Aspecte Actuale Privitoare la Protectia Drepturilor de Autor In Mediul Digital
Aspecte actuale privitoare la protecția drepturilor de autor în mediul digital
Cuprins
Capitolul I. Informatica și creațiile intelectuale
Capitolul II. Dreptul de proprietate intelectuală
Definiție
Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală
Capitolul III. Dreptul de autor
Definiția și obiectul dreptului de autor
Izvoarele și principiile dreptului de autor
Convenția privind instituirea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale
Convenția de la Berna
Acordul TRIPS
Tratatul O.M.P.I. privind dreptul de autor
Capitolul IV. Programele de calculator
Recunoașterea drepturilor de proprietate intelectuală asupra programelor pentru calculator
Limitări ale drepturilor asupra programelor informatice
Exploatarea drepturilor patrimoniale asupra programelor pentru calculator
Licențele informatice
Mijloace de protecție tehnică
Protecția legală
Capitolul V. Încălcarea drepturilor privind conținutul digital protejat
Pirateria digitală
Recunoașterea drepturilor de autor în societatea informatică și protecția legală a acestora
Mijloace de protecție tehnică
Capitolul VI. Concluzii
Capitolul I
Informatica și creațiile intelectuale
Se poate afirma că istoria informaticii începe odată cu prima mașină de calcul, realizată de Blaise Pascal în 1647. Tehnologia informațională a cunoscut însă o dezvoltare spectaculoasă, informatica găsindu-și astăzi aplicație în toate domeniile vieții. De altfel, datorită caracterului său dinamic și interdisciplinar, este și greu să definești noțiunea. Se poate vorbi pe bună dreptate de existența unui spațiu digital (cyberspațiu), o lume paralelă în care distanțele sunt inexistente: oameni aflați pe continente diferite comunică prin mijloace video și audio în timp real, accesul la informații provenite din orice colț al lumii e mai facil ca niciodată, comercianții găsesc noi piețe de desfacere a produselor, serviciile clasice se extind în mediul digital (e-banking, e-payment etc.), tranzacțiile financiare se desfășoară cu viteze electronice și cu discreție superioară ș.a.m.d. Pe cât de multe sunt posibilitățile oferite de noua tehnologie, pe atât de multe sunt și vulnerabilitățile sistemelor informatice.
Informatica este instrumentul de gestiune a informațiilor, iar informația este elementul care stă la baza procesului de creație. Materia primă din care se obțin informațiile o reprezintă datele. Datele sunt un set de fapte obiective, eterogene, despre un proces sau un eveniment, care au o utilitate redusă dacă nu sunt transformate în informații. Datele, de exemplu, pot fi atribute cantitative, numerice sau de altă natură obținute prin observații, experimente sau calcule. Astfel, prin “dată informatică” se înțelege orice simbol sau semn care descrie astfel de fapte, dar care este într-o formă ce poate fi stocată digital, deci potrivită pentru procesare într-un sistem informatic. Conform Propunerii de Directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind atacurile împotriva sistemelor informatice și de abrogare a Deciziei-cadru 2005/222/JAI a Consiliului, “datele informatice” sunt reprezentări de fapte, informații sau concepte într-o formă adecvată pentru prelucrarea într-un sistem informatic, inclusiv un program care permite unui sistem informatic să execute o funcție.
Informația, prin urmare, este dată structurată și organizată astfel încât capătă un înțeles pentru anumite persoane. Cunoștințele constituie o însumare în timp a tuturor informațiilor dobândite într-un anumit domeniu și privesc înțelegerea acestora de către un grup sau de un individ, fiind un concept dinamic, abstract și relativ.
Felul în care se desfășoară activitățile economice la momentul actual diferă substanțial față de trecut. Agenții economici au devenit conștienți că succesul activității lor depinde în bună măsură de armonizarea cu mediul în care aceștia funcționează, de gradul de deschidere către influențele și tendințele externe și de capacitatea lor de a se adapta la societatea bazată pe informație. Baza oricărei societăți informaționale o reprezintă tehnologiile informaționale și de comunicație. Acestea permit pregătirea, colectarea, transportul, regăsirea, memorarea, accesul, prezentarea și transformarea informației în orice format (text, grafică, imagine, video și voce).
În mod particular, Cyberspațiul este domeniul global în mediul informațional constând dintr-o rețea de infrastructuri informatice interdependente, incluzând Internetul, rețelele de comunicații electronice și sistemele informatice.
Rețelele de comunicații electronice sunt sisteme de transmisie a semnalelor prin cablu, unde radio, mijloace optice sau prin alte mijloace electromagnetice, indiferent de informația transmisă. Sistemele informatice sunt un set complex și dinamic de resurse, utilizatori și procese, automate sau manuale, organizate pentru colectarea, procesarea, întreținerea, folosirea sau diseminarea informației.
Sistemele informatice au ca piesă de bază calculatoarele și sunt componente structurale ale societății informatice. Convenției Consiliului Europei asupra Criminalității Informatice, ratificată prin Legea nr. 64 din 24/03/2004, definește la art. 1 lit. a sistemul informatic ca fiind orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Un astfel de sistem permite introducerea de date prin procedee manuale sau prin culegere automată de către sistem, stocarea acestora, prelucrarea lor și extragerea informației (rezultatelor) sub diverse forme.
Componentele tehnologice ale unui sistem informatic sunt:
a) calculatoarele și componentele fizice interne ale acestora (hardware)
b) programele informatice (software)
c) perifericele (de intrare, de ieșire și de stocare)
d) legăturile de comunicație
Informația propagată în mediul digital este din cele mai diverse ca formă și conținut. De exemplu, o pagină de internet nu este cu mult mai diferită decât o carte, o revistă sau un CD și ar putea fi foarte bine protejata ca și creație intelectuală întrucât conține text, grafică, sunet și video. Internetul poate fi privit ca una din cele mai mare biblioteci ale lumii și, în același timp, cel mai mare copiator din lume. Așa cum vom vedea, programele informatice sunt protejate la nivel mondial ca opere literare, din perspectiva aproape exclusivă a instituției drepturilor de autor. În țările europene, protecția este asigurată fără necesitatea îndeplinirii vreunei formalități. Spre deosebire, în SUA, protecția este acordată doar ulterior obținerii copyright-ului, acest lucru implicând înscrierea într-un registru special.
Dezvoltarea tehnologică continuă a diversificat factorii de producție, distribuție și exploatare a creațiilor intelectuale în general. În 1454, presa de tipar a lui Guttenberg a făcut posibilă tipărirea lucrărilor la prețuri reduse. Astfel, prin descoperirea tiparului, geniul uman devine tot mai productiv: munca autorului, industria de librărie devin tot mai profitabile și, în același timp, devine tot mai activă și infama ocupație a plagiatorilor și autorilor de contrafaceri.
Evoluția pe care au adus-o mijloacele tehnologice moderne (fotografia, radioul, televiziunea, calculatoarele personale, CD-urile, DVD-urile, Internetul etc.) în accesul la informație este de netăgăduit. Corelativ, devine tot mai dificil pentru stat să ocrotească legislativ creațiile și originalitatea în general, tocmai când creația intelectuală contribuie substanțial la dezvoltarea și progresul umanității. Posibilitatea omului de rând de a accesa conținut digital a devenit esențială pentru economia globală. Aspectul negativ al acestor lucruri este dat de cei care se folosesc de avantajele tehnologice pentru a copia, distribui și utiliza informațiile în mod ilegal. Astfel, dezvoltarea cyberspace-ului ca mediu de derulare a unor activități economice pune o presiune crescândă asupra dreptului de proprietate intelectuală în general. În consecință, legislațiile și, implicit, instanțele de judecată trebuie să se adapteze noilor provocări, dar și să mențină un echilibru între principiile tradiționale ale dreptului proprietății intelectuale și realitățile tehnologice.
Creația intelectuală constituie un element important al culturii. Încălcarea drepturilor de autor în societatea informatică se face de cele mai multe ori prin achiziționarea sau folosirea neautorizată a unor creații precum: operele literare (cărți, articole, programe de calculator, baze de date etc.), lucrările muzicale, lucrările cinematografice etc. Infracțiunile din domeniul proprietății intelectuale îl lezează în mod direct pe titularul drepturilor și, în plus, afectează întregul sistem al proprietății intelectuale.
Informația în format digital prezintă unele caracteristici unice. Costurile de reproducere sunt minime, calitatea copiei este perfectă, identică cu originalul. Mai mult, rețelele de calculatoare, așa cum e Internetul, au schimbat în mod radical și procesul de distribuire. Cu viteze amețitoare, informația este propagată în lume aproape instantaneu și aproape gratuit. World Wide Web-ul a revoluționat modul în care este publicată informația. Cantitatea impresionantă de documente, opinii, articole și orice fel de lucrări disponibilă pe Web demonstrează ca oamenii de pe întreg mapamondul au înțeles avantajele și se folosesc de aceste mijloace tehnologice ale erei moderne.
Înainte de toate, considerăm util a preciza anumiți termeni specifici din materia proprietății intelectuale. Pornind de la definițiile date în Dicționarul explicativ al limbii române și continuând cu clasificările și definițiile date de majoritatea specialiștilor români și străini în materie, Ciprian Paul Romițan consideră că proprietatea intelectuală se referă la „drepturile celor care realizează opere artistice sau științifice, creații intelectuale aplicabile în industrie, precum și la semnele distinctive ale unei asemenea activități”, iar creația intelectuală este „rezultatul activității intelectului uman, respectiv ideile, conceptele, gândurile transpuse sub diferite forme în planurile vieții materiale și spirituale ale societății sub diferite forme de opere literare, artistice sau științifice și orice alte asemenea opere de creație intelectuală.”
În cele ce urmează vom defini conceptele aplicabile în materie și evidenția izvoarele drepturilor de autor, apoi vom examina situația actuală din dreptul nostru cu privire la protecția de care beneficiază programele informatice, respectiv protecția operelor literare, artistice sau științifice distribuite în mediul digital, pe internet sau prin alte mijloace tehnice.
Capitolul II
Dreptul de proprietate intelectuală
Definiție
Prin dreptul de proprietate intelectuală se înțelege ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile privind protecția creației intelectuale în domeniile industrial, științific, literar și artistic, precum și semnele distinctive ale activității de comerț.
Dreptul de proprietate intelectuală, așa cum este reglementat și prin lege, produce două efecte distincte. Efectul pozitiv constă în faptul că titularul este singurul îndreptățit să exploateze obiectul dreptului său. Folosința este exercitată în mod direct și nemijlocit. Aspectul negativ constă în prerogativa titularului de a interzice altor persoane orice folosință a bunului, fără consimțământul său. Dreptul de proprietate intelectuală beneficiază de opozabilitate erga omnes, terții având obligația de a nu face nimic de natură a aduce atingere exercițiului legitim al dreptului.
Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală
Cu privire la natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală, în doctrină s-au emis numeroase teorii care, însă, urmează două linii mari: dreptul asupra proprietății intelectuale este considerat fie un drept de proprietate, fie reprezintă un drept distinct, ce formează o categoectuale în domeniile industrial, științific, literar și artistic, precum și semnele distinctive ale activității de comerț.
Dreptul de proprietate intelectuală, așa cum este reglementat și prin lege, produce două efecte distincte. Efectul pozitiv constă în faptul că titularul este singurul îndreptățit să exploateze obiectul dreptului său. Folosința este exercitată în mod direct și nemijlocit. Aspectul negativ constă în prerogativa titularului de a interzice altor persoane orice folosință a bunului, fără consimțământul său. Dreptul de proprietate intelectuală beneficiază de opozabilitate erga omnes, terții având obligația de a nu face nimic de natură a aduce atingere exercițiului legitim al dreptului.
Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală
Cu privire la natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală, în doctrină s-au emis numeroase teorii care, însă, urmează două linii mari: dreptul asupra proprietății intelectuale este considerat fie un drept de proprietate, fie reprezintă un drept distinct, ce formează o categorie specială de drepturi.
Într-o primă accepțiune, dreptul de creație intelectuală este descris ca fiind un drept de proprietate, conform dreptului natural. În această concepție, creația intelectuală este considerată „cea mai personală, cea mai legitimă, cea mai sacră și cea mai inatacabilă dintre toate proprietățile”. Teoria proprietății a fost emisă în perioada revoluției franceze, fiind împărtășită de practica și doctrina vremii. Susținătorii teoriei au observat că monopolul de exploatare se aseamănă foarte mult cu dreptul proprietarului asupra unui bun și “reprezintă stăpânirea cea mai completă pe care o comportă operele spirituale și constituie o formă modernă de apropriere a bunurilor.”
Într-o altă opinie, dreptul asupra creației intelectuale face parte dintr-o categorie distinctă de drepturi, denumite intelectuale, care întregește clasificarea consacrată de dreptul roman în drepturi personale, de creanță și reale. Drepturile intelectuale, înglobând drepturile de proprietate literară și artistică, drepturile de proprietate industrială și dreptul de proprietate comercială, nu pot fi incluse în niciuna din categoriile clasice. Drepturile intelectuale au un caracter patrimonial și conferă titularului un monopol de exploatare. Asemănându-se unui drept real, dreptul de proprietate intelectuală este opozabil erga omnes. Spre deosebire însă, drepturile intelectuale vizează activitatea de creație a omului. Fără să aibă ca obiect bunuri corporale și fără să constituie creanțe în raporturile cu debitorii, aceste drepturi poartă asupra unor creații intelectuale, literare, artistice, invenții, desene și modele, numele comercial, emblema, mărcile de fabrică, drepturile asupra clientelei – ca cele recunoscute comercianților, agențiilor de asigurare, celor care exercită profesii liberale.
Cu privire la conținutul dreptului de proprietate intelectuală s-au exprimat de asemenea numeroase opinii, toate urmând fie o calificare monistă, fie una dualistă a dreptului.
Conform teoriei dualiste, dreptul de creație intelectuală are o structură dublă, cuprinzând pe de o parte dreptul exclusiv de exploatare și, pe de altă parte, dreptul moral la paternitate și la respectarea creației intelectuale. Monopolul de exploatare poate fi privit ca un drept real de proprietate, dar dreptul moral este în mod cert o manifestare a personalității.
Partizanii teoriei moniste susțin că cele două elemente ale dreptului de creație intelectuală nu se pot disocia. Dreptul de proprietate intelectuală este încadrat fie în categoria drepturilor asupra bunurilor, fine în categoria drepturilor personale. În susținerea teoriei moniste, se arată că drepturile patrimoniale sunt dependente de drepturile personale nepatrimoniale. Dreptul asupra creației intelectuale este un drept personal nepatrimonial ce dă naștere, în mod firesc, și la drepturi de ordin patrimonial. Drepturile de ordin patrimonial se îmbină cu cele de ordin personal nepatrimonial formând un tot unitar. Dreptul patrimonial de a trage foloase materiale din reproducerea, difuzarea, reprezentarea sau executarea operei se naște doar ca potențial odată cu crearea operei și, deci, în același timp cu drepturile personale nepatrimoniale, dar el nu devine o realitate decât în momentul în care autorul se hotărăște să aducă opera la cunoștința publicului. Astfel, dreptul patrimonial depinde în întregime de dreptul moral al autorului de a hotărî aducerea operei la cunoștința publicului, pentru că doar exercitându-și acest drept personal nepatrimonial autorul poate da eficacitate celui dintâi, în caz contrar, decizia autorului de a nu își divulga opera înseamnă însăși anihilarea acestui drept.
Tot o teorie monistă afirmă că dreptul asupra creației intelectuale este un drept personal nepatrimonial. În vederea determinării naturii unui drept trebuie să se țină cont de ceea ce este de esența sa, iar de esența dreptului de creație intelectuală este conținutul său nepatrimonial. Astfel, ne putem imagina supraviețuirea dreptului de proprietate intelectuală fără vreo prerogativă patrimonială, dar existența sa în absența prerogativelor nepatrimoniale este imposibilă.
Considerând concepția monistă ca fiind radicală și forțată, chiar legiuitorul se raliază viziunii dualiste deoarece permite, în cadrul dreptului de creație intelectuală, deosebirea elementelor personale nepatrimoniale de cele patrimoniale, fără ca unele să prevaleze asupra celorlalte. Această perspectivă, împărtășită de legislația în vigoare în România, face ca ambele categorii de drepturi să fie ocrotite, asigurându-se atât protecția titularului, cât și a intereselor societății în general.
Capitolul III
Dreptul de autor
Definiția și obiectul dreptului de autor
Într-o definiție mai largă, dreptul de proprietate intelectuală este alcătuit din dreptul de proprietate industrială și dreptul de autor.
Proprietatea industrială cuprinde acele norme juridice care reglementează raporturile referitoare la creațiile intelectuale aplicabile în industrie și la semnele distinctive ale acestei activități. Prin urmare, obiectul dreptului de proprietate industrială cuprinde creațiile industriale propriu-zise și semnele distinctive.
Dreptul de autor, ca instituție juridică, este definit de totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile referitoare la realizarea și valorificarea operelor literare, științifice și artistice. De aceea, obiectul dreptului de autor îl constituie operele literare, artistice și științifice, indiferent de forma lor de exprimare, de valoarea sau de destinația lor. Această instituție protejează forma și modul în care ideile sunt exprimate, iar nu însăși ideile. Astfel, obiectul dreptului de autor nu constă nici în subiectul operei, care este rezultatul inspirației autorului, și nici în suportul material al operei.
Pe lângă dispozițiile constituționale, în sistemul nostru de drept, domeniul dreptului de autor este reglementat în primul rând de Legea nr. 8 din 14 martie 1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare.
Protecția acestor creații intelectuale este asigurată indiferent de modalitatea de creație, forma de exprimare și independent de valoarea și destinația ei. Cu toate că reglementările în materie nu prevăd în mod expres condiții pentru acordarea protecției, doctrina a precizat următoarele:
a) opera trebuie să fie rezultatul unei activități creatoare. Din acest motiv, autorul al unei creații intelectuale nu poate fi decât persoana fizică. În relație cu o ființă umană, persoana juridică nu posedă însușirile spirituale, intelectuale, emoționale de a crea în mod direct. Trăsătura esențială a creației intelectuale o reprezintă originalitatea operei, după cum rezultă și din art. 7 al legii române din 1996. Desigur, originalitatea are un caracter subiectiv și relativ.
b) opera trebuie să îmbrace o formă exterioară și concretă de exprimare, perceptibilă simțurilor. Acest lucru nu presupune neapărat fixarea operei pe un suport material, opera este protejată în dreptul nostru prin simpla ei realizare. Articolul 7 din Legea română din 1996 prevede că opera este protejată oricare ar fi modul sau forma de exprimare. În plus, la alineatul 2 se stabilește că opera va fi recunoscută și protejată prin simplul fapt al realizării ei, chiar fiind în formă neterminată. Astfel, opera trebuie să capete o existență obiectivă care să o detașeze de procesul creator al cărei rezultat este.
c) opera trebuie să permită aducerea sa la cunoștința publicului. Astfel, opera poate fi răspândită prin reproducere, executare, expunere, reprezentare ș.a. Condiția se referă la fixarea operei pe un suport astfel încât să poată fi accesibilă, în eventualitatea divulgării, publicului.
Așa cum am arătat, dreptul de autor are un caracter complex, cuprinzând două categorii de prerogative: elemente personale nepatrimoniale și elemente patrimoniale.
Articolul 10 din Legea nr. 8/1996 prevede că autorul unei opere are următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință publică. Dreptul de divulgare are, astfel, o influență determinantă asupra nașterii drepturilor patrimoniale, exploatarea operei fiind posibilă doar după exercitarea dreptului de divulgare.
b) dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor a operei. Dreptul la paternitatea operei are o latura pozitivă, constând în dreptul autorului de a revendica în orice moment calitatea de autor, și o latură negativă, presupunând dreptul de a se opune oricărui act de uzurpare sau de contestare a calității de autor de către terți.
c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștința publică.
d) dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa. Dreptul la inviolabilitatea operei implică atât respectarea integrității operei, dar și a spiritului acesteia (de exemplu, citarea unei opere este permisă numai dacă textele citate vor fi reproduse astfel încât să nu se schimbe sensul).
e) dreptul de a retracta opera, care permite autorului să oprească difuzarea acesteia. Dacă au fost prejudiciați prin exercitarea retractării, titularii dreptului de utilizare vor fi despăgubiți. Retragerea este posibilă doar după ce opera a fost adusă la cunoștința publicului. Prevederile legii române recunosc autorului dreptul de a retracta opera, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei condiții suplimentare. Acest drept ne apare ca unul absolut, discreționar. De la regula retractării, există o singură excepție. Potrivit art. 77 alin. 3 din Legea nr. 8/1996, dreptul de retractare nu se poate exercita în cazul programelor pentru calculator.
În temeiul art. 1 alin. (1), drepturile morale sunt expresia legăturii dintre autor și opera sa, aparțin drepturilor personalității și sunt inalienabile, adică nu pot face obiectul unei înstrăinări sau renunțări, insesizabile și imprescriptibile.
Pe de alta parte, dispozițiile Legii nr. 8/1996 prevăd că autorul unei opere dispune de următoarele drepturi patrimoniale: dreptul de a utiliza opera (art. 12) și dreptul de suită (art. 21). Cu toate că se nasc odată cu drepturile personale nepatrimoniale, adică în momentul creării operei originale, drepturile patrimoniale sunt pentru început drepturi eventuale, devenind actuale numai din momentul în care autorul a publicat opera. Într-o definiție mai puțin riguroasă, dreptul patrimonial de autor reprezintă dreptul recunoscut autorului de a obține foloase materiale de pe urma exploatării operei sale.
Drepturile patrimoniale de autor prezintă următoarele caractere juridice: sunt personale, fiind legate de persoana autorului, exclusive, cesibile (conform art. 39 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, drepturile patrimoniale de autor pot fi cedate prin contract altor persoane, dar pot fi transmise și mortis causa) și limitate în timp.
Durata drepturilor patrimoniale de autor este limitată în timp, în temeiul art. 25 alin. 1, la viața autorului, urmând apoi să fie transmise moștenitorilor pe o perioadă limitată de 70 de ani.
Caracterul exclusiv al drepturilor patrimoniale presupune că doar autorul poate decide asupra utilizării operei sale și, implicit, asupra valorificării acesteia. Autorul este cel care hotărăște dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de către alții. Pe bună dreptate, doctrina îl consideră un drept exclusiv de exploatare. Astfel, art. 13 din Legea drepturilor de autor prevede că utilizarea unei opere dă naștere unor drepturi exclusive ale autorului, de a autoriza sau de a interzice: reproducerea operei; distribuirea operei; importul în vederea comercializării pe piața internă a copiilor realizate, cu consimțământul autorului, după operă (definit la art. 142 din Legea nr. 8/1996); închirierea operei (definită la art. 143); împrumutul operei (definit la art. 144 alin. 1); comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace (reglementată de art. 15); radiodifuziunea piesei; retransmiterea prin cablu a operei; realizarea de opere derivate (art. 16).
Reproducerea unei opere înseamnă realizarea uneia ori a mai multor copii ale unei opere, în orice formă materială, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau vizuale a unei opere, precum și stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice (art. 14 din Legea nr. 8/1996). Reproducerea operei poate fi integrală sau parțială, directă sau indirectă, temporară sau permanentă, întrucât legea nu face o distincție în acest sens. Este necesară autorizarea autorului și atunci când reproducerea se realizează într-o altă formă decât originalul. De exemplu, transpunerea în format digital a unor fotografii, a unor opere scrise, filmarea unui spectacol de teatru etc.
Distribuirea se referă la orice mod de transmitere, cu titlu oneros sau gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere, precum și oferirea publică a acestora (art. 141 din Legea nr. 8/1996). Dreptul de distribuire îi conferă autorului controlul asupra exploatării comerciale a operei sale. Trebuie remarcat că dreptul de distribuire se epuizează odată cu prima vânzare sau cu primul transfer de drept de proprietate asupra originalului ori a copiilor unei opere, pe piața internă, de către titularul de drepturi sau cu consimțământul acestuia.
Un drept special îl reprezintă dreptul de suită. Acesta se întemeiază pe principiul echității și conferă autorului, care își vinde opera la un preț redus, o parte din sporul de valoare obținut din cesiunile ulterioare. Dreptul de suită, de origine franceză, este prevăzut astăzi și în dreptul german, italian, belgian, portughez, austriac. Este recunoscut la noi prin Legea nr. 8/1996, art. 21 alin. 1 stipulând că autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă din prețul net de vânzare obținut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum și dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa. Scopul acestui drept este de a asigura autorilor o recompensă echitabilă de pe urmă succesului economic înregistrat de operele lor de artă.
Izvoarele și principiile dreptului de autor
După 1990, și mai cu seamă după semnarea tratatului de aderare la Uniunea Europeană în 2005, legiuitorul român a procedat la implementarea unui sistem legislativ modern (și nu doar) în ceea ce privește proprietatea intelectuală, în conformitate cu prevederile cuprinse în convențiile și tratatele internaționale în domeniu, precum și în acordurile bilaterale sau multilaterale la care România a aderat, vechea legislație necorespunzând cerințelor pieței interne europene.
Începând cu sec. al XIX-lea, a devenit evidentă vocația internațională a drepturilor de creație intelectuală, ceea ce a impus asigurarea unei protecții eficiente a drepturilor autorilor precum și a creațiilor acestora, nu numai în țara de origine, ci și pe teritoriul altor state unde acestea ar putea fi utilizate și exploatate. Mai mult, dezvoltarea comerțului la nivel internațional și progresul tehnic înregistrat în lume au făcut necesară apariția unor forme de cooperare interstatale, prin care să se realizeze o uniformizare legislativă în domeniul proprietății intelectuale.
Dispozițiile principalelor convenții și tratate internaționale încheiate până în prezent în lume pentru protecția proprietății intelectuale, semnate și de către România, precum și directivele emise de Consiliul Uniunii Europene se regăsesc în legislația română adoptată după 1990, constituind deci, și acestea, izvoarele sistemului juridic în domeniul proprietății intelectuale.
Convenția privind instituirea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale
Convenția de instituire a Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale, semnată la Stockholm la 14 iulie 1967 și care a intrat în vigoare la 26 aprilie 1970, reprezintă instrumentul juridic destinat să reglementeze cooperarea internațională în domeniul proprietății intelectuale. România a ratificat Convenția prin Decretul nr. 1175 din 28 decembrie 1968, iar la 26 aprilie 1970 a devenit membră a acestui organism interguvernamental.
Conform art. 3 al Convenției, O.M.P.I. are ca obiective principale: promovarea protecției proprietății intelectuale în lume prin cooperarea dintre state în colaborare cu oricare altă organizație internațională, agenții specializate și organe ale ONU și asigurarea cooperării administrative între Uniunile de proprietate intelectuală.
Convenția de la Berna
Protecția drepturilor de autor pe plan internațional a început să se realizeze după mai bine de 25 de ani de discuții și lucrări pregătitoare ce au avut loc în cadrul congreselor “Asociației Literare și Artistice Internaționale”, la care scriitorul Victor Hugo a deținut un rol esențial. În calitate de membre fondatoare, Belgia, Elveția, Franța, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania și Tunisia au adoptat la 9 septembrie 1886 Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice, cel mai vechi tratat internațional în domeniul drepturilor de autor. Țările contractante au constituit “Uniunea pentru protecția drepturilor autorilor asupra operelor literare și artistice”. De-a lungul timpului, Convenția a făcut obiectul mai multor revizuiri succesive.
Convenția este deschisă oricărui stat, România aderând cu rezerve la forma revizuită la Berlin, prin Legea nr. 152/1926, cu efecte de la 1 ianuarie 1927. Rezervele priveau în principal durata drepturilor și competența în litigii având ca obiect interpretarea și aplicarea Convenției, în anul 1995 România renunțând la acestea.
Așa cum se prevede în preambul, Convenția de la Berna are scopul de a proteja, într-o manieră cât mai efectivă și uniformă posibilă, drepturile autorilor asupra operelor literare și artistice. Potrivit art. 2 alin. 1, obiectul protecției îl constituie “toate lucrările literare, artistice și științifice, oricare ar fi de modul sau forma de exprimare, valoarea sau destinația lor, precum: cărțile, broșurile și alte scrieri; conferințele, alocuțiunile, predicile și alte opere de aceeași natură; operele dramatice sau dramatico-muzicale; operele coregrafice și pantomimele; compozițiile muzicale cu sau fără cuvinte; operele cinematografice cărora le sunt asimilate operele exprimate printr-un procedeu analog cinematografiei; operele de desen, de pictură, de arhitectură, de sculptură, de gravură, de litografie; operele fotografice, cărora le sunt asimilate operele exprimate printr-un procedeu analog fotografiei; operele de artă aplicată; ilustrațiile, hărțile geografice; planurile, operele plastice referitoare la geografie, la topografie, la arhitectură sau la științe”. Se poate observa că definiția dată operelor literare și artistice este foarte largă și poate include și programele informatice.
Convenția de la Berna se întemeiază pe trei principii:
a. principiul tratamentului național, prevăzut de art. 5 alin. 1: “în ceea ce privește operele pentru care sunt protejați, în virtutea prezentei convenții, în țările Uniunii, altele decât țara de origine a operei, autorii beneficiază de drepturile pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda naționalilor…”. Potrivit acestuia, resortisanții Uniunii beneficiază în celelalte state membre de aceleași drepturi ca și naționalii. Practic, Convenția asimilează resortisanții cu naționalii, conferindu-le celor dintâi aceleași mijloace legale de apărare și valorificare a creațiile intelectuale ca și autohtonilor.
b. principiul protecției automate, conform căruia folosința și exercițiul drepturilor nu sunt condiționate de îndeplinirea vreunei formalități, adică protecția este acordată automat, fără să fie necesară înregistrarea de orice fel.
c. principiul independenței, potrivit căruia beneficiul și exercitarea drepturilor prevăzute de convenție nu depind de existența reglementărilor legislative în țara de origine.
Convenția de la Berna permite implementarea anumitor limitări și excepții asupra drepturilor morale și patrimoniale, cazuri în care operele protejate pot fi folosite fără autorizarea și fără remunerarea autorului acestora. Astfel, Art. 9 alin. 2 se referă la reproducerea în cazuri speciale, cu condiția ca o astfel de reproducere să nu aducă atingere exploatării normale a operei și să nu cauzeze un prejudiciu nejustificat intereselor legitime ale autorului. Art. 10 permite citarea sau folosirea operelor în scopuri educaționale. Art. 10 bis autorizează reproducerea în ziare și articole similare, iar art. 11 bis alin. 3 permite înregistrările temporare efectuate de un organism de radiodifuziune prin propriile mijloace și pentru emisiunile sale.
Acordul TRIPS
Acordul TRIPS (Agreement on Trade-Related Aspects of Intellectual Property Rights) reprezintă Anexa 1 C la acordul privind constituirea Organizației Mondiale de Comerț, încheiat la Marrakech la 15 aprilie 1994, și este destinat să reglementeze standarde minime ale protecției proprietății intelectuale la care trebuie să se supună membrii OMC. Acordul a instituit o serie de principii fundamentale aplicabile în materie: protecția instituită de TRIPS reprezintă normă minimală (art. 1.1); principiul tratamentului național (art. 3); principiul tratamentului națiunii celei mai favorizate (art. 4).
Potrivit art. 1 al Acordului, membrii au posibilitatea de a introduce în legislațiile naționale proceduri prin care să se realizeze o protecție eficientă și chiar sporită celei instituite prin tratat, împotriva oricărei fapte care ar aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală.
Potrivit art. 4 și principiului tratamentului națiunii celei mai favorizate, toate statele membre vor beneficia de orice avantaj sau privilegiu pe care un stat membru îl acordă resortisanților altor țări.
Cu privire la protecția drepturilor de proprietate intelectuală, art. 61 din Secțiunea a 5-a, intitulată “Proceduri penale”, prevede că statele membre vor putea institui proceduri penale și sancțiuni pentru actele deliberate de contrafacere a mărcilor sau pentru actele de piraterie care aduc atingere unui drept de autor, dacă acestea din urmă au un substrat comercial.
Oana-Maria Florescu concluzionează că acordul a fost o încercare de micșorare a distanței dintre modul în care aceste drepturi sunt protejate în diferite regiuni ale lumii, de a le supune unor reguli internaționale comune, reglementând probleme importante precum: modul în care principiile de bază ale comerțului internațional și alte acorduri din domeniul proprietății intelectuale ar trebui aplicate, modul în care se poate oferi o protecție adecvată și uniformă a drepturilor de proprietate intelectuală, armonizarea standardelor internaționale în materie etc.
Tratatul O.M.P.I. privind dreptul de autor
Diversele implicații sociale, societale și culturale ale societății informaționale fac necesară luarea în considerare a caracteristicilor specifice ale conținutului produselor și serviciilor informatice. Tehnologia informatică poate fi considerată ca având o importanță fundamentală pentru dezvoltarea industrială a statelor. Adoptat în decembrie 1996, la sediul O.M.P.I. (Organizația Mondială de Proprietate Intelectuală) din Geneva, și ratificat de România prin Legea nr. 205/2000, Tratatul O.M.P.I privind dreptul de autor (the WIPO Copyright Treaty) reglementează protecția juridică a drepturilor de autor asupra lucrărilor literare și artistice în era modernă a informației digitale.
De la adoptarea Convenției de la Berna, cu mai bine de un secol în urmă, realitățile economice și tehnologie s-au schimbat semnificativ. Tratatul vine să garantează deținătorilor drepturilor de autor că aceștia vor continua să beneficieze de o protecție adecvată și eficientă în cazul distribuirii lucrărilor prin noile medii de comunicație. De aceea, scopul acestui nou tratat îl reprezintă actualizarea și completarea tratatelor O.M.P.I. privind drepturile de autor și drepturile conexe acestora, în special pentru a răspunde dezvoltării tehnologiei și piețelor de desfacere a acesteia, a modului de diseminare a materialelor protejate prin rețele digitale cum este Internetul. Tratatul confirmă faptul că drepturile continuă să existe în mediul digital.
Pentru a menține un echilibru între titularii de drepturi și consumatori, tratatul cere țărilor semnatare o flexibilitate rezonabilă în stabilirea excepțiilor sau limitărilor drepturilor în mediul digital. În anumite cazuri, acestea pot stabili excepții pentru folosirea operelor în interesul publicului, cum ar fi spre exemplu mediul educațional non-profit și cercetarea.
Tratatul impune țărilor atât recunoașterea drepturilor de autor, cât și a două noi tipuri drepturi în mediul digital. Dreptul la "anti-neutralizare", prevăzut de articolul 12 din tratat, se referă la pericolul numit "hacking": țările trebuie să asigure o protecție legală adecvată și sancțiuni juridice eficace contra neutralizării măsurilor tehnologice de protecție a operelor intelectuale în mediul digital (de exemplu, criptarea, sistemele DRM etc.). Cel de-al doilea drept este prevăzut de art. 11 și garantează integritatea creațiilor intelectuale în mediul online prin interzicerea modificării sau ștergerii neautorizate a informațiilor legate de dreptul de autor care însoțesc orice material protejat și care identifică opera (watermarks).
Capitolul IV
Programele pentru calculator
1. Recunoașterea drepturilor de proprietate intelectuală asupra programelor informatice
Partea “intelectuală" a unui sistem informatic, respectiv software-ul, cuprinde ansamblul de programe pentru efectuarea operațiunilor sau mijloacelor de punere în mișcare a exploatării mașinii. Un program informatic este o secvență de instrucțiuni, scrisă inițial într-un limbaj de programare, care practic spune calculatorului ce să facă. Programele informatice pot fi incorporate în partea fizică a sistemului de calcul, respectiv circuitele și dispozitivele acestuia, sau pot exista separat sub formă de cod sursă sau cod mașină. Codul sursă nu depinde de o anumită platformă, adică de un anumit tip de procesor sau sistem de operare, dar nici nu poate fi executate direct de calculator. Codul obiect sau codul mașină este un limbaj inteligibil pentru calculator, obținut ca urmare a trecerii codului sursă printr-un proces specific denumit compilare cu scopul final de a îl aduce într-o formă executabilă.
Cu privire la programele de calculator, doctrinarii au luat în calcul diferite instituții legale sub care acestea ar putea fi protejate ca creații intelectuale (drept de autor, dreptul contractelor, dreptul brevetelor, dreptul mărcilor, secrete comerciale etc.). Pentru a fi protejat prin brevet, un program informatic trebuie să fie considerat o invenție. Majoritatea programelor informatice nu îndeplinesc această cerință și sunt protejate prin drept de autor. Protecția de care beneficiază programele pentru calculator are în vedere forma expresiei și nu ideile care stau la baza oricărui element al programului pentru calculator (art. 2 al WIPO Copyright Treaty). TRIPs nu cere ca programele să fie protejate cu ajutorul brevetelor chiar dacă întrunesc condițiile de brevetare, dar totuși nici nu exclude această opțiune. Articolul 10 din TRIPS, la fel ca articolul 4 din WCT, oferă aceeași soluție intermediară cu privire la această problemă, stipulând că atât software-ul, cât și compilațiile de date, indiferent dacă sunt în limbaj-cod mașină sau sub o altă formă inteligibilă, trebuie să fie protejate ca opere literare, în baza Convenției de la Berna.
Având în vedere că aderarea României la Uniunea Europeană ne obligă la o abordare europeană a dreptului de autor și a drepturilor conexe în cyberspațiu, considerăm important de semnalat direcția adoptată în acest domeniu prin directivele Uniunii, implementată ulterior și de legiuitorul român.
Cea mai importantă directivă a fost adoptată la 14 mai 1991 și privește protecția juridică a programelor pentru calculator. Uniunea Europeană recunoștea la acea vreme importanța crescândă a programelor pentru calculator în numeroase sectoare industriale și, implicit, în dezvoltarea economică a statelor membre. De asemenea s-a resimțit nevoia unei armonizări legislative, întrucât diferențele normative care caracterizau protecția juridică a programelor pentru calculator aveau efecte negative asupra funcționării pieței comune și riscau să se accentueze pe măsură ce statele membre adoptau noi dispoziții legislative în acest domeniu.
Directiva 91/250/CEE, amendată ulterior prin Directiva 2009/24/CE, protejează programele pentru calculator ca opere literare în sensul Convenției de la Berna, și orice persoane fizice și juridice titulare ale dreptului de autor. Deși nu definește noțiunea de program informatic, directiva circumscrie sfera noțiunii ca incluzând programe indiferent de forma acestora, inclusiv cele care sunt incorporate în hardware. Sunt incluse aici lucrările de concepție pregătitoare care au drept scop dezvoltarea unui program, cu condiția ca acestea să fie de natură să permită realizarea unui program pentru calculator într-un stadiu ulterior. În plus, se arată că funcția unui program informatic este de a comunica și a opera cu alte componente ale unui sistem informatic, și cu utilizatorii.
În acord cu principiile în materia proprietății intelectuale, conform art. 1 alin. 3 din directiva sus-menționată, un program pentru calculator este protejat dacă este original, în sensul că reprezintă o creație intelectuală proprie a autorului. Acesta este unicul criteriu pentru acordarea protecției instituite de directivă.
Legea nr. 8/1996, care a adoptat dispozițiile europene, prevede la art. 72 alin. 1 că protecția programelor pentru calculator include orice expresie a unui program, programele aplicație și sistemele de operare, exprimate în orice fel de limbaj, fie în cod-sursă sau cod-obiect, materialul de concepție pregătitor, precum și manualele. Astfel, prin lege, se protejează atât programele-aplicație cât și sistemele de operare pe care acestea rulează. Implicit, se au în vedere și componentele programului din faza de dezvoltare și care constau în: materialul de concepție pregătitor, codul sursă sau programul editat în cod sursă, codul obiect sau codul-mașină (traducerea codului sursă în limbaj inteligibil pentru mașină), manualul de utilizare. Alineatul 2 al aceluiași articol reia regula conform căreia, ceea ce se protejează nu sunt ideile, procedeele, metodele de funcționare, conceptele matematice și principiile care stau la baza oricărui element dintr-un program pentru calculator, ci forma expresiei.
Articolul 2 din directiva europeană acordă calitatea de autor al programului persoanei fizice care a creat programul sau persoanei juridice titulare a dreptului de autor. În cazul unui program pentru calculator creat în comun de un grup de persoane fizice, drepturile exclusive sunt deținute în comun de aceste persoane. Drepturile patrimoniale asupra programului creat de un angajat în exercițiul funcțiunii sau după instrucțiunile angajatorului aparțin acestuia din urmă, în lipsă de dispoziții contractuale contrare.
Autorul beneficiază de toate drepturile morale recunoscute de dreptul comun, mai puțin de dreptul de retractare, art. 77 alin. 3 din Legea 8/1996 prevăzând că autorul nu beneficiază de dreptul de retractare în cazul programelor informatice. Retractarea nu se poate face nici chiar prin despăgubirea utilizatorilor, prejudiciați printr-o eventuală exercitare a acestui drept. Nerecunoașterea dreptului de retractare a fost determinată de cerința asigurării certitudinii în utilizarea programelor achiziționate și evitarea comportamentelor abuzive ale autorilor. Pe de altă parte, orice înțelegere a părților nu se poate referi decât la drepturile patrimoniale de autor, pierderea lor rezultând dintr-o cesiune totală și nu doar dintr-o închiriere sau un contract de utilizare a programului. În România, drepturile patrimoniale de autor asupra programelor informatice sunt limitate în timp la viața autorului acestora, iar după moarte se transmit moștenitorilor pe o perioadă de 70 de ani (art. 30 din Legea 8/1996).
Pe lângă drepturile patrimoniale recunoscute de dreptul comun, articolul 4 (art. 73 din Legea nr. 8/1996) din directiva 2009/24/CE prevede unele drepturi exclusive în favoarea autorului unui program informatic. Astfel, sunt supuse autorizării acestuia următoarele operațiuni:
a) reproducerea permanentă sau provizorie a unui program pentru calculator, în totalitate sau parțial, prin orice mijloc și sub orice formă. În măsura în care încărcarea, prezentarea, rularea, transmiterea sau stocarea programului pentru calculator necesită o astfel de reproducere a programului, aceste acte de reproducere sunt supuse autorizării de către titularul dreptului.
b) traducerea, adaptarea, dispunerea și orice altă transformare a programului pentru calculator și reproducerea rezultatelor acestor acte, fără a aduce atingere drepturilor persoanei care transformă programul pentru calculator.
c) orice formă de distribuție publică, inclusiv închirierea originalului sau a copiilor unui program pentru calculator
Limitări ale drepturilor de autor în cazul programelor informatice
Utilizarea programelor pentru calculator a impus de la sine instituirea unor limitări ale drepturilor morale și patrimoniale de autor prin norme cu caracter special față de reglementările dreptului comun.
Așa cum am mai precizat, autorul unui program informatic nu dispune de dreptul nepatrimonial de retractare (art. 77 alin. 3 din Legea nr. 8/1996).
Cu privire la drepturile patrimoniale, prin lege, sunt stabilite de asemenea mai multe limitări, determinate de specificul dreptului de autor asupra programelor pentru calculator. Sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții, dobânditorul legitim are dreptul de a reproduce permanent sau temporar programul, integral sau parțial, prin orice mijloc și sub orice formă, respectiv de a traduce, adapta, aranja ori a face alte transformări unui program, precum și de a reproduce rezultatul acestor operațiuni. Articolul 76 din Legea nr. 8/1996 (art. 5 din Directiva 2009/24/CE) prevede că pentru realizarea acestor operațiuni nu este necesară autorizația titularului dreptului de autor dacă:
a) beneficiarul este dobânditorul legitim al copiei programului
b) dacă acestea sunt necesare pentru a permite dobânditorului să utilizeze programul corespunzător destinației sale
c) aceste acte să nu fie interzise prin convenție
Mai mult, potrivit art. 2 din directiva nu se poate interzice prin contract realizarea unei copii de rezervă (back-up copy) de către persoana care are dreptul de utilizare a programului pentru calculator, în măsura în care aceasta este necesară pentru utilizare. Art. 77 alin. 1 din Lege permite de asemenea realizarea unei copii de siguranță a programului, fără a anula clauzele contractuale contrare cum prevede Directiva 2009/24/CE.
Potrivit articolului 77 alineatul 2 din Lege, utilizatorul autorizat al copiei unui program pentru calculator poate, fără autorizarea titularului dreptului de autor, să analizeze, să studieze sau să testeze funcționarea acestui program, în scopul de a determina ideile și principiile care stau la baza oricărui element al acestuia, cu ocazia efectuării oricăror operațiuni de instalare, afișare, rulare sau executare, transmitere ori stocare a programului, operațiuni pe care este în drept să le efectueze.
De asemenea, autorizarea titularului dreptului de autor nu este necesară atunci când reproducerea codului sau traducerea acestuia dintr-un limbaj în altul (decompiling/reverse engineering) este vitală pentru obținerea informațiilor necesare realizării interoperabilității programelor (art. 6 din Directiva 2009/24/CE). Textul articolului 78 din Lege supune această limitare următoarelor condiții:
a) actele de reproducere și de traducere sunt îndeplinite de o persoană care deține dreptul de utilizare a unei copii a programului sau de o persoană care îndeplinește aceste acțiuni în numele celei dintâi, fiind abilitată în acest scop;
b) informațiile necesare interoperabilității nu sunt ușor și rapid accesibile persoanelor menționate.
c) actele de reproducere și de traducere sunt limitate la părțile de program necesare interoperabilității.
Decompilarea în mod legal a programelor informatice aduce de la sine o altă problemă. Competitorii ar putea eluda protecția legală a drepturilor de autor, folosind decompilarea ca metodă pentru descoperirea ideilor și procedurilor care stau la baza funcționării programului. Tot ce le-ar mai rămâne de făcut ar fi schimbarea expresiei în care sunt redate aceste concepte, întrucât doar expresia este protejată legal. Această practică implică în mod evident costuri de producție și de dezvoltare extrem de reduse. Art. 79 din Lege prevede însă că informațiile obținute ca urmare a efectuării acestor operațiuni sunt supuse următoarelor restricții:
a) nu pot fi utilizate în alte scopuri decât la realizarea interoperabilității programului pentru calculator, creat independent;
b) nu pot fi comunicate altor persoane, în afara cazului în care comunicarea se dovedește necesară interoperabilității programului pentru calculator, creat independent;
c) nu pot fi utilizate pentru definitivarea, producerea ori comercializarea unui program pentru calculator, a cărui expresie este fundamental similară, sau pentru orice alt act ce aduce atingere drepturilor titularului dreptului de autor.
Cu toate acestea, art. 80 dispune că dreptul de descompunere a programului nu se aplică dacă prin exercitarea acestuia se cauzează un prejudiciu titularului dreptului de autor sau utilizării normale a programului.
Conform unui raport al Comisiei Europene, cu privire la exercițiului acestui drept s-au născut puține litigii. Acest lucru poate duce la concluzia că fie acest drept nu este exploatat și de aceea nici nu ar fi justificată existența acestuia, fie decompilarea și traducerea ilegală codului sunt greu de descoperit, fie mecanismul legal funcționează suficient de bine încât să nu ridice probleme în practică. Raportul Comisiei se îndreaptă asupra celei din urmă ipoteze. Pe cât de autosatisfăcătoare ar putea părea concluzia, trebuie avut în vedere și faptul că, în general, dreptul de traducere a codului la care ne-am referit este considerat o practică comună în industria software. Importanța dreptului de a decompila programele rezultă din afirmația următoare: “inovația nu este un act privat – este destul de rar produsul sclipirii intelectuale ale unui singur individ. Inovația este produsul conexiunilor dintre indivizi și ideile lor … este o interacțiune constantă de idei, perspective, experiențe și valori care dau naștere inovației.”
Algoritmii, secvențele de cod sură, subrutinele conținute într-un program informatic pot fi considerate secrete comerciale. Din fericire, descoperirea acestor secrete tehnologice nu este atât de facilă întrucât există tehnici informatice de prevenire a decompilării. Pentru a contracara riscurile legate de accesul neautorizat la cod se obscurizează codul mașină sau însuși codul sursă astfel încât devine greu sau chiar imposibil de înțeles. Printre metodele moderne de obscurizare a codului se numără: folosirea unor cuvinte cheie, crearea de programe autogeneratoare, programe compresate masiv, includerea de cod mutagen etc. Folosind aceleași tehnici, dar în scopuri infracționale, hackerii ascund secvențe de cod viral, făcându-l nedetectabil pentru programele antivirus.
Exploatarea drepturilor patrimoniale privind programe informatice
Distribuirea programelor de calculator se face prin vânzare sau prin orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros sau gratuit, de către titularul drepturilor de autor. Aceste drepturi patrimoniale pot fi obținute și prin închiriere sau printr-un contract de utilizare.
În înțelesul Directivei 2009/24/CE, „închiriere” înseamnă punerea la dispoziție a unui program pentru calculator sau a unei copii a acestuia în vederea utilizării, pe o perioadă limitată și în scopuri lucrative, contra unei remunerații. Acest termen nu include împrumuturile publice, care rămân, în consecință, în afara domeniului de aplicare a directivei.
Cu privire la regimul juridic aplicabil unui astfel de contract, art. 63 alin. 3 din Legea nr.8/1996 prevede că acesta este supus dispozițiilor de drept comun privind contractul de locațiune. Pentru a face aplicarea acestora, trebuie să se țină cont de obiectul locațiunii și de natura specială a programelor informatice. Cu alte cuvinte, închirierea este o modalitate de distribuire, în înțelesul articolului 4 lit. c din Directiva 2009/24/CE, prin care se transmite doar folosința programului. Astfel, locatorul are obligația de a preda programul cu toate accesoriile sale și obligația de a garanta pentru evicțiune și vicii ascunse. Corelativ, locatarul are obligația de a folosi programul pentru nevoile sale personale și să plătească prețul. Remunerația autorului se stabilește în raport cu durata folosinței. Se va pune întrebarea dacă locatorul trebuie să restituie programul la încetarea contractului de locațiune. Această problemă o vom relua ulterior.
Contractul de închiriere a programul pentru calculator este un contract sinalagmatic, consensual, comutativ și oneros în care locatorul este titularul drepturilor patrimoniale asupra programului. Existența unui înscris este cerută doar din motive de probațiune. Contractul încetează prin expirarea termenului stipulat, pieirea lucrului, denunțarea unilaterală de către una din părți, rezilierea pentru neexecutarea obligațiilor etc.
Ca urmare a închirierii, conform art. 63 alin. 2, creatorul păstrează drepturile de autor asupra programului, dacă nu s-a convenit altfel. Totuși, el ar putea pierde dreptul de distribuire în situația în care ceea ce închiriază este chiar programul original, primul exemplar al acestuia, adică programul creat și păstrat în memoria calculatorului. Distribuirea programului în original se va putea face numai prin predarea calculatorului, care este de fapt suportul fizic original al programului.
Contractul de utilizare este convenția prin care titularul drepturilor patrimoniale de autor autorizează o altă persoană, utilizator, să folosească programul pentru calculator în schimbul unei remunerații.
În lipsă de stipulații contractuale, art. 75 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 prezumă că printr-un contract de utilizare:
a) utilizatorului i se acorda dreptul neexclusiv de utilizare a programului pentru calculator;
b) utilizatorul nu poate transmite unei alte persoane dreptul de utilizare a programului pentru calculator.
Astfel, prin contract se transmite numai dreptul patrimonial de folosință a programului. Pentru că folosirea unui program este posibilă numai dacă utilizatorul îl și reproduce în memoria calculatorului sau pe un suport extern, prin cesiunea dreptului de utilizare, utilizatorul dobândește și dreptul de reproducere a programului pentru calculatorul respectiv.
Cu privire la vânzarea unui program informatic, art. 4 alin. 2 din Directiva 2009/24/CE cât și art. 73 alin. 2 din lege prevăd că prima vânzare a copiei unui program pentru calculator pe piața internă de către titularul drepturilor sau cea făcută cu consimțământul acestuia epuizează dreptul exclusiv de autorizare a distribuirii copiei pe piața internă. Această dispoziție, denumită în SUA doctrina primei vânzări, a suscitat numeroase discuții și probleme. În practică, cineva ar putea utiliza software “second hand” chiar fără să vrea. De exemplu, întreprinderile ar putea cumpăra calculatoare personale second-hand, având software preinstalat. La fel, software-ul ar putea fi achiziționat ca urmare a cumpărării unei alte întreprinderi, când software-ul este parte a activului întreprinderii în cauză. Mai mult, de ceva timp suntem martorii unui adevărat business întemeiat pe acest model odată cu apariția comercianților de software second-hand: discount-licensing.com; usedsoft.com; buycheapsoftware.com etc..
Așa cum am arătat, legea română prezumă, în lipsa unei stipulații contrare, că beneficiarului dreptului de utilizare a unui program pentru calculator nu i se acordă și posibilitatea de a transmite unei alte persoane acest drept (spre deosebire, în Regatul Unit, secțiunea 56 a Actului privind Copyright-ul, Modelele și Patentele din 1988 cere ca această interdicție să fie stipulată expres în contract, altfel transferul dreptului de utilizare este permis). De asemenea, în fapt, marea majoritate a licențelor de utilizare a programelor pentru calculator conțin, într-o formă sau alta, o interdicție expresă în privința cesiunii dreptului de utilizare.
Pe bună dreptate, în practică și în doctrină s-a pus întrebarea dacă software-ul este vândut, deci este aplicabilă teoria epuizării dreptului de distribuire, sau este licențiat, restricționându-se astfel contractual (chiar legal, având în vedere că legea română prezumă) transmiterea subsecventă a dreptului de folosință de către beneficiar.
Aplicarea teoriei epuizării dreptului nu este deloc simplă în cazul programelor informatice. Acest lucru îl vom evidenția prin expunerea unor spețe judecate în Germania și în SUA.
Pe 3 august 2006, o Curtea Superioară din Munchen a decis că vânzarea de licențe software second-hand, fără software-ul propriu-zis, ar putea fi restricționată sub legea germană a drepturilor de autor, fără a i se putea aplica doctrina primei vânzări. În acest caz, producătorul de software Oracle a obținut decizie de încetare a activității desfășurate de UsedSoft, un distribuitor german de software second-hand. Strategia de afaceri a UsedSoft consta în cumpărarea de licențe software de la întreprinderi care nu le mai utilizau din diferite motive. UsedSoft urma să vândă aceste licențe terților interesați de software second-hand și ieftin. Nici în cadrul transferului inițial către UsedSoft, nici în cadrul vânzării subsecvente către terți nu se remitea software-ul propriu-zis (pe dischete, CD, oferirea posibilității de download etc.). În schimb, clienții UsedSoft erau nevoiți să obțină o copie fizică a programului prin mijloace proprii, descărcând software-ul de la producător (în speță, Oracle) sau din surse proprii (spre exemplu clientul îl deținea pe un anumit număr de calculatoare și achiziționa licența pentru alte calculatoare, urmând să IL copieze de pe primele pe cele din urmă). Licențele acordate inițial de producătorul Oracle conțineau interdicții la cesiune, de aceea Oracle a solicitat luarea unor măsuri de încetare a activității ilicite a UsedSoft. În aceste condiții, singura apărare posibilă a pârâtului a fost să argumenteze că restricția nu putea fi aplicabilă, întrucât contravenea teoriei epuizării dreptului prevăzută de legea germană. Curtea germană a concluzionat că această teorie nu se aplică unor simple licențe, detașate de software ca bun corporal și, de aceea, restricțiile la transferul licențelor sunt valabile și executorii.
Acest caz contrastează cu un altul implicând tot pe UsedSoft, judecat cu doar câteva săptămâni în urmă de o curte din Hamburg. Reclamantul, renumitul producătorul de software – Microsoft, acorda clienților săi dreptul de utilizare asupra unui program informatic pe mai multe calculatoare simultan. Mai mult, Microsoft înmâna utilizatorilor un singur CD conținând programul respectiv, pe care utilizatorul avea dreptul să îl copieze ulterior pe mai multe calculatoare, în limita stipulată de licență. Microsoft a susținut că revânzarea acestor licențe nu este permisă de chiar termenii licențelor. UsedSoft a afirmat că licențelor pot fi vândute, în totul sau în parte, cu sau fără suportul original al programului informatic. Curtea de la Hamburg a ajuns la o decizie aparent contrară celei de la Munchen, concluzionând că drepturile de autorizare a distribuirii programelor, aparținând Microsoft, au fost epuizate odată cu prima vânzare.
Doctrina germană a încercat să deosebească cele 2 cazuri, susținând că decizia Curții din Hamburg are ca obiect vânzarea programului distribuit inițial pe un suport fizic (în speță, pe compact disc), pe când decizia de la Munchen se referă la vânzarea doar a unei licențe, separat de software-ul la care se referă aceasta.
Pentru înțelegerea acestei diferențe, este relevantă motivarea dată deciziei curții inferioare din Munchen (Landgericht Munchen I) cu privire la cazul UsedSoft: atunci când termenii licenței interzic cesiunea, vânzarea de software “folosit” încalcă și drepturile de autor deținute de producător, dacă software-ul a fost pus la dispoziție clientului prin descărcare din mediul online, și nu într-o formă fizică, tangibilă (cum ar fi un CD). Decizia se fundamentează pe prevederile considerentului nr. 29 din Directiva 2001/29/CEE, care precizează că principiul epuizării dreptului de distribuție nu se aplică în cazul serviciilor, în special a serviciilor online.
În SUA, doctrina primei vânzări a apărut ca precedent în urmă judecării cauzei Bobbs-Merrill Co. v. Strauss, fiind ulterior și codificată. Atunci, Curtea Supremă a explicat că o carte, odată vândută cu autorizarea titularului drepturilor de autor, poate fi vândută din nou de către cumpărător, totuși el nu va putea publica o nouă ediție a acesteia. Prin urmare, jurisprudența recunoaște că titularul drepturilor de autor este distinct de titularul asupra obiectului material care susține opera. Mulțumită acestei teorii a epuizării dreptului există azi biblioteci, anticariate, videoteci etc. Cu toate acestea, o persoană care se bucură doar de dreptul de a utiliza opera nu poate invoca beneficiul acestei construcții juridice. Atât în SUA, cât și în Uniunea Europeană, vânzarea, închirierea, împrumutul, donația ori alte forme de distribuție, în lipsa unei vânzări anterioare a însuși dreptului de proprietate, sunt supuse autorizării titularului drepturilor de autor. De aceea este deosebit de importantă distincția între situația când se acordă doar dreptul de utilizare a programului informatic sau când se vinde chiar proprietatea cu toate atributele acesteia.
Două cauze judecate recent de curțile de apel din SUA încearcă să pună lumină asupra acestor probleme: cauza UMG Recordings, Inc. v. Augusto, care privește transferul de compact-discuri promoționale cu conținut muzical, și cauza Vernor v. Autodesk, cu privire la transferul de compact-discuri având în conținut programe informatice.
Înainte de lansarea pe piață a unui album muzical, casa de discuri Universal Music Group (UMG) producea CD-uri promoționale, similare albumului original, pe care le trimitea în mod gratuit criticilor, DJ-ilor și posturilor radio. Spre deosebire de CD-ul original, aceste CD-uri promoționale erau însoțite de un text asemănător unei licențe: “Acest CD este proprietatea casei de discuri și este autorizată doar folosința personală a beneficiarului desemnat. Acceptarea acestui CD constituie agrementul la termenii licenței. Vânzarea sau transferul posesiei nu sunt permise și vor fi pedepsite”.
În această speță se arată că vânzătorul Troy Augusto cumpărase diverse CD-uri promoționale ale UMG pe care le-a postat pentru licitație pe site-ul eBay. UMG a susținut că aceste CD-uri sunt însoțite de o licență de utilizare și că nu a transferat proprietatea CD-urilor la niciun moment. De aceea, nici Augusto și nici o altă persoană care se află în posesia CD-urilor nu poate fi proprietar și nici nu poate fi protejat de principiul primei vânzări. Augusto nu a susținut nicidecum că CD-urile ar fi fost vândute, dar, așa cum a recunoscut și Curtea, aplicarea principiului epuizării dreptului nu necesită neapărat existența unei vânzări între părți, ci se aplică oricând se face un transfer de proprietate. De aceea, din acest punct de vedere, o donație are aceleași efecte ca și o vânzare.
La data de 10 iunie 2008, judecătorul S. James Otero al primei instanțe din California a admis acțiunea lui Augusto, considerând că realitățile economice ale tranzacției califică distribuirea de CD-uri promoționale de către UMG drept un transfer de proprietate, fie prin donație sau vânzare, dar în niciun caz o simplă licență de utilizare.
În celălalt caz, Vernor v. Autodesk, vânzătorul Timothy Vernor achiziționase copii CD ale programului AutoCAD (dezvoltat de Autodesk) de la o firmă de arhitectură, Cardwell/Thomas Associates (CTA). CTA, la rândul ei, intrase în posesia acestor CD-uri direct de la Autodesk în 1999, ca parte a unei tranzacții judiciare. În 2002, CTA actualizase programul cu acceptarea concomitentă a condiției impuse de Autodesk de a distruge toate copiile CD primite în 1999. Încălcând înțelegerea, CTA a transferat CD-urile lui Vernor. Ulterior Vernor a listat CD-urile pe site-ul de licitații eBay. Autodesk a sesizat autoritățile competente în vederea opririi licitațiilor respective, susținând că fac obiectul unei încălcări a drepturilor de autor.
Autodesk a susținut că software-ul făcea obiectul unei licențe de utilizare și nu a unui contract de vânzare. Pachetul standard al programului informatic conținea o licență de tip “shrinkwrap” și specifica faptul că “programul face obiectul unui contract de utilizare al cărui conținut este accesibil la instalarea programului sau este inclus în pachet”. Licența propriu-zisă prevedea că “[1] instalarea programului este limitată la două calculatoare, cu interzicerea folosirii simultane a programului pe cele două sisteme de calcul … [2] se interzice utilizarea sau transferarea software-ului în afara emisferei vestice … [3] se interzice orice transfer al software-ului fără acordul scris al Autodesk … [4] proprietatea și drepturile de autor asupra programului rămân la Autodesk … “ și cerea ca utilizatorii care primesc o actualizare a programului de la Autodesk să distrugă orice copie veche a acestuia aflată în posesia lor.
Este indiscutabil că licența de utilizare dintre CTA și Autodesk produce efecte, întrucât CTA și-a dat consimțământul. Conform adagiului latin nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse haberet, Vernor nu poate dobândi mai multe drepturi decât a deținut CTA, fiind vorba de o vânzare a lucrului altuia. Pe de altă parte, ținând cont și de principiul relativității efectelor contractului, contractul dintre CTA și Autodesk nu ar trebui să creeze drepturi sau obligații pentru terțul Vernor. Date suplimentare arată că Vernor a cumpărat fără ca măcar să cunoască termenii licenței, termeni pe care i-ar fi putut citi doar în momentul în care instala software-ul, acest lucru fiind de natura licențelor de tip shrinkwrap. Astfel, Vernor însuși nu a cunoscut conținutul licenței și nici nu a acceptat termenii acesteia. O diferență fundamentală între drepturile de creanță izvorâte dintr-un contract de închiriere și cele de proprietate intelectuală este că cele dintâi sunt în genere opozabile părților, pe când cele din urmă beneficiază de opozabilitate erga omnes. Deci, trebuie avut în vedere și faptul că restricționând dreptul de dispoziție asupra copiilor prin contract, o încălcare a acestei clauze atrage în primul rând răspunderea contractuală a lui CTA și nu răspunderea delictuală sau penală pentru încălcarea drepturilor de autor a lui Vernor.
La 30 septembrie 2009, judecătorul Richard A. Jones al, judecător al primei curți din districtul de vest al Washingtonului a admis acțiunea lui Vernor. Urmând aceeași abordare ca în cauza United States v. Wise din 1977, susținută în fața Curții de Apel (Ninth Circuit), și respingând raționamentul folosit în cauzele subsecvente acelei decizii, magistratul a concluzionat că transferul copiilor programului AutoCAD este un transfer de proprietate.
Motivele pentru care producătorii software și de conținut multimedia digital se împotrivesc aplicării doctrinei primei vânzări în aceste cazuri se împart în două categorii: pe de o parte se dorește îngrădirea substituirii de utilizatori („user substitution”), iar pe de altă parte a proliferării de utilizatori („user proliferation”).
Substituirea de utilizatori are loc atunci când un utilizator care a achiziționat o copie legală a unei opere protejate de drepturi de autor, transferă dreptul său asupra copiei unei alte persoane, renunțând în același timp la dreptul său. Cu alte cuvinte, în urma unei astfel de tranzacții, numărul de utilizatori rămâne neschimbat după transferul copiei operei. Totuși, când utilizatorul împrumută, donează sau vinde bunul unei alte persoane, producătorul pierde oportunitatea unei vânzări. Mai mult, suprimarea acestei practici favorizează producătorul, lăsând cale liberă discriminării în ceea ce privește prețul. Această discriminarea se referă la practicarea unor prețuri diferite pentru consumatori diferiți, dar pentru aceleași bunuri sau servicii, deși diferența de preț nu se poate justifica prin costurile de producție, distribuție etc. Practicarea unor prețuri discriminatorii aduce în mod obișnuit profituri suplimentare către producători, întrucât se bazează pe exploatarea posibilităților financiare mai ridicate ale unor categorii de persoane (de exemplu, oferirea de reduceri pentru studenți, reduceri pentru cumpărarea unor licențe multiple etc.). Substituirea de utilizatori înseamnă pentru producători o concurență cu propriile produse deoarece permite consumatorului revânzarea produsului către un alt cumpărător la un preț mai mic decât cel la care ar fi cumpărat acesta urmă.
Cu toate acestea, este lesne de observat că însăși existența principiului epuizării dreptului indică faptul că prevenirea substituirii beneficiarilor nu este unul din obiectivele legii drepturilor de autor. Ba mai mult, s-ar putea spune că normele juridice promovează această practică. Ce motive ar fi să o interzică în ceea ce privește CD-urile audio promoționale și programele informatice, dar nu și pentru cărți, CD-uri audio obișnuite sau DVD-uri cu orice conținut media?
Altfel se pune problema în cazul proliferării utilizatorilor, când cel care a achiziționat dreptul de a utiliza și beneficia de pe urma unei copii transferă acele drepturi unei alte persoane, dar păstrează posibilitatea de a se bucura de opera respectivă. Cu alte cuvinte, ca urmare a unei astfel de tranzacții, numărul net de utilizatori ai operei crește după transferul copiei operei. Oprirea acestei proliferări a beneficiarilor este fundamentală pentru ocrotirea drepturilor de autor. Proliferarea presupune în mod obligatoriu reproducerea, iar autorizarea reproducerii este atributul exclusiv al titularului drepturilor de autor.
Organizații care reprezintă casele de discuri, din poziția de amicus curiae, au înaintat curții argumente în favoarea respingerii aplicării principiului primei vânzări în cazul Augusto. Acestea au arătat că scopul licențierii de către UMG a CD-urilor promoționale era acela de a preveni crearea de copii digitale multiple, ilegale sau chiar încărcarea acestora pe Internet unde ar fi avut practic un efect viral și ar fi fost disponibile prematur către milioane de utilizatori. CD-urile fiind copii digitale, pot fi ușor reproduse în copii fizice sau virtuale perfecte din punct de vedere calitativ. O simplă încărcare online pe un site P2P de file-sharing, de unde ar fi astfel distribuite global, ar avea urmări grave pentru producători. Astfel, MPAA și RIAA, au susținut că îmbrățișând concluzia că CD-urile fac obiectul unei licențe aceasta ar duce la limitarea reproducerii neautorizate a operelor protejate de drepturi de autor.
Deși aceste îngrijorări sunt întemeiate, trebuie avut în vedere că legea permite o anumită toleranță față de riscul proliferării numărului de utilizatori în aceste moduri. Să luăm exemplul operelor tradiționale cum sunt cărțile, în cazul cărora principiul epuizării dreptului se aplică indiscutabil. Proprietarul inițial al unei cărți o poate vinde unui anticariat, dar poate în prealabil să o fotocopieze. Asemănătoare este și situația albumelor muzicale obișnuite de pe piață de consum. Proliferarea ilegală a utilizatorilor ar fi putut fi diminuată semnificativ dacă s-ar fi interzis însăși revânzarea acestor bunuri, dar se pare că legiuitorul a considerat că beneficiile aduse de substituirea utilizatorilor depășesc aspectul negativ al proliferării. Spre exemplu, pentru anumite situații legiuitorul a considerat că abuzurile eclipsează beneficiile avute în vedere de principiul primei vânzări. Observându-se că închirierea încurajează copierea ilegală a programelor informatice, privând titularii de drepturi de autori de beneficiile patrimoniale aferente, așa cum am arătat mai sus, legislația europeană supune închirierea programelor informatice autorizării exclusive a titularului. În mod curios, deși Directiva 91/250/CEE prevede ca excepție la principiul primei vânzări dreptul exclusiv titularului de “a controla închirierile ulterioare ale programului pentru calculator sau ale unei copii a acestuia”, legea română pare să fi omis precizarea.
Cu alte cuvinte, interzicerea substituției utilizatorilor nu este de luat în seamă întrucât contravine cu însuși scopul existenței principiului primei vânzări. Posibilitatea de proliferare a utilizatori, însă, nu este de neglijat. Problema se pune asupra cântăririi beneficiilor și a potențialelor abuzuri.
În concluzie, în ceea ce privește CD-urilor promoționale, la fel ca titularii de drepturi de autor asupra operelor tradiționale, făcând folosință de dreptul exclusiv de distribuție, UMG și ceilalți producători ar trebui să se îndrepte în aceste cazuri împotriva celor care copiază CD-urile în prealabil vânzării. Producătorii nu ar trebui să eludeze doctrina primei vânzări și să interzică utilizatorilor să transfere CD-urile promoționale în discuție, indiferent dacă respectivii utilizatori au copiat pentru sine conținutul CD-urilor sau nu.
În cazul CD-urilor conținând programe informatice, lucrurile stau puțin diferit. Teoretic, următorul comportament ar trebui să fie permis: utilizatorul A plătește către producător pentru un software aflat pe CD și îl folosește. Când A decide că software-ul nu îi mai este util, A vinde CD-ul către utilizatorul B, A renunțând definitiv la posibilitatea sa de a utiliza software-ul. În mod normal acest comportament este în spiritul principiului primei vânzări, al substituirii de utilizatori, și nu pare diferit de situația în care obiectul transferului l-ar reprezenta un CD cu conținut muzical. Problema reală devine observabilă dacă ținem cont că prin lege se permite, în cazul CD-urilor cu programe informatice, realizarea unei copii suplimentare. Este vorba de dreptul utilizatorului de a realiza o copie de siguranță a programului, dacă aceasta este necesară pentru asigurarea utilizării normale a programului (art. 77 alin. 1 din Legea nr. 8/1996). De asemenea, este ușor de imaginat o situație în care realizarea unei copii pe calculator a programului “permite dobânditorului legitim să utilizeze programul pentru calculator într-un mod corespunzător destinației sale” (corespondent în art. 76 din Lege). Așadar utilizatorul A va vinde CD-ul către utilizatorul B, dar va păstra o copie reprodusă în mod legal. Din acest motiv, titularul dreptului de autor nu are posibilitatea de a se îndrepta împotriva lui A pe motivul încălcării drepturilor sale. Astfel, dacă doctrina primei vânzări era în concordanță cu principiile drepturilor de autor datorită premizei că în lipsa unui comportament neloial al utilizatorilor doctrina nu facilitează proliferarea acestora, aceeași premiză lipsește când vorbim de tranzacții implicând CD-uri cu programe informatice. Pe scurt, calificând transferul de CD-uri cu programe informatice drept licențe de utilizare instanța ar submina permisivitatea doctrinei primei vânzări față de substituirea de utilizatori. Pe de altă parte, calificând transferul ca vânzare automat se încurajează proliferarea de utilizatori. Așa cum am arătat, aceasta reprezintă o dilemă importantă în vederea protejării drepturilor de autor, dilemă care de altfel nu există în contextul vânzării de cărți, CD-uri muzicale, filme și DVD-uri.
În soluționarea cauzei, Curtea a considerat de cuviință să aplice testul Wise tranzacției dintre Autodesk și CTA. Testul a fost elaborat în cauza United States v. Wise, cauză datând din 1974, în care inculpatul Woodrow Wise era acuzat de încălcarea drepturilor de autor aparținând mai multor studiouri de filme. Un număr de filme fuseseră distribuite în temeiul unor contracte care conțineau restricții ale dreptului de folosință, restricții diferite de la contract la contract. Producătorii respectivi susțineau că înregistrările video nu au fost vândute terților de la care Wise le-a achiziționat, ci doar împrumutate, lucru probat prin contractele încheiate. Wise s-a apărat prezentând chitanțele care atestau vânzarea ce avusese loc între el și terții respectivi. Acuzarea a susținut că nu are importanță faptul că Wise nu a cunoscut situația juridică a bunurilor cumpărate, anume existența acelor contracte de închiriere. Astfel, dacă producătorii nu au vândut înregistrările, nici Wise nu ar fi putut să le înstrăineze întrucât nu a existat o primă vânzare. Instanța a procedat la interpretarea individuală a contractelor în cauză. În anumite contracte era specificat expres faptul că titlul de proprietate rămâne la producător, în altele se omitea acest aspect. Cu toate acestea, analizând voința comună părților și nu doar cele înscrise, instanța a calificat unele tranzacții drept vânzări, altele drept închirieri. Această din urmă calificare a fost posibilă chiar în contracte în care se afirma explicit rămânerea dreptului de proprietate la producător.
Folosindu-se, atât în cauza Vernor v. Autodesk cât și Augusto v. UMG, de concluziile precedentului United States v. Wise, instanța a considerat că în toate situațiile în care beneficiarul putea reține posesia copiei pe termen nelimitat, iar titularul drepturilor de autor nu avea niciun drept de a reintra în posesia acesteia, practic avea loc un transfer de proprietate. Astfel, și în cazul Vernor transferul copiilor programului AutoCAD este un transfer de proprietate. Consultând Black’s Law Dictionary, aflăm de asemenea că drepturile de proprietate sunt prin definiție permanente. Închirierea, pe de altă parte, se face pe o perioada determinată sau nu, dar în orice caz finită. Mai mult, conform datelor speței Vernor, plata prețului de către CTA a fost făcută într-o singură tranșă, fiind un indiciu al unui contract instantaneu și nu al unuia cu executare succesivă în timp (licență de utilizare, închiriere etc.).
Deși CD-urile erau însoțite de o licență care rezerva dreptul de proprietatea asupra CD-urilor producătorului, practic nu se cerea la niciun moment ca beneficiarul să renunțe la posesia lor, fiind de aceea o vânzare însoțită de restricții. Cel mai important contraargument împotriva aplicării precedentului Wise se referă la inutilitatea unei stipulații contractuale în vederea returnării produselor informatice producătorului. Așa cum a afirmat Autodesk, mediul fizic (CD-urile), independent de conținutul informatic al acestuia, nu are nicio valoare economică. Ar fi un nonsens din acest punct de vedere ca producătorii să ceară clienților returnarea CD-urilor, generând costuri logistice inutile. Atât Autodesk cât și UMG au considerat că clauza de indisponibilitate ar trebui să aibă un efect similar și să caracterizeze contractul drept unul de utilizare.
Așa cum observă Vivian F. Wang, o clauză de indisponibilitate și o clauză de returnare nu ating același rezultat. Cerând returnarea, titularul drepturilor de autor arată în mod evident faptul că a dorit ca beneficiarul să se bucure de posesia operei pentru o perioadă limitată de timp. Clauza de indisponibilitate îi permite posesorului să păstreze posesia nelimitat în timp. Paradoxal, în susținerea acestui argument, chiar UMG recunoaște că nu a dorit să impună vreo limită de timp folosinței, sperând că beneficiarii vor folosi conținutul muzical în mod repetat în timp (de exemplu pentru a scrie critici a albumelor subsecvente ale aceluiași artist). Mai mult, dacă o simplă licență ar permite UMG și Autodesk să evite doctrina primei vânzări, nu există motive pentru care titularii de drepturi asupra operelor tradiționale să nu procedeze în același fel, licențiind cărți, filme etc.
În doctrină s-au adus numeroase critici compatibilității testului jurisprudențial Wise cu cauza Vernor v. Autocad. Astfel a părut cel puțin surprinzătoarea luarea în considerare a unui caz atât de vechi, căzut în desuetitudine în practica recentă a instanțelor. Nu trebuie neglijată evoluția ulterioară a tehnologiei și a legilor care protejează drepturile de autor pentru că Wise implica tranzacții cu înregistrări video și nu programe de calculator. Pe de altă parte, cauza Wise era una de natură penală, plasând sarcina probei vinovăției în mâinile acuzării, care trebuia să dovedească atât absența primei vânzări cât și o vinovăție mai gravă decât cea necesară într-un proces civil. Mai mult, condamnarea lui Wise a fost admisă pentru majoritatea capetelor de acuzare, inclusiv în cazul existenței unor contracte cu condiții mai puțin restrictive decât cele încheiate de Autodesk cu CTA.
În apel, Curtea (the Ninth Circuit Court) nu a fost de acord cu abordarea primei instanței bazată pe testul Wise și a considerat necesară revizuirea jurisprudenței și elaborarea unui nou test care să determine natura juridică a tranzacțiilor de acest gen. S-a concluzionat că o tranzacție precum cea dintre Autodesk și CTA este o licențiere când se îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
a) în contract este prevăzut că clientul beneficiază doar de un drept de utilizare (în speță, contractul dintre Autodesk și CTA prevedea că Autodesk acordă doar o licență de utilizare)
b) contractul impune condiții restrictive serioase posibilității utilizatorului de a transfera programul informatic (Autodesk își păstra titlul și interzicea cesiunea licenței). Cu privire la acest argument doctrina și-a manifestat rezerva cu ocazia cauzei Wall Data Inc. v. Los Angeles County Sheriff’s Department. Pentru calificarea contractului folosind testul Wall Data, clauza de non-transferabilitate este esențială. Această jurisprudență a stabilit că “în general, dacă titularul drepturilor de autor afirmă explicit că nu acordă decât o licență pentru respectiva copie a programului de calculator și impune restricționează semnificativ dreptul beneficiarului de a redistribui sau transfera copia, contractul este unul de închiriere, beneficiarul neavând dreptul de proprietate deplină asupra programului informatic.” Așa cum corect observă Vivian F. Wang, abordarea este eronată din cel puțin un motiv. Astfel, logica este una circulară, întrucât dacă scopul verificării calității de proprietar a unei persoane este de a determina dacă aceasta poate înstrăina în mod valabil bunul în pofida voinței titularului drepturilor de autor, nu are sens să se verifice dacă acea persoană are dreptul de dispoziție asupra respectivului bun pentru a determina dacă este proprietar sau nu.
c) se impun restricții inclusiv asupra folosinței (în cauză, se limita folosința software-ului la emisfera vestică și se rezilia licența în caz de copiere neautorizată a programului informatic protejat)
Astfel, în mod surprinzător, Curtea de Apel a reformat decizia curții inferioare, considerând tranzacția inițială dintre CTA și Autodesk ca fiind un simplu contract de utilizare. Neavând loc un transfer de proprietate, doctrina primei vânzări nu își mai găsește aplicare în cazul Vernor v. Autodesk. CTA nu devenise proprietar și, deci, distribuise software-ul fără autorizarea Autodesk, încălcând atât termenii contractuali cât și drepturile de autor ale acestuia. Argumentul lui Vernor, cum că o astfel de decizie ignoră realitățile economice și obligă clienții să reconstituie lanțul vânzărilor pentru a verifica dacă între producător și clientul inițial a avut loc o vânzare propriu-zisă și, implicit, doctrina primei vânzări e aplicabilă, nu a fost luat în seamă de către instanță.
În mod natural se pune atunci întrebarea, de ce programele informatice ar putea beneficia de un tratament diferit față de celelalte opere tradiționale (presupunând totuși că utilizatorul care vinde CD-ul nu păstrează o copie a acestuia și implicit posibilitatea de a se bucura în continuare de folosința programului). De altfel, circumspecți, producătorii de programe informatice au luat în considerare distribuirea produselor prin intermediul internetului, renunțând la distribuția pe medii fizice tradiționale – CD-uri, DVD-uri, dischete etc. Stabilind că cel care a achiziționat în aceste condiții este un simplu utilizator, producătorii de software vor putea restricționat în mod semnificativ piața secundară de revânzare a produselor și vor atrage noi clienți, care altfel ar fi cumpărat software second-hand.
Licențele informatice
O licență pentru un program informatic (Software License Agreement – SLA sau End-User License Agreement – EULA) este un instrument legal aflat la intersecția instituției contractelor, proprietății intelectuale și a dreptului comercial, având rolul de a lega utilizatorii de software de anumiți termeni contractuali nenegociabili și stricți în privința folosinței produsului. În general, deosebim două tipuri de licențe: “shrinkwrap” și “clickwrap”. Licențele de tip shrinkwrap sunt tipărite pe ambalajele pachetelor software, iar deschiderea ambalajului este egală cu acceptarea licenței. Consumatorul nu poate desface pachetul fără a afecta partea inscripționată astfel: “desfacerea acestui pachet indică acceptarea prevederilor și condițiilor menționate de licența tipărită în manualul de utilizator.” Spre deosebire, conținutul licențelor clickwrap devine vizibil doar la instalarea programului, utilizatorul neputând continua procesul de instalare fără acceptarea termenilor licenței. Acest ultim tip de licențe este răspândit în cazul programelor informatice puse la dispoziție prin descărcare online.
Licențele de utilizare conțin de obicei restricții la traducerea, decompilarea, dezasamblarea ori chiar crearea de copii de siguranță a programelor informatice, a pieselor muzicale, a videoclipurilor etc. Așa cum arătat, instanțele înclină prin a caracteriza aceste convenții drept contracte de utilizare, refuzând aplicarea beneficiului doctrinei primei vânzări. Mai mult, dacă ar fi considerate vânzări, termenii contractului inițial dintre producător și client nu i-ar putea afecta pe cumpărătorii subsecvenți.
Deși inițial au fost caracterizate ca fiind anacronice de către instanțele de judecată americane, deci o relicvă a temerii cu privire la protecția legală a drepturilor de autor, scopul folosirii acestui tip de convenții a devenit evident destul de repede. Producătorii doreau de fapt o protecție suplimentară și sporită a programelor informatice. În plus, generalizarea utilizării acestui tip de convenție scurtează timpul necesar contractării cu fiecare client în parte. Licențele sunt în general contracte de adeziune, clauzele conținute sunt standard și nu sunt negociabile. Acest lucru asigură o protecție uniformă a drepturilor și, în final, o înțelegere net favorabilă părții ofertante din contract, producătorul sau titularul drepturilor de autor.
Chiar și în cazul în care licențele sunt negociate între părți, anterior acceptării, apar deseori probleme de interpretare a clauzelor. Astfel s-a întâmplat și într-o cauză judecată de instanțele din SUA între Sun Microsystems și Microsoft. Între aceste două părți s-a încheiat în martie 1996 un contract de licențiere și distribuție tehnologică (Technology License and Distribution Agreement – TLDA) pentru programul informatic Java. Microsoft a acceptat să plătească 3,75 milioane de dolari pentru respectivul limbaj de programare. În schimb, Sun a acordat Microsoft o licență neexclusivă de “a crea, accesa, folosi, copia, viziona, afișa, modifica, adapta și crea opere derivate ale tehnologiei respective în format de cod sursă.” Limbajul de programare Java a fost creat de Sun astfel încât programatorii să poată scrie un singur program iar acesta să funcționeze pe orice sistem de operare. Pentru că Sun a dorit ca Java să își păstreze interoperabilitatea și compatibilitatea ridicată, a inclus în licența către Microsoft clauze referitoare la compatibilitate. În 1997, Microsoft distribuia o versiune modificată a programului Java, neoferind suport pentru anumite tehnologii dezvoltate ulterior de compania Sun, în așa fel încât versiunea nu mai era compatibilă cu standardele Sun pentru interoperabilitate. Sun a introdus o acțiunea contra Microsoft pe 7 octombrie 1997, afirmând existența unor încălcări ale dispozițiilor contractuale și încălcări ale drepturilor de autor. Microsoft a susținut, evident, contrariul.
Licențele de utilizare au fost criticate intens de-a lungul timpului. Amenințând regula folosinței echitabile și principiul primei vânzări, s-a permis ca acest tip de contracte să extindă protecția oferită la orice “idee, procedură, proces, sistem, metodă de operare, concept, principiu, descoperire, indiferent de forma în care sunt descrise, explicate, ilustrate sau incorporate într-o operă”, consideră doctrina americană, ceea ce le apropie de protecția juridică recunoscută deja brevetelor de invenție.
Regula justei folosințe, stabilită în cauza Folsom v. Marsh în 1841, prevede în general că folosința în anumite circumstanțe a unei opere protejate nu încalcă drepturile de autor dacă această folosință aduce un beneficiu public semnificativ. Această excepție este importantă pentru instituțiile educaționale, biblioteci și pentru uzul individual în vederea exemplificării, criticii, comentariului etc. Limitarea în aceste a exercițiului drepturilor de autor este consacrată legislativ și la noi în capitolul VI din Legea 8/1996. Cu privire la programele informatice, există excepții legale speciale (copii de siguranță, decompilare pentru realizarea interoperabilității, reproducere ca pas esențial în rularea programului informatic etc.), limitările dreptului comun prevăzute la capitolul VI nefiind aplicabile în cazul acestora conform articolului 81 din Legea 8/1996. În SUA, Legea drepturilor de autor stabilește că pentru aplicarea regulii justei folosințe asupra unei opere, excluse astfel de la autorizarea titularului drepturilor de autor, trebuie avute în vedere următoarele:
a) natura comercială, caracterul și scopul folosinței
b) natura operei protejate prin drepturi de autor
c) cantitatea și substanțialitatea folosinței
d) efectul pe care îl are folosința respectivă asupra pieței actuale și potențiale a produsului
Pentru a exemplifica limitările excesive impuse prin licențe, vom face referire la un litigiu judecat de o curte de apel din SUA în anul 1988. În cauza Vault Corp. v Quaid Software Ltd., licența acordată de Vault obliga utilizatorul să accepte clauzele care interziceau “transferul, sublicențierea, împrumutul, închirierea, transferul, copierea, modificarea, traducerea în alt limbaj de programare, transformarea, decompilarea, dezmembrarea drepturilor conferite de licență indiferent de scop, fără acordul scris în prealabil al VAULT”. Cu toate acestea, așa cum am arătat, legile dreptului de autor permit aceste operațiuni în anumite situații. De asemenea, licențele pot limita responsabilitatea producătorului privind corespunderea programului cu anumite scopuri, privind performanțele acestuia, privind obligația de a asigura service și suport tehnic, instalare sau întreținere, corectarea erorilor, actualizarea programului etc. Spre exemplu, licența pentru programul “iContact for Android” prevede la punctul 3 că producătorul nu își asumă nicio obligație de suport, de a asigura întreținerea sau instalarea, corectarea erorilor, actualizarea programului etc. Totuși, licența stipulează că nu se va aduce atingere drepturilor utilizatorului conferite de implementările naționale ale Directivei 2009/24/UE privind protecția legală a programelor pentru calculator.
Integrarea în mediul digital a licențelor pentru programele informatice a dus la diferite metode de management a prerogativelor acordate. Astfel, un program informatic poate fi asociat cu un anumit calculator, permițându-i-se să ruleze numai pe respectivul calculator. Un alt model presupune alocarea dinamică a unui anumit număr de licențe, astfel încât programul să nu poată funcționa simultan pe un număr mai mare de calculatoare (decât cel permis) în cadrul aceleiași rețele. FLEXim este un exemplu de program care acționează ca manager de licențe și care suportă ambele metode. FLEXim este folosit în medii de afaceri cu multe sisteme informatice, pentru a furniza licențe dinamice către un număr predefinit de utilizatori.
Marilyn Maloney consideră că toate aceste restricții creează bariere artificiale în circulația informației și ar putea duce la apariția unor monopoluri perpetue chiar și asupra informațiilor neprotejate, considerate bunuri publice, dacă acestea din urmă ar fi înglobate în programe/opere supuse licențierii, în final sufocând chiar inovația. Același autor concluzionează că aplicarea legii drepturilor de autor cu excepțiile ei (doctrina primei vânzări, doctrina folosinței echitabile etc.) și excepțiile jurisprudențiale ar fi suficientă pentru protejarea intereselor economice a producătorilor de programe informatice.
Mijloace de protecție tehnică
Protecția împotriva reproducerii și utilizării neautorizate a programelor pentru calculator și a conținutului digital s-a extins, în mod logic, și în sfera tehnică. Deși de cele mai multe ori creează dificultăți suplimentare în exploatarea produsului, necesitatea ei este indiscutabilă.
Un compact-disc cu conținut digital este fundamental diferit de o casetă audio clasică, cu conținut analog de date. O copie a CD-ul este identică din punct de vedere calitativ cu originalul. Acesta este unul din punctele forte ale informației digitale, dar totodată un pericol pentru producători și pentru titularii drepturilor de autor.
Informația digitală poate fi împărțită în două categorii: cod și date. Desigur, lato sensu, ambele categorii sunt date, dar un programator va face următoarea diferență: datele care pot fi rulate de procesorul unui calculator poartă denumirea de cod, pe când datele care pot fi interpretate direct de utilizator și au un înțeles reprezintă informații. Codul se regăsește în fișierele executabile (EXE files), acestea constituind de cele mai multe ori obiectul protecției tehnice. Informațiile propriu-zise, sunt criptate (tehnică de transformare a informației prin folosirea anumitor algoritmi pentru a o face neinteligibilă celor fără cunoștințe specifice).
Directiva 2001/29/CE definește ca fiind măsuri tehnice de protecție a drepturilor de autor în societatea informațională orice tehnologie, dispozitiv sau componentă care, în cadrul funcționării normale, este proiectată pentru a preveni sau limita, în ceea ce privește operele sau alte obiecte protejate, acte care nu sunt autorizate de titularul dreptului de autor. Cu titlu exemplificativ sunt prevăzute următoarele metode de protecție: criptarea, bruierea, mecanisme de control al copierii, coduri de acces etc. (art. 6 alin. 3).
Una din cele mai simple tehnici de protecție presupune modificarea programului informatic astfel încât acesta să condiționeze funcționarea sa de furnizarea unor dovezi din partea utilizatorului, a faptului că acesta într-adevăr a cumpărat programul (de exemplu, “Care este cuvântul al 6-lea, de pe rândul 6 al paginii 37 din manualul de utilizator?”). Această abordare simplistă este ușor de eludat prin foto-copierea manualului, de aceea tehnicile de acest fel au dispărut aproape în totalitate. Asemănător, multe programe necesită furnizarea unui cod de activare reprezentat de o serie de litere și numere care trebuie introduse la lansarea programului. Codul este furnizat la cumpărarea produsului, prin apelare telefonică ori prin intermediul Internetului (prin introducerea unor informații care permit producătorului recunoașterea produsului și legitimității utilizatorul). Programul informatic nu va fi executat sau va lansa o versiune cu funcționalitate redusă dacă nu este introdus codul de activare corect.
O metodă modernă de protecție presupune folosirea unei chei fizice (dongle, hardware key), un dispozitiv fizic care, conectat la calculator, va autentifica utilizatorul unui program infomatic, prevenind copierea sau rularea neautorizată. În cazul absenței dispozitivului de protecție, programul informatic de asemenea va rula o versiune demonstrativă sau nu va rula deloc. Dispozitive precum eLicenser Control, Matrix Software License Protection System beneficiază de criptare puternică și de mecanisme care împiedică decompilarea iar conectarea la computerul personal se face prin intermediul portului USB.
Mecanisme specializate de protecție împotriva copierii creează o dependență a programul informatic instalat de un anumit calculator prin crearea unor legături între program și caracteristicile unice ale calculatorului: numărul serial al memoriei ROM, seria de producător a hardisk-ului, adresa MAC a plăcii de rețea sau a alte numere specifice doar acelui calculator. Astfel, programul licențiat pentru un anumit calculator nu va rula decât pe calculatorul respectiv. Probleme apar situația în care utilizatorul schimbă o anumită componentă hardware din orice motive, situație în care programul nu va mai recunoaște calculatorul, fiind necesară contactarea producătorului în vederea obținerii unei copii personalizate a programului informatic.
Protecția legală
Directiva 2009/24/CE privind protecția juridică a programelor informatice prevede la art. 7 că statele membre sunt obligate să ia măsuri adecvate împotriva persoanelor care săvârșesc unul dintre următoarele acte:
punerea în circulație a copiei unui program pentru calculator cunoscând sau având motive întemeiate să cunoască faptul că este contrafăcută;
deținerea în scopuri comerciale a copiei unui program pentru calculator cunoscând sau având motive întemeiate să cunoască faptul că este contrafăcută;
punerea în circulație sau deținerea în scopuri comerciale a oricărui mijloc având drept unic scop facilitarea eliminării neautorizate sau neutralizarea oricărui dispozitiv tehnic care poate fi instalat pentru protejarea unui program pentru calculator.
De asemenea, orice copie ilegală, contrafăcută, a unui program pentru calculator poate fi confiscată în conformitate cu legislația statului membru respectiv. Dispozițiile acestei directive nu aduc atingere altor dispoziții legale, cum ar fi, mai ales, cele privind brevetele, mărcile, concurența loială, secretul comercial, protecția semiconductoarelor sau dreptul care guvernează contractele.
În România, protecția programelor informatice este asigurată de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe prin mijloace de drept penal. Conform art. 1399 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 1 an la 4 ani sau cu amendă reproducerea neautorizată pe sisteme de calcul a programelor pentru calculator în oricare din următoarele modalități: instalare, stocare, rulare sau executare, afișare ori transmitere în rețea internă. Aceeași infracțiune este prevăzută și de art. 435 al noului Cod Penal sub denumirea de “Reproducerea neautorizată a programelor pentru calculator”, faptă pedepsită cu închisoarea de la 1 an la 4 ani sau cu zile-amendă.
Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl reprezintă relațiile sociale care se creează și se dezvoltă în legătură cu protecția și apărarea drepturilor titularilor drepturilor de autor al programelor pentru calculator, împotriva reproducerii neautorizate.
Obiectul material îl constituie programele pentru calculator. Într-o altă opinie, obiectul material al infracțiunii este suportul material (disc compact sau dur) pe care sunt stocate programele informatice în mod ilegal.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică, textul legal nefăcând nicio referire la vreo calitate specială pe care trebuie să o îndeplinească autorul. S-a afirmat că autorul trebuie să dețină, totuși, cunoștințe de specialitate, întrucât înlăturarea protecțiilor tehnice atașate programului nu este la îndemâna oricui. Ne îndoim de actualitatea acestei afirmații întrucât, așa cum am arătat, protecțiile tehnice pot fi uneori de o simplitate uluitoare. De asemenea, mulți dezvoltatori de software nu își permit costurile unei protecții avansate a programelor. Odată obținută o copie, fie și legală, reproducerea va fi la îndemâna oricum. Participația penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv al infracțiunii este titularul drepturilor de autor pentru programul informatic reprodus fără autorizație. Titularul drepturilor poate fi: autorul, cesionarul, succesorul în drepturi, angajatorul etc.
Sub aspectul constitutiv, elementul material al infracțiunii constă în acțiunea de reproducere neautorizată pe sisteme informatice de programe protejate. Așa cum am arătat, prin “sistem de calcul” înțelegem combinația de hardware (echipament) și software (programe informatice) proiectate pentru a funcționa împreună. Conform legii, pentru realizarea acestei infracțiuni este necesar ca fapta de reproducere neautorizată să se realizeze în oricare din următoarele modalități:
1. instalare – configurarea unui program de calculator în conformitate cu cerințele sistemului și preferințele utilizatorului
2. stocare – operațiunea de păstrare a datelor și a programelor pe suporturi fizice (discuri dure, flexibile sau compact, benzi magnetice etc.).
3. rulare sau executare: procesarea de către sistemul de calcul a secvenței de instrucțiuni corespunzătoare programului informatic.
4. afișare – prezentarea informației într-o formă lizibilă, direct interpretabilă de către utilizator și modificată la acțiunea acestuia sau a sistemului de calcul.
5. transmiterea în rețea – trimiterea datelor dintr-o anumită locație în alta, în cadrul aceleiași rețele, cu ajutorul unui circuit de transmisie a datelor. Prin rețea se înțelege un ansamblu de sisteme de calcul interconectate în scopul comunicației de date.
C. R. Romițan consideră că, deși din textele legale nu reiese explicit, pentru existența acestei infracțiuni este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții:
a) fapta să prezinte tipicitatea prevăzută de art. 1399
b) reproducerea să se comită în perioada de protecție a programului pentru calculator. Astfel, potrivit art. 30 din Legea nr. 8/1996: “Drepturile patrimoniale asupra programelor pentru calculator durează tot timpul vieții autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moștenire, potrivit legislației civile, pe o perioada de 70 de ani.”
c) programul de calculator să îndeplinească condiția originalității, pentru că doar astfel va beneficia de recunoașterea protecției juridice.
Literatura de specialitate a identificat mai multe forme de bază ale pirateriei informatice, prezente la nivele diferite de activitate:
a) pirateria utilizatorului final poate apărea când: utilizatorul deține dreptul de a utiliza programul pe un singur calculator, dar îl instalează pe mai multe; copiază programul pe mai multe suporturi materiale în vederea instalării pe diferite sisteme de calcul ori în vederea distribuției; acceptă o ofertă de actualizare a programului fără a deține o versiune anterioară; achiziționează programe informatice cu destinație academică sau specială (de exemplu programe în regim Original Equipment Manufacturer, care ar putea fi cumpărate doar odată cu echipamentul hardware, în regim Not For Sale, a căror înstrăinare oneroasă este interzisă prin licență etc.); subînchiriază programul informatic fără autorizarea titularului drepturilor de autor; vinde un program informatic cu nerespectarea clauzelor contractului de licențiere etc.
b) pirateria online are loc prin descărcarea programului de pe Internet sau din rețele informatice de către persoane neautorizate.
c) pirateria producătorului de calculatoare, acesta instalând copii ale programului informatic fără permisiune sau încălcând termenii licenței OEM al cărei beneficiar este.
d) contrafacerea presupune copierea ilegală de programe informatice care imită direct produsul original, protejat prin drept de autor.
Această infracțiune este una de rezultat, întrucât determină crearea unei situații juridice care încălcă drepturilor de autor. În plus, pentru realizarea laturii obiective trebuie să se constate existența unui raport de cauzalitate între acțiunea incriminată și urmarea imediată.
Sub aspect subiectiv, vinovăția se prezintă sub forma intenției directe sau indirecte. Scopul săvârșirii acțiunii îl constituie obținerea unui beneficiu pentru sine sau pentru altul, fără a reprezenta o condiție de tipicitate.
Actele pregătitoare sunt posibile și necesare, dar nu sunt pedepsite. De asemenea este posibilă și tentativa, dar nu este incriminată. Consumarea infracțiunii are loc în momentul realizării faptei în oricare din modalitățile prevăzute de lege. Epuizarea are loc în momentul săvârșirii ultimului act incriminat de legiuitor, de aceea infracțiunea se poate prezenta și în formă continuată.
Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, competența de judecată aparținând tribunalului (art. 145 alin. 3 din Lege).
Reproducerea neautorizată a programelor informatice poate să antreneze pierderi considerabile pentru proprietarii legitimi. Numeroase sisteme de drept, din întreaga lume, au prevăzut impunerea unor sancțiuni penale pentru astfel de cazuri. Problema a luat amploare datorită traficului cu aceste reproduceri prin intermediul rețelelor moderne de telecomunicații cum este Internetul. În legislația SUA, spre exemplu, sancțiunea penală a unor astfel de comportamente este determinată în majoritatea situațiilor de valoare pecuniară a fraudelor cauzate pentru fiecare caz în parte.
Capitolul V
Încălcarea drepturilor privind conținutul digital protejat
În mediul digital, pe lângă protecția drepturilor de autor asupra programelor informatice se asigură și o protecție a drepturilor privind conținutul digital de date și informații. Categoriile de creații intelectuale care pot constitui conținut digital sunt acoperite prin drept de autor și includ cărți, articole, filme, înregistrări muzicale și coregrafice, programe de televiziune etc. Producția de conținut digital este un fenomen care a schimbat complet condițiile de acces la cultură și cunoaștere. În plus, acesta contribuie semnificativ la dezvoltarea economică a statelor, la dezvoltarea profesională, socială și culturală a populației și încurajează creativitatea și inovația în rândul societății moderne.
Pirateria digitală
Așa cum am văzut, drepturile de autor stabilesc anumite limite cu privirea la utilizarea operelor distribuite publicului, astfel încât protecția acestor drepturi devine esențială în vederea remunerării titularilor de drepturi. Dacă în mod tradițional pirateria este definită ca fiind „jefuirea prin acte de violență săvârșite în scopuri personale, de echipajul sau pasagerii unei nave împotriva persoanelor sau bunurilor care se găsesc pe acea navă ori împotriva altei nave, dacă navele se află în marea liberă sau într-un loc care nu este supus jurisdicției nici unui stat”, termenul s-a extins la modul peiorativ asupra oricăror activități de încălcare deliberată a legii drepturilor de autor și a drepturilor conexe, constând în reproducerea și exploatarea neautorizată a produselor purtătoare de astfel de drepturi.
Două evoluții tehnologice specifice au favorizat apariția și dezvoltarea unor astfel de practici: discurile optice de stocare a datelor și răspândirea pe piață a cititoarelor și inscriptoarelor, respectiv internetul și extinderea la scară globală a acestuia.
Un dispozitiv optic de stocare a datelor este un dispozitiv care stochează informația pe suprafața unui disc și citește această informație prin iluminarea suprafeței cu un laser și observarea reflexiei. Discul propriu-zis purtător de date poartă denumirea de disc optic. În prezent sunt folosite următoarele tipuri de discuri optice:
CD, CD-ROM, DVD, BD-ROM – permit doar citirea și folosite pentru distribuția în masă a informației digitale (muzică, filme, programe pentru PC);
CD-R, DVD-R, DVD+R, BD-R – pot fi inscripționate o singură dată, fiind folosite pentru stocarea informației;
CD-RW, DVD-RW, DVD+RW, DVD-RAM, BD-RE – dispozitive de stocare ce se scriu mai încet decât cele anterioare, dar permit ștergerea conținutului și rescrierea discului. Sunt folosite de asemenea pentru stocarea informației;
Pe de altă parte, Internetul este un sistem global de calculatoare și alte aparate computerizate, interconectate conform protocoalelor de comunicare „Transmission Control Protocol” și „Internet Protocol”. Conceput de către armata Statelor Unite, internetul și-a depășit de mult scopul pentru care a fost creat. Folosit atât din motive educaționale și chiar de divertisment, acestea pălesc în fața rolului pe care l-a câștigat în desfășurarea afacerilor. Acest lucru se datorează vitezei, flexibilității și posibilității de a disemina informația la nivel global, totul implicând costuri reduse. Conform unui studiu, 32,7% din populația globului are acces la internet. Raportat la populația celor 27 de state membre UE, procentul este unul covârșitor, de 71,5. În România, același studiu estimează un procent de doar 39,2 de utilizatori de internet din totalul populației la momentul respectiv (decembrie 2011). Datorită extinderii globale a internetului, acest mediu abundă în informație digitală și permite un acces nemaiîntâlnit la aceasta. Crearea, publicarea, distribuirea, utilizarea și reutilizarea informației sunt acum mai rapide și mai facile ca niciodată. Internetul, ca mediu global, are potențialul de a reuni instantaneu un număr nelimitat de persoane, fără vreo restricție de timp sau locație geografică. De aceea, fără o protecție adecvată, autorii de creații intelectuale ar putea decide să nu mai facă disponibil conținutul acestora în mediul digital. În plus, este evident faptul că rolul pe care îl dețineau editurile, casele de discuri, distribuitori tradiționali de creații protejate de drepturi de autor, ar deveni inutil și acești intermediari ar putea pierde astfel controlul asupra autorilor, compozitorilor, interpreților etc. De aceea, producătorii s-au reorientat în mod natural spre dezvoltarea unor mijloace tehnologice de protecție a drepturilor aferente conținutului distribuit digital.
MPAA, organizația din domeniul cinematografiei americane, identifică patru forme populare de piraterie online: Downloadable Media, Hard Goods Piracy, Streaming Media, Circumvention Device. Cu toate acestea, o delimitare între mijloacele de reproducere și mediile de distribuție a conținutului digital nu este justificată întrucât atât mijloacele cât și mediile sunt interșanjabile. Se poate constata chiar independența conținutului față de orice mediu de stocare. Datele sunt transmise digital, de aceea nu există necesitatea atașării acestora de un singur dispozitiv de stocare. Spre exemplu, tot mai mult conținut regăsit în original pe DVD-urile distribuite de producătorii de filme se poate descărca ilegal de pe internet.
Particularitățile mediului digital constituie o provocare deosebită pentru combaterea pirateriei digitale. Astfel, locațiile celor care produc și distribuie material copiat ilegal sunt greu de detectat. În plus, răspândirea rapidă și la scară largă a materialului piratat face dificilă calcularea daunelor și pierderilor, fiind imposibil de determinat cu precizie numărul de copii ilegal realizate sau distribuite. Deși există organisme speciale pentru investigarea infracțiunilor de piraterie digitală, cum ar fi INTERPOL Intellectual Property Crime Action Group (IIPCAG), Rapid Enforcement Allied Computer Team REACT Task Force sau Computer and Technology High-Tech Response Team, se ridică probleme de jurisdicție iar investigatori calificați în acest domeniu sunt rari și dificil de păstrat.
Recunoașterea drepturilor de autor în societatea informatică și protecția legală a acestora
Având în vedere argumentele de mai sus, se poate ajunge cu ușurință la concluzia că regulile și practicile din domeniul proprietății intelectuale, statornicite în lumea fizică, nu sunt potrivite pentru mediul digital. Cu atât mai mult, problemele cresc dacă ținem cont de omniprezența în societate a noilor structuri și tehnologii informaționale. Din păcate, așa cum observă Matthew K. McGowan și colaboratorii, mulți nici măcar nu conștientizează aplicabilitatea legilor din domeniul drepturilor de autor în mediul informatic. Cum necunoașterea legilor nu absolvă pe nimeni, studii documentate privind cauzele pirateriei digitale în Europa au evidențiat următoarele concluzii:
1. nivelul de protecție legal, al implementării tratatelor internaționale din domeniu, afectează indiscutabil ratele pirateriei;
2. distribuția venitului per persoană reflectă o relație invers proporțională cu rata pirateriei în țările respective;
3. nivelul de educație nu are nicio influență asupra problemei în cauză;
Autorii studiilor sugerează că îmbunătățirea situației economice în rândul populației va duce în mod cert la scăderea ratelor pirateriei și că, pentru țările în curs de dezvoltare, procentele mari de conținut digital piratat sunt de aceea inevitabile.
Observând caracteristicile specifice mediului informațional și pentru a răspunde provocărilor tehnologiei la adresa proprietății intelectuale, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene a adoptat la 22 mai 2001 Directiva 2001/29/CE de armonizare a anumitor aspecte privind dreptul de autor și drepturile conexe în societatea informațională. Directiva privește regimul juridic al dreptului de autor și al drepturilor conexe în cadrul pieței interne, cu referire îndeosebi la societatea informațională. Statele membre recunosc autorilor dreptul exclusiv de a autoriza sau interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, în orice mod sau formă, în tot sau în parte a operei (art. 2). De asemenea, directiva consacră dreptul de comunicare a operei către public, inclusiv punerea la dispoziție a acesteia astfel încât să poată fi accesată din orice loc și în orice moment ales de titularul dreptului (art. 3), dreptul de distribuție (art. 4), dar stabilește și limitele și excepțiile de la exercițiul acestor drepturi (art. 5). La art. 6 sunt prevăzute obligațiile statelor privind mijloacele tehnologice de protecție, dar vom reveni asupra acestora.
În continuare, observându-se existența unor disparități importante în ceea ce privește mijloacele de impunere a respectării drepturilor de proprietate intelectuală, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene adoptă Directiva 2004/48/CE privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. Obiectul directivei îl constituie armonizarea legislațiilor statelor membre pentru a se asigura un nivel de protecție ridicat, echivalent și uniform, al proprietății intelectuale în cadrul pieței interne. Statele membre sunt obligate să aplice măsuri, proceduri și mijloace de reparație eficiente, proporționale și disuasive, împotriva celor care încalcă aceste drepturi prin orice formă de piraterie (art. 3 alin. 1 și alin. 2). Persoanele îndreptățite să solicite aplicarea măsurilor sunt în primul rând titularii drepturilor de proprietate intelectuală, dar și persoanele autorizate să utilizeze aceste drepturi – beneficiarii licențelor de utilizare, mecanismele de gestionare colectivă a drepturilor de proprietate intelectuală recunoscute prin lege și organismele de protecție profesională care-i reprezintă pe titularii drepturilor.
La art. 9, Directiva prevede că dacă se poate demonstra cel puțin existența unui risc ca drepturile titularilor să fie încălcate, autoritățile judiciare competente pot lua măsuri provizorii pentru a preveni producerea iminentă a unei pagube sau pentru a asigura repararea pagubei. De asemenea, titularii de drepturi pot solicita instanței judecătorești, chiar și înainte de introducerea unei acțiuni pe fondul cauzei, luarea unor măsuri de asigurare a dovezilor sau de constatare a unei stări de fapt, când există riscul de distrugere a elementelor de proba. Mai mult, în cadrul unei acțiuni referitoare la încălcarea unui drept de proprietate intelectuală și ca răspuns la cererea justificată și rezonabilă a reclamantului, autoritățile judecătorești pot ordona ca informațiile privind originea și rețelele de distribuție a mărfurilor sau a serviciilor care aduc încălcarea unui drept de proprietate intelectuală să fie furnizate de contravenient. În cazul unei încălcări la scară comercială, statele membre asigură ca autoritățile judecătorești competente să poată ordona, dacă partea vătămată face dovada unor împrejurări susceptibile să pună în pericol recuperarea daunelor-interese, sechestrul asigurător al bunurilor mobile și imobile ale presupusului contravenient, inclusiv blocarea conturilor sale bancare și a altor bunuri. În acest scop, autoritățile competente pot să ordone comunicarea unor documente bancare, financiare sau comerciale sau accesul corespunzător la informațiile pertinente.
Statele membre trebuie să pună la dispoziția reclamantului măsuri de urgență cu caracter provizoriu, cum ar fi darea unei cauțiuni de către suspect, plata unor daune cominatorii, sechestrarea sau predarea mărfurilor suspectate etc. În cazul în care măsurile provizorii sunt revocate sau încetează să se mai aplice datorită oricărei acțiuni sau omisiuni a reclamantului ori în cazurile în care se constată ulterior că nu a existat o încălcare sau o amenințare de încălcare a unui drept de proprietate intelectuală, autoritățile judecătorești sunt autorizate să oblige reclamantul, la cererea pârâtului, să acorde acestuia o despăgubire corespunzătoare ca reparație pentru orice vătămare provocată prin aceste măsuri. Dacă, însă, riscul și suspiciunea se concretizează, autoritățile judecătorești competente pot ordona, la cererea reclamantului, luarea de măsuri corespunzătoare cu privire la mărfurile care încalcă un drept de proprietate intelectuală și cu privire la materialele și instrumentele care au servit în principal la crearea și fabricarea acestor mărfuri. Astfel se poate dispune retragerea din circuitul comercial a produselor sau chiar distrugerea acestora, distrugerea materialelor și a instrumentelor utilizate în principal pentru crearea sau fabricarea acestor mărfuri, remiterea încasărilor realizate prin actul ilicit (art. 10 alin. 1).
Prevederile directivei au fost aspru criticate de literatura de specialitate, măsurile de protecție sunt considerate prea drastice în raport cu drepturile pe care le protejează întrucât aplică un tratament asemănător atât cetățeanului de rând care încalcă un singur drept de proprietate intelectuală, cât și celor care fac acest lucru la scară comercială. Mai mult, sub imperiul acestei directive, furnizorii de internet pot fi obligați de instanță să divulge informații private despre proprii clienții, în caz de suspiciune legitimă, titularilor drepturilor încălcate (art. 8).
Armonizarea legislațiilor țărilor membre în ceea ce privește drepturile de autor a continuat, la nivel UE fiind adoptate în acest sens două directive: Directiva 2006/115/CE privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale, și Directiva 2006/116/CE privind durata de protecție a dreptului de autor și a anumitor drepturi conexe, amendată în 27 septembrie 2011 prin Directiva 2011/77/UE a Parlamentului European, directive ale căror prevederi au fost introduse și în legislația noastră internă.
Privitor la protecția legală este de semnalat că în România, pe lângă răspunderea civilă, Legea drepturilor de autor asigură respectarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe inclusiv prin mijloace de drept penal. Trebuie ținut cont de faptul că Legea nr. 8/1996 prevede la capitolul VI limitări ale exercitării dreptului de autor. Dintre acestea, amintim doar că articolul 34 alin. 1 prevede că nu constituie o încălcare a dreptului de autor reproducerea unei opere fără consimțământul autorului, cu condiția ca opera să fi fost adusă la cunoștință publică, iar reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare. Totuși, în cazul realizării acestor copii, conform alin. 2, se va plăti o remunerație compensatorie pentru suporturile fizice și pentru aparatele ce permit realizarea acestora. Prin urmare, acțiuni precum reproducerea operelor purtătoare de drepturi conexe, distribuirea, comunicarea publică a acestora, realizarea de opere derivate sunt incriminate penal atunci când sunt comise fără autorizarea sau consimțământul titularului drepturilor recunoscute de lege și nu pot fi încadrate într-o excepție legală.
Conform art. 139 ind. 8 din Legea 8/1996, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 an la 4 ani sau cu amendă de la 2500 lei la 40.000 lei punerea la dispoziția publicului, inclusiv prin Internet sau prin alte rețele de calculatoare, fără consimțământul titularilor de drepturi, a operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe sau de drepturi sui generis ale fabricanților de baze de date, ori a copiilor acestora, indiferent de suport, astfel încât publicul să le poată accesa în orice loc sau în orice moment ales în mod individual.
Obiectul material al infracțiunii îl reprezintă operele de creație intelectuală, produsele purtătoare de drepturi conexe sau bazele de date, precum și copiile acestora. Prin “operă” se înțelege creația intelectuală originală din domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma concretă de exprimare și independent de valoarea și destinația ei. Prin “produse purtătoare de drepturi conexe se înțelege interpretările sau execuțiile artistice fixate, fonogramele, videogramele și propriile emisiuni ori servicii de programe ale organismelor de radiodifuziune și de televiziune. Prin „baze de date” se înțelege o culegere de opere, de date sau de alte elemente independente, protejate ori nu prin drept de autor sau conexe, dispuse într-o modalitate sistematică ori metodică și în mod individual accesibile prin mijloace electronice sau printr-o altă modalitate.
Din punct de vedere al tipicității, fapta se realizează prin acțiunea de punere la dispoziția publicului, fără consimțământul titularilor de drepturi, a operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe sau de drepturi sui generis ale fabricanților de baze de date ori a copiilor acestora, prin Internet sau prin alte rețele de calculatoare. Punerea la dispoziția publicului se poate concretiza în realizarea unor locații pe internet (crearea de site-uri, oferirea de link-uri etc.) sau în rețele de calculatoare (file-sharing) în care sunt postate și stocate opere sau produse purtătoare de drepturi conexe, baze de date ori copii ale acestora. Pentru întregirea laturii obiective trebuie îndeplinite alte două condiții: acțiunea descrisă să se săvârșească fără consimțământul titularilor de drepturi și prin realizarea acțiunii să se facă posibilă accesarea de către public în orice loc sau în orice moment ales individual a operelor.
Din punct de vedere al vinovăției, infracțiunea se săvârșește numai cu intenție. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, competența de judecată în primă instanță revenind tribunalului.
Mijloace de protecție tehnică
Walt Crawford a observat că mediul digital a produs o schimbare de optică în ceea ce privește protecția drepturilor de proprietate intelectuală. În aceste condiții, ceea ce contează nu mai este posesia mediului fizic, suport al creației intelectuale, ci accesul la conținutul creației. Cu alte cuvinte, accentul s-a mutat de la ideea transmiterii unui drept de proprietate asupra creației intelectuale la un sistem de transmitere doar a unui drept de acces la aceasta, bazat pe controlul unei folosințe pe termen scurt a prerogativelor dobândite.
Dacă sistemul legislativ al proprietății intelectuale a evoluat sub impulsul dat de dezvoltările tehnologice, rolul pe care îl are tehnologia însăși în protejarea creațiilor intelectuale nu e deloc de neglijat. Astfel, au fost dezvoltate măsuri tehnologice pentru a proteja conținutul digital împotriva copierii neautorizate și pentru monitorizarea accesului consumatorului la conținut. Termenii precum “Digital Rights Managements Systems”, “Technological Protection Measures”, “Automated Rights Management” desemnează sisteme care protejează și gestionează, în mod individual, distribuția de lucrări digitale. Practic, tehnologiile DRM asigură transferul facil și securizat al operelor digitale de la creatorii acestora, respectiv deținătorii de drepturi de autor, la beneficiarul final al conținutului. În consecință, industria a dezvoltat o gamă largă de astfel de tehnici care garantează că doar utilizatorul autorizat se va bucura de accesul la conținutul protejat. În principal se disting următoarele tehnici de protecție:
criptarea – conținutul digital este criptat, ceea ce îl face neinteligibil în lipsa cheii de decriptare. Cu toate acestea, odată descifrat conținutul nu există mijloace de control asupra folosinței acestuia, astfel încât ar putea fi copiat cu ușurință împreună cu cheia de decriptare și ar deveni accesibil și persoanelor neautorizate.
filigranele digitale (digital watermarks) – este o tehnică folosită pentru a autentifica, valida și comunica informația în mediul digital. Aceasta permite identificarea creatorului, proprietarului, distribuitorului și a utilizatorului autorizat de conținut digital. Acest sistem de protecție are la baza steganografia sau știința de a ascunde informația. Date sau informații invizibile, de neperceput pentru simțurile umane, sunt integrate în conținutul digital și pot fi detectate de programele informatice sau de echipamentele fizice adecvate. În fapt, semnalul invizibil poate cuprinde informații cu privire la identitatea titularilor de drepturi de autor, a distribuitorilor, un număr de serie sau orice altă informație pe care programul sau dispozitivul de recunoaștere o poate extrage pentru a stabili originea exactă a conținutului digital protejat astfel.
sisteme hibride – aceste sisteme conferă o protecție sporită, implicând atât programe informatice cât și echipament (hardware) în exercitarea controlului asupra conținutului software. Un exemplu îl constituie CD-urile sau DVD-urile care nu pot fi rulate decât într-un cititor capabil să verifice semnătura digitală pe care acestea o poartă.
Tehnologiile DRM cunosc însă și o aplicație neașteptată. Așa cum am arătat, multe programe informatice sunt distribuite sub o licență de tip EULA, iar tendința consumatorului final este de a accepta licența fără a o citi măcar. În acest caz, rolul sistemelor DRM este să întărească pe partea tehnologică clauzele contractuale ale EULA. Asocierea dintre protecția contractuală și tehnologică s-ar putea dovedi un sistem mixt puternic care ar asigura distribuția securizată, gestionarea drepturilor acordate utilizatorului, monitorizarea și plata pentru conținutul digital, toate în mod automat, fără a mai necesita intervenție din exterior.
Cu privire la aceste măsuri tehnologice de protecție a creațiilor intelectuale și a informațiilor de gestionare a drepturilor în mediul digital, art.6 din Directiva 2001/29/CE obligă statele membre să asigure o protecție juridică adecvată împotriva încălcării acestora. De asemenea, statele membre trebuie să ia măsuri împotriva fabricării, importului, distribuirii, închirierii, publicității în scopul vânzării sau închirierii sau posesiunii în scopuri comerciale a dispozitivelor, produselor sau componentelor sau furnizării de servicii care au ca destinație încălcarea sau facilitatea încălcării măsurilor tehnologice adoptate de titularii drepturilor. Ca o consecință, legiuitorul român a incriminat la art. 143 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 fapta persoanei care, fără drept, produce, importă, distribuie sau închiriază, oferă, prin orice mod, spre vânzare sau închiriere, ori deține, în vederea comercializării, dispozitive ori componente care permit neutralizarea măsurilor tehnice de protecție sau care prestează servicii care conduc la neutralizarea măsurilor tehnice de protecție sau care neutralizează aceste măsuri tehnice de protecție, inclusiv în mediul digital. Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că fapta persoanei care, fără a avea consimțământul titularilor de drepturi și știind sau trebuind să știe că astfel permite, facilitează, provoacă sau ascunde o încălcare a unui drept prevăzut de legea drepturilor de autor constituie infracțiune.
Capitolul VI
Concluzii
Organizații internaționale precum O.M.P.I. și U.N.E.S.C.O. au afirmat în mod insistent că este important ca statele să asigure mecanisme eficiente de protecție și de exploatare a creațiilor intelectuale proprii. Din acest punct de vedere, drepturile de proprietate intelectuală și, în speță. drepturile de autor contribuie la progresul economic al țărilor în curs de dezvoltare, cum este România. De asemenea recunoașterea și protejarea drepturilor de autor încurajează creativitatea și promovează procesul de educație.
Deși în mod tradițional drepturile de autor aparțin creatorilor de opere artistice sau literare originale, asistăm de ceva timp la dezvoltarea unei adevărate industrii care se ocupă cu valorificarea acestora: pentru succesul activității editurilor de cărți, studiourilor de filme, firmelor de televiziune, radiouri și case de discuri, importanța recunoașterii și protejării drepturilor de autor este de netăgăduit. Considerăm că a sosit momentul să dăm aceeași importanță și incidenței drepturilor intelectuale în industria software. Funcționarea oricărui sistem informatic este de neconceput fără partea de programe informatice. Crearea de programe informatice implică deseori eforturi tehnice și financiare foarte mari și necesită resurse umane valoroase. Considerăm cel puțin depășită protejarea programelor pentru calculator ca opere literare, în baza Convenției de la Berna. Totuși, este foarte greu de perceput natura imaterială a programelor pentru calculator..
Așa cum am arătat, s-au ridicat probleme serioase cu privire la posibilitățile de valorificare ale drepturilor patrimoniale asupra programele pentru calculator. Dilema, dacă un program este licențiat sau vândut, este departe de a fi rezolvată. Spre exemplu, o întrebare la care încă așteptăm un răspuns este dacă beneficiarul unei licențe de utilizare, nefiind obligat să restituie obiectul locațiunii la expirarea termenului, trebuie să distrugă ulterior copia? Niciun contract de licențiere nu conține prevederi de acest gen. De asemenea, nu găsim motivul pentru care programele ar trebui să fie obiectul unor astfel de contracte, iar piesele muzicale, filmele, fotografiile în formă digitală nu. Să ne așteptăm la contracte de licențiere și din partea producătorilor de conținut digital? N-ar fi exclus.
Încălcarea drepturilor de autor este gravă în cazul pirateriei informatice, deoarece îi afectează în mod evident pe producători, dar și pe consumatori. Aceștia din urmă sunt supuși riscurilor achiziționării unor programe contrafăcute sau pentru care nu beneficiază de suport tehnic. În final va scădea și calitatea produselor achiziționate, întrucât profitul producătorilor, și implicit investițiile în dezvoltare producătorilor, vor fi minore din cauza prejudiciile cauzate de piraterie. În acest caz, intervin sistemele DRM care au rolul de a întări cu ajutorul tehnologiei protecția drepturilor de autor în mediul digital. Asocierea dintre protecția juridică și tehnologică s-ar putea dovedi un sistem suficient de solid pentru descurajarea folosinței, reproducerii, distribuției ilegale a conținutului protejat.
După cum s-a afirmat în doctrină, sistemele DRM oferă multe promisiuni, cu toate acestea persistă numeroase probleme în ceea ce privește fiabilitatea, interoperabilitatea și integrarea acestora în cadrul obiectului protejat. De asemenea rămân de rezolvat și anumite aspecte legislative sensibile protecția consumatorilor, protecția intimității, a datelor confidențiale etc.
Bibliografie
Cărți și tratate:
Amza, T., Criminalitatea informatică, Ed. Lumina Lex, București, 2003
Cârstea, M., Dimandi, I., Calculatorul fără secrete, Ed. Agni, București, 1997
Chirică, D., Tratat de drept civil: contracte speciale. Vol. 1: Vânzarea și schimbul, Ed. C.H. Beck., București, 2008
Dicționar de informatică, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988
Eminescu, Y., Dreptul de inventator în România, Ed. Academiei Române, București, 1969
Eminescu, Y., Dreptul de autor: legea nr. 8 din 14 martie 1996 : comentată, Ed. Lumina Lex, București, 1997
Hamel, G., Leading the revolution, ed. I, Ed. Plume Publishing, SUA, 2002
Hanga, V., Dreptul și calculatoarele, Ed. Academiei Române, București, 1991
Macovei, I., Tratat de drept al proprietății intelectuale, Ed. C.H. Beck, București, 2010
Vasiu, I., Vasiu, L., Informatică juridică și drept informatic, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2009
Vasiu, I., Vasiu, L., Criminalitatea în Cyberspațiu, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Romițan, C. P., Protecția penală a proprietății intelectuale, Ed. C.H. Beck, București, 2007
Articole de specialitate:
Anderson, R., The Draft IP Enforcement Directive – A Threat to Competition and to Liberty
Andres, A. R., The relationship between copyright software protection and piracy: Evidence from Europe, European Journal of Law & Economics, nr. 21/2006
Barak, B., Goldreich, O., Impagliazzo, R., Rudich, S., Sahai, A., Vadhan, S. și Yang, K., On the (im)possibility of obfuscating programs, Advances in Cryptology, nr. 1-18/2001
Boar, B.H., The Art of Strategic planning for Information Technologies, ed. a 2-a, John Wiley&Sons Inc., New York, 2001
Braun, M., Resale of „used” software licenses: first decisions by german courts, Mayer&Brown Publications
Crawford, W., Whose Rights does DRM Manage?, EContent, nr. 4/2005
Crichard, M., Southon, E., Second hand software – The risks, Computer Law & Security Report, nr. 23/2007
Flint, D., Sale or no sale?, Business Law Review, nr. 11/2009
Flint, D., When is a sale not a sale?, Business Law Review, nr. 10/2010
Florescu, O.-M., Acordul TRIPs, acord multilateral important al OMC, Economie teoretică și aplicată, nr. 6/2006
Halpern, M., Kapgan, Z., Yu, K., Vernor v. Autodesk: Software and the First Sale Doctrine under Copyright Law, nr. 3/2011
Hornick, J. F., Kaufman, D. P., What is a Sale of Copyrighted Software and What is a License?, în The Licensing Journal, Noiembrie/Decembrie 2008
Husted, B. W., The impact of national culture on software piracy, Journal of Business Ethics, nr. 26/2000
Kupferschimid, K., Bain, S., Software Licenses: The Battle Continues, Information Today, nr. 10/2008.
Liston, S., First Sale Rights: Autodesk, Redbox, and the future of libraries, Computers in Libraries, nr. 10/2010
Miller, D. C., Shrinkwrapped and Clickwrapped: Exploring Intersecions of Contract and Intellectual Property Law, Journal of Internet Law, nr. 3 din septembrie 2005
Maloney, M. C., Intellectual property in cyberspace, The Business Lawyer, nr. 11/1997
Marotta-Wurgler, F., What’s in a Standard Form Contract? An Empirical Analysis of Software License Agreement, Journal of Empirical Legal Studies, nr. 4/2007
McGowan, M. K., Stephens, P., Gruber, D., An exploration of the ideologies of software intellectual property: the impact on ethical decision making, Journal of Business Ethics, nr. 73/ 2007
National Research Council Staff, Digital Dilemma: Intellectual Property in the Information Age, Ed. National Academies Press, Washington, 2000
Romițan, C. R., Creații intelectuale, proprietate intelectuală sau drept de autor, Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale, nr. 2/2008
Samuelson, P., Legally speaking, when is a “license” really a sale?, Communications of the ACM, nr. 3/2009
Swanson, K. W., “Click to Accept”: When is an Enforceable Contract Formed?, Intellectual Property & Technology Law Journal, nr. 6/2002
Smith, N., The Shrinkwrap Snafu: Untangling the “Extra Element” in Breach of Contract Claims Based on Shrinkwrap Licenses, Brigham Young University Law Review; nr. 4/2003
Wang, V. F., Sale or License? UMG v. Augusto, Vernor v. Autodesk, and the First Sale Doctrine, Texas Intellectual Property Law Journal, nr. 1/2010, Vol. 19
Pagini WEB:
Acordul TRIPs http://www.dce.gov.ro/Materiale%20site/texte_ref/ACORD_PRIVIND_ASPECTELE_DREPTURILOR_DE_PROPRIETATE_INTELECTUALA.html
Black’s Law Dictionary, http://thelawdictionary.org/
Convenția de la Berna http://www.ecopyright.ro/files/pdf/legislatie/conventia_berna_09091886.pdf
Convenția privind instituirea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale http://www.wipo.int/wipolex/fr/wipo_treaties/text.jsp?doc_id=131054&file_id=190032
Directiva 2001/29/CE, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD:17:01:32001L0029:RO:PDF
Directiva 2004/48/CE, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD:17:02:32004L0048:RO:PDF
Directiva 2009/24/CE, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2009:111:0016:0022:RO:PDF
http://www.techlawjournal.com/courts/sunwvmsft/Default.htm
http://www.copyrighthistory.org/cgi-bin/kleioc/0010/exec/ausgabe/%22us_1841%22
http://www.icontact.com/static/pdf/androidMarket_EULA.pdf
http://www.cl.cam.ac.uk/~rja14/draftdir.html
Tratatul O.M.P.I. privind dreptul de autor http://www.dreptonline.ro/legislatie/tratatul_ompi_dreptul_autor.php
WIPO, The arts and copyright, p. 15 publicat la http://www.wipo.int/freepublications/en/copyright/935/wipo_pub_935.pdf
Bibliografie
Cărți și tratate:
Amza, T., Criminalitatea informatică, Ed. Lumina Lex, București, 2003
Cârstea, M., Dimandi, I., Calculatorul fără secrete, Ed. Agni, București, 1997
Chirică, D., Tratat de drept civil: contracte speciale. Vol. 1: Vânzarea și schimbul, Ed. C.H. Beck., București, 2008
Dicționar de informatică, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988
Eminescu, Y., Dreptul de inventator în România, Ed. Academiei Române, București, 1969
Eminescu, Y., Dreptul de autor: legea nr. 8 din 14 martie 1996 : comentată, Ed. Lumina Lex, București, 1997
Hamel, G., Leading the revolution, ed. I, Ed. Plume Publishing, SUA, 2002
Hanga, V., Dreptul și calculatoarele, Ed. Academiei Române, București, 1991
Macovei, I., Tratat de drept al proprietății intelectuale, Ed. C.H. Beck, București, 2010
Vasiu, I., Vasiu, L., Informatică juridică și drept informatic, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2009
Vasiu, I., Vasiu, L., Criminalitatea în Cyberspațiu, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Romițan, C. P., Protecția penală a proprietății intelectuale, Ed. C.H. Beck, București, 2007
Articole de specialitate:
Anderson, R., The Draft IP Enforcement Directive – A Threat to Competition and to Liberty
Andres, A. R., The relationship between copyright software protection and piracy: Evidence from Europe, European Journal of Law & Economics, nr. 21/2006
Barak, B., Goldreich, O., Impagliazzo, R., Rudich, S., Sahai, A., Vadhan, S. și Yang, K., On the (im)possibility of obfuscating programs, Advances in Cryptology, nr. 1-18/2001
Boar, B.H., The Art of Strategic planning for Information Technologies, ed. a 2-a, John Wiley&Sons Inc., New York, 2001
Braun, M., Resale of „used” software licenses: first decisions by german courts, Mayer&Brown Publications
Crawford, W., Whose Rights does DRM Manage?, EContent, nr. 4/2005
Crichard, M., Southon, E., Second hand software – The risks, Computer Law & Security Report, nr. 23/2007
Flint, D., Sale or no sale?, Business Law Review, nr. 11/2009
Flint, D., When is a sale not a sale?, Business Law Review, nr. 10/2010
Florescu, O.-M., Acordul TRIPs, acord multilateral important al OMC, Economie teoretică și aplicată, nr. 6/2006
Halpern, M., Kapgan, Z., Yu, K., Vernor v. Autodesk: Software and the First Sale Doctrine under Copyright Law, nr. 3/2011
Hornick, J. F., Kaufman, D. P., What is a Sale of Copyrighted Software and What is a License?, în The Licensing Journal, Noiembrie/Decembrie 2008
Husted, B. W., The impact of national culture on software piracy, Journal of Business Ethics, nr. 26/2000
Kupferschimid, K., Bain, S., Software Licenses: The Battle Continues, Information Today, nr. 10/2008.
Liston, S., First Sale Rights: Autodesk, Redbox, and the future of libraries, Computers in Libraries, nr. 10/2010
Miller, D. C., Shrinkwrapped and Clickwrapped: Exploring Intersecions of Contract and Intellectual Property Law, Journal of Internet Law, nr. 3 din septembrie 2005
Maloney, M. C., Intellectual property in cyberspace, The Business Lawyer, nr. 11/1997
Marotta-Wurgler, F., What’s in a Standard Form Contract? An Empirical Analysis of Software License Agreement, Journal of Empirical Legal Studies, nr. 4/2007
McGowan, M. K., Stephens, P., Gruber, D., An exploration of the ideologies of software intellectual property: the impact on ethical decision making, Journal of Business Ethics, nr. 73/ 2007
National Research Council Staff, Digital Dilemma: Intellectual Property in the Information Age, Ed. National Academies Press, Washington, 2000
Romițan, C. R., Creații intelectuale, proprietate intelectuală sau drept de autor, Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale, nr. 2/2008
Samuelson, P., Legally speaking, when is a “license” really a sale?, Communications of the ACM, nr. 3/2009
Swanson, K. W., “Click to Accept”: When is an Enforceable Contract Formed?, Intellectual Property & Technology Law Journal, nr. 6/2002
Smith, N., The Shrinkwrap Snafu: Untangling the “Extra Element” in Breach of Contract Claims Based on Shrinkwrap Licenses, Brigham Young University Law Review; nr. 4/2003
Wang, V. F., Sale or License? UMG v. Augusto, Vernor v. Autodesk, and the First Sale Doctrine, Texas Intellectual Property Law Journal, nr. 1/2010, Vol. 19
Pagini WEB:
Acordul TRIPs http://www.dce.gov.ro/Materiale%20site/texte_ref/ACORD_PRIVIND_ASPECTELE_DREPTURILOR_DE_PROPRIETATE_INTELECTUALA.html
Black’s Law Dictionary, http://thelawdictionary.org/
Convenția de la Berna http://www.ecopyright.ro/files/pdf/legislatie/conventia_berna_09091886.pdf
Convenția privind instituirea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale http://www.wipo.int/wipolex/fr/wipo_treaties/text.jsp?doc_id=131054&file_id=190032
Directiva 2001/29/CE, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD:17:01:32001L0029:RO:PDF
Directiva 2004/48/CE, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD:17:02:32004L0048:RO:PDF
Directiva 2009/24/CE, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2009:111:0016:0022:RO:PDF
http://www.techlawjournal.com/courts/sunwvmsft/Default.htm
http://www.copyrighthistory.org/cgi-bin/kleioc/0010/exec/ausgabe/%22us_1841%22
http://www.icontact.com/static/pdf/androidMarket_EULA.pdf
http://www.cl.cam.ac.uk/~rja14/draftdir.html
Tratatul O.M.P.I. privind dreptul de autor http://www.dreptonline.ro/legislatie/tratatul_ompi_dreptul_autor.php
WIPO, The arts and copyright, p. 15 publicat la http://www.wipo.int/freepublications/en/copyright/935/wipo_pub_935.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Actuale Privitoare la Protectia Drepturilor de Autor In Mediul Digital (ID: 126402)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.