ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE COLEGIUL PSIHOLOGILOR [605979]

ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE COLEGIUL PSIHOLOGILOR
PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ & DIN ROMÂNIA
A.R.P.I. C.P.R.

București
-2016-

LUCRARE DE DIZERTAȚIE

IMPLICAȚIILE TIPURILOR DE ATAȘAMENT ASUPRA VÂRSTEI
ADULTE DIN PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTERATIVE

Coordonator științific:
Dr. Gina – Antigona CHIRIAC

Absolvent: [anonimizat]. Andreea – Daniela CIUTĂ

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 2 –

Cuprins:

Mulțumiri …………………………………………………………………………………….

Partea I
Argument ……………………………………………………………………………………..
Rezumat …………………………………………… …………………………………………… ………………………
Summary …………………………………………… …………………………………………… ……………………..
Capitolul 1. Psihoterapia integrativă …………………………………………… ……………
1.1. Definirea psihoterapiei integrative……………. ………………..………………………..
1.2. Psihoterapia integrativă – scurt istoric……….. …………………………………………… ….
1.3. Filozofia și valorile psihoterapie integrative….. ……………………………………………
1.4. Concepte cheie în psihoterapia integrativă……… ………………………………………….
1.5. Specificul psihoterapiei integrative…………… …………………………………………… ….
1.6. Relațiile sinelui din perspectiva psihoterapiei int egrative……………………………..
1.6.1. Relația sinelui cu corpul…………………….. ……………………………………..
1.6.2. Relația sinelui cu sinele…………………….. ………………………………………
1.6.3. Relația sinelui cu alții……………………… ………………………………………..
1.7. Filosofia lui Bubber…………………………. …………………………………………… …………
1.7.1. Relația eu – tu……………………………… ……………………………………………
1.7.2. Relația eu – obiect………………………….. …………………………………………
1.8. Relația terapeutică din perspectiva psihoterapiei i ntegrative………………………….
Capitolul 2. Atașamentul la vârsta adultă ………….……………………… ………………..
2.1. Delimitări conceptuale.…………………………………………………………
2.2. Bazele teoriei atașamentului………..……………… ……………………………..
2.3. Tipuri de atașament……………………………………………………………..
2.4. Tipare de atașament în psihoterapie………. ………………………………….……………
2.4.1. Tiparul devalorizării………………………… ……………………………………….
2.4.2. Tiparul idealizării………………………….. ………………………………………….
2.4.3. Tiparul controlului………………………….. ………………………………………..
2.4.4. Tiparul de neajutorare……………………….. ………………………………………
2.4.5. Tiparul de furie și haos……………………… ………………………………………
2.5. Relațiile de atașament și dezvoltarea sinelului…. ……………………………………….. 4

5
7
8
9
9
10
11
12
13
14
14
15
15
16
16
16
17
18
18
20
21
23
23
24
24
25
26
26

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 3 –

2.5.1. Dimensiunile multiple ale sinelui……………… ………………………………..
2.5.2. Implicațiile sinelului asupra relațiilor de atașame nt……………………….
2.6. Influența pattern-urilor de atașament asupra vieții adulte…………………………….

Partea a II-a
Capitolul 3. Aplicații practice – strategii și tehn ici psihoterapeutice …………………………
Capitolul 4. Studiu de caz – influența atașamentulu i timpuriu asupra vieții la vârsta
adultă ……………………………………………………………………. …………………………………..
Capitolul 5. Concluziile finale …………………………………………… …………………………………….
Bibliografie ……………………………………………………………………………………
Webografie ……………………………………………………………………………………
Anexe …………………………………………… …………………………………………… …………………………..
27
28
29

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 4 –

Mulțumiri

Mulțumesc în primul rând părinților mei, care m-au crescut și m-au suținut în tot ceea cea
mi-am propus să realizeze pe parcursul acestor ani.
Doresc să aduc cele mai sincere mulțumiri familie A .R.P.I pentru răbdarea, interesul,
însuflețirea, sprijinul și susținerea pe care mi le -a acordat în tot acest răstimp. De asemenea, sunt
recunoscătoare tuturor formatorilor acestei școlii pentru minunata călătorie inițiatică în care mi-au
fost ghizi, modele, sfătuitori și parteneri.
Mulțumesc psihoterapeutului meu, care m-a ajutat să -mi conțientizez și să-mi descopăr și
cele mai ascunse părți.
Îmi exprim gratitudinea față de toți colegii și faț ă de oamenii apropiați mie care mi-au
înlesnit procesul devenirii.

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 5 –

Argument

Vârsta adultă atrage după sine dorința individului de a-și depăși propriile limite și de a
realiza tot ceea ce și-a propus.
Așa cum bine sublinia G. Allport (1991), vâsta adul tă se caracterizează prin șase trăsături
fundamentale și anume: conștiință de sine puternică , securitate emoțională fundamentală,
preocupare obiectivă, obiectivare de sine, relații și raporturi intime, precum și armonia relativă cu
propriile achiziții din experiența personală.
Dat fiind faptul că în spatele acestor trăsături st au o serie de factori, care contribuie mai
mult sau mai puțin la dezvoltarea individului ca ad ult, cercetarea de față își propune să găsească
un răspuns la următoarea întrebare: ,,Care sunt imp licațiile atașamentului asupra vârstei adulte?”.
Pentru a răspunde la această întrebare s-a ținut co nd de numeroase aspecte precum:
dimensiunile multiple ale sinelui, implicațiile sin elui asupra relațiilor de atașament, tipuri și tipa re
de atașament, precum și influența atașametului asup ra vârstei adulte.
După cum se poate observa, atașamentul joacă unul d intre rolurile principale în această
lucrare și definit că fiind ,, o afecțiune puternică și durabilă față de cineva sa u ceva ” (Coteanu și
colab., 1984, p. 59).
În ceea ce privește, dezvoltarea relațiilor de ataș ament la vârsta adultă, este general
accceptat faptul că implică o perioadă de tranziție de la o primă concentrare pe părinți ca figuri de
atașament, pe dezvoltarea ulterioară a unei game la rgi de relații de atașament, în care relația
romantică devine principala relație de atașament, i ar părinții rămân importanți, dar secundari ca
figuri de atașament.
Așa cum au arătat numeroș autori, atașamentul repre zintă un tip specific de legătură
afectivă și un sentiment de securitate, care ne ofe ră o bază de sigură de la care pornim în
relaționarea cu restul lumii. Prin urmare, relațiil e pe care le întreține ca adulți cu un prieten sau cu
partenerul conjugal au de de obicei toate caracteri sticile atașamentului.
În concluzie, lucrarea de față prezintă sinteza uno r investigații prezente în literatura de
specialiatate, asupra influenței pe care o manifest ă atașamentul asupra vârstei adulte, precum și
rezulatatele unei cercetării persoanale, prin care ne-am propus să identificăm modul în care
relațiile de atașament dezvoltate timpuriu, ne infl uențează viața de adulți.
Prezenta lucrare este organizată în cinci capitole, dintre care două abordează o serie de
aspecte teoretice legate: definirea psihoterapie in tegrative, istoria, filozofia și valorile psihotera piei
integrative, concepte chei în psihoterapia integrat ivă, specificul acesteia, relațiile sinelui din

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 6 –

perspectivă integrativă, filozofia lui Buber, relaț ia terapeutică din pespectivă integrativă, bazele
atașamentului, tipuri și tipare de atașament, relaț ii de atașament și dezvoltare sinelui, precum și
implicațiile pattern-urilor de atașament asupra vie ții adulte.
În a doua parte a lucrării sunt prezentat câteva as pecte practice, care constau în strategii și
tehnici psihoterapeutice utilizate în astfel de sit uații și un studiu de caz despre influența propriul ui
atașament timpuriu asupra vieții de adult.
În cele din urmă, lucrarea se închei cu refecțiile personale și concluzile finale desprinse pe
parcursul redactării lucrării.

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 7 –

Rezumat

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 8 –

Summary

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 9 –

CAPITOLUL I
Psihoterapia integrativă

1.1. Definirea psihoterapiei integrative
,, Psihoterapia integrativă reprezintă o abordarea uni ficatoarea, care aduce laolaltă
sistemul psihologic, afectiv, cognitiv, comportamen tal și contextual, constituind astfel un cadru de
lucru relațional multidimensional, care poate fi re -creat din nou pentru fiecare caz individual ”
(Gilbert și Orlans, 2013, p. 7).
,, Psihoterapia intergrativă reflectă o nouă paradigmă , un punct de întâlnire între mai
multe discipline, confirmând încă odată tendința in terdisciplinară și integrativă ce marchează
evoluția societății ” (Chiriac, 2012, p. 2).
,, Psihoterapia integrativa oferă o viziune nouă, ampl ă despre tratamentul psihoterapeutic.
Plecând de la viziunea sistemica a ființei umane, d e la conceptul corp-minte-spirit, prin
abordarea integrativa se obține o înțelegere unitar a a complexității ființei umane, în ansamblul
funcționalității manifestărilor sale, permițând eva luarea și tratamentul unitar al pacientului pe
fiecare din palierele sale, păstrând viziunea între gului, respectând unicitatea persoanei în
contextul universal ” (Chiriac, 2012, p. 2).
În prezent există numeroase definiții ale termenul de ,,integrare”, încât o încercare de a le
prezenta pe scurt, doar pe cele mai cunoscute ar pu tea ar depășii cu mult spațiul acestei lucrări.
Dintre cele mai semnificative definiții ale integră rii, amintim următoarele:
/head2right prima definiție prezintă integrarea psihoterapeutic ă ca fiind sinteza a diferite sisteme
psihologice sau orientări teoretice (Geller și cola b., 2005);
/head2right a doua definiție se referă la integrarea conceptelo r și / sau modelelor teoretice și / sau a
tehnicilor și metodelor provenite de la diverse abo rdări psihoterapeutice (Gilbert și Orlans,
2013);
/head2right a treia definiție face referire la abordarea holist ică a persoanei, privită ca pe un tot integrat:
cognitiv, afectiv, comportamental, fizic și spiritu al (Lapworth și colab., 2001);
/head2right a patra definiție se referă la integrarea laturii p ersonale cu cea profesionale a
psihoterapeutului integrativ (Gilbert și Orlans, 20 13);
/head2right a cincea definiție se referă la integrarea cercetăr ii și a practicii (Gilbert și Orlans, 2013).
În concluzie, psihoterapia integrativă pledează pen tru o abordare flexibilă, oferind un
răspuns adecvat și eficient necesităților cognitive , emoționale, comportamentale și spirituale ale
individului, ținând cond de condițiile exterioare, resursele personale și limitele acestuia.

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 10 –

1.2. Psihoterapia integrativă – scurt istoric
Începuturile mișcării integrative sunt marcată de d ată dezvoltarea a trei mari curente din
domeniul psihologic și anume: psihanaliza, psiholog ia comportamentală și psihologia umanistă.
Dorința integrării apare ca urmare a limitelor perc epute în cele trei școlii principale din terapia
psihologică (Gilbert și Orlans, 2013).
Psihanaliza a oferit o mai bună înțelegere a proces elor inconștiente și a modului în care
acestea pot afecta întreaga noastră experiență. De asemenea, aceasta a pus accentul pe importanța
transferului, subliniind faptul că relațiile din tr ecut pot fi re-creat în prezent și pot avea efecte
considerabile asupra vieții noastre (Evans și Gilbe rt, 2000).
Cu toate acestea, psihanaliza a fost criticată din perspectiva duratei excesiv de îndelungate
a tratamentului și a lipsei de concentrare asupra s chimbării comportamentale specifice (Gilbert și
Orlans, 2013).
Psihologia comportamentală a oferit o mai bună înțe legere a faptul că, în procesul de
învățare suntem sensibili la întăriri pozitive și n egative. Cu toate acestea, ea a fost criticată că s e
centraeză doar pe ameliorarea simptomului, fără a s e adresa problemelor profunde din structura
personalității, care stău defapt la baza acestuia ( Evans și Gilbert, 2000).
Psihologia umanistă a pus accentul pe potențialul d e maturizare, pe funcționarea optimă și
pe auto-actualizare, dar fost acuzată ca fiind exag erat de optimistă și că minimalizează partea de
umbră a experienței, neacordând importanță realităț ii experiențiale și potențialului răului din ființa
umană (Gilbert și Orlans, 2013).
Ulterior, după dezvoltarea celor trei mari școlii d e gândire, numeroși cercetătotori s-au
concentrat asupra identificării factorilor comuni c elor trei orientări, printre aceștia se numără și
Rozenweing (1939), care a evidențiat trei factori c e facilitează schimbarea, indiferent de orientare
și anume:
– personalitatea terapeutului;
– interpretările pe care le oferă clientul situației;
– schimbarea dintr-un domeniu poate avea urmării în a ltul.
Mișcarea intergrativă a luat amploare treptat, odat ă cu analiza critică a rezultatelor
cercetărilor din domeniul psihoterapeutic, care ind icau tratamente particulare pentru probleme
particulare. Potrivit lui Roth și Fonaghy (1996, ci tați în Evans și Gilbert, 2000, p. 27), ,, orientările
teoretice vor trebui să fie integrate, din moment c e acestea sunt toate modele aproximative ale
aceluiași fenomen: mintea în durere” .

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 11 –

1.3. Filozofia și valorile psihoterapie integrative
Filozofia psihoterapiei integrative
Pot fi identificate două orientări filozofice de ma re amploare și foarte diferite înte ele
precum:
– orientarea filozofică modernistă / pozitivistă;
– orientarea filozofică postmodernistă / construcțion istă (Dryden și colab., 2010).
Orientarea filozofică modernistă / pozitivistă
Cei mai mulți integraționiști au pornit de faptul c ă în ultimele decenii de activitate
terapeutică, nicio abordare nu a reușit să se disti ngă ca fiind mai bună decât celelalte, integrarea
fiind o provocarea de a găsi o nouă abordare care s ă folosească cele mai eficiente elemente din
toate abordările existente, pentru a le combina înt r-un singur sistem terapeutic. Acest sistem
terapeutic, odată găsit, va oferi o definiție a înt regului domeniu al psihoterapiei și ne va permite s ă
demonstrăm o bună parte eforturile noastre și de a prezenta întregii lumi ce este psihoterapia. Cu
siguranță, un astfel de sistem va încorpora într-o înțelegere unică ce înseamnă a fi persoană, ce nu
merge bine și cum anume poate fi îndrepta. Datorită faptului că din această perspectivă integrarea
reprezintă ,,căutarea adevărului” în legătură cu să nătatea, patologia și terapia, care va avea o
corespondență mai mare decât are vro una din abordă rile existente în prezent, ne putem gândi la
aceasta ca fiind o orientare filozofică modernistă sau pozitivistă în cadrul unei mișcări către
integrare (Dryden și colab., 2010).
Orientarea post-modernistă / construcționistă
Cu toate acestea, pentru alți integraționisți drumu l este foarte diferit, aproape opus. Aceștia
recunosc faptul că nu a apărut nicio abordare care să se dovedească a fi mai eficientă decât altele.
Prin urmare, ei consideră că conștientizarea acestu i lucru ar trebui să ne determine să nu mai
căutăm o singură abordare, ci mai degrabă să încetă m căutarea (Kuhn, 1970).
De asemenea, ei consideră că lumea în genere, precu m și lumea particulară a terapiei poate
fi construită în diferite moduri, nexeistând un ade văr absolut în legătură cu nimic și cu atât mai
mult despre ce înseamnă să fii ființă umană complet funcțională (Rorty, 1989).

Valorile psihoterapei integrative
Valorile provin din filozofiile de mai sus și sunt construite pentru a fi aplicate în practica
terapeutică. Dintre aceste valori amintim (Evans și Gilbert, 2000):
• experiența subiectivă a clientului reprezintă adevărul lui și punctul de plecare a exp lorării;
• ,,acum” este conștiința prezentă a clientului și singurul m oment în care ei au contol direct;

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 12 –

• oamenii sunt principalii agenți în determinarea propriului comportamen și sunt capabili de
răspuns;
• moralitatea care are se bază mai degrabă pe nevoile organice, p e o cunoaștere relativă a
ceea ce este, decât pe o impunere arbitrară a ceea ce cred alții;
• terapeutul lucrează pentru creșterea conștientizării clientulu i asupra antecedentelor,
reacțiilor organice și consecințelor comportamental e;
• relația terapeutică este un micro-cosmos al felulului de a fi în lume ș i astfel clientul poate
vedea și auzi cum sunt experimentate de către terap eut;
• auto-reglementarea organică, alegerea și învățarea , se întâmplă odată cu integrarea
minții și a corpului, gândirii și sentimentului, fi zicii și spiritualității, de sine și de mediu,
aceasta fiind golistică;
• schimbarea are loc atunci când o persoană devine cine și ce e ste cu adevărat și nu când
încearcă să fie ce nu este;
• viața este flux constant; terapia afectează lumea, dar și lumea își pune amprenta asupra
terapiei;
• factorii de mediu se dovedesc a fi o sură majoră de stres, lipsă de p utere și alienare;
• dialogul este o manifestare a perspectivei existențiale asup ra relației;
• maturitatea este doar despre autonomia sinelui, ci și despre si nele în relație, fiin un proces
continuu de ajustare creativă de-a lungul vieții.

1.4. Concepte cheie în psihoterapia integrativă
Eclectismul tehnic reprezintă o direcție majoră către integrare.
Termenul ,,eclectic” se referă la o persoană pregăt ită ,,să selecteze” dintr-o varietate de
abordări și discipline ceea ce consideră că-i folos itor pentru scopul pe care îl are de îndeplinit în
cazul nostru terapia. Prin urmare, practicenii ecle ctici sunt pregătitți să selecteze și să utilizeze o
varietate de tehnicii și proceduri din diferite abo rdări (Dryden și colab., 2010).
Dacă eclectismul pune accent pe selectarea de eleme nte, integrarea pune accentul pe
punerea lor la olaltă. Cu toate că la început în li teratura de specialitate termenul de integrare era
folosit cu un sens foarte apropiat de cel al termen ului de ecletismul, astăzi este folosit cu precăder e
pentru a desemna integrarea teoretică (Hollanders ș i McLeod, 1999).
De asemenea, termenul ,,integrare” este folosit în literatura de specialitate pentru a descrie
procesul de punere la un loc a mai multor modalităț i sau orientări diferite, cum ar fi: terapia

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 13 –

individuală, terapia de grup, terapia de cuplu și f amilie (Friedman și colab., 2005), psihologia
occidentală (Moodley și West, 2005), psihoterapia ș i psihofarmacologia (Winston și colab., 2005).
Purism – practicianul purist se identifică cu o singură abor dare terapeutică. Acesta va
profesa astfel încât să fie fidel unei singure abor dări și va refuza alte tehnici și proceduri care
aparțin altor orientări (Dryden și colab., 2010).
Pluralism este definit ca ,, negarea faptului că există o singură lume ce așteap tă să fie
capturată, mai mult sau mai puțin bine, de către na ratorii noștri, de teoriile științifice sau chiar d e
reprezentările artistice […] există atâtea lumi c ât suntem în stare să construim folosind diverse
sisteme de concepte, standarde de măsurare, variate forme de exprimare și exemplificare (Ayer,
1982, p. 13).
Termenul de fenomenlogie este compatibil cu teoria câmpului. Din perspectivă
fenomenologică, comportamentul uman este văzut ca f iind determinat de experiența personală,
mai degrabă decât de o realitate externă obiectivă (Cohen și Manion, 1994, citați în Evans și
Gilbert, 2000).
Potrivit lui Lewin (1952, citat în Evans și Gilbert , 2000), teoria câmpului este o
modalitate de a privi per ansamblu situația, care a fost descrisă ca o natură organizată,
interconectată, interdependentă, interactivă a feno menelor umane. În acceastă situație, tot ceea ce
câmpul produce este privit ca intrinsec, având valo are în sine însuși. Fiecare experineță este strâns
legată de condițiile cânpului și nu poate fi înțele asă în izolare.
Pentru teoria câmpului, conștientizarea este fundam entală, deoarece permite individului să
devină conștient și să selecteze din obțiunile disp onibile. Conștientizarea presupune că o persoana
are o capacitate suficientă pentru vulnerabiliateta și deschidere la experiență, pentru a promova
contactul hrănitor cu mediul (Evans și Gilbert, 200 0).
Holismul atestă faptul că, întregul este mai mare decât suma părților sale. Din această
persepectivă, nimic nu este ignorat în mod delibera t. Procesul holistic bazeându-se pe observarea a
ceea ce se întâmplă în lumea exterioară, în paralel cu ceea ce se întâmplă în lumea interioară a
persoanei. Prin urmare, procesul holistic oferă obs ervații implicate activ în toată experiența
persoanei, inclusiv congniție, senzație și emoție (Hycner, 1995, citat în Evans și Gilbert, 2000).

1.5. Specificul psihoterapiei integrative
Obiectivul larg și esențial al teapiei integrative este ca terapeutul și clientul să construiască
împreună o terapie în care amândoi se angajează pro gresiv, în cadrul unui proces de colaborare

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 14 –

totală. Modul în care este construită această tip d e terapie depinde într-o anumită măsură de
concluzia teraputului, adică dacă locul interferări i este preponderent extern, preponderent intern
sau preponderent ,,între”. Dacă locul integrării es te predominant extern, atunci terapia va fi
construită înt-un mod care să fie consistent legat de filozofia abordării respective. Dacă locul este
predominat intern, atunci va fi construiră într-un mod consistent legat de terapeut, iar dacă este
predominat ,,între”, atunci va fi construită într-u n mod predominat legat de relația dintre client și
terapeut. Bineînțeles că pentru orice integrare efi cientă este nevoie ca cele trei locuri să își exerc ite
influența asupra modului în care trepia este constr uită (Dryden și colab., 2010).
În concluzie, a fi terapeut integrativ înseamnă ,, a fi dedicat propriului proiect al terapiei,
mai degrabă decât unei abordări particulare [..] a fi deschis către experiență, atât în profunzime,
cât și în varietate [..] și a avea o viziune largă asupra vieții și a muncii ” (Dryden și colab., 2010,
pp. 662-664).

1.6. Relațiile sinelui din perspectiva psihoterapie i integrative
1.6.1. Relația sinelui cu corpul
Temenul de sine corporal face referire la experienț a persoanei cu sinele încorporat, care
include toate experiențele chinestezice ale procese lor corporale interne și externe. Dezvoltarea
sinelui corporal este strâns legată de procesul de ancordaj dintre mamă și copil. Prin intermediul
mângâierilor, atingerilor și mânuirii corpului copi lului, mama îi transmite copilului la nivel
senzorial, un simț al sinelul corporal și granițele acestuia. Interanlizarea modului în care sunt
mânuiți și a modului în care li se răspunde la nevo i, influențează experiența sinelui corporal și
simțului întrupat al sinelui în lume (Krueger, 1989 , citat în Gilbert și Orlans, 2013).
Cu toate acestea, nu doar atingerea fizică are impa ct asupra sinelui coproral, ci și alte
aspecte precum: calitatea răspunsurilor mamei, tonu l și intensitatea vocii și fermitatea atingerii.
Toate aceste afecte de vitalitate pot fi transmise prin modul în care mama își ia copilul în brațe,
modul în care îi piaptănă, modul în care se întinde după biberon, etc. (Stern, 1985, citat în Gilbert
și Orlans, 2013).
De asemenea, este foarte important ca în evaluarea mișcărilor fizice, a expresivității și a
atitudinii față de procesele corporale să luăm în c alcul contextul și cultura în care este crescut un
copil, deoarece este foarte ușor să patogenizăm un răspuns care este în contradicție din punct de
vedere cultural cu propriul nostru răspuns, fără a lua în calcul faptul că în unele culturi atingere
este folosită foarte rar (Gilbert și Orlans, 2013).

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 15 –

1.6.2. Relația sinelui cu sinele
În plan intrapsihic noi ne concentrăm asupra relați ei dintre sine ca subiect și sine ca obiect.
Sinele ca subiect se referă la ,,eul”, care mă obse rvă, mă analizeză, mă organizeză și mă
structurează pe ,,mine”, conceptul meu de sine, rep rezentarea mea mentală, perspectiva propriei
persoane ca obiect printre alte obiecte obiecte (Fo nagy și colab., 2002, citați în Gilbert și Orlans,
2013). Prin urmare, sinele ca subiect se referă la ,,eu” ca la ,,sinele care cunoaște”, sinele ca agen t
(Aron, 1998, citat în Gilbert și Orlans, 2013).
Cu toate acestea, o bună parte din literatura de sp ecialitate se concentreză asupra sinelului
ca obiect, asupra felului în care ne percepem pe no i prin alții, asupra conceptului de sine (Gilbert
și Orlans, 2013).
Potrivit lui Fonagy și colaboratorii săi (2002), si nele ca obiect este punctul de referință
pentru copil, atunci când dezvoltă o ,,teorie a min ții”, simțul că este un ,,eu” în relație cu ,,eu-ul ”
celorlalți, care are gânduri intenții, sentimente, diferite de a le lui și care se prijină pe funcțion area
reflexivă și pe procesul mentalizării.
Aron (1998 / 2000, citat în Gilbert și Orlans, 2013 , p. 68) definește reflexia de sine ca fiind
,, capacitatea de a experimenta, observa și reflecta a supra propriei persoane, atât ca subiect, cât
și ca obiect ”. El vede acest proces dialectic de experimentare a propriei persoane, atât ca subiect,
cât și ca obiect, ca fiind un proces de integrare c ognitiv, dar și afectiv. Prin urmeare, pentru o
funcționare eficientă, persoana se poate angaja înt r-un dialog fluent între cele două polarități ale
sinelui, sinele ca subiect și sinele ca obiect, put ând trece cu ușurință de la una la cealaltă.

1.6.3 Relația sinelui cu alții
La întâlnirea dintre două persoane, fiecare aduce c u ea experiența proprie așa cum ea a fost
întipărită în istoricul ei și în contextul prezent, ,, într-un flux cotinuu de interferență reciprocă
comună ” (Stolorow și Atwood, 1992, citați în Gilbert și O rlans, 2013, p. 70). În acest tip de relație
umană se presupune cărealitatea personală este înto tdeauna co-determinată de relație și de
semnificațiile unice pe care fiecare persoană le ad uce la întâlnire, iar ulterior de semnificațiile
construite în comun de cele două persoane (Gilbert și Orlans, 2013).
Un rol important în a face posibilă interaciunea co nstructivă comună cu alții îl are funcția
reflexivă și capacitatea de a înțelege stările ment ale ale celuilalt. Dezvoltându-ne capacitatea
mentalizare, devenim capabili să înțelegem și să ap reciem sentimentele, credințele, speranțele,
dorințele, cunoștințele prefăcătoria, înșelăciunea, planurile și intențiile oamenilor cu care intrăm î n
contact (Fonagy, 2004, citat în Gilbert și Orlans, 2013).

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 16 –

Eșecul administrării stările mentale poate determin a o persoana să pună în scenă ceea ce
este incapabilă să reprezinte sau să simbolizeze în limbaj (Gilbert și Orlans, 2013).
De asemenea, stilul propriu de atașament (Bowlby, 1 988, citat în Gilbert și Orlans, 2013)
sau stilul de contact care evolueză din acesta (Whe eler, 1991, citat în Gilbert și Orlans, 2013),
influențează modul în care interpretăm lumea și man iera în care îi abordăm pe ceilalți.

1.7. Filosofia lui Bubber
Perspectiva relațională eleborată de filozoful exis tențialist Martin Buber a adaugă o
dimensiune crucială pentru abordare psihoterapiei integrative și anume dimensiunea inter-umană.
Buber a criticat aspru supra-accentuarea existenței individuale, în detrimentul inter-existenței
umane (Evans și Gilbert, 2000).
Dimensiunea inter-umană a lui Buber încorporează do uă tipuri de relație și anunume:
relația eu – tu și relația eu – obiect (Evans și Gi lbert, 2000).
Potrivit lui Buber (1996, citat în Evans și Gilbert , 2000), relația eu – obiect este necesară
pentru a trăi, dar în acelaș timp fără relația eu – tu, noi nu putem trăim cu adevărat.

1.7.1. Relația eu – tu
Relația eu – tu se caracterizează prin următoarele aspecte:
• dialog;
• nu are o structură;
• nu este anticipată,
• nu este bazată pe conținut;
• pentru a avea o relație de acest tip individul treb uie doar să fie deschis;
• relația de tip eu – tu identificată de Martin Buber este relația ființei umane cu Dumnezeu;
• în acest tip de relație Dumnezeu este golit de cali tăți, nu trebuie să-l caută, este suficient să
fim deschiși și El va veni (Isac, 2010).

1.7.2. Relația eu – obiect
Relația eu – obiect este definită de următoarele as pecte:
• monolog;
• între cele două ființe nu există un contact direct;
• este o relație cu noi înșine;

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 17 –

• oamenii sunt tratați ca pe niște obiecte ce pot fi folosite sau experimentate, atunci când
proiectăm pe celălalt ca pe un obiect, nevoile, dor ințele și așteptările proprii (Isac, 2010).

În concluzie, accentul lui Martin Buber cade pe rel ația de tip eu – tu, care ne conduce în
mod natural la o credință în co-crearea sau co-cons truirea tututror relațiilor. Din această
perspectivă, important pentru psihoterapie este co- crearea relației terapeutice, ca pe un eveniment
interacțional în care ambele părți participă. Astfe l, relația terapeutică nu este o relație
unidirecțională, în care unul ,,unul dă și altu pri mește”, ci mai degrabă un proces relațional co-
construit la care clientul și terapeutul contribuie deopotrivă (Evans și Gilbert, 2000).

1.8. Relația terapeutică din perspectiva psihoterap iei integrative
Relația terapeutică reprezintă punctul central în j urul căruia se învârte toate celelalte
acțiuni (Dryden și colab., 2010)
Potrivit lui Clarkson (2003), procesul pishoterapeu tic implică o multitudine de relații,
inclusiv relația de dezvoltare, relația de muncă, t ransferul – contratransferul, relația reală de la
persoană la persoană și relația transpersonală. Pe măsură ce progresează terapia, una dinte aceste
relații devine predominantă.
Spre deosebire de Clarkson, Kahn (1997) vede relați a terapeutică drept singulară, dar cu
mai multe fațete. Pentru Kahn relația terapeutică e ste aceea în care terapeutul este prezent cu
adevărat, activ și implicat în relația cu clientul. Cu toate acestea, o asemenea relație sinceră și
empatică, nu exclude dezvoltarea transferului și co ntratransferului, care apare oricum în cadrul
tuturor relațiilor și reprezintă o sursă valoroasă de informații despre modalitățile de dezvoltare ale
clientului. Prin urmare, relația terapeutică este p unctul central, atât al terapiei, cât și a mediului în
cadrul căruia funcționează.
Din perspectivă gestalt, relația terapeutică are la bază patru caracteristici ale dialogului și
anume (Yontef și Simkin, 1989):
• includerea – care înseamnă a te pune ,,în pielea celuilalt”, făr ă a-l judeca, analiza sau
interpreta, dar păstrând în acelaș timp sensul prez enței sale separate, autonome, ca martor
sau observator focalizat;
• prezența – terapeutul i se dezvăluie clientului prin experienț e personale, observații,
preferințe, gânduri, sentimente, trăite aici și acu m;

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 18 –

• responsabilitatea în dialog – terapeutul este răspunzător de modul în care intră în dialog,
abandonându-se pe sine și implicându-se în interacț iune, dar implicându-l în egală măsură
și pe client pentru a deveni responsabil de acest d ialog;
• dialogul este trăit și simțit pe viu – dialogul reprezintă mai mult decât ,,a vorbi”, aces ta
trebuie simți, trăit, experimentat pe viu, deoarece relația crește prin contact, iar indivizii
cresc și își formează astfel identități.

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 19 –

CAPITOLUL II
Atașamentul la vârsta adultă

2.1. Delimitări conceptuale
Termenul de atașament a fost introdus penrtru prima dată în psihologie în anul 1950 de
către John Bowlby, ca urmare a investigațiilor etol ogiștilor. Fără indoială, pentru Bowlby
atașamentul reprezintă ,, un proces înnăscut ale cărui mecanisme – strigătele , agățarea,
strângerea la piept, suptul – sunt comune copilului și puiului de maimuță ” (Sillamy, 2002 p. 39).
În literatura de specialitate sunt prezentate numer oase definiții al termenului de atașament
printre care se numără și următoarele:
/head2right atașamentul reprezintă ,, o afecțiune puternică și durabilă față de cineva sa u ceva ”
(Coteanu și colab., 1984, p. 59);
/head2right atașamentul este definit ca fiind ,, un ansamblu de legături care s-au stabilit între no u-
născut și mama sa, începând cu senzațiile și percep țiile sugarului vis-a-vis de acestea și
reciproc ale mamei față de copilul ei ” (Sillamy, 2002 p. 39);
/head2right atașamentul înseamnă ,, căutarea apropierii în fața stresului ” (Nichols și Schwartz, 2005 p.
117);
/head2right atașamentul reprezintă ,, orice formă de comportament prin care persoana se p lasează și
menține proximitatea cu un individ pe care îl vede ca fiind mai capabil de a se confrunta
cu dificultățile vieții ” (Bonchiș, 2006, citat în Turchină, 2013, p. 139).
În concluzie, atașamentul este definit de mulți spe cialiști din domeniu ca fiind o legătură
afectivă stabilă pe care copilul o dezvoltă cu o pe rsoana cu care interacționeză. Această legătură
depinde de ambele persoane implicate, de asistența lor mutuală și de capacitatea de a se completa
reciproc. Copilul se construiește gradual, trecând prin anumite stadii și fiind impactat de calitatea
relațiilor pe care are. Prin urmare, cercetările lu i J. Bowlby demostrează că natura și calitatea
atașamentului din copilărie influențează dezvoltare a ulterioară a individului ca adult.
Perioada adultă este perioada cea mai bogată și mai activă a ciclurilor de viață. Acesta este
caracterizată de activitate profesională intensă, r elații sociale și de muncă în expansiune, precum și
de o responsabilitate ridicată față de viața de fam ilie (Sion, 2003).
Potrivit lui Șchiopu și Verza (1981, citați în Sion , 2003), esențiae pentru stadiile de
dezvoltării psihice ale adultului sunt tipul fundam ental de activitate și tipul de relații implicate. Ca
urmare, autorii au propus următoarele stadii ale vâ rstei adulte:

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 20 –

• 35-45 ani este vârsta adultă caracterizată de stabi litate, inserție profesională intensă și
responsabilitate ridicată;
• 45-55 ani vârsta adultă propriu-zisă, unde continuă dezvoltarea profesională și socială, dar
are loc și diminuarea subidentităților de șot și pă rinte;
• 55-65 ani vârsta adultă prelungită, care este carac terizată de diminuarea celor patru
subidentități: maritală, profesională și socio-cult urală.
Cu toate că expectanța socială aliniază vârsta adul tă cu maturitate personalității, Allport
(1991, p. 280) susține că ,, maturitatea personalității nu are o relație necesar ă cu vârsta
cronologică.
Potrivit lui Allport (1991), maturitatea personalit ății este definită de șase trăsături
fundamentale și anume: obiectivarea eului, extensiu nea simțului eului, raportarea caldă a eului la
ceilalți, securitate emoțională, filozofia unificat oare a vieții, percepție realistă, abilități și sar cini.
Ca atare, în spatele tuturor acestor trăsăuri funda menatale ale personalității mature stau o
serie de factori printre care se numără și atașamen tul.

2.2. Bazele teoriei atașamentului
Părintele teoriei atașamentul este considerat John Bowlby, a cărei contribuție centrală a
fost recunoașterea evolutivă dictată biologic de at așamentul copilului față de persoana care îl
îngrijește. Bowlby susținea că natura primară a ata șamentului ca sistem motivațional își are
rădăcinile în nevoia absolută a copilului de a menț ine o proximitate fizică față de persona care îl
îngrijește pentru aș asigura o supraviețuire concre tă și nu doar de o promova siguranța emoțională
(Wallin, 2010).
De asemenea, Bowblby (1969 / 1982, citat în Wallin, 2010) vorbea de existența un sistem
comportamental de atașament ca mecanism al evoluție i, care crește probabilitatea succesului
supraviețuirii și reproducerii. Ca atare, sistemul de atașament este o componentă a programării
genetice umane, la fel cum sunt hrana și reproducer ea.
Acest ansamblu de răspunsuri înnăscute, determinate instinctual, la pericol și siguranță se
evidențiază prin trei tipuri de comportamente și an ume (Wallin, 2010, p. 28):
– ,, căutarea, monitorizarea și încercarea de a menține proximitatea față de o figură de
atașament protectoare;
– folosirea figurii de atașament ca bază de siguranță ;

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 21 –

– refugierea la o figură de atașament ca la un sanctu ar sigur în situații de pericol sau
momente de alarmă ”.
Prin urmare, teoria atașamentului descrie rădăcinil e adânci ale dinamicii relațiilor strânse.
Între ani 1940-1950, un număr important de studii a u arătat că noi-născuții care au fost separați de
mamele lor tranversează o serie de reacții descrise ca protest, disperare și ulterior detașare. În
încercarea de a înțelege aceste de reacții, Bowbly a concluzionat că legătura intensă, formată între
copil și părinții acestuia se bazează pe un impuls biologic al apropierii, care apare prin procesul de
selecție. Ca atare, ,, atașamentul înseamnă căutarea apropierii în fața st resului […] și este
reglementat de o emoție puternică ” (Nichols și Schwartz, 2005, p. 117).
În concluzie, teoria atașamentului descrie și integ rează științific nevoia ființei umane de
forma și întreține legături emoționale puternice fa ță de alte ființe umane. Ideile principale ale
acestei teorii fiind inițierea și schimbările care au loc în relațiile emoționale individuale în cursu l
vieții. Potrivit teoriei atașamentului, la baza ori cărei relații emoționale inter-umane se află legătu ra
timpurie dintre mamă și copil.

2.3. Tipuri de atașament
Principalele tipuri de atașament identificate de J. Bowbly și M. Ainsworth, în mica
copilărie sunt următoarele (Wallin, 2010):
/square4 atașamentul securizant – bebeluși cu atașament sigur au acces în mod egal la impulsurile
lor de explorare atunci când se simt în singuranță și la consolare prin contact atunci când
se simt în pericol. Copiii cu acest tip de atașamen t se supără atunci când mama îi lasă într-
un loc străin, dar la întoarcerea ei îi caută proxi mitatea și acceptă conforul pe care aceasta
i-l oferă. Acest tip de flexibilitate și reziliență pare a fi moștenirea interacțiunii lor cu o
mamă senzitivă, care a fost responsivă la semnalele și comunicările bebelușului.
/square4 atașamentul evitant – bebelușii cu atașament evitant par a fi în mod spec ial blazați, dat
fiind faptul că situațiile străine îi expun unui me diu alarmat. Ca atare, copii cu acest tip de
atașament par a fi neinfluențați de plecarea sau re întoarcerea mamei, iar aparenta lipsă a
distresului poate fi greșit înțeleasă ca o stare de calm. În realitate, indiferența superficială a
copilului evitant reflectă o acomodare defensivă as emănătoare cu detașarea identificată la
copiii care au suferit o separare prelungită de păr inții lor.
/square4 atașamentul ambivalent – bebelușii cu atașament ambivalent pot fi de două ti puri și
anume furioși sau pasivi. Ambele categorii sunt pre ocupate de locul în care mama lor se

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 22 –

află, pentru a putea acționa liber și a recționa la plecare acesteia cu distres puternic. După
reîntâlnirea cu mama, copiii clasificați drept furi oși se poziționează între o deschidere
activă față de conexiunea cu mama și exprimare resp ingerii. Pe de altă parte, copiii
considerați pasivi sunt capabili doar de slăbiciune sau de cereri implicite de consolare.
/square4 atașamentul dezorganizat – apare atunci când figura de atașament este trăită s imultan atât
ca un ,, sanctuar sigur ”, cât și ca un ,, sanctuar periculos ”. Acest lucru are loc atunci când
copilul vrea să se întoarcă la părinte în momente d e alarmă, dar este prins între impulsuri
contradictorii de a se apropia și de a evita.
Mary Main (citată în Orha-Iliescu, 2016) extinde te oria atașamentului analizând istoria de
viață a adultului, mai exact sistemul de atașament (figura principală și figurile secundare de
atașament), pentru a determina corespondența dintre tipurile de atașament dezvoltate timpuriu și
comportamentele de la vârsta adultă.
Tipurile de atașament care pot fi dezvoltate la vâr sta adultă sunt următoarele (Orha-Iliescu,
2016):
/square4 atașamentul autonom – corespunde atașamentului securizant din mica copilă rie, unde a
dobândit un grad de independență, autonomizare și c a atare, poate să descrie coerent toate
experiențele proprii de atașament, chiar dacă unele sunt dureroase. Adultul cu atașament
autonom este capabil să realizeze cu ușurință proce sele de adaptare. În relație cu partenerul
/ prezintă încredere în sine, ceea ce îi permite să fie creativ și flexibil în această relație.
/square4 atașamentul dezinteresat (indiferent) – corespunde atașamentului ambivalent din
copilărie și implică experiențe amprentate de teamă . Adultul cu atașament dezinteresat este
inflexibil, evitant și idealizează relația cu părin ții, presistând obsesiv în afirmațiile standard
despre rolurile parentale. Prin urmare, tinde să-și idealizeze copilăria, descriind-o drept
minunată și sigură, dar imaginile evocate nu consti tuie suportul pentru protecție și îngrijire,
ci portretul actual idealizat al persoanei în cauză .
/square4 atașamentul preocupat – corespunde atașamentului axios rezistent din mica c opilărie.
Adultul cu atașament preocupat este copleșit de ami ntiri dureroase în care relatează drama
inconstanței, incoerenței experiențelor în copilări e. Acesta reacționează imprevizibil la
stări de frustrare, răspunzând cu agresivitare, mân ie, iar histrionismul posibil are un
patetism greu de confundat. De asemenea, nu are o s tructură anume de atașament în care să
poată avea încredere absolută, fiind foarte suspici os și gelos.
/square4 atașamentul dezorganizat – corespunde în copilărie mică atașamentului dezorgan izat.
Adultul cu atașament dezorganizat este impredictibi l și dezorganizat în relații, face

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 23 –

experiențe nerealiste și speculează fără suport. Es te un dezadaptat, potențial adictiv de
alcool și droguri, afându-se în imposibilitatea de a-și asuma rolul de partener în cuplu sau
rolul parental.

2.4. Tipare de atașament în psihoterapie
În literatura de specialitate tiparele de atașament împart indivizii în două mari categorii și
anume (Wallin, 2010):
• indivizi care resping la nivelul cărora au fost identificate trei tipare de atașament și anume:
tiparul devalorizării, tiparul idealizării și tipar ul contolului,
• indivizi procupați la nivelul cărora au fost găsite două tipare de at așament și anume: tiparul
de neajutorare și tiparul de furie și haos.

2.4.1. Tiparul devalorizării
Dacă adulții care resping sunt descriși de Goldbart și Wallin (1996, citați în Wallin, 2010,
p. 279) ca fiind ,, precauți la fuziune ”, cei care devalorizează sunt descriși ca ,, precauți la fuziune
care sabotează dragostea ”.
În termeni diagnostici convenționali, aceste persoa ne tind să fie etichetate ca fii narcisiste.
Frecvent, copii părinților devalorizați narcisic, s unt și ei la rândul lor devalorizați și crescuți în tr-
un ,, deșert emoțional ”. Aceștia împrumută de la părințiilor toate mecani smele de apărare și învață
să se protejeze de dorințele neîmplinite și de frus trări, gândind numai de bine despre ei însuși și
numai de rău despre ceilalți (Wallin, 2010, p. 280) .
Cu toate aceste, de-a lungul timpului iluzia de a f i ,, speciali ”, care îi protejează și le
asigură confortul, se dovedește a fi un substituit fals al dragostei. Totuși, intimitatea autentică,
poate să expună acește persoane la sentimente de de pendență și de furie, pe care părinților nu le-au
putut tolera. Astfel, că răspunsul lor vis-a-vis de o relație potențial intimă poate fi comparat cu ce l
al unui om flămând aflat la o petrecere, care își s pun că mâncare nu e suficient de bună și din acest
motiv refuză să mănânce (Wallin, 2010, p. 280).
Prin urmare, ceea ce trebuie să reținem despre aces te persoane care resping, este că
propaganda autogenerată despre perfecțiune lor și i mperfecțiunea noastră, le asigură o protecție în
fața rușinii. Oricât de vitală pare această protecț ie la nivel inconștient, ea este autodistrugătoare și
deci necesită atenție terapeutică (Wallin, 2010).

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 24 –

2.4.2. Tiparul idealizării
Adulții care resping și care idealizează, precum și cei care devalorizează, au fost crescuți
de părinți centrați pe propria persoană și în inter iori nesiguri pe ei. Simțind că nevoile narcisice a le
părinților lor vor fi întodeauna pe primul loc, ace știa ajung să realizeze că vor găsi suport
emoțional din partea părinților, doar dacă le satis fac aceste nevoi. Astfel, ajutându-i pe părinți să
se simtă speciali și ei la rândul lor se puteau sim ți speciali și evitau în acest fel riscul de a fi
dependeți sau furioși (Wallin, 2010).
Cunoscând acest model de adaptare la copilărie, ter apeuții au posibilitatea de a înțelege
tendința unor pacienți care-i resping, de ai ideali za. Ceea ce este bine de reținut, este că această
adminirație a pacienților este exagerată pentru că este multideterminată. Nu contează cât de
minunați sunt terapeuții, pacienții simt la un anum it nivel că această admirație este obligatorie.
În genere, acești pacienți păstrează pentru ei însu și și câteodată departe de ei, presupunerea
implicită că terapeutul este și el limitat și cere reasigurări. Văzuți din acestă perspectivă, pacienț ii
idealizați, deși în aparență par mult mai implicați decât cei care devalorizează, pot fi și ei la fel de
evitanți (Wallin, 2010).
La fel ca devalorizarea, idealizarea poate fi stimu lată de un sentiment de necesitate mai
mult sau mai puțin inconștient. Dacă devalorizarea este motivată în special de nevoia de a evita
dependența, idealizarea poate servi în mare parte n evoii individului de a menține ideea de
admirație mutuală a unor persoane, pe care a învăța t să o folosească pentru a-și întări sentimentul
că este special. Acest lucru sugerează faptul că te rapeuții ar trebui să pună mai puțin la îndoială
idealizarea pacientului și se concentreze mai mult pe îngrijorarea acestuia legată de
vulnerabilitatea lor (Wallin, 2010).

2.4.3. Tiparul controlului
Unii indivizi care resping pot transforma relațiile lor cu ceilalți într-o luptă puternică.
Adesea catalogați ,, personalități obsesive ”, aceste persoane par obsedate de control și de fr ica de a
fi controlați (Wallin, 2010, p. 292).
Deloc suprinzător faptul că, astfel de persoane au fost crescute de părinți care erau obișnuți
să dețină tot timpul controlul, erau greu de mulțum it, care își reprimau propria furie și păreau să
nu se simtă confortabil cu contacte fizice apropiat e. Spre deosebire de părinții persoanelor care
devalorizau sau idealizau, aceștia răspundeau mai d egrabă cu un control intruziv decât cu o
respingere furioasă sau o retragere. Când erau copi i acești indivizi reușiau să facă față situație în

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 25 –

două moduri. Primul mod, la fel ca și în cazul celo rlați, era apelarea la mecanisme de apărare, de
respingere, pentru a se îndepărta pe cât posibil de sentimentele lor, iar al doilea mod de a face față
situației era să reziste contolului venit din parte a părinților (Wallin, 2010).
Lupta pentru control are diferite semnificații în f uncție de individ. Pierderea controlului
poate fi echivalată cu o amenințare la adresa ident ității, a autosuficienței sau a autonomiei
acestuia, iar renunțarea la control sau uneori chia r împărțirea acestuia, poate fi resimțită ca o
predare sau capitulare (Wallin, 2010).

2.4.4. Tiparul de neajutorare
Indivizii descriși prin termenul de ,, isterici ”, sunt astfel denumiți pentru că par
hiperemoționali sau chiar melodramatici, la fel ca majoritatea pacienților preocupați. Ceea ce face
diferența dintre pacienții isterici și cei tulburaț i de nevoile lor de dependență, este că aceste nevo i
ale lor sunt mai puțin extreme, la fel ca și reacți ile lor atunci când aceste nevoi sunt frustrate.
Deoarece, aceste persoane sunt mai puțin apte de a simți că viețile lor sunt o continuă urgență,
abordarea lor pentru satisfacerea nevoilor de relaț ionare poate fi relativ mai atrăgătoare și poate
avea mai mult succes (Wallin, 2010, p. 300).
În genere, indivizii cu acest tipar de atașament se conectează cu alții mai mult prin
intermediul nejutorării lor decât prin intermediul furiei. Deși, nu fac niciun secret din nevoile lor,
rareori reușesc să și le satisfacă sau chiar să și le recunoască cu adevărat. Centrul lor de garvitați e
pare a fi în afara lor, ca și cum ar trăi mai puțin în interiorul propriei lor minți decât în mintea
celorlalți. Disperați să evite să fie abandonați, s unt mult prea speriați pentru a se afirma și mult
prea dispuși să facă pe plac celorlați (Wallin, 201 0).
Cei mai mulți dintre indivizii cu acest tipar al co ntrolui, se prezintă la terapeut cu o
contradicție. Aceștia par să dețină resurse psihice considerabile și pot fi chiar destul de realizați.
Totuși, în cadrul terapiei se comportă ca și cum ar fi nepuțincioși, atât în ceea ce privește
administrarea stresului, cât și în încercarea de-al înțelege. Adesea, acești pacienți au o capacitate
mai mare de a administra și de a da un sens sentime ntelor lor decât cred ei că au, știu mai multe
despre experiența lor decât sunt dispuși să creadă și au mai multe calități ca oameni decât sunt
pregătiți să recunoască. Pe de altă parte, disponab ilitate lor de a se implica într-o relație terapeut ică
este un indicator al capacității lor de a colabora și un semn al dorinței lor de a se impune și de a-i
mulțumi pe ceilalți. Pentru a-și aigura confortul p e care speră că i-l va aduce apropierea de

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 26 –

terapeut, aceștia mențin aparența lor de neajutorar e, ajutându-l în același timp pe terapeut să se
simtă bine (Wallin, 2010).

2.4.5. Tiparul de furie și haos
Cercetările din literatura de specialitate sugereaz ă că cei mai mulți dintre indivizii cu
tulburare de personalitate borderline au o stare me ntală de preocupare cu privire la atașament.
Acești indivizi se încadrează într-o subcategorie p articulară și anume: ,, preocupare înfricoșată cu
evenimentele traumatice ” (Patrick și colab., 1994; Fonagy și colab., 1996, citați în Wallin, 2010,
p. 301). După cum se pare, indivizii aflați la capă tul mult mai tulburat al continuumului au trăit
adesea o istorie marcată de traume sau pierderi rec urente, care au rămas incomplet rezolvate
(Wallin, 2010).
Pacienții cu tulburare de personalitate borderline își trăiesc adesea viața ca o permanentă
criză. Emoțiile lor nu sunt doar dureroase, ci și c opleșitoare ca intensitate. În loc să aibă un
sentiment de sine stabil, acești pacienți se simt g oi pe interior. Relațiile lor sunt de cele mai mult e
ori furtunoase, terminându-se adesea cu ceea ce par e a fi resimțită ca trădare. Prinși între teroare
lor de dependență și nevoia lor fără de margini, ei par să fie disperați după ajutor, dar în acelaș
timp, terorizați de convingerea că nevoia lor va ți ne la distanța ajutorul (Wallin, 2010).
Pentru a asigura și conserva o nouă relație de ataș ament acestor indivizi este nevoie să
oferim o combinație între empatie și stabilirea lim itelor, deoarece niciuna dintre ele nu este
suficientă pentru a putea ,, conține ” indivizii copleșiți de frică, furie și neajutorar e. Când relația
terapeutică devine suficient de conținătoare, indiv idul are oportunitatea de a dezvolta tipul de
stabilitate internă și interpersonală, pe care nici unul dintre primele sale atașamente nu ia asigurat- o
(Wallin, 2010, p. 302).

2.5. Relațiile de atașament și dezvoltarea sinelului
Conceptul de sine este unul extrem de complex, avân d o dezvoltare, o capacitate de
funcționare și o patologie proprie. Procesul de dez voltare a sinelului este extrem de important în
înțelegerea relațiilor de atașament (Anghelescu, 20 12).
Impactul relațiilor de atașament asupra corpului, e moțiilor și lumii reprezentaționale
modelează atitudinea sinelului vis-a-vis de experie nța trăite în fiecare dintre acestea. Prin urmare,

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 27 –

dimensiunile sinelului se influențează reciproc, fi ind legate de componenta somatică, emoțională
și reprezentațională (Wallin, 2010).

2.5.2. Dimensiunile multiple ale sinelui
Wallin (2010) vorbește în cartea sa ,, Atașamentul în Psihoterapie ” de cinci dimensiuni ale
sinelului și anume:
– sinele somatic,
– sinele emoțional,
– sinele reprezentațional,
– sinele refexiv,
– sinele meditativ.
Sinele somatic – este o entitate corporală și ca atare, experiențele inițiale ale bebelușului se
înregistrează în corpul acestuia sub forma unor sen zații și stări precum: senzația de sațietate după
masă, stărea de somnolență, senzația de frig atunci când bebelușul este schimbat într-o cameră
răcoroasă, etc. Prin urmare, sentimentul original a l sinelului își are rădăcinile în experiența
somatică, a cărei natură depinde în mare parte de c alitatea relațiilor de atașament timpuriu (Wallin,
2010).
Sinele emoțional – ,,centrul sinelui se află în modelarea afectului ” (Schore, 1994, citat în
Wallin, 2010, p. 92), iar răspunsurile emoționale s unt fundamentale pentru dezvoltarea
sentimentului de sine din mai multe privințe și anu me:
1) emoțiile sunt aprecieri intuitive ale propriilor st ări organice (Bowlby, 1969/1982, citat în
Wallin, 2010);
2) emoțiile produc acțiuni și declanșează câteodată si steme de comportament înnăscute,
incluzând printre ele și sistemul de atașament (Wal lin, 2010);
3) emoțiile sunt întotdeauna conectate cu corpul (Dama sio, 2003, citat în Wallin, 2010).
În concluzie, reglarea emoțiilor este fundamentală pentru dezvoltarea sinelui, iar relațiile
de atașament sunt contextul primar în care învățăm să accesăm și să administrăm aceste emoții
(Wallin, 2010).
Sinele reprezentațional – așa cum bine sublinia Bowlby (1969/1982, citat în W allin,
2010), există o necesitate a evoluției de a avea o lume reprezentațională care să o înfățișeze pe cea
reală. Prin urmare, pentru a funcționa eficient ave m nevoie atât de cunoștințe despre lume, cât și
cunoștințe despre noi înșine (Wallin, 2010).

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 28 –

Sinele reflexiv și sinele meditativ – spre deosebire de celelalte dimesiuni ale sinelui
(corporale, emoționale și reprezentaționale), care sunt inerente și accesibile fiecărei persoane,
dimensiunile reflexivă și respectiv meditativă sunt doar potențial accesibile. Aceste dimensiuni
sunt capabile să favorizeze insight-ul, empatia, re glarea afectului, simțul de a fi agent, libertatea
interioară și abilitatea de a răspunde cu flexibili tate adaptativă circumstanțelor complexe (Wallin,
2010).

2.5.3. Implicațiile sinelului asupra relațiilor de atașame nt
f
2.5.4. Influența pattern-urilor de atașament asupra vieții adulte

Bibliografie:

/xrhombus Allport, G. (1991). Structura și dezvoltarea pesonalității. București: Editura Didactică
și Pedagogică.
/xrhombus Anghelescu, L. (2012). Sinele real și sinele fals î n concepția lui Masterson. Revista de
Psihoterapie Integrativă. Vol. 1 (1), pp. 1-7.
/xrhombus Ayer, A. J. (1982). Philosophy in the Twentieth Century . London: Unwin.
/xrhombus Clarkson, P. (2003). The Therapeutic Relationship. London: Whurr Publishers.
/xrhombus Coteanu, I., Seche, L., Seche, M. (1984). Dicționarul explicativ al limbii române.
București: Academia Republicii Socialiste România.
/xrhombus Dryden, W., Feltham, C., Lemma, A., Casement, A., W arner, J., Baumer, Thorne, B.,
G., Fransella, F., Dalton, P., Weselby, G., Deurzen E., Parlett, M., Denham, J., Hobbes,
K. T., Hobbes, R., Dunn, M., Moorey, S., Richards, D., O’Connell, B., Payne, M.,
Hollanders, H., Barkham, M., Aveline, M. (2010). Manual de terapie individuală.
Iași: Polirom.
/xrhombus Evans, K. R., Gilbert, M.C. (2010). Introducere în psihoterapia integrativă. Craiova:
Liber Mundi.
/xrhombus Fonagy, P., Gergely, G., Jurist, E. L., Target, M. (2002). Affect Regulation,
Mentalization and the Development of the Self. New York: Other Press.

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 29 –

/xrhombus Friedman, M. A., Cardemil, E. V., Ueblecker, L. A., Chestnut, C., Miller, I. W. (2005).
The GIFT Program for major depression: integrating group, individual and family
treatment. Journal of Psychotherapy Integration. Vol. 15, pp. 2-14.
/xrhombus Geller, J. D., Norcross, J. C., Orlinsky, D. E. (20 05). Formarea pentru psihoterapie.
București: Trei.
/xrhombus Gilbert, M. C., Orlans, V. (2013). Psihoterapie integrativă. 100 de puncte cheie și
tehnici. București: Liber Mundi.
/xrhombus Hollanders, H. E., McLeod, J. (1999). Theoretical o rientation and reported practice: a
survey of eclectism among counsellors in Britain. British Journal of Guidance and
Counselling. Vol. 27 (3), pp. 405-414.
/xrhombus Kahn, M. (1997). Bewteen Therapist and Client: The New Relationship. New York:
W. E. Freeman and Company.
/xrhombus Kuhn, T. S. (1970). The Structure of Scientific Revolution, ed. a II-a . Chicago:
University of Chicago Press.
/xrhombus Lapworth, P., Sills, C., Fish, S. (2001). Integration and Counselling. Buckingham:
Open University Press.
/xrhombus Moodley, R., West, W. (2005). Integrating Healing Practices into Counselling and
Psychotherapy. Thousand Oaks and London: Sage Publications.
/xrhombus Nichols, M. P., Schwartz, R. C. (2005). Terapie de familie. Concepte și metode, ed. a
IV-a. Boston: Pearson Education Limited.
/xrhombus Orha-Iliescu, L. D. (2016). Teoriile atașamentului. Revista de Psihoterapie
Integrativă. Vol. 5 (1), pp. 67-77.
/xrhombus Rorty, R. (1989). Contingency, Irony and Solidarity. Cambridge: Cambridge
University Press.
/xrhombus Rozenweing, S. (1936). Some implicit common factors in diverse methods in
psychotherapy. At last, the Dodo said, everybody ha s won and all must have prizes.
American Journal of Orthopsychiatry. Vol. 6, pp. 412-415.
/xrhombus Sillamy, N. (2002). Larousse. Dicționar de psihologie. București: Editura Didactică și
Pedagogică.
/xrhombus Sion, G. (2003). Psihologia vârstelor. București: Fundația România de Mâine.
/xrhombus Turchină, T. (2013). Stilul de atașament – Mediator al ruminației și iertării în cuplu.
Revista Științifică a Universității de Stat din Mol dova . Vol. 9 (69), pp. 139-144.
/xrhombus Wallin, D. J. (2010). Atașamentul în psihoterapie. București: Editura Trei.

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 30 –

/xrhombus Winston, A., Been, H., Serby, M. (2005). Psychother apy and Psychopharmacology:
Different universes or an integrated future? Journal of Psychotherapy Integration.
Vol. 5 (2), pp. 213-223.
/xrhombus Yontef, G., Simkin, J. (1989). Gestalt Therapy. R. Corsini & D. Wedding (Eds).
Current Psychotherapies, 4th edition. Itasca, IL: F . E. Peacock Publishers.

Webografie:

/xrhombus Chiriac, G. A. (2012). Ce este psihoterapie integrativă? – găsit la:
http://psihoterapieintegrativa.ro/ce-este-psihotera pia-integrativa/ – accesat în data de:
29.07.2016.
/xrhombus Isac, E. (2010). Martin Buber: Relația eu – tu. – găsit la:
http://psihiatria.blogspot.ro/2010/07/martin-buber- relatia-eu-tu.html – accesta în data
de 31.07.2016.

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 31 –

Anexa nr. 1

Declarație privind originalitatea lucrării de diser tație

Asociația Română de Psihoterapie Integrativă
Numele și prenumele: Ciută Andreea – Daniela
Promoția: 2014 – 2016
Sesiunea de disertație: octombrie 2016
Denumumirea lucrării de disertație: Implicațiile ti purilor de atașament asupra vârstei adulte din
perspectiva psihoterapiei integrative
Coordonator științific: Chiriac Gina – Antigona

Declar pe propria răspundere că lucrarea de față es te rezultatul muncii proprii, pe baza
cercetărilor proprii și pe baza informațiilor obțin ute din surse care au fost citate și indicate
conform normelor etice, în textul lucrării și în bi bliografie.
Declar că nu s-a folosit în mod tacit sau ilegal mu nca altora și că nici o parte din lucrare nu
încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale altcuiva, persoană fizică sau juridică.

Implicațiile tipurilor de atașament asupra vâ rstei adulte din perspectiva psihoterapiei integrat ive .

– 32 –

Declar că lucrarea nu a mai fost prezentată sub ace astă formă vreunei instituții de
învățământ superior în vederea obținerii unui grad sau titlu științific ori didactic.
În cazul constatării ulterioare a unor declarații f alse, voi suporta rigorile legii.

Data: Nume, prenume, semnătu ră absolvent: