Aspecte Actuale Si DE Perspectiva Privind Nutritia Si Alimentatia Purceilor

=== l ===

CUPRINS

ASPECTE ACTUALE ȘI DE PERSPECTIVĂ PRIVIND NUTRIȚIA ȘI ALIMENTAȚIA PURCEILOR

CAPITOLUL I PARTICULARITĂȚI DE DIGESTIE ȘI VALORIFICARE A HRANEI LA PURCEI………………………………………………………….3

Particularități anatomo-fiziologice ale tubului digestiv…………………3

Microflora digestivă și implicațiile acesteia asupra digestiei și absorbția nutrienților………………………………………………………………..3

Mecanismul de acțiune al enzimelor digestive…………………………….7

Particularități privind digestia și absorbția principalelor grupe de nutrienți ……………………………………………………………………………….11

Digestia nutrienților……………………………………………………..11

Absorbția nutrienților……………………………………………………12

CAPITOLUL II FACTORI CARE INFLUENȚEAZĂ UTILIZAREA DIGESTIVĂ A NUTREȚURILOR LA PURCEI……………………………………………..15

2.1. Factori dependenți de animal…………………………………………………..15

2.2. Factori dependenți de hrană…………………………………………………….17

2.3. Factori dependenți de condițiile de mediu…………………………………18

CAPITOLUL III ENERGIA ÎN NUTRIȚIA PURCEILOR……………………………………20

CAPITOLUL IV NUTRIȚIA PROTEICĂ, VITAMINICĂ ȘI MINERALĂ A PURCEILOR…………………………………………………………………………….26

4.1. Valoarea nutrițională a proteinelor la purcei……………………………..26

4.2. Vitaminele în nutriția purceilor……………………………………………….28

4.3. Mineralele în nutriția purceilor………………………………………………..30

4.3.1. Macroelementele………………………………………………………….30

4.3.2. Microelementele………………………………………………………….32

CAPITOLUL V CERINTELE NUTRIȚIONALE ALE PURCEILOR………………….34

5.1. Cerințe nutriționale pentru întreținere și creștere……………………….34

CAPITOLUL VI CONSUMUL HRANEI LA PURCEI………………………………………….35

6.1. Estimarea consumului voluntar……………………………………………….35

6.2. Mecanismele de control ale ingestiei……………………………………….38

CAPITOLUL VII PRINCIPALELE NUTREȚURI RECOMANDATE ÎN ALIMENTAȚIA RAȚIONALĂ A PURCEILOR………………………..41

7.1. Nutrețuri energetice……………………………………………………………….42

7.2. Nutrețuri proteice…………………………………………………………………..50

7.3. Aditivii furajeri……………………………………………………………………..66

CAPITOLUL VIII FORMULAREA ȘI OPTIMIZAREA RAȚIILOR ȘI REȚETELOR DE HRANĂ……………………………………………………………………………….68

8.1. Principiile formulării structurilor furajere…………………………………68

8.2. Metode de formulare a structurilor furajere……………………………….68

CAPITOLUL IX SPECIFICUL ALIMENTAȚIEI PURCEILOR SUGARI……………69

CAPITOLUL X SPECIFICUL ALIMETAȚIEI PURCEILOR ÎNȚĂRCAȚI……….72

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………………..74

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………..75

CAPITOLUL I

PARTICULARITĂȚI DE DIGESTIE ȘI VALORIFICARE A HRANEI LA PURCEI

Paricularități anatomo-fiziologice ale tubului digestiv

Porcinele sunt animale monogastrice, omnivore, cu masticație și salivație foarte active. Dimensiunile tractusului gastrointestinal se modifica pe măsură ce animalele cresc în vârstă și greutate corporală.

La porcine digestia se desfășoară în 2 etape: una în stomac și intestinul subțire ( până la 70% din substanțele nutritive asimilabile conținute de nutrețurile ingerate sunt eliberate aici sub acțiunea enzimelor si secrețiilor gastrice) iar a doua in intestinul gros (preponderentă este acțiunea enzimelor bacteriene prin procese de fermentație) .

1.2. Microflora digestivă și implicațiile acesteia asupra digestiei

și absorbției nutrienților

Corespunzător și altor ecosisteme microbiene, formarea unei microflore specifice tubului digestiv suin incepe cu o colonizare rapidă imediat după fătare. Urmează o succesiune de etape pe parcursul cărora, influențate de anumiți factori, multiplele specii de bacterii ocupă diferite poziții de dominanță. Mai mult de 500 de specii bacteriene formează o populație caracteristică și dinamică pe parcursul vieții unui porc.

Principalii factori care afectează procesul de colonizare sunt răspunsul sistemului imunitar, receptorii specifici, prezența nutrienților necesari, pH, oxigenul molecular, potențialul oxidativ/reducțional (Stewart și col.,1993). Prin urmare microflora microbiană diferă cantitativ si calitativ pe lungimea tractului gastrointestinal (Simpson și col., 1999), cele mai importante localizari fiind cecumul si colonul.

Momentul primei colonizări a tractului digestiv la purcel începe chiar cu ruperea membranelor fetale. Astfel, într-o scurtă perioadă de timp, prin contactul cu vaginul, fecalele si pielea mamei, plus cel cu mediul înconjurător, purcelul este expus unei uriașe varietăți de bacterii. Cercetări recente arată similarități între microflora scroafei si a purceilor ei în prima fază a vieții , aceasta confirmând-o ca primă sursă a florei intestinale (Katouli și col.,1997). Ca particularitate, unele studii au arătat că purceii pot consuma până la 85g din fecalele mamei/zi (Sansom și Gleed,1981). Oricum, după primele zile de viață spectrul bacterian se schimbă, devenind diferit față de cel al scroafei si caracteristic fiecărui individ in parte (Katouli și col.,1997).

Prima săptămână de viață. Bacteriile aerobe și facultativ anaerobe, caracteristice mamei si mediului de viață, reprezintă 80%din bacteriile care s-au instalat în primele trei ore de la fătare. În următoarele 12 ore colonizarea este extrem de rapidă iar numărul total de bacterii ajunge la 109 unități/g de conținut intestinal (colon) (Swords și col.,1993; Jensen și col.,1998). După 48h viață bacteriile aerobe instalate modifică mediul gastrointestinal prin consumarea oxigenului molecular favorizând colonizarea bacteriilor anaerobe (fig.1).

Fig.1 Proporțiile bacteriilor in fecalele purceiilor (% din numărul total) , 0-120 zile. (Swords și col., 1993).

Un rol important in substituția bacteriilor aerobe îl au și imunoglobulinele din colostrul mamei care înclină balanța în favoarea bacteriilor anaerobe (Brandtzaeg, 2002). Datorită acestor doi factori anaerobele ajung sa numere 90% din totalul de bacterii. Din acest grup, speciile de lactobacili si streptococi devin dominante la sfârșitul primei săptămâni de viață rămânând la aceleași nivele pe toată perioada de alăptare (Ewing și Cole, 1994). Acest fapt se datorează adaptării celor două specii la utilizarea substratului dietei bazată pe lapte. Clostridium, Bacteroides, Bifidobacteria, un numar redus de Eubacterium, Fusobacterium, Propionibacterium și Streptococcus spp. sunt de asemenea întâlnite în această fază (Radecki și Yokohama, 1991) (fig.2).

Fig.2.a. Bacteriile coliforme (% din total bacterii) până la 90 de zile

Fig.2.b. Clostridium spp. (%din total bacterii) până la 90 de zile

Fig.2.c. Bacteroides spp. (% din total bacterii) până la 90 de zile

După înțărcare în echilibrul microflorei se produc schimbări profunde determinate de separarea de mamă, schimbarea hranei, separarea de grupul matern si întâlnirea cu alți indivizi, schimbarea mediului, etc. Urmarea imediată este reducerea consumului de hrană iar ca efect apare o reducere semnificativă in biodiversitatea microflorei (Wallgren și Melin, 2001) precum și o instabilitate pronunțată în ceea ce privește echilibrul între speciile de bacterii. Echilibrul se va reface in 2-3 săptămâni (Jansen și col., 1998) o creștere in biodiversitate remarcându-se și la 24 zile dupa înțărcare (Inoue și col., 2005).

Odată cu introducerea hranei solide, carbohidrații devin principala sursă de energie în defavoarea lipidelor, iar compoziția chimică a hranei devine mult mai complexă. În această fază (post-înțărcare) genul Bacteroides devine majoritar suprimând bacteriile gram-pozitive, devenind una dintre principalele grupe de bacterii la porcul adult (Swords și col., 1993).

Datorită dezvoltării biologiei moleculare, studii recente au dezvăluit o realitate surprinzătoare: 83% din bacteriile studiate aveau similarități mai mici de 97% față de ADN-ul bacteriilor cunoscute (Leser și col., 2002) ! Aceasta demonstrează stadiul de ignoranță în care se află încă cunoștințele ce privesc complexitatea ecosistemului bacterian la nivelul digestiv al suinelor.

Microflora intestinală poate utiliza azotul atât din formele proteice cât și din cele neproteice, organice sau anorganice (de exemplu, ureea este utilizată foarte eficient pentru sinteza de proteină proprie). Acțiunea directă asupra proteinelor la nivelul intestinului subțire este destul de scăzută (Salter, 1984) . Gaskins și col. (2001) au identificat o activitate redusă de degradare a aminoacizilor. La nivelul intestinului gros însă, situația se schimbă radical. Datorită nivelului scăzut al carbohidraților, fermentația proteolitică devine dominantă (Piva și col.,1995).

La nivelul intestinului gros numeroase tipuri de bacterii folosesc peptidele si aminoacizii ca sursa de carbon, azot și energie. Prin utilizarea valinei, leucinei si isoleucinei ele reușesc să producă acizi grași volatili (MacFarlane și col., 1992). Fermentarea proteolitică poate să ducă deasemenea la formarea de metaboliți cu potențial toxic ca NH3, amine, fenol și indol (Williams și col., 2001).

De remarcat este faptul că o activitate mărită a ureazei bacteriene necorelată cu o capacitate corespunzătoare de sintetizare proteică duce la valori mărite ale amoniacului. Studii au arătat că valorilor ridicate de amoniac le corespunde o dezvoltare defectuoasă a mucoasei intestinale, dimensiuni reduse ale vilozităților precum și o potențială afectare a metabolismului reducând performanțele animalului (Visek, 1984; Nousiainen, 1991).

Utilizarea carbohidraților din fibrele conținute de diferitele furaje de către bacterii este foarte importantă datorită incapacității echipamentului enzimatic suin de a le digera. Această activitate este total dependentă de aportul enzimelor bacteriene (celulază, hemicelulază, pectinază și xylanază) (Varel și Yen, 1997). Pentru bacterii, acest tip de carbohidrați reprezintă o sursă importantă de energie. Astfel, celuloza si hemiceluloza sunt degradate de Fibrobacter succinogenes, F. Intestinalis, Ruminococus albus, R. Flavefaciens, Butyrivibrio spp., și Prevotella ruminicola (Varel și Yen, 1997). Când substratul este reprezentat de β-glucani și pectine fermentația este asigurată de lactobacili (Graham și col., 1986)

Rezultatul fermentării carbohidraților este compus din acizi grași cu lanț scurt, acid lactic și gaze (hidrogen, dioxid de carbon, metan). Acest tip de acizi grași sunt absorbiți rapid din lumenul intestinului. Pe lânga rolul energetic, stimulează resorbția apei și a sodiului limitând diareea. În prezența unor concentrații mărite de acizi grași cu lanț scurt este inhibată dezvoltarea unor agenți patogeni precum Salmonella, Clostridium difficile și [NUME_REDACTAT] ( May și col., 1994).

Rolul bacteriilor in digestia lipidelor este important datorită degradării acizilor biliari produși de gazdă având ca rezultat o absorbție defectuoasă a grăsimilor. De menționat este și producerea de compuși cu efect citotoxic si potențial carcinogenic (Baron și Hylemon, 1997), considerată fiind de cercetători a avea rol în inhibiția bacteriilor competitoare. Microflora bacteriană produce si hidrogenarea acizilor grași nesaturați, rezultând proporții relativ mari de acid stearic care este mult mai prost absorbit. Colesterolul este redus la coprostanol si coprostanon.

1.3 Mecanismul de acțiune al enzimelor digestive

Purceii au un sistem digestiv imatur iar activitățile enzimatice sunt reduse cantitativ și calitativ pentru a digera substraturi nutritive, altele decât cele conținute de laptele matern (cazeina și lactoza). Grăsimile din laptele matern au o digestibilitate aparentă de 96% (Cranwell și Morgan, 1989). Digestibilitatea grăsimilor va scădea însă la înțărcare la 65-80% (Cera și col., 1988)

Tabelul nr.1 Evoluția enzimelor pancreatice din stadiul fetal până după înțărcare.

   ++, activitate mare; +, medie; �, slabă; -, negativ; .  x, secreții pancreatice similare înainte și după masă ; xx, secreții pancreatice mai mari după masă.

Activitatea specifică a lactazei, principala enzimă responsabilă pentru digestia lactozei, este mare în primele trei săptămâni de viață, după care începe să scadă. Acest fapt se datorează scăderii substratului reprezentat de lactoza din laptele matern. Enzimele responsabile pentru digestia amidonului, cum ar fi α-amilaza și maltaza, sunt foarte scăzute în prima perioadă de viață, dar activitatea lor crește cu vârsta (Lindemann si col., 1996). Cantitatea de amilază va crește începând de la 14 zile pregătind purcelul pentru digestia amidonului.

Activitatea lipazei în stomac este mare, justificată de abundența lipidelor din laptele scroafei, dar lipaza pancreatică nu este secretată în cantități semnificative la purceii sugari (Shen si Liechty, 2003). Deși capacitatea enzimatică a lipazei pancreatice este mult mai mare decât a celei gastrice (de 400-600 de ori), contribuția relevantă la hidroliza triacilglicerolului a primeia este evidentă. (Cariere și col., 1993). Această situație este pusă pe seama faptului că digesta este reținută mai mult timp în stomac față de intestinul subțire (Warner,1981). Evoluția secreției de lipază pancreatică la purcel se poate observa în tab.2 La înțărcare apare o scădere masivă (70%) în activitatea enzimatică a pancreasului, activitatea lipazei gastrice rămânând constantă. O adăugare de grăsimi în dieta pre-înțărcare nu va crește nivelul lipazei . Explicația acestui fenomen vine de la forma sub care în laptele de scroafă sunt puse la dispoziția purcelului grăsimile (emulsificate , sub formă de globule mici, ușor asimilabile). Spre deosebire , laptele de vacă conține globule de grăsime mari și produce scăderea capacitații de digestie, uneori însoțită de diaree. Se sugerează ca grăsimile din suplimentele nutritive să fie emulsificate sau să fie compuse din acizi grași cu lanț scurt . O altă sursă de energie o pot constitui carbohidrații ușor digestibili (lactoză, dextroză, fructoză) .

Tabelul nr.2 Evoluția greutății pancreasului și a lipazei la purcei înțărcați la 28 zile

În tab.3 sunt prezentate efectele vârstei asupra activității enzimatice la purcei înțărcați la 28 zile. Variațiile enzimelor sunt exprimate în µmol de substrat hidrolizat/minut.

Tabelul nr. 3 Evoluția cantititativă a enzimelor la purcei înțărcați la 28 zile

Principala protează, chimozina, este predominantă la sugari urmând ca pepsina să ia locul odată cu înaintarea în vârstă. Secreția de tripsină este scăzută la purcelul sugar pentru a proteja moleculele de proteină din imunoglobuline care sunt preluate din laptele matern. La înțărcare activitatea pepsinei scade brusc revenind la valorile inițiale după 5 zile. Deasemena, tripsina revine la valorile avute înaintea înțărcării după 7-9 zile O evoluție generala a enzimelor de la naștere se poate observa în fig.3

Fig.3 Evoluția generală a secreției enzimatice la purcei

Hrana uscată are capacitatea de a induce maturizarea sistemului enzimatic al tubului digestiv și pentru alți nutrienți, alții decât cei aflați în laptele scroafei (Hampson si Kidder, 1986). S-a mai demonstrat de asemenea că secrețiile enzimatice sunt influențate de prezența unui anumit substrat nutritiv (Hampson, 1986). Astfel, când purceilor li s-a administrat o dietă fără amidon, bazată pe lipide, s-a observat o creștere foarte mare a nivelului lipazei gastrice în comparație cu α-amilaza. Evoluția a fost inversă când dieta purceilor a fost lipsită de grăsimi, substratul principal fiind amidonul. Se estimează că adaptarea sistemului enzimatic la o schimbare a furajelor (substratul nutritiv), durează între 3-5 zile (Corring și Saucier, 1972). În această perioadă eficiența utilizării nutrienților este redusă. În cazul ințărcării perioada de adaptare durează între 2 – 5 săptămâni. În acest timp complexul enzimatic se adaptează la noile tipuri de furaje (majoritatea de origine vegetală). Pentru a ușura trecerea este indicat să se introducă în rație derivate de lapte (zer, lapte ecremat, lactoză, etc.) care vor asigura o parte din necesarul nutritiv al purcelului, pentru acestea existând deja mecanismele enzimatice. După perioada de adaptare aceste produse se reduc treptat, în concordanță cu maturarea echipamentului enzimatic.

1.4 Particularități privind digestia și absorbția principalelor grupe de nutrienți

1.4.1 Digestia nutrienților

Prehensiunea alimentelor solide la porc se face cu ajutorul buzelor, limbii, dinților incisive. O caracteristică este faptul că se ajută în special de buza inferioară.

Prehensiunea lichidelor se face prin sugere , prin coborârea mandibulei și retragerea limbii, buzele fiind întredeschise către mijlocul liniei interlabiale. La porc linia fiind mai lungă , pe la comisuri pătrunde aer ( determină un zgomot carcteristic).

Masticația este un act mecanic de fărâmițare și triturare a alimentelor, mărind astfel suprafața de contact a acestora cu sucurile digestive.

Saliva reprezintă amestecul secreției glandelor salivare mari și mici, la porc având un pH cuprins între 7,1- 7,5. Salivația se intensifică în timpul alimentației, glandele salivare mari secretând salivă doar în timpul ingerării furajelor. La porc există o enzimă , alfa-amilaza care hidrolizează moleculele de amidon. Este favorizată de prezența ionului de Cl, îndepărtarea lui inactivând enzima. Ea este inactivată și de mediul acid din stomac.

Deglutiția bolului alimentar constă în înghițirea sa și cu ajutorul mișcărilor peristaltice deplasarea în stomac unde începe digestia reală a alimentelor prin supunerea lor la acțiunea sucului și enzimelor gastrice și prin prelucrarea mecanică. Când stomacul este gol tonusul mușchilor săi este maxim și se produc contracții peristaltice puternice de ½-2 ½ ore reprezentând contracțiile de foame. Viteza evacuării gastrice este dependentă de proprietățile fizico-chimice a alimentelor. De exemplu , lipidele lungesc timpul de evacuare , inhibând motilitatea stomacului. La porc stomacul nu se golește total între prânzuri.

După ingerarea hranei va predomina scindarea amidonului, inițiată încă din cavitatea bucală de amilază, faza amilolitică se menține 2-4 ore. În următoarea fază are loc scindarea simultană a glucidelor și proteinelor, primul process fiind treptat redus; după 9-12 ore predomină faza proteolitică.

La nivelul intestinului subțire sub acțiunea enzimelor pancreatice (tripsina, chimotripsina, alte enzime proteolitice, lipaza, amilaza pancreatică, etc) nutrienții sunt scindați în marea lor majoritate în formațiuni mai simple, direct asimilabile. Mai trebuie menționată aici și secreția biliară prin acțiunea căreia se emulsionează grăsimile și tamponarea acidității chimului alimentar , favorabil enzimelor din intestine.

La porc se semnalează o interdependență între motricitatea stomacului și a duodenului. În timpul primei ore după ingerarea furajelor peristaltismul duodenal este intensificat; într-un minut trec prin acest segment 5-6 boluri, care ajung în decurs de 4-6 secunde în jejun. După o pauză de 30 minute , urmează o a doua perioadă de peristaltism intensificat. Umplerea jejunului se face destul de repede , încă în timpul ingerării hranei, golirea lui urmând a se produce în decurs de 6-10 ore.

La porc nu există unde antiperistaltice ca la alte animale, mișcările de ,,du-te-vino” neexistând între cecum și colon. După 14-16 ore conținutul (fecalele) pătrunde în rect.

1.4.2 Absorbția nutrienților

Prin absorbție, substanțele nutritive din hrană, transformate în substanțe cu molecule mici, pătrund în mediul intern al organismului. Ea favorizează transformările chimice digestive; majoritatea lor sunt reacții de hidroliză și ajung la un moment dat la starea de echilibru. Prin absorbție produșii de reacție dispar iar echilibrul se deplasează în sensul hidrolizei de noi cantități de substanțe.

Posibilitățile de absorbție în lungul tubului digestive sunt diferite. La nivel bucal ea este minimă, aici se pot absorbi doar morfina, cianura de potasiu, hormoni steroizi, etc.

La nivelul stomacului se pot absorbi într-o anumită măsură apa, clorurile, alcoolul metilic și etilic, medicamente, etc. Se mai reorb o cantitate deloc neglijabilă de glucoză și alte oze. Proteinele absobite sunt în cantități minime.

Intestinul subțire este principalul loc de absorbție a nutrienților. Capacitatea mare de absorbție este datorată suprafeței mare de contact alcătuită din vilozitățile intestinale și a valvulelor conivente.

In intestinul gros absorbția este destul de redusă ca importanță . De menționat că aici se face rechilibrarea conținutului în apă al fecalelor.

Absorbția apei și a sărurilor

Apa se absoarbe încă din stomac dar într-o măsură redusă, datorită tranzitului rapid; principalul loc de absorbție este intestinul, mai ales cel gros. Absorbția se datorează presiunii osmotice mari de la nivelul lichidului interstițial și al plamei. După administrarea de săruri greu absorbabile (sulfat de magneziu) presiunea osmotică din intestin crește mult , iar apa trece din sânge în intestin (acțiune purgativă).

Viteza de absorbție pentru ioni este diferită; pentru anioni viteza scade în ordinea: clorhidric, azotic, sulfuric, fosforic iar pentru cationi în ordinea: potasiu, sodiu, calciu, magneziu. S-a emis ipoteza că cel puțin în unele regiuni ale intestinului există alături de pompa de sodiu și o pompă de clor. Absorbția fierului este condiționată de necesitățile organismului.

Absorbția glucidelor

Glucidele se absorb aproape exclusiv sub formă de oze. Diholozidele se absorb doar când sunt ingerate în cantități masive, fiind hidrolizate însă în cea mai mare parte în peretele intestinului. Până la concentrații de 5% glucoză în chim ea se absoarbe proporțional cu concentrația; la concentrații de 6% secreția de suc intestinal crește rezultând o acțiune laxativă.

Datorită faptului că pentozele deși au o masă moleculară mai mică au o viteză de absorbție inferioară hexozelor, s-a demonstrat că pe lângă difuziune intervine și funcția de transport activ al mucoasei intestinale.

Ozele se absorb pe cale sanguină, ajungând prin vena portă la ficat, unde sunt transformate în glucoză, singura oză prezentă în circulația posthepatică.

Absorbția lipidelor

Glicerina și monogliceridele solubile în apă sunt ușor absorbite. Acizii grași fac împreună cu acizii biliari și sărurile acestora sisteme coloidale care trec prin microvilozitățile intestinale și pătrund în celulă unde se refac gliceridele neutre. Acizii grași cu doisprezece sau mai mulți atomi de carbon sunt transformați în trigliceride utilizând glicerolul provenit din absorbție. Acizii grași cu catenă mică trec după absorbție direct în vena portă.

Fosfatidele, absorbite consecutiv hidrolizei parțiale, se refac în peretele intestinului. Dintre steroli se absorb mai ales zoosterolii. Esterii colesterolului dau prin hidroliză colesterol care este absorbit și esterificat total în celulele intestinale.

Absorbția protidelor

Protidele se absorb sub formă de aminoacizi, care pe cale venei porte ajung la ficat. În absorbția aminoacizilor intervine transportul activ; aceștia pot fi absorbiți împotriva gradientului de concentrație. In tranzit, între ei se manifestă o competiție. În general aminoacizii cu ramificații mari, nepolare au rol de inhibitori competitivi, pe când cei polari inhibă mai puțin. Sistemul de transport activ este mai evident pentru L-aminoacizi decât pentru D-aminoacizi, existănd astfel o selecție prin absorbție a acestor două forme chimice.

Ordinea descrescătoare a aminoacizilor, în funcție de viteza de absorbție este următoarea: gicină, alanină, cistină, acid glutamic, valină, metionină, leucină, triptofan, izoleucină, izovalină.

La purceii nou-născuți bariera intestinală este permeabilă, în primele 48 ore, pentru moleculele mari ale imunoglobulinelor din colostrul mamei.

Acizii nucleici se absorb sub formă de nucleozide, eventual nucleotide.

CAPITOLUL II

FACTORII CARE INFLUENTEAZĂ utilizarea digestivĂ a nutrețurilor la purcei

2.1. Factori dependenți de animal

a. Particularitãți morfo-fiziologice ale aparatului digestiv.

Tubul digestiv la porcine prezintã o serie de particularitãți morfologice și fiziologice. Aceste particularitãți, care determinã o digestie specificã, caracterizeazã porcul ca un animal omnivor, capabil sã consume și sã utilizeze într-un mod deosebit furajele. Este foarte bine adaptat pentru folosirea nutrețurilor concentrate dar și a altor tipuri de furaje administrate limitat în rații.

Tractul digestiv al acestui animal monogastric are o capacitate digestivã pe unitatea de greutate corporalã mai mare decât la câine și om, dar mai micã în comparație cu ierbivorele. Astfel, stomacul sãu cu o capacitate de 250-620 ml la tineretul sugar și 6-8 l la adulți, este bogat în țesut glandular și prevãzut cu pliuri care îi mãresc suprafața, determinând astfel o mare facultate de digestie a proteinelor.

Printre omnivore, are cel mai mare raport între lungimea corpului și lungimea intestinului, acesta fiind de 14. La adulți intestinul subțire ajunge la 22-25 m. Prin domesticire, porcului i s-a alungit intestinul determinând o mãrire a puterii de asimilare și adaptare la regimuri alimentare variate. La purceii între 1-3 sãptãmâni, durata tranzitului intestinal este cuprinsã între 24-30 de ore, cu observația cã este mai lent în cazul alimentației artificiale decât în cazul alimentației la mamã.

B. Potențialul genetic al animalelor

Depinde în primul rãnd de rasã și influențeazã valorificarea hranei sub doua aspecte: în primul rând printr-un ritm de creștere sporit, care se coreleazã totdeauna cu o valorificare bunã a hranei și în al doilea rând printr-o digestie mai bunã a furajelor și valorificarea eficientã a acestora în procesul de metabolism, având ca urmare sporuri de creștere superioare.

Prin ameliorare se urmãrește obținerea hibrizilor la care predominã depunerea de masã muscularã în defavoarea grãsimii. Este cunoscut faptul cã furajele sunt convertite mai economic de rasele sau hibrizii de carne care au un indice de consum scãzut corelat cu un indice de valorificare bun.

Prin gradul de ameliorare al animalelor se poate influența și modul de folosire a unor substanțe nutritive din rație, astfel, rațiile cu un conținut mare în lizinã pot fi economice pentru tipurile moderne de porci cu creștere rapidã spre deosebire de rasele primitive la care sunt valorificate mai bine nutrețurile verzi și suculente.

C. [NUME_REDACTAT] cadrul aceleiași rase, valorificarea hranei este influențatã și de individ. Este cunoscut faptul cã în cadrul aceluiași lot de animale, de aceeași vârstã, în aceleași condiții de întreținere și furajare, între indivizi apar diferențe vizibile în privința ritmului de creștere și a valorificãrii hranei. Aceasta indicã cert, cã necesarul de substanțe nutritive este strâns legatã și de individ. Aceastã particularitate este aplicatã în activitatea de ameliorare cu scopul identificãrii și introducerii la reproducție a indivizilor cu indici superiori de valorificare a hranei.

D. [NUME_REDACTAT] și masculii necastrați utilizeazã mai bine proteina fațã de masculii castrați care au tendința de a depune grãsime ca urmare a utilizãrii mai bune a energiei. De asemenea masculii castrați au un indice de consum mai mare. De aici, posibilitatea hrãnirii animalelor pe sexe cu rații diferite, cu raportul între substanțele nutritive corespunzãtoare.

E. Vârsta animalului

Vârsta animalului este invers proporționalã cu valorificarea hranei. La vârstele tinere se manifestã un ritm de creștere mai mare și tendința favorabilã de acumulare a masei musculare. Cu cât se înainteazã în vârstã, depunerile de grãsime, care necesitã un consum mai mare de energie, devin predominante. La fiecare vârstã, corespunde o ordine prioritarã în elaborarea țesuturilor și deci în utilizarea elementelor nutritive din rație. Astfel, o proteinã de aceeași calitate, servește în special la elaborarea oseinei la purcel, a musculaturii la porcul în creștere finisare și a grãsimii la adult. Hrãnirea necorespunzãtoare la vârsta tânãrã aduce prejudicii serioase dezvoltãrii musculaturii. O rație corectã ulterioarã nu poate corija greșelile anterioare, animalul depunând grãsime, în loc sã-și dezvolte țesutul muscular. Este important de menționat cã hrana trebuie sã fie adaptatã la intensitatea de creștere a diferitelor pãrți din organism.

Un aspect important îl reprezintã și posibilitatea animalelor de a ingera și folosi diferite cantitãți de furaje, corelat cu dezvoltarea echipamentului enzimatic și cu capacitatea tubului digestiv. Astfel, purcelul la naștere, are echipamentul enzimatic slab dezvoltat și adaptat la hrãnirea cu lapte. El se dezvoltã continuu pânã la vârsta de 30-40 de zile când începe sã poatã folosi normal aproape toate grupele de substanțe nutritive. Acest fapt impune o alimentație specificã vârstei care sã conținã furaje ușor digestibile.

La purcel, în prima parte a vieții, capacitatea digestivã este micã, raportatã la ritmul de creștere și apare nevoia unei densitãți nutritive mãrite a rației și hrãnirea la intervale scurte de timp.

E. Starea de sãnãtate

Animalele bolnave, cu stãri subclinice de boalã, tarate, valorificã în general mult mai slab furajele decât animalele sãnãtoase, necesitând o furajare specialã.

2.2. Factori dependenți de hranã

A. Nivelul diferitelor substanțe în rație

În alimentația suinelor trebuie asigurate substanțele nutritive la nivele optime, astfel, animalului trebuie să i se administreze substanțe energetice care se asigură, în principal prin hidrați de carbon (în special amidon), grăsimi, etc.

Substanțele plastice, în special proteina, trebuie asigurate de asemenea la nivelul cerut de fiecare categorie de vârstă și formă de producție în parte. Aceasta este cu atât mai important cu cât se cunoaște că nici o altă grupă de substanțe nu poate fi transformată de către organismul porcului în proteine. Se va ține cont și de asigurarea fiecărui aminoacid indispensabil (în special lizină și triptofan), în cantități suficiente. Tot la substanțe plastice, un rol însemnat este deținut de calciu și fosfor. Se va urmări de asemenea asigurarea nivelului optim a substanțelor biostimulatoare (vitamine, minerale, etc.).

Foarte important în alcătuirea rațiilor este să se țină cont că în organism funcționează așa-numita lege a minimului și se va urmări asigurarea valorilor normale a factorilor limitativi.

B. Raporturile între substanțele nutritive

Ținând cont de faptul că substanțele nutritive din rație nu acționează independent unele față de altele ci într-o strânsă corelație, se va urmări respectarea raporturilor optime între ele. Aminoacizii trebuie să fie corelați între ei și la rândul lor, impreună cu proteina, trebuiesc corelați cu energia, limitându-se folosirea aminoacizilor ca sursă de energie. Identic, se urmărește obținerea proporțiilor optime a vitaminelor și sărurilor minerale.

C. Calitatea organoleptică și sanitară a furajelor

Furajele trebuie să fie lipsite de germeni patogeni și condiționat patogeni.

O altă problemă importantă este aceea a prezenței mucegaiurilor care depreciază valoarea nutritivă și dau un gust neplăcut furajelor, mergând până la refuzul animalelor de a le consuma. De asemenea, în anumite condiții, unele mucegaiuri produc toxine care se manifestă ca antivitamine.

2.3. Factori dependenți de condițiile de mediu

A. Temperatura mediului

Temperatura mediului influențeazã puternic valorificarea hranei, în special pe cea energeticã. Astfel, la temperaturi scãzute, o parte din energie, prin termoreglare, se consumã pentru echilibrarea deficitului de cãldurã. La temperaturi foarte mici apar tremurãturile ca o compensare care accentueazã intensificarea arderilor și degajârii de cãldurã.

La temperaturi ridicate se produc însemnate pierderi de sãruri și lichide prin intensificarea metabolismului și a respirației soldate cu pierderi mari de energie. Trebuiesc menționate ca negative și schimbãrile bruște de temperaturã, în special scãderea temperaturii.

B. Umiditatea relativã

Este cunoscut cã la porc, la nivelul epiteliului pulmonar, se produc pierderi de apã prin procesul de termoreglare. Aceste pierderi sunt condiționate de temperatura și umiditatea relativã a aerului. Astfel, pentru o umiditate relativã apropiatã de saturație, animalul este pus în imposibilitatea efectuãrii termoreglãrii prin evaporare. În aceastã situație se folosește de acțiunile mijloacelor chimice care se fac cu consumuri însemnate de energie.

Dacã umiditãții relative crescute i se asociazã o temperaturã crescutã, apare un efect foarte dãunãtor animalelor datoritã efectului conjugat al celor douã caracteristici. Ca urmare animalul suportã mai ușor o temperaturã ridicatã cu o umiditate relativã scãzutã.

În cazul în care temperatura este scãzutã și umiditatea relativã crescutã, porcul va pierde cantitãți însemnate de energie, pentru a contracara conductivitatea crescutã a aerului.

C. Condițiile de cazare

Foarte important în construcția adãposturilor este izolarea termicã bunã a pereților. Datoritã pierderilor de cãldurã prin radiație nu este suicient ca temperatura adãpostului sã fie optimã dacã pereții sunt reci. Pereții slab izolați se vor supraîncãlzi ducând de asemenea la pierderi mari de energie pentru termoreglare. Densitatea animalelor în boxã, ca și numãrul animalelor pe compartiment acționeazã asupra valorificãrii hranei. Cea mai bunã valorificare a hranei se realizeazã prin stabilirea unui numãr și densitãți optime care variazã între 10-20 de capete în funcție de sistemul de creștere.

D. Sistemul de hrãnire folosit

Administrarea hranei la discreție sau normat, sub formã uscatã sau umectatã la diferite grade de diluție, granulatã sau sub formã de fãinuri în unul, douã tainuri pe zi reprezintã implicații asupra valorificãrii hranei și implicit asupra performanțelor purcelului.

E. Sistemul de creștere și exploatare

Necesarul de substanțe nutritive precum și valorificarea diferiților componenți ai rației sunt influențați de sistemul de creștere și exploatare. Astfel, pentru animalele crescute în exploatãri de tip intensiv, tot necesarul de substanțe nutritive trebuie asigurat pin hrana administratã, animalele neavând acces la alte surse de hranã. Datoritã claustrației totale, animalul are o cerere mai scãzutã de energie pentru întreținere.

Toate cauzele care produc stres (zgomote puternice, vizitele repetate, luminã prea puternicã, lotizarea, transferul în alte adãposturi, castrarea, tratamentele veterinare etc.), au o implicație în creșterea consumului de hrană.

CAPITOLUL III

Energia în nutriția purceilor

Energia este cel mai scump „nutrient” în rațiile purceilor. Dealtfel energia este o proprietate fizică și nu un compus chimic distinct. Este însă privită așa pentru simplitate. Energia din furaje este asigurată de glucide, lipide ( pot conține de până la 2,5 ori mai multă energie decât majoritatea carbohidraților), proteine ( este nerecomandat ca proteinele să ajungă surse de energie din cauza balanței energetice negative și, implicit, a prețului mare) și chiar de unele forme de fibre fermentabile (hemiceluloză și pectine).

Energia este folosită în corpul purcelului pentru întreținere ( susținerea funcțiilor de bază și a unei activitățî moderate), creștere ( depunerea de proteină și grăsime) și termogeneză când temperatura ambientală scade sub nivelul de comfort termic.

În majoritatea cazurilor valoarea energetică a furajelor este dată în energie digestibilă (ED). Pentru majoritatea ingredientelor energia metabolizabilă (EM) reprezintă 96% din ED (NRC, 1998). Energia netă (EN) reprezintă aproximativ a71% din ED respectiv 74% din EM (ITP, 2002) pentru majoritatea furajelor. În particular, valoarea nutritivă a nutrețurilor la monogastrice poate varia cu până la 46% pentru EM, 33% pentru ED și sub 5% pentru EN (Halga, 1988)

Tabelul nr.4 Energia recomandată (MJ/kg) în rațiile purceilor (Mavromichalis și col., 2006)

*1MJ = 239 kcal.

Tabelul nr.5 Raportul între lizină și energie (g/MJ) în rațiile purceilor (Mavromichalis și col.,2001)

*1MJ = 239 kcal.

În general când porcilor li se administrează hrană cu densități energetice diferite ei încearcă să mențină aceeași cantitate de energie prin ajustarea cantității de hrană ingerată. Când rația este saracă în energie porcii ajung la saturația mecanică a tubului digestiv fără a se asigura cu energia necesară. În cazul în care hrana este prea bogată în energie, porcii nu ajung să-și satisfacă senzația de sațietate. Capacitatea porcilor de a compensa ingesta la rații cu densitate energetică redusă este în strânsă legătură cu mărimea porcului (Black și col., 1986).

Studii recente arată că, în general, rasele de porci moderne cu valoare genetică mare nu pot să-și regleze cantitatea de energie ingerată eficient (Whittmore și Green, 2001).

Este de dorit ca ceilalți nutrienți să fie oferiți purceilor în proporții constante cu energia. Deoarece purceii înțărcați este de așteptat să consume doar o mică cantitate din necesarul de energie se va compensa prin hrănirea cu rații cu energie mare. Și ceilalți nutrienți vor respecta proporția , în special aminoacizii pentru a se putea susține creșterea.

În sistemele în care se folosesc doar una sau două tipuri de rețete furajere se folosește un raport de 1g lizină/MJ ED. În schemele de furajare mai complexe se face o reducere graduală a cantității de energie pentru reducerea costurilor dar și a reducerii excrețiilor de azot (fig.11). Deasemenea, toți aminoacizii limitanți se vor structura conform proporțiilor față de lizină ( conform fig.7 ).

[NUME_REDACTAT] o parte importantă a celor mai multe rețete comerciale datorită efectului pozitiv, foarte bine documentat, asupra creșterii după înțărcare (Graham și col., 1981). Cea mai comună sursă de lactoză este laptele smântânit (50% din SU) și zer praf (70% lactoză). Există și o formă de lactoză cristalină .

Rețetele bazate pe cereale și proteină vegetală dau rezultate mult mai bune când sunt suplimentate cu suproduse rezultate din prelucrarea laptelui. Introducerea a 10-20% zer praf într-o rețetă bazată pe porumb, șrot de soia și crupe de ovăs a mărit cu peste 15% sporul unor loturi de purcei înțărcați la 3 săptămâni (Mahan și Newton, 1993).

Inițial, calitățile subproduselor de lapte au fost considerate digestibilitatea proteinei și îmbunătățirea palabilității (Graham și col., 1981). De atunci s-a demonstrat că lactoza și nu fracția proteica din zer este responsabilă de creșterea consumului și a sporului în primele săptămâni după înțărcare (Mahan, 1992). In aceste experimente lactoza a favorizat creșterea în timp ce suplimentarea cu lactalbumine nu a susținut vechea teorie (tab.6). Trebuie remarcat că suplimentarea cu proteină de valoare ridicată sau cu aminoacizi de sinteză a avut un efect sinergic. În același studiu (Mahan, 1992) s-a demonstrat că la 2 săptămâni de la înțărcare purceii au răspuns mai bine la suplimentarea proteică aceasta fiind un indicator al dezvoltării rapide a sistemului digestiv.

Tabelul nr.6 Efectul asupra sporului al adăugării de lactoză sau lactalbumine

Prin urmare concentrațiile mari de lactoză sunt necesare imediat după înțărcare ele putând fi reduse rapid. Cantitățile recomandate de lactoză (sau echivalenți lactoză) sunt prezentate în tab.7.

Tabelul nr.7 Nivelele de lactoză recomandate

Când sursă de proteină a fost plasma ( 6,75%) a fost necesar un adaos de doar 15% lactoză în prima săptămână după înțărcare. Când proteina plasmatică a fost înlocuită cu soia extrudată necesarul de lactoză a fost situat între 30-45% . Se pare că atunci când consumul este mare, cantități reduse de lactoză sunt necesare , probabil fiindcă consumul este strâns legat de maturarea sistemului digestiv (Kelly și col., 1991).

Monoglucidele (glucoza, fructoza și maltoza) și oligoglucidele (sucroza și maltodextrina) pot înlocui lactoza. Un fel de echivalenți lactoză (Mavromichalis, 2000) sunt prezentați în tab.8.

Tabelul nr.8 Echivalenți lactoză (după Mavromichalis, 2000)

Totuși, există preocupări privind înlocuirea lactozei de către alte glucide simple în furajele care sunt supuse peletării. De exemplu, zaharoza, poate crește duritatea peleților și arde ușor în reacția Maillard, în timpul peletării. Dextroza și alte glucide reducătoare, pot distruge aminoacizii în cazul aceleiași procesări. Pentru aceste motive executarea peletării la temperaturi reduse sau chiar la rece este indicată în rații bogate în glucide reducătoare.

Glucidele simple diferă considerabil în dulceață iar introducerea lor în alimentația purceilor pentru schimbarea palatabilității trebuie luată în considerare. Purceii preferă glucidele simple în următoarea ordine: zaharoză > fructoză > maltoză = lactoză > glucoză > lactoză (Glaser si col., 2000).

Concentrațiile excesive de glucide simple predispun purceii la diaree. S-a demonstrat că glucoza a mărit secreția apei în tractul gastro-intestinal în timp ce maltodextrina a mărit absorbția apei (Weber si Ehrlein, 1998), indicând că oligoglucidele sunt mai eficiente decât monoglucidele în prevenirea diareei.

[NUME_REDACTAT] laptele scoafei, lactoza (25% din SU) și lipidele (40% din SU) sunt sursele importante de energie. În rațiile bazate pe cereale, amidonul (70% din SU) este principala sursă de energie. Doar în prima fază de alimentație post-înțărcare, lactoza (20-30%) este folosită ca sursă de energie, scăzând însă rapid.

Cerealele tratate termic, pun la dispoziția purcelului mai multe glucide, ca urmare a dextrinizării, însă valoarea lor este mult discutată. Oricum, capacitatea enzimatică de a digera amidon, este indusă rapid la nivele mari după înțărcare (Wiseman si col., 2001), cerealele tratate termic sunt considerate ca fiind importante atunci când consumul purceilor este scăzut (Mavromichalis și Varley, 2003).

[NUME_REDACTAT] fibrelor la energia nutrețurilor este nesemnificativă pentru purcei (NRC, 1998) și este de obicei ignorată.

Fibrele scad energia rației și reduc digestibilitatea totală a nutrienților. S-a estimat că fiecare 1% fibre, scade digestibilitatea energiei cu 1,3%, eficiența absorbției furajelor cu 3% iar creșterea cu 2% la purceii în faza de creștere (la purceii tineri efectele se consideră a fi mai pronunțate) (ARC, 1981). De aceea, cu excepția câtorva oligoglucide care pot avea efecte benefice asupra tubului digestiv (Davis și col., 2002), fibrele sunt considerate indezirabile în hrana purceilor (Pluske si col., 2001). Totuși o cantitate mică de fibre este esențială pentru asigurarea unei motilități gastro-intestinale adecvate (Bolduan și col., 1988).

Studii concludente nu sunt disponibile încă, dar practica a indicat că la purceii sub 10-12 kg, rațiile trebuie să conțină 2-3% fibre, iar pentru purceii mai mari poate ajunge până la 5% (consumul nu va mai fi maxim).

[NUME_REDACTAT] afară de o mică cantitate de acid linoleic (0,1 g/MJ EN; NRC, 1998), purceii nu au o nevoie fiziologică de lipide. Totuși calitățile lor de surse energetice (de până la 2,5 ori mai mari decât cerealele), le fac foarte folosite în alimentația purceilor, mai ales că se consideră că în hrana lor, energia este deficientă (Fenton și col., 1985). De aceea, rețetele bogate în energie cu toți nutrienții proporționați corespunzător, sunt recomandate pentru purcei, pentru a putea exprima capacitatea genetică de creștere (Campbell și col., 1975). Prin urmare, majoritatea rețetelor post-înțărcare, conțin până la 10-12% total lipide, urmând ca în perioadele următoare să scadă la 3-6% total lipide.

Purceii înțărcați au o abilitate destul de redusă pentru digerarea lipidelor imediat după înțărcare. Doi mari factori afectează digestibilitatea: vârsta și sursa. S-a demonstrat (Cera și col., 1990), că purceii înțărcați beneficiază mai mult de lipide odată cu creșterea în vârstă, când grăsimile vegetale sunt mai digerabile decât cele animale.

Un studiu pilot (Dierick și col., 2002), efectuat in vitro, a demonstrat că lipidele bogate în acizi grași cu lanț mediu, au exercitat o acțiune de suprimare de zece ori mai mare asupra microflorei intestinale față de normal. În realitate, acizii grași sunt absorbiți rapid în stomac și de aceea efectul poate fi minimal la nivelul intestinului subțire.

CAPITOLUL lV

NUTRIȚIA PROTEICǍ, VITAMINICǍ ȘI MINERALǍ A PURCEILOR

4.1 Valoarea nutrițională a proteinelor la purcei

Aminoacizii nu sunt folosiți de organismul purcelului doar pentru proteinele din structura musculară ci și pentru alte procese fiziologice. De exemplu triptofanul este implicat în controlul ingestei (Lynch și col., 2000) iar glutamina este implicată în imunitatea enterică (Hernandez și col., 2000).

Dintre cei zece aminoacizi esențiali cei mai probabil în a fi limitanți sunt lizina, metionina, treonina, triptofanul, isoleucina și valina (Mavromichalis și col., 1998). În contrast , histidina, fenilalanina, leucina și arginina nu pun , în general, probleme în alcătuirea rațiilor. O suplimentare cu glutamină poate garanta o stare de sănătate a intestinului subțire (Burrin și Stoll, 2003) dar nu s-au stabilit încă cerințe specifice.

Pentru echilibrarea balanței proteice a furajelor deficitare în unii aminoacizi limitanți există în comerț forme cristaline ale lizinei, metioninei, treoninei și triptofanului. Toate acestea sunt disponibile sub forma de izomer L și sunt digestibile aproape de 100%. DL metionina , care face excepție , este deasemenea digestibilă în aceleași procente. Izomerii aminoacizilor de tip D au o digestibilitate aparentă de sub 40%, diferența fiind utilizată de microflora digestivă (de Vrese și col., 2000). Produsele destinate furajării care au suferit un tratament termic sau au fost tratate cu substanțe alcaline, pot conține cantități excesive de izomeri D în urma racemizării (Vargane-Visi și col., 2004), având o valoare biologică scăzută.

[NUME_REDACTAT] au nevoie de lizină pentru întreținere și depunere de proteină (țesut muscular). Pentru întreținere , 36 mg lizină este necesară zilnic pe kilogram greutate metabolică (Fuller și col.,1989). Pentru depunerea de proteină, 120 mg lizină digestibilă/g proteină sunt necesari ținând cont că concentrația de lizină din mușchi este de 70mg/g de proteină iar eficiența conversiei ei în proteină este de 58% (Bikker și col., 1994).

Dacă considerăm că 16% din spor este proteină (Whittemore, 1998) , se poate determina necesarul de lizină pentru un consum cunoscut. De exemplu, pentru un purcel de 10kg la un spor de 400g/zi cu un consum de 600g furaj este necesar 0,2g lizină pentru întreținere respectiv 7,7g pentru depunere de proteină. Prin urmare dieta ar trebui să conțină cel puțin 1,3% lizină pentru a acoperi necesarul zilnic.

La stabilirea concentrației optime se va ține seama de potențialul genetic și mai ales de starea de întreținere (sănătate). Deasemenea se va ține cont și de raportul energiei din furaj.

În urma studiilor făcute de-a lungul timpului s-a descoperit că purceii au nevoie de o anumită structură a aminoacizilor care rămâne constantă (ARC,1981; NRC,1998) denumită generic ’’proteina ideală’’. Necesarul de aminoacizi este diferit între întreținere și spor (Fuller și col.,1989) însă la purcei (până la 20-30 kg) se va folosi doar un singur profil deoarece pentru întreținere necesarul este foarte mic. Acest profil al proteinei ideale se stabilește prin raportarea tuturor aminoacizilor la un aminoacid de referință pentru o mai ușoară formulare a rețetelor (Cole și van Lunen, 1994). Lizina este folosită cel mai des ca referință deoarece este primul aminoacid limitant, participă la sinteza proteică, având și cea mai bine stabilită importanță prin prisma analizelor chimice relativ simple. Din tab.9 reies raporturile dintre aminoacizi și lizină.

Deoarece toate sursele de aminoacizi sunt scumpe, orice exces este întodeauna neprofitabil. Când specificațiile pentru primul aminoacid limitant sunt îndeplinite, următorul aminoacid în cantitate mai mică decât necesarul devine limitant și dictează performanța. Ordinea în care oricare aminoacid devine limitant depinde exclusiv de alegerea optimă a ingredientelor și adoptarea profilului proteinei ideale. Astfel, isoleucina devine limitant în diete bogate în produse pe bază de sânge (Kats și col., 1994), histidina în diete bazate pe orz (Fuller și col., 1979), iar triptofanul în diete bazate pe porumb și făinuri de carne (Batterham și col., 1970). În astfel de diete suplimentarea cu aminoacizi de sinteză este esențială pentru a îndeplini specificațiile nutritive. Se sugerează ca toți aminoacizii esențiali să fie incluși în calcularea rețetelor pentru a elimina riscul unor potențiale deficiențe, la utilizarea unor produse noi.

* Metionina poate acoperi necesarul de cisteină intr-o proporție de 81%.

** Adaptat de Mavromichalis și colaboratorii , 2001.

Tabelul nr.9 Raporturile dintre lizină si ceilalți aminoacizi

[NUME_REDACTAT] are un rol foarte important în regularea apetitului și controlul somnului prin metabolitul său, serotonina. În cadrul unor cercetări europene (Lynch și col., 2000) s-au testat doze de triptofan între 15-25 % din cantitatea de lizină. La o dietă bazată pe cereale, mazăre, zer și făină de pește au stabilit un procent de 19-21% ca fiind satisfăcător, având maximul de eficiență între rata de creștere și eficiența economică. Aceste cercetări au confirmat datele specialiștilor canadieni (Lorschy și Patience, 1999) care stabiliseră un raport triptofan/lizină de 19%.

4.2 Vitaminele în nutriția purceilor

Importanța vitaminelor în nutriția purceilor este foarte mare (NRC, 1998). Ultimele estimări (BSAS, 2003) sunt făcute ținând cont de cât mai multe opinii acreditate, cu variații cantitative largi, dat fiind dezacordul specialiștilor referitor la cantitățile optime de vitamine necesare.

Ingredientele naturale conțin tipuri și concentrații variate, de multe ori imprevizibile, de vitamine. De aceea industria , sub formă de premix, produce toată gama de vitamine necesare fără să țină cont de aportul lor din furajele naturale. Este o practică de siguranță (Fraga și Villamide, 2000) deși cantitățile de tiamină, colină, piridoxină, acid folic și biotină se află, de obicei, în cantități mai mult decât suficiente în cerealele folosite curent în hrana purceilor. Dezacordului între specialiști i se adaugă potențialul de pierderi mari de vitamină în cursul proceselor de fabricație și depozitare. Prin urmare nivelul exact al vitaminelor din diete rămâne un subiect deschis. Unele studii mai recente (Wilson și col., 1991) suțin că supra-dozarea vitaminelor ar fi favorabilă dezvoltării timpurii a purceilor. Dealtfel multe vitamine sunt deseori prevăzute la nivele și de o sută de ori mai mari decât necesarul stabilit pentru un potențial maxim de creștere (BSAS, 2003).

Dozele recomandate de vitamine adăugate în hrana purceilor sunt prezentate în tab.10 (bazate pe recomandările NRC,1998; ITP, 2002; BSAS, 2003).

Tabelul nr.10 Necesarul de vitamine în hrana purceilor

4.3 Mineralele în nutriția purceilor

4.3.1 [NUME_REDACTAT] necesare în hrană în cantități mai mari de 0,1% sunt numite macroelemente. Acestea includ: calciul, fosforul, sodiul, clorul, potasiul, magneziul și sulful. Dintre aceste minerale doar calciul, fosforul, sodiul si clorul sunt limitanți potențiali, celelalte minerale fiind în cantități suficiente în furajele naturale

[NUME_REDACTAT] un mineral foarte ieftin care se gasește în carbonatul de calciu sau în piatra de calcar. Capacitatea sa de tamponare a acidității tractului digestiv interferează cu digestia proteinelor (Peddireddi și col., 2004). Recomandările actuale spun că calciul să nu depășească 0,1% din totalul rației. Deasemenea raportul Ca/P trebuie să se încadreze între 1:1 și 1,25:1, nu mai mult de 1,5:1. La un raport superior calciul reduce absorbția fosforului, mai ales în rațiile suplimentate cu fitază (Cromwell și col.,1995), reducând sporul de creștere.

[NUME_REDACTAT] de magneziu nu au fost studiate foarte aprofundat poate din cauză că necesarul este asiguratdin ingredientele naturale. Ca punct de reper a fost luat laptele matern care conține 0,045% magneziu, echivalentul a 0,05 din 90% substanță uscată (Darragh și Moughan, 1998). Din motive de siguranță este recomandat ca procentul de participare să fie de cel puțin 1%.

[NUME_REDACTAT] al treilea element ca valoare economică după energie și lizină, formele sub care este disponibil cel mai des sunt fosfatul mono și dicalcic.

Biodisponibilitatea este mare din făinurile de origine animală (85-96%). Fosforul din plante are, în schimb, un procent mult mai scăzut de absorbție deoarece aproximativ 75% este sub formă de fitat, inaccesibil monogastricelor.Doar în unele produse vegetale depașește 50% (grâul și subprodusele sale, soiuri de porumb cu cantitate redusă de fitat, triticale). O considerabilă fracțiune din fosforul din rații ajunge să fie eliminat prin fecale contribuind la eutrofizarea apelor de suprafață (Lenis și Jongbloed, 1999). Fitaza produsă industrial poate fi folositoare în reducerea excrețiilor. Astfel, pentru 500-700 unități fitază/kg furaj necesarul de fosfor digestibil se scade cu 0,1% (Jongbloed și col., 1995). Formularea rețetelor pe baza fosforului digestibil în locul celui total poate minimaliza eventualele excese.

Sodiul și clorul

Principala sursă de sodiu și clor este reprezentată de clorura de sodiu. Majoritatea subproduselor de origine animală conțin sodiu de multe ori atingând necesarul. Făina de pește conține cantități însemnate de sare

NRC (1998) estimează cerințele de sodiu și clor la 0.2% din rație. Studii recente au arătat însă o evoluție favorabilă clară în cazul dublării dozei, în cea mai mare parte acțiunea favorabilă atribuindu-se clorului (Mahan și col., 1999). În cazul în care apar probleme diareice din cauza dezechilibrării electrolitice se va reveni la doze inferioare (BSAS, 2003). Concentrații de 2% sare sunt tolerate bine de purcei cu condiția ca apa să fie la discreție. La înțărcare se va urmări ca purceii mutați în noile boxe să consume apă pentru a preveni o eventuală intoxicație.

În cazul în care nu este furnizată destulă sare se produce o scădere a consumului și a sporului în greutate.

[NUME_REDACTAT] ignorat deseori din formularea rațiilor deoarece deorece se găsește în majoritatea ingredientelor naturale. Cerințele minime au fost stabilite la 0,26%, rețetele uzuale conținând cel puțin dublul necesar.

O concentrație mare de potasiu poate cauza diaree din cauza eliberării unei mari cantități de apă în tractul gastrointestinal. Melasa este bogată în potasiu și se suspectează provocarea diareei la purcei deși nu a reieșit așa ceva din experiențele efectuate (Ly, 1996). Acest fapt indică probabil că potasiul , singur, nu este responsabil pentru deranjamentul intestinal.

[NUME_REDACTAT] de asemenea prezent din abundență în majoritatea ingredientelor naturale de aceea nu s-au stabilit date exacte despre necesar.

Tabelul nr.11 Macroelementele în procentele specifice , recomandate în hrana purceilor

( Adaptare după recomandările NRC, 1998; ITP, 2002; BSAS, 2003 )

* raportul Ca/P nu trebuie să depășească 1,2 : 1 pentru a evita atenuarea acidității stomacale

** majoritatea rațiilor depășesc aceste procente

4.3.2 [NUME_REDACTAT] de microelemente este stabilit doar pentru fier, zinc, cupru, mangan, iod și seleniu. Nici în cazul oligoelementelor nu se ține cont de aportul pe care îl aduc furajele. Folosirea oxidului de zinc și a sulfatului de cupru ca substanțe antimicrobiene descrește în unele părți ale lumii utilizarea lor fiind reglementată prin lege.

[NUME_REDACTAT] necesar pentru creștere și o piele normală. Deficiența provoacă paracheratoza pielii ,similară cu o infestație masivă cu scabie. Nivelele ridicate de calciu, precum și nivelul crescut de fitat din rație influențează negativ absorbția zincului. Pentru o rețetă cereale-șrot soia se vor pune 100 ppm Zn (3000 ppm oxid de zinc) pentru fiecare 1% Ca din rație.

[NUME_REDACTAT] foarte necesar în sinteza hemoglobinei. Deficiența produce anemia feriprivă la purcei în prima săptămână de viață. Ăceastă carență de moment se contracarează prin administrarea de soluții 100-200mg fier injectabil sau oral (fe-dextran, gleptoferrin) în primele 3 zile de viață.

[NUME_REDACTAT] ca și fierul la sinteza hemoglobinei dar în cantități mult reduse. Este rareori înâlnită deficiența în cupru la purcei. Doze de 100-250ppm produc răspunsuri identice în evoluția purceilor cu administrarea de antibiotice în furaje.

[NUME_REDACTAT] în iod apare doar în anumite areale geografice. Furaje ca șrotul de soia, de rapiță, de in conțin compuși care interacționează negativ cu absorbția iodului sau cu încorporarea lui în tiroxină . Neechilibrarea balanței duce la mărirea de 4-5 ori a glandei tiroide (gușă).

[NUME_REDACTAT] de seleniu provoacă necroza ficatului, leziuni la nivelul inimii și chiar moartea subită a purcelului , stare denumită hepatoză dietetică. Ea apare doar în zonele geografice cu deficit de seleniu. Cantitatea maximă ca supliment este de 0,3 ppm.

[NUME_REDACTAT] consideră că este un important regulator în metabolismul glucozei fiind necesar în cantități foarte mici. Nu sunt stabilite cantități la necesarul de crom.

CAPITOLUL V

CERINȚE NUTRIȚIONALE ALE PURCEILOR

5.1. Cerințe nutriționale pentru întreținere și creștere

Starea fiziologică de întreținere este definită ca situația în care animalul își menține constante greutatea și compoziția corporală și nu produce nimic (Vermorel, 1988).

Energia consumată pentru întreținere este folosită la reînnoirea substanțelor din organism, funcțiile fiziologice importante ale organismului și pentru ingestia și digestia hranei. La purcei necesarul enrgiei de întreținere descrește odată cu vârsta. La purcei între 5-40 zile s-a determinat o valoare medie de 445 KJ/kg0,75 (Burlacu și col., 1983). Variațiile acestui necesar de energie în perioada de alăptare variază între 340 KJ/kg0,75/zi și 470 KJ/kg0,75/zi , respectiv între 420 KJ/kg0,75/zi și 550 KJ/kg0,75/zi în perioada imediat următoare înțărcării (Feuchter, 2004). Un sumar al valorilor pentru cerințele de energie metabolizabilă pentru întreținere (MEm) și eficiența consumului de ME raportat la spor (k-g) și la depunerea de proteină (k-p) și grăsimi (k-f) este prezentat in tab.12 (Feuchter, 2004) . MEm include costul de energie al metabolismului bazal, al activității fizice și al termoreglării.

Tabelul nr.12 Necesarul de EM pentru întreținere și eficiența EM pentru spor

CAPITOLUL VI

CONSUMUL HRANEI LA PURCEI

6.1 Estimarea consumului voluntar

Consumul de harană la purceii sugari este dependent de abilitatea scroafei de a produce lapte și de lungimea perioadei de alăptare. Contribuția hranei solide la totalul de energie ingerată zilnic în perioada de lactație reiese din tab.13.

Tabelul nr.13 Contribuția hranei solide la totalul de energie ingerată zilnic în perioada de lactație

Se observă de aici că suplimentarea nu asigură sporuri mărite de creștere datorită faptului că purceii au continuat să-și asigure necesarul nutritiv din laptele mamei, consumul de hrană oferită suplimentar fiind redus. O situație diferită apare când suplimenatrea se face cu lapte de vacă , în cazul căreia se observă un rezultat pozitiv semnificativ în ceea ce privește creșterea consumului de SU și al sporului.

Consumul voluntar de hrană este afectat de vârsta purcelului și de tipul de hrană oferit. Cu cât vârsta este mai mică cu atât consumul este mai mic. Pe măsură ce lactația avansează sistemul digestiv al purcelului devine mai capabil să digere surse diferite de hrană și să crescă volumul de hrană ingerat. În a 2-a săptămână de lactație consumul este de sub 20g/zi/purcel pentru ca în a 4-a săptămână să fie cuprins între 70-80g/purcel/zi (Aherne și col., 1982).

În fig. 4 sunt reprezentările grafice pentru următoarele trei ecuații pe baza cărora se detemină consumul hranei la purcei:

Consumul (g/zi) = 120 x BW0.75 (Whittemore, 1983)

ED (MJ/zi) = 2.4 x BW0.68 (Cole, 1967)

ED (MJ/zi) = 1.93 x BW – 0.0407 x BW2 – 6.4 (NRC, 1988)

Fig.4

1,2,3- reprezentările grafice corespunzătoare celor 3 ecuații

Ecuația 1 se bazează pe capacitatea maximă a intestinului fără a ține cont de cantitatea de energie. Este bazată pe supoziția că purceii nu au o capacitate totală de ajustare a ingestei pe baza cantității de energie ingerată până la o greutate de 20-30 kg. (Black și col., 1986).

Se observă că primele 2 ecuații supraestimează consumul în prima fază de alăptare, în timp ce a 3-a ecuație duce la concluzia unui consum sub optim la finalul fazei.

Alte tipuri de ecuații pentru calcularea consumului sunt propuse de Feuchter (2004) : pentru purceii sugari ED = 46.9 x D – 634.7 și pentru purceii înțărcați ED = 1933 x BW – 40.7 x BW2 – 6397 ( ED – energia digestibilă ingerată, D – vârsta în zile a purceilor, BW – greutatea în kg a purceilor)

Acuratețea acestor formule nu este totală, iar deciziile în ceea ce privește estimarea nivelului consumului voluntar se vor lua ținând cont de condițiile practice și de factorii care pot influența nivelul consumului (competiția pentru hrană, temperatura mediului , capacitatea digestivă, starea de sănătate, densitatea energetică a dietei, echilibrarea nutritivă a dietei, palatabilitatea, consumul de apă).

O foarte bună metodă de a îmbunătăți consumul este oferirea hranei la podea imediat după înțărcare. Se va face în cantități mici, în apropierea hrănitoarelor clasice, pentru a fi consumate în 20-30 minute. Este indicat ca podeaua sa fie plină (eventual cu riduri), marginită de o muchie de minim 1 cm pentru a preveni risipa, fiind cunocută tendința purceilor de a împrăștia măncarea. Este preferată hrana sub formă de măciniș clasic în locul celei peletate din aceeași cauză. Avantajele acestui tip de hrănire sunt prezentate în figura 5.

Fig.5 Administarea de hrană la podea 3x/zi timp de 3 zile după înțărcare

Experimentul s-a efectuat pe purcei înțărcați la o greutate de 5.5 kg (Mavromichalis și Baker, 2000). În primele 3 zile purceii au avut un spor dublu față de efectivul de control iar pe o perioadă de 7 zile sporul a fost îmbunătățit cu 25%.

6.2 Mecanismele de control ale ingestei

În afară de efectele negative clare pe care le induce înțărcarea o multitudine de alți factori influențează consumul de hrană la purcei.

Competiția pentru hrană

Un management defectuos în ceea ce privește accesul redus la hrană prin suprapopulare, echipament necorespunzător situației sau amplasat incorect (hrănitori, adăpători, boxe), manipulare și lotizare frecventă duc la consumuri scăzute datorate stresului, ajungând la reduceri ale creșterii de până la 10% (Hyun și col., 1998).

[NUME_REDACTAT] nu manifestă o capacitate foarte dezvoltată de adaptare la temperaturile scăzute prin creșterea apetitului în prima fază de creștere. Abia după ce au atins greutatea de 12 kg se manifestă o capacitate moderată de a ajusta consumul în funcție de temperatură (Brumm și col., 1995).

Capacitatea digestivă

Capacitatea intestinală redusă este unul din principalele motive care restricționează consumul la porci sub 50 kg (Black și col., 1986). Un calcul brut situează capacitatea intestinală la aproximativ de patru ori mai mare decât necesarul pentru întreținere pentru un furaj cu conținut scăzut de fibre. Poate fi exprimat mai precis prin ecuația :

Capacitatea digestivă = 0.14 x BW0.75 (Whittemore, 1998)

Umplerea tractului digestiv diferă de capacitatea intestinală și se referă la totalitatea furajelor și digestei prezente în tractul gastrointestinal la un moment dat. În general este estimată la 5% din greutatea corporală (Lawrence și Fowler, 1997)

Umplerea intestinală este asociată cu cantitatea de fibre conținute de hrană datorită faptuluică fibrele cresc volumul și greutatea digestei atrăgând apa (Mosenthin și col., 1991). Pentru situația în care fibrele depășesc 4% capacitatea intestinală poate fi calculată prin ecuația:

Capacitatea intestinală = 5 + 0.4 x [fibre(%) – 4] (Lawrence și Fowler, 1997)

Starea de sănătate

Purceii sunt supuși mereu acțiunii microorganismelor patogene sau nepatogene în interacțiunea cu mediul sau alte animale.Sistemul imun este solicitat intens și , foarte des, apar manifestări subclinice de boală care sunt greu de identificat și cuantificat (Johnson și col., 2001). Antigenii stimulează producerea de citokine care acționează și asupra metabolismului intermediar (Klasing, 1998). Apare o reducere a apetitului, o creștere a degradării proteinei musculare, reducerea sintezei de proteină musculară, etc. În aceste situații chiar și o creștere a lizinei din hrană nu va compensa depunerea de proteină.

Densitatea energiei din hrană

După cum am menționat mai sus fibrele au o acțiune negativă în ceea ce privește densitatea energiei din rație. Este cunoscut că sporul la purcei este dependent de cantitatea de energie ingerată (Campbell și col., 1975). Ținând cont că consumul nu este influențat de densitatea în energie a hranei, sunt recomandate nivele ridicate de energie pentru îmbunătățirea sporului la purcei.

Echilibrarea rațiilor

O deficiență severă sau un dezechilibru între aminoacizi sau între aminoacizi și energie va duce la un consum scăzut (D’Mello, 1994). Purceii nu vor compensa deficiența prin mărirea ingestei.

[NUME_REDACTAT] consideră în general că purceii consumă mai multă hrană când acesteia i se adaugă o anumită aromă. Într-adevăr ei vor prefera furajul aromat celui de același tip, dar fără aromă în situația în care pot alege. Când nu au de ales purceii vor consuma cantități similare de hrană cu sau fără arome (Wahlstrom și col., 1974).

Purceii vor prefera un furaj proaspăt în defavoarea celui învechit. De exemplu, atunci când furajele sunt râncede ca urmare a depozitării îndelungate sau incorecte consumul poate scădea dramatic ( DeRouchey și col., 1999). Ei preferă deasemenea furajele dulci sau acre pe care le consumă foarte repede. Totuși, datele științifice nu arată foarte clar cât de mult beneficiază purceii de pe urma hranei îndulcite (Purser și col., 2000).

O importanță mărită o au aromele atunci când trebuie să mascheze un gust neplăcut al furajului (rânced, medicamentat, etc).

Prin urmare cel mai mare beneficiu al corectorilor de gust se pare că este al marketing-ului și mai puțin al nutriției purceilor.

Consumul de apă

În general porcii consumă apă în funcție de cantitatea de hrană ingerată cu o rație aproximativă de 3:1. La purcei însă, s-a observat că consumul de furaj este influențat pozitiv de prezența și accesibilitatea apei (Brooks, 1998). De aceea se sugerează folosirea unor sisteme de adăpare deschise de tip boluri și mai puțin a celor de tip suzetă.

Mecanimele fiziologice

Sistemul nervos central (SNC) este coordonatorul principal al comportamentului de hrănire. Prin intermediului hormonilor (insulină, hormoni de creștere) el reacționează la cantitatea de glucoză din organism declanșând senzația de foame sau de încetare a hrănirii. Căile exacte prin care se produce acest control sunt încă neclare. Importante în realizarea balanței energetice sunt hipotalamusul și hipofiza .

CAPITOLUL VII

PRINCIPALELE NUTREȚURI RECOMANDATE ÎN ALIMENTAȚIA RAȚIONALĂ A PURCEILOR

Sursa de hrană este clasificată tradițional în nutrețuri furajere și aditivi furajeri. Nutrețurile sunt în mod normal, ingredienți cu rol nutrițional și servesc ca sursă primară de energie, proteine, lipide, fibre, minerale și vitamine. Aditivii furajeri, sunt ingredienți cu proprietăți funcționale, care pot sau nu să fie legați de rolul general al hranei ca sursă de nutrienți.

În practica nutriționiștilor există o dilemă în ceea ce privește valorile date de tabelele specifice. În realitate, valorile reale a furajelor folosite, pot fi date doar de analiza unei mostre reprezentative din furajul curent. Aceste date, lipsesc de obicei din cauza prețurilor prohibitive a analizelor mai ales pentru aminoacizi și vitamine, tabelele rămânând singura variantă de lucru. Chiar și pentru analizele chimice, un raport al NRC (1999) susține că variabilitatea rezultatelor între laboratoare poate fi foarte mare chiar pentru același produs. Prin urmare, în situația în care se impun analize chimice ale furajelor, laboratorul trebuie ales cu foarte mare grijă.

Nivelele maxime de prezență în hrana finală a nutrețurilor sunt în mod normal necesare doar pentru acele ingrediente care sunt o amenințare pentru sănătatea și performanțele de creștere ale purcelului. Încă un factor important este prețul din punct de vedere al eficienței economice.

Definirea nivelelor maxime este o sarcină dificilă. Calitatea ingredientelor poate varia foarte mult din motive care nu pot fi prevăzute și adoptarea unor nivele mai scăzute față de cele maxime poate fi o strategie bună. În al doilea rând, avansarea științei în metodele de procesare și genetica plantelor face ca unele ingrediente socotite anterior ca nepotrivite, să poată fi utilizate. Avem aici ca exemplu canola (o varietate de rapiță cu o cantitate de acid erucic foarte scăzută), față de rapița clasică. De asemenea, toleranța la unii factori antinutriționali prezenți în concentrații mari în unele ingrediente crește odată cu: vârsta, maturarea sistemului digestiv, sănătatea tubului digestiv și cu nivele ridicate ale consumului.

7.1. Nutrețuri energetice

Nutrețurile care sunt incluse în aceasta categorie se utilizează în primul rând pentru a crește concentrația energetică a rațiilor, sau pentru a mări cantitatea de energie ingerată.

Nutrețurile energetice sunt, în special, semințele de cereale și unele subproduse ale lor, rezultate în indrustia alimentară; la fel, sunt nutrețuri concentrate energetice și diferitele tipuri de melase, precum și uleiurile vegetale și grăsimile animale. Concentratele energetice au în general, un conținut moderat sau scăzut de proteină, precum și unele concentrate proteice pot fi surse importante de energie; rădăcinile și tuberculii furajeri au, raportat la substanța uscată, concentrații mari de energie, însă conținând proporții ridicate de apă sunt incluse în categoria nutrețurilor suculente.

Energia din concentratele energetice se datorează în principal, hidraților de carbon cu digestibilitate mare (zaharuri, amidon), sau grăsimilor. Alte componente din aceste nutrețuri, proteine, vitamine, minerale sunt subordonate ca importanță energiei.

Grăunțele de cereale

Provin de la unele plante din familia graminee (porumb, grâu, orz, ovăz, sorg, secară, mei, triticale etc.), cultivate în scopul obținerii semințelor, din care o parte importantă este folosită în hrana animalelor. Graunțele cerealelor sunt cariopse nude (la grâu, porumb, secară, sorg, triticale), sau acoperite cu glume (ovăz, orz), fapt ce le influențează valoarea nutritivă, datorită conținutului diferit de celuloză brută, zaharuri și amidon (tab.14).

Tabelul nr.14 Conținutul mediu în celuloză brută, zaharuri și amidon, la unele cereale

(% din SU)

Din punct de vedere al compoziției chimice, diferențele dintre diferitele semințe de cereale nu sunt foarte mari (tab. 15).

Tabelul nr.15 Compoziția medie a principalelor cereale furajere (% din nutreț)

Conținutul boabelor în proteină este scăzut (8-12%) pentru majoritatea cerealelor. Proteina reprezentată de majoritatea compușilor cu azot (85-90%) sunt de calitate slabă (deficitare în aminoacizi esențiali).

Grăsimile sunt în cantități reduse (1-5%), cele mai multe fiind localizate în embrion. Au proporții ridicate de acid linoleic și oleic, acizi grași nesaturați, ușor oxidabili.

Cenușa este la nivele scăzute (1,5-3%), calciul fiind aproape inexistent, iar fosforul este în majoritate sub formă fitică, puțin disponibil.

Carbohidrații sunt reprezentați în principal din amidon (44-72%) și în mică măsură de zaharuri (1-3%).

Celuloza brută reprezintă 2-3% excepția fiind orzul și ovăzul unde are valori de 5-7%, respectiv 10-11%. În celuloza brută sunt incluși și alți componenți ai peretelui celular (hemiceluloză, lignină, pectine).

[NUME_REDACTAT] cultura cea mai răspândită în țara noastră. Porumbul are o digestibilitate foarte bună și o palatabilitate ridicată.

Proteina (8-10%) este de slabă calitate, fiind săracă în aminoacizi esențiali.

Dominanți în componența grăunțelor de porumb, sunt carbohidrații, cel mai important fiind amidonul (peste 70%), facându-l cea mai importantă cereală energetică pentru porci.

Conține o proporție mai ridicată de grăsimi (cca. 4% din SU) față de alte cereale (excepție făcând ovăzul).

Porumbul conține cantități mari de caroten și xantofile (precursori pentru vitamina A); este o sursă bună de vitamina E, dar este sărac în vitamine B și nu conține vitamine D. Este foarte deficitar în Ca și relativ bogat în P, din care cea mai mare cantitate este sub formă de fitați cu o biodisponibilitate redusă. Porumbul este carențat în majoritatea microelementelor.

La porumb au fost identificate mai multe mutante genetice, între care soiurile Opaque-2 și Floury-2, la care principala caracteristică nutrițională este conținutul ridicat în lizină (de cca. 3 ori mai mare decât la porumburile normale) și în alți aminoacizi esențiali (arginină, histidină, triptofan, metionină etc.); compoziția mai mare în aminoacizi esențiali a formelor mutante de porumb se datorește reducerii proporției de zeină și a creșterii celei de glutelină.

Conservarea porumbului sub formă de știuleți este însoțită de prezența, pe grăunțe, a toxinelor fungice, în principal zaeralenona, aflatoxina și ochratoxina.

[NUME_REDACTAT] o cereală cultivată pe suprafețe mari în zonele cu climat mai răcoros, unde porumbul nu dă rezultate satisfăcătoare.

Nutrițional, orzul se caracterizează printr-un conținut mai ridicat în proteină și aminoacizi esențiali (lizină, triptofan, metionină și cistină), comparativ cu porumbul, noile varietăți de orz bogat în lizină conținând cu 25% mai multă lizină decât varietățile comune; cu toate acestea, valoarea sa nutritivă este mai redusă, în cele mai multe cazuri, decât a porumbului, datorită conținutului mai ridicat în celuloză brută (5-6%), ceea ce determină o scădere a digestibilității energiei.

La porcine influențează favorabil calitatea cărnii și grăsimii (favorizează formarea acizilor grași saturați).

[NUME_REDACTAT] de grâu tare (dur) sunt mai bogate în proteine (13-15%) comparativ cu cele de grâu moale, care sunt mai sărace (10-11%). Echilibrul aminoacizilor esențiali la grâu este cel mai bun dintre toate grăunțele de cereale.

[NUME_REDACTAT] cca. 4,5% din producția mondială de grăunțe de cereale, fiind produs preponderent în țările nordice.

Conținutul grăunțelor de ovăz în proteină este mai ridicat comparativ cu alte grăunțe, iar aminoacizii esențiali sunt mai bine echilibrați.

Grăunțele de ovăz conțin cea mai ridicată proporție de celuloză brută (peste 10%) dintre toate celelalte cereale; ca urmare, digestibilitatea energiei, în special la monogastrice, este redusă (60-70%). Este indicat în hrana purceilor sub formă decorticată.

[NUME_REDACTAT] aspect nutritiv, este asemănătoare cu grâul și respectiv orzul cu un conținut redus în celuloză.

La folosirea ei în hrana purceilor trebuie avută în vedere posibilitatea infestării cu „cornul secării” (Claviceps purpureea), care datorită alcaloidului cornitină poate produce îmbolnăviri grave.

[NUME_REDACTAT] o cereală hibrid, rezultată din încrucișarea dintre grâu (Triticum durum) și secară (Secale cereale). Conținutul în energie este mai mare decât al secarei, iar pentru porci se apropie de cel al porumbului. Proporția de proteină la triticale este mai mare decât la porumb și apropiată de cea din grâu (Bourdon și col., 1989).

[NUME_REDACTAT] o plantă foarte rezistentă la condițiile de mediu, pretându-se a se cultiva în zonele mai secetoase, unde se pot obține producții mai mari decât la cereale.

Multe varietăți de sorg (Cafra, Sahllu, Kaoleang, Durra, Milo) se cultivă pentru producția de grăunțe. Compoziția chimică a grăunțelor de sorg este asemănătoare celor de porumb; conținutul în proteină este de cca. 11%, lizină și treonina fiind și în acest caz, aminoacizii limitanți; nu conțin caroten decât în cantități reduse.

Pentru o mai bună utilizare digestivă, grăunțele de sorg trebuie procesate fiindcă au învelișul dur, ce împiedică accesul enzimelor digestive la conținutul grăunțelor.

Unele varietăți de sorg pot conține cantități mai mari de tanini, care influențează negativ creșterea.

Subproduse ale grăunțelor de cereale

Tărâțele de grâu

Reprezintă până la 25% din greutatea grăunțelor măcinate. În componența lor intră: pericarpul semințelor, stratul de aleuronă, embrionul și cantități diferite de amidon.

Compoziția chimică a tărâțelor de grâu (tab. 16) evidențiază faptul că au un conținut mai ridicat în proteine decât grăunțele, dar și un conținut mult mai mare de celuloză brută: de altfel, se remarcă faptul că mai mult de jumătate din substanța uscată a tărâțelor o reprezintă pereții celulari, motiv pentru care digestibilitatea este redusă. Prin măcinare fină, digestibilitatea tărâțelor crește.

Datorită conținutului ridicat în pereții celulari (celuloză, hemiceluloză etc.) tărâțele sunt mai puțin folosite la purcei. Pe lângă un aport de proteine, au important rol dietetic, stimulând peristaltismul intestinal și menținerea unei eubioze normale în tubul digestiv.Proteina din tărâțe de grâu este deficitară în lizină și metionină, precum și în alți aminoacizi esențiali.

Tărâțele de grâu sunt surse bune pentru majoritatea vitaminelor hidrosolubile, cu excepția niacinei care are o biodisponibilitate redusă.

Caracteristic tărâțelor este conținutul redus în Ca, dar ridicat în P și Mg; disponibilitatea fosforuluidin tărâțele din grâu este relativ ridicată (cca. 50%).

Tabelul nr.16 Compoziția chimică și digestibilitatea unor subproduse rezultate din industria morăritului

Tărâțele de porumb

Rezultă în urma cernerii diferitelor tipuri de făină de porumb folosite în alimentația umană; în componența lor intră, în principal, învelișul grăunțelor și cantități mai reduse de amidon și germeni. Ca urmare, sub aspect chimic în tărâțele de porumb domină pereții celulari (peste 55% din SU), în care celuloza brută reprezintă aproape 1/3; semnificativ este faptul că pereții celulari sunt puțin lignifiați (lignoceluloza reprezintă 16,4% din SU), fiind ușor degradabili, dar degradarea este lentă (Sauvant și col., 1988).

Alte categorii de tărâțe (de orz, ovăz, secară) sunt în cantități limitate și cu folosință strict locală, mai ales în țara noastră. Folosirea acestor tipuri de furaje este limitată în alimentația purceilor datorită conținutului mai ridicat în celuloză.

Surse lichide de energie

Principala sursă, din această grupă de nutrețuri energetice, o reprezintă melasa.

Melasa este subprodusul major rezultat din industria zahrului, materia primă fiind sfecla de zahăr sau trestia de zahăr. Cantitatea de melasă poate ajunge la 20-50 kg pentru 100 kg zahăr rafinat. În funcție de materia primă folosită pentru producerea zahărului, compoziția chimică a melasei variază, dar în limite relativ restrânse (tab.17).

Principalul component al melasei îl constituie zaharurile (în majoritate sucroză), ceea ce face ca acest subprodus să aibă o digestibilitate ridicată a energiei la porcine (86,7%).

Tabelul nr.17 Compoziția melasei, în funcție de proveniență

TSD = total substanțe digestibile

Conținutul în proteină brută este redus (până la 7%), în majoritate azotul provenind din compuși neproteici (în special amide), astfel că nu se poate vorbi practic de un aport în aminoacizi, conținutul acestora fiind extrem de redus (ex. 0.04% lizină, 0.05% metionină, 0.06% triptofan, 0.10% treonină).

Conținutul în minerale este destul de variabil, după proveniență; în cantitate mare se găsește K (2-4%) și sărurile de sulf. Melasa este o sursă bună de microelemente, dar nu de vitamine.

Melasa, datorită gustului său dulce, este apreciată de purcei și se folosește și pentru corectarea gustului unor medicamente sau aditivi furajeri.

Folosită în cantități mai ridicate (peste 15% din hrană), produce tulburări digestive și reducerea performanțelor de producție; cel mai des produce diaree, datorită conținutului ridicat în K și alte săruri și nu datorită conținutului ridicat în zaharuri.

[NUME_REDACTAT] condițiile unei zootehnii intensive, când se urmărește obținerea unor producții cât mai ridicate cu un consum cât mai redus de hrană, folosirea unor rații cu o concentrație mare în energie a devenit o practică curentă a alimentației.

Se folosesc atât grăsimile animale (untura, seul, grăsimea de pasăre), cât și uleiurile vegetale (de soia, floarea soarelui etc.).

Grăsimile sunt surse de energie și de acizi grași esențiali (tab.18); valoarea energetică depinde, în mare măsură, de conținutul în acizi grași saturați și respectiv, nesaturați. Valoarea energetică a grăsimilor scade odată cu creșterea proporției acizilor grași saturați. La fel, digestibilitatea grăsimilor este ridicată pentru cele cu un conținut mai mare în acizi grași nesaturați (ex. uleiurile vegetale) și mai redusă pentru seu (bogat în acizi grași saturați); de aceea, este indicată folosirea amestecului de grăsimi animale cu uleiuri vegetale.

Tabelul nr. 18 Compoziția și valoarea energetică a grăsimilor

Pe lângă aportul de energie și acizi grași nesaturați, grăsimile se folosesc și în alte scopuri: astfel, grăsimile reduc prăfuirea, măresc palatabilitatea nutrețurilor, ușurează procesul de granulare (prin lubrefiere).

În rații se folosesc niveluri moderate de grăsimi (5-10%) pentru creșterea concentrației energetice și reducerea consumurilor specifice de nutreț.

[NUME_REDACTAT] se folosește în alimentația tineretului porcin, atât ca sursă de energie cât și pentru îmbunătățirea gustului nutrețului, pentru a stimula consumul. Proporția de zahăr pentru purcei trebuie să fie limitată la maximum 3-5%, pentru a preveni tulburările digestive, cunoscut fiind faptul că în primele săptămâni de viață purceii digeră doar glucoza.

7.2. Nutrețuri proteice

Proteina este nutrientul cel mai frecvent deficitar, mai ales în alimentația tineretului suin cu ritm ridicat de creștere; în costul rației, suplimentarele proteice dețin ponderea cea mai mare, ele fiind mult mai scumpe decât sursele energetice comune.

Semițele de leguminoase

Compoziția chimică a leguminoaselor boabe, este destul de variabilă; astfel, cu toate că sunt considerate nutrețuri concentrate proteice, conținutul în proteină variază în limite largi: cca. 22% la mazăre și fasole până la cca. 40% la soia. Proteina din boabele de leguminoase este deficitară în aminoacizi sulfurați, metionina fiind limitant primar în aceste proteine; se remarcă însă conținutul relativ ridicat (în special la soia) în lizină.

Suplimentarea cu metionină sintetică mărește substanțial valoarea biologică a proteinelor din leguminoase (cu 7-46%, după proveniența proteinelor) (tab.19).

Unele boabe conțin factori antinutriționali (factori antitriptici, saponine, factori goitrogeni etc.), iar altele chiar substanțe toxice, care reduc utilizarea proteinelor în organism sau periclitează sănătatea animalelor.

Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, boabele de leguminoase sunt supuse unor tratamente tehnologice specifice care urmăresc: inactivarea factorilor antinutritivi, detoxificarea, sporirea disponibilității aminoacizilor în intestinul subțire. În acest scop se aplică tratamente termice, care antrenează o alterare a structurii spațiale a proteinelor fără a afecta structura primară a acestora; rezultatul fiind creșterea fluxului aminoacizilor indispensabili la nivelul intestinal (Colonna și col., 1995).

În cazul în care tratamentele sunt rău aplicate este afectată valoarea biologică a proteinelor (distrugerea aminoacizilor lizină sau cistină) sau formarea unor complexe rezistente la degradarea enzimatică.

Tratamentele termice cele mai folosite sunt: toastarea (la 128-144oC, timp de 2 minute), extrudarea și expandarea.

Tabelul nr.19 Compoziția chimică și digestibilitatea energiei pentru unele semințe de leguminoase

Pentru reducerea degradării proteinelor în rumen se practică și diferite tratamente chimice (ex. tanarea).

Conținutul în grăsimi este destul de variabil, respectiv redus (1-2%) pentru mazăre, fasole, bob, sau ridicat (cca. 18-20%) pentru soia; grăsimile, mai ales din soia, conțin cantități mari de acizi grași nesaturați.

Hidrații de carbon se găsesc în proporții mai ridicate 50-60%) la mazăre, fasole și bob și mai reduse (20-30%) la soia și lupin; între hidrații de carbon dominant este amidonul. Conținutul de celuloză brută este relativ redus (4-10%).

Boabele leguminoase sunt sărace îndeosebi în Ca și Mg; ele au un conținut mai ridicat în fosfor, dar acesta are o biodisponibilitate redusă (sub 30%).

În hrana suinelor, leguminoasele boabe se folosesc pentru aportul lor în aminoacizi esențiali, dar sunt totodată și importante surse de energie. Proporțiile folosite în rații sunt limitate.

[NUME_REDACTAT] una dintre cele mai valoroase leguminoase pentru hrana suinelor; are cel mai ridicat conținut în proteine și aminoacizi esențiali, care se găsesc într-un echilibru mai bun, comparativ cu alte leguminoase boabe; proteinele din soia sunt însă deficitare în mentionină.

Conținutul ridicat în grăsimi și redus în celuloză fac ca boabele de soia să aibă o valoare energetică ridicată astfel că în rații aportul lor în energie este apreciabil și contribuie la o îmbunătățire a concentrației energetice a hranei.

Boabele de soia conțin însă și cei mai multi factori antinutritivi:

-hemaglutine -lipoxidaze

-saponine -factori goitrogeni

-anticoagulanți -inhibitori triptici

-diuretici -factori rahitihigeni

Aceștia sunt însă termolabili și pot fi distruși prin tratamente termice (uscate sau umede), cum sunt toastarea sau extrudarea (care este cea mai eficace).

Prin extrudare se obține din soia integrală un produs deosebit de valoros pentru hrana animalelor respectiv „Full fat soya meal”, caracterizat prin valoare energetică și proteică ridicate (38% proteină brută), cu un conținut apreciabil în aminoacizi esențiali și foarte digestibili; acest produs are avantajul că aduce în rețete o importantă cantitate de ulei (18%) care nu mai trebuie adăugat suplimentar.

[NUME_REDACTAT] o leguminoasă valoroasă pentru alimentația animalelor, dar cu un conținut nu prea ridicat în proteină (cca. 22%). Este o sursă relativ bună de lizină și alți aminoacizi esențiali (excepția triptofanul), aminoacidul limitant al proteinei din mazăre fiind metionina.

Ca și alte boabe de leguminoase și mazărea conține factori antitriptici, care sunt însă distruși prin tratament termic, în acest caz, ce permite și o creștere a digestibilității amidonului, favorabilă pentru valoarea nutritivă, dat fiind conținutul ridicat al mazării în amidon (peste 53%).

Digestibilitatea energiei din mazăre este ridicată la porcine (aproape 90%).

Semințele de oleaginoase

Sub aspectul conținutului chimic (tab.20) aceste semințe se caracterizează prin proporție ridicată de grăsimi (37-50% în SU), moderată de proteine (17-25% în SU), și redusă în hidrați de carbon (sub 25% în SU).

Proteina din aceste semințe este deficitară în lizină dar este o sursă bună de aminoacizi sulfurați. Grăsimea este formată în principal din acizi grași nesaturați, între care și acid linoleic; datorită conținutului în acizi grași nesaturați, pot influența consistența grăsimilor corporale și a laptelui.

Hidrații de carbon sunt reprezentați mai ales din polizaharidele neamidonoase prezente în pereții celulari, care reprezintă proporții relativ ridicate (până la 30% din SU) în special floarea soarelui; cantitățile de amidon sunt nesemnificative.

Aceste semințe sunt sărace în Ca; de asemenea, conținutul în P disponibil este redus, biodisponibilitatea lui la monogastrice fiind scăzută (sub 30%).

Subproduse ale semințelor de oleaginoase

Cele mi importante surse comerciale de concentrate proteice vegetale sunt subproduse rezultate în urma extragerii uleiului din unele semințe oleaginoase, subproduse numite generic șrot. La noi în țară, principalele șroturi sunt de soia și floarea soarelui. În procesul de extragere a uleiului sunt trei etape importante: decojirea, presarea/solvirea și extragerea uleiului cu solvenți; decojirea se face după ce semințele au fost sparte, uscate și apoi prajite (extrudate) timp de 15-20 minute; pentru semințele care conțin peste 35% ulei, acesta se extrage în 2 etape, respectiv presare/solvire și apoi extragerea totală a uleiului cu solvenți.

Extragerea uleiului cu solvenți este cea mai răspândită tehnologie în prezent, cantitatea de ulei care rămâne în șroturi fiind foarte mică (sub 2%). Compoziția chimică a șroturilor (tab.21) evidențiază proporția ridicată de proteine pe care acestea le conțin (deseori peste 40%).

Tabelul nr.20 Compoziția chimică și digestibilitatea unor semințe de oleaginoase

Valoarea biologică a proteinelor diferă, după felul șroturilor, de la moderat la bună, fiind însă mai redusă decât a proteinelor de origine animală; la majoritatea proteinelor din șroturi se înregistrează o carență în aminoacizi cu sulf și în lizină (excepție șrotul de soia).

Cu excepția șroturilor de floarea soarelui, celelalte șroturi sunt sărace în celuloză, fapt ce contribuie la o digestibilitate ridicată a lor.

Șroturile sunt sărace în Ca, iar cea mai mare parte a P este sub formă de P fitic, puțin disponibil (sub 20%) pentru purcei.

Tabelul nr. 21 Compoziția chimică și valoarea energetică a unor șroturi

Sursa: [NUME_REDACTAT] Nutrition, 1993

Valoarea energetică diferă mult atât după felul șroturilor cât și după specia de animale; în principiu, conținutul de celuloză este factorul care diminuează valoarea lor energetică.

Dat fiind conținutul semințelor oleaginoase și a celor proteice în factori antinutritivi și chiar toxici, șroturile trebuie tratate termic, pentru înlăturarea posibilelor efecte negative provocate de prezența acestor substanțe.

Șroturile de soia

Se produc pe plan mondial, în cantități impresionante.

Sunt cele mai valoroase surse proteice de origine vegetală, după extragerea uleiului din semințele de soia (conținut variabil, 15-21 %), în general cu solvenți și după tratament termic adecvat (toastare) se obține un produs cu un conținut proteic standardizat (44-50% proteină brută).

Conținutul în aminoacizi esențiali al proteinelor din șroturi de soia este ridicat și mai bine echilibrat, comparativ cu alte proteine vegetale; se remarcă conținutul relativ ridicat în lizină (2,7-3,0 %), treonină (1,7-1,9 %) și triptofan (cca. 0,6 %).

Șroturile de soia au palatabilitate și digestibilitate ridicate și datorită conținutului redus în celuloză brută (cca. 6%) și respectiv în pereții celulari (sub 15% din SU), ceea ce le asigură o valoare energetică bună; conținutul în amidon este redus (până la 10% din SU).

Conțin cantități reduse de vitamine din complexul B. Au o proporție mică de Ca și P.

Șroturile de floarea soarelui

Se produc în cantitatea cea mai mare, comparativ cu toate celelalte categorii de șroturi; din păcate încă nu există o standardizare referitoare la conținutul lor în cele două componente care le determină valoarea nutrițională: proteina și respectiv, celuloza. Din această cauză există o mare variabilitate a lor sub aspectul compoziției chimice în funcție de materia primă și de producător.

Conținutul de proteină al șroturilor de floarea soarelui poate să ajungă până la 37-38%, caz în care conținutul de celuloză brută coboară sub 20% produsul este adecvat alimentației. Dacă semințele de floarea soarelui nu sunt decorticate, șroturile care rezultă după extragerea uleiului au un conținut mai redus în proteine (sub 30%) și semnificativ mai ridicat în celuloză (peste 25 %).

Proteina din aceste șroturi este deficitară în lizină (sub 50% din cantitatea existentă în șroturile de soia), dar are un conținut ridicat în aminoacizi cu sulf; conținutul lor în lizină poate fi corectat prin suplimentare cu lizină de sinteză, caz în care echilibrul aminoacizilor esențiali se îmbunătățește, fiind apropiat de cel recomandat pentru suine.

Cantitatea șroturilor de floarea soarelui depinde, aproape în exclusivitate, de cantitatea de coji pe care o conțin, cojile au un conținut ridicat de pereți celulari, la rândul lor bogați în celuloză și chiar în lignină, care influențează mult digestibilitatea energiei.

Șroturile de floarea soarelui au un conținut redus în Ca.

Comparativ cu alte semințe oleaginoase, cele de floarea soarelui nu conțin nici un fel de factori antinutritivi sau substanțe toxice, ceea ce face ca aceste șroturi să fie cele mai „curate” din acest punct de vedere.

Nutrețuri proteice de origine animală

Laptele și subprodusele lui

Laptele este prima sursă de hrană a memiferelor după naștere, fiind în același timp și singura sursă de hrană pentru o bună perioadă din viață

[NUME_REDACTAT] produsul de secreție al glandei mamare obținut în primele zile după fătare; compoziția colostrului diferă de la o specie de animale la alta și se modifică rapid după fătare, chiar de la o oră la alta.

În primele ore după fătare, colostrul este de peste 2 ori mai bogat în substanță uscată, comparativ cu laptele normal; din substanța uscată, cca. 65 % revine proteinelor, în special albumine și globuline, bogate în aminoacizi esențiali, imunoglobuline și alte componente.

Comparativ cu laptele normal, colostrul conține mai puțină lactoză, dar este mai bogat în vitamine (în special caroteni, vitamine A și E), necesare noului născut în primele zile după naștere (cănd și absorbția lor este mărită) (tab.22). Cele peste 100 de componente ale colostrului îi imprimă acestuia o valoare biologică deosebit de ridicată. Conținutul mare în substanță uscată și digestibilitatea înaltă (peste 95%), permit colostrului să asigure energia necesară noului născut, în primele zile de viață. Pentru a evita tulburările digestive (prin fermentarea glucidelor), proporția de lactoză din colostru este mai redusă decât în lapte.

Datorită digestibilității ridicate a componentelor colostrului, acesta contribuie la adaptarea metabolică rapidă a organismului în vederea asigurării glucozei ca substrat oxidativ pentru țesuturile glucozo-dependente.

Tabelul nr. 22 Conținutul în vitamine al colostrului și laptelui

Sursa: Balch și col., 1981

Colostrul asigură transmiterea imunității pasive, prin conținutul ridicat în imunoglobuline, care este superior celui din ser sau din lapte (tab.22).

Tabelul nr.22 Conținut în imunoglobuline (Ig), g/l

Conținutul colostrului în imunoglobuline este cel mai ridicat imediat după fătare, motiv pentru care el trebuie administrat în primele 2-3 ore după nașterea fătului.

Laptele integral (normal)

Compoziția laptelui diferă mult de la o specie de animale la alta, dar și în funcție de alți factori: rasa, vârsta, momentul lactației, mediu (în special hrana).

Componentul principal al laptelui este apa, ce reprezintă 70-80% din compoziția lui. Componentele substanței uscate sunt: proteine, grăsimi, hidrați de carbon, minerale, vitamine, hormoni…; pe lângă acestea, laptele mai conține cantități mici de CO2, O2, N și alte substanțe provenite din sânge.

Proteinele din lapte sunt compuse din cazeine și proteine serice, în care au fost identificați 20 de aminoacizi, indispensabili pentru creșterea animalelor tinere. Cazeina reprezintă cca. 80% din proteina laptelui și este bogată în P și Ca; dacă laptelui i se mai adaugă presură sau acizi, cazeina coagulează, proprietate folosită la prepararea brânzeturilor sau a produselor lactate acidifiate. Proteinele serice nu coagulează și se regăsesc în zer.

Grăsimea din lapte este componentul cel mai variabil; acizii grași care o compun sunt în majoritate nesaturați (peste 50% fiind cu lanț lung), între care și acidul linoleic. Grăsimea contribuie cu aproape 50% la valoarea energetică a laptelui.

Lactoza este un dizaharid format dintr-o moleculă de glucoză și una de galactoză.

Conținutul laptelui în minerale prezintă o importanță nutrițională deosebită, laptele fiind o sursă importantă de Ca și P atât pentru om cât și pentru animalele tinere care se hrănesc cu lapte; pe lânga Ca și P, laptele mai conține cantități importante de Na, K, Mg, Cl (important pentru coagulare), precum și Cu, Co, I, dar este deficitar în Fe.

În lapte se găsesc toate vitaminele, atât în partea apoasă (vitamine hidrosolubile), cât și grăsimi (vitamine liposolubile); în cantități mai mari se găsesc vitaminele A, B1, B2, B6, B12, acid pantotenic.

Pe lângă componenții amintiți, laptele mai conține enzime, provenite din țesuturile mamare (și evacuate prin lapte) sau produse de flora bacteriană existentă în laptele proaspăt; lipazele favorizează râncezirea grăsimilor, iar catalaza (prezentă în cantități mari în colostru sau când glanda mamară este bolnavă) sporește numărul de leucocite din lapte.

Laptele integral este in nutreț obligatoriu în alimentația purceilor, în primele săptămâni de viață.

Subproduse ale laptelui

Aceste subproduse rezultă în urma fabricării brânzeturilor (zerul; lactoser) sau a untului (lapte smântânit, ecremat și zara).

Compoziția chimică a acestor subproduse (tab.23) evidențiază faptul că au un conținut ridicat în proteine (excepție face zerul), respectiv în aminoacizi esențiali, dar mai ales în lactoză; dintre minerale, în cantitatea cea mai mare se găsește K (1,6-2,3 % în SU), urmat de Ca (0,8-1,4 % în SU) și P (0,7-1,1 în SU).

Tabelul nr.23 Compoziția și valoarea nutritivă a unor substanțe din lapte

Sursa: Toullec, 1988

Aceste subproduse lactate au digestibilitate și valoare energetică ridicate; se folosesc în hrana animalelor direct, în stare proaspătă, sau încorporate în înlocuitori de lapte după ce sunt deshidratate.

Laptele smântânit

Se produce în cantități mari și are calități nutritive asemănătoare laptelui integrat, mai puțin conținutul în grăsime care nu depășește 1% din SU; o dată cu grăsimea sunt extrase și vitaminele liposolubile.

Laptele smântânit praf constituie principalul component (până la 70%) al înlocuitorilor de lapte pentru purcei.

În nutrețurile combinate pentru purcei, până la 6-8 săptămâni, laptele smântânit este indispensabil; când se folosesc nutrețurile granulate, duritatea acestora este în legătură cu proporția de lapte smântânit pe care o conțin.

[NUME_REDACTAT] ca subprodus după fabricarea untului, fiind asemănătoare ca și compoziție cu laptele smântânit și se folosește în același mod.

Lactoserul (zerul)

Este definit ca „lichidul care rămâne din lapte după coagularea brânzeturilor” și reprezintă în lume, minimum 85% din laptele transformat în brânzeturi.

În funcție de aciditate (peste/sub 1,8 g/l) se disting doua categorii de lactoser: dulce (rezultat în urma coagulării cu presură) și acid (după coagulare lactică sau cu acizi minerali); se mai remarcă și o a treia categorie -mixtă-, în care predomină unul din cele două tipuri.

Zerul este un produs mai ales energetic, datorită conținutului ridicat în lactoză (peste 70 % în SU) și digestibilității ridicate a energiei (peste 80% la suine). Conținutul în proteină (cca. 15-16% în SU) este mai redus decât la alte subproduse de lapte, datorită extragerii cazeinei.

Se folosește ca și celelalte subproduse din lapte, fie proaspăt ca atare), fie după uscare (praf) când se încorporează în înlocuitorii de lapte (până la 12%) sau nutrețurile combinate; asupra durității granulelor are același efect ca și laptele smântânit sau zara.

Prin diferite procedee tehnologice (cristalizarea lactozei, ultrafiltrare, centrifugare), din zer se obțin așa-zisele concentrate proteice de lactoser, caracterizate mai ales prin conținut ridicat în lactoză (până la 80% în SU) și mai redus în proteină.

Făinurile proteice animale

Mare parte dintre aceste nutrețuri sunt subproduse de la industrii acre prelucrează carnea sau peștele, având în același timp destinație specială pentru alimentația animalelor.

Astfel, de la abatoare, servicii de ecarisaj, fabrici de conserve, se obțin făinurile de carne, carne-oase, sănge, pene sau resturi de la abatoarele de păsări; de la prelucrarea peștelui, principalul produs este făina de pește dar și o serie de alte surse proteice (concentrat de pește, hidrolizat de pește). Făina și alte subproduse de pește se relizează și excluziv pentru hrana animalelor din peștele recoltat special în acest scop.

Nutritiv, aceste surse proteice se caracterizează prin conținutul ridicat în proteine și aminoacizi esențiali, în minerale (în special Ca și P) și în vitamine (în special complexul B); ca urmare, ele se utilizează în alimentația animalelor în scopul echilibrării rațiilor în proteine și aminoacizi esențiali.

Compoziția chimică și valoarea nutritivă a acestor făinuri, sunt determinate de:

felul materiei prime;

prospețimea materiei prime;

tehnologia de producere.

Marea diversitate a materiei prime (animale moarte, confiscări de abator, resturi de la conserve, diferite specii de pești, resturi de la prelucrarea peștelui), determină obținerea unor produse foarte heterogene.

Prospețimea materiei prime are legătură directă cu proporția de proteine din aceste nutrețuri; astfel, în procesul tehnologic de producere, albuminele coagulează sub acțiunea căldurii, în timp ce produșii de descompunere a acestora (albumozele, peptonele, amoniacul) sunt solubili în apă și sunt eliminați prin procesul de presare, care are ca scop eliminarea unei părți din apa conținută în materia primă; prin aceasta se pierde și o parte importantă din azotul existent, respectiv din proteina inițială.

Făinurile proteice de origine animală se folosesc cu precădere, în alimentația purceilor, la care cerințele în aminoacizi esențiali sunt ridicate; la aceste specii, cele mai mari cantități din aceste făinuri se folosesc la tineretul în creștere; proporția în care sunt folosite în hrană este limitată de : prețul ridicat, conținutul în cenușă și eventuala influență asupra produselor zootehnice.

Făina de pește

Provine din peștele recoltat special în scopul producerii acestui nutreț și respectiv, din resturile rezultate din prelucrarea peștelui pentru consumul uman.

În scopul producerii făinii se pescuiesc mai ales heringi, anșoa dar și alte surse marine (krill, moluște). Acești pești au un conținut ridicat în grăsimi, care trebuie îndepărtate din făina de pește, de altfel, proporția de grăsime condiționează calitatea acestui produs în ceea ce privește conținutul în energie.

Făina de pește %grăsime EM (kcal/kg)

Conținutul în proteină și aminoacizi (în special lizină și metionină) este standardizat pentru fiecare tip de făină de pește (fapt ce rezultă din datele prezentate în (tab.24) pentru făina de tip 65, grasă); parametrul variabil fiind doar conținutul în energie, pentru care au fost propuse relații de calcul în funcție de conținutul în proteină brută (% PB din SU) și grăsime (% GB din SU).

Tabelul nr.24 Compoziția și valoarea energetică a făinii de pește 65, grasă (raportare la SU)

Sursa: 1/ Andrieu și col., 1988 5/ Larbier și col., 1992

2/ NRC, 2001 6/ NRC, 1994

3/ Rhone-Poulenc, 1993 7/NRC, 1998

4/ Bourdon și col., 1989

Proteina din făina de pește este foarte digestibilă, cu un conținut ridicat în aminoacizi (în special lizină,deficitară în cereale); echilibrul dintre aminoacizi esențiali este adecvat cerințelor purceilor.

Grăsimea din făina de pește conține, în majoritate, acizi grași polinesaturați, respectiv acid linolenic (C18:3), acid eicosapentaenoic (C 20:5) și acidul docosahexaenoic (C 22:6); acești acizi contribuie la „mirosul specific de pește”. Făina de pește este o sursă importantă pentru majoritatea mineralelor necesare organismului animal; se remarcă conținutul ridicat în Ca (4-6%) și P (1-3%), care au o mare disponibilitate (peste 85%).

În privința conținutului în vitamine, se remarcă conținutul ridicat în cele din complexul B.

Făina de pește este o materie primă de bază pentru nutrețurile combinate destinate suinelor. La tineret proporția de folosire este până la 5-7 % din rație. Proporțiile mari de făină de pește reduc consumul de hrană.

Pentru o bună conservare, făina de pește trebuie să aibă umiditate redusă (sub 8% pentru evitarea mucegairii), să i se adauge antioxidanți (pentru evitarea râncezirii) și să fie păstrată în condiții optime. În cazul în care i se adaugă sare, ca agent conservant, aceasta trebuie luată în considerare la elaborarea recepturii de nutrețuri combinate.

Făina de carne și de carne-oase

Materia primă din care se produc făina de carne și cea de carne-oase este de asemenea foarte variată (resturi de carne, carcase degradate, confiscate de abator, cadavrele animalelor), ceea ce determină și o mai mare variabilitate sub aspect nutrițional a acestor făinuri (tab.25) calitatea făinurilor de carne și de carne-oase depinde, în primul rând, de diluția de oase și țesuturi tendinoase și respectiv, de metodele și temperatura folosite în procesul de producere. Conținutul în proteină variază în sens invers față de cel de cenușă. Valoarea biologică a proteinelor este mai scăzută decât în cazul făinii de sânge și chiar a șroturilor de soia-50. conținutul de grăsime influențează valoarea energetică.

Făinurile de carne sau carne-oase au un conținut ridicat (deși variabil) în cenușă (25-42 %), care limitează folosirea lor în alimentația animalelor; proporția ridicată de cenușă influențeză negativ consumul de hrană: dintre minerale în cantități mari se găsesc Ca (7-13 %) și P (3-6 %), biodisponibilitatea fosforului fiind bună (peste 80 %).

La suine valorificarea acestor făinuri este mai bună dacă e folosită în amestec cu alte surse proteice vegetale sau animale; în aceste condiții, la tineretul porcin făinurile din carne și carne-oase reprezintă în rații 3-5 %.

Tabelul nr.25 Compoziția și valoarea energetică a făinurilor de carne / carne-oase

Sursa: Bourdon și col., 1989

Făina de sânge

Este o sursă de proteină foarte concentrată (80-85 % proteină brută), care conține multă lizină (7,6 %), dar foarte deficitară în izoleucină, motiv pentru care făina de pește se folosește doar ca sursă parțială de proteine pentru animale (până la 5 % din rație).

În ultimii ani, ca sursă valoroasă de proteină, s-au produs proteine plasmatice din sânge, folosite în special în nutrețurile de tip „starter” administrate purceilor în primele zile după înțărcare, în scopul stimulării creșterii purceilor și consumului de hrană în perioada de tranziție de la hrănirea cu lapte matern la hrănirea cu nutrețuri concentrate. Influența favorabilă a acestor proteine este explicată prin prezența în plasma sangvină a „factorului de creștere peptidic”, care stimulează maturarea și funcționarea celulelor mucoasei intestinale și respectiv imunității.

7.3 Aditivii furajeri

Substanțele antimicrobiene

Ele sunt reprezentate de antibiotice și de substanțe chimice de sinteză. Scopul adăugării lor în furaje este reprezentat de dorința de a controla evoluția agenților patogeni. Rezultatul este concretizat prin mărirea eficienței furajării și implicit prin sporuri de creștere superioare (Cromwell, 2002). Se consideră că sporurile de creștere se măresc cu 5-15%. Folosirea acestor tipuri de aditivi sunt în scădere în întreaga lume datorită creșterii rezistenței bacteriene la acești produși (Goransson, 2001)

Acizii organici

Descoperirea calităților acizilor organici (fumaric, citric, formic, etc.) ca inhibitori sau chiar de bactericizi ai organismelor patogene a fost lovitura de grație dată antibioticelor și chimioterapeuticelor în [NUME_REDACTAT] (Mroz, 2003). Cercetări mai vechi apreciază ca fiind eficiente concentrații de 1-2% pentru rezultate optime (Roth și Kirchgessner, 1998). În prezent ei sunt limitați la concentrații de maxim 1%. Este acceptat în mod oficial că un amestec de acizi organici este mult mai eficient decât folosirea un singur acid organic (Namkung și col., 2004).

[NUME_REDACTAT] folosite pentru creșterea digestibilității glucidelor, proteinelor, lipidelor( mai puțin eficiente) . La purcei , suplimentarea cu enzime a furajelor nu este atât de necesară incât să justifice prețurile de cost foarte ridicate. Rezultatele cercetărilor efectuate au avut ca rezultat creșterea confuziei asupra acestui subiect. De aceea se consideră că purceii hrăniți cu furaje de calitate superioară nu beneficiază substanțial de pe urma enzimelor (Partridge, 2001).

Extracte din plante

Modul de acțiune este în mare parte necunoscut dar avantajele sunt multiple. Dintre acestea trebuie menționate: creșterea apetitului, o digestie mai bună a nutrienților, stimularea sistemului imunitar, etc. (Gill, 1999). Cele mai folosite plante în acest scop sunt: scorțisoara, usturoiul, rubarba, oregano, cuișoara, cimbru, ardei, etc.

Elemente din grupa pământurilor rare

Un studiu efectuat în China arăta că introducerea unor elemente din grupa pământurilor rare cum ar fi lantanul, ceriul și praseodimul ar duce la performanțe de creștere îmbunătățite cu până la 20%. O replică a studiului a fost efectuată în Germania (He și Rambek, 2000) care au preparat furaje în condiții sterile adăugând și săruri ale elementelor menționate mai sus. Pe parcursul a două teste s-au obținut sporuri de creștere între 5-19% iar la eficiența furajării de până la 10%.

[NUME_REDACTAT] joacă un rol esențial în metabolismul gastrointestinal ca sursă de energie pentru enterocite (Wu, 1996; Watford, 1999). Un studiu efectuat în Spania (Hernandez și col., 2000), a urmărit evoluția unor purcei înțărcați la 14 zile cărora li s-a administrat glutamină în furaje la diferite doze (0 – 1,50%) . După o săptămână au fost infectați cu E. Coli (serotipul 66) . Evoluția imunoglobulinelor (IgG) a crescut odată cu cantitatea de glutamină administrată (fig. 6).

Fig.6 Evoluția IgG la adiția a diferite cantități de glutamină

Simptomele infecției au fost reduse la purceii care au primit doze mai mari de glutamină. O excelentă sursă de glutamină este glutenul de grâu.

Alți aditivi furajeri

Printre aditivii furajeri folosiți în nutriția purceilor se mai numără: oligozaharide, culturi vii de microorganisme, antioxidanți, suplimente minerale, β-agoniști, vitamine, aminoacizi sintetici, corectori de gust, lianți care favorizează peletarea, coloranți, etc.

CAPITOLUL VIII

FORMULAREA ȘI OPTIMIZAREA RAȚIILOR ȘI REȚETELOR DE HRANĂ

8.1. Principiile formulării structurilor furajere

La elaborarea rețetelor de furajare a purceilor se va ține cont ca acestea să fie în concordanță cu necesitățile fiziologice și de producție ale acestora.

În funcție de disponibilitatea furajelor se vor alcătui recepturi care să satisfacă cel puțin două condiții foarte importante : optimul nutrițional și optimul economic.

Optimul nutrițional este satisfăcut atunci când cerințele de hrană sunt asigurate integral prin consumul unei cantități de nutreț corespunzătoare capacității de ingestie a purcelului. Se va urmării ca soluția optimă să se situeze sub maximul capacității de ingestie.

Optimul economic asigură obținerea celui mai mic cost posibil pentru optimul nutrițional. Ideea principală va fi că se va alege cel mai redus cost pe unitatea de produs și nu cel mai redus preț al furajului.

8.2. Metode de formulare a structurilor furajere

Formularea se poate face prin mijloace empirice de către nutriționist prin metoda tatonării, metoda algebrică, pătratul lui Pearson. Calculul este mai greoi și este acceptabilă folsirea acestor metode pentru un amestec cu puține ingrediente.

Programarea matematică se bazează pe folosirea calculatorului electronic și a programelor special create în acest scop. Acest tip de alcătuire a rețetelor este mult mai elaborat și ține cont de mai mulți factori, de unde și complexitatea dată de multitudinea de algoritmi care intervin în calcul.

CAPITOLUL IX

SPECIFICUL ALIMENTAȚIEI PURCEILOR SUGARI

În primele 15-20 după fătare alimentația purceilor se bazează aproape exclusiv pe laptele matern. În perioada de alăptare creșterea purceilor este intensă, iar producția de lapte a scroafelor nu mai poate satisface acest ritm după vârsta de 2 săptămâni. Acest fapt impune obișnuirea timpurie a purceilor, încă de la vârsta de 10 zile cu nutrețuri combinate de tip prestarter (0-1).

Încă din primele zile după fătare, purceii au cerințe mari în substanțe minerale și în special de fier. În cazul când nu se intervine cu supliment mineral, încă de la vârsta de 5-6 zile apare anemia la purcei. Pentru prevenirea anemiei feriprive, se administrează purceilor sugari diferite preparate cu fier ca: Ferdextran, Ferodex, Myofer-100, Imposil sau alte produse. Administrarea lor se face prin injecții intramusculare, câte 1-2 ml la 3-5 zile după naștere. În fermele de tip gospodăresc, pentru prevenirea anemiei se poate utiliza o soliție de 2,5%o, sulfat de fier și 1%o sulfat de cupru cu care se umectează sfârcurile scroafei în timpul suptului, sau se administrează purceilor pe cale bucală câte 10 ml soluție pentru fiecare purcel. Când purceii încep să consume nutreț suplimentar, soluția poate fi administrată în acest nutreț.

Specificul digestiei purceilor sugari impune utilizarea în amestecuri, a nutrețurilor cu digestibilitate ridicată, în care celuloza să nu treacă de 3%. Structura amestecurilor de nutrețuri depinde de vârsta la care se face înțărcarea purceilor. Nutrețurile recomandate sunt: orzul, ovăzul cernut, șroturile de soia și in, laptele praf; celelalte nutrețuri proteice (făina de pește, drojdia furajeră) și premixurile întregesc valoarea amestecurilor.

În fermele de tip gospodăresc se alcătuiesc amestecuri d nutrețuri concentrate, care trebuie să aibă caracteristici nutritive asemănătoare cu ale nutrețului combinat prestarter. În aceste ferme pe lângă nutrețurile concentrate(cereale, tărâțe, șroturi de soia), purceilor sugari li se mai poate administra laptele smântânit, separat sau în amesteccu nutrețul concentrat. Laptele smântânit se administrează începând cu săptămâna a 3-a în cantitate de 100 ml, apoi se majorează treptat până la vârsta de 8 săptămâni, când se face înțărcarea. De asemenea se mai pot administra nutrețuri verzi (lucernă tânără) și morcovi mărunțiți de la vârsta de 2 săptămâni în cantități de 100-200 g în funcție de vârsta purceilor.

Grăunțele de orz prăjite, se pot administra purceilor ca primul nutreț suplimentar pentru obișnuire, fiind consumate cu plăcere. La început se pot da cca. 50 g/purcel, iar la vârsta de 1 lună se poate ajunge la 150-200 g pe zi, după care grăunțele prăjite pot fi scoase din rație. Orzul prăjit se mai utilizează și la înțărcare, pentru prevenirea și combaterea diareei care apare în această perioadă.

Alimentația suplimentară a purceilor sugari, așa cum să arătat va începe de la vârsta de 8-10 zile, astfel ca la 3 săptămâni aceștia să fie obișnuiți cu consumul de nutreț.

Nutrețul concentrat sau combinat se administrează la discreție în jghebulețe sau hrănitori semiautomate amplasate în zona de odihnă a purceilor. Acest nutreț trebuie să fie în permanență proaspăt, îndepărtându-se zilnic nutrețul murdar sau alterat. Consumul zilnic de nutreț concentrat sau combinat pe purcel este foarte mic în primele 2 săptămâni de furajare, ajungând la înțărcare la 500-600 g pe zi.

Purceii preferă hrana uscată. Sub formă uscată se consumă mai bine când se dă granulată (3 mm diametru) comparativ cu uruiala. Cele mai bune sunt grăunțele friabile sub formă de brizură.

Înțărcarea purceilor se face la vârsta de 3-4, 5-6 sau 7-8 săptămâni:

Înțărcarea la 3-4 săptămâni este mai pretențioasă sub raportul nutriției și ea necesită utilizarea unor amestecuri de nutrețuri care să stimuleze de timpuriu consumul;

Înțărcarea la vârsta de 5-6 săptămâni este mult mai răspândită, cu deosebire în creșterea de tip industrial. La această vârstă purcelul utilizează bine substanțele nutritive din nutrețurile vegetale.

Înțărcarea tradițională, care se face la vârsta de 7-8 săptămâni se practică în fermele de tip gospodăresc.

Adaptarea purceilor trebuie să înceapă încă de la vârsta de 4 zile.

Tabelul nr.26 Structura de nutreț combinat –prestarter- pentru purceii sugari

CAPITOLUL X

SPECIFICUL ALIMENTAȚIEI PURCEILOR ÎNȚĂRCAȚI

Imediat după înțărcare, o perioadă de 5-25 zile în funcție de vârsta la înțărcare, purceii sunt alimentați cu același nutreț care le-a fost administrat în perioada de purcei sugari. După această perioadă se administrează nutrețul combinat specific purceilor înțărcați, care are un nivel energetic și proteic mai scăzut.

Trecerea de la nutrețul suplimentar la cel specific purceilor înțărcați se face în mod treptat, într-o perioadă de cel puțin 4 zile.

În fermele de tip industrial nutrețul specific combinat se administrează sub formă uscată, la discreție în hrănitori semiautomate.

Se recomandă pentru această perioadă care se încheie la vârsta de 90 zile, granularea amestecurilor de nutrețuri concentrate. Granularea determină o ingestă zilnică mai ridicată și previne în același timp risipa. În fermele din țara noastră, consumul de nutreț combinat pentru perioada de vârstă 35-90 zile se normează la 50 kg/cap.

În fermele de tip gospodăresc se alcătuiescse alcătuiesc amestecuri de concentrate, care trebuie să aibă conținutul în substanțe nutritive asemănător cu al nutrețului combinat starter. Amestecul de concentrate se poate administra și sub formă umedă, raportul nutreț-apă fiind de 1:1,5. pentru umectarea nutrețului concentrat se pot utiliza cu foarte bune rezultate laptele smântânit sau zerul în cantitate de 0,5-1 l pe animal.

În rația purceilor înțărcați alături de nutrețurile concentrate, se pot administra nutrețuri verzi (lucernă, trifoi) sau suculente (morcovi, sfeclă, cartofi) în cantități de 0,5-1,5 kg pe zi și făina de fân 0,1-0,2 kg pe zi în funcție de greutatea corporală a animalelor.

Hrana se administrează în 3 tainuri pe zi, la discreție dar în funcție de consum, evitându-se risipa de nutrețuri. Se poate aplica și sistemul mixt de hrănire: tainurile de dimineață și seară sub formă umedă, iar tainul de la prânz sub formă uscată. Hrana se administrează în jgheaburi, asigurându-se pentru fiecare animal un front de furajare de circa 20 cm.

Apa trebuie asigurată în permanență proaspătă, prin adăpători automate sau în jgheaburi. Când purceii înțărcați au ajuns la greutatea de aproximativ 30 kg sunt trecuți la categoria tineret pentru reproducție.

Tabelul nr. 27 Structura de nutreț combinat –prestarter- pentru purceii înțărcați de la 36-90 zile

CONCLUZII

Nutriția și alimentația purceilor este una dintre cele mai active discipline științifice din cadrul nutriției și alimentației porcilor în întreaga lume. Datorită tehnologiilor care promovează înțărcarea timpurie, nu se pot obține toate beneficiile în ceea ce privește capacitatea deosebit de mare de creștere a purceilor. În ciuda importanței deosebite, subiectul nutriției purceilor este acoperit doar parțial în majoritatea cărților și lucrărilor de referință, chiar și acolo fiind tratate doar unele aspecte.

Această lucrare nu are un caracter inovativ. Ea încearcă doar să creeze o imagine despre cum să hrănești cel mai bine purceii în condiții intensive, ținând cont de cercetările științifice, practica curentă în lume, precum și de considerațiile financiare implicate.

Pentru a hrăni corespunzător un purcel, trebuie să înțelegem idiosincraziile sale nutriționale, fiziologia sa, cerințele sale nutriționale și modul în care răspunde la furaje și combinațiile lor aditive. Trebuie înțeles și faptul că alimentația merge dincolo de formularea rațiilor, deoarece ele trebuie procesate, transportate și depozitate corespunzător pentru a asigura folosirea întregului lor potențial.

În secolul XXl piața de desfacerea a cărnii de porc depinde foarte mult de cererea internațională și de competiția acerbă existentă. O anumită parte din sistemele de întreținere și hrănire au fost supuse restricționării pentru a se conforma noilor politici de protecție a mediului, gradului de comfort al animalelor, precum și unor noi regulamente privind prezența unor anumite substanțe în furaje. Prin urmare, imaginea industriei porcului s-a schimbat mult în ultimii ani.

Subiectul nutriției purceilor fiind atât de dezbătut, este logic să asumăm faptul că există mai mult decât o singură opinie despre „cum să hrănești cel mai bine purceii”. De aceea este necesar ca nutriționiștii să fie consultați pentru a stabili cele mai bune opțiuni, ținând cont de situația și factorii existenți la nivelul fermei.

BIBLIOGRAFIE

G. Burlacu(1985) – Metabolismul energetic la animalele de fermă, [NUME_REDACTAT], București

I. Dinu, D. Georgescu, [NUME_REDACTAT] (1975) – Alimentația porcinelor, [NUME_REDACTAT], București

I. Dinu, P. Hălmăgean, G. Tărăboanță, N. Farkaș, D. Simionescu, [NUME_REDACTAT] (1990) – Tehnologia creșterii suinelor, Editura didactică și pedagogică, București

P. Halga, I. [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] (2005) –Nutriție și alimentație animală, [NUME_REDACTAT], Iași

M. Cotruț (1975) – Fiziologia animalelor domestice, Editura didactică și pedagogică, [NUME_REDACTAT] Șara, [NUME_REDACTAT] (2003) – Nutriția și alimentația animalelor de fermă, Editura AcademicPres, Cluj-Napoca

I. Mavromichalis (2006) – Applied nutrition for young pigs, Nutral, [NUME_REDACTAT] R. Feuchter A. (2004) – A review of the nutrition and growth of suckling pigs by providing creep-feeding supplements to reduce piglet mortality and minimaze post-weaning syndrome, Agrogeea ,[NUME_REDACTAT] O. Kellems, D. C. Curch (2001) – Livestock feeds and feeding (5th edition) , [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]

XXX (2000) – The 8th Symposhium on digestive physiology in pigs, Upsala

XXX (2005) – II Simpósio Internacional sobre Exigências Nutricionais de Aves e Suínos

XXX (1997-2001) – Journal of animal sience

XXX (2007) – Cambridge journals online

XXX (1995-2007) – Pig international, Watt publications

XXX – Diferite studii și cercetări din cadrul programului ,,HEALTHYPIGUT”(program finanțat de UE)

CUPRINS

ASPECTE ACTUALE ȘI DE PERSPECTIVĂ PRIVIND NUTRIȚIA ȘI ALIMENTAȚIA PURCEILOR

CAPITOLUL I PARTICULARITĂȚI DE DIGESTIE ȘI VALORIFICARE A HRANEI LA PURCEI………………………………………………………….3

Particularități anatomo-fiziologice ale tubului digestiv…………………3

Microflora digestivă și implicațiile acesteia asupra digestiei și absorbția nutrienților………………………………………………………………..3

Mecanismul de acțiune al enzimelor digestive…………………………….7

Particularități privind digestia și absorbția principalelor grupe de nutrienți ……………………………………………………………………………….11

Digestia nutrienților……………………………………………………..11

Absorbția nutrienților……………………………………………………12

CAPITOLUL II FACTORI CARE INFLUENȚEAZĂ UTILIZAREA DIGESTIVĂ A NUTREȚURILOR LA PURCEI……………………………………………..15

2.1. Factori dependenți de animal…………………………………………………..15

2.2. Factori dependenți de hrană…………………………………………………….17

2.3. Factori dependenți de condițiile de mediu…………………………………18

CAPITOLUL III ENERGIA ÎN NUTRIȚIA PURCEILOR……………………………………20

CAPITOLUL IV NUTRIȚIA PROTEICĂ, VITAMINICĂ ȘI MINERALĂ A PURCEILOR…………………………………………………………………………….26

4.1. Valoarea nutrițională a proteinelor la purcei……………………………..26

4.2. Vitaminele în nutriția purceilor……………………………………………….28

4.3. Mineralele în nutriția purceilor………………………………………………..30

4.3.1. Macroelementele………………………………………………………….30

4.3.2. Microelementele………………………………………………………….32

CAPITOLUL V CERINTELE NUTRIȚIONALE ALE PURCEILOR………………….34

5.1. Cerințe nutriționale pentru întreținere și creștere……………………….34

CAPITOLUL VI CONSUMUL HRANEI LA PURCEI………………………………………….35

6.1. Estimarea consumului voluntar……………………………………………….35

6.2. Mecanismele de control ale ingestiei……………………………………….38

CAPITOLUL VII PRINCIPALELE NUTREȚURI RECOMANDATE ÎN ALIMENTAȚIA RAȚIONALĂ A PURCEILOR………………………..41

7.1. Nutrețuri energetice……………………………………………………………….42

7.2. Nutrețuri proteice…………………………………………………………………..50

7.3. Aditivii furajeri……………………………………………………………………..66

CAPITOLUL VIII FORMULAREA ȘI OPTIMIZAREA RAȚIILOR ȘI REȚETELOR DE HRANĂ……………………………………………………………………………….68

8.1. Principiile formulării structurilor furajere…………………………………68

8.2. Metode de formulare a structurilor furajere……………………………….68

CAPITOLUL IX SPECIFICUL ALIMENTAȚIEI PURCEILOR SUGARI……………69

CAPITOLUL X SPECIFICUL ALIMETAȚIEI PURCEILOR ÎNȚĂRCAȚI……….72

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………………..74

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………..75