private de libertate au obligația de a se supune necondiționat tratamentului penitenciar și dreptul la un tratament numai în conformitate cu prevederile legii. Pentru materializarea acestui sistem de drepturi și obligații, contactul dintre cadre si persoanele private de libertate generează raporturi interpersonale care pot fi optime sau defavorabile.

Pentru caracterizarea acestor relații este important să se analizeze:

atitudinea pe care o au cadrele față de delicvență:

– atitudine optimă – presupune întelegerea completă a spiritului legii și desfășurarea unui comportament profesional caracterizat prin corectitudine, obiectivitate, exigență, fermitate;

– atitudine excesivă / autoritară – izvorăște mai ales din exacerbarea resentimentelor, a repulsiei față de condamnați și faptelor lor;

– atitudine tolerantă – determinată de înțelegerea eronată a rolului pedepsei.

atitudinea persoanelor private de libertate fata de cadre:

– de subordonare necondiționată și de solicitare a sprijinului în vederea reeducării;

– de subordonare și de rezolvare a sarcinilor ce le primesc ( formal );

– de sesizare și informare – atitudine motivată de o serie de interese și cultivată în vederea cunoașterii stării de spirit;

– de insubordonare – manifestată voalat sau fățiș – atitudine ce trebuie descurajată.

2.6. Forme și tipuri de agresivitate în mediul penitenciar

Privarea de libertate favorizează apariția și dezvoltarea unor comportamente agresive. Se poate ca unii deținuți să fie victime sau agresorii altora, conduitele lor agresive fiind fie induse motivațional prin crearea unor stări de mânie și furie, fie determinate de efectele de grup, ca imitația coercitivă – comandată. Legat de acest fenomen, Jean Pinatel (,,La Criminologie",Les Editions ouvrieres, Paris,1979, cap.I-IV, pg.123-178) distinge două forme distincte ale agresivității: ocazională și profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate și violență, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalității infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conștient.

Altă formă de agresivitate este cea instrumentală, care se manifestă sub forma conflictelor individuale sau de grup, în condițiile în care se intră în competiție pentru o resursă de existență limitată, cum ar fi teritorialitatea, dreptul de a lua primul masa.

O forma extremă de agresivitate (verbală și fizică) este a celor care sunt condamnați pentru delicte repudiate de mediul carceral, cum ar fi: violul cu incest, violul copiilor, uciderea copiilor, părinților, soției. Ca forma de agresivitate specifică mediului apare sclavia, constând în folosirea de deținuți a altora pentru menaj și alte activități considerate înjositoare. Putem afirma că mediul privativ de libertate dezvoltă un comportament agresiv care constă în respingerea agresivă a valorilor și normelor de grup din exterior.

Violența colectivă este un fenomen psihosocial des întâlnit în penitenciar și este condiționat întotdeauna de acumularea unor tensiuni în interiorul unui grup de deținuți, având diferite cauze:

atitudini neconformiste;

prezența unora cu inadaptări marcate la mediul penitenciar;

revolta penitenciară.

Violența colectivă în mediul penitenciar are o desfășurare fazică. Faza de debut apare în urma unor incidente între deținuți, ceea ce stârnește o oarecare agitație. Acest fapt este repede cunoscut în rândul celorlalți infractori, detaliile și exagerările fiind nelipsite. Astfel, numărul celor implicați crește, iar stare de tensiune și furie devine tot mai intensă. Acum, poziția participanților este destul de ostilă, fiind ușor influențată de cei care „conduc“ răzmerița. În cea de a treia fază, agitația grupului este tot mai pregnantă, încep să-și manifeste violența prin diferite moduri verbale și non-verbale. Cea din urmă etapă reprezintă momentul în care grupul deține suficiente resurse pentru a comite acte de violență, iar orice formă de intervenție sau control este inutilă.

Mediul privativ reprezintă una din cauzele homosexualității și reprezintă un fenomen frecvent întâlnit în cadrul grupurilor de deținuți. Dintre tipurile de homosexualitate întâlnite în mediul privativ de libertate, cel ocazional este cel mai obișnuit. Cu excepția homosexualității ocazionale întâlnită în mediul carceral, celelalte forme de homosexualitate sunt puternic încărcate de conflictualitate și agresivitate. Periculozitatea socială a fenomenului este dată de faptul că homosexualitatea poate constitui un element de recunoaștere, racolare și coeziune a grupurilor de deținuți. În același timp, demarcarea lor poate declanșa o reacție puternică și cu urmări imprevizibile.

În mediul penitenciar, formele de autoagresiune sunt extrem de variate și intense, un procent semnificativ de 1,5 – 2 % reprezintă deținuții care sucombă în urma actelor autolitice prin tăiere, restul populației din mediu carceral abordează alte forme autodistrucive, fie prin utilizarea unui instrumentar variat, ingerarea diferitelor obiecte (tacâmuri, cuie, sârmă) sau substanțe toxice (detergent, cloramină) și / sau medicamente în exces (antiinflamatoare și analgezice), tatuarea, introducerea de corpi străini în diferite părți ale corpului (cel mai frecvent fiind zona capului și a anusului).

Automutilarea – această violentare fizică reprezintă, fără indoială, una din formele cele mai brutale, putând fi o cale de început către suicid. Aceasta se întamplă adesea din cauza unor probleme psihice, sociale sau culturale și constă în mutilarea voluntară, sau inconștientă a propriei persoane. Automutilările pot fi întâlnite în cazul deținuților aflați într-o stare de melancolie, anxioasă-raptus; la obsedații sexuali ca semnificație de autopedepsire; la unii subiecți chinuiți de scrupule religioase. Sunt cunoscute diferite forme ale acestui comportament, clasificarea ține seama de intensitatea și gravitatea actului:

– automutilarea majoră -acte care lezează grav o cantitate semnificativă de țesut: enucleerea oculară, jupuirea feței, amputarea unui membru sau a organelor genitale;

– automutilarea stereotipică -implică acte repetitive, uneori ritmice, forma cea mai comună fiind lovirea capului, frecvent deținutul recurge la scobirea în orificii, lovirea și înțeparea gâtului sau a ochilor, smulgerea părului, mușcături autoproduse, uneori extracții dentare, dezarticulări;

– automutilarea superficială -forma cea mai frecvent întâlnită de automutilare și îmbrăca trei forme: compulsiv, episodic și repetitiv.

Refuzul de hrană – o formă autoagresivă ca răspuns la atmosfera carcerală, la evenimentele frustrante și traumatizante trăite în mediul penitenciar, unde are o valoare simbolică și anume subiectul vrea să arate că este gata pentru orice sacrificii dacă nu i se satisfac anumite cereri. Acest tip de comportament are în el ceva spectaculos, deținutul vrea sa atragă atenția și admirația celor din jur. Acest comportament autodistructiv are un caracter ciclic, reiterat și ostil, cauzele sunt variate (Florian, 2006). Aceste forme de „protest“ sunt totuși de scurtă durată, întrucât persoana privată de libertate nu are rațiuni suficiente de susținere.

Tatuajul – studiul lui a permis elaborarea numeroaselor teorii și explicații, dezvoltându-se și o simbolistică a acestui comportament. În mediul carceral, tatuajul reprezintă un fenomen complex care reprezintă o semnificativă criză comportamentală. Semnificația deosebită a acestuia constă în informațiile despre istoria indivuală a deținutului, vizează aspecte familiale, educative, religioase, comportamente autodistructive, autolitice etc.(Butoi, 2006). Principala cauză a tatuajului o constituie nivelul scăzut intelectual și de cultură care favorizează apariția acestui fenomen. Suprafețele expuse acțiunii de tatuare sunt destul de variate ca dimensiune și zonă corporală, cele mai frecvente sunt brațele, pieptul, gâtul, spatele, chiar zonele pubiene și talpa piciorului, prin acest mijloc deținutul retrăiește mereu anumite conjuncturi întâlnite și trăite în mediul privativ, acestea fiind imortalizate pe piele,

Farmacodependența – reprezintă consumul haotic de substanțe psihoactive (Mureșan Chira, 2008, p. 85), având drept rezultat dezvoltarea unei dependențe psihice. În urma administrării acestor compoziții chimice are loc diminuarea sau amplificarea anumitor trăiri, anumite tensiuni interne, ceea ce conferă surogate hedonice. Cum este lesne de înțeles, consumul de produse medicamentoase în mediul penitenciarelor este „resemnificat“, în acest context farmacodependența reprezintă o triadă: produsul – personalitatea deținutului și contextul socio-cultural în care are loc (Mureșan Chira).

Suicidul. Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalității printr-o triplă reducere a stilului de viață, a timpului personal, a comportamentului social. Reacția catastrofală a individului exprimă neputința de a se adapta la situația dată; ultimul eșec al existenței se transformă în eșecul vieții, fapt ce poate constitui un moment de ruptură, o criză de sens, gestul suicidar nefiind o opțiune, ci mai degrabă negarea totală a posibilităților de a alege. În mediul carceral se întâlnesc diferite forme de acte autolitice:

– suicidul emotiv, care rezultă dintr-o mare anxietate, fiind pentru subiect un mijloc de rezolvare a unei emoții puternice;

– suicidul pasional, care este mai curând o conduită de disperare a individului care încearcă astfel să se elibereze de o durere morală insuportabilă;

– echivalente suicidare – sunt frecvente în mediul penitenciar datorită beneficiilor secundare aduse de îngrijirile medicale.

În general aceste conduite sunt considerate ca un șantaj fără a se da o semnificație deosebită faptului că individul își folosește moartea ca o moneda de schimb, trecându-se destul de ușor peste toate conduitele de revendicare ale deținuților.

Cap. 3 STUDIU EXPERIMENTAL

3.1. Obiectivele cercetării

Obiectivul general al cercetării îl constituie evaluarea nivelului și a formelor specifice de agresivitate caracteristice deținuților selecționați din penitenciarul X, alături de studiul unor factori responsabili de predispoziția către un anumit nivel sau o anumită formă de agresivitate.

Obiective specifice:

Evaluarea intensității agresivității generale a deținuților și a formelor specifice de agresivitate: emoțională, indirectă, verbală și fizică.

Evidențierea rolului unor factori de ordin psihofiziologic (sexul, vârsta), de ordin psihosocial (locul de muncă, gradul de instruire) și familial (structura familiei, aprecierea calității relației cu familia lărgită) asupra intensității agresivității și reacțiilor punitive.

3.2. Ipotezele cercetarii

Cu cât consumul de alcool este mai ridicat, cu atât crește riscul agresivității, al violenței în familie și în societate.

Daca favorizarea bărbatului în miturile legate de rolurile de gen este mai răspândită într-o comunitate, atunci agresivitatea / violența va avea și ea o amploare mai mare și se va transmite urmașilor pe linie parentală.

Cu cât locul de munca al unuia dintre soți este mai instabil sau inexistent, cu atât riscul apariției agresivității / violenței este mai mare.

Daca modelul parental oferit de tată este unul bazat pe violență, atunci riscul ca și viitorul adult să devină agresiv / violent este mai mare.

3.3. Metodologia cercetarii

,,Studiul de caz este o tehnica speciala a culegerii, a punerii în forma si a prelucrarii informatiei la un sistem social cuprinzând propriile sale dinamici" (Alex. Mucchielli, ,,Dictionar al metodelor calitative în stiintele umane si sociale", Ed. Polirom, Iasi, 2002, p. 407). Este o metoda calitativa de cercetare pe care am aplicat-o în aceast această lucrare alegând ca subiect trei deținuți condamnați pentru infracțiunea de omor.

3.4. Descrierea instrumentelor cercetarii

3.4.1.Studiul de caz – aspecte teoretice

Studiul de caz este o metodă prin excelență calitativă, ce constă în abordarea complexă, multilaterală a unei entități sociale de la indivizi până la comunități sau organizații, cu scopul de a ajunge la o imagine cât mai completă (holistică) posibil despre acea entitate. După R. K. Yin, studiul de caz este „o anchetă empirică asupra unui fenomen contemporan în contextul vieții sale, în care limitele dintre fenomen și context nu sunt cu totul evidente și în care se utilizează surse multiple de informare.” Cazul studiat reprezintă un teren pentru observații multiple, dar și pentru utilizarea altor metode (interviu, biografia socială etc.) necesare adunării informațiilor utile, permite sesizarea legăturile dintre fenomenele sociale care sunt prea complexe pentru a putea fi abordate prin intermediul anchetei sau experimentului. Studiul de caz nu este folosit pentru a descoperi frecvențe statistice în viața socială, ci pentru a pune în evidență aspecte semnificative, utile în cunoașterea științifică a vieții sociale, inclusiv în procesul elaborării teoretice.

Psihologia, ca știință nomotetică, caută să dezvolte largi generalizări, ,,legi" universale aplicabile unor populații extinse. În consecință, cercetarea psihologică include frecvent studiul unor grupuri mari și accentuează performanța medie a grupului. Totuși, asemenea studii nu pot surprinde sentimentele reale din viața umană: vii, concrete si personale. Acesta lacună i-a determinat pe unii psihologi să susțină ideea că cercetarea bazată pe grupuri trebuie sa fie îmbogațită de cercetarea ideografică, cercetare constituită pe individ. O formă majoră de cercetare ideografică este metoda studiului de caz, reprezentând o descriere intensivă și o analiză a individului singular.

Studiul de caz a fost utilizat în cercetarea de față pentru detalierea și adâncirea informațiilor cu privire la comportamentul persoanelor private de libertate.

3.4.2. Metodele și instrumentele utilizate în cadrul studiului de caz

Anamneza

În psihiatrie se utilizează pentru reconstituirea istoriei și etilogiei unei psihopatii și pentru stabilirea unor modalități terapeutice adecvate. Termen de origine filosofică, apoi medicală, anamneza desemnează ansamblul informațiilor asupra trecutului pacientului, necesare practicianului pentru a-i stabili evoluția. Prin extindere, anamneza desemnează și metoda de investigație care permite să culeagă acest gen de informație.

În sociologie, anamneza permite cunoașterea prin discuție directă sau prin anchetă a evenimentelor semnificative din viața și activitatea unui individ, a unei familii, a unui grup pentru înțelegerea stării și comportamentului actual și pentru stabilirea unor direcții de acțiune în viitor.

În psihologie și pedagogie, anamneza constituie o secvență a biografiei psihologice necesară stabilirii originii și condițiilor dezvoltării caracterului, sentimentelor etc.

Datele anamnestice se culeg din mai multe surse: aparținători (rudele), vecini, colectivitate , autorități etc., în funcție de tematica cercetării, anterior stabilită. În studiile de caz efectuate am apelat drept surse alți deținuți și personalul angajat al penitenciarului.

Interviul dirijat

Etimologic, termenul de interviu semnifică întâlnirea și conversația dintre două sau mai multe persoane. Acestea sunt, dealtfel, și notele definitorii : interviul este o conversație față în față, în care o persoana obține informații de la o altă persoană.

Interviul este metoda cea mai frecvent utilizată în cercetarea psihosociologică datorită faptului că prezintă o multitudine de avantaje :

– posibilitatea de a obține răspunsuri specifice la fiecare întrebare;

– observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporește cantitatea și calitatea informațiilor ;

– colectarea unor răspunsuri spontane, știut fiind faptul că primele reacții sunt mai semnificative decât cele realizate sub control normativ;

– asigurarea unor răspunsuri personale față de intervențiile altora .

Avantajul primordial al interviului îl constituie relația dintre intervievator si intervievat, relație care se sprijină pe încredere reciprocă, aceasta oferind posibilitatea înțelegerii empatice, intuitive a problematicii cu care persoana intervievată se confruntă.

Interviul ghidat/concentric aplicat eșantionului ales a vizat evaluarea diferitelor alternative (Mihai Micle, „Femeia criminal: interviuri și studii de caz”) pe care deținuții le-au avut la dispoziție în decursul scenariului existențial propriu, încercându-se, printr-o abordare holistică, surprinderea unor factori, evenimente relevante pentru actul comis – infracțiunea de omor – printr-o examinare a temelor din istoria de viață, a experiențelor personale, începând din copilărie și până la întemnițare (anamneza psihologică). Narațiunea ajută inculpații să înțeleagă o serie de conexiuni ,,nevăzute” , neconștientizate anterior în decursul episoadelor vieții, inițial în viața din familia de origine, apoi în decursul relațiilor dintre membrii familiei nou constituite, în evoluția temporală a propriilor vieți, în relația cu abuzatorul.

Cu ajutorul interviului, prin autodezvăluire, am reușit să cunosc motivațiile, trăirile deținuților, atitudinea lor post act față de fapta comisă, față de sine însuși și față de lume în general. A întreba intervievații despre istoria vieții lor și despre omorul în sine înseamnă a le provoca o introspecție în aria intimității cu consecințe dureroase. Reactualizarea și relatarea verbală despre experiențele traumatice au un cont emoțional pentru intervievați, generând retrăirea terorii și rușinii. A fi acceptat ca partener de discuție de către aceștia cere o relație de încredere care trebuie inițiată anterior interviului ca atare. Această relație empatică, bazată pe credibilitate, confidențialitate și respect reciproc s-a construit în urma discuțiilor individuale și în grup avute cu deținuții.

Întrebările din interviu au vizat informația personală, informația despre copilărie și familie, istoricul folosirii alcoolului / drogurilor, problemele din perioada adultă, istoricul relației cu victima, activitățile criminale anterioare, detalii ale crimei actuale etc. Prin interviu s-a reușit obținerea unor informații relevante despre ceea ce a marcat viața acestora, despre faptele, împrejurările care, direct sau indirect, au avut legătură sau au condus la comiterea actului. În vederea evitării unor distorsiuni, denaturări a celor spuse de aceștia, cu acceptul lor scris, ei au fost înregistrați cu ajutorul unui reportofon, ceea ce a facilitat analiza informațiilor narative. S-a încercat analizarea atât a informației ca atare, cât și a comportamentului nonverbal – voce, mimică, gestică etc., punându-se accent pe spontaneitatea, autenticitatea discursului.

Fiecare intervievat relatează ceva unic, de profunzime, o povestire personală, însă povestirile deținuților seamănă între ele. În timp ce ei se diferențiază ca vârstă, nivel de educație, cultură, statut socio-economic etc., experiențele de viață și efectele actelor lor sugerează diferențe minore. Prin cele spuse, deșinuții intervievați exprimă teme comune și descriu modele de viață și comportament comune. Se observă variate tipuri de abuz, coexistând, în general, în aceeași relație: abuz fizic, psihologic, sexual, economic etc.

Toate studiile privind teme atât de sensibile, cum este agresivitatea/violența, întâmpină dificultăți în obținerea unei deschideri cât mai mari din partea subiecților care să faciliteze relatarea aspectelor intime ale vieții lor. Succesul va depinde în mare parte de modul în care întrebările sunt formulate și puse, precum și de cât de confortabil psihologic se simt subiecții în cursul interviului. Mai târziu, în relația intervievat– intervievator, intervin factori ca sexul intervievatului, durata interviului, prezența altor persoane și cât de

nepărtinitor, de interesat apare intervievatorul. Creșterea valenței cognitive a dezvăluirilor include o serie de strategii:

posibilitatea de a oferi intervievatului o serie de oportunități de-a lungul interviului prin care acesta să dezvăluie violența;

formularea întrebărilor într-o asemenea manieră, încât să fie evitate întrebări directe cu tentă agresivă (de exemplu „Ai fost vreodată abuzat/ă?”);

acceptarea necondiționată de către intervievat;

colaborarea cu aceștia;

manifestarea din partea intervievatorului a unei atitudini empatice;

selectarea cu atenție a intervievaților și pregătirea lor pentru a se dezvolta o relație bună;

ascultarea activă;

observarea;

oferirea de feed-back;

parafrazarea;

sumarizarea;

reflectarea.

Interviurile au avut loc în clubul penitenciarului.

Metoda observației

Prin intermediul acestei metode se urmǎresc în special reacțiile emoționale ale subiecților la diferitele întrebări, completând asfel caracterizarea tabloului psihologic al acestora.

Avantajul metodei observației constă în primul rând în superioritatea ei față de celelalte metode când se studiază comportamentul nonverbal. Superioritatea ei este dovedită, deoarece înregistrează comportamente individule și colective chiar în momentul desfășurarii lor si în condițiile naturale de desfășurare a acestora.

În desfășurarea optima a observației rolul decisiv aparține observatorului, fiind implicate memoria, atenția, imaginația, receptivitatea emoțională a lui prin intermediul sensibilității vizuale, dar si acustice, tactile, termice, olfactive.

Selecționând cele trei cazuri, am însemnat în imaginea formată – pe lângă datele observației proprii coroborate cu documente puse la dispoziție de către personalul administrativ al penitenciarului – și impresiile altor deținuți și ale categoriilor de personal care intră de obicei în contact cu subiecții aleși, lărgind astfel baza de date. O observație punctuală poate fi irelevantă, în sensul că surprinde un comportament atipic. Ori, coroborarea mai multor mărturii va oferi o selecție de date mai valide. În mediul penitenciar interesează faptele de conduită semnificative pentru activitatea și modul de comportare al unui deținut: prezența la activitățile derulate în penitenciar, improvizarea, căutarea grupului sau evitarea lui, relaționarea cu personalul din penitenciar și cu ceilalți deținuți, etc.

Am aplicat metoda observației prin participarea la câteva secvențe din pogramul zilnic al deținuților și la unele acțiuni desfășurate conform programelor terapeutice și a activităților educative aflate în derulare în penitenciar.

3.5. Elaborarea instrumentelor

Dimensiunea familială :

1. Structura familiei de origine a deținutului:

– părinți căsătoriți / în concubinaj / divorțați

– părinți recăsătoriți (familie refacută : tatăvitreg / mamă vitregă )

– părinți decedați

– familie monoparentală

– alte rude (unchi / mătuși, bunici)

– frați vitregi

– copii abandonați

2. Climatul afectiv al familiei de origine :

– armonie în familie

– conflicte dese între părinți /între părinți și copii

– modul în care vorbesc părinții între ei / părinții cu copiii

– stare de tensiune și cearta în familie

– comportamentul agresiv dintre părinți / al părinților față de copii

– condițiile de stres în familie

3. Stilul educativ al familiei de origine:

– interesul constant manifestat de părinți față de comportamentul avut acasă /la școală

– lipsa totală de interes față de educație

– excesul de grijă, răsfăț din dragoste

– interesul părinților față de petrecerea timpului liber, cunoașterea anturajului avut

– interesul părinților față de plecarile de acasă și față de orele la care se întorceau

– educația culturală oferită de părinți

4. Starea de sanatate a deținutului :

– sănătatea fizică și psihică a părinților / fraților / surorilor

– dezvoltarea fizică și psihică a deținutului în funcție de vârsta acestuia

5. Comportamente pozitive / negative ale părinților :

-părinți cu o bună conduită morală

– alcoolism

– părinți cu antecedente penale

– părinți cu comportamente inadecvate față de ceilalți membri ai societății

6. Atitudinea deținutului față de familie și importanța pe care o acordă acesteia :

– relația afectivă cu partenerul/partenera de viață, mulțumirea față de familia sa

– respectul manifestat între membrii familiei (soț-soție, părinți-copii)

– relația cu familia de origine / familia de origine a soțului / soției

Dimensiunea socialǎ

1. Atitudinea fațǎ de educație:

– frecventarea școlii de către deținut, atitudinea avută fațǎ de regulamentul școlar

– atitudinea fațǎ de profesori /colegi

– nivelul studiilor absolvite

2. Preocupǎrile culturale :

– timpul acordat vizionărilor emisiunilor TV și tipurile de emisiuni vizionate

– pasiuni cultural-artistice manifestate în și în afara mediului penitenciar

3. Relația cu prietenii :

– timpul petrecut cu prietenii

– încrederea acordatǎ prietenilor

– influența prietenilor asupra deținutului, locul pe care îl ocupǎ prietenii în viața acestuia

Dimensiunea psihologicǎ

Funcțiile psihice:

– inteligența

– capacitatea de raționament

– rezistența la frustrare

– atitudinea comportamentalǎ

Viața afectivǎ :

– maturitatea afectivǎ

– dragostea

– fericirea

– disperarea

– sensibilizarea/blazarea

– frustrarea

3. Factorii motivaționali:

– percepția socialǎ

– stima de sine

– dorințe

– aspirații

3.6. Studii de caz

3.6.1. Studiu de caz 1.

T.G., născut la 23.11.1965, într-o comună din județul Gorj, fiul lui T.A. și al T.E. Părinții deținutului s-au născut într-o familie de oameni săraci, cu venituri mici și cu un nivel de educație scăzut. Ambii au avut mau mulți frați și surori, provin din familii caracterizate prin climat psihic necorespunzător, relații reci sau de indiferență, slab control parental. Tatăl a absolvit patru clase și a dus greul familiei, muncind ca muncitor necalificat , prestând diferite munci sezoniere. Mama nu a urmat nici o școală, nu a avut niciodată serviciu, rămânând acasă, cu grijile gospodărești. Deținutul mai are un frate și două surori, el fiind al doilea copil al părinților. Relațiile dintre membrii familiei lărgite erau aproape inexistente, vădind o slabă comunicare, nemanifestându-se între ei acțiuni de întrajutorare sau sprijin la nevoie. Erau foarte săraci, fiecare trebuia să-și aibă singur de grijă, să înfrunte viața dură, greutățile și conflictele generate deseori de starea de nervozitate a tatălui căzut în patima băuturii. Nu se acorda interesul adecvat educației școlare și a unei bune instruiri pentru viață, nu existau sfaturi, îndrumări în acest sens, nu se punea problema problema viitorului ci doar cea a supraviețuirii de zi cu zi. Deținutul vorbește cu tristețe despre propria copilărie, despre greutățile multiple cu care se confrunta familia, despre viața dură, climatul nefavorabil în care s-a născut și a crescut.

Toate aceste carențe în structura familiei și disfuncțiile ei, precum absența solidarității familiale care să asigure unitatea, intimitatea și coeziunea afectează cadrul necesar formării personalității copiilor ca identități bio-psihosociale. În familie, se realizează ceea ce se numește obișnuit socializarea primară a indivizilor, se pun bazele formării personalității, se transmit primele modele de comportament, primele norme și valori culturale, primele reguli de conduită în societate. Cel puțin în primii ani de viață, un rol decisiv asupra formării copiilor îl au modelele de comportament ale părinților, modele reținute prin extraordinara receptivitate și plasticitate caracteristice vârstei, internalizate și imitate cu fidelitate surprinzătoare. Încă din primii ani de viață, copilul învață anumite reguli de conviețuire, anumite modele de comportament, însușindu-și într-o formă primă, valori morale definitorii. În această perioadă, el își însușește primele noțiuni legate de responsabilitate, de bine-rău, de cinste-necinste. Relațiile pline de dragoste, căldură dintre părinți, atmosfera de pace și liniște, bucuria în familie, atitudinea protectivă, suportivă, valorizantă, față de copii, fără nici o discriminare, sunt condiții fundamentale pentru dezvoltarea armonioasă a personalității acestora.

Nevoile copilului pentru o dezvoltare normală sunt următoarele (Brazelton,T.B., Greenspan,S.I., Ce qu’un enfant doit avoir, Ed. Stock/Laurence Pernout, 2001):

nevoia de a avea relații emoționale calde, apropiate, stabile;

nevoia de a fi protejat fizic, de a avea siguranță și o viață regulată;

nevoia de experiențe adaptate nivelului de dezvoltare a copilului;

nevoia de limite de viață cotidiană structurată și de responsabilități adecvate nivelului de dezvoltare;

nevoia de experiențe adecvate diferențelor individuale ale copilului, intereselor lui particulare;

nevoia de a trăi într-o comunitate stabilă, de a beneficia de sprijinul și cultura acesteia;

nevoia de a avea un viitor protejat.

Erik Erikson (Cf., Schultz Duane, Theories of Personality, Pacific Grove, California, 1986, p.255.), în viziunea căruia procesul dezvoltării personalității se intinde pe întreg parcursul vieții individului, consideră că sentimentele câștigate până în jurul vârstei de 11 ani, de autonomie, de încredere, inițiative și activism sau, dimpotrivă, cele de îndoială, neîncredere și culpabilitate, vor influența viitorul curs al vieții sale, indiferent de gradul de independență față de mediu și alți oameni, la care va ajunge mai târziu.

Din păcate, deținutul și frații/surorile acestuia nu au beneficiat în familia de origine de satisfacerea unor nevoi economice, fiziologice și psihologice, de condiții care să le asigure o dezvoltare biologică și psihologică, sănătate psihică și fizică normală.

Când avea vreo șapte ani, în urma unei anchete sociale, demarate de Departamentul de Protecție și Asistență Socială din orașul de care aparținea comuna deținutului, s-au constatatat problemele cu care se confrunta familia și incapacitatea acesteia de a oferi copiilor un cadru benefic dezvoltării lor ulterioare. În consecință, se decide încredințarea copiilor statului și plasarea acestora prin Direcția de Protecție a Copilului în diferite centre de plasament (,,case de copii”), fiecare dintre aceștia fiind însă repartizați în locații diferite. T.G. descrie în continuare modul în care a decurs adaptarea la viața din orfelinat, ,,o tragedie la început”, în perioada de acomodare, cu obligația de a se integra într-un program riguros, înconjurat de oameni străini, constrângeri și sancțiuni, comparativ cu toleranța mai mare din cadrul familiei. În schimb, acolo avea jucării, un pat și haine personale și beneficia de atenția și interesul cuiva, sau măcar se dădea această impresie. Deținutul conștientizează atât restricțiile impuse, cât și beneficiile unui trai organizat, disciplinat. Faptul că nici în familia de origine nu a beneficiat de sprijinul, protecția, siguranța și securitatea afectivă și emoțională a părinților, l-a ajutat să se adapteze mai ușor noilor condiții. După plasarea în orfelinat, nu a mai fost vizitat de părinți, legătura cu ei a fost întreruptă. Pentru a nu mai suferi, pentru a se proteja de eventualele frustrări, nu s-a apropiat afectiv de nimeni, de nici o persoană din cadrul instituției. În această perioadă nu și-a făcut vise în legătură cu viitorul lui, nu a încercat să-și stabilească o anume direcție în viață, nu a avut aspirații, se considera doar un executant al deciziilor altora (nutrea sentimente de neîncredere, stimă de sine scăzută, devalorizare). Când vorbește despre aceste lucruri, se observă o anumită schimbare în ceea ce privește comportamentul nonverbal al interlocutorului: apare o anumită rigiditate în expresia feței, mimică, precum și în cea posturală, o privire tăioasă, rece, tonalitatea și ritmul verbal crescut, o anumită tensiune interioară scăpată de sub control. Toate aceste manifestări inconștiente denotă o trăire emoțională intensă, determinată de retrăirea unor amintiri dureroase și neplăcute. Refuză să vorbească despre aceste experiențe negative, comportamente inadecvate avute în această perioadă, care, de regulă, se întâmplă în casele de copii.

Reiese din atitudinea lui și din cele spuse că frustrările deținutului din familia de origine s-au continuat și în perioada petrecută la orfelinat. K. Horney (Cf., Schultz Duane, Theories of Personality, Pacific Grove, California, 1986, p.128-129.), consideră în teoria sa de abordare psihanalitică a personalității că premiza dezvoltarii acesteia stă în relația dintre părinte și copil. Copilăria este caracterizată prin două nevoi fundamentale: nevoia de siguranță (securitate) și nevoia de satisfacție (nevoi fiziologice de bază: foame, sete, somn etc.). De nivelul de satisfacere a acestor nevoi depinde gradul de normalitate psihică la vârsta adultă. Autoarea arată ca modalitatea prin care părinții pot slăbi formarea sentimentului de securitate la copil este lipsa afecțiunii. Eșecul satisfacerii trebuinței de dragoste reprezintă, după A. Maslow (Cf., Schultz Duane, Theories of Personality, Pacific Grove, California, 1986), , una din cauzele fundamentale ale dezadaptării în societate. Agresiunea este întotdeauna urmarea unei frustrări și o frustrare antrenează mereu un comportament agresiv.

În continuare, T.G. vorbește despre perioada anilor de liceu. După terminarea celor opt clase, a fost înscris la un liceu din orașul C., cu cazare la un internat, cheltuielile fiind suportate de stat. În această perioadă, cunoaște o colegă care-i devine prietenă, aceasta provenind dintr-o familie ,,bună” de români, părinții fetei neacceptând ca fiica lor să-l aibă ca prieten –îl considerau brunet, țigan, venit de la casa de copii, provenit dintr-o familie săracă. Aici deținutul vorbește pentru prima dată despre etnia din care face parte, despre modul în crede că este perceput, ,,etichetat” de părinții prietenei. În această perioadă, se pare că s-a produs o schimbare în atitudinea, comportamentul deținutului, modul în care percepea realitatea, îsi evala posibilitățile prezente și își stabilea strategii de viitor. Faptul că a fost respins, dorința de a-și întemeia o familie, de a-i oferi ceea ce el nu a avut niciodată (susținere, încredere, dragoste, sprijin material, economic etc.) i-a declanșat niște resorturi potențial latente, i-a activat o serie de resurse compensatorii naturale în încercarea de a-și defini semnificațiile și sensurile reale ale existenței. Deținutul dispune, de altfel, de o inteligență medie, are carențe psiho-educaționale, dar este un autodidact, a luptat din răsputeri să termine liceul, și, în toată această perioadă, a păstrat relația cu colega încercând să-i convingă familia de adevărata lui personalitate.

Din familia deținutului a mai fost condamnat, făcând pușcărie, unul dintre frați, ca vicii existente în familia naturală și largită, menționează alcoolul. Se observă tendința deținutului de a justifica comportamentul familiei direcționând responsabilitatea, asumarea rezolvării problemelor spre context, spre împrejurări … ,,pe vremuri” .

După terminarea liceului s-a angajat în meseria de lăcătuș –mecanic pe un șantier de construcții industriale din orașul C, unde l-a însoțit și prietena. Le-a fost repartizată, prin întreprindere, o locuință și s-au căsătorit (el 21 de ani, ea 20) cu toată opoziția părinților viitoarei soții. Acest lucru nu l-a demobilizat, dimpotrivă, l-a motiveat. Și-a analizat situația și și-a reconsiderat prioritățile. S-a înscris la un curs de recalificare profesională – mecanic de tren, conștientizând că, prin prestarea acestei

meserii, va avea venituri mai mari și astfel va putea oferi o viață mai bună familiei sale. După terminarea cursului, a fost repartizat în orașul A. de pe frontiera de vest a României unde,în acest orașel de graniță, viața de familie s-a derulat într-un climat de armonie, de unitate și echilibru, premise necesare asigurării intimității cuplului familial.

S-au căsătorit din dragoste și aveau o relație deschisă, sinceră, corectă, își acordau unul altuia suport în momentele de criză, soția sprijinindu-l în toate inițiativele; în toată această perioadă, ea era angajată ca funcționară la poșta din oraș. În al treilea an de căsătorie, s-a născut primul copil (băiat); anul următor a apărut și cel de-al doilea copil, tot băiat. În această perioadă a întreținut relații cu familia soției, aceștia convingându-se de bunele sale intenții dovedite între timp. Cu frații și surorile lui se vizitau rar, doar la anumite evenimente: botez, nunți, înmormântări, cu părinții, însă, nu a mai întreținut nicio relație. T.G. încearcă să-și justifice comportamentul prin aceea că au conviețuit relativ puțin împreună, cu toate acestea nu îi acuză pentru destinul lui. S-a bucurat mult de nașterea băieților, dar, datorită programului de lucru (ture de 12/48 ore) timpul petrecut alături de familie era foarte scurt, rolul creșterii și educării copiilor revenind aproape exclusiv soției. Ca orice copii, aceștia mai făceau câte o năzbâtie și bineînțeles că erau sancționați de mamă prin aplicarea unei corecții fizice, ceea ce lui îi displăcea total. Motivând această indignare, revoltă față de cei care sancționează un comportament inadecvat al unui copil prin bătaie, deținutul vorbește cu multă revoltă și durere despre bătăile primite în perioada petrecută la orfelinat, păstrează o serie de amintiri dureroase care invalidau un asemenea comportament. Retrăiește neplăcut acele moment și reacționează ca atare, în fapt el defulează o serie de frustrări reprimate, resentimente cenzurate, atât în perioada copilăriei, cât și în adolescență.

Timpul tot mai scurt petrecut în familie a creat o oarecare răceală, distanță, în relația cu soția, ea reproșându-i faptul că este obligată să se descurce de una singură cu copiii, că lucrează prea mult și se implică din ce în ce mai puțin în creșterea și educația lor. Dorind să-și salveze căsnicia și animat de vechea dorință de a accede profesional, de a-și câștiga un statut prin care să fie respectat și acceptat de ceilalți membri ai grupului cu care relaționa, și-a schimbat locul de muncă, urmând o școală de impiegați de gară. Noul serviciu îi oferea posibilitatea de a petrece mai mult timp cu familia, de a câștiga mai mulți bani și totodată îi conferea un alt statut social. Întreținea relații cordiale cu colegii de serviciu, făcea eforturi pentru a le fi pe plac, pentru a fi acceptat, nu era agresiv în relațiile cu aceștia, nu a avut probleme cu legea.

În continuare relatează modul în care s-a ajuns la comiterea actului criminal. S-a dedat, într-un moment mai puțin favorabil, lăcomiei, dorinței de îmbogățire subită, sub inflența consumului excesiv de alcool și a anturajului caracteristic acestui obicei, aderând la urzirea uni plan de jefuire a unei locuințe unde se știa că despre existența unei sume impresionante de bani, sumă ce avea să-i asigure un viitor mult mai sigur în comparație cu cel prezent. Cel mai bun ,,prieten” (așa cum se întâmplă de obicei) i-a inoculat această idee și l-a atras, ulterior, la participarea într-o acțiune deloc cunoscută, ca derulare, el fiind un naiv, un novice și nu un ,,spărgător de profesie”, care s-a soldat cu două victime –cei doi proprietari ai locuinței, cu vârsta de peste 70 de ani.

Factorii care au determinat comiterea actului:

latura materială – lăcomia;

stimulul, contextul – anturajul;

alcoolul;

deficit în educație și al sentimentelor social-morale;

absența sentimentului religios;

tulburări ale personalității.

Regretele deținutului față de fapta comisă sunt mari. Are remușcări, se consideră

vinovat, nu-și poate ierta uciderea, moartea celor două victime. În prezent, deținutul și-a

reconsiderat atitudinea față de normele și valorile (comportament etic) unanim acceptate, dezirabile ale societății, ca urmare a unui acut sentiment de vinovăție față de fapta comisă.

Experiențele traumatice din copilărie, mediul needucogen, lipsit de considerente etice, social morale în care a trăit inculpatul, i-au structurat acestuia atitudini de neîncredere, ostilitate, agresivitate care au influențat relațiile sale sociale, afective. Are un acut sentiment de culpabilitate, rezultatul încălcării normelor sociale și religioase. În plus, prezintă un sentiment de inadecvare, devalorizare a propriei persoane: se percepe ca nevaloros, rejectat de social, de colectivitatea organizată după reguli și principii. Această percepție a imaginii de sine este rezultatul indiferenței parentale din copilăria deținutului care a condus la un fenomen de dezadaptare, la un eșec de socializare a acestuia. Nu privește pedeapsa cu un sentiment de injustiție, conștientizează gravitatea faptei comise. „Altfel văd lucrurile acum, nu aș mai face-o, nu trebuia să se întâmple așa. De ce am făcut-o? Nu am avut chiar așa multe greutăți în viață ca alții; alții au avut mult mai multe și au trecut peste ele și n-au ajuns aici. Mi-a trecut mie prin cap ideea nebunească de a mă îmbogăți peste noapte…Omorul este o etichetă, o stigmatizare atât socială, cât și sufletească …nu există cale de a te absolvi, nici în fața oamenilor, nici în fața lui Dumnezeu”. În cazul lui T.G., ca de altfel și în cazul celorlalți deținuți, are loc un mecanism de atribuire a unei noi identități, în fapt o restructurare a propriei personalități, pe de o parte pentru a-i ajuta să se delimiteze de societatea care i-a respins, sancționat și pe de altă parte pentru a găsi acel ,,liant”, acele ,,valori” care să le permită conviețuirea cu ceilalți. Ei au percepția că sunt respinși de societate, sunt considerați și consideră, la rândul lor, că ar prezenta valori morale comune, specifice vieții de penitenciar, aparent diferite de cele ale cetățenilor dezirabili, fapt care i-ar ajuta în structurarea unei noi identități – carcerale – care să le valideze actul comis.

A fost condamnat pe viață, ulterior pedeapsa a fost comutată la 30 de ani.

În ceea ce privește planurile de viitor, deținutul se teme de confruntarea cu

realitatea, cu viața în libertate. ,,…încerc să fiu realist, să văd adevărul … a fi liber înseamnă să mergi acolo unde dorești, să nu fii captiv fizic, material … să nu depinzi de alții. În viața reală eu am fost captiv sub diferite forme…a fi captiv …, nu văd ce rost mai are viața. Aici pot spune că trăiesc în afara timpului”. În închisoare, inculpatul a dobândit o anumită libertate a sufletului, îi este frică că o va pierde odată cu eliberarea, „la sfârșitul călătoriei”.

Temerile sale sunt foarte mari, deoarece viața în libertate, experiențele trăite, i-au invalidat sentimentul de încredere în disponibilitățile sale de a face față problemelor vieții, provocărilor ei. A eșuat în confruntarea cu realitatea. ,, Nu știu dacă aș mai fi capabil să pot fi stâlpul unei familii, un soț bun, un tată bun pentru familia mea. Consider că acestea sunt lucruri la care am rămas scadent și mi-e teamă că nu le-aș mai putea recupera vreodată, cu toate că dintotdeauna mi-am dorit mult o familie și copii. Nu știu spre ce mă îndrept, dar cu siguranță aș schimba multe lucruri la mine și asta aș vrea să fac. Aș vrea să îmi schimb gândirea, concepția, că sunt impulsiv, încerc să mă gândesc la lucrurile astea și să fac mai bine. Trecutul mi l-aș schimba bucuros. Știu doar că mă îndrept spre neprevăzut. Următorii ani sunt nevoit să mai stau aici și ce pot să fac este să mă gândesc mai mult la mine, la sufletul meu și să am grijă de el. De dorit îmi doresc libertatea și să pot ajunge din nou înfamilia mea” . Aceste reflecții denotă remușcările, tumultul sufletesc al deținutului, care face eforturi pentru a se împăca cu sine și cu Dumnezeu: ,,Am devenit credincios, citesc Biblia…’’. În ultimii ani, deținutul a manifestat preocupare pentru latura spiritual-morală, pătrunzând în profunzimea lucrurilor și având o credință consolidată atât biblic cât și social, prin prisma experienței proprii, dar și a altora.

Consideră că relațiile între deținuți se construiesc pe următoarele criterii:

legile nescrise;

latura economică, ajutorul material: ,,…ideea de bază este că sărăcia își spune cuvântul, mulți dintre noi sunt părăsiți de familie, nu primesc vizite, stresul, suferințele, problemele familiale îi fac pe unii să depindă de alți deținuți … să caute să se descurce într-un fel …’’ ;

pedeapsa mare;

recidiva, experiența: ,, în închisoare trebuie să te descurci, cei cu experiență reușesc acest lucru mult mai ușor..’’ ;

forța – crearea unor grupuri de presiune;

un bun comportament, o atitudine pozitivă față de personal și ceilalți deținuți.

În privința sugestiilor pentru îmbunătățirea vieții în penitenciar și a sistemelor

de pedepse, acuză absența educatorilor, a persoanelor specializate (psihologi, sociologi,

asistenți sociali, consilieri pe probleme educaționale, consilieri juridici) care să se implice în procesul de educare a deținuților, în reconstruirea identității lor, în reinternalizarea unor norme și valori care să permită reinserția lor socială. Reclamă importanța prezenței specialiștilor, fiind conștient de beneficiile pe care deținuții le-ar obține în diferite planuri (legislativ, psihologic, atitudinal, social etc.) în urma consilierii, el însuși a urmat un program terapeutic de factură experiențială, ,,de dezvoltare a abilităților de comunicare și a creativității’’, în cadrul specific detenției, dobândirea de comportamente prosociale si ameliorarea relațiilor de grup, precum și descărcarea tensiunilor afective într-o manieră pozitivă sub îndrumarea psihologului principal : ,,văd, cred, simțim nevoia … lipsa educatorilor de reeducare, a persoanelor care să se implice în reeducarea noastră… am fost puși în celulă … suntem lăsați să putrezim … depozitați ca un colet, mă întreb dacă societatea dorește să ne ofere posibilitatea de a ne reabilita, dacă nu cumva scopul principal al societății nu este decât sancționarea și îndepărtarea noastră…’’. Este de părere că pentru infracțiunile mici „furtișaguri, găinării,…prejudicii de câteva sute de lei”, pedeapsa cu închisoarea să fie ultima variantă.

Nu se implică în activitățile productive: „cei cu pedepse mari nu sunt scoși la muncă”. Participă la unele activități sportive și la cele cu conținut religios.

Relațiile cu ceilalți deținuți sunt deschise, amicale. Stabilește cu ușurință

contacte sociale, îi sfătuiește când au vreo problemă, îi sprijină și încurajează.

Relațiile cu personalul din închisoare sunt bune.

Nu este vizitat de familie. Inițial, fiind condamnat pe viață, i-a cerut soției să-și

refacă viața, pentru a putea să întrețină copiii.

În final afirmă: ,,Ia-i omului tot, numai viața nu i-o lua”.

Profil psihologic:

inteligență medie;

imaginație creatoare, îi plac activitățile care presupun o oarecare fantezie;

îi plac activitățile intelectuale, însă tinde să obosească și nu se mai poate concentra (în plan cognitiv-aptitudinal) ;

prezintă anxietate ridicată, tendințe depresive, nervozitate, blocaj al încărcăturii afective, sensibilitate ridicată, agitație, impresionabilitate (din punct de vedere afectiv) ;

stimă scăzută de sine;

sentimente de culpabilitate accentuate pe mai multe planuri, neîncredere în sine;

sectorul volitiv se remarcă printr-un permanent efort de cenzurare;

relațiile psihosociale se disting prin: dificultăți de adaptare, nesiguranță și dezorientare (deși el afirmă că are relații foarte bune cu ceilalți deținuți, pe care îi sprijină, îi sfătuiește), dar se face simțită o puternică dorință de adaptare socială, încercând să-și educe modalitatea de relaționare, luptă cu sine pentru a face față situațiilor actuale; este prudent și rezervat, are simțul datoriei, însă cel al ordinii și competenței sunt scăzute;

planul valoric este bogat, posedă interese multiple, deschidere către nou, dorința de cunoaștere, de diversitate; interesul și entuziasmul său sunt trezite ușor de neobișnuit și de aventură;

prezintă unele manifestări contradictorii ale eului care evidențiază forța, dar maschează stări ca: mânia, ostilitatea, negativismul (incongruența identității).

3.6.2. Studiu de caz 2.

P.T. s-a născut într-o familie tradițională la 13. 05. 1945 în comuna B., sat L., Jud. Bacău, fiica lui P.D. și al P.G. Părinții deținutei provin din familii modeste (tatăl agricultor, mama casnică), cu un nivel material și cultural scăzut. Tatăl mai are trei frați, iar mama cinci. Membrii familiei lărgite, specific familiei tradiționale, au dezvoltat relații de cooperare, întrajutorare, relații ce luau formă manifestă cu ocazia diferitelor evenimente familiale și în contribuția pe care fiecare membru o aducea când se necesita ajutorul la treburile gospodărești sau la munca câmpului. Nimeni din familia lărgită nu a mai făcut pușcărie. Starea materială a familiei ,,era de mijloc”, toți membrii familiei muncind în gospodăria comună, asigurând cele necesare vieții de zi cu zi. Deținuta, frații și surorile ei au absolvit doar câteva clase primare, băieții preluând de la tată tradiția de a deveni și ei producători și cultivatori ai pământului, iar fetele au învățat să țeasă, să coasă și să asigure satisfacerea trebuințelor menajere ale familiei.

Părinții și-au crescut copiii în spiritul respectului, stimei față de oameni și al moralității religioase, li s-au transmis de către părinți principii, norme, reguli morale și religioase necesare integrării și dezvoltării lor optime în viața familială și în cea socială, nu a crescut într-un mediu violent și nici nu a fost violentată în copilărie. În jurul vârstei de doisprezece ani are un accident de mașină soldat cu traumatisme în zona toracală și a bazinului. În această perioadă nu și-a făcut anumite vise în legătură cu viitorul, învățase din experiența mamei și a femeilor din sat cum i se va derula viața după părăsirea familiei în modul specific familiilor tradiționale de a înțelege realitatea, unde femeia are o situație subordonată, rolurile ei fiind legate de asigurarea continuității grupului familial, de creșterea și îngrijirea copiilor, ca și de satisfacerea treburilor menajere. Rămâne în familia de origine până la vârsta de șaisprezece ani, participând la munca în comun și însușindu-și o serie de deprinderi și abilități specifice femeilor din satul lor. În apropierea împlinirii vârstei de șaptesprezece ani este dată în căsătorie de către părinți unui băiat de nouăsprezece ani, domiciliat în satul vecin. Acesta absolvise șapte clase, era angajat muncitor necalificat la o fabrică din orașul B. și provenea dintr-o familie săracă și cu mulți frați. În primii doi-trei ani de la căsătorie s-au înțeles bine, însă treptat relațiile dintre cei doi se degradează. Soțul începe să-și neglijeze responsabilitățile legate de gospodărie, vine acasă târziu, în stare de ebrietate, acuzând-o pe deținută fără nici un motiv. Pentru început neînțelegerile s-au limitat la discuții, acuze exprimate pe un un ton mai ridicat, ca până la urmă să se ajungă la jigniri și violență din partea soțului , ceea ce i-a dat de gândit deținutei ca acesta ar avea relații cu o altă femeie. În ideea clasică de a-și remedia relațiile conjugale, P.T. rămâne în scurt timp însărcinată, sperând că nașterea unui copil ar domoli furiile soțului. Deținuta structurează o asemenea atitudine ca urmare a propriei condiționări, mesajelor parentale și religioase specifice familiei tradiționale. O relație abuzivă între victimă (soție) și agresor (soț) se structurează de-a lungul a trei stadii ciclice, ce determină o creștere a intensității conflictului și a destructurării solidarității cuplului. Primul stadiu este cel al apariției tensiunii, disensiunilor, presiunile asupra victimei luând forma unor paternuri de comportament ale agresorului, victima căutând diferite strategii de a controla comportamentul abuzatorului, de cele mai multe ori cu efecte asupra propriului comportament. Cel de-al doilea stadiu este stadiul manifest al violenței, victima fiind supusă unor violențe de către agresor o perioadă îndelungată de timp. Cel de-al treilea stadiu , cel al scuzelor, regretelor, pocăinței, nu este neapărat un stadiu al efuziunilor sentimentale, a unor momente de dragoste și intimitate, ci mai degrabă un stadiu de acalmie, de încetare a scandalurilor și bătăilor, de durată mai lungă sau mai scurtă, după care totul se repetă, dar la o intensitate mai mare. Deținuta, în cadrul relației cu abuzatorul, a parcurs cele trei stadii ale acestui ciclu al violenței admițând, treptat, atât datorită presiunilor agresorului, cât și influențelor familiale și sociale că nu mai este nimic de făcut, că este victima unui destin și trebuie să se supună acestuia. În continuare, deținuta relatează modul în care s-a implicat în procesul de creștere și educare a fetiței căreia i-a dat naștere, descrie climatul familial lipsit de securitate, protecție și afecțiune în care aceasta și-a trăit copilăria, relația abuzivă dintre deținută și viitoarea victimă – soțul, își urma ciclicitatea la forme și intensități diferite.

Într-o zi de septembrie a anului 1999, P.T. se trezește de dimineață și pleacă la oraș să mai facă unele aprovizionări pentru casă. Când revine acasă îl găsește pe soț în stare de ebrietate și cu chef de scandal. Soțul începe să o amenințe, alergând-o prin curte. Pentru a se apăra, M.C. pune mâna pe o bară de fier și-l lovește la tâmplă, doborându-l. Cheamă împreună cu fata o salvare pentru a-l transporta la spital, dar acesta moare înainte de a i se putea acorda ajutor medical. Din cele relatate de deținută, gestul ei este rezultatul fricii față de furia soțului într-un moment când Supraeul nu își mai îndeplinește funcția de control, de cenzurare/sublimare a impulsurilor agresive inconștiente.

Este condamnată la 15 ani închisoare.

Factorii care au favorizat producerea infracțiunii de umor:

determinismul mesajelor parentale;

nivelul scăzut de instrucție;

dizarmonia personalității;

stimulul, contextul care i-a permis inculpatei să-și actualizeze, manifeste potențialul violent, agresiv.

Întreține relații și o vizitează fiica sa, una dintre surori și un vecin căruia i-a dat pământul în arendă.

Regretă cele întâmplate, dar se deresponsabilizează de actul său, căutând să justifice actul comis, responsabilizând destinul și soțul ,, regret cele întâmplate…cred că a meritat soarta… m-am apărat de un câine turbat…”. Este o persoană religioasă, se împărtășește, participă la toate activitățile cu conținut religios.

Evită relațiile cu celelalte deținute, s-a dedicat muncii pentru ,, a nu mă mai gândi la problema aia…”, își păstrează sentimentele pentru ea. Lucrează la grădina de legume a penitenciarului, face curățenie, tricotează flanele, căciuli, ciorapi etc. pe care le trimite nepoților. Este de părere că relațiile dintre deținute se structurează în funcție de: vârstă; factorul economic, interes; legile nescrise care sunt ,, respectate cu sfințenie”; recidivă ,, îți spurcă pachetul…le ocolesc…”, afinități. Consideră că s-a schimbat într-o oarecare măsură, a devenit capabilă să-și rezolve singură problemele, căutând mereu informații care să o ajute să-și câștige drepturile.

A încercat să-și facă anumite planuri de viitor, face eforturi pentru a le respecta: ,,am făcut cinci ani, mai am doi ani și jumătate de tras…după liberare mă întorc la casa mea…”.

Este de părere că este nevoie de specialiști: ,,oameni care să ne ajute, să ne lumineze mințile…să avem cui să ne plângem…”.

Este în relații bune cu personalul închisorii.

Nu are sugestii cu privire la îmbunătățirea sistemului de pedepse și a vieții în penitenciar, dezvoltând un comportament versatil : ,, eu sunt bătrână și fără carte,o să hotărască alții ce e bine și rău…”. Încheie: ,, mamă, am trăit cu un câine turbat…cred că și-a meritat soarta!”.

Profil psihologic:

oscilează între rezervare, detașare, distanță, rigiditate și deschidere, căldură, cooperare cu o ușoară înclinare spre al doilea aspect;

inteligență de nivel scăzut, concentrată spre aspectul practic;

emotivă, tulburată, versatilă;

modestă, cedează ușor, docilă, se acomodează ușor;

așezată , tăcută, serioasă;

oportunistă, se eschivează de la respectarea normelor;

oscilează între a fi timidă, temătoare și a fi îndrăzneață, spontană, sociabilă, cu o

ușoară înclinare spre al doilea aspect;

dură, satisfăcută de sine, realistă;

bănuitoare, dificil de înșelat;

anxioasă, sentiment de culpabilitate;

inovatoare, plină de resurse, găsește puterea în ea însăși, hotărâtă;

tensionată, frustrată, surmenată;

oscilează între lipsa controlului, în conflict cu sine, neglijentă, impulsivă, neglijarea conveniențelor și prezența controlului, formalistă, grijulie cu propria imagine;

slab empatică;

negativism, resentimente, suspiciune și ostilitate indirectă la un nivel ridicat;

nivel înalt de violență suportată;

nivel înalt de traumă.

3.6.3. Studiu de caz 3.

V.D. s-a născut la data de 24. 08. 1976, în orașul M. (județul Constanța), fiul lui V.V. și al lui V.I. Tatăl deținutului provine dintr-o familie ,,nobilă” cu venituri mult peste nivelul mediu. Bunicul din partea tatălui a fost medic cardiolog, un om cu reguli și principii morale, iar bunica, fostă profesoară, era originară din Ardeal, o femeie cu educție aleasă și idei conservatoare. Tatăl mai are doi frați, unul mai mare și celălalt mai mic decât el, mama mai are un frate și o soră și provine dintr-o familie de condiție medie. Atât tatăl, cât și mama au studii superioare, ingineri constructori.

Sistemul relațiilor în familia lărgită se fundamentează pe sentimente de înțelegere, cooperare, relațiile dintre mamă și tată erau ,,foarte bune”, relații de respect, considerație, încredere și înțelegere. Atmosfera în familie era caldă, afectuoasă, protectivă, constructivă și benefică familiei. Din modul cum vorbește despre familia lui, reiese că relația dintre mamă și tată se structurează șinpe alte considerente decât cele afirmate de deținut ( respect, considerație), relația fiind controlată de tată, el deținând controlul luării deciziilor. Se pare că tatăl inculpatului a preluat și promovat în familia proprie modelul familial din familia de origine, identificându-se cu unul din părinții biologici, tatăl. E. Berne (1950) elaborează o teorie în care propune un model al stadiilor eu-lui (Cf. Iolanda Mitrofan, Psihoterapie Experiențială, Ed. Infomedica, București, 1999, p.144-145.). Acest model este de factură tranzacțională (aparține Analizei Tranzacționale), autorul considerând că în fiecare individ coexistă trei stadii de bază ale eului, stadii active, dinamice și observabile: stadiul de părinte, de adult, de copil. Fiecare stare există în mod real și ,, operează” atât la nivelul individual, cât și interpersonal, manifestându-se în maniera de a simți, gândi și acționa la un moment dat. În cadrul acestui model, tatăl inculpatului s-ar situa la Stadiul Eu-lui Părinte. Acest stadiu presupune de regulă o identificare cu unul din părinții biologici. Persoana gândește, simte și se comportă în maniera propriilor părinți sau a altor figuri parentale preluate în timpul copilăriei. Este un stadiu originat familial și socio-cultural, continuând norme, morală, atitudini și credințe moștenite. Stadiul Eu-lui Părinte (Cordon A., L’ analyse transactionelle, Les Editions d’ Organisation, Paris, 1987, p.23-29) poate avea două forme principale de manifestare, repectiv:

Părintele Normativ care, de regulă, se exteriorizează prin atitudine comportamente restrictive, impunând anumite norme de conduită și/sau, în general, obligații;

Părintele Grijuliu care este afectuos, empatic, grijuliu, sfătuitor și în general ocrotitor și preocupat ca lucrurile să ,,iasă bine, foarte bine”, mai ales în urma indicațiilor date de el.

Părintele normativ se referă, prioritar, la judecățile de valoare și la normele sociale și reprezintă acea parte a personalității care critică, face reguli și ține la drepturile sale, caută și găsește greșeli, fiind asertiv, direct și limitat, folosește un limbaj absolutist. Părintele normativ se poate manifesta fie pozitiv (impune limite, drepturi și/sau obligații și urmărește aplicarea acestora), fie negativ, devenind despot. Comportamentul general al părintelui normativ este prescriptor, dominator și protector, având, concomitent, tendința de a emite „judecăți de valoare”. Tatăl deținutului aparține primei forme de manifestare, cea de părinte normativ.

Din familia deținutului și din familia lărgită nu a mai fost nimeni condamnat, închis, iar în familie nu existau vicii precum fumatul sau consumul de băuturi alcoolice. Deținutul mai are două surori, mai mici ca vârstă decât el. Prima soră are 32 de ani și cea de-a doua 29. Sora cea mare și-a abandonat studiile și lucrează în prezent ca funcționar bancar, este la a II-a căsătorie,- are un copil din prima căsătorie. Relația cu surorile în copilărie a fost caldă, protectivă . Veniturile familiale erau suficiente pentru asigurarea un trai decent.

Încă de mic începe să-și copieze tatăl, să aibă aspirații, înclinații aptitudinale

comune cu acesta, – preluate de la acesta, din familie cel mai bine se înțelegea cu tatăl. Încă din această perioadă mama deținutului este supusă de către soț unui proces de depersonalizare, încercările ei de a-și negocia punctele de vedere în fața soțului fiind sortite eșecului. După revoluție, familia deținutului (tatăl, mama și sora cea mică) se mută în orașul N, unde tatăl găsise un post foarte bine remunerat, îi oferea un alt statut social, unele avantaje privind locuința .Tatăl vinde apartamentul cu patru camere din orașul B. și cu banii primiți cumpără două apartamente, fiecare cu două camere pentru cele două surori mai mici. Mama încearcă să se opună plecării în orașul V., dar demersurile ei în fața soțului nu au sorți de izbândă, în urma discuțiilor tatăl a convingând-o de avantajele pe care această schimbare le va aduce în viața lor. Dar, schimbarea intervenită în viața deținutului îi provoacă un șoc, în copilărie, deținutul nu suporta colectivitatea, nu reușea să depășească sentimentul de frică, neliniște, pe care absența părinților, al cadrului protectiv familial îl declanșau, nu-i plăceau despărțirile, nu reușea să se integreze în niciun grup . În orașul N. deținutul este înmatriculat în clasa a IX-a la un liceu. În continuare, relatează cum au decurs primele lui experiențe legate de încercarea de a stabili o relație de prietenie cu o fată. Din cele spuse reiese că deținutul are o serie de „rateuri” în încercarea de a-și găsi o prietenă ,,pe care să o iubească și căreia să-i împărtășească aspirațiile, gândurile planurile de viitor”. El conștientizează că aceste ,,eșecuri” au fost una din cauzele care au stat la baza comiterii actului de mai târziu, dar nu percepe adevăratul substrat al acestor ,,eșecuri”, nu înțelege că felul lui de a fi, modul în care a fost condiționat, paradigma prin care percepe, înțelege și interpretează realitatea este adevărata cauză a acestora. El nu „căuta” o prietenă, el „căuta” idealul feminin al mamei ,,caldă, supusă…pentru mine mama reprezenta un ideal, iar tata era un perfecționist care impunea regulamentele în familie, dar ceilalți nu se supărau… el fiind matur, deosebit și cu experiență.”

Freud consideră că structurarea Supra-eului (conștiința morală) este marcată îndeosebi de procesul de identificare, de amintirea tatălui asociată ideii de bine și rău, ca și de regulile de morală proprii grupului familial în care individul se dezvoltă ca entitate bio-psihosocială. În cazul deținutului, ca de altfel și în cazul tatălui, are loc același mecanism de preluare și promovare a modelului parental, acesta situându-se la Stadiul Eu-lui Părinte descris anterior. Pentru el mama reprezenta un ideal, dar în sensul reprezentat de bunică ( ,,supusă, caldă” ). V.D. încearcă să modeleze, să modifice partenerele după chipul și asemănarea lui și al mamei, el fiind o persoană specială (ca și tatăl de altfel) care știe cu multă precizie ce și cum trebuie să fie, să se facă; nu conștientizează că dragostea înseamnă acceptare, nu schimbarea personalității celuilalt. El încearcă să aplice viitoarelor partenere același mod de depersonalizare prin care tatăl a transformat-o pe mamă într-o marionetă. În numele iubirii, multe persoane cred că e perfect normal să impună partenerului lor să se schimbe. Se ajunge, astfel, astfel la distrugeea sistematică a „diferențelor" — acele calități unice care au atras la început și care uneori au și sedus. În realitate, a iubi înseamnă acceptarea defectelor celuilalt și prețuirea a ceea ce el are propriu, specific. Adesea, tentativa de a-l obliga pe celălalt să se schimbe constituie implicit, o critică, o respingere simbolică, chiar dacă „schimbarea" ar fi și în interesul lui. Oricum, ea nu se va produce decât atunci când persoana care se schimbă, dorește s-o facă. Iubirea înseamnă respectarea libertății celuilalt și acordarea creditului necesar pentru ca acesta să devină mai bun. Și întotdeauna el o va face, tocmai pentru că are sentimentul că este iubit și acceptat (Mitrofan I. N., Elemente de psihologie a cuplului, Ed. Șansa S.R.L., București, 1994, p.146).

Oamenii nesiguri (Covey R. S. , Eficiența în 7 trepte sau Un abecedar al înțelepciunii, Ed. Allfa, București, 2000, p. 260) doresc ca realitatea să se conformeze paradigmelor lor. Simt nevoia imperioasă de a-i aduce pe ceilalți la același numitor cu ei, de a le impune tiparul propriului mod de gândire. Nu înțeleg că soliditatea unei relații constă tocmai în diferență – în deosebirea punctelor de vedere. Asemănarea nu este identitate, nici uniformitate. Unitatea sau identitatea se naște din complementaritate, nu din similaritate, care este necreatoare și plictisitoare.

Sensul identității de sine se definește numai în comuniune cu ceilalți. Sentimentul identității dă forță, încredere în sine, siguranță și capacitatea de a face față problemelor vieții. Eșuările exprimă o identitate precară, trăită adesea psihoemoțional ca o ,,criză”, iar acești indivizi vor experimenta în continuare roluri confuze, ei neștiind bine cine sunt, de unde vin și unde se îndreaptă. Fuzionarea identității într-o relație de intimitate nu este echivalentă cu a te subordona acestei relații, deci identitatea nu este pierdută. Cei incapabili de a stabili o astfel de relație de intimitate funcționează izolat, evitând contactele apropiate cu ceilalți, s-ar putea chiar să-i respingă ori să-i agreseze, considerând că le amenință identitatea. Ei preferă să fie singuri pentru că le este teamă de intimitate sau de propria vulnerabilitate, cum este cazul inculpatului ( Cf., Schultz Duane, op. cit, 1986 p. 255-256).

În continuare, deținutul relatează că după terminarea liceului a susținut examen la facultatea de construcții din orașul I., reușind să fie admis pe locul al cincilea. În această perioadă are o prietenă ,,stabilă”, elevă în clasa a XII-a la un liceu din orașul V. Reușește să termine anul I de facultate cu rezultate foarte bune, situându-se printre primii zece. Odată cu începerea anului II de facultate, apar și problemele deținutului. Prietena intră la Facultatea de Drept din orașul I. Părinții fetei nu erau de acord cu relația lor și cu faptul ca ei să locuiască împreună. Prietena, viitoarea victimă, s-a născut în orașul N. într-o familie cu un nivel mediu de instrucție ,,părinții nu au avut studii superioare, niște ignoranți, în timpul regimului comunist, tatăl fostei mele prietene a ocupat diferite funcții de administrator… a furat…după revoluție a investit banii în magazine, service-auto…s-a îmbogățit…”. Cele relatate de deținut denotă revolta acestuia fața de familia viitoarei victime, fața de statutul lor social, nivelul scăzut de instrucție ,,… familia mea era o familie de intelectuali, oameni cu principii și valori, cu simțul esteticului… nu ne puteau înghiți”. În ciuda opoziției părinților fetei, fără știrea acestora, deținutul și victima hotărăsc să locuiască în apartamentul acesteia. După o scurtă perioadă apar divergențele între cei doi, legate în special de modul de conștientizare a priorităților, de managementul timpului, de alegerea prietenilor, de stabilirea unor norme, reguli clare referitore la viața în cuplu. La început au fost discuții, apoi încetul cu încetul s-a trecut la jigniri, acuze reciproce, creându-se o stare de tensiune permanentă între cei doi. Deținutul nu dorește să relaționeze cu colegii, – prietenii, ,,gașca”, concubinei ,, nu voiam să am de a face cu ei”. El povestește un incident petrecut la el acasă, în orașul N. când în urma unor discuții în contradictoriu, tensionate, avute cu concubina, a ajuns la o asemenea stare de tensiune, de nervozitate, încât își pierde controlul, uzul rațiunii, ia o foarfecă de pe masă încercând să-i taie gâtul. Situația a fost salvată de tatăl deținutului, acesta intervenind îndepărtându-l și liniștind victima ,, de fapt tata a păcălit-o, a încercat să-i explice că eu de fapt vroiam să-i tai părul”. Această stare de tensiune, de frustrare a deținutului are o serie de repercusiuni atât la nivel psihic și psihologic, comportamental și atitudinal, cât și în planul rezultatelor obținute în procesul de învățământ. Nu mai frecventează cursurile, nu își susține examenele, la sfârșitul anului II este declarat repetent. În aceast timp, își pierdea timpul în certuri, discuții în contradictoriu, urmărind-o să vădă ce face. Ea îi reproșa că se comport ca tatăl ei – ,,lasă-mă, parcă ai fi tata, doar acum am scăpat de el…”. În această perioadă, deținutului îi moare mama. Decesul mamei l-a marcat profund și i-a întărit dorința de a-și întemeia cât mai repede propria familie – căutând substitutul mamei. Pe acest fond de tulburare emoțională profundă (moartea mamei), de tensiune și frustrare (relația cu concubina), de culpabilizare fața de tată (nu mai era băiatul special, premiantul, nu reușise să se ridice la nivelul așteptărilor tatălui, să-și întemeieze o familie model, ideală, ca a acestuia) și de tendințe paranoice, deținutul comite actul criminal. Se desparte de prietenă, închiriind o cameră în oraș, dar continuă să o urmărească, să o hărțuiască presupunând că are un nou prieten pentru care aceasta l-a părăsit, și nu pentru că el nu ar fi ,,persoană specială, un băiat bun…”.

Persoanele frustrate (Michaude, Y., (1998), La violence, Paris: PUF, Col. ,,Que sais- je?”, ed., p. 20) tind să dezvolte o agresiune directă asupra sursei frustrării. Agresivitatea reprezintă un catharsis al frustrării. Agresiunea ia formă directă când este îndreptată asupra sursei de frustrare sau derivată când este îndreptată ca urmare a inhibiției asupra altor obiecte sau persoane. Frustrarea este ,,starea de spirit a unui individ căruia îi sunt refuzate răspunsurile adecvate la stimulii pe care îi primește”.

Într-o zi, la ora 10 se deplasează la apartamentul victimei, o surprinde pe aceasta în pat cu ,,altul”. Afirmă că și-a pierdut controlul (idem incidentul cu foarfeca), ia un cuțit de pe masă și-i aplică mai multe lovituri, omorând-o.

Este condamnat 22 de ani pentru omor deosebit de grav. Neagă intenția de a comite fapta.

Factorii care au favorizat producerea infracțiunii de omor:

determinismul mesajelor parentale;

tulburări de personalitate;

manifestări paranoide;

stimulul, contextul care i-a permis inculpatului să-și actualizeze , manifeste potențialul violent, agresiv.

Referitor la viața în penitenciar și la criteriile după care se structurează relațiile între deținuți, V.D. afirmă că viața în penitenciar se circumscrie atât unor reguli formale descrise prin legi și regulamente, dar într-o mai mare măsură unor reguli nescrise stabilite între deținuți și transmise de-a lungul timpului. Aici dă ca exemplu modul în care se practică împrumutul: ,,Dacă nu reușești să returnezi la timp ceea ce ai împrumutat riști să plătești dublu, triplu… neexistând posibilitatea de a te achita de datorie decât prin restituirea totală a împrumutului, inclusiv a dobânzii aferente”.

Un alt criteriu după care se structurează relațiile ar fi forța, dar și aici deținutul

consideră că presiunea prin forță se manifesta în funcție de tipul de persoană. După părerea lui, adevărata prietenie în închisoare nu există. Nu există relații puternice, sincere, adevărate, bazate pe atașament, considerație, întrajutorare, respect. Relațiile se construiesc în funcție de conjunctură, de oportunități, sunt relații de suprafață, superficiale. Consideră că în închisoare interesele sunt doar personale, și nu de grup, ,,fiecare trage doar pentru el, orice alianță care se face e premeditată, fiecare urmărește doar obținerea unor avantaje personale, păcălirea celorlalți”.

Nu este de acord cu faptul că în prezent sunt cazați în aceeași celulă mai mult de 10 deținuți, care diferă ca nivel de instrucție, religie, statut social, origini etnice, tipuri de crimă, trecut carceral etc. Speră că în viitor se vor construi celule în care vor locui doar 2-3 deținuți, putându-se astfel crea condițiile apropierii lor în timp. Consideră că latura economică, recidiva, și vârsta ar fi alte trei variabile care influențează modul de structurare a relațiilor dintre deținuți.

Este foarte activ, are sentimentul că nu-i mai ajunge timpul, încearcă să facă cât mai multe. A devenit un om religios. A spus că în cei șase ani petrecuți în penitenciar a copiat Biblia de două ori. Se implică în următoarele activități: redactarea revistei secției; diferite concursuri pe teme biblice; organizarea unor expoziții de pictură; curs de limba italiană; program terapeutic de dezvoltare personală.

Speră că viitorul îi va fi favorabil. A executat șase ani din pedeapsă, speră ,,poate cu ajutorul lui D-zeu” că o să se mai schimbe unele legi cu privire la sistemul de pedepse, că o să beneficieze de clemență, având în vedere că este la prima abatere, că provine dintr-o familie ,,bună”, că o să se elibereze înainte de termen, o să termine facultatea, o să-și găsească pe cineva care să-l înțeleagă. Pentru aceasta consideră că ,,nu am voie să irosesc timpul…trebuie să acumulez cât mai multe cunoștințe, ca ulterior să le pot folosi… citesc foarte mult, dar numai lucruri utile… psihologie, filozofie, diferite tratate…”. Deținutul dezvoltă un mecanism de autoprotecție a eu-lui, pe de o parte pentru a se proteja față de realitate, pentru a nu-și accepta defectele, iar pe de altă parte pentru a-și conserva vechea imagine de băiat ,, special”, se percepe ca fiind o persoană înțeleaptă și valoroasă.

Primește rar vizite din partea familiei. Încearcă să scuze comportamentul familiei invocând criza de timp și criza financiară actuală a părinților. Se pare că între el și tată au apărut o oarecare ,, răceală” afectivă ca urmare a recăsătoriri acestuia. Nu acceptă partenera tatălui (cultul familiei).

Referitor la sistemul de pedepse consideră că este dur, deoarece nu se ține sau se ține foarte puțin cont de starea de recidivă, ,,doar la comisiile de condiționare”, crede că ar fi necesar ca diferențele să fie făcute mult mai clar între primar și recidivist. Este de părere că prezența personalului specializat în închisoare este necesară.

Întreține relații bune cu personalul închisorii. Realizează gravitatea greșelii, o regretă.

Profil psihologic:

inteligență: nivel mediu;

manifestări paranoide: neîncredere, orgoliu, rigiditate, agresivitate, tendința de a

falsifica datele realității sub influența convingerilor proprii subiective; falsă imagine

de sine ,, sunt o persoană specială, superioară”;

incongruență în planul emotivității, umorului, independenței, comodității și nivelului de relaxare;

afect: agresivitate; tristețe; absența empatiei; sentimente de inferioritate și umilință mascate;

conflict – dependență și limite de acceptanță și dragoste;

apărări: evitarea apropierii și limitarea relațiilor;

nevoi: provocare; acceptare; cunoaștere; autonomie; închidere în sine;

relațiile psihosociale se disting prin: dificultăți de adaptare, nesiguranță și

dezorientare;

planul valoric este bogat, posedă interese multiple, deschidere către nou, dorința de cunoaștere, de diversitate;

3.7. Interpretarea cantitativă și calitativă a datelor

Din analiza interviurilor s-au evidențiat următorii factori care favorizează comportamentul agresiv / violent:

mediul social (mediul familial, școală, context social) în care deținutul s-a format ca entitate bio-psiho-socială până la vârsta majoratului;

determinismul mesajelor parentale – comportament antisocial;

nivelul scăzut de instrucție;

alcoolul;

mediul relațional – anturajul;

tulburările psihologice;

tulburările psihice;

stimulul – factorii favorizanți;

statutul profesional scăzut;

statutul economic scăzut.

În aceste studii de caz am încercat, pornind de la actul criminal, o introspecție și o analiză calitativă a vieții de zi cu zi a deținutului, în vederea evaluării diferitelor alternative pe care acesta le-a avut la dispoziție. S-a procedat la o analiză holistică, încercându-se surprinderea unor factori, evenimente relevante pentru actul comis –infracțiunea de omor.

Experiența trecută determină comportamentul prezent, iar consecința unei decizii trecute nu poate fi evitată. Ne putem controla opțiunile, dar nu avem control asupra consecințelor acestor opțiuni. Valorile, supozițiile, dorințele, imaginile, credințele, prejudecățile, stereotipiile și obișnuințele socio-culturale, reprezentările noastre sunt determinate de modul în care percepem lumea, realitatea înconjurătoare, fiind în mare măsură programate de experiențele noastre din trecut. Indivizii percep lucrurile în mod diferit, fiecare privind prin prisma experienței personale. Este foarte greu să anulăm influența acestor experiențe, condiționări trecute (determinismul genetic, determinismul fizic – educația, trăirile din mica copilărie etc., determinismul mediului ambiant) dacă nu conștientizăm capacitatea de a le transcede, acceptând și analizând efectul lor asupra noastră, precum și natura noastră pozitivă, deschisă, potențial creatoare cu resurse nelimitate în a se adapta, evolua, transforma. Deținutul nu acceptă capacitatea sa de autodeterminare, schimbarea prin autorestructurare, faptul că și-ar putea depăși paradigma, experiențele trecutului prin provocarea și activarea resurselor compensatorii naturale, potențarea acestora, prin regăsirea semnificațiilor și sensurilor reale ale existenței. Un rol important în cadrul acestui proces de reconstrucție identitară a deținuților, de conștientizare a semnificațiilor lumii lor interne și externe, de asumare responsabilă a propriilor acte, revine personalului specializat (psihologi, sociologi, asistenți sociali etc.) implicat în procesul de reeducare. Funcționarea penitenciarelor presupune existența unui personal special pregătit, capabil să elaboreze planuri de intervenție și să provoace procese de schimbare psiho-socială la nivel comportamental, atitudinal, psihic al deținuților.

Deținutul trebuie susținut, încurajat să-și analizeze condiționările, experiențele trecute, să conștientizeze impactul acestora, a atitudinilor inadecvate asupra comportamentului, să înțeleagă și să accepte că toate aceste experiențe, reprezentări trecute nu pot constitui scuze pentru actul lor. Ei trebuie ajutați în a înțelege că dispun de resurse umane potențial latente care i-ar ajuta să-și reconsidere atitudinea față de lume, viață, sine, să-și reproiecteze procesele de decizie și control, ieșind de sub incidența acestor experiențe trecute care le-au marcat (influențat modul de gândire, simțire și acțiune) tragic existența.

Resocializarea deținuților este un proces de eliminare a normelor și valorilor posedate în trecut și de însușire a altor norme și valori dezirabile, unanim acceptate, având ca finalitate asumarea din partea acestora a unui comportament responsabil. Deținutul este un adept al evitării responsabilității personale din cauză că adesea îi lipsește încrederea în sine și refuză să și le asume. Mulți dintre deținuți se află în diverse forme și stadii de dependență, lipsindu-le încrederea de a trăi o viață responsabilă auto-motivată.

Prezența specialiștilor este reclamată de toți cei intervievați, acuzând numărul

redus și chiar absența acestora. Mai mult ca oricare alți anganjați, specialiștii în materie pot câștiga încrederea deținuților, pot ,,descifra” caracterul, pot desfășura acțiuni asupra sentimentelor lor, ușurându-le suferințele fizice și sufletești, câștigând astfel un ascendent în a se face căutați, ascultați de aceștia.

Resursele de personal trebuie să fie adecvate ca număr, categorii profesionale

(psihiatri, medici generaliști, psihologi, sociologi, asistenți sociali, consilieri juridici etc.), buni practicieni cu experiență și pregătire. Deficiențele de resurse umane subminează adesea grav tentativele de punere în practică a activităților de reabilitare și terapeutice, închizând accesul la ergoterapie, terapia de grup, psihoterapia individuală etc. Este de dorit să li se ofere deținuților activități educative și o muncă pentru a-i motiva. Aceste componente esențiale ale unui proces eficient de reabilitare psiho-socială sunt adesea prea puțin dezvoltate, ba chiar lipsesc cu desăvârșire, în cele mai multe cazuri tratamentul aplicat deținuților / pacienților constă în principal în farmacoterapie.

Cred că ar fi necesară acordarea unei asistențe specializate deținuților, asigurată de o echipă interdisciplinară formată din psihologi, sociologi, consilieri pe probleme educaționale și consilieri juridici. S-ar impune consilierea educațională și psihologică atât la nivel individual, cât și de grup, prin abordarea unor activități care să ofere deținuților o viziune obiectivă asupra vieții și realității, acceptarea trecutului, atât de necesare producerii unor schimbări identitare autentice.

CONCLUZII

Venirea individului în penitenciar nu este urmarea unui act propriu de voință sau a unei obligații cetățenești (cum este cazul internării într-un spital sau obligativitatea efectuării stagiului militar, de altădată), ci reprezintă o formă de sancționare aplicată de societate individului care s-a abătut de la normele ei morale și juridice. Executarea pedepsei privative de libertate presupune existența unor penitenciare, a unor locuri în care condamnații sunt internați și unde trebuie să execute pedeapsa. Un lucru bine știut este acela că deținuții nu sunt oameni ușor de condus și de stăpânit, că întotdeauna există tendință de fugă, de evadare, de indisciplină.

Odată cu intrarea în penitenciar individul resimte, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de vârstă, de structura sa psihologică, de maturizarea socială și de nivelul său de cultură, efectul privării de libertate și reacționează într-un mod personal la această nouă situație. Prima intrare în penitenciar pune multe probleme în fața deținutului și cu cât le va rezolva mai repede cu atât sentimentul de străin se va diminua. Va începe cu explorarea treptată a mediului, și va continua cu învățarea argoului; se va resemna în fața „uitării” celor de afară și se va replia pe sine. Trecutul și viitorul vor fi abandonate pentru un prezent căruia i-au fost construite noi sensuri simbolice. În dialogul cu ceilalți, vinovăția se poate transforma în culpabilitate, dar cel mai frecvent procesul este invers. Vulnerabilitatea personalității iese în prin plan: dizarmoniile, trebuința exagerată de stimă, învățările patologice, evenimentele vieții din ultimii ani, ignoranța, structura imaginii de sine, pot fi sursa dificultăților de relaționare cu personalul și cu ceilalți deținuți.

Deținuții au o intensă trebuință de a fi percepuți ca provocând simpatie: ei își atribuie calități deosebite și se prezintă ca victime ale unor împrejurări de neevitat. Confesiunile au diverse motivații: nevoia de confirmare a propriei versiuni, nevoia de ajutor, nevoia de eliberare dintr-o tensiune, nevoia de a impresiona/ a epata. Condițiile de existență sunt acelea care determină fenomenele majore ale oricărei subculturi. Acolo unde valoarea fundamentală este libertatea, se va dezvolta un climat de siguranță și de încredere reciprocă. Încarcerarea, alterarea fundamentală a modului de viață a celui încarcerat, generează un climat de neîncredere atât între deținuți, cât și între deținuți și cadrele de conducere ale penitenciarului.

Din studiul personalității infractorilor intervievați rezultă că aceștia caută mereu experiențe și activități gratifiante, tind cu înverșunare (cât timp sunt în libertate) spre tot ceea ce le poate oferi satisfacții imediate. Din această cauză, pierderea libertății este resimțită cu atât mai dramatic, cu cât ei nu sunt obișnuiți și nici nu acceptă de bunăvoie nici un fel de restricții. În aceste condiții, detenția este nu numai privarea de libertate în mișcare și acțiune, ci și o ruptură drastică în modul de comportament obișnuit (deci și preferențial) al infractorului.

Consider că o reală politică socială, tinzând spre îmbunătățirea calității serviciilor de reabilitare psihosocială a deținuților presupune:

transformarea comportamentului, instruirea generală și profesională, reintegrarea socială a condamnaților;

schimbarea mentalității potrivit căreia asistarea infractorilor se rezumă doar la activități de supraveghere și control;

dezvoltarea infrastructurii necesare;

angajarea unui personal adecvat ca număr, categorii profesionale, (psihiatri, medici generaliști, psihologi, sociologi, asistenți sociali, consilieri juridici etc.), buni practicieni cu experiență și pregătire. Indiferent de abordare, valorile, atitudinile și abilitățile specialistului sunt instrumente terapeutice legitime;

elaborarea de către specialiști a unor programe educative cu mesaje concrete, vizând reechilibrarea și recuperarea socială a deținuților, pregătirea reintegrării sociale, precum și prevenirea transmiterii generațiilor următoare a modelelor comportamentale violente:

Programe de terapie cognitiv comportamentală;

Programe de dezvoltare personală;

Programe de terapie a infractorilor violenți;

Programe de terapie experiențială;

Programe de combatere a comportamentului delincvent feminin;

Programe speciale pentru condamnații cu pedepse mari, în special cei cu condamnări pe viață – ex.- terapia existențială etc.

încurajarea deținuților în a sugera subiecte de discuție, iar finalitatea temelor să aibă în vedere și opțiunile acestora;

discuții între educatori și grupuri mici de deținuți pe teme de interes pentru aceștia din urmă;

stimularea asociațiilor/fundațiilor/organizațiilor preocupate în ameliorarea situației deținuților/telor să desfășoare proiecte/programe cu caracter cât mai regulat;

acordarea de sprijin și ajutor deținuților după ieșirea din închisoare pentru a le fi facilitată reinserția socială și a reduce recidiva;

organizarea unor departamente instituționale – servicii în cadrul cărora deținuții eliberați să fie consiliați, direcționați și susținuți;

BIBLIOGRAFIE

Aniței, M. , Psihologie experimentală, Editura Polirom, Iași, 2007

Bohler, S., 150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică. Editura Polirom , Iași, 2009

Buss, A. H., & Perri, M., Journal of Personality and Social Psychology, 1992

Butoi, T., Tratat universitar de psihologie judiciară, Ed. Phobos, București, 2003

Butoi, T., Victimologie- curs universitar, Ed. Pinguin Book, Bucuresti, 2004

Butoi, T.B., Psihologie judiciară. Tratat universitar – teorie și practică, Ed.Pinguin Book, Bucuresti, 2008

Collett, P., Cartea gesturilor, Editura Trei, București, 2008

Dr Gheorghe Florian , Psihologie penitenciară – studii si cercetari, Editura Oscar Print, Bucuresti, 2001

Florian, Gheorghe, Dinamică penitenciară, Editura Oscar Print, București, 1999

Florian, Gheorghe, Fenomenologie penitenciară, Editura Oscar Print, București, 2003

Mitrofan,N., Butoi, T., Zdrenghea,V., Psihologie Judiciară, Ed. Șansa, București, 1992

Moyer K.E. The psychobiology of aggression, New York, Harper &Row,1976

Pașca M. D., Infractorul minor și reintegrarea sa în comunitate, Ed. Ardealul, Tg. Mureș, 2005

Păunescu, C. , Agresivitatea și condiția umană, Editura Tehnică, București, 2001

Popa, M., Statistică pentru psihologie – Teorie și aplicații SPSS, Editura Polirom, Iași, 2008

Soitu, L., Havarneanu C., Agresivitatea în școala, Editura Institutului European, Iași, 2001

Stănișor, Emilian (coord) , Penologie, Editura Oscar Print, București, 2002

T. Butoi , Psihologie Judiciară, Editura Fundației România de Mâine, 2004

Verza,E., Verza, F., Psihologia vârstelor,Editura Pro Humanitate, București, 2004

Surse web:

http://en.wikipedia.org/wiki/Aggression

www.crimelibrary.com

www.epi.edu