ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE COLEGIUL PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ & PSIHOLOGILOR A.R.P.I. DIN ROMÂNIA C.P.R. LUCRARE DE DISERTAȚIE ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN… [627773]
ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE COLEGIUL
PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ & PSIHOLOGILOR
A.R.P.I. DIN ROMÂNIA
C.P.R.
LUCRARE DE DISERTAȚIE
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O
ABORDARE DIN PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI
INTEGRATIVE
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC,
Dr. GINA – ANTIGONA CHIRIAC
ABSOLVENT: [anonimizat]. RIZESCU (MURZEA ) MARIA – RUCSANDRA
BUCUREȘTI
-2016 –
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 2 –
CUPRINS
Argument …………………………………………………………………………………….. ………. ………. 3
Rezumat ……………………………………………………………….. ………… …………………………. ….4
Summary ……………………………………………………………………………………………………… ..5
CAPITOLUL I – PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
1.1 Integrarea în domeniul psihoterapiei ……………. …………….. ………………………….
1.2 Formele de manifestare a integră rii în psihoterapie ……………. …………………..
1.3 Procesul psihoterapiei integrative ……………… …………….. ………………………… ….
1.4 Valorile psihoterapiei integrative …………………… …………………………………… ….
CAPITOLUL II – TULBURAREA DEPRESIVĂ
2.1 Perspective asupra conceptului – de la însemnările mesopotamiene la
”națiunea Prozac” ……… …………………. ……….. …………………….. ………………………. ………
2.2 Tabloul clinic al tulburării depresive ……………………….. …………………………….
2.3 Modele teoretice de studiu al depresiei …… …………………………………….. ……….
2.3.1 Modelul biologic……………………… ………………………………….. ……………………
2.3.2 Modelul psihodinamic…………………….. …………………… …………………. ………..
2.3.3 Modelul cognitiv -comportamental.. …………………………. ………………. ………..
2.3.4 Modelele umanist e……………………………………. ………. ………………. ………….
CAPITOLUL III – ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ
3.1 O privire cuprinzătoare a supra învățării tansformaționale……. ………………..
3.2 Tipuri de transformare……………………………………….. ……… ………………………… .
3.2.1 Transformare rațională versus metarațională…………………………………….
3.2.2 Transformare lineară versus nonlineară…… ……………………………………….
3.2.3 Transformare epocală versus increm entală…………………………………………
3.2.4 Transformare deliberată versus accidentală……………………………………….
3.3 Implicații ale învățării transformative în depresie. Rolul psihoterapiei……. .
CAPITOLU L IV – CERCETARE CALITATIVĂ ………… ………………… …………..
CAPITOLUL V – CONCLUZII FINALE …………………………… ………………………..
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………….. ………. ………………..
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 3 –
Argument
Depresia pare să fi luat astăzi proporții necunoscute epocilor anterioare. Cunoscând
forme de manifestare diverse și consecințe multiple, depresia devine astfel una dintre
problemele majore de viață ale contemporan eității.
Acest lucru conturează o realitate psihologică în care din ce în ce mai mulți clienți
caută psihoterapia pentru a depăși starea dizabilitantă sau pentru a găsi sprijin pentru a
resemnifica experiența depresivă parcursă. În fața acestei realități psihoterapeutul este
responsabil în a parcurge o analiză formativă atentă, menită să îi întărească abilitatea de a
empatiza autentic și diferențiat cu clienții săi care trăiesc depresia. Această experimentare și
experiențiere de către terapeutul însuși a s tărilor de melancolie, de furie sau tristețe este o
experiență de învățare care îi reconfigurează atât viziunea personală despre viață, cât și
viziunea psihoterapeutică. Procesul de învățare transformativă guvernează apoi întreaga
terapie, oferind clientul ui înțelegeri noi, sanogene despre propria condiție. O astfel de
abordare profesională este în acord cu principiile integrative ale orientării psihoterapeutice
din a cărei perspectivă este redactată lucrarea de față.
Eu însămi am învățat experiențial ce în seamnă să trăiești simptomele depresiei, să ai
impresia că îți pierzi reperele umane fără a le putea recupera. Apoi, cu ajutorul psihoterapiei
și formării profesionale ca psihoterapeut am putut res emnifica ceea ce înainte părea a fi cea
mai lipsită de sper anță etapă a vieții mele. Această experiență de învățare a condus la
schimbarea nucleului ființării mele și îmi place să cred că va fi un bun facilitator al
schimbării potențialilor mei clienți.
Această lucrare vine să întărească ideea jungiană conform că reia numai vindecătorul
care a suferit îi poate ajuta pe ceilalți să își transforme rănile sufletești în sursă a cunoașterii
despre sine și a evoluției personale.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 4 –
Rezumat
Învățatarea transformativă e ste un concept preluat din psihologia învățării. Cu toate
acestea, faptul că orice psihoterapie de calitate își propune transformarea sinelui persoanei
sau restructurarea, extinderea sau optimizarea unui alt domeniu al personalității poate
însemna că procesul psihoterapeutic este un proces de învățare tran sformatoare.
Primul capitol al lucrării evidențiază modul în care integrarea și eclectismul au
devenit principalele orientări psihoterapeutice actuale. Totodată, prezintă cele mai frecvente
forme de manifestare a integrării și contribuția acestora în extin derea eficienței și
aplicabilității psiho terapiilor.
Cel de -al doilea capitol trasează itinerariul parcurs de depresie de la apariția primelor
referiri în textele antice la conceptualizarea actuală a condiției . Tabloul clinic al depresiei este
expus pe sc urt. Cele mai cunoscute abordări teoretice ale tulburării depresive (abordarea
biologică, psihodinamică, cognitiv -comportamentală și umanistă ) sunt descrise în ultima
parte a acestui capitol .
A treia parte a lucrării trece în revistă definițiile operaționa le ale conceptului de
învățare transformativă. Tot aici este semnalată importanța sinelui în procesul schimbării.
Tipurile de transformare pe care procesul psihoterapeutic le poate determina sunt listate și
exemplificate. Relația dintre învățarea transform ativă și depresie este privită pe baza
rezultatelor de cercetare care elucidează rolul pe care psihoterapia integrativă îl joacă în
depresie.
În capitolul patru este descrisă experiența personală cu privire la modul în care
parcurgerea depresiei a adus cu sine modificări în viziunea asupra vieții. Tot aici este explorat
calitativ subiectul reflexivității și transformării de sine din perspectiva ideii jungiene privind
abilitatea empatică a psihoterapeutului care a suferit el însuși răni emoționale și stări p sihice
care se abat de la normalitate. Printr -un studiu calitativ sunt evidențiate rezultatele pozitive pe
care psihoterapia personală și formarea profesională le -au adus în viața autorului acestei
lucrări.
Ultimul capitol cuprinde conc luziile care se desp rind din cunoașterea teoretică a
noțiunilor abordate și a relațiilor dintre acestea , oferind noi piste de reflecție și de intervenție
psihoterapeutică.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 5 –
Summary
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 6 –
CAPITOLUL I
PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
1.1 Integrarea în domeniul psihoterapiei
Norcross și Goldfried (2005 ) evidenția u că rivalitatea între orientările terapeutice
distincte ale școlilor de psihoterapie din întreag a lume a constituit multă vreme un război rece
care, dincolo de natura sa conflictuală, a generat proliferarea ideilor, teoriilor și metodelor de
intervenție psihoterapeutică. Pe măsură ce câmpul psihoterapiei s -a maturizat, iar specialiștii
au conchis că fiecare orientare are lacunele și neadecvările sale în domenii specifice de
intervenție, principalele modalități conceptuale au d evenit eclectismul și integrarea.
Termenul "integrativ" î n psihoterapie se referă, pe de o parte, la procesul de integrare
a personalității, ceea ce include sprijinul oferit clienților pentru a deveni conștienți și pentru a
asimila conținuturile stărilor fragmentate și fixate ale Eului într-un nou Eu psihic integrat .
Acest lucru permite dezvoltarea necesară reangajării în viață, în relații sociale funcționale.
Acest proces presupune crearea unui întreg. Pe de a ltă parte termenul se referă și la integrarea
teoriei – ansamblul abordărilor terapeutice cognitive, afective , comportamentale, fiziologice
și sistemice (Erskine & Trautmann , 1993) .
Evans și Gillbert (2010) consideră că în p sihoterapia integrativă conceptul se referă la
orice orientare care exemplific ă sau se dezvoltă către o combinație conceptual coerentă,
principial -teoretică a două sau mai multe abordări specifice sau care conturează un nou model
meta -teoretic de integrare de sine stătător.
În psihoterapia contemporană, abordarea variată și holistic ă se impune, dat fiind
efectul crizei ansamblurilor și gândirii centrate pe școli terapeutice (Huber, 1997). În acest
sens, actul terap eutic prezintă următoarele beneficii :
– complementaritatea metodelor și tehnicilor , astfel încât
specialiștii devin deschiș i la abordări cât mai diverse , dar și mai conștienți de
propriile limite atunci când aleg un singur sistem conceptual ;
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 7 –
– posibilitatea de a decide și a alege dintre numeroasele metode
terapeutice existente pe acelea care cocncordă nevoilor clienților ( ținân d cont
atât de caracteristicile de personalitate , cât și de problematică );
– cunoașterea altor maniere de interpretare și terapie și astfel
posibilitatea reconceptualizări i și integrăr ii;
– încurajarea reflexivității terapetului asupra efectelor combinării
mai multor terapii efectuate.
Psihoterapia integrativ ă înseamn ă mai mult decât un simplu amalgam de tehnici și
metode, nu e un “ coșuleț” din care să pot alege tehnici și metode utile la un moment dat , ci
mai degrab ă este un “puzzle” coerent, “ o creație teoret ică sau conceptuală dincolo de
amestecul pragmatic de proceduri ale eclectismului” (Evans & Gilbert, 2010, p.4) . Ea
pornește de la premiza filosofică conform căreia nu există un adevăr unic. Aceasta înseamnă
ca intervenția psihoterapeutică are loc la un an umit meta -nivel, folosind o cale transparentă și
dedicată către vindecare. În acest sens se poate sublinia nevoia prezenței unui discernământ
clinic și a interacțiunii dintre client și terapeut într -un cadru de lucru relațional , influențat de o
abordare um anistă. “O asemenea perspectivă asupra demersului terapeutic necesită o analiză
critică constantă, compararea atentă a ideilor și teoriilor emergente și traducerea acestui
proces într -un set coerent de abilități clinice și pro cese.” (Gilbert & Orlans , 2013, p.15) .
Psihoterapia integrativă aduce împreună numeroase abordări ale funcționării psihice :
psihodinamică, centrată pe client, behavioristă, terapie familială, terapia Gestalt, te rapia
corporală influențată de r eichieni, tera pia fondată pe teoriile relaț iilor de obiect, teoria
psihanalitică a Sinelui, analiza t ranzacțională. Fiecare dintre aceste viziuni oferă o explicație
valabilă a funcționării și a comportamentului psihologic și fiecare dintre ele este pusă în
valoare, când este integrată selectiv în c elelalte . În filosofia ei regăsim teoria câmpului,
fenomenologia, holismul, dialogul etc. (Erskine & Moursund , 1988 ).
Psihoterapia integrativă oferă clientului o perspectivă în care acesta devine pictorul
propriei pânze a transformării de sine , susținut d e calitatea prezenței terapeutului în relație,
precum de o busolă. “Procesul terapeutic este văzut ca un efort comun și fiecare relație
terapeutică este unică prin calitățile sale diadice. Relația terapeutică se desfășoară întotdeauna
într-un anumit contex t social, politic, istoric și spiritual, care va influența natura interacțiunii
dintre oameni.” (Evans & Gilbert , 2010, p.5).
Scopul acestei psihoterapii este de a facili ta întregul – maximizarea spațiului de
funcționare intrapsihic și interpersonal al ființei umane, cu res pectul datorat fiecărui individ și
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 8 –
cu recunoașterea limitelor fiecăruia. În efo rtul integrativ se reconsideră procesele terapeutice
angajate în reconstrucția Eu -lui. Tema care persistă în cadrul abordării relaționale din
psihoterapia integr ativă este conceptul de “sine în dezvoltare”. “Vorbim mai degrabă de
sinele în relație, dat fiind că sinele și mediul înconjurător sunt legate indestructibil și sunt
interdependente. Considerăm că sinele persoanei continuă să se dez volte și să evolueze spr e
niveluri mai înalte de complexitate de -a lungul vieții, pe măsură ce persoana se implică în noi
relații și noi provocări în diverse stadii de dezvoltare. Atenția noastră este centrată pe sinele
în relație, deoarece vedem persoana ca fiind legată de mediu l ei și neputând să existe și să se
dezvolte separată de context.” ( Evans & Gilbert , 2010, p.5).
Astfel, este nevoie de centrarea atenției asupra in tegrării terapiilor individuale. Cu
toate acestea, formarea și dezvoltarea personală a psiho terapeutului est e esențială pentru
ameliorarea și vindecarea favorabilă a problemelor clienților.
În fața numeroaselor terapii dezvoltate în ultimele trei decenii, două idei diferite dar
complementare apar ca impunându -se: tratamentele psihologice sprijinite empiric și
psihoterapia in tegrativă (Chiriac, 2014).
„Pentru tratamentele psihologice sprijinite empiric, următoarele criterii sunt esențiale:
eficacitatea, specificitatea și reducerea costurilor pentru a putea folosi orice tratament
psihologic. În schimb, psihoterapi a integrativă are rădăcinile în practica clinică, fiind
incapabilă să reprezinte o singură orientare terapeutică, deoarece nu orice abordare e adecvată
pentru fiecare caz, chiar dacă problemele sunt aceleași. În plus, nici o terapie sau tehnică nu
poate ră spunde complexității problemei psihologice, selectarea unei terapii depinde de
individ și personalitatea sa (Chiriac, 2014 )”.
La prima vedere cele două domenii par diferite. Tratamentele psihologice sprijinite
empiric trebuie să demonstreze că produce efec te și că pune în relief specificul mecanismelor
sale de acțiune. În ceea ce privește psihoterapia integrativă, putem spune că ce caracterizează
integrarea în psihoterapie este evitarea de a folosi o singur ă orientare teoretică și de a
descoperi noi moduri de gândire asupra psihoterapiei și asupra schimbării comportamentului
(Lazarus, 1976 ).
Însă, dezvoltarea psihoterapiilor pe bază empirică a fost susținută de psihoterapeuți
integrativi ce laudă eficacitatea terapiei eclectice și care doreau să verifice uti litatea unui
ansamblului de metode terapeutice (Beutler , 1983).
Abordarea integrativă oferă o viziune nouă, amplă asupra tratamentul ui
psihoterapeutic. Abordarea integrării presupune concentrarea pe dezvoltarea sinelui în relație
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 9 –
și anume: sinele cu corpu l, sinele cu sinele, sinele cu alții, sinele din punct de vedere cultural,
sinele cu natura, sinele cu transcendența.
1.2 Formele de manifestare a integr ării în psihoterapie
În literatura de specialitate se face referire la trei dintre cele mai frecvente forme de
manifestare a integrării în psihoterapie, apărute din dorința de a crește eficiența și
aplicabilitatea terapiilor. Acestea sunt:
1. Eclectismul tehnic;
2. Integrarea teoretică;
3. Factorii comuni (Norcross & Goldfried , 2005) .
1.2.1 Eclectismul tehnic
Eclectismul se referă la formele de int egrare bazate empiric, care se concentrează
asupra a ceea ce i se potrivește unui anumit client, pentru o anumită problemă. Eclectismul
poate fi definit ca utilizarea sistematică de către terapeut a unui ansamblu de tehnici, care
provin din școli și orient ări diverse , altele decât a sa, fără ca aceasta să provoace o
restructurare teoretică a orientării de bază sau încercarea un ei sinteze suprateoretice
(Dafinoiu, 2001) . Abordarea multi -modală susținută de Lazarus (1981 ), considerat a fi un
“eclectic tehnic” a pornit din dorința de a asista clientul cât mai eficient și a avut la bază
evaluarea atentă a problemei clientului, urmată de alegerea unor tehnici relevante din diferite
orientări, precum și folosirea lor sistematică , nicidecum întâmplătoare.
Eclectism ul tinde să supravalorizeze impactul tehnicilor ca factori ai schimbării, deși
studiile empirice au demonstrat că schimbarea se datorează într -un procent mai mare
factorilor care țin de client și numai 15% tehnicilor specifice (Evans & Gilbert , 2010) .
1.2.2 Integrarea teoretică
Din punct de vedere al teoriilor, psihoterapia integrativă reprezintă o „mixtură
eclectică” a unor teorii din întregul amalgam psihoterapeutic. Această unificare
psihoterapeutică este corespunzătoare nivelelor de funcționare: afectiv, com portamental,
cognitiv, psihic ale omului precum și ale vieții sale spirituale și are ca scop integrarea și a da
sens contradicțiilor dintre teorii (Chiriac, 2014) .
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 10 –
Integrarea teoretică se referă la crearea unui meta -model de terapie, ca o “hartă” pe
care s e poate baza practica psihoterapeutică și care să aducă un plus calitativ rezultatelor
terapiei. Obstacolele care ar apărea în calea integrăr ii teoriilor ar fi (Dafinoiu, 2001) :
– implicarea pers onală a indivizilor în teoriile și percepțiile particulare prop rii;
– angajarea insuficientă în formarea în mai multe abordări terapeutice;
– postulatele divergente asupra psihopatologiei și sănă tății ale diferitelor
abordări;
– insuficiența cercetărilor empirice asupra integrării psihoterapiilor;
– absența unui limbaj comun în rândul psihoterapeuților.
1.2.3 Factorii comuni
Bergin și Lambert (1978) , în încercarea de a sistematiza factorii comuni ai diferitelor
terapii, identifică și împart elementele comuni în factori de susținere, de învățare și de
acțiune. Ei prezintă acești fac tori ca fiind faze su ccesive ale procesului terapeutic, astfel că
susținerea precede schimbarea, iar schimbarea pregătește și î ncurajează acțiunea. Printre cele
mai studia te caracteristici sunt cele pe care Rog ers (1959) le-a identificat sub forma
condiții lor necesare și suficiente ale schimbării terapeutice: empatia, considerația pozi tivă,
căldura nonposesivă, congruenț ă și autenticitatea.
Goldfried și Padawer (1982) identifică comunalitățile abordări lor astfel :
a) “ introducerea speranței”, termen utiliz at de Yalom sau inducerea
utilității terapiei;
b) relația psihoterapeutică de acceptare și îngrijire ;
c) feed-back -ul furnizat de terapie;
d) încurajarea experiențelor emoționale;
e) posibilitatea de a testa în mod repetat realitatea.
Factorii specifici fiecărei terapii nu vin în contrad icție cu factorii comuni, ci mai
degrabă ca o complementaritate, iar integrarea este vazută astfel ca o combinație între
similaritățile fundamentale și diferențele specifice fiecărei școli (Dafinoiu, 2001) .
1.3 Procesul psihoterapiei inte grative
“Procesul terapeutic este văzut ca un efort comun și f iecare relație terapeutică este
unică prin calitățile sale diadice. Relația terapeutică se desfășoară întotdeauna într -un anumit
context social, politic, istoric și spiritual, care va influența natura interacțiunii dintre oameni ”
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 11 –
(Evans & Gilbert, 2010, p. 5). De asemenea , aceiași autori fac referire la faptul c ă procesul
relațional are loc atât în lumea internă a clientului , cât și între client și ceilalți, „între relațiile
interne obiective și relațiile externe obiective”.
Construcțiile psihologice centrale din psihoterapia integrativă sunt (Norcross &
Goldfried, 2005 ; Evans & Gilbert, 2010 ):
a) Contactul din cadrul relației
În psihoterapia integrativă contactul constituie experiența de motivare primară a
comportamentului uman. Contactul este simul tan intern și extern. Contactul implică atât
conștientizarea senzațiilor, sentimentelor, nevoilor precum și activitatea senzoriomotorie,
gândurile și amintirile ce apar la un individ și schimbarea spre o conștientizare totală a
evenimentelor externe înregi strate de fiecare organ senzorial. Cu fiecare contact intern și
extern, experiențele sunt în mod continuu integrate. Când apare o nevoie aceasta este
conștientizată, rezolvată , iar persoana trece la o nouă experiență. Dacă se întrerupe contactul,
atunci ne voile nu sunt conștientizate. Dacă experiențele nevoilor nu sunt integrate în mod
natural e nevoie de o ,,finalizare artificială". Dar ,,finalizările artificiale" ale nevoilor
determină perturbarea afectelor și apariția unor credințe care limitează spontan eitatea și
flexibilitatea rezolvării problemei. Rolul focalizării pe ceea ce se petrece în prezent este
deblocarea mecanismelor care deturnează contactul real cu sine și cu lumea și, implicit,
creșterea conștiinței de sine.
Contactul se referă și la calita tea tranzacțiilor între două persoane, contactul fiind
motivul stabilirii și menținerii relațiilor interumane.
Pentru ca o teorie să fie integrativă trebuie să conțină concepte și idei ce nu sunt
consistente din punct de vedere teoretic luate separat , dar împreună formează o construcție
solidă ce ghidează procesul psihoterapeutic.
Cel mai consistent concept din psihologie și psihoterapie e relația. Astfel , au existat
mulți specialiști ce susțineau și susțin că relația e sursa ce oferă o semnificație și o va lidare
Self-ului, începând de la teoria contactului formulată de Laura și Frederik Pearls (1951) ,
pornind de la premisa lui Fairbairn (1952) că oamenii caută relațiile de la începutul vieții; de
la contactul interpersonal al lui Sullivan (1953) , până la te orii relaționale și aplicații clinice,
realizate de Guntrip (1971 ) și Winnicott (1965) , de la teoriile stărilor Eu -lui și scenariul de
viață al lui Berne până la teoria centrată pe client a lui Rogers; de la aplicarea „chestionarului
empatic” a lui Kohut ( 1977), la teoriile relaționale formulate de Stone Center.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 12 –
Literatura dezvoltării umane susține că sensul Self -ului și stima de sine au rădăcinile
în contactul din cadrul relației. Teoreticienii relației de obiect oferă o perspectivă explicativă
asupra obi ectului ș i a importanței relatțiilor î n formarea și dezvoltarea ulterioară a sinelui
psihologic . Experiențele pozitive ale S elf-ului au loc în prima parte a vieții atunci câ nd
obiectul este grijuliu și hrănitor, copilul experiențiind siguranța și starea de a fi îngrijit. Pe de
altă parte, experiențele negative frustrează copilul. Obiectul este neatent, indisponibil și
nereactiv la nevoile bebelușului. Introiectarea acestor tipare de relaționare va conduce la
seturi de relaț ii de obiect constând dintr -o rep rezentare a Sinelui , o reprezentare a obiectului
si un liant afectiv al celor două reprezentări ( Gabbard, 2007 ).
Erikson (1950) descrie formarea identității Eu -lui ca o dezvoltare a relației
interumane (încredere vs. neîncredere, autonomie vs. rușine și su spiciune etc.). De la
fundamentul teoretic al contactului împreună c u conceptul lui Berne de stări ale Eu-lui, a
rezultat o focalizare a atenției pe dezvoltarea copilului.
Este important să cunoaștem aspectele personale ale clientului în ceea ce privește
rasa, cultura, istoricul lui și al familiei sale. S unt inclu se aici traumele inter -generaționale și
scenariile transmise trans -generațional, ce pot reprezenta esența problemei clientului.
Abordarea integrativă va transcende culturile și va respecta perspec tiva unică asupra lumii și
valorile clientului. Se vor lua în calcul aspecte sociale, politice, economice, culturale și
organizaționale în raport cu dezvoltarea sinelui. O atenție îndreptată asupra problemelor
legate de rasă, cultură, și context lărgit est e esențială pentru o psiho terapie eficientă, dar și
etică (Garfield, 1995) .
Psihologia integrativă încurajează conștientizarea ecologică și locul nostru pe planetă.
Naess (1989 ) identifică sinele ecologic ca fiind o consecință a maturizării psihologice
naturale.
Introduce rea viziunii relațion ale în dezvoltarea persoanei și î n practica
psihoterapeutică a determinat aprecierea construcției active a clientului.Dacă privim clientul
din perspective simultane – copil cu nevoi, procese și experiențe de -a lungul vieții – atunci
folosim Self -ul pentru a explica procesul de dezvoltare și integrare.
b) Stările Eu -lui
Psihoterapia integrativă unește „construcții” provenite din diferite școli teoretice,
rezultând o organizare unică a ideilor teoretice. Conceptele de contact în relații, stările Eu -lui
și scenariul vieții sunt conceptele centrale ale teoriei integrative.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 13 –
Berne (1961) cel care a formulat Stările Eu -lui, oferă o construcție ce unește mai
multe idei teoretice. Berne definește Starea de Eu -Copil ca un Eu arhaic, ce constă din fixații
ale stadiilor primare de dezvoltare. Starea de Eu -Copil reprezintă acea stare din prima
perioadă de dezvoltare, funcționând în Starea de Eu -Copil, persoana observă nevoile și
senzațiile interne și lumea externă în același mod ca î n primul stadiu de dezvoltare.
Starea de Eu -Copil include: nevoi, dorințe, necesități și senzații, mecanisme de
apărare, procesul de gândire, percepțiile, sentimentele și comportamentele din faza de
dezvoltare în care apare fixația. Fixația apare când copilul are o nevoie critică de contact și de
a se apăra împotriva disconfortului.
Starea de Eu -Părinte e o manifestare a introiecțiilor personalități a unei anumite
persoane așa cum a fost perceput de copil în momentul introiecției (Loria, 1988).
Introiecția e un mecanism de apărare folosit când contactul total psihologic între copil
și adultul responsabil lipsește. Funcția introiecției e de a oferi o iluzie că relația e menținută,
dar cu riscul pierderii Self -ului. Conținutul Stării de Eu -Părinte p oate trece prin introiecție, în
orice punct al vieții și dacă nu e reexaminat în procesul de dezvoltare, rămâne neasimilat la
Starea de Eu -Adult.
Starea de Eu -Părinte reprezintă o parte „străină” a personalității, dar în realitate
formează o personalitate împrumutată aflată în poziți a de a produce influențe i ntrapsihice
asupra Stării de Eu -Copil.
Starea de Eu -Adult constă în:
– dezvoltare moral ă, cognitivă și emoțională corespunzătoare vârstei;
– abilitatea de a fi creativ;
– capacitatea de a avea un angajament total în relațiile importante .
Starea de Eu -Adult integrează ceea ce se întâmplă în fiecare moment (intern, extern)
experiențele trecutului și efectele rezultate, precum și influențele identificărilor psihologice
ale altor persoane importante din viața subiectului.
Teoriile relațion ale de atașament, regresie, internalizare (Guntrip, 1971) devin
mai importante dacă sunt integrate alătu ri de concepte ale Stării de Eu -Copil, ca și fixații a
unei perioade de dezvoltare anterio ară și alături de Starea de Eu -Părinte ca și manifestări de
introiecții ale personalității așa cum sunt percepute de copil în momentul introiecției.
Conceptul psihanalitic al psihologiei și funcției Self -ului, (Kohut, 1977) ,
precum și conceptul terapiei gestaltiste, de întreruperi defensive ale co ntactului ( Pearls,
Hefferline, & Goodman, 1951 ), pot fi combinate într -o teorie a Stărilor Eu -lui pentru a
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 14 –
explica prezența continuă a Stărilor separate ale Eu -lui, ce n u pot fi integrate în starea Eu –
Adult. Teoria Stărilor Eu -lui poate servi și pentru a defini și unii conce ptele psihanali tice
tradiționale de transfer ( Langs, 1976 ) și tranzacțiile no ntransferențiale (Berne, 1961 ).
Transferul din perspectiva psihoterapiei integrative a Stărilor Eu -lui e văzut ca (Loria,
1988) :
– mijlocul prin care clientul poate descrie trecutul, poate dezvo lta nevoile
pe care le -a formulat;
– rezistența la reamintirea experiențelor din copilărie și blocarea unora
dintre ele;
– exprimarea unui conflict intrapsihic și dorința de a obține intimitate în
relații;
– exprimarea dorinței psihologice universale de a organ iza experiențe și
de a crea semnificații.
Această viziune integrativă asupra transferului, oferă unei comunicări continue , cât și
recunoașterea și respectul pentru tranzacțiile netransferențiale.
c) Scenariul de viață
Conceptul reprezintă al 3 -lea elemen t unificator al terapiei integrative și
descrie cum preșcolarii și copii mici încep să dezvolte reacții și expectanțe ce definesc lumea
în care trăiesc împreună cu ceilalți oameni. Există răspunsuri, studii care propun o hartă
psihologică ce ne ghidează cu m să ne trăim viața ( Erskine, 1980 ):
– țesutul codat din corpul nostru, evenimentele biochimice;
– credințele emoționale și cognitive;
– atitudinile și valorile.
Eric Bern e este cel care a numit această hartă scenariu de viață – eng. script (1961,
1972), iar F ritz Pearls, inovatorul ter apiei gestalt , a descris un pattern repetitiv de împlinire al
Self-ului pe care l -a numit scenariu al vieții (1976 ).
Alfed Adler (1956) numește această experiență stil de viață, Sigmund Freud (1961)
folosește termenul de compulsie repetitivă, Arlow (1969) se referă la fantezie inconștientă și
schemă. În psihologia psihanalitică a Self -ului, sistemul Self -ului se referă la pat ternurile de
stimă scăzută și interacțiunile de apărare ale Self -ului (Basch, 1988 ), ce sunt rezultatele unor
principii organizatoric e inconștiente, numite mai târziu, inconștient prereflexiv.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 15 –
Stern (1985) , în analiza realizată asupra preșcola rilor, numește aceste patternuri ca
reprezentări generalizate ale interacțiunilor (Chiriac, 2014).
Sistemul s cenariului de viață e împărțit în tre i mari categorii:
1) credințe
2) manifestări
3) experiențe de întărire a credințelor.
1) credințele scenariului de viață – resursele acestora sunt reprezentate de reacții de
supraviețuire, reprezentări ale interacțiunilor generalizate, decizii, conc luzii, apărări și
susțineri, apărute în procesul de creștere. La rândul lor, credințele sunt împărțite, în trei
categorii: credința despre Self, despre alții, despre calitatea vieții. Odată adoptate, ele
influențează modalitatea de interpretare a stimulilo r.
Credințele sunt menținute pentru a evita nevoile nesatisfăcute și sentimentele
corespunzătoare refulate în momentul formării s cenariului precum și pentru a oferi un model
predictiv al vieții și al relațiilor interpersonale (Erskine și Moursund, 1988).
Predicția e importantă dacă va exista o criză sau o traumă; chiar dacă sc enariul e
distructiv din punct de vedere personal, oferă totuși o balanță psihologică sau homeostazică
(Barry & Hufford, 1990). Orice întrerupere a modelul ui predictiv produce anxietate iar pentru
a evita acest disconfort, organizăm percepțiile și experiențele pentru a menține credințele
scenariului de viață (Erskine, 1980).
2) manifestările s cenariului de viață – Dacă se află în starea de stres sau dacă nevoile
curente nu sunt îndeplinite în viața adultului, persoana poate avea comportamente prin care se
verifică credințele sale. Aceste comportamente reprezintă manifestările s cenariului și pot
include orice comportament observabil (alegerea cuvintelor, formularea propozițiilor, tonul
vocii, relatar ea emoțiilor, gesturi și mișcări ale corpului). O persoană poate acționa printr -un
comportament definit de credințe sau poate acționa într -un fel. De exemplu, o persoană spune
„nu știu” când „crede că sunt prost” sau excelează la școală pentru ca ceilalți să nu descopere
că e ,,prost".
Indivizii pot avea și reacții fiziologice în locul comportamentelor descrise. Aceste
experiențe interne nu sunt observate în mod direct , dar persoana poate spune că are „fluturi în
stomac” cu tensiune musculară, dureri de cap , colită sau orice răspuns somatic cu tr imitere la
credințe . Persoanele ce acuză somatizări sau boli în mod frecvent sunt de părere că ceva nu e
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 16 –
în regulă cu ei și folosesc simptomele fizi ce pentru a -și întări credințe -o apărare cognitivă
folosită pentru a păstra sistemul scenariului de viață intact (Erskine, 1980).
Scenariul se poate relata și prin fantezii, individul își imaginează comportamente ale
lui sau ale altcuiva sprijinite pe credințe . Aceste comportamente fantezii, funcționează ca și
comport amente de întărire a credințelor /sentimentelor (O'Reilly -Knapp & Erskine, 2010 ).
3) experiențele de întărire . Orice relatare a sc enariului de viață se poate concretiza
într-o experiență de întărire: o întâmplare c e dovedește că acesta e valid .
Experiențele de întărire sunt formate din emo ții, amintiri reale sau imaginate ale
propriului comportament sau a comportamentului altor persoane; o amintire în ceea ce
privește experiențele interne ale corpului; rămășițe de fantezii, vise sau halucinații.
Experiențele de întărire servesc drept mecani sme de feedback pentr u a întări credințele de
viață . Doar acele amintiri ce susțin credința scenariului sunt acceptate și reținute, cele ce
neagă credințele tind să fie uitate, deoarece ar schimba tot procesul defensiv.
Credințele fiecărei persoane oferă o schemă de observare a Self -ului, a celorlalți și a
calității vieții. Pentru a începe relatarea sc enariului , indivizii trebuie să renunțe la alte opțiuni
și vor menține comportamentul „natural” , singurul mod în care ei pot răspunde. Dacă sunt
folosite soci al, atunci relatările produc experiențe interpersonale și contribuie la întărirea
credințelor.
Astfel, scenariul de viață aș fiecărei persoane este întărit prin operațiile celor trei
subsi steme interdependente . Sistemul acestuia este un mecanism de apărare în fața
conștientizării experiențelor din trecut, a nevoilor și a emoțiilor; în același timp e o repetare a
trecutului (Chiriac, 2014).
1.4 Valorile psihoterapiei integrative
Psihoterapia integrativă susține unicitatea în diversitate a fiecărei persoane, iar
practica terapeutică relevă valorile ce o fundamentează. Ken Evans a precizat cele 15 valor i
ale psihoterapiei integrative, care pot fi aplicate în practica c linică (preluare din Evans &
Gilbert, 2010 ).
1. Experiența subiectivă a clientului este adevă rul lui și punctul de începere a
explorării. În ps ihoterapia integrativă acceptarea a ceea ce are de oferit clientul și onorarea
lumii sale așa cum este pentru el este responsabilitatea principală a terapeutului. Experiența
clientului constituie punctul de plecare în explorare, urmată de schimbare și integrare a
trecutului în prezent.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 17 –
2. “Acum" este c onștiinta prezentă a clientului și singurul moment în care e poate avea
un control direct. “Acum" poate fi copleșit de trecut, ca și în cazul transferului sau de
anxietatea de viitor. Clientul descoperă in “acum” ceea ce este moral în conformitate cu
propriile opțiuni și valori. Acum este unul din darurile de preț pe care le are atât
psihoterapeutul cât și clientul, pentru că doar acum clientul descoperă ceea ce este în
conformitate cu prezentul.
3. Oamenii sunt capabili de răspuns, principalii agenți în determinarea propriului
comportament. Cu toate acestea, vedem oameni ca integra ți în contextul lor, care poa te limita
opțiunile deschise , uneori în moduri defrag mentate. Clientul este principalul responsabil în
determinarea propriului comportament.
4. Moralitatea se bazează pe nevoile organice – pe o cunoaștere relativ exactă a ceea
ce este, mai degrabă decât "ar trebui", bazată pe o impunere arbitrară a ceea ce cred alții.
Aceasta se aplică în reglementarea relațiilor inter -personale, în reglementările intra -psihice și
în normarea grupurilor sociale.
5. Având în vedere faptul că fiecare client are posibilitatea de a -și alege
comportamentul, în "acum", terapeutul lucrează pe ntru a -l ajutra să intesifice conștientizarea
asupra antecedentelor, reacției organice și consecințelor comportamentului. Astfel terape utul
mai degrabă explorează decât modifică comportament ul.
6. Rela ția terapeutică este un micro -cosmos al "mo dului de a fi în lume" al clientului.
Prin urmare, este important că prezența activă a terapeutului să fie autentică și energizată,
sinceră și directă. Aceasta cere terapeutului s ă fie con știent de contra -transfer și să aibă
dezvoltată o capacitate de auto-conștientizare semnificativă pentru a monitoriza procesul și,
în particular, potențialul pentru abuzul de putere în relația terapeutică.
7. În auto -reglarea naturală, alegerea și învățarea se întâmplă cu o firească integrare a
minții și corpului, a gândir ii și sentimentului, fizică și spirituală, de sine și de mediu.
8. Schimbarea este posibilă și are loc holistic atunci când o persoană devine cine și ce
este și nu când încearcă să devină ce nu este. Paradoxal schimbarea are loc nu prin
constrângere, ci d acă o persoană alocă timp și efort de a deveni ea însăși (Beisser, 1970).
9. Viața este într -un flux constant. Tratamentul nu doar afectează lumea, dar și
socialul are impact în terapie. Creșterile personale și dezvoltarea sunt p osibile și necesită
consti entiză ri intrapsihice, inter -personale și socio -politice pentru deconstruirea și
reconstruirea cunoașterii, conștientizării și înțelegerii.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 18 –
10. Factorii de mediu se dovedesc a fi o sursă majoră de stres, lipsă de putere și
alienare. Acesta este un manifes t particular împotriva inegalității de șanse și practicii
opresive. Psihoterapia integrativă susține dreptul unei persoane de a fi diferită și acest lucru
necesită provocarea și confruntarea cu rasismul, sexismul, diferențe le de sex și clasă.
11. Dialogul este o manifestare a perspectivei existențiale asupra relației. Ideea de
"sens" a lui Buber susține viziunea terapiei, ca fiind o "co -creare", ideea că "adev ărul" începe
cu doi. Personalul ( "EU" ) are sens numai în raport cu un altul, în dialogul Eu -Tu sau în
contactul Eu -Obiect. Dialogul este bazat pe experimentarea relației cu alte persoane așa cum
sunt acestea și experi ențierea de sine – împărțind reciprocitatea și cooperarea, care la rândul
lor necesită disponibilitatea de a fi responsabil și autentic. D ialogul este susținut de crezul
modern feminist menținând importanța relației și afilierea în dezvoltarea identității și
dialogului, reciprocității și cooperării urmărind înțelegerea.
12. Prin urmare, maturitatea nu este doar despre autonomia sinelui, ci ș i despre sinele –
în-relație și este un proces continuu de ajustare creativă de -a lungul vieții. Într -adevăr ,
sănătatea poate fi descrisă ca o interacțiune creativă între individ și mediu. Ajustarea fără
creativitate este conformitatea cu un standard extern și în conflict cu fenomenologia.
Creativitatea fără ajustare este nihilism și în conflict cu dialogul.
13. Atât sinele în izolare , cât și sinele în manipularea negativă a mediului pot fi
opresive – o formă de violență către sine sau către alții. Violența este văzută ca o încercare de
anihilare a sinelui sau a altora ceea ce este antitetic conștientizării și expresiei deschise a lui
Eu-Tu.
14. Sinele și celălălt/ceilalți pot fi privite cu curiozitate și compasiune, mai degrabă
decât o judecată negativă.
15. Psihoterapia integrativă u rmărește să promoveze suficienta integrare care
maximizează rezultatele ( ceea ce continuă să se dezvolte după ședinta de terapie și în
"absența" terapeutului ). Aceasta susține dreptul clientului la auto -determinare și demnitate
personală.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 19 –
CAPITOLUL II
TULBURAREA DEPRESIVĂ
Atât cercetătorii cât și practicienii discută ast ăzi despre o pandemie depresivă. Mai
mult ca oricând, tulburarea pare să fi luat o amploare străină epocilor precedente. Întrebările
care rezultă par legitime : este depresia o problemă de sănătate caracteristică erei
contemporane? A existat ea în forme diverse ori s -a manifestat cu amplitudini distincte în
istorie? Ce reprezintă această tulburare și în ce măsura psihoterapia poate fi de ajutor
persoanelor diagno sticate cu depresie? Capitolul își propune să ofere răspunsuri valide
acestor întrebări.
2.1 Perspective asupra conceptului – de la însemnările mesopotamiene
la ”națiunea Prozac”
Dovezi din cele mai vechi timpuri arată că depresia a traversat istoria omenirii.
Scrieri aparținând unor vindecători, gânditori și scriitori ai vremurilor apuse atestă
existența depresiei încă din antichitate . Acestea descriu conceptualizări specifice ale
cauzelor și simptomelor tulburării, precum și soluții pe care oamenii le -au căut at și
experimentat pentru a identifica căi optime de tratament . Manifestările prezentate
sugestiv au foarte multe puncte de incidență cu simptomatologia depresiv ă din practica
clinică modernă (Davison, 2006).
Textele mesopotamiene din secolul al II -lea î.H r. cuprind mărturii ale existenței
melancolie i, termenul folosit în epocă pentru depresie . În vremurile descrise bolile
mintale era u atribuite posedării demonice, iar ritualurile de vind ecare cădeau în slujba
clericilor (Lewis, 1934 ). Se poate deduce că depresia era privită drept o problemă
spirituală mai degrabă decât una biologică sau psihologică.
Literatura romană și elenă antică face, de asemenea, trimiteri la boli psihice
cauzate de spirite sau demoni. Medicii greci considerau că bolile sunt un rezulta t al
dezechilibrelor umorilor (sânge, flegmă , bilă galbenă și bilă neagră) numite discrazii .
Factori precum modificările sezoniere, clim ă, condiții geografice, vârstă, obiceiuri
alimentare și efort mental influențau echilibrul umoral . Depresia era pentru p rima dată
conceptualizată drept boală având atât cauze biologice și psihologice. Constituția umorală
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 20 –
a persoanei – temperament ul- explica tendința către depresie a unor persoane : excesul de
bilă neagră sau sensibilitatea crescută a bilei negre la căldură sa u frig determina instalarea
melancolie i. Amărăciunea neagră, așa cum era descrisă experiența depresivă, era înțeleasă
ca un cumul de stări reale de boală. În aceeași notă, m edicii Romei antice au continuat
studiul cauzelor melancolie i și și -au menținut int eresul pentru identificarea unor posibile
tratamente . Galen s -a evidențiat în acest sens , considerând că melancolia și bolile
mentale , în general , se datorau dezechilibru lui umoral, iar predispoziția temperamental –
depresivă garantează eșecul intervențiilo r ameliorative.
În Evu l Mediu, ideile despre boală au continuat să se bazeze pe schemele
explicative ale antichității. Un aport important pentru răspândirea conceptelor medicale și
a tratamentelor a revenit creștinilor și musulmanilor, care le -au populariz at în rândul
țărilor tranzitate în peregrinajele lor. Unele autorități medicale încurajau vânătoarea și
sacrificarea bolnavilor mintali. Alte voci continuau să pună în relație bolile mintale cu
cauze le naturale și susțineau necesitatea tratament ului medica l (Glas, 2003 ). De exemplu,
Robert Burton (1621) descria în ”Anatomia melancoliei” cauzele psihologice și sociale
ale depresiei (sărăcia, frica, singurătatea) și recomanda pentru tratamentul tulburării
exerciții le fizice, dieta, remedii le din plante și terapia prin muzică.
Secolul al XVIII -lea a fost o perioadă a contrastelor și a tensiunilo r privind
concepția despre boala psihică . Anatomia și patologia au cunoscut acum o dezvoltare fără
precedent, iar observația clinică a căpătat un statut important în d iagnosticare.
Senzorialismului clinic prindea teren, iar sensibilitatea sistemului nervos și a
analizatorilor a devenit punctul central de interes. Ideea că melancolia ar fi cauzată de
dezechilibre umorale era acum demontată, noțiunea de temperament fiind însă validată.
Depresia era pusă în legătură cu funcționarea defectuoasă a sistemului nervos central.
Spre sfârșitul epocii și de -a lungul secolului al XIX -lea s-a vorbit despre depresie ca fiind
un defect înnăscut, moștenit, iremediabil. Indivizii care er au suspecți în a prezenta această
tulburare și bolnavii mintali, în genere, erau abandonați de către cunoscuți și de către
societate ori închiși în azile speciale . În paralel, o convingere caracteristică viziunii
romantice asupra vieții specifică perioadei era aceea că stările de spirit melancolice
constituiau solul fertil al creativității , genialității și înțelepciunii (King, 1978 ).
A doua jumătate a secolului al XIX -lea se caracterizează prin desprinderea
psihologi ei de filozofie și medicină și constitui rea ei în corp de sine stătător. Teoriile
privind etiologia depresiei prezentau ideea suprasolicitării sistemului nervos central .
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 21 –
Neurologul Beard (1869) atribuia termenul de nevroză astenică condiției clinice aparent
noi, datorate tumultului vieții modern e. Această tulburare se manifesta prin senzație de
neliniște și tristețe persistentă , letargie și părea a fi consecința procesul ui rapid și masiv
de tehnologizare și industrializare. Persoanele care desfășurau o muncă intelectuală, cum
este cea de birou, e rau mai predispuse la a dezvolta o astfel de condiție datorită expunerii
la numeroși stimuli stresori. Angajarea în activități fizice, plimbările, evitarea alcoolului
și a preparatelor culinare din carne, reducerea activității sexuale și alegerea unui clim at
afectiv pozitiv erau principalele sfaturi medicale în vederea depășirii stării neurostenice.
Cazurile grave beneficiau de spitalizare.
Pentru prima dată în istorie, depresia este conceptualizată drept tulburare afectivă.
Dacă până la acest moment se cre dea că este o boală a corpului, un defect al minții ori o
tară ereditară insolvabilă, acum accentul cade pe impactul pe care emoțiile îl pot avea
asupra corpului și asupra psihicului . Această idee dă naștere științei stărilor emoționale
care va caracteriza abordarea clinică a tulburării în secolele XX și XXI. O dată cu această
schimbare de paradigmă terminologia începe să se modifice la rândul său . Dacă în trecut
se vorbea despre simptome depresive, în secolul imediat următor diagnosticul de
melancolie este înlocuit cu cel de tulburare depresivă.
Psihiatrul Kraepelin (1895) a fost cel mai prolific contribuitor la abordarea și
tratamentul bolilor psihice, conturând o teorie bio -genetică a depresiei și o clasificare a
formelor tulburării în funcție de severit ate. În acord cu aceste idei, necesitatea intervenției
medicale în depresie devenea un adevăr de necontestat .
O viziune opozantă a fost propusă de Sigmund Freud. În eseul ”Doliu și
melancolie” (1917) psihanalistul susținea că între doliu și melancolie exis tă diferențe
majore, deși ambele includ simptome depresive. Astfel, peste etapa de doliu, stare
naturală de depresie, persoana ar fi putut trece fără intervenție externă. În schimb,
melancolia era o stare de depresie fără o cauză aparentă, cu rădăcini subl iminale. Multe
dintre cauzele depresiei puteau fi identificate în copilăria persoanei depresive.
Reducerea decalajelor dintre punctul de vedere psihanalitic freudian și cel
psihobiologic kraepelinian a fost posibilă datorită aportului psihiatrului Adolf Me yer.
Meyer (1957) a conchis că atât experiențele din copilărie, cât și datul genetic ar putea
predispune la melancolie, dar că aceste predispoziții nu se confundă cu destinul persoanei.
Lui i se cuvine și meritul de a fi introdus termenul clinic de depresi e pentru a defini starea
de spirit negativă severă și prelungită.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 22 –
Progresele înregistrate după cea de -a două jumătate a secolului al XX -lea de către
neuroștiințe au furnizat noi informații privind funcționarea creierului. Natura
neurochimică și electrică a impulsului nervos a fost pusă în legătură cu comportamentul și
afectivitatea umană. Această pătrundere teoretică a facilitat apariția tratamente lor
medicamentoase, electroterapie i și intervenții lor chirurgicale utilizate în speranța tratării
depresiei. D e asemenea, abordările psihoterapeutice s -au diversificat pornind de la aceste
rezultate. Behaviorismul, orientarea cognitiv -comportamentală, precum și terapia centrată
pe client s -au adăgat psihoterapiei psihodinamice ca optiuni de tratament. Mai mult dec ât
atât, înțelegerea circuitelor neuronale a condus la o abordare unitară, ajutând la eliminarea
prăpastiei adânci dintre conceptualizările privind normalitatea și tulburările de ordin
afectiv (Davidson, Pizzagalli, Nitschke, et al., 2002).
Secolul al XX -lea se remarcă mai ales datorită unui eveniment important pentru
diagnosticul și intervenția clinică în bolile psihice. Crearea de criterii și categorii
diagnostice a condus la standardizarea tulburărilor mintale. Psihiatrii și psihologii au
adunat infor mațiile privind tulburările psihice în Manualul de Diagnostic și Statistică
Mentală (DSM) în 1952. În prima ediție a DSM reacția depresivă figura ca descriere a
unei stări emoționale scăzute ca rezultantă a unui conflict intern sau a unui eveniment
identif icabil. În paralel, industria farmaceutică americană punea pe piață tranchilizante,
anxiolitice și antidepresive. Alte voci considerau că substanțele cu rol în modificarea
stării de conștiință (LSD, de regulă) reprezentau cele mai eficiente paliative pentr u
tulburarea depresivă. Acestea aveau să devină piatra de încercare pentru populația anilor
1970 care se resimțea puternic după războiul din Vietnam (Lawlor, 2012).
În prezent oamenii de știință, clinicienii și psihoterapeuții admit că tulburarea
depresivă poate fi înțeleasă doar holistic. Astăzi nu se mai vorbește în termenii diviziunii
minte -corp, biologic -psihologic. Mai mult, se subliniază pluricauzalitatea,
plurifactorialitatea condiției Cu alte cuvinte depresia poate fi cauzată de cauze
psihologice, sociale, biologice, fizice sau de mai multe dintre acestea simultan. Nu mai
este necesar să se aleagă un singur motiv, așa cum nu există o singură interpretare a
tuturor formelor de depresie. Cu toate acestea, rezultatele unor sondaje recente (Murray,
Vos, Lozano, et al., 2012) arată că traversăm o perioadă pandemică a depresiei. Începând
cu anii 1990 se vorbește despre ”generația Prozac” (Walter, 1994), o populație care își
caută stabilitatea emoțională și fericirea cu ajutorul adjuvantelor farmaceutic e. Depresia
se află în prezent în topul condițiilor med icale din lume și se anticipează a fi a doua mare
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 23 –
problemă de sănătate publică după bolile cardiace până în 2020 (Friedaman & Anderson,
2014) .
Tehnologia actuală pare să devină o alternativă viabilă la tratamentele
psihofarmaceutice pentru depresie. Stimularea și antrenarea creierului cu ajutorul
computerului și al tehnicilor imagistice sunt în faza de testare. Costurile acestui tip de
intervenție reprezintă însă principala barieră în utilizarea în masă a programelor de brain
fitness (Topolovec -Vranic, Mansoor, Ennis, et al., 2015).
Așadar, depresia este o tulburare care a afectat omenirea încă din cele mai vechi
timpuri. Dacă pentru vechile popoare ea apărea fie ca o posedare demonică, fie ca un
dezechi libru umoral, pentru istoria mai recentă depresia a devenit o tulburare pusă pe
seama unor caracteristici înnăscute, a unor predispoziții. În ultimele două secole, viziunea
aspura etiologiei depresive s -a lărgit, incluzând atât elemente anatomo -fizio-genet ice, cât
și elemente din mediul de viață apropiat al persoanei și elemente socio -culturale
contemporane individului. Tratamentul tulburării a cunoscut modificări continue, de la
procesiunile și ritualuri la care persoanele suferinde erau supuse de către bi serică, la diete
diverse, activități sportive ușoare în aer liber, la soluții psihofarmacologice. În prezent,
tehnologia actuală promite căi de tratament eficiente și rapide.
2.2 Tabloul clinic al depresiei
În ultimii 50 de ani, de când depresia a devenit o temă de interes mondial, specialiștii
și-au ridicat o serie de întrebări în ceea ce privește această problemă de sănătate. Confuziile
teoretice au fost formulate astfel ( Ebmeier , Donaghey, & Steele, 2006):
1. Este depresia o exa cerbare a experiențelor fir ești sau diferă cantitativ și
calitativ de normalitate?
2. Poate fi considerată o entitate clinică distinctă, cu o etiologie specifică, cu un
prognostic recognoscibil și cu repercusiuni cuantificabile asupra existenței umane sau este
doar parte a unor alte tu lburări psihice și/sau organice?
3. Care este cea mai potrivită modalitate de raportare la depresie: ca la o reactie
sau ca la o tulburare?
4. Cauzele depresiei sunt de natură psihosocială ( stres, conflicte) sau
fundamentu l este unul biologic?
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 24 –
Multă vreme, acest e întrebări nu și -au găsit răspunsul, generând opinii și atitudini
diferite între specialiști (Moragne, 2011).
Tulburările depresive cuprind un grup neomogen de condiții caracterizate prin
labilitate afectivă și modificări cognitive , neurovegetative și psihomotorii asociate . Kaplan
(2001) definește depresie drept s tarea psihică caracterizată prin simțăminte de tristețe,
disperare, însingurare, scădere a stimei de sine și autodesconsiderare însoțită de inhibiție
psihomotori e/agitați e și simptome vegetative cum ar fi insomnia. Astfel acestea cuprind:
tulburarea depresivă majoră, distimia, tulburarea disforică premenstruală, tulburarea
destabilizantă a stăriilor de spirit neregulate, tulburarea depresivă indusă de substanțe,
tulburarea depresivă ca urmare a un ei condiții medicale și alte forme d epressive nespecifice.
Conform DSM V principala caracteristică a acestei categorii diagnostice o reprezintă starea
afectivă negativă care ia forma tristeții prelungite, a golului sufletesc sau a iritabilității
persistent e. Depresia este caracterizată prin simptome care se încadrează în două categorii:
psihologice și somatice (Preskorn, 1999) . Sentiment ul persistent de tristețe (disforie ) și starea
prelungită de lips ă de plăcere pentru a desfășura activități care produceau bucurie în trecut
(anhedonie) sunt unele din cele mai importante simptome psihologice. Pe fondul disforie i,
indivizii se descriu ca fiind neajutora ți și lipsiți speranță, inutili și incapabili . Aceștia plâng
ușor, tind să se evalueze negativ și nu au înc redere în viitor. Credința limitativă că viața nu
mai are niciun rost este consonantă cu percepția lor despre sine și despre existență.
Simptome le somatice ale depresiei includ modific ări ale somnului. Tulburările
ciclului somn -veghe pot fi de două tipuri :
– insomnie , atunci când individul are nevoie de mai mult timp decât este normal
pentru a adormi (ușoară dacă este sub 30 de minute, moderată , între 30 de minute și 120 de
minute și severă dacă persoana are nevoie de mai mult de 120 de minute pentru a ado rmi).
Insomnia este caracterizată prin dificultăți în ciclul de somn: fie adormi re cu dificultate fie
trezire la miezul nopții sau dimineața devreme.
– hipersomnie, dacă persoana doarme în exces (ușoară , când constă în circa de 30
minute de somn în plus f ață de normal , moderată , dacă excesul de somn durează între 30 și
120 de minute și severă , dacă se depășește pragul de 120 de minute de extra -somn ).
Creșteri le sau scăderi le neobișnuite ale apetitului sunt alte simptome fizice comune .
Acestea produc fluctuațiile corespunzătoare de greutate.
În plan psihomotor modificările apar ca agitație, anxietate și /sau hiperactivitate. Mai
rar, poate fi prezent retard ul psihomotor ( scăderea activității, încetini rea și reducere în
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 25 –
conținut și proces a gândirii -mutism) . Unele persoane raportează lipsă de energie și oboseal ă
persistentă , adesea însoțită de lipsa de motivație și incapacitatea de a iniția sarcini.
Tulburare a disforic ă premenstrual ă se referă la episoade care au însoțit majoritatea
ciclurilor menstruale în anul precedent diagnosticului. Acestea debutează înainte a sau în
timpul menstruație i și se ameliorează în termen de câteva z ile de la debutul menstruației.
Simptomele care caracterzează acest tip de tulburare depresivă sunt :
• labilitatea afectiv ă marcată ;
• iritabilitate furie, comportamente conflictuale ;
• dispoziție m elancolică, sentimente de inutilitate sau gânduri de autodepreciere ;
• anxietate, tensiune
și
• unul sau mai multe dintre urmă toarele simptome :
– anhendoni e;
– dificultate de concentrare ;
– oboseală sau letargie, lips ă de energie ;
– modificări semnificative ale apetitului : supraalimentare , pofte alimentare specifice;
– hipersomnie sau h iposomni e;
– sentimentul de a fi copleșit cu ușurință sau de a pierde control ul
– sensibilitate crescută a glandelor mamare , umflare, balonare sau creștere în greutate .
Distimia sau t ulburare a depresivă persistentă , conform DSM V, este considerată acea
condiție depresivă care prin persistență și durată a dus la cronicizare. Aceasta este
diagnosticată în cond ițiile persistenț ei simptomelor timp de minimum 2 ani. Simptomatologia
constă în p rezența stărilor afective negative în cea mai mare parte a zilei, mai multe zile la
rând și cel putin două dintre următoarele manifestări:
• lipsa poftei de m âncare s au mâ ncatul în exces;
• hipersomnie sau h iposomnie ;
• nivel scăzut de energie sau oboseal ă nejustificată ;
• stim ă de sine scă zută;
• sentimente de inutilitate.
Tulburările depresiv e nespecifice se referă la o categorie de co ndiții care provoacă
suferință semnificativă clinic sau insuficiență în domeniul social, profesional sau în alte
domenii importante de funcționare . Cu toate acestea, aceste stări nu îndeplinesc criteriile
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 26 –
diagnostice pentru alt tip de tulburare depresiv ă. Exemplificând, se poate observa caracterul
nespecific: episoade depresive scurte (4 -13 zile), stări depresive asociate cu simptome
insuficiente diagnosticării . În plus, aceste simptome nu pot fi atribuite altor probleme
medicale sau psihiatrice , nu reprez intă efectul fiziologic direct al unei substanțe și nu apar pe
fondul traumei pierderii .
Tulburarea depresivă majoră este caracterizată de apariția unuia sau a mai multor
episoade depresive în timpul cărora se deteriorează semnificativ funcționarea cognit ivă,
emoțională și apar probleme de natură neurovegetativă. Pentru a fi pus diagnosticul de
tulburare depresivă majoră este necesară îndeplinirea următoarelor criterii diagnostice: stare
de spirit scăzut ă, aproape î n fiecare zi, neinfluen țată de circumstan țe, preț de cel puțin 2
săptămâni , astenie, fatigabilitate și pierderea plăcerii pentru activități plăcute în trecut.
Simptomele secundare constau în anhedonie , nivel de energie redus , schimbă ri semnificative
ale apetitului , ritm somn -veghe afectat, deter minând fie insomnie, fie hipersomnie, retard sau
agitație psihomotorie , sentimente le de vinovăție și inutilitate, capacitate de concentrare /luare
a deciziilor semnificativ scăzută, viziune pesimistă asupra viitorului, ideație și comportament
auto-vătămăto r sau s uicidar intensificate. Tulburarea depresivă majoră diferă ca intensitate în
funcție de gradul de invaliditate cauzat persoanei.
Episodul depresiv ușor apare atunci când cel putin 2 din simptomele tipice sunt
prezente și sunt secondate de cel putin 2 din simptomele adiționale preț de minimum 2
săptămâni. Acesta se manifestă cu intensitate mică a simptomelor depresive, permițând
indiviului să funcționeze relativ normal în condițiile depunerii unui efort semnificativ
susținut. Tabloul clinic poate trec e însă neobservat. Principalul simptom este inhibiț ia
psihomotorie manifestată prin lentoare. Scăderea poftei de mâncare, a libidoului, insomnia
matinală și accentuarea condiției depresive dimineața sunt caracteristice acestui tip de episod
depresiv. Nu ap ar stupor ul și idei le delirante.
În episodul depresiv moderat dispoziția afectivă depresivă este mai intensă.
Minimum 2 simptome tipice plus cel pu țin 3-4 simptome secundare sunt prezente cel puț in 2
săptămâni. Principala problemă cu care se confruntă pe rsoana este inhibiția psihomotorie.
Ideația depresivă se concentrează în jurul neputinței, a lipsei de valoare personală. Inapetența
se accentuează, libidoul scade și pot apărea probleme precum frigiditatea la femei și
impotența la bărbați. Ritmul somn -veghe este afectat, trezirea matinală este urmată de o
acutizare a depresiei în prima parte a zilei. Anxietate de intensitate medie poate însoți stările
de melancolie .
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 27 –
Episodul depresiv sever poate însoțit de simptome psihotice (depresie delirantă) sau
nu. Sunt prezente toate cele 3 simptome tipice și minimum 4 simptome secundare cel puț in 2
săptămâni. Episodul depresiv sever fără simptome psihotice apare pe fondul unei dispoziții
afectiv e depresiv e intense. Calitatea somnului este puternic afectată, persoana trezindu -se
devreme dimineața (insomnie matinală) sau spre prânz (hipersomnie). Intensitatea depresiei
este maximă dimineața și în prima parte a zilei. Inhibiția psihomotorie este puternică și poate
merge până la stupor (absența oricărei forme de activita te, de comunicare și de alimentare).
Poate să fie în soțit de anxietate intensă, asoc ierea fiind c unoscută drept episod anxios –
depresiv sever. Riscul suicidar crește, maniera de comitere fiind denumită raptus suicidal.
Forma delirantă a episodului depresi v sever include delir de inutilitate, de depreciere, de
incurabilitate, de vinov ăție sau hipocondriac. În forme grave poate fi prezent delirul
paraniod însoț it de halucinații.
Tulburarea depresivă majoră poate prezenta c aracteristici atipice . Acestea reprezintă
prezența unei stări de spirit reactive , adică abilitatea persoanei deprimat e de a -și îmbunătăți
starea de spirit ca urmare a unor evenimente pozitive potențiale sau reale. Două sau mai
multe dintre următoarele manifestări secondează acest comportam ent reactiv: hiperfagie care
conduce uneori la creștere în greutate, hipersomnie, paralizie ca de plumb (senzația de
greutate în membre), sensibilitate crescută la rejecția interpersonală care produce deteriorare
socială sau profesională semnificativă.
În concluzie, depresia reprezintă o categorie de tulburări psihice cu un spectru larg de
semne și simptome psihologice și somatice. Impactul asupra stării de bine a individului este
vizibil și variază în funcție de intensitatea și tipul depresiei. Incapacita tea de a funcționa
social normal ca urmare a manifestărilor acestei tulburări conduce la izolare, pierderea
identității socioeconomice și la o calitate precară a vieții. Credința că viața nu mai are sens, că
boala nu are vindecare și că pesoana sa este lip sită de valoare este potențată de realitatea
cotidiană a individului și poate să -l determine pe acesta la suicid sau comportamente
autovătămătoare.
2.3 Modele teoretice de studiu al depresiei
O serie de modele teoretice asupra cauzelor, simptomelor și trata mentelor tulburării
depresive au fost dezvoltate de -a lungul timpului . Fiecare dintre acestea concentrează câteva
aspecte ale tulburării, însă niciuna nu oferă o perspectivă holistică . Specialiștii s-au întrebat,
în consecință, care dintre aceste abordări este cea mai adecvată? Practica psiho -clinică a oferit
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 28 –
un răspuns concludent : deoarece depresia este o problemă pluricauzală și multifațetată, fiind
experi ențiată în moduri particulare de la persoană la persoană, o unică abordare teoretică este
insuficie ntă (Schneider, Gruman, & Coutts, 2005).
Cele mai populare modele explicative ale depresiei sunt: abordarea biologică, cea
psihodinamică, abordarea cognitiv -comportamentală și abordările umaniste , constituind
fundamentul teoretic al intervențiilor farmacol ogice și a l unor psihoterapii utilizate în
tratamentul tulburării. În rândurile de mai jos fiecare abordare teoretică enumerată va fi
explorată.
2.3.1 Modelul biologic
Rezultatele studii lor biologice si psihosociale realizate în ultimul deceniu pentru a
înțelege natura depresiei au stimulat necesitatea lansării unor ipoteze care sintetizează toate
descoperiri le științifice într-o teorie etiologic ă unificată . Importanța perturbării ritmurilor
biologice pe de o parte, și consecințele psihosociale , pe de alt ă parte, constituie principalele
motive pentru care oamenii de știință sunt mai motivați ca oricând să înțeleagă fenomenele
biologice care stau la baza instalării și manifestării tulburării depresive.
Interesul pentru fiziologia tulburării este relativ re cent. L a începutul anilor 1980
apărea o primă dovadă concretă a cauzelor biologic e ale apariției depresiei. Testele de
laborator care examinau funcționarea creierului demonstrau că cel puțin jumătate dintre
persoanele suferinde prezentau tulburări funcțion ale la nivelul axei hipotalamo -hipofizare
(Lowry, 1984).
Kandel (1998) a construit un model interacționist pentru înțelegerea naturii și a
posibile lor cauze ale dep resiei. Acest model sublinia următoarele aspecte:
• toate procesele mentale își au originea în activitatea cerebrală ;
• genele ș i produsele lor proteice determin ă conexiuni neuronale și funcționare a
sistemului nervos ;
• experiența de viață influențează anatomia și funcționarea creierului și viceversa ;
• exprimarea alterată a gene lor produce sch imbări neuronale și anomalii
comportamentale.
Acest model a stimultat intens interesul pentru studiul biologic și genetic al etiologiei
tulburării depresive desfășurat în ultimele decenii.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 29 –
Cercetătorii au descoperit cauze bio -genetice multiple care concu ră la apariția
depresiei. Astfel, López -Ibor (19 92) concluzionă că există o vulnerabilitate multiplă implicată
în etiopatogenia depresiei :
Vulnerabilitatea genetică (implicând anomalii enzimatice, markerii moleculari,
transporterii, receptorii) determină t răsăturile depresive;
Vulnerabilitatea biochimică (deficit/exces de serotonină, noradrenalină,
dopamină, cortizol, acetilcolină și alți hormoni etc.) provoacă sindromul depresiv;
Vulnerabilitatea biologică (la nivel de cortex prefrontal, amigdală cerebrală ,
hipotalamus, hipocamp ș.a.) provoacă disfuncții cognitive asociate depresiei și risc
somatic.
Studiile efectuate asupra gemenilor și pe copii adoptați (Schwartz & Schwartz, 1993)
au arătat că tulburarea depresivă are o bază genetică solidă, prevalența ei fiind de 1,5 -3 ori
mai mare în rândul rudelor apropiate.
Cercetări de dată recentă au creionat idei mai complexe:
1. Cablarea neuronală defectuoasă (Angst, 2010) ar putea
constitui, conform rezultatelor studiilor de neuroimagistică, o posibilă
cauză a depre siei. Activitatea lobilor frontali ai encefalului, partea
responsabilă cu procesele cognitive superioare, au un nivel de activitate
mai scăzut decât în cazul persoanelor nondepresive. Alte date prezintă
defalcarea in procesele de prelucrare emoț ională care impiedic ă capacitatea
pacienților cu depresie în a suprima stări emoțio nale dezadaptative.
Nivelurile înalte de activare a amigdalei cerebrale , centrul fricii, persistă în
ciuda eforturilor cognitive de atenuare a emoțiilor cu impact negativ asupra
indivi dului.
2. Depresia poate fi asociată cu pierde rea în volum a anumitor
regiuni ale creierului . Hipocampus ul, parte a sistemul ui limbic (centrul
emoțional al creierului), a cărui funcționare este importantă în consolidarea
informațiilor din memoria pe termen s curt și lung este cel mai afectat de
procesul de atrofiere . Cu cât este mai severă depresia, cu atât mai mare
este pierderea în volum a creierului. Totodată, depresia pare a inhiba
neurogeneza. Din acest motiv, Peter Kramer (2016) o privește drept boala
cea mai devastatoare pe care omenirea a cunoscut -o.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 30 –
3. Sistemul endocrin poate juca, de asemenea, un rol în depresie.
Unele studii au indicat activarea cronică a axei hipotalamo -hipofizo –
suprarenaliene, sistem ce gestionează răspunsul organismului la stres.
Atunci când o persoană este în primejdie, hipotalamusul produce factorul
de eliberare a corticotropinei precum și alte substanțe care stimulează
glanda pituitară sa elibereze hormo ni de stres care determină un ră spuns de
tipul luptă, fugă sau îngheț.
4. În luc rările sale renumitul neurolog David Perlmutter (2013)
explică faptul că piatra de temelie a tuturor condițiilor degenerative –
inclusiv depresia – este o inflamaț ie, iar cei mai puternic i stimulatori ai
inflamațiilor din dietă sunt glutenul și zahărul. Pe rlmutter subliniază faptul
că persoanele care suferă de tulburări de dispoziție tind să aibă intoleranță
la gluten și viceversa (depresia fiind co -ocurentă în circa 52% din
condițiile diagnosticate de intoleranță la gluten).
Un punct forte al abordării bio logice a depresiei este acela că oferă predicții solide,
testabile și măsurabile cu privire la efectele neurotransmițătorilor asupra comportamentelor
persoanei depresive. De asemenea, problemele anatomo -fiziologice ale sistemului nervos și
endocrin pot fi identificate drept cauze concrete ale tulburării depresive. Concluzia că există o
predispoziție ereditară spre depresie a încurajat studiul cariotipului uman. Modelul biologic al
depresiei constituie baza teoretică a psihofarmacologiei. Ceea ce se poate re proșa , însă,
abordării biologice este reducționismul.
2.3.2 Modelul psihodinamic
Akiskal și McKinney încercau în 1975 să sintetizeze diversele puncte de vedere ale
psihanaliștilor cu privire la tulburarea depresivă. Efortul de a înțelege și de a încorpor a toate
aceste abordări a fost dificil, iar o teorie unificatoare, cuprinzătoare și specific psihodinamică
nu a putut lua o formă concretă. Mai degrabă, de -a lungul evoluției psihanalizei a existat o
tendință pentru abordări le teoretice discrete care se ap lică diagnosticului tulburărilor psihice.
Mai mult, cu toate că există numeroase teorii psihanalitice, puține au încercat să diferențieze
subtipuri le depresive .
Literatura de specialitate psihanalitic ă privind tulburările depresive a tratat în
principal descrierea teoretică și clinică în prejudiciul nozologiei și intervenției . Cu toate că
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 31 –
lucrările timpurii ale lui Abraham și Freud au oferit o înțelegere abil ă și de anvergură a
psihodinamicii care stă la baza tulburărilor depresive, o aplicație practică bin e diferențiată nu
a existat, stare de fapt remarcat ă de Freud însuși.
Cel mai activ element care a contribuit la abordare a psihanalitică libidinală a fost
primul postulat al lui Abraham referitor la oralitate și ambivalență ca factor i cheie în etiologia
depresiei. În 1911, el a propus ideea că pacienț ii își deplâng capacitatea pierdută de a iubi.
Regresând la un nivel de fixare orală, în care doresc să integreze obiectul iubirii, indivizii
experiențiază afecte dominante de furie și ostilitate. În 1924 a elaborat teoria și a conchis că
erotismul oral predispune indivizii la stări depresive. Fixarea orală, rezultatul unor
dezamăgiri repetate ale subiectului în relație cu mama, conduce la relații adulte intens
ambivalente. Aceste dezamăgiri sunt introiectate și conduc la clădirea unei stime de sine
scăzute.
Punctul de vedere freudian cu privire la depresie are la bază principiul pierderii . În
1917, Freud prezenta melancolia drept o "reacție față de pierderea unei persoane iubite sau a
unei abstracții puse în l ocul acesteia" (p. 61).
Pierderea reală sau simbolică a unei persoane apropiate constituie principala cauză a
declanșării melancoliei. În melancolie , subiectul răspundecu furie la pierdere și își
direcționează furia în prim ul rând împotriva obiectului pie rdut. Aceasta are puncte comune
clinice cu depresia: tristețe, durere morală și dezinteres pentru lumea exterioară . Dep resia este
însă un doliu care nu poate fi trăit conform etapelor obiș nuite în care obiectul pierdut este
înlocuit gradual , printr -un proc es psihologic, de noi centre de interes sau de iubire care se
substituie acestuia. Dacă în cazul doliului subiectul știe ce anume a pierdut , în cazul depresiei
pierderea este deseori inconș tientă, reprimat ă, legată de un eveniment din copilăr ie. Individul
poate considera că a pierdut ceva chiar dacă nu a deținut acel obiect (persoană sau lucru)
niciodată .
Ca reacție la pierderea obiectului persoanele depresive dezvoltă sentimente de ură de
sine și încep să se considere responsabil e pentru deficit . Ca urma re a acestor sentimente lor
apare impresia lipsei de valoare personală și stima de sine scade.
Freud c onsidera , de asemenea, că numărul prea mare al experiențe lor pozitive di n
cursul primului an de viață pot predispune individ ul spre a dezvolta depresie mai târziu in
viață. D acă persoana este hrănită sau îngrijită excesiv ca și copil nu va putea depăși stadiul de
dezvoltare orală. Dacă se va confrunta cu situații în care nu va primi atenția de care are
nevoie, individul se va simți respins, neiubit, inferior .
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 32 –
După formularea conceputului de SupraE u, Freud (1923) a conchis că vinovăția
melancolică si depresia își au originea într -un conflict între Eu și exigentele Supraeului.
Persoana devine foarte critică cu sine, autoblamându -se și reproșându -și în permane nță ceva
ce ar fi putut fi făcut mai bine. Acest conflict are repercusiuni negative asupra Eului, care nu
se mai simte iubit.
Depresia a fost privită de Freud ca un proces psihic ispășitor. Cu toate acestea,
criticile teoriei sale au evidențiat faptul că a cestă abordare este destul de confuz ă și dificil de
aplicat înțelegerii si tratării individului deprimat .
Dar de ce apare depresi a la persoanele care nu au pierdut pe cineva sau ceva drag? În
timp ce teoria psihanalitică a cunoscut l ărgirea perspectivelor, teoreticieni i săi au început să
studieze funcțiile generale ale ego -ului, dezvoltarea lor și rolul lor în tulburările psihiatrice ,
accentul mutându -se de la importanța libidoului. Mulți teoreticieni ai curentului psihanalitic
susțin eau că pierderea respec tului de sine ar fi cauza pentru care persoana cunoaște realitatea
depresiei. Melanie Klein (1975) , neopsihanalist , considera că o persoană își poate pierde
stima de sine atunci când calitatea relației din timpul primului an de viață cu mama este
precară. În cazul în care un individ nu are experiențe pozitive cu mama lui sau relația îi
produce frustrări majore apare o predispoziție depresivă. Aceste nemulțumiri față de părintele
de gen feminin sunt interiorizate și devin nemulțumiri față de sine. Interpreta rea lui Klein se
aseam ănă cu teoria freudiană cu privire la predispoziția pentru depresie. Așadar, d epresia are
un sens unic în teoria k leinian ă și este legată de sarcini specifice de dezvoltare ce trebuie
rezolvate parțial în copilaria timpurie pentru a se putea obține echilibru l psihic.
Furia apare la mulți psihanaliști drept componentă importantă a rețelei de cauze
cedetermină apariției depresiei (Lowry, 1984) . Astfel, în funcție de geneză și de dinamică
depresia poate fi de două tipuri: reactivă sau endogenă . În primul caz depresia este o
consecință a pierderii inconștiente a unui obiect, în timp ce în al doilea caz este declanșată de
circu mstanț ele in care individul se simte provocat și ar dori să riposteze agresiv nu îi este
permis. Furia reprimată îns oțită de sentimentul de neajutorare se transformă în tristețe.
Într-un studiu realizat în anii 1970, Clayton (1972) a făcut cercetări pe un lot de femei
și bărbați al căror partener de viață decedase. Studiul s -a desfășurat timp de un an de la
moartea soți lor lor. Cercetătorul a constatat ca 45 la sut ă dintre subiec ții săi îndeplineau
criterii pentru un diagnostic de depresie. Concluziile lucrării au venit să întărească teoria
psihodinamică a depresiei ca doliu.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 33 –
Henri Rey (1994) propunea noțiunea de organiz are psihică depresivă caracterizată
prin existența a două elemente in terdependente. În primul rând, depresia nu poate exista în
absența pierderii unui obiect (persoană de atașament sau semnificativă, relație, lucru material
sau ideal , standard, așteptare c u privire la sine). Al doilea element se referă la sentiment ul
responsabilității personale , conștientă sau inconștientă, în legătură cu această pierdere.
Deși anumite puncte de vedere s -au confirmat ca fiind valide, abordarea
psihodinamică a depresiei a c unoscut numeroase critici. Multe dintre acestea sunt similare
criticilor aduse teoriei psihanalitice (Comer, 1992). Principalul reproș a fost formulat astfel:
nu există nici o modalitate concretă de a dovedi ipotezele . Nu există nici o modalitate de a
verifica dacă o persoană este blocat ă în faza orală de dezvoltare , deoarece teoria
psihodinamic ă depinde de interpretări subiective . Apoi, ce presupune hrănirea și îngrijirea
excesivă a unui copil în primul său an de viață și în funcție de ce anume poate fi evaluat acest
aspect?
2.3.3 Modelul cognitiv -comportamental
Teoreticienii curentului cognitiv -comportamental consideră că persoanele depresive
au o gândire de fond care denaturează realitatea. De asemenea, aceștia consideră că depresia
este un tip de neaj utorare învățată (Papalia & Olds, 1988). Totodată, depresia se instalează și
ca urmare a absenței, totale sau parțiale, a întăririlor comportamentelor bune ale persoanei.
Motivația și autocontrolul scad atunci când indivizi i sunt expuși la feed -back -uri n egative
(Wetzel, 1984) .
Beck a extins teo ria psihiatrică a depresiei ca tulburare afectivă prin accentuarea
aportului cognițiilor iraționale. Studierea clienților diagnosticați cu depresie a condus la
identificarea unor teme commune: discursului depresiv , stima de sine scăzută, senzați a de
privare, exage rarea problemelor, auto -critica permanentă, ideația suicidară. Pentru Aron Beck
(1967), depresia reprezintă distorsionarea realității prin a socierea gândurilor negative cu
experiențele de zi cu zi. Aspectele pozitive sunt fie omise, fie trecute cu vederea, deoarece
persoana le consideră nesemnificative. În cazul persoanelor depresive se poate identifica o
triadă cognitivă cuprinzând viziuni negativ e despre sine, mediu ș i viitor. Spre exemplu,
viitorul este vă zut cu pesimism, un timp sumbru, nesigur, plin de suferință. Această privire
mortificantă a viitorului este de neclintit. Persoana anticipeaz ă că varianta nefavorabilă de
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 34 –
rezolvare a fiecărei situații de viață este singura viabilă. Gâ ndurile sumbre despre sine și
mediu apar ca interpret ări negative ale unor evenimente firești. Există o predispoziție spre
considerare a variant ei cea mai puțin optimistă dintre toate posibilit ățile existente . Beck a scris
că această triadă se bazează pe modele de gândire specif ice: inferență arbitrară, abstracție
selectivă, suprageneralizare și dihotomizare a gândirii . Inferența arbitrară se referă la
interpretarea greșită a declarațiilor celorlalți, la extragerea unor concluzii specifice în lipsa
dovezilor care să o susțină sau să o infirme . Abstracția selectivă reprezintă concentrarea
asupra detal iilor cu extragerea celor negative și utilizarea lor în situații diferite față de
contextulul initial. Suprageneralizarea reprezintă tendința persoanelor de a trage concluzii
globale d espre sine și lume pe baza un incident sau a unui eveniment izolat . Polarizarea sau
dihotomizarea gândirii este tendința de a concepe lucrurile în alb și negru, totul sau nimic.
Acestea sunt potențialități având originea în experiențele precoce nefaste. E le se activează
atunci când mediul o permite. Activarea patternurilor de gâ ndire negativ ă determină apari ția
simptomelor depresive : tristețe, angoasă, frică, iritare , pasivitate etc . Triada cognitiv ă
predispune individul spre eșec și devalorizare în toate planurile de activitate. Individul tinde
să ia lucrurile foarte personal , se vede plin de defecte , fără valoare umană . Adesea, acesta
pretinde prea mult de la sine și se învinovățește pentru fiecare eșec.
O teorie behavioristă care se aseamănă cu viziune a freudiană asupra depresiei
propune ideea că persoanele care dezvoltă această tulburare au fost hiperprotejate în copilărie
(Wetzel, 1984 ). Stresul și presiunea lumii reale apar ca fiind insurmontabile . Protecția
parentală exagerată de care au avut parte persoanele depresive le -a determinat să devină
pasiv e și le -a creat sentimentul că sunt incapabile să -și poarte singure de grijă.
Psihoterapia cognitiv -comportamentală îl îndrumă pe client să reflecteze asupra
validității credințelor și schemelor sale de gândire. Ace astă validitate poate fi probată doar
atunci când există dovezi palpabile care să o susțină. În cazul în care nu există probe că
gândurile sale trec testul realității obiective, clientul este ajutat de către terapeut să
înlocuiască g ândurile au tomate, iraționale cu unele alternative, raționale. Această suplinire
aduce cu sine o viziune mai optimist ă asupra sinelui și asupra realității exterioare, generând
emoții pozitive și comportamente funcționale.
Originalitatea abordării cognitiv -comportame ntale constă in ipoteza că afectivitatea
negativă secondează deficitul de adaptare a structurilor cognitive. Centrarea exclusivă pe
aspectele cognitive și conative ale bolii în detrimentul evenimente lor interne (așteptările,
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 35 –
valorile, atitudinile, evaluări le personale, temeri le, dorințe le etc) constituie principala limită a
modelului teoretic.
2.3.4 Modelele umaniste
Abordarea umanistă dezvoltată în anii 1960 a apărut ca o reacție critică la curentele
psihanalitic și cognitiv comportamental. Psihoterapiil e experiențial -existențialiste au fost
cristalizate pornind de la idei filozofice, religioase și spiritualiste. Ps ihologii umaniști au
mizat pe ideea unei psihoterapii centrate nu pe tehnică, ci pe client .
Carl Rogers si Fredrick Perls, doi dintre cei mai de seamă exponenți ai acestui curent
de gândire, considerau că oamenii se nasc știind cum să fie sănătoși și sunt atrași în mod
natural spre a face alegeri sănătoase. Însă a ceste impulsuri naturale sanogene pot fi
contracarate de părinți, profesori, lider i religioși și alte autorități care acționează abuziv . De
aceea, terapeutului îi revine rolul de a -și ajuta clienții, cu grijă iubitoare și sprijin, să
depășească infl uențele negative ale autorităților și să își recapete autonomia spre a face
propriile ale geri sănătoase, generatoare de creștere. Direcția de creștere trebuie să fie
acționată din interior (mai degrabă decât să răspundă la nevoile societății), astfel încât fiecare
ființă umană să devină tot ceea ce s -a născut să fie, explorându -ți pe deplin in teresele
înnăscute și aducând astfel o contribuție unică pentru societate. Noțiunea teoretică care
rezumă acest proces o reprezintă starea de autoactualizare.
Rogers (1957) privea incongruența d intre sinele ideal și cel real ca fiind o cauză a
instalării depresiei. Acesta considera că relația terapeutică dintre client și psihoterapeut este
cea care garantează ieșirea din depresie. Pentru ca acest lucru să se întâmple este necesar ca
alianța terapeutică să fie caracterizată de empatie, autenticitate și resp ect. Maslow (1971), de
exemplu, sugereaz ă că depresia apare atunci când individ ul nu este în măsură să facă față
solicitărilor vieții care îl împiedică să ajungă la auto -actualizare.
În analiza existențială (Längle , 2003) , depresia este teoretizată drept o tulburare
persistentă a relației cu viața, o relație complicată și defectuoasă cu existența. Fenomenologia
analizei existențiale descrie depresia prin incapacitatea de a înțelege sensul existenței și prin
lipsa de acces la valoarea vieții. Datorită acestor deficite s e instalează reacțiile de retragere
ale persoanei depresive.
Trei noțiuni au fost descrise ca având o importanță existențială petru înțelegerea
depresiei:
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 36 –
1. Interacțiunea , procesul care presupune schimbul și relaționarea cu sine
și cu mediul. Interacțiunea transformă contactul în relație. Din acest punct de vedere,
poziția depresivă se aseamănă cu poziția de cedatului. Datorită morții simbolice,
depresivul nu se mai bucură de schimbul natural uman în plan biologic și spiritual. A
fi mort înseamnă a nu mai putea întreține relații.
2. Modificarea, transformarea implică maturarea, creșterea și evoluția,
precum și ideea de efemeritate. Exist ă un proces al înt ăririi și unul al oboselii
asemenea antago nismului foame – satura ție. Aceast ă fluiditate a vieții nu mai este
caracteristică persoanei depresive.
3. Forța vitală – prezentă în plan biologic și psihic. În plan biologic ea
apare ca o capacitate de menținere a formei și fiziologiei homeostatice a corpului și a
organelor . În plan psihic forța vitală se prezintă ca dorință de a trăi, care îl orientează
pe om spre lume și ia forma emoțiilor. Vitalitatea este conștientizată prin orientarea
spre propria emoționalitate , prin deschidere interioară. Dorința subiectivă de a viețui
poate fi înțeleasă pr in trăirea în plan corporal a emoțiilor legate de sine, de
relaționarea cu persoanele semnificative (mai ales cu mama, care este matricea vieții).
În cazul depresiei, tristețea este blocată datorită percepției persoanei că aceasta ar fi
imposibil de tolera t și a sentimentelor de neputință. De aici rezultă și conduitele
autoagresive, autoblamarea și autodevalorizarea. Persoana depresivă are o forță vitală
semnificativ scăzută. Medicina antică descria un fenomen care caracterizează foarte
acurat devitalizarea specifică depresiei: unde nu exist ă mișcare, nu exist ă modificare.
Plenitudinea aspectelor vitale, trăirea valorilor precum frumosul și binele, relațiile
hrănitoare, care promovează viața reprezintă cele mai solide scuturi împotriva
instalării depresiei.
Teoreticienii și practicienii gestaltiști și -au arătat, la rândul lor, interesul pentru
înțelegerea depresiei și pentru crearea unor metode și tehnici specifice de intervenție
ameliorativă sau curativă. Terapeuții gestalt descriu persoana depresivă ca fii nd rigidă
corporal, cu un facies imobil și având un limbaj verbal plictisitor, cu o tonalitate scăzută,
neînsoțit de prea multe aspecte non – și paraverbale.
Perls, Hefferline și Goodman (1951 ) descriau simptomul ca fiind produs ul unui sine
creativ, manifes tare a unicității persoanei care indică totuși flexibilitatea redusă a pers oanei în
relație c u câmpul în care aceasta interac ționează. Referitor la simptomele specifice tulburării
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 37 –
depresive, enumerau următoarele manifestări: starea de spirit letargică, fat igabilitatea, ideația
suicidară , stare copleșitoare de frică, singurătate, rușine, nesiguranță și vină etc.
Depresia este un gestalt fix (Yontef, 1993). Persoana care suferă de această condiție
are o abilitate redusă de a sta în contact cu mediul, experien țiind cu dificultate starea de
prezență (aici și acum). Ea este incapabilă să reacționeze în acord cu nevoile actuale, ci
tiparele de comportament și responsivitatea l a cerințele mediului sunt dictate de scheme
rigide. În atingerea scopurilor, ea urmărește obiceiuri deja create, nu alegeri conștiente.
În psihoterapie este importantă relația terapeutică, care este și ea supusă evaluării și
diagnozei. O relație terapeutică sănătoasă este una în care ciclul experienței (fig. 1) este
parcurs lin, nevoia de retr agere a clientului apărând ca ceva firesc.
Figura 1. Ciclul gestalt al experienței
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 38 –
Clientul depresiv și psihoterapeutul pot co -crea o relație terapeutic ă depresivă. În
această situație , accentul va cădea nu pe condiția psihică a clientului, ci pe natur a defectuoasă
a alianței terapeutice. Într -o astfel de relație, ciclul gestalt este întrerupt (fig. 2), iar cei doi
parteneri experiențiază o stare depresivă în aici și acum. Această realitate poate fi privită ca
având reale beneficii pentru demersul ulterior al intervenției, folosind drept un instrument al
schimbării (Greenberg & Watson, 2005).
Figura 2. Întreruperile ciclului gestalt
Pentru ca depresia să ajungă un gestalt fix, persoana trebuie să fi experiențiat în mod
repetat moduri d eficitare de a relaționa cu sine și cu mediul. Cu toate acestea, modul
persoanei depresive de a interacționa cu cerințele interne sau externe este unul care îi aduce
beneficii. Dacă această manieră de a reacționa este o ajustare creativă, gestaltiștii vorb esc
despre ajustarea depresivă, un mod de a face față situațiilor limită experiențiind tristeț ea,
mecanism emoțional implicat în economia psihică prin care are loc conservarea resurselor
existențiale (Nesse, 2000).
Există 3 forme de manifestări care caract erizează condiția depresivă:
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 39 –
1. Prejudiciile imediate – un exemplu simplu îl reprezintă comportamentul
autovătămător sau comportamentele suicidare. În psihoterapie, apariția acestor
conduite reprezintă un moment de criză și necesită intervenție specifică.
2. Apăr ările somatice – simptome care împiedică ca prejudiciile mai
semnificative să apară. Exemple de defense somatice sunt voma, durerea, stuporul
depresiv etc. Dacă psihoterapeutul nu va permite trăirea acestor senzații sau
simptome, poate cauza întreruperea ci clului gestalt al clientului. Exemplificând
această idee, în cazul în care clientului nu îi este permisă experiențierea durerii
(desigur, ținând cont de intensitatea și extinderea sa temporală), acesta se va
deconecta de la propriul corp înainte de a conșt ientiza valoarea și semnificația
mesajului pe care suferința le poartă.
3. Apărările extreme – transformarea mecanismelor defensive cu rol de
protecție în moduri rigide, nefuncționale de reacționa. De exemplu, adâncirea în
starea de durere , care la început sem nala un pericol potențial, conduce la starea de
paralizie (psihică) dureroasă. Astfel, depresia devine fixare patologică a unui
mecanism defensiv util anterior.
Principalul scop al terapeutului gestalt este, atunci când lucrează cu un client afectat
de d epresie, de a -l ajuta să -și accentueze starea de siguranță și de a aprecia eforturile
clientului mai mult decât nereușitele acestuia, pentru a -l învăța astfel să tolereze frustrarea
apărută în momentele de insatisfacție.
Așadar, orientarea gestalt are o v iziune mai degrabă relațională a depresiei. Condiția
depresivă este privită ca o reacție la mediu, ca un rezultat al deformării mecanismelor
defensive utile și al transformării acestora în dogme de funcționare neadaptativă sau ca o co –
creație a clientului și psihoterapeutului în cadrul procesului curativ. Alianța terapeutică este o
configurație care creează câmpul, stabilește regulile și limitele de care persoana depresivă are
nevoie pentru a se simți în siguranță, ușurată de povara emoțiilor, senzațiilor ș i gândurilor
copleșitoare, precum și pentru a putea să -și asume responsabilitatea vindecării personale.
Teoria interpersonală asupra depresiei propusă de Coyne (1976) subliniază ideea că
persoanele care suferă de simptome depresive au tendința de a se anga ja excesiv în
comportamente de solicitare a feed -back -ului din partea persoanelor cu care relaționează. Cei
afectați de depresie le cer persoanelor semnificative, în mod obsesiv , asigurări privind
valoarea personală. Această că utare cons tantă de reasigurăr i și apoi pun erea la îndoială a
sincerității lor duce la iritare, frustrare și implicit comportamente de respingere și de evitare.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 40 –
Starr & Davila ( 2008) susțin că depresia apare atunci când evaluările din partea alterilor au o
natură negativă . Klerman și colegii acestuia (1984) subliniau rolul central al interacțiunii
social e în instalarea tulbură rilor depresive. Autorii au concluzionat că relațiile interumane pot
fi atât inițiatori ai debutului , cât și instrumente în eludarea și tratamentul tulburării. Într-o
reinterpretare a ctualizată a teoriei lui Coyne, Evraire și Dozois ( 2011 ) au concluzionat că
nevoia permanentă de validare ascunde o sensibilitate crescută la r espingerea socială. Teama
de rejecție își are originea în inconsistența obiectului de atașame nt în copilărie.
Comportamentele părinților pot influenț a calitatea vieții copilului și pot deveni surse ale
depresiei în viața adultă. Interacțiunea redusă părinte -copil, calitatea precară a acesteia,
conflictele familiale sunt doar câteva exemple.
Abord area interpersonală a depresiei, prin sublinierea importanței pe care
interacțiunile sociale le au pentru sănătatea psihică umană, extinde perspectiva asupra
funcționării armonioase a persoanei. În plus, ea oferă informații privind posibile cauze
relaționa le care stau la baza declanșării tulburării depresive și ajută la integrarea explicațiilor
de ordin cognitiv ale funcționării individului în cadrul relațiilor. Cu toate acestea, în
raporturile sociale indivizii aduc cu sine întreaga experiență personală an terioară. De aceea,
este foarte greu de disjuns între relațiile cu potențial depresiv și cele sanogene . Pentru doi
indivizi cu tendințe depresive, cu experiențe de viață similare același tipar de relație poate
reprezenta ceva cu totul diferit. Dacă pentru unul relația este satisfăcătoare, pentru celălalt ea
constituie o sursă de stres, de frustrare și poate fi un trăgaci al instalării depresiei (Williams,
Hagerty, & Ketefian, 2005).
Una dintre criticile care i s -au adus curentului umanist a fost aceea că ce ntrarea pe
experiențele subiective ale indivizilor face dificil ă operaționalizarea și în consecință
măsurarea obiectivă a conceptelor propuse. Accentul pus pe colectarea datelor calitative face
aproape imposibil ă verificarea eficienței terapiilor experienț ial-existențaliste pe care această
abordare le subsumează. Acestă lipsă a dovezilor empirice nu înseamnă însă că terapiile
umaniste nu dau roade sau că nu sunt printre cele mai actuale abordări la nivel mondial. Î n
plus, psihologia umani stă se concentrează exclusiv auspra voinței libere și a alegerilor
conștiente Cercetările arată însă că mintea inconștientă joacă un rol important în psihologia
umană. De aceea, intervenția psihologică specifică în depresie poate fi mai prolifică dacă sunt
luate în calcul și procesele subliminale implicate în manifestarea acestei tulburări.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 41 –
CAPITOLUL III
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ
Este psihoterapia un proces de învățare? Dacă obiectivul suprem al psihoterapiei este
schimbarea, oare nu este ea o formă a învățării transformato are?
Teoria învățării transformative privește schimbarea în perspectiva modificării acestor
trei dimensiuni: psihologică (schimbări în arhitectura și înțelegerea sinelui), cognitivă
(revizuirea sistemelor de credințe) și c omportamentală (modificări ale st ilului de viață).
Învățare a transformativă este extinderea conștiinței, prin transformarea viziunii asupra lumii,
ceea ce o aduce foa rte aproape de psihoterapie (Dirkx, Mezirow, & Cranton, 2006) .
3.1 O privire cuprinzătoare asupra învățării tansformațio nale
Illeris (2007) definea învățarea ca fiind orice proces al organismelor vii care conduce
la schimbări permanente ale capacităților, definiție care subsumează ideea transformării
personalității. Alți teoreticieni au extins înțelegerea noțiunii, punând -o în relație cu
schimbările în organizarea sinelui, cu restructurarea schemelor de gâ ndire și de
comportament în urma unor situații neobișnuite sau a crizelor, momente în care individual
este forțat să evolueze.
Rogers (1969) descria două tipuri de învățar e: una care presupune răspunsul automat ,
nemotivat intrinsec , la o sarcină educațională și una semnificativă , acel tip de studiu definit de
o curiozitate insațiabilă de a explora și de a descoperi în exterior noutăți care își găsesc o
corespondență în foru l interior al persoanei. Rogers vorbește despre un continuum al
situațiilor de învățare, polarizarea făcându -se în funcție de tipul și intensitatea emoțiilor
experiențiate, semnificație și relevanță. Dacă la un capăt se află sarcini care se adresează
exclu siv cogniției , la celălalt pol întreaga ființă este imersată , persoana fiind cea care pornește
tranformarea și utilizează atât raționalitatea, cât și intuiția . Autoactualizarea, îndeplinirea
potențialului propriu în vederea atingerii celui mai înalt nivel al ființăr ii umane sau procesul
devenirii nu poate avea loc în absența învățării semnificative. Participarea directă, activă,
experiențială la situațiile existențiale aduce creșterea și dezvoltarea conștiinței de sine
(Rogers, 2008).
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 42 –
Nu putem discuta despr e învățare transformațională dacă nu luăm în calcul sinele
psihologic, instanța care suferă schimbările datorate învățării. Sinele transformațional este un
concept a cărei abordare multidisciplinară îl plasează în centrul procesului de vindecare,
maturizar e și evoluție a individului. Siegel (2006) a încercat să creioneze un cadru descriptiv
al acestui sine care se transformă, enumerând următoarele elemente componente:
Sinele somatic – experiența arhaică a self-ului, localizată în corp. Invarianții somatici
și limitele pe care organismul le presupune stau la baza conturării sinelui corporal.
Câteva dimensiuni ale sinelui somatic sunt: trăsăturile fizice, forța și măiestria
corporală.
Sinele emoțional – rezidă din sentimentul de siguranță pe care persoana îl trăiește în
raport cu sine și cu ceilalți. Iubirea sau ura de sine, mulțumirea sau nemulțumirea față
propria persoană și mecanismele defensive reprezintă fațete ale sinelui afectiv.
Autoreglarea emoțională este garantul schimbării plenare.
Sinele figurativ – construit ca o nevoie evolutivă . Pentru a face predicții, persoana are
nevoie să își construiască teorii personale despre realitate. Identitatea și rolurile
sociale, evaluarea și eficiența interpersonală sunt componente ale sinelui figurativ.
Sinele refl exiv și conștient – este potențialul individuării, al autoactualizării.
Perceperea, reprezentarea și evaluarea de sine, reflexivitatea și conștiinta de sine sunt
fațetele sinelui reflexiv.
O abordare euristică (Bendicsen, 2013) descrie sinele transformativ ca fiind un
continuum developmental ai cărui poli sunt siguranța și nesiguranța. Siguranța de sine este
starea de stabilitate, încredere și năzuință . Când identitatea este caracterizată de siguranță
persoana își cunoaște resursele și modalitățile prin car e le poate accesa, nu devine anxioasă în
momentele sensibile și își propune trăirea unei vieți satisfăcătoare și pline de sens. Individul
crede despre sine că poate evolua spre oo variantă mai bună , căutând în permanență
semnificații noi și fructuoase ale experiențelor pe care le traversează. În opoziție, nesiguranța
de sine descrie identitatea fragilă, slab funcțională , des întâlnită în câmpul psihopatologiei.
Tot Bendicsen (2013) enumeră principalele caracteristici ale sinelui transformativ:
– Existența un ui imbold către autoactualizare ;
– Posibilitatea de a se conecta cu sine și cu ceilalți și de a răspunde satisfăcător
la cer ințele mediului intern și extern;
– Capacitatea de individuație și de a lega relații sănătoase, în acord cu așteptările
societății;
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 43 –
– Abilitatea de a gândi în forme abstracte;
– Capac itatea de a utiliza potențialul biologice în vederea supraviețuirii și
procreării ;
– Sentimentul clar al identității psihosociale, de gen și profesional ;
– Capacitatea de a tolera situațiile ambigue.
Dacă sinele este o entitate a cărei natură este modelabilă, se poate adresa următoarea
întrebare: este învățarea despre propria persoană procesul necesar și suficient în vederea
transformării sinelui? În această parte a tezei se va încerca elaborarea unui răspuns coerent la
întrebarea propusă.
Jarvis (1987) evidenția faptul că rezultatele procesului de învățare (conținuturile
cognitive, emoționale, practice și combinația dintre ele) sunt incorporate în autobiografie,
generând nevoia unei permanente schim bări de sine.
Poate cea mai apropiată teorie de ideea sinelui transformativ îi aparține lui Jack
Mezirow – teoria învăț ării transformatoare. Această abordare epistemologică (care țintește nu
doar conținuturile cunoașterii, ci și modul în care acestea se traduc în raport cu pe rsoana care
învață) descrie procesul schimbării structurii identității prin intermediul învățării (Mezirow,
1991) . Transformarea prin învățare conduce la extinderea conștii nței, prin modificarea
viziunii asupra lumii ș i asupra capacităților sinelui persoan ei. Pentru ca transformarea să aibă
loc este nevoie de o formă (conținuturile psihice, emoționale, acționale), de un cadru de
referință (un mod de cunoaștere) și de nevoi de schimbare bine formulate. Cadrul de referință
însumează credințele, ipotezele, asu mpțiile pe care un adult le are despre viață și lume si pe
care le utilizează drept filtre personale prin care m odelează în mod selectiv percepțiile ,
sentimente le și emoțiile , precum și cunoașterea, intențiile, obiectivele și așteptările.
Adulții utilizea ză scheme conceptuale construite pe baza c redințe lor individuale
despre modul în care funcționează un anumit lucru (obiect sau relații interpersonale), desp re
maniera în care se execută anumite comportamente, lucrări sau sarcini, despre importanța
identită ții persoanei și a rolurilor sale etc. Conform lui Mezirow (1991, p. 42), o astfel de
schemă este o "structură de ipoteze în care experiența anterioară asimi lează și transformă o
nouă experiență ". Posibilitatea schimbării acelor osaturi mentale care se do vedesc
dezadaptative este câștigul învățării unor conținuturi cognitive, senzoriale, emoționale și
conative potrivite momentului evoluției în care adultul se află (Mezirow, 2012) .
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 44 –
În 2000 teoreticianul evidenția cele patru moduri în care are loc învățarea: prin
elaborarea cadre lor de referință existente, prin învățarea unor noi cadre de referință, prin
transformarea credințelor sau prin transformarea obiceiurilor minții . Individul care parcurge o
experiență de învățare transformativă își modifică percepția despre sine și viață.
Dezorientarea dilematică – ”experiența care determină o persoană să pună la îndoială ceea a
crezut anterior a fi indiscutabil " (p. 333) – este prilejul care mobilizează pentru a genera
schimbarea necesară. Totodată, discursul rațional ș i reflecția critică permit schimbării să aibă
loc. Reflecția critică este demersul prin care o persoană creează în mod deliberat noi
înțelesuri plecând de la examinarea atentă a propriilor convingeri. Teoria descrie trei
principale moduri în care individul poate deveni reflexiv:
– în cazul în care veridicitatea cunoașterii este pusă la îndoială (reflecție
asupra conținutului)
– atunci când procesul prin care au luat nașetere vechile credințe pare
incorect (reflecție asupra procesului)
– în cazul în care premiz ele cunoașterii sunt incerte (reflecție asupra
premizelor).
Robert Kegan (1994) a preluat ideile lui Mezirow și le -a introdus în demersurile sale
teoretice developmentale. Acesta a concluzionat că transformările generează trecerea la
stadiile de dezvoltar e superioare, ele având loc atunci când persoana este capabilă să observe,
să reflecteze și să ia decizii congruente cu realitatea obiectivă și subiectivă. În această lumină,
învățarea modelatoare poate fi privită ca proces care transformă cadre problemati ce de
referință cu scopul de a le face mai cuprinzătoare, mai reflexive , mai discriminatorii , mai
deschis e și mai abile în a permite modularea emoțională . Această îmbunătățire a cadrelor de
referință permite individului să se raporteze la sine dintr -o pozi ție superioară, mai adecvată
contextului sau realității.
Mezirow (1991) nu descrie învățarea transformativă ca o posibilă tehnică terapeutică
sau de coaching, dar enumeră patru aspecte specifice acesteia pentru care clienții caută
coaching -ul: abilitarea (empowerment), înțelegerea, furnizarea unor strategii pentru
rezolvarea anumitor probleme personale și întreprinderea acțiunii în vederea schimbării.
Referindu -se însă la valoarea utilizării unor tehnici psihoterapeutice în procesul învățării
transformativ e, se păstrează precaut, subliniind necesitatea cunoașterii aprofundate a relației
dintre cele două domenii. Mai mult, face distincția dintre relația psihoterapeut – client și
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 45 –
educator – adult. Cu toate acestea , interesul personal pentru psihoterapia schem elor cognitive
a fost adus la cunoștința publicului său cititor.
Asimilarea semnificativă are loc în consiliere și psihoterapie atunci când clientul
parcurge o experiență, mai ales atunci când devine conștient de sentimentele sale de furie,
frustrare, ruș ine, tristețe etc (Levy, Ablon, & Kächele, 2011). Donati și Watts (2005)
consideră că discursul reflexiv al clientului, precum și activitatea de conștientizare și
autoregla re pe care procesul terapeutic le generează sunt catalizatori ai învățării despre sine și
ai schimbării.
Dirkx (2006) opinează că abilitarea funcției reflexive prin intermediul învățării
transformatoare nu este altceva decât unul dintre scopurile centrale ale oricărei psihoterapii
de calitate.
Au existat patru direcții critice principal e ale teoriei propuse de Mezirow. Acestea nu
au pus la îndoială veridicitatea ei, ci au subiniat elementele lipsă, neajunsurile care trebuie
elucidate, pentru a crește calitatea și validitatea sistemului conceptual. Unele voci (Cranton &
Taylor, 2012 ) au s ubliniat lipsa unor studii sistematice care să evidențieze principalele
inadvertențe și nepotriviri practice ale teoriei. În aceeași ordine de idei, se poate spune chiar
că cercetările care să investigheze relația dintre învățarea transfor mativă și practic a
psihologică ar putea constitui un aport important în înțelegerea aplicailității teoriei.
Alte opinii subliniau lipsa de coerență a perspectivei de cunoaștere mezirowiene.
Acestea ( Merriam , 2004) susțineau că persoana trebuie să aibă un nivel suficient de ridicat al
functi onării cognitive pentru a se angaja în discursul rațional și pentru a fi capabilă să
reflecteze critic asupra sa. Ca răspuns la această opinie, Mezirow (2000) a subliniat faptul că
abilitatea autoreflexivă variază cantitativ și calitat iv de la un individ la altul și chiar atunci
când nu este ideal ă poate, totuși, să contribuie la învățarea transformativă .
O a treia direcție critică evidenția faptul că teoria este prea emancipată, prea
filozofică, neavând o susținere empirică satisfăcăto are (Pietrykowski , 1996) .
Ideile care au făcut subiectul unei a patra direcții critice au fost mai puțin
semnificative, motiv pentru care literatura de specialitate nu le -a acordat o prea mare atenție.
De exmplu, Brookfield (2000) evidenția faptul că ”tra nsformativă” este un cuvânt redunant în
asociere cu conceptul de învățare.
Ca răspuns și tentativă de a pune laolaltă consecințele constructive ale imputărilor
aduse teoriei, Newma n (2012) propunea tratarea învățării transformative drept o metaforă
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 46 –
concept uală. Metafora presupune un salt al imaginației care permite extinderea cunoașterii,
planificarea ulterioară și oferă acțiunii spațiul de care are nevoie.
Învățarea și schimbarea pe care o produce nu au loc în afara contextului social.
Construcția și însu șirea noilor conținuturi, noilor sensuri existențiale de către adultul motivat
să se schimbe s unt favorizate de interacțiunile zilnice. Mediul social proximal sau distal,
deopotrivă securizant și provocator , îi permite persoanei să se angajeze în procesul devenirii
sale. În acest context de viaț ă self -ul devine robust, reflex iv, profund spiritual, expresiv,
dialogic, capabil să creeze și să recreeze noi înțelesuri și perspective. De aceea, transformarea
sinelui nu poate fi scoasă din relația persoanei cu ca drul social, politic, economic și cultural
în care trăiește ( Dirx, 1998 ).
3.2 Tipuri de transformare
Daniel Siegel (2009 ) descrie transfo rmarea drept o schimbare de proporții care apare
doar atunci când individul se uită către sine cu curiozitate și respect, mai degrabă decât cu
teamă și evitare. Conștientizarea gândurile ș i a sentimentel or personale îi permite să învețe
mesajul acestora , fără a se lăsa condus de ele . Cu atenție și calm persoana poate preschimba
volumul terifiant al celor mai sumbre gânduri ș i al celor mai aprige dureri în vocea plăcută a
înțelepciunii.
Transformarea, așadar, nu are o natură restrânsă, ci este multi -fațetată. Câteva dintre
formele ei sunt descrise mai jos.
3.2.1 Transformare rațională versus metarațională
Tărâmul experienței interioare este, așa cum se amintea anterior, guvernat de rațiune.
Gândurile, judecățile de valoare, reflecțiile personale și deciziile sunt componente ale
aparatului logic.
Transformarea viziunii este condiționată de reflecția critic ă întreprinsă cu sc opul
conștient izării modului în care ipotezele personale despre realitate au ajuns restrictive,
deformând -o sau minimizând -o/hiperbolizând -o. Este nevoie de raționalitate și conștiință de
sine pentru a înțelege că realitatea nu se reduce la modul în care o simte, percepe sau
gândește individul. O transformare rațională face realitatea mai cuprinzătoare, mai obiectivă,
discriminând și integrând diverse informații și conducând la alegeri sănătoase.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 47 –
O altfe l de înțelegere a învățării transformative are o factură analitică, luând în calcul
mai degrabă elementele care depășesc sfera raționalității. Transformarea este privită ca un
proces intuitiv, creativ, emoțional , meta – sau extrarațional. În accepțiunea lui Boyd (1989)
transformarea reprezintă o schimbare radicală a personalității ca urmare a soluționării unei
dileme personale și expansiunea conștiinței, rezultantă a integrării fațetelor sinelui. Pentru ca
schimbarea să aibă loc individul face apel la resursele sale extraraționale: simboluri, imagini
și arh etipuri utilizate în vederea creării unei viziuni personale sau pentru a în țelege ce
înseamnă să fii om.
Discernământul este o condiție sine qua non a schimbării. Trei elemente constituie
garantul unei acțiuni guvernate de discernământ: receptivitate a, recunoaștere a și mâhnirea . În
primul rând, persoana trebuie să fie receptiv ă, deschis ă către a primi sensuri noi, alternative
de semnificație, ca apoi să fie capabilă să recunoască autenticitatea și valoarea acestor noi
perspective. Mâhnirea se instalează a tunci când își dă seama că vechile tipare perceptive nu
mai sunt relevante, fiind nevoită să integreze noile conținuturi.
În concluzie opoziția rațional -extrarațional poate fi restrânsă la o idee utilă
psihologului practician: pentru ca schimbarea să aibă loc este nevoie să se acționeze asupra
sinelui clientului și totodată să se ia în calcul cadrul social de referință care a determinat
starea în care acesta se prezintă la evaluare sau pentru consiliere/psihoterapie.
3.2.2 Transformare lineară versus nonl ineară
Învățare a transformativă este fie rezultatul unor dezorientări dilematice acumulate
progresiv , fie un proces de dezvoltare treptată, iterativ și ce se întinde pe un interval de timp
mai îndelungat . Ea are o direcție lineară sau nel iniară în funcție de existența sau inexistența
graficului ascendent pe care modificările îl pot urmări (Cranton, 2006). Puține d ovezi ale
învățării transformative o descriu ca fiind rezultatul unor situații izolate sau al ocurențelor.
Rareori, schimbarea este rectilinie. Co mplexitatea factorilor și resurselor pe care
persoana le pune la dispoziția transformării sinelui este aproape nedecelabilă atunci când
schimbarea este privită ca urmând o singură linie de acțiune. O viziune atât de restrictivă face
totodată ca evaluarea ș i des crierea anatomiei învățării transformative să devină foarte dificil
de anticipat . De aceea, majoritatea teoreticienilor schimbării vorbesc despre evoluția treptată,
non-lineară, complexă și diversă a sinelui transformativ.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 48 –
Probabil cel mai popular mo del non -linear al schimbării este modelul ciclic (a cărei
reprezentare metaforică este cercul sau spirala transformării). O astfel de conceptualizare a
fost propusă și de către Prochaska și DiClemente (1983) sub denumirea de teoria schimbării
umane .
Demers ul construirii acestei teorii a fost generat de activitatea pe care cei doi
psihologi au desfășurat -o în domeniul adicțiilor. Chiar dacă a pornit de la un sector restrâns,
specific unei anumite categorii de persoane, teoreticienii au evidențiat faptul că m odelul este
unul general uman, aplicabil oricărui proces de transformare personală. Precontemplarea,
contemplarea, pregătirea, decizia, acțiunea, menținerea și recăderea sunt stadiile pe care o
persoană le parcurge, singur sau însoțit de un specialist, în evoluția către o variantă mai bună
a propriei persoane (Figura 3.) .
Figura 3. Stadiile schimbării
Precontemplarea este stadiul inițial al transformării . În acest punct nu exi stă o
motivație a schimbării. Persoana își acceptă starea și este împăcată cu sine. Schemele sale de
gândire și comportament reprezintă o problemă pentru ceilalți, nu pentru sine. Un individ
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 49 –
aflat în această etapă va ajunge în cabinetul psihologului sau ps ihoterapeutului doar datorită
insistențelor persoanelor apropiate sau trimis de către o autoritate căreia i se subordonează.
Forțarea persoanei, de către alterii semnifica tivi sau de către specialiști, înspre a depăși starea
în care se complace poate condu ce la blocaje sau la accentuarea comportamentelor nocive, cu
posibil e efecte negative iremediabile.
Al doilea stadiu al schimbării este contemplarea . Deși este atașat de comportament ul
și modul său defectuos de a privi lumea, individual începe să observe c ă starea lui nu este cea
mai bună și că modificarea vechilor tipare poate aduce beneficii nebănuite. Este o perioada a
ambivalenței, atitudinea față de schimbare oscilând între dorința de o întreprinde și teama
abandonării siguranței și cunoscutului. În fu ncție de durata pe care contemplarea se întinde se
poate instala o stare neproductivă de aștepare. În terapie, clientul poate adopta această poziție
contemplativă prin actul de a aștepta un imbold sau informații care să îl pună în starea de
activism. Rolul terapeutului este, acum, să ofere informațiile necesare și utile și să îl ghideze
pe client înspre a -și activ a resursele motivaționale și energetice de care are nevoie.
Dacă persoana nu s -a lăsat copleșită în etapa contemplării și a decis să continue
procesul transfigurativ, va ajunge în cea de -a treia etapă, etapa pregătirii. În acest stadiu își va
exprima cu tărie intenția de a se schimba și dorința de a trece la acțiune în vederea atingerii
acestui obiectiv. Terapeutul va acționa înspre a -i facilita înt ărirea acestor convingeri și a -l
sprijini pentru găsirea celor mai eficiente și eficace, precum și potrivite pentru sine,
modalități de a face posibilă schimbarea. Când este cu adevărat pregătită, persoana se va
angaja în acțiunile necesare. Etapa acțiunii necesită circa 3-6 luni pentru a fi parcursă
complet și pentru a genera noi scheme cognitive și tipare de comportament adaptative. În
cadrul procesului psihoterapeutic ea poate decurge fără problem e sau poate fi marcată de
dorința clientului de a părăsi r elația. Dacă alianța terapeutică a fost creată, terapeutul a putut
monitoriza progresele clientului, aducându -i-le la cunoștință și încrederea în forțele proprii a
clientului a fost reclădită sau întărită, proc esul schimbării va continua înlă untrul și în a fara
camerei de terapie.
Finalizarea etapei acțiunii aduce cu sine stadiul menținerii achizițiilor dobândite.
Stabilizarea conduitelor noi și evitarea recăderii reprezintă obiectivul psihoterapeutic al
acestui moment al transformării individului. Abilitare a clientului în a folosi strategii de
coping eficiente este scopul intervenției de specialitate. Cum se poate testa statornicia
rezultatelor obținute până în acest punct? Probabil cea mai validă metodă o reprezintă testul
timpului. Dacă persoana se poate m enține în sta rea spre care a ev oluat o perioadă îndelungată
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 50 –
(câțiva ani) fără a fi tentată să cadă pradă vechilor impulsuri și dorințe și având o atitudine
blândă, înțelegătoare și încrezătoare față de sine, ea nu va avea recăderi . Practica
demosntrează că cele mai multe persoane se întorc uneori la vechiul tipar de funcționare, fără
a mai dori să își modifice starea. Există și indivizi care parcurg un du -te vino acțiune –
menținere -recădere ce duce într -un final la stabilizarea rezultatelor schimbării. Pentr u ca
procesul transformării să fie complet și în acord cu obiectivul stabilit initial de client,
psihoterapeutul va căuta să îi evidențieze acestuia impactul pozitiv pe care schimbarea l -a
avut pentru acesta . Totodată, va continua să îi fie alături clientu lui în tentativele acestuia de a
găsi moduri constructive și personalizate de a integra schimbarea în cât mai multe domenii
ale existenței sale.
Așadar, transformarea identității este rareori un proces liniar. Acest lucru se dat orează
complexității umane și diversității contextelor evoluției. Cel mai adesea, transformarea este
un proces ciclic, persoana parcurgând mai multe etape în căutarea și construirea
individualității.
3.2.3 Transformare epocală versus incrementală
Atâta vreme cât experiențele se potrives c cu structurile de funcționare pre-existente
tendința indivizilor este de a nu se implica în procesul de învățare transformativă.
Dileme le care dezorientează persoana pot avea un impact rapid, dramatic sau chiar
traumatic. Dacă apar toți deodată sau au o valență profund destabilizantă , catalizatorii
schimbării generază o transformare epocală (Lawrence & Cranton , 2015). Moartea unei
persoane dragi, primirea unui diagnostic sumbru, pierderea unor roluri sociale sunt câteva
motive care preced schimbarea epoc ală. Schimbarea epocală are loc și în condițiile
modificării rapide (în decurs de câteva minute sau ore) a perspectivei personale, atunci când
persoana are un insight (moment de A -ha!) foarte puternic. Când însă recunoaștere a nevoii de
schimbare este progr esivă, graduală, se vorbește despre o schimbare incrementală .
Conștientizarea transformării nu apare ca urmare a experiențierii sale directe, ci se ivește în
timp (luni sau ani).
Psihologia pozitivă consideră că stresul și traumele pot genera schimbări benefice (în
ceea ce privește calitatea relațiilor interpersonale, fațetele sinelui și filozofia de viață). Linley
și Joseph (2004) au denumit acest tip de schimbare creștere adversativă (contradictorie , post –
traumatică ). Ea are ca rezultat îmbunătățirea rel ațiilor cu alte persoane, identificarea unor noi
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 51 –
posibilități și op țiuni, fortificarea puterii personal e, evoluția spirituală și o mai mare apreciere
a vieții. Trăsă turi de caracter cum ar fi hărnici a, generozitate a, toleranța, altruismul și
umilința benef iciază ca urmare a creșterii care se opune traumei și suferinței. Capacitatea
ființei umane de a prospera pare a fi inerentă , subsumând nevoia de a supraviețui și de a se
dezvolta .
Similar lucrărilor de reconstrucție pe care un cutremur le face necesare , persoanele
care au suferit evenimente extrem de stresante au posibilitatea să se gândească cu atenție la
modul în care doresc să -și reconstruiască viața.
3.2.4 Transformare deliberată versus accidentală
Eliberarea de tiparele mentale iraționale, constrângătoare și dezadaptative nu este
întotdeauna facilă. Însă există situații cotidiene când acestea se modifică fără prea mult efort.
Carter (1995) ilustrează faptul că transformarea accidentală este adesea rezultatul unei
eveniment de viață semnificativ a cărei apa riție este neplanificată și neașteptată. Învățarea
incidentală apare atunci când nevoia, motivația și oportunitatea de învățare există simultan.
Marsick și Volpe (1999) concluzionau că acest tip de tranformare poate fi caracterizată de
următoarele aspecte:
– Declanșarea poate avea loc intra sau extra -psihic
– Rutinele și activitățile zilnice o înglobează
– Este influențată de șansă și este rod al întâmplării
– Este un proces ce induce reflecția și acțiunea
– Este în strânsă legătură cu procesul transformării celorlal te persoane
În psihoterapie, transformarea accidentală poate fi datorată mai ales procesului
identificării sau oglindirii. Cadrul, persoana terapeutului, precum și relația terapeutică joacă
un rol important în furniz area oportunităților transformatoare .
Transformarea deliberată, pe de altă parte, implică proactivitatea, căutarea activă a
situațiilor de creștere, alegerea conștinenă a opțiunilor și presupune o bună conștiinț ă de sine,
reflecție critică, auotevaluare corectă și angajare totală din partea pers oanei.
Concluzionând, transformarea este o progresie a înțelegerii și creării unor noi sensuri,
ce apare în situații cotidiene , de criză sau accidentale, ca urmare a planificării sau ocurenței,
ca nevoie de depășire a unui obstacol, urmând o direcție linea ră sau non -lineară , ce are drept
consecință extinderea conștiinței și numeroase alte beneficii în relație cu sine și cu ceilalți.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 52 –
3.3 Implicații ale învățării transformative în depresie. Rolul psihoterapiei
Nu este nouă ideea că experiența depresiei poate avea și o latură luminoasă, că a trăi
această condiție are potențialul de a face persoana mai puternic ă sau mai capabilă să
resemnifice eveniment ele negative .
Pe parcursul ulti melor trei decenii, cercetarea vizând creșterea adversativă a proliferat.
Cu toate acestea, foarte puțină atenție empirică a fost acordată subiect ului creșterii care
rezultă datorită parcurgerii episoadelor de stres psihologic. Mai degrabă, literatura existentă
tinde să trateze condiții precum depresia și anxietatea drept rezultate nereu șite de adaptare la
vicisitudinile vieții sau tentative eșuate de copin g. În plus, dovezile sugerează că există o
variabilitate considerabilă în tipurile de evoluție percepută de către persoanele care se
confruntă cu diferite forme de adversitate.
Există puține studii care să fi explorat problema transformării de sine în depresie și a
beneficiilor percepute de persoane ca urmare a acestei condiții. Un astfel de studiu desfășurat
recent ( Barratt , 2013) a concluzionat că principalele teme legate de creșterea personală pe
care persoanele suferinde de depresie le -au identificat au fost:
– Depresia ca un catalizator al dezvoltării personale (creativă, spirituală și
intelectuală , profesională, parentală );
– Întărirea rețelei de sprijin social și o mai autentică conec tare intra- și
interpersonală;
– O mai bună prezență și o mai mare implicare în viață;
– Trăirea sentimentul elor realizării de sine, de recunoștință și apreciere ;
– Îmbrățișarea imperfecțiunilor;
– Descoperirea resurselor personale;
– Cultivarea rezilienței;
– Identi ficarea menirii personale;
– Reconfigurarea priorităților;
Psiholog ii evoluționiști consideră că depresia nu este în întregime disfuncțională. În
ciuda dezavantajelor sale, depresia implică procese de introspecție și ruminație care pot duce
la rezolvarea pro blemelor , conturarea unor noi perspective de viață și a unei înțelegeri mai
profunde ale relațiilor cu sine și cu ceilalți (Andrews & Thompson, 2009 ).
Shedler (2010) evidenția că p rin t ratamentul psihoterapeutic al depresiei clienții
dobândesc o varietate de abilități care sunt utilizate după încetarea tratamentului și, în
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 53 –
general, po t continua să se îmbunătățească după încetarea acestuia . Câteva dintre beneficiile
psihoterapiei de care persoana depresivă se poate bucura sunt:
– Înțeleg erea bolii
– Definirea ob iectivelor personale privind starea de bine
– Depășirea temerilor legate de schimbările pe care depresia le -a adus
– Abilitatarea în a face față stresului bolii
– Resemnificarea evenimentelor trecute nefavorabile
– Disjungerea între modificarea dispoziției și per sonalitate
– Identificarea posibilelor declanșatori ai bolii și a simptomelor asociate
– Stabilirea unor comportamente și rutine sanogene
– Îmbunătățirea relațiilor semnificative
– Elaborarea unui plan de a face față situațiilor de criză în cazul recurențelor
Adle r, Strunk și Fazio (2014) concluziona u că persoanele depresive care au parcurs cu
succes o cură psihoterapeutică au învățat despre sine că nu suferă de depresie și nu sunt
depresive. În alți termeni, nu privesc depresia ca fiind parte semnificativă a ident ității
personale. Ele reușesc să vadă dincolo de melancolie și știu că starea aceasta este una
temporară.
Așadar, experiența depresiei poate fi un bun prilej al învățării despre sine. Rolul
psihoterapiei este acela de a ajuta clientul în procesul resemnif icării depresiei și de a -i facilita
experiența de învățare și implementare a unor gânduri, obiceiuri și comportamente care să
promoveze sănătatea și starea de bine.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 54 –
CAPITOLUL IV
CERCETARE CALITATIVĂ
Un punct în mișcare de -a lungul unei spirale as cendente
În 1951 Jung punea în lumină o idee ce avea să schimbe perspectiva asupra modului în
care psihoterapeutul se poate aduce pe sine la întâlnirea cu clientul. Neopsihanalistul sublinia
că suferința psihoterapeutului îi întărește abilitățile reflexi ve și îl face mai empatic, putând
astfel să rezoneze mai ușor cu prolemele pe care clientul le aduce în relația terapeutică.
Vorbind despre contratransfer, Jung s -a oprit asupra însemnătății vulnerabilității terapeutului
care atunci când este recunoscută ș i conținută de către acesta, concură, alături de deschiderea,
cunoștințele și robustețea mentală, la crearea unei alianțe terapeutice depline. Astfel,
considera despre terapeut că propria vătămare îi oferă măsura puterii de a vindeca. Suferința
practicianu lui poate să medieze procesul terapetic atunci când problema clientului este un
prilej de reflecție asupra propriei istorii de viață, prilej ce îl motiveză înspre a fi mai deschis
spre nevoile terapeutice ale acestuia.
Mario Jacoby (1995 ), neopsihanalist j ungian, reia subiectul vindecătorului rănit ,
concluzionând : ”Așa numita analiz ă formativ ă are drept scop mai ales urmă toarele: viitorul
analist trebuie s ă experimenteze și atât câ t este posibil s ă își admit ă propria psihopatologie.
Oamenii care nu au exper imentat î n ei î nșisi intensitatea a cel puțin unor fenomene nevrotice
și care nu au încercat să le facă față sunt nerecomanda ți pentr u a practica o terapie analitică.
Dacă terapeutul vrea să foloseasca empatia într-un mod autentic și diferenț iat, trebuie s ă fi
învățat cel putin într -un anumit grad câ t poate fi de dureroasă suferința psihică (p. 224).”
Pentru a putea invita reflexivitatea și transformarea în camera de psihoterapie a fost
nevoie să experiențiez la rândul meu suferința. Aceasta a luat forma de presiei. Dacă la
începutul psihoterapiei personale credeam că nu există nici o diferență între temporar și
definitiv, între alb și negru, am ajuns astăzi să cred că dincolo de semnificația ei clinică și de
toată durerea pe care o poartă în ea, experiența d epresiei poate fi ” calea de acces la canalele
sufletului, apa tristeții, piatra de temelie a constanței, aurul bucuriei”(Shenk, 2005, p. 137) .
Din lipsă de pricepere, din prea puțină autocompasiune și prea multă atenție înspre a
mă conforma dorințelor și n evoilor altora am lăsat loc depresiei în viața mea. Și ea s -a instalat
pe nesimțite, acaparând tot spațiul psihic. Ușor, ușor, a transformat registrul de culori al vieții
mele într -un scenariu monocrom. Însingurându -mă în mintea mea, am continuat să practi c
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 55 –
exercițiul costisitor al lipsei de speranță. Poeziile din acea vreme, pe care le păstrez în ceea ce
îmi place să privesc drept jurnal al depresiei , redau foarte acurat credințele și emoțiile care
caracterizau starea ființării mele. Poate cele mai conclud ente dintre acestea sunt următoarele:
Contravizită
Medicul tine ziua de maine
intr-o pastila,
in buzunarul halatului,
langa piept,
de parca ziua de maine
ar bate
pe post de inima.
Moartea face
in fiece seara
contravizita,
furand de pe noptiere
toate spe rantele.
In salon aerul e imbacsit,
peretii schimonositi
ca fata bolnavei de langa
patul meu.
Din perfuzii curge o iluzie
in venele palide.
Cum iti spuneam, in fiece seara
moartea face
contravizita,
Dar moartea,
moartea isi vede
de contravizita ei.
In noap tea asta
m-am inchis pe dinauntru
asteptand
dimineata,
vizita,
medicul
care tine ziua de maine
intr-o pastila,
in buzunarul halatului,
langa piept,
de parca ziua de maine
ar functiona ca o inima.
Pereț i
Nu ne mai vedem de atatia pereti
care cresc necurm at intre noi.
Tavanul ne desparte indubitabil
de cer,
podeaua sta intre trunchi
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 56 –
si radacinile noastre.
Peretii din inima despart sangele
de sange.
Ce ciudat, imi vei spune,
ieri ai cladit un perete inalt
intre vestul si estul tau!
Ce ciudat, iti voi spune,
usile se adapostesc
intotdeauna
in pereti!
Cutii
Îmi rostogolesc ideile ca pe niste cutii
metalice
legate de o masina
stricata
in mers
spre tine.
Depresia a determinat, desigur, o alterare a ideilor mele despre lume și viață. Într -una
dintre însemnăril e mele din jurnalul depresiei m -am oprit asupra acestui subiect. În acel
moment al psihoterapiei personale parcursesem etapa de conștientizare a ciclului gestalt al
experienției tulburării. Scriam pe atunci:
Despre credințele personale se poate vorbi oricâ t de mult, insă numai cu delicatețe.
Probabil cea mai delicată formă de abordare a acestui subiect este metafora. Oferind spațiul
și confortul psihic prielnice schimbării pozitive, metafora ajută la crearea unei distanțe
obiective între persoană și concept ualizările sale despre sine și viață care conduce spre
concluzii și alegeri mai înțelepte pentru ecologia existenței individului. Abordarea
metaforică este aici și acum cea mai elocventă și mai facilă cale de a -mi radiografia
endoscheletul existenței mele, credințele personale despre sine și viață.
Dacă ar exista o fizică a psihicului uman, aș spune despre credințe că reprezintă
vectorii vieții mele, oferind acesteia direcție și sens. Conceptele personale ar fi impulsul
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 57 –
mecanic care transformă starea de po tențialitate psihică în realitate personală manifestă,
asa cum energia potențială se transformă in energie cinetică și invers. Tiparele negative de
gândire ar constitui, în această viziune, inerția care se opune schimbării, transformării,
adaptării și creș terii psihice. Se cunoaște faptul că inerția crește direct proporțional cu
masa. Astfel, cu cât mai dense credințele mele limitative în spațiul intrapsihic, cu atât mai
dificil de schimbat. Schimbarea, inclusiv cea pozitivă, este stresantă. Orice sistem ca re este
scos din starea sa inițială, fie ea și una contraproductivă, tinde să se opună schimbării,
revenind la stadiul anterior. În mecanica mea psihică aș reprezenta această rezistență la
schimbare drept forță de frecare (forța care se opune întotdeauna m ișcării). De aceea găsesc
că este nevoie de timp, de o forță (interioară și exterioară) orientată în direcția transformării
de sine și de tact pentru a -mi ajusta credințele care se dovedesc în prezent dezadaptative.
Dacă biografia mea ar fi o orchestră, cr edințele pe care mi le -am creat ori mi le -am
însușit despre mine și viață ar fi diapazoane în mâna dirijorului care sunt eu însămi.
Fix aici, în acest paragraf al vieții mele, mă privesc drept o lucrare științifică fără
termen de predare. Simt că sunt nume roase ipoteze care trebuie testate pentru a fi utilizate
sau abandonate, instrumente de lucru care așteaptă să fie construite, pilotate și aplicate,
rezultate și concluzii valoroase. Sunt fericită că am început să descopăr ipoteze de nul în
viața mea. Sunt recunoscătoare celor care mi -au propus tema de cercetare și care, cu
experiența unor cercetători experimentați ai vieții, mă vor ghida pe parcursul scrierii mele.
Tot atunci am inventariat cele mai pregnante credințe limitative pe care le
conștientizasem cu ajutorul formării și al psihoterapiei:
1. Viața este o luptă . Modelându -mi acțiunile în conformitate cu această convingere am
devenit invariabil o țintă pentru săgeți. Un evoluționist pursânge mi -ar sublinia faptul că
fără competiție viața nu ar fi posibil ă. Bătălia inter – și intra – formelor de viață a condus la
selecția celor mai bine adaptate viețuitoare și caractere biologice. Într -o oarecare măsură
cred la rândul meu că fără competiție nu există progres. Atunci însă când aceasta nu mai are
niciun scop n obil ori se permanentizează devine nocivă.
De când mă știu mă trezesc dimineața cu mănușile de box în mâini. A fi este o
permanentă stare defensivă. Mi -am însușit vicariant această viziune încă din timpul
copilăriei. Tatăl meu a fost și este o persoană foa rte competitivă. Provenind dintr -o familie
modestă și dorind să -și depășească condiția a ales să se războiască cu oricine și orice l -ar fi
împiedicat să facă acest lucru. Pe parcursul procesului a uitat uneori care era miza, mutând
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 58 –
lupta chiar și în cadrul vieții de familie. Îmi amintesc cum, copil fiind, primeam dragostea și
atenția lui ca o recompensă pentru ceea ce făceam, nu pentru ceea ce eram.
Mai tâ rziu, în școală, profesorii care reprezentau o autoritate pentru mine au înțeles
că perfomanța implică competiție. Atât cu ceilalți colegi, cât și cu propria persoană. Deși
ideea centrală este bună, feed -back -urile pe care le primeam din partea acestora vizau nu
atât evaluarea performanțelor pe care le atingeam, ci modalitățile prin care aș fi putut duce
bătălii și mai mari pe frontul educației. Am fost un elev foarte obedient. Adoptând neselectiv
cerințele profesorilor mei am intrat într -o cursă pentru recunoaștere artificială, într -un
proces de însingurare și detașare de ceilalți colegi.
Când am crescut în deajuns pentru a deveni responsabilă pentru deciziile mele am ales
să-mi contruiesc viitorul pe același eșafodaj belicos. Acest sistem de gândire a continuat să
creeze în mine discontinuități între ceea ce am fost și ceea ce sunt sau cred despre mine că
sunt. S -a dat mereu o luptă lăuntrică pentru un mai bine permanent astfel încât nu mi -am
luat niciodată răgazul de a aprecia binele actual. Eu cea din prezent a fost în competiție cu
eu cea din trecut, ca ceea ce urma să devin să conteste ceea ce reprezentam la momentul
respectiv. În permanență mă războiam cu ceea ce viața îmi aducea în câmp în goana după o
iluzorie fericire. Comparația poate fi naturală, competiția, nu. Trăind prin comparație aș fi
creat probabil un eu consecvent. Dar am ales competiția.
Când trăiești în tranșee anatomia ta se schimbă. Coloana vertebrală, menită să
susțină viața, începe să se curbeze nefiresc sub o povară imaginară. Asemeni lui Atlas, am
dus pe umeri toată lumea până ce organismul meu a cedat.
2. Identitatea mea se confundă cu suferința . O bună parte a adolescenței,
înainte de a ști că treceam prin depresie, am căutat de la un medic la altul un nume și un leac
pentru simptomele pe care le trăiam. Am încercat atunci majoritatea tratamentelor alopate și
alternative care mi -au fos t prescrise ori despre care am aflat în cercetările mele, am făcut
apel la credință și la știință pentru a depăși această condiție. Am căutat căi de normalizare,
puncte de echilibru viabile, constante și certitudini. Deznădejdea ce a succedat insuccesul
tratamentelor și terapiilor a creat un punct de joncțiune între imaginea mea de sine și
condiția clinică dincolo de care am început să le confund .
3. Dacă mă conformez evit pericolul de a -i deranja pe ceilalți. Mi-am dezvoltat
încă din copilărie obediența. Am sacrificat cu bună știință ceea ce credeam sau îmi doream
pentru a urma cu strictețe normele care mi se impuneau. A fi supusă era un comportament
care îmi oferea o oarecare certitudine, făcea ca reacțiile celor pe care mă temeam să îi
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 59 –
dezamăgesc (tata, pri etenele, profesorii) să devină previzibile și mai ușor de gestionat. A face
pe plac celorlalți părea să funcționeze atât ca modalitate de a evita pedepse, cât și ca o cale
de a primi recunoaștere și iubire condiționată. Copilul lăuntric, deși privat de cap acitatea de
a se manifesta autentic, ca un copil căruia ii este interzis să se joace, găsise o cale de a se
simți mai în siguranțăîn relație cu alterii semnificativi din viața sa. Au fost nenumărate
situații în care aș fi vrut să mă manifest autentic, însă nu am avut curajul. Incapacitatea de a
spune nu și de a face ceea ce îmi doresc cu devărat este un bumerang care se întoarce
întotdeauna aducând cu el tensiune psihică și fizică.
Cele două fațete ale acestei convingeri care afectează homeostazia mea sufle tească
sunt:
a. A fi autentic este periculos;
b. A-i deranja pe ceilalți înseamnă a pierde recunoașterea/afecțiunea lor
4. A cere ajutor atunci când am încercat zadarnic ceea ce îmi stătea în putință este
o dovadă de slăbiciune . E o moștenire de familie, e cadavrul ascuns in dulap rușinea de a
cere ajutor. Bunăoară, părinții mei ar putea îndura o calamitate decât să își recunoască
limitările. Riscul de a fi refuzat ori de a fi satisfăcut în urma unei cereri este prea mare
pentru imaginea lor de sine. A deve ni dependent de voința, de disponibilitatea altora pentru
a-ți satisface o nevoie este, în concepția lor, o lașitate imensă. A -ți pune pe tavă slăbiciunile
și limitările este o erezie. Când mi -au spus în mod repetat că trebuie să fiu puternică și
independe ntă am presupus că trăsăturile contrare ar fi un lucru rău. Am ajuns să cred că a
cere ajutor înseamnă că sunt dependentă, slabă, nesigură, insuficient de inteligentă, de
capabilă sau de demnă. Deseori am avut dovada că nu cunosc toate răspunsurile, dar di ntr-o
pudoare nejustificată am ales să nu cer ajutorul. Am ratat astfel oportunități, am creat o
imagine falsă despre mine și am adunat frustrări care puteau fi evitate.
Citind rândurile de mai sus, descopăr cu bucurie cât de departe mă aflu de aceste
convingeri iraționale. Descriu mai departe cum am ajuns să înlocuiesc gândurile iraționale cu
gânduri adaptative:
Conștientizarea convingerii mele limitative cu privire la natura competițională a vieții
m-a determinat să reanalizez valoarea de adevăr a aceste i concepții. Am înțeles că după
marile bătălii nu rezultă fericire, ci epuizare. Corpul meu a înțeles de mai mult timp acest
lucru. De atunci încoace am renunțat să mai arunc mănușa vieții, am pus deoparte mănușile
de box și le -am înlocuit cu mănuși de dantelă. Locul luptei gândesc că îl poate lua darul.
Astfel că am făcut un plan prin care îmi alimentez o nouă convingere: Viața este un dar .
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 60 –
Contrar rezultatelor obținute ca urmare a unei lupte pe care o dăm, darurile sunt lucruri sau
experiențe pe care nu l e primim pentru că le merităm ori pentru că am depus un efort susținut
pentru a le obține, ci pentru că acela care ni le oferă a decis să ni le pună la
dispoziție. Punctual, planul meu de schimbare a cuprins mai multe secvențe, a căror ordine nu
este linia ră și a căror manifestare nu este mutual exclusivă:
a. Evaluarea daunelor și a avantajelor pe care acestă convingere
limitativă le produce a în viața mea. Am început prin a face o listă cu plusurile și
minusurile unei astfel de concepții înguste asupra vieții. Dacă din punct de vedere al
beneficiilor am reușit să recunosc doar 3 (competiția ca instrument motivațional,
mecanism de creștere personală și ca sursă de validare a identității), lista prejudiciilor
a cuprins 25 de intrări, de la epuizare fizică și psih ică la costuri relaționale imense.
b. Conștientă de saliența mare a acestei convingeri am creat o scală
mentală în 10 trepte pe care să mă poziționez în procesul schimbării viziunii despre
viață . Am utilizat preponderent acest instrument în situațiile presan te, atunci când în
mod automat credința limitativă că existența este o luptă interf era în proc esele mele
decizionale. În acel e clipe am reflectat asupra valorii de adevăr pe care o acord celor
două credințe .
c. Întăresc convingerea că viața este un dar . În f luxul mental al serii,
înainte de somn, completez uneori lista cu darurile, experiențele deosebite și
contextele care mi -au pricinuit emoții pozitive de -a lungul zilei . Obișnuiesc acum să
revăd însemnările anterioare atunci când apar îndoieli sau recidive ale credinței
anterioare datorate fricii de schimbare. La nivel somatic, consolidez noua viziune prin
meditație. Corpul a devenit, conform proaspătului tipar de gândire implementat, un
dar în sine, un cadru în afara căruia viața nu poate avea loc. Este tem plul în care
geneza nu s -a sfârșit în seara celei de -a șasea zile. Privesc acum,cu ochii spiritului,
cum întărirea unei convingeri adaptative a mutat discret centrul de interes de la
cotidian înspre perspectivele mărețe asupra existenței, reconectându -mă l a Sursă. În
plin proces de ajustare a concepției mele despre ceea ce sunt și ceea ce viața mea
reprezintă, s -a conturat o lecție valoroasă pentru mine și pentru cei care pot și vor să
beneficieze indirect de experiența mea: poți vedea existența printr -o țeavă de tun ori
prinochelari de soare. Calitatea vieții ține în mod indubitabil de poziția din care alegi
să fii parte a acesteia.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 61 –
Am învățat că suferința este o formă de comunicare în sine foarte costisitoare . Acum
nu mai pot crede despre mine că sunt ceea ce mi se întâmplă. Am ales să înlocuiesc viziunea
negativă despre ceea ce sunt cu o credință nouă cu potențial profilactic: Identitatea mea este
dată de ceea ce aleg să folosesc și să cred despre ceea ce mi se întâmplă. Boala este doar
unul dintre aceste lucruri care mi se întâmplă. În sensul schimbării am gândit și chiar am
început să utilizez comportamente productive cum ar fi:
– pentru a conștientiza faptul că patologia nu descrie personalitatea mea am început să
înregistrez pe suport audio răspunsurile mele și ale apropiaților care îmi cunosc evoluția la
întrebări privind cine eram înainte de a mă îmbolnăvi, care erau interesele, aptitudinile și
atitudinea mea, cum erau relațiile mele cu aceștia etc . Ulterior, adresez aceleași întrebări
raportate la eta pa de după diagnosticare. Când am dubii despre cine și cum sunt cu adevărat
ascult aceste evocări, comparându -le;
– îmi ofer timpul, spațiul, resursele și iubirea necesare vindecării . Am înțeles că
însănătoșirea este un proces, nu un fenomen, care necesită condiții speciale;
– vorbesc și mă raportez mai mult la potențialul meu decât la ceea ce nu pot realiza .
Schimbarea focusului de la incapacitate la posibilitate imi consolidează stima de sine și
creează robustețe psihică;
– descopăr și sunt recunoscătoare existenței pentru valoarea care se ascunde în
adversitate . Pot înțelege farmecul suferinței, acel contact abisal cu ființa mea, cu
vulnerabilitățile care mă fac mai empatică și mai răbdatoare, cu limitările care nasc în mine
toleranță, scufundarea deplină în solul în care se dezvoltă germenii examenului de conștiință
pe care nicio școală din lume nu mi -l poate dărui. Îmi imaginez că, deși nimen i vreodată nu
ar fi ales să devină suferință, boala era una din merindele din tolba Raiului. Cu condiția ca ea
să nu devină stridentă ori să se confunde cu realitatea personală, înglobând întreaga
personalitate, suferința ar putea fi temelia aprecierii vieții, bucuriei și frumosului .
Am înțeles că d acă sunt autentică sunt mai fericită și am relații mai sănătoase.
Am făcut o analiză cost/beneficiu cu privire la condiția manifestării autenticității. A fost
dificil să îmi imaginez viața în afara granițelor impuse din afară, iar costurile alegerii de a
dărui dreptul la existență unor fațete ale personalității mele pe care le-am negat multă vreme
sunt ridicate. Avantajul suprem pe care am înțeles că îl aduce autenticitatea este acela de a te
elibera de frica de a nu corespunde.
Testul realității , pe care l -am trecut frecvent în ultima perioadă, a reliefat următoarele
aspect e: dacă am refuzat politicos să fac ori să spun ceva ce contravine nevoilor sau valorilor
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 62 –
mele oamenii care mă prețuiesc cu adevărat; pe de altă parte, relațiile care se alimentau din
supunerea mea necondiționată au început să se destabilizeze o dată cu refuzul meu de a
furniza materia existenței lor .
Mi-am asumat și continui să îmi asum ideea că rolul meu nu este de a face pe plac
altcuiva . Caut căi să mă depoluez de sentimentul de culpă care încă apare atunci când iau
poziție și îmi apăr identitatea. Încerc pe cât posibil, atunci când vina câștigă teren , să mut
focusul pe bucuria și libertatea pe care autenticitatea mi le dăruiește în schimb. Lecția de
viață cu care plec mai departe, deși obositor de lungă și de grea, este aceea că singurul
pericolul adevă rat de a pierde în viață este pericolul de a te pierde pe tine. Singura valoare
corect estimată a persoanei tale este valoarea lăuntrică, iar aceasta nu depinde exclusiv de
apecierea sau afecțiunea celorlalți. E profunzimea lui ”ca pe tine însuți” din cea de-a doua
poruncă a decalogului căruia am început să îi găsesc sensul: iubindu -mă și oferindu -mi credit
pot fi într -o relație sănătoasă cu mine și cu ceilalți.
Astăzi vreau să cred că există putere în vulnerabilitate, iar a cere este un act uman
firesc și necesar. O serie de comportamente pe care aleg să le utilizez facilitează
implementarea noii viziuni:
– Chestionez motivele care stau la baza reticenței mele de a cere ajutor . Mă pun la
îndoială, mă iau în râs, în plâns și peste picior, înțelegând că moti vul pentru care refuzam să
cer ajutor era un nisip mișcător.
– Iau în considerare un scop supraordonat atunci când nu mă pot descurca fără
suport.
– Caut bucurie și putere în a cere și a primi ajutor .
– Îmi prioritizez acțiunile, renunț la fetele morgan a din viața mea și îmi limitez
numărul de cereri și de persoane cărora le pot cere sprijinul.
Formarea psihoterapeutică și psihoterapia personală, dublate de permanentul demers
de a învăța despre ceea ce sunt, înțelegând plusvaloarea pe care depresia a ad us-o vieții mele ,
mă fac să gândesc că sunt un punct în mișcare de -a lungul unei spirale ascendente numită
existență. Uneori urc cu un efort susținut, ca apoi să mă întorc pentru a -mi aduce aminte ce
am uitat sau a continua vindecarea. Sunt momente când am impresia că mă întorc în același
punct și că nu am reușit să învăț cum să cresc . Dar realizez că mă întorc cu mine cea care s -a
schimbat și s -a îmbogățit. Și că nu revin în același punct pe spirală. Ori că dacă se întâmplă să
o fac descopăr cu alți ochi î mprejurările.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 63 –
CAPITOLUL V
CONCLUZII FINALE
Depresia a tranzitat istoria omenirii. Pentru vechile popoare ea reprezenta fie o
posedare demonică, fie un dezechilibru umoral. Istoria mai recentă a c onceptualizat -o ca fiind
o tulburare ale cărei cauze sunt înnăscute, predispoziții către o stare de melancolie . În
ultimele două secole,viziunea aspura etiologiei depresive s -a extins însă , incluzând atât
elemente biologice , cât și socio -culturale ( din mediul de viață proximal sau distal).
Numeroși teoreticieni , practicieni și cercetători au încercat să înțeleagă întregul tablou
al depresiei și să ofere , implicit , modalități de intervenție eficiente în vederea vindecării. O
serie de abordări teoretice au rezultat ca urmare a acestor eforturi. Modelul biologic a reliefat
faptul că problemele anatomo -fiziologice ale sistemului nervos și endocrin pot fi cauze
concrete ale tulburării depresive . Totodată ereditatea constituie un factor cheie în abordarea
condiției . Aceste concluzii au pus bazele creării soluțiilor psi hofarmaceutice utilizate astăzi în
tratamentul tulburării depresive.
Curente diferite ale psihologiei au adus la rândul lor idei valoroase pentru abordarea
clinică și ps ihoterapeutică a condiției. Deși teoriile psihodinamice nu au ajuns la un consens,
oralitatea și ambivalența, reacția de doliu, pierderea stimei de sine și furia întoarsă dinspre
obiectul care a determinat -o asupra sinelui au fost propuși drept factor i cheie în etiologia
depresiei . Teoreticienii curentului cognitiv -comportamental consideră c ă depresia este o
consecință a unei gândiri ce denaturează realitatea, un tip de neajutorare învățată sau o
consecință a absenței, totale sau parțiale, a întăririlor comportamentelor bune ale persoanei.
Umaniștii iau în calcul următoarele accepțiuni ale tulburării depresive : o discrepanță
semnificativă, insurmontabilă între sinele real și cel ideal, o tulburare persistentă a relației cu
viața, o relație complicată și defectuoasă cu existența, gestalt fix.
Astăzi se vorbește despre un sine transformativ. Ac eastă conceptualizare a sinelui
oferă o nouă viziune asupra procesului de învățare. Învățare a transformativă acționează
asupra identității prin extinderea conștiinței, prin transformarea viziunii asupra lumii, ceea ce
o aduce foa rte aproape de psihoterapie . Abilitarea funcției reflexive prin intermediul învățării
transformatoare nu este altceva decât unul dintre scopurile centrale ale oricărei psihoterapii
de calitate.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 64 –
Există diverse moduri în care transformarea poate avea loc. O transformare rațională
face realitatea mai cuprinzătoare, mai obiectivă, discriminând și integrând diverse informații
și conducând la alegeri sănătoase. Elemente extraraționale sunt utilizate în scopul creării unei
viziuni personale sau pentru a înțelege ce înseamnă să fii om. Schi mbarea are o direcție
lineară sau neliniară , puține dovezi descri ind-o ca fiind rezultatul unor situații izolate sau al
ocurențelor. Dacă apar toți deodată sau au o valență profund destabilizantă, catalizatorii
schimbării generază o transformare epocală ; în caz contrar, transformarea este progresivă,
graduală. Schimbarea accidentală este adesea rezultatul unei eveniment de viață semnificativ
a cărei apariție este neplanificată și neașteptată. Dimpotrivă, transformarea deliberată este
rodul planificării, pro activității și urmărește un scop dinainte fixat.
Tulburarea depresivă are, dincolo de costurile mari datorate suferinței, pierderii
reperelor despre sine și viață și relațiilor interpersonale deficitare, o latură pozitivă.
Parcurgerea conștientă și reflexi vă a experienței depresiei poate conduce la o creștere
adversativă, o transformare benefică care vizează mai multe niveluri ale personalității
(somatic, cognitiv, emoțional, comportamental ) și relațiile sociale . Așadar, experiența
depresiei poate fi un bun prilej al învățării despre sine.
Studiul calitativ desfășurat în această lucrare pune în lumină modul în care credințele
iraționale guvernează viața persoanei depresive. Sub imperiul acestor cogniții limitative, toate
aspectele existenței individului sun t afectate. Identificarea modului în care acestea au fost
introiectate, observarea comportamentelor care le întăresc, întoarcerea reflexivă către sine cu
ajutorul psihoterapiei și al formării profesionale și înlocuirea convingerilor dezadaptative cu
credin țe care facilitează extinderea conștiinței și a stării de bine sunt câteva dintre acțiunile
care promovează vindecarea, transformarea și creșterea. Acest studiu nu poate fi utilizat
pentru a face inferențe, însă este un bun prilej de a înțelege din prisma practicianului reflexiv
experiența personală a depresiei. Această mini-cercetare vine să întărească ideea jungiană
conform căreia numai vindecătorul care a suferit îi poate ajuta pe ceilalți să își transforme
rănile sufletești în sursă a cunoașterii despre sine și a evoluției personale.
Psihoterapiei îi revine, în contextul viziunii transformatoare asupra tulburării, rolul
important al facilitării procesului de resemnificăre a evenimentelor negative și al facilitării
experiențelor de asimilare și implement are a unor gânduri, obiceiuri și comportamente care să
promoveze sănătatea și starea de bine în cazul clienților diagnosticați cu tulburare depresivă .
Urmărind facilita rea întregul ui- maximizarea spațiului de funcționare intrapsihic,
interpersonal și socia l al ființei umane, cu respectul datorat fiecărui individ – și dezvoltarea
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 65 –
sinelui în relație (cu corpul, cu sinele, cu alții, cu natura și cu transcendența ), psihoterapia
integrativă își dovedește aplicabilitatea în domeniul invățării despre sine și transf ormării de
sine a clienților care experiențiază depresia .
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 66 –
Bibliografie
Adler, A. (1956). The Individual Psychology of Alfred Adler . H. L. Ansbacher & R. R.
Ansbacher (Eds.). New York, NY: Harper Torchbooks.
Adler, A.D., Stru nk, D.R. & Fazio, R.H. (2014). What Changes in Cognitive Therapy for
Depression? An Examination of Cognitive Therapy Skills and Maladaptive Beliefs,
Behavior Therapy , 46(1):96 -109.
Akiskal, H. S. and McKinney, W. T. (1975). Overview of recent research in d epression:
Integration of ten conceptual models into a comprehensive clinical frame. Archives of
General Psychiatry, 32: 285 -305.
American Psychiatric Association (2013). Diagnostic and statistical manual of mental
disorders (5th ed.). Washington, DC: Amer ican Psychiatric Association.
Andrews, P. W., & Thomson Jr, J. A. (2009). The bright side of being blue: Depression as an
adaptation for analyzing complex problems. Psychological Review, 116, 620 –654.
Angst, J. (2010 ). Biological research into depression : a clinician's commentary. World
Psychiatry .;9(3):163 -4.
Arlow, J. A. (1969). Unconscious Fantasy and Disturbances of Conscious Experience.
Psychoanalityc Quarterly , 38, 28.
Beard, G. (1869). Neurasthenia, or nervous exhaustion . The Boston Medical and Sur gical
Journal , 217 –221.
Beck, A. T. (1967). Depression: Clinical, experimental, and theoretical aspects. New York,
US: Harper & Row.
Bendicsen, H. K. (2013). The transformational self: Attachment and the end of the adolescent
phase . London: Karnac.
Bergin, A. E., Lambert, M. J. (1978). The evaluation of outcomes in psychotherapy. In S. L.
Garfield & A. E. Bergin (Eds.), Handbook of psychotherapy and personality change
(2nd ed.; pp. 139 -189). New York: Wiley.
Berne, E. (1961). Transactional Analysis in Psych otherapy . New York: Grove Press, Inc.
Beutler, L.E. (1983). Eclectic Psychotherapy: A Systematic Approach . New York: Pergamon
Press.
Boyd, R D (1989). Facilitating personal transformations in small groups, Small Group
Behaviour , 20 (4), 459 -474.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 67 –
Brookfiel d, S. (2000). Transformative learning as ideology critique. In J. Mezirow, and
Associates (Eds), Learning as Transformation: Critical Perspectives on a Theory in
Progress (pp. 125 -148). San Francisco, CA: Jossey -Bass.
Burton, R., (1621/1896). The anatomy o f melancholy, Vol. I -III (A.R. Shilleto, ed.). Londra:
George Bell and Sons.
Carter, G. (1995). Stroke survivors: finding their way through informal and incidental
learning. University of Georgia: Athens.
Chiriac, G. (2014). Note de curs, Psihoterapia inte grativa , ARPI.
Clayton, P.J. (1972). The depression of widowhood after thirteen months. Britain Journal of
Psychiatry , 122:561 –566.
Coyne, J. C. (1976). Toward an interactional description of depression. Psychiatry , 39, 28 -40.
Cranton, P. (2006). Understan ding and promoting transformative learning: A guide for
educators of adults . San Francisco, CA: Jossey -Bass.
Cranton, P., & Taylor, E. (2012). Transformative learning theory: Seeking a more unified
theory. In E. Taylor, P. Cranton, and Associates (Eds), The Handbook of
Transformative Learning: Theory, Research and Practise (pp. 3 -20). San Francisco,
CA: Jossey -Bass.
Dafinoiu, I. (2001). Elemente de psihoterapie integrativă , Iasi: Polirom.
Davison, K. (2006). Historical aspects of mood disorders. Psychiatry , 5, 115 -118.
Davidson, R. J., Pizzagalli, D., Nitschke, J. B., & Putnam, K. (2002). Depression:
Perspectives from affective neuroscience. Annual Review of Psychology , 53, 545 –574.
Dirkx, J.M., Mezirow, J., & Cranton, P. (2006). Musings and reflections on t he meaning,
context, and process of transformative learning: A dialogue between John M. Dirkx
and Jack Mezirow. Journal of Transformative Education , 4(2), 123 -139.
Ebmeier, K.P., Donaghey, C., & Steele, J.D. (2006). Recent developments and current
controve rsies in depression. Lancet , 14;367(9505):153 -67.
Erikson, E. H. (1950). Childhood and society . New York: Norton.
Erskine, R. G. (1980). Script cure: Behavioral, intrapsychic, and physiological. In R.G
Erskine, Theories and methods of an integrative tra nsactional analysis: A volume of
selected articles (pp. 151 -155). San Francisco: TA Press.
Erskine, R.G. & Moursund, J.P. (1988). Integrative psychotherapy in action . Newbury Park,
CA: Sage Publications.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 68 –
Erskine, R.G. & Trautmann, R.L. (1993) The process o f integrative psychotherapy. In B.R.
Loria (Ed.), The boardwalk papers: Selections from the 1993 Eastern Regional
Transactional Analysis Association Conference (pp. 1 -26). Madison, WI : Omnipress.
Evans, K., Gilbert, M. (2010). Introducere în psihoterapia integrativă. Un model
integrativ al psihoterapiei. Craiova: Liber Mundi.
Fairbairn, W. R. D. (1952) Endopsychic structure considered in terms of object -relationships.
In Psychoanalytic Studies of the Personality , pp. 82 –136. London: Taviston.
Friedman, E. S., Anderson, I. M. (2014). Handbook of depression. 2nd Edition . Londra:
Springer Healthcare.
Freud, S. (1917/2010). Opere Esențiale, vol. 3 – Psihologia inconștientului , București: Ed.
Trei.
Freud, S. (1923). The ego and the id. Standard Edition , 19, 1 –66.
Gabbard, G. O. (2007). Gabbard's Treatments of Psychiatric Disorders (4th Edition.). New
York: American Psychiatric Press.
Glas, G. (2003). A conceptual history of anxiety and depression. In: J.A. den Boer & A.
Sitsen (Eds.), Handbook on Anxiety and Dep ression [2nd ed] . Marcel Dekker: New
York/Basel/Hong Kong, 1 -48.
Goldfried.M.R. & Padawer, W. (1982). Current status and future directions in psychotherapy,
in Goldfried.MR (ed) Converging themes in psychotherapy: Trends in
psychodynamic, humanistic and be havioral practice . New York: Springer.
Guntrip, H. (1971). Psychoanalytic Theory, Therapy and the Self. New York: Basic Books.
Hoggan, C., & Cranton, P. (2015). Promoting transformative learning through reading fiction.
Journal of Transformative Education , 13(1), 6 -25.
Huber, W. (Ed.). (1997). Progress in Psychotherapy Research . Louvain la Neuve, Belgium:
Presses Universitaires de Louvain.
Illeris, K. (2007). How we learn: Learning and non -learning in school and beyond . New
York: Routledge.
Jacoby, M. (1994 ). Shame and the origins of self -esteem. A Jungian Approach, New York:
Routledge.
Jung, C. G. (1951). Aion: Researches into the Phenomenology of the Self (Collected Works
Vol. 9 Part 2). Princeton, N.J.: Bollingen.
Kegan, R. (1994). In over our heads: The mental demands of modern life . Cambridge, MA:
Harvard University Press.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 69 –
King, L.S., (1978). The philosophy of medicine. The early ei ghteenth century , Cambridge,
Massachusetts: Harvard University Press.
Klein, M. (1975). Love, Guilt and Reparation . London: Vintage.
Kohut, H. (1977). The Restoration of the Self . New York: International Universities Press.
Kraepelin E. (1895/1976). Manic -depressive insanity and paranoia . Edinburgh: E & S
Livingstone.
Kramer, P. D. (2016). Listening to Prozac: The Landmark Book About Antidepressants and
the Remaking of the Self, Revised Edition . New York: Penguin Books.
Längle, A. (2003). Burnout – Existenti al Meaning and Possibilities of Prevention. European
Psychotherapy, 4(1), 107 – 121.
Langs, R. (1976). The therapeutic interaction (2 Vols .). New York: Jason Aronson.
Lawlor, C. (2012). From Melancholia to Prozac: A History of Depression. Oxford:
University Press.
Lawrence, R. L., & Cranton, P. (2015). A novel idea: Researching transformative learning in
fiction . Boston, MA: Sense Publishers.
Lazarus, R. (1976). Pattern of Adjustment . New York: McGraw -Hill.
Lazarus, A. A. (1981). Multimodal therapy . New Yor k: McGraw -Hill.
Lewis, A. J. (1934). Melancholia: A historical review. Journal of Mental Science , 80(328), 1 –
42.
Linley, P.A., & Joseph, S. (2004). Positive change following trauma and adversity: A review.
Journal of Traumatic Stress , 17, 11 –21.
López -Ibor, J.J. (1992). Depression and serotonin system related disorders: is there a space
for serotonin spectrum of disorders?. European Neuropsychopharmacology. 2(3),
210–212.
Lowry, M. E. (1984). Major depression: Prevention & treatment . St. Louis: Warren H.
Green, Inc.
Marsick, V.J. & Volpe, M. (1999). The nature and need for informal learning, Advances in
Developing Human Resources , 1: 1 –9.
Marsick, V. J., & Watkins, K. (1999). Facilitating Learning Organizations: Making Learning
Count . Aldershot, England: G ower Publishers.
Merriam, S. B. (2004). The role of cognitive development in Mezirow’s transformational
learning theory. Adult Education Quarterly , 55, 60-68.
Meyer, A. (1957). Psychobiology: A science of man . Springfield, IL: Charles C. Thomas.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 70 –
Mezirow, J . (1991). Transformative dimensions of adult learning . San Francisco, CA:
Jossey -Bass.
Mezirow, J. (2000). Learning to think like an adult. Core concepts of transformation
theory. In J. Mezirow, and Associates (Eds), The Handbook of Transformative
Learning : Theory, Research and Practise (pp. 35 -70). San Francisco, CA:
Jossey -Bass.
Mezirow, J. (2012). Learning to think like an adult: Core concepts of transformation
theory. In E. Taylor, and P. Cranton (Eds), The Handbook of Transformative
Learning: Theory, R esearch and Practise (pp. 73 -96). San Francisco, CA:
Jossey -Bass.
Moragne, W. (2011). Depression . Minneapolis: Lerner Publishing Group.
Murray, T., Lewis, V. (2014). Gender -Role Conflict and Men’s Body Satisfaction: The
Moderating Role of Age. Psychology o f Men & Masculinity . 15(1): 40 -48.
Naess, A. (1980). Self -Realization: An Ecological Approach to Being in the World. The
Trumpeter , 4(3): 35 –42
Norcross, J. C., & Goldfried, M. R. (Eds.). (2005). Handbook of psychotherapy integration.
Second Edition. Oxfor d: University Press.
Papalia, D. E, & Olds, S. W. (1988). Psychology . New York: McGraw -Hill Book Company.
Perlmutter, D. (2013). Grain Brain: The Surprising Truth about Wheat, Carbs, and Sugar –
Your Brain's Silent Killers . New York: Litte, Brown and Comp any.
Perls, L. (1976). Comments on the new directions. In Edward W. L. Smith (Ed.), The growing
edge of Gestalt therapy . New York: Brunner.
Perls, F. & Hefferline, R. & Goodman, P. (1951) Gestalt Therapy: Excitement and Growth in
the Human Personality.
Pietrykowski, B. (1996). Knowledge and power in adult education: Beyond Freire and
Habermas. Adult Education Quarterly, 46 , 82-97.
Prochaska, J., & DiClemente, C. (1983). Stages and processes of self -change of
smoking:Toward an integrative model of change. Journal of Consulting and Clinical
Psychology, 51(3),390 -395.
Rey, H. (1994) Universals of Psychoanalysis in the Treatment of Psychotic and Borderline
States. In Factors of Space -time and Language (ed. J. Magagna). London: Free
Association Books.
ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN DEPRESIE – O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
– 71 –
Rogers, C. R . (1957). The Necessary and Sufficient Conditions of Therapeutic Personality
Change. Journal of Consulting Psychology , 21, 95 –103.
Rogers, C. R. (1959). A theory of therapy, personality and interpersonal relationships as
developed in the client -centered fr amework. In (ed.) S. Koch, Psychology: A study of a
science. Vol. 3: Formulations of the person and the social context. New York:
McGraw Hill.
Rogers, C.R. (2008). A deveni o persoană . București: Editura Trei.
Schneider, F. W., Gruman, J. A., & Coutts, L. M . (Eds.) (2005). Applied Social Psychology:
Understanding and Addressing Social and Practical Problems . Thousand Oaks, CA:
Sage Publications.
Shedler, J. (2010). The efficacy of psychodynamic psychotherapy. American Psychologist ,
65, 98 -109.
Shenk, W. J., (2005). Lincoln's Melancholy. How Depression Challenged a President and
Fueled His Greatness , Cincinnati: Houghton Mifflin Harcourt.
Siegel, D. J. (2006). An interpersonal neurobiology approach to psychotherapy: how
awareness, mirror neurons, and neural pl asticity contribute towards the development
of well -being . Psychiatric Annals , 36(4): 248 –258.
Siegel, D.J. (2009). Mindful awareness, mindsight, and neural integration. The Humanistic
Psychologist , 37(2), 137 -158.
Stern, D.N. (1985). The interpersonal wor ld of the infant . New York: Basic Books
Sullivan, H.S. (1953). The interpersonal theory of psychiatry . New York: Norton.
Topolovec -Vranic, J., Mansoor, Y., Ennis,N., & Lightfoot, D. (2015). Technology -adaptable
interventions for treating depression in adul ts with cognitive impairments: protocol
for a systematic review. Systematic Reviews , 4:42.
Walter, K. (1994). For White Girls Who Have Considered Suicide. New York Magazine : 50.
Wetzel, J. W. (1984). Clinical handbook of depression . New York: Gardner Press .
Williams, R.A., Hagerty, B., & Ketefian, S. (2005). Depression research in nursing: Global
perspective . New York: Springer.
Winnicott, D. W. (1965). Psychotherapy of character disorders. The maturational process
and the facilitating environment: Studies in the theory of emotional development (pp.
203-216). London, England: Karnac Books.
Yontef, G. (1993). Awareness, dialogue and process: Essays on gestalt therapy . New York:
Gestalt Journal Press.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE COLEGIUL PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ & PSIHOLOGILOR A.R.P.I. DIN ROMÂNIA C.P.R. LUCRARE DE DISERTAȚIE ÎNVĂȚAREA TRANSFORMATIVĂ ÎN… [627773] (ID: 627773)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.