ASOCIAȚIA DE DREPT INTERNAȚIONAL DIN REPUBLICA MOLDOV A Drept Internațional public Ediția a III-a (revăzută și adăugită) Chișinău 2009 DIP_3.indd 1… [602411]

Licență

ASOCIAȚIA DE DREPT INTERNAȚIONAL DIN REPUBLICA MOLDOV A Drept Internațional public Ediția a III-a (revăzută și adăugită) Chișinău 2009 DIP_3.indd 1… [602411]

Byadmin ianuarie 1, 2024

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOV A
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE
DIN MOLDOV A
ASOCIAȚIA DE DREPT INTERNAȚIONAL
DIN REPUBLICA MOLDOV A
Drept
Internațional
public
Ediția a III-a
(revăzută și adăugită)
Chișinău 2009
DIP_3.indd 1 DIP_3.indd 1 10/13/2009 11:26:14 10/13/2009 11:26:14

341.1/.8(075.8)
D 82
Recomandată pentru publicare de către Senatul Universității de Stat din Moldova
și Senatul Universității de Studii Europene din Moldova
Recenzenți:
Dumitra POPESCU , doctor în drept, profesor universitar (România)
Anatolii KAPUSTIN , doctor habilitat în drept, profesor universitar (Rusia)
Leonid TIMCENCO , doctor habilitat în drept, profesor universitar (Ucraina)
Redactor-coordonator de ediție:
Alexandru BURIAN , doctor habilitat în drept, profesor universitar
Lucrarea a fost elaborată: Alexandru BURIAN, doctor habilitat în drept, profesor universitar (capitolele III, XII, XIII, XV ,
XVI, XVII, XXIV); Oleg BALAN, doctor habilitat în drept, conferențiar universitar (capitolele II, VII, IX, XIX, XX);
Natalia SUCEVEANU , doctor în drept, conferențiar universitar (capitolele III, IV , V , VIII);
Diana SÂRCU , doctor în drept, conferențiar universitar (capitolele X, XIV , XXI);
Nicolae OSMOCHESCU, doctor în drept, profesor universitar (capitolele VI, XI);
Olga DORUL , doctor în drept (capitolele I, XXII);
Victoria ARHILIUC , doctor habilitat în drept, profesor cercetător (capitolul XVIII);
Vitalie GAMURARI , doctor în drept, conferențiar universitar (capitolul XXIII).
Machetare computerizată și tehnoredactare: Bondarenco Olga
Design copertă: Riga Mihail
Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții
Drept Internațional public / Univ. de Stat din Moldova, Univ. de Studii Europene din Moldova,
Asoc. de Drept Intern. din Rep. Moldova; elab.: Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu [et al.]; red.-coord.: Alexandru Burian. – Ed. a 3-a (rev. și adăug.). – Ch.: S. n., 2009 (Tipogr. “Elena-V .I. ” SRL). – 650 ex.
Bibliogr. la sfârșitul cap. – 500 ex.ISBN 978-9975-106-43-6
341.1/.8(075.8)
Copyright © Alexandru BURIAN, Oleg BALAN,
Natalia SUCEVEANU, Diana SÂRCU, Nicolae OSMOCHESCU, Olga DORUL, Victoria ARHILIUC, Vitalie GAMURARI, 2009.
All rights reserved
ISBN 978-9975-106-43-6
DIP_3.indd 2 DIP_3.indd 2 10/13/2009 11:26:41 10/13/2009 11:26:41

CUPRINS
Lista abrevierilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .9
Prefață . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .11
Capitolul I
NOȚIUNEA DE DREPT INTERNAȚIONAL
§ 1. Societatea internațională, relațiile internaționale și dr eptul internațional . . . . . . . . . . . . . . . . . .13
§ 2. Particularitățile dreptului internațional public . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .18
§ 3 Normele de drept internațional și clasificarea lor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .20
§ 4. Sistemul dreptului internațional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .23
§ 5. Dreptul internațional și alte norme sociale care acționează în societatea internațională . . . . . .26
Capitolul II
DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI EVOLUȚIA SA ISTORICĂ
§ 1. Considerații generale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .33
§ 2. Dreptul internațional în antichitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .34
§ 3. Dreptul internațional în Evul mediu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .35
§ 4. Dreptul internațional în epoca modernă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .37
§ 5. Dreptul internațional în epoca contemporană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .39
§ 6. Republica Moldova în cadrul relațiilor internaționale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .41
Capitolul III
IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL
§ 1. Noțiuni generale privind izvoarele dreptului internațional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .45
§ 2. Tratatul internațional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .47
§ 3. Cutuma internațională . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .49
§ 4. Principiile generale de drept . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .51
§ 5. Mijloacele auxiliare de determinare a normelor de drept internațional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .52§ 6. Alte posibile izvoare ale dreptului internațional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .53
§ 7. Codificarea dreptului internațional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .56
Capitolul IV
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
§ 1. Evoluția istorică și afirmarea principiilor fundamentale ale dreptului internațional . . . . . . . . .59
§ 2. Noțiunea și elementele de bază ale principiilor fundamentale ale dreptului internațional . . . .62
§ 3. Conținutul juridic al principiilor fundamentale ale dreptului internațional . . . . . . . . . . . . . . . .64
Capitolul V
RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI DREPTUL INTERN
§ 1. Natura juridică a ordinii juridice internaționale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .91
§ 2. Raporturile între dreptul internațional și dreptul intern . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93
§ 3. Corelația dintre dreptul comunitar, dreptul intern al statelor membre și dreptul internațional . . . .102
DIP_3.indd 3 DIP_3.indd 3 10/13/2009 11:26:41 10/13/2009 11:26:41

Drept Internațional public 4
Capitolul VI
SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
§ 1. Noțiunea de subiect al dreptului internațional public . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1 07
§ 2. Sistemul și categoriile de subiecți ai dreptului internațional public contemporan:
doctrină și practică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .110
§ 3. Statul suveran – subiect clasic de bază al dreptului internațional public:
trăsături caracteristice, particularități . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .114
§ 4. Recunoașterea statelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .123
§ 5. Organizațiile internaționale – subiect derivat și secundar de drept internațional public:
specific și particularități . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .131
§ 6. Națiunile care luptă pentru eliberarea națională . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .140
§ 7. Statutul juridic al individului în dreptul internațional public . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .143§ 8. Probleme ale calității de subiect de drept al altor entități internaționale . . . . . . . . . . . . . . . . .146§ 9. Republica Moldova ca subiect de drept internațional public contemporan . . . . . . . . . . . . . . . .152
Capitolul VII
TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
§ 1. Considerațiuni generale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .161
§ 2. Teritoriul de stat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .162
§ 3. Frontierele de stat și regimul de frontieră . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .165
§ 4. Problema modificărilor teritoriale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .167
§ 5. Regimul juridic al fluviilor internaționale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .169
§ 6. Regimul juridic al Dunării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .171
§ 7. Teritorii cu regimuri juridice internaționale speciale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 173
§ 8. Regimul juridic al zonelor polare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .175
Capitolul VIII
POPULAȚIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
§ 1. Considerații generale asupra populației în dreptul internațional public. . . . . . . . . . . . . . . . . . .179
§ 2. Cetățenia în dreptul internațional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .184
§ 3. Conflicte de cetățenie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .188
§ 4. Condiția juridică a străinului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .190
§ 5. Principiile regimului juridic al străinilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .191
§ 6. Regimul juridic al refugiaților în dreptul internațional și dreptul la azil . . . . . . . . . . . . . . . . . .194
Capitolul IX
DREPTUL TRATATELOR
§ 1. Dreptul tratatelor și definiția tratatului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .205
§ 2. Clasificarea și denumirea tratatelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .206
§ 3. Elementele tratatelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .209
§ 4. Încheierea tratatelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .210
§ 5. Forma și structura tratatelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .217
§ 6. Rezervele la tratate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .219
§ 7. Condițiile de validitate și de nulitate a tratatelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .221
§ 8. Efectele tratatelor. Aplicarea lor în spațiu și în timp . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .223
§ 9. Încetarea și suspendarea efectelor tratatelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .227
§ 10. Interpretarea tratatelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .229
DIP_3.indd 4 DIP_3.indd 4 10/13/2009 11:26:42 10/13/2009 11:26:42

5 CUPRINS
Capitolul X
DREPTUL INTERNAȚIONAL AL DREPTURILOR OMULUI
§ 1. Noțiunea și particularitățile dreptului internațional al drepturilor omului . . . . . . . . . . . . . . . .233
§ 2. Izvoarele dreptului internațional al drepturilor omului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .236§ 3. Mecanisme internaționale universale de protecție a drepturilor omului. . . . . . . . . . . . . . . . . . .239§ 4. Mecanismul european de protecție a drepturilor omului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .247
Capitolul XI
DREPTUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
§ 1. Organizațiile internaționale: scurt istoric . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .255
§ 2 Organizațiile internaționale. Definiție, trăsături esențiale, clasificare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .258§ 3. Organizațiile internaționale și dreptul internațional contemporan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .265§ 4. Noțiunea de drept al organizațiilor internaționale. Natură, izvoare, structură . . . . . . . . . . . . .267§ 5. Personalitatea juridică a organizației internaționale și statutul ei special . . . . . . . . . . . . . . . . . .271§ 6. Competențele și răspunderea internațională a organizației internaționale . . . . . . . . . . . . . . . .280§ 7. Funcțiile, puterile și actele organizațiilor internaționale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .283
Capitolul XII
DREPTUL DIPLOMATIC
§ 1. Noțiunea de drept diplomatic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .287
§ 2. Izvoarele dreptului diplomatic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .289
§ 3. Interacțiunea dintre diplomație, politica externă, dreptul diplomatic și morala internațională . . .292§ 4. Activitatea diplomatică exercitată de organele statale interne și externe . . . . . . . . . . . . . . . . . .294§ 5. Stabilirea relațiilor diplomatice și înființarea misiunii diplomatice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .298§ 6. Personalul misiunilor diplomatice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .301
§ 7. Privilegiile și imunitățile diplomatice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .302
§ 8. Azilul diplomatic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .305
§ 9. Diplomația ad-hoc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .307
§ 10. Diplomația prin organizații internaționale (diplomația multilaterală) . . . . . . . . . . . . . . . . . .311§ 11. Diplomația prin conferințe internaționale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .317
§ 12. Diplomația moldovenească și caracteristica ei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .322
Capitolul XIII
DREPTUL CONSULAR
§ 1. Noțiunea și caracteristicile dreptului consular. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .335
§ 2. Izvoarele dreptului consular . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .336
§ 3. Stabilirea și încetarea relațiilor consulare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .337
§ 4. Exercitarea funcțiilor consulare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .339
§ 5. Personalul posturilor consulare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .340
§ 6. Funcționarii consulari de carieră și funcționarii consulari onorifici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .342§ 7. Drepturi, facilități, privilegii și imunități consulare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .343
§ 8. Aplicarea drepturilor, facilităților, imunităților și priv ilegiilor consulare . . . . . . . . . . . . . . . . . .345
§ 9. Activitatea consulară în Republica Moldova . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .348
Capitolul XIV
DREPTUL INTERNAȚIONAL MARITIM
§ 1. Noțiunea, principiile și izvoarele dreptului mării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .357
§ 2. Spații maritime supuse jurisdicției naționale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .360
§ 3. Spații maritime cu regim mixt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .367
§ 4. Spații maritime nesupuse jurisdicției naționale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .377
§ 5. Modalități de soluționare a diferendelor maritime . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3 81
DIP_3.indd 5 DIP_3.indd 5 10/13/2009 11:26:43 10/13/2009 11:26:43

Drept Internațional public 6
Capitolul XV
DREPTUL INTERNAȚIONAL AERIAN
§ 1. Noțiuni introductive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .391
§ 2. Principiile dreptului internațional aerian . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .393
§ 3. Naționalitatea aeronavelor și înmatricularea lor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .395
§ 4. Reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securități aviației civile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .396§ 5. Organizațiile internaționale în domeniul aviației civile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 398
Capitolul XVI
DREPTUL INTERNAȚIONAL COSMIC (SPAȚIAL)
§ 1. Noțiuni introductive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .401
§ 2. Definiția, subiectele și izvoarele dreptului internațional cosmic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .403§ 3. Principiile de bază ale dreptului internațional cosmic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 405
§ 4. Statutul astronauților, salvarea și reîntoarcerea lor și restituirea obiectelor lansate
în spațiul cosmic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .407
§ 5. Răspunderea internațională pentru daune cauzate de obiecte lansate în spațiul cosmic . . . . .408§ 6. Regimul juridic al corpurilor cerești . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .409
§ 7. Principiile privind teledetecția prin sateliți . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .412
§ 8. Organizațiile internaționale și dreptul internațional cosmic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .413§ 9. Dreptul național privind spațiul cosmic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .414
Capitolul XVII
DREPTUL INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI
§ 1. Noțiuni introductive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .417
§ 2. Obiectul dreptului internațional al mediului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .419
§ 3. Izvoarele dreptului internațional al mediului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .421
§ 4. Principiile dreptului internațional al mediului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .426
§ 5. Răspunderea internațională pentru daunele aduse mediului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .428§ 6. Regimul juridic privind transportul deșeurilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .432
§ 7. Regimul juridic al poluării transfrontaliere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .435
§ 8. Protecția mediului în activitatea de exploatare a atmosferei și cosmosului . . . . . . . . . . . . . . . .438§ 9. Cooperarea internațională în domeniul protecției mediului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .441
Capitolul XVIII
DREPTUL INTERNAȚIONAL ECONOMIC
§ 1. Noțiunea, izvoarele și principiile dreptului internațional economic. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .449§ 2. Participanții la relațiile economice internaționale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .453
§ 3. Soluționarea diferendelor economice internaționale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .45 6
§ 4. Dreptul internațional comercial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .458
§ 5. Dreptul internațional financiar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .462
§ 6. Dreptul internațional investițional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .466
Capitolul XIX
DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR
§ 1. Noțiunea și izvoarele dreptului internațional umanitar. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .471
§ 2. Începerea ostilităților și instituirea stării de război. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .477
§ 3. Persoane autorizate să comită acte de ostilitate. Combatanții. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .479§ 4. Protecția populației civile și a persoanelor civile în caz de conflict armat . . . . . . . . . . . . . . . . .484§ 5. Statutul prizonierilor de război . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .491
§ 6. Protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .5 01
DIP_3.indd 6 DIP_3.indd 6 10/13/2009 11:26:43 10/13/2009 11:26:43

7 CUPRINS
§ 7. Protecția civilă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .505
§ 8. Încetarea ostilităților . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .506
§ 9. Încetarea stării de beligeranță și restabilirea păcii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .508
§ 10. Reprimarea infracțiunilor la normele dreptului internațional umanitar. . . . . . . . . . . . . . . . . .509
Capitolul XX
DREPTUL INTERNAȚIONAL PENAL
§ 1. Noțiunea, izvoarele și principiile dreptului internațional penal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .515§ 2. Infracțiunile internaționale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .520
§ 3. Tribunalele penale internaționale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .547
Capitolul XXI
DREPTUL CONTENCIOSULUI INTERNAȚIONAL
§ 1. Noțiunea dreptului contenciosului internațional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 563
§ 2. Normele și izvoarele dreptului contenciosului internațional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .565§ 3. Tipologia organelor jurisdicționale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .568
§ 4. Competența jurisdicțională . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .573
§ 5. Procedura jurisdicțională . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .576
§ 6. Actul jurisdicțional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .578
Capitolul XXII
DREPTUL SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE
§ 1. Noțiunea, scopurile și principiile dreptului securității internaționale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .585
§ 2 Securitatea colectivă a statelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .590
§ 3 Acorduri regionale de menținere a păcii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .594
§ 4 Operațiunile de menținere a păcii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .600
§ 5 Dezarmarea statelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .603
§ 6 Reducerea și controlul armamentelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .604
Capitolul XXIII
DREPTUL RĂSPUNDERII INTERNAȚIONALE
§ 1. Răspunderea în dreptul internațional. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .607
a) Noțiunea de răspundere internațională. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 607
b) Atribuirea răspunderii unui subiect de drept internațional. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 610
§ 2. Formele răspunderii internaționale a statelor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .615
a) Răspunderea politică a statelor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 615
b) Răspunderea materială a statelor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61 8
§ 3. Clauzele ce exclud răspunderea internațională a statului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .620
Capitolul XXIV
SOLUȚIONAREA PAȘNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE
§ 1. Noțiune, surse, categorii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .629
§ 2. Mijloacele politico-diplomatice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .630
§ 3. Mijloacele jurisdicționale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .632
§ 4. Soluționarea diferendelor în cadrul organizațiilor internaționale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .634§ 5. Mijloacele bazate pe constrângere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .636
Cuprins (în limba engleză) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .639
Cuprins (în limba rusă) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .645
DIP_3.indd 7 DIP_3.indd 7 10/13/2009 11:26:44 10/13/2009 11:26:44

DIP_3.indd 8 DIP_3.indd 8 10/13/2009 11:26:45 10/13/2009 11:26:45

LIST A ABREVIERILOR
AFDI Annuaire Français de Droit International
AIDI Annuaire de l’Institut de Droit InternationalAIEA Agenția Internațională pentru Energia AtomicăAV Archiv. des VölkerrechtsBERD Banca Europeană pentru Reconstrucție și DezvoltareBDI Bibliothиque de Droit InternationalBIRD Banca Internațională pentru Reconstrucție și DezvoltareBYBIL British Y ear Book of International LawCAER Consiliul de Ajutor Economic ReciprocCDI Comisia de Drept InternaționalC(E)E Comunitatea (Economică) EuropeanăCEEA Comunitatea Europeană pentru Energia AtomicăCEMN Cooperarea Economică la Marea NeagrăCIJ Curtea Internațională de JustițieCICR Comitetul Internațional al Crucii RoșiiCJCE Curtea de Justiție a Comunităților EuropeneCPJI Curtea Permanentă de Justiție InternaționalăCSCE Conferința pentru Securitate și Cooperare în EuropaCSI Comunitatea Statelor IndependenteECOSOC Consiliul Economic și Socialevid. ns. evidențierea noastră
FAO Organizația Națiunilor Unite pentru Agricultură și AlimentațieFMI Fondul Monetar InternaționalGATT General Agreement for Tariffs and Trade
(Acordul General pentru Tarife și Comerț)
JDI Journal de Droit InternationalICLQ International and Comparative Law QuaterlyIDI Institutul de Drept InternaționalILA International Law AssociationÎCNUR Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru RefugiațiLSA Liga Statelor ArabeNATO North Atlantic Treaty Organisationn. ns. nota noastră
OACI Organizația Aviației Civile InternaționaleOCDE Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare EconomicăOEP Organizația pentru Eliberarea PalestineiOIM Organizația Internațională a MunciiOMC Organizația Mondială a Comerțului
DIP_3.indd 9 DIP_3.indd 9 10/13/2009 11:26:45 10/13/2009 11:26:45

Drept Internațional public 10
OMI Organizația Maritimă Internațională
OMM Organizația Meteorologică MondialăOMS Organizația Mondială a SănătățiiONU Organizația Națiunilor UniteONUDI Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare IndustrialăOPEC Organizația Țărilor Exportatoare de PetrolOSA Organizația Statelor AmericaneOSCE Organizația pentru Securitate și Cooperare din EuropaOUA Organizația Unității AfricaneUA Uniunea AfricanăPNUD Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltarepr. ns. precizarea noastră
RAU Republica Arabă UnităRBDI Revue Belge de Droit InternationalRCADI Recueil des cours de l’ Académie de Droit International de La HayeRec. Recueil (annuel) des arrкts, avis consultatifs et ordonnances (cu referire la
CIJ)
Recueil Recueil de la Jurisprudence de la Cour des Communautés
(cu referire la CJCE)
RDG Republica Democrată GermanăRGDIP Revue Générale de Droit International PublicRFG Republica Federală Germania RJIA Romanian Journal of International AffairsRRD Revista Română de DreptRRSI Revista Română de Studii InternaționaleRTDE Revue Trimestrielle de Droit EuropéenSDR Sdudii de Drept RomânescSFI Societatea Financiară InternaționalăSW APO South West African People’s OrganisationTACIS Technical Assistance for Community of Independent StatesTANU Tribunalul Administrativ al Națiunilor UniteTAOIT Tribunalul Administrativ al Organizației Internaționale a MunciiUE Uniunea EuropeanăUIT Uniunea Internațională a TelecomunicațiilorUNCITRAL Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internațional UNESCO Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și CulturăUNICEF Fondul Națiunilor Unite pentru CopiiUPU Uniunea Poștală Universală USM Universitatea de Stat din MoldovaYBILC Y ear Book of the International Law Commission Док. Документы (cu referire la ONU)
МЖМП Московский Журнал Международного Права
DIP_3.indd 10 DIP_3.indd 10 10/13/2009 11:26:46 10/13/2009 11:26:46

PREFAȚĂ
Ediția a treia, revăzută și adăugită, a manualului de Drept internațional public, apărut în
20011 și 20032 (prima ediție) și 20053 (a doua ediție), reprezintă o tentativă de a reacționa în mod
operativ la transformările și schimbările în cadrul normativ din domeniul respectiv, care au avut loc pe parcursul ultimilor ani atât la nivel internațional cât și național, în scopul completării cursului cu noi date și informații privind reglementarea juridică a relațiilor internaționale.
Structural lucrarea a cunoscut o reorganizare de formă datorită reghândirii și reașezării ma-
terialului normativ și informațional comparativ cu primele ediții. Plus la aceasta, în lucrare au fost cercetate ramurile dreptului internațional public care nu erau expuse în edițiile precedente. Ast-fel, cursul conține șase noi capitole în care sunt prezentate noi date și informații privitor la dreptul mării, dreptul răspunderii internaționale, dreptul securității internaționale, dreptul organizațiilor internaționale, dreptul internațional economic și dreptul contenciosului internațional.
Un bloc important al cursului îl constituie capitolele care se referă la corelația dintre dreptul
internațional și legislația internă a Republicii Moldova, încercându-se a se acoperi în ele lacunele
primelor ediții, unde materialul la tema respectivă era prezentat schematic.
Cursul se adresează studenților, masteranzilor și doctoranzilor facultăților de drept și
facultăților de relații internaționale a universităților din țară în scopul acordării unui suport prac-tic procesului de instruire a tinerei generații. Pu blicația poate servi și în calitate de îndrumar în
activitatea practică a specialiștilor în domeniul dreptului și al relațiilor externe din instituțiile statale și nonguvernamentale.
Sperăm că și această ediție va constitui, la fel ca și primele, un instrument modern și eficient,
destinat pregătirii tinerilor specialiști în domeniul jurisprudenței și relațiilor internaționale, care să răspundă atât exigențelor didactice, cât și celor științifice și practice.
Colectivul de autori
Septembrie 2009
1 Balan O., Serbenco Ed., Drept Internațional Public, volumul I, Chișinău, Tipografia Centrală, 2001.
2 Balan O., Burian Al., Drept Internațional Public, volumul II, Chișinău, Tipografia Centrală, 2003.
3 Burian Al., Balan O., Serbenco Ed., Drept Internațional Public, ediția a II-a, Chișinău, CEP USM, 2005.
DIP_3.indd 11 DIP_3.indd 11 10/13/2009 11:26:46 10/13/2009 11:26:46

DIP_3.indd 12 DIP_3.indd 12 10/13/2009 11:26:47 10/13/2009 11:26:47

Capitolul I
NOȚIUNEA DE DREPT INTERNA ȚIONAL
§ 1. Societatea internațională, relațiile internaționale și dreptul internațional
§ 2. Particularitățile dreptului internațional în raport cu cel intern§ 3. Normele de drept internațional și clasifi carea lor§ 4. Sistemul dreptului internațional§ 5. Dreptul internațional și alte norme sociale ce acționează în societatea internațională
§ 1. Societatea interna țională, relațiile interna ționale și dreptul interna țional
Dreptul internațional ca fenomen social există și acționează în legătură cu alte fenomene sociale,
este influiențat de acestea și la rîndul său își răspîn dește acțiunea asupra lor. Examinarea legăturii drep-
tului internațional cu alte fenomene sociale cum sunt relațiile internaționale și societatea internațională
va contribui spre o înțelegere mai profundă a dreptului internațional.4 Or, societatea internațională,
relațiile internaționale și dreptul internațional sunt elementele sistemului internațional, care consti-tuie, la răndul său, obiectul de studiu al disciplinei drept internațional public.
5
Orice societate umană este guvernată de reguli de natură și complexitate foarte diferite. În
interiorul unui stat membrii societății se supun unor norme de conduită socială în cadrul carora normele juridice stabilite de organele abilitate ale statului ocupă un loc central, dreptul avînd un important rol normativ de regulator al raporturilor sociale. Dacă în cadrul intern al unui stat situația se prezintă relativ simplu, statul ca putere unică avînd dreptul de a edicta normele de conduită ale cetățenilor săi, a caror aplicare se asigură la nevoie prin forța de constrîngere instituționalizată a aparatului de stat, problema raporturilor dintre diferitele entități ale societății internaționale se pune în termeni relativ diferiți.
6
Societatea internațională poate fi definită drept ansamblul statelor și altor entități angajate
în raporturi internaționale, reglementate de normele dreptului internațional public. La rîndul său, dreptul internațional public lato sensu poate fi definit ca ansamblul de norme juridice care
guvernează funcționarea societății internaționale într-o anumită etapă istorică.
7 Această definiție
delimitează sferele de aplicare a dreptului internațional și a dreptului intern. Ea confirmă, în fi-nal, legătura sociologică inerentă între drept și societate. Oricare societate are nevoie de un drept și orice drept este un produs social. Ubi societas, ibi jus (unde este societate este și drept) este o
maximă verificată în timp.
4 Vezi: Alexandru Burian, Teoria relațiilor internaționale (Ediția a 3-a, revăzută și adăugită) – Chișinău., CEP
USM, 2008. – 624 p.
5 Международное публичное право под редакцией К.А. Бекяшева, «Проспект», Москва, 2000, p. 6.
6 V . Crețu, Drept internațional public, ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Fundației România de Mâine,
București, 2006, p. 18.
7 B. Onica-Jarka, C. Brumar, D.-A. Deteșeanu „Drept internațional public. Caiet de seminar” . Editura C.H.
Beck, București, 2006, p. 1.
DIP_3.indd 13 DIP_3.indd 13 10/13/2009 11:26:47 10/13/2009 11:26:47

Drept Internațional public 14
Societatea internațională diferă prin structură și subiecte de societatea constituită în cadrul
entităților statale. Suplimentar, specific societății internaționale este caracterul descentralizat care are în vedere:
1. lipsa unui organ suprastatal cu atribuții legislative;2. lipsa unor organe cu atribuții de urmărire a executării normelor juridice;3. lipsa unui sistem de organe judecătorești.Din acest motiv, atunci cînd se vorbește despre societatea internațională, din punct de vedere
a dreptului internațional public, ea este caracterizată ca un sistem juridic structurat pe orizontală. Urmare a acestui fapt, dreptul internațional public este considerat, la răndul său, un drept de coordonare. Prin urmare, trebuie reținut faptul că ordinea juridică internațională prezintă o serie de trăsături specifice, de particularități, fiind diferită de ordinea juridică internă
8 și presupune
procesul de elaborare și de aplicare a normelor dreptului internațional public în cadrul societății internaționale.
Dreptul societății internaționale, adică dreptul internațional, este deseori prezentat ca
dreptul „comunității internaționale” , însă la momentul în care nimeni nu contestă termenul de societate internațională, cel de comunitate internațională este pus sub semnul de întrebare. Aceasta se datorează argumentului precum că eterogenitatea extremă a statelor dispersate pe glob este incompatibilă cu existența unei comunități internaționale considerate drept comunitate universală. Diferențele de rasă, cultură, civilizație separă și nu unesc popoarele. Astăzi, la fel ca și în trecut, conflictele ideologice sau doar politice din tre state persistă în calitate de factori de divi-
zare. Dezechilibrul crescător ale nivelelor de dezvoltare lărgește ruptura între țările bogate și cele sărace. Expresia „lumea a treia” este o dovadă elocventă a divizării lumii. Bineînțeles, statele au interese comune materiale care provin din legături pe care civilizația tehnică le-a călit. Însă o co-
munitate trebuie de asemenea să se stabilească pe o bază spirituală care astăzi lipsește. O legătură comunitară nu va putea naște decît din raporturi între statele care prezintă asemănări suficient de profunde pentru a favoriza respectarea acestui element subiectiv necesar. În ce privește comunita-
tea universală a statelor, aceasta va rămâne o utopie pură.
9
Totodată nu putem neglija faptul că în literatura de specialitate contemporană expresiile „co-
munitate internațională” și „societate internațională” sunt aplicate concomitent. În acest context, expresia „comunitate internațională” pune accentul pe solidaritatea internațională de care noi suntem astăzi tot mai conștienți și care nu încetează să progreseze în fapte. De asemenea, se apreciază că fenomenul mondializării, care ușurează propagarea emoțiilor colective, va duce, în timp la crearea unei veritabile rețele de interdependență planetară, care va sfîrși prin apariția comunității umane internaționale, a „statului mondial” .
10
Dreptul internațional interacționează cu relațiile internaționale. Deseori între ele nu pot fi
vizualizate careva deosebiri și aceste categorii sunt confundate. Totuși aceste fenomene sociale deși sunt interdependente, sunt diferite.
11 Pentru a le deosebi, vom determina noțiunea relațiilor
internaționale.
8 B. Onica-Jarka, C. Brumar, D.-A. Deteșeanu „Drept internațional public. Caiet de seminar” . Editura C.H.
Beck, București, 2006, p. 1.
9 Nguyen Quoc Dinh, Droit international public; «L.G.D.J.». Paris, 1999, p. 38.
10 A. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional contemporan, ediția a 2-a revăzută și adăugită,
Editura ALL BECK, București, 2000, p. 2.
11 Alexandru Burian, Geopolitica lumii contemporane: curs de lecții. (Ed. a 3-a, rev. și adăug.). – Chișinău., CEP USM,
2008. – 416 p.
DIP_3.indd 14 DIP_3.indd 14 10/13/2009 11:26:47 10/13/2009 11:26:47

15 Capitolul I. NOȚIUNEA DE DREPT INTERNAȚIONAL
Relațiile internaționale sunt legăturile concrete apărute între actorii societății internaționale
cu privire la schimbul de valori materiale și spirituale. Aceste legături pot fi de natură politică, economică, comercială, tehnico-științifică etc.
Relațiile internaționale există și se dezvoltă în afara limitelor teritoriale, jurisdicțiilor și
competențelor unor anumite state suverane. Ele pot constitui un interes comun pentru două, cîteva sau toate statele lumii, pentru două, cîteva sau majoritatea organizațiilor internaționale interguvernamentale, precum și pentru națiunile și popoarele care luptă pentru eliberare, independență și crearea proprii statalități.
12
Relațiile internaționale nu formează în totalitatea lor, obiectul de reglementare al dreptului
internațional public. Pot exista, astfel, relații politice care să nu fi dobîndit un caracter juridic, negăsindu-și încă o expresie în norme de drept internațional elaborate prin acordul dintre state, dupa cum statele pot să participe la relații internaționale cu caracter juridic nu în calitate de purtătoare ale puterii de stat, ci ca subiecte de drept civil (în contracte, de exemplu, pe care să le încheie cu persoane fizice în deplina egalitate, cu drepturi și obligații corelative). Se poate face astfel o distincție între:
– relațiile internaționale, care pot avea caracter politic, juridic, economic, cultural, sau de altă
natură;
– relațiile juridice internaționale, în cadrul cărora părțile dobîndesc obligații și drepturi re-
ciproce, care pot fi de drept internațional sau de drept intern (de exemplu, un tratat economic cuprinde norme de drept internațional public, dar unele acorduri, aranjamente concrete sau contracte se încheie pe baza unor reguli de drept intern);
– relațiile de drept internațional, în care statele apar ca purtătoare ale suveranității.
13 Relațiile
internaționale pot cuprinde în același timp toate domeniile de cooperare ale subiecților de drept internațional, fie anumite domenii, de exemplu relațiile economice internaționale, relațiile din domeniul protecției mediului înconjurător, relațiile din domeniul protecției drepturilor și libertăților omului etc. În final, relațiile internaționale pot fi realizate pe bază bilaterală sau multilaterală, să aibă caracter universal (global) sau regional (de exemplu relațiile dintre statele africane, între statele membre ale Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, între statele membre ale Comunității Statelor Independente etc.).
14
Prin urmare, pe de o parte există o totalitate de norme juridice, care reglementează relațiile
dintre state – dreptul internațional, iar pe de altă parte există legăturile zilnice dintre state – relațiile internaționale. După cum putem observa, comun acestor două fenomene sociale sunt subiecții. Schimbul de valori spirituale și materi ale operat între acești subiecți este reglementat de
anumite reguli de conduită, printre care se află în esență normele de drept internațional. În acest mod dreptul internațional reglementează relațiile internaționale.
Normele dreptului internațional sunt create prin acordul dintre state. Acordul este posibil
atunci cînd cel puțin două state intră în anumite raporturi, cu alte cuvinte acordul este realizat în cadrul relațiilor internaționale. Prin urmare, relațiile sociale formează acel mediu unde sunt create și aplicate normele dreptului internațional. Din cele indicate putem trage concluzia că dreptul internațional și relațiile internațional sunt interdepdendente.
În consecință, pentru a fi guvernate de normele dreptului internațional public relațiile din-
tre state trebuie sa fie, în ce privește conținutul lor, relații în care statele să fie purtătoare ale
12 Международное публичное право под редакцией К.А. Бекяшева, «Проспект», Москва, 2000, p. 6.
13 V . Crețu, Drept internațional public, ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Fundației România de Mâine,
București, 2006, p. 19.
14 Международное публичное право под редакцией К.А. Бекяшева, «Проспект», Москва, 2000, p. 6.
DIP_3.indd 15 DIP_3.indd 15 10/13/2009 11:26:48 10/13/2009 11:26:48

Drept Internațional public 16
suveranității.Alături de relațiile dintre state, dreptul internațional public mai are drept obiect
de reglementare și relațiile care se creează între state și alte subiecte de drept internațional (organizațiile internaționale, de exemplu, sau relațiile dintre acestea din urmă).
15
Relațiile internaționale de la sfîrșitul sec. XX – începutul secolului XXI au devenit mai uni-
versale, variate, obligatorii în egală măsură pentru toți subiecții dreptului internațional, inclu-siv pentru state indiferent de forma de guvernare (monarhie sau republică), structura de stat (stat unitar sau federație) și regimul politic (dem ocratic sau nedemocrat ic). Problemele globale
contemporane apărute în fața omenirii (securitatea ecologică și alimentară, creșterea populației și migrației, neajunsul de apă potabilă etc.) necesi tă o extindere a cooperării internaționale a tu-
turor statelor și unirea eforturilor lor în baza normelor de drept internațional.
16
Determinînd legătura organică dintre componentele sistemului internațional tripartit, vom purcede la definirea ultimului element – dreptului internațional public. Numit
de la bun început „dreptul ginților” (gințile avînd sensul de „națiune, popor”), dreptul internațional reglementa relațiile dintre state. Odată cu apariția statelor moderne în Europa în secolele XV-XVI dreptul internațional era limitat la trei domenii esențiale: relațiile diplomatice, dreptul mării și dreptul războiului. Acest cîmp îngust reflecta nivelul slab al relațiilor internaționale. Paralel, odată cu evoluția societății internaționale și apariția noilor actori (individul, organizațiile non-guvernamentale) aplicarea dreptului internațional s-a lărgit spre alți actori. Astăzi el cuprinde întreaga viață internațională.
17
Denumirea „drept internațional” este cea mai des folosită pentru a desemna dreptul societății
internaționale. Această denumire reprezintă traducerea expresiei „ International Law ” a cărei pa-
ternitate revine lui Bentham , care a utilizat-o în cartea sa din 1780 „ An Introduction to the Principles
of Moral and Legislation ” ca fiind contrară conceptelor de „ National Law ” sau „ Municipal Law ”. Î n l u –
crarea sa „Pacea perpetuă” publicată în anul 1795, Kant a înlocuit termenul de „națiune” cu cel de „stat” , astfel dreptul internațional devenind drept sinonim al dreptului care reglementează relațiile dintre state, sau drept interstatal. Paralel, societatea internațională, reglementată de dreptul in-terstatal, este de asemenea, „societatea interstatală” sau „societate a statelor” . La ora actuală, drept urmare a evoluției continue care a condus spre o anumită recunoaștere a individului în ansam-blu cu crearea, apoi creșterea numărului de organizații internaționale, societatea internațională încetează să mai fie exclusiv interstatală. Totodată termenul „dreptul internațional” rămâne adânc înrădăcinat în vocabularul juridic.
18
Până la apariția lucrării lui Bentham, doctrina opera cu denumirea „dreptul ginților” . Aceasta
reprezenta traducerea expresiei jus gentium a romanilor. Până la momentul de față această denu-
mire n-a dispărut, fiind conservată în vocabularul juriștilor contemporani. Dacă în trecut exista o concurență reală între aceste două denumiri, astăzi chestiunea este întru totul soluționată. Deși termenul „dreptul internațional” este utilizat mai des, totuși acesta și jus gentium se consideră ca fiind sinonime. Totodată denumirile indicate nu sunt identice. Termenul „drept internațional” este aproape de ideea unui drept între națiuni, pe cînd „dreptul ginților” evocă perspectiva mai largă a unui drept comun „ ginților” (colectivități organizate).
19
În literatura de specialitate pot fi întîlnite următoarele definiții ale dreptului internațional public:
15 V . Crețu, Drept internațional public, ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Fundației România de Mâine,
București, 2006, p. 20.
16 Международное публичное право под редакцией К.А. Бекяшева, «Проспект», Москва, 2000, p. 7.
17 P . Boniface, Dictionnaire des relations internationales , HATIER, Paris, 1996 p. 110.
18 Nguyen Quoc Dinh, Droit international public; «L.G.D.J.». Paris, 1999, p. 35-36.
19 Nguyen Quoc Dinh, Droit international public; «L.G.D.J.». Paris, 1999, p. 36.
DIP_3.indd 16 DIP_3.indd 16 10/13/2009 11:26:48 10/13/2009 11:26:48

17 Capitolul I. NOȚIUNEA DE DREPT INTERNAȚIONAL
a) Dreptul internațional public constituie un ansamblu de norme juridice care guvernează ra-
porturile ce se stabilesc în cadrul societății inte rnaționale. Lato sensu, dreptul internațional pu-
blic poate fi definit ca o totalitate de norme juridice care reglementează relațiile dintre state. Din această definiție rezultă că subiecții dreptului inte rnațional sunt statele, iar obiectul de reglemen-
tare îl constituie relațiile internaționale. Această noțiune nu reflectă întreg specificul dreptului internațional. Astfel, statele nu sunt unicii subiecți de drept internațional contemporan, însă sunt subiecții de bază. Pe măsura acumulării cunoștințelo r despre dreptul internațional, această definiție
va fi completată. Totodată, este necesar să notăm faptul că o definiție nu poate să conțină toate trăsăturile caracteristice ale unui fenomen, prin ur mare, orice noțiune este, de regulă, una relativă.
b) Dreptul internațional este un sistem de norme juridice creat și dezvoltat în baza acor-
dului de voință a statelor, chemat să reglementeze relațiile internaționale cu scopul de a asigura coexistența pașnică a statelor și autodeterminarea popoarelor.
20
c) Dreptul internațional este un sistem de norme juridice care reglementează relațiile dintre
state și alți subiecți ai acestui sistem de drept.21 Din definiția prezentată mai sus rezultă că obiec-
tul dreptului internațional public îl constituie reglementarea raporturilor dintre state, precum și între acestea și alte subiecte de drept internațional (organizații interguvernamentale, mișcări de eliberare națională, entități cu caracter statal contestat etc.) și stabilirea competențelor, a dreptu-rilor și obligațiilor subiectelor dreptului internațional public în relațiile internaționale.
d) Dreptul internațional este o totalitate de norme juridice, create de către state cu scopul de
a reglementa relațiile lor reciproce, precum și alte relații din sfera intereselor comune.
22
e) Dreptul internațional poate fi definit ca un sistem aparte de drept, o totalitate de norme
internaționale și principii, create de subiecții dreptului internațional, ce reglementează relațiile dintre state, popoarele ce luptă pentru autordeterminare, organizațiile internaționale, entitățile cu caracter statal contestat, precum și în anumite cazuri, raporturile cu participarea persoanelor fizice și juridice.
f) Dreptul internațional public est un sistem de principii și norme juridice ce reglementează
relațiile internaționale care exprimă acordul de voință al statelor, condiționată de legitatea relațiilor internaționale la o anumită etapă de dezvoltare a civilizației.
23
g) Dreptul internațional public reprezintă un sistem de norme internaționale convenționale și
cutumiare, create de către state și alți subiecți de drept internațional avînd drept scop menținerea păcii și securității internaționale, stabilirea și dezvoltarea cooperării multilarale internaționale,
care sunt asigurate prin executarea cu bună credință a obligațiilor internaționale de către subiecții de drept internațional, iar la necesitate prin aplicarea forței coercitive, realizată de state în mod individual sau colectiv în concordanță cu normele dreptului internațional.
24
h) Dreptul internațional public este totalitatea normelor juridice create de state și de celelalte
subiecte de drept internațional, pe baza acordului liber exprimat de acestea prin tratate și alte izvoare de drept, în vederea reglementării raporturilor dintre ele, norme a căror aducere la în-deplinire este asigurată prin respectarea lor de bună voie, iar în caz de necesitate prin măsuri de constrîngere aplicate de către state în mod individual sau colectiv.
25
20 Курс международного права: В 6 т. М., 1967. Т. 1. С. 38.
21 Курс международного права: В 7 т. М., 1989. Т. 1. С. 9
22 Международное право: Учебник / Под ред. Г .В. Игнатенко. М., 1995. С. 22.
23 Международное право под редакцией Ю.М. Колосова, Э.С. Кривчиковой, «Международные отноше-
ния», Москва 2003, p. 15.
24 Международное публичное право под редакцией К.А. Бекяшева, «Проспект», Москва, 2000, p. 7.
25 V . Crețu, Drept internațional public, ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Fundației România de Mâine,
București, 2006, p. 18.
DIP_3.indd 17 DIP_3.indd 17 10/13/2009 11:26:49 10/13/2009 11:26:49

Drept Internațional public 18
Din cele expuse mai sus putem deduce conconluzia că dreptul internațional poate fi definit în
mai multe modalități. Dacă pînă la sfîrșitul secolului XIX dreptul internațional putea fi considerat ca un drept care reglementează raporturile interstatale, astăzi o definiție nouă va ține cont atît de subiecți, cît și de obiect. Astfel, statul nu este astăzi subiectul exclusiv de drept internațional. Suplimentar, dreptul internațional nu reglementează doar raporturile apărute între state. Dacă astăzi dorim să enunțăm trăsătura specifică a dreptului internațional, aceasta va ține cont de mo-dalitatea de creare a acestui drept. Dreptul internațional rezultă din voința exprimată a statelor și din comportamentul lor rațional.
26
Dreptul internațional contemporan suferă modificări considerabile, dictate de procesele ce
au loc în cadrul ordiniii juridice internaționale, care pot fi rezumate la următoarele:
– schimbarea configurației subiectelor dreptului internațional public, prin dispariția vechilor „ac-
tori” (federații etc.) si apariția altor noi (state independente, confederații, organizații guvernamentale);
– apariția unor noi norme ale dreptului internațional public, ca urmare a încheierii, în aceasta
perioada, a unui mare număr de tratate internationale;
– formarea unor noi reguli cutumiare, ca rezultat al practicii recente a statelor în cadrul
relațiilor internationale;
– conturarea unor noi ramuri ale dreptului internațional public, concretizare a intereselor
statelor fata de domenii de actualitate: dreptul păcii, dreptul mediului, dreptul dezvoltării, dreptul spațial, dreptul internațional al drepturilor omului etc.
Rezultă, în consecință, că societatea internațională , relațiile internaționale și corolarul lor, drep-
tul internațional public, se află într-o corelație intrisecă cu caracter evolutiv și intercondiționare reciprocă, aserțiuni generale care urmează a fi demonstrate în prezenta lucrare.
27
§ 2. Particularit ățile dreptului interna țional public
În prezent în lume există două tipuri de sisteme de drept: dreptul internațional și drep-
tul intern al statelor. Aceste sisteme de drept au o serie de trăsături comune. Astfel, dreptului internațional public îi sunt caracteristice trăsăt urile de bază ale sistemelor naționale de drept:
– reprezintă un sistem de norme juridice și principii ce reglementează relațiile sociale. Res-
pectarea acestor norme este asigurată în anumite situații prin aplicarea forței;
– atît dreptul național cît și dreptul internațional posedă o structură asemănătoare: în aceste
sisteme de drept există principii fundamentale, care stau la baza întregului sistem; sistemele au în componență ramuri, subramuri, instituții, norme;
– statele sunt creatoare atît ale normelor de drept internațional, cît și ale normelor de drept
intern, și tot statele sunt cele care veghează la aplicarea lor atît în ordinea internațională, cît și în ordinea internă. Prin acceptarea de către stat, pe baza liberului acord de voință, a normelor de drept internațional, acestea devin obligatorii și urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu și pentru toată populația sa. Normele dreptului inte rnațional dobîndesc astfel valoare juridică egală
cu aceea a normelor de drept intern al statelor.
28
26 S. Laghmani, Droit international et droits internes: vers un renouveau du jus gentium? în Droit international et droits
internes, développements récents. Colloque des 16-17-18 avril 1998, Editions A. PEDONE, Paris, 1998, p.23.
27 Pivniceru M.-M., Drept internațional public, ediția a 2-a, volumul 1, Editura Hamangiu, București, 2006, p. 2.
28 V . Crețu, Drept internațional public, ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Fundației România de Mâine,
București, 2006, p. 24.
DIP_3.indd 18 DIP_3.indd 18 10/13/2009 11:26:49 10/13/2009 11:26:49

19 Capitolul I. NOȚIUNEA DE DREPT INTERNAȚIONAL
– la fel ca și dreptul intern, cel internațional prevede posibilitatea aplicării de către state a forței
pentru asigurarea respectării normelor internaționale. Însă această constrîngere este realizată de către înseși subiecții dreptului internațional – de către state în mod individual sau colectiv, de către organizațiile internaționale, în baza acordului dintre state, precum și de către mișcările de eliberare națională.
29
Totodată dreptul internațional public prezintă anumite particularități în raport cu dreptul
național.
Subiecții dreptului intern sunt statul, organele de stat, subiectele federației, persoanele fi-
zice, persoanele juridice, asociațiile obștești etc. Subiecte ale dreptului internațional public sunt statele suverane, subiecte primare de drept internațional public, avînd cel mai mare volum de drepturi și obligații subiective pe plan internațional. Suveranitatea subiecților principali de drept internațional (statele) determină și alte particularități a dreptului internațional. Prin suveranitate subînțelegem supremația puterii de stat în cadrul teritoriului de stat și independența statului în relațiile internaționale. Alți subiecți de drept internațional sunt organizațiile internaționale inter-
guvernamentale; mișcările de eliberare națională; entitățile cu caracter statal contestat (Vaticanul, orașele libere etc.) Specificul dreptului internațional în calitate de sistem de drept constă în faptul că subiecții săi cumulează calitățile de destinatar și autor al normelor sale juridice.
Suplimentar, dreptul internațional contemporan conferă personalitate juridică limitată în
raporturile internaționale următoarelor categorii de participanți la relațiile internaționale: per-soanelor fizice, societăților transnaționale, umanității etc. Astfel, în anumite situații normele dreptului internațional reglementează activitatea subiecților de drept intern, însă personalitatea juridică internațională a acestor categorii de participanți la relațiile internaționale este conferită prin voința subiecților de drept internațional, care au adoptat normele juridice repective, prin urmare ei nu sunt subiecți ai dreptului tratatelor și nu pot fi precăutați în calitate de subiecți de drept internațional.
Dreptul internațional are un obiect de reglementare diferit de cel al dreptului național. Astfel,
dacă dreptul național reglementează raporturile juridice apărute între subiecții dreptului intern, localizate în limitele frontierelor anumitui stat, dreptul internațional public reglementează rapor-turile juridice ce apar în procesul coexistenței, conlucrării șii cooperării dintre subiecți dreptului internațional în vederea realizării unor scopuri comune.
Izvoarele dreptului intern sunt Constituția, legile organice, legile ordinare și actele normative
subordonate legii, iar sursele dreptului internațional sunt tratatul și cutuma, în calitate de izvoa-re principale, precum și doctrina, hotărîrile judecătorești, principiile generale de drept, actele conferințelor, organizațiilor internaționale și actele unilaterale ale statelor.
Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internațională nu există un for
legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern și supraordonat statelor, care să elaboreze o legislație internațională. Totodată nu vom atri bui acestei trăsături o interpretare restrictivă.
Existența unui organ specializat în edictarea nor melor juridice este caracteristică oricărei ordini
juridice și cea internațională nu face excepție cu o singură deosebire, statele sunt cele care creează normele internaționale, prin acordul lor de voința, exprimat în mod liber și concretizat în tratate și cutumă și tot statele sunt și destinatarele acestor norme. Statele acceptă să își conformeze com-portamentul lor pe plan extern, în funcție de normele dreptului internațional public.
În societatea internațională nu exista organe executive, asemănătoare guvernului, care sa asi-
gure aplicarea normelor dreptului internațional public în raporturile dintre subiectele acestuia.
29 Международное право под редакцией Тункина Г .И., «Юридическая литература», Москва, 1982, p. 9.
DIP_3.indd 19 DIP_3.indd 19 10/13/2009 11:26:50 10/13/2009 11:26:50

Drept Internațional public 20
Aceasta atribuție revine tot statelor în virtutea principiului pacta sunt servanda bona fidae (tratatele
trebuie respectate cu bună credință).
În comunitatea internațională, nu există organe judecătorești cu competență generală și obli-
gatorie, care să intervină din oficiu instituind sancțiuni, atunci când normele de drept nu sunt res-pectate. Aceasta nu înseamnă ca nu ar exista organisme internaționale cu funcții jurisdicționale, competenta acestora fiind condiționată de exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauza. Pentru ca un stat sa poată figura în calitate de parte în fata Curții Internaționale de Justiție, este necesar consimțământul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat sa poată fi tras la răspundere în fata unei instanțe jurisdicționale, acesta trebuie sa fie parte la tratatul care a instituit acea instanță (de exemplu Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Justiție).
Normele dreptului internațional public nu prevăd în mod expres sancțiuni pentru cazul neres-
pectarii lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu înseamnă că aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează normele internaționale, prin tratate sau cutuma, se prezumă buna-credința acestora în a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului internațional public nu se bazează în princ ipiu pe constrângere, deși aceasta nu este exclusa în anumite cazuri.
Mai mult ca atît, în plan teoretic s-a afirmat teza conform căreia aplicarea sancțiunii este
condiția eficacității dreptului și nu condiția existenței acestei ramuri de drept. Anumite ramuri de drept intern, în special dreptul constituțional, sunt deseori lipsite de sancțiuni, totodată nimeni nu le contestă caracterul veritabil juridic. Prin urmare, nu existența sancțiunii este condiția inerentă ramurii de drept, ci sentimentul de obligativitate existent la destinatarii regulilor de conduită.
30
În societatea internațională, poziția statelor este cea de egalitate juridica. Inegalitățile care
apar în mod firesc între state nu determină, din punct de vedere al dreptului internațional public, relații de subordonare între state, fiecare dintre ele beneficiind de calitatea de stat suveran și egal în drepturi cu celelalte. De aici, teza că dreptul internațional public este un drept de coordonare și nu un drept de subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, în societatea internațională nu există o ierarhie care să situ eze un stat de-asupra altora, ele fiind considerate
– din punct de vedere juridic – egale în drepturi.
Putem conchide că, dincolo de absența ori lipsa de identitate între elementele specifice orinilor
juridice interne față de cea internațională, marcate în primul rînd de descentralizarea normativă cu repercursiuni asupra sancțiunilor, dreptul internațional, cu toată dificultatea coordonării normative a suveranităților, este permeabil tuturor relațiilor internaționale sau interetatice prin natură. Prin urmare, regulile sale, prin originea și statutul lor juridic, au vocație egală de aplicare relațiilor diplo-
matice ori consulare, modului de formare a angajamentelor internaționale, conduitei statelor în caz de conflict ori drepturilor omului, circulației persoanelor, a informației, condițiilor de exercitare a unei profesii sau navigației în spațiul marit im și protecția mediului înconjurător etc.
31
§ 3 Normele de drept interna țional și clasificarea lor
La fel ca și orice sistem de drept, dreptul internațional public este alcătuit din norme juridice.
Norma de drept internațional poate fi definită drept o regulă de conduită generală, creată de subiecții dreptului internațional, ce reglementează relațiile dintre aceștia și este recunoscută ca fiind obligatorie.
30 Nguyen Quoc Dinh. Droit international public ; «L.G.D.J.». Paris, 1999. p.91-92.
31 Pivniceru M.-M., Drept internațional public, ediția a 2-a, volumul 1, Editura Hamangiu, București, 2006, p. 40.
DIP_3.indd 20 DIP_3.indd 20 10/13/2009 11:26:50 10/13/2009 11:26:50

21 Capitolul I. NOȚIUNEA DE DREPT INTERNAȚIONAL
Conținutul normelor dreptului internațional îl formează drepturile și obligațiile cu care sunt
învestite statele și alți subiecți de drept internațional. Colaborînd, subiecții dreptului internațional își realizează drepturile și respectă obligațiile stabilite de normele dreptului internațional. Relațiile internaționale reglementate de normele de drept internațional public devin raporturi juridice de drept internațional. Intrînd în astfel de raporturi, subiecții de drept internațional își realizează drepturile și obligațiile.
32
Norma de drept internațional comportă o serie de particularități:1. structură atipică. Majoritatea normelor conț in doar dispoziția, iar sancțiunile sînt deter-
minate de un sistem (subsistem) special de norme cu privire la răspunderea internațională a subiecților relațiilor internaționale, mai exact – cu privire la răspunderea statelor pentru acțiunile internaționale ilicite.
33
2. norma juridică internațională este creată exclusiv prin acordul de voință a statelor. Doar
subiecții dreptului internațional acordă anumitor reguli caracterul obligatoriu, cu alte cuvinte subiecții își exprimă acordul cu privire la obligativitatea juridică a acestor reguli de conduită. Acordul poate fi exprimat în mod expres (tratatul) sau tăcit (cutuma). Corespunzător, normele aflate în tratat poartă denumirea de norme convenționale, iar cele exprimate în cutumă se numesc norme cutumiare.
34
Crearea normei convenționale de drept internațional este un proces care are loc în sistemul
interstatal, este o parte componentă a funcționării sale. Acest proces are loc în conformitate cu normele dreptului internațional, care reglementează modul de formare a normelor de drept. Subiecții acestui proces sunt statele și organizațiile internaționale, totodată este necesar să notăm că rolul principal în crearea normelor de drept internațional aparține statelor, deoarece ele elaborează și adoptă cel mai mare număr de norme de drept internațional.
35 Majoritatea normelor
de drept internațional sunt create în două etape:
1. realizarea acordului de voință a subiecților de drept internațional cu referire la regula de
conduită;
2. exprimarea consimțămîntului subiecților de drept internațional cu privire la obligativitatea
juridică a regulii de conduită.
Uneori aceste două etape pot să coincidă în timp , de exemplu atunci cînd tratatul internațional
intră în vigoare din momentul semnării rale. În acest caz semnarea tratatului semnifică acordarea definitivă a textului tratatului și atribuirea acestuia forței juridice de normă internațională convențională.
De asemenea există norme internaționale, create în trei etape. Acesta este cazul normelor
imperative ( normele jus cogens ). Normele imperative au o forță juridică superioară față de celelalte
norme de drept internațional; toate normele noi apărute în dreptul internațional trebuie să fie în strictă corespundere cu cele imperative. Procesul de creare a normei imperative poate fi prezentat în felul următor:
1. realizarea acordului de voință a subiecților de drept internațional cu referire la regula de
conduită;
32 Международное право под редакцией Ю.М. Колосова, Э.С. Кривчиковой, «Международные
отношения», Москва 2003, p. 39.
33 Ушаков Н.А., Международное право, «Юристъ», Москва, 2000, p. 10.
34 Международное право под редакцией Ю.М. Колосова, Э.С. Кривчиковой, «Международные отноше-
ния», Москва 2003, p. 39.
35 Каламкарян Р .А., Мигачев Ю.И., Международное право, издательство Эксмо, Москва, 2004, p. 16.
DIP_3.indd 21 DIP_3.indd 21 10/13/2009 11:26:51 10/13/2009 11:26:51

Drept Internațional public 22
2. realizarea acrodului de voință a acestor subiecți privind atribuirea acestei reguli a forței
juridice supreme în sistemul de drept internațional;
3. exprimarea consimțămîntului subiecților de drept cu privire la obligativitatea regulii de
conduită.
3. norma de drept internațional este respectată de către subiecții de drept în baza princ ipiului
pacta sunt servanda
4. un șir de norme de drept internațional public poartă denumirea de principii, reieșind din
importanța lor juridică, de exemplu princ ipiul neagresiunii, principiul soluționării diferendelor
pe cale pașnică etc.
Clasificarea normelor de drept internațional public comportă un interes deosebit teoretic, în
doctrină fiind propuse următoarele criterii de clasificare:
1. în dependență de acțiunea față de cercul de participanți la raporturile de drept internațional
public pot fi deosebite:
– norme universale , care reglementează raporturile dintre toți subiecții de drept internațional.
Aceste norme, fiind reguli de conduită obligatorii adresate unui cerc nedeterminat de subiecți de drept internațional, formează dreptul internațional comun.
– norme regionale ce acționează doar față de un număr limitat de participanți. Astfel, prin
norme regionale sunt reglementate raporturile juridice dintre subiecții aparținînd unei anumite regiuni geografice, fie raporturile juridice apărute între subiecții dreptului internațional localizați în diferite părți ale lumii, însă cu referire la un obiect comun de reglementare.
– norme locale sunt acele norme care reglementează raporturile juridice dintre doi sau cîțiva
subiecți de drept internațional. Normele locale pot fi atît personificate cît și nepersonificate. De exemplu, normele unui tratat internațional în care participă cinci sau zece state de regulă sunt adresate nu personal unui stat, ci tuturor statelor. În practică există situații cînd normele tratatelor bilaterale sunt adresate unei părți.
2. în dependență de locul și rolul normelor în sistemul de drept: – norme materiale conțin drepturile și obligațiile subiecților dreptului internațional
– norme procesuale pot fi definite în două accepțiuni. Lato sensu, norme procesuale sunt
considerate normele care reglementează procesul de creare și realizare a dreptului. Stricto sensu,
normele procesuale sunt acele norme care reglementează procesul de realizare a dreptului. Normele procesuale posedă sancțiuni specifice.
36
3. în dependență de metoda de reglementare juridică, normele de drept internațional se
împart în:
– norme dispozitive sunt acele norme, de la care statele pot face abatere de comun acord, dacă
aceasta nu prejudiciază interesele legitime ale altor state.37
– norme imperative , care prescriu un model concret de conduită juridică, de la care nu este
permisă nicio abatere. Subiecții dreptului internațional din propria dorință nu pot modifica volumul și conținutul drepturilor și obligațiilor stabilite de normele imperative.
Practica internațională a secolului XX se caracterizează prin faptul că printre normele
imperative au început să se evidențieze principiile fudamentale de drept internațional, numite norme jus cogens . Conform articolului 53 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor
din anul 1969, normă a dreptului internațional comun este o normă acceptată și recunoscută de comunitatea internațională a statelor în ansamblul ei, drept normă de la care nu este permisă nici
36 Лукашук И.И, Международное право. Общая часть. , издание 3е, переработанное и дополненное, Вол-
терс Клувер, Москва, 2005, p. 147.
37 Международное право под редакцией Тункина Г .И., «Юридическая литература», Москва, 1982, p. 60.
DIP_3.indd 22 DIP_3.indd 22 10/13/2009 11:26:51 10/13/2009 11:26:51

23 Capitolul I. NOȚIUNEA DE DREPT INTERNAȚIONAL
o derogare și care nu poate fi modificată decît printr-o nouă normă a dreptului internațional
general avînd același caracter.
Normele jus cogens se deosebesc de alte norme imperative ale dreptului internațional prin
efectele pe care le produc în caz de nerespectare a lor. Orice abatere de la norma jus cogens provoacă nulitatea acțiunilor subiecților de drept internațional.
În ierarhia normelor de drept internațional public, normele jus cogens au o forță juridică
supremă, iar celelalte norme nu trebuie să le contravină.
Un grup de norme de drept internațional public sunt denumite principii datorită importanței
precum și rolului în reglementarea juridică internațională. În dependență de valorile protejate, principiile se clasifică în principii fundamentale și principii specifice. Principiile fundamentale de
drept internațional public apără cele mai importante valori caracteristice societății internaționale la o anumită istorică de dezvoltare. Valorile fundamentale caracteristice începutului secolului XXI sunt pacea și securitatea internațională, coop erarea internațională, drepturile și libertățile
fundamentale ale omului, protecția mediului înconjurător. La răndul lor, principiile specifice sunt caracteristice domeniilor concrete de cooperare a subiecților dreptului internațional, de exemplu în cadrul protecției internaționale a drepturilor omului există principiul nediscr iminării,
principiul protecției speciale a femeilor și copiilor etc.
Totodată, deosebirea dintre normele imperative și normele dispozitive ale dreptului
internațional nu constă în faptul că unele sunt obligatorii, iar altele nu sunt obligatorii pentru state. Toate normele de drept internațional sunt obligatorii, însă în cazul normelor dispozitive,
statele interesate pot încheia tratate, care stabilesc alte norme, pot acționa în conformitate cu ele și aceasta nu va constitui o încălcare de drept, dacă nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale altor state. Astfel, în conformitate cu dreptul internațional, apele teritoriale sunt parte a teritoriului de stat și pescuitul navelor maritime străine în ele este interzisă. Totodată două state pot încheia un acord prin care un stat permite pescuitul în apele sale teritoriale navelor altui stat. În cazul normelor imperative, de exemplu cu referire la principiul neaplicării forței în relațiile internaționale, atunci dacă un tratat internațional permite aplicarea forței armate de către un stat, împotriva altui, acesta va fi declarat nul.
38
4. în dependență de forma de exprimare a normelor de drept internațional, deosebim: – norme convenționale create prin acordul expres exprimat al subiecților de drept internațional.
În viața internațională contemporană multe aspecte sunt reglementate prin tratate. Tratatul internațional a devenit izvorul de bază a dreptului internațional.
– norme cutumiare sunt acele reguli de conduită, care nu au un conținut fixat expres, sunt
apărute în urma aplicării repetate în situații omogene, și recunoscute de către subiecții de drept internațional ca fiind obligatorii.
§ 4. Sistemul dreptului interna țional
În accepțiunea sistemică, dreptul internațional poate fi definit ca o totalitate și un sistem de
norme ce reglementează relațiile internaționale. Dreptul internațional ne apare ca o totalitate de elemente care îl formează – normele internaționale, între care există anumite raporturi și legături. Doar în calitatea sa de tot întreg dreptul internațional capătă anumite calități integraționiste de regulare a relațiilor sociale internaționale. O normă luată în parte, în afara legăturii cu alte norme, nu va poseda astfel de trăsături.
38 Каламкарян Р .А., Мигачев Ю.И., Международное право, издательство Эксмо, Москва, 2004, p. 9.
DIP_3.indd 23 DIP_3.indd 23 10/13/2009 11:26:52 10/13/2009 11:26:52

Drept Internațional public 24
Printre normele internaționale pot fi evidențiate normele dreptului internațional comun și
norme locale, norme convenționale și norme cutumiare, norme generale (prevăzute pentru aplicare repetată) și norme individuale (preconizate pentru aplicare în situații concrete), norme imperative și norme dispozitive. În totalitatea lor aceste norme formează conținutul dreptului internațional.
Sistemul dreptului internațional reprezintă o totalitate de elemente interdependente, obiec-
tiv existente și anume: principii de drept fundamentale și speciale, norme convenționale și cu-tumiare, instituții și ramuri de drept internațional. Astfel, sistemul dreptului internațional nu presupune doar un conglomerat de norme internaționale, ci un sistem bine organizat, datorită legăturii existente între aceste norme. Conținutul fiecărei norme trebuie examinat în contextul întregului sistem al dreptului internațional public.
39
În calitate de element al sistemului dreptului internațional, norma de drept internațional
poate fi definită ca o regulă de conduită, creată și recunoscută de subiecții dreptului internațional ca fiind obligatorie.
Principiul fundamental de drept internațional este acea regulă de conduită generală, abstractă,
impersonală, posedînd cel mai înalt grad de imperativitate, care apără valorile vitale caracteristice unei anumite etape istorice de dezvoltare a civilizației umane.
Instituția dreptului internațional poate fi definită drept un ansamblu de norme juridice
internaționale, ce reglementează un domeniu restrâns al relațiilor internaționale, și anume, determină regimul juridic internațional al unui anumit spațiu (de exemplu instituția dreptului de trecere inofensivă prin marea teritorială) sau se referă la un obiect determinat de reglemen-tare juridică (de exemplu instituția privilegiilor și imunităților consulare, instituția drepturilor
minorităților, instituția recunoașterii statelor etc.).
Instituțiile, la rîndul lor se împart în instituț ii ramurale și instituții interramurale. Sunt consi-
derate instituții interramurale acele instituții compuse din norme juridice care intră în componența a două sau mai multe ramuri (de exemplu instituția răspunderii juridice internaționale, instituția succesiunii). Normele instituției juridice ramurale se creează în cadrul unei ramuri concrete și cuprind anumite compartimente ale lor (de exemplu în dreptul internațional maritim pot fi evidențiate grupe de norme care reglementează regimul juridic al mări teritoriale, a zonei econo-mice exclusive, platoului continental, regimul juridic al mării libere etc.)
Ramura dreptului internațional reprezintă o totalitate de norme juridice convenționale și cutu-
miare, ce reglementează raporturile de un anumit tip apărute între subiecții dreptului internațional în cadrul unui domeniu mai larg de cooperare internațională, ce constituie obiect de reglemen-tare a dreptului internațional public și are un grad înalt de codificare universală, caracterizată prin existența principiilor aplicabile acestui domeniu concret al relațiilor internaționale. Sunt considerate ramuri de drept internațional public dreptul securității internaționale, dreptul cos-mic, dreptul organizațiilor internaționale, dreptul tratatelor, dreptul mării, dreptul aerian, dreptul diplomatic și consular etc.
Elementele sistemului dreptului internațional public pot fi structurate sub forma unei pirami-
de juridice la care vîrful constituie elementul cel mai important. Acestea sunt normele jus cogens .
Factorul material al sistemului dreptului internațional îl constituie sistemul de relații
internaționale, pe care dreptul internațional este chemat să-l servească, iar factorii moral-poli-tici care formează sistemul dreptului internațional îi consituie scopurile și principiile dreptului internațional. Sistemului dreptului internaționa l îi este caracteristică structura specifică. Prin
structură subînțelegem organizarea internă a sistemului, amplasarea și legătura elementelor sale,
39 Международное право под редакцией Тункина Г .И., «Юридическая литература», Москва, 1982, p. 8.
DIP_3.indd 24 DIP_3.indd 24 10/13/2009 11:26:52 10/13/2009 11:26:52

25 Capitolul I. NOȚIUNEA DE DREPT INTERNAȚIONAL
gradul lor de interdependență. Complexul de principii fundamentale a dreptului internațional a
unit și a organizat grupele de norme anterior dispersate. A apărut încă un semn al sistemului – ie-rarhia normelor, stabilirea gradării forței lor juridice. Cu timpul apare dreptul internațional pro-cesual, iar acesta este o trăsătură certă a maturității sistemului de drept. Cu alte cuvinte, condițiile de bază a sistemului de drept internațional public sunt:
a) prezența normelor de drept internațional comun care reglementează relațiile dintre toți
subiecții săi; acestor norme trebuie să le corespundă toate normele locale și individuale;
b) prezența în calitate de norme de drept internațional comun a principiilor sale fundamen-
tale, avînd caracterul de norme jus cogens ; acestor norme trebuie să le corespundă atît celelalte
norme de drept internațional comun precum și normele individuale și cele locale; Astfel, în conformitate cu articolul 53 din Convenția de la Viena cu privire la tratatele internaționale din 1969, este nul orice tratat, care la momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internațional general.
c) prezența în dreptul internațional (precum și în dreptul intern) a regulilor de bază consfințite
expres sau subînțelese cu referire la interdependența și legătura dintre norme: cerințele de cores-pundere a normelor internaționale normelor imperative de drept internațional, în special principii-lor fundamentale de drept internațional; regulile re feritoare la condițiile de validitate a normelor,
de neretroactivitate a normelor, despre modificare a normei sau anulare a acesteia printro normă ulterioară cu conținut analogic, despre forța superioară a normei speciale față de norma generală.
40
Sistemul dreptului internațional public la etapa de azi s-a modificat considerabil și continuă
să-și schimbe conținutul datorită apariției și dezvoltării noilor domenii ale relațiilor internaționale (sfera investițională, informațională etc.), precum și datorită diversității opiniilor despre sistemul
dreptului internațional, întîlnite în literatura de specialitatе, precum și datorită aspirațiilor multor savanți de a recunoaște noi domenii ale relațiilor internaționale drept obiect de reglementare a
dreptului internațional.
Lista instituțiilor și ramurilor de drept intern ațional nu este exhaustivă, ele aflînduse în
permanentă dezvoltare și completare. Totodată conținutul și denumire anumitor ramuri și instituții pot varia de la un stat la altul. Unele ramuri și instituții de drept internațional au apărut multe secole în urmă (de exemplu dreptul tratatelor, dreptul conflictelor armate, un număr considerabil de instituții ale dreptului diplomatic, dreptului mării etc.).
41 Alte instituții și ramuri au apărut în
secolul XX (de exemplu dreptul aerian, dreptul cosmic, dreptul securității internaționale, dreptul internațional ecologic, instituția platoului continental, instituția zonei economice exclusive, instituția asigurării securității navigației aeriene, instituția repatrierii astronauților). Al treilea
grup de instituții și ramuri sunt astăzi în proces de devenire (de exemplu dreptul internațional nuclear, dreptul internațional ecologic etc.) Or, în opinia profesorului Kohen o nouă ramură de drept internațional apare atunci cînd sunt întrunite următoarele criterii:
/orn.025 criteriul normativ: o totalitate de principii fundamentale, cum sunt interzicerea utilizării
forței, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, egalitatea suverană a statelor, neintervenția în afacerile interne ale unui stat;
/orn.025 criteriul instituțional: modalitatea în care sunt exercitate pe plan internațional funcțiile
«legislativă», «executivă» și reglementarea diferendelor;
/orn.025 criteriul subiectiv: determinarea creatorilor și destinatarilor regulilor e conduită.
42
40 Ушаков Н.А., Проблемы теории международного права, «Наука», Москва, 1988, p. 55.
41 Международное публичное право под редакцией К.А. Бекяшева, «Проспект», Москва, 2000, p. 27-28.
42 KOHEN Marcelo G, Internationalisme et mondialisation, in: Le droit saisi par la mondialisation, sous direc-
tion de Charles-Albert Morand, Bruyland et Helbing & Lichtenhahn, Bruxelles, Bruylant, 2001, p. 112.
DIP_3.indd 25 DIP_3.indd 25 10/13/2009 11:26:53 10/13/2009 11:26:53

Drept Internațional public 26
În final, sistemul dreptului internațional public nu trebuie confundat cu sistemul științei
dreptului internațional. Primul este o realitate so cială obiectiv existentă, iar cel de-al doilea este
produsul gîndirii științifice a juriștilor aparte sa u a colectivelor de juriști din domeniul dreptului
internațional, este un drept internațional în înțelegerea și expunerea subiectivă.43
§ 5. Dreptul interna țional și alte norme sociale
care acționează în societatea interna țională
Diversitatea crescîndă a relațiilor internaționale provoacă și o varietate de norme ce le
reglementează. Normele dreptului internațional au un caracter imperativ. Obligativitatea juridică a normelor de drept internațional este trăsătura specifică a normelor de drept. Obligativitatea juridică a normelor de drept internațional este acea particularitate esențială care le deosebește de alte norme ce acționează în sistemul internațional.
44 Totodată, sistemul internațional se aplică pe larg
normele nejuridice, care sunt extrem de variate. Aceste norme interacționează cu normele de drept internațional în reglementarea relațiilor internaționale. În această ordine de idei pot fi deosebite următoarele tipuri de norme lipsite de caract er juridic: norme religioas e, politice, morale.
Dreptul internațional și religia. Vechile popoare (babilonienii, egiptenii, romanii etc.) au făcut
o “confuzie între drept și morală… ” . Dar “spre deosebire însă de celelalte popoare, romanii au depășit această confuzie, dovada că, încă din epoca veche normele de drept erau desemnate prin intermediul de Jus, iar cele religioase prin termenul de Fas” .
In primul rînd, trebuie precizat că – la vremea respectivă – nu se facea distincție între normele
religios-morale și cele juridice, fiindcă ambele erau considerate a fi rezultatul aceleiași voințe
divine, iar conținutul lor nu facea altceva decît să exprime în precepte moral-religioase această
“voluntas Dei” , impusă ca “lex vitae” (norma de viață). Apoi, trebuie reținut faptul că, în epoca veche, la romani, legile au imbracat un veșmînt religios atît ca expresie lingvistică, cît și în privința conținutului lor. Inițial, și dreptul internațional (jus gentium) a avut un caracter religios. Se stie, de exemplu, că la romani, problemele internaționale intrau în competența senatului și a unui colegiu sacerdotal (colegiul fețialilor), condus de un “pater patratus” , “care avea un rol deosebit în tranșarea diferendelor, declanșarea războiului, încheierea păcii, a tratatelor de alianță, după un anumit ritual. Fețialii aplicau normele cuprinse într-un cod cu caracter religios, denumit jus
fetiale , cuprinzînd primii germeni ai dreptului internațional” .
45
În manualele destinate studenților facultăților de drept se mentionează că cel care a contribuit
“la desprinderea dreptului internațional de morală și teologie” a fost juristul italian A. Gentilis, profesor de drept la Oxford (1552-1608), care a publicat o lucrare privind dreptul diplomatic (“Despre legații”). Apoi, Hugo Grotius (1503-1645), considerat părintele științei dreptului internațional, a eliminat “elementele teologice și de morală” din dreptul internațional, facînd “să
decurgă dreptul natural din rațiunea umană,… ” . Or , prin pacea de la Westfalia (1648) se stabilea
principiul “cujus regio ejus religio” (cui îi aparține domnia îi aparține și religia), afirmîndu-se astfel încă pe o anumită vreme starea de coabitare a dreptului internațional cu morala religioasă.
46
43 Международное право под редакцией Ю.М. Колосова, Э.С. Кривчиковой, «Международные отноше-
ния», Москва 2003, p. 15.
44 Каламкарян Р .А., Мигачев Ю.И., Международное право, издательство Эксмо, Москва, 2004, p. 8-9.
45 N. V . Dura, Dreptul și Religia. Norme juridice și norme religios-morale ; Analele Universității Ovidius. Seria: Drept
și Științe Administrative, 2003, nr. 1, p. 15.
46 N. V . Dura, Dreptul și Religia. Norme juridice și norme religios-morale ; Analele Universității Ovidius. Seria: Drept
și Științe Administrative, 2003, nr. 1, p. 24.
DIP_3.indd 26 DIP_3.indd 26 10/13/2009 11:26:53 10/13/2009 11:26:53

27 Capitolul I. NOȚIUNEA DE DREPT INTERNAȚIONAL
În relațiile internaționale contemporane factorul religios cel mai pronunțat se manifestă în
legătură cu participarea directă în politica mondială a diferitor asociații și oranizații religioase. În
esență, acestea aparțin religiilor mondiale – crestinismului, islamului și budismului.
După cum o demonstrează practica, potențialu l religios, moral și juridic a religiilor mondiale
este în stare să influiențeze considerabil procesele politice și sociale din cadrul unui stat, precum și relațiile internaționale atît la scară globală cî t și în diferite regiuni ale lumii. În condițiile grăbirii
globalizării proceselor mondiale și creșterii tendințelor de cooperare și interdependență în relațiile internaționale, factorul religios se mani festă de asemenea în calitate de mijloc important
de identificare a anumitor state, alianțelor și uniunilor interstatale.
Valorile creștine au fost luate în considerație la crearea comunităților europene, precum și la
elaborarea Actului final al CSCE. Principiile relig ioase ale solidarității islamice sunt fundamentul
multor asociații ale statelor islamice, iar reprezentările budiste își găsesc reflectare în activitatea statelor Asiei și bazinului Oceanului Pacific.
Influiența doctrinelor religioase se exprimă pr in depășirea abordărilor exclusiv statale ale
dreptului internațional și relațiilor internaționale și înaintarea pe locul principal a problemei omului, protecției drepturilor și libertăților sale.
Principiile morale și religioase ale religiilo r mondiale (egalitatea credincioșilor în fața lui
Dumnezeu indiferent de apartenența socială sau etnică, iubirea de pace, negarea violenței, conceptul binelui comun) obiectiv fortifică tendința de universalizare a dreptului internațional contemporan, în special funcția sa de coordonare și de reglementare.
Partea negativă a activizării factorului religios su nt acele efecte negative ca fundamentalismul
religios, netoleranța, expansiunea religioasă (proze litismul), care pot încălca, în special la nivel
regional stabilitatea internațională.
Încercările de reglementare juridică internaționa lă a activității religioase și bisericești au
fost întreprinse practic din momentul apariției dreptului internațional contemporan. Astfel, în Tratatele de pace de la Westfalia din 24 octombrie 1648 era garantată egalitatea a trei confesiuni: calvinistă, catolică și luterană, precum și se conțineau norme juridice despre organizarea bisericească și împărțirea proprietății bisericești.
Dispoziții referitoare la asigurarea libertății activității religioase erau incluse și în Tratatul de
pace de la Paris (1856), Tratatul de la Berlin (1878), Tratatul de pace de la Versailles (1919) etc. La baza reglementării internaționale a participării or ganizațiilor religioase în relațiile internaționale
în final stau drepturile la libertatea religiei și activitatea religioasă, fixate în formă de obligații
internaționale sau recomandări în așa documente internaționale cum sunt Carta ONU (1945), Declarația universală a drepturilor omului (1948), Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale (1950), Pactul internațional al dr epturilor civile și politice (1966), Actul final al
Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (1975).
Organizațiile internaționale religioase în dependen ță de particularitățile structurale interne
sau în dependență de modul de formare și sfera teritorială de acțiune pot fi divizate în trei categorii de bază:
— confesiuni religioase (biserici) aparte, care prezintă prin sine un sistem integru cu structură
ierarhică proprie, purtînd caracter internațional, suprastatal. La acestea referim: Biserica Ortodoxă Rusă, Bisericile orientale, Biserica Catolică de la Roma.
— organizații internaționale interbisericești, fondate de către biserici aparte, purtînd atît
caracter național cît și caracter supranațional, de exemplu Uniunea baptistă internațională, Conferința bisericilor europene etc.
— uniuni ale grupurilor religioase, asociații, ordine religioase în scopul efectuării de acțiuni
comune pe arena internațională. Astăzi sunt înregistrate în jur de 600 de astfel de organizații.
DIP_3.indd 27 DIP_3.indd 27 10/13/2009 11:26:54 10/13/2009 11:26:54

Drept Internațional public 28
În legătură cu participarea unui număr crescînd de organizații religioase în viața inter-
națională, în dreptul internațional contemporan începe să se constituie un grup aparte de norme de drept, care reglementează modul lor de creare și funcționare, relațiile cu alte organizații internaționale și state. În legătură cu acest fapt apare o întrebare destul de delicată cu privire la raportul dintre trei diferite sisteme de drept, fiecare dintre care în mod aparte reglementează activitatea organizațiilor religioase în sfera relațiilor internaționale: dreptul internațional, dreptul intern, precum și normele dreptului canonic (bisericesc).
Dreptul internațional și morala
Spre deosebire de drept – care asigură respectarea normelor juridice, înscrise în legi, prin
forța de constrîngere – morala asigură respectarea normelor conviețuirii umane, de obicei nes-crise, prin obicei, prin traditii seculare. Or, tocmai prin acest obicei au fost statuate și relațiile morale dintre oameni, care au găsit în credința lor religioasă suportul și criteriul judecății faptelor
lor. Totuși, normele morale, neavînd valoare juridică, au un caracter obligatoriu pînă și în drep-
tul internațional, fiind adeseori respectate sub presiunea opiniei publice. De exemplu, “morala internațională” – indiferent de ce principii religioase ar fi ea strabatută (mozaice, budiste, creștine,
islamice etc.) -”influențează dreptul internațional, în sensul că tot mai multe reguli ale moralei si echității, fiind respectate de state, au îmbogățit dreptul internațional, transformîndu-se în reguli ale sale. Încalcarea regulilor moralei și echității exercită, dimpotrivă, o acțiune negativă asupra
dreptului international. Invers, respectarea dreptului internațional – scrie profesorul I. Diaconu – asigură promovarea unui element de moralitate în relațiile dintre state, în care și valorile morale, chiar neprotejate prin norme de drept, sunt respectate” .
47
Între dreptul internațional și morala internațională există raporturi similare cu cele dintre
drept și morală în general. Normele de drept intern ațional stabilesc drepturi și obligații suscepti-
bile a fi aplicate prin măsuri obligatorii. Regu lile moralei internaționale prescriu un anumit com-
portament fără a da naștere la drepturi si obligații juridice. Ele fac apel la conștiința morală și nu pot fi impuse prin forța de constrîngere a unei autorități exterioare individului sau colectivității. Reflectînd ceea ce este comun în conștiința popoar elor, morala internațională exprimă atît valori
umane comune, cît și reguli de comportare între națiuni independente și suverane destinate să promoveze respectul reciproc și înțelegerea între popoare, interesul întregii omeniri.
48
Între morală și dreptul internațional există legaturi de interdependență, de influențare
reciprocă. O sumă de reguli de drept sunt în același timp și reguli de morală, o mare parte dintre principiile și normele dreptului internațional av îndu-și originea în normele morale, unele tratate
internaționale făcînd trimitere în cuprinsul lor la exigențele omeniei, la principiile umanitare sau la regulile aplicabile în cadrul societăților ci vilizate, care au în mare parte un caracter moral.
Întregul drept internațional are, de altfel, un caracter moral, moralitatea internațională avînd astăzi un rol important în procesul relațiilor internaționale, ca și în aplicarea în cazuri concrete a normelor dreptului internațional, încălcarea re gulilor moralei exercitînd o acțiune negativă asu-
pra dreptului internațional. În regulile moralei po ate fi încadrată și curtuazia internațională ( co-
mitas gentium) , care cuprinde o sumă de reguli izvorîte din necesitățile practice sau care semnifică
bunăvoința și respect reciproc, ori prin care se dorește să se transmită anumite bune intenții, simpatie, solidaritate. Aplicarea regulilor de cu rtuazie ramîne la libera apreciere a statelor, nede-
47 N. V . Dura, Dreptul și Religia. Norme juridice și norme religios-morale ; Analele Universității Ovidius. Seria: Drept
și Științe Administrative, 2003, nr. 1, p. 16.
48 V . Crețu, Drept internațional public, ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Fundației România de Mâine,
București, 2006, p. 21.
DIP_3.indd 28 DIP_3.indd 28 10/13/2009 11:26:54 10/13/2009 11:26:54

29 Capitolul I. NOȚIUNEA DE DREPT INTERNAȚIONAL
curgînd din îndeplinirea unei obligații juridice. Încalcarea acestor reguli, deși nu se sancționează
prin mijloace juridice, poate constitui însă un act grav în relațiile internaționale, influențînd în mod defavorabil raporturile stabilite. O mare parte din regulile de curtuazie au fost astăzi in-corporate în dreptul internațional, cu deosebir e în dreptul diplomatic (privilegiile și imunitățile
diplomatice și consulare, ceremonialul de stat etc.).
49 Există cazuri cînd o normă de curtoazie
internațională, ca urmare a atribuirii forței juridice, devine normă juridică internațională și in-vers, norma de drept se transformă în normă de curtoazie.
Lipsa forței juridice la normele de curtoazie internațională deseori este arătată în calitate de
neajuns. Totodată practica atestă că în această trăsătură caracteristică este necesar să vedem sensul existenței normelor de curtoazie. Datorită acestei calități normele sunt capabile să reglementeze acele relații, pe care nu le poate reglementa dreptul internațional. Curtoazia are importanță la rea-lizarea relațiilor juridice, de exemplu acordarea asistenței juridice în lipsa tratatelor respective.
50
Legătura dintre dreptul internațional și morală nu se limitează la faptul că aceste două catego-
rii posedă principii fundamentale de conduită ale actorilor societății internaționale. La baza aces-tei legături se află unitatea lor genetică, cu alte cuvine unitatea fundamentelor sociale de apariție a lor, condiționată de un anumit gen de relații sociale.
51 Atît dreptul cît și morale presupun reguli de
conduită obligatorii, care capătă rolul unei datorii juridice sau spirituale, ce reflectă nivelul exis-tent de dezvoltare a sistemului internațional, a civilizației umane în întregime. Totodată aceste
două categorii nu sunt identice. În unele principii prevalează elementele juridice (de exemplu în principiul egalității suverane a statelor), în altele prevalează elementele morale (de exemplu în principiul cooperării). Deosebirile dintre normele dreptului internațional și normele morlae pot fi reduse la următoarele:
1. normele juridice au un caracter fixat, ele sunt înscrie în statute, acorduri, tratate
internaționale etc. De acest fapt este strîns legat și caracterul instituțional al dreptului inter na-țional.
52 În același timp normele morale nu posedă o astfel de trăsătură.
2. Morala internațională și dreptul internațional diferă după sferele de acțiune: normele
morale poartă un caracter atotcuprinzător, pe cînd dreptul internațional are o sferă limitată de acțiune în timp și spațiu. Totodată există multe situații cînd relațiile internaționale sunt regle-mentate în același timp atît de normele juridice cît și de normele morale. De exemplu, agresiu-nea militară este o încălcare a normelor juridice unanim recunoscute, precum și o infracțiune morală. Într-adevăr normele morale și cele juridice sunt legate printr-un sistem de valori, ca-
racteristice unei anumite comunități sociale și care determină cumulul de mijloace capabile să-i asigure necesitățile și interesele. Pentru ca aceste mijloace să fie adecvate și să garanteze atingerea
scopurilor propuse, ele trebuie să fie în conformitate cu modele obligatorii existente în sistemul relațiile internaționale, cu alte cuvine, cu acele modalități de conduită, care sunt recunoscute ca fiind normale și acceptavbile într-o anumită împrejurare.
3. Dreptul internațional și morala internaționa lă se deosebesc după formele, metodele, mi-
jloacele și posibilitățile de influiență asupra conduitei actorului internațional, în consecință – prin posibilitățile de reglementare a sistemului de rela ții internaționale. Reglementarea juridică presu-
pune utilizarea mijloacelor de constrîngere (Curtea Internațională de Justiție, sancțiuni militare,
49 V . Crețu, Drept internațional public, ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Fundației România de Mâine,
București, 2006, p. 22.
50 Лукашук И.И, Международное право. Общая часть. , издание 3е, переработанное и дополненное, Вол-
терс Клувер, Москва, 2005, p. 198.
51 Цыганков П.А., Международные отношения, «Новая школа», Москва, 1996, p. 220-221.
52 Цыганков П.А., Международные отношения, «Новая школа», Москва, 1996, p. 221.
DIP_3.indd 29 DIP_3.indd 29 10/13/2009 11:26:55 10/13/2009 11:26:55

Drept Internațional public 30
economice și politice, excluderea din organizațiilor interguvernamentale, ruperea relațiilor diplo-
matice etc.) Regulatorul de bază în respectarea norm elor morale de conduită internațională este
opinia publică mondială, iar influiența sa asupra participantului la relațiile internaționale poate în anumite situații să fie mai efectivă decît acțiunea dreptului internațional.
53
Dreptul internațional și normele politice.
În zilele noastre normele politice au căpătat o largă răspîndire în practica statelor. Dacă în
trecut statele preferau să se abțină de determinarea strictă a obligațiilor lor în calitate de obligații politice, cu scopul de a evita subminarea importanței lor, astăzi în actele respective există indicații directe că aceste dispoziții sunt politic obligatorii.
54
Relațiile internaționale poartă un caracter preponderent politic, reieșind din acest fapt regle-
mentarea lor trebuie să fie una politică. Toate tipurile de norme, ce reglmentează relațiile dintre state, într-o măsură oarecare comportă un caracter politic, prin urmare astăzi există un grup aparte de norme în dreptul internațional, norme politice, care posedă un mecanism de acțiune special și mijloace de reglementare specifice. După natura lor normele politice reprezintă acor-
dul de voință a statelor. De normele dreptului internațional, normele politice se deosebesc prin faptul că, conturînd conținutul regulii prin acordul de voință al statelor, acestea îi acordă o forță nu juridică, ci politică. Normele politice există în formă expresă, fiind înscrise de exemplu în declarații, declarații comune, cumunicate, rezoluții ale organizațiilor internaționale, precum și în
formă nescrisă. Sancțiunile, în caz de nerespectare a normelor politice presupun reacția negativă a statului și a organizațiilor internaționale cu privire la nerespectarea acestor norme.
55
În calitate de norme și principii universale politice sunt invocate princ ipiul bunei vecinătăți,
principiul respectării reciproce a intereselor vitale, principiul neprej udicierii uneia dintre părți
etc.
Legătura dintre normele politice și cele juridice este una bilaterală. Normele politice sunt
create și realizate fără a intra în contradicție cu dreptul internațional. Pe de altă parte, normele juridice sunt create și realizate ținînd cont de normele politice existente.
56
În literatura de specialitate sunt calificate dr ept surse de drept internațional deciziile congre-
selor internaționale, calificate ca fiind decizii politice, care trebuie adoptate cu acordul tuturor statelor interesate. La fel sunt făcute tentative de a clasifica tratatele internaționale în tratate ju-ridice și tratate politice. Tratatele politice sunt cele care au drept scop de a determina interesele politice ale statului.
Deseori în practica diplomatică și în politologie se folosește termenul „reguli de joc” , care
presupune norme politice nescrire. Uneori ele sunt numit norme elementare. Se consideră că anume aceste norme reglementau relațiile dintre URSS și SUA în perioada „războiului rece” .
În caz de nerespectare a normei de drept internațional este pus în acțiune mecanismul ju-
ridic de protecție, de asemenea poate fi aplicat și mecanismul politic, iar în caz de nerespectare a normei politice acționează doar mecanismul po litic. Cauzele care stimulează aplicarea meca-
nismelor politice sunt multiple. Actele juridice deseori necesită timp îndelungat pentru primirea
53 Цыганков П.А., Международные отношения, «Новая школа», Москва, 1996, p. 222.
54 Лукашук И.И, Международное право. Общая часть. , издание 3е, переработанное и дополненное, Вол-
терс Клувер, Москва, 2005, p. 178.
55 Лукашук И.И, Международное право. Общая часть. , издание 3е, переработанное и дополненное, Вол-
терс Клувер, Москва, 2005, p. 181-182.
56 Лукашук И.И, Международное право. Общая часть. , издание 3е, переработанное и дополненное, Вол-
терс Клувер, Москва, 2005, p. 182.
DIP_3.indd 30 DIP_3.indd 30 10/13/2009 11:26:55 10/13/2009 11:26:55

31 Capitolul I. NOȚIUNEA DE DREPT INTERNAȚIONAL
numărului necesar de ratificări, prin urmare, pentru intrarea în vigoare. În consecință dispozițiile
lor rămîn în urmă de realitățile vieții politice. Cu toate acestea un număr tot mai mare de pro-bleme internaționale au nevoie de reglementare la moment. Actele politice și într-un caz și în altul oferă mai multe posibilități.
57
Bibliografie:
B. Onica-Jarka, C. Brumar, D.-A. Deteșeanu, Drept internațional public. Caiet de seminar, Editura
C.H. Beck, București, 2006; KOHEN Marcelo G, Internationalisme et mondialisation , în: Le droit saisi
par la mondialisation, sous direction de Charles-Albert Morand, Bruyland et Helbing & Lichtenhahn, Bruxelles, Bruylant, 2001; Nguyen Quoc Dinh, Droit international public; «L.G.D.J.». Paris, 1999; P .
Boniface, Dictionnaire des relations internationales, HATIER, Paris, 1996; S. Laghmani, Droit international
et droits internes: vers un renouveau du jus gentium? în Droit international et droits internes, développements
récents. Colloque des 16-17-18 avril 1998, Editions A. PEDONE, Paris, 1998, pp. 23-46; N. V . Dura, Dreptul
și Religia. Norme juridice și norme religios-morale ; Analele Universității Ovidius. Seria: Drept și Științe Ad-
ministrative, 2003, nr. 1, p. 15-24; V . Crețu, Drept internațional public, ediția a IV-a revăzută și adăugită,
Editura Fundației România de Mâine, București, 2006; Pivniceru M.-M., Drept internațional public,
ediția a 2-a, volumul 1, Editura Hamangiu, București, 2006; A. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional contemporan, ediția a 2-a revăzută și adăugită, Editura ALL BECK, București, 2000;
Бекяшев К.А., Международное публичное право , Издательство «Проспект», Москва, 2000;
Колосов Ю.М., Кривчикова Э.С., Международное право , Издательство «Международные
отношения», Москва, 2003; Тункин Г . И., Международное право, Издательство «Юридическая
литература», Москва, 1982; Ушаков Н.А., Проблемы теории международного права, «Наука»,
Москва, 1988; Цыганков П.А., Международные отношения, «Новая школа», Москва, 1996; Лукашук
И.И, Международное право. Общая часть. , издание 3е, переработанное и дополненное, Волтерс
Клувер, Москва, 2005; Каламкарян Р .А., Мигачев Ю.И., Международное право, издательство
Эксмо, Москва, 2004; Курс международного права в шести томах, «Наука», Москва, 1967; Курс
международного права в семи томах, «Наука», Москва, 1989; Игнатенко Г .В., Международное право,
«Высшая школа», Москва, 1995; Ушаков Н.А., Международное право, «Юристъ», Москва, 2000.
57 Лукашук И.И, Международное право. Общая часть. , издание 3е, переработанное и дополненное, Вол-
терс Клувер, Москва, 2005, p. 182.
DIP_3.indd 31 DIP_3.indd 31 10/13/2009 11:26:55 10/13/2009 11:26:55

DIP_3.indd 32 DIP_3.indd 32 10/13/2009 11:26:56 10/13/2009 11:26:56

Capitolul II
DREPTUL INTERNA ȚIONAL ȘI EVOLUȚIA SA ISTORIC Ă
§ 1. Considerații generale
§ 2. Dreptul internațional în antichitate§ 3. Dreptul internațional în Evul mediu§ 4. Dreptul internațional în epoca modernă§ 5. Dreptul internațional în epoca contemporană§ 6. Republica Moldova în cadrul relațiilor internaționale
§ 1. Considera ții generale
În literatura juridică de drept internațional există păreri controver-sate cu privire la isto-
ria apariției acestui drept. Într-un șir de lucrări se menționează faptul că dreptul internațional a apărut și s-a dezvoltat o dată cu apariția statelor. Cunoscutul autor L. Oppenheim (1858-1919) afirmă că dreptul internațional este “un produs al civilizației creștine care există de 400 de ani” .
Dacă considerăm aceste afirmații corecte, atunci putem conclu-ziona că omenirea câteva mii
de ani a trăit în afara normelor de drept internațional, afirmație cu care nu putem fi de acord.
În alte lucrări de specialitate se consideră că originea normelor de drept internațional poate
fi constatată din cele mai vechi timpuri.
58 De la apariția unor reguli fragmentate însă până la
apariția unor norme și instituții de drept internațional s-a scurs o perioadă îndelungată de timp.
Pe măsura evoluției istorice, relațiile internaționale s-au dezvoltat și diversificat, un important rol
în acest proces revenind statelor.59 Nu putem însă vorbi despre apariția normelor de drept internațional
o dată cu apariția statelor, întrucât unii germeni ai unor instituții și reguli care prefigurează norme de drept internațional modern au apărut în perioada antică a dezvoltării societății.
Cu timpul, relațiile internaționale au cuprins toate domeniile în care interesele statelor sunt în
cauză. În prezent acestea au aspecte economice, poli tice, militare, sociale, culturale, științifice etc.
Evoluția principiilor și normelor de drept internațional a avut loc într-un proces istoric înde-
lungat și a fost un rezultat firesc al dezvoltării statelor și relațiilor dintre ele.
Din punct de vedere istoric, dreptul internațional a apărut o dată cu statele și cu apariția
raporturilor dintre ele, iar conținutul și structura sa au evoluat, purtând amprenta sistemelor socio-politice care s-au succedat, de-a lungul istoriei.
60
Dreptul internațional capătă noi dimensiuni o dată cu apariția și manifestarea unor noi
entități pe scena relațiilor internaționale, respectiv a organizațiilor internaționale și a națiunilor și popoarelor care luptă pentru eliberarea și formarea statului lor propriu.
58 Geamănu G., Drept internațional public , vol. I, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1981, p. 7-14.
59 Burian A., Relațiile internaționale, politica externă și diplomația (Ediția a 3-a, revăzută și adăugită) – Chișinău.,
CEP USM, 2007. – 448 p.
60 Popescu D., Năstase A., Drept internațional public , București, Casa de Editură și Presă “Șansa” S.R.L., 1997, p.14.
DIP_3.indd 33 DIP_3.indd 33 10/13/2009 11:26:56 10/13/2009 11:26:56

Drept Internațional public 34
§ 2. Dreptul interna țional în antichitate
Apariția și evoluția normelor și instituțiilor dreptului internațional au luat naștere o dată
cu descompunerea comunei primitive, cu împărțirea societății în clase antagoniste, cu apariția statelor și a relațiilor dintre ele.
Necesitățile specifice ale acelei perioade legate mai ales de activitatea de purtare a războiului,
dobândirea de sclavi, cucerirea de noi teritorii, în cheierea unor alianțe militare, a unor tratate de
pace au determinat dezvoltarea unor reguli și instituții de purtare a războiului și de rezolvare a diferendelor.
Izvoarele istorice ale dreptului internațional își iau începuturile în China, India, Egipt și alte
state ale Orientului antic.
Astfel, în sec. al VI-lea î. H., statele Chinei antice încheie un tratat privind renunțarea la
război și soluționarea diferendelor prin arbitraj; literatura filozofică face distincție între războaiele drepte și nedrepte, respectarea tratatelor și aplicarea sancțiunilor internaționale. China antică a cunoscut și instituția diplomației.
Monumentele legislative din India antică, de asemenea, atestă o bogată practică de drept
internațional. Legile lui Manu, elaborate în sec. al V-lea î. H., consemnează existența unor mi-siuni diplomatice ad hoc . Tratatele încheiate în India antică erau considerate sacre și se încheiau
cu pronunțarea unui jurământ religios, iar executarea se garanta prin predarea unor ostatici. Erau dezvoltate regulile de război, care făceau distincț ie între combatanți și necombatanți și interzi-
ceau uciderea prizonierilor.
Un rol deosebit în dezvoltarea relațiilor internaționale l-a jucat Egiptul antic, care întreținea
legături comerciale și politice cu toate țările Orientului. Tablele de la Tell-Amarna (360 de tăblițe de lut ars) atestă existența unei corespondențe diplomatice a Egiptului din sec. XVII-XV î. H. cu Babi-lonul și alte state din Orient. Corespondența descoperită tratează probleme de război și pace.
Cel mai vechi tratat internațional, conceput și redactat asemănător cu cele de astăzi, este
acela încheiat la 1296 î. H. între Ramses al II-lea, faraonul Egiptului, și Hattusil al III-lea, regele hitiților. Tratatul este compus din introducere, din textul propriu-zis și din formule religioase. Prin tratatul dat s-a instituit o alianță între cele două state, care se obligau să trăiască în pace și să-și acorde ajutor în eventualitatea unui atac din partea unui stat terț, să-și acorde ajutor mutual pentru înăbușirea răscoalelor sclavilor, să-și extrădeze fugarii.
Instituții ale dreptului internațional au reglem entat și relațiile dintre cetățile grecești. În sec.
VI-V î. H. în relațiile externe ale statelor-cetăți grecești au apărut și s-au dezvoltat o serie de reguli de drept internațional referitoare la soli, negocieri, tratate religioase, tratate de pace, de alianță militară, de neagresiune și ajutor reciproc, tratate comerciale, reguli cu privire la rezolva-rea pașnică a diferendelor, la statutul și apărarea străinilor, la declararea și ducerea războiului.
Statele grecești antice foloseau arbitrajul și mediațiunea pentru soluționarea diferendelor
dintre ele. În acea perioadă o răspândire destul de mare a dobândit ideea unor asociații între statele-cetăți de tip federal, cu înființarea unor organe de conducere comună. Printre acestea, un rol important l-au jucat amfictioniile , având ca scop protecția sanctuarelor religioase și asigurarea
respectării regulilor cu caracter religios, adoptate de consiliul amfictioniei, care era competent să judece și încălcările lor.
61
Războaiele duse de greci erau precedate de o declarație de război și de anumite forme solemne.
În timpul ostilităților anumite categorii de persoane erau ocrotite, de exemplu preoții, persoanele
61 Geamănu G., op.cit.supra , nota 20, p.10.
DIP_3.indd 34 DIP_3.indd 34 10/13/2009 11:26:57 10/13/2009 11:26:57

35 Capitolul II. DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI EVOLUȚIA SA ISTORICĂ
refugiate, iar solii se bucurau de inviolabilitate, de asemenea se mai bucurau de ocrotire și localurile
sfinte. În operele unor distinse personalități ale acelor timpuri cum au fost Herodot, Platon, Aristo-tel ș. a. se fac referiri la războaiele legitim e și cele nelegitime și la obiceiurile războiului.
O puternică influență asupra evoluției dreptului internațional a avut-o Imperiul Roman.Problemele relațiilor internaționale intrau în competența senatului și a unui colegiu sacerdo-
tal ( colegiul fetialilor ) care avea un rol deosebit în tranșarea diferendelor, în declararea războiului,
în încheie-rea păcii, tratatelor de alianță etc.
Cu cei pe care îi considerau egali, romanii încheiau tratate de prietenie sau neutralitate ( ami-
citia), sau de alianță ( feodera ). Alte tratate consacrau diferite forme de dependență ( deditio in fidem,
clientela ). Dar de fapt romanii nu încheiau tratate de pace, războaiele se terminau prin armistițiu
sau prin distrugerea inamicului ( debellatio ) și capitularea sa necondiționată ( deditio ).
Tratatele la romani trebuiau respectate cu bună-credință ( pacta sunt servanda ), iar în relațiile
lor diplomatice erau folosiți ambasadorii. Persoana solilor era considerată inviolabilă.
O dată cu extinderea relațiilor statului roman peste limitele Italiei s-au format jus gentium ,
care reglementa atât unele probleme de drept internațional, cât și raporturi de drept privat între cetățenii romani și cei străini.
În afară de contribuția adusă de romani la dezv oltarea instituțiilor de drept internațional,
trebuie apreciat aportul filozofilor și juris-consulților romani care au fost preocupați de definirea noțiunii de jus gentium , considerat de Cicero drept natural care guverna întreaga omenire.
Din cele expuse rezultă că în perioada sclavagistă au apărut și s-au dezvoltat anumite norme
și instituții ale dreptului internațional. Influențate de rituri religioase, ele sunt legate și poartă amprenta războaielor de expansiune și de subjugare a altor popoare, exprimând interesele clasei dominante și ale stăpânilor de sclavi.
62
§ 3. Dreptul interna țional în Evul mediu
Dezvoltarea dreptului internațional în Evul mediu este influențată de condițiile și cerințele
specifice raporturilor dintre statele feudale în diferite etape de dezvoltare a acestora.
În urma destrămării Imperiului Roman, care a avut loc în anul 476 și formarea pe ruinele
acestuia a unor state noi, ca de exemplu Imperiul Bizantin, statele feudale germane, statele sla-ve de răsărit, statele românești pe teritoriul fostei Dacii etc., dreptul internațional cunoaște mai degrabă o stagnare decât un progres.
În acea perioadă se cristalizează expresia fiecare senior este stăpân în senioria sa . Feudalii dețineau
deplina putere care se manifesta prin baterea monedei, conducerea războaielor, perceperea impo-zitelor, aveau putere discreționară în administrarea justiției și a teritoriului. Fundamentul siste-mului feudal îl constituiau legăturile de suzeranitate. Regele se găsea în vârful piramidei sociale, iar toți seniorii, ca vasali, trebuiau să-i fie credincioși, să-i presteze anumite servicii. Caracteristic acestei perioade sunt războaiele private, nesupuse nici unei reguli umanitare.
În scopul reducerii efectelor devastatoare ale războiului, biserica catolică adoptă unele
hotărâri, astfel reușind a impune așa-numitele “arm istiții ale lui Dumnezeu” , prin care se stabi-
leau anumite zile în care războiul era oprit. De asemenea, biserica reușește prin Conciliul de la Latran din 1139 să interzică folosirea arbaletelor, arcurilor și transformarea în sclavi a prizonie-rilor creștini.
62 Ibidem , p. 13.
DIP_3.indd 35 DIP_3.indd 35 10/13/2009 11:26:57 10/13/2009 11:26:57

Drept Internațional public 36
În acea perioadă a Evului mediu, ia o deosebită amploare practica încheierii tratatelor, mai
ales în probleme de purtare a războaielor. Caracteristic acestor tratate este garantarea lor prin jurământ, darea în gaj a unor castele, bijuterii sau alte bunuri de valoare sau prin predarea de ostatici. Practicarea garantării tratatelor demonstrează faptul că acestea erau încălcate frecvent. Tot în acea perioadă se încheie tratate comerciale.
63 Aceste tratate creau privilegii economice și
comerciale, interziceau pirateria, iar în unele cazuri aplicau jurisdicția consulară.
Începerea procesului de centralizare statală în Europa în sec. XII-XIII și desăvârșirea lui în
sec. al XV-lea prin formarea unor state centralizate ca Spania, Franța, Portugalia, Austria, Ru-sia, țările scandi-nave duce la dezvoltarea relațiilor dintre acestea și apariția condițiilor pentru perfecționarea în continuare a dreptului internațional și extinderea sferei de aplicare a acestuia, precum și la apariția unor principii și instituții noi.
64
Intensificarea comerțului maritim duce la codificarea, prin legi interne, a unor obiceiuri
internaționale în domeniu. Una dintre aceste codificări o constituie Legile Oleronului referitoare
la regulile de navigație în porturile europene; cealaltă – Consolato del Mare – repre-zintă o codifi-
care a normelor dreptului cutumiar, în care se enunță pentru prima oară principiul libertății de navigație în timp de război, pentru vasele neutre.
65
În sec. XIII-XV în relațiile internaționale se afirmă statele feudale române, constituite în
Transilvania, Țara Românească și Moldova. Principala formă a acestei activități o constituia solia. Prin soli se încheiau tratate cu un caracter preponderent politic.
66 Activitatea politicii externe a
Principatelor Dunărene în acea perioadă era îndreptată spre consolidarea independenței lor.
Ca urmare a descoperirilor geografice și declan șării expansiunii coloniale în relațiile dintre sta-
te apar anumite practici negative, cum ar fi, de exemplu, împărțirea pământurilor din lumea nouă, descoperite sau care vor fi descoperite în viitor, împărțire consfințită prin bula Papei Alexandru al VI-lea din 1493 și Tratatul de la Tordesillas dintre Spania și Portugalia din 1494,
67 sau îngăduirea pi-
rateriei, care era o practică oficială în războiul maritim ce se caracteriza prin folosirea corsarilor.68
Un moment de semnificație specială pentru dezvoltarea dreptului internațional îl reprezintă
Tratatele de pace de la Westfalia din 1648, prin care s-a pus capăt Războiului de 30 de ani. Pacea de la Westfalia contribuie la afirmarea suveranităț ii și egalității în drepturi a statelor, constituind
piatra unghiulară a dreptului internațional. Negocierile păcii Westfalice r eunesc statele europene
fără deosebire de regim poli tic ori credință religioasă.
69
În această perioadă are loc formarea și dezvoltarea dreptului internațional ca știință juridică
de sine stătătoare. O importantă contri-buție în această materie este adusă de Școala din Sala-
manca , formată din teologi catolici spanioli în frunte cu Francisco de Vitoria (1480-1546), urmat
de Francisco Suarez (1548-1617).
63 Tratatul din 1171 prin care Ferrare se obligă față de Veneția, Bologna, Mantova, Milano, Madena și Ravenna
să asigure libertatea tranzitului pe fluviul Pad (Sereni A. P . , Dirrito internazionale , vol. I, Milano, 1956, p. 13).
64 Burian A., Geopolitica lumii contemporane: curs de lecții. (Ed. a 3-a, rev. și adăug.). – Chișinău., CEP USM, 2008.
– 416 p.
65 Popescu D., Năstase A., op. cit . supra , nota 21, p. 18.
66 Geamănu G., op. cit . supra , nota 20, p. 18.
67 Geamănu G., op. cit . supra , nota 20, p. 18.
68 Pâna la mijlocul sec. ХIХ, statele beligerante puteau să autorizeze, prin scrisori de cursă, înarmarea unor
nave particulare, denumite nave-corsar, cu scopul de a le folosi împotriva inamicilor pe mare. Navele-corsar aveau dreptul să jefuiască navele comerciale inamice în profitul armatorului ( Dicți-onar diplomatic , București,
Editura Politică, 1979, p. 310).
69 Popescu D., Năstase A., op. cit . supra , nota 21, p. 19.
DIP_3.indd 36 DIP_3.indd 36 10/13/2009 11:26:58 10/13/2009 11:26:58

37 Capitolul II. DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI EVOLUȚIA SA ISTORICĂ
Cel mai important doctrinar al acelei perioade a fost olandezul Hugo Grotius (1583-1645),
considerat părintele științei dreptului inter-național. Prin operele sale Mare Liberum (Marea Liberă,
1605 ) și De Jure Belli ac Pacis (Despre dreptul războiului și al păcii, 1625), el face prima expunere de
ansamblu în dreptul internațional; el a afirmat principiul libertății mărilor care a fost acceptat
ulterior ca un principiu de b ază al dreptului internațional și a dezvoltat concepția războiului
just. Grotius a elaborat conceptul de extrateritorialitate în dreptul diplomatic ca fundament al imunităților diplomatice. De asemenea, lui Grotius îi aparține teoria recunoașterii drepturilor și libertăților funda-mentale ale indivizilor, di stincția între războiul drept și nedrept, doctrina
neutralității calificate etc.
După Grotius, în știința dreptului internațional se conturează trei curente:a) școala dreptului natural, care a fost reprezentată de S. Puffendorf (1632-1694) și J. Barbey-
rac (1674-1744), care fundamentează dreptul internațional pe “natura omului”;
b) școala dreptului pozitiv, care a fost reprezentată de Rachel (1628-1691) și Moser (1702-
1785), admitea dreptul internațional convențional și cutumiar, bazat pe acordul dintre state;
c) școala “sintetică” reprezentată de R. Zouche (1590-1660), Emerich de Vattel (1714-1767),
Georg Friederich Martens (1756-1821), care era o îmbinare de concepții atât de drept natural, cât și de drept pozitiv.
F. Martens inițiază o culegere de tratate, publicată sub denumirea de Cod al diplomației și
dreptului internațional .
O deosebită influență asupra dezvoltării concepțiilor dreptului internațional, mai ales în pro-
blemele umanizării războiului, au avut-o lucrările cunoscuților gânditori ai sec. XVII și XVIII T. Hobber, Ch. Montesquieu, J.-J. Rousseau și alții.
§ 4. Dreptul interna țional în epoca modern ă
Dreptul internațional sub influența factorilor politici, sociali și economici suferă anumite
schimbări cantitative și calitative, purtând amprenta ascensiunii burgheze și a tendinței puterii feudale de a-și păstra pozi țiile și privilegiile.
Printre evenimentele care definesc caracterul societății internați-onale și care au influențat
dezvoltarea progresivă a dreptului internați-ona l se situează transformarea monarhiilor euro-
pene în state moderne, noile descoperiri geografice, dobândirea independenței SUA, Revoluția franceză din 1789 etc.
Eliberarea coloniilor din America de Nord și adoptarea Declarației de Independență a SUA
în 1776 reprezintă prima afirmare a dreptului popoarelor de a-și hotărî singure soarta – un viitor principiu important al dreptului internațional cu o deosebită semnificație.
O contribuție esențială la dezvoltarea instituț iilor dreptului internațional o aduc Revoluția
franceză din 1789 și revoluțiile burgheze ulterioare. Sub influența acestor revoluții, în dreptul in-terna-țional în plină formă sunt încorpor ate idei umaniste de mare valoare, princ ipiul suveranității
capătă o recunoaștere deplină, cu corolarul său respectul integrității teritoriale și neamestecul în treburile interne ale statelor.
70
Principiile și ideile de justiție, egalitatea tuturor oa menilor în fața legii, libertatea conștiinței,
abolirea sclavajului, libertatea individuală a cetățeanului proclamate de Revoluția franceză au devenit patrimo-niul comun al întregii omeniri.
70 Ecobescu N., Duculescu V ., Drept internațional public , București, Editura Hyperion XXI, 1993, p. 31.
DIP_3.indd 37 DIP_3.indd 37 10/13/2009 11:26:58 10/13/2009 11:26:58

Drept Internațional public 38
Pe măsura consolidării statelor burgheze, principiile revoluționare încep a fi uitate, iar în
timpul cârmuirii lui Napoleon Franța este antrenată într-un șir de războaie de cotropire, abuzează de măsuri represive, impunându-i Marii Britanii blocusul continental, încălcând astfel normele dreptului internațional în ceea ce privește comerțul neutrilor.
71
O importanță deosebită pentru dezvoltarea dreptului internațional a avut-o Actul final de la
Viena din 1815. Acest document pune capăt războaielor lui Napoleon și instituie un sistem poli-tic, economic și de cooperare în Europa. Rolul conducător printre statele reprezentate la Congre-sul de la Vena l-au avut Anglia, Rusia, Prusia și Au stria, care urmăreau restabilirea rânduielilor
politice perimate, împărțirea terito-riilor statelor mici ale Europei, înfăptuirea “directoratului” marilor puteri. Prin Actul final al Congresului i s-a recunoscut statutul de stat federal și neutra-litate permanentă Elveției,
72 s-a realizat codificarea parțială a dreptului diplomatic, condamnarea
sclaviei, proclamarea libertății de navigație pe fluviile internaționale.
De asemenea, pentru apărarea noii configurații politice europene și în scopul reprimării lup-
tei revoluționare și a mișcărilor de eliberare națională, Austria, Rusia și Prusia au semnat la 26 septembrie 1815 Actul de constituire a Sfintei Alianțe, la care s-a decis posibilitatea intervenției armate împotriva mișcărilor de eliberare națională atât pe continent, cât și în coloniile spaniole și portugheze de pe continentele americane. Ulterior, sub presiunea revoluțiilor din Franța și Țările de Jos din 1830, apoi din 1848-1849, Sfânta Alianță se va dizolva.
Un alt eveniment remarcabil pentru dezvoltarea dreptului internațional a fost Congresul de
la Paris din 1856, care a constatat înfrângerea Rusiei în războiul din Crimeea. La Congres au participat Franța, Austria, Rusia, Anglia, Turci a, Sardinia și Prusia. Conform deciziilor Congre-
sului de la Vena, Marea Neagră devine neutralizat ă, Rusia este obligată să-și distrugă atât flota de
război, cât și fortificațiile de pe coastele Mării Negre, strâmtorile Bosfor și Dardanele sunt închise pentru vasele de război ale tuturor statelor. Cele mai importante decizii ale Congresului vizează codificarea parțială a războiului maritim și reg lementarea regimului de navigație pe Dunăre, ca
fluviu internațional.
Regimul de neutralitate a Mării Negre și restricțiile impuse Rusiei au durat până în 1871,
când au fost ridicate prin Tratatul de la Londra. S-a u menținut doar restricțiile trecerii prin strâ-
mtorile Bosfor și Dardanele a navelor militare.
Tratatul de la Paris din 1856 conține și unele dispoziții cu privire la Țările Române, cărora li
se recunosc drepturi proprii în relațiile comerciale internaționale, iar în relațiile cu Poarta regi-mul de vasalitate este înlocuit, păstrându-se doar o dependență cu caracter politic.
Tot în această perioadă se instituie și încep a se manifesta în planul relațiilor internaționale
organizațiile internaționale: Uniunea Telegrafi-că Universală (1865), Uniunea Poștală (1874), Uniunea Metrică (1875), Uniunea pentru Protecția Proprietății Industriale (1883) etc.
De asemenea, în această perioadă se încheie primele convenții multilaterale în materia legilor
și obiceiurilor războiului. Printre primele standarde consacrate în dreptul pozitiv s-au numărat cele referitoare la interzicerea unor mijloace și metode de război. Prin convenții speciale au fost interzise folosirea oricărui proiectil cu greutatea mai mică de 400 de grame, care ar fi explozibil
71 Le Petit Larousse , Nouvelle édition, Paris, 1995, p. 1186. Blocus continental – ansamblu de măsuri luate între
1806-1808 de către Napoleon Bonaparte pentru a închide comerțul din Marea Britanie, porturile continentu-lui și a ruina marina. Aplicarea acestor măsuri a generat un sentiment antifrancez și a făcut ca Europa să se
opună lui Napoleon.
72 Dicționar diplomatic , București, Editura Politică, 1979, p. 266.
DIP_3.indd 38 DIP_3.indd 38 10/13/2009 11:26:59 10/13/2009 11:26:59

39 Capitolul II. DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI EVOLUȚIA SA ISTORICĂ
sau încărcat cu materii fulminante sau inflamabile (Declarația de la Sankt-Petersburg din 11 de-
cembrie 1868).73
Procesul de elaborare a regulilor internaționale de purtare a războiului continuă cu adop-
tarea Convențiilor internaționale de la Haga din 1899 și 1907. La lucrările Conferinței din 1899 au participat 26 de state, care au adoptat reglementări ce interziceau lansarea proiectilelor și ma-terialelor explozive din înaltul baloanelor, folosirea proiectilelor care au drept scop răspândirea gazelor asfixiante sau vătămătoare, utilizarea gloanțelor care se lățesc sau se turtesc ușor în corpul omenesc; de asemenea la Conferință s-au codificat legile și obiceiurile de purtare a războiului terestru, precum și s-a decis adaptarea la războiul maritim a principiilor Convenției de la Geneva
din 1864 cu privire la îmbunătățirea soartei militarilor răniți în campanie.
La lucrările Conferinței din 1907 au participat 44 de state, care au confirmat scopul și sarci-
nile adoptate în 1899 și au fost adoptate alte 10 convenții noi. Convențiile din 1907 făceau referire la regulile de purtare a războiului maritim, la regimul de neutralitate și la problema creării unei Curți internaționale de prize maritime.
Dezvoltarea relațiilor comerciale internaționale a creat necesitatea asigurării unor căi de
comunicație mondială. În acest scop s-au încheiat convenții internaționale cu privire la regimul
juridic al canalelor maritime internaționale, în 1888 privitor la Canalul de Suez și în 1903 și 1904 privitor la Canalul Panama. Aceste canale au fost neutralizate și deschise pentru navigația tuturor
navelor comerciale.
De asemenea, la sfârșitul sec. XIX apar o serie de lucrări și tratate de drept internațional
care, datorită conținutului bogat, nu și-au pierdut actualitatea nici astăzi: W . Hall, Tratat de Drept
Internațional (1880); F. F. Martens, Dreptul internațional contemporan al popoarelor civilizate (1883);
F. Holtzendorff, Manual de drept internațional (1889); P . Pradiez Fodéré, Tratat de drept internațional
public european și american (1896); L. Oppenheim, Drept internațional (1912) etc.
§ 5. Dreptul interna țional în epoca contemporan ă
Un moment important în dezvoltarea dreptului internațional este marcat de Tratatul de pace
de la Paris din 1919 prin care s-a instituit “sistemul de la Versailles” și care a marcat apariția unor noi state independente pe harta Europei, ca Austria, Ungaria, Iugoslavia, Polonia și Cehoslova-cia.
De asemenea, prin Tratatul de la Paris a fost fondată prima organizație internațională cu carac-
ter general, Liga Națiunilor. Unul din scopurile principale ale acestei Organizații a fost menținerea păcii și îngrădirea recurgerii la război, precum și respectarea dreptului internațional.
74
Scopurile prevăzute de Pactul Ligii Națiunilor nu au fost atinse, însă experiența acumulată de
această organizație a fost utilă pentru fondarea ulterioară a Organizației Națiunilor Unite.
Un eveniment deosebit de important pentru dezvoltarea dreptului internațional și punerea
lui în serviciul păcii l-a constituit încheierea la 27 august 1928 a Pactului de la Paris, mai denumit
73 Cloșcă I., Suceavă I., Tratat de drept internațional umanitar , București, 2000, p. 36.
74 Pactul Ligii Națiunilor a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920 și a fost semnat de 31 de state fondatoare.
Organele principale ale Ligii Națiunilo r au fost: Adunarea, Consiliul și Secretariatul, condus de un Secretar
general. Organele auxiliare erau Curtea Permanentă de Justiție Internațională, Organizația Internațională a
Muncii ș. a. Sediul principalelor organe a fost la Geneva. Liga Națiunilor a încetat să funcționeze o dată cu începutul celui de-al doilea război mondial, juridic organizația s-a autodizolvat la 18 aprilie 1946 ( Dicționar
politic , București, Editura Politică, 1979, p. 331).
DIP_3.indd 39 DIP_3.indd 39 10/13/2009 11:26:59 10/13/2009 11:26:59

Drept Internațional public 40
și Pactul Briand-Kellog.75 Prin prevederile Pactului, statele părți își asumau obligația să renunțe
la război ca instrument al politicii lor naționale. Conform prevederilor art. 1, părțile contractante condamnau solemn, în numele popoarelor respective, recurgerea la război pentru regle-menta-rea diferendelor internaționale și renunțau la el ca instrument de politică în relațiile lor mutuale.
Pactul Briand-Kellog a fost primul document internațional care a consacrat principiul
reglementării pașnice a diferendelor dintre state. Ulterior, în 1945, prevederile Pactului au fost invocate în motivarea sentinței de condamnare a principalilor criminali de război naziști de Tri-
bunalul Militar Internațional de la Nürnberg. La semnarea Pactului au participat 15 state, iar în 1933 părți la tratat erau deja 63 de state, printre care Germania, Italia și Japonia.
Alt moment important în legătură cu interzicerea războiului de agresiune îl are definirea agre-
siunii, care a fost adoptată în cadrul Conferinței economice mondiale de la Londra din 1933.
Ca urmare a politicii imperialiste de la sfârșitul anilor ‘ 30 ai sec. al XX-lea dreptul internațional
a întâmpinat serioase dificultăți și insuccese, care au culminat cu dezlănțuirea celui de-al doilea
război mondial, pe parcursul căruia s-au săvârș it o multitudine de încălcări ale normelor drep-
tului internațional: crime contra păcii, crime co ntra umanității, crime de război. Aceste încălcări
grave au dus la necesita-tea convocării unui șir de conferințe internaționale care au avut drept scop condamnarea acestor acte (Conferințele de la Moscova din 1943, de la Teheran din 1943, de la Dumbarton Oaks din 1944 ș. a.). După cel de-al doilea război mondial, procesul de reînnoire a dreptului internațional ia proporții de amploare.
Prin Acordul privind urmărirea și pedepsirea principalilor criminali de război ai puterilor
europene ale Axei, semnat la 8 august 1945 de către URSS, SUA, Marea Britanie și Franța, a fost creat Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg, iar la Conferința de la Moscova din 16-26 decembrie 1945, la care au participat URSS, SUA și Marea Britanie urmând ca ulterior să adere și China, s-a decis crearea unei Comisii pentru Extremul Orient, abilitată să judece și să-i pedepsească pe criminalii de război japonezi. Prin Proclamația din 19 ianuarie 1946 a fost insti-tuit Tribunalul Militar Internațional pentru urmărirea și pedepsirea marilor criminali de război din Extremul Orient.
Statutul acestor Tribunale Militare Internaționale a servit ulterior ca model pentru Tribunalul pe-
nal internațional de la Haga pentru fosta Iugoslavie și Tribunalul penal internațional pentru Rwanda.
De asemenea, sub influența atrocităților care au avut loc în perioada celui de-al doilea război
mondial, statele coaliției antihitleriste au semnat la 26 iunie 1945 la San Francisco Carta Națiunilor
Unite , tratat internațional intrat în vigoare la 24 octombrie 1945.
Adoptarea Cartei ONU a constituit un important eveniment în dezvoltarea dreptului
internațional. În Cartă sunt stipulate princ ipiile fundamentale ale dreptului internațional.
Un moment important a fost fixarea în Carta ONU a interzicerii agresiunii și stabilirea unui meca-
nism de sancționare împotriva statelor agresoare. Prin art. 2 din Cartă membrii ONU și-au asumat obligația de a se abține de la amenințarea cu forța sau de la folosirea forței în relațiile dintre ele.
În prevederile Cartei ONU a fost consacrat dreptul fiecărui popor de a-și hotărî singur soar-
ta. Sub egida ONU s-a elaborat o serie de documente care au avut un puternic impact asupra dezvoltării dreptului internațional: Declarația cu privire la lichidarea colonialis-mului, convențiile referitoare la prohibirea oricăror discriminări față de femei, a discriminării rasiale, convenția împotriva torturii, trata-mentelor inumane sau degradante, convenția de codificare a dreptului tratatelor ș. a.
75 Pactul Briand-Kellog este astfel denumit după nu mele inițiatorilor semnatari: Briand Aristide (1862-1932),
ministrul afacerilor externe al Franței, și Kellog Franck (1856-1937), secretar de stat al SUA (vezi Бекяшев К. А., op. cit. supra , nota 6, с. 46).
DIP_3.indd 40 DIP_3.indd 40 10/13/2009 11:27:00 10/13/2009 11:27:00

41 Capitolul II. DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI EVOLUȚIA SA ISTORICĂ
Totodată ONU devine un important instrument în promovarea relațiilor de cooperare
internațională. Sub egida ONU se adoptă un șir de convenții internaționale, care devin principa-
lul izvor al dreptului internațional.
Alături de menținerea păcii și securității internaționale, unul din scopurile principale ale
ONU, stabilit chiar prin art. 1 din Cartă, este „realizarea cooperării internaționale în rezolvarea problemelor inter-naționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie” .
76
Pentru atingerea acestor scopuri, în cadrul ONU au fost înființate o serie de instituții spe-
cializate, care potrivit statutelor lor au largi atribuții internaționale în domeniul economic, so-cial, cultural, al învățământului, sănătății și în alte domenii conexe, de exemplu: Fondul Mo-netar Internațional, Banca Internațională pe ntru Reconstrucție și Dezvoltare, Organizația
Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură, Organizația Mondială a Sănătății, Organi-zația Internațională a Muncii, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială ș. a.
În etapa contemporană, dreptul internațional se caracterizează printr-o dezvoltare rapidă
a normelor sale, prin sporirea numărului de organizații internaționale ca subiecte de drept internațional, tinzând astfel ca de la un drept de coordonare în perioada dezvoltării clasice, să fie învestit cu un rol crescând în promovarea intereselor pe termen lung ale întregii comunități internaționale.
§ 6. Republica Moldova în cadrul rela țiilor interna ționale
Apariția Republicii Moldova în cadrul comunității internaționale este legată de Declarația de
Independență a Republicii Moldova din 27 august 1991.
Declarația Independenței, reprezentând un punct culminant al mișcării de emancipare
politică și națională, a însemnat o deschidere a Republicii Moldova către marea familie a statelor europene și întreaga civilizație, oferind societății și elitelor politice moldovene noi orizonturi și înainte de toate perspectiva unor contacte multidimensi-onale benefice cu lumea liberă, pentru care Republica Moldova rămânea o adevărată terra incognita.
77
Etapa inițială în dobândirea statalității și a calității de subiect de drept internațional a Re-
publicii Moldova este legată de primii pași în vederea obținerii unor atribute de stat de fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească din cadrul URSS – decretarea limbii de stat și rein-
troducerea alfabetului latin la 31 august 1989, aprobarea drapelului și a stemei de stat (27 aprilie și, respectiv, 3 noiembrie 1990), adoptarea Declarației de Suveranitate a Republicii la 23 iunie 1990 și schimbarea denumirii oficiale a statului la 23 mai 1991.
Pe parcursul anilor următori Moldova desfășoară o activitate intensă de afirmare pe plan
internațional prin aderarea la un șir de organizații internaționale: la 30 ianuarie 1992 la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa; la 2 martie 1992 Republica Moldova devine membru al Organizației Națiunilor Unite; la 4 mai 1992 devine membru al Organizației Mondiale a Sănătății;
al Fondului Monetar Internațional; al Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare; la 12 august 1992 al Băncii Europene pentru Reconstruc-ție și Dezvoltare.
76 Miga-Beșteliu R., Organizațiile internaționale interguvernamentale , București, Editura All Beck, 2000, p. 203.
77 Cojocaru Gh., Politica externă a Republicii Moldova , Chișinău, Editura Civitas, 1999, p. 14.
DIP_3.indd 41 DIP_3.indd 41 10/13/2009 11:27:00 10/13/2009 11:27:00

Drept Internațional public 42
La 25 iunie 1992 Republica Moldova participă împreună cu alte state în calitate de membru
fondator la instituirea organizației regiona-le Cooperarea Economică la Marea Neagră. În vede-rea includerii în circuitul internațional cultural Republica a aderat la UNESCO la 27 mai 1992 și la Uniunea Latină la 12 decembrie 1992.
Concomitent cu eforturile de integrare în organizațiile și structurile internaționale, pe par-
cursul anilor 1992-1993 s-au extins relațiile bilaterale. Spre sfârșitul anului 1993, Republica Mol-dova era recunoscută de peste 120 de state, având relații diplomatice cu peste 80 de țări. Au fost deschise primele ambasade ale Republicii Moldova peste hotare la: București (24 februarie 1992), Moscova (16 octombrie 1992), Kiev (26 mai 1993), Bruxelles (21 iunie 1993), Minsk (6 octombrie 1993), Washington (9 decembrie 1993); la 5 iunie 1992 a început să funcționeze Reprezentanța permanentă a Republicii Moldo-va pe lângă ONU. Totodată la Chișinău au fost deschise pri-mele ambasade străine ale: României (24 ianuarie 1992), SUA (29 martie 1992), Ucrainei (martie 1992), Federației Ruse (iunie 1992), RFG (noiembrie 1992) ș. a.
Importante momente în afirmarea statalității Republicii Moldova și a calității de subiect de
drept internațional le-au constituit alegerile parlamentare pe bază de pluripartitism, care au avut loc la 27 februarie 1994 și elaborarea noii Constituții care intră în vigoare la 27 august 1994. Constituția Republicii Moldova devine astfel cadrul juridic al relațiilor bilaterale și al colaborării multilaterale cu alte state.
Primele luni ale anului 1994 au coincis cu începutul unei noi etape în politica externă a statu-
lui, etapă, pe parcursul căreia, o dată cu extinderea relațiilor bilaterale, datorită creării bazei legis-
lative a acestora, a început diversificarea și aprofundarea lor. În această perioadă Republica Mol-dova aderă la noi organizații internaționale, conso lidându-și totodată pozițiile în organizațiile cu
care colaborarea se stabilise în perioada precedentă.
Un moment important pentru Moldova îl constituie ratificarea la 8 aprilie 1994 de către Par-
lament a documentelor de constituire a CSI. Republica Moldova a aderat la Uniunea Economică a CSI, menținând colaborarea comercial-economică și abținându-se de la participarea la acordurile militare.
În 1994 a început colaborarea reală a Republicii Moldova cu Uniu-nea Europeană, îndeosebi
după semnarea la 28 noiembrie 1994 a Acordului de Parteneriat și Cooperare, care este ratificat de Parlament la 3 noiembrie 1995 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1998.
Ținând cont de prevederile Constituției cu privire la neutralitatea permanentă a statului, s-au
stabilit relații cu NATO, accentul punându-se în primul rând pe colaborarea în cadrul Progra-mului Parteneriatul pentru Pace . După semnarea în martie 1994 de către președintele Republicii a
Documentului-cadru al acestui program, a fost elaborat Programul individual al Parteneriatului
pentru Republica Moldova.
O deosebită atenție a fost acordată dezvoltării relațiilor cu Consiliul Europei. Inițial Repu-
blica Moldova a avut statut de invitat special al Adunării Parlamentare a acestei organizații și în această calitate a semnat Convenția europeană privind protecția mediului sălbatic și a habitatelor naturale și Convenția culturală europeană, fapt ce a constituit o condiție statutară pentru aderarea la Consiliul Europei. Aceasta se întâmplă la 13 iulie 1995, când Republica Moldova este admisă ca membru cu drepturi depline al Consiliului Europei. La momentul aderării Republica Moldova a semnat Convenția europeană a drepturilor omului și protocoalele adiționale la aceasta, precum și Convenția-cadru privind protecția minorităților naționale.
O atenție specială s-a acordat dezvoltării relațiilor cu țările occidentale, care puteau sprijini
procesele democratice din Republica Moldova, cursul reformei economice și integrarea în structurile euro-atlantice. În această direcție de colaborare s-a luat în considerație faptul că SUA,
DIP_3.indd 42 DIP_3.indd 42 10/13/2009 11:27:01 10/13/2009 11:27:01

43 Capitolul II. DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI EVOLUȚIA SA ISTORICĂ
Marea Britanie și Franța sunt membre ale Consiliului de Securitate al ONU și membri influenți ai
majorității organizațiilor internaționale. Din aceste motive Republica Moldova a depus eforturi pentru intensificarea extinderii dia logului politic cu țările occidentale.
Consolidarea relațiilor cu Statele Unite ale Americii a constituit o constantă a politicii externe
a Republicii Moldova. Administrația Americană și Congresul SUA și-au exprimat în permanență atitudinea favorabilă față de Republica Moldova, sprijinind consecvent republica în cadrul relațiilor internaționale în problema soluționării conflictului transnistrean și retragerii contin-gentului militar rus din stânga Nistrului. Este necesară constatarea faptului că astăzi Republica Moldova este recunoscută de majoritatea absolută a statelor lumii, întreține relații diplomatice cu peste 110 state, este semnatară și a ratificat peste 200 de convenții internaționale, a semnat peste 700 de acorduri bilaterale. În străinătate activează 21 de misiuni diplomatice și consulare ale Re-publicii Moldova, interesele statului sunt repre-zentate datorită acreditării prin cumul în peste 50 de state, iar în Moldova sunt acreditați peste 70 de ambasadori dintre care 12 cu sediul la Chișinău, 17 cu sediul la București, 17 la Moscova, 12 la Kiev, câțiva la Budapesta, Sofia, Praga și Atena. La Chișinău funcționează reprezentanțele și oficiile mai multor organizații inter-naționale: Progra-mul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați, Misiunea OSCE, reprezentanța permanentă a Fondului Monetar Internațional, reprezentanța permanentă a Băncii Mondiale, UNICEF, UNESCO ș. a.
Bibliografie:
Balan O., Serbenco Ed., Drept Internațional Public, volumul I, Chișinău, Tipografia Centrală, 2001;
Burian Al., Balan O., Serbenco Ed., Drept Internațional Public, ediția a II-a, Chișinău, CEP USM, 2005;
Cojocaru Gh., Politica externă a Republicii Moldova , Chișinău, Editura Civitas, 1999; Dicționar de drept
internațional public / Coordonator Cloșcă I., București, Editura Științifică și Enci-clopedică, 1982;
Dicționar diplomatic , Editura Politică, București, 1979; Ecobescu N., Duculescu V ., Drept internațional
public , București, Editura Hyperion XXI, 1993; Geamănu G., Drept internați-onal public , vol. I, București,
Editura Didactică și Pedagogică, 1981; Miga-Beșteliu R., Organizațiile internaționale interguvernamentale ,
București, Editura All Beck, 2000; Popescu D., Năstase A., Drept internațional public , București, Casa de
editură și presă “Șansa” S.R.L., 1997; Cloșcă I., Suceavă I., Tratat de drept internațional umanitar , Bucurețti,
2000; De Lacharrière G., La politique juridique extérieure , Paris, Economica, 1983; Grotius et l’ordre juridique
international / Travaux du colloque Hugo Grotius, Lausanne, 1985; Encyclopedia of Public International
Law, 17 vol., Oxford, 1984; Nussbaum A., A Concise History of the Law of Nations , New Y ork, 1954.
Баскин Ю. И., Фельдман Д. И., История международного права , Москва, 1990; Meждународное
публичное право . Учебник / Под ред. Бекяшева К. А., Москва, Издательство “Проспект” ,
1998; Левин Д. Б., История междуна-родного права , Москва, 1982; Mартенс Ф. Ф., Современное
международное право ци вилизованных народов , т. 1-2, Москва, 1996.
DIP_3.indd 43 DIP_3.indd 43 10/13/2009 11:27:01 10/13/2009 11:27:01

DIP_3.indd 44 DIP_3.indd 44 10/13/2009 11:27:02 10/13/2009 11:27:02

Capitolul III
IZVOARELE DREPTULUI INTERNA ȚIONAL
§ 1. Noțiuni generale privind izvoarele dreptului internațional
§ 2. Tratatul internațional§ 3. Cutuma internațională§ 4. Principiile generale de drept§ 5. Mijloacele auxiliare de determinare a normelor de drept internațional§ 6. Alte posibile izvoare ale dreptului internațional§ 7. Codifi carea dreptului internațional
§ 1. Noțiuni generale privind izvoarele dreptului interna țional
Prin izvoarele dreptului internațional public se înțeleg acele mijloace de determinare a nor-
melor de drept rezultate din acordul de voință al statelor. Izvorul de drept internațional public poate fi definit ca fiind un instrument juridic (tratatul sau cutuma internațională), care dau formă exterioară normelor juridice internaționale, prin acordul de voință al subiectelor dreptului internațional public, în primul rând statele. Cuno aștem deja că în relațiile internaționale nu există
vre-o autoritate internațională care ar crea norme de drept internațional pentru a fi impuse state-lor. Statele sunt creatoarele acestor norme, exprimându-le într-o formă adecvată.
În teoria generală a statului și dreptului, prin noțiunea de izvor al dreptului sunt desemnate
modalitățile specifice de exprimare a conținutului unei norme juridice. Doctrina mai veche a dreptului internațional (G. Scelle, Ch. de Visscher, M. Bourquin) făcea distincție între izvoarele materiale și cele formale.
78
Izvoarele materiale desemnează condițiile sociale care duc la apariția unor norme de drept,
cum ar fi opinia publică, conștiința colectivă, noți unile de dreptate și justiție, solidaritatea socială,
convingerile juridice ș. a. Datorită însă caracterului lor extrajuridic, izvoarele materiale fac obiec-tul unor astfel de științe ca sociologia juridică, filozofia sau istoria dreptului.
Izvoarele formale sunt cele cu caracter juridic, din categoria acestora făcând parte și izvoarele
dreptului internațional. Acestea din urmă reprezintă formele (mijloacele) juridice prin care sunt exprimate normele de drept internațional, create prin acordul de voință a două sau mai multe subiecte ale sale.
În ordinea juridică internă, sarcina de a determina izvoarele dreptului revine, de regulă,
constituției statului, care totodată stabilește o anumită ierarhie între acestea.
Dreptul internațional, datorită particularităților sale, nu cunoaște existența unei structuri de
organe și a actelor de natură constituțională. Înseși statele, organizațiile internaționale, iar în anu-mite cazuri și alți participanți la raporturile juridice internaționale, prin concilierea intereselor lor,
78 Vezi: Serbenco, Eduard. Izvoarele dreptului internațional. // în: Alexandru Burian, Oleg Balan, Eduard Sebenco,
Drept internațional public, Ediția a II-a – Chișinău, CEP USM, 2005, -608 p., pag. 47-70.
DIP_3.indd 45 DIP_3.indd 45 10/13/2009 11:27:02 10/13/2009 11:27:02

Drept Internațional public 46
determină nu numai conținutul normelor de drept internațional, dar și forma exterioară a existenței
acestora. Atât practica entităților menționate, cât și doctrina dreptului internațional recunosc în unanimitate în calitate de izvoare ale dreptului internațional tratatul și cutuma internațională.
Totodată, acestea nu sunt unicele izvoare de drept internațional. Astfel, Carta ONU, în
preambul exprimă hotărârea popoarelor Națiunilor Unite de a “…crea condițiile necesare menținerii justiției și a respectării obligațiilor decurgând din tratate și alte izvoare ale dreptului
internațional” .
Până în prezent, dezbaterile doctrinare referitoare la izvoarele dreptului internațional public
sunt axate în jurul articolului 38 al Statutului Curții Internaționale de Justiție (CIJ), unii accep-tându-le, alții din contra, respingându-le, ca având valoare de codificare a izvoarelor dreptului internațional public. Ce prevede articolul 38 al Statutului CIJ?
„1. Curtea, a cărei misiune este de a soluționa conform dreptului internațional diferendele
care îi sunt supuse va aplica:
a. Convențiile internaționale, generale sau specia le, care stabilesc reguli recunoscute în mod
expres de statele în litigiu;
b. Cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;c. Principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;d. Sub rezerva art.59, hotărârile judecătorești și doctrina celor mai calificați specialiști în
drept public ai diferitor națiuni, ca mijlo ace auxiliare de determinare a regulilor de drept.
2. Prezenta dispoziție nu aduce atingere dreptului Curții de a soluționa o cauză ex aequo et
bono , dacă părțile sunt de acord cu aceasta” .
Dacă analizăm textul prezentului articol, constatăm că el stabilește sursele pe care CIJ le
poate utiliza pentru soluționarea diferendelor dintre state, dar, doar în cazul în care statele supun spre reglementare Curții aceste diferende. Din dispozițiile acestui articol observăm că art.38 nu are o valoare de codificare a izvoarelor dreptului internațional public, însă, cu toate acestea, el poate reprezenta un reper considerabil în determinarea lor.
Putem face trimitere și la proiectul de articole privind răspunderea statelor, elaborat de CDI
a ONU, și care în art. 17 alin. 1 stipulează că este ilicită acea faptă internațională care constituie o violare a unei obligații internaționale “indepen dent de originea cutumiară, convențională sau
alta a acestei obligații” .
Deci, dreptul internațional nu oferă o “listă” a mijloacelor prin care se exprimă normele
sale, făcută o dată și pentru totdeauna. Aceasta ne permite să afirmăm că în urma proliferării și diversificării relațiilor internaționale nu este exclusă posibilitatea apariției unor noi izvoare de drept internațional.
În doctrina dreptului internațional art. 38 nu se află la adăpostul oricărei critici. Și acest lucru
nu este deloc întâmplător, dacă avem în vedere faptul că el a fost formulat după primul război mondial pentru Curtea Permanentă de Justiție Internațională. Materialul normativ de la acea epocă nu era prea bogat. De unde vine și indicarea la posibilitatea aplicării principiilor generale
ale dreptului, deciziilor judiciare, doctrinei specia liștilor. Ce-i drept, art. 38 specifică cu ce titlu
trebuie aplicate deciziile judiciare și doctrina, care nicidecum nu pot fi considerate documente normative. Acestea sunt calificate ca “mijloace a uxiliare de determinare a regulilor de drept” . Nu
poate să nu ridice anumite obiecții și formularea utilizată la desemnarea principiilor generale de drept ca fiind cele “recunoscute de națiunile civilizate” . Este o situație de mult depășită de evoluția istorică, termenii utilizați căzând în desuetudine.
79
79 Serbenco, Eduard, op. cit .., p. 49.
DIP_3.indd 46 DIP_3.indd 46 10/13/2009 11:27:02 10/13/2009 11:27:02

47 Capitolul III. IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL
Având în vedere starea actuală a dreptului internațional, la enumerarea cuprinsă în art. 38
al Statutului CIJ ar trebui adăugate și rezoluțiile organizațiilor internaționale, chiar dacă actele
în cauză rareori servesc ca izvoare nemijlocite de drept internațional. Calitatea respectivă aces-tea o împrumută în principal în cadrul organizațiilor internaționale suprastatale, drept unică ilustrare până la ora actuală fiind Comunitățile Europene. În majoritatea cazurilor rezoluțiile organizațiilor internaționale joacă un rol important în procesul de creare a normelor de drept internațional, rezultatele finale ale căruia îm bracă forma cutumei sau tratatului internațional.
Dacă tratatul și cutuma sunt considerate izvoare universale , a căror forța juridică decurge din
dreptul internațional general, atunci deciziile no rmative ale organizațiilor internaționale sunt
izvoare speciale , forța lor juridică fiind determinată de actul constitutiv al organizației în cauză.
80
În același timp, fără a avea caracteristicile unor izv oare ale dreptului internațional și deci fără a fi
considerate ca atare, trebuie observată influența pe care o au asupra procesului de reglementare juridică pe plan internațional principiile genera le ale dreptului, doctrina, hotărârile instanțelor
jurisdicționale internaționale, legislația națională a statelor, echitatea etc.
§ 2. Tratatul interna țional
Începând cu perioada interbelică și în special după cel de-al doilea război mondial, tratatul
internațional reglementează majoritate a domeniilor vieții internaționale.
Tratatul internațional reprezintă un izvor principal al dreptului internațional public și, așa
cum apreciază majoritatea autorilor și cum rezultă din unele documente internaționale, este cel mai important în reglementarea relațiilor dintre subiectele dreptului internațional.
O primă consacrare juridică a valorii incomensurabile pe care tratatele internaționale o au
în calitate de izvoare principale ale dreptului internațional o putem remarca în Convenția de la Viena din anul 1969 cu privire la dreptul tratatelor, care a recunoscut „rolul fundamental al tratatelor în istoria relațiilor internaționale și … importanța din ce în ce mai mare a tratatelor ca izvor al dreptului internațional și ca modalitate de dezvoltare a cooperării pașnice între națiuni, oricare ar fi regimurile lor constituționale” .
Convenția de la Viena din 23 mai 1969 cu privire la dreptul tratatelor în art. 2 pct.1 lit. a)
prin termenul de tratat înțelege „un acord internațional, încheiat în scris între state și guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa particulară” . Prezenta convenție reglementează
procedurile de încheiere, executare, încetare a tratatelor internaționale încheiate între state. Tra-tatele încheiate între state și organizații internaț ionale sau dintre organizații internaționale sunt
guvernate de prevederile Convenției de la Viena din 1986.
Tratatul internațional îmbracă anumite particularități definitorii: a. este un acord scris, ceea ce determină siguranța deplină privind conținutul reglementării;b. identifică precis părțile care-și asumă obligații, inderefent dacă sunt tratate multilaterale,
universale sau regionale, ori bilaterale, întrucât tratatele sunt opozabile doar în măsura în care ele sunt acceptate;
c. oferă o reglementare clară și ușor de dovedit a acordului de voință al statelor;d. dtermină exact regulile de comportament convenite de părțile contractante;e. stabilește în mod precis drepturile și obligațiile părților contractante;f. principalul procedeu de codificare a dreptului internațional.
80 Vezi Лукашук И. И., Функционирование международного права , Москва, 1992, с. 8.
DIP_3.indd 47 DIP_3.indd 47 10/13/2009 11:27:03 10/13/2009 11:27:03

Drept Internațional public 48
Vom constata, că nu orice tratat internațional poate constitui un izvor al dreptului internațional
public. În această privință trebuie să facem distincția între tratatele licite și ilicite. Numai tratatele licite reprezintă izvoare ale acestui drept. Pentru a constitui izvor al dreptului internațional trata-tul internațional trebuie să întrunească următoarele condiții:
1. să fie adoptat cu îndeplinirea procedurilor prevăzute de dreptul internațional, dar în egală
măsură, conform procedurilor stabilite de legea internă, în special în privința autorităților competente să încheie tratate internaționale sau să-și exprime consimțământul de a fi legat prin tratat etc.;
2. să respecte principiile și normele imperative( jus cogens ) ale dreptului internațional în
vigoare la data încheierii lor;
3. să nu fie lovit de nulitate ca urmare a unor vicii de consimțământ sau pentru că intră în
conflict cu o nouă normă de jus cogens a dreptului internațional general;
4. să fie în vigoare.Calitatea de izvor al dreptului internațional public a unui tratat internațional nu depinde în
nici un caz de numărul părților contractante. Calitatea de izvor de drept internațional al trata-tului nu este afectată de categoria tratatului (fie că este vorba de un tratat multilateral, bilateral, universal sau regional).
Actele constitutive ale organizațiilor internaționale constituie și ele izvoare de drept
internațional. Unul din cele mai importante este Carta ONU prin care a fost creată această organizație mondială, la care în prezent sunt părți circa 190 de state.
Convenția de la Viena (1969) prevede posibilitatea încheierii tratatelor între state și alte su-
biecte ale dreptului internațional sau între aceste alte subiecte ale dreptului internațional, de unde rezultă că părți la tratatele internaționale pot fi și altele decât statele și organizațiile internaționale.
Acel fapt că tratatele în cauză nu intră în sfera de aplicare a Convenției nu aduce vreo careva atin-gere forței juridice a acestora.
Convenția de la Viena (1969) nu exclude nici posibilitatea încheierii tratatelor în “formă
nescrisă” , adică orală (așa-numitele gentlemen’s agreements ). Acestea însă țin mai degrabă de dome-
niul trecutului decât de prezent.
Tratatul internațional, după cum prevede și Convenția din 1969, poate fi consemnat într-
un instrument unic, în două sau mai multe instrumente conexe. Dispoziția în cauză ne lasă să înțelegem că trata-tul de bază ar putea fi completat prin unele protocoale sau anexe, acestea de-venind părți integrante ale sale.
Tratatului internațional i se recunoaște calitatea de izvor principal al dreptului internațional,
în mare parte, datorită următoarelor circumstanțe:
– forma convențională permite ca drepturile și obligațiile părților să fie formulate cu destulă
precizie, fapt ce înlesnește interpretarea și aplicarea normelor convenționale;
– actualmente reglementării convenționale îi sunt supuse practic toate domeniile relațiilor
internaționale, statele substituind în mod treptat cutuma prin tratate;
– tratatele în cel mai reușit mod contribuie la stabilirea concordanței și interacțiunii dintre
normele de drept internațional și cele de drept intern.
Menționăm, că o importanță deosebită au căpătat-o tratatele multilaterale generale, chemate
să reglementeze relațiile ce prezintă interes pentru comunitatea internațională a statelor în an-samblu. Eficacitatea autentică a acestor tratate constă în consacrarea dreptului de participa-re la ele a tuturor statelor fără vreo careva discriminare. La categoria acestor tratate sunt atribuite: Carta ONU din 1945, Pactele drepturilor omului din 1966, Convenția pentru prevenirea și repri-ma-rea crimei de genocid din 1948, Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea și folosirea spațiului cosmic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești din 1967, Convenția ONU asupra dreptului mării din 1982 ș. a.
DIP_3.indd 48 DIP_3.indd 48 10/13/2009 11:27:04 10/13/2009 11:27:04

49 Capitolul III. IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL
§ 3. Cutuma interna țională
Cutuma este izvorul cel mai vechi al dreptului internațional. Ea constă dintr-o practică
generală relativ îndelungată, repetată în raporturile dintre state, acceptată de către acestea drept regulă obligatorie în relațiile dintre ele.
Materii întregi ale dreptului internațional s-a u format pe cale cutumiară (dreptul diploma-
tic, dreptul mării, legile și obiceiurile de purt are a războiului). Pe măsura codificării dreptului
internațional și a creșterii numărului tratatelor internaționale, cutuma pierde din importanța pe care a avut-o în trecut.
Articolul 38 al Statului Curții Internaționale de Justiție se referă la cutuma internațională,
ca dovadă a unei practici generale acceptă de state ca drept ( opinio juris ). Nu orice practică a sta-
telor poate constitui cutumă internațională, ci numai aceea care are un element faptic, material, concretizat în comportamentul statelor, în practica lor, și un element psihologic, manifestat prin convingerea statelor că o anumită regulă respectată în mod repetat în practica lor, are forța unei norme juridice obligatorii. În măsura în care, in raporturile dintre state, o practică deși repetată și continuă, nu este acceptată de state ca drept, această practică a statelor rămâne o simplă uzanță, fiind guvernată nu de normele de drept, ci de normele moralei, ori curtoaziei internaționale, așa cum este de pildă protocolul diplomatic.
Procesul cutumiar este unul complex., iar doctrina a încercat să identifice mecanismul și
fundamentul acestui proces. Unii doctrinari susțin că cutuma s-a format în baza acordului tacit al statelor. Alții spun că cutuma reprezintă o conș tientizare colectivă a regulii cutumiare, în absența
unui mecanism formal bine determinat. Și în sfârșit, există doctrinari care afirmă că cutuma este bazată pe repetarea unei atitudini determinate a statelor.
Examinând elementul material al cutumei internaționale, respectiv conduita statelor
exprimată în diverse forme (practica legislativă, guvernamentală, judecătorească, unele acte ema-nate de la state sau de la organizații internaționale) putem evidenția anumite caracteristici.
În primul rând, și după cum rezultă expres și din articolul 38 al Statutului CIJ, practica trebuie
să fie generală, adică să fie regăsită în conduita tuturor statelor cărora cutuma le este opozabilă. Este necesar, însă, de menționat, că o practică identică la nivel universal nu este necesară. Practica opozabilă unui grup mai restrâns de state poate da naștere cutumelor regionale sau locale, ori chiar bilaterale.
Practica trebuie să fie constantă prin repetarea conduitei în cadrul acelorași parametri
substanțiali.
Și în sfârșit, practica trebuie să fie îndelungată. Elementul timp nu are însă un caracter abso-
lut întrucât durata în timp a manifestării aceluiași compartament al statelor implicate în procesul cutumiar trebuie să fie apreciate prin repetare la domeniul concret de relații internaționale pe care le reglementează. În ultimii ani procesul de formare a cutumei s-a accelerat grație creșeterii exponențiale a complexității relațiilor internaționale. Astăzi, însă, când ritmul evoluției relațiilor internaționale s-a intensificat, și necesitățile re glementării juridice devin adesea imperios nece-
sare, elementul timp și-a pierdut din importanță în procesul creării unei cutume. Astfel, într-un timp relativ scurt s-au format o serie de norme cutumiare în dreptul aerian, cum ar fi de pildă li-bertatea de trecere a obiectelor spațiale prin spațiul aerian al altor state, sau în dreptul maritim cât privește platoul continental, zona economică exclusivă a mării, libertatea cercetărilor științifice, care în dreptul mării au fost ulterior codificate prin Convenția de la Montego Bay cu privire la dreptul mării din 1982. Iată de ce cerința ca practica să fie îndelungată, nu mai reprezintă o condiție atât de importantă pentru procesul cutumiar.
DIP_3.indd 49 DIP_3.indd 49 10/13/2009 11:27:05 10/13/2009 11:27:05

Drept Internațional public 50
Elementul psihologic constă în atitudunea de acceptare de către state a caracterului juridic
a regulii definite prin practica generală și relati v îndelungată dintre ele. Determinarea elemen-
tului subiectiv sau psihologic este greu de făcut, întrucât, recunoașterea caracterului juridic al regulii cutumiare se face pe cale tacită. În cazul când este o recunoaștere expresă printr-un tratat
internațional, ea devine o regulă convențională.
Cutuma, alături de tratatul internațional, reprezintă o formă juridică de exprimare a acordu-
lui de voință al statelor, însă, în mod tacit, ci nu expres ca în cazul tratatului, constituie un izvor principal de formare și dezvoltare a normelor dreptului internațional.
O problemă cu privire la cutumă privește câmpul său de aplicare, distingându-se cutume
generale și regionale sau locale. Referitor la cutumele regionale sau locale care leagă un grup de state sau chiar numai două state, participarea statelor la aceste tipuri de cutumă este mai strictă decât în cazul cutumelor generale. Însă, diferența esențială între cutumele generale și cele spe-
ciale, regionale sau locale, rezidă în faptul că cu tumele speciale nu pot fi aplicate decât statelor
care participă efectiv la formarea lor.
Sfera de aplicare a unei cutume poate varia prin aria sa de întindere în spațiu. Din acest
punct de vedere atât practica, cât și jurisprudența internațională au relevat posibilitatea existenței cutumelor generale, regionale și locale. Pentru a fi valabilă în calitate de cutumă generală, regula
nescrisă trebuie să fie recunoscută de majoritatea statelor, ceea ce însă deloc nu presupune tota-litatea statelor care formează comunitatea internațională la un moment dat. În ce privește cutu-mele regionale
81 și locale82, ele nu leagă decât statele dintr-o anumită regiune geografică în cazul
celor dintâi și două sau trei state în cazul celor din urmă;
– elementul subiectiv , zis și psihologic, constă în credința, con-vingerea formată la subiectele
dreptului că, acționând într-un anumit mod, ele se conformează nu unei simple uzanțe (cum este, spre exemplu, protocolul diplomatic),
83 ci unei veritabile reguli juridice. După cum a precizat și
Curtea de la Haga în hotărârea sa citată din 20 februarie 1969: “statele interesate trebuie deci să aibă sentimentul că se conformează unei obligații juridice” .
Elementul subiectiv ( opinio juris ) ne oferă și răspunsul la întrebarea: din ce moment ne putem
considera în prezența unei norme cutumiare – din momentul din care fiecare dintre subiectele de drept internațional poate conta pe faptul că celelalte se vor conforma acelei conduite ce formează obiectul respectivei reguli.
Un fenomen nou în legătură cu formarea cutumei rezidă în participarea organizațiilor
internaționale la procesul cutumiar. Această participare se manifestă prin acte care deși emană de la organele organizațiilor internaționale, reprezintă în ultimă instanță poziția adoptată de statele membre. Este vorba deci de o nouă cale de manifestare a consimțământului statelor care îmbogățește considerabil procesul cutumiar.
Ca exemplu de rezoluții ale Adunării Generale ale ONU care au influențat mult procesul
cutumiar pot fi enumerate următoarele:
81 Spre exemplu, regula azilului diplomatic practicată de statele latinoamericane. Asupra acestei reguli CIJ a
indicat în hotărârea sa din 20 noiembrie 1950, emisă în Cauza dreptului de azil (Columbia împotriva Peru) . Vezi
Droit international public. Recueil de textes: vol. II / Sous la rédaction de Condorelli L., Université de Genève, Faculté de Droit, 1997-1998, p. 43.
82 Spre exemplu, dreptul de trecere al unui stat spre teritoriul său enclavat în teritoriul altui stat. Asupra unei
asemenea norme cutumiare s-a indicat în hotărârea CIJ emisă la 12 aprilie 1960 în Cauza dreptului de trecere prin
teritoriul indian (Portugalia împotriva Indiei) . Pentru textul hotărârii, vezi Droit international public. Recueil de
textes: vol. II / Sous la rédaction de Condorelli L., Université de Genève, Faculté de Droit, 1997-1998, p. 72.
83 Uzanțele (uzajele) sau obiceiurile nu presupun în sarcina destinatarilor lor o obligație juridică, ele fiind doar
expresia unei practici oarecare ce n-a obținut încă o recunoaștere juridică.
DIP_3.indd 50 DIP_3.indd 50 10/13/2009 11:27:05 10/13/2009 11:27:05

51 Capitolul III. IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL
a. Declarația universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948;
b. Declarația cu privire la declararea independenței țărilor și popoarelor coloniale din 1960;c. Declarația relativă la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 1963 etc.Astfel, dacă tratatul internațional apare ca rezultat al manifestării exprese a acordului de voință
a statelor, cutuma, dimpotrivă, se formează printr-o manifestare tacită a consimțământului lor. În afară de aceasta, cutuma are un neajuns, ce constă în dificultatea dovedirii existenței acesteia, adică a dovedirii conținutului ei. Pentru a facilita stabilirea elementelor unei norme cutumiare ar putea fi luate în considerare: actele normative interne ale statelor (legi, hotărâri ale guvernului, acte ale administrației publice locale etc.); orice acte ale organelor statului cu puteri în planul
relațiilor internaționale (acte ale unor ministere, note diplomatice, declarații de politică externă, corespondența diplomatică etc.), precum și hotărâri ale instanțelor de judecată, cu incidență în materia dreptului internațional; opiniile exprimate de delegațiile statelor în cadrul unor conferințe internaționale sau în cadrul unor organe ale organizațiilor internaționale; dispozițiile unor tratate internaționale, care pot fi invocate ca norme cutumiare nu între statele părți, ci în raporturile dintre state terțe sau între acestea și statele părți.
În concluzie, putem constata că cutuma internațională își menține și în prezent o însemnătate
normativă determinată.
§ 4. Principiile generale de drept
Răspunsul la întrebarea dacă principiile gen erale de drept sunt sau nu izvoare ale dreptului
internațional public nu este uniform în doctrina dreptului internațional. În lipsa unei codificări a insituției izvoarelor dreptului internațional pub lic, opiniile specialiștilor sunt extrem de diferite,
chiar uneori contradictorii. Principiile generale de drept menționate în art. 38 din Statutul Curții
Internaționale de Justiție ca putând fi aplicate în soluționarea unor diferende aduse în fața Curții sunt considerate de către o parte a doctrinei dreptului internațional ca un izvor al acestuia.
Formularea din Statutul CIJ este ambiguă și lacunară și pune mai multe semne de între-
bare, nefiind precizată natura juridică a acestor principii generale, sunt ele principii de drept internațional public (așa cum opinează academicianul Korețkii), sunt principii de drept intern (idee susținută de autorul elvețian P .Guggenh eim), ori comune ambelor sisteme de drept, cu-
prinzând atât dreptul internațional cât și dreptu l intern? (părere afirmată de autorul francez Ch.
Rousseau). Putem considera totuși acceptabilă părerea bazată și pe practica Curții, care s-a referit cu titlul complementar sau supletiv la aceste principii, potrivit căreia este vorba de principii co-generate din diverse sisteme de drept intern și transpuse în ordinea internațională. Dacă e să ne referim la practica Curții de Justiție a Comunităților Europene, ea reese din aceea că principiile generale ale dreptului nu sunt numai principiile comune dreptului intern al statelor membre, dar și principiile dreptului internațional public. În egală măsură, în statutul CIJ lipsește precizarea
care sunt acele națiuni civilizate competente să le recunoască. În acest sens, mult mai clar se prezintă Statutul Curții Penale Internaționale din 1998, care stabilește în calitate de drept aplicabil
„dacă este nevoie …, principiile și regulile de drep t internațional” , precum și „principiile generale
de drept reținute de Curte din legile naționale, reprezentând diferite sisteme ale lumii… dacă nu sunt incompatibile cu Statutul Curții, cu dreptu l internațional ori cu regulile internaționale re-
cunoscute” . Este necesar de menționat că acest document renunță la expresia „națiuni civilizate” , sintagmă depășită deja în timp.
DIP_3.indd 51 DIP_3.indd 51 10/13/2009 11:27:06 10/13/2009 11:27:06

Drept Internațional public 52
În doctrină, una dintre chestiunile principale ca re se ridică față de principiile generale de
drept este de a determina dacă ele sunt sau nu sunt surse ale dreptului internațional public. În opinia lui Oppenheim-Lauterpacht, principiile gen erale de drept constituie izvoare distincte ale
dreptului internațional public. Un punct de vedere opus celui anterior îi aparține unor așa doctri-nari ca G.Scelle și G. Tunkin, care refuză categor ic să vadă în principiile generale de drept un al
treilea izvor distinct al dreptului internațional, di stinct de tratat și cutumă. Alți autori, cum ar fi
bunăoară, G. Schwarzenberger atribuie principiile generale de drept la categoria celor subsidiare.
Independent însă de felul în care sunt concepute aceste principii generale, în ceea ce privește
natura lor juridică, ele nu au calitatea de mijloace de exprimare a acordului de voință al state-lor, adică de izvoare de drept internațional. Aceste principii, sunt ele însele norme ale dreptului internațional, apărute și consacrate pe cale cutumiară, sau convențională. Din aceste conside-rente, opinăm că principiile generale de drept nu pot fi considerate ca izvor în sens formal al dreptului internațional public.
§ 5. Mijloacele auxiliare de determinare a normelor de drept interna țional
În art. 38 al Statutului CIJ sunt indicate hotărârile judecătorești ca un “mijloc de determinare a
regulilor de drept” .
Hotărârile instanțelor internaționale (ale CIJ și ale instanțelor arbitrale internaționale) nu
constituie un izvor formal al dreptului internaț ional public, ci reprezintă niște mijloace auxiliare
pentru determinarea și interpretarea normelor de drept internațional public. Prin aceste hotărâri se aplică dreptul dreptul internațional, ci nu se crează. Hotărârile judecătoreși internaționale contribuie la interpretarea și precizarea normelor de drept internațional și prin ele se constată existența acestor norme.
Sintagma “hotărârile judecătorești… ” de la art. 38 pct. 1 lit. d) cuprinde deciziile pronunțate
de judecătorul sau arbitrul internațional cu ocazia soluționării unor diferende supuse lor. La ca-tegoria deciziilor judiciare este atribuită în specia l jurisprudența celor două Curți internaționale
de justiție (CPJI și succesoarea ei, CIJ). Hotărârile instanțelor respective sunt deseori preluate și pot fi invocate ca mijloace auxiliare de precizare a conținutului normelor aplicabile în litigii cu
elemente identice sau asemănătoare. Același lucru poate fi spus și în privința jurisprudenței arbi-trale, chiar dacă autoritatea celei din urmă este puțin inferioară jurisprudenței celor două Curți de la Haga. Anumite principii importante, cum ar fi principiile generale a le neutralității în timp
de război (sentința Alabama din 1872), caracterul general al competenței teritoriale (sentința în Cauza Insulei Palmas, 1928) sau princ ipiul proporționalității drept una din condițiile ripostei la
un act ilicit (sentința Naulilaa, 1928), au constituit, printre alte exemple, niște precedente incon-testabile la care practica internațională continuă să se refere.
Totodată, nici judecătorul și nici arbitrul internațional nu sunt legați din punct de vedere formal
prin asemenea precedente. La aceasta indică însuși Statutul CIJ, care în art. 59 stabilește: “Decizia
Curții nu are forță obligatorie decât între părțile în litigiu și numai pentru cauza pe care o soluționează” . Cu titlu de principiu general de drept, apre cierea dată este valabilă și în privința sentințelor arbitrale.
Considerentele invocate însă nu constituie un obstacol influenței exercitate în practică de deciziile justiției internaționale asupra interpretării, dar și asupra evoluției dreptului internațional.
Diferența existentă între justiția internațională în persoana CIJ și tribunalele arbitrale
internaționale ține de caracterul ad hoc al arbitrajului, spre deosebire de natura instituțională,
permanentă a CIJ.
DIP_3.indd 52 DIP_3.indd 52 10/13/2009 11:27:06 10/13/2009 11:27:06

53 Capitolul III. IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL
Statutul CIJ precizează în art. 59, că hotărârile Curții au forță obligatorie numai pentru statele
părți la diferend și doar pentru cauza soluționată prin această hotărâre. Aceste hotărâri nu consti-tuie niște precedente de natură să determine apariția de noi norme ale dreptului internațional pu-blic. Astfel, jurisprudența internațională constituie o sursă de inspirație în procesul de codificare a dreptului internațional public.
Doctrina celor mai calificați specialiști în dreptul public ai diferitelor națiuni , reținută în art. 38 al
Statului CIJ” nu este un izvor formal al dreptului internațional public, nu este o sursă obligatorie, și nici factor creator de drept” , idee susținută de Nicolae Ecobescu și Victor Duculescu, precum și de majoritatea specialiștelor de drept internațional public.
Doctrina de drept internațional public cuprin de opiniile celor mai calif icați specialiști în
această materie, a căror competență este recunoscută pe plan internațional și care pot să explice și să interpreteze conținutul unor norme de drept internațional. Doctrina cuprinde și opiniile exprimate în documentele unor asociații științif ice internaționale cum ar fi de pildă Asociația
de drept internațional sau Institutul de drept internațional. Această doctrină nu crează dreptul internațional, ci constată existența unor principi i, norme și instituții ale dreptului internațional,
precizând conținutul acestora.
O deosebită importanță o au opiniile individuale sau separate ale judecătorilor CIJ, cuprin-
zând analize și aprecieri asupra unor norme de drept internațional public, în legătură cu un caz sau altul, care a constituit obiect de reglementare în fața Curții.
Importanța doctrinei pentru cunoașterea și, în special, interpretarea normei de drept este cu
atât mai pronunțată cu cât opera de codificare este mai slabă, și cu cât ramura de drept respectivă este mai puțin perfectă. Din aceste considerente renumitul autor Calvo afirma că “doctrina este fără îndoială izvorul cel mai abundent de drept internațional” , iar Oppenheim preciza că “doc-trina are un loc mai mare în dreptul internațional decât în orice altă știință” . Doctrina de drept internațional contribuie la individualizarea și precizarea normelor sale cutumiare, iar în cadrul ei adesea se fac propuneri de lege ferenda , care nu au o valoare juridcă obligatorie pentru subiectele
dreptului internațional public.
§ 6. Alte posibile izvoare ale dreptului interna țional
Rezoluțiile organizațiilor internaționale.
În realizarea scopurilor și exercitarea funcțiilor prevăzute în actel sale de constituire, orice
organizație internațională are competența de a adopta hotărâri, denumite rezoluții. Adoptată în baza actului constitutiv, rezoluția nu are o forță juridică proprie și nici nu cuprinde de regulă obligații directe pentru statele membre ale ei, ca și pentru alți destinatari cărora le este adresată. De aceea, rezoluțiile organizațiilor internaționale au fost denumite recomandări internaționale,
acte ce recomandă, fără însă să genereze efecte juridice pentru destinatarii lor. O mare însem-natate pentru procesul normativ general pr ezintă rezoluțiile Adunării Generale a ONU și ale
Consiliului de Securitate al ONU, care formulează în textul lor, principii și norme generale ale relațiilor dintre state. În textul Cartei ONU termenul de recomandare desemnează atât rezoluții cu efecte politice, fără valoare juridică, cât și rezoluții care generează efecte juridice, având o forță obligatorie pentru destinatari. Astfel, în problemele interne ale organizației(admiterea de noi membri, suspendarea sau excluderea din organizație, aprobarea bugetului), Adunarea Generală adoptă hotărâri ce au valoare obligatorie. Hotărârile Consiliului de Securitate al ONU privind
DIP_3.indd 53 DIP_3.indd 53 10/13/2009 11:27:07 10/13/2009 11:27:07

Drept Internațional public 54
exercitarea funcțiilor sale de apărare și restabilire a păcii și securității internaționale în limitele
cap. 7 al Cartei ONU, au forță obligatorie pentru statele membre(potrivit art.25 al Cartei). Din categoria celor obligatorii mai fac parte și actele unor organizații internaționale de integrare în folosul cărora statele membre operează un transfer de drepturi suverane, după cum este exemplul celor trei Comunități Europene, reunite în prezent în cadrul UE (CE, CECO, CEEA). Astfel, în conformitate cu art. 249 al Tratatului de la Roma, Consiliul de Miniștri, Parlamentul European, Comisia Europeană, adoptă regulamente, directive, decizii care au o forță obligatorie atât pentru statele membre, cât și pentru persoanele lor fizice și juridice.
Este adevărat că Adunarea Generală a ONU a adoptat o serie de declarații importante, care
prin conținut și structură se aseamănă frecvent cu tratatele internaționale, ca de pildă: Declarația universală a drepturilor omului, Declarația privind acordarea independenței țărilor și popoa-relor coloniale, Declarația asupra eliminării tutu ror formelor de discriminare rasială etc., care
prin conținutul lor nu fac decât să reafirme pozi ția ONU. În general, aceste declarații au doar o
valoare de recomandare către statele membre, însă, pentru transformarea acestor recomandări în obligații internaționale pentru membrii ONU, Adunarea Generală a stabilit practica de transpu-nere a lor în tratate internaționale elaborate sub eg ida ei. Astfel, majoritatea declarațiilor Adunării
Generale a ONU, în domenii importante ale relațiilor internaționale au fost concretizate în texte convenționale. De exemplu, prevederile Declarației universale a drepturilor omului, din 10 de-cembrie 1948 au fost incluse în două pacte internaționale cu privire la drepturile omului din 1966, rezoluția din 23 noiembrie 1963, prin care s-a adoptat Declarația Națiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, și rezoluția din 21 decembrie 1965, prin care s-a adoptat și deschis pentru semnare și ratificare Convenția internațională cu același obiect etc. Astfel, Rezoluțiile Adunării Generale a ONU și declarațiile sale contribuie la precizarea și
dezvoltarea conținutului normelor și principiilor dreptului internațional, precum și la pregătirea adioptării de noi norme ale acestui drept, ceea ce în doctrină poartă denumirea de predrept.
Legislația națională a statelor și hotărârile instanțelor naționale.
Legea națională poate exercita sub diferite aspecte o influență asupra procesului normativ
internațional. Astfel, prin actele legislative se po ate stabili conduita generală a statului în relațiile
sale internaționale, inclusiv poziția sa față de dreptul internațional și de procesul formării sale. Legislația națională a statelor și hotărârile naționale nu constituie izvoare formale și independente ale dreptului internațional, ele însă, pot constitui elemente ale procesului cutumiar de formare a unor norme, atunci când mai multe state adoptă legi similare referitoare la mai multe instituții sau relații internaționale, ca de pildă, în domeniul dreptului consular, dreptului de azil etc., sau când instanțele de judecată din diferite state adoptă soluții identice, în mod repetat cu privire la aceeași cauză.
Echitatea este prevăzută în Statutul CIJ ca un drept al ei de a soluționa o cauză ex aequo et bono
dacă părțile sunt de acord cu aceasta. Pentru cei care admit acest drept al Curții, echitatea ar juca un triplu rol: fie cu scopul de a atenua aplicarea riguroasă a dreptului, ci pe baza bunului simț și spiritului de dreptate al judecătorului, fie pentru a o aplica în domenii ale dreptului internațional în care nu există reguli precise, fie de a înlătura aplicarea dreptului pentru obținerea unei soluții contra legii ( contra legem ).
Independent de modul în care conepem echitatea, ea nu reprezintă un izvor al dreptului
internațional, ci o posibilitate acordată de părțile într-un difernd judecătorului internațional, de a soluționa acel diferend fără a recurge propriu zis le lege ci în baza echității, sau cu alte cuvinte echitatea reprezintă un sistem de soluționare a diferendelor internaționale. Echitatea mai apare
DIP_3.indd 54 DIP_3.indd 54 10/13/2009 11:27:07 10/13/2009 11:27:07

55 Capitolul III. IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL
în dreptul internațional și ca un principiu general al său. În conformitate cu acest princ ipiu toa-
te normele și prevederile acestui drept sunt op ozabile în mod egal față de subiectele dreptului
internațional public.
În practica actuală a statelor se utilizează instrumente unilaterale , al căror număr este în
continuă creștere, cum sunt declarațiile, notele, luările de cuvânt ale persoanelor cu cele mai înalte funcții în stat, și în baza cărora statele se angajează să procedeze și să se comporte într-un fel sau altul în relațiile internaționale. Multe dintre actele unilaterale ale statelor joacă un rol esențial și în raporturile convenționale dintre ele. Astfel, actul unilateral de ratificare se referă la procesul de formare a tratatului internațional, iar cel de retragere sau denunțare, se atribuie la stingerea tratatului. În această ordine de idei, acte le unilaterale ale statelor reprezintă elementele
unui proces de formare, modificare sau stingere a normelor internaționale convenționale sau
cutumiare, fără a constitui însă izvoare formale ale acestui drept. Ele dau naștere la drepturi și obligații internaționale, și nicidecum la reguli noi de drept internațional public.
Actele unilaterale, pot stabili de asemenea angajamente privind extinderea colaborării bila-
terale sau multilaterale, întreprinderea de acțiuni împreună, în scopul atingerii unor obiective politice majore, spre a contribui la soluționarea problemelor de importanță incomensurabilă ale vieții contemporane, de care depinde pacea și progresul tuturor popoarelor.
Din categoria actelor unilaterale cu efecte inte rnaționale fac parte: promisiunea, declarațiile,
recunoașterea, renunțarea, protestul etc.
Promisiunea este actul unilateral prin care un stat își asumă o anumită conduită în raporturile
cu alte subiecte de drept internațional.
Declarația este actul unilateral în baza căruia statele își asumă un anumit comportament față
de alte subiecte de drept internațional. Un exemplu de declarație este acceptarea jurisdicții obliga-torii a CIJ, potrivit art, 36 pct. 2 din statutul acesteia, declarația de rupere a relațiilor diplomatice, decalarația de război sau de neutralitate față de un conflict armat etc.
Recunoașterea este un act prin care un stat recunoaște situația internațională, sau un act ju-
ridic al altui subiect de drept, cum ar fi de pildă apariția unui nou stat în cadrul comunității internaționale, modificarea de facto a frontierelor de stat etc.
Protestul este actul unilateral prin care un stat se ridică împotriva unei stări de fapt sau de
drept din relațiile internaționale, pe care le apre ciază ca fiind ilegale, ca de pildă, protestul împo-
triva ocupării prin forță a teritoriului unui stat de către un alt stat.
Renunțarea reprezintă actul unilateral prin care un stat renunță de bună voie la un drept al
său, la o pretenție sau la o competență a sa, care din acest moment încetează să existe (de pildă, renunțarea la obiecția formulată față de rezerva altui stat la un tratat internațional etc.).
Actele unilaterale ale statelor deși pot fi imputate numai statelor de la care emană, pot genera
și anumite efecte juridice în relațiile internaționale. Actele unilaterale care emană de la state, ca și tratatele internaționale și cutumele internaționale, sunt bazate pe bună credință . De exemplu, o
promisiune care a fost făcută printr-un act unilateral urmează a fi respectată în baza principiului bunei – credințe, dar și în baza libertății statelor, ce ea ce presupune că statele au tot dreptul să
renunțe la ea, atunci când aceasta dăunează intereselor sale naționale. Putem conchide că actele uni-laterale ale statelor, pentru că produc efecte juridice în relațiile dintre ele și sunt incidente dreptului internațional public, pot fi calificate drept izvoa re subsidiare ale dreptului internațional public.
Actele unilaterale ale organizațiilor internaționale , alături de regulamentele interioare
ale organizațiilor internaționale, regulamentele de funcționare ale organelor organizațiilor internaționale, regulamentele instanțelor de jude cată internaționale (de pildă regulamentul Curții
Internaționale de Justiție sau Regulamentul de procedură și probă a Curții Penale Internaționale),
DIP_3.indd 55 DIP_3.indd 55 10/13/2009 11:27:08 10/13/2009 11:27:08

Drept Internațional public 56
precum și alte instrumente care guvernează funcționarea și activitatea lor internă, sunt califi-
cate de doctrină ca izvoare subsidiare, derivate ale dreptului internațional public. Cu toate aces-tea, ținem să menționăm că aceste acte nu vor fi confundate cu actele prin care sunt constituite organizațiile internaționale, cum ar fi de pildă Carta ONU, Statutul Consiliului Europei etc., aces-tea fiind izvoare principale de drept internațional.
§ 7. Codificarea dreptului interna țional
Prin codificarea dreptului internațional se înțelege operațiunea prin care se realizează
sistematizarea normelor sale pe anumite ramuri cum ar fi dreptul diplomatic, dreptul mării, dreptul tratatelor etc. De asemenea, codificarea contribuie la precizarea conținutului normelor dreptului internațional public, în primul rând, al normelor cutumiare. Prin codificare se urmărește cu prisosință transpunerea normelor cutumiare în norme convenționale, fiind consemanate în tratate internaționale. Codificarea dreptului internațional public contribuie la adaptarea acestui drept la noile realități din comunitatea internațională.
Activitatea de codificare a dreptului internațional se desfășoară în două forme principale:
codificarea neoficială și oficială.
Codificarea neoficială se realizează sub forma nu meroaselor proiecte individuale elaborate de
unii doctrinari, specialiști în domeniul dreptului internațional public, sau de către unele instituții și organizații științifice interne sau internaționale cum ar fi Institutul de drept internațional,
Asociația de drept internațional, Institutul american de drept internațional ș.a.
Codificarea neoficială a dreptului internațional nu are o forță obligatorie pentru subiectele
sale, însă cu toate acestea ea poate fi luată în considerație atât în cadrul codificărilor oficiale, cât și în practica statelor precum și în jurisprudența internațională.
Codificarea oficială este realizată de către state, având o forță obligatorie pentru subiectele
dreptului internațional, în măsura în care acestea recunosc și acceptă caracterul obligatoriu al actelor de codificare, devenind părți contractante la tratatele de codificare. Codificarea oficială a dreptului internațional a fost realizată până în prezent mai mult pe ramuri, decât codificarea
lui generală. În același timp, există o codificare a normelor sale cu caracter de universalitate și o codificare a normelor regionale.
O primă încercare de sistematizare a normelor de drept internațional public, dar nu pe ra-
muri, ci pe domenii mari, a fost realizată de timpuriu. Hugo Grotius identifică astfel două do-menii: dreptul păcii și dreptul războiului, dihotomie pe care o întâlnim și astăzi în unele lucrări de specialitate; dreptul internațional public este, de altfel, identificat astăzi cu un veritabil drept al păcii.
Activitatea de codificare a dreptului internațional public începe în secolul 19. Congresul de
la Viena din 1815 este considerat primul forum internațional care codifică, deși parțial, normele dreptului internațional referitoare la regimul de navigație pe anumite fluvii internaționale, nor-mele referitoare la dreptul diplomatic. Un alt moment esențial în procesul de codificare a drep-tului internațional î-l reprezintă cele două Conferințe de la Haga din 1899 și 1907, care codifică parțial legile și obiceiurile de purtare a războiului și respectiv normele dreptului internațional referitoare la unele modalități pașnice de reglementare a diferendelor internaționale.
Acțiunile de codificare a dreptului internaționa l continuă și sub egida Ligii Națiunilor, la
inițiativa căreia în anul 1930 este convocată Conferința internațională de codificare de la Haga. Deși considerată de unii doctrinari un eșec, în cadrul ei sunt adoptate așa instrumente ca:
DIP_3.indd 56 DIP_3.indd 56 10/13/2009 11:27:08 10/13/2009 11:27:08

57 Capitolul III. IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL
Convenția asupra unor chestiuni privind conf lictele de legi în domeniul cetățeniei; Protocolul
relativ la obligațiile militare în anumite cazuri de dublă cetățenie; Protocolul privind apatridia; Protocolul special relativ la apatridie.
Activitatea de codificare a dreptului internațional se intensifică după cel de-al doilea război mon-
dial sub egida ONU. Adunarea Generală a ONU crează în anul 1947 Comisia de drept internațional
în calitate de organ subsidiar al său, cu misiunea de a pregăti actele internaționale de codificare a dreptului internațional, de a formula cu precizie și sistematic regulile dreptului internațional, în
domeniile în care există o practică juridică considerabilă, precedente sau opinii doctrinare.
Ca urmare a acestei activități, Comisia de drept internațional a elaborat proiecte a mai multor
convenții de codificare a dreptului internațional, care ulterior au fost semnate și ratificate de către state. Acestea sunt patru convenții de la Geneva asupra dreptului mării din anul 1958, Conveția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din anul 1961, Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963, Conveția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din anul 1969, Conveția de la Viena cu privire la misiunile speciale din anul 1969, Conveția de la Viena cu pri-vire la reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu caracter de univer-salitate din 1975, Conveția de la Viena cu privire la succesiunea statelor în materie de tratate din 1978, Conveția de la Viena cu privire la succesiunea statelor în materie de bunuri, arhive datorii de stat din 1983, Convenția de la Montego-Bay cu privire la dreptul mării din 1982, Conveția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor încheiate între state și organizații internaționale sau între organizații internaționale din 1986 etc.
În prezent, Comisia de drept internațional se preocupă de codificarea unor așa domenii cum
ar fi: răspunderea internațională a statelor, imunitatea de jurisdicție a statelor și a bunurilor ace-stora, statutul curierului diplomatic și a valizei diplomatice, reglementarea relațiilor dintre state și organizațiile internaționale, codificarea crim elor împotriva păcii și securității omenirii.
Bibliografie:
Serbenco, Eduard. Izvoarele dreptului internațional. // în: Alexandru Burian, Oleg Balan, Eduard
Sebenco, Drept internațional public, Ediția a II-a – Chișinău, CEP USM, 2005, -608 p., pag. 47-70; Moca
Gh., În legătură cu forța juridică a hotărârilor Adunării Generale a ONU // Analele Universității București,
1962, nr. 24; V . Degan, L ’ equité et le droit international, Haga, 1970; Barberis J. A., Réflections sur la
coutume internationale // AFDI, 1990; Guggenheim P ., Contributions à l’histoire des sources du droit
international // RCADI, 1958-II, vol. 94; Oraison A., Réflections sur “la doctrine des publicistes les plus
qualifiés des différentes nations” // RBDI, 1991 (2), vol. XXIV; De Visscher Ch., De l’équité dans le réglement
arbitral et judiciaire des litiges en droit international public , Paris, Pédone, 1972; Pellet A., Recherche sur les
principes généraux de droit en droit international public , Thèse droit Paris II, 1974; Reuter P ., Quelques réflec-
tions sur l’équité en droit international public // RBDI, 1980; Rolin H., Les principes de droit international pu-
blic // RCADI, 1950-II, vol. 77; Scelle G., Essai sur les sources formelles du droit international // Recueil sur
les sources du droit en l’honneur de F. Gény (Paris, Sirey, 1935, 3 vol.), vol. 3: “Les sources des diverses branches du droit”; Sicault J.-D., Du caractère obligatoire des engagements unilatéraux en droit international
public // RGDIP , 1979/3; E. Suy, Les actes juridiques unilatéraux en droit international public , Paris 1962;
M.Virally, Le rôle des principes dans le dé velopement du droit international , 1976; Vitanyi B., Les positions
doctrinales concernant le sens de la notion de principes généraux de droit reconnus par les Nations civilisées //
RGDIP , 1982; A. Verdross, Les principes généraux de droit comme source du droit de gens , Annuaire de l’Ins-
titut de droit international, Paris, 1932; Ch. de Vissher, De l’equité dans le réglement arbitral et judiciaire des
litiges en droit international public , Paris, 1972; Heere W . P ., International Law and its Sources , The Hague,
1989; P . Guggenheim, Contributions à l’histoire des sources du droit international , RCDI, 1958-II, vol.94; H.
DIP_3.indd 57 DIP_3.indd 57 10/13/2009 11:27:09 10/13/2009 11:27:09

Drept Internațional public 58
Lauterpacht, The Development of International Law by the International Court , London, 1958; A. Năstase,
The place of the Treaty among the Sources of International Law , RRSI, 1988, nr.2; A. Năstase, The Influence of
the Doctrines on International Law . The Case of Natural Law , RRSI, nr.2, 1989.
Даниленко Г . М., Обычай в современном международном праве , Москва, 1988; Лукашук И.
И., Функционирование международного права , Москва, 1992; Тункин Г . И., Международное право,
Издательство «Юридическая литература», Москва, 1982; Курс международного права в шести
томах, «Наука», Москва, 1967; Курс международного права в семи томах, «Наука», Москва,
1989; Игнатенко Г .В., Международное право, «Высшая школа», Москва, 1995; Ушаков Н.А.,
Международное право, «Юристъ», Москва, 2000; Колосов Ю.М., Кривчикова Э.С., Международное
право , Издательство «Международные отношения», Москва, 2003.
DIP_3.indd 58 DIP_3.indd 58 10/13/2009 11:27:09 10/13/2009 11:27:09

Capitolul IV
PRINCIPIILE FUNDAMENT ALE ALE DREPTULUI
INTERNA ȚIONAL PUBLIC
§ 1. Evoluția istorică și afi rmarea principiilor fundamentale ale dreptului internațional
§ 2. Noțiunea și elementele de bază ale principiilor fundamentale ale dreptului internațional§ 3. Conținutul juridic al principiilor fundamentale ale dreptului internațional
§ 1. Evolu ția istoric ă și afirmarea principiilor fundamentale
ale dreptului interna țional
În prezent, în cadrul comunității internaționa le statele întrețin între ele o gamă variată
de relații economice, politice, militare, cultural e, științifice etc., raporturi în cadrul cărora ele
participă în calitate de entități independente, su biecte principale ale dreptului internațional.
Desfășurarea acestor relații în condiții de stabilitate și corectitudine este condiționată de respecta-rea ordinii juridice internaționale, ordine ce se fundamentează pe existența anumitor principii diriguitoare.
La definirea dreptului internațional public, am realizat că acesta este alcătuit din norme ju-
ridice stabilite în baza acordului de voință al statelor și organizațiilor interguvernamentale cu personalitate juridică internațională, având ca obiect de reglementare raporturile dintre acestea și alte subiecte ale dreptului internațional. În dreptul internațional există o categorie de norme-principii care sunt niște reguli juridice internaționale și care au ca obiect cele mai importante raporturi dintre subiectele dreptului internațional, unele având un caracter fundamental, pentru că guvernează dreptul internațional general în ansamblul său, iar altele sunt principii specifice fiecărei ramuri a dreptului internațional public, aplicându-se doar raporturilor din domenii mai restrânse.
Este necesar, însă, de menționat că principiile fundamentale se detașează din totalitatea nor-
melor – principii, reprezentând nucleul de bază al dreptului internațional public, întrucât toate
celelalte principii și norme adoptate, fie pe cale convențională, fie pe cale cutumiară, trebuie să se conformeze principiilor fundamentale ale dreptului internațional.
Importanța respectării sub aspect universal a principiilor fundamentale de drept internațional
a fost reiterată în numeroase lucrări de specialitate, fiind în același timp evidențiată într-o serie de declarații și documente bilaterale și multilatera le. În această ordine de idei, se prezintă ca
remarcabilă faimoasa Declarație cu privire la principiile fundamentale și necesitatea aplicării lor universale în relațiile internaționale , decalarație care a fost formulată de o personalitate distinsă,
Secretarul de Stat al SUA, Cordell Hull, la 16 iulie 1937, în care au fost proclamate o mare parte a principiilor de drept internațional, astăzi în vigoare. În continuare vom cita unele din rațiunile și motivațiile guvernului american la acea vreme: „… omenirea va putea progresa doar atunci cînd libertatea umană este asigurată; atunci cînd toate guvernele acceptă dreptul fiecăruia din ele de a-
DIP_3.indd 59 DIP_3.indd 59 10/13/2009 11:27:10 10/13/2009 11:27:10

Drept Internațional public 60
și stabili și guverna în mod liber și fără nici o ingerință exterioară problemele lor interne; cînd în
relațiile dintre națiuni se respectă cu bună credință cuvîntul dat; atunci cînd există convingerea de abținere de la utilizarea forței armate în promovarea politicii externe și atunci cînd există dorința de a soluționa toate divergențele exclusiv prin modalități pașnice; atunci cînd relațiile economice se fundamentează pe beneficiul mutual, egalitate de tratament și corectitudine” .
84
Până în prezent, principiile fundamentale ale dr eptului internațional public au fost codificate
parțial. Activitatea de enumerare, precizare și sistematizare a lor a fost realizată prin: Carta ONU, Carta Organizației Statelor Americane, semnată la Bogota la 30 aprilie 1948, Declarația Adunării Generale asupra principiilor de drept internaționa l ale relațiilor prietenești și de colaborare din-
tre state, în conformitate cu Carta ONU, din 1970, Carta Drepturilor și Îndatoririlor Economice ale Statelor adoptată în anul 1974, Actul Final al Conferinței pentru Cooperare și Securitate în Europa, de la Helsinki, din 1975, Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990 etc.
Trebuie să menționăm faptul, că principiile fundamentale ale dreptului internațional au înce-
put să fie creionate încă din antichitate. Chiar dacă unele principii considerate astăzi fundamen-tale pentru dreptul internațional au apărut de foarte mult timp, o veritabilă operă de sistemati-zare a acestora începe abia după cel de-al doilea război mondial, operă care este astăzi în plină
desfășurare. Astfel, princ ipiul respectării cu bună credință a ob ligațiilor asumate, sau principiul
pacta sunt servanda , constituie una dintre pietrele de temelie ale apariției și dezvoltării dreptului
internațional contemporan.
Prin urmare, principiile fundamentale de drept internațional reprezintă rezultatul unei în-
delungate evoluții istorice, impunîndu-se în condițiile intinsificării luptei pentru independență, împotriva tendințelor autoritare, a politicii de forță în toate formele de manifistare ale acesteia, afirmarea principiilor fiind avîntată de apariția și afirmarea unor semnificativi factori în sfera relațiilor interstatale.
85
Printre marile victorii ale reflecțiilor revoluționare și democratice în domeniul dreptului
internațional se prezintă a fi reliefată mai cu seamă afirmarea conținutului și particularităților im-portantelor principii de drept internațional, precum egalitatea suverană a statelor, neintervenția în afacerile interne ale statelor, care formează substanța acestui drept. În pofida faptului că evoluția și afirmarea acestor principii a parcurs un drum anevoios și complex, si, mai cu seamă, în ultimii ani, tendințe și dezvoltări noi, enunțarea lor, a marcat un moment de referință pe calea impunerii principiilor de drept internațional în calitate de reguli de comportament internațional. Întrucît, statele mari priveau principiile de drept internațional ca un instrument și o protecție a intereselor statelor mici, diplomația statelor mari și influen te au încercat să minimalizeze valoarea acestor
principii, să le slăbească conținutul și natura lor juridică și aria de aplicare. Astfel, pe parcursul afirmării și dezvoltării acestor principii, apar tot felul de doctrine și idei care au căutat să justifice limitarea suveranității statale, să creeze anumite excepții de la princ ipiul ne imixtiunii în afacerile
interne ale unui stat etc.
Odată cu crearea Societății Națiunilor se produce o schimbare substanțială în dreptul internațional,
acesta se transformă gradual și de o manieră lentă dintr-un drept al războiului într-un drept al păcii. Pactul de la Paris (Pactul Briand-Kellog) din 27 august 1928, prin incriminarea și scoaterea în afara legii a războiul de agresiune, dar și prin obligația sancționării prin mijloace pașnice a disputelor dintre state, se prezintă ca o mare izbîndă pentru fortificarea ordinii juridice internaționale.
84 Whiteman, Digest of International Law, vol.5, Department of State publication 7873, Washington, D.C., US.
Government Printing Office, 1965, p. 5-6.
85 Vezi pentru dezvoltări ale ideilor, Grigore Geamănu, Principiile fundamentale ale dreptului internațional con-
temporan, București 1967, Gheorghe Moca, Sistemul principiilor dreptului internațional, București, 1986.
DIP_3.indd 60 DIP_3.indd 60 10/13/2009 11:27:10 10/13/2009 11:27:10

61 Capitolul IV. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
Un moment crucial în vederea dezvoltării mai ample a dreptului internațional, l-au avut
Carta ONU și Declarația Adunării Generale a ONU privind principiile de drept internațional
ale relațiilor prietenești și de cooperare între state, în conformitate cu Carta ONU din 1970. Carta ONU enunță șapte principii fundamentale ale dreptului internațional:
1. principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța în relațiile internaționale sau
principiul neagresiunii;
2. principiul reglementării pe cale pașnică a diferendelor internaționale;1. principiul neamestecului în treburile interne ale altui stat sau principiul neingerinței;2. obligațiunea statelor de a coopera unele cu altele în conformitate cu Carta ONU;3. principiul egalității popoarelor și dreptul lor de a dispune de ele însele;4. principiul egalității suverane a statelor;5. principiul îndep linirii cu bună credință de către state a obligațiunilor asumate în confor-
mitate cu Carta ONU.
Dorința statelor de a plasa ca fundament al relațiilor lor principiile de drept internațional
și voința lor sinceră de a le respecta fără vre-o abatere și cu bună credință a fost proclamată într-o serie de documente internaționale din perioada postbelică. Diversificarea comunității internaționale, apariția unui număr considerabil de state, ca urmare a lichidării colonialismu-lui, extrem de eterogene din punct de vedere politic, economic, geografic, au impus, în același timp și necesitatea diversificării principiilor fundamentale și dezvoltarea conținutului acestora și afirmarea lor în calitate de norme de conduită internaționale. Prin urmare, cu prilejul afirmării suveranității politice a statelor, se dezvoltă și conceptul de suveranitate a statelor asupra tutu-ror bogățiilor sale naturale . Fără a pretinde în enumerarea tuturor documentelor internaționale cu relevanță în domeniul de referință, considerăm oportună prezentarea unora dintre ele care au fost adevărate jaloane în abordarea contemporană a principiilor fundamentale ale dreptului internațional.
Carta OSA, semnată la Bogota, la 30 aprilie 1948, dispune la art.5:„Statele americane reafirmă următoare principii:- dreptul internațional reprezintă standardul de conduită al statelor în relațiile lor mutuale;- buna credința va guverna relațiile dintre state;- înaltele scopuri pe care le promovează statele americane reclamă organizarea politică a
acestor state pe baza exercitării efective a democrației reprezentative;
– condamnă războiul de agresiune;- un act de agresiune contra unui stat american reprezintă un act de agresiune contra tuturor
celorlalte state americane;
– disputele cu caracter internațional care se ivesc între două sau mai multe state americane
vor fi soluționate prin mijloace pașnice;
– cooperarea economică este fundamentală pentru prosperitatea continentului american;- statele americane proclamă drepturile fundamentale ale individului fără distincție de rasă,
sex, religie, credință etc.
Pe parcursul anilor, aceste principii au cunoscut o dezvoltare și îmbogățire continuă. Unele documente au enunțat un număr mai mic de principii, mai cu seamă Declarația de
la Bandung din 1955, dedicată sprijinirii păcii generale și colaborării, sau mai mare de principii, cu prilejul semnării unor declarații bilaterale de diverse state. Astfel, momente mai semnificative ale procesului de cristalizare a principiilor fundamentale au fost: Conferința de la Cairo din 1957 de solidaritate a țărilor din Asia și Africa; Conferința de la Accra din 1958 a țărilor africane; Conferința de la Addis-Abeba din 1963 a țărilor africane; Conferința pentru Securitate și Coo-
DIP_3.indd 61 DIP_3.indd 61 10/13/2009 11:27:11 10/13/2009 11:27:11

Drept Internațional public 62
perare în Europa, care a adoptat în 1975 Actul Final, document de cea mai deosebită importanță
pentru stabilirea unor relații de respect mutual între statele continentului european; negocierea și adoptarea unor importante documente de către Adunarea Generală a ONU.
Este un fapt îndeosebi recunoscut că un moment de mare importanță în acest proces de codi-
ficare a principiilor de drept internațional l-a constituit negocierea mai mult timp, și adoptarea la 24 octombrie 1970, a Declarației privind principiile de drept internațional ale relațiilor de prietenie și cooperare dintre state, document ce a constituit un prilej important pentru afirmarea și preciza-rea conținutului unor principii care au fost doar enunțate și enumerate în Carta ONU, fără însă a preciza conținutul lor juridic. Textul acestei declarații a fost elaborat pe parcursul mai multor ani, începînd din 1964, în cadrul lucrărilor unui comitet special format din 31 de state. Carta dreptu-rilor și îndatorilor economice ale statelor din 1974, este următorul document, care desăvîrșește opera din 1970, afirmînd cu mai mare intensitate necesitatea respectării ferme a principiilor de drept internațional, mai cu seamă cele care guvernează relațiile economice dintre state.
Declarația privind principiile care guvernează relațiile dintre statele participante la Conferința
pentru Securitate și Cooperare în Europa din 1975 enunță și dezvoltă zece principii fundamentale. La cele expuse în Carta ONU și Declarația Adunării Generale din 1970 au mai fost reținute încă trei:
1. principiul inviolabilității frontierelor;2. principiul integrității teritoriale a statelor;3. principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.Pe aceeași undă de preocupări și tendințe, Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din 21
noiembrie 1990 avea să reitereze importanța celor zece principii reținute în Actul final de la Hel-sinki menționînd că … ”înfăptuirea deplină a tuturor angajamentelor CSCE trebuie să reprezinte temelia inițiativelor statelor europene, pentru ca națiunile și popoarele de pe continentul euro-pean să trăiască potrivit aspirațiilor lor” .
În ultimii ani, în cadrul ONU se examinează dezvoltarea și codificarea unor principii im-
portante ale dreptului internațional. Datorită importanței lor covîrșitoare în menținerea păcii și securității internaționale, procesul de afirmare și dezvoltare a principiilor de drept internațional nu este unul desăvîrșit. În prezent, are loc consacrarea și formarea unor noi principii fundamen-tale ale dreptului internațional ca cel al dezarmăr ii, protecției mediului înconjurător, securității
colective, coexistenței pașnice.
Perspectivele înfăptuirii cooperării în Europa, în contextul documentelor de la Helsinki, Pa-
ris, etc., impune luarea în considerare a intereselor tuturor statelor, interese ce solicită soluții acceptabile pentru toți și adoptate cu consimțămîntul tuturor.
Concluzia pe care o putem formula în raport cu evoluția și afirmarea principiilor funda-
mentale ale dreptului internațional este aceea că, pe măsura creșterii complexității societății internaționale și a dezvoltării dreptului internațional public, se conturează noi principii care, afirmate larg de comunitatea internațională, pot deveni fundamentale.
§ 2. Noțiunea și elementele de baz ă ale principiilor fundamentale
ale dreptului interna țional
Prin urmare, aceste principii fundamentale ale dreptului internațional, care domină în-
treaga sa materie, reprezintă niște reguli de conduită cele mai generale, ale căror respectare este indispensabiă pentru dezvoltarea relațiilor prietenești și de cooperare între state, pentru
menținerea păcii și securității internaționale.
DIP_3.indd 62 DIP_3.indd 62 10/13/2009 11:27:11 10/13/2009 11:27:11

63 Capitolul IV. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
Principiile fundamentale ale dreptului internațio nal constituie partea esențială a sistemu-
lui de norme de drept internațional. Ele sunt niște reguli de conduită de maximă generalitate, universal valabile, juridic obligatorii pentru subiectele de drept internațional, care au fost create în baza acordului de voință al statelor. Astfel, dicționarul de drept internațional public definește principiile fundamentale ale dreptului internațio nal ca fiind „reguli de maximă generalitate, re-
cunoscute tacit sau expres de toate statele lumii ca obligatorii pentru acestea în relațiile de coop-erare dintre ele” . O altă definiție consacrată principiilor fundamentale ar conține după părerea noastră mai multe elemente definitorii ale acestora. Astfel, prin princ ipiu fundamental de drept
internațional înțelegem „o prescripție normativă ce se caracterizează printr-un înalt nivel de ab-stractizare, dând expresie unei valori internaționale universal acceptată și care guvernează con-duita subiectelor de drept internațional” .
Deosebita importanță a principiilor, ca norme de bază ale relațiilor interstatale, în societatea
contemporană este marcată în particular de următoarele caracteristici, elemente, care scot în re-lief caracterul, valoarea lor perenă, actualitatea lor în viața internațională.
Principiile fundamentale ale dreptului internațional constituie normele cele mai importante
de drept internațional, servind ca bază pentru întregul sistem de drept internațional. Ele au car-acter de o maximă generalitate , atît din punct de vedere al substanței, acoperind toate domeniile
ale raporturilor pe care dreptul internațional le reglementează, cît și prin aplicarea lor în relațiile interstatale. În raport cu alte principii ale dreptului internațional, specifice unor ramuri distincte ale acestuia, ele reprezintă elementul esențial al sistemului de drept internațional. Drepturile și
obligațiile care decurg din conținutul raporturilor reglementate de acestea au, de asemenea, un caracter foarte general. Afară de aceasta, ele se aplică tuturor domeniilor de cooperare dintre state, fiind denumite și universale . Vocația universală a principiilor fundamentale ale dreptului
internațional public se manifestă prin faptul că ele se aplică raporturilor juridice internaționale în universalitatea lor. Considerăm, că aceste principii realizează într-un fel o sinteză a ansamblului normelor de drept internațional, generalizarea maximă a acestora, stabilind cu cea mai mare autoritate drepturi și îndatoriri cu caracter universal, menite să asigure protecția acelor valori fundamentale, cărora toate statele le acordă o deosebită importanță.
Afară de aceasta, participanții la raporturile juridice internaționale trebuie să-și conformeze
comportamentul lor indiferent de locul unde aceștia acționează. Principiile fundamentale au și un caracter juridic . Iar faptul că ele au fost afirmate și consfințite în cele mai importante documente
internaționale ale contemporaneității accentuiază și mul mult acest caracter.Ele sunt obligatorii pentru întreaga comunitate internațională a statelor. Astfel, art. 2 pct. 6 din Carta ONU prevede că „Organizația va asigura ca statele care nu sunt membre ale Națiunilor Unite să acționeze în confor-mitate cu aceste principii, în măsura necesară menținerii păcii și securități internaționale” .
Afară de aceasta, putem evidenția caracterul politic al principiilor de drept internațional. În lit-
eratura de specialitate dar și în practica internațională a statelor s-a insistat, dar și se insistă asupra faptului că statele sunt tentate să recurgă în mod prioritar la modalități politice de soluționare a conflictelor. Astfel, politica poate determina afinități temporare sau de lungă durată în relațiile dintre state, la fel de bine după cum poate cauza ostilități de durată, dictate de rivalități ce nu pot fi conciliate cu ușurință, și care influențează cu siguranță întregul climat internațional. Un exemplu î-l constituie rivalitățile dintre SUA și ex-URSS, antagonismul dintre cele două alianțe create de aceste puteri, care au guvernat puternic relațiile dintre sta te, relațiile internaționale în general, pe parcursul
a 45 ani.
86 Principiile de drept internațional, ele însele principii politice care au avut o îndelungată
86 Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internațional public, București 1993, p.154.
DIP_3.indd 63 DIP_3.indd 63 10/13/2009 11:27:12 10/13/2009 11:27:12

Drept Internațional public 64
evoluție și afirmare și au sfîrșit prin a fi cuprinse în documente internaționale importante, au toate
șansele să devină norme de conduită, general acceptabile, atît din punct de vedere politic cît și jurid-ic. Și ceea ce individualizează principiile politice de cele juridice este aceea că încălcarea principiilor
juridice atrage responsabilitatea internațională a statelor, cu sancțiunile ei specifice.
87
Principiile fundamentale ale dreptului internațional apără cele mai importante valori pentru
societatea internațională, pentru participanții la raporturile juridice internaționale și în general, pentru toată omenirea în ansamblul său. Valori cum ar fi pacea și securitatea internațională, colaborarea dintre state, egalitatea suverană a statelor dar, în special, ființa umană care consti-tuie obiect al preocupărilor societății internațio nale contemporane, reprezintă valori protejate de
principiile fundamentale ale dreptului internaționa l, valori care reprezintă esența, miezul drep-
tului internațional.
Principiile fundamentale au o valoare juridică egală , ne fiind supuse unei ierarhizări. Astfel,
toate aceste principii au aceeași forță juridică, ne putând fi invocată prioritatea unuia față de altul. Unii le consideră mai mult niște imperative morale, decît norme de ius cogens , încercînd chiar să
minimalizeze rolul lor ca norme de comportament, considerîndu-le ca simple indicații orienta-tive, iar nu reguli concrete, practice aplicabile în re lațiile interstatale. Faptul că principiile fun-
damentale sunt enunțate într-o serie de documente internaționale denotă valoarea și caracterul lor obligatoriu. Chiar și în condițiile în care comunitatea internațională se diversifică profund, acceptă forme tot mai variate de cooperare, fie în baza metodelor clasice de colaborare, fie în baza metodelor de integrare, considerăm că principiile fundamentale ramîn a fi niște reguli esențiale de conduită, fără de care coabitarea statelor ni se pare imposibilă.
O altă caracteristică importantă ține de interdependența principiilor fundamentale . Deoarece
fiecare dintre principiile fundamentale se afirmă prin celelalte principii. Mai mult decât atât, un principiu nu va putea fi privit, conceput, interpretat și aplicat decât în contextul întregului sistem de principii fundamentale ale dreptului internațional. Această interdependență postulează înțelegerea dezideratului aplicării lor unitare în viața internațională a statelor, fără nici un fel de rezerve, condiționare sau discriminare. Principiile fac parte din categoria normelor jus cogens de
drept internațional, chintesența regulilor de mo rală și de a celor de drept internațional, norme
de la care nu se admite nici o derogare, și care proiectează pe locul de frunte al raporturilor dintre națiuni valorile fundamentale pentru ordinea juridică internațională cum ar fi pacea și securitatea internațională. Principiile de drept internațional au un caracter dinamic , ca urmare
a tendinței afirmării permanente a unor noi laturi ale principiilor fundamentale, dar și apariția unor principii noi, cu prilejul desprinderii unor noi norme de conduită internaționale. Principiile
direcționează comportamentele statelor în relațiile lor mutuale, și asigură în baza princ ipiului
echității armonizarea intereselor fiecărui stat cu interesele întregii comunități internaționale. Considerăm că respectarea lor reprezintă o condiție sine qua non pentru evitarea stărilor conflic-
tuale dintre state.
§ 3. Conținutul juridic al principiilor fundamentale ale dreptului interna țional
În continuare vom face o analiză a principiilor fundamentale ale dreptului internațional,
supunându-le unui examen minuțios, în funcție de conținutul lor juridic, pornind anume de la egalitatea juridică a principiilor fundamentale.
87 Alexandru Bolintineanu, Sistemul principiilor de drept internațional, București 1986, p.127.
DIP_3.indd 64 DIP_3.indd 64 10/13/2009 11:27:12 10/13/2009 11:27:12

65 Capitolul IV. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
Principiul neagresiunii
În virtutea acestui principiu, în prezent războiul este considerat cea mai gravă crimă
internațională. Primul act care consacră acest princ ipiu este Pactul General de renunțare la război
ca instrument al politicii naționale a statelor din 27 august 1928, cunoscut și sub denumirea de Pactul Biand-Kellogg. Acest pact condamnă războiul ca mijloc de reglementare a diferendelor internaționale și renunțare la război ca instrument de politică națională în relațiile reciproce din-tre state (art.1). Astfel, războiul de agresiune este scos în afara legii internaționale, iar dreptul internațional se transformă dintr-un drept al războiului într-un drept al păcii.
Astfel, primele încercări de limitare a recurgerii la forță în relațiile internaționale și de re-
glementare pașnică a diferendelor internaționale au apărut în a doua jumătate a sec. XIX-lea, dar fără prea mari incidențe asupra statelor. Unele acțiuni de scoatere a războilui în afara legii au avut loc abia în perioada interbelică sub egida Societății Națiunilor. Pactul Societății Națiunilor instituia obligația de neagresiune, însă, în același timp , lăsa la dispoziția statelor dreptul de a în-
cepe război după epuizarea mijloacelor pașnice de reglementare a diferendelor. Cu alte cuvinte, războiul nu a fost scos în afara legii ci doar limitat.
Un moment crucial în evoluția dreptului internațional o are semnarea la Paris a Pactului
Briand-Kellog.
După Pactul Briand Kellog mai putem aminti un alt instrument juridic internațional care con dam-
nă agresiunea și anume Tratatul de neagresiune și conc iliere, semnat la Rio de Janeiro, la 10 octombrie
1933, denumit și Pactul Saaveda Lamas, după numele ministrului de externe argentinian.
Carta ONU definește în art. 2, principiul neagresiunii astfel: „Toți membrii orga nizației
se vor abține, în relațiile internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau folosirea ei, atât împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, cât și în alt mod incompatibil cu scopurile ONU” .
Actul Final de la Helsinki, din anul 1975, precizează conținutul acestui principiu și prevede
o serie de garanții juridice pentru realizarea în practică a acestui princ ipiu cum ar fi abținerea
de la orice act care constituie o amenințare cu forța sau o folosire directă sau indirectă a forței împotriva altui stat, abținerea de la orice act de constrângere economică față de un alt stat, realizarea dezarmării generale a statelor, crearea unui climat de încredere și respect între popoare și state și respectarea principiului că toate diferendele internaționale treb uie soluționate numai
prin mijloace pașnice.
Din prevederile Cartei ONU, a Declarației din 1970, ale Actului Final de la Helsinki din 1975
și a altor acte internaționale rezultă că prin termenul de forță trebuie să se înțeleagă nu doar forța armată, ci orice act de constrângere economică, politică sau de altă natură exercitat de un stat împotriva altui stat, și care aduce atingeri grave independenței statului respectiv, păcii și securității internaționale. Prin urmare, agresiunea economică și cea ideologică, pot crea pericole la fel de mari
pentru independența, și înăsi existența a statelor amenințate și atacate, ca și cea militară.
Cerința adoptării unei definiții a agresiunii cu caracter de universalitate a fost realizată
sub auspiciile ONU, fiind definită agresiunea armată, care ne având calitate de izvor de drept, nu produce efecte juridice. Vom dezvolta imediat conținutul rezoluției, important este însă să constatăm că deocamdată nu există o definiție convențională a agresiunii. Acesta este motivul pentru care crima de agresiune nici nu a fost reținută, decât într-un mod enumerativ de Statutul Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma, la 17 iulie 1998, precizându-se că ea va intra în competența Curții doar atunci când se adopta o definiție convențională.
Astfel, definiția agresiunii, adoptată de Adunarea Generală în 1974, arată că prin agresiunea
armată se înțelege folosirea forței armate de către un stat împotriva suveranității teritoriale
DIP_3.indd 65 DIP_3.indd 65 10/13/2009 11:27:13 10/13/2009 11:27:13

Drept Internațional public 66
sau independenței politice a altui stat, sau în orice altă manieră incompatibilă cu Carta ONU,
după cum se prevede în prezenta definiție”(art.1). Pentru calificarea agresorului se aplică regula
priorității în timp,adică cine a comis primul actele de agresiune este considerat agresor” . Definiția din 1974 enumeră anumite acte, care săvârșite cu prioritate în timp constituie acte de agresiune. Această enumerare nu are caracter ehaustiv ci doar unul explicativ, lăsând în sarcina Consiliului de Securitate al ONU să completeze lista actelor concrete de agresiune enumerate de ea.
Actele prevăzute de definiția agresiunii din 1974 sunt următoarele:a. invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forțele armate ale altui stat, sau orice
ocupație militară, chiar temporară, rezultând dintr-o astfel de invazie sau un astfel de atac, sau orice anexare prin folosirea forței a teritoriului unui stat sau a unei părți din teritoriul său;
b. bombardarea de către forțele armate ale unui stat a teritoriului altui stat, sau folosirea
oricăror arme de către un stat împotriva teritoriului altui stat;
c. blocada navală a porturilor și coastelor unui stat de către forțele armate ale altui stat;d. atacarea de către forțele armate ale unui stat a forțelor armate terestre, navale, sau aeriene
ale altui stat sau a marinei ori aviației civile a acestuia;
e. folosirea forțelor armate ale unui stat, care sunt staționate pe teritoriul altui stat, cu acor-
dul acestuia, contrar condițiilor prevăzute în acord sau orice prelungire a șederii acestor forțe armate pe teritoriul statului după expirarea acordului;
f. fapta unui stat de a admite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziția altui stat, să fie fo-
losit de către acesta din urmă pentru a comite un act de agresiune împotriva unui stat terț;
g. trimiterea de către un stat sau în numele său de bande sau grupuri înarmate,de forțe ne-
regulate de mercenari pentru a se deda la acte de violență împotriva altui stat, de o gravitate asemănătoare cu a actelor enumerate mai sus sau faptul de a se angaja în mod substanțial, la o astfel de acțiune (art.3).
Definiția agresiunii precizează că nici un considerent de orice natură ar fi el, politică,
economică, militară, nu poate justifica agresiunea.
Dreptul internațional actual, admite în mod cu totul excepțional trei cazuri când se poate
recurge la forță în relațiile internaționale:
1. dreptul la autoapărare individuală sau colect ivă. În cazul în care un stat agresor atacă un
alt stat, acesta din urmă are dreptul inerent la legitima apărare, în virtutea art. 51 al Cartei ONU- acest drept se exercită până când Consiliul de Securitate va lua măsuri necesare pentru restabili-rea păcii și securității internaționale;
2. măsuri colective de constrângere. Atunci când se constată o amenințare la adresa păcii, o
încălcare a păcii, sau un act de agresiune, Consiliul de Securitate în virtutea unei Rezoluții, poate dispune crearea forțelor multinaționale care să lupte împotriva celor care periclitează pacea și securitatea internațională;
3. dreptul popoarelor aflate sub dominație colonială, de a lupta pentru dobândirea
independenței. Acest drept a fost reflectat în De clarația privind acordarea independenței țărilor
și popoarelor coloniale, din 1960.
În perioada de pînă la adoptarea Cartei Națiunilor Unite în 1945 existau patru surse semni-
ficative de controversă în aplicarea regimului juridic al obligației de ne recurgere la forță sau la amenințarea cu forța.
Sursele controversei erau după cum urmează:(a) Dreptul pretins al intervenției prin forță pentru a proteja cetățenii.(b) Intervenția hegemonială în temeiul acordurilor regionale în absența autorizației exprese
a Consiliului de Securitate.
DIP_3.indd 66 DIP_3.indd 66 10/13/2009 11:27:13 10/13/2009 11:27:13

67 Capitolul IV. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
(c) Intervenția prin forță într-un stat în temeiul acordului suveranității teritoriale și
(d) Intervenția prin forță sub forma asistenței mișcărilor naționale pentru emancipare, di-
rijînd conflicte armate pentru atingerea independenței.
Protecția cetățenilor a fost una dintre justificările invocate de Statele Unite în legătură cu
recurgerea la forță împotriva Panamei în 1989.88 În examinarea practicii de către Dr. Christine
Gray, aceasta observă că puține state acceptă un drept legal de a proteja cetățenii săi peste ho-tare.
89 Unii autori privesc dreptul de a proteja cetățenii prin recurgerea la forță ca un aspect al
dreptului de autoapărare ce ține de dreptul vamal.90
A doua sursă a controversei implicate ține de intervenția hegemonială în temeiul acordurilor
regionale, în absența autorizației exprese a Consiliului de Securitate, în concordanță cu art. 52 și 54 ale Cartei (exemple de acest gen servind acțiunile întreprinse de OSA în criza bombardării din Cuba, 1962; rolul Pactului de la Varșovia în contextul invaziei sovietice asupra Cehoslovaciei, 1968 etc.).
A treia sursă a controversei este frecvența intervenției întemeiată pe acordul suveranității
teritoriale.
91 Titlul unei asemenea intervenții este clar : acordul statelor. Problema este, bineînțeles,
faptul că în multe cazuri statutul guvernului care își dă acordul este problematic. Scenariul, în cel mai rău caz, este situația în care guverne de facto concurente organizează intervenția străină.
A patra sursă a controversei, în perioada dintre 1945-1990, era existența unor mișcări
naționale liberale recunoscute și legalitatea asistenței externe acordate unor asemenea mișcări.
92
În 1974 Asambleea Generală a Națiunilor Unite a admis ca Observatori acele mișcări liberale
care au fost recunoscute de organizațiile regionale la acel timp. O asemenea recunoaștere a fost acordată mișcărilor din Angola, Mozambic, mișcării Palestiniene și Rhodesiene.
Este necesar de a continua examinarea altor surse de controversă începînd cu 1990. Prima sursă
particulară de problemă în această perioadă este autorizarea de către Consiliul de Securitate a re-curgerii la forță de către state individual, sau de un grup de state, prin intermediul acțiunilor de constrîngere delegată.
93 Acțiunea din 1950 din Koreea a fost precursoarea acestui fenomen. Un caz
major de delegare a urmat după invazia Kuwait-ului de către Irak în 1991. În Rezoluția 678, Consi-liul de Securitate a autorizat recurgerea la forță împotriva Irakului de către un grup de state asistînd Kuwaitul și acționînd prin mijlocul autoapărării colective în concordanță cu art. 51 al Cartei.
94
O asemenea acțiune are un temei legal independen t în art. 59 al Cartei și este justificabilă,
în particular, în absența forțelor de apărare ale Națiunilor Unite. Oricum, acordarea de puteri delegate de către Consiliul de Securitate poate și uneori chiar determină conferirea unei pseudo-
88 Vezi Wedgwood, Columbia Journal of Trans. Law , Vol. 29, 609, Chesterman in Essays in Honour of Ian Brownlie
(1999), 57-94.
89 International law and the use of force (2000, 108).
90 Vezi Bowett, Self-defence in International Law (1958); Waldock, Hague Academy, Recueil des Cours, Vol. 81, 451,
466-7; Dinstein, War, Aggression and Self-defence (3rd edn., 2001), 203-7. Vezi de asemenea Bowett in Cassese
(ed.). the Current Legal Regulation of the Use of Force (1986), 39-55; și Franck, Recourse to France (2002), 76-96.
91 Vezi Brownlie, op. Cit., 317-27.
92 Vezi Abi/Saab, Hague Academy, Recueil des Cours , Vol. 165, 371-2; vol 207, 410-16; Cassese, Self-determination
of Peoples (1995), 150-5; Gray, International Law and the Use of Force (2000), 45-50; Shaw, International Law (4th
edn., 19979, 173-5.
93 Blokker, Europ. Journ. , vol. 11, 541-68; Dinstein, War, agression and Self-defence (3rd edn., 2001), 256-73;
Sarooshi, The United Ntions and the Development of Collective Security (1999); Gray, International Law and the Use
of Force (2000), 165-99; Sicilianos, 106 REDIP (2002), 5-50.
94 De fapt autorizația Consiliului de Securitate nu este necesară în cazuri de autoapărare: vezi Kaikobad, 63 BY
(1992), 299-366.
DIP_3.indd 67 DIP_3.indd 67 10/13/2009 11:27:14 10/13/2009 11:27:14

Drept Internațional public 68
legitimități operațiunilor militare care au obie ctive politice nelegate de menținerea păcii adevărate
sau acțiunilor de constrîngere.
Atrocitățile din New Y ork și Washington în septembrie 2001, așa înspăimîntătoare cum au
fost, au implicat un fenomen deja familiar pentru o serie de state (Marea Britanie, Israel, Nicara-gua etc.) – terorismul internațional. Nu există nici o categorie a „dreptului terorismului” și proble-mele trebuie să fie caracterizate în concordanță cu domeniile aplicabile ale dreptului internațional public: jurisdicție, justiție criminală internațională, responsabilitatea statului și așa mai departe. Actuala concentrare are ca obiect forța, în absența unui consimțămînt al suveranității teritoriale, de către state individuale, pentru a exclude sau a înlătura sursele de terorism.
În principiu, se aplică criteriul obișnuit. Dacă atacul terorist implică responsabilitatea unui
stat, poate, în dependență de circumstanțe, constitui un atac armat și prin urmare poate justifica acțiunea sub formă de autoapărare.
Prima rezoluție a Consiliului de Securitate adoptată după evenimentele din 11 septembrie
2001 se referă expres la dreptul inerent la autoapărare individuală sau colectivă în conformi-tate cu Carta.
95 Ca răspuns la atacurile individuale sau de către diferite popoare (nu cel afganez)
Statele Unite au adoptat viziunea că guvernarea de facto a Afganistanului era complicită și s-a
recurs la forță militară pentru a înlătura guvernarea și pentru a extirpa organizația responsabilă de atacurile în New Y ork și Washington și a susținătorilor afganezi. Într-o viziune a datelor de evidență, operațiunile americane erau parțial un răspuns la un atac armat, responsabilitate atașată guvernării afganeze de facto și parțial acțiune prin intermediul unei autoapărări anticipate pentru
a exclude sursele de terorism pentru viitor.
Problemele aproape fără soluție ale politicii apar. Este dificil de a aduce schimbări regimului
de forță în contextul conceptului autoapărării sau principiului autodeterminării popoarelor.
În 1999 zece state membre ale NATO au montat o campanie de bombardare împotriva Iu-
goslaviei fără autorizația Consiliului de Securitate și în absența oricărei alte justificări fondate pe prevederile Cartei Națiunilor Unite. Cel puțin unele state au implicat necesitatea susținută și
urgentă pentru intervenție umanitară. Ultima problemă în asemenea crize, precum criza legată de Irak în 2003, nu este dacă folosirea forței poate fi justificată prin cazurile prevăzute de Cartă, dar cine face determinarea că o asemenea acțiune este necesară. Sistemul de securitate bazat pe rolul primar al Consiliului de Securitate nu este o schemă abstractă, dar reflectă consensul internațional că statele individuale sau un grup de state nu pot recurge la forță (pentru alte sco-puri decît autoapărarea) cu excepția autorizației exprese a Națiunilor Unite.
În concluzie, este necesar să reamintim contextele legale diverse în care apar determinările
folosirii sau amenințării cu forță. Principalele sunt următoarele:
a) Incidența responsabilității statului pentru actele ilegale sau omisiuni și obligația rezultată
de a plăti reparații
b) Responsabilitatea criminală a persoanelor pentru actele de agresiune: o asemenea respon-
sabilitate a fost impusă de Tribunalele Internaționale la Nuremberg și Tokyo după cel de-al doilea război mondial.
c) Există, de asemenea, problema (încă nerezolvată) a responsabilității criminale a statelor
pentru actele de agresiune.
d) Aplicarea Cartei Națiunilor Unite de către organele politice și, în particular, exercitarea de
către Consiliul de Securitate a competenței sale conform Capitolului VII al Cartei vizînd „orice amenințare la adresa păcii, încălcare a păcii sau act de agresiune” .
95 Vezi Rezoluția 1368 (2001), 12 septembrie 2001; și Rezoluția 1373 (2001), 28 septembrie 2001.
DIP_3.indd 68 DIP_3.indd 68 10/13/2009 11:27:14 10/13/2009 11:27:14

69 Capitolul IV. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
e) Aplicarea prevederilor convențiilor multilaterale privind autoapărarea colectivă și/sau
menținerea păcii regionale.
f) Aplicarea prevederilor tratatelor bilaterale de asistență reciprocă sau cooperare, comerț
și navigare.96 Asemenea tratate pot prevedea o clauză jurisdicțională referitoare la Curtea
Internațională în cazurile în care statele răspunzătoare nu au acceptat altfel jurisdicția Curții.
Principiul egalității suverane a statelor
Încă din secolul al 16–lea, ca o reacție la inegalitatea practicată și la arbitrariul marilor put-
eri s-a arătat necesitatea recunoașterii egalității în drepturi a statelor. Hugo Grotius releva că
principiul egalității între indivizi își găsește expresie și relațiile dintre state, iar Pufendorf avea să sublinieze că egalitatea statelor este o expresie a suveranității lor.
97
În ultimele decenii s-a dezvoltat o literatură bogată despre egalitatea suverană a statelor,98 ac-
centuîndu-se semnificația pe care o are acesta în promovarea unor relații de înțelegere între state.
Dreptul la suveranitate și independență a fost mult teoretizat de juriști de prestigiu. În opinia
profesorului George Plastara „dreptul de suveranitate consistă în aceea că statul este stăpîn de a hotărî așa cum crede de cuviință asupra intereselor sale și de a găsi el însuși mijloace pentru a înfăptui ceea ce consideră că este conform acelor interese” .
99
În cadrul sistemului principiilor de drept internațional un loc aparte îl deține principiul
egalității suverane ale statelor.
Suveranitatea de stat reprezintă un principiu atât al dreptului intern cât și al dreptului
internațional. Suveranitatea reprezintă dreptul unui stat de a rezolva liber și după propria sa apreciere problemele sale atât în plan intern cât și extern, fără a transgresa în nici un fel dreptu-rile altor state și nici principiile fundamentale ale dreptului internațional. Suveranitatea statului este unitară și presupune respectarea suveranității altor state. În ceea ce privește caracteristicile
suveranității de stat, aceasta implică independența deplină politică și economică a statului, drep-tul acestuia de a fundamenta și a realiza după cum am menționat propria sa politică externă și internă. Suveranitatea se caracterizează prin exclusivitate, în sensul că pe teritoriul unui stat nu pot coexista, în principiu două suveranități, ci doar una sin gură.
Una din consecințele principale ale egalității suverane o reprezintă inalienabilitatea și indivi-
zibilitatea teritoriului de stat. Inalienabilitatea semnifică ca prerogativele esențiale ale suveranității nu pot fi cedate sau transferate, iar prin indivizibilitate se înțelege că atributele suveranității nu pot fi fragmentate, nu pot aparține mai multor titulari, cu alte cuvinte inadmisibilitatea oricărei atin-geri aduse teritoriului unui stat prin acte de agresiune sau a unor acțiuni de alipire cu forța, de dez-membrare a unui teritoriu sau de modificare prin constrângere a frontierelor unui stat. Legătura puternică a suveranității cu toate celelalte principii este reliefată de faptul că din suveranitate de-curg direct o serie de consecințe juridice precum: suveranitatea permanentă asupra bogățiilor și resurselor naturale, dreptul de liberă alegere a re gimului social-politic, integritatea frontierelor
96 Vezi cazul Oil Platforms (Iran v. Statele Unite) (Obiecții preliminare) Rapoartele CIJ (1996), 803 și cazul
Nicaragua (Nicaragua v. Statele Unite) Rapoartele CIJ (1986), 14, 115-17, 135-42.
97 Dumitru Mazilu, Drept internațional public, Volumul I, București 2005, pag. 209.
98 Vezi Grigore Geamănu, Principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan, București 1973,
pag. 90-91; Boutros Ghali, Le principe de l’ egalite des Etats et les organisations internationales, în R.C., II, 1960 etc.
99 George Plastra, Manual de drept internațional public, București, 1927, p.163, citat după Nicolae Ecobescu,
Victor Duculescu, op. cit., p. 120.
DIP_3.indd 69 DIP_3.indd 69 10/13/2009 11:27:15 10/13/2009 11:27:15

Drept Internațional public 70
statului, dreptul de a stabili relații oficiale, de a participa la viața internațională, de a adopta orice
măsuri necesare pentru conducerea vieții interne și externe a poporului respectiv.100
Egalitatea statelor este unul din principiile cele mai familiare și cel mai frecvent reiterate în
dreptul internațional modern.101
Principiul egalității în drepturi a statelor a fost acceptat gradual și recunoscut prin nume-
roase tratate și convenții internaționale, deși de foarte multe ori discrepanțele de putere politică, economică, militară a făcut ca el să nu se poată aplica în integritatea lui. În multe situații, marile puteri au nesocotit prevederile acestui principiu, acționînd cu disprețul acestuia, astfel, la reuniu-nile de la Berlin, în anul 1878, Versailles 1919, și Y alta 1945, statele mari aveau să decidă singure asupra chestiunilor care interesau statele mici, fără consultarea acestora din urmă.
Dreptul la egalitate este o consecință directă a dreptului la suveranitate și independență, care
postulează că toate statele se bucură de drepturi și obligații egale, în calitatea lor de membri ai comunității internaționale. Egalitatea în drepturi a statelor se afirmă astăzi ca un princ ipiu
esențial al dreptului internațional, fiind geru de conceput astăzi nesocotirea lui în cadrul relațiilor internaționale.
Conținutul principiului egalității suverane a statelor este format din anumite drepturi și
obligații care le revin. Din acest princ ipiu decurg următoarele drepturi ale statelor: dreptul lor
la personalitate internațională, dreptul statului de a i se respecta integritatea teritorială, dreptul inerent la legitimă apărare, dreptul de a-și stabili singur sistemul său economic, cultural și nor-mativ, dreptul de a defini și conduce în mod liber relațiile sale cu alte state conform dreptului internațional, dreptul de a aparține sau nu organizațiilor internaționale, de a fi sau nu parte la tratate bi sau multilaterale, dreptul de participa la conferințe internaționale, dreptul de legație activă și pasivă etc. Acest principiu mai prevede însă și unele ob ligații pentru state cum ar fi re-
spectarea suveranității altor state, să respecte personalitatea internațională a celorlalte state și să îndeplinească cu bună credință obligațiile sale internaționale.
Afară de aceasta, acest princ ipiu mai presupune că toate statele indiferent de factorii geopo-
litici au aceleași drepturi și obligații fundamenta le așa cum rezultă din dreptul internațional cum
ar fi egalitate de capacitate juridică a statelor de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații pe plan internațional, participarea statelor în condiții de egalitate la crearea dreptului internațional, la conferințe internaționale, la organizații in ternaționale precum și aplicarea în mod egal a drep-
tului internațional tuturor statelor. Astfel, este necesar să precizăm că egalitatea în drepturi ca
principiu care decurge din cel al suveranității statelor, nu presupune egalitatea de facto între state,
ci doar capacitatea egală din punct de vedere jur idic de a dobândi drepturi și obligații în relațiile
internaționale. De fapt, inegalitățile care există într e state reprezintă niște realități care nu pot fi
schimbate prin drept. Egalitatea în drepturi, însă, semnifică altceva, adică egalitatea statutului lor juridic în relațiile internaționale.
Fiind o pare integrantă a dreptului internațional, princ ipiul egalității în drepturi a statelor
implică nulitatea tratatelor inegale impuse de statele puternice unui stat mai slab prin utilizarea inegalității de fapt existente între părțile contractante. Tocmai de aceea se impune respectarea de către toți și față de toți a principiului egalității în drepturi a statelor, mari, mijlocii, mici, se
cere luarea de poziții decisive împotriva oricărei încălcări a drepturilor popoarelor, condamnarea
agresiunii sub orice formă, repudierea forței, pentru primatul dreptului în relațiile internaționale,
100 Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internațional public, București 1993, pag. 157.
101 Philip C. Jessup, The equality of states as dogma and reality: I. Introduction, Political Scientific Quarterly,
1945, p.527-531, citat după Whiteman’s Digest of international law, vol.5, p.144.
DIP_3.indd 70 DIP_3.indd 70 10/13/2009 11:27:15 10/13/2009 11:27:15

71 Capitolul IV. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
respectarea egalității în relațiile dintre state.102 Este indiscutabil faptul că principiul egalității în
drepturi a statelor reprezintă o condiție indispensabilă a cooperării între toate statele lumii. Ne-socotirea acestor consecințe evidente ale egalității în drepturi, de iure și de facto , denotă o lipsă
de realism, precum și lipsă de fundament moral, politic, normativ al oricărei încercări de a nega statelor, indiferent de poziție geografică, putere, influență, vre-unul din drepturile ce decurg din principiile general recunoscute ale dreptului internațional. În virtutea egalității în drepturi, abso-lute sau funcționale, fiecare stat dispune de un drept egal să-și manifeste, în mod expres sau tacit, consimțămîntul în procesul de elaborare a normelor de drept internațional, statele neputînd crea norme de drept, pe care le-ar impune minorității, potrivit dezideratului că nici un stat nu este obligat să dea curs unei reguli contrare voinței sale.
103 Acest fapt denotă importanța particulară
a egalității efective în drepturi ca o cerință a colaborării statelor, a relațiilor dintre ele, ceea ce constituie o garanție pentru asigurarea păcii și bunei conviețuiri în lume.
Strâns legate de princ ipiul egalității suverane a statelor sunt principiul integrității teritoriale și
principiul inviolabilității frontierei de stat.
Dreptul la integritate teritorială și la inviolabilitatea frontierelor este un corolar al suveranității
și independenței naționale. După cum a fost menționat în hotărîrea Curții Internaționale de Justiție din 9 aprilie 1949, în cauza Strîmtorii Corfu
104, „între statele independente, respectarea
suveranității teritoriale este una din bazele esenți ale ale raporturilor internaționale” . Teritoriul
fiecărui stat este intangibil, inalienabil, și el nu poate constitui obiectul vre-unei aproprieri, sau ocupațiuni militare, sau al altor acte de forță din partea vre-unui stat sau grup de state, el nu va putea constitui obiectul unei dobîndiri de către un alt stat sau grup de state, ca urmare a utilizării forței sau a amenințării cu forța, atare acte nu vor putea fi niciodată considerate ca fiind licite.
Evidențiind rolul principiilor fundamentale în cooperarea internațională și noile abordări de
asigurare a securității printr-o politică de deschidere, care postulau „imperativitatea schimbărilor pe cale pașnică în Europa” , Actul final de la Helsin ki din anul 1975 avea să enunțe și să dezvolte
încă trei principii, pe lîngă cele șapte principii fundamentale din Carta ONU., statuînd în mod distinct principiile inviolabilității frontierelor de stat, principiul integrității teritoriale, alături de principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Anumite reguli, cu valoare de principii în rapo rturile juridice internaționale, consacrate ul-
terior în dreptul internațional ca principii fundamentale, s-au aplicat în relațiile interstatale în procesul complex al evoluției de la societatea etatică la cea internațională. Pînă la consacrarea în dreptul internațional în calitate de principii fundamentale, respectarea integrității teritoriale și inviolabilității frontierelor au fost statuate ca drepturi și îndatoriri fundamentale ale statelor, prin tratatele de pace după primul război mondial, unde au fost stipulate drepturile statelor la integritate teritorială și dreptul la respectarea frontierelor precum și obligațiile de a nu aduce atingere acestor drepturi. Prin adoptarea Cartei ONU., deși princ ipiul integrității teritoriale nu
a fost stipulat într-un mod distinct, fiind inclus în articolul 2, a fost statuat cu o sferă de aplicare
universală și obligația respectării lui de state în ansamblul relațiilor internaționale.
Principiul integrității teritoriale presupune dreptul statului de a exercita supremația sa
deplină pe teritoriul său, delimitat prin frontiere de stat, supremație ce-și găsește expresie în or-ganizarea politico-administrativă a teritoriului, în stabilirea regimului juridic al persoanelor ce
102 Aureliu Cristescu, Egalitatea în drepturi – normă de bază a vieții internaționale, în „Lumea” , 1971, nr. 2, p. 8-9,
citat după Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 210.
103 Vezi Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor, București, 1976,
pag. 54-55.
104 Vezi CIJ., Recueil 1949, p. 35.
DIP_3.indd 71 DIP_3.indd 71 10/13/2009 11:27:16 10/13/2009 11:27:16

Drept Internațional public 72
se află pe teritoriul său, în folosirea liberă a resurselor sale naturale. Princ ipiul menționat presu-
pune, totodată, interzicerea oricăror tentative de a urmări ruperea parțială sau totală a unității naționale, manifestările de forță îndreptate împotriva teritoriului unui anumit stat. Cu prilejul acestui princ ipiu, statelor le revine obligația de a nu viola teritoriul altui stat, de a nu an exa cu
forța teritoriului unui stat, precum și de a nu exercita puterea sa pe teritoriului unui stat. De fapt, Carta ONU, definind princ ipiul neagresiunii, face trimitere la integritatea teritorială, în sensul că
nu se poate recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea forței împotriva integrității teritoriale a unui stat, independenței sale politice etc. Actu l Final de la Helsinki din 1975 indică că statele
trebuie să se abțină de la orice acțiuni incompatibile cu scopurile principiile Cartei ONU, împo-triva integrității teritoriale, independenței politice a oricărui stat contractant. O consecință a aces-tui principiu este inadmisibilitate a recunoașterii ca legală a oricărei achiziții teritoriale efectuată
prin forță, precum și a oricăror tendințe sau practici care urmăresc să lipseacă un stat de o parte din teritoriul său național. Astfel, dreptul internațional interzice mișcările secesioniste, care au drept scop transgresarea acestui princ ipiu și nesocotirea sferei sale de aplicare. Recunoașterea
integrității teritoriale a statului presupune, însă acceptarea dreptului de „pasaj inofensiv” , drep-tului de tranzit, fie el aerian, feroviar, sau maritim, dar numai în virtutea și limitele stabilite în convențiile internaționale de reglementare a tran sporturilor terestre, aeriene, navale, maritime
etc., tranzitul potrivit unor asemenea acte internaționale nu poate fi considerat o știrbire a carac-terului exclusiv al suveranității și integrității teritoriale.
105
Referitor însă la principiul inviolabilității frontierei de stat Actul Final de la Helsinki preve de:
„Statele participante consideră inviolabile, fiecare, toate frontierele celuilalt, precum și frontierele tuturor statelor din Europa…, ele se vor abține acum și în viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere, precum și de la orice act de acaparare a întregului sau a unei părți a teritoriu-lui unui stat” . Dreptul internațional actual admite modificarea frontierelor dintre state numai prin mijloace pașnice, pe baza unui acord intervenit între statele interesate și pe bază de plebis-cit. Potrivit normelor și principiilor dreptului internațional, frontierele fiecărui stat vor trebui să fie respectate de toate celalte state, de unde decurge caracterul ilicit al oricăror manifestări sau demonstrații de forță în apropierea acestor frontiere, a oricăror acte de violare a hotarelor naționale. Modificările teritoriale, și implicit ale frontierelor de stat prin aplicarea princ ipiului
autodeterminării, se realizează doar după exprimarea liberă a voinței poporului, prin interme-diul unui plebescit, de a intra sau a ieși din componența unui stat. Soluționarea diferendelor și situațiilor de frontieră prin modalități pașnice și acorduri, în spiritul principiilor și normelor de drept internațional, încheierea tratatelor de frontieră și promovarea princ ipiului bunei vecinătăți,
reprezintă o preocupare majoră a statelor cu frontiere comune, contribuind, astfel, la prevenirea modificărilor ilicite și dezvoltarea cooperării transfrontaliere, rezolvarea disputelor și conflictelor teritoriale dintre statele vecine.
Prin urmare, examinînd Declarația principiilor care guvernează relațiile reciproce dintre sta-
tele participante la Actul Final de la Helsinki, desprindem două concluzii: prima ar fi că sub as-
pectul conținutului, principiile dezvoltate sunt în concordanță cu Carta ONU., iar o altă conclu-zie ține de continuitatea lor, ce rezultă din voința comună a statelor de a acționa, în aplicațiunea acestor principii, socotind prevederile Cartei ONU. După cum am menționat, aceste două prin-cipii interacționează cu drepturile și îndatoririle fundamentale de care se călăuzesc statele pentru prezervarea lor; iar Declarația ONU din 1970, avea să afirme și să dezvolte dreptul la integritate teritorială și inviolabilitate a frontierelor și obligația respectării lor, fiind o condiție sine qua non a
105 Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, op.cit., pp.157-158.
DIP_3.indd 72 DIP_3.indd 72 10/13/2009 11:27:16 10/13/2009 11:27:16

73 Capitolul IV. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
suveranității și independenței statelor, promovării unor relații de bună vecinătate și cooperării din-
tre ele. Iar după destrămarea blocului comunist, statele, dar mai cu seamă cele din Europa centrală și de est aveau să stabilească practica menționării exprese în tratatele bilaterale și multilaterale, a necesității și obligativității prezervării principiilor fundamentale, prin excelență a integrității teri-
toriale și inviolabilității teritoriale, contribuind în așa fel la consolidarea și fortificarea suveranității teritoriale, promovarea unor relații de înțelegere și bună conviețuire dintre statele vecine.
Pe cale de consecință, dorim să precizăm, că prin consacrarea acestor principii în calitate de
principii fundamentale ale dreptului internațional public, fiecare stat, indiferent de sistemul său politic economic, nivel de dezvoltare etc., se bucură de conținutul juridic al acestora, de protecția lor, prin simplu fapt că el există ca entitate cu personalitate juridică internațională, adică în cali-tatea lui de subiect de drept internațional.
Principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale
„A declara război este una din manifestările cele mai înalte ale suveranității” , afirma secreta-
rul de stat american Lansing, în august 1919, adresîndu-se președintelui Wilson. Prin interme-diul inumanului război statele își asigurau respectarea propriilor drepturi și își impuneau pro-priile concepții, ca reguli de drept internațional. Natura relațiilor interstatale era dată de raportul de forțe. Pînă în secolul 19, cea mai mare parte a tratatelor clasice de drept fac referire la regle-mentarea căilor de ducere a războiului, și nu la acele reguli de drept care definesc și guvernează relațiile pașnice dintre națiuni. Ca exemplu putem da următoarele tratate: Lignano, „ De bello ”,
1360; Francisco de Vitoria „ De jure belli ” , 1557; Alberto Gentili, „ De jure belli ” , 1589; Hugo Grotius
„De jure belli ac pacis ” , 1625 etc.
Ideea interzicerii războiului ca modalitate de desfășurare a relațiilor internaționale o găsim
exprimată pentru prima dată în istoria omenirii, în lucrarea lui Thomas Morus, „Utopia” , apărută în 1516. În capitolul despre război se menționează: „Utopienii urăsc războiul cu toată tăria, ca pe o pornire de fiară, deși la nici un soi de sălbăticiune nu este atît de obișnuită ca la om. Împotriva obiceiului primit de aproape toate neamurile, în Utopia nimic nu este socotit, pe drept cuvînt, mai nevrednic de slavă decît slava dobîndirii în război” .
106
Între scoaterea războiului în afara legii și reglementarea pașnică a diferendelor există o
legătură logică și, în același timp, istorică. În momentul în care în ordinea internațională au în-ceput căutările pentru obținerea păcii prin drept, a fost abordată și problema scoaterii războiului în afara legii.
Primele încercări de eliminare a războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre
state și de impunere a mijloacelor pașnice a avut loc la finele secolului al 19-lea. Conferințele de la Haga din anul 1899 și 1907 reunite sub auspiciile „Păcii, dezarmării și arbitrajului” , au reușit doar în privința perfecționării procedurilor diplomatice de reglementare a diferendelor, au consacrat în categoria mijloacelor pașnice arbitrajul și au obținut instituționalizarea jurisdicției
internaționale, lăsînd, însă, pe mai departe, la latitudinea statelor, în privința stingerii conflictelor, alegerea între căile pașnice și cele nepașnice.
În planul normativ al unor instituții ale dreptului internațional, ideea interzicerii războiului
ca mijloc de desfășurare a relațiilor internaționale, a apărut pentru prima dată, în Pactul Societății Națiunilor, care își propunea prin tre principalele sale scopuri, și pe acela de a veghea la menținerea
păcii și de a oferi cadrul instituțional al unei organizații, în vederea evitării războaielor, astfel, aducîndu-se importante limitări ale competenței statelor de a recurge la război.
106 Thomas Morus, Utopia, Louvain, 1516, pag. 81.
DIP_3.indd 73 DIP_3.indd 73 10/13/2009 11:27:17 10/13/2009 11:27:17

Drept Internațional public 74
Perioada istorică relativ scurtă în cursul căreia schimbările fundamentale intervenite în
Europa după primul război mondial, ce au condus atît de curînd la un al doilea război mondial, a fost marcată de o activitate diplomatică specifică, bogate în proiecte și acțiuni destinate să ga-ranteze stabilitatea păcii, deci suveranitatea statelor în cadrul frontierelor consacrate prin tratate încheiate la finele primei conflagrații mondiale. So cietatea Națiunilor, reflectînd ecourile acestei
confruntări, a depus eforturi susținute pentru ameliorarea situației internaționale, asigurînd în-lesnirea apropierii, cunoașterea și colaboraraea dintre poapoare, prin statornicirea de noi prin-cipii și norme ale dreptului internațional contemporan, de a asigura pacea și securitatea în lume. Ea a grupat, după cum s-a observat, cu dreptate, întreaga elită cugetătătoate a lumii întregi în acea perioadă: F.Nansen, Albert Einstein, M.Litvinov, Aristide Briand, G. Stressemann, N.Titulescu etc. Nicolae Titulescu a fost cea mai prestigioasă prezență romînească la Geneva, iar activitatea neobișnuită pentru cauza păcii, și-au găsit recunoaș tere pe plan mondial atunci cînd este ales de
două ori consecutiv, în 1930 și 1931, președinte al Societății Națiunilor. Formulînd și aplicînd principiul cu privire la rolul activ al statelor mijlo cii și mici în viața internațională, N. Titulescu
definește importanța principului solidarității statelor în reglementarea conflictelor potențiale, in-vocînd dreptul egal al tuturor statelor la securitate și pace. Prin urmare, potrivit acestei concepții această distinsă personalitate este unul din pr incipalii susținători ai Pactului Briand-Kellog din
1928, cu privire la renunțarea la război ca instrument de promovare a politicii naționale a statelor, care prevede:” Înaltele părți contractante recunosc că reglementarea sau soluționarea oricăror diferende de orice natură sau orice origine ar putea avea ele, care ar putea să se ivească între ele, nu va fi trebui niciodată să fie rezolvate decât prin mijloace pașnice” .
Prin urmare, revine Cartei ONU și altor documente internaționale, adoptate în baza acesteia,
meritul de a fi completat Pactul Ligii Națiunilor, cît și Tratatul multilateral pentru renunțare la război ca instrument al politicii naționale a stat elor, cunoscut sub denumirea de Briand-Kellog, și
de a afirma și proclama nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța și reglementarea pașnică a diferendelor internaționale, în calitate de prin cipii fundamentale ale dreptului internațional
contemporan.
În afirmarea principiului soluționării pașnice a diferendelor, semnarea la San Francisco la 26
iunie 1945 a Cartei ONU și a Statutului Curții Internaționale de Justiție la închierea Conferinței Internaționale pentru Organizația Internațională, și intrarea acesteia în vigoare la 24 octombrie 1945, a reprezentat prin caracterul său de tratat internațional un moment crucial. Chiar în primul articol al Cartei, care definește scopurile Organizației Națiunile Unite își propun „să înfăptuiască, prin mijloace pașnice, și în conformitate cu principi ile justiției și dreptului internațional, apla-
narea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o încălcare a păcii” .
Art.2 alin.3 al Cartei, care definește principiile în conformitate cu care atît organizația cît și
statele membre trebuie să acționeze prevede: „Toți membrii Organizației, vor rezolva diferen-dele lor internaționale prin modalități pașnice, în așa fel încît pacea și securitatea internațională,
precum și justiția să nu fie puse în primejdie” . Dacă art.2 al cartei consacră rezolvarea pașnică a diferendelor ca un principiu fundamental al dreptului internațional, cap .VI întitulat „Reglemen-
tarea pașnică a diferendelor” , enumeră în art.33 prin cipalele modalități de implementare a acestui
principiu (tratative, anchetă, mediațiunea, conci lierea, arbitrajul, jurisdicția internațională, re-
curgerea la organizații și alte acorduri regionale sau alte modalități pașnice, la alegerea statelor) și stabilește rolul Consiliului de Securitate al ONU în desfășurarea acestui proces, precum și natura raporturilor acestuia cu statele membre și Adunarea Generală a ONU, în ceea ce privește regle-mentarea diferendelor (art.34-38).
DIP_3.indd 74 DIP_3.indd 74 10/13/2009 11:27:17 10/13/2009 11:27:17

75 Capitolul IV. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
Cu prilejul codificării dreptului internațional, principiul soluționării pa șnice a disputelor
internaționale a cunoscut importante dezvoltări, în acest context reținem Declarația Adunării Generale a ONU asupra principiilor de drept internațional din 1970, citată deja anterior și Declarația de la Manilla cu privire la reglementarea pașnică a diferendelor internaționale, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 15 noiembrie 1982.
Dezvoltând prezentul principiu, Declarația Adunării Generale a ONU asupra principiilor de
drept internațional din 1970 indică următoarele:
– obligația statelor de a căuta rapid o soluție echitabilă a diferendelor internaționale și atunci
când nu ajung la o soluție printr-unul din mijloacele reținute în Cartă, să continue să caute o reglementare a diferendului prin alte mijloace pașnice pe care le vor conveni;
– statele părți la un diferend, precum și alte state trebuie să se abțină de la orice act susceptibil
să agraveze situația, astfel încât să nu pună în pericol pacea și securitatea internațională;
– diferendele internaționale vor fi soluționate pe baza egalității suverane a statelor și în baza
principiului liberei alegeri a mijlocului de reglementare etc.
În anul 1982 Adunarea Generală a ONU adoptă Declarația cu privire la reglementarea
pașnică a diferendelor internaționale care prevede ob ligația statelor de a acționa cu bună credință
în relațiile dintre ele pentru a evita ivirea de diferende, urmărind să trăiască în pace și ca buni vecini și să contribuie la consolidarea păcii și secu rității internaționale, obligația de a nu înceta
procesul de soluționare a diferendelor numai prin mijloace pașnice, posibilitatea de încheia tra-
tate speciale cu privire la reglementarea pașnică a diferendelor care se pot ivi între ele. Prezenta Declarație mai prevede că statele părți contractante ale unor tratate regionale sau fac parte din diverse organizații regionale, sunt obligate să reglementeze diferendele dintre ele în primul rând prin aceste mijloace regionale, iar în caz de eșec al acestora, ele trebuie să se adreseze Consiliului de Securitate al ONU.
Ca o primă exigență legată de reglementarea pașnică a diferendelor este obligația statelor de
a soluționa acest litigiu exclusiv prin modalități pașnice. Prin urmare, în legătură cu acest prin-cipiu, ne aflăm, de fapt, în fața unei obligații generale ce privește toate categoriile de litigii între state, economice, politice, militare, juridice etc., nici o categorie de litigii nefiind susceptibilă a fi rezolvată altfel decît pe calea pașnică.
107 Pe de altă parte, statele dispun de principiul libertății
de alegere a modalităților pașnice acestei reglementări. Părțile la un diferend au dreptul de a lege în mod liber, în baza consimțămîntului lor mutual, mijloacele de reglementare pașnică, care se potrivesc cel mai reușit împrejurărilor și naturii diferendului. În afară de aceasta, trebuie să menționăm faptul că recurgerea la o procedură sau alta de reglementare, dar și acceptarea acestei reglementări este una voluntară. Statele părți la litigiu nu sunt constrînse la această procedură fără consimțămîntul prealabil. Prin urmare, un stat parte la un diferend nu-l poate supune în mod unilateral unei instanțe de reglementare, cum nici cealaltă parte nu este obligată să se pre-zinte în fața unei asemenea instanțe, fără asentimentul său.
108 Mai mult, în cursul procedurii de
reglementare pașnică, statele părți la diferend, precum și toate statele vor fi ținute să se abțină de la orice acte de natură să agraveze situația internațională.
109
107 N. Ecobescu, V . Duculescu, op.cit., pag. 170.
108 Raluca Miga Beșteliu, Introducere în drept internațional public, București 1998, pag. 302.
109 Vezi Hotărîrea CIJ privind activitățile militare și paramilitare în Nicaragua și contra acesteia, din 10 mai 1984,
CIJ Reports, 1984, pag.187.
DIP_3.indd 75 DIP_3.indd 75 10/13/2009 11:27:18 10/13/2009 11:27:18

Drept Internațional public 76
Dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta
Principiul autodeterminării este un principiu nou al dreptului internațional, care a cunoscut
o consacrare și o dezvoltare mai accentuată odată cu intensificarea luptei de eliberare națională și creșterea dorinței popoarelor și națiunilor la independență, găsindu-și inițial expresia în prin-
cipiul naționalităților. În virtutea acestui principiu, toate popoarele și națiunile au dreptul de a determina în mod liber statutul lor politic, economic social și cultural.
Principiul autodeterminării a fost fundamentat în declarația președintelui W .Wilson, din 22
ianuarie 1917, în care se menționa că o pace trainică nu se poate edifica decît pe consimțămîntul popoarelor. Ceva mai tîrziu, tot el avea să menționeze că autodeterminarea nu este un simplu fapt, ci un principiu imperativ.
110
Trebuie să menționăm, că în virtutea obiectului și conținutului acestui principiu au dreptul
la autodeterminare doar națiunile și popoarele, nu și minoritățile naționale. Afară de aceasta, profesorul Gr. Geamănu menționa că trebuie relevată legătura indisolubilă dintre dreptul la auto-determinare și egalitatea popoarelor, ceea ce înseamnă că toate popoarele sunt egale în drepturi, neexistând națiuni privilegiate.
111
Dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta este consacrat în primul rând în Carta
ONU, în Rezoluția Adunării Generale a ONU din 1960 referitoare la acordarea independenței țărilor și popoarelor din colonii, în Declarația din 1970, în Actul Final de la Helsinki, în Pactele internaționale cu privire la drepturile civile și politice din 1966, precum și în alte documente internaționale.
Pactele privind drepturile omului din 1966, art.1, consacă dreptul la autodeterminare al
popoarelor, stabilind că „supunerea popoarelor la o subjugare, dominație și exploatare străine constituie o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, este contrară Cartei ONU și com-promite cauza păcii și cooperării mondiale” și că „Toate popoarele au dreptul de a dispune în mod liber de ele însele etc. ” .
Potrivit Actului Final de la Helsinki din 1975, potrivit căruia popoarele „au dreptul în deplină
libertate de a determina, așa cum doresc, statutul lor politic intern și extern, fără nici un ames-tec din afară și de a înfăptui conform voinței lor dezvoltarea lor politică, economică, socială și culturală” .
Protocolul adițional I la Convențiile de la Geneva din 1949 pentru protecția victimelor în
conflictele armate internaționale, adoptat la Geneva, în anul 1977, recunoaște legalitatea luptei împotriva dominației coloniale și ocupației străine și împotriva regimurilor rasiste, în exercitarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele, consacrat de Carta ONU.
Analizând documentele internaționale care consacră acest princ ipiu putem spune că pe de
o parte, popoarele ca subiecte ale dreptului la autodeterminare, se bucură de un conglomerat de drepturi, având și anumite obligații specifice, iar pe de altă parte, comunității internaționale în ansamblul ei, în egală măsură îi revine anumite obligații prin care dreptul internațional garantează exercitarea dreptului la autodeterminare.
Astfel, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele implică următoarele drepturi fundamen-
tale ale lor:
a. dreptul popoarelor asuprite de a se constitui în stat propriu și independent;b. dreptul popoarelor asuprite de a lupta împotriva dominației străine și caracterul legal al
acestei lupte;
110 Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, op.cit. pag.160.
111 Grigore Geamănu, op.cit. pag 87.
DIP_3.indd 76 DIP_3.indd 76 10/13/2009 11:27:18 10/13/2009 11:27:18

77 Capitolul IV. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
c. dreptul de a beneficia de protecția dreptului internațional;
d. dreptul de a stabili relații oficiale cu state și de a participa la organizații internaționale, de
regulă cu statut de observator;
e. dreptul de a-și alege și dezvolta în mod liber sistemul lor economic, politic și social;f. dreptul la libera exploatare a resurselor și bogățiilor sale minerale etc.Iar, cele mai importante obligații care le revin statelor în vederea respectării dreptului popoa-
relor de a dispune de ele însele sunt următoarele:
– obligația statelor de a respecta acest drept în conformitate cu dispozițiile Cartei ONU;- statele sunt obligate să acorde ajutor ONU în vederea achitării acesteia de răspunderile pe
care i le conferă Carta ONU în privința aplicării acestui princ ipiu;
– obligația statelor de a se abține de la orice măsură de constrângere care ar priva popoarele
de acest drept.
În opinia publică a prins rădăcini percepția că autodeterminarea are legătură cu independența.
Se crede că în Carta ONU autodeterminarea este tratată drept un drept decisiv spre independență. Dar, de fapt, aceasta nu corespunde adevărului. Conceptul de autodeterminare nu se referea atunci la dreptul de independență al popoarelor dependente. Autodeterminarea avea inițial un înțeles relativ limitat și se referea doar la state. Începînd cu anii 50 ea a ajuns o problemă morală odată cu creșterea numărului de membri afro-asiatici în deceniul șase. Autodeterminarea a devenit din ce în ce mai des invocată ca un drept al popoarelor dependente, deși la început, multe din popoarele coloniale s-au împotrivit ideii că ar exista un drept legal la autodeterminare. Evoluția princ ipiu-
lui autodeterminării a făcut să se accepte că dreptul la autodeterminare era aplicabil nu numai popoarelor aflate sub dominație colonială, ci tuturor popoarelor supuse unei dominații străine, lucru exprimat în Declarația AG a ONU asupra relațiilor de prietenie din 1970. Cine anume au dreptul la autodeterminare. Din documentele internaționale ale epocii rezultă că toate popoarele sunt îndreptățite la autodeterminare. Cum trebuie de înțeles acest lucru, ar exista două posibilități: aceea că „popoare” semnifică întreaga populație a unui stat, și aceea că prin „popoare” trebuie de înțeles toate persoanele aparținînd diferitelor grupuri rasiale, etnice, religioase etc. Accentul pus în toate instrumentele internaționale și în practica statelor asupra importanței integrității teritoriale, semnifică faptul că „popoarele” trebuie înțeles ca totalitate a popoarelor unui teritoriu. Desigur, toți membrii unui grup minoritar distinct sunt parte a popoarelor unui teritoriu. În acest sens, ei sunt ca indivizi posesori ai dreptului la autodetrminare. Dar, minoritățile ca atare nu au dreptul la autodeterminare, aceasta semnifică, într-adevăr că ei nu au dreptul nici la ascensiune, la independență sau de a a se uni cu un grup similar din alt stat. Minoritățile trebuie să fie prote-jate, prin garantarea drepturilor umane la care es te îndreptățit fiecare individ, și în special, prin
prevederea de drepturi ale minorităților, incluse în tratate interbelice și contemporane asupra minorităților (art.27 Pactul internațional privind drepturile civile și politice), dar și în verdictele și opiniile jurisdicțiilor internaționale.
Dacă scopul autodeterminării este extinderea domeniului drepturilor omului și afirmarea
mai deplină a regulilor democrației, atunci nu po ate fi indiferentă nici modalitatea de aplicare a
acestui principiu. Un proces de autodeterminare ar trebui să coreleze în mod ideal trei puncte de vedere: procedura decizională trebuie exprimată în așa fel încăt să poată fi exprimată în mod li-ber, fără nici o presiune din afară și să exprime voința reală a majorității numerice de pe teritoriul vizat; trebuie să fie prezent în decizie și interesul ce lorlalte părți vizate; procedeul nu trebuie să
aducă atingere pe cît posibil drepturilor universale ale omului și cetățeanului, ci din contra să le întărească. În practică, însă, se intîmplă rar ca punctele de vedere amintite să se sincronizeze de la sine sau să ajungă la armonie pur și simplu prin negocierile directe ale părților interesate.
DIP_3.indd 77 DIP_3.indd 77 10/13/2009 11:27:19 10/13/2009 11:27:19

Drept Internațional public 78
Așadar, considerăm că autodeterminarea nu este un drept care autorizează regiunea
trnsnistreană să se despartă de Republica Moldova. Cu alte cuvinte, poporul transnistrean, nu poate fi definit ca popor, în sensul în care acesta are calitatea de subiect titular de drepturi și obligații, și nu poate revendica dreptul la autodeterminare în baza art.1 al Cartei ONU.
Principiul neamestecului în treburile interne ale unui stat
Principiul neintervenției statelor în afacerile interne ale altor state este un princ ipiu fun-
damental al dreptului internațional contemporan. El este recunoscut a fi unul din mijloacele de limitare și consacrare, în dreptul internațional și în relațiile internaționale, a suveranității și independenței participanților la relațiile internaționale.
Intervenția a existat ca un drept recunoscut și obișnuit de-a lungul secolelor antichității și evului
mediu, când principi și conducători victorioși au cucerit popoare libere pentru a le supune contro-lului lor.
112 În doctrina de drept internațional public princ ipiul neamestecului în treburile interne
ale altui stat a fost afirmat în sec. XVII-lea, de Hugo Grotius, în lucrarea “ De jure belli ac pacis ”.113
Revoluția franceză, aflându-se în fața unei amenințări cu intervenția armată contrarevoluționară
din partea statelor europene, a declarat princ ipiul neintervenț iei în afacerile interne ale statelor
– națiuni. Constituția din 1791 prevedea că “Națiunea franceză nu recunoaște intervenția prin intermediul războaielor cuceritoare și nici într-un caz nu va îndrepta forțele sale armate împo-triva libertății oricărui popor” .
114
Amenințarea cu intervenția armată venită din partea statelor europene și îndreptată spre
statele Americii Latine a dus la împotrivirea statelor americane față de încercările de intervenție în afacerile lor interne. Împotriva acestui fapt s-au pronunțat cu promtitudine SUA în persoana președintelui D. Monroe.
115
Președintele SUA Monroe în mesajul său adresat Congresului la 2 decembrie 1823 formulează
principiul neintervenț iei (statelor europene în afacerile statelor americane).
Doctrina Monroe se sprijină pe trei teze:
1. SUA se vor împotrivi oricărei încercări din partea vreunei puteri europene de a interveni
în afacerile interne ale statelor continentului american și de al coloniza.
2. SUA nu vor interveni în afacerile interne ale statelor europene.3. SUA nu vor permite răspândire sistemei politice a puterilor europene (era vorba de mona-
rhie) pe continentul american.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, unele state ale Americii Latine dependente economic și
financiar, avînd datorii mari față de alte state nu au fost în stare să le achite. În acest
Caz, statele creditoare recurg destul de des la măsuri militare de război pentru a obliga statele
debitoare să-și achite datoriile lor. Ca răspuns la aceasta, juristul argentinian Calvo proclamă în 1868 princ ipiul in admisibilității intervenției diplomatice sau armate a statelor pentru încasarea
datoriilor internaționale a cetățenilor statelor respective.
Calvo arată că guvernul statului nu poate să răspundă pentru pagu bele și despăgubirile pri-
cinuite străinilor în urma războiului civil sau a loviturilor de stat, cu excepția dacă pagubele sunt pricinuite din activitatea guvernului.
116
112 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, “Sistemul principiilor dreptului internațional ” , București, 1997, p. 67.
113 Marțian Niciu, “ Drept internațional public ” , București, 2001, vol.I, p. 107.
114 Ibidem, p. 5.
115 Ibidem, p.7-8.
116 Ibidem, p.148.
DIP_3.indd 78 DIP_3.indd 78 10/13/2009 11:27:19 10/13/2009 11:27:19

79 Capitolul IV. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
Doctrina Drago cu care s-a prezentat în 1902 ministrul afacerilor externe al Argentinei în
legătură cu acțiunile armate ale Marii Britanii și Germaniei, întreprinse împotriva Venezuelei cu scopul de a obliga să plătească datoriile avute față de aceste state. Astfel, Drago a făcut o adresare către Washington referitoare la inadmisibilitatea intervenției armate ca modalitate de recuperare a datoriilor în relațiile dintre statele europene și americane.
Problema ridicată de declarația lui Drago a fost discutată la cea de-a III-a Conferință pan-
americană, care a avut loc la Rio-de-Janeiro în 1906 ce a stabilit să-l transmită celei de-a II-a Conferințe a Păcii de la Haga din 1907. Aceasta din urmă a adoptat Convenția despre limitarea utilizării forței pentru recuperarea datoriilor ce reies din obligațiile contractuale.
117
La cea de-a VII-a Conferință americană care avut loc la Montevideo, la 26 decembrie 1933,
a fost semnată o Convenție a drepturilor și obligațiilor statelor. Art.8 al acestei convenții, pro-clamând principiul neintervenției, stipulează că: “Nici un stat nu are dreptul de a interveni în afacerile interne și externe ale altor state. ”
Principiul neintervenției interzice amestecul statelor în treburile interne și externe ale altor
state. Trebuie de menționat că în cazul unei interven ții se încalcă atât egalitatea suverană a state-
lor cât și dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta. Respectarea cu strictețe a princ ipiului
neamestecului reprezintă însăși garanția dezvoltării libere și independente a fiecărui popor. Acest principiu apără direct valorile suveranității, independenței, dezvoltării pașnice a popoarelor, condamnând orice fel de imixtiuni în treburile lor.
Neamestecul în treburile altor state este o obligație centrală a cărei respectare este de natură să
proteguiască personalitatea și individualitatea fiecărui stat, să apere suveranitatea, independența și libertatea sa, precum și toate celelalte drepturi fundamentale ale sale.
Ca o consecință majoră a intervenției în treburile interne ale altui stat este pericolul la adresa
păcii și securității internaționale. Intervenția presupune pe de o parte intervenția armată, care până la un punct este sinonimă cu agresiunea, doar că prin agresiune se urmărește cotropirea sau anexarea unui teritoriu străin iar pe de altă parte este o intervenție diplomatică prin presiuni diplomatice, sau intervenție economică. Astfel, indiferent de faptul dacă intervenția este politică, economică, militară sau diplomatică, ea își păst rează același caracter de ilegalitate față de dreptul
internațional, nesocotind și încălcând în mod grosolan prerogativele fundamentale ale statului, dreptul său la independență, suveranitate, integritate teritorială, dreptul de a-și stabili în mod liber sistemul politic, economic, social, cultural etc.
Acest principiu este cons acrat în art. 15 din Pactul Ligii Națiunilor, dar numai ca regulă de
procedură limitată la aplicarea în activitatea Consiliului Ligii, cu privire la reglementarea diferen-delor dintre state. Convenția de la Montevideo asupra drepturilor și obligațiilor statelor din 1933 a consacrat și ea princ ipiul neintervenției, iar un protocol adițional la această convenție, semnat
la Buenos Aires în 1937, a precizat chiar că este in admisibilă orice formă de intervenției, directă
indirectă și indiferent de motivul invocat. După cel de-al doilea război mondial acest princ ipiu a
fost consacrat în art.2. p.7 al Cartei ONU, precum și în statutele altor organizații internaționale cum ar fi Pactul Ligii Arabe, Carta OSA, Carta OUA, Convențiile de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice și din 1963 cu privire la relațiile consulare.
Prin hotărîrea din aprilie 1948, în speța Corfu, Curtea Internațională de Justiție a subliniat
cu deosebită vigoare caracterul absolut și necondiționat al obligației neintervenției: „Pretinsul drept de intervenție nu poate fi considerat de către Curte decît ca o manifestare a politicii de forță, politică, ce în trecut, a dat naștere celor mai grave abuzuri și care nu trebuie, oricare ar
117 Ibidem, p.39.
DIP_3.indd 79 DIP_3.indd 79 10/13/2009 11:27:20 10/13/2009 11:27:20

Drept Internațional public 80
fi deficiențele prezentate ale organizației internaționale, să-și găsească nici un loc în dreptul
internațional” .118
Carta ONU prevede că” nici o dispoziție din Cartă nu va autoriza ONU să intervină în ches-
tiuni care aparțin esențial de treburile interne ale unui stat” . În pofida acestui fapt Carta totuși admite măsuri de constrângere în cazul amenițării la adresa păcii, încălcării păcii și a unui act de agresiune. Carta ONU nu precizează care sunt aceste chestiuni care țin de competența națională a statelor, însă, se consideră că astfel de chestiuni țin de competența națională a statelor, adică decurg din politica internă și externă a statelor.
Declarația Adunării Generale a ONU din 1970 și Actul Final de la Helsinki din 1975 prevăd
că statele trebuie să se abțină de la sprijinirea directă sau indirectă, a activităților teroriste sau subversive, îndreptate spre răsturnarea regimului altui stat să intervină în luptele interne dintr-un stat, ceea ce constituie o gravă încălcare a principiului neamestecului în treburile altui stat. În anul 1981 Adunarea Generală a ONU adoptă Declarația asupra neadmiterii intervenției și amestecului în afacerile interne ale statelor, care afirmă obligația statelor de a nu consolida blocuri militare, de a nu crea noi blocuri militare pe teritoriul altor state, interzice folosirea drepturilor omului ca mijloc de amestec în treburile altui stat și a terorismului ca politică de stat împotriva altuia.
Forma în care se produce actul de intervenție, în mod direct sau indirect, deschis sau mai
puțin deschis, domeniul în care acționează (eco nomic, politic, social-umanitar) nu modifică cu
nimic caracterul său ilicit.
Principiul neintervenției semnifică obligația statelor de a nu se amesteca în afacerile interne
și externe ale statelor și popoarelor, de a nu le impune regimul său de stat și ideologia sa. Acest principiu incl ude interdicția intervenției sub orice formă și cu orice mijloace: armată, economică,
diplomatică, ideologică, prin intermediul spionajului, deschisă sau mai puțin deschisă, directă sau idirectă, din partea unui stat, mai multor state sau sub acoperirea unei organizații internaționale, în afacerile interne sau externe, aparținînd competenței altor state și popoare.
119
Ce este intervenția? Intervenția – amestec al unui sau mai multor state în afacerile altui
stat sau popor.120 Există diferite tipuri de intervenție: armată, economică, diplomatică, secretă,
ideologică, etc.
Intervenția poate fi individuală , atunci cînd ea este realizată de un singur stat și colectivă,
atunci cînd este realizată de mai multe state. Intervenția poate fi directă și indirectă. În ultimul caz, intervenția deseori se realizează prin intermediul “altor mâini” , adică cu ajutorul altor state, care formal nu participă la intervenție. În practică, formele intervenției se transformă din una în alta.
O formă periculoasă de intervenție este intervenția armată . Ea începe, de obicei, fără decla-
rarea războiului și ignorează total regulile internaționale și cutuma războiului.
121 Nu este neapărat
ca intervenția armată să fie legată de introducerea pe un teritoriu străin a trupelor militare. Ea se poate realiza și prin organizarea unui război civil în stat, trimiterea de bande armate, etc.
Nu este mai puțin periculoasă nici intervenția economică . Arma acestui tip de intervenție
constă în diversele pârghii economice: “ajutor” financiar și alt tip de “ajutor” economic cu impu-nerea anumitor condiții politice, blocarea economică, contracte neechitabile, care deschid capita-lului străin posibilități largi de intervenție în economia și politica unui stat străin.
122
118 CIJ., Recueil, 1949, p.35, după Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu., op.cit., pag 132.
119 A.N.Talalaev, “ Helisinki: prințipî i realinosti ” , Moscva, 1998, p.122.
120 Ibidem,p.125.
121 Ibidem,p.125.
122 Ibidem, p.125.
DIP_3.indd 80 DIP_3.indd 80 10/13/2009 11:27:21 10/13/2009 11:27:21

81 Capitolul IV. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
Intervenția diplomatică este amestecul în afacerile interne ale unui stat străin prin intermediul
aparatului diplomatic, în primul rând, prin intermediul ambasadorilor ce se află pe teritoriul ace-lui stat. Cu toate că ambasadorilor străini, diplomaților și consulilor le este strict interzis de către dreptul internațional amestecul în viața internă a statului în care se află; această interdicție deseo-ri se încalcă. Se recurge la presiune asupra conducerii statului, susținerea opoziției, amenințarea cu consecințele nefaste care ar surveni în cazul în care statul respectiv nu se va conforma politicii dictate atît pe plan intern, cît și extern. Forme ale intervenției diplomatice sunt și refuzul de a recunoaște un stat sau o conducere nouă, protestele corpului diplomatic, etc.
123
Intervenția ideologică Arma intervenției ideologice este considerată a fi mijloacele de informare în
masă: radioul, presa, televiziunea, filmul. Formele ei sunt: propaganda contrarevoluționară, îndemnul de a răsturna conducerea statului, propaganda războiului, a priorității rasiale sau naționale.
124
Vorbind despre intervenția ideologică trebuie să ne referim și la noțiunea de “război psiholo-
gic” . În sens larg, prin “război psihologic” , înțelegem totalitatea acțiunilor înfăptuite în legătură cu utilizarea minciunii și demagogiei, presiunea econ omică, diplomatică, provocări, manevre mili-
tare și operațiuni armate locale.
125
Deși principiul neintervenției a fost afirmat încă din secolul XVIII, istoria a reținut anumite
situații când acesta a fost violat. Justificările sunt de natură diferită: ca de pildă consimțământul statului în care au avut loc intervenții, asigurarea respectării dreptului internațional, sau din considerente umanitare. În jurul problemei umanitare se duc discuții aprinse până în prezent. Prima intervenție din istorie pe considerente umanitare a avut loc în Somalia, în baza autorizării Consiliului de Securitate al ONU în 1992. De altfel, această intervenție s-a încheiat cu un mare eșec iar Națiunile Unite ca consecință au fost nevoite să retragă întregul personal în martie 1995.
Vorbind despre excepțiile de la principiul neamestecului în treburile interne ale unui stat, tre-
buie de menționat că practica internațională a cunoscut două motive de justificare a intervenției: intervenția solicitată – care se produce la cererea guvernului legal, adică instaurat în conformitate cu prevederile constituționale, și asistența umanitară armată – care își are originea în rezoluția Consiliului de Securitate din 3 decembrie 1992 relativ la fosta Iugoslavie. Constatând dificulta-tea desfășurării operațiunilor umanitare în Bosnia – Herțegovina, Consiliul de Securitate auto-riza statele membre să utilizeze mijloace militare pentru a asigura securitatea operațiunilor de asistență umanitară întreprinse sub egida ONU.
În doctrina dreptului internațional, precum și în practica statelor, au existat încercări frecven-
te de a justifica intervenția în treburile interne a le statelor, susținând ideea că ea este posibilă
dacă statul în cauză consimte la aceasta, ori dacă sunt în discuție probleme umanitare, situație în care aspectele privind drepturile omului ar trebui să prevaleze față de respectul suveranității și neintervenției. În ce privește prima aserțiune, este evident că nici un stat nu va renunța în mod benevol la prerogativele suveranității sale și, în consecință nu va permite altor state să intervină în propriile probleme. Cât privește cea de-a doua situație privind drepturile omului, prezenta situație comportă o complexitate incomensurabilă, dat fiind faptul că problematică drepturilor omului capătă o amploare din ce în ce mai mare iar comunitatea internațională se implică tot masi activ în procesul de afirmare a drepturilor omului.
Dintr-un punct de vedere juridic am putea spune că nu există nici o justificare legală pentru
state de a viola drepturile omului. Sub aspect politic, statul care încalcă în mod arbitrar aceste drep-
123 Ibidem, p.126.
124 Ibidem, p.127.
125 Ibidem, p.129-130.
DIP_3.indd 81 DIP_3.indd 81 10/13/2009 11:27:22 10/13/2009 11:27:22

Drept Internațional public 82
turi s-ar plasa într-un câmp ilegal, devenind practic izolat de întreaga comunitate internațională.
Cu toate aceste, considerăm că utilizarea forței pentru imixtiunea în afacerile interne ale unui stat, chiar și din motive umanitare, nu constituie o soluție legală de reglementare a acestor pro-bleme. Problemele legate de încălcarea drepturilor omului trebuie să fie soluționate doar în baza acțiunii comune a comunității internaționale, prin aplicarea forței coercitive împotriva statului care violează legile internaționale, dar nu prin măsuri care sunt îndereptate împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a acelui stat.
Este necesar de reținut că principiul neintervenț iei, ca toate celelalte principii fundamentale
ale dreptului internațional reprezintă o normă de jus cogens de la care umanitatea nu poate renunța.
Și este greșit să spunem că principiile fundamenta le ale dreptului internațional sunt erodate, ci
mecanismele de aplicare a lor trebuie regândite și perfecționate pentru a deveni eficiente.
Încercarea regimului transnistrean de a obține așa-zisa independență în septembrie 2006,
prin denaturarea consimțămîntului populației este nelegitimă și neconstituțională, contrară nor-melor și principiilor fundamentale ale dreptului internațional, nefiind recunoscută de statul mol-dovean și comunitatea internațională. Încălacarea principiilor neintervenției și neamestecului în treburile interne și externe ale statelor, prin menținerea unor forțe de ocupație sau ocupării teritoriilor altor state, afectează pacea și securitatea internațională, suveranitatea, independența politică și integritatea teritorială.
Principiul cooperării internaționale
Un principiu care a cunoscut o afirmare pronunțată este acela al cooperării internaționale.
Cooperarea dintre state a devenit tot mai mult o necesitate obiectivă a desfășurării relațiilor in-terstatale. Penetrarea persoanei umane în medii inaccesibile cum ar fi de pildă spațiul extraat-mosferic, sau regiunile submarine, folosirea acestor spații precum și a descoperirilor efectuate în urma exploatării și exploarării lor în interesull întregii omeniri scot în relief în mod pregnant
importanța pe care o are cooperarea internațională în calitate de principiu nou al relațiilor in-terstatale, în condițiile scietății internaționale contemporane. Dreptul de cooperare rezultă nemi-jlocit din dreptul statelor la existență, suveranitate, independență, securitate etc. Potrivit acestui temei legal fiecare stat are dreptul de a stabili raporturi de cooperare bilaterală cu ceilalți membri ai comunității internaționale, de a participa la proiecte, inițiative de cooperare, instituționalizată
sau temporară, pe plan regional, continental, sau mondial. Pentru a fi licită, însă cooperarea trebuie să fie în permanență sub auspiciul normelor de drept internațional, să aducă beneficii tuturor partenerilor, să dea siguranța recipricității avantajelor, și în nici un caz să promoveze in-teresele unora în detrimentul altora.
126 Mai mult, dezvoltarea cooperării internaționale reprezintă
o obligație ce se concretizează în mai multe domenii. În domeniul economic, aceasta reprezintă obligația tuturor statelor de a contribui la dezvoltarea armonioasă a comerțului internațional, fără bariere sau discriminări. Cooperarea statelor în domeniul politic este chemată să canalizeze eforturile tuturor statelor în contextul adoptării de măsuri și acte juridice cu valoare coercitivă menite să garanteze menținerea păcii și securității internaționale, să contribuie în mod eficient la preîntîmpinarea crizelor și regelementarea disputelor prin modalități pașnice, să asigure colabo-rarea tuturor statelor în combaterea și prevenirea fenomenului infracționalității internaționale, terorismului internațional etc. În domeniul tehnico-științific se impune o cooperare fructuoasă a statelor în vederea asigurării accesului tuturor popoarelor la descoperirile și inovațiile științei contemporane, evitîndu-se în acest context, barierele și practicile discriminatorii care stau în
126 Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, op.cit., pag 125-126.
DIP_3.indd 82 DIP_3.indd 82 10/13/2009 11:27:22 10/13/2009 11:27:22

83 Capitolul IV. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
calea asigurării libertății de circulație a valorilor tehnico-științifice. Sunt total incompatibile cu
principiul cooperării internaționale a statelor avantajele unilaterale, în favoarea unor anumiți parteneri, acțiuni și măsuri care sub imperiul unei cooperări au tendința de a secătui bogățiile na-turale ale națiunilor mai pu țin dezvoltate, să le pună la dispoziția unor factori de decizie străine,
precum și impunerea prin forță a unor soluții de cooperare benefice numai pentru statele puter-nice, nesocotind statele mai mici sau mai puțin dezvoltate.
127
Este important, în acest sens, de lua în considerare dreptul statelor, ale căror interese ar putea
fi afectate de anumite tratate internaționale, de a participa în mod direct la elaborarea și încheierea lor, dar și de a participa la lucrările conferințelor internaționale sau a organizațiilor internaționale, care prin actul lor de constituire sunt chemate să se ocupe de probleme internaționale de interes pentru întreaga comunitate internațională. Se cunoaște că cu prilejul acestor teze, în cadrul sesiu-nii Comitetului special al ONU pentru codificarea principiilor de drept internațional al relațiilor prietenești și de cooperare între state a fost lansată propunerea ca în fruntea codificării principiu-lui cooperării să fie consemnat și că „toate statele, mari sau mici, au dreptul și obligația de a coo-pera unele cu celelalte, fără deosebire de sist emele lor politice, economice…, pe baza respectării
cu strictețe al suveranității și integrității teritoriale, neamestecului în treburile interne, avanta-jului reciproc, pentru menținerea păcii și securită ții internaționale, promovarea și progresului
economic internațional, precum și bunăstarea generală a națiunilor ” .
128 Dorim să menționăm că
această inițiativă a fost formulată de către delegația română în cadrul Comitetului, care a reiterat importanța semnificativă a acestei norme pentru menținerea păcii și securității internaționale. Profesorul Edwin Glaser avea să menționeze că această propunere tindea să îmbogățească ver-siunea inițială a proiectului prezentat Comitetului special prin proclamarea dreptului și nu doar a obligației de a coopera cu toate statele; dar și concretizarea faptului că nu orice fel de cooperare reprezintă un drept și o obligație pentru state, ci doar acea cooperare care este fundamentată pe principiile legalității internaționale contemporane.
129
Acest principiu a fost înscris printre principiile de bază ale Cartei ONU, în care se precizează
că trebuie să se realizeze cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, precum și în încurajarea și promovarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale, fără deosebire de rasă, sex, limbă ori religie. Formularea cooperării internaționale ca scop al Națiunilor Unite i-a făcut pe unii autori să considere că în Carta ONU nu s-ar regăsi acest princ ipiu. Noi însă, con siderăm că, dacă în
Cartă cooperarea internațională este considerată un scop al Națiunilor Unite, cu atât mai mult ea trebuie acceptată și ca un principiu fundamental. De altfel, documentele internaționale care au precedat Carta ONU vin să confirme această realitate.
Astfel, Declarația Adunării Generale din 1970 prevede: „Statele, oricare ar fi deosebirile exis-
tente între sistemele lor politice, economice și soci ale, au obligația de a coopera unele cu altele în
diversele domenii ale relațiilor internaționale. ”
Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor din 1974 consideră cooperarea reală
dintre state, bazată pe luarea în considerare împreună a problemelor economice internaționale și acțiunea comună în scopul soluționării lor ca fiind indispensabilă pentru îndeplinirea dorinței întregii comunități internaționale de a realiza o dezv oltare justă și rațională a tuturor regiunilor
lumii.
127 Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, op.cit., pag 171.
128 Doc. A/6799, nr.122, p. 69, după Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 219.
129 Edwin Glaser, Codificarea principiilor de drept internațional privind relațiile prietenețti și de cooperare între
state, Studii și Cercetări Juridice, 1968, pag 318-319.
DIP_3.indd 83 DIP_3.indd 83 10/13/2009 11:27:23 10/13/2009 11:27:23

Drept Internațional public 84
Actul Final de la Helsinki precum și Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990
consacră acest princ ipiu în term enii relatați mai sus, iar cel din urmă document afirmă dorința
semnatarilor de a coopera pentru întărirea încrederii dintre state și promovarea controlului asu-pra înarmării și dezarmării.
Analizând natura juridica a princ ipiului cooperării internaționale putem ev idenția principa-
lele aspecte ale acestuia:
– statele sunt obligate să coopereze între ele în vederea menținerii păcii și securității
internaționale;
– statele trebuie să coopereze pentru a asigura respectarea universală și aplicarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale pentru to ți, precum și eliminarea discriminării rasiale și
intoleranței religioase sub toate formele lor;
– în relațiile lor internaționale statele treb uie să se conducă în domeniile economic, social,
cultural, tehnic și comercial în conformitate cu principiile egalităț ii suverane și neimixtiunii;
– statele membre ale ONU sunt obligate să acționeze atât împreună, cât și individual, în coo-
perare cu ONU, conform dispozițiilor pertinente ale Cartei;
– statele membre ale ONU sunt chemate să coopereze în domeniul economic, social cultural,
ca și în cel al științei și tehnicii, favorizând progresele culturii și învățământului în lume;
– statele au datoria de a-și unui eforturile pentru a promova dezvoltarea economică și ridica-
rea nivelului de viață, în toate țările lumii, și în mod particular în țările în curs de dezvoltare;
– cooperarea statelor pentru eliminarea progresivă a obstacolelor din calea comerțului mon-
dial, pentru promovarea unei expansiuni stabi le și a unei liberalizări crescânde a acestuia;
– cooperarea în domeniul dezarmării generale și complete etc.Dacă în trecut cooperarea era facultativă, în prezent ea este o datorie a statelor, impusă de
procesul de adaptare a dreptului internațional la structurile și la cerințele actuale ale relațiilor
internaționale.
Fiecare stat are dreptul de a participa la relaț ii de cooperare cu celelalte state ale comunității
internaționale, pe baze bi sau multilaterale și în orice domeniu de interes reciproc. Statul de ase-menea este liber să-și aleagă formele de cooperare și modul în care își organizează relațiile sale de cooperare internațională.
În schimb statele sunt obligate să coopereze între ele pentru asigurarea păcii și securității
internaționale și precum pentru asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale omului.
O serie de probleme ale omenirii în domeniul securității colective, dezvoltării economice,
alimentației, sănătății sunt în mare parte ne soluționate astăzi. Iată de ce acțiunea comună de a evita și depăși aceste dificultăți cu care se confruntă întreaga omenire constituie o prioritate una-nim acceptată de către toate statele, precum și de către numeroase organizații internaționale.
Prin urmare, practica arată, că cooperarea internațională în calitate de principiu de dezvol-
tare a vieții internaționale contemporane implică subiecte active și egale în drepturi și obligații
pe plan internațional. Acțiunile lor cu prilejul relațiilor internaționale trebuie să se afle sub impe-riul principiului bunei credințe. Practica internațională a statelor demonstre ază că nu este vorba
de o cooperare de moment, și excepțională, pentru un caz ad-hoc, ci necesitatea ca ansamblul relațiilor internaționale să se fundamenteze pe o cooperare și colaborare cu implicarea tuturor statelor, fără deosebiri, excepții și practici discriminatorii.
130
130 Renewal of the dialogue on Strenthening international economic cooperation for development through
partenership, A/52/628/Add. 1 din 18 decembrie 1997.
DIP_3.indd 84 DIP_3.indd 84 10/13/2009 11:27:23 10/13/2009 11:27:23

85 Capitolul IV. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
Bineînțeles, satisfacerea acestor deziderate este posibilă doar prin negocieri, încheierea, in-
terpretarea și implementarea tratatelor internaționale, care constituie instrumente de seamă ale cooperării internaționale.
131
În prezent devine destul de dificil de contestat purul adevăr că domeniile în care statele
trebuie să coopereze devin din ce în ce mai numeroase și complexe. Ele incumbă statelor res-ponsabilitatea sporită în participarea la măsurile de cooperare, iar în cadrul procesului concret al cooperării urmează a fi respectate celelalte principii fundamentale de drept internațional.
Principiul pacta sunt servanda
Pacta sunt servanda este un principiu care își are sorgintea încă în antichitate și este foarte
important deoarece relațiile de vecinătate dintre state nu pot fi viabile fără respectarea întocmai a prevederilor tratatelor internaționale. Statul care nu respectă acest princ ipiu viole ază dreptul
internațional. Experiența arată, că ori de cîte ori aceste norme sunt încălcate s-au produs stări de tensiune internațională, care au pus în pericol pacea și securitatea omenirii. Acest princ ipiu
trebuie înțeles prin faptul că statele sunt obligate să îndeplinească cu bună credință și pe deplin tratatele internaționale. Acest principiu postuleză în esența respectul cuvântului dat, executarea cu bună credință a înțelegerilor internaționale, o atitudine constructivă în îndeplinirea anga-jamentelor internaționale care au fost asumate de către state. Îndeplinirea cu scrupulozitate a prevederilor tratatului internațional apare ca precondiție a traducerii în viață și implementării celorlalte norme și principii ale dreptului internațional. Buna credință este o cerință elementară a dreptului și echității, ea trebuie să călăuzească în mod constant comportamentul statelor în relațiile lor mutuale, în interpretarea dar și în executarea obligațiilor care le revin potrivit dreptu-lui internațional. În exercitarea drepturilor lor suverane, mai cu seamă a dreptului de a-și stabili în mod liber legile și reglementările interne, statele sunt ținute să se conformeze acelor obligații care le incumbă în virtutea dreptului internațional. Corelativ acestei îndatoriri se prezintă și exe-cutarea cu bună credință a tratatelor internaționale, cunoscută sub denumirea pacta sunt servanda ,
ceea ce exprimă în planul dreptului, regula morală generală care impune respectarea cuvîntului dat.
132 Principiul bunei credințe conține regula pacta sunt servanda, însă, nu coincide integral cu
ea, în sensul că această regulă poate fi privită ca o aplicare a principiului.133
Dacă în epocile istorice îndepărtate respectarea angajamentelor asumate se fundamenta pe
percepte religioase, încheierea tratatelor era însoțită de anumite ritualuri religioase, cu anii, forța obligatorie începe să rezulte din ideea de bună credință, ca o obligație de onestitate, ca o îndato-rire de onoare, de respectare a cuvîntului dat. Nicolae Titulescu avea să arate că „tratatele trebuie considerate ca sfinte de către state, acestea constituind un imperativ al păcii și securității, iar violarea obligațiilor asumate în mod liber constituie o violare a dreptului ginților, o manifestare a disprețului față de cuvîntul dat, față de sanctitatea tratatelor” .
134
Diversificarea relațiilor internaționale, schimbarea tot mai accentuată a valorilor mate ria le
și morale, extinderea și aprofundarea cooperării popoarelor cu prilejul accentuării inter de pen-dențelor contemporane, pun în lumină cu o acuratețe deosebită necesitatea respectării cu sfințenie a angajamentelor asumate prin tratate, acorduri, sau înțelegeri stabilite dintre state.
135
131 Grigore Geamănu, op.cit., pag. 218-219.
132 Grigore Geamănu, Principiile fundamentale ale dr eptului internațional contemporan, București, 1967,
p.280.
133 Charles Chaumont, Cours general de droit international public, în RCADI, 1970, vol.129, pag.361.
134 Vezi Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 231.
135 Grigore Geamănu, op. cit., pag.285-286.
DIP_3.indd 85 DIP_3.indd 85 10/13/2009 11:27:24 10/13/2009 11:27:24

Drept Internațional public 86
Deși, acest princ ipiu este foarte vechi, el a fost relativ recent cons acrat în preambulul Pactului
Ligii Națiunilor și în preambulul Cartei ONU care subliniază obligațiunea statelor membre de a în-deplini cu bună-credință obligațiile asumate potrivit Cartei ONU. O etapă importantă în creiona-rea acestui princ ipiu a constitui t-o Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969,
care stipulează: ” orice tratat în vigoare leagă părțile și trebuie executat de ele cu bună credință” .
Declarația principiilor din 1970, prevede respectarea cu bună-credință a obligațiilor asumate
conform Cartei ONU, urmează apoi obligațiile ce decurg din principiile și regulile general recu-
noscute ale dreptului internațional, apoi cele asumate prin acorduri internaționale în conformi-tate cu aceste principii și reguli.
Actul Final de la Helsinki precizează că statele „în exercitarea drepturilor lor suverane, inclu-
siv drepturile de a-și stabili legile și reglementările, trebuie să se conformeze obligațiilor juridice care le revin în virtutea dreptului internațional… ” .
Cât despre legislația RM acest princ ipiu este cons acrat în Legea privind tratatele internaționale
ale RM, art. 19 care prevede: „Tratatele internaționale se execută cu bună-credință, în conformi-tate cu principiul pacta sunt servanda . Republica Moldova nu poate invoca prevederile legislației
sale interne ca justificare a neexecutării unui tratat la care este parte” .
136
Este necesar de precizat că statele au obligați a de a respecta cu bună-credință doar trata-
tele legale, licite sau juste din punct de vedere al dreptului internațional, respectiv în confor-mitate cu normele jus cogens . Astfel, incidența acestui principiu în relațiile internaționale nu are
nimic comun cu tratatele ilegale, sau cu acordurile impuse prin forță. Bineînțeles, unele tratate internaționale pot cunoaște situații în care disp ozițiile lor devin depășite, sau inacceptabile de
către una sau unele părți. În astfel de situații , procedura de rupere a angajamentelor asumate prin
tratat este guvernată de dreptul internațional.
Prin urmare, considerăm că din punct de vedere al legalității internaționale, codificarea
drepturilor și obligațiilor fundamentale ale statelor are menirea de a fortifica valențele de justiție și echitate, ridicînd acest concept la un rang net superior, dezvoltîndu-i conținutul și contribuind în așa fel la o mai bună percepere și aplicare a elementelor sale. Astfel, acest principiu are meni-rea să garanteze respectul intereselor naționale a le tuturor statelor. Practica internațională, însă
demonstrează ca singura și unica cale pentru menținerea unor relații sănătoase, de cooperare și înțelegere dintre state o reprezintă respectarea cu strictețe și întocmai a aserțiunilor și prevederi-lor universal valabile ale dreptului internațional.
În concluzie, trebuie să menționăm că prin conținutul și finalitatea sa, princ ipiul pacta sunt
servanda prezintă o importanță deosebită, în special în contextul relațiilor internaționale actuale,
pentru realizarea și dezvoltarea unor raporturi normale între toate statele, membre ale comunității internaționale.
Principiul respectării drepturilor omului
Principiul respectării drepturilor omului este relativ nou, căpătând valențe deosebite după
adoptarea Declarației universale a drepturilor omului. Prima consacrare oficială a drepturilor omului apare în SUA, la 12 iunie 1776, în Declarația drepturilor, care consfințea dreptul omului la viață și la libertate. Carta ONU conține și ea unele dispoziții care denotă preocuparea societății internaționale în respectarea și garantarea drepturilor omului. Reafirmînd în preambulul său „credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor” , Carta ONU consfințește în mod expres la art. 56
136 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.24-26 din 2 martie 2000.
DIP_3.indd 86 DIP_3.indd 86 10/13/2009 11:27:24 10/13/2009 11:27:24

87 Capitolul IV. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
obligațiile statelor privind respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și libertăților
fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, religie, limbă etc. Cu toate acestea, ea nu vorbește decât sporadic despre aceste drepturi. În anii care urmează de la data intrării în vigoare a Cartei ONU, în cadrul Națiunilor Unite au fost elaborate numeroase instrumente politico-juri-
dice internaționale, care au dat expresie preocupărilor pentru atingerea unui standard minim de protecție a drepturilor omului, atributelor fundamentale ale personalității individului, drepturile și obligațiile care-i revin în raport cu semenii săi și societatea din care fac parte.
Dintre documentele cele mai reprezentative care au fundamentat existența principiului res-
pectării drepturilor omului ca principiu de drept internațional este necesar de menționat Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948; cele două Pacte internaționale cu privire la drepturile onomice, sociale și culturale și cu privire la drepturile civile și politice, adoptate de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966; Declarația americană a drepturilor și îndatoriri-lor omului adoptată la Bogota în 1948; Convenția pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 în cadrul Consiliului Europei; Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, semnat la Helsinki la 1 august 1975, precum și documentele ulterioare adoptate în proces ul CSCE la Madrid, Viena, Copenhaga și Paris.
Carta de la Paris pentru o nouă Europă, semnată la nivelul cel mai înalt, la 21 noiembrie 1990,
conține esențiale dezvoltări ale principiului respectării drepturilor omului, corelând aplicarea acestui principiu de înfăptuire a democrației și edificarea statului de drept. După cum arată acest impor-
tant document, șefii de state participanți la Reuniunea de la Paris: „Astăzi ne revine să înfăptuim speranțele și așteptările pe care popoarele noastre le-au nutrit timp de decenii, o angajare nestrămutată în favoarea democrației bazate pe drepturile omului și libertățile fundamentale, pro speritate prin libertate economică și echitate socială, securitate egală pentru toate statele noastre… ” .
137
În cadrul ONU, însă, organele sale principale au preocupări tot mai pregnante în protecția
drepturilor omului, creându-și mai multe organe subsidiare în domeniu. Ca de pildă, ECOSOC – ul își creează în 1946 Comisia pentru drepturile omului, precum și comitetele speciale de experți, iar Secretariatul – Centrul pentru drepturile omului. Afară de aceasta, instituțiile specializate ale ONU desfășoară o activitate asiduă în vederea garantării respectării drepturilor omului. Dintre acestea putem enumera:
a. Organizația internațională a muncii;b. Organizația națiunilor unite pentru cultură educație și știință;c. Organizația națiunilor unite pe ntru alimentație și agricultură;
d. Organizația mondială a sănătății;e. Organizația aviație civile internaționale etc.Organizațiile regionale în egală măsură depun o activitate intensă în vederea protecției drep-
turilor și libertăților fundamentale ale omului. Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949 creează două organe subsidiare: Comisia europeană pentru drepturile omului și curtea europeană a drep-turilor omului.
În america în 1948 ia naștere Organizația Statelor americane, care-și creează două organe
subsidiare, Comisia interamericană pentru drepturile omului și Curtea Interamericană a drep-turilor omului.
În anul 1963, în Africa la Addis – Abeba, miniștrii de externe din 30 de state africane adoptă
Carta organizației unității africane (astăzi Uniunea Africană) în cadrul căreia este creată Comisia africană pentru drepturile omului și popoarelor.
137 Vezi Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, op.cit., pag.162.
DIP_3.indd 87 DIP_3.indd 87 10/13/2009 11:27:25 10/13/2009 11:27:25

Drept Internațional public 88
Activitatea tuturor acestor organizații s-a concretizat și s-a materializat prin elaborarea de
instrumente juridice internaționale. Sub egida O NU au fost elaborate mai multe documente im-
portante printre care pot fi enumerate:
a. Declarația universală a drepturilor omuluib. Pactele internaționale din 1966 cu privire la drepturile omuluic. Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasialăd. Declarația drepturilor copiluluie. Convenția cu privire la statutul refugiaților etc.În schimb, sub egida Consiliului Europei la 4 noiembrie 1950 este semnată Convenția
Europeană a Drepturilor omului care intră în vigoare la 3 septembrie 1953, iar în 1961 la Torino este semnată Carta socială a drepturilor omului. Sub auspiciile OSA este adoptată Convenția Americană privind drepturile omului în 1969 și care intră în vigoare în 1978. Pe continentul ame-rican în 1986 este adoptată Carta Africană a drepturilor omului și popoarelor. În cele din urmă este important să menționăm că toate aceste instrumente conțin prin excelență mecanismele de
garantare necesare. Iată câteva din aceste drepturi și libertăți fundamentale ale omului care sunt oglindite în aproximativ toate instrumentele enumerate:
1. Dreptul la viață;2. Dreptul la libertate;3. Libertatea de gândire, conștiință și religie;4. Dreptul la muncă;5. Egalitatea femeii cu bărbatul;6. Drepturi politice etc.Statele introduc în legislația lor internă aceste prevederi internaționale cum de altfel a proce-
dat și Republica Moldova inserându-le în Constituția RM.
Referitor la comunitățile Europene, Uniunea Europeană, dorim să menționăm ca domeniul
drepturilor omului a constituit timp îndelungat o problemă a Comunităților, și anume aceea a lip-sei unui catalog de drepturi fundamentale, întrucît tratatele constitutive apăreau ca o constituție care a renunțat la consacrarea drepturilor și libertăților fundamentale. Integrarea europeană, cu obiective preponderent economice, sectoriale, inițial cel puțin, la început nu a pus un accent deosebit de profund pe problematica ancorării drepturilor fundamentale în tratatele de înființare. Protecția drepturilor fundamentale ale omului, deși nu și-a găsit încă o recunoaștere în dreptul pozitiv timp îndelungat, a fost asigurată de Curtea Europeană de Justiție, de la Luxemburg, pe baza principiilor generale existente în dreptul național, în patrimoniul juridic european comun, pe baza convențiilor internaționale în domeniu la care statele sunt părți, Convenția Europeană a Drepturilor Omului etc. În această situație CEJ a trebuit să asigure protecția drepturilor omului în așa fel încât să nu afecteze principiul primordialității dreptului comunitar, prin transformarea constituțiilor naționale în izvor de drept comunitar sau prin recunoașterea superiorității aces-tora (menționăm că dreptul comunitar este o ramură de drept sui generis , autonomă, care s-a
desprins din dreptul internațional, dar și din dreptul intern, și este o creație specială, diferită, nemaiîntîlnită pînă acum).
138
Respectarea drepturilor omului are un caracter universal și capătă din ce în ce mai mult un
caracter de generalitate, impunîndu-se celor mai diverse domenii ale raporturilor dintre state. În înțelegerile la care ajung statele în domenii cum sunt dezarmarea, energia nucleară, mediul am-
138 Gyula Fabian, Drept instituțional comunitar, pp.88-89.
DIP_3.indd 88 DIP_3.indd 88 10/13/2009 11:27:25 10/13/2009 11:27:25

89 Capitolul IV. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
biant, relațiile economice, dreptul maritim, dreptul cosmic etc., statele nu mai pot adopta soluții
care ar ignora sau nesocoti drepturile și libertățile fundamentale le omului.139
De fapt, în virtutea acestui princ ipiu statelor le revin și o serie de ob ligații de drept internațional
cum ar fi de pildă:
– obligația statelor de a respecta standardele internaționale privind drepturile omului;- obligația de a nu permite nici un fel de încălcare a drepturilor omului, creând mijloace ju-
diciare la îndemâna celor ale căror drepturi au fost încălcate;
– să se preocupe de asigurarea pentru toți oamenii a unui nivel de viață corespunzător
asigurării sănătății și bunăstării lor, preocupându-se de adoptarea măsurilor sociale necesare;
– să asigure minorităților naționale dreptul de a se asocia, de a duce împreună o viață spirituală
și de a-și prezerva identitatea etnică, lingvistică și religioasă;
– obligația de a informa cu bună credință forumurile internaționale în legătură cu modul în
care statele respectă și aplică convențiile internaționale privind drepturile omului, manifestând o receptivitate față de sugestiile și propunerile al tor state, față de recomandările organizațiilor
internaționale.
În concluzie, este necesar de reținut că între principiul drepturilor omului și principiile
egalității suverane și neintervenției nu trebuie să existe raporturi de incompatibilitate. Măsurile prin care sunt traduse în viață reglementările internaționale privind drepturile omului sunt în esență măsuri interne adoptate de state în virtutea suveranității lor. Afară de aceasta, este necesar de menționat că documentele internaționale creează doar un anumit cadru juridic general legat de protecția drepturilor omului, pe când concretizarea acestor prevederi se efectuează în ultimă instanță prin actul suveran al statului, prin reglementări interne, și în general prin contribuția organelor interne ale statului care veghează respectarea necondiționată a drepturilor omului în fiecare stat.
Bibliografie:
Serbenco, Eduard. Principiile fundamentale ale dreptului internațional // în: Alexandru Burian, Oleg
Balan, Eduard Sebenco, Drept internațional public, Ediția a II-a – Chișinău, CEP USM, 2005, – 608 p., pag.
71-108; Grigore Geamănu, Principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan , București 1967,
Gheorghe Moca, Sistemul principiilor dreptului internațional , București, 1986 Boutros Ghali, Le principe
de l’egalite des Etats et les organisations internationales , în R.C., II, 1960 Vezi Nicolae Ecobescu, Victor
Duculescu, Drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor , București, 1976, Edwin Glaser, Codificarea
principiilor de drept internațional privind relațiile prietenețti și de cooperare între state , Studii și Cercetări
Juridice, 1968, Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internațional public , București 1993, Dumitru
Mazilu, Drept internațional public , vol.I, București 2005; Alexandru Bolintineanu, Sistemul principiilor de
drept internațional , București 1986; Deaconu Ștefan, Principiul bunei vecinătăți în dreptul romînesc , București
2005; Bianca Selejan – Guțan, Laura – Maria Crăciunean, Drept internațional public , București 2008;
Dragoș Chilea, Drept internațional public , București 2007; Mona – Maria Pivniceru, Drept internațional
public , București 2007; Ion Diaconu, Manual de Drept internațional public ed. II , București 2007.
139 Ion Diaconu, Manual de Drept internațional public, ed.II, București, 2007, pp. 300-301.
DIP_3.indd 89 DIP_3.indd 89 10/13/2009 11:27:26 10/13/2009 11:27:26

DIP_3.indd 90 DIP_3.indd 90 10/13/2009 11:27:26 10/13/2009 11:27:26

Capitolul V
RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERNA ȚIONAL
ȘI DREPTUL INTERN
§ 1. Natura juridică a ordinii juridice internaționale
§ 2. Raporturile între dreptul internațional și dreptul intern § 3. Corelația dintre dreptul comunitar, dreptul intern al statelor membre și dreptul internațional.
§ 1. Natura juridic ă a ordinii juridice interna ționale
Dacă în privința naturii juridice a dreptului intern, disputele doctrinare au dispărut practic
complet, în ceea ce privește natura juridică a dreptului internațional, aceasta reprezintă obiectul confruntărilor pasionante între școli și curente opuse.
Deși dreptul internațional și dreptul național reprezintă două categorii juridice distincte, ele
coexistă: pe de o parte o pluralitate de drepturi naționale, sisteme și reflecții ce emană de la societăți puternic integrate și strâns ierarhizate, iar pe de altă parte dreptul internațional care se adresează înainte de toate entităților suverane.
Această concurență de suveranități egale conferă dreptului internațional caractere foarte spe-
cifice care i-l fac net deosebit de drepturile naționale, fapt care ridică discuții controversate în privința naturii sale juridice.
Conceptul negării dreptului internațional. Curentul negator al dreptului internațional a exis-
tat în toate epocile. El reunește filozofi și juriști de renume. Persistența războaielor și frecvența violărilor acestui drept sunt elemente ce au alimentat dubii în privința naturii juridice, adică în privința existenței acestuia în calitate de corp de reguli obligatorii.
Negatorii dreptului internațional contestă existența acestui drept în numele unei definiții
„abuzive” după părerea noastră și exigente a „dreptului” . Ridicînd principiul potrivit căruia nu există drept decât dacă el prezintă aceleași caractere și aceeași structură ca și dreptul intern, ei constată că aceasta nu este valabil și pentru dreptul internațional: și deci el nu reprezintă o ordine juridică veritabilă.
La drept vorbind, el există, însă este altul, în ceea ce privește elaborarea regulilor și aplicarea
lor, sau, mai exact, el reprezintă, din aceste puncte de vedere caractere care nu sunt necunoscute în dreptul intern, însă care nu au aceeași intensitate, sau care nu se produce cu aceeași frecvență statistică. În realitate, el evoluează potrivit logicii interne și găsește în noțiunea de suveranitate un factor esențial de diferențiere.
140
Obiecțiile comune dirijate contra dreptului in ternațional derivă dintr-o concepție generală
asupra dreptului. Astfel, dreptul reprezintă un sistem de reguli obligatorii. Însă, pentru a fi una completă, o definiție a dreptului ar trebui să indice, printre altele, modalitatea de a face aceste
140 J. Combacau, „Le droit international, bric a brac au systeme?” , „Archives de philosophie du droit” , 1986 p 85-105.
DIP_3.indd 91 DIP_3.indd 91 10/13/2009 11:27:27 10/13/2009 11:27:27

Drept Internațional public 92
reguli efectiv obligatorii. Astfel, societatea unde guvernează dreptul trebuie să posede o orga-
nizare și o structură compusă din autorități superioare: un legislator care stabilește regula de drept, un judecător care tranșează diferendele privind aplicarea acestei reguli și un jandarm care sancționează violările acestei reguli, iar în caz de necesitate, aplicând constrângerea materială.
Existența acestor instituții superioare, precum și cea a constrângerii materiale joacă un rol atât de decisiv în viața dreptului, încât ele se inserează în definiția dreptului, făcând parte integrantă a acesteia. Prin urmare, în interiorul Statului dreptul național este „drept” , deoarece statul este o so-cietate instituționalizată, dotată cu o organizație juridică superioară indivizilor și distinctă de ei.
Din cele menționate mai sus, tragem concluzia că existența dreptului internațional este
condiționată de existența unei organizații superioare societății internaționale. Or, o atare organizație este total incompatibilă cu conceptul de suveranitate a statului. Nu poate exista, și de fapt, nu există în societatea internațională legislator, judecător și jandarm. De altfel, această trini-tate prezentându-se a fi una necesară, dreptul internațional rămâne a fi un mit.
141
Un loc particular va fi rezervat unei alte categorii de negatori. În raport cu cei precedenți,
aceștea recunosc că relațiile internaționale sunt guvernate de reguli juridice. Doar că, în loc să constituie un drept internațional propriu zis, aceste reguli fac parte integrantă din dreptul statu-lui, în calitate de drept public aplicat relațiilor sale externe. Dreptul public statal se divizează, ast-fel, în două ramuri: dreptul public intern și dreptul public extern, acesta din urmă, constituind de fapt dreptul internațional. Această concepție emană de la o mare linie de juriști germani, integral atașați la ideile lui Heghel, pentru care, nu poate exista decât un drept public extern, creat însăși de stat, întrucât nimic nu poate fi mai superior decît statul. Acești autori aparțin unei școli care se numește Școala de la Bon, avându-i ca adepți pe: Seydel, Zorn tatăl și fiul, Jauffmann, Wendel.
S-a precizat, afară de aceasta, că acest drept public extern al statului nu este altceva decât un
aspect al dreptului său constituțional. De fapt, anume acest drept determină autoritățile etatice cu competențe pentru reprezentarea statului în relațiile cu alte state. În egală măsură dreptul constituțional intern este cel care conține dispoz iții pertinente care desemnează statului atribuții
în domeniul încheierii tratatelor internaționale și fixează procedurile de urmat pentru transfor-marea lor într-un corp de reguli obligatorii (ratificarea). Astfel, potrivit lui Albert Zorn, „dreptul ginților nu este din punct de vedre juridic un drept, decît în măsura în care el devine un drept constituțional” .
Prin urmare, potrivit acestui curent, vor exista atâtea drepturi publice externe cîte State există,
ceea ce echivalează, evident cu negarea dreptului internațional, în calitate de drept autonom și distinct de dreptul național.
Conceptul existenței dreptului internațional. Dovada cea mai evidentă și, probabil cea
mai convingătoare a existenței dreptului internațional este furnizată prin observarea, chiar și superficială a vieții internaționale și a relațiilor internaționale: dreptul internațional există, în-
trucât statele, oamenii politici, mișcările de opinie, organizațiile interguvernamentale și nongu-
vernamentale î-l recunosc și î-l invocă. În particular guvernele, țin cont din ce în ce mai mult de dreptul internațional – aceasta însă nu semnifică în mod obligator și respectarea lui; dar aceasta este o altă problemă, care va fi ridicată în această lucrare. Așa cum avea să remarce G. Lachar-riere, Statele au o Politică juridică exterioară, de altfel, dispunând de o politică exterioară în ma-terie militară, economică sau culturală, adică „ o politică referitoare la drept, și nu neapărat determinată de drept” .
142
141 J. Combacau, op.cit. p.40.
142 J. Combacau, RCDIP , 1984 p. 980- 989.
DIP_3.indd 92 DIP_3.indd 92 10/13/2009 11:27:27 10/13/2009 11:27:27

93 Capitolul V. RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI DREPTUL INTERN
Modalitățile prin care statele recunosc și se supun dreptului internațional cutumiar și
convențional sunt diferite:
Recunoașterea prin intermediul constituțiilor statale. Practic toate constituțiile elaborate
după finele celui de-al Doilea război mondial au purces la o atare recunoaștere: Constituția Re-publicii Franceze din 4 octombrie 1958 – preambulul constituției „Republica franceză, fidelă tradițiilor sale, se conformează regulilor de dr ept internațional” . Constituția Republicii italiene
din 27 decembrie 1947 – articolul 10: „ Ordinea juridică italiană se conformează regulilor de drept internațional general recunoscute” .
Într-o manieră generală, în cursul dezbaterilor diplomatice, statele încearcă mereu să-și
consolideze pozițiile, bazându-se pe acele argumente care-și găsesc fundament eminamente în regulile de drept internațional public.
Participarea în cadrul organizațiilor internaționale; în acest context, dorim să amintim
obligația fundamentală, potrivit căreia toate organizațiile internaționale impun membrilor săi obligația de a respecta dreptul internațional.
143
Analizând conceptul existenței dreptului internațional putem de acum încolo formula o
concluzie de baza în privința dezbaterilor care au divizat doctrina. Chiar dacă această pozitivitate nu a dezarmat integral curentul negativist din punct de vedere juridic, ea a ris ipit practic definitiv
toate obiecțiile acestora.
§ 2. Raporturile între dreptul interna țional și dreptul intern
Raportul drept internațional public – drept intern reprezintă problema influențelor reciproce
al acestor două sisteme de drept, ca obiect al dezbaterilor doctrinare, dar și al condiționărilor practice dintre cele două sisteme de drept. Problema coraportului dintre dreptul internațional și dreptul intern constituie astăzi una dintre cele mai importante și complexe probleme ale jurisprudenței.
Cu toate particularitățile și deosebirile care există în dreptul internațional și dreptul intern,
între ele se stabilesc raporturi de condiționare și influențare reciprocă. Astfel, există norme juri-dice internaționale, în particular acele ce se conțin în textele tratatelor internaționale, în virtutea cărora statele care-și exprimă consimțământul de a fi legate de ele, au obligația de întreprinde acțiuni pertinente în plan legislativ pentru executar ea obligațiilor asumate prin aceste tratate și,
respectiv, implementarea corespunzătoare a prevederilor internaționale. În această privință, pu-tem menționa că prin acceptarea de către un stat în baza acordului său de voință a normelor de drept internațional, acestea devin obligatorii și urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu și pentru populația care locuiește pe acest teritoriu. Normele acestui drept dobândesc o valoare juridică egală cu cea a normelor de drept intern, fără a mai fi de obicei necesară încorporarea lor în dreptul intern al statelor. Există tratate care pot aduce modificări în legea internă sau pot prevedea obligația statelor de a adopta anumite reglementări interne, dar există, de asemenea, și o serie de reglementări naționale, care vizează direct relațiile internaționale ale statului. Printre acestea putem menționa: numirea și funcțiile misiunilor diplomatice, competența organelor sta-tale care reprezintă statul în relațiile internaționale și care au dreptul de a încheia tratate, proble-mele legate de cetățenie, regimul juridic al străinilor etc.
143 Patrick Daillet, Allain Pellet, Droit international public, LGDJ, Paris 1999, p. 89.
DIP_3.indd 93 DIP_3.indd 93 10/13/2009 11:27:28 10/13/2009 11:27:28

Drept Internațional public 94
Această corelație dintre cele două ordini juridice au ridicat problema raporturilor dintre
ele și determinarea unei eventuale ascendențe a uneia asupra alteia. Poziția adoptată în această chestiune determină modul în care se soluționează în practică următoarele două probleme: 1) modalitățile prin care se aplică normele de drep t internațional în ordinea juridică internă a di-
verselor state; 2) soluția care se va da în cazul unui eventual conflict între normele juridice in-terne și cele internaționale.
144 Pentru unii, dreptul internațional are aceeași natură juridică ca și
dreptul intern: între ele nu există decât o diferență de grad; în mod indiscutabil evidente sunt imperfecțiunile tehnice ale dreptului internațional în raport cu drepturile naționale ale statelor.
Lumea juridică este puternic unitară, căci dreptul este unul: o dublă definiție a dreptului este inconceptibilă. Partizanii acestei teze su nt calificați în mod tradițional moniști.
Partizanii dualismului își fondează convingerile lor pe diferențe fundamentale decelează
dreptul internațional și dreptul intern, diferențe care le fac ireductibili unul față de celălalt. Într-o perspectivă externă este vorba de două ordini juridice indiferente una față de alta, care, afară de responsabilitatea internațională, nu au puncte comune de tangență.
Doctrine și teorii ale raportului
Cu privire la raporturile dintre dreptul intern și dreptul internațional, în doctrina dreptului
internațional s-au formulat mai multe doctrine și teorii ale raportului:
1. Potrivit partizanilor dualismului , nu va putea exista conflicte între norme care iau naștere
din dreptul intern, pe de o parte, și din dreptul internațional, pe de altă parte.
145 Aceste norme nu
au același obiect, și ele nu reglementează aceleași raporturi sociale. O atare situație nu este nici
imposibilă, nici alogică, nici șocantă, întrucât norma internă se aplică în mod exclusiv în cadrul statului și nu penetrează, în calitate de normă, în ordinea juridică internațională.
146 De aici nu tre-
buie să deducem că conduita contradictorie a Statului nu va avea consecințe internaționale. Prin participarea la crearea unei norme internaționale, care contravine unei norme interne, statul se angajează din punct de vedere juridic, el face o promisiune altor subiecte de drept internațional. Adoptând o normă contrară el comite o omisiune și trebuie să reparare prejudiciile care prin ati-tudinea lui pot fi cauzate altor subiecte. Cu toate acestea, norma internă „internațional contrară” nu este și una „ilegală” , ea nu poate fi decât un fapt cauzator de prejudicii.
147 În al doilea rând,
comunicările între cele două ordini juridice, nu se pot face decât în virtutea procedurilor proprii fiecărei ordini juridice și prin transformarea unei norme caracteristice unei ordini juridice într-o altă normă caracteristică altei ordini juridice. Astfel, potrivit abordărilor dualiste, aplicarea drep-tului internațional în ordinea juridică a statelor nu se poate face decât ca urmare a transformării dreptului internațional în dreptul intern, prin adoptarea unor legi interne, care reproduc normele de drept internațional, conferindu-le o forță juridică pe teritoriul statului în cauză. Deși statul este nu numai subiect de drept internațional ci și creator al acestui drept, fiind obligat să-și alinieze dreptul său intern celui internațional, dreptul intern s-ar aplica întotdeauna și indiferent dacă este sau nu în concordanță cu dreptul internațional. Pentru o parte a doctrinei contemporane, cuvântul ” dualism” semnifică în mod pragmatic di versitatea sistemelor juridice existente: în rea-
litate existând nu două, ci o pluralitate de ordini juridice.
148 Dacă există o singură ordine juridică
internațională, atunci ordini juridice naționale sunt atâtea, câte state există. În plus, putem consi-
144 Raluca Miga-Beșteliu, Introducere în drept internaționale, București 1997, pag.18.
145 H. Triepel, „Les rapports entre le droit international et le droit interne” , RCADI., 1923, vol. I, p.73-121.
146 Ibid.
147 D. Anzilotti, Cours de droit international, Sirey, 1929, p.49-65.
148 Santi Romano
DIP_3.indd 94 DIP_3.indd 94 10/13/2009 11:27:29 10/13/2009 11:27:29

95 Capitolul V. RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI DREPTUL INTERN
dera că fiecare organizație internațională dă naștere propriului său drept, legat de ordinea juridică
internațională, însă distinct de el, aceasta, însă, nu se referă și la dreptul comunitar, „noua ordine juridică izvorâtă din dreptul internațional” CJCE., hot 26/62, 5 februarie 1962, Van Gend en Loos,, Hot. p.3., hot. 6/64, Costa Einel, 15 iulie 1964, Hot., p.1161 – în această ultimă hotărîre, Curtea, abandonând orice referință la dreptul internațional afirmă că „Tratatul instituind Comu-nitatea Economică Europeană a instituit o ordine juridică proprie, integrată în dreptul statelor membre” .
149 (Acest aspect va fi tratat mai detaliat în ultimul subiect al acestui capitol).
2. Teoria monistă susține că dreptul internațional se aplică în mod direct în ordinea juridică
a statelor, întrucât raporturile lor sunt niște raporturi de interpenetrare. Ținând cont de aceste postulate, nimic nu se opune faptului că dreptul internațional guvernează raporturile juridice dintre indivizi. În egală măsură este inutil, cel puțin ambiguu, de a stabili proceduri proprii drep-tului intern pentru a asigura aplicarea normelor internaționale în ordinea juridică internă: par-tizanii monismului recuză orice tip de „recepție” formală a normelor internaționale în ordinea juridică internă. Afară de aceasta, întrucât există un singur sistem juridic, conflictele între norme care pot apărea vor fi tranșate în mod uniform, în baza principiilor unice. În mod logic, pro-blema ierarhiei între normele interne și cele internaționale nu va fi ridicată, numai dacă admitem teza unității celor două ordini juridice. Pentru dual iști, chestiunea raporturilor dintre norme,
aparținând ordinilor juridice diferite nu se pune: în ordinea internă numai normele interne își găsesc aplicare; în ordinea internațională, numa i regulile internaționale sunt cele care se aplică.
Cu toate acestea, nici o tendință nu poate face abstracție de la realitatea conflictelor de norme și, dacă în trecut, doar câțiva teoreticieni suasțineau superioritatea dreptului intern, astăzi, cvasi-totalitatea autorilor postulează primatul normelor internaționale, cel puțin din perspectiva drep-tului internațional. Partizanii monismului s-au divizat în funcție de opiniile controversate pe care le-au avut referitoare la raportul de ierarhie între dreptul internațional și dreptul intern. Teoriile astăzi abandonate de marea majoritate a doctrinei, care reduceau dreptul internațional la „drep-tul public extern al Statului” afirmă superioritatea dreptului intern asupra celui internațional. O atare soluție conduce la negarea dreptului internațional și dacă ea adesea se aplică de regimurile naționaliste, ea nu-și găsește nici o susținere nici în jurisprudența internațională, nici chiar în practica interstatală. Urmând ideile lui Hegel, o serie de juriști germani au formulat concepția primatului dreptului național, care răspundea întru totul intereselor politicii externe a Germa-niei, care se pregătea pentru o nouă reorganizare a lumii. La timpul său, juristul rus A. Vâșinskii susținea teoria primatului dreptului național. Formula lui Zorn a fost cuvânt în cuvânt reprodusă de către juristul israelian A. Levontin.
150 Pentru fondatorii „teoriei pure a dreptului” ,151 problema
nu are o soluție imperativă: în princ ipiu, este posibil de a lua drept punct de pornire atât postulatul
superiorității dreptului intern cît și a celui internațional. Dacă chiar el se raliază la cel de-al doilea postulat, o face doar din considerente pragmatice , în vederea garantării pozitivității dreptului
internațional. Totodată, doi autori importanți, care s-au aliniat la aceeași școală „Școala vieneză” , Verdross și Kunz, s-au revoltat împotriva indiferenței inițiale manifestată de Kelsen. După ei, punctul de pornire este incontestabil principiul primatului dreptului internațional, întrucât, di-versele colectivități statale nu posedă suveranitatea în sensul deplin al termenului. În construcția juridică universală, dreptul internațional se suprapune, în mod natural diverselor drepturi in-terne. Astăzi, tot mai mulți autori consideră că în numele păcii și securității internaționale co-
149 A. Pellet, „Les fondements juridiques internationaux du droit communautaire” , RCADE, 1994-2, vol. V , p.
193-271.
150 Oleg Balan, E. Serbenco Drept internațional public vol.I, 2001, p.120.
151 H. Kelsen
DIP_3.indd 95 DIP_3.indd 95 10/13/2009 11:27:29 10/13/2009 11:27:29

Drept Internațional public 96
munitatea internațională trebuie să recunoască primatul dreptului internațional, cel puțin atunci
când există neconcordanțe între normele interne și reglementările internaționale.
Ambele teorii trebuie respinse întrucât nu există un primat al dreptului intern sau al dreptu-
lui internațional și nici un dualism care le-ar separa artificial.
3. Doctrina socialistă – Părinții doctrinei socialiste critică de asemenea dualismul, primatul
dreptului intern sau al dreptului internațional, se vorbea de fapt despre corelația între dreptul internațional și dreptul intern, recunoscând influențele reciproce dintre ele, deși sunt considerate ca ordini distincte de drept, ne subordonate una celeilalte.
152
4. Dualismul dialectic – pornește de la ideea că dreptul național și cel internațional sunt două
sisteme de drept, independente unul față de altul, strâns legate și care interacționează.153
5. Abordare pragmatică . În doctrina contemporană, fiind remarcată natura infructioasă a
dezbaterilor care tind să arate superioritatea unei ordini juridice față de cealaltă, se optează pen-tru o abordare empirică a problemei raportului dintre dreptul intern și cel internațional. În loc să se elaboreze anumite „modele” apriorice, care nu pot cuprinde diversitatea situațiilor ce apar în practică, se propune analiza diverselor dispoziții din constituțiile sau din alte legi ale statelor ca și din practica instanțelor, pentru a se determina în fiecare situație concretă, dacă și în ce măsură prevalează un sistem asupra celuilalt.
154 Unii autori consideră că disputa doctrinară este
în mare parte lipsită de consecințe logice, întrucât la problemele principale care apar – în ce mod statele aplică normele de drept internațional în cadrul ordinii juridice interne și cum ele rezolvă un eventual conflict între o normă de drept internațional li se răspunde nefăcând referință la doctrină, ci prin analizarea și evaluarea dispozițiilor din diverse acte normative interne, ori ale normelor de drept internațional.
155 Alți autori contemporani, evitând să evoce pozițiile doctrinare
tradiționale în problema raportului dintre dreptul intern și cel internațional și să aducă posibilele argumente în favoarea unei sau altei doctrine, enunță superioritatea dreptului internațional în raport cu cel intern, în ceea ce privește jurisprudența și practica internațională. Totodată, în ordi-nea juridică a diverselor state s-a constatat că o atare supremație nu este unanim recunoscută.
156
Pe cale de consecință, în problema raporturilor dintre dreptul internațional și dreptul intern se prezintă oportun să se adopte o abordare pragma tică, practicistă și cazuistică, fără însă a încerca
o ierarhizare și postularea vreunui primat privitor la unul din cele două sisteme de drept sau o izolare a lor, căutând în practică soluții care să le armonizeze, printr-o aplicare pertinentă și corespunzătoare, ținând seama atât de situația faptică, cît și de cea juridică, în cazul în care cele două ordini juridice se întâlnesc.
Astfel, considerăm că este greșită formula: care primat, al dreptului internațional sau al celui
intern? Iată de ce atenția prioritară va fi concentrată asupra influenței reciproce a acestor două ramuri de drept.
Un număr sporit de juriști doresc să evite di hotomia monismului și a dualismului, susținând că
consecințele logice ale ambelor teorii sunt în contradicție cu modul în care funcționează organele
152 vezi Grigore Geamănu.
153 de ex.: Constituția Federației Ruse, art 15 – Principiile general recunoscute ale dreptului internațional și
tratatele internaționale ale Federației ruse fac parte din sistemul său de drept. Dacă un tratat internațional al Federației Ruse stabilește alte norme decît cele prevăzute de lege, atunci se aplică normele tratatului internațional.
154 R. M. Beșteliu, Introducere în dreptul internațional public, București 1997, p.20-21.
155 Oppenheim, International Law, 1992, p. 54.
156 D. Carreau, Droit international, Paris, 1988, p. 42.
DIP_3.indd 96 DIP_3.indd 96 10/13/2009 11:27:30 10/13/2009 11:27:30

97 Capitolul V. RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI DREPTUL INTERN
și tribunalele internaționale și naționale. Astfel, Gerald Fitzmaurice157 pune sub semnul întrebării
premisa adoptată de moniști și dualiști că dreptul internațional și cel municipal au o sferă comună de acțiune. Cele două sisteme nu vin în conflict ca sisteme, întrucât ele operează în diferite dome-nii. Fiecare dintre ele e suprem în domeniul propriu. Oricum, poate exista un conflict de obligații, o incapacitate a unui stat de a acționa pe plan intern în modul cerut de dreptul internațional: consecința acestui fapt nu va fi nevalabilitatea dreptului intern, ci răspunderea statului pe plan internațional.
158 Rousseau159 a propus viziuni similare, caracterizând dreptul internațional ca un
drept al coordonării care nu prevede abrogarea automată a reglementărilor interne care sunt în contradicție cu obligațiile pe plan internațional. Aceștia și alți autori își exprimă preferința față de practică în raport cu teoria, și în prezent atenția se va redirecționa spre practică.
Fără a vorbi de superioritatea unei sau alteia din aceste ramuri ale dreptului, trebuie să
menționăm coordonarea lor, constituțiile statelor inserând în multe cazuri aplicarea tratatelor încheiate între state sau aplicarea acestora în unele cazuri când dreptul intern diferă de ele.
Dezvoltarea dreptului internațional, precum și intensificarea procesului de inter pătrundere
a lui cu dreptul național este determinată de internaționalizarea vieții sociale. Ca rezultat, astăzi, din ce în ce mai aprig este ridicată nu problema primatului unui sau a altui drept, ci doar problematica armonizării lor. Armonizarea contribuie la perfecționarea dreptului național și asigură eficiența dreptului internațional. Iată de ce realizarea unei armonizări reprezintă una din direcțiile esențiale ale consolidării și perfecționării sistemului de drept național. Totuși, trebuie să menționăm că noțiunea de armonizare are o semnificație puțin diferită în ordinea juridică comunitară, drept care a luat naștere din dreptul internațional. Conceptul de armonizare a legislației utilizat în legislația comunitară este susceptibil de diferite definiții și interpretări,
alături de cel de aliniere, apropiere, coordonare, unificare (a legislațiilor). Totodată, se consideră că termenii sus menționați au fost utilizați ca noțiuni sinonime de către autorii Tratatului de la Roma privind instituirea Comunității Economice Europene în anul 1957. Termenul de armoni-zare se regăsește în tratatele ulterioare Tratatului de la Roma, spre ex. în Art. 51 al Tratatului de la Maastricht din 1992, conform căruia „Liberalizarea serviciilor bancare și de asigurări care sunt legate de mișcările de capital trebuie să fie realizate prin armonizare cu liberalizarea circulației de capital” sau în Art. 93 „Consiliul, statuând în unanimitate pe baza propunerilor Comisiei…adoptă dispozițiile privind armonizarea legislațiilor relativ la cifra de afaceri, la accize și la alte impozite indirecte, în măsura în care această armonizare este necesară pentru asigurarea institui-rii și funcționării pieței interne. ” Armonizarea legislației naționale cu acquis-ul comunitar este un proces continuu care are drept scop asigurarea unei compatibilități depline ale normelor de drept intern cu legislația comunitară, prin modificarea sau completarea actelor normative naționale ajustându-le la cerințele acquis-ul comunitar, după care normele juridice comunitare devin parte componentă a dreptului național. Politica de stat în domeniul armonizării legislației naționale cu acquis-ul comunitar urmează să constituie o parte componentă a reformei juridice de stat (este vorba de statele membre ale UE și cele candidate), având drept obiectiv asigurarea unei abordări
157 Hague Recueil (1957, II), 68-94. În particular, acest autor supune criticii doctrina monistă în raport cu rolul
statului. În viziunea sa, statul nu poate fi privit numai ca o asociație de persoane. La pag. 77 el afirmă că „conceptul de stat sau națiune ca o entitate invizibilă, posedînd o personalitate proprie și distinctă, este o ipoteză inițială necesară, care trebuie făcută înainte de a fi posibil să se discute semnificativ despre drept internațional în cele din urmă” . Vezi, de asemenea, Charles Rousseaau, Droit international public, Paris (1953), pp.37-48.
158 Dionisio Anzilotti, Cours de droit international, (1929),Paris, Sirey p. 57.
159 Charles Rousseaau, Droit international public, Paris (1953), pp.10-12.
DIP_3.indd 97 DIP_3.indd 97 10/13/2009 11:27:31 10/13/2009 11:27:31

Drept Internațional public 98
unice în procesul creației legislative, pornind de la cerințele UE privind procedura de elaborare a
unui act normativ (transpunere), implementarea acestuia și crearea condițiilor corespunzătoare în vederea acordării suportului instituțional, șt iințific, tehnic, legislativ și financiar necesar pro-
cesului de ajustare a legislației (implementare). În consecință, abilitatea de a transpune și aplica
acquis- ul comunitar în totalitatea sa reprezintă o pre condiție de aderare la UE, cerință consfințită
expres în Tratatul instituind UE.
Revenind la raportul dintre dreptul internațional si dreptul intern și aplicarea tratatelor
internaționale în ordinea juridică internă a statelor este necesar să amintim că, la conferința de
la Dumbarton Oaks, cu prilejul elaborării Cartei ONU, s-au pus în discuție și aceste probleme în cadrul Comitetului IV/2.
160 Astfel, propunerea care viza înscrierea expresă a princ ipiului că
dreptul internațional ar avea o valoare obligatorie pentru state a fost respinsă de către majoritatea membrilor comitetului. S-a convenit, totuși, ca problema să fie reținută pentru a fi discutată în cadrul ulterioarelor măsuri de codificare a dreptului internațional.
161
Comisia de drept internațional în anul 1949, elaborează proiectul Declarației cu privire la
drepturile și îndatoririle statelor, si înscrie în art. 14 principiul potrivit căruia fiecare stat are obligația de a-și conduce relațiile sale cu alte state potrivit dreptului internațional și conform principiului că suveranitatea fiecărui stat este supusă supremaț iei dreptului internațional. Două
distinse personalități, membri ai comisiei de drept internațional în acea perioadă, doctorul Al-faro și profesorul Scelle, aveau să aducă cu prilejul discuțiilor pe marginea acestui text anumite precizări și comentarii. Dr. Alfaro a susținut princ ipiul superiorității dreptului internațional asu-
pra dreptului intern „ar trebui să fie stabilit în mod formal într-o declarație asupra drepturi-lor și îndatoririlor statelor, chiar numai pentru efectul sau psihologic asupra opiniei mondiale” . Susținând poziția lui Alfaro, profesorul Georges Sc elle avea să precizeze că „a fost întotdeauna
folositor a se spune că suveranitatea este supusă limitărilor dreptului internațional” .
162
Cu referire la relațiile dintre dreptul internațional și dreptul intern, menționăm că potri-
vit dreptului și jurisprudenței anglo-saxone (SUA, Marea Britanie), dreptul internațional devine parte a dreptului intern numai ca urmare a adoptării Actului Parlamentului de conferire a forței juridice pentru acesta. Cu toate acestea, prevederile unui act ulterior al Parlamentului, vor pre-vala asupra dispozițiilor unui tratat internațio nal anterior în caz de contradicție între acestea.
163
Tot în ceea privește relațiile dintre dreptul internațional și cel intern, o instanță indiană avea
să decidă că în cazul unui conflict între aceste două drepturi, instanțele vor trebui „să asculte de legile care au fost adoptate de legislativul statului față de care ei au obligația de fidelitate” .
164
Curtea Permanentă de Justiție Internațională (CPJI), în afacerea privind Decretele de
naționalitate în Tunis și Maroc avea să decidă că „problema dacă o anumită materie se găsește sau nu în mod exclusiv în cadrul jurisdicției unui stat este o chestiune relativă, depinzând în mare parte de dezvoltarea relațiilor internaționale” . Într-o altă afacere Nottebohm, în care se punea problema unei naționalități fictive, CPJI a făcut referință la conceptul de naționalitate adoptat în relațiile internaționale.
165
160 N. Ecobescu,V . Duculescu. Drept internațional public. București 1993, p.55.
161 UNICO, Doc. 527/IV/2/27, May 23, 1945.
162 N. Ecobescu,V . Duculescu. Drept internațional public. București 1993, p.56.
163 Ian Brownlie, Principles of Puplic International Law, Oxford, 2003, p.44.
164 The Indian Y earbook of International Affairs, 1954, p.393 Decizia Curții supreme din Calcuta în speța Shri
Krishna Sharma versus State of West Bengal.
165 Majorie Whiteman, Digest of international law, vol.I, Washington, 1963, p.109-110.
DIP_3.indd 98 DIP_3.indd 98 10/13/2009 11:27:32 10/13/2009 11:27:32

99 Capitolul V. RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI DREPTUL INTERN
Astfel, jurisprudența internațională a recunoscut în numeroase reprize superioritatea drep-
tului internațional asupra dreptului național, cele două Curți de la Haga aveau să se pronunțe frecvent în acest sens.
166 Interesantă s-a dovedit a fi și evoluția constituțiilor naționale. Acestea,
de fapt, au grijă astăzi să determine și să precizeze locul și rolul pe care, potrivit lor dreptul internațional – tratatele sau cutumele, tratatele și cutumele – trebuie să-l ocupe în ordinea internă, în cazul unui conflict cu o normă care a luat naștere din dreptul intern. Or, constituțiile naționale aderă din ce în ce mai mult la monismul cu primatul dreptului internațional. Aceste răspunsuri constituționale prezintă, printre altele, avantajul de a deschide calea pentru un judecător național – adesea reticent în privința superiorității normelor de drept internațional. În definitivă, astăzi în numeroase state dreptul internațional beneficiază de un statut demn de invidiat, eminamente în raporturile sale cu legea internă.
167 Mai mult decât atât, sunt reguli – principii pe care le întâlnim
în legislația internă a mai multor state, unele me rgând până la recunoașterea supremației dreptu-
lui internațional în raport cu întregul sistem de drept național. Iată câteva exemple, care confirmă cele enunțate mai sus:
„Acordurile internaționale au întâietate față de normele legislației interne care sunt în
contradicție cu ele” . Constituția Bulgariei, art.5 alin. 4.
„Ordinea juridică italiană se conformează regulilor de drept internațional recunoscute în
general” . Constituția Italiei, art.10.
„Regulile generale ale dreptului internațional public fac parte din dreptul federal. Ele sunt
superioare legilor și creează direct drepturi și obligații pentru locuitorii teritoriului federal” . Constituția Germaniei, art.10.
„Tratatele sau acordurile ratificate sau aprobate regulat, au după publicare, o autoritate
superioară față de cea a legilor, sub rezerva că fiecare acord sau tratat va fi aplicat de către cealaltă parte” . Constituția Franței, art. 55.
168
În virtutea principiului egalității suverane a statelor fiecare stat este liber să -și aleagă sistemul
său juridic și, prin urmare își determină în mod liber ordinea interacțiunii dreptului său național cu cel internațional. Cu toate acestea, principiul egalității suverane presupune obligația statelor de a îndeplini întocmai și cu bună credință obligațiile sale internaționale.
În conformitate cu principiul respectării cu bună credință a ob ligațiilor internaționale, în
contextul realizării drepturilor lor suverane, inclusiv dreptul de a-și stabili în mod liber legile și regulamentele sale, statul este obligat să se conformeze obigațiilor sale juridico-internaționale care rezultă din dispozițiile dreptului internaționa l. Potrivit dreptului internațional, în cazul
neconcordanței între obligațiile internaționale asumate și dreptul său intern, statul nu va putea invoca drept justificare a neexecutării unui tratat la care este parte, prevederile legislației sale
naționale. În dreptul internațional există o regulă unanim acceptată conform căreia dreptul internațional atribuie statului obligația internațională, iar ordinea realizării acesteia în interio-rul statului este determinată de dreptul național, dacă norma de drept internațional nu dispune altceva. Într-o rezoluție a Institutului de drept internațional se spunea: „…în princ ipiu, anume
sistemul de drept al fiecărui stat determină căile și mijloacele cele mai potrivite pentru realizare a ceea ce noi numim transpunerea dreptului internațional în ordinea juridică internă” .
166 CPJI, 25 mai 1926, Culegere de hotărîri CPJI seria A nr.7; CIJ aviz 8 aprilie 1988, Acord de sediu al ONU
Culegere CIJ p.34.
167 C. Blumann, l. Dubouis, Droit institutionnel de l’Union Europeenne, Paris, 2007, pag. 582.
168 Natalia Suceveanu, Prioritatea dreptului internațional în raport cu dreptul intern, în textele constituționale în
domeniul drepturilor omului, Materiale ale conferinței internaționale științifice din 22-23 septembrie 2004, mun. Bălți „Dezvoltarea constituțională a Republicii Moldova la etapa actuală” , Chișinău 2004, pag. 1002-1006.
DIP_3.indd 99 DIP_3.indd 99 10/13/2009 11:27:32 10/13/2009 11:27:32

Drept Internațional public 100
Astfel, statul este obligat să-și creeze sistemul de drept în așa fel, încât să asigure îndeplinirea
obligațiilor sale internaționale. Pacea și ordinea juridică internațională pot fi asigurate doar cu condiția că în stat va fi consolidată o guvernare democratică, fundamentată pe respectul dreptu-rilor și libertăților fundamentale ale omului și s upremația legii. Democrația și legalitatea în viața
internațională nu sunt posibile fără o democrație și legalitate în interiorul statului.
Dacă pornim de la regula consacrată de Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din
1969, conform căreia „un stat nu poate invoca dreptul său intern pentru neexecutarea unui tratat internațional” , din ce în ce mai mult statele stab ilesc chiar prin legile lor fundamentale regula
conformității legilor interne cu tratatele internaționale. Astfel, toate statele Uniunii Europene consacră expres prioritatea dreptului internațional public în raport cu legile lor interne.
Dreptul intern acordă o atenție sporită soluționării problemei influenței acestuia cu drep-
tul internațional. În acest sens el rezultă din faptul că determinarea metodelor de realizare a obligațiunilor internaționale la nivel național ține de competența statelor.
Bazele influenței acestor două sisteme de drept sunt stabilite de dreptul constituțional. Ana-
liza acestui drept, și practica aplicării lui ne demonstrează că mecanismul de acțiune a drep-tului național nu este capabil să reglemenmteze relațiile internaționale, la fel cum și dreptul internațional nu este în stare să reglementeze rela țiile sociale interne. Iată de ce expresia „acțiunea
directă a normelor dreptului internațional” în sistemul de drept al statului poartă un caracter limitat, însemnând că regulile care se conțin în aceste norme urmează a fi aplicate direct doar în urma investirii acestora cu o forță juridică de către dreptul intern. Există opinii precum că constituțiile unor state, ca de pildă cea a Franței au recunoscut primatul și acțiunea directă a drep-tului internațional. Credem că nu este chiar așa. De fapt, constituțiile nu au recunoscut primatul dreptului internațional care există, dar nemijlocit l-au stabilit. Cu alte cuvinte soluționarea acestei probleme reprezintă o chestiune de ordin intern. Pentru a fi capabile să reglementeze relații cu participarea persoanelor fizice și juridice, regulile care se conțin în dreptul internațional trebuie să-și facă apariția în sistemul de drept al statului în forma și modalitatea stabilită de el. Acest proces este denumit ca regulă, transformare. Astfel, integrarea normelor de drept internațional în ordinea juridică internă a statului se numește implementare, adică transpunerea normei de drept internațional într-o altă ordine juridică, adică în ordinea juridică internă, căpătând,astfel, statut de normă de drept intern. Există mai multe modalități de implementare a normelor de drept internațional în ordinea juridică internă a statelor. Una din aceste modalități este trimi-terea. Constituțiile unor state, ca de pildă ale Federației Ruse, SUA, Spaniei, proclamă tratatele internaționale ca parte componentă a dreptului intern al statului. Sunt întâlnite frecvent și trimi-terile la acte fără caracter juridic, care produc doar efecte politice, cum ar fi de pildă rezoluțiile organizațiilor internaționale. Ca consecință, prevederile acestor acte dobândesc o forță juridică obligatorie.
169 O altă formă este încorporarea, care constă în adoptarea actului de ratificare, sau
a oricărui act de aprobare a tratatului internațional. Și în cele din urmă, o altă modalitate este recepția, care constă în adoptarea unui act normativ intern care ar reproduce mai mult sau mai puțin textul tratatului internațional ratificat.
În general, se poate afirma că guvernele și juriștii sunt, în ultimul timp, mai conștienți
de necesitatea stabilirii unei relații constructive între dreptul național și sistemul dreptului internațional. Oricum, subiectul-problemă este complicat prin emiterea de legi constituționale specifice anumitor state și îndeosebi, de distribu ția de putere într-o structură federală. Sisteme-
169 de pildă, art.4 pct.1din Constituția Republicii Moldova care prevede că dispozițiile constituționale privind
drepturile și libertățile omului se interpretează și se aplică în concordanță cu Declarația Universală a Dreptu-rilor Omului, cu pactele și cu celelalte tr atate la care Republica Moldova este parte.
DIP_3.indd 100 DIP_3.indd 100 10/13/2009 11:27:33 10/13/2009 11:27:33

101 Capitolul V. RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI DREPTUL INTERN
le legale rareori aderă la o formă pură de încorporare. În Italia, să luăm un exemplu deja citat,
instanțele judecătorești au reținut că art. 10 al Constituției nu afectează valabilitatea legislației
adoptate înainte de intrarea în vigoare a Constituției. În majoritatea statelor, regula reținută este ca dreptul internațional să lase loc legislației naționale. O importantă considerare este faptul că multe reguli din categoria cutumelor de drept internațional nu prevăd o călăuzire exactă în apli-carea lor pe plan național. Sarcina principală rămîne aceea a creării unei relații sensibile de cola-borare între cele două sisteme în cadrul jurisdicției statului în particular, mai mult o ajustare între ele decît atingerea unei „armonii” formale sau „primatul” dreptului internațional. Problemele devin și mai neclare, dacă sunt plasate în contextul divergenței dintre moniști și dualiști.
170
Aceste considerații se aplică cu o forță și mai pronunțată în contextul rolului tratatelor
în cadrul tribunalelor naționale. Un număr de țări aderă la principiul că tratatele încheiate în concordanță cu Constituția obligă instanțele judecătorești fără orice act specific de încorpora-re. De fapt, în asemenea state principiul este adesea aplicat cu semnificative modificări. Astfel,
în Statele Unite, un act legislativ federal ulterior, este superior unui tratat. Mai mult decât atât, un tratat cu caracter direct executoriu (self-executing) poate să nu obțină forță juridică internă până la publicarea acestuia, și controlul asupra publicării corespunzătoare introduce elemente de constituționalitate formală. Ceea ce este probabil, principiul cel mai acceptat în general solicită o
încorporare legislativă specifică, ca o condiție a forței juridice interne.
De asemenea, apare categoria tratatelor „cu caracter direct executoriu” . Termenul „direct
executoriu” poate fi folosit pentru a stabili un princ ipiu al sistemului de drept național particular
și anume că anumite reguli ale dreptului internațional nu trebuie să fie încorporate pentru a avea efecte în ordinea internă.
Oricum, termenul este de asemenea utilizat pentru a descrie caracterul de reguli în sine.
Astfel, o instanță internațională poate susține că, ca un subiect de interpretare, o obligație de-rivând dintr-un tratat n-ar putea fi aplicabilă pe plan intern fără legislația locală specifică. Am-
bele sensuri ale termenului apar în deciziile tribunalelor americane. În cel de-al doilea sens des-cris, termenul apare în FUJII v. Statul California. În acest caz, Curtea Supremă din California a susținut că art. 55 și 56 ale Cartei Națiunilor Unite, vizând drepturile omului, nu aveau caracter direct executoriu și nu puteau fi aplicate cu privire la persoane fizice în absența legislației perti-nente. Subiectul permite în întregime generalizarea, iar practica statelor reflectă caracteristicile Constituției în plan particular. Tratatele încheiate de Comunitatea Europeană pot fi avea caracter direct executoriu, în sensul că acestea sunt obligatorii în sistemele legale interne fără o încorpo-rare formală în această privință.
171
Soluția oferită de Constituția Republicii Moldova
Constituția RM detaliază într-un text aparte relația dintre dreptul internațional și dreptul
intern, în ce privește tratatele internaționale privitoare la drepturile omului.
Art. 4 p.2 din Constituție stabilește: „dacă exis tă neconcordanță între pactele și tratatele pri-
vitoare la drepturile fundamentale ale omului la care RM este parte și legile ei interne, prioritate au reglementările internaționale” .
Din modul în care este redactat textul celui de-al doilea punct al art.4 rezultă clar acceptarea
priorităților reglementărilor internaționale, dar numai în ceea ce privește problematica drepturi-lor omului. Acceptarea primatului reglementărilor internaționale în materia drepturilor omului
170 Ian Brownlie, Principles of Public International Law, Oxford, 2003, p.47-48.
171 Ian Brownlie, Principles of Puplic International Law, Oxford, 2003, p.48.
DIP_3.indd 101 DIP_3.indd 101 10/13/2009 11:27:34 10/13/2009 11:27:34

Drept Internațional public 102
se datorează, cu bună seamă dorinței de a răspunde exigențelor unui stat de drept, și nu în ultimul
rând dorinței de a garanta tuturor cetățenilor statului că drepturile și libertățile fundamentale vor fi absolut aceleași, pe care statele le-au convenit în cadrul ordinii democratice, ne admițându-se careva excepții sau derogări de la acestea.
Prin urmare, abordarea constituțională
172 ne conduce să afirmăm că în domeniul dreptu-
rilor omului, normele de drept internațional au superioritate asupra normelor constituționale. Însă, soluția oferită de către Curtea Constituțională a RM în hotărârea nr. 55 din 14 octom-
brie 1999 privind interpretarea unor prevederi ale art. 4 din Constituția RM. este una diferită. Hotărârea menționată prevede: „Dispoziția constituțională despre prioritatea reglementărilor internaționale privind drepturile omului are incidență asupra legilor și asupra altor acte nor-mative interne. Această dispoziție vizează toate legile, indiferent de data adoptării lor. De alt-fel, tratatele internaționale au prioritate numai asupra legilor interne, dar nu și asupra normelor constituționale” . Mai mult decât atât, art. 22 al Legii cu privire la tratatele internaționale ale RM prevede că „tratatele internaționale la care RM este parte, recunoscute de Curtea Constituțională ca incompatibile cu Constituția RM nu sunt puse în vigoare și nu sunt aplicate” .
Deși practica Curții Constituționale, în aceeași hotărâre stabilește că „principiile și nomele
unanim recunoscute ale dreptului internațional, tratatele internaționale ratificate și cele la care RM a aderat sunt parte componentă a cadrului legal al RM și devin norme ale dreptului ei in-tern” , această prevedere, nu este, după părerea noastră susceptibilă a satisface pe deplin exigențele clarificării raportului dintre cele două ordini juridice. Spre deosebire de sistemul american, unde judecătorul aplică în mod direct tratatele internaționale, în statul nostru, ca și de altfel în alte state europene, el nu aplică decât legile interne ale statului. Astfel, mecanismul de recepționare,
preconizat de teoria monistă este pe deplin valabil.
În definitivă, chiar dacă și este adevărat că un anumit număr de texte constituționale mai vechi
sau mai recente comportă în preambulurile și dispozițiile lor introductive dispoziții de tipul „ angaja-mentul de a se conforma regulilor genera l recunoscute ale dreptului internațional”
173 sau „… dorința
de a trăi în pace și bună înțelegere cu toate popoarele lumii conform principiilor și normelor unanim recunoscute ale dreptului internațional”
174, acestea rămân ambigue în ceea ce privește poziția dreptu-
lui internațional, eminamente a celui convențional, în raport cu normele juridice naționale.
Este evident, deci, că simpla enunțare a princ ipiului primatului reglementărilor internaționale
nu este deloc suficientă, întrucât aplicarea acestu ia în practică presupune studierea și elaborarea
unor proceduri și modalități eficiente, care ar asigura o concordanță dintre legile și angajamentele asumate pe plan internațional.
§ 3. Corela ția dintre dreptul comunitar, dreptul intern al statelor membre
și dreptul interna țional
Problematica raporturilor între dreptul comunitar, dreptul intern și cel internațional este
o prelungire a disputelor existente pe marginea raporturilor dintre dreptul intern și dreptul internațional. Ea, însă, nu se prezintă ca o simplă reluare a reflecțiilor și soluțiilor izvorâte din dreptul internațional, căci în dreptul Uniunii Europene problema se ridică în termeni relativ
172 art. 4 p. 2 al Constituției Republicii Moldova din 29 iulie 1994..
173 art. 10 din Constituția Italiei din 27 decembrie 1947.
174 alin 7 din Preambulul Constituției Republicii Moldova din 29 iulie 1994.
DIP_3.indd 102 DIP_3.indd 102 10/13/2009 11:27:34 10/13/2009 11:27:34

103 Capitolul V. RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI DREPTUL INTERN
originali, iar soluțiile nu au neapărat o natură identică. Câteva elemente par să mai marcheze o
anumită diferență cu dreptul internațional. În primul rând, vocația supranațională a Comunităților Europene. Astfel, dreptul comunitar se aseamănă din acest punct de vedere cu o structură de tip federal, în care evident, dreptul federal prevalează asupra dreptului statelor federate, exemplul cel mai elocvent î-l constituie Constituția Germaniei, unde potrivit unei formule excelente de la art.31 se spune: Dreptul federal prevalează asupra dreptului Landurilor.
În al doilea rând, ipotezele conflictului dintre dreptul comunitar și dreptul intern sunt cu
mult numeroase celor existente între dreptul intern și dreptul internațional. Acesta din urmă, guvernează domenii, care în princ ipiu, nu au ni mic în comun cu dreptul național. În accepțiunea
sa clasică, dreptul internațional este esențialmente cel al războiului și păcii, al reglementării conflictelor internaționale. Intercalările cu dreptul național se dovedesc a fi puțin frecvente, deși, ele tind să se multiplice, ca rezultat al extinderii activităților guvernate de dreptul internațional (drepturi fundamentale, schimburile economice etc.). Dreptul comunitar, la rândul său, are vocația de a guverna raporturi sau situații identice celor existente în dreptul național. Domenii întregi ale vieții economice, sociale, politice cad astăzi sub incidența acestui drept. Aplicabilitatea în ordinea
juridică internă se prezintă ca o condiție care vine, de altfel, să traducă de facto noțiunea efectului
direct. Prin urmare, și pentru aceleași rațiuni indicate mai sus, dreptul comunitar va putea exista ca un drept autonom, „sui generis” , doar cu condiția că el va prevala asupra drepturilor naționale ale statelor membre. Există aici o necesitate consubstanțială, care pare să depășească viziunea teoretică asupra raporturilor dintre aceste sisteme de drept.
Prin urmare, dacă dreptul național se poate limita la o superioritate imperfectă, prin
intermediul mecanismelor subtile care î-l caracterizează și care-i permit găsirea adaptărilor pertinente (negocieri diplomatice, excepție de non executare etc.), primatul dreptului comunitar
pare a fi dificil de negociat.
175
Spre deosebire de dreptul internațional, dreptului comunitar european nu-i este indiferentă
natura relațiilor ce trebuie să se stabilească între dreptul comunitar și dreptul național.176
Monismul decurge din însăși natura Comunităților Europene, din ansamblul sistemului
tratatului, după cum avea să sublinieze Curtea Europeană de Justiție. Sistemul comunitar nu poate funcționa decât în monism, singurul princ ipiu compatibil cu ideea unui sistem de integrare: prin
instituirea unei comunități cu durată ne determinată, învestită cu atribuții proprii, cu personalitate, cu capacitate juridică…, și mai cu seamă, cu puteri reale, rezultate dintr-o limitare a competenței sau dintr-un transfer de suveranitate, creând astfel un drept aplicabil resortisanților lor și lor înșile. Afirmația este cît se poate de evidentă: „diferit de tratatele internaționale obținute, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a tratatului și care se impune jurisdicțiilor acestora” .
177
Prin urmare, dreptul comunitar este aplicabil ordinii juridice interne în felul în care el este
adoptat, fără a mai fi necesară asimilarea sau transformarea acestuia în drept național. Deci, statele membre nu au posibilitatea de a opta între concepția monistă sau dualistă, prima avînd prioritate și fiind obligatorie.
Prin urmare, în relațiile Comunități – state membre, dualismul este înlăturat, iar dreptul
comunitar primar, sau derivat, este imediat aplicabil în ordinea juridică internă a statelor membre, sau potrivit Curții de la Luxembourg, el face parte integrantă din ordinea juridică aplicabilă pe
175 C. Bloumann, op.cit, p.583.
176 Filipescu Ion, Fuerea Augustin, „Drept instituțional comunitar european” , ediția I, II, III, IV , V , București
1994, 1996, 1997, 1999, 2000, pag.54.
177 Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, București 2006, pag. 164.
DIP_3.indd 103 DIP_3.indd 103 10/13/2009 11:27:36 10/13/2009 11:27:36

Drept Internațional public 104
teritoriul fiecăruia dintre statele membre. Acest fapt are mai multe consecințe: dreptul comunitar
este integrat în mod firesc în ordinea juridică internă a statelor, fără a fi nevoie de o formulă particulară de introducere; normele comunitare își ocupă locul în ordinea juridică internă; judecătorii comunitari au obligația de a aplica dreptul comunitar.
178
Dreptul comunitar se deosebește de dreptul internațional public prin următoarele:
1. Are aplicabilitate directă, aplicându-se nu numai statelor sau organizațiilor internaționale,
dar și resortisanților statelor membre, adică persoanelor fizice și juridice care nu au calitatea de subiect de drept internațional;
2. Dispune de un sistem coercitiv-execuțional mixt internațional și național;3. Dispune de un sistem jurisdicțional permanent și cu o competență obligatorie;4. Normele juridice comunitare devin aplicabile de cele mai multe ori, fără a fi ratificate;5. Normele juridice comunitare sunt preponderent de drept derivat și nu convenționale, ma-
joritatea fiind adoptate de instituțiile comunitare;
6. Are funcție de integrare și nu doar de cooperare.Față de dreptul național , dreptul comunitar se deosebește prin următoarele:
1. Se aplică și relațiilor interstatale;2. Nu reglementează toate domeniile vieții sociale.Statele sunt față de sursele de drept internațional intr-o situație de autonomie din punct de
vedere al efectelor în dreptul intern și asupra resortisanților lor. Ele pot utiliza un sistem dualist, care stabilește o separare radicală între ordinea juridica interna țio nala și ordinea juridica internă, având ca principiu că o sursa de drept internațional nu poate fi prin ea însăși o sursă de drept intern. De aceea, pentru a avea efecte în dreptul intern o sursă de drept internațional trebuie sa fie supusă unei proceduri particulare de introducere sau de transformare. Statele pot opta de asemenea pentru monism și să admită efectul juridic direct în drept intern al unei surse de drept internațional. Chiar și în acest caz, ele conservă o deplină autonomie pentru a defini condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o sursă de drept internațional pentru a avea un efect direct în dreptul intern. Această funcție este desigur de competența instanțelor judecătorești. Această autonomie dispare total când este vorba despre dreptul comunitar.
Referindu-ne, la nivel general, la instituția raportului dintre dreptul internațional public și
dreptul intern al unui stat, desigur că abordăm teoria dualistă și teoria monistă. Anume acest început trebuie sa stea la baza analizei principi ului supremației dreptului Uniunii Europene asupra
dreptului intern al Statelor Membre. Or, după cum s-a facut evident, Comunitatea Europeană a derivat esențial de la cadrul dreptului internațional, argumentând prin implicarea popoarelor și indivizilor, dar și a instituțiilor comunitare. De zvoltarea dreptului internațional public se află
într-un proces continuu, la fel ca și lărgirea noțiunii sale. Dacă privim în istorie, vedem o definiție restrânsă a dreptului internațional public. Astfel, savantul român George Plastara, în calitate de primă noțiune la originea dreptului internațional, concepe ideea de sociabilitate a statelor sau de comunitate internațională ce trebuie sa domine existența statelor. Odată cu dezvoltarea și aprofundarea relațiilor din cadrul societății internaționale, doctrina vine cu noi teorii, pe lângă cele ale monismului și dualismului, în special cea a coordonării dintre dreptul internațional și dreptul intern al statelor și fuziunii conștiente a potențialului celor două sisteme în scopul protecției valențelor civilizației. O concluzie care se cristalizează în urma dezvoltării practicii
internaționale și utilizării noilor pârghii în relațiile dintre state, a apariției noilor valențe ce țin de dreptul popoarelor, precum si cele ale ființei umane, este cea a imposibilității stabilirii primatului
178 Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, București 2006, pag. 165.
DIP_3.indd 104 DIP_3.indd 104 10/13/2009 11:27:37 10/13/2009 11:27:37

105 Capitolul V. RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI DREPTUL INTERN
sistemului de drept internațional față de cel intern ori viceversa, cert fiind că dreptul internațional
are o acțiune tot mai puternică. Acest fapt se explică, inter alia , prin influența politicii externe a
statelor asupra codificării dreptului internațional, dar și cu certitudine și la obligațiile asumate de către state în onorarea bona fide a normelor internaționale.
În măsura în care suportă paralela cu dreptul internațional, se poate constata că ordinea de
drept comunitară este organizată, fără echivoc, monist. Altfel decât în dreptul internațional, în dreptul comunitar principiul priorității nu include, totuși, numai ob ligația statelor membre de a
aduce dreptul lor național în concordanță cu dreptul comunitar prioritar, ci pretinde, în afară de aceasta, ca, în legătură cu princ ipiul efectului direct, toate autoritățile și instanțele statale să lase
ne aplicat dreptul național contrar, în cadrul proceselor în curs de soluționare la ele.
Această ultimă idee nu era nouă. Întâietatea dreptului internațional clasic se oprea la porțile
ordinii de drept naționale; dualismul împiedica acțiunea acestuia asupra raporturilor de drept din interiorul sferei juridice naționale și intervenția lui asupra fiecărui cetățean. Dimpotrivă, efectul util al dreptului comunitar implică faptul că dreptul comunitar prioritar acționează direct în or-dinele de drept naționale, trebuind să fie luat în considerare de către toate instituțiile statutului respectiv.
Astfel, esența supremației dreptului Uniunii Europene se bazează, pe lângă premisele anali-
zate, și pe unele premise de ordin intern, care reflectă ordinea constituțională a Statelor Membre. Acceptarea principiului primordialității din partea sistemelor juridice ale statelor membre ale Uniunii Europene diferă de la stat la stat, în timp ce în țările BENELUX sau Irlanda, constituțiile consacră primordialitate dreptului comunitar față de cel național, în alte țări, acceptarea a fost mai dificilă și anevoioasă. De pildă, în Germania art. 24 din Constituția federală prevede că leg-islativul federal este împuternicit să cedeze, în anumite domenii, monopolul lui de a crea dreptul
în favoarea unor organizații internaționale. Potrivit art.23 din constituție: Republica Federală Germania, în vederea înființării unei Europe unite, cooperează în dezvoltarea Uniunii Europene care respectă principiul democrației, al statului de drept, social și fe derative, precum și princ ipiul
subsidiarității și care asigură drepturilor fundamentale ale omului o protecție comparabilă cu cea acordată de legea fundamentală.
Din cauza unui șir de puteri concurente dintre Comunitatea Europeană și Statele Membre
este important de a stabili care drept va avea supremație în cazul unui conflict, mai ales că apli-carea extinsă de către Curte a principiului efectului direct și a scopului Tratatului CE, cuprinzând domenii de competență națională, au ghidat spre o situație inevitabilă de conflict dintre dreptul Uniunii Europene si cel național al Statelor Membre. Această cerință este valabilă pentru orice federație. În caz dacă legile în vigoare ale auto rităților centrale si ale celor regionale sunt în
contradicție, una dintre ele trebuie sa fie superioară. În cazurile în care Tratatul nu conține o normă imperativă ce stabilește supremația dreptului comunitar, Curtea de Justiție a derivat acest principiu din obligația de a asigura aplicarea dreptului comunitar stipulată în art. 10 CE (fostul art. 5). Cazul Van Gend en Loos (nr. 26/1962), a declarat Comunitatea drept o ordine legală, independentă de Statele Membre. Or, într-un alt caz – COSTA v. ENEL (nr.6/1964) – Curtea de Justiție a introdus doctrina supremației. Decizia Curții a definit relația dintre dreptul comuni-tar și dreptul național al statelor membre, arătând că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă, care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior. Astfel, principiul specific dreptului intern și dreptului internațional public ”lex posteriori derogat priori” nu-și găsește aplicare în relațiile dintre dreptul comunitar și cel intern. Deși ordinea juridică comunitară a luat naștere pe tărâmul dreptului internațional public și s-a bazat pe acordul de voință al statelor membre, s-a născut ca o ordine juridică autonomă.
DIP_3.indd 105 DIP_3.indd 105 10/13/2009 11:27:38 10/13/2009 11:27:38

Drept Internațional public 106
Pe cale de consecință, conchidem că în ciuda specificului sistemelor de drept intern, iar pe
această cale și a controlului exercitat de state în privința raportului dintre dreptul național și cel internațional, în practica acestora treptat se afirmă principiul unei atitudini binevoitoare față de dreptul internațional atît în procesul de elaborare a normelor interne, cît și la interpretarea celor existente, ele pornesc mai întâi de toate de la principiile și normele de drept internațional.
În ceea ce privește relația dintre dreptul comunitar și național al statelor membre, doresc să
mai remarc un lucru. Statele, prin faptul că ele, conform prevederilor Tratatelor de bază și celor de modificare, au rezervat reglementării prin ordinea de drept comunitară drepturi și obligații, care se supuneau, până atunci, propriilor ordini interne de drept, au provocat o restângere a drep-turilor lor de suveranitate, care nu mai poate fi revocată ulterior prin măsuri unilaterale.
Fiece stat care aspiră la integrare europeană trebuie să fie conștient că aderarea la Uniunea
Europeană semnifică transferarea unor atribuții către instituțiile comunitare, precum și exerci-tarea în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute. Fără îndoială, transferul de competențe implică delegarea de suveranitate din partea statelor, în realitate însă, statele membre ale Uniunii Europene sunt cele care au decis să exercite în comun anumite atribuții care, în mod tradițional, țin de domeniul suveranității naționale.
179
Bibliografie:
Serbenco, Eduard. Raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern // în: Alexandru Burian, Oleg
Balan, Eduard Sebenco, Drept internațional public, Ediția a II-a – Chișinău, CEP USM, 2005, – 608 p., pag.
107-120; J. Combacau, „ Le droit international, bric a brac au systeme?” , „Archives de philosophie du droit” ,
1986; Patrick Daillet, Allain Pellet, Droit international public , LGDJ, Paris 1999; Raluca Miga-Beșteliu,
Introducere în drept internațional , București 1997; H.. Triepel, „ Les rapports entre le droit international et le
droit interne” , RCADI., 1923, vol.I; D. Anzilotti, Cours de droit international , Sirey, 1929; A. Pellet, „ Les
fondements juridiques internationaux du droit communautaire” , RCADE, 1994-2, vol.V; Oleg Balan, E. Ser-
benco Drept internațional public , vol.I, Chișinău 2001; Oppenheim, International Law, 1992; D. Carreau,
Droit international , 1988; N. Ecobescu,V . Duculescu. Drept internațional publi,. București 1993; C. Blu-
mann, l. Dubouis, Droit institutionnel de l’Union Europeenne, Paris, 2007; Ian Brownlie, Principles of Puplic
International Law, Oxford, 2003; Natalia Suceveanu, Prioritatea dreptului internațional în raport cu dreptul
intern, în textele constituționale în domeniul drepturilor omului , Materiale ale conferinței internaționale
științifice din 22-23 septembrie 2004, mun. Bălți „Dezvoltarea constituțională a Republicii Moldova la etapa actuală” , Chișinău 2004; Natalia Suceveanu, Corelația dintre dreptul comunitar, dreptul intern al
statelor membre și dreptul internațional , Colecții, Universitatea Petre Andrei, Iași 2008, Tom XIV , Drept, a
13 Conferință științifică anuală cu participare internațională, tradiție și reformă în dreptul romînesc.
179 Natalia Suceveanu, Corelația dintre dreptul comunitar, dreptul intern al statelor membre și dreptul
internațional, Colecții, Universitatea Petre Andrei, Iași 2008, Tom XIV , Drept, a 13 Conferință științifică anuală cu participare internațională, tradiție și reformă în dreptul romînesc, pag.436-422.
DIP_3.indd 106 DIP_3.indd 106 10/13/2009 11:27:39 10/13/2009 11:27:39

Capitolul VI
SUBIECȚII DREPTULUI INTERNA ȚIONAL
PUBLIC CONTEMPORAN
§ 1. Noțiunea de subiect al dreptului internațional public§ 2. Sistemul și categoriile de subiecți ai dreptului internațional public contemporan: doctrină și
practică
§ 3. Statul suveran – subiect clasic de bază al dreptului internațional public: trăsături caracteristice,
particularități
§ 4. Recunoașterea statelor§ 5. Organizațiile Internaționale – subiect derivat și secundar de drept internațional public: specifi c și
particularități
§ 6. Națiunile care luptă pentru eliberarea națională§ 7. Statutul juridic al individului în dreptul internațional public§ 8. Probleme ale calității de subiect de drept al altor entități internaționale § 9. Republica Moldova ca subiect de drept internațional public contemporan
§ 1. Noțiunea de subiect al dreptului interna țional public
Noțiunea de subiect de drept internațional reprezintă particularități esențiale în comparație
cu dreptul intern. Aceste particularități, ce se referă la natura, temeiul, conținutul juridic și sfera de aplicare, determină principalele deosebiri dintre conceptele subiectului de drept internațional și cel de drept intern.
Faptul că relațiile internaționale se desfășoară cu participarea directă a statelor ca entități
suverane și independente egale în drepturi exclude existența în acest domeniu a unui „organ suprastatal” sau a unui „guvern” care să determine, să reglementeze sau să atribuie calitatea de subiect de drept internațional. Această calitate aparține, înainte de toate, statului în virtu-tea suveranității sale. Ea poate aparține și altor entități (popoare care luptă pentru eliberare, organizații internaționale guvernamentale și neguvernamentale, societăți transnaționale ș.a.) în măsura și în limitele determinate de statele membre ale comunității internaționale.
Calitatea de subiect al dreptului internațional definește, înainte de toate, situația juridică a
unei entități ca titular de drepturi și obligații internaționale. Aceasta nu constituie însă doar o tendință, o capacitate juridică abstractă și nu poate fi definită în afara realității raporturilor de drept internațional în cadrul cărora se manifestă și se exercită. Dimpotrivă, ea există pentru state sau alte entități prin participarea directă a acestora ca subiecți ai unor raporturi în care își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile asumate
180.
180 În acest sens, apare incompletă definiția dată de G.Schwarzenberger, potrivit căreia „personalitate inter na-
țională înseamnă doar capacitatea de a fi purtător (b earer) de drepturi și obligații în dreptul internațional”;
SCHW ARZENBERGER, G. International law and order. – London: Stevens, 1971, p.53.
DIP_3.indd 107 DIP_3.indd 107 10/13/2009 11:27:40 10/13/2009 11:27:40

Drept Internațional public 108
Relațiile la care participă statele și alte entită ți cu personalitate juridică internațională sunt
reglementate de normele dreptului internațional, căpătând, astfel, caracterul unor raporturi de drept internațional, analizate prin conceptele juridice clasice de: subiect, conținut juridic (drep-turi și obligații) și obiect. Caracteristicile acesto r raporturi sunt determinate însă de situația
juridică a subiecților participanți, de poziția lor față de dreptul internațional. Din acest punct de vedere, statul – subiect principal, primar și originar, fundamental – posedă această calitate nu în temeiul dreptului internațional, ci în virtutea suveranității sale, în baza căreia participă, prin acord de voință cu alte state, la procesul normativ, la formarea raporturilor internaționale și la determinarea situației juridice a altor entități pe plan internațional. De aceea noțiunea generală a subiectului de drept internațional nu poate fi redusă la formula „destinatarilor normelor ju-ridice internaționale” , la faptul că „dreptul internațional îi recunoaște aptitudinea de a fi titular de drepturi și a fi ținut de obligații” sau „îi atribuie capacitate juridică” .
181 Specificul și dinamica
subiecților dreptului internațional infirmă asemen ea susțineri care nu fac decât să transpună
automat conceptele dreptului intern în sfera dreptului internațional, fără a ține seamă de speci-ficul acestuia din urmă.
Personalitatea juridică aparține statului ca entitate suverană. Suveranitatea conferă statului
personalitate juridică internațională, aptitudinea de a acționa în cadrul comunității internaționale,
prin exercitarea drepturilor și asumarea obligațiilor. Dreptul internațional nu constituie, un de-terminator aprioric al personalității juridice a statelor, dimpotrivă, el însuși este creat de acestea; dreptul internațional este expresia și rezultatul acordului de voință al statelor privind drepturile și obligațiile lor, al altor subiecți, precum și cadrul juridic al relațiilor dintre entitățile participante la viața internațională.
Pentru identificarea unui subiect de drept internațional este necesar să se constate dacă
acesta posedă personalitate juridică în cadrul ordinii juridice internaționale, dacă are, capacitate juridică de a acționa pe plan internațional.
Într-un concept general, subiectul de drept internațional este titularul de drepturi și obligații
internaționale, participant la relațiile reglementate de normele dreptului internațional.
În doctrina juridică, subiectul de drept internațional face obiectul unor definiții care, deși di-
ferite, cuprind și unele elemente comune… „Subiecț i ai dreptului internațional sunt acele entități
care au capacitatea de a participa la raporturile juridice reglementate de dreptul internațional” .
182
„Subiecții dreptului internațional, se arată în „Курс международного права” , 183„sunt
entitățile care participă sau pot participa la relațiile reglementate de normele dreptului internațional” .
Prin altă definiție se susține că subiecți ai dreptului internațional sunt entitățile participante
la viața internațională, cu drepturi și obligații directe. Sintagma „viața internațională” nu-i cea mai potrivită, ea putând include și domenii nereglementate de dreptul internațional public, cum ar fi, spre exemplu, relațiile comerciale internaționale.
Juristul african N.Mugerwa indică trei elemente esențiale ale „calității de subiect al unui sis-
tem de drept”:
1) subiectul să aibă obligații;2) să fie capabil a reclama beneficiul drepturilor sale;
181 MOSLER, H. Reflexion sur la personalite juridique en droit international public. – Paris: Pedone, „Melanges
a H. Rolin. Problemes des droit des gens” , 1964, p.237-238.
182 DIACONU, I. Tratat de drept internațional public. – București: Editura LEX, vol. I, 2002, p.78.
183 КУДРЯВЦЕВ, А.Н. Курс международного права, в семи томах. – Москва: Издательство „Наука” , т.1,
1989, p.159.
DIP_3.indd 108 DIP_3.indd 108 10/13/2009 11:27:41 10/13/2009 11:27:41

109 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
3) să aibă capacitatea de a intra în raporturi juridice cu alte persoane juridice recunoscute de
sistemul particular de drept.184
Autorul nu ia însă în considerare particularitățile subiectului de drept internațional în sensul
că acesta există ca atare în temeiul unui criteriu obiectiv, al unei însușiri esențiale fie inerentă subiectului respectiv – suveranitatea pentru state, dreptul la autodeterminare pentru națiuni – fie atribuită acestuia prin acordul statelor, de pildă, organizațiile internaționale.
185
Autorul englez D.W .Greig afirmă „în dreptul internațional, statul este persoană juridică
tipică, iar alte entități pot fi considerate ca „subiecți” ai dreptului internațional în măsura în care pot intra în raporturi juridice pe plan internațional” .
186
Un alt mod de definire este acela că subiect al dreptului internațional este cel căruia i se
adresează regulile de drept internațional pentru a-i impune direct obligații sau a i se atribui drepturi. Subiectul dreptului internațional este dependent direct de dreptul internațional, este apt să fie titular de drepturi internaționale, să fie legat de obligații internaționale și să aibă acces la proceduri internaționale.
Paul Reuter
propune „pentru a recunoaște unei entități calitatea de subiect al dreptului
internațional se cere o dublă cerință să fie titulară de drepturi și obligații stabilite și sancționate direct de acest drept” .
187
Din definițiile expuse mai sus, rezultă doar un ul din elementele caracteristice ale subiectului
dreptului internațional public, și anume acela de a fi titular de drepturi și obligații internaționale în mod direct, adică de a avea personalitate internațională (aptitudinea de a fi titular de drepturi și obligații potrivit dreptului internațional), trăsătură considerată esențială și de mulți alți autori.
188
Aceeași opinie o găsim și în doctrina franceză „pentru a fi considerat drept subiect activ
al unei ordini juridice, o entitate trebuie, în primul rând, să fie învestită de această ordine cu drepturi și obligații definite în mod clar” .
189
Calitatea de subiect al dreptului internațional trebuie abordată în contextul particularităților
pe care le reprezintă acest sistem de drept. În dreptul internațional important este nu numai aptitudinea de a avea drepturi și obligații, ci și posibilitatea practică de a le exercita, aspect în care, de fapt, se concretizează finalitatea principiilor și normelor sale.
Posibilitatea de a avea drepturi și obligații presupune obținerea drepturilor și obligațiilor
internaționale prin participarea la raporturile juridice internaționale.
G.Tunkin, definește subiecții dreptului intern ațional ca fiind participanții la relațiile
internaționale, posesorii drepturilor și obligațiilor internaționale, ce le realizează în baza drep-
184 MUGERW A, N. Subjects of International Law. Manual of Public International Law. Red. M. Sorensen. – New
Y ork: St. Martin’s Press, 1968, p.249.
185 Ideea unui criteriu obiectiv este susținută de L.A.Modjorian care limitează însă sfera subiecților doar la stat
și la națiuni luptătoare- МОДЖОРЯН, Л.А. Основные права и обязанности государств. – Москва: Из-дательство „Юридическая литература” , 1965, p.10; în acest sens, afirmă și Greig: „atributul personalității trebuie să fie rezervat pentru acele entități, înainte de toate, statele anumite organizații internaționale, care au în mod obiectiv și independent capacitatea de a se manifesta pe plan internațional”- GREIG, D. W . Interna-tional Law. – London: 1970, p.91.
186 GREIG, D. W . International Law. – London: 1970, p.73.
187 REUTER, P . Princeps de droit internațional publique. – Paris: Presse Universitaires de Franse, 1980, p.175.
188 POPESCU, D., NĂSTASE, AD. Drept internațional public. – București: Editura Șansa SRL, 1997, p.119-120;
Mеждународное право. Под ред. КОЛОСОВА, Ю.М., КУЗНЕЦОВА, А.И. – Москва: Издательство „Международные отношения” , 1995, p.57.
189 ROUSSEAU, Ch. Droit International Public. – Paris: Dalloz, 1987, p.402.
DIP_3.indd 109 DIP_3.indd 109 10/13/2009 11:27:41 10/13/2009 11:27:41

Drept Internațional public 110
tului internațional și care, în cazurile neces are, poartă răspundere internațională.190 În această
definiție apare un nou accent „realizarea drepturilor și obligațiilor internaționale” , adică, partici-parea nemijlocită la raporturile juridice reglementate de dreptul internațional public. În aceeași definiție întâlnim și un element specific, esențial, dup ă părerea noastră, și anume „răspunderea
internațională a subiecților dreptului internațional public” .
Unul din semnele subiecților dreptului internațional este faptul că ei nu numai că pot fi
supuși răspunderii internaționale, dar și dispun de capacitatea de a acționa în mod direct prin proceduri adecvate ale dreptului internațional, pentru a-și face efectivă respectarea drepturi-lor sale în aceste relații, deci, capacitatea „de a avea acces direct la procedurile internaționale pentru a-și apăra drepturile (fie în fața unor instanțe judiciare internaționale, fie în cadrul unor organizații internaționale)” .
În literatura de specialitate întâlnim și alte caracteristici ale subiecților de drept internațional
public:
• capacitatea de a participa la crearea dreptului internațional;
• capacitatea de a cere respectarea normelor dreptului internațional de către subiecți;
• capacitatea juridică de a încheia tratate internaționale etc.; caracteristici care, după părerea
noastră, nu necesită a fi menționate aparte, ele incluzându-se în capacitatea de a participa la ra-porturile juridice internaționale.
Toate definițiile analizate reflectă opiniile autorilor. În linii mari, ele nu pot fi contestate, ci
doar perfecționate.
Efectuând o sinteză a definițiilor analizate, putem concluziona că o entitate poate fi subiect
de drept internațional, dacă întrunește următoarele condiții:
• este destinatarul nemijlocit al normelor dreptului internațional și, ca atare, este titularul
direct de drepturi și obligații internaționale;
• participă în mod nemijlocit la raporturile juridice internaționale și are acces direct la pro-
cedurile internaționale pentru a-și apăra drepturile.
Pornind de la cele menționate, propunem o definiție a noțiunii de „subiecți ai dreptului
internațional public” , care, după părerea noastră, are un caracter mai generalizator:
Subiecții dreptului internațional public sunt entitățile care participă direct la raporturile
internaționale reglementate de dreptul internațional public, care, prin acțiunile lor volitive, obțin drepturi și își asumă obligații internaționale, ia r în cazul încălcării acestora poartă răspundere
internațională.
§ 2. Sistemul și categoriile de subiec ți ai dreptului interna țional public
contemporan: doctrin ă și practică
Concepțiile cu privire la subiecții dreptului internațional au evoluat în decursul timpului.
Într-o concepție considerată tradițională, clasică, autori reputați ca M.Bluntskli, P .Fiore ș.a. au susținut că statele sunt unicii subiecți ai dreptului internațional.
191 Această teză s-a menținut până
190 ТУНКИН, Г . И. Международное право. – Москва: Издательство „Юридическая литература” , 1982, p.85.
191 M.Bluntschli, de pildă, afirma: „Statele sunt persoanele dreptului internațional” – BLUHNITSCLI, M. Le droit
International codifié. – Paris: Libraire Guillaumin, 1881, p.64; „în calitatea sa de persoană care acționează, statul se manifestă în relațiile cu supușii săi și cu alte state” – КОМАРОВСКИЙ, Л А. Право и мир в международных отношениях. – Москва: 1899. p.27.
DIP_3.indd 110 DIP_3.indd 110 10/13/2009 11:27:42 10/13/2009 11:27:42

111 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
la sfârșitul primului război mondial, recunoscându-li-se și altor entități ca Vaticanul, Comisia
Europeană a Dunării sau Confederația de state personalitatea juridică parțială și „netipică” .
În perioada interbelică, această concepție, a fost amplu argumentată de cunoscuți doctrinari ca
H.Triepel, D.Anzilotti, W .G.F.Phillimore ș.a..192 Ei au respins, totodată, teoria formulată de juriști
ca G.Scelle sau N.Politis care atribuiau și indivizi lor această calitate. După primul război mondial
li se atribuie și unor organizații internaționale (ca Liga Națiunilor sau Organizația Internațională
a Muncii) prerogativele subiecților de drept internațional. Astfel, în doctrina juridică românească dintre cele două războaie mondiale, unii autori ca G.Sofronie
193 sau G.Plastara194 recunoșteau
această calitate atât statelor, cât și altor entități considerate însă „persoane artificiale” ca Vaticanul și Liga Națiunilor. P .Negulesco le atribuia și indiv izilor, alături de state, personalitate juridică
internațională, limitată și specială.
195
În perioada postbelică, evoluția relațiilor internaționale a generat necesitatea unei noi concepții
care să recunoască și altor entități, alături de state, calitatea de subiecți de drept internațional.
Concepția predominantă din zilele noastre es te teoria pluralității subiecților de drept
internațional, potrivit căreia există, în dreptul internațional, alături de state, și alți subiecți de drept internațional, cum ar fi: organizațiile internaționale interguvernamentale, națiunile care luptă pentru eliberarea națională ș.a. Aceasta nu înseamnă însă că toate entitățile având perso-nalitate internațională sunt identice. În avizul său consultativ din 1949, cu privire la „Repararea daunelor suferite în serviciul Națiunilor Unite” , CIJ subliniază: „Subiecții de drept, într-un sistem juridic, nu sunt în mod necesar identici în ce privește natura sau întinderea drepturilor lor; natura lor depinde de nevoile comunității” .
196
Sistemul subiecților de drept internațional cuprinde, în afară de state, națiunile care luptă
pentru eliberare, organizațiile internaționale determinate ca atare prin acordul statelor membre și Vaticanul.
Referindu-ne la importanța generală a clasificării subiecților dreptului internațional, putem
susține că, în baza acestei clasific ări, evidențiem legătura lor, în diferite relații internaționale,
reflectând caracteristica generală a anumitor tipuri de subiecți, cât și statutul juridic individual al fiecărui subiect. Subiecții dreptului internațional se deosebesc unul de altul după modul de apariție (formare), scopurile sale, toate având trăsături individuale, neexistând o identitate între natura și întinderea drepturilor și obligațiilor lor, deci, a personalității lor internaționale.
În literatura de specialitate există mai multe modalități de clasificare a subiecților dreptului
internațional.
D.Feldman și G.Kurdiukov clasifică subiecții dreptului internațional după modul de mani-
festare a capacității juridice internaționale în:
192 „Statele coordonate sunt unicii subiecți ai dreptului internațional” – TRIEPEL, H. Les rapports entre le droit in-
terne et le droit international. – RCADI, vol. I, 1923, p.82; în același sens, D.Anzilotti susținea „princ ipiul după care
numai statele sunt subiecți ai dreptului internațional” – ANZILOTTI, D. Cours de Droit international. Premier vo-lume: Introduction – Théories générales. – Paris: Sirey, 1929, p.123; a se vedea, în acest sens, și W .G.F.Phillimore-
PHILLIMORE, W . G. F. Droit et devoirs fondamentaux des Etats. – RCADI, vol. I, 1923, p.33.
193 SOFRONIE, G. Curs de drept internațional public. – Cluj: R. Cioflec, 1936, p.63, 69, 112.
194 PLASTARA, G. Manual de Drept internațional public.(cuprinzând și o expunerea conflictelor de legi. Drept
internațional privat. Îngrijită de Popa V .V .) – București: Editura All Beck. 2004, p.53, 108.
195 NEGULESCO, P . Principes du droit internatianal administratif. – Paris: 1935, p.26.
196 Avizul consultativ cu privire la repararea daunelor suferite în serviciul Națiunilor Unite. 1949 (site specializat
//www.un.org); C.I.J. Recueil des arrêts, avis consultatifs et ordonnances. 1949, p.178.
DIP_3.indd 111 DIP_3.indd 111 10/13/2009 11:27:42 10/13/2009 11:27:42

Drept Internațional public 112
• subiecți universali (tipici) – statele care dispun de toate drepturile și obligațiile inter-
naționale;
• subiecți speciali (derivați) – organizațiile in ternaționale care au capacitatea juridică
internațională limitată prin voința statelor.197
Bazându-se pe criteriul suveranității, aceiași savanți propun și o altă clasificare a subiecților
dreptului internațional: „…suveranitatea este unicul criteriu obiectiv pentru clasificarea subiecților de drept internațional, care se împart în subiecți de bază (originari) și secundari, su-verani și nesuverani” . Susținem această idee.
În acest sens, se propune următoarea clasificare:• subiecți suverani (primari), din care fac parte statele și popoarele ce luptă pentru
independență;
• subiecți nesuverani (secundari) – organizațiile internaționale.
O clasificare specifică a subiecților dreptului internațional întâlnim în cursul academic de
drept internațional (în șapte volume), unul din cele mai importante cursuri de drept internațional al secolului XX. Autorul compartimentului respectiv R.Miullerson propune clasificarea subiecților dreptului internațional în:
• subiecți ce dispun de drepturi și obligații ce se deduc direct din normele dreptului inter na-
țional și care participă direct la crearea acestor norme și veghează respectarea lor. Aceștia sunt statele, popoarele ce luptă pentru independență și organizațiile internaționale guvernamentale;
• subiecți ce dispun de un anumit volum de drepturi și obligații internaționale, destul de li-
mitat, și care nu participă direct la procesul de creare a normelor dreptului internațional. Aceștia sunt indivizii, organizațiile internaționale neguvernamentale, organele internaționale (comisii, comitete, organe judiciare și arbitrale).
198
În doctrina rusă actuală de drept internațional, care se formează în condiții geopolitice noi
determinate de dispariția URSS ca subiect unic de drept internațional, se observă o modificare esențială a conceptului de subiect de drept internațional.
În una din cele mai recente lucrări din domeniul dreptului internațional –„Precedentele în
dreptul internațional public și privat” – cunoscuții savanți ruși I.Blișenko și G.Doria acordă aces-tei probleme – subiecții dreptului internațional – o atenție deosebită, tratând problema într-un mod deosebit și specific în comparație cu conceptul cunoscut și acceptat. Autorii afirmă că, în condițiile actuale, calitatea de subiect de drept internațional public urmează să fie recunoscută:
a. – poporului;b. – statelor;c. – organizațiilor interstatale;d. – națiunilor care luptă pentru eliberarea națională reprezentante prin organele eliberării
naționale.
Toți acești subiecți sunt primari, în opinia autorilor, calitatea de subiect având-o și:a. – corporațiile transnaționale:b. – persoanele fizice și persoanele juridice, care participă la circuitul internațional economic;c. – organizațiile interstatale neguvernamentale.Revenirea autorilor menționați la conceptul de popor ca subiect de drept internațional este,
în opinia noastră, firească. Anume poporul este pu rtătorul drepturilor și obligațiilor suverane,
197 ФЕЛЬДМАН, Д.И., КУРДЮКОВ, Г .И. Основные тенденции развития международной правосубъект-
ности. – Казань: Издательство Казанского Университета, 1974, p.48.
198 КУДРЯВЦЕВ, А.Н. Курс международного права, в семи томах. – Москва: Издательство „Наука” , т.1,
1989, p.181.
DIP_3.indd 112 DIP_3.indd 112 10/13/2009 11:27:43 10/13/2009 11:27:43

113 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
exercitându-și drepturile și executându-și obligațiile sale suverane direct sau prin organele sale
reprezentative (art.2, Constituția Republicii Moldova).
După părerea noastră, o clasificare reușită a subiecților dreptului internațional se face în
raport de drepturile pe care le pot dobândi și ob ligațiile pe care și le pot asuma, clasificare ce
cuprinde două categorii de subiecți, și anume:
• subiecți primari, originari, direcți și cu capacitate deplină;
• subiecți derivați și cu capacitate limitată.
Subiecții primari , originari sunt statele. Ele sunt creatoarele și destinatarele principale ale
normelor și principiilor fundamentale ale dreptului internațional. Statele mai sunt definite ca subiecți direcți cu capacitate deplină, având predilecția „de a fi parte în orice raport juridic internațional” .
Subiecții derivați sunt acele entități implicate în raporturile juridice internaționale, cărora sta-
tele le conferă statutul , prin acordul lor de voință. În această categorie intră organizațiile inter na-
ționale interguvernamentale, națiunile care luptă pentru eliberare, la care se adaugă Vaticanul.
În doctrina actuală se susține diversificarea entităților ce ar urma să fie incluse în ordinea
juri dică internațională ca subiecți distincți, alături de state, organizațiile guvernamentale și po-poarele ce luptă pentru independență, corporații le multinaționale, organizațiile internaționale
neguvernamentale, persoanele fizice, persoanele juridice și chiar omenirea în întregul ei. Autorii I.Blișenko și G.Doria, clasifică subiecții dreptului internațional nu numai în categorii, dar și în trei niveluri
199:
Nivelul unu : poporul, statele și națiunile care luptă pentru eliberarea națională, organizațiile inter na-
ționale interstatale. Toți acești subiecți, direct sau indirect, participă la crearea normelor de drept internațional, sunt posesori și purtători ai drepturilor și obligațiilor ce decurg din tratate și acorduri internaționale.
Nivelul doi și trei : persoanele fizice, persoanele juridice, corporațiile transnaționale, organizațiile
internaționale neguvernamentale, participanți la relați ile internaționale, care prin acțiunile lor participă,
direct sau indirect, la formarea normelor de drept internațional, însă influența lor nu este decisivă ca în cazul subiecților de nivelul unu.
Considerăm această opinie oportună și argumentată, care corespunde realităților actuale ale
relațiilor internaționale și dreptului internațional.
Dar nici una din aceste entități nu dispune de o reală capacitate juridică, care, în cazul state-
lor, se bazează pe suveranitatea de care ele se bucură, iar în cel al organizațiilor guvernamentale – pe forța juridică conferită prin statute de către statele membre, în virtutea suveranității lor.
În sistemul subiecților de drept internațional statul constituie un subiect fundamental,
având această calitate în virtutea situației sale de entitate politică suverană, care, prin acordul de voință, creează dreptul internațional și determină statutul juridic al altor participanți la relațiile internaționale. Statul este considerat subiectul primor dial, originar în raport cu alte entități având
personalitate de drept internațional recunoscută de alte state și, totodată, subiect universal în sensul că își exercită drepturile și își asumă obligații în orice domeniu al relațiilor interstatale. Sub acest aspect, unii autori mai numesc statul subiect tipic,
200 normal201 al dreptului internațional
spre deosebire de alți subiecți netipici, „de creație artificială” sau derivați.
Întrucât a devenit pluralistă, societatea internațională actuală nu cuprinde în mod exclusiv
numai statele, ci mai cuprinde:
199 БЛИЩЕНКО, И. П., ДОРИА, Ж.. Прецеденты в международном публичном праве. – Москва: Изда-
тельство МНИМП, 1999, p.23.
200 SCHW ARZENBERGER, G. International law and order. – London: Stevens, 1971, p.55.
201 CAV ARÉ, L. Le droit international public positif. – Paris: Pedone, 1961, p.468.
DIP_3.indd 113 DIP_3.indd 113 10/13/2009 11:27:44 10/13/2009 11:27:44

Drept Internațional public 114
• membrii neregulați (neobișnuiți), adică cei lipsiți de bază teritorială și care nu se bucură
decât de o competență limitată – este cazul entităților extrastatale – Vaticanul;
• membrii derivați (creați), adică aceia ale căror existență și competență (întotdeauna, numai
una specială) depind de un act de voință al statelor, iar acestea sunt entități interstatale – asociațiile de state și organizațiile internaționale.
Considerăm că, în perioada actuală, în condițiile dinamice ale relațiilor internaționale și ale
globalizării sistemul subiecților de drept internațional cuprinde:
Subiecți de nivelul unu, categorie din care fac parte subiecții unanim recunoscuți:• statul suveran – subiect originar și primar;
• organizația internațională – subiect derivat și secundar;
• popoarele care luptă pentru eliberarea națională – subiect provizoriu;
• formațiunea de tip statal – subiect specific.
În categoria subiecților de nivelul doi se includ subiecții recunoscuți în doctrină și practică
drept subiecți cu competență limitată:
• persoanele fizice;
• persoanele juridice;
• corporațiile transnaționale;
• organizațiile internaționale neguvernamentale.
§ 3. Statul suveran – subiect clasic de baz ă al dreptului interna țional public:
trăsături caracteristice, particularit ăți
Caracteristicile personalității internaționale a statului
Statul este un fenomen istoric, politic și juridic. Statul este definit ca o colectivitate umană,
instalată permanent pe un anumit teritoriu și având o structură de organe ale puterii care se bucură de suveranitate.
Statul, fiind odată organizat, are un scop anume și funcții bine determinate. În acest sens,
avea perfectă dreptate Hegel când spunea: „dacă cetățenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri constituie statul
însuși, ca atare, atunci statul stă pe picioare slabe” .
202
Statul, de regulă, este caracterizat drept: a. o organizație politică a societății cu ajutorul căreia se realizează conducerea socială;
b. o organizație, care deține monopolul creării și aplicării dreptului;
c. o organizație, care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei comunități umane;
d. o organizație politică a deținătorilor puterii de stat care, în exclusivitate poate obliga executarea
voinței generale, aplicând, în caz de necesitate, forța de constrângere .
203
Crearea unui stat independent trebuie să fie bazată pe principiul egalității în drepturi a po-
poarelor și al dreptului lor de a dispune de ele însele.
Noile state se bucură de calitatea de subiect de drept internațional din momentul apariției,
celelalte state trebuind să respecte drepturile suverane ale acestora. Considerația statului, ca su-
202 HEGEL, G. Principiile filosofiei dreptului. – București: Editura IRI, 1996, p.291.
203 NEGRU, B., NEGRU, A. Teoria generală a dreptului și statului [curs universitar]. – Chișinău: Bons Offices,
2006, p.76-79.
DIP_3.indd 114 DIP_3.indd 114 10/13/2009 11:27:45 10/13/2009 11:27:45

115 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
biect de drept internațional, se exprimă prin totalitatea de drepturi și obligații care rezultă din
apartenența la comunitatea internațională și obligația benevolă de a le respecta.
Numai statele posedă totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional. Statele
nu sunt numai subiecți ai dreptului internațional, ci și creatori ai acestui drept. Calitatea de per-sonalitate juridică internațională a statului se caracterizează prin elemente intrinseci ale ei: prin suveranitatea sa asupra teritoriului său și persoanelor care se află pe acest teritoriu.
În scopul de a califica o anumită entitate ca stat având personalitate juridică internațională se
cer luate în considerare anumite criterii.
Practica internațională se referă, în general, la criteriile „clasice” dezvoltate de dreptul
constituțional, care au în vedere trei elemente fundamentale ale existenței statului: două de ordin sociologic – populația și teritoriul –, iar al treilea – un element juridic – existența unui guvern .
Fiind o colectivitate organizată, suverană și independentă situată pe un anumit spațiu, statul
are calitatea de subiect de drept atât în raport cu ordinea internă cât și cu cea internațională. Ceea ce îi conferă această dublă calitate este caracterul suveran al puterii sale. În baza acestei puteri, statul are dreptul de a guverna societatea în interior și de a stabili raporturi cu alte state în exte-rior, în condiții de deplină egalitate. Dacă latura internă a suveranității statului privește puterea sa de comandă în interior, concretizată în elaborarea unor norme cu caracter general și în urmărirea aplicării acestora în practica socială (realizarea ordinii de drept), latura externă privește compor-tamentul statului în societatea internațională, raporturile sale cu celelalte state. Astfel, suverani-tatea este baza politică și juridică a calității st atului de subiect de drept internațional și determină
aria de manifestare a acestei calități.
Cea mai completă definiție a noțiunii de stat a fost dată de Convenția de la Montevideo, care
este acceptată ca reflectând, în termeni generali, condițiile statalității în dreptul internațional cutumiar.
Potrivit acestei convenții, „Statul ca personalitate internațională trebuie să întrunească
următoarele condiții:
• teritoriu determinat;
• populație permanentă;
• guvern;
• capacitatea de a intra în relații cu alte state” .
204
Teritoriul
Elementul principal al statului îl constituie teritoriul, prin care înțelegem cadrul spațial în
care este stabilită o anumită colectivitate umană.
Astfel, teritoriul de stat reprezintă spațiul geografic alcătuit din suprafețe terestre, acvatice
și marine, din solul, subsolul și spațiul aerian asupra căruia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă.
Împreună cu populația și cu sistemul organelor puterii de stat, teritoriul reprezintă una din
premisele materiale naturale care condiționează existența și stabilitatea statului ca subiect ori-ginar al dreptului internațional. Teritoriul definește limitele spațiale ale existenței și organizării statale suverane constituind astfel o noțiune juridico-politică.
Fără acest element, un ansamblu de ființe umane, oricât de numeroase ar fi, nu ar putea con-
stitui un stat. Cu alte cuvinte, delimitarea teritorială, stabilirea exactă a spațiului geografic asupra căruia se exercită puterea de stat (suveranitatea) apare ca o caracteristică esențială a statului.
204 Convenția asupra drepturilor și îndatoririlor statelor. Semnată la Montevideo, la 26 decembrie 1933, în vig-
oare de la 26.12.1934. Source: U.S., Department of State, Publication 1983, Peace and War: United States Foreign
Policy, 1931-1941 (Washington, D.C.: U.S., Government Printing Office, 1943, p. 198-203, art.1.
DIP_3.indd 115 DIP_3.indd 115 10/13/2009 11:27:46 10/13/2009 11:27:46

Drept Internațional public 116
Suveranitatea teritorială a statului se caracterizează, pe de o parte, prin exclusivitate, în sensul
că asupra unui teritoriu nu se poate exercita decât autoritatea unui singur stat. Numai statul, prin orga nele sale proprii, poate exercita puterea legislativă, executivă și judecătorească. Exercitarea suve-ranității mai multor state asupra aceluiași teritoriu ar contrazice însuși conceptul de suveranitate.
Pe de altă parte, suveranitatea teritorială este caracterizată prin plenitudinea exercițiului aces-
teia, în sensul că statul este singurul în măs ură să determine întinderea și natura competențelor
pe care le exercită în limitele teritoriului de stat.
205
Pentru a determina natura juridică a teritoriului în dreptul internațional, este necesar să por-
nim de la faptul că teritoriul constituie:
– spațiul exercitării puterii suverane exclusive a statului;- spațiul înfăptuirii dreptului poporului la autodeterminare;- obiectul suveranității permanente asupra resurselor și bogățiilor naționale.O națiune, un popor nu pot exista fără teritoriu. Acesta apare ca expresie materială a
supremației, independenței și inviolabilității statului și poporului care îl locuiește.
206
Teritoriul de stat are două caracteristici bine determinate:- este stabil, în sensul că populația care se află pe el este așezată în mod permanent, sedentar
(homo vagens , adică fixându-se pentru a-și trăi întreaga viață);
– are un caracter delimitat, are limite precise și fixe, în cadrul cărora se exercită activitatea de
guvernare, iar frontiera marchează punctul de unde încetează competența teritorială.
Aceasta nu înseamnă că un stat exprimându-și în mod liber voința, nu poate acorda altor sta-
te, prin convenții internaționale, unele drepturi de a folosi teritoriul său, în limitele bine definite și, de obicei, pe bază de reciprocitate. Ne referim, în special, la dreptul de tranzit (feroviar, rutier, aerian etc.). La anumite activități, cum ar fi neproliferarea armelor nucleare sau chimice, anumite reglementări interne privind, spre exemplu, combaterea poluării sau incriminarea uniformă a anumitor infracțiuni.
Teritoriul statelor este delimitat prin frontiere în interiorul cărora statul își exercită deplina sa
suveranitate și acționează în vederea realizării sarcinilor și funcțiilor sale. Frontierele de stat sunt inviolabile. În virtutea suveranității, statul, prin normele sale interne, stabilește regimul frontiere-lor de stat și ia măsuri pentru paza și supravegherea acestora. Statele lumii reglementează această problemă în Constituțiile sale. Pentru Republica Moldova aceste prevederi sunt stipulate prin art.3 – Teritoriul – din Constituție și Legea privind frontierele de stat ale Republicii Moldova.
207
Teritoriul de stat a fost și este un element esențial în formarea și existența popoare-
lor (națiunilor), în procesul dezvoltării statelor naționale în conformitate cu principiile autodeterminării. Analizând problema teritoriului ca element constitutiv al statului este nece-
205 Din punctul de vedere al sferelor de manifestare, competența teritorială a statului este practic nelimitată.
Statul este în măsură să decidă reglementarea celo r mai diverse domenii, în cele mai mici detalii, de la
organizarea constituțională până la reglementări referitoare la păstrarea ordinii publice, de la domeniul economiei ori al apărării, până la acela al acordării cetățeniei, culegerii de date statistice etc. Din punctul de vedere al persoanelor, competența statului se exercită asupra tuturor persoanelor care se găsesc pe teritoriul său, atât persoane fizice cât și juridice.
206 În acest sens, Constituția Republicii Moldova stabilește, prin art.3, că teritoriul este un element constitutiv
al statului, precizând că acesta este inalienabil, fără a putea fi înstrăinat. Inalienabilitatea presupune, de
asemenea, că pe teritoriul Republicii Moldova nu se pot autodetermina alte etnii, nu se pot constitui state sau, altfel spus, republica nu poate fi federalizată sub nici un aspect – Constituția Republicii Moldova . Adoptată la
29 iulie 1994, în vigoare din 27 august 1994. Monitorul oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 1994.
207 Legea privind frontierele de stat ale Republicii Moldova nr. 108-XIII din 17.05.1994. Monitorul oficial al
Republicii Moldova, nr. 012/107 din 03.11.1994.
DIP_3.indd 116 DIP_3.indd 116 10/13/2009 11:27:47 10/13/2009 11:27:47

117 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
sar să menționăm că integritatea teritorială și inviolabilitatea frontierelor de stat nu sunt norme
simple de drept internațional. Statele înseși le-au atribuit acestor norme un caracter imperativ consacrat în documente de drept internațional în calitate de principii fundamentale ale dreptului internațional public contemporan.
Populația
Dimensiunea umană reprezintă unul din elemente le constitutive ale statului și este un crite-
riu pentru definirea acestui concept.
208
Statul reprezintă o colectivitate umană și el nu poate exista fără populație, așa cum nu poate
exista fără teritoriu sau guvern.
Ipotetic, dispariția totală a populației unui stat – prin emigrare sau datorită altor cauze – duce
la dispariția acelui stat.
Populația unui stat este definită ca totalitatea locuitorilor acelui stat. Dacă acceptăm sensul
larg al acestei definiții, înțelegem că populația unui stat cuprinde toți indivizii care locuiesc pe teritoriul său. Dar, din punct de vedere juridic, această definiție prezintă un dublu inconvenient:
– este prea largă pentru că include și străinii domiciliați într-un stat, dar care n-au renunțat la
cetățenia de origine și care nu pot fi considerați ca „elemente constitutive” ale statului;
– exclude cetățenii proprii, instalați în alte țări, dar care continuă să participe la viața politică
a statului de origine.
209
Ca element constitutiv al statului, populația este alcătuită din totalitatea indivizilor legați de
stat prin cetățenie.210 Majoritatea lor locuiesc pe teritoriul acelui stat, o parte dintre ei se află în
alte state. Pe teritoriul unui stat, alături de cetățenii proprii se pot afla și străini, fie pe o bază, în general, permanentă (cetățeni ai altor state dar cu domiciliul de bază în statul de reședință, per-soane fără cetățenie și refugiate), fie în mod temporar (turiști, oameni de afaceri etc.).
Populația aflată în granițele unui stat, indiferent dacă este legată permanent (cetățeni) sau
numai temporar de acesta (străini), este supusă dreptului intern al statului respectiv, în baza suveranității acestuia. Statutul juridic al fiecărei categorii de persoane ce formează populația este stabilit prin legile statului cu excepția anumitor categorii, asupra cărora jurisdicția statului este limitată (spre exemplu, persoanele cu statut diplomatic). Unele probleme privind populația fac obiectul cooperării internaționale (drepturile omului, protecția diplomatică, statutul juridic al apatrizilor și bipatrizilor, regimul juridic al refugiaților etc.). Deși exclusivă și discreționară, exer-citarea acestei atribuții se realizează cu luarea în considerare a două postulate:
– regimul propriilor cetățeni să nu aducă atingeri ireversibile drepturilor fundamentale ale
omului, iar
– regimul străinilor să nu prejudicieze interese le acestora sau ale statului lor de origine și să
nu fie discriminatoriu.
În același timp, orice stat urmărește asigurarea unui regim cât mai favorabil cetățenilor săi
aflați permanent sau temporar pe teritoriul altor state.
Orice stat, din punctul de vedere al exercitării competențelor sale asupra populației, se
află într-o dublă postură: ca stat de origine și ca stat de primire. De aici decurge necesitatea compatibilității diferitelor regimuri naționale privind populația.
208 ANGHEL, I. M. Subiectele de drept internațional. – București: Editura Lumina-Lex, 1998, p.66.
209 NGUEN QUOCH DINH, ALAIN PELLET, PATRICK DAILLIER. Droit international public. – Paris: Edition
LGDJ, 1987, p.374.
210 Legea Republicii Moldova cu privire la cetățenia Republicii Moldova nr.1024-XIV din 02.06.2000. Monitorul
oficial al Republicii Moldova nr. 98-101/709 din 10.08.2000.
DIP_3.indd 117 DIP_3.indd 117 10/13/2009 11:27:48 10/13/2009 11:27:48

Drept Internațional public 118
Așa dar, populația reprezintă elementul fundamental al statului. Ea nu poate fi supusă unor
schimbări din exterior și este independentă în existența sa.
Guvernul
Cel de-al treilea element, care condiționează existența statului îl constituie guvernul.
Statul fiind un organism politico-social nu poate fi alcătuit numai din populație și din teri-
toriu, ci trebuie, ca pe acest teritoriu, să existe o organizare politică care să controleze teritoriul și căreia să-i fie supusă, în mod efectiv, populația care-l locuiește.
În acest sens, un stat presupune reunirea elemente lor sale constitutive – teritoriu și populație
în cadrul unei societăți organizate cu un guvern capabil să asigure funcțiile externe și interne, precum și stabilirea unei ordini juridice și materiale efective. Astfel, cel de-al treilea element îl constituie existența unui mecanism guvernamental, a unui sistem de organe care își exercită auto-ritatea în entitatea respectivă, o organizează și o reprezintă în relațiile internaționale.
Pentru ca acest element să se considere întrunit, în planul raporturilor internaționale, se cere
ca exercițiul acestei autorități să fie:
– exclusiv , în sensul inexistenței unei alte autorități căreia să-i fie supusă aceeași populație și
același teritoriu;
– efectiv , în sensul realizării în mod real a puterii asupra celorlalte două elemente.
Guvernul constituie elementul care dă forma și caracterul propriu statului, asigurând integri-
tatea teritorială și politică a acestuia.
Când analizăm puterea executivă trebuie să menționăm că în această sintagmă persistă
noțiunea de putere, ceea ce înseamnă capacitatea de a impune un comportament.
Întru executarea legilor este nevoie de organizarea executării lor, pregătirii cadrului mate-
rial-financiar, organizațional și metodic. În acest scop, guvernului îi revine funcția cu caracter de putere ale cărui dispoziții sunt obligatorii pentru toți subiecții de drept.
211
Suveranitatea
Aceste elemente caracterizează statul din punct de vedere politic și social, dar în doctrină se
arată că drept criteriu al existenței statului ar trebui să fie luat un element de ordin juridic – suve-ranitatea. Astfel, suveranitatea constituie elementul definitoriu al existenței statului (o trăsătură esențială a puterii de stat).
În literatura de specialitate, suveranitatea a fost definită ca fiind „supremația unică, deplină
și indivizibilă a puterii de stat în limitele frontierelor teritoriale și independența acesteia în raport cu orice altă putere” .
212
Suveranitatea este caracteristica de bază a stat ului, fundament în egală măsură politic și juri-
dic al calității statului de subiect de drept internațional.
În calitatea sa de concept juridic, suveranitatea aparține atât dreptului intern (dreptului con sti-
tu țional), cât și dreptului internațional public. Ea se definește prin două componente esențiale:
– suveranitatea externă sau independența; și- suveranitatea internă sau supremația puterii de stat.
211 Conform art. 96 al Constituției Republicii Moldova, Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe
a statului și exercită conducerea generală a administrației publice. Prin aceasta înțelegem că Guvernul este parte integrantă a puterii executive, iar asigurarea politicii interne și externe a statului se realizează prin organizarea executării legilor, deoarece Parlamentul stabilește direcțiile principale ale politicii interne și externe a statului – art.66 lit. d.
212 ANGHEL, I. M. Subiectele de drept internațional. – București: Editura Lumina-Lex, 1998, p.107.
DIP_3.indd 118 DIP_3.indd 118 10/13/2009 11:27:49 10/13/2009 11:27:49

119 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
Astfel, independența ar fi calitatea sau prerogativa statului ce se concretizează în libertatea
de a decide în mod exclusiv, fără vreo influență exterioară, asupra comportamentului statului în relațiile sale cu alți subiecți de drept internațional, natura, conținutul și modalitățile acestui comportament fiind stabilite numai potrivit voinței sale. În același timp, supremația s-ar defini ca fiind acea calitate a puterii de stat de a decide asupra teritoriului și a populației, de a stabili și asigura realizarea ordinii de drept, precum și direcțiile și modalitățile de realizare a politicii in-terne conform intereselor sale, fără nici o îngrădire din partea vreunei alte puteri sociale, în toate aspectele ce țin de guvernarea statală.
Cele două laturi ale suveranității constituie un tot unitar, dând expresia legăturii indisolubile
dintre politica internă și cea externă a statului.
Suveranitatea are următoarele trăsături esențiale:- exclusivitate,- caracter originar și plenar,- indivizibilitate,- inalienabilitate.Exclusivitatea se manifestă prin faptul că teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei
singure suveranități.
213
Caracterul originar și plenar este determinat de faptul că suveranitatea aparține statului și
nu îi este atribuită din afară, iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de
activitate: politic, economic, social etc. Suveranitatea națională aparține poporului din Republica Moldova stipulează art.2 din Constituția Republicii Moldova.
Prin caracterul indivizibil al suveranității se înțelege că ea nu poate fi fragmentată, atributele
ei neputând aparține într-un stat mai multor titulari, titularul fiind poporul.
214
Inalienabilitatea desemnează faptul că suveranitatea nu poate fi abandonată sau cedată altor
state sau organizații internaționale. Exercitarea atri butelor suveranității de către autoritățile na țio-
nale competente în procesul colaborării și cooperării internaționale în vederea satisfacerii inte-reselor naționale nu trebuie confundată cu încălcarea unuia sau altuia dintre aceste atribute. Suver-anitatea este pe deplin compatibilă, chiar reclamă participarea statelor la conferințe și organizații internaționale, la tratate, în baza cărora statele își asumă în mod liber drepturi și obli gații, la prom-ovarea și dezvoltarea cooperării și conlucrării, a menținerii păcii și securității internaționale.
În exercitarea suveranității sale, statul se comportă ca un membru integrat în societatea
internațională și trebuie să respecte principiile și normele dreptului internațional.
Respectul reciproc al suveranității și independenței naționale în raporturile dintre state, în
procesul de colaborare și conlucrare dintre ele, constituie condiția s ine qua non a unor raporturi
normale viabile, a unui climat de pace și înțelegere între națiuni.
Drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor
De esența calității de subiect de drept internațional al statelor ține capacitatea acestora de a
fi titulare ale ansamblului de drepturi și obligații internaționale. În acest context, un loc central
213 Curtea Permanentă de Justiție Internațională în hotărârea dată în speța Lotus (1927) constata: „Prima și cea
mai importantă interdicție impusă de dreptul internațional unui stat este că, în lipsa unei reguli de permisie contrare, să nu–și exercite puterea, sub nici o formă, pe teritoriul unui alt stat. În acest sens, jurisdicția este, desigur, teritorială și nu poate fi exercitată de un stat în afara teritoriului, cu excepția unei reguli de permisie decurgând din cutuma internațională ori dintr-o convenție” – ANGHEL, I. M. Dreptul tratatelor. – București: Editura Lumina–Lex, vol.1. 1993, p.267 și urm.
214 Astfel, art.2 din Constituția Republicii Moldova stipulează conceptul potrivit căruia suveranitatea națională
aparține poporului Republicii Moldova care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum.
DIP_3.indd 119 DIP_3.indd 119 10/13/2009 11:27:50 10/13/2009 11:27:50

Drept Internațional public 120
îl ocupă drepturile și obligațiile fundamentale care sunt intrinseci personalității internaționale a
acestor state.
Rezultate din îndelungata evoluție istorică, drepturile și obligațiile fundamentale constituie
chintesența conștiinței juridice a popoarelor, a spiritului de justiție și echitate internațională.
„Drepturile fundamentale sunt inerente oricărui stat” . Drepturile fundamentale sunt sacre,
inalienabile, intangibile și indivizibile, neputâ nd fi susceptibile de nici o alienare sau alterare.
Toate statele beneficiază în egală măsură de aceste dr epturi, ceea ce exclude situațiile privilegiate
pentru unele dintre ele în dauna celorlalte. Nici un stat nu poate renunța la aceste drepturi, după cum nu se poate dezice de datoriile ce-i revin. Orice lezare a drepturilor fundamentale ar periclita existența statelor și ar pune în pericol pacea și securitatea internațională.
215
La rândul lor, obligațiile fundamentale sunt consacrate prin normele imperative ale dreptului
inter na țional și constituie temelia indispensabilă pentru desfășurarea normală a relațiilor dintre state, a conviețuirii lor pașnice. Obligațiile fundamentale nu pot fi eludate și nu se poate deroga de la ele.
Între drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor există o indestructibilă unitate dia-
lec tică, ele aflându-se într-un raport de inseparabilitate, interdependență și condiționare reci-procă. Promovarea și ocrotirea drepturilor nu sunt posibile fără îndeplinirea obligațiilor. Pe cale de consecință, orice abatere de la obligații afectează realizarea drepturilor. Violarea drepturilor con sti tuie și o încălcare simultană a obligațiilor, o atingere gravă adusă înseși bazelor legalității
internaționale.
Împreună, drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor definesc și delimitează sfera li-
citului și ilicitului în dreptul internațional sau altfel spus – ceea ce le este permis statelor și ceea ce le este interzis.
Teoria drepturilor și obligațiilor fundamentale ale statelor a cunoscut o dezvoltare continuă,
216
ajungându-se ca, în 1933, să se încheie Convenția de la Montevideo, asupra drepturilor și înda-toririlor statelor.
Comisia de Drept Internațional,
217 ONU a elaborat un proiect de Declarație asupra drepturilor
și îndatoririlor statelor, proiect care nu a fost însă finalizat. Deși nu s-a reușit o codificare a drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale statelor, acestea sunt cuprinse într-o serie de rezoluții ale Adunării Generale a ONU, cum sunt: Declarația privind acordarea independenței țărilor și
215 Spre exemplu, în perioada ocupării Kuweitului de către Irak, care a dat naștere unui război.
216 Semnificația acordată acestei materii rezultă și din faptul că, începând cu secolul al XVIII-lea, au fost elaborate
în cadrul codificării neoficiale a dreptului internaționa l, declarații referitoare la drepturile și obligațiile
fundamentale ale statelor: Declarația dreptului ginților, prezentată de abatele Baptiste-Henri Gregoire Convenției Naționale a Republicii Franceze în 1793; proiectul lui Jeremin Bentham elaborat în 1827 și publicat în 1895 sub forma unei Declarații conținând opt articole, cuprinsă în „Introducere la un Cod Internațional”; proiectul privind „Principiile dreptului internațional” adoptat de cel de-al VII-lea Congres universal al păcii din 1896; proiectul „Drepturile fundamentale ale statelor” alcătuit de Jerome Internoscia în 1910; capitolul despre „Drepturile și obligațiile intern aționale ale statelor” din proiectul de codificare a dreptului internațional
întocmit de Pasquale Fiore în perioada 1890-1914; „Declarația drepturilor și îndatoririlor națiunilor” adoptată în 1916 de Institutul American de Drept Internațional; proiectul de „Declarație a drepturilor și obligațiilor naționale” adoptat de Uniunea Juridică Internațională de la Paris în 1919; proiectul de declarație a drepturilor și îndatoririlor națiunilor prezentat de Albert Geouffre de Lapradelle la sesiunile de la Roma (1921) și de la Haga (1925) ale Institutului de Drept Internațional; Declarația drepturilor și îndatoririlor statelor, adoptată de cea de-a XXV-a Conferință a Uniunii Interparlamentare (1928). Aceste proiecte nu și-au găsit, însă, finalizarea în documente general-obligatorii, acceptate de toate statele datorită imperfecțiunilor pe care le prezentau și care erau inerente epocii respective.
217 http://www.daccessdds.un.org
DIP_3.indd 120 DIP_3.indd 120 10/13/2009 11:27:51 10/13/2009 11:27:51

121 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
popoarelor coloniale;218 Declarația asupra inadmisibilității intervenției în treburile interne ale
statelor și protecția independenței și suveranității; Declarația privind interzicerea amenințării cu forța și a folosirii ei în relațiile internaționale și a dreptului popoarelor la autodeterminare;
219
Declarația asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile de prietenie și cooperarea între state; Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor; Declarația cu privire la soluționarea diferendelor internaționale;
220 Declarația cu privire la dreptul popoarelor la pace;221
Convenția internațională privind lichidarea tuturor formelor de discriminare rasială222 ș.a..223
Menționăm că nu au fost formulate criterii unitare pentru a se stabili o clasificare generală și
uniformă a drepturilor și obligațiilor fundamentale ale statelor.
Astfel, juristul englez W .Phillimore, evidențiază două grupuri de drepturi internaționale ale
statului:
– drepturi ce rezultă din însăși existența statelor;- drepturi ce rezultă din tratatele încheiate între state.El afirmă că „toate drepturile din prima categorie pot fi reduse la un fapt – dreptul de a trăi,
…dar aceasta înseamnă de a ocroti interesele supușilor săi și de a se dezvolta fără obstacole din partea statelor vecine, dar și fără a le prejudicia pe acestea din urmă” .
224
D.Levin, evidențiază trei categorii de drepturi și obligații ale statului în calitate de subiect de
drept internațional:
– drepturi și obligații fundamentale ce derivă din principiile fundamentale ale dreptului
internațional;
– drepturi și obligații ale statului ce rezultă din normele dreptului internațional cu caracter
general, dar care pot fi modificate de state prin tratate internaționale;
– drepturi și obligații ale statului ce se conțin doar în tratatele internaționale încheiate între state.225
Faptul că nu s-a ajuns la o clasificare unitară a drepturilor și obligațiilor fundamentale ale
statelor se explică prin evoluția continuă a relațiilor internaționale, a dreptului internațional.
În temeiul documentelor internaționale în vigoare, enunțate mai sus, evocăm următoarele
drepturi fundamentale ale statelor:
Dreptul la existență este un drept primordial care condiționează existența tuturor celorlalte
drepturi. Acest drept presupune existența de sine stătătoare a popoarelor, adică eliberarea lor de sub orice aservire și asuprire, precum și lichidarea oricăror forme de subjugare, dominație și exploatare străină.
218 Declarația privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale. Rezoluția 1514/XV Adunării Ge-
nerale ONU din14.12.1960. Ședința plenară nr. 947. Buletinul Oficial al Sovietului Suprem și Guvernului Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. 1990. Nr. 8, art.192.
219 Declarația privind interzicerea amenințării cu forța și a folosirii ei în relațiile internaționale și a dreptului
popoarelor la autodeterminare, http://www.un.org/
220 Declarația privind soluționarea diferendelor intern aționale de la Manila. Rezoluția 37/10 a Adunării Generale
ONU din 15.11.1982. – NĂSTASE, AD., AURESCU, B. Drept internațional contemporan. Acte esențiale. – București: Regia Autonomă „Monitorul oficial” , 2000. p.886-890.
221 Declarația cu privire la dreptul popoarelor la pace. Rezoluția 39/11 a Adunării Generale ONU din 8.11.1984.
Materialele Adunării Generale, p. 29.
222 Convenția internațională privind lichidarea tuturo r formelor de discriminare rasială. Rezoluția Adunării
Generale nr.2106/XX din 21.12.1965. În vigoare din 4.01.969. United Nations, Treaty Series, vol. 660, p. 240.
223 Действующее международное право. B трёх томах. Составители КОЛОСОВ, Ю.М., КРИВЧИКОВА, Э.С.
– Москва: Издательство Московского независимого института международного права, т.1, 1996, p.738-775.
224 PHILLIMORE, W . G. F. Droit et devoirs fondamentaux des Etats. – RCADI, vol. I, 1923, p.33-46.
225 ЛЕВИН, Д.Б. Актуальные проблемы теории международного права. – Москва: Издательство „Наука” ,
1989, p.71-75.
DIP_3.indd 121 DIP_3.indd 121 10/13/2009 11:27:52 10/13/2009 11:27:52

Drept Internațional public 122
Dreptul la suveranitate și independență conferă fiecărui stat organizarea vieții politice, eco-
nomice și sociale potrivit voinței și intereselor sale fără amestecuri din afară; stabilirea propriei politici externe; exercitarea controlului și jurisdicției asupra teritoriului său; facultatea de a purta tratative internaționale; de a-și apăra și promova interesele pe plan extern etc.
Dreptul la egalitate suverană presupune că toate statele se bucură de egalitate suverană, având
drepturi și obligații egale, în calitatea lor de memb ri egali ai comunității mondiale, indiferent de
orientările social-politice și posibilitățile materiale.
Dreptul de a participa la soluționarea problemelor internaționale conferă dreptul fiecărui stat
de a lua parte la soluționarea problemelor, la procesul de negociere și de adoptare a deciziilor, precum și la mecanismele create pentru realizarea măsurilor stabilite.
Dreptul la cooperare presupune amplificarea colaborării între state, facilitează apropierea și
înțelegerea între popoare, promovează relațiile lor de prietenie și bună vecinătate, contribuie la ameliorarea continuă a climatului politic internațional.
Dreptul la pace și securitate constă în promovarea și salvgardarea valorilor materiale și spiri-
tuale, morale și juridice ale umanității, în garantarea dreptului fiecărui stat la existența liberă, la suveranitate și independență națională, la progres și bunăstare.
Dreptul la dezvoltare și progres constă în lichidarea subdezvoltării și apropierea nivelului de
dezvoltare al diferitelor state, asigurând fiecărei națiuni condiții pentru valorificarea întregului potențial-material și uman în scopul propriei propășiri.
Dreptul la integritatea teritoriului și la inviolabilitatea frontierelor – suveranitatea și
independența fiecărui popor – implică, în mod firesc, integritatea și inviolabilitatea teritorială asupra căreia își exercită autoritatea statul național.
Dreptul la autoapărare derivă nemijlocit din dreptul statului la existență și presupune că
orice stat are dreptul de a exista și de a se apăra împotriva agresiunii atunci când existența îi este periclitată de actele de forță comise de un alt stat sau grup de state. Statul atacat este în drept să recurgă la toate mijloacele, inclusiv cele militare, pentru respingerea agresiunii, iar autoapărarea poate fi individuală sau colectivă.
Dreptul asupra resurselor naturale. În virtutea acestui drept, statul este îndreptățit să-și ex-
ercite în mod liber suveranitatea permanentă, deplină, inclusiv proprietatea asupra tuturor resurselor naturale și activităților economice.
Dreptul de a face comerț conferă statelor dreptul de a participa la comerțul internațional și
la alte forme de cooperare economică, indiferent de deosebirile dintre sistemele lor politice, eco-nomice și sociale.
Dreptul de acces la cuceririle științei și tehnicii presupune accesul la cuceririle științei și
tehnologiei moderne și reprezintă o condiție indispensabilă pentru lichidarea subdezvoltării, di-minuarea și eliminarea decalajelor economice dintre ele.
Dreptul de a face parte din organizațiile internaționale presupune acordarea și recunoașterea
unor drepturi egale pentru fiecare stat, mare sau mic: spre exemplu, dreptul de a fi invitat la reu-niunile de constituire și participarea la elaborarea statutelor organizațiilor internaționale guver-namentale, de a fi admis, de a se asocia ulterior și de a se retrage din acestea, de a fi reprezentat în organismele create.
Dreptul de a participa la tratatele internaționale presupune dreptul statelor de a încheia tratate,
în condiții de deplină egalitate, și de a participa la tratatele internaționale de interes general.
Dreptul la un tratament nediscriminatoriu presupune acordarea unui tratament egal tuturor
statelor fără nici o excepție. Întru lichidarea măsurilor discriminatorii ce le-ar afecta grav intere-sele, acest drept se impune în vederea consolidării independenței și suveranității naționale.
DIP_3.indd 122 DIP_3.indd 122 10/13/2009 11:27:52 10/13/2009 11:27:52

123 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
În ceea ce privește obligațiile fundamentale , menționăm că acestea sunt, de regulă, corelative
drepturilor. Dintre acestea fac parte:
– obligația de a nu recurge la forță și la amenințarea cu forța;- obligația de a respecta inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială a fiecărui stat;- obligația de a respecta personalitatea statelor;- obligația de a respecta suveranitatea și independența statelor;- obligația de a nu interveni în treburile interne ale altor state;- obligația de a contribui la menținerea păcii și securității internaționale;- obligația de a nu recurge la propagandă în favoarea războiului;- obligația de a respecta drepturile omului și libertățile fundamentale;- obligația de a acționa pentru eliminarea discriminării rasiale;- obligația de a dezvolta colaborarea internațională;- nediscriminarea;- obligația de a respecta drepturile și interesele celorlalte state;- obligația de a proteja și conserva mediul înconjurător;- obligația de a respecta suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale;- obligația de a îndeplini cu bună-credință obligațiile asumate.
226
Sub aspectul corelării drepturilor și obligațiilor fundamentale ale statelor cu principiile fun-
damentale ale dreptului internațional se impune necesitatea consacrării juridice și a precizării acestor drepturi și obligații prin interpretare și codificare cu ajutorul unor acte internaționale având valoare universală.
§ 4. Recunoa șterea statelor
Una din noțiunile de drept internațional cel mai greu de definit este recunoașterea. Datorită
diversității practicilor statelor, în acest domeniu, nu s-au putut desprinde reguli cutumiare clare. Deseori recunoașterea a fost utilizată de anumite state ca instrument de politică externă pentru a-și exprima aprobarea sau dezaprobarea față de noile situații care se produc în viața internațională.
În doctrina dreptului internațional există două teorii a recunoașterii: constitutivă și declarativă .
Prima teorie a fost formulată de Ministrul Afacerilor Externe al Ecuadorului la 15 martie 1907 și s-a afirmat cu numele „Doctrina Tobar” . Însemnătatea decisivă se acordă actului de recunoaștere în procesul constituirii noului stat ca subiect de drept internațional. În conformitate cu această teorie, este actul de recunoaștere – este și noul subiect de drept internațional, nu există asemenea act – nu este nici noul subiect.
227
Teoria declarativă confirmă că, prin actul de recunoaștere, nu se creează noul subiect de
drept internațional, acest act este o declarație constatatoare a apariției unui subiect de drept internațional.
228
În dreptul internațional, prin recunoaștere se înțelege un act unilateral, prin care un stat con-
sta tă existența anumitor fapte sau acte, care pot avea consecințe asupra drepturilor și obli ga țiilor
226 ECOBESCU, N., DUCULESCU, V . Drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor. – București: 1976,
p.118-142.
227 Dicționar de Drept Internațional Public, coordonator I.CLOȘCA. – București: Editura Științifică și
Enciclopedică, 1982, p.119.
228 ТИМЧЕНКО, Л.Д. Международное право. – Харьков: Издательство „КOHCУМ” , 2004, p.35.
DIP_3.indd 123 DIP_3.indd 123 10/13/2009 11:27:53 10/13/2009 11:27:53

Drept Internațional public 124
sale sau asupra intereselor sale politice, și declară expres sau admite implicit că acestea con sti tuie
elemente pe care se vor baza relațiile sale juridice viitoare în raport cu noua entitate sau situație.229
Recunoașterea a mai fost definită ca fiind „procedeul prin care un subiect de drept
internațional, în mod special un stat, care nu a participat la nașterea unei situații sau la adoptarea unui act, acceptă ca acea situație sau act să-i fie opozabile; adică admite ca efectele juridice ale acestora să i se aplice” .
Astfel, situațiile noi care pot influența raporturile juridice dintre state și care pun problema
recunoașterii sunt: crearea unui stat nou, instalarea unui nou guvern într-un stat existent, o modificare teritorială, statutul de neutralitate al unui anumit stat sau teritoriu, apariția unei stări insurecționale.
Pentru a fi recunoscută ca stat, o nouă entitate trebuie să întrunească trăsăturile caracteristice
necesare existenței statului, dar pentru ca această existență să fie opozabilă unui alt stat, trebuie ca statul în cauză să aibă această existență recunoscută.
Prin această prismă putem defini recunoașterea unui nou stat ca un act juridico-politic
unilateral prin care unul sau mai multe state admit, explicit sau tacit, că ele consideră o nouă entitate juridică ca stat și că, în consecință, îi recunosc acestuia personalitatea juridică internațională, respectiv capacitatea de a obține drepturi și de a contracta obligații internaționale.
Fiind un act unilateral, recunoașterea poate lua forma unor note diplomatice sau a unei
notificări directe care se face către statul recunoscut; dar, poate îmbrăca și forma unor comunicări publice – mesaje, telegrame, declarații oficiale. De asemenea, recunoașterea poate fi cuprinsă în textul unor tratate bilaterale sau multilaterale, în care se precizează natura și conținutul relațiilor ce se stabilesc, după cum ea poate proveni din partea unui stat sau a unui grup de state în baza unui tratat multilateral.
230
În dreptul internațional cutumiar nu există obliga ția de a recunoaște un st at nou. Recunoașterea
are un caracter facultativ și decurge din suveranitatea de stat. Statele au dreptul, nu și obligația de a recunoaște noua entitate. Ca atare, recunoașterea constituie un act discreționar, deoarece statele pot refuza recunoașterea atunci când constată că un teritoriu a fost obținut în mod ilegal. Atât recunoașterea, cât și refuzul acesteia trebuie să se producă în conformitate cu principiile de drept internațional. Practica de nerecunoaștere a unor state poate fi considerată ca neamicală, creând obstacole în calea normalizării relațiilor dintre state și favorizând factorii care se opun evoluției în societatea internațională.
Recunoașterea este un act declarativ și nu constitutiv, în sensul că, prin acest act, se constată
existența unui stat nou, care există ca efect al creării sale, și nu ca rezultat al actului de recunoaștere. Astfel statul devine subiect de drept internațional, prin însăși existența sa, și actul de recunoaștere nu poartă amprenta decisivă la calitatea de subiect de drept internațional.
Recunoașterea nu conferă personalitate internațională statului nou-recunoscut, dar ajută la
dezvoltarea și promovarea relațiilor de drept internațional de către statul în cauză. Statul, din momentul creării sale și independent de actul recunoașterii, beneficiază de drepturi și obligații
229 Burian, A., Drept diplomatic și consular. Ediția a II-a, revăzută și adăugită (Monografie) – Chișinău, „Cuant” , F. E.-P .
„Combinatul Poligrafic” , 2003, – 332 p.
230 Spre exemplu, prin Tratatul de la Berlin din 1878 a fost recunoscută independența României, Serbiei, Bulgariei
și Muntenegrului; sau Tratatul de la Versailles din 1919, prin care s-a legiferat recunoașterea Cehoslovaciei și a Poloniei. În legătură cu aceste tratate, s-a emis și opinia unei recunoașteri condiționate, deoarece Tratatul din 1878 recunoștea independența sub condiția respectării libertății de conștiință și a celei religioase pentru
minoritățile din acele țări, iar cel din 1919 subordona pentru minoritățile lor naționale regimul prevăzut în tratatele referitoare la protecția minorităților. Drept exemplu de recunoaștere colectivă poate fi menționată recunoașterea de către Comunitatea Economică Europeană, la 15 ianuarie 1992, a Sloveniei și Croației.
DIP_3.indd 124 DIP_3.indd 124 10/13/2009 11:27:53 10/13/2009 11:27:53

125 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
internaționale, în virtutea calității de subiect de drept internațional, putând participa la încheie-
rea tratatelor, la conferințe și organizații internaționale etc.
Recunoașterea poate îmbrăca două forme, și anume:- recunoașterea expresă; – recunoașterea tacită.Recunoașterea expresă se face printr-un act special al organului de stat competent – declarație
sau notificare formală – adresată noului stat, prin care se exprimă în mod cert intenția de a-l recunoaște.
231
Recunoașterea tacită este cea care se poate deduce din faptele concludente ale unui stat, cum ar fi
stabilirea de relații diplomatice, încheierea unui tratat bilateral, care reglementează problema gene-rală, fără a enunța rezerve în privința recunoașterii, și este practicată de statele latino-americane.
232
Din punctul de vedere al efectelor pe care le produce, recunoașterea este:- de jure și
– de facto .
Atât recunoașterea de jure , cât și recunoașterea de facto, se exprimă prin actul oficial al statului
de la care emană recunoașterea. Deosebirea dintr e aceste forme constă, în general, în întinderea
efectelor juridice ale recunoașterii.
În cazul recunoașterii de facto , relațiile dintre statul care recunoaște și cel recunoscut sunt
mai restrânse ca întindere, având un caracter nestabil și provizoriu, în sensul că ea operează în domeniile consimțite de către statul care o acordă (cooperare economică internațională).
Recunoașterea de facto este incompletă, constituind o fază premergătoare pentru recunoașterea
de jure . Nefiind definitivă, recunoașterea de facto poate fi revocată.
Un stat poate acorda această formă de recunoaștere, dacă dorește ca, pentru anumite motive,
să amâne recunoașterea deplină și definitivă. Cum ar fi, îndoieli despre viabilitatea noului stat, ori
reținere din partea noului stat de a accepta obliga ții în baza dreptului internațional sau refuzul
acestuia de a rezolva probleme proeminente.
Recunoașterea de jure a unui stat este completă și definitivă. Ea este irevocabilă, deoarece
efectele ei se sting numai odată cu încetarea calității de subiect de drept al statului recunoscut.
Această formă are ca efect recunoașterea deplină a personalității juridice a noului stat, a tot
ceea ce rezultă din exercitarea suveranității acestui a, precum și stabilirea de relații internaționale
în diferite domenii, în mod special a relațiilor diplomatice și consulare, încheierea de tratate bilaterale etc.
În materia recunoașterii, doctrina și practica stipulează că participarea unui stat nerecunoscut la
conferințe internaționale sau admiterea acestuia într-o organizație internațională nu echivalează cu recunoașterea individuală sau colectivă a statului în cauză de către alte state. De asemenea, nu con sti-tuie recunoaștere de către alte state faptul că un stat devine parte la un tratat multilateral general.
231 Un exemplu relativ recent de recunoaștere expresă poate servi Declarația Guvernului României de recunoaștere
a Republicii Moldova, din 27 august 1991 prin care se ia act de Declarația de Independență a Republicii Moldova în aceeași zi, se salută „proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forța în urma înțelegerilor stabilite prin Pactul Ribbentrop-Molotov” , se „recunoaște independența Republicii Moldova” și „se declară disponibilitatea stabilirii de re lații diplomatice, de acordare a sprijinului necesar
autorităților din Republica Moldova pentru consolidarea independenței” și „pentru dezvoltarea raporturilor de colaborare frățească dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului” .
232 Drept exemplu de recunoaștere tacită îl constituie votul exprimat de Marea Britanie, cu această semnificație, în
favoarea admiterii ca membru al ONU, a fostei Republici Iugoslave Macedonia, la 8 aprilie 1993. În februarie 2000, acceptarea de către regimul taliban de la Kabul a deschiderii unei ambasade a „Republicii Cecenia” în Afganistan este un alt astfel de exemplu.
DIP_3.indd 125 DIP_3.indd 125 10/13/2009 11:27:54 10/13/2009 11:27:54

Drept Internațional public 126
Raporturile juridice între state se stabilesc numai după ce a intervenit actul de recunoaștere
în sensul stabilirii de relații diplomatice, cu to ate implicațiile lor, dezvoltarea raporturilor
convenționale bilaterale, protecția diplomatică a cetățenilor, adresarea în mod direct a reclamațiilor în cazul provocării de daune etc. Ca atare, recunoașterea este un mijloc de înlesnire a exercitării drepturilor suverane de către statele recunoscute, a participării lor la viața internațională.
O problemă deosebit de actuală a devenit problema statutului juridic al statelor autoproclamate
apărute în special în spațiul postsovietic (Abhaz ia, Osetia, Transnistria, Karabahul de Munte)
și postiugoslav (Cosovo). Evenimentele de ultimă oră demonstrează că practica și doctrina tratează această problemă în mod diferit – de la cererea de recunoaștere de către comunitatea internațională, la negarea absolută a legalității acestor formațiuni statale.
Putem afirma că instituția „ Recunoașterii ” în dreptul internațional este o instituție complexă.
Majoritatea normelor juridice sunt din domeniul dreptului calității de subiect de DIP , însă norme referitor la calitatea de subiect de drept internațional sunt și în dreptul tratatelor internaționale, dreptul organizațiilor internaționale ș.a.Din punct de vedere a dreptului internațional actul de recunoaștere este un fapt juridic care este temelia stabilirii, modificării s-au încetării relațiilor internaționale interstatale.
Aspecte ale calității de subiect de drept internațional al statelor cu structură complexă
Din punctul de vedere al dreptului internațional, statele se clasifică în funcție de structu-
ra lor, precum și în funcție de atribuțiile pe care le au organele care le reprezintă în relațiile internaționale:
233
– state unitare, (predominantă în organizarea statelor europene) și- state compuse (reprezintă asocierea între două sau mai multe state).
234
Statul unitar reprezintă o unitate statală simplă, cu o autoritate publică unică și competență
integrală. El se caracterizează prin existența unui singur sistem de organe supreme ale puterii, administrației și justiției. Chiar dacă un stat unitar este împărțit în unități teritoriale, sau dacă acestea cunosc un grad mai mare sau mai mic de autonomie locală, acestea nu sunt de natură să producă schimbări în structura acestuia. Marea majoritate a statelor lumii sunt organizate ca state unitare (Republica Moldova, România, Bulgaria, Ungari a, Polonia etc.). În relațiile internaționale,
statul unitar apare ca subiect unic de drept internațional.
Statele compuse reprezintă asocieri între două sau mai multe state. De-a lungul istoriei, statele
compuse au cunoscut o varietate de forme de asociere, începând cu forme simple sau tradiționale: „uniuni personale” și „uniuni reale” și continuând cu federații și confederații.
Din punctul de vedere al dreptului internațional, nu există diferențe între state ca subiecți ai
acestui drept, fie ele state unitare sau compuse. Indiferent de structura pe care o au, statele sunt subiecți de drept internațional și sunt egale în drepturi. Însă, în cazul unui stat compus se pot ridica probleme în privința determinării subiectului de drept internațional și a capacității juridice a acestuia. Astfel, trebuie să se stabilească, dacă numai statul compus are calitatea de subiect de drept internațional sau această calitate aparține, de asemenea, și statelor ce alcătuiesc acest stat, precum și limitele capacității acestora.
Pentru a înțelege mai bine conceptul actual al noțiunii se stat, considerăm necesară enunțarea
următoarelor forme ale statelor compuse, și anume:
233 Dacă, în cazul federației, politica externă este de compet ența organelor federale, în cazul confederației, statele
membre își mențin calitatea de subiect al raporturilor juridice internaționale.
234 A se vedea: Burian A., Geopolitica lumii contemporane: curs de lecții. (Ed. a 3-a, rev. și adăug.). – Chișinău., CEP
USM, 2008. – 416 p.
DIP_3.indd 126 DIP_3.indd 126 10/13/2009 11:27:55 10/13/2009 11:27:55

127 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
– uniunea personală,
– uniunea reală,- confederația și- federația.Uniunea personală constă în asocierea dintre două state având ca șef de stat sau monarh
aceeași persoană.
Acest fel de uniune a constituit o asociere dintre două state suverane care continuau să
rămână complet autonome, dar care erau conduse de un singur monarh.
Uniunea personală se referă la situația internațională a două state care, deși, în mod teoretic,
erau distincte unul de altul, se întâmpla să aibă, în fapt, același suveran.
Această uniune de state se caracteriza prin „unitatea pe care o asigura monarhul” și nu implica
„unitatea de structură” a statelor componente. Statele rămân, din punct de vedere juridic, subiecți distincți de drept internațional. Astfel de uniuni au fost create, în trecut, atunci când suve ranul unui stat a devenit în același timp și suveranul altui stat, prin alegere
235 sau joc al succesiunii.236
Fiecare stat component al uniunii își păstre ază personalitatea juridică internațională,
menținându-și propria sa legislație, administrație și justiție, încheind tratate în numele său, având reprezentanțe diplomatice proprii.
Uniunea personală de state nu implică nici o fuziune a activității internaționale a statelor
asociate. În consecință, raporturile juridice care se stabilesc între cele două state sunt raporturi de drept internațional și pot fi reglementate prin tratat.
Uniunea personală nu devine un stat, fiecare stat este distinct și rămâne independent unul
față de altul, conservându-și politica sa proprie, alianțele și tratatele sale distincte.
În istoria poporului român, o uniune personală a fost creată în anul 1600 prin unirea politică
a celor trei țări Românești – Transilvania, Moldova și Țara Românească – sub un singur domni-tor: Mihai Vodă Viteazul. De asemenea, în ianuarie 1859, s-a realizat o uniune personală, prin unirea Țării Românești și a Moldovei, sub un singur domnitor – A.I.Cuza –, cu denumirea de „Principatele Unite” . Această uniune personală avea ca instituții comune: Comisia centrală de la Focșani cu atribuții legislative și o Curte de casație.
237 Țările române păstrau însă două guverne și
două parlamente, existau două armate, organizate similar pentru a se putea unifica la nevoie.238
Instituția uniunii personale, devenită în prezent curiozitate istorică, a fost cunoscută sub
forma aplicației ei tradiționale până în secolul al XIX-lea. Uniunea reală reprezintă asocierea a
două sau mai multe state, având același monarh, precum și organe comune de reprezentare în sfera relațiilor internaționale și în alte domenii de interes general (economic, finanțe etc.).
239
235 Spre exemplu, uniunile personale dintre: Polonia și Lituania (1386-1569), în cadrul cărora suveranul comun era
ales de fiecare dată de dieta poloneză ținând seama de leg ile succesorale ale Lituaniei; Uniunea dintre Țările de
Jos și Luxemburg (1815-1890) a fost creată pe baza unei hotărâri a Congresului de la Viena din 1815 – MAZILU, D. Dreptul internațional public. 2 vol. – București: Editura Lumina-Lex, vol. 1, 2001, p.133-134. De asemenea, uniunea dintre Spania și Germania, când regele Spaniei, Carol I, a fost și împăratul Germaniei – 1519-1556 – MIHĂILĂ, M. Elemente de drept internațional public și privat. – București: Editura ALL BECK, 2001.
236 Spre exemplu, uniunea dintre Aragon și Castilia în 1474 prin căsătoria dintre Ferdinand al V-lea și Izabela;
uniunea Burgundiei și Țărilor de Jos cu Austria realizată în 1479 ca urmare a căsătoriei dintre Maria, fiica lui Carol Temerarul, cu Maximilian de Habsburg – GEAMĂNU, GR. Drept Internațional contemporan. – București: Editura Didactica și Pedagogica, 1995, p.288.
237 Culegerea „Relațiile României în documente” (1368-1900). – București: Editura Politică, 1971, p.331.
238 Unirea din 1859 a fost realizată în baza Convenției de la Paris, din 19 august 1858, încheiată de șapte mari puteri
europene cu privire la organizarea „Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei” – Ibidem, p.331 și urm.
239 MAZILU, D. Dreptul internațional public. 2 vol. – București: Editura Lumina-Lex, vol. 1, 2001, p.134.
DIP_3.indd 127 DIP_3.indd 127 10/13/2009 11:27:56 10/13/2009 11:27:56

Drept Internațional public 128
Din punct de vedere constituțional, legislativ și administrativ, fiecare dintre statele membre
ale uniunii constituie o unitate distinctă. În mod esențial, uniunea reală se caracterizează prin or-ganizarea politico-juridică paralelă a două state. Aceasta se afirmă mai ales în domeniul exterior, ajungându-se, în mod practic, la o politică externă unitară.
Într-o asemenea uniune, personalitatea internațională atât a uniunii, cât și a statelor compo-
nente, depinde în întregime de aranjamentele interne ale statelor membre și de atitudinea statelor terțe față de ea.
Chiar dacă uniunea reală are unele trăsături comune cu uniunea personală,
240trăsăturile pro-
prii o definesc ca o instituție distinctă. Uniunea reală reprezintă o uniune dorită și hotărâtă, și nu numai una ocazională. La originea acesteia se află întotdeauna un act juridic explicit (tratat sau lege internă) prin care statele asociate convin să exercite activități în comun.
Uniunea reală reprezintă o comunitate stipulată. Regimurile constituționale din cele două
state trebuie să fie asemănătoare. Uniunea reală presupune existența unuia sau mai multor orga-ne comune – șef de guvern, delegații mixte în parlament, comisii de apărare – care au în sarcină administrarea afacerilor comune.
Domeniile în care organele uniunii reale au în funcție administrarea afacerilor comune
(apărare, finanțe, politică externă) sunt într-un număr restrâns, pentru celelalte domenii fiecare stat își păstrează competența proprie.
Uniunea reală are calitatea de subiect de drept internațional. Ea are o competență, creată prin
voința statelor membre, care este derivată și modificabilă și nicidecum originară.
Raporturile dintre statele membre sunt raporturi de drept internațional și fiecare dintre ele
constituie un subiect distinct de drept internațional.
Printre aplicațiunile pe care le-a avut această instituție, putem menționa: Uniunea dintre
Suedia și Norvegia (1815-1905) creată în baza unui tratat, Uniunea dintre Austria și Ungaria (1867-1918) creată în temeiul unui act de compromis și două legi adaptate în cele două state, Uniunea dintre Danemarca și Islanda (1818-1944) creată printr-o lege daneză, în care fiecare stat component a continuat să-și exercite calitatea de subiect al dreptului internațional în domenii de interes propriu și în limitele teritoriului său, cu excepția acelor probleme care au intrat în competența uniunii.
241
În această formă de uniune reală, s-a aflat Moldova și Muntenia în perioada 1861-1862, când,
în afara existenței unui singur șef de stat – domnitorul A.I.Cuza –, s-au format și organe comune: un guvern și o Adunare a deputaților. Uniunea astfel creată devine unic subiect de drept internațional, iar cele două entități componente rămân provincii cu autonomie administrativă.
242
Confederația este o asociere a două sau mai multe state, în care statele își păstrează
independența și calitatea de subiect de drept internațional, creând totodată organe comune cu atribuții limitate în domenii de interes general.
240 Spre exemplu, identitatea fizică a șefului de stat, uniunea a două state etc.
241 Suedia și Norvegia cu un rege comun și o politică externă comună, aveau totodată constituții și armate proprii,
steaguri și frontiere vamale proprii, putând încheia separat tratate internaționale; Uniunea austro-ungară
avea ca organe comune: șeful statului, ministerele afacerilor externe, de finanțe și război, delegație legislativă formată pe bază paritară din deputați numiți din cele două parlamente, în rest, fiecare stat exercitând atribute interne și externe ale suveranității; Uniunea danezo-isl andeză avea un șef de stat și o reprezentare externă
comune, cele două state păstrând însă calitatea de subiecți ai dreptului internațional, îndeosebi în ce privește
încheierea tratatelor – ROUSSEAU,Ch. Droit international public.(Lessubjets de Droit). –Paris:Sirey, t.II, 1974, p.121-137.
242 Acordul marilor puteri din 4 decembrie 1861 prevedea păstrarea frontierelor între cele două țări românești și
crearea în fiecare dintre ele a unui consiliu provincial pentru problemele locale.
DIP_3.indd 128 DIP_3.indd 128 10/13/2009 11:27:57 10/13/2009 11:27:57

129 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
Confederația de state se constituie în baza unui tratat în care sunt stipulate prerogati-
vele comune, de regulă, în domeniul apărării, în cel financiar și al politicii externe. Reparti-zarea competențelor se face prin acest pact federal, care este în mod obișnuit, inegală. Astfel, competențele esențiale rămân statelor componente, în timp ce Confederația are competența limitată la administrarea intereselor, declarate în mod expres comune. În caz de nesiguranță, competența statelor confederate se consideră prezumată.
Statele care se asociază în confederație își creează un organ comun, denumit dietă sau congres.
Dieta reprezintă singurul mecanism central, care se prezintă sub forma unei adunări deliberative
de tip diplomatic. Guvernele dau reprezentanților lor niște instrucțiuni imperative după care se votează. Fiecare delegație dispune de un vot sau de același număr de voturi. Adoptarea deciziilor
se face în condițiile unei majorități stricte sau chiar cu unanimitatea membrilor confederației, sub rezerva aprobării ulterioare de către statele confederate.
În Confederație nu are loc o specializare funcțională, Dieta exercitând, în același timp,
competența legislativă și atribuțiile centrale de ordin executiv.
Dietei îi sunt conferite mai multe atribuții în baza acordului încheiat între statele membre.
Astfel, confederația participă la relațiile intern aționale putând declara război, încheia tratate de
pace, precum și de a primi și acredita agenți diplomatici. Deși nu constituie un stat, în accepțiunea uzuală a termenului, confederația are și ea calita tea de subiect distinct de drept internațional
datorită acestor împuterniciri.
Statele confederate trebuie să respecte anumite obligații:- să nu cauzeze daune Confederației;- să supună diferendele dintre ele procedurilor prevăzute în pactul confederal;- să nu declare război între ele;- să execute deciziile organului central.Din punctul de vedere al organizării, confederația rămâne o grupare de state care își păstrează
în cea mai mare parte competențele.
243 Astfel, competența atribuită confederației este limitată nu-
mai asupra statelor nu și asupra cetățenilor lor.
Printre principalele aplicațiuni ale instituț iei Confederației putem menționa: Confederația
Statelor Unite ale Americii de Nord (1778-1787); Confederația Elvețiană (1291-1798 și 1815-1848); Confederația Țărilor de Jos (1579-1795); Confederația Germanică (1815-1866).
Menționăm că fenomenul de confederație a rezultat dintr-o reacție de a asigura apărarea
comună a statelor asociate și menținerea păcii între ele. Prezentând multiple deficiențe, atât struc-turale cât și funcționale, confederațiile de state aparțin trecutului. Această formă statală a consti-tuit o fază intermediară, în unele cazuri, spre statul federal. Cele mai importante confederații s-au transformat în state federale.
244
Federația reprezintă o structură complexă constituită din mai multe state care nu au calitatea
de stat, în sensul dreptului internațional, ci numai statul federal are calitatea de subiect de drept internațional.
245
243 Într-o Confederație ca Elveția, din 1815 până în 1848, pe rsonalitatea internațională era deținută de fiecare
dintre membrii care o compuneau.
244 Confederațiile sunt, de regulă, forme de asociere premergătoare creării federațiilor sau chiar constituirii unor
state unitare. Astfel, confederația elvețiană crea tă în 1291 s-a organizat în 1848 în stat federal; confederația
Statelor Unite ale Americii de Nord, creată în 1778, s-a transformat prin Constituția de la Philadelphia, în 1787, într-un stat federal; iar confederația Țărilor de Jos, creată în 1579, s-a transformat în 1795 în stat unitar.
245 Ca exemplu de state federale menționăm: Argentina, Au stria, Australia, Belgia, Brazilia, Canada, Germania,
Elveția, India, Malaysia, Mexic, S.U.A., Federația Rusă, în trecut URSS etc.
DIP_3.indd 129 DIP_3.indd 129 10/13/2009 11:27:57 10/13/2009 11:27:57

Drept Internațional public 130
Spre deosebire de confederație, statul federal funcționează pe baza unei constituții proprii
ca act intern. Raporturile dintre statele federale sunt raporturi de drept intern, și nu raporturi de drept internațional, ca în cazul confederației. Statul federal dispune de organe de stat federale,
care exprimă voința și competența sa proprie, fapt ce-l impune drept autoritate care se suprapune statelor componente.
Organizarea constituțională a statului federal este supusă unor constante în ceea ce privește
structura organelor statale și repartizarea competențelor statale. Astfel, organele legislative și jurisdicționale au un caracter predeterminat. Orga nul legislativ este bicameral, Camera inferioară
reprezintă populația locală, iar Camera superioară asigură statelor o reprezentare egalitară. În privința organului jurisdicțional, trebuie să menționăm că, în toate statele federale, există un Tribunal Suprem (Curte Supremă) care soluționează eventualele diferende dintre statul federal și statele membre sau dintre înseși statele membre.
În Constituție sunt definite competențele organelor federale și cele ale statelor membre. Ast-
fel, organele federale au competențe generale (r elații externe, cetățenie, probleme militare și eco-
nomice, menținerea ordinii publice), care se exercită și asupra cetățenilor statelor componente. Statele componente ale federației își mențin, însă, o organizare proprie, dar competența lor se limitează la problemele locale și nu depășește raza lor teritorială, având în general dreptul de a participa la decizii privind problemele de interes comun.
Menționăm că o asemenea structură a statului federal are ca rezultat faptul că –subiect de
drept internațional cu capacitate deplină este statul federal , și nu statele componente. În mod nor-
mal, cel care exercită în totalitate capacitatea de a încheia tratate este statul federal. Constituțiile unor state federale rezervă statului federal întreaga competență în materie de încheiere a tratate-lor.
246 Însă, în funcție de prevederile constituționale, statele membre pot avea dreptul de a parti-
cipa direct la relații internaționale, și anume – dreptul de a încheia tratate.
Nu dreptul internațional este acela care stabilește competența federației și subiecților
federației în materia relațiilor internaționale, ci dreptul intern. Competența organelor federale și a organelor subiecților federației este reglementată prin actele interne ale statelor – constituție, acorduri de delimitare a competențelor.
Practica actuală demonstrează că, statele federa le deleagă unele din competențele sale exclu-
sive subiectelor federației. Așa, conform art.32 din Constituția RFG, landurile, cu consimțământul guvernului federal, pot încheia acorduri cu alte state.
247
O practică aparte există în Federația Rusă formată din republici, ținuturi, regiuni și orașe fede-
rale, regiuni autonome și districte autonome – subiecți egali ai federației. Conform Legii federale
„Cu privire la coordonarea relațiilor internaționale și economice externe a subiecților Federației Ruse” din 4 ianuarie 1999, subiecții Federației Ruse, în limita competenței constituționale, legilor federale și acordurilor semnate cu organele federale, au dreptul de a întreține relații internaționale,
relații economice externe cu subiecții statelor străine și de a participa în activitatea organizațiilor internaționale.
248
În constituțiile Tatarstanului și Bașkortostanului a fost stipulată calitatea de subiect de drept
internațional a acestora. Curtea Constituțională a Federației Ruse, prin Hotărârea sa din 13 martie
246 Art.I sec. 10 din Constituția SUA – http://www.academia.brooklin.cuny.edu ; http://www.glin.gov, prevede:
„Nici un stat nu va participa la nici un tratat, alianță sau confederație” . ИГНАТЕНКО, Г . В., ТИУНОВ, О. И. Международное право. – Москва: Издательство „Норма” , 2004, p.73.
247 Constituția R.F.G . – site specializat: http:www.bundesregierung.de
248 Закон „О координации международных и внешнеэкономических связей субъектов Российской Феде-
рации” . – art. 1, p.1. //www.garant.ru
DIP_3.indd 130 DIP_3.indd 130 10/13/2009 11:27:58 10/13/2009 11:27:58

131 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
1992 „Cazul Tatarstan” , a declarat neconstituționa le aceste prevederi, constatând că o asemenea
prevedere în esența sa constituie o afirmare că republica nu are calitatea unui subiect al Federației Ruse, fapt incompatibil cu statutul constituțional-juridic al republicii ca subiect în componența Federației Ruse.
249
Așadar, subiecții Federației Ruse, conform Legii menționate, au dreptul la exercitarea
relațiilor internaționale, relațiilor economice externe, în domeniul științei, culturii, sportului etc., cu excepția celor ce țin de competența exclusivă a organelor federale (tratate și acorduri intergu-vernamentale cu alte state, schimb de reprezentanțe diplomatice și consulare, calitate de membru al organizațiilor internaționale). Republicile pot înch eia acorduri cu subiecții federațiilor străine,
unitățile administrativ-teritoriale ale altor state, dar numai în limita competențelor sale.
Toate acestea ne conving că acordurile încheiate de subiecții Federației Ruse au un caracter
secundar și derivat, scopul final fiind asigurarea tratatelor respective ale Federației Ruse.
250
În final menționăm că, existența diferitor forme de stat nu ține numai de trecut, și în prezent
există state în care sunt elemente ale „uniunii reale” în spațiul ex-iugoslav. Un interes deosebit în acest sens îl poate prezenta viitorul uniunii Rusia-Belarus, care poate deveni un caz inedit în materia calității de subiect de drept internațional.
§ 5. Organiza țiile interna ționale – subiect derivat și secundar de drept
internațional public: specific și particularit ăți
În epoca contemporană, organizațiile internaționale reprezintă o formă de armonizare
a eforturilor statelor în direcția unei colaborări internaționale, pentru realizarea căreia statele au creat un cadru juridico-organizatoric (instituțional) – o organizare cu caracter permanent. Organizațiile internaționale reprezintă un fenomen caracteristic al relațiilor mondiale actuale,
fiind chemate să contribuie la dezvoltarea înțelegerii și colaborării dintre state, la asigurarea păcii și securității în lume.
251 Calitatea de subiect de drept al organizațiilor internaționale guvernamen-
tale este exprimată prin posesia de drepturi și aptitudinea de a dobândi și îndeplini atribuțiile în baza statutului sau altor acte constitutive. Astfel, statele nu pot renunța la aceste instrumente de securitate colectivă, de cooperare economică și tehnică, de unificare a eforturilor colective pentru soluționarea unor probleme actuale și acute de interes comun, care sunt mai necesare ca oricând sau chiar indispensabile în condițiile globalizării.
249 Конституция Российской Федерации 1993 года.; Постановление Конституционного Суда РФ от 13
марта 1992 года № 3-П: „По делу о проверке конституционности Декларации о государственном су-веренитете Татарской ССР” от 30 августа 1990 года; Закона Татарской ССР от 18 апреля 1991 года „Об изменениях и дополнениях Конституции (Основного Закона) Татарской ССР”; Закона Татарской ССР от 29 ноября 1991 года „О референдуме Татарской ССР”; постановления Верховного Совета Республики Татарстан от 21 февраля 1992 года „О проведении референдума Республики Татарстан по вопросу о государственном статусе Республики Татарстан” . – 10 лет Конституции Росси. – Москва: Система ГАРАНТ. 2003. //www.constitution.garant.ru
250 АНУФРИЕВА, Л.П., БЕКЯШЕВ, Д.К., БЕКЯШЕВ, К.А. Международное публичное право. – Москва:
Издательство „Проспект” , 2004, p.153.
251 Carta Națiunilor Unite , semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, în vigoare pentru Republica Moldova din
2.03.1992. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 26, 2001. p.5-36Art,54.
DIP_3.indd 131 DIP_3.indd 131 10/13/2009 11:27:59 10/13/2009 11:27:59

Drept Internațional public 132
Unele organizații internaționale guvernamentale participă la relațiile internaționale în nume
propriu, ca subiecți derivați și limitați ai dreptului internațional public.252
Eficiența activității organizațiilor internaționale guvernamentale depinde de modul în care
participă la ea statele membre.
Examinarea sub raport static și dinamic a acestei instituții, pornind de la cauzele politice,
economice și sociale care au stat la baza înființă rii ei, permite desprinderea caracteristicilor defi-
nitorii ale organizațiilor internaționale.
O primă caracteristică a organizațiilor internaționale se referă la faptul că membrii acestora
sunt statele suverane. Organizațiile internaționa le guvernamentale, au la baza creării lor un tra-
tat încheiat între două sau mai multe state. Această trăsătură a organizațiilor internaționale este una dintre cele esențiale, ea evidențiind de la început că în cadrul organizațiilor internaționale
sunt prezente state suverane și egale în drepturi, care au consimțit liber să adere la activitatea organizațiilor respective printr-un act de voință proprie. Pornind de la aceasta, apare cu claritate că organizațiile internaționale au un rol de coordonare a voinței și eforturilor statelor, și nu un rol de subordonare.
Un aspect nou apărut în sistemul organizațiilor internaționale guvernamentale este prezența
unor organizații cu caracter suprastatal, cum este Uniunea Europeană.
Pentru ca activitatea lor să se desfășoare în conformitate cu dreptul internațional contem-
poran, organizațiile internaționale trebuie să se călăuzească, în acțiunile lor, după următoarele
criterii principale:
a. Organizațiile internaționale nu trebuie să încalce suveranitatea statelor membre.
b. Capacitatea juridică pe care o au organizațiile internaționale, ca subiecți derivați de drept
internațional, este dependentă de voința statelor care le-au creat și este limitată de prevederile tratatelor prin care au luat naștere.
253 Statele au dreptul să participe în mod egal în organizațiile
internaționale la desfășurarea lucrărilor și adoptarea hotărârilor acestora.
c. Deciziile și recomandările organizațiilor internaționale nu au, în princ ipiu, un caracter
juridic obligatoriu. Ele devin obligatorii numai în măsura în care sunt acceptate de către statele membre.
Sublinierea faptului că organizațiile internaț ionale au drept caracteristică primordială
apartenența la acestea a unor state suverane și egale are, în consecință, o deosebită valoare practică
și principială în epoca contemporană.
O a doua caracteristică a organizațiilor internaționale se referă la modul în care acestea au luat
naștere. Un element comun tuturor organizațiilor internaționale este faptul că asupra înființării
lor s-a convenit în cadrul uneia sau mai multor întâlniri sau conferințe la care au participat un anumit număr de state. La conferințele de constituire sunt stabilite o serie de reguli și norme referitoare la scopurile și obiectivele organizației, membrii și competențele acesteia, tipurile și
252 Acest fapt și-a găsit consacrarea în jurisprudența intern ațională, Curtea Internațio nală de Justiție în Avizul ei
consultativ din 11 aprilie 1949, precizează: „Dezvoltarea dreptului internațional, în cursul istoriei sale, a fost influențată de exigențele vieții internaționale, iar creșterea activităților colective ale statelor au făcut să apară
cazuri de acțiuni pe plan internațional din partea unor entități, care nu sunt state”- NICIU, M.I. Organizații Internaționale Guvernamentale. – Iași: Editura. Fundației Chemarea, 1994, p. 4.
253 Conform opiniei unui impunător număr de specialiști în dreptul internațional public și unor avize consultative
ale Curții Internaționale de Justiție, în timp ce un stat se bucură de totalitatea drepturilor și obligațiilor internaționale pe care le recunoaște dreptul internațio nal, organizațiile internaționale au drepturi și obligații
care depind de scopurile și funcțiile înscrise în documentele constitutive sau care decurg din interpretarea acestora și pot acționa în limita acestor acte constitutive.
DIP_3.indd 132 DIP_3.indd 132 10/13/2009 11:27:59 10/13/2009 11:27:59

133 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
formele de activitate, modul de formare și funcționare a secretariatului și diverselor organe ale
organizației, încetarea activității etc.
Din aceasta derivă o a treia caracteristică a organizației internaționale, și anume, permanența
instituției astfel constituite. Caracterul de permanență se referă, în special, la aspectul continuu, fără întreruperi al activității organizației. Această trăsătură deosebește organizațiile de conferințele internaționale, care sunt entități distincte, cu caracter temporar.
254
Specifică organizațiilor internaționale este și unitatea lor, exprimată prin faptul că ele au
voință proprie, care își găsește expresia în personalitatea juridică a organizațiilor internaționale.255
În unele situații, voința proprie a organizațiilor internaționale nu coincide cu voința tuturor membrilor lor, deci, este autonomă.
O altă caracteristică a organizațiilor internaționale este aceea că ele dispun de organe proprii
permanente, care asigură realizarea acțiunilor prevăzute prin programul stabilit de către statele membre și îndeplinesc diferite funcții tehnico-administrative.
În sfârșit o ultimă caracteristică este aceea că organiza țiile internaționale și funcționarii
acestora se bucură pe teritoriul statelor membre de privilegii și imunități.
În ultima jumătate a secolului XX, organizațiile internaționale s-au proliferat și extins
considerabil, constituindu-se, astfel, un complex de organizații. Datorită numărului extins de organizații internaționale și a varietății lor, s-a impus necesitatea clasificării lor după anumite criterii
256, și anume:
1. Din punctul de vedere al vocației lor, se disting:- organizații cu caracter universal, – organizații cu caracter regional,- organizații cu caracter subregional.Organizația cu caracter universal , conform statutului, este deschisă tuturor statelor, indife-
rent de situarea geografică a acestora, chiar dacă nu toate statele lumii participă la ea. Aceste organizații sunt impuse de imperativele globalizării, astfel că unele probleme nu pot fi abordate decât la scară globală. Singurul exemplu, în acest sens, este cel al Organizației Națiunilor Unite și al organizațiilor din sistemul său – instituțiile specializate.
257
Organizațiile cu caracter regional258 sunt compuse din state care fac parte din aceeași regiune,
liantul constituindu-l apropierea geografică sau interesul comun de cooperare economică. Spre
254 Conferințele internaționale sunt reuniuni ale delegaților statelor, convocate pentru examinarea unor probleme
de interes comun. Ele au un caracter temporar, obiective limitate și organe ad-hoc (nepermanente) în raport cu organizațiile internaționale. Conferințele internaționale se află, pe diferite planuri, în strânsă legătură cu conceptul de organizație internațională. Astfel conferințe le internaționale au reprezentat formele incipiente
ale organizațiilor internaționale, o prefigurare și o primă treaptă a creării instituțiilor permanente. În al doilea rând, la baza creării unei organizații internaționale st ă întotdeauna o conferință internațională. Legătura
dintre conferință și organizația internațională este subliniat ă și de faptul că, în zilele noastre, unele conferințe
internaționale au devenit organizații internaționale, cum este cazul Conferinței Națiunilor Unite pentru
Comerț și Dezvoltare din 1964, care s-a instituționalizat, precum și cazul Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa care s-a instituționalizat în 1995 în OSCE.
255 ШРЕПЛЕР , Х.А. Международные организации. Справочник. Перевод Тюпаевой С.А. – Москва: Изда-
тельство „Международные отношения” , 1995, p.8-11.
256 MОРОЗОВ, Г .И. Международные организации. Некоторые вопросы теории. – Москва: Издательство
„Мысль” , 1974, p.57.
257 În sistemul actual al ONU există 19 instituții specializate, dintre care 17 acționează de jure , fiind fondate con-
form art. 63 din Cartă, precum FMI; OMS; UNESCO; OIM etc.
258 Carta Națiunilor Unite, art.52
DIP_3.indd 133 DIP_3.indd 133 10/13/2009 11:28:01 10/13/2009 11:28:01

Drept Internațional public 134
exemplu, Organizația Statelor Americane, Consiliul Europei, Organizația Unității Africane, Liga
Statelor Arabe etc.
Fenomenele politice care au avut loc după anul 1989 au favorizat intensificarea cooperării în
diverse forme, inclusiv prin organizații internaționale la nivel subregional (cu caracter tehnic, eco-
nomic, dar și politic), cum ar fi Cooperarea Economică a Mării Negre, Comisia Dunării ș.a.
2. După calitatea membrilor, organizațiile internaționale se împart în:- organizații guvernamentale; și- organizații neguvernamentale.Atunci când vorbim despre organizații internaționale, ca subiecți de drept internațional,
avem în vedere organizațiile internaționale guvernamentale, cele cu caracter statal, în măsura în care este înființată printr-un acord dintre state.
Organizațiile neguvernamentale sunt constituite din persoane fizice sau persoane juri-
dice neguvernamentale, chiar dacă acestea îndeplinesc sarcini guvernamentale de importanță. Spre exemplu, INTERPOL îndeplinește funcții guvernamentale importante, iar Comitetul Internațional al Crucii Roșii își desfășoară activitățile în relație cu statele și în cadrul dreptului internațional, dar, cu toate acestea, ele sunt organizații neguvernamentale.
259
3. După competența organizațiilor internaționale în domeniul relațiilor internaționale, dis-
tingem:
– organizații cu competență generală sau cu vocație de universalitate; și- organizații cu competență specială.Organizațiile cu competență generală, cum este ONU, se pot ocupa de orice problemă (poli tică,
economică, socială, culturală), deoarece nu au limi te de competență. Organizațiile din aceas tă cate-
gorie pot atrage atenția comunității asupra unor probleme, le pot examina și face reco mandări, dar
deciziile lor au, de obicei, caracter de recomandare, exceptând caracterul obligatoriu al Rezoluțiilor
Consiliului de Securitate al ONU în problema amenințării păcii și actelor de agresiune.
260
Organizațiile cu competență specială se preocupă de colaborarea statelor membre într-un
domeniu limitat al relațiilor internaționale – telecomunicații, sănătate, știință, cultură. Spre exem-plu, instituțiile specializate ale ONU. În litera tura de specialitate, organizațiile cu competență
specială se clasifică în: economice, financiare, umanitare.
Personalitatea juridică a organizației internaționale și statutul ei special
Personalitatea juridică a organizației internaționale guvernamentale este expresia autonomiei
ei funcționale și a calității ei de subiect de drept internațional public. De asemenea, ea îi conferă organizației o existență obiectivă în raport cu ceila lți participanți la relațiile internaționale.
261
Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale guvernamentale are un dublu aspect:
• organizația are personalitate juridică internă , respectiv în ordinea juridică internă a statelor
membre; și
• personalitate juridică internațională , care reprezintă aspectul cel mai important al personalității
sale juridice.
Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale în ordinea juridică a statelor este
consacrată nu numai în legislația națională a stat elor membre ale organizației, ci și în statutele
lor și în acordurile de sediu încheiate de ele cu statul de reședință. Carta ONU precizează că
259 Y earbook of International Organizations conține o listă de circa 5000 organizații neguvernamentale, în cele
mai variate domenii: cultură, știință, religie, tineret, femei etc.
260 Carta Națiunilor Unite – art.39-51.
261 NICIU, M.I. Organizații Internaționale Guvernamentale. – Iași: Editura. Fundației Chemarea, 1994, p.17.
DIP_3.indd 134 DIP_3.indd 134 10/13/2009 11:28:02 10/13/2009 11:28:02

135 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
„Organizația se va bucura pe teritoriul fiecăruia din membrii săi de capacitatea juridică care îi este
necesară pentru exercitarea funcțiilor și realizarea scopurilor sale” .262
Trebuie să menționăm că personalitatea juridică internațională a organizației internaționale
este esențială pentru funcționarea corespunzătoare a acesteia, iar actele constitutive ale multor organizații internaționale prevăd drepturi și ob ligații care confirmă că le conferă cel puțin un
grad limitat de personalitate internațională. Chiar dacă ONU nu folosește expresia in termi-
nis, atunci când art.104 din Carta ONU vorbește despre „capacitatea juridică necesară pentru
exercitarea funcțiilor și realizarea scopurilor sale” , se are în vedere calitatea de subiect de drept internațional.
În opinia Curții Internaționale de Justiție,
263 a existat intenția ca Organizația să exercite funcții
și drepturi care nu pot fi explicate decât pe baza posedării într-o largă măsură a personalității juridice internaționale și a capacității de a acționa pe plan internațional, în calitate de entitate separată de statele fondatoare și ca subiect de drept internațional distinct. S-a ajuns la conclu-zia că Organizația este o persoană juridică internațională.
264 În afară de ONU, și alte organizații
internaționale în baza actelor lor constitutive, care le conferă drepturi și obligații, au o persona-litate juridică internațională, fiind subiecți de drept internațional cu caracter derivat, secundar, limitat.
265
În prezent calitatea de subiect de drept internațional public a organizațiilor internaționale
guvernamentale este unanim recunoscută și acceptată. Această recunoaștere și-a găsit consa-crarea expresă în Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, din 1982, care precizează: „Autoritatea Internațională posedă personalitate juridică internațională și are capacitatea juridică care îi este necesară pentru exercitarea funcțiilor sale și realizarea scopurilor sale” .
Personalitatea juridică internațională a organizațiilor internaționale nu se poate stabili a prio-
ri și nu este identică, prin conținutul său pentru toate organizațiile, ci depinde de domeniul de
activitate și întinderea competenței fiecărei organizații internaționale.
Pentru ca organizațiile internaționale să-și poată atinge scopurile pentru care au fost create,
trebuie ca acestea să poată încheia acte juridice spre a dobândi drepturi și a-și asuma obligații în conformitate cu dreptul internațional, să poată sta în justiție spre a-și valorifica eventualele pretenții și să aibă un anumit statut juridic care le subliniază poziția lor internațională, benefi-
262 Această dispoziție se regăsește și în Constituția Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și
Cultură (UNESCO)- Constituția Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură. Adoptată
la 16.11.1945, în vigoare pentru Republica Moldova din 27.05.1992. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 2, 1999. p.232-244, art.12; în Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene, din 1957 – Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene .
25.03.1957. Relații internaționale în acte și documente. Coordonator Zorin Zamfir. – București: Editura Didactică și pedagogică, 1983. p.146-148, art.211; sau în Pactul Atlanticului de Nord – Pactul Organizației
Atlanticului de Nord. Adoptat – 4.04.1949, în vigoare – 24.08.1949. NATO Basic Documents: The North Atlantic
Treaty , art.4; Carta Națiunilor Unite , semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, în vigoare pentru Republica
Moldova din 2.03.1992. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 26, 2001. p.5-36, art.104.
263 C.I.J. Recueil des arrêts, avis consultatifs et ordonnances. 1949; ELIAN, G. Curtea Internațională de Justiție.
– București: Editura Științifică, 1970, p.13-29.
264 Ar fi o arhisimplificare să considerăm ONU doar ca un loc de întâlnire a statelor, un instrument de negocieri
diplomatice, un fel de conferință diplomatică.
265 ТУНКИН, Г .И. Теория международного права. – Москва: Издательство „Международные отноше-
ния” , 1970, p.407.
DIP_3.indd 135 DIP_3.indd 135 10/13/2009 11:28:03 10/13/2009 11:28:03

Drept Internațional public 136
ciind de anumite imunități și privilegii. Pe lângă aceste capacități fundamentale legate de perso-
nalitatea juridică internațională s-a mai adăuga t și aceea de a întreține relații diplomatice.266
Datorită unei strânse legături între personalitatea juridică și capacitatea de a-și angaja res-
ponsabilitatea, capacitatea organizației internaționale corespunde capacității limitate de a acționa în dreptul internațional.
267
Sintetizând practica internațională actuală, reținem că unei organizații internaționale i se
recunoaște îndeosebi:
• personalitatea de drept internațional;
• inviolabilitatea sediului și libertatea de comunicare oficială;
• imunitatea de jurisdicție locală, precum și scutiri fiscale și vamale.
Statutul juridic al unei organizații internaționale nu constituie încă un princ ipiu de drept
internațional, ci există numai ca soluție de speță, fiind conferit în fiecare caz în parte prin tratatul de constituire, care este atributiv de personalitate juridică internațională, inclusiv de tot ceea ce cuprinde statutul.
Imunitatea de jurisdicție este enunțată în actele constitutive ale organizațiilor internaționale,
cel mai adesea conținând doar o dispoziție sumară, alteori actele constitutive conținând dispozițiile care reglementează propriu-zis imunitatea, fără a mai fi nevoie să trimită la alte tratate încheiate în acest scop.
De regulă, în cazul mai multor organizații, atât universale, cât și regionale de mai mare
importanță, se încheie convenții multilaterale pe ntru reglementarea imunităților și privilegii-
lor. Scopul acestor tratate multilaterale este ace la de a dezvolta dispozițiile adesea laconice din
constituțiile organizațiilor și de a-i asigura organizației un statut unitar în toate statele membre.
De asemenea, imunitatea de jurisdicție este reglementată prin acorduri bilaterale,
268 cât și
prin legislația națională a unor state.269
Imunitatea de jurisdicție a unei organizații internaționale nu poate viza decât sfera jurisdicției
civile. În privința jurisdicției pe nale trebuie să reamintim adagiul „ societates delinquere non pos-
sunt” , adică nu putem ridica problema imunității de vreme ce nu există o răspundere penală în
cazul organizației.
În anumite cazuri este posibilă renunțarea la imunitatea de jurisdicție, aceasta fiind o ches-
tiune de oportunitate. În lipsa unei mențiuni exprese, organul competent este în mod normal
266 A se vedea în acest sens Convenția de la Viena din 1986 cu privire la tratatele încheiate de organizațiile
internaționale – Convenția de la Viena din 1986 cu privire la tratatele încheiate de organizațiile internaționale .
Materialele Comisiei pentru dreptul internațional. A/CONF .1 29/15, p. 398; precum și Convenția de la
Viena din 14 martie 1975 cu privire la reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu caracter universal – Convenția de la Viena cu privire la reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu caracter universal. 14 martie 1975. Materialele Comisiei pentru dreptul internațional p.324. Convenția din 1975 dă definiția organizației internaționale guvernamentale, în care se precizează că prin organizație internațională se înțelege „o asociație de state constituită printr-un tratat, dotată cu o constituție și organe comune și având personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre – art.1, lit. A.
267 ШИБАЕВА, Е.А. Право международных организаций. – Москва: Издательство „Международные от-
ношения” , 1986, p.32-33.
268 Spre exemplu, acordurile de sediu, acorduri referitoare la birouri și sedii ale organizațiilor internaționale sau
la reuniuni și conferințe, acorduri de tip operațional – asistență tehnică, misiuni de experți etc.
269 Spre exemplu, în SUA – International Organizations Immunities Act din 1945 asigură organizațiilor
internaționale aceeași imunitate de jurisdicție ca și guvernelor străine.
DIP_3.indd 136 DIP_3.indd 136 10/13/2009 11:28:05 10/13/2009 11:28:05

137 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
Secretarul General sau Directorul General al organizației. În Convențiile generale,270 se prevede
și dispoziția prin care se consacră acordarea imunității de jurisdicție, afară de situația în care organizația însăși renunță în mod expres la imunitate într-un anumit caz, spre exemplu, art.2, sec.2 din Convenția generală privind privileg iile și imunitățile Organizației Națiunilor Unite.
Pe lângă imunitatea de jurisdicție și cea de executare organizația internațională beneficiază și
de inviolabilitatea sediului, principiu car e-l găsim înscris în toate acordurile în materie. Inviola-
bilitatea apare ca un principiu de sine stătător, fără a fi legat în mod necesar de acela al imunității de jurisdicție.
În cazul ONU, problema inviolabilității sediului este reglementată de Convenția generală,
precum și de Acordul de Sediu, în care sunt expuse detaliile problemei.
271
În privința inviolabilității sediului organizației, să precizăm, că aceasta are același conținut
ca și în cazul misiunii diplomatice.
Tot o practică normală o constituie scutirea fiscală a unei organizații internaționale. Această
scutire are o factură similară cu cea recunoscută în cazul unei misiuni diplomatice. Organizația se bucură, de asemenea, de scutiri vamale, precum și de facilități de comunicații, având un tra-tament similar celui acordat misiunii diplomatice în ceea ce privește prioritățile, tarifele și taxele în folosirea mijloacelor de comunicare, precum și dreptul de a primi și trimite corespondența prin curieri sau valize care se vor bucura de aceleași privilegii și imunități ca și curierii și valizele diplomatice.
Evoluția organizațiilor internaționale după cel de-al doilea război mondial a condus la
creșterea spectaculoasă a numărului persoanelor în serviciul acestor organizații, în prezent numărul funcționarilor internaționali constituie circa 75000 de persoane.
Pentru garantarea independenței, față de statul de origine, funcționarii internaționali bene-
ficiază de imunitate fiscală și jurisdicțională, având propriul sistem de securitate socială și de pen-sii. Statutul juridic al funcționarilor internaționali este cuprins de regulamentele organizațiilor.
Competențele și răspunderea internațională a organizației internaționale
De regulă, competențele organizațiilor internaționale sunt stabilite prin dispozițiile statute-
lor lor. Spre deosebire de state care au o competență absolută și exclusivă în domeniul relațiilor internaționale, organizațiile internaționale au competențe limitate. De asemenea, competențele organizațiilor internaționale sunt de natură funcțională, fiind determinate de scopurile pentru care au fost create și limitate la prevederile statutelor lor.
Organizațiile internaționale au competențe numeroase, care diferă de la o organizație la alta
și care pot fi grupate în trei mari categorii:
272
270 Convenția asupra privilegiilor și imunităților instituțiilor specializate . Rezoluția Adunării Generale ale ONU,
179/II din 21.11.1947, ședința plenară nr. 123. Materialele Adunării Generale p. 62; Convenția cu privire la
privilegiile și imunitățile Organizației Națiunilor Unite. Adoptată 13.12.1946, în vigoare pentru Republica
Moldova 12.04.1995. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 8, 1999. p.117.
271 Convenția cu privire la privilegiile și imunitățile Organizației Națiunilor Unite. Adoptată 13.12.1946, în vi-
goare pentru Republica Moldova 12.04.1995. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 8, 1999. p.117-128; SERRES, J. Manuel pratique de protocole. – Paris: 1992. pct.633, p.346-350.
272 ЛУКАШУК, И. И. Право международной ответственности. – Москва: Издательство Волтерс Клувер,
2004, p.24; MОРАВЕЦКИЙ, В. Функции международной организации. Перевод Морозова Г .И. – Мос-ква: Издательство „Прогресс” , 1976, p.90-92.
DIP_3.indd 137 DIP_3.indd 137 10/13/2009 11:28:06 10/13/2009 11:28:06

Drept Internațional public 138
1. Competența normativă a organizațiilor internaționale. Această competență constă în posi-
bilitatea organizației de a crea norme juridice care se adresează unor destinatari diferiți (statele membre, organele organizației sau chiar altor organizații) și care să fie în concordanță cu normele dreptului internațional și principiile de bază ale organizației.
Tot un aspect al acestei competențe este și faptul că multe organizații internaționale guver-
namentale constituie cadrul de elaborare și adoptare a unor convenții internaționale, normele lor constituind o legislație internațională în materia respectivă.
273
Competența normativă a organizațiilor internaționale guvernamentale se manifestă și
prin actele normative adoptate de organele lor. Aceste acte sunt expresia puterii de autoregla-re a organizației internaționale. De obicei, această putere a organizației este prevăzută în sta-tutul constitutiv. În temeiul ei, organele organizației au dreptul să adopte regulamentele lor de funcționare, prin care se precizează și se dezvoltă dispozițiile statutare în această materie.
2. Competența operațională a organizațiilor internaționale guvernamentale. Această com pe-
tență constă în puterile de acțiune ale organizațiilor internaționale, altele decât cele normative. Aceste puteri constau din acțiunile organizațiilor de a acorda asistență economică, financiară, administrativă și în unele cazuri și asistență militară statelor membre.
În virtutea faptului că aceste acțiuni se desfășoară pe teritoriul statelor membre, realizarea lor
este condiționată de acordul statelor în cauză. Acest fapt este concretizat în acordul încheiat între organizația internațională care acordă asistența și statul vizat de ea.
Competența operațională a organizațiilor internaționale diferă de la o organizație la alta. Ea
este reglementată prin statutul organizației și actele ei interne.
Raporturi juridice funcționale pot fi și între organizațiile internaționale și un stat membru.
Un stat membru al organizației poate fi în raport cu organizația:
– încheia acorduri internaționale;– să se adreseze organizației ca depozitar a convențiilor internaționale;– să utilizeze reguli și norme tehnice internaționale elaborate;– să stabilească relații cu organizația, în legătură cu exercitarea funcțiilor sale de către organizație.În toate aceste situații organizația se manifestă ca subiect de drept care posedă drepturi și
obligații internaționale. Înseși faptul stabilizării raporturilor juridice bilaterale concrete este po-sibil datorită recunoașterii acestei organizații de către statul nemembru în calitate de subiect de drept internațional.
3. Competența de control și de sancțiune a organizațiilor internaționale
Competențele de control și de sancțiune sunt în legătură cu competența normativă. Aceste
competențe indică în ce măsură organizațiile internaționale pot controla modul în care statele membre îndeplinesc obligațiile ce le revin din calitatea de membru al organizației și pot aplica sancțiuni împotriva membrilor care nu le respectă.
Sancțiunea de excludere a unui membru dintr-o organizație internațională este reglementată
de statutul acesteia. Carta ONU prevede că un membru al organizației poate fi exclus dacă a încălcat, în mod persistent, principiile ei. Hotărârea de excludere este adoptată de Adunarea
273 Spre exemplu, convențiile elaborate și adoptate în cadrul ONU cu privire la drepturile omului, dreptul
tratatelor, dreptul mării, dreptul spațial etc. sau ce le adoptate în cadrul Organizației Internaționale a Muncii
(OIM), sau de către Organizația Mondială a Sănătății (OMS). Convenția asupra răspunderii internaționale
pentru daunele provocate de obiectele spațiale. Rezoluția Adunării Generale nr.2777/XXVI ale ONU. Ședința
plenară 1998 din 29.11.1971. Materialele Adunării Generale p. 27.
DIP_3.indd 138 DIP_3.indd 138 10/13/2009 11:28:06 10/13/2009 11:28:06

139 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate (art.6). Statutele organizațiilor internaționale
prevăd și alte sancțiuni.274
Organizațiile internaționale devin titulare de drepturi, prin efectul personalității juridi-
ce internaționale, care incumbă acestora și obligații. Întrucât organizațiile internaționale sunt subiecți secundari, derivați de drept internațional, nu au calitatea de suveranitate, nu au teritoriu și populație, ceea ce reduce esențial sfera posibile lor încălcări și temeiurilor pentru răspundere.
Răspunderea organizației internaționale este una din cele mai actuale și puțin studiate pro-
bleme în doctrina dreptului internațional. Cu excepția profesorului E.Șibaeva, nimeni nu a abor-dat special acest aspect al organizației internaționale ca subiect de drept internațional.
275
Doctrina dreptului internațional public recunoaște preceptul general al organizațiilor
internaționale de a răspunde pentru faptele lor contrare:
1. Principilor și normelor unanim recunoscute de drept internațional;2. Normelor stipulate în actul de constituire;3. Normelor de drept intern al organizației;4. Acordurilor încheiate de organizație cu alți subiecți de drept internațional;5. Normelor de drept național al statelor.Considerăm că una din formele de răspundere a organizației internaționale regionale sau
specializate poate fi interzicerea activității organizației internaționale, de către ONU, când acor-dul, sau organele create prin el și, respectiv, activitatea acestora sunt incompatibile cu Scopul și Principiile ONU (art.52).
În dreptul internațional se disting două forme de răspundere: politică și materială . Răspunderea
materială a subiecților de drept internațional constă în despăgubirea materială. Această formă de răspundere e specifică pentru organizațiile internaționale. Ca exemplu, poate servi cazul UNESCO, care a plătit o sumă corespunzătoare funcționarilor eliberați nelegitim din Secretaria-tul UNESCO.
Răspunderea politică, îmbrăcă diferite forme: scuze, lipsire a organizației internaționale de
drepturile și obligațiile sale, cum ar fi, pierderea calității de depozitar al tratatului internațional. În prezent însă aspectele politice de răspundere nu sunt determinate suficient. Organizația internațională nu poate fi limitată în suveranitate și teritoriu, din simplul motiv că nu posedă aceste atribute.
Organizația internațională poate fi și subiect de drept internațional privat, ori subiect de
drept intern și, în această calitate, posedă capacitate juridică ce vizează:
• încheierea de acorduri și contracte de muncă;
• procurarea și dispunerea de proprietăți imobile și mobile;
• încheierea de contracte de arendă;
• intentarea de dosare în instanța de judecată.
Este incontestabil că într-o perioadă scurtă isto rică organizațiile internaționale au parcurs dru-
mul de la un subiect secundar în relațiile internaționale până la un subiect calitativ și cantitativ extrem de important, element integrant al comunității și relațiilor internaționale contemporane.
274 Spre exemplu: Statutul Organizației Aviației Civile Inte rnaționale prevede sancțiunea suspendării dreptului
de vot al membrilor (art.88); Statutul Organizației Internaționale a Muncii prevede aceeași sancțiune (art.134); Statutul Fondului Monetar Internațional prevede ca sancțiune suspendarea serviciilor sale furnizate membrilor săi (art.XXIII), iar Statutul Agenției Internaț ionale pentru Energie Atomică stipulează sancțiunea
de suspendare a drepturilor și privilegiilor iner ente calității de membru al organizației (art.XIX; B).
275 ШИБАЕВА, Е.А., ПОТОЧНЫЙ, М. Правовые вопросы структуры и деятельности международных
организаций. – Москва: Издательство МГУ , 1980, p.62-65.
DIP_3.indd 139 DIP_3.indd 139 10/13/2009 11:28:07 10/13/2009 11:28:07

Drept Internațional public 140
§ 6. Națiunile care lupt ă pentru eliberarea na țională
Din punct de vedere istoric, apariția națiunilor care luptă pentru eliberare – drept categorie
juridică specifică, supusă unui regim juridic ce imp lică drepturi și obligații – este de dată relativ
recentă. Ea se regăsește în perioada luptei anticolonialiste. După cel de-al doilea război mondial, mișcărilor de eliberare națională
276 li s-a recunoscut calitatea de subiecți de drept internațional
în relațiile cu alți subiecți de drept internațional.277 O asemenea recunoaștere a avut loc, pe
lângă ONU, și în cadrul Organizației Unității Africane, odată cu afirmarea princ ipiului poli-
tic privind autodeterminarea popoarelor ca unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internațional.
Documentul care a marcat atât procesul politic de decolonizare cât și reflectarea sa în plan
normativ a fost Declarația Adunării Generale a ONU pentru acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale, adoptată prin Rezoluția 1514/XV din 1960 (art.192). Ulterior, Declarația Adunării Generale referitoare la principiile dreptu lui internațional privind relațiile prietenești
și cooperarea între state, adoptată prin Rezoluția 2625/XXV din 1970,
278 consacră „Principiul
egalității în drepturi al popoarelor și al dreptului lor de a dispune de ele însele” ca unul dintre cele șapte principii ale dreptului internațional contemporan. Dacă celelalte principii fundamen-tale ale dreptului internațional se referă la state, ca subiecți ai dreptului internațional, dreptul la autodeterminare este recunoscut popoarelor. În legătură cu recunoașterea acestui princ ipiu, în
documentele ONU au fost stabilite o serie de criterii pentru clarificarea conceptului de „popor” , și anume:
– să fie o entitate determinată prin caracteristici proprii;- să aibă legătură cu un teritoriu;- un popor nu se confundă cu minoritățile etnice, religioase sau lingvistice.
279
Ca titulari ai dreptului de a-și hotărî ele însele soarta, națiunile care luptă pentru eliberare
pot obține recunoașterea acestui statut280 atunci când lupta și împrejurările în care se desfășoară
permit să se constate că se găsesc într-o situație tranzitorie, care reprezintă o etapă premergătoare constituirii unui stat independent, cu personalitate juridică deplină.
De regulă, calitatea de subiect de drept internațional se dobândește din momentul în care
națiunea care luptă pentru eliberare întrunește anumite condiții, între care:
276 Mișcarea de eliberare națională reprezintă un ansamb lu de acțiuni (sociale, politice, diplomatice, militare ș.a.)
organizate de popoarele și națiunile din colonii și semicolonii, îndreptate împotriva dominației colonialiste și neocolonialiste pentru cucerirea independenței și suveranității de stat. Mișcarea de eliberare a condus la prăbușirea sistemului colonialist al imperialismului, la apariția unui număr impunător de state independente și suverane.
277 Carta Națiunilor Unite , semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, art.1, 55.
278 Declarația asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile de prietenie și cooperarea între state.
Adoptată prin Rezoluția 2526/XXV jubiliară din 1970 a Adunării Generale ONU. – NĂSTASE, AD., AURE-SCU, B. Drept internațional contemporan. Acte esențiale. – București: Regia Autonomă „Monitorul oficial” , 2000, p.167.
279 Existența și drepturile acestora, în mijlocul unui popor, sunt recunoscute prin articolul 27 al Pactului
internațional cu privire la drepturile civile și politice – art. 27 din Pactului internațional cu privire la drepturile
civile și politice. Adoptat la 16.12.1966, în vigoare pentru Republica Moldova din 26.04.1993. Tratate
internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol.1, 1998. p.30-51.
280 Pe măsură ce națiunile care luptă pentru eliberare s-au consolidat pe plan național „și implicarea lor în
viața politică internațională a devenit mai puternică, ele au obținut numeroase recunoașteri internaționale” ECOBESCU, N., DUCULESCU, V . Drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor. – București: 1976, p.191.
DIP_3.indd 140 DIP_3.indd 140 10/13/2009 11:28:08 10/13/2009 11:28:08

141 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
– crearea organelor proprii (armată sau organe de rezistență);
– exercitarea funcțiilor de putere publică;- controlul unei însemnate părți a teritoriului viitorului stat.Ca și în cazul statelor, calitatea de subiect de dr ept internațional a națiunilor care luptă pentru
eliberare nu depinde de recunoașterea lor, ea aparține în mod egal tuturor națiunilor care întru-nesc aceste criterii, în virtutea dreptului lor la autodeterminare, care reprezintă temeiul politic și juridic al personalității lor internaționale. În baza dreptului de a-și hotărî independent soarta, fie-care națiune este titulară de drepturi și obligații internaționale și se bucură nemijlocit de protecția normelor dreptului internațional. Națiunilor care luptă pentru eliberare li se aplică principiul neintervenției în treburile interne, respectarea integrității lor teritoriale, dreptul la autoapărare, iar forțelor lor armate li se aplică regulile dreptului internațional umanitar.
Capacitatea juridică a națiunii care luptă pentru eliberare se manifestă prin exercitarea unor
drepturi, cum ar fi:
– dreptul de participare prin reprezentanți cu statut de observator la lucrările ONU și la alte
organizații internaționale; Statutul de observator acordă reprezentanților acestor entități drep-tul de a participa la lucrările organelor unei organizații, fără drept de vot. Astfel, începând cu anul 1974, Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) participă, cu statut de observator, la lucrările Adunării Generale a ONU, iar din 1976 este admisă să participe și la dezbaterile Consi-liului de Securitate privitoare la problema palestiniană. De asemenea, prin Rezoluția 3280/XXIX s-a soluționat problema participării regulate a reprezentanților națiunilor, în calitate de observa-tori, la toate lucrările ONU pentru mișcările de eliberare națională recunoscute de OUA. Admi-terea la lucrările ONU, alături de statele membre, constituie o recunoaștere a legitimității luptei națiunilor pentru eliberare;
– dreptul de participare ca membru asociat la acele organizații internaționale ale căror
acte constitutive cuprind dispoziții în acest sens (spre exemplu, cazul Organizației Mondiale a Sănătății, Uniunii Poștale Universale, Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură);
– dreptul de reprezentare diplomatică, activă și pasivă, în condițiile stabilite cu statele sau
organizațiile internaționale care le recunosc acest statut. Recunoașterea unui drept de legație
națiunilor care luptă pentru eliberare constituie un pas important în viața internațională. Mișcările de eliberare obișnuiau să aibă reprezentanțe în anumite capitale, precum și la unele organizații internaționale, numite birouri sau oficii, trimișii lor bucurându-se de un anumit grad de imunitate, deși nu erau recunoscuți în calitate de agenți diplomatici. Datorită reprezentării acestor entități într-un număr tot mai mare de state, s-a trecut de la oficii și birouri la adevărate misiuni diplomatice, iar trimișii acestora au primit, nu numai numele, ci și tratamentul acordat ambasadorilor statelor suverane;
281
– dreptul de a beneficia de asistența ONU, a instituțiilor sale specializate și a altor membri ai
comunității internaționale;
– dreptul de a se bucura de protecția legilor și obiceiurilor războiului și obligația de a le res-
pecta. Unitățile de combatanți trebuie să fie organizate după modelul armatelor regulate, având în conducerea lor o persoană responsabilă;
– dreptul de a încheia tratate internaționale; În cazul în care o mișcare de eliberare națională
ajunge să se constituie într-un stat nou, de cele mai multe ori se încheie un acord cu statul pe
281 Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice. Adoptată 18.04.1961, în vigoare pentru Republica
Moldova din 25.02.1993. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 4, 1998. p.37.
DIP_3.indd 141 DIP_3.indd 141 10/13/2009 11:28:09 10/13/2009 11:28:09

Drept Internațional public 142
seama căruia statul respecti v își dobândește independența.282 Trebuie să relevăm că în cazul
tratatelor multilaterale, spre exemplu, în Protocolul I la Convențiile de la Geneva din 1949, se prevede că acceptarea acestui text se poate face printr-o declarație a reprezentantului mișcării adresată statului depozitar. Asemenea prevedere găsim și în Convenția din 10 octombrie 1980 (art.7, par.4) privind interdicția și limitarea folosirii anumitor arme clasice.
283 Conferința privind
dreptul mării a invitat mișcări de eliberare națională (OEP , South West African People Organization
(SW APO) ca observatori și le-a recunoscut dreptul de a semna Actul Final. În acest caz, situația Namibiei a fost reglementată printr-o prevedere specială,
284 care dispunea că este în drept să sem-
neze prin intermediul Consiliului ONU pentru Namibia. La Conferința de la Viena din 1986 pentru codificarea dreptului tratatelor între state și organizații internaționale sau între organizații internaționale,
285 în baza Rezoluției 39/86 a Adunării Generale a ONU, au fost invitate și mișcări
de eliberare națională ca OEP , SW APO și altele.
Separatismul este o tendință de separare de la un întreg.286 Sub aspect politic, se exprimă prin
revendicarea suveranității și independenței pentru o parte din teritoriu. Separatismul contem-poran se bazează pe aplicarea exagerată a princ ipiului de autodeterminare, pret inzând că fiecare
comunitate etnică sau națiune trebuie să dețină un teritoriu organizat în formă de stat. În primul rând, de dreptul la autodeterminare dispun doar popoarele caracteristicile cărora corespund celor ale națiunii (teritoriu comun, tradiție istorică comună, identitate etnică, omogenitate culturală,
conștiință și voință de a fi identificat ca popor) și care, după cum am menționat, se află sub dominație străină. Minoritățile etnice în cadrul unui stat nu au acest drept, odată ce există deja un stat național al etniei respective. Dreptul la autodeterminare, de care dispun minoritățile, pre-supune doar recunoașterea spe cificului etnic și dreptul la un anumit grad de autonomie culturală
și administrativă în cadrul unui stat. În al doilea rând, în lumea contemporană respectarea drep-turilor minorităților etnice este garantată de dreptul internațional, punând la dispoziție diverse mijloace pentru apărarea lor.
287
Astfel, separatismul, reprezentând în esență o problemă internă, nu se manifestă doar în
această calitate, regiunea separatistă creând co ntradicții (directe sau indirecte) între două sau
mai multe state. Violarea dreptului internațional, mai ales în cazul utilizăr ii forței militare sau a
metodelor teroriste de luptă, implică în procesul reglementării conflictelor, apărute în baza sepa-ratismului, comunitatea internațională.
Analizând spațiul postsovietic, am putea spune că există mai multe varietăți și tipologii de
conflicte calificate în diferite feluri. Drept efect, se tensionează relațiile interetnice, apar conflicte
282 Spre exemplu, tratatul anglo-irlandez, din 1921, care a intervenit în urma luptei armate; Acordurile de la
Evian, încheiate între Franța și Frontul Eliberării Naționale din 1962, care prevedeau consultarea populară asupra destinului politic al Algeriei; Portugalia a închei at tratate cu mișcările de eliberare din fostele colonii
africane, prin care se fixa data pentru declararea independenței, se forma un guvern pentru perioada de tranziție și se stabileau bazele cooperării.
283 Действующее международное право. В трёх томах. Составители КОЛОСОВ Ю.М., КРИВЧИКОВА Э.С.
– Москва: Издательство Московского независимого института международного права, т.2, 1997, p.592.
284 Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor. Adoptată 23.05.1969, în vigoare pentru Republica
Moldova din 25.02.1993. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 4, 1998, art.305.
285 Convenția de la Viena din 1986 cu privire la tratatele încheiate de organizațiile internaționale . Materialele
Comisiei pentru dreptul internațional. A/CONF .129/15, p. 398-437.
286 Dicționar Enciclopedic. – Chișinău: Editura „Cartier” , 2001, p.266.
287 Encyclopedia of Public International Law. Vol. II. – Amsterdam – Lausanne – New-Y ork – Oxford – Shannon
– Singapore – Tokyo: 1997, p.861.
DIP_3.indd 142 DIP_3.indd 142 10/13/2009 11:28:10 10/13/2009 11:28:10

143 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
cu substrat etnic, manifestări de separatism, de aici, mereu se află sub pericol integrarea teritorială
a noilor state. În spațiul postsovietic în fața unor astfel de probleme s-au pomenit, într-o măsură
sau alta, Azerbaidjanul, Armenia, Georgia, Kazahstanul, Moldova, Rusia, Tadjikistanul, Ucraina. Deja către finele anului 1990 URSS era practic descompusă în câteva areale geopolitice, cu diferit potențial de evoluție politică:
– grupul baltic , stabilindu-și cursul spre o distanțare constantă și integrare insistentă în bazi-
nul țărilor scandinave, profitând din plin de tratamentul special al Occidentului;
– grupul caucazian , distingându-se prin constituirea unor suveranități etnocentriste și
persistența premiselor pentru conflictele locale (ex.: Rusia – conflictul din Cecenia, Ingușetia și Daghestan; Georgia – conflictele din Abhazia și Osetia de Sud; Azerbaidjanul și Armenia – conflictul din Nagorno Karabah);
– grupul de țări musulmane ale Asiei Mijlocii caracterizat prin conectarea neîntârziată a
comunităților musulmane la vectorii lumii islamice: fundamentalismul iranian și reformismul laic turcesc din regiune;
– Rusia , sfâșiată de contradicțiile sale stru cturale și specifice, euroasiatice;
– grupul republicilor ex-sovietice europene Ucraina (problema flotei Mării Negre, încărcăturile
nucleare), Moldova (separatismul din regiunea transnistreană – conflict geopolitic), reprezen-tând cursul spre cimentarea independenței recunoscute.
288
Concluzionând cele expuse, menționăm că ansamblul atributelor enunțate definește calitatea
de subiect al dreptului internațional a națiunilor care luptă pentru eliberare. Evident este faptul, că în cazul națiunilor care luptă pentru eliberare calitatea de subiect de drept internațional are
un caracter limitat și tranzitoriu, atât prin conținutul ei, cât și prin sfera de exercitare. Ca sferă de acțiune, aceasta se manifestă numai în anumite domenii, iar în timp se exercită până la dobândi-rea independenței, a creării statului nou, care va beneficia de personalitate juridică internațională deplină, în sensul că va putea să dobândească drepturi și să-și asume obligații în toate domeniile vieții internaționale.
§ 7. Statutul juridic al individului în dreptul interna țional public
Astăzi, una dintre problemele cele mai controversate se referă la faptul dacă individului i se
poate atribui sau nu calitatea de subiect de drept internațional, problemă care se ridică cu o acuitate din ce în ce mai mare în teoria și practica dreptului internațional. Problema individului, ca subiect de drept internațional, a fost plasată în centrul preocupărilor doctrinarilor dreptului internațional pe măsură ce raportul individ-stat a evoluat de-a lungul istoriei relațiilor internaționale.
Pe măsură ce societatea omenească a evoluat, conflictul între cele două legitimități: a statului
și a individului, la început latent, a devenit din ce în ce mai evident.
Deși sunt resortisanți ai statelor sub suveranitatea cărora se găsesc, indivizii au anumite
tangențe cu ordinea juridică internațională. Astfel, normele de drept internațional, acceptate de către un stat, sunt obligatorii pe întreg teritoriul său, pentru toate persoanele, organele de stat și instituțiile care-i aparțin. Din cele enunțate pu tem trage concluzia că, prin aplicarea dreptului
internațional, indivizii devin titulari de drepturi și obligații internaționale, dar dobândesc ei o astfel de personalitate juridică internațională?
288 КРЕМНЕВ, П.П. Распад СССР – международно-правовые проблемы. – Москва: Издательство „Зерца-
ло – М” , 2005, p.187.
DIP_3.indd 143 DIP_3.indd 143 10/13/2009 11:28:10 10/13/2009 11:28:10

Drept Internațional public 144
Trebuie să excludem de la început cazurile în care persoanele fizice acționează în calitate
de organe de stat, organe ale organizațiilor internaționale sau reprezentanți ai altor subiecți de drept internațional, căci, în aceste cazuri, persoanele respective acționează în calitate de organe ale subiecților de drept respective, și nu în nume propriu. De asemenea, nu poate fi luată în considerare protecția diplomatică acordată de stat pentru protecția unui drept al unui cetățean al său, sau de organizația internațională pentru funcționarii săi. În aceste cazuri statul, organizația internațională acționează în virtutea unui drept propriu, și anume, cel de a asigura respectarea drepturilor cetățenilor și funcționarilor săi de către alte state.
În doctrina juridică opiniile sunt împărțite. A depții concepției „solidariste” admit teza că doar
indivizii sunt subiecți de drept internațional (spre exemplu: Georges Scelle, Leon Duguit, Nicolas Politis), teză rămasă minoritară. Mulți autori conferă indivizilor o asemenea calitate alături de state și organizațiile internaționale (M.Sibert, H.Kelsen, Ph.Jessup).
289 Însă marea majoritate a
autorilor290 nu-i recunosc individului personalitatea internațională, reducând dimensiunile
situației sale juridice la acea reală de subiect de drept intern.
În dreptul internațional public contemporan, reglementările privitoare la persoana fizică
cunosc două tendințe principale:
Prima tendință o reprezintă reglementările dreptului internațional referitoare la reprimarea
unor fapte săvârșite de persoane fizice și calificate drept infracțiuni internaționale.
În argumentarea tezei că persoana fizică este subiect de drept internațional, se pornește de
la ideea că individul este recunoscut ca subiect al răspunderii penale în dreptul internațional. Persoanele fizice poartă răspundere penală atât pentru fapte considerate infracțiuni în convențiile internaționale, prin care statele se obligă să le incrimineze și să le pedepsească prin legea internă,
291 cât și pentru crime de război, crime împotriva umanității și păcii, care au un caracter
internațional.
În ceea ce privește răspunderea penală pentru infracțiunile prevăzute în convențiile
internaționale, trebuie să remarcăm că această constatare nu reprezintă un argument real, deoarece persoanele fizice răspund pentru faptele care sunt calificate drept infracțiuni în convențiile internaționale, dar nu aceste convenții stabilesc, ca atare, răspunderea infractorilor. Persoanele fizice care comit asemenea infracțiuni sunt pedepsite în temeiul legilor penale interne, pe care statele le adoptă conform obligațiilor asumate pr in convenții. Astfel, persoanele fizice răspund ca
subiecți de drept intern, după legile interne și în fața autorităților unui stat. Potrivit sistemului juridic al statelor, acest lucru este valabil și pentru ipoteza în care exprimarea consimțământului de a deveni parte la un tratat conduce la asimilarea dispozițiilor din tratat cu cele din legea internă, și care pot fi aplicate în mod direct individului.
Prin urmare, în acest caz nu s-ar putea demonstra că persoana fizică nu rămâne în continuare
sub jurisdicția statului și a legii sale interne.
Nici calitatea de criminali de război nu constituie un temei pentru a susține că li s-ar fi conferit
calitatea de subiect de drept internațional. În cazul crimelor de război, crimelor contra păcii și umanității, răspunderea penală a persoanelor fizice este o consecință a răspunderii statelor cărora
289 KELSEN, H. Doctrina pură a dreptului. – București: Editura Humanitas, 2000, p.324.
290 GREIG, D. W . International Law. – London: 1970, p .93-94; ROUSSEAU, Ch. Droit International Pub lic.
– Paris: Dalloz, 1987, p .697; SORENS EN, M. Principes de droit international public. Academie de droit
international. Recueil des cours. – RCADI, III, 1960, p. p .144.
291 Spre exemplu: pirateria, traficul de stupefiante, genocidul, violarea legilor și obiceiurilor de purtare a
războiului etc.
DIP_3.indd 144 DIP_3.indd 144 10/13/2009 11:28:11 10/13/2009 11:28:11

145 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
li se impută actele ilicite săvârșite. Ca atare, persoanele fizice răspund în calitate de organe ale
statului, iar judecata se face de instanțe internaționale.292
A doua tendință actuală de dezvoltare a reglementărilor dreptului internațional public privind
persoana fizică este mai recentă și urmărește instituirea unui sistem internațional de norme de protecție a persoanei fizice.
Situația este oarecum similară și în cazul convențiilor cu privire la drepturile omului – cele
două pacte din 1966 cu privire la drepturile civile și politice, economice, sociale și culturale, Declarația universală a drepturilor omului etc., precum și a unor convenții din domeniul dreptului umanitar. În toate convențiile, se înscrie angajamentul statelor de a lua măsuri imediate și urgente pentru recunoașterea drepturilor omului și încetarea încălcării lor, precum și pentru promovarea acestora. Examinând mai atent aceste situații constatăm că, în toate cazurile, valorificarea de către indivizi a drepturilor menționate este posibilă numai prin intermediul statelor.
În sistemul regional, Convenția europeană a drepturilor omului (1950) ca și cea
interamericană (1968), conferă cetățenilor statelor părți dreptul la petiție care pot, în mod direct sau prin intermediul Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, transmite cererea Curții Europene a Drepturilor Omului și apar astfel în fața instanței, atât statele, cât și persoanele fizice. Astfel, accesul individului la ordinea juridică internațională își are suportul legal în participarea statelor la tratatele internaționale care reglementează, cu titlu de excepție, un asemenea acces. Dacă, la un moment dat, statul ar decide să denunțe o anumită convenție internațională, care se referă la asemenea drepturi acordate persoanei fizice, ori dacă ne-am situa analiza în perioada anterioară momentului în care statul devine parte la o asemenea convenție, individul ar fi lipsit de orice calitate juridică în fața unor asemenea instanțe ori organe internaționale, fără acoperirea unei participări a statului.
În acest sens, I.Brownlie susține că: „Nu există o r egulă generală în sensul că individul nu ar
putea fi subiect de drept internațional și, într-un anumit context, el apare ca având personalitate juridică pe plan internațional. În același timp însă, a califica individul ca subiect al acestui drept nu este de nici un folos, de vreme ce aceasta pare să implice anumite prerogative care nu există și nici nu elimină dificila sarcină de a distinge între individ și alte tipuri de subiecți” .
293
D.Carreau consideră că, în stadiul actual al evoluției dreptului internațional contemporan,
individului, ca și societăților transnaționale, li se poate atribui calitatea de actori în relațiile internaționale, subliniind că recunoașterea indivi dului ca subiect derivat de drept internațional
a cunoscut o deschidere după cel de-al doilea război mondial, dar, pe plan universal, concepția tradițională continuă să se aplice.
294
Concluzionând cele expuse, menționăm că dreptul internațional, prin natura sa consensuală,
interstatală, exclude un raport direct între normele sale și persoana fizică. Astfel, individul nu apare decât ca beneficiarul mediat al unor norme și nu ca subiect activ. Ca atare, individul nu participă la procesul normativ internațional, la raporturile juridice interstatale, decât în calitate de organ sau reprezentant al statului. Totodată, individul nu este nici destinatar direct al normelor juridice interstatale.
Chiar dacă, în anumite cazuri, persoana fizică poate fi titulara unor drepturi și obligații în
raporturi juridice directe cu anumiți subiecți de drept internațional, nu este suficient pentru a-l califica subiect al acestei ramuri de drept.
292 Cum au fost Tribunalele de la Nűrnberg și Tokio prin care au fost condamnați criminali de război sau persoane
care au comis crime împotriva umanității.
293 BROWNLIE, I. Principles of Public International Law. – Oxford: Clarendon University Press, 2003, p.67.
294 CARREAU, D. Droit international. – Paris: A. Pedone, 7-e édition, 2001, p.24-31.
DIP_3.indd 145 DIP_3.indd 145 10/13/2009 11:28:12 10/13/2009 11:28:12

Drept Internațional public 146
În consecință, având în vedere modul în care persoana fizică apare și acționează în anumite
situații, în funcție de dispozițiile unor tratate internaționale, putem afirma că, dacă individul nu are personalitate juridică internațională, el beneficiază totuși de un anumit statut în dreptul internațional.
Se poate conchide că, deși individul nu are personalitate internațională el beneficiază de un
anumit statut în dreptul internațional, ca urmare a disponibilității statelor de a colabora între ele și a se angaja să promoveze drepturile omului. Dar calitatea lui de destinatar nu o implică pe acea de subiect de drept internațional, deoarece individul ar trebui să fie concomitent, nu doar destinatar, dar și creator al normei, rol nerecunoscut individului.
Individului însă nu i se poate ignora, așadar, beneficiul unui statut anumit, deoarece, prin
intermediul statului, indivizii participă și la crearea dreptului internațional. Nu pot fi ignorate evoluțiile de la nivelul dreptului comunitar, în care persoana fizică este recunoscută ca subiect de drept alături de state și alte persoane juridice, precum și evoluțiile legate de crearea noii Curți Penale Internaționale cu caracter permanent.
§ 8. Probleme ale calit ății de subiect de drept al altor entit ăți interna ționale
În literatura de specialitate este foarte discutată problema dacă alte entități din cadrul
societății internaționale sunt subiecți de drept internațional sau nu. Alături de state, ca subiecți originari de drept internațional, în viața socială ap ar și alți actori ai vieții internaționale. Aceste
entități sunt subiecți derivați de drept. De cele mai multe ori se face referire la formațiunile de tip statal, organizațiile internaționale neguvernamentale și societățile transnaționale.
295 Conside-
rarea acestora, prin prisma calității de subiect de drept internațional public, va constitui obiectul acestui paragraf.
Formațiunile de tip statal
Vatic anu l. Bolinteanu A. și Năstase A. susțin că statutul internațional al Vaticanului reprezintă
cazul acceptării ca subiect de drept internațional a unei entități care nu este totuși un stat și despre care putem spune că marchează, de fapt, trecerea de la categoria subiecților de drept internațional cu o organizare esențialmente teritorială, la cele cu un caracter diferit.
Astfel, în perioada evului mediu și până spre sfârșitul secolului al XIX-lea Papa, ca șef al
bisericii catolice, și-a exercitat suveranitatea asupra statelor pontificale al căror teritoriu a variat în timp. Dacă până în 1870 Vaticanul a existat ca stat, după această dată el a fost desființat, fiind inclus în cadrul statului italian. Guvernul italian s-a arătat dispus să-i stabilească un statut juridic special, dar legea
296 adoptată de Parlamentul italian în acest scop nu a fost acceptată de către Papă
și de succesorii acestuia. De la această dată și până în 1929, când s-au încheiat între Italia și Vati-can acordurile de la Lateran
297, statutul juridic al Vaticanului a fost incert. După dificile negocieri,
instrumentele juridice semnate la Roma în 1929 cuprind:
295 BURIAN A. Drept diplomatic și consular. Ediția a II-a, revăzută și adăugită (Monografie) – Chișinău, „Cuant” , F.
E.-P . „Combinatul Poligrafic” , 2003, – 332 p
296 Legea de garanție din 13 mai 1871, prin care se garantau Papei suveranitatea și libera exercitare a autorității
sale spirituale.
297 Acordurile de la Lateran încheiate în 1929, au fost reconfirmate prin art.7 al Constituției italiene din 26 mar-
tie 1947.
DIP_3.indd 146 DIP_3.indd 146 10/13/2009 11:28:12 10/13/2009 11:28:12

147 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
– un tratat politic care rezolvă și elimină problema romană;
– un concordat prin care este reglementată condiția juridică a bisericii catolice în Italia;
– o convenție financiară prin care se reglementează, într-un mod foarte favorabil pentru guver-
nul italian, obligații financiare asumate de acesta; acest set convențional a fost completat cu o serie de documente încheiate ulterior (1929-1948) în domenii diferite – servicii telegrafice, circulația automobilelor, monetare, administrarea gării Vaticanului, delimitarea de noi zone teritoriale ș.a.
Tratatul de la Lateran conține 27 de articole și reglementează în mod esențial raporturile din-
tre Vatican și statul italian. În baza acestui tratat, statul italian a recunoscut proprietatea exclusivă și jurisdicția suverană a Vaticanului asupra unui spațiu teritorial din orașul Roma, caracterul neutru și inviolabil al acestui teritoriu (Anexa nr.5), dreptul de reprezentare în străinătate etc..
Analizând prevederile formulate în tratatul de la Lateran și situația Vaticanului în raport cu
statul italian și cu alte state, conchidem că Vatica nul nu întrunește toate elementele constitutive
ale unui stat, și anume:
– Vaticanul nu exercită o suveranitate reală, ci drepturi speciale și o jurisdicție în limitele
admise de statul italian;
– nu există o putere politică organizată, organizarea administrativă funcționează cu privire la
problemele religioase, serviciile publice revenindu-i guvernului italian;
298
– folosește moneda europeană pe teritoriul său de la 1 ianuarie 2002. Are propria bancă,
Banca Vatican ;
– cetățenia Vaticanului este specială și funcțională, dobândindu-se în condiții determinate de
rang și domiciliu și pierzându-se o dată cu dispariția acestor condiții, fără ca cetățenia originară a persoanei respective să fie afectată în vreun fel.
Unele clauze din tratat se referă la scutirile (scutiri de ordin militar, fiscal și vamal) și imu-
nitățile acordate demnitarilor Bisericii și persoanelor aparținând Curții pontificale, precum și edificiilor pontificale.
În pofida acestora, Vaticanul constituie o entitate ce se manifestă pe planul relațiilor inter-
naționale, care devine, prin exercitarea atributelor recunoscute de state, subiect al raporturilor de drept internațional, al drepturilor și obligațiilor internaționale în sfere limitate de activitate.
Astfel, raporturile diplomatice dintre Vatican și statele străine s-au dezvoltat considerabil.
Dacă în 1929 existau 30 de state care întrețineau relații cu Vaticanul, în 1975, numărul aces-tora era de 83, iar în prezent Vaticanul este considerat ca fiind membru originar al societății internaționale. Sfântul Scaun menține relații diplomatice formale cu 174 de state suverane, Uniu-nea Europeană și Ordinul din Malta; 69 dintre acestea mențin misiuni diplomatice rezidente per-manente pe lângă Sfântul Scaun. Restul au misiuni cu acreditare în afara Italiei pentru că Sfântul Scaun nu acceptă acreditare duală cu o ambasadă localizată în Italia. Are de asemenea relații de natură specială cu Rusia (misiune cu un ambasador) și Organizația pentru eliberarea Palestinei (birou cu un director). Sfântul Scaun menține 179 de misiuni diplomatice permanente în afară (dintre care 106 sunt acreditate în state suverane). Activitățile diplomatice ale Sfântului Scaun sunt întreținute de Secretariatul de Stat (Vatican) (condus de către un Cardinal Secretar de Stat) prin intermediul secției pentru relațiile cu statele.
Printre altele, Convenția de la Viena din 1961, cu privire la relațiile diplomatice, cuprinde
reglementări privind dreptul de legație al Vaticanului, confirmându-i încă o dată calitatea de subiect de drept internațional.
299
298 Spre exemplu, autorul atentatului, din 13 mai 1981, la adresa Papei Ioan Paul al II-lea a fost judecat de
instanțele judecătorești italiene după propriile proceduri.
299 Spre exemplu, art.16 se referă la „precăderea reprezentantului Vaticanului” .
DIP_3.indd 147 DIP_3.indd 147 10/13/2009 11:28:13 10/13/2009 11:28:13

Drept Internațional public 148
În 1984 între Sfântul Scaun și Italia este semnat un nou concordat , care s-a substituit celui din
1929. C oncordatul este în vigoare până în prezent.
Vaticanul are capacitatea de a încheia tratate cu statele care sunt denumite concordate (cel
mai vechi datează din anul 1122, încheiat între Papa Calixt al II-lea și împăratul Henric al V-lea) – ce reprezintă o varietate a tratatului internațional și care reglementează probleme cu caracter religios.
300
Vaticanul este membru al numeroaselor organizații internaționale și este reprezentat în cali-
tate de observator în activitățile ONU și ale altor organizații internaționale (are relații diplomatice cu Uniunea Europeană (UE) la Bruxelles). Participă la conferințe
301 și congrese internaționale.
Astfel, totalitatea acestor atribute definește situația Vaticanului ca subiect special, derivat și
limitat al dreptului internațional contemporan.
În concluzie, menționăm că personalitatea internațională a Vaticanului se întemeiază, ca
geneză și sferă de manifestare, pe acordul de voință al statelor, iar exercitarea ei în raporturile cu statele se realizează în limitele determinate de consimțământul acestora.
Cavalerii Ordinului de Malta . Ordinul de Malta, a cărui denumire oficială este Ordinul Suveran
Militar și Ospitalier de Malta al Sfântului Ioan Botezătorul din Ierusalim, de Rhodes și de Malta, este considerat cel mai vechi dintre toate ordinele de cavalerie. A fost întemeiat în scopul acordării îngrijirii medicale celor săraci, constituind un mode l pentru ulterioare instituții internaționale de
caritate, cum sunt Crucea Roșie și Semiluna Roșie. Crucea Malteză (însemnul Ordinului), cu patru brațe și opt terminații, reprezintă următoarele opt țări și provincii care au trimis voluntari pe insula Malta: Franța, Provence, Auvergne, Aragon, Castilia, Italia, Anglia, Germania.
302
Actele sale de caritate sunt realizate atât pe timp de război, cât și pe timp de pace. Într-adevăr
terenurile sale filantropice erau recunoscute pe timp de cel de-al II-lea război mondial ca o pro-prietate neutră, iar confiscarea lor în Italia de către autoritățile militare germane au condus la pro-testele ulterioare din partea Comitetului Internațional al Crucii Roșii. Pe timp de pace, Ordinul a organizat corpuri ambulatorii dotate cu echipament medical mobil care activează în mai multe țări, acordând servicii în situații extremale (s pre exemplu, în caz de calamități naturale).
Programul vast al activităților sale de caritate este transpus prin intermediul unei rețele
internaționale de dispensare și centre de cercetar e medicală specializate în peste 54 de state ale
lumii.
Încă din secolul al XV-lea Ordinul este privit deja ca subiect de drept internațional, oferindu-
i-se și capacitatea internațională, rămânând și în continuare acceptat în această calitate, în pofida faptului că era lipsit de teritoriu.
În prezent, Ordinul de Malta este un subiect suveran de drept internațional care dispune de
propria Constituție, emite pașapoarte, deține ștampile proprii și instituie diferite instituții pu-blice. Conducătorul Ordinului de Malta poartă denumirea de Marele Meșter, dl Andrew Bertie – ales pe viață în anul 1988. Ordinul întreține relații diplomatice, prin intermediul ambasade-lor și legațiilor, cu 94 de state, majoritatea cărora sunt state necatolice (inclusiv și cu Republica
300 În comentariul făcut de Comisia de Drept Internațional la proiectul de articole privind dreptul tratatelor,
termenul de concordat este desemnat ca o denumire a tratatelor internaționale. ANGHEL, I. M. Dreptul tratatelor. – București: Editura Lumina–Lex, vol.1. 1993, p.252.
301 Vaticanul a participat la conferințele internaționale asupra dreptului diplomatic (1961), dreptului tratatelor
(1968-1969), Securității și Cooperării în Europa (1975), la cea de-a III-a Conferință ONU privind dreptul mării ș.a.
302 M. de PIERREDON. Histoire politique de l’Ordre souveraine de Saint-Jean de Jerusalem. – Ordre de Malte:
vol. 2, (1956-1963). p.57-86.
DIP_3.indd 148 DIP_3.indd 148 10/13/2009 11:28:14 10/13/2009 11:28:14

149 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
Moldova prin semnarea în anul 2000, la Moscova a Protocolului cu privire la stabilirea relațiilor
diplomatice între Republica Moldova și Ordinul Militar Suveran al Maltei), fiind reprezentat de către delegați permanenți (Agenții Diplomatice și Misiuni) pe lângă un număr impunător de organizații internaționale. Delegații Ordinului sunt de asemenea acreditați la foarte multe alte organizații internaționale, inclusiv la Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, Comisia Înaltă a Națiunilor Unite pentru Refugiați, Organizația Mondială a Sănătății, Comitetul Internațional al Crucii Roșii și la Consiliul Europei. Dreptul pasiv al legatului este com-plicat de faptul că Ordinul nu are teritoriu propriu, dar un mijloc de evitare a acestei dificultăți în practică ar fi acreditarea ambasadorului țării pentru Pământul Sfânt, la fel și pentru Ordin.
303
Aparte de dreptul său de legat pasiv și activ, Ordinul (deși, bineînțeles cu un grad redus
în practică) exercită jus contrahendi , încheind tratate cu diferite State pe picior de egalitate.
Eliberează, după cum am menționat, pașapoarte care sunt recunoscute chiar și de statele cu care nu au relații diplomatice, precum și conferă decorații recunoscute de multe state ca fiind valabil oferite cetățenilor lor. Marele Maestru și reședința sa oficială au un statut suveran. Statutul Or-dinului în calitate de subiect al dreptului inte rnațional a fost confirmat de numeroase decizii ale
curților italiene, începând cu una veche, dar autoritară a Curții de Casație din 1935 până la una recentă emisa de aceeași Curte.
Organizația internațională neguvernamentală. Organizația internațională neguvernamentală
reprezintă o asociație internațională, persoană juridică, creată din inițiativă privată sau mixtă, grupând persoane fizice sau juridice, de naționalități diferite, asociație care nu urmărește sco-puri lucrative. Fiind create și administrate de persoane fizice sau juridice, pentru recunoașterea personalității juridice, ele trebuie constituite potrivit legilor unui anumit stat, legea sediului fiind aplicabilă oricărei ONG.
Având o importanță deosebită, în cadrul Consiliului Europei în anul 1986 a fost adoptată
Convenția privind recunoașterea personalității juridice a organizației internaționale negu-vernamentale, stabilindu-se condițiile recunoașterii: sa aibă un scop nelucrativ de utilitate internațională, să fie create printr-un act de drept intern al unei părți și să aibă sediul statutar pe teritoriul acesteia (art.1).
Statutul juridic al organizațiilor internaționale neguvernamentale poate fi abordat din două
puncte de vedere, și anume:
• Al raporturilor cu alte state. În această situație, în cea mai mare parte a cazurilor, organizațiile
neguvernamentale sunt considerate de state ca simple asociații interne supuse propriilor legislații, susceptibile de a fi modificate sau abrogate.
• Al relațiilor cu organizațiile internaționale interguvernamentale. În privința acestor rapor-
turi putem observa că, în ultima perioadă de timp, o serie de organizații internaționale negu-vernamentale sunt invitate să ia parte sau li se admit cererile de participare la activitățile unor organizații interguvernamentale, cu condiția ca statutul acestora din urmă să prevadă o asemenea participare. Această practică este întâlnită în special în cazul unor organe sau organizații intergu-vernamentale din sistemul ONU.
În conformitate cu dreptul internațional, toate organizațiile înființate de persoane fizice sunt
plasate ca neguvernamentale, deși unele organizații neguvernamentale, cum sunt Organizația Internațională a Poliției Criminale sau Comitetul Internațional al Crucii Roșii colaborează cu guvernele statelor, potrivit normelor actuale de drept internațional, acestor organizații neguver-namentale nu li se recunoaște calitatea de subiect de drept internațional.
303 CANASACCHI, G. La sovranita dell’Ordine di Malta. – Relazioni internazionali, Vol. 39 (1957). p.204-205.
DIP_3.indd 149 DIP_3.indd 149 10/13/2009 11:28:15 10/13/2009 11:28:15

Drept Internațional public 150
Apărute încă în sec. XIX, acum numărul ONG-urilor este de circa 8000.304 În ultimii ani ONG-
urile au un rol activ în viața internațională, și mai mult, în unele domenii sunt lideri. Spre exemplu, Asociația Dreptului Internațional (constituită în 1873) coordonează toate cercetările științifice în problemele actuale ale dreptului internaționa l public și privat. G.I.Tunkin constată că actele
juridice ale ONG-urilor „ocupă în relațiile de constituire a normelor de drept același loc ca și doc-trina dreptului internațional” . Actele prezentate de organizația internațională neguvernamentală „Asociația Dreptului Internațional” prezintă un interes mai mare decât opiniile unor cercetători
individuali. Organizația ecologică „Greenpease” contribuie la păstrarea siguranței ecologice pe glob. Sferele de influență ale organizaților neguvernamentale se lărgesc continuu.
Activitatea organizațiilor neguvernamentale acordă o anumită influență legăturilor de cola-
borare interstatală în domenii speciale, cum ar fi, problemele drepturile omului, drepturilor co-piilor, minorităților naționale, femeilor, ocrotirii sănătății, cercetării, culturii și informațiilor ș.a.
Multe ONG-uri colaborează activ cu organizațiile interguvernamentale, sunt invitate cu sta-
tut consultativ să participe la activitățile acestora. Spre exemplu, la Summit-ul de la Rio de Janeiro privind protecția mediului au participat circa 1400 de organizații neguvernamentale. Relațiile cu organizațiile neguvernamentale sunt reglementate de rezoluțiile Consiliului Economic și Social al ONU. Prin Rezoluția 1296 ONG-urile au fost divizate în trei categorii:
– după obiectul activității, aceste ONG-uri prezintă interesul cel mai mare pentru activitățile
Consiliului Economic și Social al ONU, fiindcă activitățile ONG-urilor respective coincide cu activitățile Consiliului;
– după competența specială, adică obiectivul funcțional al ONG-urilor din această categorie
coincide parțial cu anumite activități ale Consiliului;
– după participare, adică unele ONG-uri pot participa permanent în colaborarea cu
organizațiile interguvernamentale, altele pot participa ocazional la lucrările Consiliului, în vede-rea unor consultări speciale.
În funcție de categorie, ONG-urilor li se acordă unele facilități în raporturile cu organele din
sistemul ONU. Majoritatea instituțiilor spec ializate ale ONU (în afară de UPU și instituțiile cu
caracter financiar) acordă statut consultativ ONG-urilor. Unele organizații neguvernamentale au un rol important în viața internațională: în sfera drepturilor omului, socială, dezvoltării și protecției mediului, în dezbaterea privind interv enția umanitară („Médecins sans frontieres”).
Cu toate că, în anumite limite, unele dintre organizațiile neguvernamentale contribuie la for-
marea dreptului internațional ele nu sunt dotate cu un veritabil statut juridic internațional.
Rolul crescând în activitatea ONG-urilor pe arena internațională impune o reglementare mai
concretă a statutului și activităților acestora în relațiile internaționale.
Societățile transnaționale care intră în raporturi cu statele străine. Una dintre cele mai difi-
cile și controversate probleme ale dreptului internațional contemporan o constituie determinarea locului și statutului juridic al societăților transnaționale în cadrul societății internaționale. Pro-blema raporturilor societăților transnaționale și dreptul internațional e deschisă.
305
Orice definire a societăților transnaționale nu ar trebui să scape din vedere scopul final al
activității, care este unul lucrativ – profitabil – deosebindu-le, astfel, de organizațiile internaționale neguvernamentale. În anul 1977, Institutul de Drept Internațional definea societățile transnaționale (STN) ca fiind „întreprinderi formate dintr-un centru de decizie localizat într-o țară și centre de activitate, cu sau fără personalitate juridică proprie, situate în una sau mai multe state” .
304 Y earbook of International Organizations. – Bruxelles: 1998.
305 CARREAU, D. Droit international. – Paris: A. Pedone, 7-e édition, 2001, p.242.
DIP_3.indd 150 DIP_3.indd 150 10/13/2009 11:28:15 10/13/2009 11:28:15

151 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
În doctrina juridică persistă și termenul „persoană juridică internațională” care se atribuie
doar persoanelor constituite în baza unui acord, cum ar fi BIRD, FMI etc.
Luând în considerare forța economică, diversitatea activităților pe care le desfășoară societățile
transnaționale (în domeniul comerțului, transporturi, extracția materiei prime, bănci, asigurări,
reasigurări), dar mai ales faptul că activitatea lor se extinde în numeroase state cu care, în multe cazuri, se încheie contracte de stat (cu privire la furnizarea de bunuri, servicii, concesionarea în
vederea exploatării unor bogății ale statului, împrumuturi), unii autori le atribuie acestor societăți calitatea de subiect de drept internațional.
Astfel, societățile transnaționale sunt holdinguri de cea mai mare importanță în societatea
internațională,
306 fiind în același timp subiecți de drept internațional în contextul în care intră în
relații cu alți subiecți de drept internațional, mai ales cu statele. Acestea recurg la toate modurile de reglementare a diferendelor existente în dreptul internațional și contribuie la formarea și pu-nerea în aplicare a dreptului internațional.
307
Există și alte păreri exprimate de specialiștii dreptului internațional conform cărora societățile
transnaționale nu pot avea calitatea de subiect al dreptului internațional, întrucât atât în statul de origine, cât și în statele în care au filiale, pe rsonalitatea juridică a acestor instituții decurge din
aplicarea dreptului intern al statelor respective.
Privit în mod global, constatăm că fenomenul transnaționalizării a scăpat, până în prezent,
reglementărilor interstatale.
Dreptul internațional contemporan, dominat încă de conceptele dreptului internațional
clasic, nu poate recunoaște ca subiecți ai dreptului internațional public decât entitățile publice, nu și pe cele private. El pune accentul pe autorul actului juridic, pe forma acestuia și mai puțin pe conținutul acestui act. Din acest punct de vedere, societățile transnaționale sunt destinatare ale unor reguli de drept internațional numai pe cale mediată, prin intermediul unei ordini juridice
statale.
Conform celor expuse, societățile transnaționale nu sunt subiecți nici cvasisubiecți ai drep-
tului internațional, ele constituindu-se conform dreptului intern al statului de origine și fiind supuse regulilor juridice ale acestui st at sau celor ale mai multor state.
Puterea economică pe care au dobândit-o unele societăți transnaționale și capacitatea lor de
a negocia, adesea de pe poziții de forță, cu multe state, nu le poate conferi calitatea de subiect de drept internațional.
Textul proiectului de cod de conduită a societăților transnaționale, elaborat în cadrul ONU
de Comisia pentru Societăți Transnaționale a Consiliului Economic și Social și propus ad referen-
dum nu lasă nici o îndoială asupra calității de subiect de drept internațional a acestora. Nu s-a pus
în discuție problema de a le recunoaște alt statut. Desigur, este un document elaborat pentru a fi adoptat ca rezoluție, dar exprimă opinia majorității statelor care au participat la elaborarea lui.
Așadar, calitatea de subiect de drept internațional se dobândește și se determină, potrivit
normelor de drept internațional, fie convenționale, fie cutumiare. Numai aceste norme, create în contextul practicii internaționale, confirmă calitatea de subiect de drept internațional. Conform acestor norme, în prezent, doar statele, organizațiile internaționale interguvernamentale, națiunile care luptă pentru eliberarea națională au calitatea de subiect de drept internațional.
306 ЧЕШИР , Дж. НОРТ, П. Международное частное право. – Москва: Издательство „Прогресс” , 1982,
p.87.
307 МАЛАНЧУК, П. Вступ до мiжнародного права за Ейкхерстом. – Харкiв: Издательство „КОНСУМ” ,
2000, p.155-157.
DIP_3.indd 151 DIP_3.indd 151 10/13/2009 11:28:16 10/13/2009 11:28:16

Drept Internațional public 152
Persoanele juridice, individul rămân a fi subiecți de drept intern, pot fi destinatari ai unor
norme de drept internațional, fără ca, prin aceasta, să dobândească personalitate internațională.
Din cele enunțate pe parcursul acestui capitol, putem trasa următoarea concluzie: subiecții
de drept internațional sunt diferiți; dacă statele au capacitate deplină, organizațiile internaționale interguvernamentale au capacitate specială și fu ncțională, națiunile care luptă pentru eliberarea
națională au capacitate limitată în măsura în care ele participă la raporturi internaționale.
Calitatea de subiect de drept internațional nu este un concept cantitativ de drepturi și obligații;
elementul esențial este capacitatea de a dobâ ndi drepturi și a-și asuma obligații în mod direct în
ordinea juridică internațională. Dacă acceptăm că ordinea juridică internațională este ansamblul de norme care reglementează conduita subiecților de drept internațional, constatăm că acești subiecți se caracterizează prin diferit grad de participare la relațiile internaționale, la formarea și aplicarea normelor de drept internațional.
§ 9. Republica Moldova ca subiect de drept interna țional public contemporan
Statalitatea Republicii Moldova este o temă mult discutată de specialiștii în domeniu,
308
dar ceea ce trebuie să remarcăm este faptul că astăzi Republica Moldova este o realitate, un stat suveran și independent, apărut pe harta lumii drept consecință a destrămării imperiului sovietic, fapt care îi justifică apariția.
Constituirea fundamentelor statului Republica Moldova și ale societății democratice a fost
efectuată cu participarea activă a populației și a trecut prin două etape relativ distincte.
Prima – fiind calificată ca etapă confuză, contradictorie și de scurtă durată – începe în 1990,
odată cu desfășurarea primelor alegeri libere care au marcat un pas important în procesul de democratizare a societății (deși încă sovietice) și de edificare a statului moldovenesc. La 5 ani de
la anunțarea cursului de „Perestroika” , s-au desfășurat alegerile în ultimul Soviet Suprem al R.S.S. Moldovenești. Legea privind alegerile deputaților poporului din R.S.S.M., din 23 noiembrie 1989, introducea elemente noi, imposibil de imaginat în practica alegerilor anterioare din Uniunea Sovietică.
309
Un pas important în democratizarea vieții politice din Republică l-a constituit alegerile par-
lamentare din 25 februarie 1990, apreciate ca primele alegeri democratice. Deși alegerile nu s-au desfășurat în condițiile unui pluralism politic real, totuși candidații au avut posibilitatea să parti-cipe în condiții egale la campania electorală, prezentându-și platformele în fața electoratului.
În urma scrutinului, în Sovietul Suprem au fost aleși 380 de deputați, majoritatea dintre ei
fiind înaintați și susținuți de noile formațiuni politice în componența forului legislativ suprem al republicii au intrat reprezentanții mai multor formațiuni politice cu programe diverse.
310
Pornind de la realitate și fiind ghidați de conjunctura internă și externă, într-o perioadă
relativ scurtă, Sovietul Suprem a elaborat și a aprobat un set de legi și hotărâri, care au creat baza juridică și au trasat direcțiile principale de dezvoltare a noului stat, Republica Moldova.
308 Vezi: V .Stepaniuc, Statalitatea poporului moldovenesc: aspecte istorice, politico-juridice. Chișinău, Tipogra-
fia centrală, Ministerul culturii și turismului, – 2005.
309 Legi, Hotărâri și alte Acte . Adoptate la sesiunea întâi a Sovietului Suprem al RSS Moldovenești de legislatura a
doisprezecea, Ediție a Sovietului Suprem al RSS Moldovenești. – Chișinău: „Universitas” , 1990.
310 Moldova. Departamentul de Stat pentru statistica al Republicii Moldova . Anuar statistic: Economia Naționala
a Republicii Moldova, 1990. Chișinău: Universitas, 1991. p.14; http://www.parlament.md.
DIP_3.indd 152 DIP_3.indd 152 10/13/2009 11:28:17 10/13/2009 11:28:17

153 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
Analizând activitatea Sovietului Suprem al RSSM de legislatura a XII-a, vom observa că înce-
pând cu aprilie 1990 s-a mers pas cu pas spre declararea Independenței la 27 august 1991.311
Chiar la prima ședință a Sovietului Suprem, exprimând voința poporului, a fost confirmată
hotărârea revenirii la vechile atribute ale statalității moldovenești, adoptându-se un nou Dra-pel de Stat, Tricolorul – albastru, galben, roșu – simbol oficial al suveranității. Pe parcursul următoarelor ședințe au fost adoptate un șir de documente de o importanță excepțională pentru constituirea și consolidarea statului.
La sesiunea întâi a noului Parlament au fost, de asemenea, create organele abilitate cu reali-
zarea politicii externe. Astfel, Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova i-a fost pusă sarcina de a promova politica externă a Republicii cu alte state și organizații internaționale și negocierea sau participarea la negocierea tratatelor și acordurilor internaționale.
Cu toate că Republica Moldova nu dobândise independența și nu avea calitatea de subiect
al raporturilor de drept internațional, pe data de 31 mai 1990, prin Hotărârea nr.63-XII, Parla-mentul recunoaște necondiționat independența Republicii Lituania declarată la 11 martie 1990 și confirmă dorința de a stabili relații diplomatice cu această țară.
Exprimând voința poporului, la 23 iunie 1990, prin adoptarea Declarației Suveranității,
Sovietul Suprem proclamă Republica Sovietică Socialistă Moldova stat suveran. În conformi-tate cu Declarația Suveranității, Moldova își „exprimă adeziunea față de principiile și normele dreptului internațional unanim recunoscute, respectă Statutul Organizației Națiunilor Unite și declară voința de a conviețui în pace cu toate țările și popoarele, de a nu admite confruntări în relațiile internaționale, interstatale și interetnice” . În continuare se menționează că „RSSM în calitate de subiect cu drepturi egale al contracte lor (relațiilor) internaționale se declară o zonă
demilitarizată” .
Analizând principiile pe baza cărora a fost emisă, menționăm că Declarația Suveranității
Republicii Moldova a fost primul pas important spre autodeterminare.
În scopul consolidării suveranității, la 27 august 1991, în baza hotărârii Marii Adunări
Naționale, Parlamentul, prin majoritate absolută de voturi, a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova.
Înaltul organ legislativ al republicii, în ceasul responsabilității supreme, săvârșind un act de
justiție în concordanță cu istoria neamului, cu normele de morală și de drept internațional, în vir-tutea dreptului popoarelor la autodeterminare, în numele întregii populații a Republicii Moldova și în fața întregii lumi a proclamat solemn că:
1. Republica Moldova este stat suveran, indep endent și democratic, liber să-și hotărască pre-
zentul și viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale.
2. În calitate de stat suveran și independent, Republica Moldova solicită tuturor statelor și
guvernelor lumii recunoașterea independenței sale, proclamată de Parlamentul liber ales al Re-publicii, și își exprimă dorința de a stabili relații politice, economice, culturale și în alte domenii de interes comun cu țările europene, cu toate statele lumii, fiind gata să procedeze la stabilirea de relații diplomatice cu acestea.
Proclamarea independenței a pus doar începutul procesului creării bazei juridice a unui stat
nou, numit Republica Moldova. Evoluția ulterioară a evenimentelor a demonstrat cu prisosință că realizarea suveranității și independenței de facto constituie o problemă extrem de dificilă
și de lungă durată. Acest lucru nu poate fi grăbit sau minimalizat, deoarece suveranitatea și
311 Declarația de Independență a Republicii Moldova de la 27 august 1991. Monitorul oficial al Republicii Moldova,
nr. 11-12, art.103, 118 din 27.08.1991.
DIP_3.indd 153 DIP_3.indd 153 10/13/2009 11:28:17 10/13/2009 11:28:17

Drept Internațional public 154
independența reală a țării se constituie doar în urma unor transformări radicale în societate.
Aceste transformări prevedeau trecerea societății:
de la regimul politic totalitar la cel democratic;
de la sistemul administrativ centralizat de comandă la relațiile de piață în toate sferele vieții
sociale;
de la o parte a statului centralizat la constituirea unui stat suveran și independent.
Noua situație a Republicii Moldova crea condiții mai favorabile pentru activitatea de politică
externă, însă pentru aceasta statutul de stat suveran și de subiect al relațiilor internaționale tre-buia să fie recunoscut.
În calitate de stat suveran și independent, Moldova „solicită tuturor statelor și guvernelor
lumii recunoașterea independenței sale și își exprimă dorința de a stabili relații politice, econo-mice, culturale și în alte domenii de interes comun cu toate țările lumii, fiind gata să procedeze la stabilirea de relații diplomatice cu acestea, potrivit normelor de drept internațional și practicii existente în lume” .
Prima țară care a recunoscut independența Republicii Moldova a fost România. În aceeași zi
a fost anunțată Declarația Guvernului României prin care se recunoștea independența Republicii Moldova și se declara pregătirea să se procedeze la stabilirea de relații diplomatice și acordarea sprijinului necesar pentru consolidarea independenței statului nou, menționându-se că „această hotărâre de importanță capitală se înscrie în mod logic în procesul de înnoiri democratice, de destrămare a structurilor totalitare, care au loc în URSS” .
312
Acest proces al recunoașterii a evoluat foarte rapid, ajungându-se astăzi ca Republica Mol-
dova să fie recunoscută de toate statele ONU.313
În șirul evenimentelor importante ce s-au derulat în republică după proclamarea
independenței, se înscrie și adoptarea la 29 iulie 1994 a noii Constituții. Articolul 1 al Constituției Republicii Moldova stabilește suveranitatea și independența, iar articolul 2 prevede că suvera-nitatea națională aparține poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct și prin organele sale reprezentative. Republica Moldova se obligă, prin articolul 8, să respecte Carta Organizației Națiunilor Unite și tratatele la care este parte, să-și bazeze relațiile cu alte state pe principiile unanim recunoscute ale dreptului internațional.
314
Exercitarea de către Republica Moldova a calității de subiect de drept internațional public: realizări, evoluții și perspective
Exercitarea de către Republica Moldova a calității de subiect de drept internațional public se
realizează prin:
– încheierea tratatelor internaționale și aderarea la cele existente; – aderarea la organizațiile internaționale cu carac ter universal, regional, subregional, locale
sau specializate în calitate de membru;
– stabilirea relațiilor diplomatice cu alte state.După proclamarea independenței, situația Republicii Moldova, în calitate de subiect al
relațiilor internaționale, obține noi caracteristici, determinate primordial de recunoașterea Repu-blicii Moldova de către comunitatea internațională. De la proclamarea independenței Republicii
312 Declarația Guvernului României de recunoaștere a Republicii Moldova , din 27 august 1991 – BOLINTINEANU, A.,
NĂSTASE, AD., AURESCU, B. Drept internațional contemporan . Editura a 2-a. BECK. București, 2000. p.358.
313 http://www.mfa.md
314 Din momentul intrării în vigoare a Constituției, Declarațiile de Suveranitate și de Independență au rămas în
vigoare, dar numai sub aspect istoric – ca bază a suveranității și independenței republicii.
DIP_3.indd 154 DIP_3.indd 154 10/13/2009 11:28:18 10/13/2009 11:28:18

155 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
Moldova, la 27 august 1991, politica externă a statului nostru a trecut prin mai multe perioade
de maturizare. De la formalizarea juridică a suveranității și independenței, la stabilirea relațiilor diplomatice cu statele lumii și, la plasarea țării în sistemul relațiilor internaționale.
Recunoașterea și afirmarea RM ca stat, integrarea sa în circuitul internațional în calitate de
actor cu drepturi depline este rezultatul unor eforturi reale pe plan extern al țării noastre. Pe parcursul a 18 ani de la proclamarea independenței sale, RM a fost recunoscută de toate statele membre ale ONU și întreține relații diplomat ice cu mai mult de 124 din ele. Până în prezent
Republica Moldova a încheiat peste 1532 de tratate și acorduri bilaterale cu alte state și circa 910 de Convenții internaționale multilaterale, de asemenea, participă în cadrul a peste 115-119 de
organizații internaționale.
Tipurile tratatelor bilaterale încheiate de Republica Moldova se referă la: dubla impunere,
315
comerțul și cooperarea economică,316 asistența umanitară și cooperarea tehnică,317 de stabilire a
relațiilor diplomatice,318 călătorii reciproce, readmisia,319 militar etc..320
Conducerea Republicii caută să stabilească relații diplomatice cu mai multe țări, adoptându-
se și cadrul legislativ respectiv. Astfel, în anul 1992, Republica Moldova aderă la:
– Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 1961;– Convenția de la Viena privind relațiile consulare din 1963;– Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969;– Convenția de la Viena cu privire la tratatele încheiate între state și organizațiile internaționale
sau între organizațiile internaționale din 1986.
În același an au fost adoptate:
315 Convenție între Guvernul Republicii Moldova și Guvernul Canadei pentru evitarea dublei impuneri și prevenirea
evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit (anexat un protocol). Semnat la Chișinău la 04.07.2002. Ter-
men – nelimitat. Publicat – 01.05.2005. În vigoare – 13.12.2002. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 31, 2005. p.3.
316 Acord privind comerțul și cooperarea economică între Republica Moldova și Confederația Elvețiană, (și
Declarație comună privind semnarea Acordului privind comerțul și cooperarea economică între Republica Moldova și Confederația Elvețiană.). Semnat la Chișinău la 30.11.1995. Termen – nelimitat. Documentul de ratificare – Legea de ratificare nr. 820-XIII din 26.04.1996. În vigoare – 01.09.1996. Publicat – 31.12.1999. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 18, 1999. p.355.
317 Acordul între Guvernul Republicii Moldova și Guvernul Confederației Elvețiene privind asistența umanitară
și cooperarea tehnică. Semnat la Chișinău la 20.09.2001. Termen – fără termen. Documentul de ratificare.
Legea nr. 789-XV din 28.12.2001. Publicat 31.12.2002. În vigoare – 30.01.2002. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 29, 2002. p.127.
318 Acord privind abolirea regimului de vize pentru titularii pașapoartelor diplomatice și de serviciu între Guver-
nul Republicii Moldova și Guvernul Republicii Cipru. Semnat la Chișinău la 18.02.2000. Termen – nelimitat.
Documentul de ratificare – Hotărârea Guvernului nr. 858 din 21.08.2000. Publicat 01.05.2005. În vigoare – 19.06.2004. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 31, 2005. p.512; Acord prin schimb de note privind stabilirea relațiilor diplomatice între Republica Moldova și Republica
Bosnia și Herțegovina. Semnat la Chișinău la 18.11.1993. Termen –fără termen. În vigoare din 18.11.1993.
(arhiva MAE, nepublicat).
319 Acord între Guvernul Republicii Moldova și Guvernul Republicii Cehe privind readmisia persoanelor la fron-
tierele de stat . Semnat – la Praga la 07.08.2003. Termen – nelimitat. Documentul de ratificare – Hotărârea
Guvernului nr. 1392 din 24.11.2003. Publicat – 31.12.2005. În vigoare – 09.09.2004. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 31, 2005. p.448.
320 Acord intre Guvernul Republicii Moldova si Guvernul Federației Ruse cu privire la transmiterea reciproca a
armamentului, tehnicii militare si patrimoniului militar-tehnic. Semnat – la Moscova la 21.12.1993. Ter-
men – până la semnarea actului de primire-predare. Publicat 31.12.1999. În vigoare – 21.12.1993. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 21, 1999. p.100.
DIP_3.indd 155 DIP_3.indd 155 10/13/2009 11:28:18 10/13/2009 11:28:18

Drept Internațional public 156
– Legea cu privire la statutul misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova în alte state;321
– Legea cu privire la statutul misiunilor diplomatice ale statelor străine în Republica Mol-
dova,322 mai târziu: – Legea privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova;323
– Legea Republicii Moldova cu privire la serviciul diplomatic.324
Deși nu sunt lipsite de lacune, faptul că aceste legi au fost adoptate și funcționează reprezintă
un început bun pentru un stat tânăr.
Vorbind despre relațiile internaționale ale statului nostru, nu ezităm să menționăm succesele
Republicii Moldova după 18ani de independență. Fiindcă numai astfel poate fi calificat traseul parcurs în relațiile externe de la indicatorul aproape zero – la data proclamării independenței țării – până în prezent, când Republica Moldova este recunoscută de majoritatea statelor lumii. Grație activităților întreprinse, la etapa actuală Republica Moldova a stabilit relații diplomatice cu mai multe state, precum: România, Ucraina, Belarus, Bulgaria, Franța, Ungaria, Turcia, China, Rusia, SUA etc. Republica Moldova și-a înființat misiuni diplomatice în multe dintre aceste state. Astfel, numărul total al misiunilor noastre în străinătate a ajuns la 31, dintre care: 24 sunt Ambasade și o Misiune pe lângă Comunitățile Europene, 3 – Reprezentanțe Permanente pe lângă organizațiile
internaționale, 3 Consulate Generale și un Consulat. Dintre aceștia 13 ambasadori sunt acreditați prin cumul în alte 40 de state și 14 organizații internaționale – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și UNESCO.
În Republica Moldova sunt acreditați ambasadori ai mai multor state cu care Republica Mol-
dova are stabilite relații diplomatice, dintre care 27 – cu sediul la Chișinău, 26 – la București, 16 – la Moscova, 20 – la Kiev, 1 –la Vienna, 1 – la Atena, 2 – la Budapesta, 2 – la Sofia, 1 – la Praga, 1 – la Varșovia, 2 – la Ankara, 1 – la Talin. La Chișinău funcționează reprezentanțele și oficiile mai multor organizații internaționale, precum: Reprezentanța Specială a UE, Delegația Comisiei Europene pentru Republica Moldova, Misiunea de Asistență a UE la frontiera moldo-ucraineană, Centrul de Informare și Documentare al ONU, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, Comitetul Național pentru UNESCO, Reprezentanța Consiliului Europei, a OSCE etc.
Un eveniment de mare importanță în afirmarea Republicii Moldova pe arena internațională
a fost admiterea ei, prin vot unanim, în ziua de 2 martie 1992, ca membru cu drepturi depline al Organizației Națiunilor Unite. În prezent activitatea în cadrul ONU este foarte importantă, fapt ce a condus la dinamizarea prezenței statului nost ru în viața internațională, dezvoltarea și extin-
derea relațiilor de prietenie și cooperare cu membrii comunității internaționale precum și crea-rea în continuare a unui climat favorabil obținerii pe linia ONU de asistență tehnico-financiară pentru procesul reformelor din țară. Republica Moldova continuă să-și intensifice raporturile cu instituțiile specializate din sistemul ONU, în prim ul rând cu Programul Națiunilor Unite pentru
Dezvoltare, Banca Mondială, Fondul Monetar Inte rnațional, Organizația Internațională a Muncii,
Organizația Mondială a Sănătății, Organizația Inte rnațională a Aviației Civile etc. În februarie
1993, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare și-a înființat la Chișinău o reprezentanță, care reprezintă un sprijin real pentru Moldova. Promovarea relațiilor strânse cu ONU va consti-
321 Legea Republicii Moldova „Cu privire la statutul misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova în alte state” nr.
1133-XII adoptată la 4.08.1992. Monitorul oficial al Republicii Moldova nr. 008/195 din 30.08.1992.
322 Legea Republicii Moldova „Cu privire la statutul misiunilor diplomatice ale statelor străine în Republica Moldo-
va” , nr. 1134-XII adoptată la 4.08.1992. Monitorul oficial al Republicii Moldova nr. 008/195 din 30.08.1992.
323 Legea privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova adoptată la 24.09.1999. Monitorul oficial al Re-
publicii Moldova nr. 24-26/137 din 02.03.2000.
324 Legea Republicii Moldova cu privire la serviciul diplomatic nr. 761 adoptată la data de 27.12.2001. Monitorul
oficial al Republicii Moldova nr. 20/ 80 din 02.02.2002.
DIP_3.indd 156 DIP_3.indd 156 10/13/2009 11:28:19 10/13/2009 11:28:19

157 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
tui și pe viitor o preocupare majoră a politicii externe, Moldova pronunțându-se și în continuare
în favoarea creșterii rolului Organizației Națiunilor Unite și armonizării intereselor statelor mem-bre din perspectiva valorilor și practicilor democrației occidentale.
325
Poate fi apreciată ca fructuoasă colaborarea Moldovei cu organizația regională OSCE membră
a cărei a devenit la 31 ianuarie 1992. Problemele cu care se confruntă RM, fiind susținute corect de acest organism, beneficiind astfel de un sprijin permanent, în special, în acțiunile autorităților moldovenești orientate spre soluționarea conflictului transnistrean și urgentarea finalizării re-tragerii de pe teritoriul său a formațiunilor militare ruse prin implementarea angajamentelor asumate de către Federația Rusă în conformitate cu deciziile Summit-ului OSCE de la Istambul din 1999. Au urmat apoi noi pași – de integrare în alte organizații internaționale, de stabilire și dezvoltare a relațiilor cu țările lumii.
La 25 iunie 1992, la Istambul, a fost semnată declarația de constituire a Organizației Cooperării
Economice în bazinul Mării Negre (OCEMN). Moldova este una din statele fondatoare ale acestei organizații internaționale regionale, în care sunt prezente 11 țări din zona Mării Negre. Activita-tea acestui organism regional, la care este parte Republica Moldova, urmărește ideea de a trans-forma regiunea Mării Negre într-o zonă a păcii, a progresului și a unei cooperări eficiente ce ar corespunde întru totul intereselor vitale ale popoarelor din această regiune.
La 27 iulie 1995, în cadrul Sesiunii sale, Adunarea Parlamentară a CoE s-a pronunțat în
unanimitate pentru admiterea Republicii Moldova la acest for internațional. Moldova a fost cel de-al 35-lea stat din Europa, care a devenit membru al CoE. În perioada mai-noiembrie 2003, Republica Moldova a deținut cu succes președinția la Comitetul de Miniștri al CoE.
Aderând, în anul 1994, la Parteneriatul pentru Pace al Alianței Nord-Atlantice, Moldova a
demonstrat că politica sa este perfect compatibil ă cu constituirea noilor legături prietenești cu
alte țări și organisme internaționale.
Participarea la Programul NATO „Parteneriat pentru Pace” , din martie 1994 și până în pre-
zent, a adus Republicii Moldova numeroase beneficii politice, economice și de securitate și a determinat apropierea dintre țara noastră și Alianța.
La 21 decembrie 1991, la Alma-Ata, a fost semnat Protocolul de constituire a Comunității
Statelor Independente, Republica Moldova rezervându-și dreptul de colaborare economică în cadrul acestei Comunități.
Republica Moldova devine membru al CSI în anul 1994. Aderarea Republicii Moldova la
Comunitatea Statelor Independente a fost condiționată de un șir de cauze obiective, printre care necesitatea escaladării tensiunii interetnice, precum și dependența totală față de Rusia și Ucraina în ceea ce privește materia primă și carburanții. Aderând la structurile CSI, Moldova a refuzat să participe la consolidarea „spațiului militar strategic comun” al Comunității, precum și să parti-cipe la lucrările de consolidare a „structurilor politice supranaționale” în cadrul CSI.
Un obiectiv strategic, prioritar și ireversibi l al politicii externe a Republicii Moldova este
integrarea în Uniunea Europeană, „deoarece pentru RM nu există altă cale de afirmare decât integrarea deplină în lumea civilizată contemporană” . În acest context, la 24 martie 2005, Parla-mentul Republicii Moldova, în prima sa ședință după alegerile parlamentare din 6 martie 2005, a adoptat în unanimitate o declarație comună cu privire la parteneriatul politic între toate partidele parlamentare în vederea realizării obiectivelor de integrare în UE.
Dialogul politic dintre Republica Moldova și Uniu nea Europeană a fost instituit oficial prin
semnarea Acordului de Parteneriat și Cooperare la 28 noiembrie 1994, iar lansarea dialogului
325 http://www.mfa.md; http://www.moldpres.md/default.asp?Lang=en&HTMid=41.
DIP_3.indd 157 DIP_3.indd 157 10/13/2009 11:28:20 10/13/2009 11:28:20

Drept Internațional public 158
– după intrarea în vi goare a Acordul de Parteneriat și Cooperare la 1 iulie 1998. După lansarea
de către Uniunea Europeană a Politicii Europene de Vecinătate și semnarea Planului de Acțiuni Uniunea Europeană–Republica Moldova cadrul in stituțional al dialogul ui politic a rămas nes-
chimbat, fiindcă în continua re baza juridică a cooperării dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană a rămas, conform deciziei unilaterale a Uniunii Europene, același Acord de Partene-riat și Cooperare.
Astfel, la etapa actuală, baza juridică formală pentru relațiile dintre Republica Mol dova și
Uniunea Europeană și, respectiv, pentru menținerea dialogului politic rămâne a fi PA Moldova-UE (valabil până în februarie 2008) și APC (valabil până la 1 iulie 2008). Este adevă rat că Politica Europeană de Vecinătate a extins dialogul politic, incluzând astfel de subiecte ca soluționarea
conflictului transnistrean, cooperarea în Europa de Sud-Est etc., dar colaborarea în aceste dome-nii la nivel formal nu are o bază juridică și depinde de starea relațiilor dintre părți, iar în cazul conflictului transnistrean – inclusiv de starea și evoluția relațiilor dintre Uniunea Europeană-Ru-sia și Uniunea Europeană-Ucraina.
În acest context, se poate afirma că implementarea, fie și foarte bună, a Planului de Acțiuni în
următorii 2-3 ani nu va conduce la un asemenea grad de dezvoltare a relațiilor bi laterale care să includă problematica aderării țării la UE. Această situație impune două obiective importante:
• pentru autoritățile de stat – intensificarea di alogului politic cu Uniunea Europeană pe toate
căile, acordând o atenție deosebită dimensiunii parlamentare și contactelor cu capitalele euro-pene;
• pentru societatea civilă – mobilizarea tuturor forțelor pe plan intern pentru a suplimenta
activitățile guvernării îndreptate spre promovarea reală a politicii de integrare a Republicii Mol-dova în Uniunea Europeană.
Evaluarea activității Republicii Moldova pe plan extern demonstrează că pozițiile
internaționale ale țării noastre au continuat să se consolideze. Au fost extinse considerabil relațiile
diplomatice, s-au aprofundat și diversificat relați ile bilaterale și multilaterale, s-a consolidat baza
juridică a colaborării internaționale [96] a Republicii Moldova prin încheierea unui șir de acor-duri bilaterale și aderarea la numeroas e convenții multilaterale generale.
Realizările politicii externe moldovenești circumscriu efortului comun al întregii societăți
în vederea consolidării independenței și suveranităț ii țării, edificării statului de drept, depășirii
crizei economice și creării unei economii de piață, care să corespundă cerințelor de îmbunătățire a vieții cetățenilor. În această ordine de idei, MAE IE consideră că o primă etapă importantă, care ar putea fi calificată drept cantitativă , de stabilire și diversificare a relațiilor bilaterale și de
afirmare în cadrul principalelor organizații intern aționale, a fost depășită în general cu rezultate
pozitive. În continuare, se conturează sarcinile pentru etapa următoare, calitativă , în care activi-
tatea pe plan bilateral și multilateral trebuie să asigure printr-un randament maximal obiectivele reformelor din țara noastră.
Realizările Republicii Moldova, activitățile actuale ale statului la nivel universal, regional și su-
bregional, apreciate pozitiv de comunitatea inte rnațională, principalele organizații internaționale
– ONU, OSCE, Consiliul Europei, Uniunea Europeană, OTAN și altele –, demonstrează cu lux de amănunte că formarea Republicii Moldova ca stat suveran, independent, subiect de drept internațional public este un fapt împlinit.
DIP_3.indd 158 DIP_3.indd 158 10/13/2009 11:28:20 10/13/2009 11:28:20

159 Capitolul VI. SUBIECȚII DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC CONTEMPORAN
Bibliografia:
Serbenco, Eduard. Subiectele dreptului internațional // în: Alexandru Burian, Oleg Balan, Eduard
Sebenco, Drept internațional public, Ediția a II-a – Chișinău, CEP USM, 2005, – 608 p., pag. 121-170;
ANGHEL,I.M. Subiectele de drept internațional. – București: Editura Lumina-Lex, 1998.–391 p.; BROWNLIE, I. Principles of Public International Law. – Oxford: Clarendon University Press, 2003. – 794 р.; KELSEN, H. Doctrina pură a dreptului. – București: Editura Humanitas, 2000. – 424 p.; MAZILU, D. Dreptul internațional public, 2 vol. – București: Editura Lumina-Lex, vol. II, 2002. – 600 p.; PREDA-MĂTĂSARU, A. Tratat de drept internațional public. – București: Editura Lumina-Lex, 2002. – 450 p.;
БЛИЩЕНКО, И. П., ДОРИА, Ж.. Прецеденты в международном публичном праве. – Москва:
Издательство МНИМП, 1999. – 472 с.; ЛУКАШУК, И. И. Международное право. Общая часть. – Москва: Издательство БЕК, 2000. – 432 с.; ТУНКИН, Г .И. Теория международного права. – Москва: Издательство „Зерцало” , 2009. – 396 с.; ФЕЛЬДМАН, Д.И., КУРДЮКОВ, Г .И. Основные тенденции развития международной правосубъектности. – Казань: Издательство Казанского Университета, 1974. –132 c.
DIP_3.indd 159 DIP_3.indd 159 10/13/2009 11:28:20 10/13/2009 11:28:20

DIP_3.indd 160 DIP_3.indd 160 10/13/2009 11:28:21 10/13/2009 11:28:21

Capitolul VII
TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNA ȚIONAL
§ 1. Considerațiuni generale
§ 2. Teritoriul de stat§ 3. Frontierele de stat și regimul de frontieră§ 4. Problema modifi cărilor teritoriale§ 5. Regimul juridic al fl uviilor internaționale§ 6. Regimul juridic al Dunării§ 7. Teritorii cu regimuri juridice internaționale speciale§ 8. Regimul juridic al zonelor polare
§ 1. Considera țiuni generale
Teritoriul, din punctul de vedere al regimului juridic, se împarte în trei categorii:
a) teritoriul statelor care se află sub suveranitatea lor;b) teritorii cu regim internațional nesupuse suveranității statelor;c) teritorii cu regimuri juridice combinate. Teritoriul de stat reprezintă spațiul geografic în ale cărui limite sta-tul își exercită suveranitatea
deplină și exclusivă și este alcătuit din suprafețe terestre, acvatice și marine, din solul, subsolul și spațiul aerian.
Teritoriul de stat reprezintă una din premisele materiale naturale de existență a statului ca
subiect principal al dreptului internațional. Regimul juridic al teritoriului de stat este reglementat prin legislația națională a fiecărui stat, în temeiul suveranității sale, cu luarea în considerare și a prevederilor dreptului internațional.
Teritoriile cu regimuri internaționale nesupuse suveranității state-lor includ: zona internațională
a spațiilor submarine, spațiul cosmic și corpurile cerești, marea liberă și Antarctica.
Regimul juridic al acestor spații este reglementat de principii și norme de drept internațional.
La baza acestui regim stă conceptul de res communis omnium , ceea ce înseamnă patrimoniu co-
mun al întregii omeniri. Aceste spații sunt deschise folosirii de către toate statele și popoarele, în condiții de egalitate și numai în scopuri pașnice.
Teritoriile cu regimuri juridice combinate sunt acele spații asupra cărora acționează în același
timp normele dreptului internațional și normele dreptului intern. Aceste teritorii cuprind:
a) zona contiguă;b) zona economică exclusivă;c) platoul continental.Zona contiguă reprezintă fâșia adiacentă mării teritoriale, care se întinde în largul mării până
la distanța de 24 de mile marine, măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale.
Zona economică exclusivă este fâșia adiacentă mării teritoriale, care se întinde în largul mării pe
o distanță de până la 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale.
DIP_3.indd 161 DIP_3.indd 161 10/13/2009 11:28:21 10/13/2009 11:28:21

Drept Internațional public 162
Platoul continental reprezintă, din punct de vedere geologic, prelungirea naturală a țărmului
care coboară în pantă ușoară sub apele mării până la marginea continentală, unde adâncimea este
de 150-200 m, dincolo de care începe panta continentală și marile adâncimi. Din punct de vedere juridic, platoul continental reprezintă fundul mărilor și oceanelor și subsolul acestuia, dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, în larg, până la o distanță, de regulă, de 200 de mile, măsurate de la linia de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale.
În cadrul teritoriilor de stat și ale teritoriilor cu regimuri internaționale nesupuse suveranității
statelor există anumite regimuri juridice, cum ar fi condominiul, servituțile internaționale și ce-siunea temporară de teritoriu.
§ 2. Teritoriul de stat
Teritoriul de stat cuprinde spațiul terestru, spațiul acvatic și spațiul aerian.
Spațiul terestru cuprinde partea de uscat (solul și subsolul) și poate fi format dintr-o singură
întindere terestră sau din mai multe insule despărțite de ape maritime, care formează un stat arhipelag (de exemplu Indonezia, Filipine).
Deși în privința subsolului s-a admis princ ipiul că nu există limite în exercitarea suveranității
teritoriale, în practică au apărut anumite probleme în legătură cu concesiunile acordate unor străini pentru a exploata bogățiile minerale. De asemenea, s-au ivit probleme legate de delimita-rea și demarcarea frontierei în subteran, în special în acele situații în care anumite zăcăminte, ce urmau să fie exploatate, se extindeau dincolo de limita subterană a teritoriului unui stat. Proble-me legate de minerit în regiunea frontalieră au format, în anumite cazuri, obiectul unor înțelegeri internaționale. Se citează cazul minelor de cărbune olandeze din partea de sud a provinciei Lim-burg, care se întind departe în răsărit, sub teritoriul german. De aceea, au fost introduse prevederi speciale încă în Tratatul de frontieră dintre Olanda și Prusia din 26 iunie 1816, garantându-se exploatarea netulburată a acestor mine.
326
Spațiul acvatic al statului se compune din apele interioare și marea teritorială.
Apele interioare cuprind râurile, fluviile, canalele, lacurile și mări-le care se află în întregime pe
teritoriul aceluiași stat. În afara celor situate în întregime pe teritoriul unui stat, există și cursuri de apă care formează frontiera de stat dintre două sau mai multe state (care mai sunt denumite și contigue) și cursuri care traversează teritoriile a două sau mai multe state (care mai sunt denu-mite și succesive).
Din apele interioare ale statului mai fac parte și apele situate între țărm și linia de la care se
măsoară marea teritorială și care cuprind golfurile și băile interioare, precum și apele porturilor.
Apele golfurilor și băilor sunt considerate ape interioare ale unui stat până la linia de
demarcație trasă la intrarea sau în interiorul băii, acolo unde distanța dintre țărmurile opuse nu depășește 24 de mile marine. De la această regulă se exceptează golfurile și băile “istorice” , adică
acele băi și golfuri declarate de state ape interioare – deși prin suprafața lor ar trebui să aibă regim de mare teritorială sau de mare liberă – pe considerațiuni de ordin istoric, bazate și pe importanța lor pentru economia națională și securitatea statului riveran. Din a doua categorie fac parte: gol-ful Hudson, care aparține Canadei, golful Briston, care aparține Angliei, golful Granville, care aparține Fran-ției.
327
326 Ecobescu N., Duculescu V ., op. cit. supra , nota 30, p. 222.
327 Bolintineanu A., Marea teritorială , București, Editura Științifică, 1960, p. 145.
DIP_3.indd 162 DIP_3.indd 162 10/13/2009 11:28:21 10/13/2009 11:28:21

163 Capitolul VII. TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
În cazul în care țărmul golfurilor sau albiilor aparțin unui singur stat, regimul lor juridic
este stabilit prin legislația statului respectiv. Dacă țărmul golfului sau băii aparține la două state, regimul lor este stabilit pe bază de acord încheiat între statele riverane.
Apele porturilor sunt considerate ape maritime interioare până la linia care unește instalațiile
permanente făcând parte integrantă din sistemul portuar și care înaintează cel mai mult în larg.
328
Apele porturilor sunt supuse suveranității statului riveran, care de asemenea stabilește re-
gulile de intrare și ieșire a navelor străine, cond ițiile privind accesul, staționarea și activitatea
acestora în apa portului, precum și instituie anumite restricții. Statul riveran stabilește care dintre porturile sale sunt deschise sau închise pentru navele străine. De obicei, statele închid porturile lor militare și cele care servesc cabotajului.
Statutul navelor și echipajelor lor în apele porturilor străine se stabilește, de regulă, prin le-
gile și regulamentele statului riveran. Acest statut diferă după cum nava străină este militară, comercială sau de stat destinată unor scopuri necomerciale.
Navele militare, conform Convenției din 1982 de la Montego-Bay asupra dreptului mării, fac
parte din forțele armate ale unui stat și poartă s emnele exterioare distincte ale acestui stat, se află
sub comanda unui ofițer de marină, înscris pe lista ofițerilor, și ale căror echipaje sunt supuse regulilor disciplinei militare a acestui stat.
Navele militare aflate într-un port străin se bucură de imunitate de jurisdicție penală și civilă.
Ele nu pot fi percheziționate, sechestrate sau confiscate de autoritățile statului riveran. În cazul în care un membru al echipajului navei militare săvârșește o infracțiune la bordul ei și se refugiază pe uscat, autoritățile portuare au obligația să-l predea comandamentului navei militare. Dacă însă un cetățean al statului riveran, urmărit pentru săvârșirea unei infracțiuni, se refugiază la bordul unei nave militare străine, el trebuie să fie predat autorităților statului riveran.
Navele comerciale aparțin fie unui stat, fie unor resortisanți, persoane juridice sau fizice, care
efectuează transporturi de mărfuri sau de pasageri ori exploatează resurse maritime.
Navele comerciale aflate într-un port străin sunt supuse unei duble jurisdicții: a statului de
pavilion și a statului riveran. În cazul unei infracțiuni săvârșite între membrii echipajului, se va aplica jurisdicția statului de pavilion. În cazul în care la bordul navei s-a săvârșit o infracțiune de către sau împotriva unei persoane care nu este membru al echipajului sau în cazul în care mem-brii echipajului săvârșesc o infracțiune pe uscat, căpitanul acesteia solicită sprijinul autorităților locale, asupra lor extinzându-se jurisdicția statului riveran. Autoritățile statului riveran pot, de asemenea, să percheziționeze nava comercială străină, acest fapt fiind adus la cunoștință consu-
latului statului al cărui pavilion îl arborează nava.
Navele de stat destinate unor scopuri necomerciale sunt navele de cercetare științifică, de poștă,
de control sanitar, de control vamal, pentru salvarea naufragiaților etc. Această categorie de nave, când se află într-un port străin, se bucură de imunitate de jurisdicție penală și civilă.
În caz de forță majoră, accesul în porturi este admis tuturor categoriilor de nave, fără
autorizație prealabilă.
Teritoriul statului cuprinde și spațiile maritime care au regim juridic de mare teritorială .
Marea teritorială este partea din apele mării sau oceanului, de-a lungul țărmului unui stat,
cuprinsă între linia de bază și linia exterioară a ei și care se află sub suveranitatea statului riveran. De aceea, această porțiune din mare face parte din teritoriul statului riveran.
329
328 Năstase A., Jura Cr., Aurescu B., Drept internațional public. Sinteze pentru examen , ed. 2, București, Editura All
Beck, 2000, p. 149.
329 Niciu I. M., Drept internațional public , vol. II, Iași, Editura “Chemarea” , 1993, p. 103.
DIP_3.indd 163 DIP_3.indd 163 10/13/2009 11:28:22 10/13/2009 11:28:22

Drept Internațional public 164
Conform Convenției de la Montego-Bay (1982) asupra dreptului mării, fiecare stat are drep-
tul să stabilească lățimea mării sale teritoriale până la o limită care să nu depășească 12 mile ma-rine, măsurate de la liniile de bază, determinate în conformitate cu această convenție.
Evoluția regimului juridic al mării teritoriale a fost determinată de influența unor numeroși
factori de ordin economic, politic și militar care s-au afirmat de-a lungul timpului.
Lățimea mării teritoriale de-a lungul istoriei a fost cuprinsă între 3 și 200 de mile și numai în
1982 la a treia Conferință asupra dreptului mării a fost stabilită la 12 mile marine.
În limitele mării sale teritoriale, statul riveran exercită toate atribuțiile care decurg din de-
plina sa suveranitate cu privire la dreptul de pescuit, de exploatare a tuturor resurselor naturale existente, reglementarea navigației, aplicarea măsurilor de garantare a securității teritoriului sau dreptul de control vamal și sanitar, de cercetare științifică, de protecție a mediului înconjurător, de exercitare a jurisdicției naționale.
330
Spațiul aerian al statului este constituit din coloana de aer situată deasupra solului și a
spațiului acvatic al statului, fiind delimitat orizontal prin frontierele terestre, fluviale sau mari-time, iar vertical până la limita inferioară a spațiului cosmic.
331
În doctrina juridică s-au conturat două teorii referitoare la regimul spațiului aerian al statelor.
Prima teorie a fost adoptată de Institutul de Drept Internațional în cadrul sesiunilor sale de la Gand (1906) și de la Madrid (1911) care lansau princ ipiul “libertății aerului” . A doua teorie a fost con-
sacrată de Convenția internațională asupra navigației aeriene de la Paris din 1919. Convenția a pro-clamat suveranitatea absolută asupra spațiului atmosferic deasupra teritoriului statului respectiv.
Convenția de la Paris, deși consacra suveranitatea deplină a statelor asupra spațiului aerian,
impunea recunoașterea a două libertăți: “libertat ea de trecere a aeronavelor civile străine prin
spațiul aerian al unui stat” și “libertatea traficului aerian” cu respectarea principiului egalității de tratament, excluzând orice practică discriminatorie.
O dată cu progresul tehnic apare necesitatea semnării unei noi convenții.În scopul codificării dreptului internațional aerian, un moment important l-a marcat
Conferința internațională de la Chicago (1944), în cadrul căreia s-a adoptat Convenția referito-are la aviația internațională, care recunoaște statelor suveranitatea completă și exclusivă asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului lor.
Partea a II-a a Convenției de la Chicago pr evede înființarea Organizației Aviației Civile
Internaționale, care va deveni instituție specializată a ONU. Una din funcțiile OACI este interpre-tarea și aplicarea prevederilor convenției și a altor acorduri privind aeronavigația internațională.
În doctrina de drept internațional cu privire la natura juridică a teritoriului de stat s-au
conturat patru teorii:
– teritoriul este un element constitutiv al statului . Această teorie se întemeiază pe o confuzie între
conceptele de “condiție” și cel de “element” , fiin d incapabilă să explice, în mod satisfăcător, nu-
meroase fenomene sau situații care afectează teritoriul de stat, în dreptul internațional, cum sunt cesiunea teritorială sau împărțirea de competențe teritoriale;
332
– teritoriul-obiect. Teorie apărută în prima jumătate a sec. al XIX-lea, conform căreia teritoriul
este obiect de proprietate al statului sau al puterii supreme a acestuia;
– teritoriul-limită. Teorie apărută în a doua jumătate a sec. al XIX-lea ca reacție la teoria terito-
riului-obiect. Conform acestei teorii, teritoriul de stat este considerat spațiul în interiorul căruia
330 Moca Gh., Dreptul internațional public , vol. I, București, 1989, p. 233.
331 A se vedea capitolul XV .
332 Rousseau Ch., Droit international public , 11 éd., Paris, Dalloz, 1987, p. 138.
DIP_3.indd 164 DIP_3.indd 164 10/13/2009 11:28:23 10/13/2009 11:28:23

165 Capitolul VII. TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
se exercită puterea suverană a statului și nu obiect al puterii statale. Această teorie se apropie mai
mult de elementele reale ale naturii juridice a teritoriului de stat;
– spre sfârșitul sec. al XX-lea apare teoria competenței , potrivit căreia teritoriul ar desemna
“sfera de validitate în spațiu” a ordinii juridice naționale, sferă în care suveranitatea statului s-ar reduce la o competență locală, stabilită de dreptul internațional,
333 valabilă și astăzi.
Competența teritorială, sau suveranitatea teritorială, a statului este exclusivă, deplină și se
extinde asupra tuturor persoanelor și asupra tuturor bunurilor aflate pe acest teritoriu. Suverani-tatea teritorială este un ansamblu de puteri juridice ale statului care îi permit să exercite funcțiile statale, legislative, executive și jurisdicționale.
În doctrina dreptului internațional există anumite excepții de la caracterul exclusiv al
suveranității teritoriale, unele aparțin unor epoci istorice, altele subzistă și în prezent.
Condominiul este o formă de exercitare a suveranității în comun de către două sau mai multe
state. Particularitățile condominiului constau în aceea că teritoriul respectiv aparține concomi-tent la două sau mai multe state. Corespunzător, însă, fiecare dintre aceste state în limitele condo-miniului își realizează suveranitatea sa, în baza unui acord dintre ele.
334
Condominiile de obicei au fost instituite prin tratate de pace și au avut un caracter temporar:
condominiul germano-belgian asupra teritoriului Moresnet, între anii 1816-1920; condominiul ruso-japonez asupra insulei Sahalin, între anii 1835-1875; condominiul anglo-egiptean asupra
Sudanului, între anii 1899-1935. În prezent este cu-noscut condominiul franco-spaniol instituit în 1278 asupra Andorrei.
Altă excepție de la caracterul exclusiv al suveranității era considerată servitutea internațională .
Servitutea este o stare instituită prin tratate potrivit cărora o parte sau întregul teritoriu de
stat este destinat să servească unor scopuri sau interese ale altui stat.
Existența servituților în dreptul internațional este o problemă controversată. Ele au fost
concepute pornind de la servituțile de drept civil. În dreptul internațional însă nu se poate ac-cepta că există un fond dominant și unul aservit. Prin urmare, ceea ce s-a denumit servitute sunt anumite drepturi pe care un stat suveran le acordă pe teritoriul său altui stat, de regulă în condiții de reciprocitate.
§ 3. Frontierele de stat și regimul de frontieră
Frontiera de stat este linia ce desparte pe uscat și pe apă teritoriul de stat de teritoriile state-
lor vecine, iar în plan vertical delimitează spațiul aerian și subsolul de spațiul aerian și subsolul statelor veci-ne.
335
Conceptul de frontieră privit în perspectivă istorică a apărut o dată cu conceptul modern de
stat. Stabilirea limitelor teritoriale nu era necesară în perioada Evului mediu, care se caracteriza printr-un sistem de obligații personale între suveran și vasali. La aceste incertitudini contribuiau și frecventele modificări ale teritoriilor statelor ca urmare a conflictelor militare.
Procesul de formare a statelor naționale, precum și concentrarea tuturor prerogativelor
guvernării în mâinile unui conducător, au dus la necesitatea de a delimita teritorial autoritatea
333 Diaconu I., op. cit. supra , nota 66, p. 120.
334 Додонов В. Н., Панов В. П., Румянцев О. Г ., Международное право. Словарь-справочник , Москва, Изда-
тельство ИНФРА – М, 1998, с. 102.
335 Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova nr. 108-XIII din 17 mai 1994, art. 1 (vezi Anexe).
DIP_3.indd 165 DIP_3.indd 165 10/13/2009 11:28:24 10/13/2009 11:28:24

Drept Internațional public 166
acestora. Astfel, conceptul actual de frontieră apare la sfârșitul Evului mediu, dar capătă o largă
utilizare doar la începutul sec. al XIX-lea
Frontiera de stat determină limitele exercitării suveranității teritori-ale a statului și dreptului
poporului de a-și hotărî singur soarta. Inviolabilitatea frontierelor constituie o condiție de bază a dezvoltării fiecărui stat și popor. Respectul reciproc al frontierelor și obligația statelor de a rezolva pe cale pașnică litigiile privind front ierele constituie un element esențial al princ ipiului
integrității teritoriale consacrat în dreptul internațional într-o serie de tratate internaționale. De exemplu, Declarația privind principiile dreptului internațional din 1970 a Adunării Generale a ONU prevede că “orice stat are obligația să se abțină de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea forței pentru a viola frontierele internaționale existente ale unui stat, sau ca mijloc de rezolvare a diferendelor internaționale, inclusiv a diferende-lor teritoriale și a problemelor referitoare la frontierele statelor”; sau Actul final al CSCE de la Helsinki din 1975 care introduce această normă printre principiile de bază ale raporturilor dintre statele sale semnatare.
Frontierele de stat se clasifică:A. După natura lor, în:a) naturale , care se stabilesc ținându-se seama de anumite particularități geografice, cum ar fi
albia unor râuri sau fluvii, munți, văi, litoralul mării;
b) geometrice sau convenționale , care sunt linii mai mult sau mai puțin drepte, care despart
teritoriile statelor;
336
c) astronomice , la stabilirea cărora sunt folosite paralelele sau meridianele.337
B. După elementele componente ale teritoriului, în:
a) terestre , care despart uscatul dintre două sau mai multe state. În funcție de particularitățile
terenului ea poate urma linia crestelor munților, mijlocul văilor sau poate fi stabilită, în linie dreaptă, geometric sau astronomic;
338
b) fluviale , separă în două părți apele unui fluviu situat între teritoriile a două state. Frontie-
rele fluviale se stabilesc în funcție de particular itățile apelor de frontieră. În cazul fluviilor nena-
vigabile, frontierele se stabilesc pe linia mediană a fluviului. În cazul fluviilor navigabile, linia de
frontieră se consideră linia de navigație ( farwatter ) sau linia celor mai mari adâncimi ( thalweg ),
linii care de fapt în cele mai multe situații coincid. În cazul în care fluviul are mai multe brațe, frontiera se stabilește pe brațul principal.
În situația în care fluviul își schimbă treptat cursul, frontiera se stabilește pe talvegul nou-
lui curs. Dacă fluviul își schimbă albia, frontiera rămâne pe albia veche, fluviul devenind apă interioară a statului pe teritoriul căruia se găsește noua albie. Pe podurile care leagă două state frontiera se stabilește pe mijlocul podului, dacă între cele două state nu există o altă înțelegere. Aceeași regulă se aplică și în cazul unor baraje de apă de frontieră.
În situațiile în care între teritoriile statelor se află lacuri sau mări închise, frontiera se fixează
pe linia care unește punctele de uscat cele mai avansate ale frontierelor comune sau pe mijlocul lacurilor sau mărilor.
336 Frontiera dintre SUA și Mexic, în lungime de 800 de km, constă dintr-o linie dreaptă trasată între El Paso și
Oceanul Pacific.
337 Frontiera stabilită între Republica Populară Democrată Coreeană și Coreea de Sud pe paralela 38 latitudine
nordică.
338 Raluca Miga-Beșteliu R., op. cit. supra , nota 1, 1997, p. 212.
DIP_3.indd 166 DIP_3.indd 166 10/13/2009 11:28:25 10/13/2009 11:28:25

167 Capitolul VII. TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
Un regim juridic special îl au mările interioare adiacente mai multor state. Un exemplu uni-
cal îl servește astăzi Marea Caspică, al cărei litoral este împărțit între Federația Rusă, Kazahstan, Iran, Azerbaidjan și Turkmenistan;
339
c) maritime , reprezintă liniile exterioare ale mării terito riale, stabilite de state, prin acte unila-
terale sau pe baza convențională cu statele vecine;
d) aeriene , separă spațiile aeriene ale statelor prin linii perpendiculare care pornesc de la
frontierele terestre sau acvatice în sus până la limita interioară a spațiului cosmic (aproximativ la distanța de 100-110 km deasupra nivelului mării).
În plan juridic, frontierele se stabilesc prin acorduri încheiate între statele vecine. Fixarea
frontierelor însă practic se face prin două operațiuni distincte: delimitarea și demarcarea.
Delimitarea este o operațiune politică și juridică care constă în identificarea direcției prin-
cipale și descrierea amănunțită în cuprinsul trat atului încheiat în scopul stabilirii frontierei, a
traseului acesteia.
Demarcarea este operațiunea propriu-zisă de stabilire pe teren a celor convenite în textul tra-
tatului. Această etapă se realizează de comisii mixte formate de reprezentanții statelor părți la tratat și au ca atribuții stabilirea traseului frontierei și fixarea semnelor de demarcare, întocmirea documentelor ce consemnează înfăptuirea acestei operațiuni, rezolvarea unor probleme legate de întreținerea frontierei, a drumurilor de acces etc.
Regimul de frontieră se stabilește prin legi interne și cuprinde totalitatea de norme juridice și
măsuri privind paza și supravegherea frontierei, controlul pentru trecerea frontierei, activitățile desfășurate în zona de frontieră, căile și condițiile de acces, intrare, ieșire, ședere, activitatea într-o zonă determinată a teritoriului său de la frontieră ș. a.
Regimul juridic al frontierei de stat a Republicii Moldova este stabilit prin Legea privind
frontiera de stat a Republicii Moldova, adoptată la 17 mai 1994, care reglementează:
a) modul de trasare și de marcare a frontierei de stat;b) paza frontierei de stat;c) zona de frontieră (stabilită cu o lățime de 2 km);d) condițiile în care se face trecerea peste frontieră a persoanelor, mijloacelor de transport,
mărfurilor și a altor bunuri;
e) condițiile în care se pot practica anumite activități (pescuitul, recoltarea produselor lem-
noase și accesorii ale pădurii);
f) împuternicirile organelor puterii de stat și administrației de stat în domeniul pazei fron-
tierei de stat.
Prin tratate bilaterale încheiate cu statele vecine urmează să fie reglementate problemele co-
mune de frontieră privind întreținerea frontierei, soluționarea litigiilor de frontieră etc.
§ 4. Problema modific ărilor teritoriale
Modificarea teritoriului statelor este admisă de dreptul internațional contemporan în baza
respectării principiului dreptului popoare-lor de a dispune de ele însele și numai prin mijlo ace
pașnice. Conform Actului final al CSCE de la Helsinki (1975), statele semnatare consideră “că
339 Международное право / Под ред. Колосова Ю. М. и Кривчикова Э. С., Москва, Издательство “Междуна-
родные отношения” , 2000, с. 117.
DIP_3.indd 167 DIP_3.indd 167 10/13/2009 11:28:25 10/13/2009 11:28:25

Drept Internațional public 168
frontierele lor pot fi modificate în conformitate cu dreptul internațional, prin mijloace pașnice
și prin acord” .
Anterior, modificările teritoriului de stat erau concepute în contextul expansiunii și al cu-
ceririlor dominante în raporturile internaționale sau erau bazate pe transpunerea în drep-tul internațional a unor instituții de drept ce facilitau transmiterile de teritoriu prin vânzare-cumpărare, donații, arendă sau ipotecare și cesiunea făcută de un stat altui stat etc. Ulterior, mo-durile de dobândire consacrate în practica statelor și pe plan juridic s-au bazat pe acaparare și cucerire de teritorii ce erau considerate ca fiind legale.
Astfel, este vorba de ocupația originară de teritorii, care se referă la așa-zisele “teritorii fără
stăpân” ( terrae nullius ), fiind o modalitate prin care teritorii din America, Africa, Asia etc. erau
alipite la imperiile coloniale. Aceste teritorii erau ocupate ignorându-se existența și drepturile populației autohtone.
340
Când aria teritoriilor “fără stăpân” s-a restrâns considerabil, a fost recunoscută ocupația efectivă ,
care presupunea exercitarea dreptului de posesiune asupra teritoriului în cauză prin manifestări efective, ca, de exemplu, înființarea unor organe administrative sau notificarea ocupației către celelalte state prin localizarea și delimitarea teritoriului respectiv.
A fost recunoscută, de asemenea, ocuparea teritoriilor așa-zise abandonate (res derilictus ), terito-
rii care fuseseră sub suveranitatea unui stat și care, chipurile, odată părăsite, puteau fi ocupate de alte state. Cum era și firesc, asemenea situații au generat uneori diferende între statele în cauză.
Diferendul dintre Marea Britanie și Argentina referi tor la insulele Malvine (Falkland) își are sor-
gintea în raporturi de acest gen.
341
Cesiunea de teritoriu342 desemnează acțiunea de trecere a unui teritoriu aflat sub suveranita-
tea statului care îl cedează sub suveranitatea statului care îl primește. Cesiunea de teritorii s-a realizat în trecut prin vânzări, prin tehnica arendării, prin schimb, prin înzestrare ș. a. Drep-tul internațional contemporan nu admite cesiunea de teritoriu decât în măsura în care aceasta este conformă cu dreptul inalienabil și imprescriptibil al popoarelor la autodeterminare și este efectuată în cadrul și ca efect al unor înțelegeri pașnice dintre state.
343
În aceste cazuri suntem în prezența unor violări ale princ ipiului suveranității și integrității
teritoriale, și nu al unor “excepții” de la caracterul exclusiv al acestei suveranități. Faptul că aces-te încălcări aparțin în general istoriei este o do vadă în plus a incompatibilității lor cu dreptul
internațional contemporan.
344
În decursul istoriei deosebit de frecvent dobândirea unui teritoriu avea loc în urma unui
război. În dreptul internațional mult timp această situație a fost considerată legală. Analizând cele descrise mai sus, putem concluziona că moda litățile date sunt caracteristice perioadelor an-
340 Ocupația originară s-a realizat în sec. XV-XVI, prin atribuirea teritoriilor nou descoperite prin bule pon-
tificale. Drept exemplu poate fi bula papală din 4 mai 1493 a papei Alexandru al VI-lea Borgia, prin care teritoriile descoperite erau împărțite între Spania și Portugalia.
341 Andronovici C., op. cit. supra , nota 77, p. 203.
342 Cesiunea de teritorii a fost practicată în relațiile internaționale, fie cu titlu gratuit, cum ar fi de exemplu,
situația cedării unor teritorii prin tratatul de pace de la Versailles, prin care Germania a cedat Franței, Al-sacia și Lorena, Belgiei districtele Eupen și Malmedy, Poloniei orașul Poznan și Prusia apuseană, fie ca o
recompensă pentru o atitudine de sprijin în anumite situații ca, de exemplu, cedarea Niței și Savoiei de către Sardinia Franției, fie cu titlu oneros ca, de exemplu, cedarea de către Rusia în 1897, SUA, a peninsulei Alasca, pentru suma de 7,2 mln. dolari americani.
343 Vezi Dicționarul citat la nota 129, p. 51.
344 Geamănu G., op. cit. supra , nota 20, p. 409.
DIP_3.indd 168 DIP_3.indd 168 10/13/2009 11:28:26 10/13/2009 11:28:26

169 Capitolul VII. TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
terioare, când raporturile internaționale se bazau pe forță. În prezent modificările teritoriului de
stat sunt admise în contextul respectării principiilor fundamentale ale dreptului internațional.
După primul război mondial, dar mai ales în a doua jumătate a sec. al XX-lea, au avut loc
numeroase modificări teritoriale ca urmare a procesului de decolonizare și a exercitării dreptului popoarelor la auto-determinare. Astfel, modificările teritoriale pot avea loc prin desprinderea unei părți de teritoriu de la un stat și formarea unui nou stat,
345 reuniunea mai multor state într-
un singur stat, prin fuziune sau absorbție,346 dezmembrarea unui stat în două sau mai multe
state347 și transferul de teritoriu de la un stat la altul.
Consimțământul populației care locuiește pe un teritoriu ce urmează să facă obiectul unor
modificări teritoriale poate fi exprimat sub mai multe forme:
a) printr-o hotărâre a organului legislativ suprem, în asemenea cazuri considerându-se că
această hotărâre reprezintă expresia mediată, indirectă, a voinței populației respective;348
b) prin consultarea directă a populației, în special prin intermediul referendumului (plebiscit).349
Pentru asigurarea desfășurării corecte a plebiscitului este necesară respectarea anumitor re-
guli de organizare, de exemplu, organizarea acestuia înaintea cedării teritoriului, organizarea pe baza votului secret și sub un control internațional, realizat fie de un stat neutru, fie prin observa-tori internaționali.
§ 5. Regimul juridic al fluviilor interna ționale
Fluviile internaționale sunt cursurile de apă care separă sau traversează teritoriile mai multor
state și care sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean.
Fluviile prezintă interes atât pentru comunicațiile dintre state, cât și pentru folosirea apelor
lor în scopuri industriale, pentru agricultură și în domeniul energetic. Fiind interesate, statele, în decursul deceniilor, au dezvoltat colaborarea în tre ele exploatând fluviile cu regim internațional.
Până în prezent, nu au fost create reglementări internaționale generale care să stabilească
principii și norme aplicabile navigației și folosirii tu turor fluviilor internaționale. De regulă, re-
gimul juridic al acestor cursuri de apă este reglementat prin convenții bi- sau multilaterale ale statelor riverane, evoluția și conținutul acestor convenții fiind influențate și determinate de ra-porturile dintre țările în cauză și de contextul politic din zonă.
În Evul mediu se considera că fiecare stat suveran avea drepturi absolute asupra porțiunii
de fluviu de pe teritoriu său. Ulterior, în sec. XVIII-XIX, o dată cu intensificarea comerțului internațional și sub influența ideilor capitalismului liberal, prinde contur și se cristalizează prin-cipiul libertății de navigație pe fluviile internaționale.
350
Primele declarații privind libertatea de navigaț ie pe fluviile internaționale, recunoscută ulte-
rior ca un principiu, au fost proclamate de guvernul revoluționar francez încă în 1792. Princ ipiul
în cauză este consacrat prin Actul final al Congresului de la Viena (1815), la care pentru prima
345 Desprinderea Norvegiei de la Suedia în 1905, desprinderea Pakistanului de la India în 1947 etc.
346 Fuziunea dintre Egipt și Siria din 1958 și unirea în 1990 a celor două state germane într-un singur stat federal.
347 În cazul Austro-Ungariei în 1919 sau al URSS în 1991.
348 De exemplu, unirea Basarabiei cu România în 1918 ori a celor două state germane în 1990.
349 Miga-Beșteliu R., op. cit . supra , nota 1, p. 210.
350 Ibidem , p. 214.
DIP_3.indd 169 DIP_3.indd 169 10/13/2009 11:28:28 10/13/2009 11:28:28

Drept Internațional public 170
dată s-a formulat și noțiunea de fluviu internațional. Principiile stabilite de Congresul de la Viena
au fost aplicate, prin convenții specia le, fluviilor Elba, Escaut, Meusa și Rin.
Congresul de la Berlin (1885) a extins princ ipiul libertății de navigație asupra fluviilor afri-
cane Niger și Congo, iar în America, prin tratate și acte interne, s-a stabilit libertatea de navigație pe Amazon.
Un moment important pentru evoluția dreptului internațional fluvial l-a constituit Conferința
de la Barcelona din 1921 care a adoptat Convenția privind regimul căilor de navigație de interes internațional.
351
Din reglementările adoptate prin convenție decurg următoarele reguli:a) fiecare stat este suveran asupra porțiunii din aceste fluvii care se află pe teritoriul său, fie că
este vorba de fluviile care traversează teritoriul, fie de cele care formează frontiera fluvială; traseul
frontierei se face în albia cea mai adâncă a fluviului;
b) în privința navigației se aplică principiul libertății navigației;c) în virtutea suveranității, numai statele riverane, prin acordul lor, reglementează navigația
pe fluviile internaționale fără vreun amestec din partea altor state;
d) în timp de pace, navele comerciale ale tuturor țărilor – în conformitate cu reglementările
internaționale – se bucură de deplină libertate de navigație pe fluviile internaționale, fără nici un
fel de discriminare; navele militare, cele vamale și de poliție ale statelor neriverane nu au acces
pe fluviile internaționale, iar cele ale statelor riverane pot naviga numai în sectoarele lor, pentru sectoarele altor state, fiind necesară autorizarea;
e) statele riverane au obligația de a menține fluviul în stare de navigație, au dreptul de a per-
cepe taxe în cuantumul necesar efectuării lucrărilor de întreținere și amenajare, de supraveghere, de poliție fluvială, controlul vamal și sanitar se exercită de statul riveran;
f) în principiu, pentru fluviile internaționale se forme ază comisii internaționale alcătuite din
reprezentanții țărilor riverane pentru co-ordonarea activității acestor țări în vederea asigurării libertății de navigație, și/sau a utilizării acestor ape în alte scopuri decât navigația, producerea de energie electrică, pescuit.
352
După cel de-al doilea război mondial au apărut noi concepții și teorii cu privire la utilizarea
fluviilor internaționale.
Una dintre aceste teorii este și cea a “utilizării echitabile” , care a fost dezvoltată de Asociația
de Drept Internațional în Regulile de la Helsinki din 1966. Conform acestor reguli, statele riverane
au dreptul de navigație pe tot fluviul și pot acorda acest drept și navelor statelor neriverane. Re-gulile poartă un caracter convențional și nu sunt obligatorii pentru state, dar prevederile acestora
reprezintă o tendință de dezvoltare a dreptului internațional fluvial.
353
Având în vedere lipsa unor principii generale și diversitatea regimului diferitelor fluvii
internaționale, precum și diversitatea utili-zării lor în alte scopuri decât navigația, Adunarea Generală a ONU prin rezoluția nr. 3281/1974 a recomandat CDI elaborarea unui acord-cadru referitor la “dreptul aplicabil utilizării fluviilor internaționale în alte scopuri decât navigația” . Lucrările de codificare ale Comisiei au început în 1974. În procesul codificări s-a avut în vedere practica statelor, opinia guvernelor, tezele și ideile exprimate la forurile științifice internaționale
351 Convenția a fost semnată de 26 de state, din 42 participante la Conferința internațională, și a fost ratificată de
9 state.
352 Popescu D., Năstese A., op.cit . supra , nota 21, p.161
353 Международное право / Под ред. Колосова Ю. М. и Кузнецова В. И., Москва, Издательство “Междуна-
родные отношения” , 1998, с. 104.
DIP_3.indd 170 DIP_3.indd 170 10/13/2009 11:28:28 10/13/2009 11:28:28

171 Capitolul VII. TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
în legătură cu folosirea apei în alte scopuri decât navigația, cum ar fi: producerea de energie
electrică, irigații, alte scopuri economice și comerciale.
Comisia de Drept Internațional și-a finalizat lucrările prin elabora-rea unui proiect de
convenție, care a fost adoptată la New Y ork la 21 mai 1997. Convenția privind dreptul utilizării cursurilor de apă internaționale în alte scopuri decât navigația este deschisă spre semna-re, dar încă nu este în vigoare.
În Convenție sunt formulate un șir de norme și principii, printre care utilizarea și împărțirea
echitabilă și rezonabilă a cursului de apă (art. 5), obligația de a nu cauza pagube importante altor state (art. 7), obligația generală de a coopera (art. 8) și de a face un schimb regulat de date și de informații privind starea cursului de apă în domeniul hidrologic, meteorologic, hidrogeologic și
ecologic (art. 9) și legătura dintre diferite moduri de utilizare (art. 10). În text sunt prevăzute și măsuri privind protecția ecosistemelor, prevenirea, reducerea și controlul poluării și administra-rea cursurilor de apă internaționale în timp de pace, stare excepțională sau conflict armat.
354
§ 6. Regimul juridic al Dun ării
Republica Moldova este un stat riveran Dunării, de aceea pentru noi prezintă interes studie-
rea regimului juridic al unuia din cele mai mari fluvii europene.
Regimul navigației pe Dunăre a prezentat în toate timpurile o însemnătate deosebită pentru
statele riverane în scopul participării acestora la comerțul și cooperarea internațională. Ca fluviu navigabil, care străbate mai multe țări din centrul și sud-estul Europei, Dunărea în decursul is-toriei a constituit un obiect de expansiune și dominație din partea marelor puteri, confruntările dintre ele provocând daune suveranității și drepturilor legitime ale statelor riverane.
În sec. XVIII și XIX, ca urmare a ciocnirilor de interese între marile puteri implicate, a luat
naștere așa-numita “problemă dunăreană” , care a dus la instituirea unui regim internațional de navigație, impus de puterile europene.
La Congresul de la Viena (1815), Dunărea a fost recunoscută drept fluviu internațional, însă,
în urma victoriei Rusiei asupra Turciei, prin Tratatul de pace de la Adrianopole (1829), Rusia preia controlul asupra gurilor Dunării, asigurându-și deplina libertate de navigație.
Pentru prima dată un regim general internațional de navigație pe Dunăre a fost stabilit prin
Tra ta tul de la Paris (1856). Conform prevederilor tratatului, a fost instituit princ ipiul libertății de
navigație, precum și Comisia Europeană a Dunării, formată preponderent din state neriverane.
355
La început Comisia a avut doar sarcini tehnice, apoi a preluat și alte atribuții: elaborarea re-
gulamentului de navigație și poliție fluvială, stabi lirea și perceperea taxelor de la vasele în trecere
pe Dunăre pentru acoperirea cheltuielilor de amenajare și întreținere a fluviului, sancționarea contravențiilor săvârșite pe Dunăre. Comisia avea pavilion propriu, iar personalul său tehnic și administrativ se bucura de imunitate. Comisia, de asemenea, în timp de pace și de război se bucura de neutralitate, precum și de imunitate fiscală. Astfel, Comisia Europeană a Dunării era absolut independentă fața de statul român, pe teritoriul căruia activa.
O nouă etapă în stabilirea regimului juridic al navigației pe Dunăre a fost marcată de adop-
tarea Convenției Dunării în cadrul Conferinței de la Paris finalizată în iulie 1921 care prevedea o
354 Bolintineanu A., Năstase A., Aurescu B., Drept internațional contemporan , București, Editura All Beck, 2000, p.243.
355 Comisia Europeană a Dunării era formată din patru state neriverane: Anglia, Franța, Prusia și Sardinia și
doar trei state riverane: Rusia, Turcia și Austria.
DIP_3.indd 171 DIP_3.indd 171 10/13/2009 11:28:29 10/13/2009 11:28:29

Drept Internațional public 172
internaționalizare a navigației fluviale pe tot curs ul Dunării. Libertatea de navigație era asigurată
cu obligația statelor de a acorda egalitate de tratament pentru toate navele. De asemenea, vasele
străine puteau face chiar cabotaj356 în porturile dunărene, cu autorizația organelor acestora. Prin
Convenție au fost înființate două organe: Comisia Europeană a Dunării, care era formată din reprezentanții Franței, Angliei, Italiei și României, competentă pentru porțiunea Dunării mari-time, și Comisia Internațională a Dunării, formată din reprezentanții Franței, Angliei, Italiei și țărilor riverane, pentru Dunărea fluvială, adică de la Ulm până la Brăila. Ulterior acest regim a fost modificat prin prevederile Convenției de la Sinaia din 1938, prin care s-a recunoscut României o serie de drepturi, printre care perceperea de taxe, competența judecătorească în soluționarea cauzelor în legătura cu navigația, între-ținerea etc.
Regimul actual al navigației pe Dunăre este reglementat prin Convenția de la Belgrad din 18
august 1948, încheiată de către statele riverane și intrată în vigoare la 11 mai 1949.
357
Prevederile Convenției se aplică porțiunii navigabile a Dunării de la Ulm (RFG) până la Ma-
rea Neagră, prin canalul Sulina (România).
Navigația pe Dunăre este liberă pentru cetățenii, navele comerciale și mărfurile tuturor statelor
în condiții de egalitate. Navele aflate pe Dunăre au dreptul să intre în porturi, să procedeze acolo la operațiuni de încărcare și descărcare, să îmbarce și să debarce călători și să se aprovizioneze cu combustibil și alimente.
Navele militare ale statelor riverane au dreptul de a naviga numai pe porțiunea de fluviu
cuprinsă în granițele proprii, iar în afara acestora, numai pe bază de înțelegere între statele interesate. Navelor militare ale statelor neriverane le este interzisă navigația pe Dunăre.
Stabilirea regulilor de navigație pe Dunăre, supravegherea fluvială, sanitară și polițienească,
precum și efectuarea lucrărilor hidrotehnice necesare menținerii fluviului în stare de navigație intră în competența statelor riverane.
Convenția de la Belgrad stabilește și o serie de obligații pentru statele riverane, printre
care: întreținerea navigabilității fluviului, în sectorul lor național, îmbunătățirea condițiilor de navigație, coopera-rea cu Comisia Dunării în aceste domenii etc.
În vederea coordonării activității privind navigația pe Dunăre, precum și altor activități,
Convenția de la Belgrad a prevăzut înființarea a două tipuri de organe internaționale: Comisia Dunării, organ cu competență generală asupra întregului fluviu și Administrațiile fluviale spe-ciale, organe cu competență limitată la anumite sectoare de pe fluviu.
Administrații fluviale speciale au fost instituite pentru sectorul Dunărea de Jos, formată din
reprezentanții României și ai fostei Uniunii Sovietice și pentru sectorul Porților de Fier, formată din reprezentanții României și ai Iugoslaviei.
Administrațiile fluviale speciale au misiunea de a executa lucrări hidrotehnice pentru îmbu nă-
tățirea navigabilității Dunării în anumite sectoare și de a reglementa navigația în aceste sectoare.
Administrația fluvială pentru sectorul Dunărea de Jos, adică de la Brăila la Marea Neagră,
prin canalul Sulina, în urma demersurilor întreprinse de România, a fost desființată în 1957, iar cea pentru sectorul Porților de Fier continuă să funcționeze și în prezent.
356 Cabotaj, transportul de pasageri și/sau de mărfuri de la un punct la altul al teritoriului aceluiași stat cu mijloa-
ce maritime, fluviale sau aeriene. În principiu cabotajul este rezervat resortisanților și organelor statului de-spre teritoriul căruia este vorba ( Dicționar de drept internațional public / Coordonator Cloșcă I., București, Edi-
tura Științifică și Enciclopedică, 1982, p. 45).
357 Republica Moldova a aderat la Convenția privind regimul de navigație pe Dunăre din 1948 prin Protocolul
adițional din 26 martie 1998, ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr. 86-XIV din 10 iulie 1998, intrat în vigoare la 1 aprilie 1999.
DIP_3.indd 172 DIP_3.indd 172 10/13/2009 11:28:30 10/13/2009 11:28:30

173 Capitolul VII. TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
Comisia Dunării, alcătuită din reprezentanții statelor riverane, câte unul din partea fiecărui
stat, a avut inițial sediul în orașul Galați (România), iar din 1957 sediul acesteia a fost stabilit la Budapesta.
Atribuțiile Comisiei Dunării sunt în general de coordonare și recomandare, de consultare
și uniformizare. Astfel, Comisia, în baza propunerilor și proiectelor statelor riverane, stabilește planul general al lucrărilor în interesul nav igației, desfășoară studii de uniformizare a regulilor de
navigație și supraveghere fluvială, face recomandări statelor și transmite materialul documentar necesar pentru elaborarea de către fiecare stat riveran a regulamentului de navigație, coordonează serviciile hidrometeorologice pe Dunăre, publică pentru nevoile navigației hărți și atlase etc.
În conformitate cu legislația statului pe al cărui teritoriu își are sediul, Comisia Dunării se
bucură de personalitate juridică, membrii ei – de imunități diplomatice, iar localurile Comisiei, arhivele și documentele ei sunt inviolabile.
Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigația este reglementată prin acorduri în-
cheiate între statele riverane. Drept exemplu, putem aduce Acordul dintre România și Iugoslavia privind sistemul hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier 1, încheiat în 1963, și Porțile de Fier
2, încheiat în 1976.
În 1985, la București, a fost adoptată “Declarația statelor dunărene în materie de gospodărire
și protecția apelor fluviului contra poluării” . Această declarație are drept scop prevenirea poluării și folosirea rațională a apelor fluviului.
358
În iunie 1994, la Sofia, a fost semnată Convenția privind coopera-rea pentru protecția și
utilizarea durabilă a fluviului Dunărea. Această convenție prevede gospodărirea durabilă și echitabilă a apelor fluviului, măsuri de reducere a poluării, protecția mediului acvatic, utilizarea durabilă pentru alimentarea cu apă potabilă, industrială și pentru irigații, conservare și construcția ecosistemelor. Convenția a intrat în vigoare în octombrie 1998. Părți la convenție sunt statele bazinului Dunării și Uniunea Europeană. În baza Co nvenției a fost creată Comisia Internațională
pentru protecția Dunării cu sediul la Viena.
359
§ 7. Teritorii cu regimuri juridice interna ționale speciale
Practica internațională a statelor cunoaște numeroase tratate internaționale prin care ele au
stabilit anumite statute speciale (regimuri internaționale) pentru anumite zone teritoriale. Aceste statu-te speciale sunt aplicate unor zone spațiale aflate sub suveranitatea statelor sau care nu se
află sub această suveranitate.
360
Regimurile juridice internaționale ale acestor zone au caracter diferit: de demilitarizare, de
neutralizare și denuclearizare.
Zonele demilitarizate și neutralizate s-au cristalizat în dreptul internațional și în practica sta-
telor cu scopul de a preveni declanșarea unui război sau extinderea operațiunilor militare pe un teritoriu determinat. În condițiile actuale, când menținerea păcii și securității internaționale pre-supune înfăptuirea unor măsuri concrete de dezang ajare militară și dezarmare, aceste instituții
358 Тимченко Л. Д., Международное право , Харьков, Издательство “Консум” , 1999, с. 298.
359 Convenția privind cooperarea pentru protecția și utilizarea durabilă a fluviului Dunărea, semnată în 1994
la Sofia, a fost ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 323-XIV din 17 martie 1999, intrată în vigoare la 29 august 1999.
360 Niciu I. M., op. cit. supra , nota 87, p. 301.
DIP_3.indd 173 DIP_3.indd 173 10/13/2009 11:28:31 10/13/2009 11:28:31

Drept Internațional public 174
juridice au căpătat noi aspecte și semnificații ce depășesc interesul pur militar, conferindu-le
o însemnătate sporită. Crearea unor zone cu regimuri juridice de folosire exclusiv în scopuri pașnice de demilitarizare – lipsite de armament clasic și/sau nuclear – scoase în afara oricăror operațiuni militare (neutralizate) se situează în cadrul măsurilor de dezangajare militară și de
întărire a încrederii, importante pentru pacea și securitatea statelor, pentru procesul creării unor relații noi între state, a unei noi ordini internaționale.
361
Demilitarizarea este regimul juridic potrivit căruia pe un teritoriu sunt distruse toate instalațiile
militare, existând obligația de a nu mai fi menținute și de a nu se mai construi insta lații noi, singura forță permisă pentru păstrarea ordinii pe asem enea teritorii fiind forțele polițienești.
Din punctul de vedere al ariei teritoriului asupra căruia se extinde, demilitarizarea poate fi
totală sau parțială. Zona demilitarizată poate cupr inde teritorii întregi ale statelor, părți ale terito-
riului unui stat sau spații terestre, maritime ș. a. în afara suveranității naționale.
Regimul de demilitarizare este cunoscut încă din sec. XVII-XVIII. Astfel, prin Tratatul de
pace de la Münster din 24 octombrie 1648 au fost demolate fortificațiile de la Rheinan și Benfeld din Alsacia Inferioară; prin Tratatul de pace ruso-turc de la Prut din 21 iulie 1711 au fost distruse unele fortărețe de pe malul de nord al Mării Negre; prin Tratatul de la Utrecht din 11 aprilie 1713 Franața s-a obligat să-și distrugă fortificațiile din regiunea Dunkergue, prin Tratatul de la Paris din 30 martie 1856 Rusia a fost obligată să-și demilitarizeze malurile Mării Negre; Tratatul de la Versailles din 1919 obliga Germania să demilitarizeze ambele maluri ale Rinului și o porțiune de 50 km lățime pe malul drept; Tratatul de pace din 1947 a prevăzut demilitarizarea frontierelor Italiei cu Franța și Iugoslavia, demilita rizarea parțială a Sardiniei și Siciliei.
O serie de teritorii au fost demilitarizate în întregime. Astfel, prin Tratatul din 1940 încheiat
de URSS cu Finlanda au fost demilitarizate total insulele Aaland; prin Tratatul din 1920 privind insulele Spitzberg Norvegia se obligă să nu construi ască baze militare și fortificații, precum și să
nu folosească arhipelagul în scopuri militare.
Prin Acordul de la Potsdam din 1945 s-a hotărât demilitarizarea totală a Germaniei. Este
demilitarizată Antarctica, în prezent, prin Tratatul de la Washington din 1959, o serie de strâm-tori maritime,
362 precum și canalele maritime internaționale Panama și Suez.
În urma conflictului armat din Balcani s-a recurs la o zonă de demilitarizare pentru partaja-
rea fostei republici iugoslave Bosnia și Herțegovina în Federația Croato-Musulmană și Republica Serpska. Aceste două entități din martie 1996 sunt separate de o zonă demilitarizată pe o lungime de 1030 km și o lățime de 4 km.
Neutralizarea reprezintă un regim juridic, instituit într-un anumit spațiu geografic pe cale
convențională, cu scopul de a interzice desfășurarea de operațiuni militare pe acel teritoriu sau de a-l transforma într-o bază militară ori în teatru de război.
Neutralizarea poate fi permanentă, atât pe timp de pace, cât și de război, și temporară, numai
în timpul unui conflict armat.
Regimul de neutralizare de-a lungul timpului a fost însoțit de demilitarizare, însă se cunosc
cazuri de instituire separată a lor. Astfel, prin Actul final al Congresului de la Viena din 1815 au fost neutralizate unele porțiuni de frontieră dintre Elveția și Franța.
Neutralizarea permanentă este aplicată în special unor căi maritime internaționale, cum ar fi
canalele maritime internaționale și strâmt orile maritime cu regim internațional.
361 Moca Gh., op. cit. supra , nota 183, p. 268.
362 Strâmtoarea Magelan este permanent neutralizată prin tratatul încheiat la 1881 între Argentina și Chile.
DIP_3.indd 174 DIP_3.indd 174 10/13/2009 11:28:32 10/13/2009 11:28:32

175 Capitolul VII. TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
Neutralizarea temporară este dispusă prin prevederile Convenției de la Geneva (1949) referito-
are la protecția persoanelor civile în timp de război (art. 14, 15).
Denuclearizarea este o instituție nouă a dreptului internațional ce caracterizează tendința
statelor de eliminare a armelor nucleare.
Regimul juridic al zonelor fără arme nucleare este aplicabil unor spații mai întinse care cuprind
fie teritoriul mai multor state, fie continente întregi, stabilit în baza unor convenții internaționale, în temeiul căruia statele respective au obligația de a nu produce, achiziționa, deține, utiliza sau ex-perimenta arme nucleare, iar celelalte state au obligația de a nu amplasa ori introduce sub orice fel arme nucleare în zona respectivă și de a nu ataca sau amenința cu atacarea cu asemenea arme.
În practica statelor regimul de zonă denuclearizată a fost instituit pe două căi:- includerea unui asemenea regim în cuprinsul un or tratate care stabilesc regimul general al
unor teritorii;
363
– încheierea unor tratate speciale de interzicere a amplasării armelor nucleare.364
În practica internațională s-au formulat anumite principii cu privire la crearea zonelor de-
nuclearizate:
– inițiativa creării unei zone libere de arme nucleare trebuie să emane de la statele din regiu-
nea interesată, iar participarea să se facă pe bază voluntară;
– aranjamentele referitoare la zonele denuclearizate trebuie să asigure că acestea vor rămâne
efectiv libere de arme nucleare;
– obligația privind stabilirea zonei poate fi asumată de grupuri mai mari de state sau de gru-
puri mai restrânse.
Statele care fac parte din zona denuclearizată au o serie de obligațiuni, de exemplu: să nu
experimenteze, să nu producă și să nu dezvolte arme nucleare, să nu achiziționeze și să nu posede arma nucleară, să interzică instalarea, stocarea, tranzitul armelor nucleare prin zonă.
Statele din afara zonei care posedă armă nucleară de asemenea au obligația să respecte statutul
acestei zone libere de a nu instala, amplasa sau stoca arma nucleară, de a nu furniza statelor din zonă nici un fel de ajutor pentru dezvoltarea, fabricarea sau achiziționarea de arme nucleare, precum și, dacă au baze militare în zonă, să dea asigurări și să probeze că acestea nu conțin arme nucleare.
Totodată statele din zonă au dreptul să folosească energia nucleară în scopuri pașnice, pre-
cum și dreptul de a efectua explozii nucleare pașnice, având obligația de a le notifica AIEA.
§ 8. Regimul juridic al zonelor polare
Arctica este teritoriul în jurul Polului Nord, cu o suprafață totală de 27 mln. km ², format din
2/3 suprafață acvatică și 1/3 suprafață terestră.
Arctica prezintă interes atât din punct de vedere științific, cât și din punct de vedere strategic,
întrucât este bogată în resurse naturale.
Regimul juridic al Arcticii s-a format într-o perioadă îndelungată și continuă și în prezent.
363 Tratatul de la Washington din 1959 privind Antarctica stabilește și regimul de denuclearizare; Tratatul pri-
vind folosirea în scopuri pașnice a spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și alte corpuri cerești din 1967, prevede, de asemenea, și regimul de denuclearizare.
364 Tratatul de la Tlatelolco din 1967 privind interzicerea armelor nucleare în America Latină; Tratatul de la
Raratonga din 1985, care declară Pacificul de Sud zonă denuclearizată.
DIP_3.indd 175 DIP_3.indd 175 10/13/2009 11:28:32 10/13/2009 11:28:32

Drept Internațional public 176
Acest regim este determinat de reglementările internaționale și legislația statelor riverane
Oceanului Înghețat de Nord. Pentru delimitarea zonelor polare în Arctica a fost aplicată teoria sectoarelor, dezvoltată de juristul rus V . Lakhtin încă în 1918. Conform acestei teorii, statele rive-rane Oceanului Înghețat de Nord și-ar putea extinde suveranitatea teritorială asupra sectoarelor arctice din dreptul litoralului lor până la Pol.
Astfel, suveranitatea asupra sectoarelor care se formează între meridianele care pleacă din
Polul Nord și trec prin extremitățile estice și vest ice ale litoralului lor, le-ar reveni Statelor Unite
ale Americii, Rusiei, Canadei, Danemarcei și Norvegiei.
Împărțirea Arcticii conform teoriei sectoarelor nu este însă unanim recunoscută nici între
cele cinci state și nici prin raport cu alte state. Îndeosebi au refuzat să ia în considerare acest criteriu de împărțire a zonei SUA. Cu toate acestea, este semnificativ de reținut că, la inițiativa Canadei, în Convenția asupra dreptului mării din 1982 (art. 234) s-a recunoscut dreptul state-lor riverane zonelor acoperite de ghețuri de a lua pe distanțe de până la 200 mile – măsuri de protecție și control al poluării maritime și pentru conservarea echilibrului ecologic, considerat deosebit de fragil în aceste zone.
365
În ultima perioadă capătă confirmare teza conform căreia Arctica este un teritoriu care
necesită o reglementare internațională. În acest scop în septembrie 1996, 8 state – Danemarca, Islanda, Canada, Norvegia, Rusia, SUA, Finlanda și Suedia – au semnat la Ottawa Declarația despre formarea unui Consiliu Arctic, o nouă organizație regională, care are scopul de a realiza colaborarea și a coordona activitățile statelor în regiunea dată, de a efectua controlul și coordona programele ecologice și a răspân di informații despre Arctica.
Antarctica este regiunea polară de sud, cu o suprafață de 14 mln. km 2, situată între Africa de
Sud, America de Sud, Australia și Noua Zeelandă.
Pentru prima oară continentul a fost descoperit de expediția rusă condusă de F. F. Belenghau-
sen și M. P . Lazarev.
Ca urmare a descoperirii zăcămintelor în subsolul noului continent, interesul față de
Antarctica a crescut spre sfârșitul secolului al XIX-lea, mai ales după primul război mondial. Primele încercări de a-și atribui unele părți din acesta au fost efectuate de Anglia (1908-1933), apoi Franța (1924), Norvegia (1931-1939), Chile și Argentina (1940), iar SUA (1939) și-au rezervat dreptul de a repartiza pământurile antarctice. În 1950, URSS le-au cerut SUA, Angliei, Franței, Norvegiei, Australiei, Argentinei și Noii Zeelande să inițieze o discuție pe plan internațional
pentru a se ajunge la un acord care să satisfacă pretențiile legitime ale tuturor statelor interesate. Ca urmare, la 1 decembrie 1959, la Washington a fost încheiat Tratatul cu privire la Antarctica.
Conform Tratatului din 1959, princ ipiul de b ază al regimului inter-național al Antarcticii este
folosirea ei numai în scopuri pașnice. Astfel, au fost interzise: crearea de baze militare, construi-rea de fortificații sau desfășurarea manevrelor militare și experimentarea oricărui tip de arme.
Prin Tratatul cu privire la Antarctica s-a instituit o zonă cu statut de totală demilitarizare,
neutralizare și denuclearizare.
Totodată, Tratatul prevede libertatea cercetărilor științifice și modalitățile de colaborare a
statelor în acest domeniu, stabilește posibilitatea schimbului de informații privind programele lor științifice, schimbului de personal între expedițiile statelor și între stațiunile lor științifice din Antarctica, precum și schimbului de observații și rezultate științifice.
Tratatul nu se pronunță asupra pretențiilor de suveranitate teritorială în Antarctica, însă atâta timp
cât Tratatul este în vigoare, nici un stat nu are dreptul de a înainta noi pretenții asupra Antarcticii.
365 Miga-Beșteliu R., op. cit. supra , nota 1, p. 247.
DIP_3.indd 176 DIP_3.indd 176 10/13/2009 11:28:33 10/13/2009 11:28:33

177 Capitolul VII. TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
În vederea respectării Tratatului s-a creat un nou sistem de control și inspecție reciprocă, care
se realizează prin observatorii desemnați de reprezentanții celor 12 state părți la Tratat.
De la încheierea Tratatului și până în prezent, activitatea statelor a generat o serie de pro-
bleme juridice și cu privire la protecția mediului și la regimul resurselor minerale din zonă.
În acest scop a fost adoptată, în iunie 1988, Convenția privind reglementarea activităților
asupra resurselor minerale din Antarctica. Obiect ivul acestei convenții este interzicerea acelor
activități care ar cauza daune mediului sau ecosistemelor antarctice sau ar afecta clima-tul la nivel global sau regional.
În octombrie 1991 statele părți la Tratatul cu privire la Antarctica au semnat la Madrid Proto-
colul asupra protecției mediului în această zonă, pr otocol care, între altele, interzice prospectarea
și mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50 ani. De altfel, problema Antarcticii figurează din anul 1983 pe ordinea de zi și a Adunării Generale a ONU, iar prin rezoluția nr. 46/41 a Adunării Generale a ONU din 16 decembrie 1991, acest forum mondial lansează teza potrivit căreia elabo-rarea unei convenții care să stabilească o rezervație naturală și ecosistemele sale asociate trebuie negociată cu participarea întregii comunități internaționale.
366
Bibliografie:
Andronovici C., Drept internațional public , Iași, Editura “Graphix” , 1993; Balan O., Serbenco Ed.,
Drept Internațional Public, vol. I, Chișinău, Tipografia Centrală, 2001; Burian Al., Balan O., Serbenco
Ed., Drept Internațional Public, ediția a II-a, Chișinău, CEP USM, 2005; Bolintineanu A., Marea teritorială ,
București, Editura Științifică, 1960; Bolitineanu A., Năstase A., Aurescu B., Drept internațional contem-
poran , București, Editura All Beck, 2000; Dicționar de drept internațional public / Coordanotor Cloșcă
I., Editura Științifică și Enciclopedică, 1982; Diaconu I., Curs de drept internațional public , București,
Casa de Editură și Presă “Șansa” , 1993; Ecobescu N., Duculescu V ., Drept internațional public , vol. I,
București, Editura Hyperion XXI, 1993; Geamănu G., Drept interna-țional public , vol. I, București, Edi-
tura Didactică și Pedagogică, 1981; Miga-Beșteliu R., Drept internațional. Introducere în dreptul interna-
țional public , București, Editura All Educational, 1997; Moca Gh., Dreptul internațional public , vol. I,
București, 1989; Niciu M. I., Drept internațional public , vol. II, Iași, Editura “Chemarea” , 1993; de același
autor: Drept internațional public , Arad, Editura Servo-Sat, 1999; Năstase A., Jura Cr., Aurescu B., Drept
internațional public. Sinteze pentru examen , București, Editura All Beck, 2000; Dupuy P .- M., Droit inter-
national public , Paris, Dalloz, 1992; Rousseau Ch., Droit international public, 11 éd., Paris, Dalloz, 1987;
Ruzié V . D., Droit international public , Paris, Mémentos Dalloz, 1991; Shaw M. N., International Law ,
Cambridge, 1991; Baxter A. H., The Law of the International Waterways. Interoceanic Canals , 1960; Bruba-
ker D. Marine, Pollution and International Law. Principles and Practice , London, 1993.
Додонов В. Н., Панов В. П., Румянцев О. Г ., Международное право. Словарь-справочник, Изда-
тельство ИНФРА – M, 1998; Междуна-родное право / Под ред. Колосова Ю. М. и Кузнецова В. И.,
2-е изд., Москва, Издательство “Международные отношения” , 1998; Международное право / Под
ред. Колосова Ю. М. и Кривчикова Э. С., Москва, Издательство “Международные отношения” , 2000; Тимченко Л. Д., Международное право, Харьков, Издательство “Консум” , 1999.
366 Năstase A., Jura Cr., Aurescu B., op. cit. supra , nota 181, p. 162.
DIP_3.indd 177 DIP_3.indd 177 10/13/2009 11:28:33 10/13/2009 11:28:33

DIP_3.indd 178 DIP_3.indd 178 10/13/2009 11:28:34 10/13/2009 11:28:34

Capitolul VIII
POPULAȚIA ÎN DREPTUL INTERNA ȚIONAL
§ 1. Considerații generale asupra populației în dreptul internațional public.
§ 2. Cetățenia în dreptul internațional§ 3. Confl icte de cetățenie§ 4. Condiția juridică a străinului§ 5. Principiile regimului juridic al străinilor§ 6. Regimul juridic al refugiaților în dreptul internațional și dreptul la azil
§ 1. Considera ții generale asupra popula ției în dreptul interna țional public.
Apreciată ca o condiție esențială a existenței statului, vezi Tratatul de la Montevideo privind
drepturile și obligațiile statelor din 1933, populația acestuia constituie totalitatea persoanelor exis-tente la un moment dat pe teritoriul lui. Ca rezultat al principiului suveranității, statul dispune în planul relațiilor interne competența deplină și exclusivă de a stabili regimul juridic al populației sale, al diferitelor categorii de persoane care o alcătuiesc: cetățenii proprii, cetățenii străini, refugiații, persoanele migrante etc. Astfel, nu doar cetățenii proprii sunt supuși jurisdicției statului, ci orice persoană care se află pe teritoriul acestuia, exceptând anumite situații care vizează regimul special acordat anumitor categorii de străini (de pild ă imunitățile și privilegiile diplomatice).
Un stat este mai întâi de toate o colectivitate umană. El nu poate exista fără populație. Regula
potrivit căreia „nu există populație nu există stat” ne conduce în mod logic să admitem că statul dispare în cazul dispariției sau emig rării ansamblului populației. Această situație se aseamănă cu
ipoteza școlii în lumea contemporană: diaspora poporului evreu este un fenomen unic în istoria statelor.
1. În sens larg, populația unui stat cuprinde toți locuitorii care trăiesc și muncesc pe teri-
toriul lor. Este o noțiune geografică și demografi că, și în același timp, una foarte largă și foarte
restrânsă din punct de vedere juridic. Foarte largă, deoarece ea include străinii domiciliați în stat sau care posedă aici domiciliul principal și care nu au renunțat la cetățenia lor de origine; această alegere nu justifică pe deplin includerea lor în unul din elementele constitutive ale statului. Dar, după cum am menționat, este în egală măsură și o concepție foarte restrictivă, prin faptul că ea neglijează naționalii instalați în străinătate și care continuă să participe la viața politică a statului lor de origine.
2. În calitate de element constitutiv al statului, populația este mai degrabă privită ca o masă
de indivizi legați în mod stabil de stat printr-o legătură juridică de cetățenie, ea reprezintă ansam-blul naționalilor. Cetățenia creează o alegație personală a individului față de statul național; ea dă naștere competenței personale a statului, competență care î-l autorizează să-și exercite anumite atribuții asupra naționalilor săi, oriunde aceștia nu s-ar afla. Importanța simbolică și politică a legăturii prin cetățenie este aceea că statele frâne ază apariția regulilor internaționale generale la
DIP_3.indd 179 DIP_3.indd 179 10/13/2009 11:28:34 10/13/2009 11:28:34

Drept Internațional public 180
acest capitol. Funcția dreptului internațional se limitează la reglementarea și prevenirea conflic-
telor de cetățenie.
3. Prin populație se desemnează adesea colectivitatea resortisanților săi. Or, acest termen
utilizat în contexte foarte variate de către tratate, nu este interpretat într-o manieră uniformă. Uneori, termenul de „resortisant” și „național (cetățean)” , vor privite ca sinonime. „… termenul de resortisant … are legătură cu persoanele fizice ale căror statut juridic este determinat prin legătura personală de cetățenie care î-i unește de Stat” .
367 Alteori, termenul de resortisant are un
sens mai larg decât noțiunea de cetățean și vizează persoanele asimilate naționalilor, de exemplu subiecții unui stat protejat. „… expresia „resortisant” care figurează în art. 297 al Tratatului de la Versailles nu este una restrictivă și nu se atribuie doar naționalilor unui stat, însă, cuprinde, în egală măsură, pe toți cei care prin anumite raporturi juridice, altele decât cele de cetățenie – aparțin statului” .
368
Prin urmare, doar prima noțiune este una pert inentă în ceea ce privește elementele consti-
tutive ale statului. Astfel, nici o regulă de drept internațional nu va impune ca fiecărui stat să-i corespundă o „națiune” și numai una singură. Cu siguranță, dreptul internațional nu va interzice ca un stat să înglobeze mai multe națiuni, ale căror membri au aceeași cetățenie, în sensul atribuit de dreptul internațional.
Dreptul internațional public contemporan, ca și doctrina juridică, asociază statul, ca subiect
de drept internațional, cu populația sau națiunea, deși nu există o suprapunere între populația statului și popor sau națiune. Identificarea poporului sau națiunii (ca grup uman organizat po-litic) cu statul poate fi acceptată într-un sens foarte larg dar imprecis, pentru că, într-o abordare mai profundă, ea nu explică existența și poziția pe teritoriul statului a străinilor sau a unor gru-puri umane minoritare cu altă identitate.
Popoarele sau națiunile sunt privite de dreptul internațional public mai ales din perspectiva
egalității lor în drepturi și a dreptului lor de a dispune de ele însele – dreptul la autodetermi-nare – ceea ce a dus la recunoașterea calității lor ca subiecte de drept internațional atunci când îl
exercită.
Populația statelor reprezintă pentru dreptul internațional public doar o condiție a existenței
statului, foarte generală și ambiguă la o analiză mai atentă. De altfel, dreptul internațional public este orientat tot mai mult în ultimul timp spre entități concrete, precum ființa umană în indi-vidualitatea ei, și mai puțin spre entități generale, precum statul sau națiunea. De aceea, strâns legat de populația statelor, ca ansamblu de ființe umane socotite ca valori supreme, s-a conturat o ramură distinctă a dreptului internațional public – dreptul internațional al drepturilor omului – care
reprezintă astăzi o realitate și o preocupare dintre cele mai importante, formulată chiar ca prin-cipiu fundamental.
Atât poporul, cât și națiunea, deși nu coincid cu populația statelor, sunt forme de comunitate
umană care interesează societatea internațională și dreptul internațional din perspectiva dreptu-lui lor de a se constitui ca state suverane. Mai mult, existența pe lângă popor sau națiune a unor grupuri minoritare cu altă identitate etnică interesează, de asemenea, dreptul internațional public din punct de vedere al statutului juridic al persoanelor care le alcătuiesc, deci ca regim juridic individual și nu de grup.
Națiunea este considerată o formă de comunitate umană caracterizată prin unitate istorică,
lingvistică, culturală, economică, dar și politică dacă este constituită ca stat (titulară a suveranității).
367 CPJI, Hot. 1926, Interesele germane în Haute-Silesie poloneză, Seria A, nr.7, pag. 70.
368 Decizia din 30 decembrie 1927 al tribunalului arbitral mixt franco-german, Culegere TAM, vol. VII, p. 655.
DIP_3.indd 180 DIP_3.indd 180 10/13/2009 11:28:35 10/13/2009 11:28:35

181 Capitolul VIII. POPULAȚIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
În procesul constituirii lor ca state, națiunile au cunoscut evoluții istorice diferite, fie ca sta-
te naționale, fie ca state multinaționale, fie ca națiuni fără state. La aceste situații care scot în evidență aspecte ale populației în contextul procesului de constituire statală, putem adăuga și statele fără națiune.
Statul național s-a consacrat în istoria comunității internaționale prin modelul francez și mo-
delul german. Modelul francez pornește de la apartenența volun tară pe baza cetățeniei Ia o colec-tivitate și se realizează prin omogenizare cultu rală a diferitelor populații. Modelul german pune
accent pe aspecte de ordin obiectiv, respectiv etnice , ceea ce a și dus, prin exacerbare, la ideologia
și prac tica rasistă de la jumătatea sec. al XX-lea. Prin urmare, națiunea franceză este produsul statului, pe când cea germană este preexistentă statului, ea putând să existe și fără stat (ceea ce a și demonstrat). Modelul din urmă, fundamentat pe singularități etnice și culturale, alimentează
revendicările contemporane și per mite formarea de noi state. De altfel, consacrarea principiului naționalităților prin Tratatul de la Versailles, din anul 1918, ca drept al națiunilor imperiului de a se constitui ca state independente, se pare că înregistrează astăzi o resurgență (de exemplu, di-vizarea U.R.S.S. sau separarea mai multor state din Iugoslavia, ori chiar divizarea Cehoslovaciei, dar și unificarea Germaniei), în același timp, princ ipiul a fost contestat în perioada interbelică
de pangermanism, care, în faza lui paroxistică, a dus la nazism, ceea ce a favorizat distrugerea Tratatului de la Versailles,
369 iată de ce, astăzi, minoritățile naționale, excluse inițial din jocul prin-
cipiului naționalităților, văd în acesta un posibil instrument de realizare a dorinței lor de a li se
recunoaște un statut internațional (ca protecție) și, prin urmare, o posibilă exercitare a dreptului la autodeterminare.
Minoritățile sunt entități dificil de definit. Au existat mai multe încercări de definire a
minorităților în cadrul O.N.U., dar care nu au cunoscut o consacrare convențională. De exemplu, în anul 1992, într-o lucrare a O.N.U., minoritatea este definită ca un grup național, etnic, religios sau lingvistic deosebit de alte grupuri din interiorul unui stat suveran. Cel puțin două elemente ar fi necesare pentru determinarea minorității: sentimentul de identitate proprie în cadrul unui grup mai mare, prin elemente culturale, și legătura cu un teritoriu determinat (teritoriul statului în care există). Prin urmare, minoritățile nu trebuie confundate nici cu fenomenul migrării, nici cu cel al diasporei.
În funcție de sentimentul lor identitar, există mai multe categorii de minorități: unele doar
cu revendicări de limbă și educație, altele cu revendicări regionaliste (de autonomie mai mult sau mai puțin accentuată în cadrul statului), altele care doresc o protecție internațională în sensul recunoașterii unui drept colectiv la autodeterminare.
Este evident că legăturile dintre minoritățile naționale și națiune sunt com plexe, deseori
contradictorii, dar o minoritate nu este ea însăși o națiune prin care să-și revendice dreptul de a se constitui ca stat, pentru că, altfel, națiunea s-ar multiplica ea însăși, ceea ce pare neverosimil.
Statele multinaționale sunt state care reunesc în cadrul lor mai multe grupuri naționale distinc-
te, în forma lor istorică – imperiile – au cunoscut acțiunea dizol vantă a principiului naționalităților. Astăzi, ele sunt realizate prin asociere volun tară, mai ales prin federalizare. Soluția nu este perfectă, pentru că uneori a fost utilizată pentru dominație (de exemplu, U.R.S.S.) și, ca și statele naționale, statele multinaționale se pot confrunta cu problema minorităților (de exemplu, Anglia, Canada sau Belgia). De asemenea, federalizarea nu înseamnă automat multinațional; sunt state
federale care nu sunt multinaționale, precum Germania sau SUA, și state multinaționale care nu sunt federale, precum Anglia.
369 Scăunaș Stelian, Drept internațional public, București 2002, p. 126.
DIP_3.indd 181 DIP_3.indd 181 10/13/2009 11:28:35 10/13/2009 11:28:35

Drept Internațional public 182
Statele fără națiuni sunt cele care nu s-au format pe o bază națională preexistentă, ci printr-un
proces asemănător modelului francez. Sunt statele care au apărut ca urmare a decolonizării (mai ales) și persistă în căutarea soluțiilor de formare a unei națiuni (unele au reușit, de exemplu, în America Latină, dar și aici exi stă minoritățile amerindiene).
Națiunile fără state corespund istoric dominației exercitate în cadrul imperiilor. Astăzi, situațiile
sunt din ce în ce mai puține. De exemplu, kurzii, separați între mai multe state (Turcia, Iran, Irak, Siria), pot fi caracterizați ca având un sentiment național. Deși li s-a promis prin Tratatul de la Sevre, din anul 1920, un teritoriu propriu și dreptul de a se constitui ca stat, kurzii rămân astăzi un ansamblu de minorități care reclamă o identitate comună.
Populația statelor, din perspectiva abordărilor de mai sus, rămâne o problemă a dreptului
internațional public (care nu este doar una tradițională), din perspec tiva idealului pacificării
societății internaționale, a stabilității și echilibrului în relațiile dintre state ca principale subiecte ale dreptului internațional.
Reglementările de drept internațional public privind populația statelor urmăresc crearea
unui cadru juridic internațional adecvat pentru garantarea anumitor drepturi acestor entități. Totodată prin aceste reglementări iau naștere și unele obligații pe seama statelor în domeniul respectiv.
Atât statele cât și organizațiile internaționale au adoptat numeroase acte internaționale cu
privire la protecția internațională a drepturilor un or grupuri sociale etnice, naționale și religioase,
cât și a drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Colaborarea statelor în acest domeniu a condus la apariția unor reglementări de drept
internațional privind regimul juridic al persoanelor fără cetățenie, al persoanelor cu dublă cetățenie, persoanelor refugiate sau strămutate, precum și în domeniul statutului străinilor. De asemenea, dreptul internațional cuprinde principii și norme referitoare la expulzarea unor per-soane, extrădarea lor și în materia dreptului de azil.
Populația unui stat cuprinde în primul rând cetățenii statului, numiți și resortisanți, precum
și celelalte persoane aflate pe teritoriul său și sub jurisdicția sa.
Regula generală în materia populației statelor ar fi că statul își exercită jurisdicția asupra
tuturor oamenilor aflați pe teritoriul său. De la această regulă după cum am menționat supra fac
excepție diplomații, personalul consular al statelor străine precum și funcționarii internaționali care se bucură de un statut special internațional. Datorită acestui statut, persoanele în cauză sunt scoase de sub jurisdicția statului pe a cărui teritoriu beneficiază de statutul respectiv.
Cetățenia este supusă în principiu unui regim de reglementare internă, statele având o
competență exclusivă în a stabili în cadrul legislației proprii atât modurile de dobândire și de pier-dere a cetățeniei, cât și toate drepturile și obligațiile care decurg din legătura politică și juridică a apartenenței la un stat. De regulă, numai cetățenii unui stat se bucură de drepturile politice și pot avea acces la funcțiile publice, civile sau militare.
370
Dreptul internațional nu limitează libertatea statelor de a stabili prin legislația internă regi-
mul juridic al propriilor cetățeni, dar poate determina condițiile în care regimul juridic stabilit este opozabil altor state.
Dacă celelalte state nu pot nega dreptul exclusiv de reglementare al unui stat anume, ele
pot, însă, să nu recunoască sau să nu accepte consecințele pe care regimul astfel stabilit le-ar avea în plan internațional, în cazul în care sunt încălcate principii generale sau norme de drept
internațional. Astfel, o lege de obținere a cetățeniei bazată pe criterii de discriminare rasială,
370 Crețu Vasile, Drept internațional public, București 2001, p. 69
DIP_3.indd 182 DIP_3.indd 182 10/13/2009 11:28:36 10/13/2009 11:28:36

183 Capitolul VIII. POPULAȚIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
religioasă sau politică, ori prin încălcarea unor drepturi fundamentale ale omului, va putea fi
considerată ilicită din punct de vedere al regulilor de drept internațional și neopozabilă altor state,
după cum acordarea în mod abuziv a cetățeniei de complezență, fictivă, unor indivizi care nu au o legătură efectivă cu statul respectiv, este considerată, potrivit unei hotărâri a Curții Internaționale de Justiție din 1955 dată într-o speță celebră (Cazul Nottebohm) ca încălcând un principiu fun-damental în materie de cetățenie (efectivitatea).
371
Astfel, cetățenii unei țări sînt persoane legate printr-un raport juridic de statul pe teritoriul căruia
trăiesc, sau din care sînt originari. Ea nu este o simplă legătură politică sau juridică între individ și colectivitatea politicește organizată, ci este o integrare angajată în sânul acestei colecti vități.
Cetățenia implică o legătură de loialitate, determinată în cea mai mare măsură prin afinitate
etnică, religioasă, culturală a tuturor indivizi lor care alcătuiesc o anumită națiune. Așa cum se cunoaște, pe parcursul evoluției istorice, indivizi aparținând unui anumit grup etnic s-au aso-ciat, de cele mai multe ori, în state naționale, în care majoritatea etnică covârșitoare aparține gru-
pului respectiv. Nu este mai puțin adevărat, pe de altă parte, că în condițiile atât de complexe ale dezvoltării istorice, pe teritoriul unor state s-au stabilit, în decursul timpului, datorită unor cauze dintre cele mai variate (războaie, transferuri de populații, deplasări, co lonizări etc.) și per-soane aparținând unor naționalități, altele decât națiu nea dominantă (majoritară). În condițiile societății moderne este însă normal ca nici un stat să nu facă discriminări între cetățenii săi pe motive de naționalitate. Membrii grupului majoritar și cei aparținând grupurilor minoritare tre-buie să trăiască în condiții de deplină egalitate și respect, interzicându-se posibilitatea unor jigniri la adresa demnității unor oameni în rațiunea originii sau a religiei, ca și orice fel de discriminări
sau manifestări de șovinism sau rasism, străine spiritului democrației. Noțiu nea de “cetățenie” este
aplicabilă tuturor cetățenilor țării, pe care un stat are obligația, indiferent de originea lor etnică,
să îi ocrotească în egală măsură, să-i protejeze și să le asigure un anumit număr de drepturi. “Cetățenia”’ nu se confundă cu “naționalitatea”’, aceasta din urmă indicând apartenența unei per-
soane la grupul național. Ea este relevantă în ceea ce privește statistica, problemele demografice etc., dar nu poate avea nici o relevanță pe planul dreptului, unde “cetățenii” , indiferent cărui grup ar
aparține, trebuie să se bucure de aceleași drepturi.
Spre deosebire de cetățeni, pe teritoriul unui stat pot locui -vremel nic sau pentru perioade
mai îndelungate – persoane având cetățenia unor state străine, sau persoane ce n-au nici un fel de
cetățenie. Standardele internaționale impun ca și acestor categorii să li se asigure anumite drep-
turi, general recunoscute prin convențiile internaționale, în nici un stat, străinii sau apatrizii nu se
bucură de absolut aceleași drepturi cu cetățenii. De pildă, drepturile politice sînt recunoscute prin
excelență numai persoanelor care au cetățenia țării respective. Străinii pot fi anga jați în anumite servicii, pot desfășura activități economice, dar nu pot ocupa posturi ministeriale sau funcții de răspundere cu caracter militar, de securitate na țională etc. În unele sisteme juridice, străinilor le
este limitată posibilitatea de a dobândi proprietăți imobiliare, tocmai spre a se evita subordonarea economiei unei țări unor interese străine etc.
Astfel, făcând o analiză a celor expuse, putem spune că fiecare persoană are, din punct de
vedere legal, anumite datorii față de un anumit stat și totodată dreptul de a fi protejat de către stat. Un dublu statut este dobândit de fiecare in divid începând de la naștere: pe de o parte, este
statutul politic, adică acela în virtutea căruia pers oana, individul, devine subiect al unei anumite
țări și statutul civil, pe de altă parte, care-i conferă anumite drepturi și-i impune anumite obligații ca cetățean. Statutul politic este determinat de cetățenie.
371 Crețu Vasile, op. cit ., p. 70.
DIP_3.indd 183 DIP_3.indd 183 10/13/2009 11:28:36 10/13/2009 11:28:36

Drept Internațional public 184
Este unanim acceptată ideea că cetățenia aparține dreptului intern al fiecărui stat dar, în
același timp este un concept de drept internațio nal. Determinând cetățenia unei persoane nu
înseamnă doar a distinge care sunt naționalii , ci și care sunt non-naționalii. Așadar, acest lu-
cru implică stabilirea statutului internațional al non-naționalilor pe de o parte, și competența cu
privire la subiectele comunității internaționale a autorităților guvernamentale străine, înțelesul conceptului de naționalitate putând fi desprins din dreptul intern.
372
Dacă naționalii unui stat sunt persoanele al căror statut este deplin, în conformitate cu drep-
turile și obligațiile ce decurg din raporturile de cetățenie, non-naționalii, adică străinii, cetățeni
ai altui stat (altor state), beneficiază de un statut juridic stabilit de legislația internă, cât și de convențiile internaționale, încheiate pe bază de reci procitate, statut care, ca regulă, este inferior
celui de cetățean. De asemenea, pe lângă străini, în categoria non-naționalilor se includ și persoa-nele care nu au cetățenia altui stat, de fapt nu au nici o cetățenie, adică apatrizii, dar și persoanele care posedă două cetățenii.
Astfel, din punct de vedere al statutului lor juridic persoanele aflate pe teritoriul unui stat se
împart în următoarele categorii:
1. cetățenii, naționalii sau resortisanții săi. Față de această categorie de persoane statul
își exercită jurisdicția sa deplină, precum și protecția sa diplomatică, atunci când ei se află în străinătate;
2. străinii, persoanele care au cetățenia altor state;3. bipatrizii sau pluripatrizii, persoanele care au cetățenia a două sau mai multe state;4. apatrizii, persoanele nu au cetățenia nici unui stat;5. refugiați sau persoane strămutate, persoane care aparțin unor minorități etnice, religioase
sau lingvistice și care sunt cetățeni ai statului respectiv, dar care beneficiază de o anumită protecție internațională referitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Statutul juridic al populației unui stat este stabilit prin excelență prin legislația sa națională,
în virtutea suveranității sale. Însă, în reglementarea statutului în acest domeniu statul va ținut să respecte dreptul internațional și dispozițiile tratatelor internaționale prin care sunt reglementate drepturile omului, la care statul este parte contractantă.
§ 2. Cetățenia în dreptul interna țional
Problema cetățeniei persoanelor ilustrează perfect ambiguitatea situației lor juridice în drep-
tul internațional, soluțiile care sunt aduse traduc o dublă preocupare. Mai întîi, a permite unei colectivități politice, Statului, de a domina, tempera compoziția populației sale și de a-și extinde competența sa personală. Dar, de asemenea, de a re cunoaște fiecărui individ o anumită libertate de
alegere, pentru a evita atingerile care pot fi aduse ireversibilității drepturilor sale fundamentale.
Cetățenia reprezintă legătura specifică dintre o persoană și un stat determinat, concretizată
în plenitudinea drepturilor și obligațiilor persoanei în raport cu statul său. Problemele cetățeniei țin de competența exclusivă a fiecărui stat, care st abilește prin legislația sa internă modalitățile
de pierdere, schimbare, dobândire, drepturile, obligațiile cetățeanului etc., luând în considerație eventualele obligații ce le revin.
O încercare de definire a cetățeniei cu o valoare doctrinară de drept internațional a fost
efectuată de CIJ în cazul Nottebhom, dată în anul 1955, care preciza că prin cetățenie (naționalitate)
372 Ciucă Aurora, Drept internațional public, Iași 2000, p.126.
DIP_3.indd 184 DIP_3.indd 184 10/13/2009 11:28:37 10/13/2009 11:28:37

185 Capitolul VIII. POPULAȚIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
se înțelege legătura juridică între o persoană și statul ei, pe baza unui fapt social de atașare, de
solidaritate efectivă, de existență, interese și sentimente, care presupune drepturi și obligații reci-proce (acest caz desemnează un diferend dintre Guatemala și Liechtenstein, supus spre reglemen-tare CIJ cu privire la confiscarea averii cetățeanului german Nottebhom de către Guatemala. În 1905 acesta se stabilește în Guatemala păstrând re lațiile de familie și de afaceri cu Germania. În
1939 el obține cetățenia Liechtensteinului. După război în 1949 Guatemala confiscă averea aces-tuia, susținând că el era cetățean german la data când Guatemala se afla în război cu Germania. În 1955 Liechtenstein cere CIJ restituirea averii lui Nottebhom și reparația prejudiciului pentru măsurile luate de Guatemala. Însă, prin decizia sa din 1955 CIJ respinge cererea, considerând că Nottebhom nu era suficient legat și efectiv de Liechtenstein pentru ca această situație să producă efecte în dreptul internațional public și să i se acorde protecție diplomatică, ceea ce înseamnă că principiul efectivității este esențial în definirea cetățeniei).
Cu alte cuvinte, cetățenia reprezintă legătura politică și juridică perma nentă dintre o
persoană fizică și un anumit stat. Ea exprimă totalitatea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre o persoană și statul al cărei cetățean este. Cetățenia este deci o legătură juridică specială păstrată și prelungită oriunde s-ar găsi persoana în cauză: în statul de origine, în alt stat, pe mare, în aer sau în spațiul cosmic.
373
În lumina noțiunii de cetățenie, putem defini cetățenii, sau resortisanții (cetățeanul este un
membru al statului considerat din punct de vedere al obli gațiilor și drepturilor sale civile și po-litice, și deseori, în dreptul internațional public, se utilizează noțiunea de naționalitate, respectiv național sau resortisant, pentru a desemna această situație juridică), ca fiind acea categorie de persoane a căror legătură juridică cu un stat exprimă apartenența persoanei la respectivul stat caracterizată, pe de o parte, prin plenitudinea drepturilor și obligațiilor garantate sau impuse de constitu ția și legile acelui stat și, pe de altă parte, prin caracterul său de permanență, în princi-piu, statul are competența exclusivă în edictarea legilor și regle mentărilor privind cetățenia, în ordinea internațională numai statului, ca subiect primar de drept internațional, i se recunoaște o asemenea competență. Acest principiu, confirmat de dreptul cutumiar internațional, este larg materializat în practica internațională, atât convențională cât și jurisdicțională.
374
Cetățenia este deci, în exclusivitate, o ches tiune de drept intern. Statul determină, de sine
stătător, criteriile și modalitățile de obținere sau pierdere a cetățeniei sale, precum și drepturile și obligațiile ce revin cetățenilor săi în baza acestei ca lități. Dreptul internațional public privește
cetățenia doar din perspectiva raporturilor internaționale sub incidența cărora ar fi persoana în cauză. Astfel, instrumentele juridice internaționale actuale pornesc de la regula potrivit căreia fie-care om are dreptul la o cetățenie, ca un drept fundamental al său, fără de care persoana ar fi lipsită de protecția statului și de exercițiul unor drepturi și libertăți proprii numai cetățeanului.
375
Declarația Universală a Drepturilor Omului, din 10 decembrie 1948 prevede: „Orice om are
dreptul la o cetățenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia” . Pactul internațional din 1966 stabilește are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea sa juridică și că orice copil are dreptul de a dobândi o cetățenie. În egală măsură Convenția asupra cetățeniei femeii căsăto rite din anul 1955 stabilește reguli potrivit
cărora încheierea și desfacerea căsătoriei între resortisanți și străini sau schimbarea cetățeniei soțului nu poate avea efect ipso facto asupra cetățeniei soției, dar nici dobândirea sau renunțarea
373 Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Drept internațional contemporan, București
2000, p.74.
374 Barbalet J.M., Cetățenia, București 2001, p.25.
375 Scăunaș Stelian, p.138.
DIP_3.indd 185 DIP_3.indd 185 10/13/2009 11:28:38 10/13/2009 11:28:38

Drept Internațional public 186
la cetățenie de către soț nu poate împiedica soția să-și păstreze cetățenia sa. Iar Convenția asupra
drepturilor copilului din anul 1989 stabilește că, imediat după nașterea sa, copilul este înregistrat și are de la această dată dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetățenie.
Dincolo de faptul că dreptul internațional public actual consideră dreptul la o cetățenie ca
drept fundamental al omului, cetățenia este obiect al reglementărilor internaționale și atunci când o persoană se află în străinătate, ori în spații care nu sunt supuse jurisdicției statelor, sau atunci când au loc transferuri de populații sau teritorii dintr-un stat în altul, în cazul deplasării unei populații, membrii acesteia dobândesc cetățeni a statului primitor. Dacă au loc transferuri
de teritorii, persoanele au un drept de opțiune între cetățenia statului care a cedat teritoriul sau a statului care l-a primit.
Dreptul internațional public este interesat și de situațiile mai delicate care apar în legătură cu
cetățenia. Este vorba de împrejurările în care o persoană, fie are două sau mai multe cetățenii (bi-patridie sau pluricetățenie), fie este lipsită de cetățenie (apatridie). Ambele situații presupun un statut juridic al persoanei care duce la complicații în raporturile dintre state și acea persoană, mo-tiv pentru care în dreptul internațional public s-au adoptat o serie de reglementări pentru evita rea acestora.
376 La acestea putem adăuga preocupările de reglementare a statu tului unor persoane
care se găsesc în împrejurări deosebite, precum străinii, refugiații, persoanele migrante etc.
Deci, principial, dreptul internațional nu limitează libertatea statului în a acorda sau refuza
cetățenia sa, sau în a-i stabili conținutul juridic, dar poate deter mina condițiile opozabilității cetățeniei sale altor state. Dacă alte state, subiecte de drept internațional, nu pot contesta unui alt subiect de drept internațional dreptul de a st abili legi și reguli proprii privind cetățenia, ele
nu sunt însă obligate de a recunoaște și accepta consecințele unor asemenea reguli.
377 Așadar,
nu se contestă competența normativă a unui stat în materie de cetățenie dar pot fi respinse efec-tele exercitării acesteia, în cazul în care sunt nesocotite principii generale sau norme de drept internațional, în acest sens s-a pronunțat Curtea Internațională de Justiție care, confruntată cu o situație de dublă cetățenie în cazul Nottebohm, a formulat criteriul efectivității cetățeniei în următorii termeni:
378
“Un stat nu poate pretinde ca regulile astfel stabilite de el să fie recunoscute de un alt stat,
decât dacă acestea sunt conforme cu scopul general de a face să concorde legătura juridică a cetățeniei cu legătură efectivă a individului cu statul respectiv” .
379
Dreptul internațional refuză astfel orice opozabilitate cetățeniilor de complezență, fictive,
acordate abuziv de unele state unor indivizi care nu le sunt efectiv și afectiv atașați, în același timp,
o legislație de obținere a cetățeniei care ar putea fi bazată pe criterii rasiale, religioase sau politice
va fi considerată ilicită din punct de vedere al regu lilor de drept internațional privind drepturile
omului și, în consecință, nu ar putea fi opozabilă altor state.
Astfel, majoritatea populației din cele mai multe state o reprezintă cetățenii proprii, în mod
obișnuit prin cetățenie se înțelege legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un stat, legătură care generează “drepturi și obligații reciproce între stat și persoană. Iar statul, ținând “cont de obligațiunile sale internaționale, determină cercul de drepturi de care se bucură cetățenii săi și obligațiunile la care sunt ținuți aceștia în raport cu statutul lor național. Totodată, statul are atât obligațiuni, cât și drepturi în privința propriilor săi cetățeni.
380
376 Scăunaș Stelian, p.139
377 Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Jura Cristian, Drept internațional public, București 2000, p.149
378 Barbalet J.M, p.47
379 Hotărârea Curții Internaționale de Justiție în cazul Nottebohm, I.C.J. Reports, 1955, p. 23
380 Balan Oleg, Serbenco Eduard, Drept internațional public, vol.I, Chișinău, p.213
DIP_3.indd 186 DIP_3.indd 186 10/13/2009 11:28:39 10/13/2009 11:28:39

187 Capitolul VIII. POPULAȚIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
Legătura dintre stat și cetățean este stabilă în timp și spațiu. Aceasta înseamnă că ea nu poate
fi întreruptă o dată cu scurgerea unei anumite perioade de timp sau în caz de aflare a cetățeanului pe teritoriul unui stat străin, pe mare, în aer sau în cosmos. Potrivit art. 3 alin. 2 din Legea cetățeniei Republicii Moldova nr. 1024-XIV din 2 iunie 2000: “Cetățenia Republicii Moldova este păstrată atât pe teritoriul Republicii Moldova, cit și în alte state, precum și în spațiul în care nu se exercită suveranitatea nici a unui stat” .
Problemele cetățeniei, inclusiv dobândirea și pierderea ei, se reglementează, în princi-
pal, prin legislația națională a statelor, desigur cu luarea în considerare a eventualelor obligații internaționale care le revin. Deoarece în acest domeniu fiecare stat acționează de sine stătător, sunt inevitabile conflicte între actele legislative cu privire la cetățenie ale diferitelor state. Aceste conflicte ar putea da naștere la neînțelegeri și diferende cu caracter internațional. Pentru lichida-rea unor asemenea situații sau pentru prevenirea lor, statele procedează la încheierea de tratate internaționale, adică la crearea unor norme respective de drept internațional.
Fiecare stat este liber, sub rezerva respectării reglementărilor internaționale să definească
criteriile de dobândire a cetățeniei cu titlu origin ar, sau pe calea naturalizării. Opțiunile imple-
mentate în practică variază în funcție de particular itățile demografice și politice ale statelor; nu
e de mirare să remarcăm o foarte mare diversitate de soluții și adesea chiar variații sensibile de timp pentru unul și același stat.
Într-o manieră generală, statele utilizează separat, sau în combinație criteriul sângelui „ ius
sangvinis ” , determinat prin cetățenia părinților, și cel al locului nașterii „ ius soli ” , făcând abstracție
de la cetățenia părinților. Naturalizarea rezultă cel mai frecvent din mariajul individului cu un național, sau din șederea sa prelungită pe teritoriul unui alt stat decât cel de origine. Această procedură va cere, în princ ipiu, o manifestare a voinței exprese a interesatului, c ăci este vorba de
o posibilitate oferită străinului, și nu o obligație care î-i incumbă.
Mai mult, problema cetățeniei devine obiect al unor reglementări de drept internațional și
în cazurile de transferuri de populații sau transferuri de teritorii. Dacă au loc transferuri de te-ritorii se pune problema cetățeniei persoanelor fizice care locuiesc în zona teritorială respectivă. În această situație se aplică instituția opțiunii, alegerii, adică persoanele au dreptul de a opta între cetățenia statului care a cedat teritoriul sau a statului care l-a primit. În cazul deplasării unei populații, ca regulă membrii acesteia dobândesc cetățenia statului primitor. Astfel, în mod excepțional, individul poate vedea în dreptul de opțiune, garantat convențional sau stabilit unila-teral, o relativă libertate de alegere în fața presiunilor statelor.
Însă opțiunea nu întotdeauna reprezintă un mijloc de dobândire a cetățeniei. De exemplu,
posibilitatea opțiunii este prevăzută în convențiile cu privire la dubla cetățenie. Dacă cetățeanul unui stat deține în același timp și o cetățenie străină, acestuia i se poate acorda dreptul de a alege una din ele, renunțând astfel la cea de-a doua. În acest caz, el nu dobândește cetățenie, deoarece
opțiunea atrage după sine pierderea uneia din cetățenii. Totodată, în alte cazuri, opțiunea servește drept mijloc independent de dobândire a cetățeniei. Un astfel de rol ea 1-a jucat, spre exem-plu, în conformitate cu acordul sovieto-polonez privind repatrierea din 25 martie 1957, potrivit condițiilor căruia repatrianții din URSS și Republica Populară Polonia din momentul trecerii frontierei de stat sovieto-poloneze pierdeau cetățenia URSS și o dobândeau pe cea a Republicii Populare Polonia și invers.
381
Însă, ceea ce statele sunt libere să facă, ele sunt libere să rezilieze. Retragerea „pierderea
cetățeniei” , reprezintă în egală măsură o competență a statelor.
381 Balan Oleg, Eduard Serbenco, p.217
DIP_3.indd 187 DIP_3.indd 187 10/13/2009 11:28:39 10/13/2009 11:28:39

Drept Internațional public 188
Problemele pierderii cetățeniei sunt reglementate ca regulă de legislația națională a statelor,
însă anumite dispoziții referitoare la acest subiect sunt oglindite în tratate bilaterale.
Astfel, și pierderea cetățeniei poate avea loc în mai multe moduri:- renunțarea la cetățenie, este voluntară și se efectuează la cerere potrivit unei proceduri
prevăzute în legislația internă;
– retragerea
382 cetățeniei, având caracter de sancțiune, în general statele stabilesc în legislația
lor națională regula potrivit căreia cetățenia dobândită ca efect al nașterii nu poate fi retrasă. Re-tragerea se realizează la inițiativa autorităților statelor și ca regulă în privința persoanelor care au comis fapte grave împotriva statului de origine sau au dobândit-o în mod fraudulos;
– dobândirea altei cetățenii, dacă aceasta este condiționată de renunțarea la cetățenia
anterioară, ne îndeplinirea unui act obligatoriu, va fi, de pildă, refuzul de a reveni în țară pentru serviciul militar.
383 Retragerea apare tot ca o sancțiune, dar intervine automat, fără vre-un act
juridic al unei autorități interne.
Potrivit Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948, nimeni nu poate fi privat în
mod arbitrar de cetățenia sa. Pentru a limita cazurile de retragere a cetățeniei, Convenția privind reducerea cazurilor de apatridie din 1961 prevede drept motive de retragere, care nu sunt conside-rate arbitrare: prestarea jurământului de credință față de un alt stat; repudierea, sau dovada dorinței de a repudia fidelitatea față de statul său; efectuarea de servicii față de un alt stat, mai cu seamă în domeniul spionajului; o conduită care provoacă prejudicii grave intereselor vitale ale statului.
§ 3. Conflicte de cet ățenie
Un individ poate intra în posesia a mai multe cetățenii, sau poate fi lipsit de orice cetățenie
prin jocul combinat al regulilor naționale în materie, în absența oricărei violări de drept – vor-bim, astfel de conflicte de cetățenie. Ambele aceste situații presupun un statut juridic al persoanei care duce la complicații în raporturile dintre state și acea persoană, motiv pentru care în dreptul internațional au fost adoptate o serie de reglementări în vederea evitării acestor situații.
Un conflict de cetățenie pozitiv dă naștere pluricetățeniei, ilustrarea cea mai frecventă o
constituie dubla cetățenie. Ipoteză frecventă, în particular, datorită faptului că numeroase legislații naționale prevăd dreptul soției de a dobândi cetățenia soțului, în timp ce alte legislații autorizează dreptul de a conserva cetățenia de origine în urma căsătoriei cu un străin, sau întrucât anu-mite legislații nu dispun pierderea cetățeniei de origine pentru resortisanții care dobândesc o altă cetățenie prin naturalizare. Conflictele pozitive de cetățenie pot fi reglementate de către judecător sau arbitru, dând preferință cetățeniei celei mai reale; testul cel mai frecvent utilizat rămâne a fi domiciliul sau reședința obișnuită. Cazurile de bipatridie sunt de natură să creeze complicații în relațiile dintre state. Bipatridia a generat unele complicații în privința exercitării drepturilor și obligațiilor persoanei în cauză, în raport cu unul sau altul din statele al căror cetățean este. În cazul protecției diplomatice se ridică problema de a ști care din cele două state o exercită; încercându-se identificarea așa numitei „cetățenii dominante” , idee respinsă, ca urmare a consecințelor pe care le-ar avea punerea ei în practică. De aceea, s-a încercat reglementarea cazurilor de conflicte ale legilor asupra cetățeniei; s-a încercat încheierea unor convenții cu caracter multilateral, dar fără rezultate, datorită ciocnirii de interese între țările de emigrație și cele de imigrație. S-au încheiat
382 A. Bonneau, Le retrait de la nationalite en droit des gens, Revue generale de droit international public, 1948, p.50.
383 N.A. Maryan Green, International Law, London 1987, p.110
DIP_3.indd 188 DIP_3.indd 188 10/13/2009 11:28:40 10/13/2009 11:28:40

189 Capitolul VIII. POPULAȚIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
o serie de convenții bilaterale, prin care se stabilesc unele norme privind evitarea dublei cetățenii.
Asemenea convenții sunt repuse în discuție și as tăzi, întrucât fiecare stat este preocupat să-și
apropie emigrația din afară. Comisia de drept intern ațional al ONU a dezbătut două proiecte de
convenții pentru restrângerea și eliminarea dublei cetățenii, dar nu a fost posibilă ajungerea la un acord, datorită punctelor de vedere divergente și în special, intereselor diferite implicate.
Conflictul negativ de cetățenie rezultă din contradicți ile existente în legislațiile naționale care
nu permit unui individ să intre în sfera de aplicare a unei dintre ele: este vorba în acest caz de „apa-tridie instituțională” , a nu se confunda cu situația de apatridie, rezultată din retragerea cetățeniei de origine, neurmată imediat de o naturalizare (apatridie „conjunctuală” , adesea datorată voinței interesaților, de pildă refugiații politici care nu vor să recunoască retragerea cetățeniei lor de către statul de origine).
384
Prin urmare, obiectivul esențial este de a reduce la maximum cazurile de apatridie, printr-
o consacrare mai fermă a dreptului individului la o cetățenie. Principalul element al dreptului pozitiv, este constituit, afară de câteva convenții bilaterale din Convenția referitoare la statutul apatrizilor din 1954 și Convenția de la New Y ork asupra reducerii cazurilor de apatridie din 1961. Acest text prevede că orice stat parte contractantă, pe de o parte, este obligat să atribuie cetățenia sa oricărui individ născut pe teritoriul său, iar pe de altă parte, obligația de a nu lipsi persoanele de cetățenia lor, dacă prin aceasta ele devin apatrizi. Convenția de la New Y ork intră în vigoare tocmai în anul 1975, datorită reticențelor aprige ale statelor de pierdere a competențelor în acest domeniu. Convențiile respective au prevăzut crearea unui tribunal al ONU pentru judecarea conflictelor de cetățenie, prevederi ce denotă faptul angajării unui număr mic de țări care au aderat la ele.
Republica Moldova nu este parte la nici una dintre aceste două Convenții. Cu toate acestea,
Republica Moldova în 30 noiembrie 1999 devine parte la Convenția Consiliului Europei cu pri-vire la cetățenie din 1997 și la 30 decembrie 2007, devinite parte contractantă la o altă Convenție a Consiliului Europei cu privire la combaterea apatridiei în raporturile de succesiune ale statelor din 2006.
O situație deosebită o au cetățenii statelor membre ale uniunii Europene, care au și cetățenia
UE. Aceasta nu reprezintă o situație clasică de bipatridie și nu este supusă restricțiilor consacrate de dreptul internațional. Conceptul de cetățenie europeană se înscrie în tratatul asupra Uniunii Europene, în dreptul primar al UE și vine să umple vidul la compartimentul drepturilor funda-mentale ale cetățenilor UE, printr-o serie de tendințe, care deși limitate pentru moment nu pot fi neglijate.
În termenii art.17 TCE „este cetățean al UE orice persoană având cetățenia unui stat mem-
bru” . Această recunoaștere se caracterizează printr-un particularism necesar de evocat.
1. dacă cetățenia unui stat membru este singurul criteriu suficient recunoașterii acestei noi
calități, statele rămân în schimb stăpâni pe criteriile de dobândire a calității de cetățean al statului;
2. cetățenia Uniunii se completează cu cetățenia etatică, ea se suprapune, însă nu o înlocuește
(art. 17 TCE).
Cetățenia UE încorporează în sine și alte prerogative cum ar fi dreptul la libera circulație
și dreptul de ședere, sau dreptul de protecție diplomatică din partea tuturor membrilor Uniu-nii. Sub unghiul strict al drepturilor de participare, afirmarea statutului de cetățean al Uniunii cunoaște o dublă realizare. În primul rînd este recunoscut dreptul de vot activ și pasiv (electorat și eligiblitate) la alegerea Parlamentului european și alegerile municipale în orice stat membru de reședință, și aceasta are loc în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat; și în al doilea rînd a
384 Patrick Dailler, Allain Pellet, p.492.
DIP_3.indd 189 DIP_3.indd 189 10/13/2009 11:28:40 10/13/2009 11:28:40

Drept Internațional public 190
fost afirmat dreptul de petiție în fața Parlamentului European și dreptul de recurs la un mediator
european competent să examineze cazuri de proast ă administrare imputabile instituțiilor și or-
ganelor comunitare.
Prin urmare, cetățenia Uniunii europene nu se substituie cetățeniei pe care resortisanții celor
27 state membre o conservează integral, dar se completează la cetățenia de origine.
§ 4. Condi ția juridic ă a străinului
Reglementarea regimului juridic al străinilor, a condițiilor de intrare, ședere și ieșire a consti-
tuit o preocupare constantă a statelor lumii, încă de la apariția primelor tratate internaționale.
Potrivit Dicționarului politic, ” străinul este privit in sensul larg al termenului (cel de persoană
fizică), el fiind definit ca: orice individ ce nu posedă naționalitatea statului in care se găsește. Această definiție condiționează caracterul de extraneitate al persoanei in funcție de teritoriul pe care se află, precum și de criteriul cetățeniei pe care o deține respectiva persoană” .
385
Examinând legislațiile naționale ale diferitelor sta te, ajungem la concluzia că nu a fost dată o
definiție general acceptată noțiunii de străin.
Ordonanța franceză nr. 45-2658 din 2 noiembrie 1945 precizează în art.1 că sunt considerați
străini, în înțelesul ordonanței toate persoanele care nu au naționalitatea franceză, fie că au naționalitate străină, fie că n-au nici o naționalitate. În Grecia, potrivit Legii nr. 1975/1991 pri-vind regimul juridic al străinilor prin străin se înțelege orice persoană care nu are cetățenia greacă sau persoană fără cetățenie. Art. 2 din legea străinilor din Polonia, din 13 ianuarie 2003 definiția noțiunii de străin ca fiind orice persoană care nu are cetățenia poloneză.
Legea cu privire la regimul juridic al cetățenilor străini și al apatrizilor, art. 1 prevede că
„se consideră cetățean străin persoana care nu are cetățenia Republicii Moldova, dar are dova-da apartenenței sale la un alt stat” .
386 Sunt străini potrivit proiectului legii cu privire la regimul
străinilor, art.3 lit. a) – persoanele care nu dețin cetățenia RM fie că sunt apatrizi.
Pentru prima dată o definiție comună a noțiunii de străin o întâlnim în Dreptul Uniunii Eu-
ropene. Statele Europene membre ale Acordului Shengen din 14 iunie 1985 au convenit în art.1 al Convenției de aplicare a Acordului Shengen, semnat la 19 iunie 1990 că prin străin se înțelege orice persoană, alta decât cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene.
Astfel, străinul care se găsește la un moment dat pe teritoriul unui stat poate avea statutul de
apatrid, refugiat sau persoană străină. Însă, noțiunea de străin poate fi pusă mai bine în evidență raportând-o la cea de cetățean, aceasta fiind persoana care beneficiază de cetățenie. Faptul că o persoană nu are cetățenia unui stat este considerat ca probă a situației sale de străin.
Spre deosebire de străin ca persoană fizică, legislațiile statelor cunosc ca subiect de drept și
străinul persoană juridică (elementul de extraneitate fiind dat în acest caz de existența sediului în alt stat, precum și de altă naționalitate).
Intr-o opinie, condiția juridică este privită lato sensu (cuprinzând toate normele specifice
aplicabile străinilor) și stricto sensu (folosită spre a delimita o altă instituție, cea a conflictului de
legi, care reglementează legea după care să se exercite drepturile și obligațiile străinului).
387
385 S. Tamaș, Dicționar politic, Instituțiile democrației și cultura civică, editura Academiei Române, București 1993.
386 Monitorul Oficial al RM nr. 20/234 din 29 decembrie 1994.
387 Virginia Marcu, Nicolae Diaconu, Regimul jur idic al străinilor în România, București 2003, pag.2.
DIP_3.indd 190 DIP_3.indd 190 10/13/2009 11:28:41 10/13/2009 11:28:41

191 Capitolul VIII. POPULAȚIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
Condiția juridică a străinului desemnează ansamblul normelor juridice ce instituie drepturile
și obligațiile acestuia într-un anumit stat. Ca o regu lă generală, în majoritatea statelor lumii, intra-
rea, șederea și ieșirea străinilor fac obiectul legilor speciale privind regimul străinilor. Drepturile și
obligațiile străinului sunt prevăzute de diferite acte normative interne și înțelegeri internaționale semnate de statul de reședință. Fiecare stat reglementează intrarea, șederea și ieșirea străinilor de pe teritoriul său într-un mod uniform, indiferent dacă este vorba de un stat federal sau unitar. În privința volumului de drepturi și obligații ale statului pe perioada șederii pot apărea diferențe, în funcție de reglementările locale din acel stat. Astfel, în Marea Britanie, stat unitar există diferențe între legile din Anglia, Scoția și Irlanda de Nord; sau în SUA – există diferențe între drepturile și obligațiile acordate străinilor prin legi le Statelor din California sau din Texas.
§ 5. Principiile regimului juridic al str ăinilor.
În practica și teoria dreptului internațional se întâlnesc 4 forme principale ale condiției juri-
dice a străinului.
1. regimul național – potrivit acestui princ ipiu, stră inii, în condițiile legii dispun de drep-
turi civile și fundamentale, extrem de rar și de drepturi politice. Regimul național este stabilit și străinilor din țara noastră (art.19 din Constituția RM). În practică, sunt extrem de rare cazurile
când străinilor li se acordă totalitatea drepturilor fundamentale, inclusiv drepturile politice cum este dreptul de a alege și de a fi ales. De exemplu, în Columbia, cetățenii spanioli au dreptul de a se prezenta la urne, însă nu au dreptul de a candida la alegerile de primar. Mai mult, progra-mul de Guvernare al Guvernului spaniol, propunându-și să faciliteze integrarea imigranților în societatea spaniolă, a prevăzut acordarea străinilor care locuiesc pe teritoriul Spaniei dreptului de vot la alegerile comunale și chiar dreptul de a ca ndida la postul de primar sau consilier local.
Întrucât, potrivit principiului reciprocității, spaniolii ar trebui să beneficieze de aceste drepturi în țările de origine ale statelor, ar putea exista un pericol de discriminare a străinilor în funcție de
țara lor de origine. Este evident, că fiind un dom eniu care ține de competența statului – cu unele
state se va putea ajunge la un acord, cu altele mai lent, iar cu unele de loc. Astfel, consecința ar fi, în asemenea situații ca străinii să fie discriminați în funcție de țările lor de origine, unii vor avea chiar dreptul de a candida, în timp ce alții nici măcar dreptul să voteze.
2. regimul special – prin care străinilor li se acordă numai acele drepturi prevăzute în mod
expres în legi interne sau tratate internaționale. De exemplu, dreptul de a intra liber într-o țară fără vize și fără pașaport; drepturile și privi legiile diplomaților străini, ale funcționarilor
internaționali.
3. regimul clauzei națiunii celei mai favorizate – este consacrat de regulă în tratate bilate-
rale. În acest regim, statul acordă străinilor aflați pe teritoriul său drepturi conferite cetățenilor
unui stat terț, considerat favorizat. Domeniile ce pot face obiectul clauzei sunt: tarife vamale, tranzit, importuri și exporturi, regimul persoanelor fizice și juridice, drepturi de autor, regimul misiunilor diplomatice și consulare etc. Potrivit altei definiții, princ ipiul cla uzei națiunii celei
mai favorizate prevede că orice facilitate acordată de un stat membru al Organizației Mondiale a Comerțului, în favoarea altui stat membru, se extinde obligatoriu tuturor statelor membre – aces-ta fiind principiul ne discriminării în comerțul internațional. De exemplu, Uniunea Europeană a încheiat cu țările terțe acorduri comerciale prin care se acordă reciproc clauza națiunii celei mai favorizate. Astfel de acorduri au fost semnate cu țările arabe exportatoare de petrol și cu cele din
DIP_3.indd 191 DIP_3.indd 191 10/13/2009 11:28:41 10/13/2009 11:28:41

Drept Internațional public 192
Pactul Andin (1984), cu China 1984, cu statele ASEAN 1980 etc. Cu Republica Moldova, Uniu-
nea Europeană a încheiat un acord ne preferențial – numit Acord de Parteneriat și Cooperare cu UE la 28 noiembrie 1994, care, până la încheierea unui nou acord cu Uniunea Europeană, astăzi reprezintă baza legală a relațiilor cu UE.
4. regimul reciprocității – reciprocitatea implică situații când străinii dispune de anumite
drepturi sub condiția ca aceste drepturi să fie acordate și cetățenilor proprii în țările cărora aparțin străinii în cauză. Reciprocitatea poate fi legislativă, diplomatică sau de facto .
5. în istorie a fost cunoscut, ca regim juridic al străinilor, cel al capitulațiilor , stabilit prin
convenții internaționale, în virtutea cărora, străinii, cetățeni ai unor mari puteri erau scoși de sub jurisdicția statului în care se aflau. Ca r egulă, litigiile acestor străini nu erau soluționate de
autoritățile locale competente, ci de către consulii străini. În esență, aceste capitulații, stabileau, în favoarea străinilor, regimuri de extrateritorial itate, de scoatere de sub jurisdicție locală, de
inviolabilitate a persoanei și bunurilor, ca avantaje speciale în materie de comerț, impozite, taxe etc. Acest regim reprezenta, de fapt, un tratament de inegalitate și o violare a independenței sta-telor. Asemenea regimuri au fost impuse de exemplu, Turciei în secolul 18, în cursul secolului 19, Chinei, Japoniei, Egiptului, Coreei. Ultimele capitulații aveau să dispară după primul război mondial.
Un regim special îl reprezintă regimul personalului diplomatic și consular. Intrarea, șederea
și ieșirea străinului, membru al personalului diplomatic și consular, a personalului tehnico-admi-nistrativ și membrii lor de familie cunoaște un regim special, la fel ca și în cazul reprezentanților
sau funcționarilor unor organizații internaționale. Principalele norme aplicabile sunt conținute în Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961 cu privire la relațiile diplomatice, Convenția de la Viena din 24 aprilie 1963 cu privire la relațiile consulare și Convenția asupra reprezentării statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu caracter de universalitate din 14 martie 1975.
De asemenea, regimul juridic al personalului diplomatic și consular este reglementat prin
statutele și protocoalele de înființare și funcționare a organizațiilor regionale și subregionale, pre-cum și înțelegerile bilaterale dintre state.
Astăzi, în majoritatea statelor lumii, regimul juridic al străinilor este parțial național, cora-
portat la proprii cetățeni, și per ansamblu unul nediscriminatoriu, coraportat cu străinii, cetățeni ai altor state.
Autorii francezi consideră că asimilare totală a unui străin cu un național în ceea ce privește
beneficiul drepturilor, prezintă riscul unor inconveniente grave: de exemplu, importul de mană de lucru străină de care are nevoie economia unui stat, nu se face simțită cu aceeași intensitate in toate sectoarele economice, străinii care intră in statul-gazdă ne fiind întotdeauna cei de care au nevoie acele sectoare deficitare in privința factorului uman.
388
Politica foarte favorabilă acordată străinilor duce la o aglomerare a unor ramuri economice
deja foarte solicitate, precum și la crearea unei concurențe suplimentare pentru naționali.389
Soluția propusă este de a efectua o selectare a străinilor veniți în statul gazdă, pentru a eli-
mina persoanele indezirabile și a canaliza imigranții către ramuri economice in care utilitatea lor poate deveni reală.
Bineînțeles, această doctrină nu este tocmai potrivită în cazul Republicii Moldova, care este o
țară de emigrație, spre deosebire de Franța, care constituie o țară de imigrație; premisele de la care pornim în aprecierea acestei opinii sunt fundamental diferite, căci nevoia Republicii Moldova de
388 V . Marcu, N.Diaconu, op.cit pag.2.
389 V . Marcu, N.Diaconu, op.cit pag.2.
DIP_3.indd 192 DIP_3.indd 192 10/13/2009 11:28:42 10/13/2009 11:28:42

193 Capitolul VIII. POPULAȚIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
mână de lucru străină în economie se reflectă pregnant in sectorul privat, unde prioritară este
atragerea investiției străine.
Autorii străini se tem că, prin crearea unei situații prea grele străinilor, li se suprimă acestora,
implicit dorința de a stabili în Franța, in condițiile în care toate statele sunt interesate să atragă mână de lucru străină, acordandu-le in acest scop un tratament destul de favorabil.
390
Creându-le străinilor un statut diferit de naționali, ei nu s-ar mai putea integra în patria de
adopție și nici asimila naționalilor, contribuind astf el la formarea unor minorități destul de stân-
jenitoare pentru autoritățile statului-gazdă.391 Ori, prin discriminarea străinilor față de naționali,
se tinde spre riscul de reciprocitate (statele străine să adopte aceleași măsuri discriminatorii vis-a-
vis de cetățenii statului-gazdă, ajunși pe teritoriile lor).392
Avantajul unei discriminări excesive a străinilor în statul-gazdă ar fi posibilitatea de exerci-
tare a unui control universal și strict, atingând cele mai detaliate aspecte juridice care li se aplică străinilor prin instituția condiției lor juridice.
393
Cum la ora actuală Republica Moldova este interesată să capteze interesul străinilor spre a-și
revigora în special sectorul economic, este imperios să refuze sistemul unei restricționări drastice cu privire la străini.
Acordându-le străinilor facilități în anumite domenii, recunoscându-le pe de o parte aceleași
drepturi ca și naționalilor, legea RM îi situează pe o poziție aproximativ egală cu naționalul. Bene-ficiul acestei situații este evident, căci duce la interesul străinilor de a intra pe teritoriul statului nostru și chiar de a se stabili aici, la implicarea lor activă în sectorul privat îndeosebi. Beneficiul este parțial, deoarece Republica Moldova nu re cunoaște străinilor accesul la viața publică a sta-
tului, în sensul ne găsirii posibilității lor de a fi aleși în funcții publice sau de a vota pe teritoriul Republicii Moldova. Străinii nu pot deține în proprietate terenuri situate în Republica Moldova, aceasta fiind o prohibiție constituțională expresă.
Tratând străinul de pe poziția unui național, cu unele distincții inerente calității de străin (ne
acordarea drepturilor politice, posibilitatea de expulzare individuală sau de extrădare, încadrarea
cu permis de muncă, etc.), Republica Moldova poate pretinde din partea statelor străine, îndepli-nirea unei condiții reciproce cu privire la proprii cetățeni aflați în străinătate.
În prezent, regimul străinilor în RM este reglementat de Legea cu privire la regimul juridic
al cetățenilor străini și al apatrizilor din 10 noiembrie 1994. În cadrul procesului de integrare europeană a RM, autoritățile RM și-au asumat o serie de sarcini în ceea ce privește alinierea legislației naționale la acquis-u l comunitar în domeniul migrației. Acest proces complex de armo-
nizare legislativă aflat în plină desfășurare, precum și identificarea unor soluții viabile de rezol-vare a unor disfuncționalități apărute în imp lementarea cadrului legislativ actual în domeniul
regimului străinilor, au condus la necesitatea elaborării unui nou proiect de lege privind regimul străinilor. Modificarea legislației privind regimu l străinilor s-a regăsit ca obiectiv principal în
aplicarea Programului național de acțiuni în domeniul migrației și azilului, cît și a Planului de Acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană, Agenda de integrare europeană pentru 2008, implementarea fără întârziere a acestora reprezentând unul dintre angajamentele asumate față de Comisia Europeană. Elaborarea proiectului legii cu privire la regimul străinilor a fost moti-vat prin necesitatea unui sistem unic automatizat de evidență a persoanelor care intră și ies din
390 V .Marcu, N. Diaconu, op.cit., pag.4
391 V .Marcu, N. Diaconu, op.cit., pag.4
392 V .Marcu, N. Diaconu, op.cit., pag.4
393 V .Marcu, N. Diaconu, op.cit., pag.4
DIP_3.indd 193 DIP_3.indd 193 10/13/2009 11:28:43 10/13/2009 11:28:43

Drept Internațional public 194
țară, a persoanelor străine și a apatrizilor, pe teritoriul țării, în contextul procesului de integrare
europeană și dezvoltare calitativă a raporturilor interstatale.
Dezvoltarea unei politici comune în materia regimului juridic al străinilor în Uniunea
Europeană reprezintă o sursă de inspirație pentru toate statele lumii, inclusiv pentru RM, preo-cupate de controlul imigrărilor, în special de natura economică și de o mai bună gestionare a frontierelor.
Analiza instituției străinului în dreptul internațional ne conduce la concluzia că dreptul mol-
dovenesc tinde să se apropie în privința regulilo r comune, procedurilor instituțiilor, tinzând să
intre în marea familie de drept cu reguli uniforme și foarte similare în domeniul reglementării statutului străinului.
§ 6. Regimul juridic al re fugiaților în dreptul interna țional și dreptul la azil
Refugiații reprezintă o categorie distinctă de străini existenți, la un moment dat, pe teritoriul
unui stat.
În mod obișnuit, țara de origine acordă cetățenilor săi protecție, în raport cu alte state, în
cazurile în care se consideră că drepturile acestora su nt încălcate de statele străine. Principala
caracteristică a refugiaților constă tocmai în faptul că aceștia nu pot să beneficieze de protecția țării de origine sau nu doresc această protecție.
394
Inițial, termenul de refugiați era folosit pentru desemnarea persoanelor deplasate în interio-
rul unei țări, ca urmare a unor calamități naturale, sau alte situații, cum a fost, în Rusia, revoluția bolșevică. Potrivit clarificărilor ulterioare, acest termen indică numai persoanele aflate în afara țării de origine.
În urma primului război mondial au avut loc mari deplasări de persoane dincolo de granițele
statelor lor de origine, situație care a generat, pentru prima dată, preocupări în plan internațional privitoare la statutul juridic al acestei categorii de persoane. În anul 1921, în cadrul Societății Națiunilor ia ființă Comitetul pentru refugiați, prezidat de cunoscutul explorator norvegian F. Nan-sen. Protecția acestui Comitet a fost direcționată inițial refugiaților ruși și armeni, pentru ca în 1928 aceasta să preia în sarcina sa și refugiații din Orientul Mijlociu, iar în 1933 refugiații germani.
În perioada interbelică, în cadrul Societății Națiunilor, protecția interna țională a refugiaților a
fost abordată cu luarea în considerare a unor grupuri distincte de persoane persecutate. Protecția acestora era asigurată numai în măsura în care refugi ații puteau fi încadrați într-un asemenea
grup distinct, în raport cu o anumită țară de proveniență. Instrumentele internaționale adoptate în această perioadă, reflectă o asemenea orientare conceptuală.
395 Acestea au fost: Aranjamen-
tul cu privire la refugiații ruși și armeni din 1926; Aranjamentul cu privire la refugiații asirieni, asiro-caldeeni și asimilații, precum și la refugiații turci; Convenția din 1933 relativă la Statutul internațional al refugiaților; Rezoluția Consiliului Societății Națiunilor nr. 3593 din 24 mai 1935 cu privire la situația refugiaților din Saar; Convenția din 1938 cu privire la refugiații care provin din Germania; Rezoluția Consiliului Societății Națiunilor nr. 4119 din 17 ianuarie 1939 privitoare la refugiații din teritoriul sudaților (de naționalitate cehoslovacă); Protocolul din 14 septembrie 1939 referitor la refu giații austrieci (victime ale persecuției naziste).
394 Adrian Nastase, Aurescu Bogdan, Jura Cristian, Drept internațional public. Sinteze pentru examen. Ediția a
II –a, Editura ALL Beck, – București, 2000, p.156
395 Adrian Năstase, Aurescu Bogdan., op.cit, p.157
DIP_3.indd 194 DIP_3.indd 194 10/13/2009 11:28:43 10/13/2009 11:28:43

195 Capitolul VIII. POPULAȚIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
Cel de al Doilea Război Mondial a dus la deportarea a milioane de oameni din țările ocu-
pate de Germania. Aceștia au fost numiți persoane strămutate (displaced persons ). Pentru repa-
trierea acestora s-au încheiat convenții între U.R.S.S., Marea Britanie și S.U.A., pe de o parte și între U.R.S.S. și Franța pe de altă parte (1945). Cum, mai mult de un milion dintre persoanele strămutate au refuzat să se întoarcă în țările de origine, pentru a-i ajuta să se stabileas că în alte țări, a luat ființă, în 1946, Organizația Internațională a Refugiaților (O.I.R.), ca organ special al O.N.U., înlocuită în 1950 prin Înaltul Comisa riat al Națiunilor Unite pentru Refugiați, care funcționează și în prezent.
De la sfârșitul ultimului război mondial până în prezent, fluxul de refu giați, din cauza conflic-
telor locale și altor fenomene ținând cont de natura regimu rilor politice din diverse țări, a devenit un fenomen permanent, îmbrăcând uneori caracterul unui exod în masă al populației, în această privință au creat probleme, de exemplu, evenimentele din Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968), Chile, Cambodgia, Uganda, Ciad, Vietnam, Iran, Liban, Etiopia, Angola și mai recent, din Soma-lia, Ruanda și Iugoslavia.
În termeni generali, prin refugiat se înțelege o persoană care caută să se sustragă unor condiții
sau împrejurări din țara sa de origine, pe care le consideră insuportabile, și să găsească adăpost și protecție în altă țară. Motivele părăsirii țării de origine pot fi: opresiune; persecuție; amenințarea vieții sau libertății; sărăcie chinuitoare; război sa u lupte civile; dezastre naturale (cutremure,
inundații, secetă foamete).
396
Continuându-se preocupările Societății Națiunilor privind protecția refu giaților, sub egida
O.N.U. s-a adoptat, în 1951, Convenția referitoare la sta tutul refugiaților, intrată în vigoare în 1954. Această convenție a fost completată cu un Protocol adițional, în octombrie 1967.
Atât Convenția din 1951, în art.l, aliniatul a (2), cât și Protocolul din 1967, în art. 1.2, definesc
refugiatul ca orice “persoană care în urma unor temeri justificate de a fi persecutată, pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie politică, se găsește în afara țării sale de origine și nu poate, sau din cauza acestor temeri, nu dorește să revină în această țară” .
Cu prilejul acestei definiții, poate fi sesizată în cadrul O.N.U. abordarea conceptual diferită
a categoriei de refugiat, prin raport cu sistemul de protecție al refugiaților, inițiat sub auspicii-le Societății Națiunilor. Prin Convenția din 1951 statutul de refugiat este astfel acordat pe baza individuală și nu pentru grupuri de persoană în funcție de țările de proveniență.
397
În legătură cu definirea noțiunii de refugiat, se impune evidențierea relației dintre Convenția
din 1951 și Protocolul său adițional din 1967. Con form articolului l, aliniatul A(2) al Convenției din 1951, prevederile acestei convenții se aplicau numai persoanelor care dobândiseră calitatea de refugiat înainte de l ianuarie 1951. Protocolul privind statutul refugiaților din 1967, înlătură această limitare în timp, în ceea ce privește do bândirea calității de refugiat, și extinde prevede-
rile Convenției din 1951 la toate categoriile de persoane care îndeplinesc condițiile prevăzute de articolul l, aliniatul A(2) al acestei convenții (p otrivit definiției mai sus enunțate), indiferent de
perioada în care a intervenit refugiul.
398
Subliniind că definiția Convenției din 1951 a fost reținută de dreptul internațional, observăm
totuși că ea nu acoperă categorii importante de persoane care își părăsesc țara și care consti-tuie, în ultima vreme, cele mai numeroase grupuri de persoane ce poartă denumirea generică de refugiați, în câmpul de aplicare al Convenției și Protocolului, care asigură refugiaților protecție și
396 Nicolas Blake, Statutul juridic al refugiațiolor și al solicitanților de azil și Convenția Europeana a drepturilor
omului, Chișinău, 2001, p.55
397 V ., I. Cloșcă, Refu giații: Noi probleme, noi abordări, în “Revista Română de Drept Umanitar” nr. 1/1996, p. 20
398 Adrian Nastase, Aurescu Bogdan.,op.cit. p.158
DIP_3.indd 195 DIP_3.indd 195 10/13/2009 11:28:44 10/13/2009 11:28:44

Drept Internațional public 196
asistență, nu intră persoanele ce sunt considerate că reprezintă „refugiații economici” și nici ace-
lea ajunse în această situație în urma unor conflicte armate, internaționale sau interne. S-a consi-derat că soluția pentru “refugiații economici” urmează să fie găsită mai degrabă prin dezvoltare economică și ajutor internațional în țara de origin e, decât prin acordarea de azil și că protecția
categoriei de persoane care își părăsesc țara în urma conflictelor armate este asigurată prin alte instrumente internaționale, în special Convenția de la Geneva din 1949 privind protecția victi-melor războiu lui și Protocolul adițional din 1977 privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale. Așadar, cele două documente privind statutul refugia ților (Convenția din 1951 și Protocolul din 1967) oferă protecție refugiaților, pe o bază individuală, în cazul în care aceasta este motivată prin oprimare, persecuție sau amenințare a vieții și libertății în țara de origine.
Convenția din 1951 stabilește în primul rând obligația refugiaților de a se conforma legilor,
regulamentelor și măsurilor pentru menținerea ordinii publice din statul pe teritoriul căruia s-au refugiat (art. 2). În ceea ce privește drepturile, refugiații beneficiază de același tratament acordat, în general, străinilor.
Din analiza dispozițiilor Convenției din 1951 cu priv ire la statutul refugia ților, rezultă că
statele-părți urmează să acorde acestora un statut încadrat, în linii generale, de următorii para-metri:
– statutul personal al refugiatului va fi cârmuit de legea statului unde își are domiciliul, sau
dacă nu are domiciliu, legea statului unde își are reședința;
– egalitate între refugiați și străini, în ceea ce privește dobândirea de bunuri mobile și imobile;
– protecția dreptului de autor, a proprietății industriale, a invențiilor, desenelor, modelelor,
mărcilor de fabrică etc., acordată în mod egal, prin raport cu cetățenii statului de reședință;
– accesul la instanțele judecătorești pe teritoriul tuturor statelor-părți la Convenție, benefi-
ciind de același tratament ca orice cetățean, inclusiv asis tență juridică și scutirea de cautio judica-
tum solvi .
Cauțiunea judicatum solvi reprezintă suma de bani pe care străinii, în cali tate de reclamanți
într-un proces, erau obligați, în conformitate cu legile unor state, să o depună ca o garanție pen-tru cazul în care acțiunea le-ar fi fost res pinsă și ei ar fi fost obligați la cheltuieli de judecată și alte daune.
399 Cauțiunea judicatum solvi se întemeia pe ideea că dreptul de a introduce o acțiune în
justiție era garantat numai propriilor cetățeni nu și străinilor. În ultimul timp, mai ales prin trata-tele de asistență juridică, statele renunță la această cauțiu ne, aplicând străinilor, în ceea ce privește
accesul la instanțele judecătorești, un tratament egal cu cel aplicat propriilor cetățeni.
– un statut egal cu cetățenii statului pe teritoriul căruia se află refugiații și în ce privește
exercitarea unor profesiuni remunerate, dreptul la o locuință, la învățământul primar, aplicarea legislației muncii și asigurărilor socia le ca și diverse măsuri administrative.
Unul dintre cele mai importante drepturi de care se pot bucura refugiații, în înțelesul dat
acestei noțiuni de Convenția din 1951, se referă la nereturnarea acestora (“non-refoulement”). Așa cum este definit în art. 33 al Conven ției, principiul nereturnării oprește statele să returneze un refugiat “într-o țară în care viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un grup social sau opinii politice” ori într-o țară unde refugiatul nu ar fi protejat împotriva unei asemenea returnări. În doctrină, principiul nereturnării este ast ăzi
considerat de unii autori ca având valoarea unei norme cutumiare, constituind astfel o obligație generală, opoza bilă tuturor statelor.
400
399 Blake Nicholas., op.cit, p.59
400 Adrian Năstase, Aurescu Bogdan., op.cit., p.160
DIP_3.indd 196 DIP_3.indd 196 10/13/2009 11:28:44 10/13/2009 11:28:44

197 Capitolul VIII. POPULAȚIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
Așa cum am văzut, în ultima vreme, în urma unor evenimente ca lovituri de stat, războaie
civile ori conflicte interstatale, tensiuni sau conflicte interetnice etc., un număr tot mai mare de persoane sunt “împinse” dincolo de frontierele naționale. Dintre acestea, din punctul de vedere al protecției, numai un număr limitat poate beneficia de statutul instituit prin Convenția și Pro-tocolul privind refugiații: cei persecutați pe motive de rasă, religie, naționalitate sau convingeri politice. În cazurile unui influx larg de refugiați, statele nu se arată însă dispuse să aplice prin-cipiul nereturnării, pe o b ază permanentă, în această situație, pentru refugiații care nu cad sub
incidența regimului de protecție al Convenției din 1951, practica de până acum a state lor relevă două orientări care încearcă să îmbine, în mod flexibil, criteriul protecției pe considerente umani-tare și comandamentele politice ori economice sau îng rădirile legislative ale diverselor state. Este
vorba despre “admiterea refugiaților pe o bază temporară” și cooperarea dintre state în suportarea poverii influxului masiv de refugiați. De altfel, din moment ce un segment important al masei refugiaților îl reprezintă persoanele care și-au părăsit țara ca urmare a unor conflicte armate, care, logic, nu pot dura la infinit, este de presupus că, odată cu încheierea conflictelor respective, aceste persoane se vor întoarce în țara de origine.
Admiterea refugiaților “pe o bază temporară” înseamnă acordarea unui statut de “refugiat
temporar” , care poate fi apreciat ca o formulă intermediară între celelalte două soluții extreme: nereturnare și acordarea de azil ori neadmiterea la graniță și repatrierea sau reașezarea într-o altă țară. Conceput astfel, refugiul cu caracter temporar a fost avut în vedere și de Comitetul Execu-tiv al Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați, care, în Concluziile sale privind protecția internațională a refugiaților din 1977, pr ecizează că “în cazul afluxului de persoane la
scară largă, cele care solicită azil trebuie să primească, în orice caz, cel puțin refugiul cu caracter temporar” .
După cum remarcă J.G. Starke, conceptul de “refugiat temporar” , presupu nând limitarea
în timp a șederii unui refugiat într-o altă țară, contribuie la clarificarea posibilelor confuzii cu instituția azilului, care implică perma nență.
Înaltul Comisariat al O.N.U. pentru Refugiați (I.C.N.U.R. -U.N.H.C.R.) a fost creat prin
Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. 428(V) din 14 decembrie 1950 și a început să funcționeze
de la l ianuarie 1951. Potrivit statutului său, acest organ îndeplinește, în principal, două funcții – asigură protecție internațională refugiaților și caută soluții imediate sau permanente probleme-lor acestora. În privința asigurării protecției internaționale a refugiaților, I.C.N.U.R. promovează încheierea și ratificarea unor convenții internaționale pentru protecția refugiaților, urmărind aplicarea acestora, ca și adoptarea, prin acorduri speciale între guvernele statelor, a unor măsuri pentru îmbunătățirea situației refugiaților și pentru reducerea numărului persoanelor care au nevoie de protecție.
În categoria măsurilor cu caracter imediat, destinate îmbunătățirii soartei refugiaților,
I.C.N.U.R. acordă statelor asistență, constând în ajutoare alimen tare, medicale, condiții de adăpost etc. I.C.N.U.R. sprijină, de asemenea, eforturile pentru transferarea bunurilor refugiaților, în spe-cial a celor necesare reașezării lor. Sprijinul pe termen lung se concretizează în trei categorii de măsuri privind:
401
a) eventuala repatriere voluntară, dacă condițiile în țara de origine o permit;b) naturalizarea în prima țară de refugiu;c) reașezarea într-o altă țară, dacă prima țară de refugiu nu are posibi lități de asimilare.
401 Blake Nicholas p.62
DIP_3.indd 197 DIP_3.indd 197 10/13/2009 11:28:45 10/13/2009 11:28:45

Drept Internațional public 198
Din punctul de vedere al statelor pe teritoriul cărora se găsesc refugiați, acestea pot solicita
I.C.N.U.R. sprijin financiar și logistic pentru desfășurarea unor programe de asistență destinate refugiaților.
Programele de asistență ale I.C.N.U.R. sunt finanțate, în principal, prin con tribuții voluntare
ale unor guverne, organizații interguvernamentale sau negu vernamentale ori ale unor persoane particulare.
Cooperarea autorităților naționale cu I.C.N.U.R. este reglementată și prin art. II al Protoco-
lului privind statutul refugiaților din 1967, în baza căreia statele se angajează să furnizeze date și informații care să faciliteze sarcina I.C.N.U.R. privind supravegherea și aplicarea dispozițiilor Pro-tocolului. Pe baza datelor furnizate de state, I.C.N.U.R. elaborează și înaintează organelor O.N.U. și statelor părți rapoarte privitoare la condiția refugiaților, aplicarea Protocolului, legile, regulamen-tele și decretele adoptate de statele-părți referitor la refugiați și căile de soluționare a diferendelor privind interpretarea sau aplicarea Protocolului, care dacă nu pot fi soluționate pe altă cale, vor fi supuse Curții Internaționale de Justiție, la cererea oricăreia dintre părțile la diferend.
Referitor la dreptul la azil, pentru prima dată acesta a fost fixat în Constituția Franței din
anul 1793, în conformitate cu care țara acorda “azil străinilor izgoniți din patria lor pentru cauza libertății” . Dezvoltarea de mai departe a acestei instituții s-a făcut atât prin prevederile dreptului intern al statelor, cât și în cadrul cooperării internaționale pe calea încheierii, în principal, a tra-tatelor bilaterale și adoptării de declarații.
Dreptul la azil, de regulă, este fixat în constituțiile statelor. De pildă, în art.10 din Constituția
Italiei, în preambulul Constituției Republicii Franceze. Potrivit art. 19 alin. 2 din Constituția Re-publicii Moldova, “Dreptul la azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte” . Un articol cu un conținut similar ca cel din Constituția Republicii Moldova îl găsim și în Constituția României din anul 1991 (art. 18 pct. 2).
La nivel universal, dreptul de azil este reglementat, în primul rând, prin Declarația Universală
a Drepturilor Omului. Conform art.14 din aceasta „În cazul persecuției, orice persoană are drep-tul să caute azil și să beneficieze de azil în alte ță ri. Acest drept nu poate fi invocat în cazul unor
urmăriri penale bazate pe comiterea unei crime de drept comun sau pe acțiuni contrare scopuri-lor și principiilor Națiunilor Unite” .
De asemenea, dreptul de azil mai este reglemen tat, la acest nivel și prin Declarația ONU pri-
vind azilul teritorial adoptată de Adunarea Generală a ONU la 14 decembrie 1967 prin Rezoluția nr.2312(XXII). Această Declarație a avut la bază rezoluțiile nr. 183(XVII) din 19 decembrie 1962, nr. 2100(XX) din 20 decembrie 1965 și nr. 2203(XXI) din 16 decembrie 1966, toate privitoare la dreptul de azil și exigența codificării regulilor referitoare la acest drept.
La nivel regional au fost adoptate o serie de convenții privind dreptul de azil. Astfel, Conferința
Statelor Americane a adoptat trei con venții în acest sens și anume:
a) Convenția privind azilul, semnată la Havana, la 20 februarie 1928 și intrată în vigoare
pe 21 mai 1929.
b) Convenția asupra azilului politic, semnată la Montevideo, la 26 decembrie 1933 și intrată
în vigoare la 28 martie 1935.
c) Convenția privind azilul teritorial, semnată la Caracas, la 28 martie 1954 și intrată în vi-
goare pe 29 decembrie 1954.
d) Convenția privind azilul diplomatic, semnată la Caracas, la 28 martie 1954 și intrată în
vigoare pe 29 decembrie 1954.
La cel de-al II-lea Congres Sud American de Drept Privat Internațional a fost adoptat Trata-
tul privind azilul politic și refugiații, semnat la Montevideo, la 4 august 1939 și intrat în vigoare după ratificarea sa.
DIP_3.indd 198 DIP_3.indd 198 10/13/2009 11:28:46 10/13/2009 11:28:46

199 Capitolul VIII. POPULAȚIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
La nivel european, Consiliul Europei a adoptat, prin intermediul struc turile sale competente,
două documente referitoare la azilul politic. Primul este Raportul Adunării Parlamentare din 12 sep tembrie 1991 asupra sosirii solicitanților de azil pe aeroporturile europene, iar al doilea, Reco-mandarea Nr. R (94)5 din 4 iunie 1992 a Comitetului de Miniștri, privind liniile directoare care să inspire pentru statele membre ale Consiliului Europei practici referitoare la sosirea solicitanților de azil pe aeroporturi.
Prin urmare, Declarația Organizației Națiunilor Unite privind azilul teritorial în cele 4 arti-
cole ale sale, precizări îndrumătorii pentru sistemele legislative naționale, cu privire la dreptul de azil. Sunt stabilite persoanele care pot beneficia de azil, și anu me, cele care îl solicită și care sunt subiecte ale unor perse cuții, fără să se definească această ultimă noțiune.
Dreptul de azil nu poate fi invocat în cazul urmăririlor penale îndreptate în mod concret
împotriva delictelor fără caracter politic sau împotriva actelor contrare scopurilor ori principiilor Organizației Națiunilor Unite.
402
Acordarea azilului, se subliniază în continuare în Declarație, este „un act pașnic și umanitar,
ne putând fi considerat un act inamical față de nici un alt stat” , care să atragă măsuri de retorsiune din partea acestuia.
Declarația recomandă ca statele să își fundamenteze prac ticile referitoare la azilul teritorial
pe următoarele principii:
a) dreptul de azil se acordă de un stat în virtutea suve ranității sale și trebuie respectat de
celelalte state;
b) persoanele care pot fi solicitanți de azil sunt cele care luptă împotriva colonialismului și
nu poate fi invocat de cele față de care există motive serioase că au săvârșit crime contra păcii sau umanității ori crime de război, așa cum aceste fapte grave sunt definite în instrumentele internaționale;
c) statele sunt cele care evaluează temeiurile pentru acor darea dreptului de azil, iar acordarea
sa este la latitudinea statului în cauză;
d) situația solicitanților de azil sau azilanților este în sarcina comunității internaționale
(de aceea există un sistem organizat al Organizației Națiunilor Unite referitor la azilanți). De-sigur că, acest regim nu poate aduce atingere suveranității statului sau scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite;
e) când statul de primire întâmpină dificultăți în acordarea sau continuarea acordării drep-
tului de azil, celelalte state, în mod individual sau prin intermediul Organizației Națiunilor Unite, vor stabili, în spiritul solidarității internaționa le, măsurile necesare pentru a facilita îndeplinirea
obligației statului de primire.
Nici un solicitant de azil nu trebuie să fie supus măsurilor de respingere la frontieră sau, în
cazul în care a intrat deja pe teritoriul statului în care caută azil, acesta nu poate fi supus ex pulzării sau întoarcerii silite într-un stat, în care poate suferi persecuții. Pot fi admise excepții numai pen-tru motive excep ționale de siguranță națională sau pentru protecția populației ori în cazul unei masive migrări de persoane;
403
g) statele pot acorda dreptul de azil provizoriu, în condițiile prevăzute de Declarație;h) statele care acordă dreptul de azil nu vor permite azilanților implicarea în activități contra-
re scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite;
402 Iancu Gheorghe, Dreptul de azil. Privire comparativă cu statutul juridic al refugiatului, Editura ALL Beck,
București, 2002, p.44
403 Ciucă Aurora, Drept internațional public. Editura Cugetarea, Iași 2000, p.141
DIP_3.indd 199 DIP_3.indd 199 10/13/2009 11:28:46 10/13/2009 11:28:46

Drept Internațional public 200
i) statele vor implementa practici democratice în acordarea dreptului de azil permanent sau
cel temporar, solicitanților care au sosit direct pe teritoriul lor.
Singura Convenție care privește dreptul de azil, în general, fără să se refere în concret la cel
teritorial sau diplomatic, este Convenția privind azilul, adoptată de Organizația Statelor Ameri-cane, în anul 1928, la Havana.
404
Această convenție interzice, de princ ipiu, acordarea drep tului de azil pentru persoanele care
au intrat în legații, pe nave de război, în unități militare sau de aviație sau dacă solicitanții de azil sunt acuzați sau condamnați pentru crime de drept comun, ori au dezertat din armată sau marină.
Dacă totuși persoana în cauză a pătruns pe teritoriul statului străin, predarea sa statului de
unde provine acesta se va face prin extrădare, pentru că persoana respectivă nu este nici solicitant de azil și nici azilant.
Dreptul de azil, în condițiile acestei Convenții, se acordă „infractorilor politici” , ca un „drept
sau prin tolerarea umanitară, stabilită de uzanțe, convenții sau legile țării care l-a acordat. ”
Convenția prevede o serie de principii, care trebuie respec tate în vederea acordării dreptului
de azil, și anume:
a) dreptul de azil se poate acorda de misiuni diplomatice, pe nave de război, în tabere sau în
avioane militare, dar numai infractorilor politici;
b) dreptul de azil se poate acorda doar în cazuri urgente și doar temporar, „pe o perioadă de
timp strict necesară persoanelor, care au cerut azil pentru a-și asigura într-un fel securitatea”;
c) dreptul de azil poate fi acordat de un agent diplomatic, comandant de navă de război, al
unei tabere ori avion militar, dar acesta va raporta Ministerului de Externe al statului său sau autorității administrației locale, după caz. Din Convenție rezultă că toți aceștia acționează în
numele statului lor;
d) statul care a acordat dreptul de azil, prin intermediul agenților săi diplomatici sau militari,
poate cere ca azilantul să fie trimis în afara teritoriului, pe care se găsește acel agent, în acest caz cerându-se garanțiile necesare pentru „respectarea inviolabilității persoanei”;
e) azilanții nu pot fi lăsați într-o localitate prea aproape de frontieră;f) pe timpul azilului nu se permite comiterea de acte contrare liniștii publice;g) suportarea cheltuielilor necesare acordăr ii dreptului de azil sunt, de regulă, în sarcina
statului care l-a acordat.
Convenția asupra azilului politic, semnată la Montevideo, la 26 decembrie 1933, la a 7-a
Conferință Internațională a Statelor Americane reglementează o serie de principii pentru acorda-rea dreptului de azil, și anume:
a) „judecarea delictelor politice revine statului care acordă azilul”;b) azilul politic este „o instituție de natură umanitară și nu este subiect de reciprocitate”;c) acordarea dreptului de azil se va face fără discriminări de naționalitate și fără a se aduce
atingere obligațiilor acceptate de statul, de care aparține solicitantul de azil.
O serie de reguli privind azilul se regăsesc și în convenția asupra azilului teritorial. Aceste
reguli sunt următoarele:
405
a) statele au dreptul, în exercitarea suveranității lor, de a admite străini pe teritoriul lor, fără
ca prin aceasta să cauzeze nemulțumirea altui stat;
404 Burian Alexandru, Drept diplomatic și consular. Ediția a II-a, revăzută și adăugită (Monografie) – Chișinău, „Cuant” ,
F. E.-P . „Combinatul Poligrafic” , 2003, – 332 p.
405 Iancu Gheorghe, op.cit., p.47
DIP_3.indd 200 DIP_3.indd 200 10/13/2009 11:28:48 10/13/2009 11:28:48

201 Capitolul VIII. POPULAȚIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
b) pot fi admise pe teritoriul unui stat persoane persecutate pentru credințele, opiniile sau
apartenența lor politică și cele care au săvârșit infracțiuni politice în statul lor de origine; regimul acordat de statul de primire trebuie să fie cel național, egal cu cel al celorlalți locuitori;
c) azilanții teritoriali nu pot fi expulzați sau extrădați de statul de primire, dacă au fost
persecutați, sunt infractori politici sau cercetați pentru infracțiuni politice, în statul de origine; au săvârșit infracțiuni de drept comun, în scopuri politice ori dacă extrădarea este solicitată pentru motive predominant politice;
d) aplicarea Convenției se va face și dacă persoana în cauză a intrat „clandestin sau ilegal”
pe teritoriul statului de primire și firesc, dacă sunt îndeplinite condițiile din acest instrument juridic internațional;
e) nu există deosebiri de regim juridic între azilanți și refugiați politici;
f) azilanții se bucură de libertatea de exprimare a gândurilor și a opiniilor exprimate public
împotriva unui stat, cu condiția ca aceasta să nu constituie o propagandă sistematică, prin care se incită la folosirea forței sau a violenței contra statului reclamat;
g) statul de primire are dreptul de a restrânge exercitarea libertății întrunirilor și a dreptului
de asociere (dacă întrunirea sau asocierea are drept scop instigarea la folosirea violenței sau a forței împotriva guvernului unui stat), precum și a dreptului la liberă circulație (prin supra-vegherea sau obligarea azilantului de a-și stabili reședința la o distanță rezonabilă de frontieră, pentru cei recunoscuți drept conducători ai unor mișcări subversive și pentru complicii lor);
h) plecarea azilanților de pe teritoriul statului, în care s-a acordat dreptul de azil, trebuie să se
facă cu anunțarea aces tuia și cu condiția de a nu pleca în țara din care a venit;
g) statul, care acordă dreptul de azil, apreciază motivele cererii formulate de un solicitant de
azil.
Convenția asupra azilului diplomatic reglementează dreptul de azil acordat în legații, pe vase
de război, în tabere sau avioane militare, cu excep ția navelor de război sau a avioanelor militare,
care se află temporar în docuri, arsenale sau ateliere de reparații și prevede o serie de importante reguli, și anume:
a) solicitanții de azil trebuie să fie persoane cercetate din motive sau pentru delicte politice;b) dreptul de azil acordat trebuie respectat de către celelalte state;c) statul care a refuzat acordarea dreptului de azil nu este obligat să declare motivele pentru
care nu a făcut-o;
d) persoanele care nu au drept de azil și care pătrund în locuri de azil sunt invitate să-l
părăsească sau, după caz, vor fi predate autorităților locale, acestea fiind obligate să le trimită în judecată pentru infracțiuni politice săvârșite anterior predării;
e) dreptul de azil se acordă de stat, în cazuri urgente și pe o perioadă de timp strict necesară
ca azilantul să poată pleca, astfel încât viața, libertat ea sau integritatea să nu fie puse în pericol, iar
siguranța să îi poată fi asigurată, în orice mod. Convenția este singura care definește ce se înțelege prin „ca zuri urgente” , în art. 6 arătând că sunt cele în care solicitantul de azil este urmărit de către alte persoane sau grupuri asupra cărora autoritățile au pierdut controlul sau chiar de către autorități, este în pericol de a-și pierde viața sau libertatea din cauza persecuțiilor politice și nu poate să își asigure, fără riscuri, securitatea, în orice mod. Gradul de urgență este determinat de statul de primire;
406
f) statul pe teritoriul căruia se acordă dreptul de azil poate permite azilantului să plece într-
un alt stat;
406 Iancu Gheorghe, op.cit., p.49
DIP_3.indd 201 DIP_3.indd 201 10/13/2009 11:28:49 10/13/2009 11:28:49

Drept Internațional public 202
g) statul pe teritoriul căruia se acordă dreptul de azil nu trebuie să permită azilantului
săvârșirea unor acte contrare ordinii publice sau implicarea în problemele politice ale unui stat;
h) azilul diplomatic nu este supus reciprocității, iar azilantul este protejat, indiferent de
naționalitatea sa.
Din reglementările internaționale rezultă că azilul este po litic, teritorial și diplomatic, ceea
ce creează unele nedumeriri, dar și necesitatea de a construi o clasificare bazată pe un criteriu obiectiv și științific.
O primă problemă ar fi aceea dacă există un azil politic separat de cel teritorial și cel diplo-
matic sau dacă azilul are un caracter politic, motiv pentru care nu ar mai exista de clasificat decât azilul teritorial și diplomatic.
În toată literatura de specialitate se recunoaște ca racterul politic al azilului, fără însă să se facă
vreo clasificare a sa.
Astfel, în doctrină se arată că „azilul se acordă numai celor urmăriți pentru activități politice
(se mai numește și azil politic) și nu pentru fapte de drept comun” .
O asemenea opinie este conformă cu Declarația ONU din 19672, din care rezultă caracterul politic
al azilului, dar cu precădere din cele două convenții privitoare la azilul teritorial și la cel diplomatic.
Pe cale de consecință, azilul are un caracter politi c și poate fi clasificat în azilul politic terito-
rial și azilul politic diplomatic.
Cele două categorii de azil politic sunt reglementate, în mod detaliat, în două convenții adop-
tate de Organizația Statelor Americane, în anul 1954.
Criteriul științific de clasificare este teritoriul de jurisdicție, care este spațiul ce stabilește limi-
tele, între care azilantul (solicitantul de azil) poate cere acordarea dreptului de azil.
Acest spațiu este teritoriul, ca element component al unui stat ori prelungirea teritoriului
unui stat format din reprezentanțe diplomatice, vase de război, unități militare sau avioane și nu orice prelungire teritorială.
Diferența dintre azilul politic teritorial și cel diplomatic se referă, în principal, la teritoriul de
jurisdicție.
Astfel, azilul politic teritorial se acordă persoanelor care au intrat în mod legal, pe teritoriul
statului căruia i se solicită azilul și numai dacă sunt persecutate pentru credința, opiniile ori pen-tru afilierea lor politică sau pentru acte care pot fi consi derate ca ofense politice.
Într-o asemenea situație, statul solicitat nu are obligația de a preda sau expulza de pe propriul
teritoriu de jurisdicție per soana solicitantă de azil și persecutată politic, iar aceasta are dreptul de a nu fi extrădată, dacă extrădarea este solicitată pentru ofense politice, ori pentru cele de drept comun săvârșite în scopuri politice sau dacă extrădarea este solicitată pentru motive predomi-nant politice.
Sub regimul convenției privind azilul teritorial, teritoriul de jurisdicție este propriul teritoriu
al statului solicitat.
Prin acordarea azilului teritorial statul de primire poate prevedea următoarele drepturi spe-
cifice pentru azilant:
a) dreptul de acces pe teritoriu;b) dreptul de rămânere pe teritoriu;c) dreptul de a nu fi expulzat;d) dreptul de a nu fi extrădat;e) dreptul de a nu fi judecat, pedepsit și de a nu i se restrânge exercitarea libertății.Acest tip de azil se acordă, de regulă, solicitanților care se prezintă la frontieră, pentru a fi
protejați împotriva statului de origine.
DIP_3.indd 202 DIP_3.indd 202 10/13/2009 11:28:49 10/13/2009 11:28:49

203 Capitolul VIII. POPULAȚIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
În ceea ce privește azilul politic diplomatic, acesta este acordat și este garantat persoanelor,
care intră în „legații” , pe vase de război, în unitățile militare sau în avioane, pentru motive politice sau pentru ofense politice și este cunoscut sub denumirea de „azil extrateritorial” .
Sub regimul convenției privind azilul diplomatic, care prevede aproape aceleași reguli ca
și cele prevăzute în Convenția privind azilul teritorial, teritoriul de jurisdicție este format din prelungirile teritoriului statului solicitat format din reprezentanțe diplomatice, vase de război, unități militare sau avioane și nu oricare prelungire teritorială.
407
Firesc, convenția stabilește câteva reguli specifice, cu toate că procedura de acordare a celor
două categorii de azil (teritorial și diplomatic) este aproape aceeași.
În doctrina de specialitate s-a arătat că „această formă de azil a căzut în desuetudine în cele
mai multe țări, în prezent acordându-se doar în unele țări din America Latină” .
Spre deosebire de azilul teritorial, care poate fi acordat de stat, în mod discreționar, azilul di-
plomatic se acordă numai în baza unei convenții încheiate în acest sens, datorită faptului că acesta se acordă în locuri aflate juridic sub controlul statului primitor, dar situate în afara teritoriului asupra căruia își exercită suveranitatea sa.
Azilul diplomatic apare astfel ca o limitare a suveranității statului, pe teritoriul căruia se află
locul unde se acordă azilul și o extindere juridică a suveranității statului care îl acordă. Deci, în esență, o derogare de la suveranitatea de stat.
În cazul când locul în care se acordă azilul diplomatic nu se află pe teritoriul statului de pri-
mire, acesta va avea ca fundament legal inviolabilitatea spațiului concret unde se acordă azilul.
În cazul inexistenței unei convenții referitoare la azilul diplo matic, un stat nu ar putea acorda
azil diplomatic într-o misiune diplomatică sau într-un alt loc, controlat de autoritățile sale și aflat pe teritoriul altui stat, dacă statul, pe care se află locul de azil, protestează și cere predarea solici-tantului de azil.
În anul 1997 în Republica Moldova este deschisă Reprezentanța Înaltului Comisariat al ONU
pentru refugiați (ICNUR), agenție specializată a ONU, care a fost responsabilă pentru procesa-rea cererilor de azil depuse pe teritoriul statului nostru. Urmând recomandările ICNUR RM a aderat prin legea nr.677 – XV din 23.11.2001 la Convenția privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951 și Protocolul său adițional din 31 ianuarie 1967. Convenția a intrat în vigoare pentru RM la 01.05.2002, iar Protocolul la 31.01.2002, reprezentând prin sine fundamentul dreptului internațional al refugiațiolor, definind noțiunea de refugiat și normele minime pentru tratamen-tul persoanelor cărora li se acordă acest statut. Ulterior a fost adoptată legea nr.1268-XV din 25.07.2002 cu privire la statutul refugiaților, care stabilește cadrul juridic, economic, social și organizatoric de acordare a azilului în Republica Moldova și, odată cu intrarea în vigoare a pre-zentei legi, la 1 ianuarie 2003, Guvernul RM a preluat de la ICNUR competențe în domeniul procesării cererilor de azil, administrării și soluționării problemelor persoanelor care solicită azil pe teritoriul Republicii Moldova.
Însă, în condițiile unei evoluții continue a feno menului migrației, standardele internaționale
și europene în domeniul azilului au evoluat și, în prezent legea în vigoare nu reglementează sufi-cient toate situațiile care pot apărea în practică. Pe parcursul implementării legii cu privire la re-gimul juridic al refugiaților au fost evidențiate mai multe lacune care complică procesul decizio-nal, mai cu seamă: denumirea legii nu corespunde conținutului legii, deoarece începând cu 2005 în sistemul de azil există mai multe forme de protecție: statut de refugiat, protecție temporară,
407 Iancu Gheorghe, op.cit., p.52
DIP_3.indd 203 DIP_3.indd 203 10/13/2009 11:28:50 10/13/2009 11:28:50

Drept Internațional public 204
protecție umanitară și azilul politic; procedura de examinare a cererii nu este concretizată în lege,
fapt ce complică procedura atît la etapa administrativă, cît și la cea judecătorească.
În contextul alinierii la standardele europene și armonizării legislației interne în domeniul
migrației și azilului, în anul 2007 este elaborat un nou proiect de lege privind azilul în Republica
Moldova care transpune parțial cele 5 directive europene în domeniul azilului și cele mai bune
practici internaționale. Obiectul de reglementare al proiectului de lege privind azilul îl constituie statutul juridic al străinilor care solicită o formă de protecție în țara noastră, procedura de acor-dare, încetare și anulare a unei forme de protecție în Republica Moldova.
Bibliografie:
Serbenco, Eduard. Populația în dreptul internațional // în: Alexandru Burian, Oleg Balan, Eduard Se-
benco, Drept internațional public, Ediția a II-a – Chișinău, CEP USM, 2005, – 608 p., pag. 195-208; Crețu
Vasile, Drept internațional public , București 2001; Ciucă Aurora, Drept internațional public , Iași 2000;
Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Drept internațional contemporan , București
2000; Barbalet J.M., Cetățenia , București 2001; Hotărârea Curții Internaționale de Justiție în cazul Notte-
bohm , I.C.J. Reports, 1955; A. Bonneau, Le retrait de la nationalite en droit des des gens , Revue generale de
droit international public, 1948; N.A. Maryan Green, International Law , London 1987, p.110; Virginia
Marcu, Nicolae Diaconu, Regimul juridic al străinilor în Romînia , București 2003; Adrian Nastase, Aures-
cu Bogdan, Jura Cristian, Drept internațional public. Sinteze pentru examen , Ediția a II –a, Editura ALL
Beck, – București, 2000; Nicolas Blake, Statutul juridic al refugiațiolor și al solicitanților de azil și Convenția
Europeana a drepturilor omului , Chișinău, 2001; V ., I. Cloșcă, Refu giații: Noi probleme, noi abordări , în “Re-
vista Română de Drept Umanitar” nr. 1/1996.
DIP_3.indd 204 DIP_3.indd 204 10/13/2009 11:28:50 10/13/2009 11:28:50

Capitolul IX
DREPTUL TRAT ATELOR
§ 1. Dreptul tratatelor și defi niția tratatului
§ 2. Clasifi carea și denumirea tratatelor§ 3. Elementele tratatelor§ 4. Încheierea tratatelor§ 5. Forma și structura tratatelor§ 6. Rezervele la tratate§ 7. Condițiile de validitate și de nulitate a tratatelor§ 8. Efectele tratatelor. Aplicarea lor în spațiu și în timp§ 9. Încetarea și suspendarea efectelor tratatelor§ 10. Interpretarea tratatelor
§ 1. Dreptul tratatelor și definiția tratatului
Dreptul tratatelor ca ramură a dreptului internațional reprezintă totalitatea normelor
convenționale și cutumiare, ce reglementează ordin ea de încheiere, acțiune și încetare a tratate-
lor internaționale. Aceasta este una dintre cele mai vechi și mai importante ramuri ale dreptului internațional.
Principalele izvoare ale dreptului tratatelor sunt: Convenția de la Viena cu privire la dreptul
tratatelor din 23 mai 1969
408 (care se referă numai la tratatele încheiate între state) și Convenția de
la Viena cu privire la dreptul tratatelor încheiate între state și organizații internaționale sau între organizații internaționale din 21 martie 1986. Ambele convenții constată totodată menținerea cu-tumei în calitate de izvor al dreptului tratatelor, confirmând că problemele ce nu și-au găsit rezol-vare prin dispozițiile acestor convenții, vor continua să fie guvernate de dreptul internațional cutumiar.
Un rol important în procesul creării normelor dreptului tratatelor îl joacă și legislația
națională a statelor. În constituții, dar mai ales în actele normative speciale cu privire la trata-tele internaționale, sunt reglementate în mod detaliat ordinea de inițiere, negociere, semnare, ratificare, intrare în vigoare, aplicare, încetare și suspendare a efecte-lor tratatelor, care organe și în ce cazuri au dreptul să încheie tratate internaționale, consecutivitatea îndeplinirii acțiunilor amintite etc. Un asemenea act legislativ special în Republica Moldova este Legea privind tratatele
internaționale ale Republicii Moldova nr. 595-XIV din 24 septembrie 1999.
În ce privește tratatele care sunt încheiate de organizațiile internaționale, un rol echivalent
legislației interne a statelor în domeniul tratatelor internaționale, îl joacă actele constitutive și
practica de încheiere și aplicare a tratatelor de către entitățile amintite.
408 Vezi: Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte (1990-1998), Ediție Oficială, vol. IV , Mold-
pres, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Chișinău, 1999, p. 53.
DIP_3.indd 205 DIP_3.indd 205 10/13/2009 11:28:51 10/13/2009 11:28:51

Drept Internațional public 206
Definiția juridică a “tratatului” este dată în Сonvenția de la Viena (1969), care prin această
noțiune înțelege “un acord internațional încheiat în scris între state și guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat într-un singur instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa particulară” (art. 2 pct. 1 lit. a). După cum ve-dem, această definiție are mai degrabă un caracter funcțional, procedural, fără însă a se raporta la conținutul și trăsăturile de fond ale acestui act juridic internațional. Ceea ce nu putem spune despre numeroasele definiții date tratatelor internaționale în literatura de specialitate. Bunăoară, profesorul francez Ch. Rousseau consideră că denumirea de tratat poate fi recunoscută oricărui “acord încheiat între membrii comunității internaționale și destinat să producă anumite efecte de drept” .
409 La rândul său, lordul McNair precizează că termenul de “tratat” denotă “un acord
scris prin care două sau mai multe state sau organizații internaționale creează ori intenționează să creeze o relație între ele operând în sfera dreptului internațional” .
410 “Tratatul internațional – în
opinia lui Ion M. Anghel – înseamnă orice fel de angajament consensual făcut în baza dreptului internațional și constituie unul din mijloacele prin care subiectele de drept internațional dobân-desc drepturi și își asumă, unul față de altul, obligații prin care se leagă în conformitate cu dreptul internațional” .
411
Așadar, tratatul este un act juridic ce exprimă acordul de voință a două sau mai multe su-
biecte de drept internațional în vederea creării, modificării sau stingerii raporturilor juridice internaționale.
Pornind de la cele spuse, tratatul internațional are următoarele semne definitorii: – este un act juridic; – se încheie între subiecte de drept internațional; – se încheie cu scopul de a crea efecte juridice într-un domeniu anumit al relațiilor dintre ele; – este supus dreptului internațional.
§ 2. Clasificarea și denumirea tratatelor
În doctrina de drept internațional s-a ridicat problema clasificării tratatelor, abordare care nu
și-a găsit însă reflectare în Convenția de la V iena (1969). La baza unei asemenea clasificări stă o
diversitate de criterii, cum ar fi: obiectul tratatelor, sfera de aplicare, participanți, durată, formă etc. Trebuie însă din capul locului să subliniem că încercările de clasificare făcute în doctrină sunt de multe ori pur convenționale și nu creează ierarhii sau diferențe de valoare între tratate. Din punctul de vedere al obiectului, bunăoară, multe tratate cuprind prevederi din diverse domenii, fapt ce face dificilă atribuirea lor la o categorie sau alta de instrumente. Fără a proceda la o expu-nere detaliată, ne vom opri la unele din criteriile de clasificare a tratatelor internaționale.
A. După obiectul pe care îl reglementează:
– tratate politice (reglementează relații esențialmente politice) – tratate de pace și tratate pri-
vind relațiile diplomatice; tratate de alianță;
412 tratate de prietenie și bună vecinătate; tratate de
garanție; tratate pentru soluționarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale; tratate pen-tru limitarea armamentelor; tratate pentru delimitarea frontierelor; tratate privind cedarea de
409 Rousseau Ch., Droit international public , t. I, Introduction et sourses , Paris, Éditions Sirey, 1970, p. 63.
410 Lord McNair A., The Law of Treaties , Oxford, Clarendon Press, 1961, p. 3-4.
411 Anghel I. M., Dreptul tratatelor , vol. I, București, Editura Lumina Lex, 1993, p. 3.
412 De pildă, Tratatul Organizației Atlanticului de Nord din 1949, Tratatul de la Varșovia din 1955.
DIP_3.indd 206 DIP_3.indd 206 10/13/2009 11:28:51 10/13/2009 11:28:51

207 Capitolul IX. DREPTUL TRATATELOR
teritorii (cu titlu de schimb, vânzare sau compensare) și tratate prin care se creează în favoarea
unui stat drepturi speciale referitor la teritorii (cesiune în administrare, cesiune în arendă, ceda-rea cu titlu de sancțiune sau garanție); tratate prin care se creează obligații internaționale care rămân strict legate de teritoriu – neutralizarea unor anumite teritorii sau instituirea unei servituți internaționale; tratate prin care se creează drepturi în favoarea cetățenilor proprii (referitor la minorități, drepturile omului);
– tratate economice – tratate de comerț; acorduri comerciale; tratate de navigație; acorduri de
navigație aeriană; acorduri de colaborare și cooperare economică; acorduri financiare, de plăți și de credit; acorduri de asistență tehnică;
– tratate speciale – acorduri în domeniul transporturilor (feroviar, maritim, fluvial, aerian
și de tranzit); acorduri în domeniul comunicațiilor (telegraf, telefonie, poștale, privind poșta diplomatică și serviciul de curieri etc.); acorduri în domeniul ocrotirii sănătății; acorduri cultu-rale și de colaborare tehnico-științifică (acorduri de colaborare culturală și schimburi cultura-le, acorduri privind deschiderea de centre culturale, biblioteci, institute etc., acorduri privind schimburi de specialiști); acorduri în materie ju ridică (convenții consulare, acorduri privind
asistența juridică în materie civilă, familială și pe nală, acorduri privind recunoașterea hotărârilor
judecătorești, transmitere de acte, extrădare, acorduri de cooperare în domeniul social etc.).
B. După numărul de participanți :
– tratate bilaterale (încheiate de două state sau organizații internaționale);
– tratate colective sau multilaterale (la care participă mai mult de două subiecte de drept
internațional). Tratatele multilaterale, la rândul lor, se împart în: tratate multilaterale restrânse și
tratate multilaterale generale . În Actul final al Conferinței de la Viena (1969) cu privire la drep-
tul tratatelor, care a finalizat lucrările asupra Convenției cu același nume, tratatele multilaterale generale sunt definite ca tratate care se referă la codificarea și dezvoltarea progresivă a dreptului internațional și ale căror obiect și scop interesează comunitatea internațională a statelor în întreg ansamblul său. Asemenea tratate trebuie să fie deschise participării tuturor statelor. Tratatele co-lective sau multilaterale mai pot fi închise (participarea la ele fiind de la bun început determinată
în mod riguros, considerându-se că pentru atingerea scopului tratatului nu este necesară ade-rarea ulterioară a altor state) și semiînchise , la care pot adera și alte state, cu consimțământul
participanților inițiali la acesta.
C. Din punctul de vedere al conținutului lor material :
– tratate legi , sau tratate normative , al căror obiect constă în a stabili o regulă de drept obiectiv valabilă.
În cazul lor voințele părților nu sunt opuse, diferite, din contra, ele sunt atât de asemănătoare, uniforme, încât uneori se constată un conținut identic al voințelor participanților;
413
– tratate contracte (tratate de alianță; de comerț; de delimitare și cesiune teritorială etc.) ce
vizează realizarea unor operațiuni juridice constând în prestații reciproce între părțile contrac-tante, fiecare dintre ele urmărind totodată obiective diferite.
Întrucât nu există un regim juridic propriu fiecăreia dintre aceste două categorii de tratate,
distincția dintre ele prezintă mai mult un interes istoric și sociologic decât unul practic.
D. După calitatea părților :
– tratate internaționale încheiate între state;- tratate internaționale încheiate între state și organizații internaționale;- tratate încheiate între organizații internaționale; – tratate încheiate între alte subiecte ale dreptului internațional.
413 Am putea cita, în acest sens, Convențiile de codificare a legilor și obiceiurilor de purtare a războiului de la
Haga din anii 1899 și 1907; Pactul Ligii Națiunilor din 1919; Carta ONU din 1945 etc.
DIP_3.indd 207 DIP_3.indd 207 10/13/2009 11:28:52 10/13/2009 11:28:52

Drept Internațional public 208
E. După durată :
– tratate cu termen (5, 10, 20 de ani etc.);
– tratate fără termen (de regulă, tratatele de pace, tratatele de delimitare teritorială, convențiile
universale și regionale privind codificarea și dezv oltarea progresivă a dreptului internațional, tra-
tatele de dezarmare); 414
– tratate cu termen , însă cu posibilitatea prelungirii lor automate prin tacită reconducțiune , dacă
o parte nu îl denunță într-un termen stabilit prin acesta.
F. Din punctul de vedere al procedurii de încheiere :
– tratate formale (sau propriu-zise);
– tratate în formă simplificată . Originea acestor tratate se trage din practica americană de în-
cheiere a așa-numitelor executive agreements . Tratatele în formă simplificată vizează acele acorduri
internaționale care nu urmează întreaga desfășurare a fazelor de încheiere a lor, cum ar fi rati-ficarea, schimbul instrumentelor de ratificare etc. Potrivit Legii privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova din 24 septembrie 1999, prin tratat în formă simplificată se înțelege acel tratat internațional la care Republica Moldova a devenit parte prin simplul fapt al semnării.
415
G. În dependență de nivelul încheierii :
– tratate interstatale;- tratate interguvernamentale; – tratate interdepartamentale. În conformitate cu Convenția de la Viena (1969), denumirea generică de “tratat” se utilizează
pentru a desemna totalitatea actelor juridice din această categorie, indiferent de denumirile par-ticulare pe care acestea le pot primi într-un caz sau altul. Varietatea de denumiri ale tratatelor nu reflectă deosebiri în ceea ce privește natura lor juridică, neavând deci nici o influență asu-pra forței juridice a acestora. Totuși, practica convențională este de acord asupra următoarelor semnificații ale unor tipuri de tratate internaționale:
a) tratatul , fiind un termen generic, este folosit pentru desemnarea unei înțelegeri solemne,
precum sunt tratatele de pace, de alianță, de neutralitate sau de arbitraj etc.;
b) acordul este o expresie la care se recurge de foarte multe ori, el are o semnificație generală
și adesea un pronunțat caracter tehnic;
c) convenția este un termen folosit pentru a desemna în special instrumentele juridice multi-
laterale prin care se creează norme de drept internațional cu valabilitate generală;
416
d) protocolul reprezintă o noțiune care se aplică celor mai variate acte de natură să reitereze
reguli preexistente, să stabilească altele noi, să interpreteze, să completeze, să modifice sau să prelungească un tratat sau acord al cărui accesoriu este. Totodată protocolul poate fi și un tratat de sine stătător;
417
414 De exemplu, Tratatul cu privire la forțele armate convenționale din Europa din 19 noiembrie 1990 sau
Convenția privind interzicerea dezvoltării, produ-cerii, stocării și folosirii armelor chimice și distrugerea acestora din 13 ianu-arie 1993 etc.
415 Vezi art. 2 alin. 16.
416 Ca, de pildă, Convenția încheiată în 1926 în cadrul Ligii Națiunilor cu privire la sclavaj; Convențiile de la Ge-
neva din 12 august 1949 cu privire la protecția victimelor de război; Convențiile Organizației Internaționale a Muncii ș. a.
417 De exemplu, Protocolul între Ministerul Apărării al Republicii Moldova și Ministerul Apărării Naționale al
României privind colaborarea în domeniul învățământului militar din 3 martie 2000 sau Protocolul de cola-borare între Ministerul Educației și Științei al Republicii Moldova și Ministerul Învăță-mântului și Științei al Republicii Bulgaria din 3 noiembrie 2000.
DIP_3.indd 208 DIP_3.indd 208 10/13/2009 11:28:53 10/13/2009 11:28:53

209 Capitolul IX. DREPTUL TRATATELOR
e) pactul este o denumire utilizată pentru anumite înțelegeri so-lemne, cum au fost Pactul
Ligii Națiunilor (1919) sau Pactul Briand-Kellog (1928);
f) carta reprezintă o denumire folosită pentru a identifica un tratat cuprinzând domenii fun-
damentale ale colaborării statelor. În cazul ONU Carta are semnificația unui statut;
g) statutul poate desemna uneori actul constitutiv al unei organizații internaționale sau se
referă la stabilirea unui anumit regim juridic.418
Printre alte denumiri ale tratatelor internaționale folosite în practica internațională, am mai
putea menționa: schimbul de note , prin care se reglementează mai rapid anumite relații dintre
state; modus vivendi care asigură o soluționare provizorie a unor probleme, până la intervenirea
ulterioară a unui acord pe o durată mai îndelungată; gentlemen’s agreement este o denumire care
consemnează acorduri în formă orală; compromisul este tratatul prin care două sau mai multe state
transmit unei instanțe arbitrale sau judiciare internaționale soluționarea unor diferende dintre ele; avenantul este acordul prin care se modifică instrumente anterioare având un caracter comer-
cial; înțelegerea ; articolele adiționale ; agrementul ; aranjamentul ; memo-randumul de înțelegere ; răspunsul
la scrisori etc.
§ 3. Elementele tratatelor
Elementele tratatelor internaționale se împart în esențiale și accesorii. Elementele esențiale , la
rândul lor, sunt: părțile contractante; acordul de voință al părților; obiectul și scopul tratatului.
Părțile contractante ale tratatului trebuie să fie, în toate cazurile, state, organizații internaționale
interguvernamentale sau alte entități cărora le este caracteristică calitatea de subiect de drept internațional.
Acordul de voință a părților trebuie să fie rezultatul voinței lor liber exprimată, neafectată prin
vicii de consimțământ.
Obiectul tratatului îl reprezintă drepturile și obligațiile părților create prin normele stabilite
de tratat. Obiectul trebuie să fie licit din punctul de vedere al dreptului internațional și realiza-
bil. Pentru a fi licit, este necesar ca obiectul unui tratat să nu vină în contradicție cu o normă
imperativă de drept internațional, adică cu o normă de la care nu se admite nici o derogare. În strânsă legătură cu obiectul se află scopul tratatului, care reprezintă obiectivele urmărite de părțile
contractante prin încheierea tratatului (de pildă, soluționarea pașnică a unui diferend, obținerea unei asistențe economice, suprimarea unor taxe vamale la import sau export, reprimarea unor crime internaționale etc.).
Elementele accesorii ale tratatului sunt termenul și condiția.
Termenul este un eveniment viitor și sigur, de care depinde intrarea în vigoare sau încetarea
efectelor unui tratat. Termenul la împlinirea căruia un tratat intră în vigoare se numește suspensiv ,
iar la împlinirea căruia tratatul își stinge efectele se numește rezolutoriu .
Condiția este un eveniment viitor și nesigur de care depinde începerea sau încetarea executării
obligațiilor prevăzute de tratat. Condiția la fel poate fi suspensivă sau rezolutorie.
418 Statutul Consiliului Europei din 1949; Statutul CSI din 1993; Statutul Curții Internaționale de Justiție a ONU
din 1945; Statutul Dunării din 1921; Statutul de la Geneva din 1923 privind regimul internațional al porturi-lor maritime etc.
DIP_3.indd 209 DIP_3.indd 209 10/13/2009 11:28:53 10/13/2009 11:28:53

Drept Internațional public 210
§ 4. Încheierea tratatelor
Dreptul de a încheia tratate internaționale este unul din elementele fundamentale ale
personalității juridice internaționale, semn caracteristic subiectelor dreptului internațional. Fie-care stat dispune de capacitate juridică de a în cheia tratate internaționale. Capacitatea juridică
a organizațiilor internaționale interguvernamentale de a încheia tratate internaționale este guvernată de regulile proprii ale organizației respective.
Încheierea
419 unui tratat internațional reprezintă un proces complex, ce se desfășoară pe
parcursul mai multor faze succesive, principalele din ele fiind: 1) elaborarea textului tratatului internațional; și 2) exprimarea consimțământului părților contractante de a fi legate prin tratat. Acestea, la rândul lor, sunt alcătuite din mai multe subfaze. Nu este absolut necesar ca fiecare tratat să treacă prin toate subfazele, însă fiecare tratat parcurge faza de elaborare a textului său și o modalitate sau alta de exprimare a consimțământului statului sau organizației internaționale de a se lega prin tratat. Particularitățile ordinii și fazelor de încheiere a tratatelor internaționale sunt determinate atât de conținutul fiecărui tratat, cât și de calitatea participanților la acesta. Astfel, în privința organizațiilor internaționale nu se aplică procedura ratificării.
Statele încheie tratate internaționale în persoana autorităților lor publice abilitate prin
constituții și alte acte normative interne. De fapt, actele autorităților publice nu sunt altceva de-cât actele unor reprezentanți special împuterniciți ai statului în vederea încheierii unui tratat internațional. Această abilitare trebuie să rezulte din documentele care emană de la autoritățile competente ale fiecărui stat, în conformitate cu dispozițiile constituționale sau cu alte legi inter-ne. Documentele respective poartă denumirea de depline puteri . Ultimele, reprezentând de fapt o
autorizație, sunt eliberate, de regulă, de acea autoritate a statului în numele căreia se încheie trata-tul. În deplinele puteri sunt consemnate împuternicirile unuia sau mai multor persoane pentru a negocia, pentru a negocia și semna, pentru a semna tratatul ori pentru a efectua oricare alt act cu privire la tratat. Potrivit Convenției de la Viena (1969), prin expresia “depline puteri” se înțelege un document emanând de la autoritatea competentă a unui stat și desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textu-lui unui tratat, pentru a exprima consimțământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la un tratat” [art. 2 pct. 1 lit. c)].
Pe lângă persoanele special învestite cu depline puteri, există o categorie care, în virtutea
funcțiilor pe care le îndeplinesc în stat, nu au nevoie să prezinte, pentru negocierea și încheierea tratatelor, depline puteri. Acestea sunt:
a) șeful statului, șeful guvernului și ministrul de externe; b) șefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru negocierea și încheierea tratatelor bilate-
rale, între statul acreditant (de trimitere) și statul acreditar (gazdă);
c) reprezențanții acreditați ai statelor la o conferință internațională sau pe lângă o organizație
internațională ori pe lângă un organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui tratat la această conferință, organizație sau organ.
420
Organizațiile internaționale, la rândul lor, încheie tratate internaționale prin intermediul
organelor lor competente, care sunt determinate în actele constitutive sau în alte acte norma-tive. Eliberarea deplinelor puteri funcționarilor organizațiilor internaționale este reglementată de
419 În conformitate cu Legea privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova, prin noțiunea de “încheie-
re” a unui tratat se înțelege acel proces, în urma căruia tratatul internațional devine obligatoriu pentru Repu-blica Moldova (art. 2 alin. 10).
420 Vezi art. 7 pct. 2 din Convenția de la Viena din 1969.
DIP_3.indd 210 DIP_3.indd 210 10/13/2009 11:28:54 10/13/2009 11:28:54

211 Capitolul IX. DREPTUL TRATATELOR
dreptul intern al fiecărei organizații. Este scutit de prezentarea deplinelor puteri acel funcționar
al organizației internaționale, care în virtutea regulilor acesteia are calitatea de a reprezenta
organizația.
La încheierea tratatelor internaționale bilaterale reprezentanții statelor fac schimb de de-
pline puteri, în timp ce la încheierea tratatelor internaționale multilaterale se creează organe speciale pentru verificarea autenticității acestora. Reprezentanții statelor la încheierea tratatelor internaționale trebuie să acționeze în baza și în limi tele deplinelor puteri, în caz contrar acțiunile
lor nu vor avea valoare juridică.
Prima fază obligatorie la încheierea tratatelor internaționale este elaborarea te xtului . În
această fază în calitate de subfaze intră: a) convenirea textului tratatului în cazul tratatelor bila-terale și adoptarea textului tratatului în cazul tratatelor multilaterale; b) autentificarea textului
tratatului.
Metoda principală în vederea elaborării textului unui tratat internațional sunt negocierile
421
între reprezentanții statelor care încheie tratatul. Negocierile pot avea loc:
– pe căi diplomatice obișnuite, respectiv prin ministerele de externe și misiunile diplomatice
(de regulă, la elaborarea tratatelor bi laterale, mai rar a celor multilaterale);
– prin persoane sau delegații special împuternicite să negocieze tratatul; – la conferințe și în cadrul organizațiilor internaționale (la elaborarea tratatelor multilate-
rale). Totodată acestea din urmă mai pot și ele însele elabora proiectele unor tratate multilaterale (de exemplu, ONU, Consiliul Europei, CSI ș. a.).
În cazul tratatelor bilaterale negocierile se încheie cu convenirea unanimă a celor două părți
asupra textului tratatului. În mod unanim se co nvine și asupra textului tratatelor multilaterale
restrânse. În ceea ce privește tratatele multilat erale, în cazul lor negocierile se încheie cu adop-
tarea textului acestora, care se exprimă printr-o procedură specială de votare în cadrul căreia reprezentanții statelor își expun pozițiile lor vizavi de textul tratatului în ansamblul său sau în parte pe articole. În trecut regula generală care se aplica la adoptarea textelor tratatelor multi-laterale era cea a votului unanim al statelor participante. Convenția de la Viena (1969) consacră însă o tendință, manifestă deja în practică, că pentru tratatele multilaterale care se negociază la o conferință internațională, majoritatea de 2/3 a statelor prezente și votante este suficientă pentru adoptarea textului negociat. O regulă care se mai întâlnește este cea a consensului, când nu sunt obiecții din partea vreunui stat.
O dată cu convenirea asupra textului tratatului sau adoptarea acestuia, este necesară certifica-
rea faptului că textul elaborat este definitiv și nu poate fi modificat. Această procedură se numește autentificarea textului tratatului. Procedura de autentificare se stabilește fie în însuși conținutul
tratatului, fie pe calea acordului dintre părțile contractante. Practica cunoaște mai multe mijloace de autentificare a textelor tratatelor internaționale:
– parafarea , care constă în înscrierea inițialelor numelui împuterniciților statelor pe textul ne-
gociat. Această modalitate se aplică în privința autentificării textului tratatelor bilaterale și celor cu un număr restrâns de participanți;
421 Legea tratatelor internaționale ale Republicii Moldo va distinge “negocieri-le” în calitate de fază distinctă a
încheierii tratatelor, înțelegând prin acestea o fază a procesului de încheiere a tratatului internațional, pe parcursul căreia părțile purced la discutarea elemente lor de fond și de formă ale acestuia în vederea elaborării
textului final (art. 2 alin. 5).
DIP_3.indd 211 DIP_3.indd 211 10/13/2009 11:28:56 10/13/2009 11:28:56

Drept Internațional public 212
– semnarea ad referendum (sau provizorie) a textului tratatului, cu confirmarea ulterioară din
partea executivului sau altei autorități abilitate a statului. Confirmarea în acest caz se referă exclu-siv la semnătură, neavând semnificația confirmării tratatului;
422
– semnarea definitivă este la fel o modalitate de autentificare a textului tratatului, atunci când
tratatul în continuare urmează să fie ratificat sau aprobat;
– semnarea actului final al unei conferințe internaționale în care este consemnat textul tratatu-
lui (în cazul tratatelor multilaterale);
– adoptarea unei rezoluții speciale a organizației internaționale în care este consemnat textul tra-
tatului, cum ar fi, spre exemplu, rezoluțiile care deschid pentru semnare tratatele internaționale (în cazul tratatelor multilaterale).
Acțiunile statelor enumerate de noi în cadrul fazei de elaborare a textului tratatului, încă nu
semnifică acordul lor sau al organizațiilor internaționale de a fi legate prin tratat. Din momentul în care textul tratatului a devenit autentic și definitiv, statele semnatare urmează să-și exprime consimțământul de a deveni părți la tratat prin recurgerea la mijloacele juridice prevăzute în legislația lor internă. De regulă, acestea sunt următoarele: semnarea, schimbul instrumentelor
care constituie un tratat, ratificarea, aprobarea, acceptarea și aderarea.
423
Semnarea . Așa cum am arătat mai sus, semnarea tratatului are, de regulă, ca efect autentifica-
rea tratatului elaborat prin negocieri. Însă în cazurile în care tratatele nu urmează să fie ratificate sau aprobate, semnarea echivalează cu exprimarea consimțământului de a fi legat prin tratat. Semnarea va avea acest efect dacă sunt întrunite cumulativ următoarele două condiții:
1) tratatul prevede expres acest lucru sau s-a stabilit, în alt fel, că statele negociatoare au
convenit că semnătura va avea acest efect;
2) intenția statului de a da acest efect semnăturii rezultă din deplinele puteri ale reprezentan tului
său ori a fost exprimată în timpul negocierii [art. 12 pct. 1 din Convenția de la Viena (1969)].
În trecut semnarea era însoțită de aplicarea pe textul tratatului a sigiliului de stat, acum însă
este suficientă doar semnătura.
La semnarea tratatelor bilaterale este urmată regula alternatului . Aceasta este o formă
specifică de exprimare a principiului egalității suverane a statelor. Potrivit acestei reguli, în cu-
prinsul exemplarului de tratat care trebuie să-i rămână, fiecare stat este primul (la enumerarea părților, așezarea semnăturilor, amplasarea textului etc.). La așezarea semnăturilor locul întâi se consideră partea din stânga sub textul tratatului (pentru textele în limba arabă – partea dreaptă). Semnăturile se fac pe ultima filă a textului. La semnarea tratatelor multilaterale princ ipiul alter-
natului nu se aplică, succesiunea semnăturilor fiind determinată de ordinea alfabetică a denu-mirii statelor, de regulă, în ordinea alfabetului francez. Tratatele multilaterale, de obicei, rămân
deschise pentru semnare până la o anumită dată sau până la intrarea lor în vigoare. O dată cu expirarea acestui termen statele pot deveni participante la tratat pe calea aderării.
Schimbul instrumentelor care constituie un tratat la fel reprezintă o modalitate de exprimare
a consimțământului statelor de a se angaja printr-un tratat internațional, atunci când: a) instru-mentele prevăd că schimbul lor va avea acest efect; sau b) este stabilit pe altă cale că aceste state conveniseră ca schimbul instrumentelor să aibă acest efect [art. 13 din Convenția de la Viena (1969)]. După cum reiese din conținutul acestui articol, nici el, dar nici convenția în întregime, nu determină care sunt acele documente prin care statele fac schimb în scopul încheierii unui tra-
422 Deosebirea dintre semnarea ad referendum și parafare este că după con-firmare prima devine definitivă, în
timp ce după parafare, de regulă, este ne-cesară semnarea definitivă.
423 Vezi art. 11 din Convenția de la Viena (1969) și art. 4 alin. 1 din Legea privind tratatele internaționale ale
Republicii Moldova.
DIP_3.indd 212 DIP_3.indd 212 10/13/2009 11:28:57 10/13/2009 11:28:57

213 Capitolul IX. DREPTUL TRATATELOR
tat internațional. La general, acestea sunt înglobate în categoria așa-numitelor acorduri în formă
simplificată, introdusă în dreptul tratatelor de CDI a ONU. În lucrările acesteia din urmă, concep-tul de “tratat în formă simplificată” înseamnă un tratat încheiat prin schimb de note, schimb de scrisori, minută convenită, memorandum de înțelegere, declarație comună sau alt instrument încheiat prin orice altă procedură.
424 Putem deci conchide că denumirea documentelor cu care
fac schimb statele în vederea încheierii unui tratat internațional nu are nici o relevanță juridică. Important este ca în urma unui asemenea schimb să se realizeze acordul de voință dintre părți. De cele mai multe ori, voința este consacrată în documentele respective care sunt schimbate prin folosirea anumitor cuvinte rituale de stil diplomatic: “Dacă Excelența Voastră este de acord cu cele de mai sus, prezenta scrisoare și cea pe care Excelența Voastră mi-o veți trimite ca răspuns, vor constitui acordul între guvernul meu și cel al Excelenței Voastre” (în acest mod, de exem-plu, după ce a fost expus conținutul acordului, se încheie o scrisoare). Scrisoarea de răspuns va conține o frază de răspuns, formu-lată în același sens.
425
Cel mai adesea, sub forma schimbului de instrumente se încheie tratatele bilaterale, însă nu
este exclusă nici posibilitatea încheierii pe o asemen ea cale și a tratatelor multilaterale. Din punc-
tul de vedere al obiectului lor, tratatele sub forma schimbului de instrumente reprezintă mai mult niște acorduri tehnice decât politice.
Ratificarea . Aceasta constituie actul juridic prin care un stat își exprimă consimțământul,
prin intermediul autorităților sale competente, de a fi legat printr-un tratat internațional, semnat de reprezentanții săi. Ratificarea se materializează în exterior sub forma unor acte de drept intern (lege, decret, hotărâre) și de drept internațional (instrumente de ratificare).
Convenția de la Viena (1969) prevede următoarele cazuri când un stat își exprimă
consimțământul de a fi legat printr-un tratat prin ratificare:
a) când tratatul prevede că acest consimțământ se exprimă prin ratificare; b) când este stabilit, pe altă cale, că statele participante la negocieri conveniseră asupra
cerinței ratificării;
c) când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării; saud) când intenția statului de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultă din deplinele puteri
ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii (art. 14 pct. 1).
Ordinea ratificării și autoritatea competentă pentru a efectua ratificarea este determinată
de dreptul intern al fiecărui stat. În sistemele constituționale mai vechi ratificarea ținea de competența executivului. Pot fi citate, de pildă, Franța în timpul celui de-al doilea imperiu și în timpul Guvernului de Vichy (1940-1944), Italia în perioada anilor 1922-1943, Germania în pe-rioada dintre 1933-1945, Polonia între 1935-1939 etc.
O a doua categorie de țări sunt acelea care fac din ratificare o operațiune ce ține de competența
exclusivă a legislativului. Acest sistem a fost aplicat, de pildă, de Turcia între anii 1924-1960.
În cele din urmă, o a treia modalitate este cea a împărțirii competenței între executiv și legis-
lativ, situație întâlnită în majoritatea țărilor cu regimuri parlamentare și prezidențiale.
Dreptul internațional nu stabilește care tratat internațional necesită să fie ratificat. Acest lu-
cru este determinat atât de dispozițiile tratatului, cât și de dreptul intern al statelor. Potrivit art. 11 alin. 1 din Legea privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova, Parlamentul decide asu-pra ratificării, acceptării, aprobării sau aderării Republicii Moldova la: a) tratatele internaționale încheiate în numele Republicii Moldova; b) tratatele internaționale care sînt semnate la nivel de
424 E de remarcat că definiția în cauză nu este una limitativă, în calitate de de-numiri mai putând figura și acord,
convenție, protocol, proces-verbal, aranja-ment etc. Vezi Anghel I. M., op. cit. supra , nota 227, p. 451.
425 Ibidem , p. 444-445.
DIP_3.indd 213 DIP_3.indd 213 10/13/2009 11:28:57 10/13/2009 11:28:57

Drept Internațional public 214
guvern și se încadrează în una din următoarele categorii: tratate de pace; tratate politice sau care
implică un angajament politic; tratate cu caracter militar, care vizează capacitatea de apărare a Republicii Moldova, problemele dezarmării sau ale controlului internațional asupra armamen-tului, asigurarea păcii și securității; tratate cu privire la teritoriu; tratate care fac necesară adop-tarea unor legi noi sau revizuirea legilor în vigoare; tratate care vizează participarea Republicii Moldova în organizațiile internaționale; tratate care implică un angajament financiar; tratate care vizează statutul persoanelor, drepturile și libertățile fundamentale ale omului; orice tratate a căror ratificare este specificată în dispozițiile acestora.
Drept documente ce confirmă efectuarea ratificării servesc instru-mentele de ratificare . Aces-
tea, de regulă, cuprind trei părți: a) introductivă, în care se indică autoritatea statului care a rati-ficat tratatul; b) dispozitivă (sau principală), unde este reprodus textul tratatului cu enumerarea
eventuală a rezervelor ei și declarațiilor interpretative, făcute de statul respectiv față de unele din articolele tratatului; c) par-tea finală, care conține angajamentul statului de a respecta și aplica cu bună-credință tratatul. Instrumentele de ratificare sunt semnate de președintele statului, învestite cu sigiliul statului și contrasemnate de ministrul afacerilor externe.
Dreptul tratatelor nu cunoaște un termen până la care părțile contractante ale unui tratat
trebuie să-l ratifice. Oricum, statele trebuie să-și acorde termene rezonabile. De obicei, termenul pentru ratificare depinde în mare măsură de natura tratatului, existând tratate ratificate după mai mulți ani de zile. Totodată, în practica internațională, multe tratate n-au intrat în vigoare din cauza că n-au fost ratificate de părțile contractante.
De la regula că ratificarea tratatului internațional nu este condiționată în timp, prin termen,
fac excepție acordurile sau convențiile încheiate în cadrul unor organizații internaționale (de
exemplu, OMS sau OIM). Acordurile încheiate în cadrul OMS trebuie ratificate de statele mem-bre ale organizației în termen de 18 luni de la semnarea lor. Convențiile adoptate în cadrul OIM trebuie ratificate de statele membre în termen de un an de la adoptarea lor.
426
În cazul încheierii tratatelor internaționale bilaterale are loc schimbul instrumentelor
de ratificare, iar în cazul celor multilaterale, acestea sunt depuse la depozitar, determinat de participanții la tratat. Depozitarul tratatului este acel stat, grup de state, organizație internațională sau funcționarul administrativ cel mai înalt al organizației (de pildă, Secretarul general al ONU, Secretarul general al Consiliului Europei), căruia îi revine sarcina păstrării originalului textului
tratatului internațional și a documentelor inerente acestuia (declarații, rezerve, instrumente de ratificare, documente de aderare, denunțare etc.).
Printre funcțiile depozitarilor tratatelor internaționale, consemnate la art. 77 pct. 1 din
Convenția de la Viena (1969), am putea numi următoarele: a) asigură păstrarea textului original al tratatului și a deplinelor puteri care i s-ar fi încredințat; b) întocmește copii certificate confor-
me cu textul original și orice alte texte în alte limbi, care pot fi cerute prin tratat, și le comunică părților la tratat, precum și statelor având calitatea de a deveni părți; c) primește toate semnăturile tratatului, primește și păstrează toate instrumentele, notificările și comunicările relative la tratat; d) examinează dacă o semnătură, un instrument, o notificare sau o comunicare referitoare la tra-tat este în bună și cuvenită formă și, după caz, atrage asupra chestiunii atenția statului în cauză; e) informează părțile la tratat și statele având calitatea de a deveni părți asupra actelor, notificărilor și comunicărilor referitoare la tratat; f) informează statele având calitate de a deveni părți la tratat despre data la care a fost primit sau depus numărul de semnături sau de instrumente de ratificare,
426 Vom sublinia că convențiile OIM sunt ratificate de state, fără a fi semnate de reprezentanții lor.
DIP_3.indd 214 DIP_3.indd 214 10/13/2009 11:28:58 10/13/2009 11:28:58

215 Capitolul IX. DREPTUL TRATATELOR
acceptare, aprobare sau aderare cerute pentru intrarea în vigoare a tratatului; g) asigură înregis-
trarea tratatului la Secretariatul ONU etc.
Aprobarea (sau acceptarea ) reprezintă o modalitate de exprimare a consimțământului statului
de a fi parte la acele tratate care nu necesită să fie ratificate, dar care prevăd aprobarea lor. În ge-neral, aprobarea sau acceptarea tratatelor internaționale ține mai mult de competența guvernului. Pe această cale se realizează o examinare mai expeditivă a dispozițiilor unor tratate și se evită procedura mai lungă și anevoioasă a ratificării parlamentare.
Potrivit reglementărilor interne ale fiecărui stat, sunt supuse aprobării sau acceptării de către
guvern, tratatele care nu implică angajamente politice majore sau nu se referă la domenii esențiale ale exercitării suveranității de stat.
427
Prin intermediul aprobării o organizație internațională își exprimă consimțământul de a fi
angajată printr-un tratat, dacă ea participă la acesta. Împuternicirea respectivă, de obicei, revine organelor supreme ale organizațiilor internaționale. Astfel, Adunarea Generală a ONU aprobă acordurile ONU cu instituțiile specializate.
Aderarea (sau accesiunea ) la un tratat este actul unilateral de drept intern al unui stat prin
care el își exprimă consimțământul de a deveni parte la un tratat pe care nu l-a semnat. Aderarea se referă numai la tratatele multilaterale și produce aceleași efecte ca și ratificarea unui tratat. În funcție de natura tratatului, aderarea se realizează, de regulă, prin procedurile de ratificare sau aprobare. Actul de aderare a unui stat la un tratat internațional poate îmbrăca forma instrumente-
lor de aderare (cea mai des folosită), instrumentelor de ratificare, a unei declarații de aderare sau
a unei note de aderare.
Aderarea este posibilă numai dacă această procedură de a deveni parte la un tratat este
prevăzută expres în textul tratatului sau dacă aceasta rezultă din intenția părților de a permite aderarea ulterioară a altor state.
În cazul tratatelor multilaterale restrânse, adera rea altor state este permisă, de regulă, numai
cu acordul tuturor părților contractante. În acest caz aderarea intervine numai după intrarea în vigoare a tratatului, ceea ce nu este cazul tratatelor multilaterale generale, aderarea la care poate interveni oricând, de îndată ce tratatul nu mai este deschis pentru semnare.
Momentul din care tratatul internațional devine obligatoriu pentru părțile contractante
poartă denumirea de intrare în vigoare a tratatului. Anume din acest moment tratatul internațional
începe să-și producă efectele, el obținând astfel valoarea unui act juridic. Intrarea în vigoare a tra-tatelor are loc, de regulă, conform modalităților și termenelor stabilite în tratat sau prin acordul părților contractante.
Tratatele care nu necesită ratificarea sau aprobarea lor, intră în vigoare: a) la momentul semnării; b) la scurgerea unui anumit termen după semnare; c) de la data indicată în tratat.Ordinea intrării în vigoare a tratatelor ce urmează să fie supuse ratificării este determinată de
caracterul lor. Tratatele bilaterale intră în vigoare:
a) la data schimbului instrumentelor de ratificare;
427 De exemplu, Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova despre aprobarea Acordului din 4 iunie 1999 cu pri-
vire la principiile și formele de interacțiune a statelor membre ale CSI în domeniul utilizării informației de arhivă nr. 1249 din 14 decembrie 2000 sau Hotărîrea Guvernului Republicii Moldo-va despre aprobarea Acordului din 21 septembrie 2000 între Guvernul Republicii Moldova și Guvernul Republicii Socialiste Vie-tnam cu privire la colaborarea comercial-economică nr. 1254 din 14 decembrie 2000.
DIP_3.indd 215 DIP_3.indd 215 10/13/2009 11:28:58 10/13/2009 11:28:58

Drept Internațional public 216
b) la scurgerea unui anumit termen de la data efectuării schimbului instrumentelor de rati-
ficare.428
Tratatele multilaterale intră în vigoare: a) la data acumulării la depozitar a unui anumit număr de instrumente de ratificare; b) la scurgerea unui anumit termen de la data acumulării la depozitar a unui număr determi-
nat de instrumente de ratificare;
429
c) la data transmiterii la depozitar a unui număr determinat de instrumente de ratificare cu
indicarea concretă a statelor ale căror instrumente de ratificare necesită să fie depuse în mod obli-gatoriu.
430 Desigur că exemplele aduse nu sunt exhaustive, fiind posibil ca tratatele să mai prevadă
și alte condiții speciale de intrare a lor în vigoare.
În conformitate cu art. 80 pct. 1 din Convenția de la Viena (1969): “După intrarea lor în
vigoare, tratatele sunt trimise Secretariatului Organizației Națiunilor Unite spre înregistrare sau clasare sau înscrierea în repertoriu, după caz, precum și spre publicare” . Regula înregistrării și publicării tratatelor internaționale a fost stabilită, pentru prima dată, în Pactul Ligii Națiunilor în scopul de a crea anumite garanții internaționale împotriva politicii tratatelor secrete care fu-sese folosită cu o deosebită intensitate atât în ajunul, cât și în timpul primului război mondial. Articolul 18 din Pact a prevăzut atât înregistrarea tratatelor într-un registru special, cât și publi-carea lor prin grija Secretarului general al organizației. Regula a fost recondusă în Carta ONU care la art. 102 pct. 1 prevede obligația statelor membre ale organizației de a înregistra tratatele internaționale încheiate de ele la Secretariatul ONU în vederea publicării lor. Pentru cazurile de neînregistrare este prevăzută sancțiunea în confor mitate cu care părțile unui asemenea tratat nu-l
pot invoca în fața vreunui organ al Națiunilor Unite (art. 102 pct. 2). Cu alte cuvinte, pentru ONU un tratat neînregistrat din punct de vedere juridic nu există. Cu toate acestea, neînregistrarea unui tratat deloc nu afectează validitatea acestuia. Deoarece Carta ONU nu indică asupra ordinii concrete de înregistrare a tratatelor internaționale, Adunarea Generală printr-o rezoluție a sa din 14 decembrie 1946 a aprobat Regulile de înregistrar e și publicare a tratatelor internaționale.
431
Culegerea de tratate în care sunt publicate tratatele înregistrate de Secretariatul ONU se
numește “United Nations Treaty Series” . În perioada dintre anii 1947-1997 Secretariatul ONU a publicat mai mult de 1500 de volume ale unei asemenea culegeri, cuprinzând mai mult de 26 mii de tratate și acorduri internaționale. În cadrul Consiliului Europei convențiile adoptate sunt publicate în culegerea numită “European Treaty Series” .
Publicarea și înregistrarea oficială a tratatelor internaționale are loc și la nivel național. Din
punct de vedere practic publicarea tratatelor internaționale are o importanță deosebită, deoarece începând cu acest moment tratatele sunt integrat e în ordinea juridică internă, ele urmând astfel
să fie aplicate de către toate autoritățile etatice. În conformitate cu art. 30 alin. 1 din Legea pri-vind tratatele internaționale ale Republicii Moldova: “Ministerul Afacerilor Externe al Republicii
428 Articolul 96 pct. 1 din Tratatul între Republica Moldova și Ucraina pri-vind asistența juridică și relațiile juri-
dice în materie civilă și penală din 13 de-cembrie 1993 prevede: “Prezentul Tratat urmează a fi ratificat și intră în vigoare la expirarea a 60 de zile de la data schimbării instrumentelor de ratifi-care” .
429 În conformitate cu art. 36 pct. 1 din Convenția asupra diversității biologice din 5 iunie 1992: “Prezenta
Convenție va intra în vigoare în cea de-a nouăze-cea zi după data depunerii la depozitar a celui de-al treize-cilea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare” .
430 Potrivit art. 110 pct. 3 din Carta ONU: “Prezenta Cartă va intra în vigoare după depunerea instrumentelor de
ratificare de către Republica China, Franța, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și Statele Unite ale Americii și de către majoritatea celor-lalte state semnatare” .
431 Vezi Действующее международное право . В 3-х томах, т. 1 / Отв. ред. Колосов Ю. М. и Кривчикова Э. С.,
Москва, 1996, с. 428.
DIP_3.indd 216 DIP_3.indd 216 10/13/2009 11:29:00 10/13/2009 11:29:00

217 Capitolul IX. DREPTUL TRATATELOR
Moldova, în termen ce nu depășește 15 zile, va pre zenta spre publicare în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova textele tratatelor internaționale care au intrat în vigoare, textele integrale ale anexelor sau altor documente aferente, rezervele sau declarațiile Republicii Moldova făcute la momentul semnării, ratificării, acceptării, aprobării sau aderării, precum și actele referitoare la suspendarea, denunțarea sau stingerea tratatelor cu participarea Republicii Moldova” .
432 Același
articol în continuare la alin. 2 precizează: “În cazurile în care tratatul internațional nu conține un text autentic în limba de stat, se prezintă spre publicare textul autentic al acestuia într-o limbă străină și traducerea oficială în limba de stat, autentificată de Ministerul Afacerilor Externe” . În Republica Moldova se ține un sistem unic de stat al înregistrării tratatelor internaționale, sub formă de registru de stat și care se află în administrarea Ministerului Afacerilor Externe.
433
§ 5. Forma și structura tratatelor
Dreptul internațional nu prescrie ce formă exactă trebuie să îmbrace unul sau altul din trata-
tele internaționale. Alegerea acesteia rămâne la latitudinea părților – statelor și altor subiecte de drept internațional. În orice caz, forma în care este încheiat un tratat internațional nu afectează deloc validitatea acestuia. Există două forme principale: scrisă și orală (sau verbală ). Datorită
priorităților sale, forma scrisă a devenit dominantă în practica internațională. Multe tratate conțin dispoziții detaliate, uneori cu utilizarea unor indici numerici, formule, hărți etc. Ar părea de neconceput bunăoară încheierea unui tratat de delimitare a frontierelor dintre două state într-o altă formă decât cea scrisă.
Cu toate acestea, nici acordurile încheiate în formă orală n-au dispărut din practica statelor.
Aceasta din urmă arată că acordurile orale au fost utilizate fie pentru a schimba rangul unei misiuni diplomatice din legație în ambasadă, fie pentru stabilirea relațiilor diplomatice. S-a re-curs la acordurile orale și în vederea reglementării altor domenii de colaborare dintre state. Am putea aduce ca exemplu înțelegerea privind acordarea de asistență mutuală, încheiată între URSS și Mongolia în anul 1934. La fel am mai putea cita și înțelegerea orală intervenită în 1946 între URSS, SUA, Marea Britanie, Franța și China referitor la princ ipiul repartiț iei echitabile a locurilor
la alegerea membrilor nepermanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Din aceeași categorie mai face parte și înțelegerea orală dintre SUA și Japonia din 1960 și în virtutea căreia navele mari-time și aeriene americane, purtătoare de arme nucleare, puteau staționa pe teritoriul Japoniei.
Denumirea acordurilor orale este gentlemen’s agreements . Doctrina de drept internațional nu
este deloc unanimă atunci când se ia în di scuție natura juridică a acestora: unii le consideră tra-
tate (cu aceeași valoare juridică, ca și tratatele scrise),
434 alții dimpotrivă le neagă acest caracter.435
432 Vezi și art. 1 alin. 1, 5, 6 din Legea privind modul de publicare și intrare în vigoare a actelor oficiale nr. 173-
XIII din 6 iulie 1994 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1, august 1994) în redacția Legii nr. 103-XIV din 23 iulie 1998 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 75-76, 13 august 1998).
433 Vezi art. 27 alin. 2 din Legea privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova.
434 Vezi Geamănu G., op. cit. supra , nota 20, p. 467.
435 Vezi Anghel I. M., op. cit. supra , nota 227, p. 6, 46, 58. În opinia acestuia gentlemen’s agreements sunt “…acorduri
care marchează voința părților de a urma o anumită politică, fără a stabili obligații precise de a acționa în vreun fel” (p. 6), “…prin care se asumă obligații pur morale” (p. 46) și “…lipsite de efecte juridice obligatorii” (p. 58). Drept exemple de asemenea acorduri acest autor aduce: Carta Atlanticului, semnată de Roosevelt și Churchill în august 1941, cuprinzând un program poli tic pentru ducerea războiului și restabilirea păcii;
Declarația de la Moscova din 30 octombrie 1943, făcută în numele URSS, Regatului Unit, Statelor Unite și
DIP_3.indd 217 DIP_3.indd 217 10/13/2009 11:29:01 10/13/2009 11:29:01

Drept Internațional public 218
Bunăoară, doctrina anglo-saxonă consideră gentlemen’s agreements ca angajamente de onoare ne-
comportând nici o obligație juridică directă pentru părți, deși le leagă din punct de vedere moral (opinia Institutului american de drept).
436 În ce ne privește, suntem de părerea că acordurile în
formă orală sunt la fel de obligatorii ca și tratatele în formă scrisă.
Ținând cont de diferențele înregistrate în procedura de încheiere a tratatelor orale și scrise,
Convențiile de la Viena (1969, 1986) se refe-ră doar la cele din urmă. Aceeași cale este urmată și de Legea privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova.
437 Cu toate acestea Convențiile de
la Viena în materie de tratate nu neagă forța juridică a acordurilor orale. Articolul 3 al Convenției din 1969 stabilește: “Faptul că prezenta Convenț ie nu se aplică … acordurilor internaționale,
care nu au fost încheiate în formă scrisă, nu aduce vreo atinge-re: a) valorii juridice a unor ase-menea acorduri; b) aplicării în privința acestor acorduri a tuturor regulilor enunțate în prezenta Convenție, cărora ar fi supuse în temeiul dreptului internațional… ” .
Tratatul reprezintă un sistem unic de norme strâns legate între ele. De aceea el trebuie privit
ca un tot întreg, în care toate dispozițiile lui sunt obligatorii pentru părți. De regulă, structura tratatului este alcătuită din următoarele părți:
1) preambulul (sau introducerea ), în care se indică părțile contractante ale tratatului, motivele
care au determinat încheierea lui, scopul și obiectul. Din preambul face parte și titlul tratatului.
Legea privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova distinge titlul tratatului internațional într-un element aparte al textului tratatului, care conține denumirea documentului și, de regulă, părțile și obiectul reglementării, într-o formulă concisă;
438
2) partea principală sau dispozitivul tratatului, în care sunt cu-prinse articolele (care pot fi gru-
pate în secțiuni, capitole, părți etc.) și care constituie conținutul de bază al prevederilor sale. Ar-ticolele tratatului poartă uneori scurte denumiri, cum ar fi, de pildă, “conținu-tul și forma cererii de acordare a asistenței juridice” , “cheltuieli legate de acordarea asistenței juridice” (în cazul acor-durilor de asistență juridică și relațiile juridice în materie civilă, penală și familială etc.). Aceasta
facilitează folosirea textului, mai ales atunci când el are un obiect de reglementare complicat sau este voluminos ca conținut;
3) partea finală sau clauzele finale precizează data și locul semnării, limba sau limbile în care
a fost redactat textul, modalitățile de intrare în vigoare a tratatului, durata de valabilitate etc. Această parte este obligatorie chiar până la intrarea în vigoare a tratatului.
Chinei și care formula, mai ales, intenția de a avea o organizație mondială; Declarația Guvernelor SUA, Marii
Britanii și Canadei din 15 noiembrie 1945, prin care se enunța programul pe care ele înțelegeau să-l urmeze în folosirea energiei nucleare. În ordinea dată de exemple s-ar mai putea înscrie și alte texte, adoptate pe marginea întrunirilor șefilor de state și de guverne și v izând cele mai variate obiective (de pildă, declarațiile
adoptate la nivelul G 7, devenit între timp G 8 cu ocazia alăturării la acestea a Federației Ruse). Cu alte cu-vinte, este vorba despre niște declarații sau comunicate comune semnate cu ocazia vizitelor la cel mai înalt
nivel. La întrebarea dacă sunt aceste documente tratate internaționale, nu putem să fim atât de categorici ca și I. Anghel, care le neagă acest caracter. Pentru a identifica care din aceste texte variate ar putea pretinde la calificativul adevărat de tratat, vom recurge la criteriile enunțate de CIJ în hotărârea sa emisă la 19 decembrie 1978 în Cauza platoului continental al Mării Egee . Potrivit Curții “în dreptul internațional nu există nici o regulă
care ar interzice ca un comunicat comun să constituie un acord internațional” . Pentru a-i determina această natură, se cuvine “de ținut cont mai întâi de toate de termenii utilizați și de circumstanțele în care acest comunicat a fost elaborat” (pentru detalii, vezi Droit in ternational public. Recueil de textes: vol. II / Sous la
rédaction de Condorelli L., Université de Genève, Faculté de Droit, 1997-1998, p. 129).
436 Vezi Лукашук И. И., Международное право. Особенная часть , Москва, Издательство БЕК, 1997, с. 74.
437 Vezi art. 2 alin. 2 din Legea nominalizată.
438 Vezi art. 6 alin. 1 din Legea menționată.
DIP_3.indd 218 DIP_3.indd 218 10/13/2009 11:29:02 10/13/2009 11:29:02

219 Capitolul IX. DREPTUL TRATATELOR
O răspândire tot mai largă în practică o capătă anexele la unele tratate. Ele apar astfel ca o
parte distinctă a textului tratatului. Prin utilizarea acestora se urmărește completarea, detalizarea și interpreta-rea conținutului tratatelor. Însă pentru ca anexele să aibă aceeași valoare juridică ca și tratatul, este necesar ca acesta din urmă sau însăși anexa să cuprindă o mențiune specială des-pre faptul dat. În caz contrar asemenea acte nu vor putea fi calificate ca parte a tratatului.
În strânsă legătură cu forma tratatelor se află și limba sau limbile în care acestea se încheie,
ea reprezentând acel element principal prin intermediul căruia voința subiectelor de drept internațional se materializează în exterior. Anume prin formulele lingvistice utilizate în textul său se manifestă realitatea voinței participanților la relațiile juridice internaționale și se profilează acordul de voință a părților contractante. Vom aminti că una din deosebirile principale ale tra-tatu-lui internațional față de cutuma internațională este tocmai aceea că primul există doar ca un acord exprimat în cuvinte și îmbinate într-un text.
Ca regulă generală tratatele bilaterale sunt perfectate în limbile ambelor părți contractante.
Fiecare din textele tratatului este autentic, adică su nt egale ca valoare juridică. Cu toate acestea
părțile, în procesul de executare a tratatului se conduc de textul perfectat în propria lor limbă.
Sunt cazuri însă când părțile, în scopuri de utilitate practică, se abat de la regula generală.
Tratatul de arbitraj dintre SUA și China, din anul 1930, a fost redactat în trei limbi: engleză, chineză și franceză. Toate textele erau autentice. Însă în caz de divergențe și pentru rezolvarea acestora prin interpretare, se recurgea la textul în limba franceză.
De obicei, tratatele multilaterale cu caracter universal se perfectează în limbile oficiale ale
ONU: engleza, spaniola, chineza, araba, rusa și franceza sau în unele dintre acestea într-un singur exemplar. Originalul este transmis spre păstra re depozitarului, iar acesta din urmă le expediază
participanților copii certificate de pe textul tratatului.
§ 6. Rezervele la tratate
Potrivit Convenției de la Viena (1969) rezerva este o declarație unilaterală, oricare ar fi
conținutul sau denumirea sa, făcută de un stat atunci când semnează, ratifică, acceptă sau aprobă un tratat, ori aderă la acesta, prin care urmărește să excludă sau să modifice efectul juridic al unor dispoziții din tratat cu privire la aplicarea lor față de statul respectiv.
439 Cu alte cuvinte, rezerva
este un mijloc ce permite statelor care nu sunt de acord cu toate prevederile unui tratat să devină totuși părți la acesta.
Instituția rezervei este caracteristică doar tratatelor multilaterale, deoarece o rezervă făcută
în cazul unui tratat bilateral echivalează cu o revenire asupra textului tratatului convenit deja între cele două părți și deci cu o inițiativă implicită de a relua negocierile.
Articolul 23 al Convenției din 1969 înaintează următoarele cerințe față de formularea rezervelor:1) rezervele trebuie să fie formulate în scris și comunicate statelor contractante și altor state care
au calitatea să devină părți la tratat. Retragerea rezervelor trebuie, de asemenea, făcută în scris;
2) rezervele pot fi formulate cu ocazia semnării tratatului, ratificării, aprobării sau acceptării
sale, ori în momentul aderării. În cazul în care rezerva a fost formulată la semnarea tratatului, supus ulterior ratificării, acceptării sau aprobării, această rezervă trebuie să fie reconfirmată în mod formal de statul rezervatar, atunci când acesta își exprimă consimțământul de a fi legat prin tratat;
439 Vezi art. 2 pct. 1 lit. d) din Convenție.
DIP_3.indd 219 DIP_3.indd 219 10/13/2009 11:29:03 10/13/2009 11:29:03

Drept Internațional public 220
3) oricare state părți la tratat pot fie accepta rezervele care le-au fost notificate, fie formula
obiecții față de acestea. Acceptarea rezervelor poate fi expresă sau tacită. Neformularea de obiecții față de o rezervă, timp de 12 luni de la notificarea acesteia, este considerată drept acceptare tacită. Retragerea obiecției la o rezervă necesită formularea ei în scris.
Deși rezerva este un act de suveranitate al statelor, tratatele pot limita dreptul acestora
de a face rezerve la ele. Condițiile în care poate fi admisă formularea unei rezerve la un tratat internațional sunt următoarele:
1) rezerva să nu fie interzisă de tratat;
440
2) rezervele să nu se refere la acele dispoziții ale tratatului, la care în mod expres este exclusă
posibilitatea formulării de rezerve;441
3) rezervele să se refere la acele dispoziții ale tratatului, la care în mod expres este prevăzută
posibilitatea formulării de rezerve;442
4) rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul și scopul tratatului.443
În funcție de atitudinea adoptată față de statul rezervatar din partea celorlalte state părți ale
unui tratat internațional, se stabilesc următoarele grupuri de raporturi convenționale:
1) între statul care a formulat una sau mai multe rezerve și statele care le-au acceptat continuă
să acționeze tratatul, cu precizarea că în ceea ce pr ivește articolele față de care au fost formulate
rezerve, dispozițiile care leagă aceste state sunt cele modificate conform rezervelor;
2) între statul rezervatar și statele care au formulat obiecții la rezerve, în dependență de atitu-
dinea diferită a acestora din urmă, se pot crea două posibile grupuri de raporturi:
a) statele care au formulat obiecții la rezerve pot accepta ca restul dispozițiilor tratatului,
neafectate prin rezerve, să se aplice între ele și statul rezervatar;
b) aceleași state pot însă, ca prin obiecțiile lor la rezerve, să refuze aplicarea în întregime a
tratatului în raporturile dintre ele și statul autor al rezervelor.
Tratatul internațional, la care s-au făcut rezerve, se aplică în întregime, între părțile contrac-
tante care n-au formulat rezerve.
De regulă, o rezervă autorizată în mod expres de un tratat nu are nevoie să fie acceptată ulte-
rior de celelalte state contractante, cu excepția cazurilor când tratatul prevede aceasta. Însă în ca-zul în care din numărul restrâns de state care au participat la negocieri ori din rațiunea obiectului și scopului tratatului ar rezulta că aplicarea tratatului în întregime de toate părțile este o condiție
440 De exemplu, art 32 alin. 1 din Tratatul privind înființarea Uniunii Economice a statelor CSI din 24 septembrie
1993 dispune: “Formularea de rezerve la prezentul Tratat nu este admisă” . Iar art. 22 din Convenția privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și folosirii armelor chimice și distrugerea acestora din 13 ianuarie 1993 dispune: “ Articolele prezentei Con-venții nu oferă lo c rezervelor. Anexele sale nu oferă loc la acele rez-
erve ce sunt incompatibile cu obiectul și scopul său” .
441 Spre exemplu, la art. 8 pct. 1 din Convenția privind cetățenia femeii măritate din 20 februarie 1957 este
stabilit: “Orice stat la momentul semnării, ratificării sau aderării poate formula rezerve față de orice articol al prezentei Convenții, cu excepția articolelor 1 și 2” . Sau art. 42 pct. 1 din Convenția cu privire la statutul refugiaților din 28 iulie 1951 prevede: “Orice stat la momentul semnării, ratificării sau aderării poate face rezerve la articolele Convenției, cu excepția artico lelor 1, 3 și 4, art. 16 pct. 1, articolele 33 și 36-46 inclusiv” .
442 Am putea cita, ca exemplu, Convenția ONU asupra dreptului mării din 10 decembrie 1982, care la art. 309
prevede: “Convenția nu admite nici rezerve, nici excepții, în afară de cele pe care ea le autorizează în mod ex-pres în alte articole” sau Convenția împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau de-gradante din 10 decembrie 1984, care la art. 28 pct. 1 dispune: “Orice stat la momentul semnării sau ratificării prezentei Convenții, ori aderării la ea poate declara despre aceea că el nu recunoaște competența Comitetului, determinată la articolul 20” .
443 De pildă, art. 51 pct. 2 din Convenția cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 stabilește: “Nu
este admisă rezerva, ce este incompatibilă cu obiectul și scopul prezentei Convenții” .
DIP_3.indd 220 DIP_3.indd 220 10/13/2009 11:29:04 10/13/2009 11:29:04

221 Capitolul IX. DREPTUL TRATATELOR
esențială a con-simțământului fiecăruia dintre ele de a fi legată prin tratat, rezerva trebuie să
fie acceptată de toate părțile. În situația în care tratatul este actul constitutiv al unei organizații internaționale și documentele nu dispun altfel, rezerva trebuie să fie aprobată de organul compe-tent al acestei organizații.
Convenția de la Viena (1969) prevede că dacă tratatul nu dispune altfel, atât o rezervă, cât
și o obiecție la rezervă pot fi oricând retrase, fără a fi nevoie de consimțământul statului care a acceptat rezerva sau a formulat obiecții față de rezervă pentru retragerea acestora.
Statele pot formula nu numai rezerve la un tratat internațional, dar și declarații interpretative
față de unele din prevederile acestuia.
444 Spre deosebire de rezerve, care urmăresc modificarea
unor raporturi juridice create prin tratat, declarațiile interpretative se limitează să precizeze nu-mai anumite poziții de principiu ale statelor în cauză față de tratatul multilateral sau față de unele clauze ale acestuia.
§ 7. Condi țiile de validitate și de nulitate a tratatelor
Un tratat, pentru a fi valabil, trebuie să fie licit atât din punctul de vedere al regulilor sale de
încheiere, cât și din punctul de vedere al conținutului, obiectului și scopului său. Aceasta, printre altele, presu-pune ca tratatul:
– să fie încheiat în modul cuvenit de către subiectele de drept inter-național; – să reprezinte rezultatul unei înțelegeri autentice dintre părți, ceea ce înseamnă că acordul de
voință al părților să nu fie afectat prin vicii de consimțământ;
– să nu contravină în întregime sau în parte principiilor fundamentale și normelor imperative
ale dreptului internațional.
Dreptul tratatelor se întemeiază pe princ ipiul prezumț iei validității tratatelor internaționale,
445
ceea ce înseamnă că un tratat internațional se consideră valabil atâta timp cât nu este dovedit contrariul. Validitatea unui tratat nu poate fi contestată decât în baza prevederilor dreptu-lui internațional.
În cazurile în care condițiile specificate mai sus nu sunt întrunite, se ajunge la nulitatea tra-
tatelor, care în dependență de gradul de ilegalitate al tratatului internațional, este de două tipuri: relativă și absolută.
Este în drept să invoce nulitatea relativă a unui tratat internațional numai acel stat al cărui
consimțământ a fost viciat. Sunt sancționate cu nulitate relativă viciile de consimțământ, rezul-tând din:
a) violarea vădită a unei norme de importanță fundamentală a dreptului intern privitoare la competența
de a încheia tratate (de exemplu, o normă constituțională privind ratificarea (aprobarea) tratatelor
sau privind autoritățile competente să încheie tratate, procedura de urmat, deplinele puteri). Vio-larea poartă un caracter vădit, dacă ea este evidentă pentru orice stat;
444 O astfel de declarație interpretativă este prevăzută în art. 1 pct. 5 din Hotă-rîrea Parlamentului Republicii
Moldova privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a unor protocoale adiționale la această convenție nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997: “Republica Moldova interpretează dispozițiile celei de-a doua propoziții din articolul 2 al primului Protocol adițional la convenție ca neimpunînd obligații financiare suplimentare statului referitoare la stabilimentele școlare de ori-entare filozofică sau religioasă, altele decît cele pre văzute de legislația inter-nă” . Vezi Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 54-55 din 21 august 1997.
445 Regulă consfințită la art. 42 din ambele Convenții de la Viena cu privire la dreptul tratatelor.
DIP_3.indd 221 DIP_3.indd 221 10/13/2009 11:29:05 10/13/2009 11:29:05

Drept Internațional public 222
b) eroarea , dacă aceasta:
– poartă asupra unui fapt sau situații; – constituia o bază esențială a consimțământului unui stat de a fi legat prin tratat; – statul care o invocă nu a contribuit prin conduita sa la producerea erorii.
446 În practica
internațională a statelor eroarea a fost invocată, în special, în jurisprudență în legătură cu inexac-titatea hărților anexate la unele tratate teritoriale;
447
c) dolul care constă în conduita frauduloasă a unei părți contractante, prin care se urmărește deter-
minarea altei părți contractante să-și dea consimțământul pentru încheierea tratatului.448 Dolul poate
îmbrăca forma unor declarații false, a reprezentăr ii false sau consta din alte procedee înșelătoare;
d) coruperea reprezentantului unui stat participant la negocierea încheierii tratatului ,449 pentru a
accepta încheierea lui în anumite condiții. Actele de corupere trebuie să fie evidente și în măsură să exercite o influență considerabilă asupra voinței acestui reprezentant.
Prin nulitate absolută se sancționează viciile de consimțământ rezultând din:a) constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat , prin acte sau amenințări îndreptate
împotriva libertății sau integrității fizice a acestuia, reputației sale, persoanelor dragi lui etc. Tra-tatul încheiat în aceste condiții este lipsit de orice efect juridic.
450
b) constrângerea exercitată asupra unui stat participant la încheierea unui tratat internațional
prin amenințarea cu forța sau folosirea forței, cu violarea principiilor de drept internațional în-corporate în Carta ONU.
451
De nulitate absolută sunt lovite și tratatele care contravin normelor imperative ale dreptului
internațional, atât cele în vigoare în momentul încheierii lor, cât și cele apărute mai târziu, pe parcursul aplicării acestora.
452
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice stat parte la tratat, nu neapărat de statul victimă,
precum și din oficiu, de către o instanță internațională. Nulitatea absolută afectează validitatea tratatului din momentul încheierii sale ( ab initio ).
Dispozițiile unui tratat nul nu au forță juridică. O dată cu stabilirea nulității unui tratat,
oricare parte este în drept să ceară oricărei alte părți restabilirea, pe cât se va putea, în relațiile lor reciproce a situației care ar fi existat dacă aceste acte nu ar fi fost îndeplinite.
453 Dacă tratatul
este lovit de nulitate în virtutea contradicției sale cu o normă imperativă de drept internațional, părțile lui sunt obligate să elimine, în măsura p osibilului, consecințele oricărui act îndeplinit pe
baza unui asemenea tratat.
454
446 Vezi art. 48 din Convenția de la Viena (1969).
447 Vezi, de exemplu, Affaire du temple de Préah Vihéar (Cambodge c. Taïlande) , Arrêt du 15 juin 1962, în: Droit inter-
national public. Recueil de textes: vol. II / Sous la rédaction de Condorelli L., Université de Genève, Faculté de Droit, 1997-1998, p. 75.
448 Convenția de la Viena (1969), art. 49.
449 Ibidem , art. 50.
450 Ibidem , art. 51.
451 De exemplu, tratatul de la München din 29 septembrie 1938 prin care Cehoslovacia prin constrânge-
rea militară a Germaniei, însă și cu participarea Franței, Marii Britanii și Italiei, i-a cedat acesteia regiuna Sudeților. Tratatul în cauză a fost ulterior declarat nul: de către Franța și Marea Britanie în 1942, de Italia în 1944, de RFG în 1966.
452 Convenția de la Viena (1969), art. 53, 64. Bunăoară, la 24 decembrie 1989 Congresul deputaților poporului ai
URSS a recunoscut nule și neavenite din momentul încheierii lor protocoalele secrete încheiate de Uniunea Sovietică cu Germania în anii 1939-1940 privind delimitarea “sferelor de interese” în Europa.
453 Convenția de la Viena (1969), art. 69 pct. 2 lit. a).
454 Ibidem , art. 71 pct. 1 lit. a).
DIP_3.indd 222 DIP_3.indd 222 10/13/2009 11:29:06 10/13/2009 11:29:06

223 Capitolul IX. DREPTUL TRATATELOR
§ 8. E fectele tratatelor. Aplicarea lor în spa țiu și în timp
Încheierea unui tratat internațional constă în crearea unor situații juridice noi, fie că se nasc
drepturi și obligații, fie că se modifică sau se sting anumite drepturi și obligații existente deja. Într-un cuvânt, rațiunea încheierii unui tratat este tocmai crearea de efecte juridice, adică angaja-rea părților la o anumită conduită obligatorie.
Un tratat își produce efectele sale față de părțile acestuia în conformitate cu princ ipiul de
origine latină pacta sunt servanda , care, potrivit art. 26 din Convenția de la Viena (1969), este
formulat în felul următor: “Orice tratat în vigoare leagă părțile și trebuie executat de ele cu bună-credință” .
Regula pacta sunt servanda este un principiu bine încetățenit în practica internațională. În
virtutea acesteia, fiecare stat participant la un tratat este obligat:
– să respecte și să execute întocmai obligațiile sale decurgând din tratat;- să nu încheie tratate ce-ar contraveni obiectului și scopului tratatelor sale încheiate anterior;- să nu facă abuz de drepturile născute pentru el din tratatul încheiat, adică să nu folosească
aceste drepturi în dauna drepturilor și intereselor legitime ale altor state părți;
– renunțarea la tratat poate avea loc numai în conformitate cu prevederile dreptului
internațional;
– neexecutarea unui tratat nu poate fi justificată prin invocarea dispozițiilor de drept intern
al statelor părți.
455
În ce privește înseși efectele tratatelor, doctrina diferențiază în general efectele tratatelor față
de statele părți și efectele tratatelor față de statele terțe.456
A. Efectele tratatelor față de statele părți comportă următoarele două situații juridice:
1) efectele tratatelor față de guvernanți; 2) efectele tratatelor față de cei guvernați. Efectele tratatelor față de guvernanți implică trei categorii de situații: a) efectele tratatelor față de puterea executivă; b) efectele tratatelor față de puterea legislativă; c) efectele tratatelor față de puterea judiciară.Privitor la efectele tratatelor față de puterea executivă, acestea determină obligația execu-
tivului de a lua măsuri pentru aplicarea tratatelor în ordinea juridică internă. Pe lângă aceasta, executivul mai are și obligația de a publica tratatele, pentru ca ele să fie cunoscute de cetățeni și de opinia publică.
Efectele tratatelor față de puterea legislativă apar în special în situațiile în care este necesară
adoptarea unor legi pentru ca tratatul să-și poată produce efectele în ordinea juridică internă.
În ce privește efectele tratatelor față de organele judiciare, acestea, pe de o parte, pot aplica
prevederile lor, după ce-au fost ratificate și publicate, iar pe de altă parte, ele pot interpreta preve-derile tratatelor la care statul este parte.
Referitor la efectele tratatelor față de guvernați, în dreptul internațional prevalează ideea că
tratatele nu produc efecte directe față de particulari. O dată însă cu încheierea în 1951 și 1957 a tratatelor de instituire a Comunităților Europene, precum și prin elaborarea unor instrumente internaționale ce recunosc în favoarea indivizilor, persoane fizice, dreptul de acces în fața unor
455 Regulă prevăzută la art. 27 din Convenția de la Viena (1969).
456 Vezi, bunăoară, Ecobescu N., Duculescu V ., Dreptul tratatelor , București, Editura Continent XXI, 1995, p. 70 și
urm.
DIP_3.indd 223 DIP_3.indd 223 10/13/2009 11:29:06 10/13/2009 11:29:06

Drept Internațional public 224
organe de anchetă sau judiciare internaționale , în cazul încălcării drepturilor omului prevăzu-
te de aceste instrumente, conceptul respectiv a suferit modificări esențiale. Cu toate acestea, situațiile specificate nu reprezintă o tendință generală de natură să altereze esența însăși a dreptu-lui internațional, ca drept ce reglementează preponderent raporturi între state suverane.
B. Un grup însemnat de probleme juridice îl reprezintă și efectele tratatelor asupra statelor terțe .
Potrivit art. 2 pct. 1 lit. h) din Convenția de la Viena (1969) prin noțiunea de “stat terț” se înțelege un stat care nu este parte la tratat. În genera l, în acest domeniu prevalează principiul efectului
relativ al tratatelor, împrumutat din dreptul privat intern sub forma regulii de drept roman res
inter alios acta nec nocere prodesse potest , ceea ce înseamnă că față de terți tratatele nu produc nici
obligații și nici drepturi. În dreptul internațional, excluderea terților din sfera efectelor tratatelor internaționale decurge direct din princ ipiul egalității suverane a statelor, în temeiul căruia acor-
dul liber exprimat al fiecărui stat constituie unicul temei legal de dobândire a anumitor drepturi și de asumare a anumitor obligații în raporturile sale cu alte state.
Totodată, chestiunea esențială care se pune es te aceea de a ști dacă tratatele internaționale
produc sau nu efecte față de statele terțe. De altfel, chiar prin formularea principiului efectului relativ al tratatelor internaționale, dată la art. 34 din Convenția de la Viena (1969), se întrevede o asemenea posibilitate: “Un tratat nu creează nici obligații nici drepturi pentru un stat terț fără consimțământul său” .
Articolul 36 din Convenția de la Viena (1969) stabilește două condiții la întrunirea cărora
statele terțe pot dobândi drepturi în virtutea unui tratat:
1) dacă părțile la tratat înțeleg, prin asemenea dispoziții, să confere acest drept, fie statului
terț sau unui grup de state căruia acesta îi aparține, fie tuturor statelor;
2) dacă statul terț consimte. Din formularea articolului de mai sus rezultă că consimțământul statului terț poate fi și tacit.
De exemplu, Carta ONU conferă anumite drepturi pentru statele terțe. În conformitate cu art. 35 din Cartă, unui stat care nu este membru al ONU i se acordă dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea Generală în legătură cu un diferend la care este parte, cu condiția acceptării din partea acestuia, în privința acelui diferend, a obligațiilor de rezolvare pașnică a diferendelor prevăzute de Cartă.
În anumite condiții, statele terțe își pot asuma obligații prin dispozițiile unui tratat, la care nu
sunt părți. Pentru aceasta art. 35 al Convenției de la Viena (1969) stabilește două condiții:
1) părțile la tratat să se fi înțeles să creeze o asemenea obligație prin dispozițiile tratatului;2) statul terț să accepte în mod expres și în scris această obligație.
Expresie a unor derogări de la principiul efectului relativ al tratatelor, practica convențională
consacră existența unor înțelegeri internaționale care creează regimuri juridice general aplicabile, obiective, în interesul comunității internaționa le în întreg ansamblul său. Prin aceste tratate sunt
stabilite drepturi și obligații valabile și pentru statele neparticipante la acestea:
– tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale, cum sunt acelea privind
neutralitatea unor țări sau instituirea unor regimuri juridice speciale pentru unele regiuni și localități sau pentru anumite arii geografice mai largi (de exemplu, Actul final al Congresului de la Viena din 1815, prin care s-a stabilit statutul de neutralitate permanentă a Elveției sau Tratatul de stat cu Austria din 1955, precum și cele referitoare la statutul de orașe libere, ca de pildă Cra-covia (1815) sau orașul liber Danzing (1919), ori Tratatul de la Washington asupra Antarcticii din 1959, Convenția prin care au fost neutralizate insulele Aaland din Marea Baltică din 1856);
– tratatele ce stabilesc un anumit regim juridic pentru căile de comunicație internaționale,
cum ar fi cele care stabilesc regimul de navigaț ie pe fluviile internaționale (Dunăre, Rin, Congo,
DIP_3.indd 224 DIP_3.indd 224 10/13/2009 11:29:07 10/13/2009 11:29:07

225 Capitolul IX. DREPTUL TRATATELOR
Senegal) sau canalele internaționale (Convenția de la Constantinopol relativă la Canalul de Suez
(1888), clauzele Tratatului de la Versailles (1919) privind canalul Kiel).
În literatura de drept internațional sunt menționate, de asemenea, tratatele multilaterale prin
care se instituie o organizație internațională în calitate de subiect nou de drept internațional. O
dată ce o atare entitate este constituită, organelor sale le revine obligația să respecte dispozițiile actului constitutiv, chiar dacă însăși organizația nu are calitatea de parte la acesta, ci doar de obiect
al tratatului în cauză.
Alta este însă situația statelor terțe vizavi de actele de constituire a organizațiilor internaționale.
Acestea din urmă în funcție de specificul fiecăreia, nu beneficiază de unul și același grad de opo-zabilitate față de statele terțe. Dacă existența “obiectivă” a ONU sau a instituțiilor specializate ale ONU nu este astăzi pusă de către nimeni la îndoială, ea nu poate fi însă extinsă și asupra
organizațiilor regionale. Exemplul cel mai elocvent în acest sens îl reprezintă cazul fostului CAER și CEE, care abia printr-un acord intervenit în iunie 1988 s-au văzut recunoscute în mod reci-proc.
Unele tratate internaționale cuprind stipulații sp eciale în favoarea terților. Este vorba în spe-
cial de tratatele comerciale care prevăd clauza națiunii celei mai favorizate. În virtutea acesteia un stat A se angajează față de un stat B să-i acorde tratamentul cel mai favorabil pe care îl va fi acordat sau îl va acorda oricărui stat terț C. Cu alte cuvin-te, se stabilește o legătură între regimul creat printr-un tratat (A–B) cu un alt regim, mai favorabil, prevăzut de un alt tratat, purtând asu-pra aceluiași obiect, însă încheiat cu un alt stat (A–C).
Tratatele internaționale se aplică în spațiu și în timp. Regula generală care acționează la apli-
carea tratatelor în spațiu constă în răsfrângerea efectelor acestora asupra ansamblului teritoriului statelor părți. De regulă, între sfera de aplicare în spațiu a unui tratat și întinderea teritorială a statelor părți la acesta, există o coincidență perfectă. Convenția de la Viena (1969) în art. 29 stabilește: “Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenție diferită sau dacă aceasta nu este stabilită pe altă cale, un tratat leagă fiecare din părți cu privire la întregul său teritoriu” .
De la această regulă fac excepție așa-numitele tratate localizate , care își produc efectele nu-
mai într-o anumită zonă teritorială a statului.
457 Din categoria unor asemenea tratate fac parte
acordurile de stabilire a frontierelor, acordurile de creare a unor servituți asemănătoare celor din dreptul civil, prin care se acordă drepturi de tranzit prin teritoriul statului, de utilizare a apelor sau a pășunilor.
O serie de tratate stabilesc regimuri juridice aplicabile unor anu-mite zone geografice sau
spații precis identificate, situate dincolo de limitele suveranității statelor părți la acestea (de pildă, Tratatul de la Washington asupra Antarcticii (1959), Acordul privind activitatea statelor pe Lună sau alte corpuri cerești (1979), Tratatul privind interzicerea plasării de arme nucleare și alte arme de distrugere în masă în zona internațională a spațiilor submarine (1970) etc.).
Încă o excepție de la regula aplicării teritoria le a tratatelor internaționale este și aceea prin
care se creează o organizație internațională. Dispozițiile acestor trate nu se aplică pe teritoriul statelor participante la organizație.
În ceea ce privește aplicarea în timp a tratatelor, este în general admis princ ipiul că tratatele
sunt obligatorii pentru părți din momentul în care angajamentele statelor au fost legal perfectate și până când tratatul, în condițiile prevăzute de dreptul internațional, încetează să-și producă efectele.
457 Tratatele localizate al căror obiect se referă la însuși teritoriul statului mai poartă denumirea de tratate reale .
Cele nelocalizate , sau personale , cuprind tratatele de alianță, de asistență mutuală, de garanție, de arbitraj, pre-
cum și alte tratate cu caracter politic.
DIP_3.indd 225 DIP_3.indd 225 10/13/2009 11:29:08 10/13/2009 11:29:08

Drept Internațional public 226
Tratatul internațional, la fel ca și legea în dreptul intern, n-are forță retroactivă . Potrivit art. 28
din Convenția de la Viena: “Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenție diferită sau aceasta nu este stabilită pe altă cale, dispozițiile unui tratat nu leagă o parte în ce privește un act sau fapt anterior datei intrării în vigoare a acestui tratat față de această parte sau în ce privește o situație care încetase să existe la acea dată” .
După cum reiese și din formularea de mai sus, nimic nu împiedică statele părți la un tratat
să deroge de la regula neretroactivității, cu condiția ca această derogare să rezulte din clauzele tratatului.
458 Cea mai cunoscută excepție de la principiul neretroactivității o constit uie Tratatul de
la Washington din 8 mai 1871, prin care, în Cauza Alabama , SUA și Marea Britanie au convenit să
supună arbitrajului fapte care se produseseră în timpul războiului de secesiune din SUA din anii 1862-1865.
Un aspect special al aplicării tratatelor în timp este cel al tratatelor concurente (sau succesive în
timp), ce impune examinarea situațiilor de conflict între dispozițiile unor tratate, cu același obiect,
intervenite succesiv între aceleași părți. Regulile destinate rezolvării acestor dificultăți fac obiec-tul art. 30 al Convenției de la Viena (1969), care s-a lăsat inspirat de soluțiile reținute de practica convențională internațională:
a) în primul rând, în virtutea principiului autonomiei de voință, părțile unui tratat pot indica
că acesta este subordonat unui alt tratat, anterior sau posterior, astfel încât dispozițiile celui din
urmă se vor aplica cu precădere (art. 30 pct. 2);
b) în al doilea rând, fiind în situația a două tratate cu un obiect identic și în cazul în care nu
toate părțile contractante ale tratatului anterior ar fi părți și la tratatul posterior prin aplicarea principiului efectului relativ al tratatelor, fiecare din părți nu va fi legată vizavi de cealaltă decât
prin intermediul tratatului la care ambele sunt părți. În aceste condiții va exista o pluralitate de comunități contractuale, prima fiind alcătuită din statele părți la ambele tratate, cea de-a doua fiind constituită din statele legate prin intermediul primului tratat, iar cea de-a treia nefiind legată decât în baza tratatului posterior (art. 30 pct. 4);
c) în virtutea bine cunoscute reguli lex posterior derogat priori , atunci când toate părțile contrac-
tante la tratatul posterior sunt de asemenea părți la tratatul anterior, acesta din urmă va continua să se aplice doar în măsura în care dispozițiile sale sunt compatibile cu cele ale primului (art. 30 pct. 2).
Soluții diferite de la această regulă s-au dat în cazul unor tratate bilaterale intervenite în-
tre statele care, în același timp, sunt părți și la un tratat multilateral asupra aceleiași materii.
Este, de pildă, cazul Convenției de la Viena (1963) cu privire la relațiile consulare, care prin art. 73 stabilește că dispozițiile particulare din tratat ele bilaterale (convențiile consulare) se aplică
în locul prevederilor generale ale convenției, indif erent dacă acordurile respective au intervenit
înainte sau după încheierea acesteia.
O situație similară a fost adoptată și în cazul Acordului General pentru Tarife și Comerț din
30 octombrie 1947, prin ale cărui dispoziții de la regimul general al clauzei națiunii celei mai favorizate stabilită de Acord sunt exceptate uniunile vamale, zonele de liber schimb și convențiile bilaterale privind micul trafic de frontieră.
În privința gradului diferit de autoritate care se poate stabili între dispozițiile unor tratate
succesive, Carta ONU stabilește prioritatea sa asupra oricăror tratate încheiate între membrii organizației (art. 103).
458 Bunăoară, în virtutea art. 25 din Convenția CSI privind asistența juridică și raporturile de drept în procesele
civile, familiale și penale din 22 ianuarie 1993, este stab ilit: “ Acțiunea Convenției în cauză se extinde și asupra
rela-țiilor de drept ce au apărut până la intrarea ei în vigoare” .
DIP_3.indd 226 DIP_3.indd 226 10/13/2009 11:29:09 10/13/2009 11:29:09

227 Capitolul IX. DREPTUL TRATATELOR
§ 9. Încetarea și suspendarea e fectelor tratatelor
Prin încetarea unui tratat internațional se înțelege că acesta și-a pierdut forța sa juridică în
raporturile dintre participanții săi, el nemaiproducând în continuare drepturi și obligații pen-tru părți. Încetarea valabilității unui tratat internațional totodată nu aduce atingere drepturilor, obligațiilor sau situațiilor juridice create prin executarea lui, cu excepția cazurilor, când aceste drepturi sau situații n-au fost abrogate ulterior prin alte tratate sau o nouă normă imperativă de drept internațional. Tratatele internaționale își pot înceta efectele lor prin mai multe modalități:
A. Denunțarea . Cu privire la efectele denunțării trebuie făcută o diferențiere între tratate-
le bilaterale, situație în care denunțarea pune capăt unui tratat, și tratatele multilaterale, când denunțarea capătă caracterul unei retrageri , care, fără a pune capăt tratatului în cauză, face pur
și simplu ca statul ce denunță tratatul să iasă din regimul juridic stabilit de tratat. Potrivit art. 56 din Convenția de la Viena (1969), un tratat care nu conține dispoziții cu privire la stingerea și denunțarea sa sau la retragerea din el nu poate fi obiectul unei denunțări sau retrageri. De la această regulă sunt două excepții:
– atunci când poate fi stabilită intenția părților de a admite posibilitatea denunțării sau re-
tragerii;
– atunci când dreptul la denunțare sau retragere poate fi dedus din natura tratatului. În acest
caz notificarea privind intenția de a denunța sau de a se retrage din tratat trebuie făcută celeilalte părți cu cel puțin 12 luni înainte.
Organul competent pentru a denunța un tratat este prevăzut de dispozițiile constituționale
ale fiecărei părți, în mod firesc el fiind acela căruia îi aparține competența de a angaja statul pe plan internațional. În temeiul art. 24 alin. 4 din Legea privind tratatele internaționale ale Republi-cii Moldova “deciziile cu privire la suspendarea, denunțarea sau stingerea tratatului internațional se adoptă de către autoritatea care a luat decizia cu privire la consimțământul Republicii Moldova de a fi legată prin tratatul în cauză” .
B. Abrogarea este un caz de stingere a tratatelor internaționale care solicită voința unanimă a
părților.
459 Abrogarea poate fi expresă , când rezultă dintr-un tratat special, dar ea poate fi și tacită ,
în cazul a două tratate succesive care reglementează în mod diferit aceeași materie, situație când tratatul posterior prevalează asupra celui anterior.
C. Anularea tratatului internațional. Este o modalitate de renunțare unilaterală a unui stat de
la tratatul încheiat de acesta. Potrivit dreptu-lui internațional, anularea unui tratat internațional poate avea loc în cazuri strict determinate, cum ar fi:
– violarea substanțială a tratatului de către una din părțile sale. Printr-o violare substanțială a
tratatului, în conformitate cu art. 60 pct. 3 din Convenția de la Viena (1969), se înțelege o respin-gere a tratatului neautorizată de prezenta Convenție sau violarea unei dispoziții esențiale pentru realizarea obiectului și scopului tratatului;
– apariția unei noi norme imperative de drept internațional cu care tratatul nu este în
concordanță;
– schimbarea fundamentală a împrejurărilor în care a fost încheiat tratatul (clauza rebus sic
stantibus ). Potrivit acesteia, un tratat internațional rămâne valabil atâta timp cât împrejurările în
care el a fost încheiat rămân aceleași. Invocarea clauzei rebus sic stantibus poate interveni atunci
459 Bunăoară, la 1 iulie 1991 statele participante la Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală de la
Varșovia din 1955, prin semnarea unui protocol, au pus capăt valabilității acestui tratat, precum și al protoco-lului de prolongație al acestuia.
DIP_3.indd 227 DIP_3.indd 227 10/13/2009 11:29:10 10/13/2009 11:29:10

Drept Internațional public 228
când numai una din părți consideră că noile împrejurări sunt de natură să conducă la înceta-
rea tratatului. Convenția de la Viena (1969) admite invocarea schimbării împrejurărilor pentru ieșirea dintr-un tratat numai în cazul în care este vorba despre o “schimbare fundamentală” , care afectează radical executarea lui (art. 62). Totodată ea condiționează invocarea acestei modalități prin îndeplinirea următoarelor condiții:
a) ca împrejurările care au suferit schimbări să fi constituit baza esențială a consimțământului
părților de a se lega prin tratat;
b) ca schimbarea să fi transformat radical natura obligațiilor; c) schimbarea să vizeze împrejurările care au existat în momentul încheierii tratatului respectiv.Invocarea schimbării fundamentale a împrejurărilor este interzisă în cazul tratatelor care sta-
bilesc frontierele dintre state și atunci când această schimbare rezultă dintr-o violare a tratatului tocmai de către partea care cere ieșirea din tratat (art. 62 pct. 2 din Convenția din 1969);
– intervenția unei imposibilități subsecvente de executare a tratatului, atunci când a dispărut
sau s-a distrus un obiect indispensabil executării tratatului (de pildă, dispariția unei insule care
a constituit obiectul tratatului sau secarea unui fluviu cu regim internațional de navigație, ori secarea unui fluviu în legătură cu care exista un tratat pentru construirea unui baraj, pierderea teritoriului necesar executării tratatului sau că tratatul are un obiect irealizabil).
D. Dispariția uneia din părțile contractante ale tratatului – ca subiect de drept internațional.E. Expirarea termenului de valabilitate a tratatului.F. Executarea completă a prevederilor tratatului.G. Survenirea unei condiții rezolutorii expres prevăzută în cuprinsul tratatului.
460
H. Reducerea numărului de participanți la tratatul multilateral sub numărul necesar pentru
intrarea în vigoare a acestuia.461
I. Drept urmare a constatării nulității tratatului internațional.K. Drept urmare a adoptării unor decizii obligatorii din partea anumitor organizații
internaționale. Astfel, rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU în privința Iraqului conțineau cerința adresată state-lor membre ale organizației de a întreprinde anumite măsuri, indiferent de existența în raporturile dintre acestea a unor drepturi și obligații conferite sau impuse prin orice acord internațional.
462 Sau în cadrul Consiliului Europei, Comitetul de Miniștri este în drept să
înceteze calitatea de membru al unui stat participant la organizație. Iar în conformitate cu art. 58 alin. 3 din Convenția europeană pentru apăra-rea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din 4 noiembrie 1950, încetarea calității de membru al Consiliului Europei conduce în mod automat la încetarea calității de Parte la prezenta Convenție.
O situație intermediară în raport cu încetarea definitivă a tratatului o constituie suspendarea
acestuia, adică încetarea provizorie a aplicării tratatului sub influența diferitelor împrejurări. Sus-pendarea este admisă dacă tratatul o prevede expres și părțile contractante sunt de acord cu ea. Consecințele pe care le implică suspendarea unui tratat internațional, sub rezerva ca părțile să nu fi convenit într-un alt mod, sunt următoarele:
460 De exemplu, art. 4 din Tratatul de la Varșovia din 1955 prevedea că acesta își va înceta efectele sale la intrarea
în vigoare a unui tratat general european de securitate colectivă.
461 Cu titlu de exemplu am putea cita Convenția cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de genocid din
1948, care în art. 15 prevede că aceasta își va înceta valabilitatea dacă numărul de participanți la ea va deveni mai mic de șaisprezece.
462 Vezi în particular pct. 3 al rezoluției nr. 670 (1990) din 25 septembrie 1990, în: Droit international public. Re-
cueil de textes: vol. I / Sous la rédaction de Condorelli L., Université de Genève, Faculté de Droit, 1997-1998, p. 196.
DIP_3.indd 228 DIP_3.indd 228 10/13/2009 11:29:11 10/13/2009 11:29:11

229 Capitolul IX. DREPTUL TRATATELOR
a) eliberează părțile între care aplicarea tratatului este suspendată de obligațiile executării
tratatului în relațiile lor reciproce pe timpul perioadei de suspendare;
b) nu afectează celelalte relații juridice stabilite de tratat între părți [art. 72 pct. 1 din Convenția
de la Viena (1969)].
Părțile contractante au datoria ca în timpul perioadei de suspendare să se abțină de la orice
acte de natură să împiedice reluarea aplicării tratatului.
Pe lângă suspendarea integrală a clauzelor trat atului, este admisă și suspendarea parțială a
acestora în cazul în care: a) ea este prevăzută de tratat; și b) clauzele care urmează să fie suspen-date să poată fi separate de restul prevederilor tratatului. Totodată, mai este necesar ca clauzele care se suspendă să nu constituie baza consimțământului părților contractante, care a condus la încheierea acelui tratat. În practică, cele mai frecvente clauze exprese de suspendare se găsesc în tratatele economice multilaterale și se referă la suspendarea anumitor dispoziții din tratat și nu la ansamblul acestuia. Este vorba de așa-numitele “clauze de salvgardare” care permit unui stat, în caz de dificultăți economice, să suspendeze temporar aplicarea acestora (de pildă, art. XVI din Statutul FMI sau art. XIX din Acordul GATT).
463
În ceea ce privește anumite tratate, o imposibilitate de executare care poate conduce la în-
cetarea acestora o constituie izbucnirea războiului între părți, precum și ruperea relațiilor diplo-matice și consulare, cu toate că această rupere nu conduce în mod automat la încetarea tratatelor dintre statele în cauză, cu excepția tratatelor, a căror executare implică existența unor asemenea relații între părți.
În cazul conflictelor armate se pot crea împrejurări care să afecteze nu numai aplicarea tra-
tatelor dintre statele beligerante, ci și între alte state. Tratatele bilaterale dintre beligeranți în ma-joritatea lor își încetează aplicarea. Tratatele multilaterale sunt suspendate în raporturile din-tre beligeranți și rămân în vigoare în raporturile dintre nebeligeranți, precum și în raporturile dintre beligeranți și nebeligeranți. În raporturile dintre beligeranți continuă, însă, să acționeze tratatele (atât bilaterale, cât și multilaterale) care au fost încheiate în mod special pentru cazurile
de război, de pildă, convențiile privind regimul prizonierilor de război, răniților și bolnavilor, protecția populației civile etc. Unele din tratatele încetate sau suspendate cu ocazia războiului pot să-și preia acțiunea îndată după terminarea acestuia, fie în mod automat, fie prin acordul părților în tratatele de pace sau în tratatele încheiate în mod special cu acest scop.
Mutațiile teritoriale influențează asupra efectelor tratatelor internaționale în conformitate cu
regulile succesiunii statelor.
§ 10. Interpretarea tratatelor
Interpretarea unui tratat reprezintă operațiunea intelectuală prin care se determină sensul
unui cuvânt sau al unei expresii, se lămuresc exprimările ambigue sau obscure ale unei dispoziții. Obiectul interpretării unui tratat internațional este limpezirea clauzelor sale neclare, iar scopul
ei este de a stabili “voința comună” a părților contractante cu privire la dispozițiile tratatului la momentul redactării textului. Convenția de la Viena (1969) consacră interpretării tratatelor trei articole: 31, 32 și 33.
În legătură cu operațiunea de interpretare, au relevanță aspectele referitoare la: A. Modurile
de interpretare; B. Regulile de interpretare; C. Mijloacele complementare de interpretare.
463 Acesta permite părților contractante să nu aplice articolele sale referitoare la “clauza națiunii celei mai favorizate” .
DIP_3.indd 229 DIP_3.indd 229 10/13/2009 11:29:12 10/13/2009 11:29:12

Drept Internațional public 230
A. Din punctul de vedere al modurilor de interpretare , distingem: a) interpretarea
internațională; și b) interpretarea internă.
a) Interpretarea internațională în dependență de autoritatea competentă pentru interpretarea
unui tratat internațional, poate fi:
– interpretarea făcută de părțile contractante ale tratatului; – interpretarea jurisdicțională, care este efectuată de tribunalele arbitrale sau instanțele de
judecată internaționale (de pildă, CIJ, CJCE);
– interpretarea făcută de către organizațiile internaționale.Interpretarea făcută de părțile contractante are o forță deosebită în raport cu celelalte
interpretări. Ea poartă denumirea de interpretare autentică . Interpretarea autentică îmbracă două
forme: 1) interpretarea expresă , care este făcută de părțile contractante la momentul încheierii
tratatului; se poate face prin clauze interpretative înscrise în însuși cuprinsul tratatului, conținând definiția unor termeni folosiți, prin acte adiționale sau scrisori interpretative semnate în același timp cu tratatul și pe calea unor acorduri interpretative încheiate concomitent cu actul interpre-tat sau ulterioare acestuia. La toate acestea se mai adaugă și situația când prin anumite înțelegeri internaționale se constituie un organ special, de pildă, o comisie mixtă, care va avea ca scop rezol-va-rea problemelor legate de interpretarea unui tratat; și 2) interpretarea tacită , adică cea care
decurge din practica concordantă a statelor în aplicarea prevederilor unui tratat internațional.
Interpretarea unui tratat făcută printr-un act internațional se impune părților cu aceeași forță
juridică precum însuși tratatul.
Interpretarea jurisdicțională . Dacă părțile nu se pot pune de acord asupra interpretării tra-
tatului internațional, ele pot supune diferendul arbitrajului internațional sau CIJ. Interpretarea dată de un tribunal arbitral internațional sau de CIJ are forță obligatorie numai pentru părțile în diferend și privește numai cauza supusă reglementării.
Organizațiile internaționale sunt în drept să interpreteze dispozițiile actelor lor constitutive, tratatele
la care organizația este parte, precum și tratatele în legătură cu care se pot pronunța, în temeiul atri-buțiilor lor specifice. În ceea ce privește interpretarea de către organizațiile internaționale, trebuie ținut seama totodată de lipsa caracterului obligatoriu al actelor (rezoluțiilor) de interpretare ale acestora.
b) Interpretarea internă a tratatelor poate consta dintr-o interpretare guvernamentală internă,
făcută de autoritățile publice guvernamentale, de regulă, competente în domeniul relațiilor ex-terne (ministerele de externe ale statelor părți) sau dintr-o interpretare jurisdicțională internă,
efectuată de către instanțele de judecată ale statelor părți. Interpretarea internă nu se impune decât organelor statului în cauză și nu altor state părți la tratat.
B. Regulile de interpretare . Convenția de la Viena (1969) a codificat principalele reguli de
interpretare a tratatelor internaționale. Astfel, în conformitate cu art. 31 pct. 1 “Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credință potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor și în lumina obiectului și scopului său” .
După cum reiese din dispoziția articolului citat, regulile de interpretare ale unui tratat
internațional cuprind următoarele principii esențiale:
– principiul bunei-credințe , care cere ca interpretarea să aibă în vedere ceea ce părțile au avut
de gând să spună în realitate;
– principiul sensului obișnuit al termenilor tratatului , ceea ce înseamnă că la interpretare trebuie
reținută semnificația uzuală a cuvintelor, afară de cazurile când acestea, după cum precizează art. 31 pct. 4, sunt utilizate într-un sens special;
– interpretarea termenilor tratatului trebuie să se facă în contextul lor. Aceasta înseamnă că
la interpretarea unui tratat trebuie avută în vedere fraza în care figurează termenul respectiv,
DIP_3.indd 230 DIP_3.indd 230 10/13/2009 11:29:13 10/13/2009 11:29:13

231 Capitolul IX. DREPTUL TRATATELOR
alineatul în care se găsește termenul în cauză, o anumită parte a textului tratatului sau chiar textul
tratatului în întregul său. Textul tratatului, după cum știm, cuprinde atât preambulul acestuia, cât
și eventualele sale anexe . Totodată, după cum precizează art. 31 pct. 2 din Convenția de la Viena
(1969), textul unui tratat nu poate fi disociat de contextul său, care cuprinde orice alte acorduri,
intervenite între toate părțile unui tratat ori între unele din acestea, cu prilejul încheierii tratatului sau având legătură cu tratatul. O dată cu contextul, se va ține seama, de asemenea, de eventua-lele acorduri intervenite ulterior între părți cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea dispozițiilor sale, de orice practică urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părților în privința interpretării tratatului, precum și de alte reguli pertinente de drept internațional, aplicabile relațiilor dintre părți (Convenția din 1969, art. 31 pct. 3);
– interpretarea tratatului în lumina obiectlui și scopului său . Aceasta presupune raportarea
interpretării la sensurile și scopurile pe care părțile le-au avut în vedere la încheierea tratatului în cauză. Nu se admite o interpretare contrară obiectului și scopului tratatului.
Aceste reguli de interpretare au un caracter general și se aplică tuturor tratatelor
internaționale.
Pe lângă regulile generale de interpretare, codificate de Convenția de la Viena (1969), practica
convențională internațională mai cunoaște și alte reguli de interpretare, principalele din ele fiind:
– regula sensului clar , care înseamnă că nu trebuie interpretate dispozițiile unui tratat care au
un sens clar. Scopul interpretării este de a lămuri ceea ce nu este clar, însă nu ceea ce este clar;
– regula neadmiterii interpretării termenilor tratatului în sens absurd sau nerațional , adică inter-
pretarea lui în contradicție atât cu contextul tratatului, cât și cu obiectul și scopul acestuia;
– regula efectului util . Ea cere ca interpretarea oricărui termen sau a oricărei dispoziții a trata-
tului să se facă astfel încât să producă un efect util asupra aplicării tratatului, dar nu să-l facă fără efect, adică nul. Cunoscutul savant Emerich de Vattel considera că “interpretarea care ar face un act inutil și fără obiect nu poate să fie admisă” .
464
C. În cazurile în care interpretarea dată conform regulilor generale de interpretare, prevăzute
la art. 31 din Convenția de la Viena (1969), lasă sensul ambiguu sau obscur, ori conduce la un rezultat vădit absurd sau nerațional, se poate face apel la mijloacele complementare de interpretare ,
prescrise la art. 32 din Convenție (1969), cum ar fi: a) lucrările pregătitoare; și b) împrejurările în care a fost încheiat tratatul.
a) în categoria “lucrărilor pregătitoare” intră proiectele de text prezentate de părți în cursul
negocierilor, intervențiile orale sau scrise ale participanților, diverse amendamente propuse sau respinse etc.;
b) în ceea ce privește determinarea “împrejurărilor în care a fost încheiat tratatul” , acestea pot
prezenta uneori dificultăți serioase. Dacă uneori aceste împrejurări au fost luate în considerare de
CIJ (bunăoară, în Cauza privind Africa de Sud-Vest, pentru interpretarea mandatului Africii de Sud, Curtea a considerat că trebuie să se țină cont exclusiv de situația existentă în 1920, evoluția ulterioară fiind “fără pertinență”),
465 în alte împrejurări aceeași instanță a statuat că “orice instru-
ment internațional trebuie să fie interpretat și aplicat în cadrul ansamblului sistemului juridic în vigoare în momentul în care interpretarea a avut loc” .
466
464 Emerich de Vattel, Le droit des gens (Nouvelle édition), t. II, Paris, 1983, p. 265; cit. după Niciu I. M., op. cit.
supra , nota 87, p. 51.
465 Vezi Rec., 1966, p. 23.
466 Vezi Consecințele juridice pentru state ale continuării prezenței Africii de Sud în Namibia (Sud-Vestul afri-
can) prin încălcarea rezoluției nr. 276 (1970) a Consiliului de Securitate, Aviz consultativ al CIJ din 21 iunie
1971, în: Rec., 1971, p. 31-32).
DIP_3.indd 231 DIP_3.indd 231 10/13/2009 11:29:13 10/13/2009 11:29:13

Drept Internațional public 232
Dacă ne referim la interpretarea unor tratate care sunt redactate în două sau mai multe limbi,
prima cerință înaintată față de acestea este stabilirea statutului diferitelor texte ale acestor tratate. De obicei, se face distincția între texte cu autoritate inegală și texte care au valoare egală . În cazul
textelor care au autoritate inegală, prevalează textul având o valoare superioară .
Textele tratatelor internaționale pot fi autentice , oficiale ,
467 precum și pot cuprinde traducerile
lor oficiale , ultimele fiind făcute fie de autoritățile guvernamentale ale părților contractante, fie de
către o organizație interguvernamentală.
Pentru interpretarea tratatului internațional redactat în două sau mai multe limbi are
importanță textul (textele) său autentic . Este autentic acel text al tratatului, în care acesta a fost
autentificat. Textele autentice ale unui tratat internațional redactat în două sau mai multe limbi sunt egale ca valoare juridică, cu excepția cazurilor în care însuși tratatul dispune sau părțile
au convenit pe altă cale că, în caz de divergențe, unul din texte are precădere [art. 33 pct. 1 din Convenția de la Viena (1969)]. În practică, compararea textelor poate duce la apariția unor sen-suri diferite ale termenilor echivalenți în diverse limbi, fapt ce ridică probleme de interpretare. În acest caz se va adopta: sensul care, ținându-se seama de obiectul și scopul tratatului, împacă (conciliază) cel mai bine aceste texte (Convenția din 1969, art. 33 pct. 4); sensul termenilor în limba în care s-a negociat și redactat textul tratatului; se va da preferință textului clar în detri-
mentul textului obscur; se va face referire la lucrările pregătitoare; se va lua în considerare uneori textul favorabil părții care este obligată etc.
Bibliografie:
Anghel I. M., Dreptul tratatelor , 2 vol., București, Editura Lumina Lex, 1993; Balan O., Serbenco
Ed., Drept Internațional Public, vol. I, Chișinău, Tipografia Centrală, 2001; Burian Al., Balan O.,
Serbenco Ed., Drept Internațional Public, ediția a II-a, Chișinău, CEP USM, 2005; Bolintineanu A.,
Popescu D., Mijloacele juridice prin care statele devin părți la tratate , București, Editura Academiei,
1967; Ecobescu N., Duculescu V ., Dreptul tratatelor , București, Editura Continent XXI, 1995; Gla-
ser E., Rezervele la tratatele internaționale , București, Editura Academiei, 1971; Molea M., Viciile de
consimțământ în dreptul internațional public , București, Editura Științifică, 1973; Năstase A., Adoptarea
textului tratatelor internaționale // RRSI, 1986, nr. 6; de același autor: Aderarea ca mijloc de participare la
tratatele internaționale // RRSI, 1988, nr. 6; Popescu D., Încetarea aplicării tratatelor, cu specială referință
la denunțare // SDR, 1990; Ago R., Le droit des traités à la lumière de la convention de Vienne. Introduction
// RCADI, 1971-III, vol. 134; Capotorti F., L ’extinction et la suspension des traités // RCADI, 1971-III,
vol. 134; Weckel Ph., La concurrence des traités dans l’ordre international // BDI, vol. n 3, Paris, LGDJ,
1991; McNair (Lord A. D.), The Law of Treaties , Oxford, Clarendon Press, 1961.
Талалаев А. Н., Право международных договоров. Общие вопросы , Москва, 1980; de același
autor: Действие и применение договоров , Москва, 1985; de același autor: Договоры с участием
международных организаций , Mосква, 1989; de același autor: Венская конвенция о праве
международных договоров. Комментарий , Москва, Юридическая литература, 1997.
467 Bunăoară, Tratatul de pace cu România din 1947 sau cel înch eiat cu Italia în același an prevăd că textele lor în
limbile rusă, engleză și franceză sunt autentice, iar textul în limba română și respectiv cel în italiană sunt texte oficiale (art. 40 și respectiv art. 90).
DIP_3.indd 232 DIP_3.indd 232 10/13/2009 11:29:14 10/13/2009 11:29:14

Capitolul X
DREPTUL INTERNA ȚIONAL AL DREPTURILOR OMULUI
§ 1. Noțiunea și particularitățile dreptului internațional al drepturilor omului
§ 2. Izvoarele dreptului internațional al drepturilor omului§ 3. Mecanisme internaționale universale de protecție a drepturilor omului.
§ 4. Mecanismul european de protecție a drepturilor omului
§ 1. Noțiunea și particularit ățile dreptului interna țional al drepturilor omului
Recunoașterea universală a drepturilor, departe de a fi o întâmplare fericită, este rodul
evoluției umanității, a unui demers care se găsește în diferite măsuri, mai clar sau mai puțin clar exprimate, în toate curentele de gândire, în toate religiile și în toate revoluțiile.
Dreptul internațional al drepturilor omului este o ramură relativ recentă a dreptului
internațional public, care s-a dezvoltat în special în procesul conturării și afirmării princ ipiului
fundamental al respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau convingere, astfel cum a fost înscris în Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa din 1975.
468
Dreptul internațional contemporan al drepturilor omului diferă în mod substanțial de
antecedentele sale istorice prin aceea că astăzi oamenii sunt considerați a avea drepturi garantate internațional ca persoane individuale și nu numai ca cetățeni ai unui anume stat. Drepturile omului și protecția lor a parcurs un itinerar lung al istoriei. De la condiția de sclav din epoca antică și medievală se evoluează până la participant al relațiilor internaționale în condiții procedurale egale cu statul, subiect originar și deplin în drepturi, în fața unei jurisdicții internaționale în obiectivul căreia intră protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
469 Totuși, această evoluție
nu ne permite să oferim persoanei fi zice statutul de subiect al dreptului internațional public, atât
timp cât aceasta nu este titular de drepturi și obligații de drept internațional public și nu are competență să creeze norme de drept internațional.
Acum există un număr impunător de instituții internaționale în a căror jurisdicție intră
protecția persoanelor fizice împotriva încălcărilor săvârșite de statele ai căror cetățeni sunt, pre-cum și de oricare alte state. Această evoluție a generat un climat politic în cadrul căruia protecția drepturilor omului a devenit unul dintre cele mai importante subiecte ale discursului politic internațional contemporan, implicând guverne, organizații interguvernamentale și o vastă rețea internațională de organizații neguvernamentale.
468 Publicat în: Năstase A., Documente fundamentale ale dreptului internațional și ale relațiilor internaționale, București:
Asociația Română pentru Educație Democratică. Regia Autonomă „Monitorul Oficial” , 1997, pp.129-134.
469 A se vedea Sârcu D., Accesul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului: Condiții de admisibilitate , Chișinău, Centrul
de Drept, 2001, p. 13.
DIP_3.indd 233 DIP_3.indd 233 10/13/2009 11:29:15 10/13/2009 11:29:15

Drept Internațional public 234
În acest moment suntem martorii unei revoluții în domeniul drepturilor omului în curs de
desfășurare. Se înregistrează multe rezultate pozitive, care însă rămân a fi consolidate. Societatea internațională se poate lăuda astăzi cu un corp serios de reglementări internaționale în domeniul drepturilor omului și instituțiile chemate să le pună în aplicare sunt în permanentă fortificare.
470
Pentru aceste motive, putem afirma cu toată certitudinea că instituția protecției internaționale a drepturilor și libertăților a atins astăzi maturitatea unei ramuri a dreptului internațional public, distinctă prin particularitățile, subiectele, izvoarele și principiile sale.
Prin urmare, dreptul internațional al drepturilor omului (DIDO) constituie un ansamblu de
norme și principii de natură convențională și/sau cutumiară care reglementează conduita statelor pentru asigurarea respectării și protecției drepturilor și libertăților fundamentale fără discrimi-nare atât pe timp de pace, cât și pe timp de război, precum și care stabilesc răspunderea pentru încălcarea acestora. Este evident că conținutul acestor norme și principii îl formează obligația sta-telor, fundamentată în Carta ONU,
471 de a respecta drepturile omului și libertățile fundamentale
ale tuturor persoanelor fără distincție de rasă, sex, limbă și religie. În plus, o serie de particularități
caracterizează și îi conferă individualitate acestei ramuri:
1. Preponderența normelor imperative . DIDO este o ramură constituită preponderent din norme
imperative care stabilesc obligații fundamentale opozabile erga omnes pentru întreaga comunitate
internațională. Astfel ele devin obligatorii pentru toate statele, inclusiv pentru cele care nu și-au exprimat în acest scop acordul formal. Această particularitate denotă convergența acestei ramuri cu dreptul internațional umanitar care în mod simi lar instituie obligații imperative pentru toate
statele, având același scop principal – protecția ființei umane. Caracterul imperativ al normelor DIDO rezultă și din acceptarea lor de către majoritatea statelor, ceea ce explică numărul mare de semnări, ratificări, aderări la convențiile internaționale în materia drepturilor omului.
2. Formularea unor standarde în domeniul drepturilor omului. DIDO se caracterizează prin aceea
că pe plan internațional sunt elaborate atât standardele drepturilor și libertăților omului pe care statele se obligă să le introducă în ordinele lor juridice naționale, cât și sunt instituite proceduri de control asupra respectării acestora și soluționăr ii diferendelor apărute din încălcarea de către
state a obligațiilor lor internaționale asumate în domeniul respectiv.
3. Superioritatea normelor dreptului internațional al drepturilor omului față de prevederile dreptului
național . Această regulă rezultă din articolul 4, par.2, al Constituției Republicii Moldova, potrivit
căruia dacă există neconcordanțe între tratatele internaționale cu privire la drepturile fundamen-tale ale omului la care Republica Moldova este parte și legile ei interne, prioritate au reglementările internaționale. Cu toate acestea, este interesantă interpretarea dată de Curtea Constituțională a Republicii Moldova acestui articol constituțional, potrivit căreia „tratatele internaționale au prio-ritate numai asupra legilor interne, dar nu și asupra normelor constituționale.
472
4. Efectul direct al normelor DIDO în dreptul intern . Majoritatea normele DIDO au fost codifi-
cate în tratate internaționale care prin natura lor sunt de aplicabilitate directă, deoarece vizează destinatari concreți – persoane particulare, fizice sau juridice, și pentru a fi aplicate în ordinea juridică internă a statelor care le-au acceptat nu necesită vreun act de implementare sau trans-punere.
473 În acest sens, articolul 1 din Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului
și libertăților fundamentale din 1950 (CEDO) prevede că Înaltele Părți Contractante recunosc
470 Buergenthal Th., Weber R., Dreptul internațional al drepturilor omului , București, Ed. Beck, 1996, p.14.
471 Art.1, par.3.
472 Hotărârea Curții Constituționale privind interpretarea unor prevederi ale art.4 din Constituția Republicii
Moldova, nr. 55 din 14.10.99.
473 A se vedea Capitolul V .
DIP_3.indd 234 DIP_3.indd 234 10/13/2009 11:29:15 10/13/2009 11:29:15

235 Capitolul X. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL DREPTURILOR OMULUI
oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul I al acestei
convenții. În plus, Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova recomandă instanțelor de judecată naționale la examinarea cauzelor „să verifice dacă legea sau actul, care urmează a fi apli-cat și care reglementează drepturi și libertăți garantate de CEDO, sunt compatibile cu prevederile acesteia, iar în caz de incompatibilitate instanța va aplica direct prevederile CEDO, menționând
acest fapt în hotărârea sa” .
474 În același spirit, dacă „legea națională nu prevede dreptul la re-
curs efectiv în privința încălcării unui anumit drept prevăzut de Convenție, instanța de judecată urmează să primească plângerea respectivă și să soluționeze cauza conform procedurii civile sau penale, aplicând direct prevederile CEDO” .
475
5. Interzicerea sau condiționarea rezervelor . În materia drepturilor omului rezervele la tratatele
internaționale trebuie să se aplice cu o strictețe deosebită, deoarece ele pot cauza prejudiciu însuși principiului protecției drepturilor omului pe bază nediscriminatorie, iar potrivit Convenției asu-pra dreptului tratatelor din 1969 „rezervele nu sunt admise în cazul în care ele sunt incompatibile cu obiectul și scopurile tratatelor” .
476 Chiar și dacă unele tratate admit rezerve, aplicarea lor este
substanțial subordonată unor condiții. De exemplu, articolul 57 al CEDO autorizează statele să formuleze o rezervă doar dacă:
1. este formulată în momentul semnării Convenției sau depunerii instrumentului de ratificare,2. ea se referă la o anumită dispoziție din Convenție,3. există o lege în vigoare pe teritoriul statului care nu este conformă cu acea dispoziție
convențională,
4. statul prezintă o scurtă expunere a legii în cauză,5. rezerva nu este generală.6. Prezența clauzelor facultative la instrumentele internaționale în domeniul drepturilor omului. Cu
scopul măririi maximale a numărului de participanți la convențiile internaționale, în ele se conțin articole facultative sau sunt adoptate protocoale facultative pe marginea celor mai discutabile chestiuni politico-juridice. Respectiv statele acceptă fără dificultăți și rezerve textul de bază al convenției și își rezervă facultatea de a accepta în orice moment ulterior clauzele sensibile care au constituit obiectul ezitărilor sale anterioare. În acest context se înscriu cele două Protocoale facultative la Pactul cu privire la drepturile civile și politice, respectiv din 1966 și 1989, Protocolul facultativ la Convenția împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante din 2002, Protocolul facultativ la Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei din 1999, cele două Protocoale facultative la Convenția cu privire la drepturile copilului, privind implicarea copiilor în conflictele armate din 2000 și privind traficul de copii, prostituția și pornografia infantilă din 2000, Protocolul facultativ la Convenția cu privire la drepturile persoanelor handicapate din 2006, Protocolul facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din 2008 sau cele 14 Protocoale facultative la Convenția europeană a drepturilor omului.
7. Aplicarea pe termen nelimitat a convențiilor internaționale în domeniul drepturilor omului. Multe
convenții în materia drepturilor omului sunt fără termen și în anumite convenții nu se conțin ar-ticole cu privire la denunțare. Aceasta se explică prin faptul că drepturile și libertățile fundamen-tale ale omului trebuie să fie respectate necondiționat, inclusiv în perioada conflictelor militare sau în circumstanțe extraordinare.
474 Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție privind aplicarea în practica judiciară de către instanțe a
drepturilor omului și libertăților fundamentale, nr.17 din 19.06.2000.
475 Ibidem .
476 Art.19.
DIP_3.indd 235 DIP_3.indd 235 10/13/2009 11:29:17 10/13/2009 11:29:17

Drept Internațional public 236
8. Prezența mecanismelor instituționalizate de monitorizare a respectării normelor DIDO . Practic ma-
joritatea convențiilor în materia drepturilor omului prevăd norme care instituie un control asu-pra aplicării sau respectării conforme a normelor consacrate fie pe calea prezentării și examinării rapoartelor periodice din partea statelor-părți, fie pe cale examinării plângerilor din partea par-ticularilor care se pretind victime ale unor încă lcări, fie pe cale deplasărilor pe teren. De cele
mai dese ori aceste mecanisme sunt de natură convențională, ca de exemplu Comitetul ONU a drepturilor omului, creat prin Pactul cu privire la drepturile civile și politice din 1966, Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, creat pr in Convenția internațională asupra eliminării tu-
turor formelor de discriminare rasială din 1965, Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei, creat prin Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei din 1979, Comitetul pentru drepturile copilului, creat prin Convenția cu privire la drepturile copilului din 1989, Comitetul împotriva torturii, creat prin Convenția împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante din 1984, Curtea europeană a drepturilor omului, creată prin Convenția europeană a drepturilor omului din 1950 ș.a.
9. Subsidiaritatea mecanismelor internaționale de control asupra aplicării din partea statelor a instru-
mentelor internaționale. Această particularitate rezultă din faptul că garantarea și respectarea drep-
turilor și libertăților fundamentale recunoscute revine în primul rând autorităților statului și nu-mai după ce acestea nu au luat măsurile prin care să asigure efectivitatea drepturilor și libertăților fundamentale sau nu au remediat situația victi melor, intervin mecanisme și organe jurisdicționale
internaționale. În acest sens, Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție privind aplicarea în practica judiciară de către instanțe a drepturilor omului și libertăților fundamentale, nr.17 din 19.06.2000 precizează că „sarcina primordială cu privire la aplicarea CEDO revine instanțelor naționale nu Curții Europene a Drepturilor Omului” , care în principiu intervine doar cu titlu subsidiar, în special, atunci când dreptul intern nu oferă recursuri efective contra situațiilor de încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Convenția europeană.
§ 2. Izvoarele dreptului interna țional al drepturilor omului
Izvoarele dreptului internațional al drepturilor omului reprezintă manifestările normative
ale cooperării instituționale ale statelor, consolid ate sub forul organizațiilor interguvernamentale
cu competențe în domeniul reglementării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Astfel dreptul internațional al drepturilor omului dispune de un sistem de izvoare, constituit dintr-un ansamblu preponderent de surse convenționale, dar și cutumiare, care reglementează întinderea drepturilor omului și libertăților fundamentale, obligația statelor de protecție, precum și mecanismele internaționale chemate să monitor izeze modul în care statele realizează această
obligație. Această definiție conturează sursele t radiționale ale dreptului internațional public –
tratatul și cutuma internațională. Prin urmare, izvoarele convenționale sunt formate din pacte,
convenții, protocoale, tratate, acorduri sau alte instrumente juridice adoptate pe plan universal sau regional și ratificate de state pentru a garanta și asigura beneficiul unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Dreptul comun în materie este constituit de Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, care reglementează modalitatea de asumare a angajamentelor de respectarea a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului de către state. De fapt, DIDO cuprinde norme și principii formate în marea lor majoritate pe calea încheierii tratatelor internaționale multilaterale cu caracter universal sau regional. Cele mai importante convenții internaționale cu caracter de universalitate în materia drepturilor omului sunt:
DIP_3.indd 236 DIP_3.indd 236 10/13/2009 11:29:18 10/13/2009 11:29:18

237 Capitolul X. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL DREPTURILOR OMULUI
– Convenția pentru reprimarea și prevenirea crimei de genocid din 9 decembrie 1948,
– Convenția privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951,- Convenția cu privire la egalitatea remunerării din 1951,- Convenția privind drepturile politice a femeilor din 20 decembrie 1952,- Convenția cu privire la lupta contra discriminării în domeniul învățământului din 14
decembrie 1960,
– Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966,- Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din 16 decem-
brie 1966,
– Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din
21 decembrie 1965,
– Convenția privind reprimarea crimei de apartheid din 1973,- Convenția asupra eliminării tuturor formel or de discriminare față de femei din 18 decem-
brie 1979,
– Convenția împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante
din 10 decembrie 1984,
– Convenția cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989,- Convenția cu privire la popoarele indigene și tribale din 1989,- Convenția cu privire la drepturile persoanelor handicapate din 13 decembrie 2006.După cum a demonstrat evoluția progresivă a dreptului internațional, aceasta se datorează
în cea mai mare parte eforturilor și voinței statelor exprimate în cadrul unor cooperări regionale, care presupune un cadru politic mai degajat și de ma i mare încredere, susținut de o cunoaștere
mai bună a peisajului local și a particularităților regionale. Un astfel de domeniu sensibil cum este protecția drepturilor și libertăților fundamentale, cooperarea regională oferă cele mai prompte și potrivite soluții. Unele dintre ele au fost materializate prin:
– Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale din
4 noiembrie 1950,
– Convenția americană a drepturilor omului din 22 noiembrie 1969,- Convenția europeană pentru protecția persoanelor față de prelucrarea automatizată a date-
lor cu caracter personal din 28 ianuarie1981,
– Carta africană a drepturilor omului și popoarelor din 1981,- Convenția europeană pentru prevenirea torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane
sau degradante din 26 noiembrie 1987
– Convenția-cadru europeană pentru protecția minorităților naționale din 10 noiembrie 1994.- Convenția europeană asupra exercitării drepturilor copiilor din 25 ianuarie 1996, – Carta socială europeană (revizuită) din 5 mai 1996,- Convenția pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de
aplicările biologiei și a medicinii: Convenția asupra drepturilor omului și a biomedicinii din 4 aprilie 1997,
– Convenția europeană cu privire la cetățenie din 6 noiembrie 1997,- Convenția europeană cu privire la protecția copiilor conta exploatării și abuzurilor sexuale
din 25 octombrie 2007 ș.a.
În afară de de criteriul de clasificare precitat (aria de aplicale) tratatele internaționale din acest
domeniu mai pot fi grupate în dependență de vocația convențiilor de a viza ansamblul drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute sau protecția unor categorii de persoane (femei, copii, refugiați, minorități, persoane handicapate, persoane în vârstă) ori specificitatea protecției unei
DIP_3.indd 237 DIP_3.indd 237 10/13/2009 11:29:19 10/13/2009 11:29:19

Drept Internațional public 238
categorii de drepturi (politice, economice, sociale), sau în fine de a interzice o anumită conduită
pusă în sarcina statelor (discriminare, tortură, tratatmente, pedepse, crude, inumane, degradante, genocidul, apatheidul, expulzări colective).
477
Izvoarele cutumiare ale dreptului internațional al drepturilor omului sunt conturate de o
practică îndelungată (obiceiul juridic conștientizat), necontestată și neîntreruptă și acceptată de state ca fiind obligatorie ( opinio juris ). Drept exemplu pot servi practica egalității și nediscriminării
sau principiul aplicării de soluții identice la situații identice, interdicția sclaviei, a muncii forțate etc. Cu toate acestea, în prezent rolul cutumei este nesemnificativ în reglementarea relațiilor internaționale în materie, deoarece ramura respectivă este codificată.
Pe de altă parte, specificul ramurii cercetate nu ne permite ignorarea altor surse, deși
neobligatorii din punct de vedere al dreptului internațional public, dar importante prin substanța reglementării. Acestea sunt: izvoarele jurisprudențiale, actele unilaterale ale organizațiilor internaționale, legislația nați onală și principiile ramurale.
Izvoarele jurisprudențiale ale dreptului internațional al drepturilor omului sunt soluțiile judi-
ciare determinate de aplicarea unui instrument juridic la cazuri concrete prin actul de jurisdicție al unei instanțe internaționale. Deosebit de importante, diverse și eficiente pentru protecția efectivă a drepturilor omului, aceste surse contribuie în mod determinant la definirea și interpretarea paletei de drepturi și libertăți consacrate în izvoarele juridice. Evident o hotărâre a unei jurisdicții internaționale nu are forță obligatorie
478 decât pentru părțile în cauză și numai pentru cauza pe
care o soluționează.479 Distingem două categorii de izvoare jurisprudențiale: prima reprezentată
de practica judiciară a jurisdicțiilor specializate, cum este Curtea europeană a drepturilor omului de la Strasbourg, a doua – reprezentată de practica judiciară a jurisdicțiilor internaționale cu competență generală – Curtea Internațională de Justiției de la Haga.
Actele unilaterale ale organizațiilor internaționale . Acestea sunt instrumentele cu caracter
cvasijuridic sau cu caracter exclusiv politic, prin natura lor acte de recomandare și deseori stau la baza tratatelor adoptate, care atribuie dispozițiilor respective caracterul de obligativitate. Ele sunt extrem de variate și reflectă viziunea comunității internaționale asupra anumitor chestiuni în materia drepturilor omului, concentrată sectorial în vectorii care sunt promovați de organizațiile internaționale cu competențe în materia drepturilor omului. Prin natura lor ele determină politica organizației emitente, iar statele-membre nu fac decât să o promoveze. Astfel la această categorie se referă rezoluțiile, declarațiile , recomandările organelor Organizației Națiunilor Unite, UNESCO,
Consiliului Europei sau actele Confeințelor internaționalr în materia drepturilor omului. Fără îndoială, cele mai numeroase și pertinente sunt actele Adunării Generale a ONU, prin care:
– Declarația asupra eliminării tuturor formelor de intoleranță și discriminare bazată pe reli-
gie sau convingere din 25 noiembrie 1981,
– Declarația asupra protecției femeilor și copiilor în perioada de urgență sau conflict armat
din 14 decembrie 1974,
– Declarația asupra drepturilor persoanelor handicapate din 9 decembrie 1975, – Declarația asupra rasei și prejudecăților rasiale din 27 noiembrie 1978,- Declarația drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase
sau lingvistice din 18 decembrie 1992,
– Declarația asupra eliminării violenței față de femei din 20 decembrie 1993,
477 Protocolul nr.4 la Convenția europeană a drepturilor omului din 16 septembrie 1963.
478 Pettiti L.E., Decaux E., Imbert P .H., La Convention Européenne des Droits de l’Homme. Commentaire article par
article , Paris, 2-ème édition, Economica, 1999, pp.52-53.
479 A se vedea art. 59 din Carta ONU.
DIP_3.indd 238 DIP_3.indd 238 10/13/2009 11:29:19 10/13/2009 11:29:19

239 Capitolul X. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL DREPTURILOR OMULUI
– Declarația Mileniului din 8 septembrie 2000,
– Declarația asupra drepturilor popoarelor autohtone din 13 septembrie 2007 ș.a.Legislația națională. După cum rezultă din subsidiaritatea mecanismelor internaționale de
protecție a drepturilor omului, sarcina primordială de protecție a persoanelor, aflate sub jurisdicția sa, îi revine statului, care este obligat să asigure buna funcționare a autorităților sale, prin imple-mentarea unei legislații eficiente și recursuri efective, orientate spre standardele internaționale de protecție și cele mai bune practici ân domeniu. Prin urmare, reieșind din competența ratione
personae statul în procesul de elaborare legislativă trebuie să țină cont nu numai de prevederile
tratatelor în domeniul drepturilor omului la care este parte, dar și de cele mai recente evoluții în materie. Pe de altă parte, dispozițiile interne legislative se pot materializa într-o operă de codifi-care internațională care ar avea funcția de uniformizare a drepturilor intrne a statelor. Bunăoară practicile interne de nediscriminare pe motivul orientării sexuale, care în unele state au condus chiar la legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex, au determinat codificarea clauzei generale de nediscriminare.
480
Principiile dreptului internațional al drepturilor omului. Ansamblul normelor dreptului
internațional al drepturilor omului constituie conținutul juridic al princ ipiului fundamental al
dreptului internațional public – cel al respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omu-lui astfel cum a fost consacrat în Actul final al CSCE de la Helsinki din 1975. În măsura în care guvernează întregul sistem al dreptului internațional, celelalte principii fundamentale se regăsesc în aplicarea conformă a normelor acestei ramuri. Dar ca ramură distinctă, dreptul internațional al drepturilor omului dispune de principii specifice proprii :
1. Universalității drepturilor omului,2. Nediscriminării în reglementarea și aplicarea drepturilor omului,3. Egalității în drepturi a tuturor oamenilor,4. Unității drepturilor omului, 5. Proporționalității imixtiunilor în exercitarea drepturilor omului,6. Restricțiilor și derogărilor expres autorizate,7. Răspunderii statelor pentru încălcarea drepturilor și libertăților omului.
§ 3. Mecanisme interna ționale universale de protec ție a drepturilor omului.
În perioada imediat postbelică eforturile comunității internaționale au fost orientate spre
crearea unui cadru normativ și instituțional universale de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale susceptibile să prevină orice prejudiciu adus exercitării de către ființa umană a drepturilor inerente condiției și dezvoltării sale. Ele au fost create în mare parte în cadrul sau sub egida Organizației Națiunilor Unite și instituțiilor sale specializate.
1. Conținutul reglementărilor internaționale cu caracter universal în domeniul protecției drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului
Carta Organizației Națiunilor Unite. Acest document, semnat în 1945 este inedit după natura sa
juridică: pe de o parte este actul constitutiv al ONU și se supune normelor dreptului organizațiilor internaționale, iar, pe de altă parte, este un tratat internațional care se supune dreptului comun al tratatelor internaționale, astfel cum a fost codificat prin Convenția de la Viena asupra dreptului
480 De exemplu, Protocolul 12 din 4 noiembrie 2000 la Convenția europeană a drepturilor omului din 1950 ins-
tituie o interdicție generală a nediscriminării.
DIP_3.indd 239 DIP_3.indd 239 10/13/2009 11:29:20 10/13/2009 11:29:20

Drept Internațional public 240
tratatelor. Carta ONU nu definește drepturile și libertățile fundamentale ale omului, nici nu pro-
duce vreo listă a lor de care statele ar trebui să țină cont în codificările ulterioare. Cu toate aceste, acest instrument a servit drept pistă de lansare prin scopul atribuit organizației mondiale în curs de formare de „a realiza cooperarea internațională … în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie” .
481 În plus o serie de dispoziții din Cartă atribuie competență în materie organelor princi-
pale ale ONU, competențe la care ne vom referi în continuare.
Carta Internațională a Drepturilor Omului. Din punct de vedere formal nu există un astfel de
document. Ceea ce numim noi astăzi Cartă Internațională a Drepturilor Omului este un ansam-blu format din trei instrumente distincte: Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, Pactul cu privire la drepturile civile și politice și Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ambele din 1966.
Declarația Universală a Drepturilor Omului , adoptată prin Rezoluția Adunării Generale (AG)
a ONU nr. 217/A/III din 10 decembrie 1948, a fost primul document internațional politic care enunță, în mod solemn, drepturile și libertățile fundamentale care trebuie garantate oricărei ființe umane, și conceput a fi “ un ideal comun atins pentru toate popoarele și toate națiunile ”. Prin
conținutul său și contextul epocii în care a fost elaborat, declarația a devenit un document de referință, utilizat pentru a determina măsura în care sunt respectate și aplicate normele referito-are la drepturile omului, recunoscute pe plan internațional. După natura sa, Declarația nu are o valoare obligatorie, exprimând doar un ideal pe care statele se angajează să-l consacre în prac-tica lor politică și în deciziile interne. Ea nu este un tratat internațional și respectiv nu implică consecințe juridice, fiind un act complementar, interpretativ, care la timpul său a pregătit dome-niul unei codificări, inclusiv sectoriale a drepturilor omului.
Textul Declarației consacră nouă drepturi materiale civile: dreptul la viață (art.3), dreptul la
libertate (art.3), dreptul la inviolabilitatea persoanei (art.3), dreptul la viață privată și de familie (art.12), dreptul la inviolabilitatea locuinței (art.12), dreptul la secretul corespondenței (art.12), dreptul la onoare și demnitate (art.12), dreptul la libera circulație (art.13), dreptul la căsătorie și de a întemeia o familie (art.16); trei drepturi politice : dreptul la azil (art.14), dreptul la cetățenie
(art.15), dreptul la alegeri (art.21); două drepturi economice : dreptul la proprietate (art.17), dreptul
la o retribuție egală pentru muncă egală (art.23); trei drepturi procedurale : dreptul de a fi subiect de
drept (art.6), dreptul la recurs efectiv (art.8), dreptul la un proces echitabil (art.10), opt drepturi
sociale : dreptul la asigurări sociale (art.22), dreptul la muncă (art.23), dreptul de a înființa sindi-
cate (art.23), dreptul la odihnă și timp liber (art.24), dreptul la un nivel de trai decent (art.25), dreptul la asigurare în caz de boală, șomaj, văduvie, bătrânețe (art.25), dreptul la învățământ (art.26), dreptul la a participa la viața culturală a societății (art.27); cinci libertăți : libertatea de
gândire (art.18), libertatea de conștiință (art.18), libertatea de religie (art.18), libertatea de expri-mare (art.19), libertatea de asociere (art.20). În plus, Declarația instituie trei categorii de interdicții :
sclavia și aservirea (art.4), tortura sau tratamentele sau pedepsele crude, inumane sau degradante (art.5) și arestările, reținerile sau expulzările arbitrale (art.9); și proclamă patru principii specifice :
egalității (art.1,7), nediscriminării (art.2,7), prezum ției nevinovăției (art.11), nici o pedeapsă fără
lege (art.11).
Prin impactul asupra reglementărilor ulterioare Declarației i se poate atribui un statut poli-
tico-moral și normativ special, pe care nici un alt document de asemenea anvergură nu l-a do-bândit, ea fiind punctul de plecare în edificarea unei ramuri distincte a dreptului internațional.
481 Art.1, par.3 din Carta ONU.
DIP_3.indd 240 DIP_3.indd 240 10/13/2009 11:29:20 10/13/2009 11:29:20

241 Capitolul X. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL DREPTURILOR OMULUI
Pactul cu privire la drepturile civile și politice și Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și
culturale, au fost adoptate de Adunarea Generală a ONU, în cadrul celei de-a XXI-a sesiuni, prin
rezoluția 220/A/XXI, din 16 decembrie 1966 și au intrat în vigoare începând cu 3 ianuarie 1976 și, respectiv, 23 martie 1976. Ele au fost ratificate prin Hotărârea Parlamentului Republicii Mol-dova din 28 iulie 1990, nr.217-XII, în vigoare pentru Republica Moldova din 26 aprilie 1993. Din punct de vedere juridic, aceste două instrumente, spre deosebire de Declarația Universală a Drep-turilor Omului, sunt tratate internaționale care instituie angajamente juridice opozabile pentru statele-părți, pasibile de răspundere pentru încălcarea lor potrivit principiului fundamental pacta
sunt servanda bonae fide . În cadrul acestei abordări multilaterale a problemei sunt prezentate și
protejate două grupuri de drepturi: drepturile economice, sociale și culturale, pe de o parte, și drepturile civile și politice, pe de altă parte.
În comparație cu Declarația, Pactul cu privire la drepturile civile și politice consacră două
drepturi colective : dreptul popoarelor la autodeterminare (art.1) și dreptul minorităților de a avea
viață culturală, religie și de a folosi propria limbă (art.27); zece drepturi materiale civile : dreptul la
viață (art.6), dreptul la libertate și securitate (art.9), dreptul la întrunire pașnică (art.21), dreptul la viață privată și de familie (art.17), dreptul la inviolabilitatea domiciliului (art.17), dreptul la secretul corespondenței (art.17), dreptul la onoare și demnitate a deținuților (art.10), dreptul la libera circulație (art.12), dreptul la căsătorie și de a întemeia o familie (art.23), dreptul la onoare și reputație (art.17); două drepturi politice: dreptul la cetățenie a copilului (art.24) și dreptul la alegeri (art.25); patru drepturi procedurale : dreptul la personalitate juridică (art.16), dreptul la re-
curs efectiv (art.2), dreptul la un proces echitabil (art.14) și dreptul la un dublu nivel de jurisdicție (art.14); cinci libertăți : libertatea de gândire (art.18), libertatea de conștiință (art.18), libertatea de
religie (art.18), libertatea de exprimare (art.19) și libertatea sindicală (art.22); interzice: sclavia și aservirea (art.8), tortura sau tratamentele sau pedepsele crude, inumane sau degradante (art.7), privarea de libertate pentru datorii (art.11), expulzarea străinilor (art.13), propaganda războiului (art.20), incitarea la ură națională, rasială sau religioasă (art.20). Pe lângă cele patru principii in-cluse în Declarație, Pactul mai înscrie două principii: restricțiilor și derogărilor expres autorizate (art.5) și ne bis in idem (art.14).
Pactul cu privire la drepturile civile și politice a fost completat prin două protocoale facul-
tative. Primul Protocol a fost adoptat odată cu Pactul, la 16 decembrie 1966, fiind obligatoriu numai pentru statele-părți semnatare ale pactului, care își exprimă consimțământul de a se angaja prin el. Al doilea protocol facultativ, vizând abolirea pedepsei cu moartea, a fost adoptat la 15 decembrie 1989. Protocolul interzice executarea oricărei persoane aflate sub jurisdicția unui stat și obligă părțile contractante, să ia toate măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea
pe teritoriul aflat sub jurisdicția lor.
Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale oferă o protecție juridică drep-
turilor de a doua generație, printre care figurează unsprezece drepturi sociale : dreptul la securita-
tea socială și la asigurări sociale (art.9), dreptul la muncă (art.6), dreptul de a înființa sindicate (art.8), dreptul la odihnă și timp liber (art.7), dreptul la o existență decentă (art.7,10), dreptul de a fi protejat contra foamei (art.10), dreptul la educație (art.13), dreptul la condiții de muncă juste și prielnice (art.7), dreptul la securitate și igienă a muncii (art.7), dreptul la grevă (art.8), dreptul de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică și mintală (art.12); două drepturi economice :
dreptul în vederea favorizării și ocrotirii intereselor sale economice (art.8), dreptul la un salariu echitabil (art.7); trei drepturi culturale : dreptul de a participa la viața culturală (art.15), dreptul de
a beneficia de progresul științif ic și de aplicațiile sale (art.15) și dreptul autorului de a beneficia
de protecția intereselor morale și materiale decu rgând din orice producție științifică, literală sau
DIP_3.indd 241 DIP_3.indd 241 10/13/2009 11:29:21 10/13/2009 11:29:21

Drept Internațional public 242
artistică a sa (art.15); două libertăți : libertatea părinților de a alege pentru copii lor instituții de
învățământ (art.18) și libertatea cercetării științifice și activităților creatoare (art.15). La fel ca și primul pact, cel de-al doilea reconfirmă în materia protejată trei principii particulare : egalității
(art.3), nediscriminării (art.2) și restricțiilor și derogărilor expres autorizate (art.5)
În concluzie, putem afirma că diversitatea drepturilor consacrate, dar și tendința de a include
și proteja un număr maxim de drepturi conferă acestor două instrumente un caracter general.
Alte instrumente internaționale. În perioada care a urmat constituirii ONU au fost adoptate
numeroase documente internaționale remarcabile, care au dat expresie preocupărilor societății internaționale pentru apărarea, garantarea și respectul drepturilor omului. Acest proces de elabo-rare a înregistrat o spectaculoasă dezvoltare, ducând la afirmarea celor trei generații de drepturi. După cum precizează profesorul Victor Duculescu „între cele trei generații de drepturi ale omu-lui se manifestă o strânsă și permanentă legătură, deoarece devine tot mai evident în actualele condiții ale evoluției societății internaționale că drepturile civile și politice nu pot fi garantate in-dependent de cele ce privesc viața economică și socială, tot așa cum ambele categorii de drepturi se cer a fi asigurate eficient prin mecanismul drepturilor de solidaritate din generația a treia” .
482
Conținutul acestor drepturi a fost dezvoltat în instrumente internaționale care pot fi grupate după specificul reglementării:
– Dreptul la autodeterminare : Declarația AG a ONU cu privire la acordarea independenței sta-
telor și popoarelor coloniale din 14 decembrie 1960, Rezoluția AG a ONU nr.1803 (XVII) cu privire la suveranitatea permanentă a resurselor naturale din 14 decembrie 1962.
– Drepturile populației autohtone și minorităților : Declarația AG a ONU asupra drepturilor po-
poarelor autohtone din 13 septembrie 2007, Convenția cu privire la popoarele indigene și tribale din 1989, Declarația drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, reli-gioase sau lingvistice din 18 decembrie 1992.
– Lupta contra discriminării : Convenția cu privire la egalitatea remunerării din 1951, Convenția
contra discriminării la angajare din 1958, Declarația AG a ONU asupra eliminării tuturor forme-lor de discriminare rasială din 20 noiembrie 1963, Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21 decembrie 1965, Convenția privind reprimarea crimei de apartheid din 1973, Declarația asupra rasei și prejudecăților rasiale din 27 noiembrie 1978, Convenția cu privire la lupta contra discriminării în domeniul învățământului din 14 de-cembrie 1960, Declarația asupra eliminării tuturor formelor de intoleranță și discriminare bazată pe religie sau convingere din 25 noiembrie 1981.
– Lupta contra torturii tratamentelor sau pedepselor crude, inumane sau degradante : Declarația AG
a ONU asupra protejării tuturor persoanelor împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante din 9 decembrie 1975, Convenția împotriva torturii și altor pe-depse sau tratamente crude, inumane sau degradante din 10 decembrie 1984.
– Lupta contra sclaviei și muncii forțate : Convenția referitoare la sclavie din 25 septembrie 1926,
Convenția suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, traficului de sclavi și a instituțiilor și prac-ticilor analogice din 7 septembrie 1956, Convenți a cu privire la munca forțată din 28 iunie 1930,
Convenția cu privire la abolirea muncii forțate din 25 iunie 1957, Convenția cu privire la repri-marea traficului de ființe umane și a exploatării și prostituției altuia din 2 decembrie 1949.
– Drepturile femeii : Convenția privind drepturile politice a femeilor din 20 decembrie 1952,
Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei din 18 decembrie 1979,
482 Duculescu V . Protecția juridică a drepturilor omului . Mijloace interne și internaționale. – București: Lumina
LEX, 1994, pp.53-54.
DIP_3.indd 242 DIP_3.indd 242 10/13/2009 11:29:21 10/13/2009 11:29:21

243 Capitolul X. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL DREPTURILOR OMULUI
Declarația asupra protecției femeilor și copiilor în perioada de urgență sau conflict armat din 14
decembrie 1974, Declarația asupra eliminării violenței față de femei din 20 decembrie 1993.
– Drepturile copilului : Declarația AG a ONU asupra drepturilor copilului din 20 noiembrie
1959, Convenția cu privire la vârsta minimă de angajare din 1973, Convenția cu privire la drep-turile copilului din 20 noiembrie 1989, Convenția cu privire la cele mai rele condiții de muncă a copiilor din 1999.
– Drepturile persoanelor în vârstă : Principiile ONU pentru persoanele în vârstă din 16 decem-
brie 1991.
– Drepturile persoanelor cu dizabilități : Declarația drepturilor persoanelor cu deficiențe mintale
din 20 decembrie 1971, Declarația asupra drepturilor persoanelor handicapate din 9 decembrie 1975, regulile adoptate prin Rezoluția ECOSOC nr. 37/53 din 1992 pentru egalizarea șanselor persoanelor handicapate, Convenția cu privire la drepturile persoanelor handicapate din 13 de-cembrie 2006.
– Dreptul la bunăstare, progres și dezvoltare : Declarația AG a ONU asupra progresului și
dezvoltării în domeniul social din 11 decembrie 1969, Declarația universală pentru eliminarea definitivă a foamei și subnutriției din 16 noiembrie 1974, Declarația asupra utilizării progresului științei și tehnicii în interesul păcii și în folosul umanității din 10 noiembrie 1975, Declarația AG a ONU asupra drepturilor popoarelor la pace din 12 noiembrie 1984, Declarația AG a ONU asupra dreptului la dezvoltare din 4 decembrie 1986, Declarația universală a UNESCO asupra genomu-lui uman și drepturilor omului din 11 noiembrie 1997.
2. Cooperarea instituțională cu caracter de universalitateOrganele ONU. Potrivit Cartei ONU, reieșind din obiectivul major al organizației de
promovare și încurajare a respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale pentru toți fără discriminare, organele principale au achiziționat competențe, în doze diferite, pentru realizarea scopului propus.
Adunarea Generală. Ca organ reprezentativ al ONU, Adunarea Generală dispune de o
competență generală, care printre alte include și pe aceea de a iniția studii și a face recomandări în scopul respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți.
483 În acest sens
Adunarea Generală poate examina orice chestiune care afectează exercitarea drepturilor omului
în plan mondial și are dreptul să sensibilizeze conș tiința internațională prin rezoluțiile pe care
le emite în materie. De regulă, în cadrul sesiunilor sale, problemele privind drepturile omului sunt preluate din rapoartele Consiliului Economic și Social (art.62), din rezoluțiile anterioare ale Adunării Generale, fie sunt probleme propuse de către alte organisme ale O.N.U, de către un stat membru sau de Secretarul General.
Consiliul de Securitate . Deși nu are atribuții directe în ceea ce privește garantarea drepturilor
omului, Consiliul de Securitate este abilitat să se ocupe de situațiile în care au loc încălcări grave ale drepturilor omului și care pot constitui un pericol pentru pacea și securitatea internațională, putând dispune de intervenția în statul respectiv în scopul remedierii situației. Problematica drepturilor omului intră în competența Consiliului de Securitate în situațiile în care încălcările flagrante și permanente ale acestor drepturi constituie o amenințare la adresa păcii și securității internaționale. În activitatea practică, Consiliul a intervenit deseori mai ales în ceea ce privește politica de apartheid și de discriminare rasială, care încălcând flagrant drepturile omului, reprezintă o sursă permanentă de tensiuni și tulburări și constituie amenințări directe la adresa păcii și securității internaționale, sau, de exemplu, dacă scurtăm rezoluțiile Consiliului de Securi-
483 Art.13, par.1 lit. a din Carta ONU.
DIP_3.indd 243 DIP_3.indd 243 10/13/2009 11:29:22 10/13/2009 11:29:22

Drept Internațional public 244
tate a ONU adoptate în 2008,484 ne convingem că Consiliul a trebuit să facă față provocărilor din
Iraq, Burundi, Congo, Liberia, Somalia, Orientul Mijlociu, chestiunilor palestiniene, Cipru, Bos-
nia-Herzégovina, Cote d’Ivoire, Sudan, Haïti, Georgia, Tchad, Afganistan, Sierra Leone, Rwanda, Erythreea, Etiopia, Sahara occidentală, Timor, pentru o finalitate, nu în ultimul rând, de protecție a victimelor conflictelor armate.
Curtea Internațională de Justiție (CIJ). Potrivit prevederilor art.92 din Cartă, Curtea Internațională
de Justiție este organul judiciar principal al Națiunilor Unite. În raport cu jurisdicțiile specializate în materia drepturilor omului, competența Curții Internaționale de Justiție este una generală. Ratione materiae , Curtea este competentă să examineze toate diferendele de ordin juridic care
au ca obiect interpretarea unui tratat sau orice problemă de drept internațional.
485 Prin urmare,
orice chestiune legată de protecția internațională a drepturilor omului este o chestiune de drept internațional și, în consecință, intră în sfera de comp etență a Curții. În plus, o serie de convenții
internaționale referitoare la drepturile omului conțin dispoziții potrivit cărora orice diferend între părțile contractante cu privire la interpretarea textului convențional poate fi supus spre soluționare Curții Internaționale de Justiție. Cităm în acest sens Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid din 9 decembrie 1948 (art.IX); Convenția referitoare la statu-tul refugiaților din 28 iulie 1951 (art.38); Convenția asupra reducerii cazurilor de apatridie din 30 august 1961 (art.14); Convenția asupra consimțământului la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor din 7 noiembrie 1962 (art.8); Convenția internațională asu-pra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială din 21 decembrie 1965 (art.22) etc.
În practica sa Curtea a examinat totuși un număr redus de cauze, ele referindu-se în special la
dreptul de azil, la drepturile persoanelor care nu sunt cetățeni ai țărilor în care trăiesc, la dreptu-rile copilului, cea mai recentă hotărâre fiind Avena și alți 54 cetățeni mexicani din 31 martie 2004 în speța Mexic contra Statelor Unite ale Americii.
486
Consiliul Economic și Social. Astfel cum prevede art.62 p.2 din Carta ONU, Consiliul Economic
și Social poate întreprinde cercetări, face recomandări în scopul asigurării respectării efective a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Este de asemenea abilitat să pregătească proiectele convențiilor care urmează să fie supuse spre adoptare Adunării Generale și să convoace conferințe internaționale în domeniul drepturile omului. În plus, potrivit art.64 p.1 din Cartă acesta poate lua măsurile potrivite pentru obținerea rapoartelor periodice din partea instituțiilor specializate în vederea executării recomandărilor și poate comunica Adunării Generale observațiile proprii asupra acestor rapoarte. Iar conform art.68, este de competența lui să înființeze comisii pen-tru probleme economice, sociale și pentru promovarea drepturilor omului, alte comisii necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale.
Înaltul Comisariat pentru Drepturile Omului. Acest organism a fost creat în aplicarea Rezoluției
48/141 a Adunării Generale a ONU din 7 ianuarie 1994.
487 Potrivit rezoluției, Înaltul Comisar
pentru Drepturile Omului este “Înaltul funcționar al Națiunilor Unite, care are responsabilitatea principală pentru activitățile ONU în domeniul drepturilor omului, sub conducerea Secretaru-lui General. În îndeplinirea atribuțiilor sale Înaltul Comisar acționează “în cadrul competenței, autorității și deciziilor generale ale Adunării Generale, Consiliului Economic și Social și Comi-
siei pentru drepturile omului.
488 Printre diversele atribuții delegate Înaltului Comisar, cea mai
484 A se vedea http://www.un.org/french/docs/sc/2008/cs2008.htm
485 Art.36 din statutul CIJ.
486 Vezi: http://www.icj-cij.org/docket/index.php?p1=3&p2=3&k=18&case=128&code=mus&p3=4
487 Publicată pe http://daccessdd s.un.org/doc/UNDOC/GEN/N94/012/57/PDF/N9401257.pdf?OpenElement
488 Comisia a fost substituită din 2006 prin Consiliul pentru Drepturile Omului.
DIP_3.indd 244 DIP_3.indd 244 10/13/2009 11:29:22 10/13/2009 11:29:22

245 Capitolul X. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL DREPTURILOR OMULUI
însemnată este cea enunțată de paragraful 4 (f) al Rezoluției, care-l împuternicește “să joace un
rol activ în depășirea obstacolelor actuale și înlă turarea piedicilor pentru deplina realizare a tu-
turor drepturilor omului și prevenirea comiterii în continuare a încălcării drepturilor omului în întreaga lume” . Înaltul Comisar are rangul de Subsecretar General al ONU, fiind însărcinat cu conducerea generală a “ Centrului pentru drepturile omului ” , de pe lângă oficiul Națiunilor Unite
din Geneva, al cărui director general este. De asemenea el se ocupă de coordonarea activităților ONU în promovarea și protecția drepturilor omului. Înființarea funcției de Înalt Comisar pentru drepturile omului a marchat un important pas în lupta pentru consolidarea capacității ONU de a se ocupa de încălcarea drepturilor omului.
Consiliul pentru Drepturile Omului. Consiliul pentru Drepturile Omului este un organ in-
terguvernamental, compus din reprezentanții ai 47 de state-membre ale ONU, în competența cărora intră responsabilitatea pentru promovarea și protecția drepturilor omului pe întreg glob pământesc. Consiliul a fost creat de către Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția nr. 60/251 din 15 martie 2006
489 cu scopul primordial de a aborda situațiile de încălcare a drepturilor omului
și de a emite recomandări în privința lor. După un an de la înființare, Consiliul și-a creat instituții pentru buna sa funcționare, printre care un mecanism universal de examinare periodică, care per-mite evaluarea situației drepturilor omului în fiecare dintre cele 192 state-membre ale ONU, un comitet consultativ care servește drept grup de reflecție și care-i furnizează expertize și asistență pe chestiuni tematice în domeniu, precum și un mecanism revizuit de examinare a plângerilor de încălcare a drepturilor omului din partea indivizilor și diverselor organisme.
Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați (ICNUR).
490 Comisariatul a fost creat prin Rezoluția AG a
ONU nr. 319/IV din 3 decembrie 1949.491 Funcțiile și competențele sale au fost stabilite prin Statu-
tul său adoptat prin Rezoluția AG a ONU nr. 428/V din 14 decembrie 1950.492 Acest organism se
preocupă de problemele specifice refugiaților, având ca principală sarcină urmărirea modului de apli-care a Convenției privind statutul refugiaților (1951) și a Protocolului la Convenție (1978). ICNUR are sediul
la Geneva și reprezentanțe în regiunile sau țările unde există problemele specifice refugiaților.
Mecanismele convenționale. Majoritatea convențiilor internaționale multilaterale cu caracter
de universalitate stabilesc propriile mecanisme de evaluare și monitorizare a gradului de respec-tare a dispozițiilor enunțate din partea statelor-contractante. Printre acestea se numără Comitetul pentru drepturile omului, Comitetul pentru drepturile economice, sociale și culturale, Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei,
Comitetul contra torturii, Comitetul pentru drepturile copilului, Comitetul pentru drepturile persoanelor handicapate.
Comitetul ONU pentru drepturile omului. Comitetul a fost constituit în baza Pactului Internațional
cu privire la drepturile civile și politice (art.28). Comitetul este compus din 18 membri resortisanți ai statelor-părți, „care trebuie să fie personalități de înaltă moralitate și având o competență recunoscută în domeniul drepturilor omului (p.2, art.28), exercitând această funcție cu titlu in-dividual (p.3, art.28), membrii Comitetului sunt aleși prin vot secret de către statele părți la Pact pentru un mandat de patru ani (art.32, p.1), fiind reeligibili dacă se propune repetat candidatura lor. Pentru alegerile în Comitet se va ține seama de o repartiție geografică echitabilă și de repre-zentarea diferitelor forme de civilizație, precum și de principalele sisteme juridice (p.2, art.31).
489 Publicată pe http://daccessdds.un.org/doc/UNDOC/GEN/N05/502/67/IMG/N0550267.pdf?OpenElement
490 Site-ul oficial – http://www.unhcr.org/cgi-bin/texis/vtx/home
491 Publicată pe http://daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/052/26/IMG/NR005226.pdf?OpenElement
492 Publicată pe http://daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/061/48/IMG/NR006148.pdf?OpenElement
DIP_3.indd 245 DIP_3.indd 245 10/13/2009 11:29:23 10/13/2009 11:29:23

Drept Internațional public 246
Pactul instituie trei mecanisme de control cu incidențe diferite.493 În primul rând, Comitetul
are nobila funcție de a examina rapoartele statelor asupra măsurilor pe care le-au adoptat și care transpun în viață drepturile recunoscute de Pact, precum și a progreselor realizate în folosința acestor drepturi. Aceste rapoarte se adresează Secretarului General al ONU, care le transmite Comitetului. Statele indică dacă e cazul factorii și dificultățile care afectează punerea în aplicare a dispozițiilor Pactului. Raportul se prezintă în termen de un an de la intrarea în vigoare a Pac-tului pentru statul interesat și ulterior, de fiecare dată la cererea Comitetului. După examinarea raportului, Comitetul înaintează statelor-părți propriile sale rapoarte, precum și orice observații generale pe care le consideră necesare. De asemenea, Comitetul poate să transmită Consiliului Economic și Social al ONU aceste observații, însoțite de copiile rapoartelor pe care le-a primit de la statele-părți. Acest mecanism este unul frecve nt instituit de convențiile internaționale perti-
nente în materia drepturilor omului. El nu face decât să mobilizeze statele de a se conforma an-gajamentelor asumate și să monitorizeze eforturile și măsurile în domeniu, în cadrul unui dialog mai mult politic decât juridic.
În al doilea rând, Pactul atribuie în competența Comitetului facultatea de a examina
comunicările interstatale potrivit articolului 41. Comunicările respective vor fi primite spre exa-minare de Comitet numai dacă ele emană de la un stat care a făcut în prealabil o declarație de recunoaștere a competenței Comitetului și numai contra acelui stat care a făcut și el în prealabil o atare declarație. În asemenea circumstanțe, Comitetul are competența să primească și să exa-mineze comunicări în care un stat poate pretin de că un alt stat nu-și îndeplinește obligațiile ce
decurg din dispozițiile Pactului. Iar potrivit Protocolului facultativ la Pact, Comitetul poate să primească și să examineze comunicările emanate de la particularii care se află sub jurisdicția sta-tului care este parte la protocol și care se pret ind victime ale unei încălc ări din partea acelui stat
a drepturilor enunțate în Pact.
În ambele cazuri, Comitetul va examina comunicările după cercetarea condițiilor de admi-
sibilitate în ședințe secrete și va întocmi un raport care în cazul comunicărilor interstatale se mărginește la o expunere a faptelor cu anexarea textelor observațiilor scrise și procesul-verbal al pledoariilor verbale, iar în cazul comunicărilor din partea particularilor include constatările sale, care sunt comunicate părților. Este de menționat că în ambele ipoteze raportul Comitetului nu are valoarea unei hotărâri judecătorești și pract ic nu există mecanisme de sancționare. Comitetul
are aici un rol cvasi-jurisdicțional, rapoartele sale limitându-se doar la o constatare a încălcărilor nu și la forme concrete de reparare a lor. Eventualele sancțiuni pentru state, în asemenea caz, sunt mai mult de natură morală și politică cu incidențe indirecte și minime în ordinea juridică intern
Instituțiile specializate ale ONU. Unele dintre instituțiile specializate ale ONU, prin natura
activităților lor, contribuie la promovarea și asigurarea respectării drepturilor omului.
Organizația Internațională a Muncii (OIM) .
494 Aceasta este una dintre cele mai vechi instituții
specializate, încă de la înființarea sa în 11 aprilie 1919 elaborând un impresionant număr de instrument privind protecția dreptului la muncă, a dreptului la asociere sindicală, pentru elimi-narea discriminărilor de orice fel în exercitarea dreptului la muncă. În cadrul organizației sun instituite proceduri de promovare a aplicării convențiilor internaționale, care se realizează pe două căi: printr-un control permanent din partea OIM și prin posibilitatea declanșării, pe baza unor reguli convenite, a unor proceduri cvasijudiciare. Controlul permanent se realizează prin
493 Sârcu D. Incidența mecanismelor internaționale în domeniul protecției drepturilor omului și libertăților fundamentale
asupra ordinii juridice interne // Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova.-Seria „Științe
socioumanistice” .-Ediție jubiliară.-Volumul I.-Chișinău-2006.- CEP-USM.-Pp. 247-250.
494 Site-ul oficial – http://www.ilo.org/global/About_the_ILO/lang–fr/index.htm
DIP_3.indd 246 DIP_3.indd 246 10/13/2009 11:29:23 10/13/2009 11:29:23

247 Capitolul X. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL DREPTURILOR OMULUI
două proceduri distincte și anume: prin procedura rapoartelor transmise de către state Directo-
rului General al OIM și prin crearea unor organe speciale495 de examinare a rapoartelor. În plus,
sistemul mecanismului internațional de asigurare a aplicării Convențiilor OIM, prevede două proceduri contencioase și anume: reclamațiile și plângerile. Astfel, orice stat membru al OIM, are dreptul să depună o plângere la Biroul Internațional al Muncii împotriva unui alt stat membru, care, după părerea lui, nu a asigurat respectarea efectivă a unei convenții ratificate de ambele state. Spre deosebire de plângere, o reclamație poate fi formulată numai de către o organizație profesională de muncitori sau patroni și trebuie să aibă ca obiect nerespectarea efectivă în limitele jurisdicției naționale a unei convenții la care statul este parte. Reclamația se adresează Consiliului de Administrație.
Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) .
496 Această organizație,
creată prin Actul său constitutiv la 16 noiembrie 1945, desfășoară o intensă activitate în domenii-
le care intră în sfera sa de preocupare: dreptul la educație, dreptul la cultură, emanciparea femeii, discriminarea rasială, iar în ultima perioadă și-a intensificat eforturile în direcția îmbunătățirii educației în domeniul drepturilor omului. În cadrul UNESCO a fost creat un mecanism de fa-vorizare a aplicării dispozițiilor Convenției privind lupta contra discriminării în domeniul învățământului prin sistemul rapoartelor periodice, pe care statele-părți trebuie să le transmită Conferinței Generale UNESCO. O procedură specifică a fost consacrată prin Protocolul adoptat de Conferința Generală a UNESCO în 1962 privind constituirea Comisiei de conciliere și bune oficii, competentă să examineze diferendele care vor apărea între statele părți la Convenția pri-vind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului. Comisia de conciliere și bune oficii este compusă din 11 membri aleși de Conferința Generală, acționează în nume propriu, având o autoritate recunoscută în domeniul educației și dreptului. Din 1974 Comisia poate fi sesizată și cu diferende între statele care sunt părți la Convenție, dar nu sunt părți la protocol, dacă acestea acceptă competența Comisiei.
Organizația Mondială a Sănătății (OMS) .
497 Această instituție specializată, creată la 22 iunie 1946,
desfășoară activități importante pentru protecția drepturilor omului, în special legate de dreptul la sănătate, integritate fizică și mentală. Scopul central al organizației este promovarea celui mai înalt grad de sănătate al popoarelor. La cererea Consiliului executiv al OMS, fiecare stat-membru trebuie să transmită, în măsura posibilității, orice informații privind sănătatea populației sale.
§ 4. Mecanismul european de protec ție a drepturilor omului
Ideea lansată că o Europă unită poate fi un factor de protecție a drepturilor omului grație unui
text de drept internațional, având pentru state un caracter de constrângere, a luat naștere, pentru prima dată, la Congresul de la Haga, organizat de Mișcarea europeană în mai 1948. Congresul a decis că uniunea sau federația trebuie să rămână deschisă pentru toate națiunile din Europa, care trăiesc sub un regim democratic și care se vor angaja să respecte o cartă a drepturilor omului.
495 Este vorba de Comisia pentru aplicarea convențiilor și recomandărilor, ca organ al Conferinței internaționale
a muncii și Comisia de experți pentru aplicarea Convențiilor și recomandărilor OIM.
496 Site-ul oficial – http://portal.unesco.org/fr/ev.php-URL_ID=29009&URL_DO=DO_TOPIC&URL_SECTION
=201.html
497 Site-ul oficial – http://www.who.int/fr/index.html
DIP_3.indd 247 DIP_3.indd 247 10/13/2009 11:29:24 10/13/2009 11:29:24

Drept Internațional public 248
Anume în cadrul Congresului de la Haga se va naște Consiliul Europei, Statutul căruia a fost
semnat la Londra la 5 mai 1949 de 10 state europene.498
Statutul Consiliului Europei. Preambul actului prevede că noua organizație întrunește statele
“ferm atașate valorilor morale și spirituale, care sunt patrimoniul comun al popoarelor lor și sursa reală a libertății individuale, libertății politice și a supremației dreptului, principii care formează
baza oricărei democrații autentice” . În articolul 1 al Statutului se enunță că scopul principal al Consiliului Europei
499 este realizarea unei unități mai strânse între țările-membre în vederea
salvgardării și promovării idealurilor și principiilor care constituie patrimoniul comun al lor și să favorizeze progresul economic și social al membrilor săi. Potrivit articolului 3 “fiecare membru al
Consiliului Europei trebuie să accepte principiile preeminenței dreptului și beneficiului drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toate persoanele aflate sub jurisdicția sa […]”. Atunci când un stat-mem-
bru încalcă în mod grav prevederile acestui articol, calitatea sa de membru poate fi suspendată. De asemenea, Consiliul de Miniștri al Consiliului poate cere retragerea din organizație, în caz contrar acest stat poate fi exclus din organizație.
500 Astăzi organizația numără 47 state-membre.
Republica Moldova a ratificat Statutul Consiliului Europei prin Hotărârea Parlamentului nr.522-XIII la 12 iulie 1995, instrumentul de ratificare nr.62 din 12 iulie 1995 și este în vigoare pentru Republica Moldova din 13 iulie 1995.
501
Într-o perioadă de mai mult de jumătate de secol de existență și de funcționare, în cadrul
Consiliului Europei au fost încheiate peste 200 de tratate internaționale regionale în cele mai diverse domenii, dar cele mai remarcabile, bin eînțeles, fiind în domeniul protecției drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului.
Sistemul drepturilor omului al Consiliului Europei își are izvorul juridic în două tratate princi-
pale: Convenția europeană a drepturilor omului și Carta socială europeană,
502 ambele fiind ulterior
completate și modificate. Convenția garantează drepturi civile și politice de bază, iar Carta statuează un catalog de drepturi economice și sociale. Fiecare dintre aceste tratate stabilește propriul său ca-dru instituțional pentru supravegherea respectării obligațiilor asumate prin respectivul tratat.
Adunarea Parlamentară a Consililiului Europei. Potrivit Statutului Consiliului Europei Adu-
narea Parlamentară este organul deliberativ competent să formuleze recomandări cu privire la orice chestiune ce intră în competența Consiliului, competență la care frecvent recurge pentru a se pronința asupra situației drepturilor omului în spațiul pan-european. În plus, ea este organul responsabil de alegerea judecătorilor Curții Europene a Drepturilor Omului.
Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei . În virtutea articolului 13 al Statutului, Comitetul
de Miniștri “este organul competent să acționeze în numele Consiliului Europei” . Acest organ examinează măsurile adecvate pentru realizarea scopurilor organizației prin adoptarea politicilor comune inclusiv în materia drepturilor omului. De exemplu, Comitetul de Miniștri alege mem-brii Comitetului european pentru prevenirea torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Mai mult, Comitetul monitorizează executarea hotărârilor definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului de către state reclamate.
Secretarul General al Consiliului Europei. Secretarul General supreveghează, în plan admi-
nistrativ și bugetar, funcționarea Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest scop, el poate
498 Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxembur g, Marea Britatanie, Norvegia, Olanda și Suedia.
499 Site-ul oficial al Consiliului Europei – www.coe.int
500 Art. 8 din Statut.
501 Pentru mai multe detalii a se vedea Sârcu D. Consiliul Europei în contextul protecției drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului // Revista națională de drept.-Nr.11.-2002.-Pp.54-56.
502 A fost semnată la 18 octombrie 1961 și a intrat în vigoare în februarie 1965.
DIP_3.indd 248 DIP_3.indd 248 10/13/2009 11:29:25 10/13/2009 11:29:25

249 Capitolul X. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL DREPTURILOR OMULUI
solicita statelor-părți la Convenția europeană a drepturilor omului explicații asupra modalității în
care dreptul lor intern asigură implementarea efectivă a tuturor dispozițiilor acestei Convenții.
Comisarul European pentru Drepturile Omului. Ideea creării acestei instituții în plan
europeană le aparține Șefilor de Stat și de Guvern cu ocazia celui de-al doilea Summit care a avut loc între 10-11 octombrie 1997. În consecință la 7 mai 1999 Comitetul de Miniștri a adop-tat Rezoluția nr. (99) 50 prin care a instituit funcția comisarului și i-a definit mandatul. Potrivit rezoluției precitate, Comisarul European pentru Drepturile Omului are sarcina de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului, de a asista statele-membre în implementarea normele Consiliului Europei în materie, de a promova instruirea și sensibilizarea în domeniul drepturilor omului în statele-membre, de a identifica eventuale carențe în legislația și practica din domeniu. Cu toate acestea, Comisarul nu poate fi sesizat cu plângeri individuale de încălcare a drepturilor omului, dar el poate formula concluzii și întreprinde inițiative pe baza informațiilor credibile referitoare la încălcările aduse drepturilor omului, a căror victime sunt persoanele particulare.
Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO). Convenția a fost primul tratat internațional
multilateral elaborat în cadrul Consiliului Europei și ea rămâne pentru acesta din urmă instru-mentul, prin excelență, al protecției drepturilor omului, care constituie unul dintre obiectivele fundamentale ale organizației. După peste cincizeci de ani de la semnarea sa, ea rămâne, după mai multe adaptări și câteva completări, cel mai elaborat model de protecție internațională a drepturilor omului. Acest text se deosebește de fapt de majoritatea altor instrumente internaționale prin implementarea unui mecanism jurisdicțional de control a drepturilor garantate. Originalitatea textului nu decurge de fapt atât din natura drepturilor garantate, care într-un număr mare se găsesc în alte instrumente internaționale, cât din participarea individului la funcționarea mecanismului de garanție, care, la momentul inițial, a constituit o ruptură importantă de la concepțiile clasice ale dreptului internațional. Reformele rezultate din Protocolul nr. 9, apoi reforma generală a sistemului, instituită prin Protocolul nr. 11, nu au făcut decât să accentueze această particularitate.
CEDO nu a apărut dintr-un vid juridic: ea a fost precedată atât de Declarația Universală a
Drepturilor Omului, cât și de Declarația americană a drepturilor și îndatoriilor omului. În si-stemul Convenției fiecare noțiune face obiectul unei interpretări autonome, distincte de cea al dreptului intern. Această internaționalizare a definițiilor are efecte majore asupra dezvoltării dreptului internațional al drepturilor omului, deoarece fiecare va integra dreptul intern al state-lor, busculând astfel barierele tradiționale dintre dreptul internațional și dreptul intern. Sistemul, astfel pus în aplicare de Convenție, în orice caz, a dat naștere unei veritabile “ordini publice eu-ropene” în care statele au devenit debitori față de creditori, care în același timp sunt alte state și indivizi în cadrul unei “Europe civice” exclusive de orice aspect sinalagmatic.
503
Convenția garantează și protejează dreptul la viață (art.2), interzicerea torturii (art.3),
interzicerea sclaviei și muncii forțate (art.4), dreptul la libertate și securitate (art.5), dreptul la un proces echitabil (art.6), dreptul la respectarea vieții private și familiale (art.8), libertatea de gândire, conștiință și religioasă (art.9), libertatea de exprimare (art.10), libertatea de întrunire și asociere (art.11), dreptul la căsătorie (art.12), dreptul la un recurs efectiv (art.13), interzicerea discriminării (art.14). Protocolul nr.1 prevede dreptul la proprietate (art.1), dreptul la instruire (art.2) și dreptul la alegeri libere (art.3). Protocolul nr.4 enunță interzicerea aplicării privațiunii de libertate pentru datorii (art.1), dreptul la libera circulație (art.2), interzicerea expulzării cetățenilor (art.3) și interzicerea expulzărilor colective (art.4). Protocolul nr.6 abolește pedeapsa capitală. Protocolul nr.7 prevede garanțiile pr ocedurale în caz de expulzare a cetățenilor străini
503 Sârcu D. Geneza și natura Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, semnată la Roma
la 4 noiembrie 1950 // Revista națională de drept.-Nr.3.-2003.-Pp.54-56.
DIP_3.indd 249 DIP_3.indd 249 10/13/2009 11:29:25 10/13/2009 11:29:25

Drept Internațional public 250
(art.1), dreptul la apel în materie penală (art.2), dreptul la indemnizare în cazuri de erori judiciare
(art.3), dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de 2 ori (art.4) și egalitatea în drepturi dintre soți (art.5). Protocolul nr.12 prevede o clauză generală de nediscriminare și, în fine, Protocolul nr.13, prevede abolirea pedepsei capitale în orice circumstanțe.
Din punct de vedere tehnic, Convenția Europeană a Drepturilor Omului reprezintă un tratat
internațional, un gen de contract în virtutea căruia statele își asumă anumite obligații juridice. CEDO are 59 de articole și a fost extinsă și amendată prin Protocoale adiționale, de toate 14 la număr. Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a fost adoptat la 20 mai 1952 și a completat conținutul material al Convenției cu unele drepturi. Protocolul nr.2, atribuind Curții Europene a Drepturilor Omului competența de a da avize consultative, și Protocolul nr.3, modificând articolele 29, 30 și 34 ale Convenției au fost adoptate la 6 mai 1963, în același an fiind adoptat și Protocolul nr.4, recunoscând anumite drepturi și libertăți, altele decât cele deja înscrise în Convenție și în primul Protocol. Au urmat apoi Protocoalele nr.5 (20.01.1966), modificând art. 22 și 40 ale Convenției, nr.6 (28.04.1983), privind abolirea pedepsei capitale, nr.7 (22.11.1984), nr.8 (19.03.1985), nr. 9 (6.11.1990), nr.10 (23.03.1992) și nr.11 (11.05.1994), privind restructurarea mecanismului de control stabilit prin Convenție. Protocolul nr.12, a fost adoptat de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei pe data de 27 iunie 2000 și deschis spre semnare statelor-membre ale Consiliului Europei începând cu 4 noiembrie 2000, iar Protocolul 13 a fost adoptat la 3 mai 2002 și a intrat în vigoare la 1 iulie 2003. În ceea ce privește ultimul Protocol, al 14-lea, fiind semnat la 13 mai 2004, el va intra în vigoare atunci când toate statele-părți la Convenției își vor manifesta consimțământul de a fi legate prin Protocol. Importanța lui constă în optimizarea și eficientizarea procedurilor în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, promovând o reformă substanțială a mecanismului european de protecție a drepturilor omului.
În anumite țări, Convenția a fost integrată în dreptul național, în sensul că orice individ poate
depune o plângere sau formula un apel la o instanță națională sau la o altă autoritate întemeindu-se direct pe dispozițiile sale. Dar chiar dacă o țară nu a integrat Convenția în dreptul său intern, acesta nu trebuie să fie în conflict cu conținutul Convenției. Pe de altă parte, Convenția nu este definită să înlocuiască sistemele naționale de protecție a drepturilor omului, ci să reprezinte o garanție internațională ce se alătură dreptului de recurs în cadrul fiecărui stat. În același timp, Convenția recunoaște cu înțelepciune că cea mai mare parte a acestor drepturi nu ar putea fi nelimitate într-o societate democratică și că pot fi necesare restrângeri în numele siguranței publice sau al securității naționale, al interesului economic al țării, al sănătății publice și al moralei, al prevenirii dezordinii și delicvenței. Ea permite de asemenea statelor, în anumite condiții, ca obligațiile lor să se suspende în caz de război sau în alte situații de urgență. Dar nici un stat nu se poate sustrage obligației de a respecta dreptul la viață, nici interzicerii torturii, a pedepsei cu moartea, a sclaviei și a retroactivițătii 1egilor penale.
504
Convenția Europeană a fost semnată de către Republica Moldova la 13 iulie 1995 și ratificată
prin Hotărârea Parlamentului nr.1298-XIII din 24 iulie 1997.505 Prin această hotărâre au fost
ratificate și Protocoalele nr.1 adițional, nr.2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 și 11, instrumentul de ratificare nr.23/97 din 1 septembrie 1997. Este logic de a nu ratifica Protocoalele 9 și 10,
506 deoarece odată cu intrarea
în vigoare a Protocolului nr.11507 ele au fost abrogate. Convenția și Protocoalele ratificate sunt în
vigoare pentru Republica Moldova din 12 septembrie 1997.
504 Consiliul Europei și apărarea Drepturilor Omului , București, Editura ROMFEL, L.A.D.O., 1994, p.92.
505 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.54-55 din 21 august 1997.
506 Prot. nr. 10 nu este și nici nu va mai intra în vigoare.
507 Prot. nr. 11 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.
DIP_3.indd 250 DIP_3.indd 250 10/13/2009 11:29:26 10/13/2009 11:29:26

251 Capitolul X. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL DREPTURILOR OMULUI
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost
înființată în 1959 prin Convenția europeană a drepturilor omului cu scopul de a asigura respectarea obligațiilor care rezultă din această Convenție pentru statele-părți. După mai multe reforme, ope-rate prin protocoalele adiționale actuala Curte se compune dintr-un număr de judecători egal celui al statelor-părți la Convenție. Judecătorii sunt aleși pentru o durată de șase ani și trebuie să se bucure de cea mai înaltă considerație morală și să întrunească condițiile cerute pentru exer-citarea unei înalte funcțiuni judiciare sau să fie juriști având o competență recunoscută. Pentru asigurarea lucrărilor sale, Curtea dispune de o grefă ale cărei sarcini și organisme sunt stabilite prin Regulamentul Curții. Potrivit art.27 din Convenție pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea se constituie în Comitete de trei judecători, în Camere de șapte judecători și într-o Mare Cameră de 17 judecători. În situația în care cauza adusă înaintea unei Camere ridică o problemă gravă privitoare la interpretarea Convenției sau a Protocoalelor sale sau dacă soluționarea unei probleme poate conduce la o contradicție cu o hotărâre emisă anterior de Curte, Camera poate, atât timp, cât ea nu a emis hotărârea sa, să se desesizeze în favoarea Marii Camere, în afara cazului în care una din părți nu se opune la aceasta.
508
Competența Curții acoperă toate problemele privind interpretarea și aplicarea Convenției și
a Protocoalelor sale. În competența sa intră examinarea cererilor interstatale și individuale. În caz de contestare a competenței, Curtea hotărăște. Potrivit articolului 34 al Convenției, Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizație nonguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretin de victimă a unei încălcări comise de către una
din Înaltele Părți Contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele sale. Curtea poate respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în orice stadiu al procedurii. Articolul 35 prevede 7 condiții de admisibilitate a cererii prezentate controlului european. Ele pot fi clasificate în 2 categorii. Patru țin de procedură și altele 3 de fond. Condițiile de admisibilitate ce țin de procedură sunt: epuizarea căilor de recurs interne, respectarea termenului de 6 luni de la data deciziei interne definitive, cererea să nu fie anonimă, cererea să nu fie în mod esențial aceiași cu o cerere examinată anterior de Curte sau deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare și dacă ea nu conține fapte noi. Condițiile de admisibilitate cu privire la fond sunt următoarele: cererea să nu fie incompatibilă cu dispozițiile Convenției, cererea să nu fie în mod vădit nefondată și cererea să nu fie abuzivă.
509 În cazul în care Curtea declară o cerere
admisibilă, ea continuă examinarea contradictorie a cauzei împreună cu reprezentanții părților și, dacă este cazul, procedează la o anchetă pentru a cărei conducere eficientă statele interesate vor furniza toate facilitățile necesare și totodată se pune la dispoziția celor interesați în vederea ajungerii la rezolvarea prin bună înțelegere a cauzei, care să se inspire din respectarea drepturilor omului astfel cum le recunoaște Convenția și Protocoalele sale. În cazul rezolvării amiabile a cauzei, Curtea scoate cauza de pe rol printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor și a soluției adoptate. Procedura în cauză este confidențială.
Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul
intern al Părților Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Hotărârea definitivă a
Curții este transmisă Comitetului de Miniștri care supraveghează punerea ei în executare.
În ceea ce privește competența consultativă, Curtea poate, la cererea Comitetului de Miniștri,
să dea avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenției și a
508 Art.30, CEDO.
509 Pentru detalii a se vedea Sârcu D. Accesul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului: Condiții de admisibilitate .
– Chișinău: Centrul de Drept, 2001, pp.35-81.
DIP_3.indd 251 DIP_3.indd 251 10/13/2009 11:29:26 10/13/2009 11:29:26

Drept Internațional public 252
Protocoalelor sale. Aceste avize nu se pot referi la probleme legate de conținutul sau de întinderea
drepturilor și libertăților definite în Titlul I al Convenției și în protocoalele sale, nici asupra altor probleme de care Curtea sau Comitetul de Miniștri ar putea să ia cunoștință ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut de Convenție. Decizia Comitetului de Miniștri de a cere un aviz Curții este luată prin votul majorității din reprezentanții care au dreptul de a face parte din Comitet. Avizul Curții trebuie să fie motivat. Dacă avizul nu exprimă în tot sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, orice judecător are dreptul să alăture acestuia expunerea opiniei sale individuale. Avizul Curții este transmis Comitetului de Miniștri.
Alte mecanisme europene de protecție a drepturilor omului. A fară de aceste mecanisme
europene, în cadrul Consiliului Europei au fost adoptate numeroase instrumente, cu organisme proprii de monitorizare a respectării a prevederilor lor.
Convenția europeană pentru protecția persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter
personal din 28 ianuarie 1981 . Întrată în vigoare la 1 octombrie 1985, convenția este primul instrument
juridic internațional care are ca obiect și scop protejarea persoanelor contra utilizării abuzive a procesării automatizate a datelor cu caracter personal și care reglementează fluxul transfrontalier al datelor. Convenția prevede constituire unui comitet consultativ,
510 compus din câte un reprezentant
al statelor-părți și un supleant, care este responsabil de funcționarea și aplicare a convenției. La 8 noiembrie 2001, Convenția a fost completată printr-un Protocol adițional cu privire la autoritățile de control și fluxul transfrontier de date, care a intrat în vigoare începând cu 1 iulie 2004.
Convenția europeană pentru prevenirea torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante
din 26 noiembrie 1987 . Completată prin Protocoalele 1 și 2 ambele din 4 noiembrie 1993,
511 aceasta
prevede crearea și funcționarea unui comitet internațional – Comitetul european pentru prevenirea torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT), abilitat să viziteze orice loc de detenție a persoanelor private de libertate de către autoritățile publice. Comitetul este compus dintr-un număr de membri egal celui al statelor-părți, aleși de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei. CPT poate formula recomandări și sugera ameliorări în scopul îmbunătățirii, dacă e cazul, a protecției persoanelor vizitate contra practicilor de tortură sau tratamente inumane și degradante. Acest mecanism nejudiciar are un caracter preventiv și aduce un complement important sistemului de protecție instituit deja prin Convenția europeană a drepturilor omului.
Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale din 1 februarie 1995 . Intrată în vigoare
la 1 februarie 1998, convenția este primul instrument juridic multilateral european consacrat protecției minorităților naționale. Ea are ca obiect protejarea însăși a existenței minorităților naționale pe teritoriul statelor-părți, prin promovarea unei egalități depline și efective a minorităților naționale, asigurând condiții proprii conservării și dezvoltării culturii lor și prezervării identității lor. Sarcina principală de supraveghere asupra respectării acestei convenții îi aparține Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, care potrivit art. 26 poate fi asistat de un comitet consultativ compus din membri care dispun de o competență recunoscută în domeniul protecției minorităților naționale.
Convenția europeană asupra exercitării drepturilor copiilor din 25 ianuarie 1996 . Această convenție,
în vigoare din 1 iulie 2000, reflectă interesele superioare ale copiilor. Ea conține un ansamblu de măsuri procedurale care ar trebui să permită copiilor valorificarea drepturilor lor și prevede măsuri orientate spre promovarea drepturilor copiilor în cadrul procedurilor familiale, derulate în fața unui instanțe judiciare. Dispozițiile conven ției (capitolul III) instituie un comitet permanent,
510 Articolele 18-20.
511 Protocoalele au intrat în vigoare începând cu 1 martie 2003.
DIP_3.indd 252 DIP_3.indd 252 10/13/2009 11:29:27 10/13/2009 11:29:27

253 Capitolul X. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL DREPTURILOR OMULUI
compus din delegați ai statelor-părți la convenției, competent să examineze chestiunile pertinente
referitoare la interpretarea și aplicarea convenției sub formă de recomandări. În plus, comitetul este abilitat să asiste autoritățile naționale în materia protejată de convenție.
Carta socială europeană revizuită din 5 mai 1996 . Carta socială europeană revizuită reunește
sub forma unui singur document drepturile garantate prin Carta din 1961 și Protocolul său adițional din 1988, precum și alte noi drepturi și amemdamente aduse de statele-părți. Progresiv, ea a substituit tratatul inițial din 1961. Carta revizuită garantează drepturi economice și sociale fundamentale tuturor indivizilor exercitate în viaț a lor cotidiană. Ea a fost adaptată la evoluția
societății europene de la 1961 încoace cu următoarele completări: dreptul la protecție contra sărăciei și excluderii sociale, dreptul la domiciliu, drept la protecție în caz de concediere, dreptul la protecție în caz de hărțuire sexuală și morală ș.a. În privința sistemului de control asupra respectării dispozițiilor cartei a fost menținut cel creat prin Carta din 1961 și anume – Comitetul de experți, compus din șapte membri, care are competența să examineze rapoartele statelor-părți referitoare la gradul de realizare a dispozițiilor cartei. Prin Protocolul adițional din 1995 a fost instituit sistemul reclamațiilor colective.
Convenția pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicările biologiei
și a medicinii: Convenția asupra drepturilor omului și a biomedicinii din 4 aprilie 1997 . Aceasta a intrat
în vigoare la 1 decembrie 1999 și a fost completată prin patru protocoale adiționale: Protocolul privind interzicerea clonării ființei umane din 12 ianuarie 1998, în vigoare din1 martie 2001, Protocolul adițional cu privire la transplantul organelor și al țesuturilor de origine umană din 24 ianuarie 2002, în vigoare din 1 mai 2006, Protocolul adițional referitor la cercetarea biomedicală din 25 ianuarie 2005, în vigoare din 1 septembrie 2007 și Protocolul adițional cu privire la testele genetice în scopuri medicale din 27 noiembrie 2008, ca re pentru intrarea în vigoare necesită
cinci ratificări din partea semnatarilor. Convenția și instrumentele sale conexe sunt primele acte juridice internaționale în ceea ce privește protecția demnității, drepturilor și libertățile ființei umane contra aplicării abuzive a progreselor biologice și medicale. Responsabil de aplicarea
conformă a acestei convenții este Comitetul Director pentru Bioetică. În plus, la sesizarea acestuia, Curtea Europeană, potrivit art. 29 poate da avize consultative asupra chestiunilor juridice cu privire la interpretarea acestui tratat.
Convenția europeană cu privire la protecția copiilor conta exploatării și abuzurilor sexuale din 25
octombrie 2007 . Semnată cu ocazia Conferinței miniștri lor de justiție ai statelor-membre ale
Consiliului Europei care a avut loc între 24-26 octombrie 2007 la Lanzarote, acest instrument este primul care califică drept infracțiune penală abuzurile sexuale contra copiilor, indiferent de
locul comiterii lor: domiciliu sau familie, utilizând forța, constrângerea sau amenințarea. Ca și precedentele, convenția instituie un control asupra respectării clauzelor sale printr-un comitet compus din câte un reprezentant al statelor-părți. Convenția urmează să intre în vigoare după cinci ratificări din partea statelor-semnatare.
Bibliografie:
Berger V ., Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului , București, Institutul Român pentru
Drepturile Omului. 1998; Buergenthal Th., Weber R., Dreptul internațional al drepturilor omului , București,
Ed. Beck, 1996; Charrier J. L., Code de la Convention européenne des droits de l’homme , Paris, Litec, 2000;
Cloșcă I., Suceava I., Tratat de drepturile omului , București, Editura Europa Nova, 1995; Crețu V ., Drept
Internațional Penal, Ed. Societății Tempus România, 1996; Drepturile omului și organismele internaționale .
Ghid pentru victime, Chișinău, 1996; Drepturile omului – principalele instrumente cu caracter universal la
care Republica Moldova este parte , Ed. Garuda Art, 1998; Duculescu V ., Protecția juridică a drepturilor
DIP_3.indd 253 DIP_3.indd 253 10/13/2009 11:29:27 10/13/2009 11:29:27

Drept Internațional public 254
omului . Mijloace interne și internaționale, Ediție nouă, revăzută și adăugită, București, Ed. Lumina
LEX, 1998; Ghid de aplicare practică a Convenției cu privire la drepturile copilului , Unicef, Ed. Cartier, 2001;
Gomien D., Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului , București, Ed. ALL Beck, 1993;
Gomien D., Harris D., Lwaak, C.E.D.H. et la Charte sociale européenne: droits et pratique , Strasbourg, Con-
seil de l’Europe, 1997; Macovei M., Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, Culegere selectivă,
Iași, Editura POLIROM, 2000; Marcu V ., Mecanismele internaționale de garantare a drepturilor omului ,
Ed. Sigma Plus, 1998; Marțian N., Culegere de documente de drept internațional , 2 volume, București,
Editura Lumina Lex, 1997; Marțian N., Drept internațional public , Arad, Editura Servosat, 2001; Popa
V ., Cozmâncă O., Mihai G., Care sunt și cum se pot apăra drepturile omului (concept și practică europeană) ,
Timișoara, Editura HELICON, 1995; Năstase A., Documente fundamentale ale dreptului internațional și ale
relațiilor internaționale, București: Asociația Română pentru Educație Democratică. Regia Autonomă
„Monitorul Oficial” , 1997; Pettiti L.E., Decaux E., Imbert P .H., La Convention Européenne des Droits de
l’Homme. Commentaire article par article , Paris, 2-ème édition, Economica, 1999; Protecția datelor cu carac-
ter personal , Documente ale Consiliului Europei, Chișinău 2001; Sârcu D., Accesul la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului: Condiții de admisibilitate , Chișinău, Centrul de Drept, 2001; Sârcu D., Epuizarea căilor
de recurs interne – condiție esențială pentru admisibilitatea cererilor prezentate Curții Europene a Drepturilor Omului // Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova, Seria „Științe socioumanistice” , Vo-
lumul I, Chișinău-2001, pp. 555-558; Sârcu D., Metode de interpretare a Convenției europene a drepturilor
omului // Avocatul poporului, nr. 1-3, 2002, p. 24-25; Sârcu D., Consiliul Europei în contextul protecției
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului // Revista națională de drept, nr. 11, 2002, pp. 54-56;
Sârcu D., Реформа механизма юрисдикционного контроля соблюдения прав человека учреждённая
протоколом № 11 Европейской Конвенции Прав Человека от 4 ноября 1950 года // Закон и жизнь, nr.2,
2003, p.49-50; Sârcu D., Geneza și natura Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților funda-
mentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 // Revista națională de drept, nr. 3, 2003, p.54-56; Sârcu D.,
Noțiunea de victimă a unei încălcări a drepturilor și libertăților fundamentale, prevăzute de Convenția europeană a drepturilor omului // Analele științifice ale USM, Facultat ea de Drept, Serie nouă, nr.6. –Chișinău
2002, p.43-47; Sârcu Diana, Noțiunea de cerere abuzivă prezentată Curții Europeane a Drepturilor Omului // Revista națională de drept, nr. 12, 2003, p.14-17; Sârcu D., Protocolul 14 la Convenția europeană
a drepturilor omului – o nouă reformă sau o soluție provizorie de remediere a dificultăților cu care se confruntă Curtea Europeană a Drepturilor Omului // Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova, Seria
„Științe socioumanistice” , Volumul I, Chișinău-2005, CEP-USM, pp. 163-165; Sârcu D., Propuneri de
îmbunătățire a mecanismului de control și aplicare a Convenției europene a drepturilor omului , Rezumatele
comunicărilor la Conferința corpului didactico-științific „Bilanțul activității științifice a USM în anii 2000-2002, 30 septembrie – 6 octombrie 2003, Științe socioumanistice, Volumul I, CE USM, Chișinău-2003, pp. 129-130; Sârcu D., Noua Curte Europeană a drepturilor omului – o nouă jurisprudență? Materialele
Conferinței internaționale teoretico-științifice din 22-23 septembrie 2004, Dezvoltarea constituțională a Republicii Moldova la etapa actuală, Chișinău-2004, p.350-351; Sârcu D., Incidența mecanismelor
internaționale în domeniul protecției drepturilor omului și libertăților fundamentale asupra ordinii juridice in-terne // Analele științifice ale Universității de Stat din Mo ldova, Seria „Științe socioumanistice” , Ediție
jubiliară, Volumul I, Chișinău-2006, CEP-USM, pp. 247-250; Serbenco, Eduard. Dreptul internațional
al drepturilor omului // în: Alexandru Burian, Oleg Balan, Eduard Sebenco, Drept internațional public,
Ediția a II-a – Chișinău, CEP USM, 2005, – 608 p., pag. 247-262; Tratate internaționale la care Republica
Moldova este parte (1990-1998) , Monitorul Oficial, Ediție specială, Moldpres, Chișinău, 1998, Volumul 1;
Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte (1990-1998) , Monitorul Oficial, Ediție specială,
Moldpres, Chișinău, 1999, Volumul 9.
DIP_3.indd 254 DIP_3.indd 254 10/13/2009 11:29:28 10/13/2009 11:29:28

Capitolul XI
DREPTUL ORGANIZA ȚIILOR INTERNA ȚIONALE
§ 1. Organizațiile internaționale: scurt istoric
§ 2 Organizațiile internaționale. Defi niție, trăsături esențiale, clasifi care § 3. Organizațiile internaționale și dreptul internațional contemporan§ 4.Noțiunea de drept al organizațiilor internaționale. Natură, izvoare, structură§ 5. Personalitatea juridică a organizației internaționale și statutul ei special§ 6. Competențele și răspunderea internațională a organizației internaționale§ 7. Funcțiile, puterile și actele organizațiilor internaționale
§ 1. Organiza țiile interna ționale: scurt istoric
Organizațiile internaționale, așa cum există acum ca forme perma nente de cooperare a state-
lor, au început să se cristalizeze încă în secolul al XIX-lea ca rezultat al dezvoltării vieții politice și
social-economice a statelor și popoarelor, al în tregii evoluții a relațiilor internaționale.
Formarea, în această perioadă, de noi state suverane, indepen dente, îndeosebi în Europa și
America, a dus la schimbări cantitative și calitative în relațiile internaționale, la multiplicarea și diversificarea mijloacelor și formelor juridice ale raporturilor interstatale. Progresul tehnico-științific a extins sfera raporturilor de cooperare internațională, generând noi pro bleme și necesi-
tatea unor noi soluții, crearea unor mecanisme internaționale de coordonare perma nentă a efor-turilor de cooperare a statelor. Asemenea mecanisme internaționale de cooperare s-au adăugat mijloacelor și formelor exis tente în dreptul internațional și în practica statelor: tratate, reuniuni diplomatice, relații diplomatice ale statelor ș.a.
Organizațiile internaționale (interstatale) au apărut, ca o continuare și permanentizare a reuniu-
nilor diplomatice temporare ale statelor – congresele și conferințele, căpătând însă caracte rul unui fenomen nou al relațiilor internaționale și al dreptului internațio nal, cu trăsături caracteristice noi. La origine, organizațiile internaționale nu sunt de cât o prelungire a conferințelor internaționale,
convocate pentru încheierea unor tratate. „Din episodică, arată P . Reuter, conferința internațională devine periodică prin intermediul unui secretariat, capătă o anumită permanență.
512
Primele organizații internaționale au fost crea te pe baza unor tratate multilaterale. Ele
păstrează aspecte de continuitate cu instituțiile exi stente ale dreptului internațional, dar capătă
trăsături noi care le configurează ca forme juridice permanente și spe cifice ale relațiilor intersta-tale, ca instituție nouă a dreptului internațional, ca ramură autonomă a acestuia.
Comisia centrală de navigație pe Rhin, prevăzută în actul final al Congresului de la Viena din
1815 și comisia Dunării creată prin tratatul de la Paris din 1856 – având caracter restrâns, special și semipermanent, pot fi considerate forme embrionare a viitoarelor organizații internaționale.
Apariția organizațiilor internaționale în accepția actuală a termenului datează din anii 1865-1866
512 M.I.Niciu, Organizații internaționale. Editura Iași, 1994, p.8
DIP_3.indd 255 DIP_3.indd 255 10/13/2009 11:29:29 10/13/2009 11:29:29

Drept Internațional public 256
când conferința statelor în probleme noi ale cooperării privind comunicațiile telegrafice au creat
un birou telegrafic (1865), la început temporar și apoi permanent, având atribuții de secretariat și coordonare tehnică. S-a format astfel Uniunea Telegrafică Internațională care a fost urmată de alte organizații ca Uni unea Poștală Univer sală (1874), Organizația Meteorologică Mondială
(1878) ș.a Sintetizând acest proces istoric de apariție, G. Abi-Saab subliniază: „Responsabil în fața conferințelor periodice ale părților… Organul permanent, numit de obicei „birou” , își asumă nu numai funcția de secretariat și de pregătire de la o conferință la alta, ci uneori și un rol de control și execuție în cadrul convențiilor. Acest element instituțional și permanent care este „secretaria-tul” sau „biroul” realizea ză trecerea de la tehnica conferinței la aceea a organizației” .
513
Conferințele internaționale, denumite până în secolul al XlX-lea și congrese, sunt reuniuni
temporare ale reprezen tanților diplomatici ai statelor, pe când organizațiile internaționale apar ca forme permanente de cooperare, caracterizate prin continuitatea activității, asigurată prin existența unei structuri, a unui sistem de organe princi pale și auxiliare care formează un cadru
permanent al coordonării acțiunilor statelor. Funcționarea organizației are loc după reguli de pro-cedură care, preluate din practica conferințelor internaționale, capătă un caracter instituțional, fiind prevăzute în regulamente obligatorii și per manente adoptate de fiecare organ principal sau de lucru al organizației.
La baza organizării și funcționării unei organizații inter naționale se află un tratat adoptat de
o conferință diplomatică; un astfel de tratat capătă o funcție esențială nouă – de act constitutiv, de statut al organizației, având și trăsături proprii, distincte în comparație cu tratatele multilaterale obișnuite încheiate de state. Statutele organizațiilor internaționale formează astăzi o categorie distinctă de acte internaționale, prevăzute, sub aspectul regulilor juridice ce li se aplică, și de
Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor (art 5).
Astfel, în dreptul internațional a apărut și s-a conturat treptat un domeniu distinct și o
instituție nouă, formată dintr-un complex de reguli juridice create pe baza acordului de voință dintre state și constituind o ramură autonomă a acestui drept. Aceste reguli s-au dezvoltat și s-au îmbogățit odată cu evoluția organizațiilor internaționale care formează în prezent un sistem complex, de o mare diversitate prin sco purile și obiectul activității, prin modul de organizare și funcționare, prin componența și influența lor, reflectând dinamismul, diversificarea și complexi-tatea relațiilor internaționale contemporane.
Primele organizații internaționale au fost create în secolul al XlX-lea cu un caracter teh-
nic, special în domenii restrânse ale relațiilor tehnico-științifice dintre state (Uniunea Interna-ționala de Telegrafie sau Uniunea Poștală Universală). În 1919, a fost creată Liga (Societatea) Națiunilor, prima Organizație politică internațio nală universală și Organizația In ternațională a
Muncii (O.I.M.) având o competență restrânsă și specială. In 1945 (24 octombrie) a intrat în vi-goare Carta Națiunilor Unite, care a pus bazele Organizației Națiunilor Unite (O.N.U.), cu o com-petență generală și vocație universală. În perioada postbelică s-au format numeroase organizații internaționale în toate domeniile relații lor dintre state – politice, economice, tehnico-științifice și culturale etc. -, cu caracter universal sau restrâns ca participa re, cu competență generală sau specială, având ca membre state de pe toate continentele. La acestea se adaugă numeroa sele organizații internaționale neguvernamentale, create cu participa rea unor asociații naționale nes-tatale sau chiar persoane individuale din diferite țări.
Aceste organizații, în special cu caracter neguverna mental, au o activitate nesemnificativă
fără vreo influență reală asupra relațiilor interstatale. Totuși, proliferarea în condițiile actuale a fenomenului organizațiilor internaționale, în special cu ca racter interstatal, constitue o trăsătură
513 Gh.Moca, Dreptul organizaților internaționale, Editura ERA, București, 2001, p.9
DIP_3.indd 256 DIP_3.indd 256 10/13/2009 11:29:30 10/13/2009 11:29:30

257 Capitolul XI. DREPTUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
caracteristică a relațiilor internaționale contemporane. Creșterea numărului statelor, multiplica-
rea problemelor și domeniilor lor de cooperare, au făcut posibilă și necesară crearea de nume-roase organizații internaționale ca structuri cu activitate permanentă, menite să contribuie la soluționarea problemelor, să răspundă cerințelor de armonizare a acțiunilor statelor în cele mai diferite domenii.
În ce privește denumirea, termenul de organizație internațională, Însemnând un feno-
men nou al relațiilor internaționale și al dreptului internațional, a intrat mai târziu în practica internațională, fiind semnalat de doctrină în 1867, într-o comunicare făcută de juristul englez J.Lorimer, la Academia de Științe din Londra. Același termen este utilizat de acesta și pentru proiectatul său „guvern internațional” .
514 Pri mele organizații internaționale, create în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, au avut, de regulă, denumiri ca: uniune, comisie, aso ciație, alianță ș.a. luate din terminologia diplomatică și juridică tradi țională. Spre sfârșitul secolului trecut și începutul secolului XX, în practica internațională și în doctrină apare și termenul de organizație universală ca varietate a organizațiilor internaționale. Termenul de organizație internaționa lă de-vine frecvent, generalizându-se și după crearea Organizației Națiunilor Unite în teoria și practica relațiilor internaționale. În zilele noastre, orga nizațiile internaționale pot avea și alte denumiri,
cum ar fi Liga Statelor Arabe, Uniunea Europeană, Consiliul Europei, Comunitatea Statelor Inde-pendente ș.a., dar care desemnează forme permanente și instituționalizate de cooperare a statelor, având trăsături esențiale caracteristice con ceptului generic de organizație internațională.
În prezent, asistăm la o transformare a societății internaționale, a statelor, într-o societate mai
organizată și instituționalizată în domeniul relațiilor internaționale care cuprinde toate aspectele vieții internaționale.
Organizațiile internaționale guvernamentale (numărul lor constituie circa 500) constituie
un cadru favorabil pentru dezvoltarea relațiilor dintre statele membre, pentru coordonarea activităților spre anumite scopuri. Funcția principală a organizațiilor internaționale este aceea de a oferi mijloacele și cadrul cel mai potrivit de cooperare între state în domenii în care aces-tea au interese comune.
515 Participarea, practic, a tuturor statelor membre ONU la multe dintre
organizațiile internaționale atestă prestigiul de care ele se bucură și confirmă rolul jucat de aces-tea în organizarea cooperării dintre state în tot mai multe domenii.
În epoca contemporană, organizațiile internaționale reprezintă o formă de armonizare
a eforturilor statelor în direcția unei colaborări internaționale, pentru realizarea căreia statele au creat un cadru juridico-organizatoric (instituțional) – o organizare cu caracter permanent. Organizațiile internaționale reprezintă un fenomen caracteristic al relațiilor mondiale actuale,
fiind chemate să contribuie la dezvoltarea înțelegerii și colaborării dintre state, la asigurarea păcii și securității în lume.
516 Instituția organizației internaționa le a apărut ca o necesitate a vieții
internaționale și acest fenomen marchează un pas important în direcția democratizării ei. Rolul crescând pe care îl are instituția organizației in ternaționale reprezintă una dintre caracteristicile
marcante ale relațiilor internaționale actuale. Statele nu pot renunța la aceste instrumente de se-curitate colectivă, de cooperare economică și tehnică, de unificare a eforturilor colective pentru soluționarea unor probleme actuale și acute de interes comun, care sunt mai necesare ca oricând sau chiar indispensabile în condițiile globalizării.
514 Gh.Moca, Dreptul organizaților internaționale, Editura ERA, București, 2001, p.11.
515 MIGA-BEȘTELIU, R. Organizațiile internaționale interguvernamentale. – București: Editura ALL BECK,
2006, p.27.
516 Carta Națiunilor Unite, semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, în vigoare pentru Republica Moldova din
2.03.1992. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 26, 2001. p.5-36Art,54.
DIP_3.indd 257 DIP_3.indd 257 10/13/2009 11:29:31 10/13/2009 11:29:31

Drept Internațional public 258
§ 2 Organiza țiile interna ționale. Defini ție, trăsături esen țiale, clasificare
Deși au apărut mai târziu decât statele, organiza țiile internaționale au cunoscut o dezvoltare
rapidă, atât sub raport numeric, cât și sub acela al perfecționării structurii, metodelor și mijloacelor
necesare pentru desfășurarea activităților, proces care s-a produs sub presiunea unor cauze politice,
economice și sociale. Simple la început în ceea ce privește structura și organizarea, ele au devenit din ce în ce mai complexe, pentru a putea acoperi multitudinea de aspecte ale cooperării internaționale.
În prezent, nu există o definiție unanim acceptată a organizației internaționale, iar conceptul
de organizație internațională variază în raport cu interesele marilor grupuri de state și concepțiile filozofice ale autorilor. În doctrină se conturează, în general, un fond constant de elemente speci-fice, pe baza cărora se poate caracteriza sau chiar defini această instituție.
Examinarea sub raport static și dinamic a acestei instituții, pornind de la cauzele politice,
economice și sociale care au stat la baza înființă rii ei, permite desprinderea caracteristicilor defi-
nitorii ale organizațiilor internaționale.
O primă caracteristică a organizațiilor internaționale se referă la faptul că membrii acestora
sunt statele suverane.
517 Organizațiile internaționale guvernamentale, au la baza creării lor un tra-
tat încheiat între două sau mai multe state.518 Această trăsătură a organizațiilor internaționale este
una dintre cele esențiale, ea evidențiind de la încep ut că în cadrul organizațiilor internaționale sunt
prezente state suverane, egale în drepturi, care au consimțit liber să adere la activitatea organizațiilor respective printr-un act de voință proprie. Chestiunea prezintă o importanță hotărâtoare pe plan politic și juridic, întrucât, pornind de la aceasta, apare cu claritate că organizațiile internaționale au un rol de coordonare a voinței și eforturilor statelor,
519 și nu un rol de subordonare.
Elaborarea unei definiții a organizației internaționale prezintă dificultăți incontestabile deoa-
rece implică relevarea într-o formulă sintetică a trăsăturilor esențiale ale unui fenomen caracteri-zai printr-o mare diversitate, prin implicații deosebit de complexe pe planuri diferite care țin de relațiile dintre state și de interesele acestora de dreptul internațional. Aceste dificultăți explică și abținerea sau prudența unor autori de a defini noțiunea organizațiilor internați onale printr-o formulă succintă, chiar când au relevat necesitatea unei definiții. Existența unei organizații internaționale indife rent de obiectul său, de numărul participanților, de întinderea compe tenței sau a puterilor sale, implică prezența anu mitor trăsături caracteristice și respectarea unor cerințe esențiale fără de care nu-și poate îndeplini finalitatea sa ca instrument de cooperare a statelor pe diferite planuri ale relațiilor dintre ele, ca instituție de drept internațional.
Orice organizație internațională este, înainte de toate, o formă de cooperare a statelor cu ca-
racter permanent, bazată pe asocierea acestora ca entități suverane, ca subiecte de drept inter na țio-nal în vederea înfăptuirii unor scopuri comune. În acest sens, majoritatea autorilor caracterizează organizația internațională ca o asociație de state. Asociindu-se ca entități suverane, statele creează organizații internaționale ca un cadru instituțional al exercitării drepturilor lor și al îndeplinirii obligațiilor internaționale asumate, partici pând astfel, prin eforturi comune, la soluționarea pro-blemelor, la promovarea relațiilor de pace, securitate și cooperare internațională. In acest sens, organizația internațională constituie, prin finalitatea sa principală, un centru de armonizare și de stimulare a eforturilor state lor membre în rezolvarea unor probleme de interes comun.
517 MOCA, Gh. Dreptului organizațiilor internaționale. – București: editura ERA, 2005, p.14-15.
518 ТУНКИН, Г .И. Теория международного права. – Москва: Издательство „Зерцало” , Серия «Русское
юридическое наследие», 2009, p.304.
519 MIGA-BEȘTELIU, R. Organizațiile internaționale interguvernamentale. – București: Editura ALL BECK,
2006, p.45.
DIP_3.indd 258 DIP_3.indd 258 10/13/2009 11:29:31 10/13/2009 11:29:31

259 Capitolul XI. DREPTUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
Spre deosebire de alte forme juridice de asociere a statelor, cum sunt: tratatul și conferințele
diplomatice, organizația internațională are un caracter permanent și instituțional, determinat de existența unei componențe, a unei structuri, competențe și funcționări permanente, stabi-lite printr-un tratat multilateral cu natură de act constitu tiv. Totalitatea acestor elemente conferă activității organizației un as pect de continuitate, definind-o ca un cadru permanent, organizato-ric a juridic al cooperării statelor.
Elementul caracteristic al formării și existenței unei organizații îl constituie structura
acesteia, sistemul organelor principale și auxili are, care prin îmbinarea lor, prin funcționarea lor permanentă sau sesională, conferă acesteia caracterul instituțional, de permanență și conti-nuitate a activităților coordonate ale statelor membre. Această structu ră este formată, de regulă, din trei categorii de organe principale: organe larg reprezentative cu atribuții generale, cu activi-tate sesională și cu caracter adesea de for suprem (Adunarea generală. Conferința etc.); organe principale cu competență restrânsă (Consiliu, Comitet etc.); organe de secretariat cu activitate permanentă, formate din funcționari internaționali, având atribuții tehnice și executive. Această structură se particularizează la fiecare organizație internațională, corespunzător funcțiilor sale și acordului de voință dintre statele membre.
La aceasta se adaugă și componența permanentă a organizației, prin reglementarea în ac-
tul constitutiv a calității de membru al organi zației sub aspectul admiterii în organizație (și al suspendării sau ex cluderii), al drepturilor și obligațiilor fiecărui stat membru.
Un aspect nou apărut în sistemul organizațiilor internaționale guvernamentale este prezența
unor organizații cu caracter suprastatal, cum este Uniunea Europeană.
Desfășurarea normală a colaborării dintre toate statele, indiferent de sistemul lor social și
politic, presupune drept temelie juridică respectarea principiilor fundamentale ale dreptului internațional și, în primul rând, a principiului suveranității.
În consecință, pentru ca activitatea lor să se desfășoare în conformitate cu dreptul internațional,
organizațiile internaționale trebuie să se călăuzească, în acțiunile lor, după următoarele criterii principale:
d. Organizațiile internaționale nu trebuie să încalce suveranitatea statelor membre.
e. Capacitatea juridică pe care o au organizațiile internaționale, ca subiecți derivați de drept
internațional, este dependentă de voința statelor care le-au creat și este limitată de prevederile tratatelor prin care au luat naștere. Unele organizații internaționale, precum Uniunea Europeană, Consiliul Europei, pot lua în discuție sau adopta hotărâri referitoare la problemele care sunt de competența internă a statelor. Statele au dreptul să participe în mod egal în organizațiile internaționale la desfășurarea lucrărilor și adoptarea hotărârilor acestora.
520
f. Deciziile și recomandările organizațiilor internaționale nu au, în princ ipiu, un caracter
juridic obligatoriu. Ele devin obligatorii numai în măsura în care sunt acceptate de către statele membre.
521
520 Menționăm faptul că includerea unui număr relativ mic de state într-o serie de organe ale organizațiilor
internaționale nu neagă dreptul statelor de a fi re prezentate în mod egal în organizațiile internaționale.
Această situație se datorează răspunderii mai mari pe care o au unele state în promovarea păcii și cooperării internaționale în cadrul organizațiilor internaționale. Aceste state trebuie să acționeze în organele respective în conformitate cu normele dreptului internațional.
521 BOLINTINEANU, A., NĂSTASE, AD., AURESCU, B. Drept internațional contemporan. – București: Ediția a
2-a. BECK, 2000, p.84-85; GEAMĂNU, GR. Drept Internațional Public. 2 vol. – București: Editura Didactica și Pedagogica, vol. 1, 1981, p.171; MIGA-BEȘTELIU, R. Drept internațional public. – București: Editura ALL BECK, vol. 1, 2005, p.56.
DIP_3.indd 259 DIP_3.indd 259 10/13/2009 11:29:32 10/13/2009 11:29:32

Drept Internațional public 260
Sublinierea faptului că organizațiile internaț ionale au drept caracteristică primordială
apartenența la acestea a unor state suverane și egale are, în consecință, o deosebită valoare practică
și principială în epoca contemporană.
O a doua caracteristică a organizațiilor internaționale se referă la modul în care acestea
au luat naștere. Un element comun tuturor organizațiilor internaționale este faptul că asupra înființării lor s-a convenit în cadrul uneia sau mai multor conferințe la care au participat un anumit număr de state. La conferințele de constituire sunt stabilite reguli și norme referitoare la scopurile și obiectivele organizației, membrii și competențele acesteia, tipurile și formele de activitate, modul de formare și funcționare a secretariatului și diverselor organe ale organizației, încetarea activității.
Orice organizație internațională este creată de state prin acordul de voință, ceea ce își găsește
expresia într-un act constitutiv, într-un Statul al organizației. Actul constitutiv care poate avea denumiri diferite (carta, constituție, convenție ș.a.)
522 are o dublă natură: de tratat multilateral
și de Statut al organizației, cu trăsături și funcții specifice. El stă la baza creării, organizării și
funcționării organizației, cu prinzând reguli juridice referitoare la scopurile și principiile, com-ponența, structura, funcțiile și puterile acesteia. Disp ozițiile sale se aplică relațiilor între statele
membre în sfera organizației, relațiilor acesteia cu alte organizații, cu statele membre sau nemem-bre. Ca tra tat multilateral, actul constitutiv intră în sfera de reglementare a dreptului internațional general în ce privește elaborarea, încheierea, intrarea în vigoare și aplicarea sa, constituind totodată un izvor prin cipal al acestuia. Aceasta nu exclude ca unele aspecte, cum ar fi: intrarea în vigoare, aderarea statelor prin procedura admiterii, rezervele, revizuirea, interpretarea și aplica-rea actului constitutiv ș.a. să fie reglementate prin reguli speciale ale organizației, derogatorii de la dreptul general al tratatelor. Prin aceasta se def inesc natura și func țiile specifice ale statutelor
organizațiilor internaționale.
Statele membre stabilesc, prin actul constitutiv și prin alte acte adoptate în temeiul acestuia
(tratate speciale, regulamente de procedură, rezoluții) norme juridice care reglementează orga-nizarea și funcționarea organizației sub toate aspectele, cum ar fi: admiterea în organizație, parti-ciparea statelor membre în componența și la activitatea organelor princi pale și subsidiare, pro-cedura de lucru pentru fiecare dintre ele, procedura de vot, delimitarea atribuțiilor lor în cadrul competenței generale a organizației, reprezentarea statelor, situația juridică a reprezentanților
lor și a funcționarilor internaționali, resursele financiare etc.; totalitatea acestor norme juridi-ce constituie dreptul organizațiilor internaționale, parte componentă a dreptului internațional contemporan.
Din aceasta derivă o a treia caracteristică a organizației internaționale, și anume, permanența
instituției. Caracterul de permanență se referă, în special, la aspectul temporal, continuu, fără întreruperi al activității organizației. Această trăsătură deosebește organizațiile de conferințele internaționale, care sunt entități distincte, cu caracter temporar.
Creată ca asociație permanentă a statelor, având un sistem de organe colective cu competență
proprie și funcții permanente, organi zația internațională devine, totodată, o realitate distinctă și un parti cipant al relațiilor internaționale, fund caracterizată prin autonomie funcțională. Determinată în conținutul, întinderea și exercitarea ei prin acordul de voință al statelor, această autonomie funcțională nu poate constitui o „voință juridică” a organizației, separată de voințele statelor lor membre, cum susțin unii autori.
523 Dealtfel, ideea „voinței juridice” nu a fost
522 De exemplu, Pactul Ligii Națiunilor, Carta O.N.U., Constituția O.I.M., Convenția poștală.
523 Unii includ expresia de “voință juridică proprie” în definiție (Korowicz, Meerch ș.a.), în timp ce alții o enu-
mera doar printre trăsăturile caractersitice (M.Malița, N.Singh, P .Reuter ș.a.).
DIP_3.indd 260 DIP_3.indd 260 10/13/2009 11:29:33 10/13/2009 11:29:33

261 Capitolul XI. DREPTUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
reținută în Comisia de drept internațional, în anul 1968, când s-a discutat noțiunea organizației
internaționale în legătură cu pro blema relațiilor dintre state și organizațiile internaționale.524 Ea
nu este menționată nici în alte documente ulterioare ale O.N.U.
Constituind o organizație internațională, statele membre îi conferă, prin actul constitutiv și
prin alte documente, atribute și puteri necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale: privilegii și imunități di plomatice, dreptul de reprezentare, de a încheia acorduri, de a adopta hotărâri ș.a.; toate acestea dau expresie juridică autonomiei funcțio nale a organizației în raporturile sale cu alte organizații sau cu statele și definesc, totodată, calitatea de subiect de drept internațional a acesteia, personalitatea sa juridică internațională.
În doctrină și în lucrările Comisiei de drept internațional sunt formulate diferite trăsături
caracteristice, definitorii pentru o organi zație internațională.
Astfel, în comentariul la proiectul de articole elaborat în 1968 de Comisia de drept
internațional în problema „reprezentării statelor pe lângă organizațiile internaționale” , se arată: „organizația in ternațională definește o asociație de state, constituită printr-un tratat, dotată cu o constituție și organe comune și având o personalitate dis tinctă de aceea a statelor membre” , după G.van der Meersch, organizația internațională este „o formă de asociere stabilită prin tratat, având structuri instituționale cu caracter permanent” , P . Reuter dis tinge „caracterul permanent” și „voința juridică proprie” , în timp ce N. Singh indică zece trăsături caracteristice printre care: actul constitutiv și un sistem de organe, personalitatea juridică, dreptul de a adop ta rezoluții și buget propriu etc. În doctrina românească sunt enunțate trăsăturile proprii unei organizații internaționale: asociație voluntară de state, cu activitate permanentă, organe proprii, atribuții și personalitate internațională necesară realizării scopurilor convenite” .
Sintetizând trăsăturile principale larg acceptate ale organizației internaționale, aceasta poate
fi determinată ca o formă de asociere cu ca racter permanent a statelor, pe baza unui act consti-tutiv care statua organizarea, funcționarea și puterile sale, autonomia sa funcțio nală în sco-pul îndeplinirii unor obiective comune, convenite privitor la pacea, securitatea și cooperarea internațională.
Specifică organizațiilor internaționale este și unitatea lor, exprimată prin faptul că ele au
voință proprie, care își găsește expresia în personalitatea juridică a organizațiilor internaționale. În unele situații, voința proprie a organizațiilor internaționale nu coincide cu voința tuturor membrilor lor, deci, este autonomă.
Concepțiile progresiste în dreptul internaționa l contemporan pun în lumină necesitatea ca
organizațiile internaționale să permită exprimarea plenară a voinței statelor reprezentate, pentru ca rezultatele la care se ajunge și soluțiile preconizate să fie însușite de statele membre și de cele-lalte state, conform intereselor păcii, securității și cooperării internaționale.
O altă caracteristică a organizațiilor internaționale este aceea că ele dispun de organe proprii
permanente, care asigură realizarea acțiunilor prevăzute prin programul stabilit de către statele membre și îndeplinesc diferite funcții tehnico-administrative.
În sfârșit o ultimă caracteristică este aceea că organiza țiile internaționale și funcționarii aces-
tora se bucură pe teritoriul statelor membre de privilegii și imunități.
Delimitarea elementelor caracteristice unei organizații internaționale permite formularea
unei definiții a noțiunii de organizație internațională.
524 Rapport sur ies relations entre ies Etats et Ies organisations internaționale. Doc. A/CN. 4/203, 20mars 1968,
p. 13, 14-19.
DIP_3.indd 261 DIP_3.indd 261 10/13/2009 11:29:34 10/13/2009 11:29:34

Drept Internațional public 262
Într-o opinie, organizația internațională este definită ca fiind o entitate juridică creată de
state (sau de organizații internaționale) într-un scop anumit, cu voință autonomă, exprimată prin organe proprii și permanente.
525
Organizația internațională, are ca esențiale următoarele trăsături:• asociere de state,• având o bază convențională – constituția organizației,• cu organe proprii și• cu personalitate juridică distinctă de acea a statelor membre care o compun – fiind astfel
subiect de drept internațional.
526
Prin urmare, termenul de organizație internațională redă ideea unei entități create în mod
colectiv și într-un scop comun, de către mai multe state (sau mai multe organizații internaționale), prevăzută cu organe proprii și învestită cu competențele necesare. Conceptul de organizație internațională vizează în mod intrinsec ansamblul formelor de realizare a princ ipiului asociativ
în societatea internațională. Acest principiu conduce esențialmente la crearea de organisme de cooperare între state: justiția internațională, garantarea drepturilor și intereselor statelor în siste-mul de securitate colectivă, dezvoltarea și cooperarea în domeniul economic și social.
Menționăm că în ultima jumătate a secolului XX, organizațiile internaționale s-au proliferat
și extins considerabil, constituindu-se, astfel, un sistem de organizații. Datorită numărului extins de organizații internaționale și a varietății lor, s-a impus necesitatea clasificării lor anumite crite-rii,
527 și anume:
1. Din punctul de vedere al vocației lor, se disting:
– organizații cu caracter universal, – organizații cu caracter regional,- organizații cu caracter subregional.Organizația cu caracter universal , conform statutului, este deschisă tuturor statelor, indife-
rent de situarea geografică a acestora, chiar dacă nu toate statele lumii participă la ea. Aceste organizații sunt impuse de imperativele globalizări i, astfel că unele probleme nu pot fi abordate
decât la scară globală. Singurul exemplu, în acest sens, este cel al Organizației Națiunilor Unite și al organizațiilor din sistemul său – instituțiile specializate.
528
525 In literatura de specialitate întâlnim numeroase definiții date organizațiilor internaționale, spre exemplu:
„Colectivitate compusă din state sau alte colectivități, care nu aparțin aceluiași stat, urmărind un interes comun, prin intermediul organelor sale” – Dictionnaire de la terminologie du droit International, sub redacția lui J. Badevant. – Paris: Sirey, 1960, p.433; „Organizațiile internaționale reprezintă forme de coordonare a colaborării internaționale în diferite domenii, pentru care statele au creat un anumit cadru juridico-organizatoric (instituțional) prin adoptarea unui statut, elaborat de comun acord, în care se prevăd obiectul și scopurile organizației, organele și funcțiile lor, necesare realizării obiectivelor urmărite”- GEAMĂNU, GR. Drept Internațional contemporan. – București: Editura Didactica și Pedagogica, 1995, p.165; „Organizațiile internaționale reprezintă forme de realizare a colaborării multilaterale între state, în diferite domenii, într-un cadru instituționalizat, pentru înfăptuirea unor obiective stabilite și pe baza unor reguli înscrise în statute și
alte documente ale acestora” – DIACONU, I. Drept internațional public. – București: Editura „Șansa” SRL, 1995, p.227. CAHIER, Ph. Le droit diplomatique contemporain.– Geneve: editura Librarie E, Droz, 2-em edition, 1964, p.406.
526 Convenția de la Viena cu privire la reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu
caracter universal – art.1, lit. a; 14 martie 1975. Materialele Comisiei pentru dreptul internațional. p.324-357;
ANGHEL, I. M. Subiectele de drept internațional. – București: Editura Lumina-Lex, 1998, p.301.
527 MОРОЗОВ, Г .И., Международные организации. Некоторые вопросы теории. – Москва: Издательство
„Мысль” , 1974, p.57.
528 În sistemul actual al ONU există 19 instituții specializate, dintre care 17 acționează de jure , fiind fondate con-
DIP_3.indd 262 DIP_3.indd 262 10/13/2009 11:29:35 10/13/2009 11:29:35

263 Capitolul XI. DREPTUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
Organizațiile cu caracter regional 529 sunt compuse din state care fac parte din aceeași regiune,
liantul constituindu-l apropierea geografică sau interesul comun de cooperare economică. Spre exemplu, Organizația Statelor Americane, Consiliul Europei, Organizația Unității Africane, Liga Statelor Arabe etc.
Fenomenele politice care au avut loc după anul 1989 au favorizat intensificarea cooperării
în diverse forme, inclusiv prin organizații internaționale la nivel subregional (cu caracter tehnic,
economic, dar și politic), cum ar fi Cooperarea Economică a Mării Negre, ș.a.
2. După calitatea membrilor , organizațiile internaționale se împart în:
– organizații guvernamentale; și- organizații neguvernamentale. Atunci când vorbim despre organizații internaționale, ca subiecți de drept internațional,
avem în vedere organizațiile internaționale guvernamentale, cele cu caracter statal. O organizație internațională poate fi caracterizată ca fiind guvernamentală, în măsura în care este înființată printr-un acord dintre state. Spre exemplu, Organizația Națiunilor Unite, Consiliul Europei, etc.
Organizațiile neguvernamentale sunt constituite din persoane fizice sau persoane juri-
dice neguvernamentale, chiar dacă acestea îndeplinesc sarcini guvernamentale de importanță. Spre exemplu, INTERPOL îndeplinește funcții guvernamentale importante, iar Comitetul Internațional al Crucii Roșii își desfășoară activitățile în relație cu statele și în cadrul dreptului internațional, dar, cu toate acestea, ele sunt organizații neguvernamentale.
530
3. După competența organizațiilor internaționale în domeniul relațiilor internaționale , distingem:
– organizații cu competență generală sau cu vocație de universalitate; și- organizații cu competență specială.Organizațiile cu competență generală, cum este ONU, se pot ocupa de orice problemă (poli-
ti că, economică, socială, culturală), deoarece nu au limite de competență. Organizațiile din
această categorie pot atrage atenția comunită ții asupra unor probleme, le pot examina și face
reco mandări, dar deciziile lor au, de obicei, caracter de recomandare, exceptând caracterul obli-gatoriu al Rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU în problema amenințării păcii și actelor de agresiune.
531
Organizațiile cu competență specială se preocupă de colaborarea statelor membre într-un
domeniu limitat al relațiilor internaționale – telecomunicații, sănătate, știință, cultură. Spre exem-plu, instituțiile specializate ale ONU. În litera tura de specialitate, organizațiile cu competență
specială se clasifică în: economice, financiare, umanitare.
4. După posibilitatea de participare la organizațiile internaționale , acestea se împart în:
– organizații deschise participării tuturor statelor lumii și altor entități din relațiile
internaționale;
532
– organizații închise, la care participă numai statele fondatoare. Trăsătura acestor organizații
o constituie caracterul lor omogen – participă state care au un interes similar.533
form art. 63 din Cartă, precum FMI; OMS; UNESCO; OIM etc.
529 Carta Națiunilor Unite, art.52
530 Y earbook of International Organizations conține o listă de circa 5000 organizații neguvernamentale, în cele
mai variate domenii: cultură, știință, religie, tineret, femei etc.
531 Carta Națiunilor Unite – art.39-51.
532 Spre exemplu ONU sau organizațiile cu vocație de universalitate.
533 Organizațiile închise grupează un număr limitat de state, cum ar fi cele care privesc statele de pe un continent
sau zone ale acestuia ori o anumită categorie de state – OSA; OUA; Consiliul Europei – Statutul Consiliului Europei, p.190-207; OCDE.
DIP_3.indd 263 DIP_3.indd 263 10/13/2009 11:29:36 10/13/2009 11:29:36

Drept Internațional public 264
5. După obiectul de activitate al organizației internaționale , acestea se clasifică în:
– organizații economice, politice, comerc iale, culturale, științifice, militare.
6. În funcție de activitatea organizației se face distincția între:
– organizații interstatale (preponderente);- organizații suprastatale.
534
Organizațiile interstatale au drept scop promovarea cooperării între state, care se ocupă
de probleme la nivel statal. Acestor organizații nu li se transferă puteri suverane. Spre exemplu, ONU este o formă de delegare a unor funcții și competențe ale statului.
Organizațiile suprastatale nu se limitează numai la promovarea cooperării dintre state, ci
concep chiar legislația aplicabilă pe teritoriul st atelor care o compun. În cazul acestor organizații
atributul de a guverna, suveranitatea, a fost delegat de la statul membru la organizație. Prin urma-re, acestea pot edita legi obligatorii pentru subiecții de drept ai statelor membre, fără intervenția guvernului național. În plus, aceste organizații pot lua decizii obligatorii cu majoritatea de voturi. Exemplul tipic de organizație suprastatală îl constituie Uniunea Europeană, care a fost instituită prin tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992, în vigoare din 1 noiembrie 1993.
535
Tratatul precizează că Uniunea Europeană se bazează pe Comunitățile Europene completate prin politicile (externă și de securitate comună) și formele de cooperare (în domeniul justiției și aface-rilor interne) instaurate prin dispozițiile sale.
7. Sub aspect structural , putem distinge:
– organizații puternic structurate sau cu structură complexă (ONU; Uniunea Europeană); șiorganizații mai puțin instituționalizate sau cu structură tripartită (NATO; OMC). În doctrină sunt făcute și alte clasificări, cum ar fi: organizații închise și deschise, politice și
judiciare, economice, tehnico-științifice s i culturale etc. care nu au la bază însă criterii princi-pale și generale de clasificare sau nu permit deosebiri clare între diferitele categorii de organizații internaționale.
În ce privește însemnătatea lor, organizațiile internaționale sunt menite să îndeplinească un
rol stimulator în procesul complex al dezvoltăr ii cooperării internaționale, al menținerii păcii și
securității internaționale, cu participarea și în beneficiul statelor inte resate. Pe un plan mai larg, organizațiile internaționale ca destinatare și subiecte ale dreptului internațional trebuie să pro-moveze principiile și normele acestuia în toate sferele raporturilor dintre state, consoli dând astfel legalitatea internațională, cadrul juridic ge neral al colabo rării internaționale.
Constituind un cadru permanent de consultări și negocieri, de elaborare și adoptare a unor
soluții ce devin norme de drept interna țional, organizațiile internaționale pot desfășura o activi-tate eficientă prin participarea tuturor statelor la rezolvarea problemelor de interes comun. Fără a avea un rol creator în procesul normativ internațional, organizațiile internaționale au o deosebită însemnătate ca mecanism tehnic, instituțional al realizării acordului de voință dintre state cu privire la formarea, dezvoltarea și precizarea principiilor și normelor de drept internațional, siste-matizarea și codificarea acestuia.
În concluzie, menționăm că este greu de realizat o clasificare satisfăcătoare a organizațiilor
internaționale, datorită diversității actelor constitutive, suprapunerii sarcinilor, întinderii diferite a responsabilității juridice internaționale sau modalităților particulare de aderare a statelor, în calitate de membri.
534 NICIU, M.I. Organizații Internaționale Guvernamentale. – Iași: Editura. Fundației Chemarea, 1994, p. 11.
535 Organizațiile internaționale suprastatale sunt, întotdeauna, organizații cu competență specială, deoarece dacă
ar exercita competențele supranaționale în toate domeniile sau în aproape toate, atunci ne-am afla în cazul unui stat federal.
DIP_3.indd 264 DIP_3.indd 264 10/13/2009 11:29:37 10/13/2009 11:29:37

265 Capitolul XI. DREPTUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
§ 3. Organiza țiile interna ționale și dreptul interna țional contemporan
Formă permanentă de asociere voluntară și de cooperare a statelor, organizațiile internaționale
reprezintă totodată un domeniu de aplicare a unor reguli – principii și norme de drept internațional
atât cu caracter general, cât și special, create de state pentru a reglementa raporturile complexe care apar în legătură cu organizarea și funcțio nării organizației.
Formarea unei organizații este expresia relațiilor dintre statele fondatoare, care cad de
acord și încheie un tratat constitutiv în acest scop; desfășurarea activității sale se întemeiază pe contribuția și raporturile statelor membre, pe funcționarea organelor principale și subsidiare în cadrul normelor juridice stabilite prin actul constitutiv; în exercitarea funcțiilor și puterilor sale apar relații specifice ale organizației cu alte Or ganizații internaționale, cu statele membre sau
nemembre, relații care formează un alt domeniu de aplicare a dreptului internațional. Totalitatea principiilor și normelor generale sau specifice care reglementează aceste relații constituie dreptul organizațiilor internaționale, parte componentă a dreptului internațional contemporan.
Dreptul organizațiilor internaționale a început a se forma odată cu cristalizarea organizațiilor
internaționale în relațiile internaționale și în dreptul internațional. Evoluția numărului și în semnătății organizațiilor internaționale, îndeosebi după cel de al doilea răz boi mondial, îmbogățirea practicii lor în ce privește organizarea, func ționarea și participarea autonomă în relațiile de cooperare interstatală au relevat tot mai mult necesitatea de a da atenție anali-zei normelor juridice aplicabile în acest domeniu și, în legătură cu aceasta, abordă rii unor noi probleme de drept internațional. Printre aceste probleme s-au impus, în mod însemnat, aspecte ca: noțiunea și trăsăturile carac teristice ale orga nizațiilor internaționale, personalitatea juridică
a or ganizațiilor internaționale, dreptul de a încheia tratate și practica lor convențională, situația lor juridică (reprezentarea, imunități diploma tice ș.a), actele adoptate și consecințele lor juridice, responsabilitatea lor internațională etc.
Organizația internațională nu este o simplă sumă a statelor membre, ci, creată pe baza acor-
dului de voință al acestora, ea capătă o autonomie funcțională care o transformă într-o entitate internațională cu trăsături proprii. Pe plan juridic, o organizație internațională este subiect de drept internațional numai în măsura în care statele membre îi conferă această calitate, prin atribute ce-i permit să intre în raporturi de drept internațional cu statele sau cu alte organizații internaționale, exercitând drepturi și asumându-și obligații internaționale. Personalitatea internațională nu constituie deci o trăsătură esențială, inerentă or icărei organizații internaționale, proprie acesteia
prin chiar faptul existenței sale. Depinde de vrerea statelor membre ca o organizație internațională să dispună sau nu de o astfel de capacitate. Natura personalității internaționale a unei organizații interstatale nu este determi nată de dreptul internațional, în afara voinței statelor membre; ea este determinată de acestea, care stabilesc prin actul constitutiv și prin alte acte cu valoare de tratate internaționale atributele organizației, dreptul ei ca, în exercitarea funcțiilor sale, să intre în rapor-turi juridice cu alte subiecte de drept internațional.
După al doilea război mondial, această problemă s-a pus, pentru prima dată, în legătură
cu O.N.U. În avizul consultativ din 1949 în problema „Reparării daunelor suferite în serviciul O.N.U. ” C.I.J.. constata că: „Orga n iza ția a f o st de sti na tă să exer ci te ș i să, po sede, ș i î n f a p t exer ci tă ș i
posedă funcții și drepturi care nu pot fi explicate decât prin aceia că ea dispune într-o largă măsură de per-
sonalitate internațională și de capacitatea de a acțion a pe plan internațional… Curtea conchide din aceasta
că organizația … este subiect de drept internațional, capabil de a avea drepturi și obligații internaționale
și are capacitatea de a-și exercita aceste drepturi prin prezentarea de reclamații internaționale” . Creșterea
numărului și rolului organizațiilor internaționale exp lică faptul că, în afară de O.N.U., alte
DIP_3.indd 265 DIP_3.indd 265 10/13/2009 11:29:38 10/13/2009 11:29:38

Drept Internațional public 266
organizații internaționale (inst ituțiile specializate, alte organizații cu vocație universală și
regională, cu caracter politic, economic etc.) dispun în baza actului constitutiv, stabilit de sta-tele membre, de drepturi și funcții care le conferă personalitate ju ridică internațională. întinde-rea acestor drepturi și funcții, sfera de mani festare este variabilă de la organizație la organizație, depinzând de ca racterul și întinderea scopurilor și competenței atribuite fiecărei orga nizații în parte.
536 Personalitatea organizației internaționale nu se poate deduce apriori din chiar faptul
existenței sale; aceasta se poate stabili numai pe baza statutului organizației.
Dreptul de reprezentare, de legație este un aspect important al per sonalității internaționale
a unei organizații. El se manifestă prin putința organizației internaționale de a stabili raporturi juridice cu statele mem bre și nemembre, cu alte organizații cu ajutorul unor instituții de drept diplo matic, cum sunt: misiunile permanente și delegațiile statelor pe lângă organizații, delegațiile de observatori, funcționarii și alte persoane ofici ate ale organizației, imunită țile și privilegiile diplo-
matice conferite de state organizației internaționale pentru îndeplinirea funcțiilor sale.
537 In ca-
drul privilegiilor și imunităților sale, o organizație are și dreptul de protecție funcțională asupra reprezentanților săi, în situația în care sta tutul diplomatic al acestora a fost încălcat de către state.
Dreptul de a încheia tratate conferă unei organizații capacitatea de a deveni parte la tratatele
internaționale, de a-și exercita drepturile și a-și asuma obligații în raporturile cu alte organizații, cu statele membre. Exercitarea acestui drept este limitată la înfăptuirea scopu rilor și funcțiilor organizației internaționale. O amplă practică a orga nizațiilor internaționale privind tratatele (acorduri de sediu și de cola borare cu statele, acorduri cu alte organizații etc.) a determinat ca O.N.U., prin Comisia de drept internațional, să treacă începând din anul 1970, la codificarea normelor de drept internațional în domeniul „tratatelor încheiate de organizațiile internaționale” . În 1986 a și fost adoptată o Convenție în acest sens.
În legătură cu exercitarea drepturilor și cu îndeplinirea obligațiilor asumate în cadrul
raporturilor juridice la care devine parte, Orga nizația este subiect activ și pasiv al răspunderii
internaționale; așa cum se arată în avizul C.I.J. din 1949 privind „Reparațiile” …, ea poate reclama acoperirea prejudiciilor suferite în îndeplinirea funcțiilor sale, dar poate fi totodată ținută să aco-pere daunele cauzate prin activitățile organelor sale.
Toate acestea constituie elemente esențiale ale calității de su biect de drept internațional a
unei organizații. Această calitate nu este similară ca natură, întindere și conținut acelei a statelor în comparație cu care organizația internațională are o personalitate juridică derivată in acordul statelor), limitată (la întinderea competenței sale) și funcțională (pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de actul constitutiv). Totodată, spre deosebire de state care creează dreptul internațional – organizațiile internaționale rămân numai destinatare ale acestuia; rezoluțiile adoptate de aces-tea sunt acte de interpretare și aplicare a prevederilor înscrise în actele constitutive, în unele cazuri, de pildă o serie de rezoluții ale Adunării Generale și ale Consiliului de Securității O.N.U.,
putând îndeplini un rol important în precizarea, confirmarea și aplicarea principiilor fundamen-tale și a normelor dreptului internațional. De asemenea, spre deosebire de state, personalitatea internațională a organizațiilor create de acestea nu are o opozabilitate absolută. Unii autori susțin existența unei „cutume internaționale în formare” în acest sens; în practică însă, personalita-tea unei organiza ții internaționale este opozabilă doar statelor membre, în timp ce față de sta-tele nemembre este nevoie de acordul tacit sau expres al acesto ra din urmă. Pe această bază, se
536 În avizul din 1949 al CU. în problema “Reparațiilor” se subliniază faptul că subiectele de drept “nu sunt în
mod necesar identice în privința naturii și a întinderii drepturilor lor” , CI J Recueii 1949, p. 179.
537 În acest domeniu a fost încheiată la Viena în 1975, Conv enția asupra reprezentării statelor în relațiile cu
organizațiile internaționale cu caracter universal. (Doc.A/Conf.67/16, 14 mai 1975).
DIP_3.indd 266 DIP_3.indd 266 10/13/2009 11:29:38 10/13/2009 11:29:38

267 Capitolul XI. DREPTUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
manifestă tendința ca personalitatea internațională a unor organizații cu caracter universal, cum
sunt: O.N.U sau instituțiile specializate să capete o opozabilitate erga omnes ; extinderea acestei
tendințe nu poate să se manifeste decât în temeiul acordului de voință al statelor, în condiții de egalitate și res pect al suveranității acestora.
Deci, crearea și dezvoltarea organizațiilor internaționale au dus la îmbogățirea dreptului
internațional atât prin formarea unui nou subiect ca adresant și susținător al acestuia, cât și prin constituirea unei ramuri noi: dreptul organizațiilor internaționale.
§ 4. Noțiunea de drept al organiza țiilor interna ționale.
Natură, izvoare, structur ă
Natură. Dreptul organizațiilor internaționale a apărut și se dez voltă în cadrul general al dreptului
internațional, având natura și tră săturile caracterist ice ale acestuia: principiile și normele sale, create
pe baza acordului de voință dintre state și exprimate prin tratate și prin alte izvoare, reglementează relațiile interstatale în sfera organiza țiilor internaționale; aplicarea lor se realizează prin respectarea vo luntară a statelor, iar în caz de nevoie prin sancțiuni prevăzute în ac tele constitutive.
Natura dreptului organizațiilor internaționale poate fi explicată având în vedere caracte-
rul acestora ca formă specifică de cooperare a statelor și sferă de aplicare, totodată, a dreptului internațional contem poran. De aceea, regulile privit oare la organizațiile internaționale nu pot fi
„particulare” prin aceea că ar fi opuse dreptului internațional, ci numai în sensul de a constitui o parte integrantă a acestuia, aplicarea sa într-un domeniu specific de cooperare. Este lipsită de fond orice încercare de a scoate regulile aplicabile organizațiilor internaționale in sfera drep-tului internațional general, de a le „particulariza” în sen ul de a le opune acestora; principiile și normele dreptului organiza țiilor internaționale nu constituie o „ordine juridică” deosebită de dreptul internațional general, ci reprezintă o extindere și o dezvoltare a acestuia din urmă într-un sector nou al relațiilor dintre state. Pe bună dreptate, P . Reuter, care vorbește de un „drept propriu organizației” , respinge ideea unui „drept intern” , în afara dreptului internațional și arată că acesta nu-i decât un drept care are „de o manieră generală caracterele structurale ale dreptului internațional public” .
În sfera organizațiilor internaționale, ca și în orice alt domeniu al cooperării, al relațiilor inter-
statale, sunt valabile și obligatorii pentru state pr incipiile fundamentale ale dreptului internațional,
care definesc cadrul juridic al formării și aplicării normelor ce formează dreptul organizațiilor internaționale. De aceea, coordonatele formăr ii, dinamicii, validității și eficienței normelor din
sfera organizațiilor internaționale sunt determinate de respectarea principiilor fundamentale ale relațiilor dintre state, de conformitatea cu acestea, constituind totodată, o ramură a dreptului internațional general similară altora, cum sunt: dreptul diplomatic, consular, al tratatelor etc.
538
Totodată, dreptul organizațiilor internaționale prezintă particularități care, determinate de
trăsăturile specifice ale organizațiilor internaționale, ale relațiilor care iau naștere în acest dome-niu, se manifestă îndeosebi prin izvoare și procesul său de formare, prin structura sa deosebit de eterogenă.
Izvoare . Create pe baza acordului de voință dintre state, nor mele privitoare la organizațiile
internaționale sunt exprimate în forme juridice adecvate care constituie izvoarele acestui drept. Izvoarele principale ale dreptului internațional – tratatele și cutuma – sunt izvoare de drept și în
538 Шибаева Е., Право международных организаций. Москва, 1986, с.11.
DIP_3.indd 267 DIP_3.indd 267 10/13/2009 11:29:39 10/13/2009 11:29:39

Drept Internațional public 268
acest domeniu. Totodată, apar sub acest aspect și particularități determinate de caracterul deo-
sebit de complex și de specificul procesului de formare, dezvoltare și aplicare a principiilor și normelor dreptului organizațiilor internaționale.
În cadrul diferitelor organizații, acordul de voință al statelor membre capătă diverse forme ju-
ridice, de la diverse categorii de tratate până la rezoluțiile adoptate. Unele creează norme (trata-tele și cutuma), altele le confirmă sau le interpretează (rezoluțiile și declara țiile), exercită numai o influență indirectă asupra formării lor (legisla ția națională) sau pur și simplu constată existența lor și le interpre tează (jurisprudența, doctrina, decl arațiile oficiale ale reprezentanților organizației).
Tratatele, ca izvor tradițional principal de drep t, prezintă unele particularități în ce privește
caracterul și funcția lor normativă în sfera organizațiilor internaționale. Astfel, actele constitutive ,
o primă categorie de tratate existente în acest domeniu, cuprind norme privitoare la organizare și funcționare, întreaga activitate a organizațiilor trebu ind să se desfășoare în strictă conformitate cu prevederile lor.
Numeroase tratate, de regulă, bilaterale cu denumiri diferite (acord, convenție, protocol ș.a.),
încheiate de organizațiile internaționale în limitele actului lor constitutiv, cuprind dispoziții, care interpretează și aplică prevederile acestui act, precizând și uneori chiar lărgind sfera sa de valabi-litate (acordurile de sediu, de asistență tehnică, financiară etc.).
Există și tratate internaționale multilaterale încheiate de state cu privire la ansamblul
organizațiilor internaționale, la anumite categorii sau la unele dintre ele, determinând situația juridică a activității lor, a reprezentanților statelor, privilegii și imunități ș.a.
Cutuma continuă să prezinte însemnătate în apariția și formarea normelor juridice privind
organizațiile internaționale. Unele reguli și instituții s-au format sau sunt în curs de cristalizare ca norme generale pe cale cutumiară, în practica st atelor și a diferitelor organizații, îndeosebi ace-
lora cu caracter universal. Pot fi date ca exemplu în acest sens: misiu nile permanente ale statelor
pe lângă organizațiile internaționale și situația lor juridică, statutul observatorilor statelor sau al
organizațiilor, al funcționarilor internaționali, tratatele încheiate de organizații ș.a.
Caracter cutumiar au și unele norme particulare, cum ar fi aceea privitoare la posibilita-
tea adoptării unei hotărâri în Consiliul de Secu ritate în probleme neprocedurale, chiar dacă un membru permanent se abține de la vot.
Regulamentele de procedură, adoptate ca acte juridice obligatorii în cadrul diferitelor or-
gane principale sau subsidiare, cuprind norme pri vitoare la funcționarea acestora și adoptarea hotărârilor, constituind, de asemenea, izvoare ale dreptului organizațiilor internaționale.
539
Rezoluțiile diferitelor organizații internaționale sunt, prin natura lor, acte care confirmă,
interpretează, precizează sau aplică prevede rile actului constitutiv în baza căruia se adoptă. Ex-ceptând categoria largă a rezoluțiilor privitoare la relațiile dintre state, celelalte rezoluții adop-tate de o organizație în „relațiile sale interne” privind componen ța, organizarea și funcționarea sa, cum ar fi: admiterea de noi membri, excluderea sau suspendarea din drepturi a unui stat membru, adopta rea bugetului, crearea și activitatea organelor subsidiare ș.a. prezintă o deosebită însemnătate pentru formarea acelor reguli care, după unii autori, formează așa numitul „drept intern” al organizației3 în fapt, parte componentă a dreptului organizațiilor internaționale.
Însemnătatea juridică concretă a fiecărei rezoluții depinde de voi nța statelor care o adoptă
și de prevederile actului constitutiv, de rapor tul pe care acesta îl stabilește între autorul și des-tinatarul rezoluției, de conformitatea acesteia cu dispozițiile actului constitutiv, cu principiile fundamentale ale dreptului internațional. De exemplu, rezoluțiile sau „recomandările” Adunării
539 Burian Alexandru, Diplomația prin organizații internaționale // „Revista de Filosofie și Drept” , 2001, nr. 3, pag.
20-24.
DIP_3.indd 268 DIP_3.indd 268 10/13/2009 11:29:40 10/13/2009 11:29:40

269 Capitolul XI. DREPTUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
Generale a O.N.U. sunt, potrivit Cartei Națiu nilor Unite, obligatorii pentru Consiliul Economic și
Social, în timp ce rezoluțiile acestuia din urmă sunt doar propuneri, el aflându-se, potrivit Cartei, sub autoritatea Adunării Generale. Rezoluțiile unui organ princi pal al organizației, adresate orga-nelor sale subsidiare, au caracter obligatoriu, între acestea existând relații de subordonare.
Unele rezoluții ale organelor O.N.U., mai ales ale Adunării Genera le prezintă însemnătatea
juridică a unor acte care confirmă, pe baza acordului de voință al statelor care le-au adop-tat, existența în practica organizației și a relațiilor dintre statele membre și organizație a unor norme, contribuind, prin generalizarea acestei practici, la formarea de norme cutumiare ale organizației. Alteori, rezoluții ale Adunării Generale exprimă acordul statelor membre cu privire la recunoașterea existenței unei norme juridice cu caracter cutumiar. De exemplu, Rezoluția 257/A.III adoptată în unanimitate de Adunarea Generală a O.N.U. la 3 decembrie 1948 constată prac-tica stabilirii de către state a unor misiuni permanente la sediul organizației, consideră necesară „generalizarea instituției” și precizează unele prin cipii generale privitoare la asemenea misiuni.
Rezoluția 257/III a contribuit astfel la desăvârșirea procesului de formare în practică a instituției misiunilor permanente, codificate mai târziu prin Convenția de la Viena din 1975.
Legislația națională a statelor exercită o influență importantă asupra interpretării și aplicării
unor norme juridice în sfera organi zațiilor internaționale, având astfel rolul unui mijloc auxiliar de de terminare a dreptului.
Structura dreptului organizațiilor internaționale poate fi anali zată sub mai multe aspecte.
După caracterul lor, există reguli imperative pentru statele mem bre (privitoare la principii, la or-
ganizare și funcționare, la delimitarea competenței etc.) și reguli supletive, aplicabile numai dacă statele nu au hotărât altfel, cum ar fi procedura de rezolvare pașnică a diferendelor cu ajutorul O.N.U. sau al organizațiilor regionale, reguli de acordare a asistenței tehnice de către organizații economice internaționale ș.a.
540
După sfera de aplicare , dreptul organizațiilor internaționale cu prinde: principii și norme gene-
rale, valabile pentru toate categoriile de organizaț ii (principii de bază, norme privitoare la situația
juridică a organizației și a reprezentanților statelor, de încheiere a tratatelor ș.a.); norme aplicabile doar unor categorii de organizații, de pildă, re guli de admitere în organizațiile universale sau
regionale, normele ca re reglementează relațiile instituțiilor specializate sau organizațiilor regio-
nale cu O.N.U. ș.a.; norme proprii unei organizații determinate, de exemplu, procedura de vot în Consiliul de Securitate al O.N.U. sau regula votului ponderat în B.I.R.D. și F.M.I.
După conținutul juridic al regulilor aplicabile se deosebesc prin cipiile de bază ale organizațiilor
internaționale și norme valabile pen tru domenii speciale ale relațiilor dintre ele sau cu statele membre, cum sunt: relațiile diplomatice ale organizațiilor internaționale, înche ierea tratatelor internaționale, responsabilitatea, succesiunea, statutul funcționari lor internaționali.
Organizațiile interna ționale constituie, într -o accepție generală, un domeniu specific al
aplicării principiilor fundamentale ale dreptului in ternațional, a căror recunoaștere este unanimă,
caracterul lor imperativ și universal fiind astăzi vizibil.
În acest domeniu, principiile fundamentale se realizează ca princ ipiu de b ază ale organizațiilor
internaționale, fiind particularizate în raport de scopurile, caracterul și funcțiile fiecărei organizații. Princi piile de bază ale unei organizaț ii sunt prevăzute, de regulă, în actul constitutiv
și în alte acte ale organizației (de exemplu. Carta O.N.U., art.2); chiar dacă nu sunt prevăzute în actul constitutiv, în funcționa rea organizației și în relațiile sale externe se aplică principiile funda-mentale care determină eficiența și validitatea întregii sale activități.
540 Шибаева Е., Право международных организаций. Москва, 1986, с.21
DIP_3.indd 269 DIP_3.indd 269 10/13/2009 11:29:40 10/13/2009 11:29:40

Drept Internațional public 270
În virtutea acestor principii, fiecare stat are dreptul egal de a participa la acele organizații
internaționale care privesc interesele sa le de a fi reprezentat și de a se manifesta pe baze egale. Cerințele principiilor fundamentale (egalitate suverană, neamestec etc.) se realizează sub forme specifice organizațiilor internaționale, în diferite aspecte privind organizarea, funcționarea și pu-terile acestora.
Astfel ele sunt recunoscute mai întâi în actul constitutiv ca principii de bază ale organizației;
organizarea acesteia, mai ales admiterea statelor trebuie să fie reglementată în conformitate cu dreptul egal al statului de a intra într-o organizație la care este interesat să participe; pentru toate statele membre să fie asigurate condiții egale de par ticipare și reprezentare la activitatea diferite-lor organe ale organizației, iar procedura de vot să legifereze egalitatea în drepturi; competența
organizației să fie stabilită și limitată prin actul constitutiv, în concordanță cu cerințele respectării suveranității statelor membre. Acestea sunt câteva din principalele forme juridice specifice ale înfăptuirii principiilor fundamentale ca principii de bază ale organizațiilor internaționale.
Dreptul organizațiilor internaționale cuprinde, totodată, norme juri dice aplicabile diferitelor
aspecte ale organizării și funcționării organiza țiilor, cu caracter general sau particular, ale relațiilor lor cu alte organiza ții, cu statele membre sau nemembre. În evoluția organizațiilor internațio nale, mai ales după al doilea război mondial, se observă tendința tot mai evidentă de înlocuire a nor-melor generale de drept internațional privitoare la situația juridică a reprezentanților statelor, la tratate, responsabilitate etc. prin norme speciale, derogatorii consacrate în acte (tratate speciale, decizii ș.a) adoptate de organele principale ale organizației sau încheiate de statele membre în aceste probleme. Astfel, s-au cristalizat în acest do meniu norme specifice de drept internațional, în legătură cu care s-a pus problema codificării încă din deceniul 1960 -1970.
541
Normele care alcătuiesc dreptul diplomatic al organizațiilor inter naționale s-au format
succesiv, desprinzându-se din dreptul diplomatic ge neral al statelor, îndeosebi după formarea O.N.U. și a unora dintre insti tuțiile specializate. Este vorba de reguli privitoare la situația juridică
a organizației în relațiile cu statul gazdă, cu celelalte state (membre sau nemembre), la statutul funcționarilor organizației, al reprezentanților, al misiunilor permanente și observatorilor sta-telor pe lângă organizație. În anul 1975 a fost adoptat la Viena primul act de codificare în acest do meniu – Convenția asupra reprezentării statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale
având caracter universal, referitoare la: misi unile statelor pe lângă organizațiile internaționale (compunere, funcții, acreditare etc.), privilegiile și imunitățile lor, delegații și observatorii lor pe lângă organele și conferințele internaționale, inclusiv privilegiile și imunitățile lor.
Spre deosebire de dreptul diplomatic al statelor, situația juridică a organizațiilor internaționale
are un caracter funcțional, implicând privilegii și imunități necesare pentru îndeplinirea funcțiilor organizației – „Statul gazdă – se arată în art. 20 al Convenției de la Viena din 1975 – acordă misiu-nii toate facilitățile necesare pentru îndeplinirea funcți ilor sale”; prevederi similare sunt cuprinse
și în Convenția generală asupra privilegiilor și imunităților O.N.U. din 1946. La încheierea acor-
durilor speciale cu organizația statul gazdă are însă latitudinea de a recunoaște imunități similare celor conferite reprezentanților diplomatici ai statelor.
Situația juridică a funcționarilor internaționali – statutul lor pe teritoriului statului gazdă,
al altor state membre sau nemembre, privilegiile și imunitățile lor etc. – este reglementată prin norme speciale prevăzute în actele constitutive ale diferitelor organizații (exemplu, art. 105 al Cartei O.N.U.) și recunoscute de state prin convenții speciale, acorduri de sediu sau acte legisla-tive interne.
541 Încă din 1963 începe discutarea în Comisia de drept inte rnațional a problemelor privind stabilitatea și succe-
siunea (A.E1 Erian, Rapport, Doc.A./CN.4/195din 1963,p.8).
DIP_3.indd 270 DIP_3.indd 270 10/13/2009 11:29:41 10/13/2009 11:29:41

271 Capitolul XI. DREPTUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
Alt grup de norme se referă la tratatele încheiate de organizațiile internaționale. Încă în anul
1969, Conferința de la Viena asupra dreptului tratatelor a recomandat ca normele privind tratate-le încheiate de organizațiile internaționale să facă obiectul unor lucrări viitoare separate de codifi-care în cadrul Comisiei de drept internațional. În 1972, Comisia a trecut la elaborarea proiectului de articole în această problemă, adoptat în 1986.
Tratatele încheiate de organizațiile internaționale (cu alte organiza ții sau cu statele) sunt, prin
natura și valoarea lor juridică, similare acelora înch eiate de state; au caracter obligatoriu pentru
părți, creând drepturi și obligații în relațiile lor reciproce, iar valabilitatea lor este determinată de concordanța cu regulile imperative ale dreptului internațional.
Totodată, asemenea tratate prezintă și trăsătur i particulare, sub aspectul subiectelor, al
capacității lor de a încheia tratate, al caracterului și întinderii drepturilor și obligațiilor prevăzute, al obiectului lor; aceasta re flectă situația organizațiilor internaționale ca entități cu o competență limitată și determină particularitățile normelor privitoare la încheierea și în deplinirea fiecărui tratat în parte. Natura specifică a organizației interna ționale impune ca tratatele încheiate de aceasta să respecte limitele com petenței și funcțiilor prevăzute de actul constitutiv, în concordanță cu sco purile și principiile stabilite de acesta. Asemenea tratate sunt instrumente juridice de exer-citare a funcțiilor organizației, constituind forma cea mai frecventă a relațiilor dintre organizațiile internaționale.
În sfera organizațiilor internaționale există, de asemenea, norme juridice specifice în legătură
cu responsabilitatea acestora, cu succesi unea între organizații sau în relațiile cu statele membre, cu procedura de lucru, de vot și de adoptare prin consens a hotărârilor. Regulile pri vitoare la procedura de lucru și de adoptare a hotărârilor formează un ansamblu de norme care constituie un adevărat drept procedural al organizațiilor internaționale.
Analiza diferitelor categorii de organizații internaționale (politi ce, economice ș.a.) sau a
unora din ele luate individual (de exemplu, O.N.U., NATO etc.) ne relevă și alte norme juridice specifice ca alte aspecte ale dreptului orga nizațiilor internaționale.
§ 5. Personalitatea juridic ă a organiza ției interna ționale și statutul ei special
Personalitatea juridică a organizației internaționale guvernamentale este expresia autonomiei
ei funcționale și a calității ei de subiect de drep t internațional public. De asemenea, ea îi conferă
organizației o existență obiectivă în raport cu cei lalți participanți la relațiile internaționale.
Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale are un dublu aspect: – organizația are personalitate juridică internă , respectiv în ordinea juridică internă a statelor
membre; și
– personalitate juridică internațională , care reprezintă aspectul cel mai important al personalității
sale juridice.
Personalitatea juridică a organizației internaționale guvernamentale are, în general, două ca-
racteristici esențiale. În primul rând, ea se întemeiază pe princ ipiul specialității, care înseamnă
că organizația internațională își desfășoară activitatea și își exercită competențele sale în limitele prevederilor statutului ei. În al doilea rând, personalitatea juridică a acestor organizații este de natură funcțională.
542
542 NICIU, M.I. Organizații Internaționale Guvernamentale. – Iași: Editura. Fundației Chemarea, 1994, p.17.
DIP_3.indd 271 DIP_3.indd 271 10/13/2009 11:29:41 10/13/2009 11:29:41

Drept Internațional public 272
Organizațiile internaționale guvernamentale, ca și celelalte organizații internaționale, nu
posedă un teritoriu propriu. De aceea, ele își desfășoară activitatea pe teritoriile statelor membre, în măsura în care aceste state le-au recunoscut în ordinea lor juridică oportunitatea corespunzătoare unei persoane juridice de drept intern al lor.
Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale în ordinea juridică a statelor este
consacrată nu numai în legislația națională a stat elor membre ale organizației, ci și în statutele
lor și în acordurile de sediu încheiate de ele cu statul de reședință. Carta ONU precizează că „Organizația se va bucura pe teritoriul fiecăruia din membrii săi de capacitatea juridică care îi este necesară pentru exercitarea funcțiilor și realizarea scopurilor sale” .
543
Prin acordurile de sediu încheiate de o organizație internațională cu statul ei gazdă, ca și
prin legislația națională a statelor membre se precizează conținutul și modalitățile de exercitare a
capacităților organizației, recunoscute în ordinea internă a statelor respective. Aceste capacități ale organizației se exercită, în special, în domeniul contractelor pe care ea le poate încheia cu persoane particulare aflate sub jurisdicția statelor membre.
Deși, de cele mai multe ori, personalitatea juridică internațională a organizațiilor nu este
consacrată formal printr-un text, totuși nu există nici un dubiu asupra existenței ei. Această problemă pare a fi reglementată, de Avizul Consultativ dat de Curtea Internațională de Justiție din 11 aprilie 1949, nu numai pentru ONU, dar și pentru orice alte organizații internaționale.
544
Trebuie să menționăm că personalitatea juridică internațională a organizației internaționale
este esențială pentru funcționarea corespunzătoare a acesteia, iar actele constitutive ale multor
543 Această dispoziție se regăsește și în Constituția Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și
Cultură (UNESCO)- Constituția Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură. Adoptată la 16.11.1945, în vigoare pentru Republica Moldova din 27.05.1992. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 2, 1999. p.232-244, art.12; în Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene, din 1957 – Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene. 25.03.1957. Relații internaționale în acte și documente. Coordonator Zorin Zamfir. – București: Editura Didactică și pedagogică, 1983. p.146-148, art.211; sau în Pactul Atlanticului de Nord – Pactul Organizației Atlanticului de Nord. Adoptat – 4.04.1949, în vigoare – 24.08.1949. NATO Basic Documents: The North Atlantic Treaty, art.4; Carta Națiunilor Unite, semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, în vigoare pentru Republica Moldova din 2.03.1992. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 26, 2001. p.5-36, art.104.
544 Cel mai adesea, actul constitutiv al organizației tace în ceea ce privește personalitatea juridică internațională
și în nici un act constitutiv sau convenție, privind statutul unei organizații, nu se prevede in terminis că
organizația internațională respectivă este „subiect de drep t internațional” (se spune doar că „are personalitate
juridică internațională” , „este subiect de drept” sau „are capacitatea juridică necesară”); cu toate acestea, conceptul de personalitate juridică internațională ne apare ca definitiv stabilit chiar dacă este variabil. Prin actul constitutiv se înființează organizația, prevăzându-se scopurile și mecanismul funcționării ei, competența organelor ș.a. – ca ceva distinct de state le fondatoare. Întrucât organizațiile internaționale
nu posedă nici suveranitate și nici jurisdicție teritorială, calitatea lor de subiect de drept internațional nu trebuie confundată însă cu aceea a statelor – subiecți de drept originari și primari; deși ambele categorii sunt actorii relațiilor internaționale. Organizațiile internaționale sunt subiecți de drept internațional derivați și secundari. Organizațiile internaționale pot avea pe rsonalitate juridică internațională de grad diferit, în
funcție de ceea ce statele fondatoare au prevăzut în actele constitutive și complementare încheiate în acest sens, iar dacă admitem că o organizație internațională are o personalitate sui generis de drept internațional (ca
urmare a capacității ei juridice limitate), putem spune că acea organizație are și calitatea de subiect de drept internațional (ca urmare a capacității ei juridice limita te), putem spune că acea organizație are și calitatea de
subiect de drept internațional (dar numai cu acest înțeles). ONU posedă cel mai ridicat grad de personalitate juridică internațională în comparație cu oricare alte orga nizații internaționale genera le, iar celelalte organizații
dispun, într-o măsură mai mare sau mai mică, de personalitate juridică internațională și pot să aibă sau nu calitatea de subiect de drept internațional [99, p.253].
DIP_3.indd 272 DIP_3.indd 272 10/13/2009 11:29:42 10/13/2009 11:29:42

273 Capitolul XI. DREPTUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
organizații internaționale prevăd drepturi și ob ligații care confirmă că le conferă cel puțin un
grad limitat de personalitate internațională. Chiar dacă ONU nu folosește expresia in termi-
nis, atunci când art.104 din Carta ONU vorbește despre „capacitatea juridică necesară pentru
exercitarea funcțiilor și realizarea scopurilor sale” , se are în vedere calitatea de subiect de drept internațional.
În opinia Curții Internaționale de Justiție,
545 a existat intenția ca Organizația să exercite funcții
și drepturi care nu pot fi explicate decât pe baza posedării într-o largă măsură a personalității ju ri dice internaționale și a capacității de a acționa pe plan internațional, în calitate de entitate
sepa rată de statele fondatoare și ca subiect de drept internațional distinct. S-a ajuns la concluzia că Organizația este o persoană juridică internațională.
546 În afară de ONU, și alte organizații inter-
na ționale în baza actelor lor constitutive, care le conferă drepturi și obligații, au o personalitate juridică internațională, fiind subiecți de drept internațional cu caracter derivat, secundar, limitat.
Această recunoaștere și-a găsit consacrarea expresă în Convenția Națiunilor Unite asupra
dreptului mării, din 1982, care precizează: „Autoritatea Internațională posedă personalitate juridică internațională și are capacitatea juridică care îi este necesară pentru exercitarea funcțiilor sale și realizarea scopurilor sale” .
547
Personalitatea juridică internațională a organizațiilor internaționale nu se poate stabili a prio-
ri și nu este identică, prin conținutul său pentru toate organizațiile, ci depinde de domeniul de
activitate și întinderea competenței fiecărei organizații internaționale.
Pentru ca organizațiile internaționale să-și poată atinge scopurile pentru care au fost create,
trebuie ca acestea să poată încheia acte juridice spre a dobândi drepturi și a-și asuma obligații în conformitate cu dreptul internațional, să poată sta în justiție spre a-și valorifica eventualele pretenții și să aibă un anumit statut juridic care le subliniază poziția lor internațională, benefi-ciind de anumite imunități și privilegii. Pe lângă aceste capacități fundamentale legate de perso-nalitatea juridică internațională s-a mai adăuga t și aceea de a întreține relații diplomatice.
548
Deși actele constitutive ale organizațiilor internaționale, de cele mai multe ori, nu conțin
o permisiune expresă de a încheia tratate și nici nu presupun existența unui organ împuter-nicit să exercite o asemenea competență, totuși acestea încheie acorduri de sediu cu statele de reședință, precum și acorduri de cooperare cu alte organizații. Această capacitate a organizațiilor internaționale de a încheia tratate cu statele sau cu alte organizații derivă din calitatea lor de subiecți de drept internațional.
545 C.I.J. Recueil des arrêts, avis consultatifs et ordonn ances. 1949; ELIAN, G. Curtea Internațională de Justiție.
– București: Editura Științifică, 1970, p.13-29.
546 Ar fi o arhisimplificare să considerăm ONU doar ca un loc de întâlnire a statelor, un instrument de negocieri
diplomatice, un fel de conferință diplomatică.
547 Convenția asupra dreptului mării. Adoptată în 1982, în vigoare din noiembrie 1994, Rezoluția Adunării
Generale ONU, docA/Conf. 62/122,art.176; ЛУКАШУК, И. И. Международное право. Особенная часть. – Москва: Издательство БЕК, 2001, p.106-107.
548 A se vedea în acest sens Convenția de la Viena din 1986 cu privire la tratatele încheiate de organizațiile
internaționale – Convenția de la Viena din 1986 cu privire la tratatele încheiate de organizațiile internaționale. Materialele Comisiei pentru dreptul internațional. A/CONF .1 29/15, p. 398; precum și Convenția de la
Viena din 14 martie 1975 cu privire la reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu caracter universal – Convenția de la Viena cu privire la reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu caracter universal. 14 martie 1975. Materialele Comisiei pentru dreptul internațional p.324. Convenția din 1975 dă definiția organizației internaționale guvernamentale, în care se precizează că prin organizație internațională se înțelege „o asociație de state constituită printr-un tratat, dotată cu o constituție și organe comune și având personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre – art.1, lit. A.
DIP_3.indd 273 DIP_3.indd 273 10/13/2009 11:29:43 10/13/2009 11:29:43

Drept Internațional public 274
Putem menționa că există, totuși, acte constitutive ale organizațiilor internaționale care
prevăd în mod expres capacitatea organizațiilor de a încheia tratate. Spre exemplu, în stabilirea statutului internațional al Consiliului Europei un loc deosebit îl ocupă „Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei” , semnat la 2 septembrie 1949. El proclamă persona-litatea juridică internațională a Consiliului Europei. Astfel, Consiliul Europei are capacitatea de a contracta, de a achiziționa și aliena bunuri imobile sau mobile și de a sta în justiție.
549
Personalitatea juridică internațională a Uniunii Europene rezultă din prevederile Tratatu-
lui Comunității Europene a Energiei Atomice,550 ale Tratatului privind Comunitatea Economică
Europeană,551 și din prevederile Tratatului de la Maastricht.552 În relațiile internaționale, Uniunea
are capacitatea de a exercita anumite drepturi precum: a încheia anumite tratate internaționale, cum sunt acordurile tarifare și comerciale, acordurile de asociere cu statele terțe, acorduri de pes-cuit, acorduri din domeniul transporturilor, al mediului înconjurător sau al energiei. Tratatul de la Maastricht din 1993, art. 206, prevede: „Comunitatea poate încheia cu unul sau mai multe state sau organizații internaționale acorduri, creând o asociație caracterizată prin drepturi și obligații reciproce, de acțiuni comune și de proceduri speciale” .
Totodată, drept urmare a evoluțiilor recente Uniunea Europeană poate fi caracterizată ca ac-
tor individualizat al scenei internaționale datorită puterii economice și rolului său geopolitic vital atât în plan european, cât și internațional, ca actor-cheie în acordurile comerciale internaționale și participant activ în economia mondială.
Consiliul European de la Nisa, din decembrie 2000, a ajuns la concluzia că, pentru a pu-
tea funcționa într-o formulă cu 25 + 2 de membri, UE trebuie să realizeze o reformă majoră a instituțiilor, politicilor și me canismelor comunitare de decizie.
553
Astfel, la 29 octombrie 2004 a fost semnat, la Roma, „Tratatul de instituire a unei Constituții pen-
tru Europa” , adoptat de către Consiliul European la Bruxelles, la 17-18 iunie 2004.554 După 54 de
ani de la semnarea, la Paris, a Tratatului CECO din 24 octombrie 1950555 și 47 de ani de la semna-
rea Tratatelor CEE556 și Euroatom557 semnate la Roma, 25 martie 1957, Uniunea Europeană a pășit,
astfel, spre un nou statut, depășind formal încadrarea în categoria organizațiilor internaționale,
deoarece noul Tratat conferă construcției comunitare cadrul juridic unitar pentru exercitarea
unor competențe ce țin mai degrabă de esența statului federal: monedă unică, buget provenit și
549 Acordul general asupra privilegiilor și imunităților Consiliului Europei. Adoptată 02.09.1949, în vigoare
pentru Republica Moldova din 02.10.1997. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 13, 1999, art.1, al.1.
550 Tratatul Comunității Europene a Energiei Atomice. Introducere, selecție și traducere Theodor Tudoroiu.
– București: Editura Lucretius, 1999, art.184.
551 Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene. 25.03.1957. Relații internaționale în acte și docu-
mente. Coordonator Zorin Zamfir. – București: Editura Didactică și pedagogică, 1983, art.210.
552 Tratatul de la Maastricht. Semnat la 7.02.1992. În vigoare – 1.11.1993. Tratatele UE. Jurnal oficial al CE. C 224
din 31.08.1993.
553 http://www.newsmoldova.md/news.html?nws
554 Convenția Europeană. Proiect de TRATAT DE INSTITUIRE A UNEI CONSTITUȚII PENTRU EUROPA.
– Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Comunităților Europene, 2003, p.329.
555 Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Introducere, selecție și traducere Theodor Tudoroiu.
– București: Editura Lucretius, 1999, p.204.
556 Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene. 25.03.1957. Relații internaționale în acte și docu-
mente. Coordonator Zorin Zamfir. – București: Editura Didactică și pedagogică, 1983, p.146-148.
557 Tratatul Comunității Europene a Energiei Atomice. Introducere, selecție și traducere Theodor Tudoroiu.
– București: Editura Lucretius, 1999, p.204.
DIP_3.indd 274 DIP_3.indd 274 10/13/2009 11:29:43 10/13/2009 11:29:43

275 Capitolul XI. DREPTUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
din resurse proprii (există, însă, și contribuții naționale), control integrat la frontiere, o serie de
politici comune decise și gestionate direct de la Bruxelles, o politică externă comună (cu limitele
ei), înființarea parchetului european, a jandarmeriei europene, a poliției europene de frontieră,
precum și atribuții, deocamdată incert conturate, în domenii ca apărarea și securitatea. De altfel,
întreaga evoluție a construcției comunitare a fost una de la interguvernamental spre integrat,
chiar dacă, de-a lungul istoriei, Comunitatea Europeană (astăzi Uniunea Europeană) a cunoscut
și perioade de recul și euroscepticism.
Atingerea unui compromis pe marginea Constituției UE este doar o parte a procesului de iden-
tificare a căii pentru viitorul Europei. Se înregistrează progrese evidente în domeniul cooperării politice. Este necesară o revizuire și o trasare clară a acțiunilor concrete privind viitoarele valori europene. UE intenționează stimularea dialogului și dezbaterilor la ni vel național și al instituțiilor
UE în vederea identificării subiectelor de îngrijorare și a vectorului viitoarei politici europene.
558
Datorită unei strânse legături între personalitatea juridică și capacitatea de a-și angaja res-
ponsabilitatea, capacitatea organizației internaționale corespunde capacității limitate de a acționa în dreptul internațional.
Trebuie să menționăm și faptul că organizațiile internaționale au capacitatea de a formula
pretenții, capacitate care depinde de existența personalității juridice și de interpretarea actului constitutiv în lumina scopurilor și funcțiilor unei anumite organizații.
Însă, pentru ca o organizație internațională să-și poată îndeplini în mod efectiv funcțiile, ea
are nevoie de un minimum de libertate și securitate juridică pentru sediul și alte localuri ale sale, pentru bunurile sale, precum și pentru personalul său și reprezentanții statelor membre acreditați la organizație.
Elementul important al statutului organizației, relevant atât în raport cu ordinea juridică a
statului gazdă, cât și a celorlalte state, îl cons tituie imunitățile și privilegiile diplomatice. Aces-
tea sunt conferite printr-un instrument de drept internațional unei organizații care este titularul acestora și le poate reclama în raporturile sale cu statele.
Mai putem menționa și alte aspecte ale manifestării organizației internaționale ca subiect de
drept internațional care pot fi reflectate în faptul că o organizație internațională poate fi membru al unei alte organizații internaționale sau în faptul că dispune de nave care se află sub pavilionul său.
Toate aceste aptitudini legate de personalitatea juridică internațională nu decurg din dreptul
internațional general, ci trebuie să rezulte din actul constitutiv sau din voința statelor fondatoare ale organizației.
În final, trebuie să precizăm că personalitatea juridică internațională a organizațiilor se
caracterizează prin:
– existența atributelor, adică drepturile și obligațiile la care este îndreptățită organizația față
de state, și
– existența de organe proprii cu ajutorul cărora ea realizează activitatea oficială ca subiect de
drept internațional.
Astfel, numai printr-o organizare proprie, funcționare continuă și voință proprie, organizația
poate să devină o entitate distinctă de statele care o compun. Numai în acest fel o organizație internațională poate fi subiect de drept internațional separat de statele care au înființat-o, cu drepturi și obligații distincte și răspundere proprie.
559
558 http://www.mfa.md; http://www.newsmoldova.md/news.html?nws.
559 Spre exemplu, Uniunea Europeană răspunde pentru modul în care îndeplinește prevederile tratatelor inter na-
ționale la care este parte și pentru eventualele daune prov ocate altor subiecți de drept internațional. Ea are și o
răspundere contractuală. În acest sens, Tratatul de la Maastric ht prevede: „Răspunderea contractuală a Co mu nității
DIP_3.indd 275 DIP_3.indd 275 10/13/2009 11:29:44 10/13/2009 11:29:44

Drept Internațional public 276
Existența unei organizații internaționale care se bucură de personalitatea de drept internațional
trebuie să fie garantată cu ajutorul regulilor co nvenționale care stabilesc anumite obligații pentru
statele membre. O organizație internațională nu poate fi protejată și activitatea funcționarilor ei asigurată, decât prin dreptul internațional convențional.
Sintetizând practica internațională actuală, reținem că unei organizații internaționale i se
recunoaște îndeosebi:
• personalitatea de drept internațional;• inviolabilitatea sediului și libertatea de comunicare oficială;• imunitatea de jurisdicție locală, precum și scutiri fiscale și vamale.Statutul juridic al unei organizații internaționale nu constituie încă un princ ipiu de drept
internațional, ci există numai ca soluție de speță, fiind conferit în fiecare caz în parte prin tratatul de constituire, care este atributiv de personalitate juridică internațională, inclusiv de tot ceea ce cuprinde statutul.
560
Înaintea celui de-al doilea război mondial era contestată existența regulii de drept cutumiar
permițând organizațiilor internaționale să beneficieze de privilegii, scutiri și imunități. Însă, odată cu crearea ONU a fost încheiată, în 1946, în cadrul acestei organizații Convenția asupra privilegiilor și imunităților Națiunilor Unite.
561 Această Convenție este bazată pe articolele 104 și
105 din Carta ONU562 și conține diverse articole care au devenit dispozițiile standard aplicabile
numeroaselor organizații internaționale.
Imunitatea de jurisdicție este enunțată în actele constitutive ale organizațiilor internaționale,
cel mai adesea conținând doar o dispoziție sumară, alteori actele constitutive conținând dispozițiile care reglementează propriu-zis imunitatea, fără a mai fi nevoie să trimită la alte tratate încheiate în acest scop.
De regulă, în cazul mai multor organizații, atât universale, cât și regionale de mai mare
importanță, se încheie convenții multilaterale pe ntru reglementarea imunităților și privilegii-
lor.
563 Scopul acestor tratate multilaterale este acela de a dezvolta dispozițiile adesea laconice din
constituțiile organizațiilor și de a-i asigura organizației un statut unitar în toate statele membre.
De asemenea, imunitatea de jurisdicție este reglementată prin acorduri bilaterale, cât și prin
legislația națională a unor state.
este guvernată de legea aplicabilă contractului în cauză” [50, art.215, al.1]. În materia răspunderii extra contractuale,
Comunitatea trebuie să răspundă conform principiilor generale, comune drepturilor statelor membre, pentru dau-nele provocate de organele sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiilor lor [50, art.215, al.2].
560 SERRES, J. Manuel pratique de protocole. – Paris: 1992, pct. 631, p. 344.
561 Convenția cu privire la privilegiile și imunită țile Organizației Națiunilor Unite. Adoptată 13.12.1946, în vi-
goare pentru Republica Moldova 12.04.1995. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 8, 1999. p.117.
562 Carta Națiunilor Unite, semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, în vigoare pentru Republica Moldova din
2.03.1992. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 26, 2001. p.5-36
563 Spre exemplu, pentru ONU există Convenția gen erală asupra privilegiilor și imunităților ONU din 1946
– Convenția cu privire la privilegiile și imuni tățile Organizației Națiunilor Unite. Adoptată 13.12.1946, în
vigoare pentru Republica Moldova 12.04.1995. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 8, 1999. p.117; Convenția genera lă privind imunitățile și privilegiile instituțiilor
specializate din 1947 – Convenția asupra privilegiilor și imunităților inst ituțiilor specializate. Rezoluția
Adunării Generale ale ONU, 179/II din 21.11.1947, ședința plenară nr. 123. Materialele Adunării Generale, p.62. Pentru Consiliul Europei există Acordul general asupra privilegiilor și imunităților Consiliului Europei din 1949 – Acordul general asupra privilegiilor și imunităților Consiliului Europei. Adoptată 02.09.1949, în vigoare pentru Republica Moldova din 02.10.1997. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 13, 1999. p.7.
DIP_3.indd 276 DIP_3.indd 276 10/13/2009 11:29:45 10/13/2009 11:29:45

277 Capitolul XI. DREPTUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
Convenția generală (din 1946) prevede că ONU, bunurile și activul ei, oriunde s-ar găsi și
oricine le-ar deține, beneficiază de imunitate de jurisdicție.564 O prevedere similară se găsește
și în Convenția privind privilegiile și imunitățile inst ituțiilor specializate ale ONU. Situația este
cu totul diferită în cazul Comunităților Europene, datorită competenței pe care o are Curtea de Justiție. În principiu, cauzele în care Comunitatea însăși este parte nu sunt excluse pentru acest simplu motiv din competența instanțelor naționale.
565 Curtea are însă jurisdicție exclusivă asupra
oricărei chestiuni privind interpretarea tratatelor sau a validității actelor Comunității, astfel că o instanță națională este ținută să obțină o hotărâre a Curții înainte de a da o sentință finală. În consecință, proprietatea și bunurile Comunității nu pot constitui obiect al nici unei măsuri legale administrative sau de constrângere, fără autorizația Curții de Justiție.
566
Imunitatea de jurisdicție a unei organizații intern aționale nu poate viza decât sfera jurisdicției ci-
vile. În privința jurisdicției pe nale trebuie să reamintim adagiul „ societates delinquere non possunt ” , adică
nu putem ridica problema imunității de vreme ce nu există o răspundere penală în cazul organizației.
Convenția generală, precum și celelalte acorduri similare prevăd că imunitatea de jurisdicție
este deplină și se extinde la orice formă de procedură legală. Trebuie să mai adăugăm că imu-nitatea de jurisdicție acordată prin textele convenționale nu comportă, în afară de faptul dacă o excepție a fost expres stipulată, nici un fel de re stricție – este deci absolută. Justificarea unei
imunități depline are la bază, în primul rând, buna funcționare și realizarea competențelor (sar-cinilor), precum și considerentul că nu este de dorit ca tribunalele din diferite țări să determine, posibil în diferite sensuri, legalitatea actelor organizației. De asemenea, ar putea fi nevoie ca în unele țări organizațiile să fie protejate împotriva prejudiciilor aduse de tribunalele naționale sau a acțiunilor neîntemeiate ale unor persoane.
Organizațiile internaționale beneficiind de imunitatea de jurisdicție au obligația de a regle-
menta diferendele cu terții, deoarece posibilitatea de a chema fără a putea fi ele chemate în justiție
creează un dezechilibru. Datorită acestui fapt în numeroase acorduri se instituie obligația de a pre-vedea o procedură de reglementare a litigiilor cu terții. Spre exemplu, dispozițiile convenționale pot fi formulate în termeni generali
567 sau în termeni specifici, în sensul de a prescrie în materie
contractuală recursul la un arbitraj de drept privat (arbitraj supus legii naționale). O atare regle-mentare se întâlnește în unele convenții multilaterale,
568 precum și în acorduri bilaterale.569
În anumite cazuri este posibilă renunțarea la imunitatea de jurisdicție, aceasta fiind o ches-
tiune de oportunitate. În lipsa unei mențiuni exprese, organul competent este în mod normal
564 Convenția cu privire la privilegiile și imuni tățile Organizației Națiunilor Unite. Adoptată 13.12.1946, în
vigoare pentru Republica Moldova 12.04.1995. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 8, 1999, Sec. 2.
565 Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene. 25.03.1957. Relații internaționale în acte și
documente. Coordonator Zorin Zamfir. – București: Editura Didactică și pedagogică, 1983, art.183, p.146.
566 STATUTUL Curții Internaționale de Justiție. Semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, în vigoare pentru
Republica Moldova din 2.03.1992. Anexa nr.1 la Carta ONU. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 26, 2001. p.36-52.
567 A se vedea în acest sens art.8 sec. 29 din Convenția genera lă privind privilegiile și imunitățile Națiunilor Unite
din 1946 (p. 117), și art.9 sec. 31 din Convenția privind priv ilegiile și imunitățile inst ituțiilor specializate
ONU din 1947 (p.198; 282).
568 A se vedea art.25 din Protocolul privind privilegii le și imunitățile Organizației europene pentru producerea
de obiecte spațiale, unde se st abilește ca în contractele scrise să se insereze o clauză de compromis ori să se
încheie un acord special referitor la soluționarea diferendelor.
569 În special în acordurile privind operațiunile de menținere a păcii – Действующее международное право. В
трёх томах. Составители КОЛОСОВ Ю.М., КРИВЧИКОВА Э.С. – Москва: Издательство Московского независимого института международного права, т.2, 1997, p.199-336.
DIP_3.indd 277 DIP_3.indd 277 10/13/2009 11:29:46 10/13/2009 11:29:46

Drept Internațional public 278
Secretarul General sau Directorul General al organizației. În Convențiile generale,570 se prevede
și dispoziția prin care se consacră acordarea imunității de jurisdicție, afară de situația în care organizația însăși renunță în mod expres la imunitate într-un anumit caz, spre exemplu, art.2, sec.2 din Convenția generală privind privileg iile și imunitățile Organizației Națiunilor Unite.
Renunțarea la imunitatea de jurisdicție mai poate fi prevăzută și printr-un contract. Aceas-
ta se întâmplă în cazul contractului încheiat de o organizație cu un terț, prin care se prevede competența unei instanțe ordinare, fapt ce apare ca o renunțare formală la imunitate, spre exem-plu, art.5, al. 1 din Acordul de sediu al UIT, încheiat cu Elveția.
Renunțarea la imunitatea de jurisdicție poate rezulta din inițiativa organizației de a intenta ea
însăși o acțiune în fața unei instanțe ordinare. Aceasta apare ca un caz de renunțare față de orice cerere reconvențională legată direct de cererea principală.
Necesitatea de a se acorda imunitate de la executarea silită este mai imperioasă chiar de-
cât în cazul imunității de jurisdicție, întrucât atingerea liberei funcționări a unei organizații internaționale este mult mai gravă. Imunitatea de la executarea silită este mai generală decât imu-nitatea de jurisdicție, pentru că și organizațiile care nu beneficiază de aceasta din urmă sunt pro-tejate împotriva măsurilor de executare care ar putea fi exercitate asupra bunurilor sale.
571
Imunitatea de executare are o valoare proprie, subzistând și în cazul în care a avut loc o
renunțare la imunitatea de jurisdicție.
Putem afirma că acordarea convențională a imunității de executare constituie o practică
generală și este greu de găsit o organizație interstatală care să nu beneficieze de ea, fie în virtutea instrumentului său constitutiv, fie a unui acord multilateral, fie a unui acord de sediu (spre exem-plu, aceasta este consacrată în Convenția genera lă privind privilegiile și imunitățile Organizației
Națiunilor Unite (art.2, sec.3); în Convenția genera lă pentru instituțiile specializate). Spre exem-
plu, în cazul convențiilor Comunității Europene deși nu s-a prevăzut imunitatea de jurisdicție, s-a prevăzut însă cea de executare, art.1 din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunității Europene
572 care stabilește că bunurile acesteia nu pot fi obiect al unei măsuri de constrângere
administrativă sau judiciară, fără autorizația Curții de Justiție.573
Imunitatea de executare este absolută și nu comportă alte limitări decât cele prevăzute în
mod expres în convențiile internaționale. Singur ele excepții cunoscute sunt cele stipulate în ca-
zul băncilor de dezvoltare sau cele care se referă la accidentele de circulație și la executarea de sentințe arbitrale. Spre exemplu, acordul de constituire a Băncii Internaționale de Reconstrucție și Dezvoltare prevede că, bunurile acesteia nu pot fi supuse nici unei forme de sechestru asigura-toriu ori executoriu sau oricărei alte măsuri de executare, decât dacă o hotărâre definitivă a fost dată de un tribunal competent, conform art.11, sec. 3.
574
570 Convenția asupra privilegiilor și imunităților instituții lor specializate. Rezoluția Adunării Generale ale ONU,
179/II din 21.11.1947, ședința plenară nr. 123. Materialele Adunării Generale p. 62; Convenția cu privire la privilegiile și imunitățile Organiza ției Națiunilor Unite. Adoptată 13.12.1946, în vigoare pentru Republica
Moldova 12.04.1995. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 8, 1999. p.117.
571 ШИБАЕВА, Е.А., ПОТОЧНЫЙ, М. Правовые вопросы структуры и деятельности международных
организаций. – Москва: Издательство МГУ , 1980, p.58.
572 Protocolul privind privilegiile și imunitățile Co munității Europene. Semnat -6.11.1952. În vigoare – 7.11.1956.
573 Acordul general asupra privilegiilor și imunităților Consiliului Europei. Adoptată 02.09.1949, în vigoa-
re pentru Republica Moldova din 02.10.1997. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 13, 1999, p.7.
574 Acord de creare a Băncii Internaționale de Reconstrucție și Dezvoltare. Semnat – 22.07.1944. În vigoare – 27.12.1945.
Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 2, 1998, p.102.
DIP_3.indd 278 DIP_3.indd 278 10/13/2009 11:29:47 10/13/2009 11:29:47

279 Capitolul XI. DREPTUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
Pe lângă imunitatea de jurisdicție și cea de executare organizația internațională beneficiază și
de inviolabilitatea sediului, principiu car e-l găsim înscris în toate acordurile în materie. Inviola-
bilitatea apare ca un principiu de sine stătător, fără a fi legat în mod necesar de acela al imunității de jurisdicție.
În cazul ONU, problema inviolabilității sediului este reglementată de Convenția generală,
precum și de Acordul de Sediu, în care sunt expuse detaliile problemei.
575
Astfel, se prevede că localurile Organizației sunt inviolabile. Autoritățile americane compe-
tente vor lua toate măsurile necesare pentru ca Organizația să nu fie lipsită de folosința localurilor ei, iar funcționarii SUA nu vor pătrunde în sediu pentru a-și exercita funcțiile lor oficiale, decât cu consimțământul Secretarului General și în condițiile acceptate de acesta.
576
În privința inviolabilității sediului organizației, să precizăm, că aceasta are același conținut
ca și în cazul misiunii diplomatice.
De asemenea, inviolabilitatea cuprinde arhivele, bunurile și proprietățile (mașini oficiale,
trenuri de serviciu, avioane etc.), precum și documentele oficiale ale unei organizații în orice loc s-ar afla ele, acestea fiind exceptate de la măsurile de poliție sau judiciare, precum și de la orice măsură de executare forțată, chiar dacă ar exista o renunțare la imunitatea de jurisdicție din par-tea organizației.
577
Inviolabilitatea nu echivalează însă cu permisiunea ca sediul unei organizații internaționale
să poată fi folosit într-un mod incompatibil cu scopul pentru care a fost acordată organizației. Ca atare, dreptul de azil trebuie exclus în cazul se diului organizației internaționale pentru aceleași
rațiuni care sunt valabile și în cazul neadmiterii azilului diplomatic. În schimb, există un argu-ment puternic în favoarea dreptului unei organizații de a acorda azil propriilor ei agenți împotriva măsurilor luate de autoritățile locale care constituie ele însele o violare a imunităților organizației și ale agenților ei.
Tot o practică normală o constituie scutirea fiscală a unei organizații internaționale. Această
scutire are o factură similară cu cea recunoscută în cazul unei misiuni diplomatice. Organizația, proprietățile, veniturile sale, precum și alte bunuri sunt scutite de orice impozit direct și i se va rambursa cuantumul tarifelor și taxelor incluse în prețul bunurilor mobiliare și imobiliare cumpărate pentru folosința sa oficială. Organizația se bucură, de asemenea, de scutiri vamale, precum și de facilități de comunicații, având un tratament similar celui acordat misiunii diplo-matice în ceea ce privește prioritățile, tarifele și taxele în folosirea mijloacelor de comunicare, precum și dreptul de a primi și trimite corespondența prin curieri sau valize care se vor bucura de aceleași privilegii și imunități ca și curierii și valizele diplomatice.
575 Convenția cu privire la privilegiile și imunitățile Organizației Națiunilor Unite. Adoptată 13.12.1946, în vi-
goare pentru Republica Moldova 12.04.1995. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 8, 1999. p.117-128; SERRES, J. Manuel pratique de protocole. – Paris: 1992. pct.633, p.346-350.
576 A se vedea secțiunea a 3-a din Convenția generală privind privilegiile și imuni tățile Națiunilor Unite și
secțiunile 3 și 9 din Acordul de sediu; În același sens sunt și prevederile Acordului ge neral privind privilegiile
și imunitățile Consiliului Europei din 1949, art.4; preveder ile Convenției asupra privilegiilor și imunităților
Comisiei Dunării din 1963, art.2; NICIU, M.I., MARCU, V ., ș.a. Culegere de documente de Drept Internațional Public. 2 vol. – București: Editura Lumina-Lex, vol. 1, 1997, p.117-124; NICIU, M.I., MARCU, V ., etc. Culege-re de documente de Drept Internațional Public. 2 vol. – București: Editura Lumina-Lex, vol. 2, 1997, p.35-39.
577 A se vedea în acest sens secțiunea 3, 4 din Convenția cu privire la privilegiile și imunitățile ONU; secțiunea
4-6 din Convenția cu privire la privilegiile și imunități le instituțiilor specializate ale ONU; art.5 din Acordul
general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Euro pei – p.7, iar din convențiile de sediu, Acordul dintre
Italia și F.A.O. din 1950 (art.8, sec. 17-18).
DIP_3.indd 279 DIP_3.indd 279 10/13/2009 11:29:48 10/13/2009 11:29:48

Drept Internațional public 280
Pentru garantarea independenței, față de statul de origine, funcționarii internaționali
beneficiază de imunitate fiscală și jurisdicțională, având propriul sistem de securitate socială și de pensii. Statutul juridic al funcționarilor internaționali este cuprins de regulamentele organizațiilor.
În final, trebuie să precizăm că prevederi le Convenției generale as upra privilegiilor și
imunităților ONU au constituit modelul pentru o convenție similară privind instituțiile specia-
lizate ale ONU care, cu anumite variații existente în anexele speciale pentru fiecare instituție, se aplică acestor agenții. De asemenea, și alte convenții s-au înscris pe aceeași linie, dar cu modificări mai mult sau mai puțin importante.
§ 6. Competen țele și răspunderea interna țională a organiza ției interna ționale
De regulă, competențele organizațiilor internaționale sunt stabilite prin dispozițiile statute-
lor lor. Spre deosebire de state care au o competență absolută și exclusivă în domeniul relațiilor internaționale, organizațiile internaționale au competențe limitate. De asemenea, competențele organizațiilor internaționale sunt de natură funcțională, fiind determinate de scopurile pentru care au fost create și limitate la prevederile statutelor lor.
Organizațiile internaționale au competențe numeroase, care diferă de la o organizație la alta
și care pot fi grupate în trei mari categorii:
578
1. Competența normativă a organizațiilor internaționale. Această competență constă în posi-
bilitatea organizației de a crea norme juridice care se adresează unor destinatari diferiți (statele membre, organele organizației sau chiar altor organizații) și care să fie în concordanță cu normele dreptului internațional și principiile de bază ale organizației.
Tot un aspect al acestei competențe este și faptul că multe organizații internaționale guver-
namentale constituie cadrul de elaborare și adoptare a unor convenții internaționale, normele lor constituind o legislație internațională în materia respectivă.
579
Competența normativă a organizațiilor internaționale guvernamentale se manifestă și
prin actele normative adoptate de organele lor.580 Aceste acte sunt expresia puterii de autore-
glare a organizației internaționale. De obicei, această putere a organizației este prevăzută în sta-tutul constitutiv. În temeiul ei, organele organizației au dreptul să adopte regulamentele lor de funcționare, prin care se precizează și se dezvoltă dispozițiile statutare în această materie.
De regulă, în cazul organizațiilor internaționale, un anumit organ principal al lor este com-
petent să adopte acte normative cu aplicabilitate față de întreaga organizație, spre exemplu, în cazul ONU – Adunarea Generală adoptă bugetul or ganizației și stabilește cotele de contribuție ale
statelor membre pentru realizarea lui.
578 ЛУКАШУК, И. И. Право международной ответственности. – Москва: Издательство Волтерс Клувер,
2004, p.24; MОРАВЕЦКИЙ, В. Функции международной организации. Перевод Морозова Г .И. – Мос-ква: Издательство „Прогресс” , 1976, p.90-92.
579 Spre exemplu, convențiile elaborate și adoptate în cadrul ONU cu privire la drepturile omului, dreptul
tratatelor, dreptul mării, dreptul spațial etc. sau ce le adoptate în cadrul Organizației Internaționale a Muncii
(OIM), sau de către Organizația Mondială a Sănătății (OMS). Convenția asupra răspunderii internaționale
pentru daunele provocate de obiectele spațiale. Rezoluția Adunării Generale nr.2777/XXVI ale ONU. Ședința plenară 1998 din 29.11.1971. Materialele Adunării Generale p. 27.
580 Ковалёва Т.М., Правотворчество международных организаций и его виды. Калининград,1999.
DIP_3.indd 280 DIP_3.indd 280 10/13/2009 11:29:49 10/13/2009 11:29:49

281 Capitolul XI. DREPTUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
Organizațiile internaționale guvernamentale cu caracter tehnic dispun de o anumită pu-
tere regulamentară, prin care ele contribuie la realizarea unui minimum de uniformizare a regle mentărilor internaționale în anumite domenii. Aceste reglementări pot influența legislația națională a statelor membre. În mod special, această activitate este desfășurată de către instituțiile
specializate ale ONU și constă în adoptarea unor standarde de referință, a nomenclatoarelor, a legislațiilor tip sau a unor coduri, care sunt ch emate să constituie indicații pentru statele membre
și celelalte state în activitatea lor, inclusiv legislativă.
581 Un exemplu elocvent în acest sens îl consti-
tuie „ Codexul alimentarius ” adoptat de Organizația Mondială a Sănătății împreună cu Organizația
Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură, prin care se armonizează criteriile de igienă alimentară pe plan mondial.
2. Competența operațională a organizațiilor internaționale guvernamentale. Această
competență constă în puterile de acțiune ale organizațiilor internaționale, altele decât cele normative. Aceste puteri constau din acțiunile organizațiilor de a acorda asistență economică, financiară, administrativă și în unele cazuri și asistență militară statelor membre.
În virtutea faptului că aceste acțiuni se desfășoară pe teritoriul statelor membre, realizarea lor
este condiționată de acordul statelor în cauză. Acest fapt este concretizat în acordul încheiat între organizația internațională care acordă asistența și statul vizat de ea.
Competența operațională a organizațiilor internaționale diferă de la o organizație la alta. Ea
este reglementată prin statutul organizației și actele ei interne.
Raporturi juridice funcționale pot fi și între organizațiile internaționale și un stat membru.
Un stat membru al organizației poate fi în raport cu organizația:
– încheia acorduri internaționale;– să se adreseze organizației ca depozitar a convențiilor internaționale;– să utilizeze reguli și norme tehnice internaționale elaborate;
– să stabilească relații cu organizația, în legătură cu exercitarea funcțiilor sale de către
organizație.
3. Competența de control și de sancțiune a organizațiilor internaționale
Competențele de control și de sancțiune sunt în legătură cu competența normativă. Aceste
competențe indică în ce măsură organizațiile internaționale pot controla modul în care statele membre îndeplinesc obligațiile ce le revin din calitatea de membru al organizației și pot aplica sancțiuni împotriva membrilor care nu le respectă.
Competența de control a organizației internaționale constă din dreptul ei de a pretinde și
primi rapoarte periodice din partea statelor membre asupra felului în care aceste state își îndepli-nesc obligațiile statutare sau cele convenționale.
Competența de sancționare a organizațiilor internaționale este stabilită de statutele lor. Ast-
fel, Carta ONU stabilește că organizația poate aplica statelor membre următoarele sancțiuni:
– de suspendare a lor din drepturile și privi legiile ce decurg din această calitate a lor;
– să-i excludă din organizație.În cazul Organizației Națiunilor Unite suspendarea unui membru este hotărâtă de Adunarea
Generală, dacă Consiliul de Securitate a întreprins o acțiune preventivă sau de constrângere îm-potriva acelui stat. Adunarea Generală adoptă sancțiunea pe baza unei recomandări a Consiliului de Securitate.
582 De asemenea, un membru al ONU poate fi sancționat cu suspendarea dreptului
581 Agenția Internațională pentru Energie Atomică, Orga nizația Internațională a Muncii, Organizația Mondială a
Sănătății și Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură desfășoară o activitate de acest gen.
582 Carta Națiunilor Unite, semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, în vigoare pentru Republica Moldova din
2.03.1992. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. – Chișinău: Moldpres, vol. 26, 2001, art. 5.
DIP_3.indd 281 DIP_3.indd 281 10/13/2009 11:29:50 10/13/2009 11:29:50

Drept Internațional public 282
său de vot în Adunarea Generală a organizației, dacă a întârziat cu plata contribuțiilor sale finan-
ciare față de organizație(art.19).
Sancțiunea de excludere a unui membru dintr-o organizație internațională este reglementată
de statutul acesteia. Carta ONU prevede că un membru al organizației poate fi exclus dacă a încălcat, în mod persistent, principiile ei. Hotărârea de excludere este adoptată de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate (art.6). Statutele organizațiilor internaționale prevăd și alte sancțiuni.
583
Organizațiile internaționale devin titulare de drepturi, prin efectul personalității juri-
dice internaționale, care incumbă acestora și obligații. Nerespectarea acestor obligații atrage răspunderea lor internațională, care le revine fie din statutele lor sau din alte acte internaționale la care ele sunt părți contractante. Organizațiile internaționale sunt obligate să respecte dreptul internațional și să-și desfășoare activitatea în conformitate cu normele acestuia. Respectul față de stat ca subiect de drept se exprimă prin dreptul de a deveni membru cu drepturi depline al organizațiilor internaționale.
Întrucât organizațiile internaționale sunt subiecți secundari, derivați de drept internațional,
nu au calitatea de suveranitate, nu au teritoriu și populație, ceea ce reduce esențial sfera posibile-lor încălcări și temeiurilor pentru răspundere.
Răspunderea organizației internaționale este una din cele mai actuale și puțin studiate pro-
bleme în doctrina dreptului internațional. Cu excepția profesorului E.Șibaeva, nimeni nu a abor-dat special acest aspect al organizației internaționale.
584
Doctrina dreptului internațional public recunoaște preceptul general al organizațiilor
internaționale de a răspunde pentru faptele lor contrare:
6. Principilor și normelor unanim recunoscute de drept internațional;7. Normelor stipulate în actul de constituire;8. Normelor de drept intern al organizației;9. Acordurilor încheiate de organizație cu alți subiecți de drept internațional;10. Normelor de drept național al statelor.Așadar, organizația internațională va răspunde pentru acțiuni ce fac parte din crimele
internaționale și reprezintă o amenințare asupra p ăcii și securității internaționale, spre exemplu,
acte de agresiune, discriminare, propaganda războiului etc.
Considerăm că una din formele de răspundere a organizației internaționale regionale sau
specializate poate fi interzicerea activității organizației internaționale, de către ONU, când acor-dul, sau organele create prin el și, respectiv, activitatea acestora sunt incompatibile cu Scopul și Principiile ONU (art.52).
În dreptul internațional se disting două forme de răspundere: politică și materială . Răspunderea
materială a subiecților de drept internațional constă în despăgubirea materială. Această formă de răspundere e specifică pentru organizațiile in ternaționale. Ca exemplu, poate servi cazul
UNESCO, care a plătit o sumă corespunzătoare funcționarilor eliberați nelegitim din Secretaria-tul UNESCO.
583 Spre exemplu: Statutul Organizației Aviației Civile Internaționale prevede sancțiunea suspendării dreptului
de vot al membrilor (art.88); Statutul Organizației Internaționale a Muncii prevede aceeași sancțiune (art.134); Statutul Fondului Monetar Internațional prevede ca sancțiune suspendarea serviciilor sale furnizate membrilor săi (art.XXIII), iar Statutul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică stipulează sancțiunea de suspendare a drepturilor și privilegiilor iner ente calității de membru al organizației (art.XIX; B).
584 Шибаева Е.А., Поточный М., Правовые вопросы структуры и деятельности международных органи-
заций. – Москва: Издательство МГУ , 1980, р.62-65.
DIP_3.indd 282 DIP_3.indd 282 10/13/2009 11:29:52 10/13/2009 11:29:52

283 Capitolul XI. DREPTUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
Răspunderea politică, îmbrăcă diferite forme: scuze, lipsire a organizației internaționale de
drepturile și obligațiile sale, cum ar fi, pierderea calității de depozitar al tratatului internațional. În prezent însă aspectele politice de răspundere nu sunt determinate suficient. Organizația internațională nu poate fi limitată în suveranitate și teritoriu, din simplul motiv că nu posedă aceste atribute.
Organizația internațională poate fi și subiect de drept internațional privat, ori subiect de
drept intern și, în această calitate, posedă capacitate juridică ce vizează:
• încheierea de acorduri și contracte de muncă;• procurarea și dispunerea de proprietăți imobile și mobile;• încheierea de contracte de arendă;• intentarea de dosare în instanța de judecată.Este incontestabil că într-o perioadă scurtă isto rică organizațiile internaționale au parcurs dru-
mul de la un subiect secundar în relațiile internaționale până la un subiect calitativ și cantitativ extrem de important, element integrant al comunității și relațiilor internaționale contemporane.
§ 7. Func țiile, puterile și actele organiza țiilor interna ționale
Orice organizație internațională dispune de o competență determinată ca sferă generală a
activității sale, fiind conturată și individualizată in scopurile înscrise în actul constitutiv.
Funcțiile și puterile organizațiilor internaționale Reprezentând direcții principale de activitate
în îndeplinirea scopurilor și principiilor statutare, funcțiile sunt diferite de la o organizație la alta în raport de caracterul și obiectivele specifice prevăzute expres sau decurgând implicit din actul
constitutiv. O.N.U., de exemplu, își exercită funcțiile prin organele sale principale în domenii pri-vind: menținerea păcii și securității internaționa le, dezvoltarea cooperării internaționale politice,
economice, juridice etc., promovarea principiilor generale ale relațiilor de cooperare între state în toate domeniile, funcții interne privind organizarea și funcționarea organizației.
Sub aspectul naturii și al finalității, funcțiile unor organizații iniei naționale sunt multiple.
Astfel, ele pot fi: deliberative, operaționale, de elaborare a dreptului, judiciare, de studiu, infor-mare și con sultare, cu caracter intern.
585
Astfel, dacă funcția deliberativă are în vedere dezbaterea de către state a problemelor, „infor-
marea reciprocă și analiza ideilor rea lizată în cadrul unei gândiri colective” în cadrul organizației,
funcția operațională se exercită prin atribuții care reprezintă acțiuni practice ale organizației de
asistență tehnică, financiară etc. în raport cu statele membre. Asemenea funcții sunt proprii O.N.U., instituțiilor speciali zate , organizațiilor economice internaționale, ultima funcție căpătând
o pondere sporită îndeosebi în probleme ale coop erării și dezvoltării tehnice, științifice, econo-
mice etc. ale țărilor membre.
586
Unor organizații internaționale le sunt atribuit e și funcții judiciare, de aplicare a dreptului
internațional pentru soluționarea unor diferende dintre statele membre. De exemplu, în struc-tura O.N.U., Curtea internațională de Justiție este organul judiciar principal. În cadrul Uniunii Europene, Curtea de Justiție este principalul organ judiciar comunitar, având trăsături specifice referitoare la natura, competență și decizii.
585 Gh.Moca, Dreptul organizaților internaționale, Editura ERA, București, 2001, p.53.
586 Ibidem
DIP_3.indd 283 DIP_3.indd 283 10/13/2009 11:29:53 10/13/2009 11:29:53

Drept Internațional public 284
Unii autori atribuie organizațiilor internaționale funcții normative sau cvasilegislative privind
crearea și dezvoltarea dreptului internațio nal. Dreptul internațional se creează și se dezvoltă de către state, pe ba za acordului de voință, în formele cunoscute ale unor izvoare de drept. Se poate recunoaște unor organizații internaționale o fu ncție normativă în sensul de a constitui un ca-
dru tehnic instituțional de elaborare a dreptului sub forma unor tratate adoptate sau chiar în-cheiate de o organizație internațională. în cadrul Uniunii Europene sunt create norme de drept comunitar obligatorii pentru statele membre. Asemenea funcții sunt înde plinite de o organizație internațională prin organele sale principale, care exercită atribuții determinate prin statut și alte acte ale organizației. Se realizează în practică princ ipiul divizi unii funcționale în activitatea orga-
nelor principale ale unei organizații.
Funcțiile fiecărei organizații internaționale se exercită și se fina lizează prin puterile
orga nizației, reprezentând, după cum afirmă D. Ruzie, „mijloacele de acțiune, recunoscute organizațiilor internațio nale pentru a le permite să-și îndeplinească funcțiile și să-și atingă sco-purile ce le-au fost atribuite” .
587
Puterile atribuite de statele membre unei organizații își găsesc consacrare prin actele
organizației internaționale, având denumirea generală de rezoluții.
Rezoluțiile organizațiilor internaționale
Prin natura sa juridică, orice rezoluție adoptată de o organizație internațională este un act de
interpretare și de confirmare a prevederilor cuprinse în tratatul de constituire a organizației respec-tive. Adoptată în baza și în limitele actului constitutiv, rezoluția nu are o valoare juridică proprie
și nici nu cuprinde, de regulă, obligații imediate și directe pentru statele membre ale organizației ca și pentru alți destinatari cărora le este adresată. Rezoluțiile organizațiilor internaționale au fost denumite de unii autori cu termenul generic de „recomandări internaționale” – acte care solicită, preconizează, fără a genera efecte juridice directe pentru destinatarii lor. În practică, sta-tele membre stabilesc prin tratatul constitutiv al organizației efectele care decurg din rezoluțiile adoptate ceea ce face ca termenul de recomandare să desemneze acte de o mare varietate sub as-pectul conținutului și al însemnătății juridice. În măsura în care reafirmă reguli juridice cuprinse în actul constitutiv al unei organizații, rezoluțiile adoptate pot avea însemnătatea unor mijloace auxiliare, de constatare a dreptului în vigoare în sfera organizației respective și în relațiile dintre statele membre.
588
O însemnătate deosebită pentru procesul normativ general prezintă rezoluțiile Adunării Ge-
nerale și ale Consiliului de Securitate al O.N.U. care exteriorizează în textul lor principii și norme generale ale relațiilor dintre state, și pot fi considerate izvoare de drept internațional.
589
Termenul de „recomandare” prevăzut în Cartă nu acoperă în treaga varietate de acte adoptate
în temeiul Cartei O.N.U., de cele do uă organe principale ale organizației mondiale.
In textul Cartei O.N.U., termenul de recomandare desemnează atât rezoluții cu valoare doar
moral-politică, fără efecte juridice, cât și rezoluții care generează consecințe juridice, ce pot merge până la forță obligatorie pentru destinatar. Astfel, potrivit art. 4, alin. 2 al Cartei, admiterea unui stat ca membru al organizației se face „printr-o hotărâ re a Adunării Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate” . Recomandarea Consiliului de Securitate are în acest caz însemnătatea unui act prealabil necesar și obligatoriu pentru Adu narea Generală în adoptarea hotărârii sale
587 Gh.Moca, Dreptul organizaților internaționale, Editura ERA, București, 2001, p.54.
588 Ibidem, p.55.
589 ТУНКИН, Г .И. Теория международного права. – Москва: Издательство „Зерцало” , Серия «Русское
юридическое наследие», 2009, p.149.-151.
DIP_3.indd 284 DIP_3.indd 284 10/13/2009 11:29:54 10/13/2009 11:29:54

285 Capitolul XI. DREPTUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
de admitere. „Recoman dările” Adunării Generale adresate Consiliului Economic și Social au
pentru acesta caracterul unor acte obligatorii (art. 66, al. 1 al Cartei), în problemele interne ale organizației (admiterea de noi membri, aprobarea bugetului, suspendarea sau excluderea din organizație ș.a.). Adunarea Generală adoptă hotărâri care au caracter obligatoriu.
In problemele menținerii păcii și securității inte rnaționale. Aduna rea Generală și Consiliul de
Securitate adoptă rezoluții care pot avea consecințe diferite. Astfel, hotărârile Consiliului de Secu-ritate privind exercitarea funcțiilor sale de apărare și restabilire a păcii internaționale în limitele cap. VII al Cartei au, potrivit art. 25 al Cartei, forță obligatorie pentru statele membre care „sunt de acord să accepte și să execute hotărârile Consiliului de Securitate în conformitate cu prezenta Cartă” . De exemplu, Rezoluția nr. 338 din 22 octombrie 1973 cere tuturor părților participante la conflictul armat din Orientul Apropiat să înceteze focul, să înceapă imediat negocieri de pace și să aplice toate prevederile rezoluției nr. 242 a Consiliului din noiembrie 1967. Obligativitatea unor astfel de rezoluții ale Consiliului se întemeiază pe acordul anterior în acest sens al statelor membre ale O.N.U., consemnat în textul citat mai sus al art. 25 al Cartei. Rezoluția nr. 660 din 6 august 1990 a Consiliului condamnă agresiunea armată a Irakului și-i cere retragerea imediată și necondițio nată a forțelor sale din Kuweit.
Consecințe juridice indirecte pot genera și rezoluții care prin carac terul lor sunt recomandări
în sensul obișnuit al acestui termen, cum sunt acelea adoptate de Adunarea Generală sau Consiliul de Securitate în soluționarea pașnică a diferendelor dintre state, conform dispozițiilor cu prinse în cap. VI al Cartei Neîndeplinirea unei astfel de recomandări poate duce la agravarea diferendului și la crearea unei amenințări pentru pacea internațională și, în acest caz, Consiliul de Securitate poate interve ni invitând, recomandând sau chiar cerând părților printr-o rezoluție obli gatorie în-deplinirea măsurilor și principiilor recomandate. Neîndeplinirea re comandărilor făcute justifică adoptarea de către Consiliul de Securitate a unor măsuri de constrângere, prevăzute în art. 41 și 42 ale Cartei, și adoptate prin acordul statelor membre.
Numeroase rezoluții ale Adunării Generale reafirmă, într-o for mulare adesea mai precisă,
principii și obligații decurgând din Carta O.N.U. pentru statele membre, având astfel caracterul unor mijloace auxiliare de determinare a dreptului.
590
Există însă alte rezoluții care interpretează, dezvoltă și concretizea ză principiile fundamen-
tale ale dreptului internațional, prevăzute de Carta O.N.U. Printre acestea, un loc deosebit îl ocupă Declarațiile Adunării I Generale, acte care, prin conținutul și însemnătatea lor, au o funcție nor mativă. Astfel, dispozițiile Cartei O.N.U. referitoare la drepturile și libertățile fundamentale ale omului și-au găsit o interpretare și dezvoltare în Declarația asupra lichidării oricăror forme de discriminare rasială, din de cembrie 1968; dreptul fiecărui popor de a-și hotărî singur soar-ta a fost amplu dezvoltat în Declarația nr. 1514 din 1960 cu privire la acordarea independenței țărilor și popoarelor din colonii; o interpretare sistemati zată a principiilor fundamentale de drept internațional, cuprinse în Cartă, și a practicii statelor privind aplicarea lor este cuprinsă în Declarația sesi unii jubiliare a Adunării Generale a O.N.U., din 24 octombrie 1970. Prin c ipiul
rezolvării pașnice este interpretat, precizat și dezvoltat în Declarația din 1982, adoptată de Aduna-re la propunerea României (și a altor state în calitate de coautoare).
Unele rezoluții ale Adunării Generale confirmă și ext ind valabi litatea principiilor generale ale Car-
tei, ale dreptului internațional în domenii noi ale co operării statelor, cum ar fi Declarația din 17 decem –
brie 1970 cu privire la spațiile submarine aflate dincolo de limitele jurisdicției naționale sau din 13 decembrie 1963 (rezoluția nr. 1962) asupra principiilor privind cooperarea statelor în spațiul cosmic.
590 Gh.Moca, Dreptul organizaților internaționale, Editura ERA, București, 2001, p.57.
DIP_3.indd 285 DIP_3.indd 285 10/13/2009 11:29:55 10/13/2009 11:29:55

Drept Internațional public 286
Din exemplele de mai sus reiese polivalența juridică a rezolu țiilor Adunării Generale a
O.N.U., însemnătatea lor manifestată în di ferite stadii ale procesului de formare a dreptului internațional. Unele dezvoltă principiile Cart ei și sintetizează practica general acceptată de state
în aplicarea acestor principii, constituind în cadr ul procesului normativ acte complementare ale
tratatului și cutumei; altele contri buie, într-o fază inițială, la procesul apariției unor noi instituții de drept internațional, înlesnind reglementarea lor convențională. Toc mai această varietate a consecințelor juridice ale rezoluțiilor Adunării Generale infirmă temeinicia opiniei cu privire la forța lor exclusiv moral-politică și la absența oricărei însemnătăți juridice.
Incontestabil, rezoluțiile Adunării Generale nu pot fi asimilate l ratatului internațional. Ele nu
cuprind reguli noi ale dreptului inter național, consacrând principii și norme formulate în actul constitutiv – Carta O.N.U., cu scopul înfăptuirii acestora de către statele membre, iar forța juridică a prevederilor lor decurge din tratatul constitutiv. Totodată, se relevă faptul că orice rezoluție a Adunării Generale este adoptată prin vot sau consens, formă de exprimare directă a acordului de voință al statelor, deși mai puțin desăvârșită decât formele consimțământului la încheierea unui tratat. Votând pentru adoptarea unei rezoluții, statele își exprimă voința nu pentru a crea noi reglementări și norme juridice, ci pentru a realiza înfăptuirea normelor și obli gațiilor cuprinse în actul constitutiv al organizației.
591
În practica Adunării Generale, statele au adoptat rezoluții în care confirmă rezoluții ante-
rioare și obligația de a le înfăptui ceea ce relevă valabilitatea juridică a acestor din urmă rezoluții, decurgând din voința expres manifestată a statelor membre. Ele au un caracter derivat în raport
cu tratatul constitutiv, dar și în sensul că pot deveni acte direct obligatorii pe baza acordului sta-telor, exprimat anterior sau ulterior adoptării rezoluției. Încorporarea unei rezoluții în textul unui tratat ca ți practica cutumiară a statelor conferă acesteia forță obligatorie.
Bibliografie:
M.I.Niciu, Organizații internaționale. Editura Iași, 1994; Gh.Moca, Dreptul organizaților
internaționale, Editura ERA, București, 2001; Gh.Moc a, Dreptul organizaților internaționale, Edi-
tura ERA, București, 2001; MIGA-BEȘTELIU, R. Organizațiile internaționale interguvernamentale. – București: Editura ALL BECK, 2006; BOLINTINEANU, A., NĂSTASE, AD., AURESCU, B. Drept internațional contemporan. – București: Ediția a 2-a. BECK, 2000; GEAMĂNU, GR. Drept Internațional Public. 2 vol. – București: Editura Didactica și Pedagogica, vol. 1, 1981; MIGA-BEȘTELIU, R. Drept internațional public. – București: Editura ALL BECK, vol. 1, 2005; ANGHEL, I. M. Subiectele de drept internațional. – București: Editura Lumina-Lex, 1998; C.I.J. Recueil des arrêts, avis consultatifs et or-
donnances. 1949; ELIAN, G. Curtea Internațională de Justiție. – București: Editura Științifică, 1970;
ТУНКИН, Г .И. Теория международного права. – Москва: Издательство „Зерцало” , Серия
«Русское юридическое наследие», 2009; ЛУКАШУК, И. И. Международное право. Особенная часть. – Москва: Издательство БЕК, 2001; SERRES, J. Manuel pratique de protocole. – Paris: 1992; ШИБАЕВА, Е.А., ПОТОЧНЫЙ, М. Правовые вопросы структуры и деятельности международных организаций. – Москва: Издательство МГУ , 1980; ЛУКАШУК, И. И. Право международной ответственности. – Москва: Издательство Волтерс Клувер, 2004; MОРОЗОВ, Г .И., Международные организации. Некоторые вопросы теории. – Москва: Издательство „Мысль” , 1974; Шибаева Е., Право международных организаций. Москва, 1986; MОРАВЕЦКИЙ, В. Функции международной организации. Перевод Морозова Г .И. – Москва: Издательство „Прогресс” , 1976; Ковалёва Т.М., Правотворчество международных организаций и его виды. Калининград,1999.
591 Gh.Moca, Op. Citită, p. 59.
DIP_3.indd 286 DIP_3.indd 286 10/13/2009 11:29:55 10/13/2009 11:29:55

Capitolul XII
DREPTUL DIPLOMATIC
§ 1. Noțiunea de drept diplomatic
§ 2. Izvoarele dreptului diplomatic§ 3. Interacțiunea dintre diplomație, politica externă, dreptul diplomatic și morala internațională§ 4. Activitatea diplomatică exercitată de organele statale interne și externe§ 5. Stabilirea relațiilor diplomatice și înfi ințarea misiunii diplomatice§ 6. Personalul misiunilor diplomatice§ 7. Privilegiile și imunitățile diplomatice§ 8. Azilul diplomatic§ 9. Diplomația ad-hoc§ 10. Diplomația prin organizații internaționale (diplomația multilaterală)§ 11. Diplomația prin conferințe internaționale§ 12. Diplomația moldovenească și caracteristica ei
§ 1. Noțiunea de drept diplomatic
Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor de drept internațional, care reglementează
organizarea, sarcinile, competența și statutul organelor statului specializate pentru politica externă și care stabilesc obligații între subiectele de drept internațional.
Dreptul diplomatic este definit ca ramură a dreptului internațional public, care are ca obiect
normele și practica ce reglementează relațiile externe ale statelor și ale altor subiecte ale dreptului internațional.
592
Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferite ramuri ale activității diplomatice efectuate
de către organele interne și externe ale statului (ministerul de externe și misiunile diplomatice permanente și temporare), precum și anumite ramuri ale activității organizațiilor internaționale și conferințelor diplomatice.
Subiectele dreptului diplomatic sînt statele, națiunile care luptă pentru independență și orga ni-
za țiile internaționale. Există și subiecte anomale (cu caracteristici speciale) ale dreptului diplomatic.
Conform prevederilor Convenției de la Montevideo din 1933
593 statele pot avea calitatea de
subiecte de drept internațional doar în cazul cînd îndeplinesc următoarele condiții:
a) au o populație permanentă;b) au un teritoriu determinat;c) au un guvern;d) au capacitatea de intra în relații cu alte state.
592 Vezi: Javier Perez de Cuellar, Manual de derecho diplomatico, Ediciones Peruanas, Lima, 1964, p.4.
593 Vezi: Treaties and Other International Agreements of the United States of America 1776-1949. Compiled under
the direction of Charles I. Bevans LL.B. Assistant Legal Advisor Department of State, Volume 3, Multilateral 1931-1945. Department of State. Publication 8484. – Washington, DC: Government Printing Office, 1969.
DIP_3.indd 287 DIP_3.indd 287 10/13/2009 11:29:56 10/13/2009 11:29:56

Drept Internațional public 288
Națiunile care luptă pentru independență pot pretinde la calitatea de subiect de drept
internațional în cazul dacă:
a) și-au creat organe proprii;b) exercită funcții de putere publică;c) controlează un teritoriu determinat;d) au obținut recunoaștere internațională.Un asemenea exemplu este cazul cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei, care a obținut
recunoaștere internațională și întreține relații diplomatice cu mai multe state.
Un exemplu invers poate servi cazul cu insula Taiwan, entitate statală nerecunoscută de co-
munitatea internațională (indiferent de “recunoașterea” Washingtonului), care nu beneficiază pe deplin de statutul de subiect al dreptului internațional.
În mod similar nu beneficiază de statutul de subiect al dreptului internațional și autopro-
clamatele quazi-state din ex-URSS și ex-Iugoslavia: “republica albaneză Kosovo”
594, “republica
moldovenească transnistreană” , “republica abhază” ,595 “republica din Crimeea” ,.
Organizațiile internaționale interguvernamentale au calitățile de subiect al dreptului inter-
național si, în această bază, pot trimite misiuni diplomatice atât pe lângă alte organizații inter na-ționale, cît și pe lângă statele care nu sînt membre ale organizației respective. Spre exemplu, Uniu-nea Europeană are misiuni diplomatice la Tokio și Washington în baza unor acorduri cu guver-nele Japoniei și SUA în care sînt determinate tipul, rangul, funcțiile și statutul acestor misiuni.
În calitate de subiecte anomale ale dreptului diplomatic, care prezintă caracteristici speciale cu
privire la misiunile diplomatice pe care le trimit, pot fi calificate Statul Papal (Sfântul Scaun, sau
Vaticanul ), Comitetul Internațional al Crucii Roșii și Ordinul de la Malta .
Statul Papal (Vaticanul)
596 a luat naștere în Evul Mediu și a durat pînă în 1870, când a fost
încorporat regatului Italiei. În 1929 Statul Papal si-a recăpătat independența conform acordului de la Laterano și și-a confirmat pozițiile conform Concordatului cu Italia din 1984. Suveranitatea Statului Papal este exercitată pe o suprafață de 0,43 km2. Șeful Statului Papal, Papa de la Roma, este concomitent și șeful spiritual al Bisericii Catolice. Statul Papal este parte a Convenției de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 1961 și acționează ca un subiect deplin în relațiile internaționale, trimițînd misiuni diplomatice permanente și temporare atît pe lîngă state, cît și pe lîngă organizații internaționale. Trimișii Statului Papal, nunții și pronunții papali, legații și delegații
apostolici reprezintă în același timp și statul și Biserica Catolică. Statul Papal participă activ la
conferințe internaționale și exercită misiuni diplomatice în interesul păcii.
Comitetul Internațional al Crucii Roșii
597 nu este nici organizație internațională, nici stat, și are
statutul de instituție independentă cu caracter privat.598 A fost înființat în anul 1863 ca un comitet
594 Vom menționa, ca în anul 2008 “Republica Kosovo” a fost recunoscută de către SUA și unele state din Europa
(Marea Britanie, Polonia, Albania etc.), contrar preveder ilor normelor de drept internațional, inițiind prin
acest act apariția unui precedent ce duce în mod inevitabil la înăsprirea relațiilor internaționale. Republica Moldova, România, Spania și alte state n-au recunoscut această nouă formațiune quazi-statală.
595 În anul 2008 Rusia (Belarus, Nicaragua, Venezuela etc.), ca răspuns la recunoașterea Kosovo de către SUA, a
recunoscut “Republica Abhază” și “Republica Osetia de Sud” în calitate de subiecți ai dreptului internațional.
Republica Moldova, România, Spania și alte state nu a recunoscut aceste formațiuni quazi-statale.
596 Vezi: Santiago Benadava, Derecho Internacional Publico, 6-a edicion, Editorial Juridica ConoSur, Santiago de
Chile, 1999, p. 111-115; Aurel Bonciog, Drept diplomatic , București, 1997, p. 44; А. Дебидур, Дипломатиеская
история Европы, 1814-1878, Т.2, Издательство «Феникс», Ростов-на-Дону, 1995, с. 333-335.
597 Vezi: Aurel Bonciog, op. cit., p. 45-46; Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae, Caterina Radu, Enciclopedia
statelor lumii, Ediția a 7-a, Editura Meronia, București, 2000, p. 586.
598 De nu confundat Comitetul Internațional al Crucii Roșii cu Federația Internațională a Societăților de Cruce Roșie și
DIP_3.indd 288 DIP_3.indd 288 10/13/2009 11:29:56 10/13/2009 11:29:56

289 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
internațional pentru sprijinirea răniților. La momentul înființării Comitetul se compunea din 15-
20 personalități elvețiene și era persoană juridică supusă legilor interne elvețiene.
Comitetul Internațional al Crucii Roșii a contribuit la dezvoltarea dreptului umanitar, orga-
nizînd în 1864 o conferință internațională la care a fost semnată Convenția pentru îmbunătățirea soartei militarilor răniți în campaniile militare.
Convențiile de Geneva din 12 august 1949 au atribuit Comitetului Internațional al Crucii
Roșii statutul internațional și dreptul de a trimite delegați. Conform statutului acordat prin aceste convenții, delegații Comitetului, care sînt cetățeni elvețieni, au dreptul de deține pașapoarte di-plomatice, se bucură de imunitate de jurisdicție și de inviolabilitate, au libertate de mișcare etc.
Începînd cu 1960 Comitetul a încheiat circa 20 de acorduri cu diferite state, pentru asigura-
rea unui statut aparte pentru delegații săi. În acordurile semnate cu Comitetul unele state au făcut referire la statutul diplomaților, stabilit prin Convenția de la Viena din 1961. La etapa actuală Comitetul Internațional al Crucii Roșii are circa 350 delegați în 45 de state.
Ordinul de la Malta ,
599 care se mai numește și “Ordinul Ospitalierii Sf. Ioan” sau “Ordinul Ospita-
lierii Ioaniților” este diferit de statul Malta și a fost înființat la Ierusalim în anul 1099 în timpul
cruciadelor. Uniforma cavalerilor Ordinului era neagră, iar în timpul războaelor ei purtau mantie roșie cu cruce albă. În evul mediu Ordinul a avut titlul de Principat în cadrul Sfîntului Imperiu Roman de Origine Germană, statut care îi permitea de a întreține relații diplomatice.
Între anii 1309-1522 Ordinul și-a exercitat suveranitatea în insula Rhodos. Din anul 1523 s-a
stabilit în Malta și a funcționat pînă în anul 1798, cînd insula a fost ocupată de Napoleon.
În 1836 Sfîntul Scaun i-a autorizat Ordinului de Malta un statut extrateritorial, în baza căruia
Ordinul a inițiat din nou practica de a întreține relații diplomatice cu alte state. În prezent Ordi-nul de Malta întreține relații diplomatice cu 41 de state. Șeful Ordinului este Marele Maestru.
Există și o misiune a Ordinului de rit protestant, care acționează în Germania și are sediul la
Hanovra.
§ 2. Izvoarele dreptului diplomatic
Izvoarele (sursele) dreptului diplomatic
600 pot fi clasificate în izvoare formale (juridice) și izvoa-
re materiale (extrajuridice).
Izvoare materiale sînt anumite elemente nejuridice: opinia publică, interdependențele socia-
le, convingerile juridice etc.601 Acești factori influiențează apariția normelor de drept diplomatic,
însă nu constituie izvoare propriu-zise de drept.
Izvoarele formale (juridice) se clasifică în izvoare directe sau principale și izvoare auxiliare .
Semilună Roșie , organizație internațională cu caracter umanitar care întrunește societățile naționale de Cruce
Roșie și Semilună Roșie din peste 170 de țări.
599 Vezi: Aurel Bonciog, op. cit., p. 45.
600 Vezi: Dumitru Mazilu. Diplomația. Drept diplomatic și consular. – București, Lumina Lex, 2003; Dumitra Pope-
scu, Adrian Năstase, Drept internațional public, București, 1997, p. 41-51; Prof. Univ. Dr. Marțian Niciu, Drept
internațional public , vol. I, Iași, 1996, p. 25-35; Ion Diaconu, Drept internațional public, Ediția a II-a revăzută și
adăugită, Casa de editură și presă “Șansa” S.R.L., București, 1995, p. 48-65; Prof.Dr. Ion M. Anghel, Dreptul
diplomatic și consular, București, 1996, p. 10-17; Aurel Bonciog, op. cit., p. 29-38.
601 Dr. Felipe Tredinnic, Derecho internacional publico y relaciones internacionales, Tercera edicion, Editorial “Los
amigos del libro” , La Paz-Cochabamba, Bolivia, 1997, p. 13-27; Э. Хименес де Аречага, Современное между-
народное право, Издательство «Прогресс», Москва, 1983, с. 31-37.
DIP_3.indd 289 DIP_3.indd 289 10/13/2009 11:29:56 10/13/2009 11:29:56

Drept Internațional public 290
Izvoarele directe sau principale sînt:
1) tratatul internațional;2) cutuma internațională;3) jurisprudența și doctrina;4) principiile fundamentale ale dreptului internațional. Tratatul internațional este un izvor important al dreptului diplomatic. Se deosebesc tratatele
bilaterale, care servesc ca izvoare ale dreptului diplomatic în anumite situații și tratatele multila-terale, care stabilesc domenii foarte largi de colaborare între state.
Tratatele bilaterale servesc ca izvoare ale dreptului diplomatic în următoarele situații: sta-
bilirea relațiilor diplomatice între state, înființarea misiunii diplomatice permanente, stabilirea reciprocă a clasei căreia trebuie să aparțină șefii misiunii diplomatice, determinarea efectivului unei misiuni diplomatice etc.
Tratatele multilaterale stabilesc domenii ample de colaborare între state prin metoda de co-
dificare a cutumelor existente și crearea de norme juridice noi.
Prima convenție internaționala care a reglementat aspecte ale activității diplomatice a fost Re-
gulamentul de la Viena din 1815 cu privire la agenții diplomatici .
602 La 28 februarie 1928 la Conferința
internațională panamericană de la Havana 14 state latino-americane au adoptat Convenția cu pri-
vire la funcționarii diplomatici . La 18 aprilie 1961 Conferința de la Viena a adoptat Convenția de la
Viena cu privire la relațiile diplomatice . În prezent părți la Convenție sînt 150 de state. Republica
Moldova a aderat la Convenția menționată în 1993.603 În 1963 a fost adoptată Convenția cu privire
la relațiile consulare . În prezent 117 state sînt părți la Convenție, inclusiv Republica Moldova din
1993.604 La 10 decembrie 1969 Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Convenția cu privire la misiu-
nile speciale , la care în prezent sînt parte 29 de state.
La 14 decembrie 1973 Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Convenția cu privire la pre-
venirea și reprimarea ofenselor și protecția internaționala a persoanelor, inclusiv a diplomaților, cunoscută sub denumirea “Convenția de la New York din 1973”. Convenția a intrat în vigoare în
1977. În prezent 70 de state sînt părți la Convenție.
Pe parcursul a mai mulți ani au fost adoptate mai multe convenții internaționale care
reglementează activitatea organizațiilor internaț ionale si, în special, pr ivilegiile și imunitățile
acestor organizații. Astfel, la 13 februarie 1946 a fost adoptată Convenția cu privire la privilegii-
le și imunitățile Națiunilor Unite.
605 Republica Moldova a aderat la această Convenție în 1995. De
menționat faptul că S.U.A., statul gazdă al O.N.U., nu a aderat la Convenția sus-numită.
La 21 noiembrie 1947 a fost adoptată Conv enția cu privire la privilegiile și imunitățile
Instituțiilor Specializate ale O.N.U., în care se pre văd, în principiu, aceleași imunități și privile-
gii ca și ale O.N.U. Este semnificativ faptul că Franța nu a aderat la această Convenție, dat fiind faptul că UNESCO, una din Instituțiile Specializate ale O.N.U., are sediul la Paris. În februarie-martie 1975 la Viena a avut loc Conferința internațională la care s-a făcut tentativa de a adopta Convenția de la Viena cu privire la reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu caracter universal . Convenția însă nu a intrat în vigoare. Problema-” cheie” care a dus la neratifi-
carea și neaprobarea Convenției menționate de către multe state, inclusiv de statele-gazde ale
602 Vezi: Ж. Серре, Дипломатический протокол , Издательство Института международных отношений,
Москва, 1961.
603 Vezi: Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte (1990-1998), Ediție oficială, vol. 4, Chișinău, 1998.
604 Vezi: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 43-44, din 3 iulie 1997.
605 Vezi: Действующее международное право, в трех томах, Т. 1, Москва, 1996.
DIP_3.indd 290 DIP_3.indd 290 10/13/2009 11:29:57 10/13/2009 11:29:57

291 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
organizațiilor internaționale, constă în faptul că nu se aprobă modalitatea de a acorda misiunilor
permanente și delegațiilor statut egal cu cel al ambasadelor si, respectiv, al diplomaților .
Cutuma internațională este definită ca „ o normă de drept deja stabilită” sau ca „o practică
generală, relativ îndelungată și repetată a statelor, considerată de ele ca avînd forță juridică obli-gatorie ( opinio juris sive necesitatis)”.
606 Toate regulile privind inviolabilitatea agenților diplomatici,
a sediului misiunii diplomatice și a reședinței agenților, exceptarea de la jurisdicția statului de reședință sînt elemente de reguli de drept diplomatic de natură cutumiară.
607
După codificarea normelor de drept diplomatic efectuată în 1961 cutuma și-a pierdut din
importanța sa ca izvor de drept, însă continuă sa fie un izvor al dreptului diplomatic, reglemen-tînd relațiile diplomatice dintre state în următoarele domenii: a) în materiile care n-au fost regle-mentate prin convenții multilaterale; b) în relațiile dintre statele care nu sînt părți la convențiile multilaterale.
Jurisprudența și doctrina sînt recunoscute ca izvoare de drept internațional prin art. 38 din
Statutul Curții Internaționale de Justiție. Totuși, de menționat, că doctrina și jurisprudența nu sînt izvoare de drept diplomatic propriu-zis, ele avînd rolul de a identifica normele juridice exis-tente, conținute în tratate sau cutume.
608 De opiniile specialiștilor în dreptul internațional uneori
se ține seama la elaborarea normelor dreptului internațional cît și la interpretarea lor. Această practică este utilizată de către Comisia de drept internațional a ONU.
Principiile fundamentale ale dreptului internațional sînt recunoscute ca izvoare de drept
internațional prin art. 38 al. 1 al Statutului Curții Internaționale de Justiție,
609unde se indică că
nici o normă juridică sau o acțiune diplomatică nu poate fi concepută ca încălcînd principiile fun-
damentale ale dreptului internațional.610
Fără a fi izvoare propriu-zise ale dreptului diplomatic merită să fie menționate analogia , prac-
tica internațională , curtoazia internațională precum și normele dreptului intern .
Analogia (extinderea unor reguli deja existente la situații care nu se identifică cu cele pentru
care regulile respective fusese făcute, dar prezintă puncte de asemănare între ele)611, îndeplinește
o funcție specială în dreptul diplomatic, reglementînd cadrul juridic al unor structuri sau situații noi. Spre exemplu, reprezentanțele permanente ale statelor pe lîngă organizațiile internaționale au utilizat, apelînd la procedeul analogiei , normele de drept diplomatic care reglementau regimul
juridic al misiunilor diplomatice permanente.
Practica internațională (sistemul de precedente stabilite în timp) este utilizată în special în
aprecierea regulilor de ceremonial diplomatic, în formarea normelor privind stilul diplomatic, cît
și în determinarea regulilor privind tehnica acțiunii diplomatice.
Curtoazia diplomatică (antica comitas gentium) reprezintă o sursă de îndrumare care favorizează
relațiile diplomatice, contribuind la stabilirea unor sentimente de colaborare amicală între state. Deși nerespectarea curtoaziei diplomatice nu constituie un fapt ilicit și nu angajează răspunderea statului, neutilizarea demonstrativă a normelor de curtoazie diplomatică poate servi ca un sem-nal de răcire a relațiilor dintre state.
606 Vezi: Prof. Dr. Grigore Geamănu, Dreptul internațional contemporan, București, 1965, p. 29.
607 Vezi: Adolfo Maresca, La missione diplomatica, sec.ed., Milano, 1967, p. 406, citat de: Prof. Dr. Ion M. Anghel,
op.cit., p. 11.
608 Vezi: Aurel Bonciog , op. cit ., p. 37.
609 Vezi: Ch. Rousseau, Principes generaux du droit international public , 4e edition, Dalloz, Paris, 1968, p. 903.
610 Vezi: Aurel Bonciog, op. cit., p. 38.
611 Vezi: A. Maresca, La missione diplomatica , p. 32. citat de: Dr. Ion M. Anghel, op.cit., p. 13.
DIP_3.indd 291 DIP_3.indd 291 10/13/2009 11:29:57 10/13/2009 11:29:57

Drept Internațional public 292
Normele dreptului intern privind misiunea diplomatică pot fi permise (acceptate) sau indicate
(cerute) de către ordinea juridică internațională. Intervenția normelor de drept intern în regle-mentarea relațiilor diplomatice se efectuiază pe două căi: a) prin reguli juridice care adaptează or-dinea juridică internă la ordinea juridică internațională; b) prin reguli juridice care reglementează situații pe care dreptul diplomatic nu le prevede, dar față de care statele trebuie să aibă un anumit comportament.
612
§ 3. Interac țiunea dintre diploma ție, politica extern ă,
dreptul diplomatic și morala interna țională
Politica externă stabilește interesul extern al unui stat și fixează strategia de realizare a aces-
teia.613 În contextul celor expuse mai sus se poate rezuma că politica externă determină gradul
și structura instituțiilor statale abilitate să o promoveze. Spre exemplu, un interes politic major față de un stat sau față de un grup de state poate duce la o formă de colaborare și reprezentare corespunzătoare: statele Europei Occidentale au purces la formarea structurilor Uniunii Euro-pene majorând la maximum reprezentativitatea sa în diferite structuri comunitare (Parlamentul European, Comisia Europeană, etc.). Un interes politic scăzut al unui stat față de altul poate duce, respectiv, la o formă de reprezentare inferioară: spre exemplu, Republica Federală Germania nu a deschis la Berlinul de Est (fosta R.D.G.) ambasadă, ci doar o “reprezentanță permanentă” .
614
Diplomația este chemată să aplice politica externă folosind metode specifice, bazate pe nor-
mele de drept diplomatic . În dependență de politica externa a statului diplomația poate înceta a
activa. Spre exemplu, în cazul ruperii relațiilor diplomatice dintre două state politica externă a statului ce a inițiat această rupere de relații este folosită în anumite scopuri, fără a încredința sar-cini și obiective concrete diplomației.
Dreptul diplomatic ca ramură a dreptului internațional public joacă un rol instrumental,
în sensul ca el ajută la atingerea obiectivelor de politică externă și oferă modalitățile de stabilire și de ducere a relațiilor dintre state.
615 Rolul dreptului diplomatic, sub acest aspect, nu este însă
identic cu cel al diplomației: în vreme ce diplomația constituie un instrument de realizare a politicii externe, dreptul diplomatic, prin însăși esența sa, reprezintă voința statelor și cuprinde normele de conduită general acceptate și aplicabi le; el servește scopului general al comunității
internaționale, neavând menirea să servească politica unui anumit stat și oferă cadrul necesar stabilirii și desfășurării relațiilor dintre state.
616
Diplomația și practica diplomatică sînt strâns legate de relațiile internaționale ale statelor și
de procedura internațională. Este practic imposi bil de conceput aceste categorii dispersându-le
una de alta. Studierea istoriei diplomației este într -o oarecare măsură și studierea istoriei relațiilor
internaționale. Studiind și analizând practica diplomatică a unui stat este necesar de conceput și de analizat structura, funcțiile și metodele de organizare și de activitate a serviciului diplomatic al acestui stat, metodele și procedeele de realizare a politicii sale externe. Cu alte cuvinte, prac-
612 Vezi: Aurel Bonciog, op. cit., p. 38.
613 Vezi: Alexandru Burian, Relațiile internaționale, politica externă și diplomația (Ediția a 3-a, revăzută și adăugită)
– Chișinău., CEP USM, 2007. – 448 p.
614 Vezi: Aurel Bonciog, op. cit., p. 12-13.
615 Vezi: Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 9
616 Vezi: Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 9.
DIP_3.indd 292 DIP_3.indd 292 10/13/2009 11:29:58 10/13/2009 11:29:58

293 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
tica diplomatică este activitatea de specialitate a anumitor instituții statale abilitate în domeniul
relațiilor externe și a anumitor funcționari publici care activează în aceste instituții statale.
Instituțiile statale implicate în realizarea poli ticii externe pot fi divizate în: a) instituții in-
terne; b) instituții externe. Instit uțiile statale interne la rândul lor se divizează în instituții care
reprezintă statul în toate domeniile (șeful statului, parlamentul, guvernul, șeful guvernului, mi-nisterul afacerilor externe) și instituții care reprezintă statul doar în un domeniu al relațiilor ex-terne (ministerul comerțului exterior, în statele un de există asemenea ministere, și ministerele și
departamentele de stat, în limitele determinate de legislația internă). Este necesar de menționat că noțiunea de serviciu diplomatic este utilizată doar referitor la instituția specializată în domeniul
relațiilor externe – ministerul afacerilor externe și funcționarii de specialitate ai acestui minister (diplomații).
Instituțiile statale externe se divizează în inst ituții permanente (ambasadele și misiunile di-
plomatice, oficiile consulare, reprezentanțele perm anente pe lângă organizațiile internaționale și
reprezentanțele comerciale, în statele unde ele există) și în instituții temporare (misiuni speciale,
delegații la conferințe internaționale și alte tipuri de misiuni temporare). Noțiunea de serviciu
diplomatic este utilizată doar referitor la misiunile diplomatice (ambasade și reprezentanțe per-
manente pe lângă organizațiile internaționale).
Procedura internațională este totalitatea de reguli și standarde de comportare internațională
unanim recunoscute. În mod tradițional procedura internațională este utilizată la conferințele internaționale la nivel înalt și în relațiile dintre organizațiile internaționale, în cazurile când ca-
drul juridic sau nu există sau nu este suficient determinat și participanții la relațiile internaționale se folosesc de metodele analogiei. În asemenea caz am putea afirma că procedura internațională servește ca sursă de drept internațional. Spre exemplu, la conferințele internaționale de la San Fran-cisco, Dumbarton-Oaks, Geneva, Viena, Helsinki, etc., în cazurile cînd nu era determinată concret procedura sau ordinea diferitor acțiuni se utiliza fraza: “conform procedurii internaționale” și se indica precedentul, care mai apoi devenea regulă de comportament sau standard organizațional la conferința respectivă.
617
Morala internațională este o categorie neechivalentă cu dreptul diplomatic și dreptul
internațional. Deosebirile dintre morala inte rnațională și dreptul diplomatic sînt de aceiași
natură ca și deosebirile dintre morală și dreptul intern. Normele dreptului diplomatic sînt ac-ceptate ca obligatorii și susceptabile a fi aplicate prin măsuri de constrîngere, pe cînd regulile moralei internaționale nu sînt considerate ca avînd un caracter obligatoriu. Morala internațională influiențează dreptul diplomatic și tot mai multe reguli de morală devin norme de drept internațional. Acest proces s-a făcut vizibil pe parcursul codificării normelor de drept diplomatic, cînd în convențiile multilaterale privind relațiile diplomatice au fost incluse noi norme de drept, baza cărora au servit reguli ale moralei.
De menționat însă, că pe lîngă regulile mora lei internaționale bazate pe principiile simple
ale moralei și dreptății, unanim recunoscute de către toate statele lumii, mai există și reguli ale „moralei internaționale de grup” , care reflectă viziunile anumitor grupări de state.
618 Exemple pot
servi cazurile cu „morala internațională islamică” (devastarea ambasadei SUA la Teheran în 1979 și luarea ca ostateci a diplomaților americani de către studenții iranieni), „morala internațională de clasă” (promovată de către statele blocului socialist), „morala internațională a lumii libere” (promovată de către statele occidentale pe parcursul „războiului rece”), „morala internațională a
617 Vezi: Santiago Benadava, op.cit.,, p. 361-364.
618 Alexandru Burian, Teoria relațiilor internaționale (Ediția a 3-a, revăzută și adăugită) – Chișinău., CEP USM,
2008. – 624 p.
DIP_3.indd 293 DIP_3.indd 293 10/13/2009 11:29:59 10/13/2009 11:29:59

Drept Internațional public 294
statelor democratice” (promovată de către statele occidentale față de noile state intependente și
statele ex-socialiste) etc. Aceste „reguli ale moralei internaționale de grup” au exercitat și continuă să exercite o acțiune negativă asupra dreptului internațional și dreptului diplomatic.
§ 4. Activitatea diplomatic ă exercitat ă de organele statale interne și externe
Legea internă a diferitor țări stabilește competențele autorităților centrale și de specialitate
în problemele internaționale. De obicei în majoritatea statelor aceste competenți sunt atribuite șefului statului (președinte, rege, monarh), puterii legislative (parlament, congres, senat, dumă) și puterii executive (guvern, consiliu de stat, consiliu de miniștri, cabinet de miniștri). Competențele menționate sînt delimitate în funcție de forma de guvernare existentă în fiecare țară concretă.
Astfel, Constituția Statelor Unite ale Americii
619 prevede la art. II, secțiunea a doua, că
Președintele S.U.A. la recomandarea și cu acordul Senatului are dreptul de a încheia acorduri internaționale în condițiile cînd ele vor fi aprobate de două treimi din senatorii care asistă la ședință. La recomandarea și cu acordul Senatului Președintele numește ambasadorii, consulii și alți reprezentanți oficiali.
Art. I, secțiunea a opta, a Constituției S.U.A. atribuie Congresului dreptul de a organiza
apărarea Statelor Unite, de a obține credite, de a reglementa comerțul cu statele străine, de iden-tifica și a pedepsi actele de piraterie și alte delicte grave săvârșite în largul mării, de a pedepsi crimele comise împotriva drepturilor națiunilor, de a declara război.
Constituția Statelor Unite Mexicane
620 prevede la art. 73 (XII) competențele Congresului
în domeniul relațiilor internaționale: de a declara starea de război, de a emite legi privind sta-tutul cetățenilor străini, de a emite legi privind organizarea serviciului diplomatic și consular al Mexicului, de a impune impozite comerțului exterior. Art. 76 al Constituției atribuie Sena-tului următoarele competențe în domeniul politicii externe: analiza politicii externe exercitată de puterea executivă; aprobarea tratatelor internaționale și acordurilor diplomatice încheiate de reprezentanții puterii executive; aprobarea ambasadorilor, reprezentanților diplomatici și consu-lilor generali numiți de către Președintele Federației; împuternicirea Președintelui de a trimite trupele militare naționale în afara teritoriului țării, a permite trupelor militare străine tranzitarea teritoriului mexican și flotelor militare maritime străine staționarea în apele teritoriale ale Mexi-cului pe un termen mai mare de o lună.
Președintele Mexicului are dreptul de a numi și a elibera din funcție, din proprie inițiativă,
Secretarul de Stat al Ministerului Relațiilor Externe și de a rechema și revoca reprezentanții di-plomatici (art. 89, II), numirea lor fiind efectuată cu acordul Senatului (art. 76). Președintele guvernează negocierile și încheie acorduri intern aționale, prezentându-le Congresului pentru
ratificare (art. 89, X).
În Republica Populară Chineză
621 atribuțiile în domeniul politicii externe sunt exercitate de
către Comitetul Permanent al Congresului Național al Poporului (art. 67) care adoptă hotărâri privind ratificarea și abrogarea tratatelor internaționale și altor înțelegeri importante încheiate cu
619 Vezi: Конституция Соединенных Штатов Америки, Издание Конгресса США, Вашингтон, ДК, 1990.
620 Vezi: Конституция и законодательные акты Мексиканских Соединенных Штатов, Издательство «Про-
гресс», Москва, 1986.
621 Vezi: Конституция и законодательные акты Китайской Народной Республики, Издательство «Прогресс»,
Москва, 1994.
DIP_3.indd 294 DIP_3.indd 294 10/13/2009 11:29:59 10/13/2009 11:29:59

295 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
statele străine, adoptă hotărâri privind numirea și rechemarea reprezentanților plenipotențiari în
statele străine și acorda grade diplomatice și alte grade speciale.
Puterea executivă, Consiliul de Stat al Chinei, dirijează cu treburile în domeniul relațiilor
externe, încheie acorduri și înțelegeri cu statele străine (art. 89).
Constituția Argentinei622 prevede la art. 67, p. 19 și p. 21, atribuțiile Congresului în domeniul
relațiilor externe, care se determină în dreptul de a aproba sau a abroga tratatele încheiate cu statele străine, concordatele încheiate cu Sfântul Scaun și în dreptul de a împuternici Guvernul să declare starea de război și să încheie pace.
Președintele Argentinei conform prevederilor art. 86, p. 10 este în drept de a numi și re-
chema, conform recomandărilor Senatului, reprezentanții diplomatici și a numi și demite, din proprie inițiativă, miniștrii, inclusiv Ministrul Afacerilor Externe, și consulii. Art. 86, p. 14 atri-buie Președintelui dreptul de a încheia și semna tratate de pace, comerț, navigație, neutralitate și în privința frontierelor; încheie concordate și guvernează negocieri în scopul întreținerii bunelor relații cu statele străine; primește am basadorii străini și admite consulii străini.
Constituția Ucrainei
623 prevede la art. 106 că Președintele reprezintă statul în relațiile inter na-
țio nale, este în drept de a negocia și încheia acorduri internaționale în numele Ucrainei, a adopta deci zii privind recunoașterea statelor străine, a numi și rechema șefii misiunilor diplomatice ale
Ucrainei în străinătate și reprezentanții pe lângă organizațiile internaționale, a primi scrisorile de acreditare ale șefilor misiunilor diplomatice străine.
Parlamentul Georgiei conform art. 65 al Constituției
624 este în drept de a ratifica, abroga și
anula tratatele internaționale și alte înțelegeri. Tratatele și acordurile interguvernamentale, care nu necesită procedura ratificării, sunt supuse ratificării de către Parlament în cazul dacă aceste acorduri reglementează următoarele problemele: aderarea Georgiei la organizații internaționale și uniuni in-terstatale; țin de caracter militar; se referă la integritatea teritorială și prevăd schimbarea frontierelor de stat; sunt legate de primirea sau eliberarea creditelor de stat; necesită efectuarea modificărilor în legislația internă în scopul îndeplinirii prevederilor tratatelor și acordurilor internaționale.
Președintelui Georgiei i se atribuie dreptul de a încheia tratate și acorduri internaționale,
a negocia cu statele străine, a numi și rechema, cu acordul Parlamentului, ambasadorii și alți reprezentanți diplomatici ai Georgiei. Pe lîngă Președinte sînt acreditați ambasadorii și alți reprezentanți diplomatici ai statelor străine și organizațiilor internaționale (art. 73).
Competențele Președintelui Turkmenistanului în domeniul relațiilor externe conform
Constituției
625 (art. 57) sunt următoarele: guvernarea exercitării politicii externe; reprezen-
tarea Turkmenistanului în relațiile cu alte state; numirea și rechemarea ambasadorilor și reprezentanților diplomatici ai Turkmenistanului în statele străine, pe lângă organizațiile inters-tatale și internaționale; primirea scrisorilor de acreditare și rechemare a reprezentanților diplo-matici ai statelor străine.
Consiliul Popular (organul suprem legislativ) al Turkmenistanului este în drept de a declara
starea de război și pace și de a ratifica și abroga tratatele privind uniunile interstatale și alte blo-curi și asociații de state.
622 Vezi: Конституции государств американского континента, В трех томах, Т. 1, Издательство Иностран-
ной Литературы, Москва, 1957.
623 Vezi: Конституция Украины, Киев, 1996.
624 Vezi: Конституция Грузии, Тбилиси, 1995. – în: Вестник Межпарламентской Ассамблеи , № 2, Санкт-Пере-
рбург, 1996.
625 Vezi: Конституция Туркменистана, Ашгабат, 1992. – în: Вестник Межпарламентской Ассамблеи , № 4,
Санкт-Петербург, 1994.
DIP_3.indd 295 DIP_3.indd 295 10/13/2009 11:30:00 10/13/2009 11:30:00

Drept Internațional public 296
Constituția României626 prevede la art. 80 ca Președintele reprezintă statul român, încheie
tratate internaționale, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României, aprobă înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice (art. 91).
Parlamentul ratifică și denunță tratatele internaționale semnate în numele României și
ratifică și denunță convențiile și înțelegerile internaționale, semnate la nivelul guvernului roman, dacă acestea se referă la: a) colaborarea politică și militară a României cu alte state; b) convenții și înțelegeri care necesită adoptarea unor legi, revizuirea ori modificarea celor existente; c) an-gajamentele politice sau financiare; d) înțelegeri și acorduri internaționale care privesc regimul politic și teritorial al statului, drepturile și libertățile cetățenești; e) participarea la organizații internaționale.
Guvernul României negociază și semnează acorduri și convenții la nivel guvernamental și
aprobă încheierea de înțelegeri la nivel departamental. Guvernul propune Președintelui acredi-tarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României, care au gradul de ambasador sau ministru plenipotențiar și sunt numiți șefi de oficii.
627
Ministerele Afacerilor Externe, indiferent de denumirea sa (Minister al Afacerilor Externe,
Minister al Relațiilor Externe, Departament de Stat, Oficiu al Afacerilor Externe, etc.) acționează în numele șefului statului și al guvernului pentru inițierea, negocierea și semnarea tratatelor, acordurilor și altor înțelegeri internaționale.
628
Componența ministerelor de externe variază de la țară la țară în dependență de tradiții,
experiența, forma de guvernământ existentă și scopurile politicii externe ale statului respectiv la anumite perioade. Concomitent se poate menționa că în baza funcțiilor pe care le îndeplinesc ministerele de externe au, de regulă, următoarea structură:
Ministrul Afacerilor Externe (Secretarul de Stat, Secretarul de Stat pentru Afacerile Externe,
Ministrul de Stat, Ministrul de Stat și al Afacerilor Externe, Cancelar de Stat, etc.) este respon-sabilul din guvern pentru relațiile cu alte state și organizații internaționale. Funcția executivă a ministrului este de a promova politica externă a guvernului său și de a administra relațiile internaționale ale acestuia. Aceast ă funcție ministrul o îndeplinește cu ajutorul personalului per-
manent din minister și din misiunile diplomatice din străinătate.
Ministrul are ca de obicei un adjunct ( Viceministru, Vicesecretar de Stat sau Vicecancelar ) și cîțiva
adjuncți ai viceministrului. Funcțiile adjuncților sunt repartizate conform priorităților politicii externe însă, de regulă, unul din adjuncți este responsabil pentru problemele politice și econo-mice, iar alt adjunct este responsabil pentru problemele de administrare.
Aparatul central al ministerelor afacerilor externe este divizat în departamente, direcții,
secții, grupe.
Grupul de consilieri și ajutori ai ministrului este, de obicei, grupul principal de dirijare operativă
a ministerului și este subdivizat în subgrupul operativ-teritorial, care dirijează cu departamen-tele și subdepartamentele respective și subgrupul funcțional, care dirijează cu departamentele funcționale.
Departamentele sunt divizate în departamente operativ-teritoriale, departamente funcționale
și departamente administrativ-tehnice.
629
626 Vezi: Constituția României, București, 1991.
627 Vezi: Aurel Bonciog, op. cit ., p. 21-22.
628 Vezi: Santiago Benadava, op.cit ., p. 282.
629 Vezi: R.G. Feltham, Introducere în dreptul și practica diplomației, Editura ALL, București, 1996, p. 11-12., В. А.
Зорин, Основы дипломатической службы, Издательство «Международные отношения», Москва, 1977, с.
143-198.
DIP_3.indd 296 DIP_3.indd 296 10/13/2009 11:30:00 10/13/2009 11:30:00

297 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
Departamentul politic , de obicei este divizat în subdepartamente și secții regionale (Europa,
America de Nord, America Latină, Asia, Africa, Ră săritul Apropiat, Australia și Oceania, etc.) și
în subdepartamente și secții funcționale (Analiză și prognoză, Informație operativă, etc.).
Departamentul O.N.U., de obicei se divizează în subdepartamente și secții specializate (Aduna-
rea Generală, Consiliul de Securitate, Instituțiile Specializate, etc.).
Departamentul organizații internaționale, de obicei se divizează în subdepartamente și secții
specializate (Organizații interguvernamentale, Organizații nonguvernamentale, Organizații re-
gionale, etc.).
Departamentul tratate internaționale, de obicei este divizat în subdepartamente și secții spe-
cializate (Drept internațional, Tratate bilaterale , Convenții multilaterale, Acorduri interguverna-
mentale, etc.).
Departamentul juridic, de obicei este divizat în secții specializate (Drept intern, Drept
internațional privat, Asistență legală, etc.).
Departamentul protocol, în unele state este divizat în secții specializate (Protocol și ceremonial,
Ceremonii oficiale, Privilegii și imunități, etc.).
Departamentul relații economice și comerț, de obicei este divizat în subdepartamente și secții spe-
cializate și operativ-teritoriale (Relații economice externe, Comerț exterior, Uniunea Europeană, C.S.I., etc.).
Departamentul de presă și informații, de obicei este divizat în secții specializate (Acreditare,
Mass-media, etc.).
Departamentul relații consulare, de obicei este divizat în subdepartamente și secții specializate
(Drept consular, Asistență consulară, Pașapoarte, Vize și Acte civile, etc.).
Departamentul relații culturale.Departamentul științific.Departamentul personal.Departamentul administrație, comunicație și securitate.Departamentul finanțe și contabilitate.Arhiva. BibliotecaActivitatea Ministerului Afacerilor Externe este strîns legată de funcțiile care îi sînt atribuite
prin legislația internă. Aceste funcții diferă de la țară la țară, însă esența lor rămîne neschimbată: promovarea politicii externe a statului.
Misiunile diplomatice sînt reprezentanțele permanente ale statelor înființate prin
consimțămînt mutual. Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice din 1961
630 a definit
noțiunile de misiune și de personal diplomatic și a determinat funcțiile misiunilor diplomatice.
Articolul 1 al Convenției menționate precizează că:a) prin expresia “șef de misiune” se înțelege persoana însărcinată de statul acreditant să
acționeze în această calitate;
b) prin expresia “membrii misiunii” se înțelege șeful misiunii și membrii personalului mi-
siunii;
c) prin expresia “membrii personalului misiunii” se înțelege membrii personalului diploma-
tic, ai personalului administrativ și tehnic și ai personalului de serviciu al misiunii;
d) prin expresia “membrii personalului diplomatic” se înțelege membrii personalului misiu-
nii care au calitatea de diplomați;
630 Textul Conventiei vezi: Alexandru Burian, Introducere în practica diplomatică și procedura internațională. (Ed. a
2-a, rev. și adăug.) – Chișinău., CEP USM, 2008. – 464 p.
DIP_3.indd 297 DIP_3.indd 297 10/13/2009 11:30:00 10/13/2009 11:30:00

Drept Internațional public 298
e) prin expresia “agent diplomatic” se înțelege șeful misiunii sau un membru al personalului
diplomatic al misiunii;
f) prin expresia “membrii personalului administrativ și tehnic” se înțelege membrii persona-
lului misiunii angajați în serviciul tehnico-administrativ al misiunii;
g) prin expresia “membrii personalului de serviciu” se înțelege membrii personalului misiu-
nii angajați în serviciul casnic al misiunii;
h) prin expresia “om de serviciu particular” se înțelege persoanele folosite în serviciul casnic
al unui membru al misiunii, care nu sunt angajați ai statului acreditant;
i) prin expresia “localuri ale misiunii” se înțelege clădirile sau părțile din clădiri și din terenul
aferent care, indiferent de proprietar, sunt folosite pentru realizarea scopurilor misiunii, inclusiv reședința șefului misiunii.
Structura misiunilor diplomatice diferă de la țară la țară și de la misiune la misiune.În articolul 3 al Convenției sunt determinate funcțiile misiunilor diplomatice, care constau în:a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele
admise de dreptul internațional;
c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din
statul acreditar și a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant;
e) a promova relații de prietenie și a dezvolta re lațiile economice, culturale și stiințifice între
statul acreditant și statul acreditar.
Șefii misiunilor diplomatice se împart în trei clase:a) clasa ambasadorilor sau nunților, care sînt acreditați pe lîngă șefii de stat;b) clasa trimișilor, miniștrilor sau internunțiilor, care sînt acreditați pe lîngă șefii de stat;c) clasa însărcinaților cu afaceri, care sînt acreditați pe lîngă ministerele afacerilor externe.
§ 5. Stabilirea rela țiilor diplomatice și înființarea misiunii diplomatice
Relațiile internaționale sînt raporturile dintre subiectele de drept internațional. Aceste rapor-
turi pot fi de diferită natură: statele încheie alianțe politice, economice și militare, stabilesc relații bila terale și multilaterale în diverse domenii, inst ituie organizații internaționale etc. Organizațiile
inter naționale, la rîndul său, în calitatea acestora de subiect de drept internațional, de asemenea în cheie acorduri cu alte subiecte de drept internațional, înființează reprezentanțe permanente etc.
În doctrina de drept internațional relațiile diplomatice sînt definite ca “dirijarea prin inter-
mediul organelor reprezentative și prin mijloace pașnice a relațiilor externe ale unui subiect de drept internațional cu oricare alt subiect de drept internațional” .
631
Importanta relațiilor diplomatice este unanim recunoscută în practica statelor și în doc-
trina dreptului internațional. Bineînțeles, lipsa de relații diplomatice nu constituie un obstacol în ce privește posibilitatea încheierii unui acord internațional între două state sau colaborarea bilaterală în diverse domenii, sau colaborarea în cadrul unei organizații internaționale. Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor prevede în art. 74 că “ruperea relațiilor diplomatice sau a relațiilor consulare ori lipsa unor asemenea relații între două sau mai multe state nu împiedică
631 Vezi: Michael Hardy, Modern Diplomatic Law, Manchester University Press, 1968, p. 1, citat de Prof. Dr. Ion M.
Anghel, op. cit., p. 22; Aurel Bonciog, op. cit., p. 39-40.
DIP_3.indd 298 DIP_3.indd 298 10/13/2009 11:30:01 10/13/2009 11:30:01

299 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
încheierea tratatelor între aceste state” . Totuși, relațiile între statele care se recunosc bilateral
doar de facto nu sunt de așa factură, ca să permită schimbul de reprezentanțe diplomatice, cum
se procedează în cazurile cînd relațiile dintre state poartă un caracter normal, bazîndu-se pe o recunoaștere reciprocă de jure .
Existența de relații diplomatice constituie o stare normală a raporturilor dintre două state.
Aceste relații presupun, de regulă, existența unei st ări de pace și reprezintă prin definiție, ins-
trumente de pace între statele respective.
632 Fiind legate de însăși existența subiectelor de drept
internațional, relațiile diplomatice au un caracter permanent, nu sunt stabilite pentru o oarecare perioadă și acționează nedifinit în timp.
Părți în relațiile diplomatice sînt statele ca subiect de drept internațional, Sfîntul Scaun,
organizațiile internaționale interguvernamentale și, cu anumite rezerve, mișcările de eliberare națională și guvernele în refugiu.
Atît dreptul internațional, cît și dreptul intern nu reglementează și nu precizează condițiile
care necesită să fie întrunite pentru stabilirea de relații diplomatice. Actele interne ale unor state prevăd doar în limita competențelor cărui organ este exercitarea prerogativei de a stabili relații diplomatice. Spre exemplu, Constituția Republicii Moldova
633 atribuie această prerogativă
Președintelui Republicii care, la propunerea Guvernului, “aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice” (art. 86).
Doctrina de drept internațional
634 determină, în baza experienței și practicii existente, că
stabilirea de relații diplomatice presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor trei condiții:
a) subiectele între care se stabilesc relațiile diplomatice să aibă personalitate juridică
internațională;
b) statele sau guvernele între care se stabilesc relațiile diplomatice să se fi recunoscut reciproc;c) să existe un acord (o înțelegere) în acest sens între cele două state. Personalitatea juridică internațională este o condiție indispensabilă în stabilirea de relații
diplomatice. “Stabilirea de relații diplomatice este atributul numai al unui subiect de drept internațional” .
635 Concomitent, este necesar de menționat că relațiile diplomatice în sensul pro-
priu și deplin al cuvîntului sînt specifice doar raporturilor dintre state. Relațiile dintre un stat și o organizație internațională sau dintre două organizații internaționale au un specific și unele particularități deosebite de relațiile diplomatice. S imilar este și cazul cu relațiile dintre un stat și
o mișcare de eliberare națională.
Recunoașterea reciprocă a statelor este acea condiție care, fiind îndeplinită, îi permite sta-
tului, ca subiect de drept internațional, să-și poată exercita dreptul de legație. În acest sens sta-bilirea relațiilor diplomatice este o acțiune posibilă doar în cazul dacă ea a fost precedată de recunoașterea de jure a statului sau guvernului respectiv. Anume procedura de recunoaștere
reciprocă de jure atribuie fiecărui stat în parte calitățile de personalitate juridică internațională.
În cazul cînd recunoașterea reciprocă este doar de facto , subiectele între care a avut loc o ase-
menea recunoaștere pot întreține doar relaț ii economice și comerciale, efectuînd un schimb de
reprezentanți care nu au statutul de agenți diplomatici.
Actul de recunoaștere al unui stat sau al unui guvern nu constituie prin el însuși și o stabilire
de relații diplomatice. Recunoașterea este un act politico-juridic intern și exprima voința politică
632 Vezi: Adolfo Maresca, Il diritto dei tratatti, Milano, 1971, p. 495, citat de Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 23.
633 Vezi: Constituția Republicii Moldova , Chișinău, 1994.
634 Vezi: Aurel Bonciog, op. cit., p. 41; Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit. p.24.
635 Vezi: Annuaire de la Commission du droit international , vol. I, 1957, p.12 (referire făcută de Prof. Dr. Ion M. An-
ghel, op. cit., p. 25).
DIP_3.indd 299 DIP_3.indd 299 10/13/2009 11:30:01 10/13/2009 11:30:01

Drept Internațional public 300
a statului care efectuează această acțiune și care este realizată sub formă de act juridic unilateral
(decret, hotărâre, ordonanță, etc.) transmis mai apoi statului recunoscut sub formă de declarație, comunicat, notă verbală, etc., pe când st abilirea de relații diplomatice este un act politico-juridic
internațional care se bazează pe consimțămîntul mutual al statelor, fiind realizat sub formă de act
juridic comun (acord, protocol, comunicat comun, etc.).
Recunoașterea, deci, este un act juridic unilateral , care nu poate duce ipso facto la stabilirea
relațiilor diplomatice.
636 Concomitent, în doctrină se afirmă că recunoașterea fiind un atribut
necesar procedurii de stabilire a relațiilor diplomatice, nu duce în mod automat și obligatoriu la stabilirea lor.
637 Stabilirea relațiilor diplomatice, în virtutea consimțămîntului mutual, este un act
juridic bilateral .
Totuși, vom menționa că sînt cazuri cînd prin însuși actul de recunoaștere se exprimă dorința
de a stabili relații diplomatice și chiar de a înființa misiuni diplomatice. Spre exemplu, în Comu-nicatul comun americano-chinez din 15 decembrie 1978 cu privire la recunoașterea Republicii Populare Chineze se indică, că “Statele Unit e ale Americei și Republica Populară Chineză au
căzut de acord să se recunoască una pe alta și să stabilească relații diplomatice începînd de la 1 ianuarie 1979” . În Comunicat se prevede că ambele state “vor face schimb de ambasadori și vor înființa ambasade de la 1 martie 1979” .
638
Înființarea unei misiuni diplomatice se poate face numai în baza unui acord special. Stabi-
lirea relațiilor diplomatice, după cum am văzut, este un act politico-juridic, care exprimă atitu-dinea unui stat față de altul, pe cînd înființarea misiunii diplomatice este un act de organizare a mijloacelor de exercitare a dialogului politic, economic etc. între două state.
Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice se bazează, de regulă, pe principiul
reciprocității , atît sub aspectul deschiderii reprezentanței permanente, convenite mutual, cît și sub
aspectul nivelului acesteia.
639 Consimțămîntul de înființare a unei misiuni diplomatice este de
obicei fixat printr-un act scris (tratat, acord, protocol, convenție, declarație, schimb de note etc.),
care conține următoarele elemente ale înțelegerii:
a) nivelul de reprezentare (ambasadă sau legație);b) sediul misiunii (care nu totdeauna coincide cu capitala statului);c) structura misiunii (care poate avea birouri, făcînd parte din misiune, deschise în alte
localități decît ceia în care este stabilită misiunea);
d) numărul personalului care urmează să fie acreditat (aceasta poate constitui un obiect
aparte de reglementare bilaterală).
Este necesar de menționat, că decizia de trimitere a unei misiuni diplomatice este luată de
autoritățile competente ale statului acreditant și în baza acestei decizii este semnat acordul bila-teral cu privire la înființarea misiunii diplomatice. În acest context se poate afirma, că înființarea misiunii diplomatice este posibilă cu utilizarea procedurii interne și externe.
Analizînd regulile trimiterii (înființării) unei misi uni diplomatice este necesar de studiat și
posibilitățile încetării activităț ii unei asemenea misiuni. Cauzele ca re pot duce la încetarea unei
misiuni sunt diverse, unele din ele fiind obiective, bazate pe motive de ordin economic, politic, etc., însă în cadrul existenței relațiilor diplomatice. Spre exemplu, Polonia, Cehia, România au închis mai multe reprezentanțe diplomatice de importanță secundară din cauza dificultăților fi-
636 Vezi: Dr. Felipe Tredinnic, op. cit., p. 43.
637 Vezi: Броунли Я., Международное право, с. 484-485; Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 27.
638 Vezi: Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 26.
639 Vezi: Prof. Univ. Dr. Marțian I. Niciu, op. cit., p. 139.
DIP_3.indd 300 DIP_3.indd 300 10/13/2009 11:30:02 10/13/2009 11:30:02

301 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
nanciare, păstrînd totodată relații diplomatice normale cu statele în care și-au încetat activitatea
misiunile sale.
Ruperea relațiilor diplomatice este cazul specific, cînd misiunea nu poate exista grație lipsei
de relații diplomatice. Cauzele ruperii relațiilor diplomatice pot fi diferite: apariția unor ostilități
între cele două state, dispariția unui subiect al relațiilor, etc.640
Ruperea relațiilor diplomatice poate avea loc și în caz de război. Unii autori consideră că
războiul întrerupe ipso facto relațiile diplomatice, reieșind din considerentele că relațiile dintre
state trebuie să fie întotdeauna pașnice.641 În realitate însă războiul nu duce automat la ruperea
relațiilor diplomatice. Sînt cunoscute cazurile cu conflictul chino-japonez din anii 1931-1932 și indo-pachistanez din 1965, cînd au fost menținute relațiile diplomatice dintre părțile beligerante. Concomitent, se cunosc cazuri cînd nu există conflict armat direct, și nu este declarată starea de război, însă relațiile diplomatice sînt întrerupte.
642
Un caz aparte poate fi socotit suspendarea misiunii diplomatice, situație ce nu coincide cu
suspendarea relațiilor diplomatice și care rar se întîlnește în practica diplomatică. Exemplu poate servi cazul ocupării de către Germania fascistă a teritoriilor unor state europene, care și-au mutat guvernele în alte țări.
643 Este necesar de menționat faptul, că suspendarea există numai în cazu-
rile în care recunoașterea guvernelor este formală , practică ce nu este acceptată de majoritatea
statelor, inclusiv de Republica Moldova. În acest context poate fi studiată practica Franței de recunoaștere automată a guvernelor indiferent de modalitatea de venire la putere (inclusiv prin acțiuni neconstituționale).
644 Sînt cunoscute doctrinele Estrada (Mexic, 1930), Tobar (Ecuador,
1907), Jefferson (SUA, 1801), Wilson (SUA, 1912), care sunt similare doctrinei franceze.645
§ 6. Personalul misiunilor diplomatice
Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice clasifică membrii misiunii
diplomatice în trei categorii:
a) șeful misiunii;b) membrii personalului misiunii.c) om de serviciu particular.Membrii personalului misiunii diplomatice la rîndul său sînt clasificați în trei categorii:a) membrii personalului diplomatic;b) membrii personalului administrativ și tehnic;c) membrii personalului de serviciu;
646
640 În 1960 Nigeria a rupt relațiile diplomatice cu Franța motivând această acțiune prin faptul că ultima a efectuat
experiențe nucleare în Sahara; țarile arabe au rupt relațiile diplomatice cu statele care au recunoscut Israelul; Republica Populară Chineză procedează în mod similar față de statele care recunosc Taiwanul.
641 Vezi: Aurel Bonciog, op. cit., p. 50.
642 Între 1939-1945 au fost 63 de cazuri de rupere a relațiilor diplomatice cu statele membre ale Axei, fără nici o
declarație de război.
643 Cazul Poloniei în 1939-1945, când guvernul acestei țări s-a aflat în refugiu la Londra.
644 În august 1991 Franța a recunoscut GKCP-ul de la Mosco va, venit la putere ilegal pentru 2 zile în rezultatului
“putciului” din 19-21 august.
645 Vezi: Dr. Felipe Tredinnic, op. cit., p. 46-47.
646 Vezi: Alexandru Burian, Introducere în practica diplomatică și procedura internațională .
DIP_3.indd 301 DIP_3.indd 301 10/13/2009 11:30:02 10/13/2009 11:30:02

Drept Internațional public 302
Concomitent Convenția mai face o clasificare: calitatea de agent diplomatic este aplicabilă sau
șefului misiunii sau unui membru al personalului diplomatic al misiunii ori, această calitate este aplicabilă și șefului misiunii și tuturor membrilor personalului diplomatic al misiunii.
La categoriile menționate mai sus ale membrilor misiunii este necesar de adăugat și categoria
membrilor de familie a membrilor misiunii , cărora statul acreditar le acordă un statut special.
Din aceste clasificări poate fi făcută o deducție de generalizare: misiunea diplomatică este
formată din:
a) șeful misiunii diplomatice; b) personalul diplomatic al misiunii; c) personalul nediplomatic al misiunii (care include personalul administrativ și tehnic și per-
sonalul de serviciu);
d) membrii familiei membrilor misiunii;e) personalul privat al misiunii (“om de serviciu particular” sau personalul care nu este anga-
jat al statului acreditant și este folosit în serviciul casnic al unui membru al misiunii).
Statul acreditar poate limita numărul personalului trimis, dacă părțile nu au convenit, în
prealabil, acest lucru încheind un acord spec ial care ar reglementa efectivul misiunii.
Numirea , sosirea și plecarea definitivă a membrilor unei misiuni, cu excepția șefului misiunii,
care urmează o procedură aparte, se face prin notificarea statului acreditant către statul acreditar.
§ 7. Privilegiile și imunitățile diplomatice
În literatura de specialitate se expune părerea că noțiunea de imunitate diplomatică înseamnă
tratamentul pe care, în baza dreptului internațional, statele sînt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate în aceste state
647 sau, prin această expresie este desemnat întregul
complex de garanții de care se bucură o misiune diplomatică și personalul acesteia din partea statului acreditar.
648
În Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 1961 se indică că “o convenție
internațională cu privire la relațiile, privileg iile și imunitățile diplomatice ar contribui la favori-
zarea relațiilor de prietenie dintre țări, oricare ar fi diversitatea regimurilor lor constituționale și sociale” și concomitent se precizează, că “scopul acestor privilegii și imunități este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcțiilor misiunilor diplomatice ca organe de reprezentare a statelor” .
Regimul juridic asigurat de dreptul diplomatic unei misiuni diplomatice și personalului aces-
teia este format din imunități , inviolabilități , privilegii , drepturi , facilități și libertăți:
I. Iimunitățile diplomatice sînt o excepție care se aduce princ ipiului general, potrivit căruia
orice persoană este supusă jurisdicției locale. Imunitățile pot fi absolute , funcționale sau relative ,
în funcție de termenul și caracterul activității beneficiarului. Conform Convenției de la Viena principalele imunități diplomatice sînt:
a) imunitatea de jurisdicție penală, civilă și administrativă (art. 31, p.1);
b) imunitatea de a depune mărturie (art. 31, p. 2).
647 Vezi: Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p.149-150; Prof. Univ. Dr. Marțian I. Niciu, op. cit., p. 144-146.
648 Vezi: Aurel Bonciog, op. cit., p. 91; Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op. cit., p.299; Prof. Dr. Grigore
Geamănu, op. cit., p. 435; Блищенко И.П., Дипломатическое право, Москва, 1990, с. 76.
DIP_3.indd 302 DIP_3.indd 302 10/13/2009 11:30:03 10/13/2009 11:30:03

303 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
II. Inviolabilitățile , denumite și imunități de constrîngere sau imunități de coerecițiune , constituie
cel mai vechi privilegiu diplomatic, esența cărora constă în faptul că statul acreditar nu poate exercita forța de constrîngere asupra sediului misiunii diplomatice, reședinței, corespondenței, valizei diplomatice, arhivelor și a personalului. Misiunea diplomatică și personalul ei se bucură de următoarele inviolabilități:
a) inviolabilitatea localurilor misiunii (art. 22);b) inviolabilitatea documentelor și arhivelor (art. 24);c) inviolabilitatea corespondenței oficiale și a valizei diplomatice (art. 27, p. 2 și 3);d) inviolabilitatea personală a agenților diplomatici, care este imunitatea de coerecițiune (art.
29, art. 31, p. 3).
III. Privilegiile diplomatice sînt înlesniri , sau avantaje juridice acordate de către statul acreditar
misiunii diplomatice sau personalului acesteia. Misiunea diplomatică se bucură de următoarele privilegii:
a) scutirea de impozite și taxe (art. 23);b) scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii (art. 36);c) scutirea de orice impozite și taxe pentru drepturile și taxele percepute de misiune privind
actele oficiale (art. 28).
Agenții diplomatici se bucură de următoarele privilegii:a) scutirea de impozite și taxe (art. 34);b) scutirea de prestații personale (art. 35);c) scutirea de plata asigurărilor sociale (art. 33);d) scutirea de taxe și control vamal (art. 36).IV . Drepturile sînt permisiuni juridice acordate de statul acreditar misiunilor diplomatice și
agenților diplomatici. Misiunilor diplomatice le sînt acordate următoarele drepturi speciale:
a) dreptul de a arbora drapelul statului acreditant pe localurile misiunii, la reședința șefului
de misiune și pe mijloacele de transport al acestuia (art. 20);
b) dreptul de a comunica liber în orice scopuri oficiale (art. 27, p. 1);c) dreptul de a folosi toate mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici și
mesajele în cod sau cifrate (art. 27, p. 1);
d) dreptul de a încredința valiza diplomatică comandantului unei aeronave comerciale (art.
27, p. 7).
V . Facilitățile sînt obligații generale ale statului acreditar acordate misiunii diplomatice în sco-
pul de a ușura desfășurarea activității acesteia. Misiunile diplomatice se bucură de următoarele
facilități:
a) înlesniri pentru procurarea de localuri (art. 21);b) facilitățile de sejur a agenților diplomatici (art. 10);c) exceptarea de prestații obligatorii (art. 35).VI. Libertățile sînt obligațiuni generale ale statului acreditar acordate misiunii diplomatice
în scopul de a nu împiedica desfășurarea activității acesteia. Statul acreditar acordă următoarele
libertăți misiunilor și agenților diplomatici:
a) libertatea de comunicare a misiunii diplomatice (art. 27);b) libertatea de deplasare și circulație a agenților diplomatici (art. 26).Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 1961 determină categoriile de
persoane care beneficiază de privilegiile și imunitățile diplomatice personale.
Agenții diplomatici , cu excepția celor care sînt cetățeni sau rezidenți ai statului acreditar, se
bucură de toate privilegiile și imunitățile sus-menționate.
DIP_3.indd 303 DIP_3.indd 303 10/13/2009 11:30:03 10/13/2009 11:30:03

Drept Internațional public 304
Membrii familiei agentului diplomatic se bucură, în princ ipiu, de aceleași privilegii și imunități,
dacă ei fac menaj în comun (“faire partie du menage”) și nu sînt cetățeni ai statului acreditar.
Membrii personalului administrativ și tehnic se bucură de inviolabilitatea persoanei și a locuinței,
de imunitatea de jurisdicție funcțională, sînt scutiți de obligația de a plăti asigurări sociale, impo-zite și taxe și se bucură de exceptarea de la prestații personale.
Membrii personalului de serviciu se bucură de imunitatea de jurisdicție funcțională, ei sînt
scutiți de impozite pe veniturile salariale și de plata asigurărilor sociale.
Oamenii de serviciu particular sînt scutiți de impozite și taxe pe veniturile salariale.
Cetățenii statului acreditar sau ai statelor terțe , numiți ca agenți diplomatici ai statului acreditant,
se bucură de anumite imunități și privilegii, însă în această privință practica nu este unitară și în fiecare caz aparte statul acreditar decide despre acordarea sau neacordarea imunităților și privi-legiilor reeșind din situații concrete. În general, cetățeanul statului acreditar, numit agent diplo-matic al statului acreditant, se va bucura numai de imunitatea funcțională, privind actele săvîrșite în exercitarea funcțiilor sale și numai în calitate de agent diplomatic. Pentru celelalte categorii ale personalului misiunilor diplomatice, faptul de avea cetățenia statului acreditar duce la excluderea oricărui fel de imunitate.
Este necesar de menționat, că în prezent sînt foarte rare cazurile cînd statul acreditant
numește ca agent diplomatic pe un cetățean al statului acreditar sau al unui stat terț. Motivele sînt diverse: prestigiul național, chestiunile legate de problema de încredere, responsabilitatea față de statul acreditant etc.
Curierii diplomatici nu au calitate de agenți diplomatici, însă în legătură cu faptul că ei sînt
purtătorii sau însoțitorii corespondenței diplomatice lor li se acordă un anumit tratament, care exclude orice tentativă de constrîngere din partea statului acreditar. Cu alte cuvinte, inviolabilita-tea de care se bucură agentul diplomatic se extinde și asupra curierului diplomatic.
649
Inviolabilitatea personală a curierului diplomatic este absolută în sensul că nu se limitează
nu mai la exercitarea funcțiilor sale, ci acoperă de asemenea și perioadele care există între două călă torii, incluzînd și perioada cînd curierul diplomatic nu se află efectiv în posesia valizei diplo-matice.
650
De aceleași garanții beneficiază și curierul diplomatic ad-hoc , însă doar pe timpul cît este
purtătorul valizei diplomatice.
Valiza diplomatică poate fi încredințată și comandantului unei aeronave comerciale, care
efectuiază rute aeriene autorizate și va ateriza într-un punct de intrare autorizat de statul acre-ditar. Comandantul aeronavei căruia i s-a încredințat valiza diplomatică însă nu este considerat curier diplomatic și nu beneficiază de nici un fel de protecție pe acest motiv. Conform Convenției de la Viena cu privire la relațiile diplomatice (art. 27, p.7) misiunea diplomatică poate trimite pe unul din membrii săi să ia în posesie în mod direct și liber valiza diplomatică din mînile coman-dantului aeronavei.
651
Conform dispozițiilor art. 39 din Convenția de la Viena (1961) cu privire la relațiile diploma-
tice, orice persoană care are drept la privilegii și imunități beneficiază de ele de la data pătrunderii pe teritoriul statului acreditar, iar dacă se află deja pe acest teritoriu, de la data notificării misiunii sale la M.A.E. al statului acreditar.
649 Vezi: Aurel Bonciog, op. cit., p. 116-126.
650 Vezi: Dr. Ion M. Anghel, op.cit., p.205.
651 Vezi: Alexandru Burian, Drept diplomatic și consular, p. 151.
DIP_3.indd 304 DIP_3.indd 304 10/13/2009 11:30:04 10/13/2009 11:30:04

305 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
O dificultate poate surveni în cazul în care agentul diplomatic locuia, înainte de numirea sa,
pe teritoriul statului acreditar.652
Imunitățile și privilegiile diplomatice iau sfîrșit la părăsirea teritoriului statului acreditar de
către beneficiar, sau la expirarea unui termen acordat în acest scop, situație care privește declara-rea ei ca persona non grata . Art. 39, p.2 din Convenția de la Viena (1961) prevede că cînd funcțiile
unei persoane care beneficiază de privilegii și imuni tăți iau sfîrșit, aceste privilegii și imunități
încetează în mod normal în momentul în care această persoană părăsește țara, sau la expirarea unui termen potrivit, care îi va fi acordat în acest scop, dar ele continuă pînă în acest moment, chiar în caz de conflict armat.
Imunitatea agentului diplomatic în ceia ce privește actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor
sale continuă fără limită. Aceasta înseamnă că imunitatea pentru acte săvîrșite în afara activității
oficiale încetează la data părăsirii statului de reședință, fiind posibil ca, un diplomat plecat de la
post, să fie chemat în judecată pentru fapte penale sau civile săvîrșite în afara serviciului, chiar dacă
a beneficiat de imunități cît a fost agent al unei misiuni diplomatice.
653
Potrivit art. 39, p.3 din Convenția de la Viena (1961) în caz de deces al agentului diploma-
tic, statul acreditar va continua să acorde membrilor familiei acestuia tratamentul diplomatic în limita rațională de timp. În special, familia agen tului diplomatic decedat este în drept să exporte
toate bunurile agentului care, fiind dobîndite în țară, nu sînt prohibite la export și pentru ele nu se vor percepe taxe.
§ 8. Azilul diplomatic
Noțiunea de azil în dreptul internațional înseamnă dreptul unui stat suveran de a acorda in-
trarea și stabilirea pe teritoriul său a unor persoane străine, urmărite în țara lor pentru activitate politică, religioasă, științifică etc.
654 Există două instituții distincte de azil: azilul teritorial și azilul
extra-teritorial sau azilul diplomatic . Acordarea azilului teritorial, precum și a celui diplomatic, are
la bază considerente de ordin umanitar.
Acordarea azilului teritorial unei persoane implică ipso facto refuzul extradării acesteia. De
menționat, că atît acordarea azilului cît și neextrad area sînt acte suverane ale statului, și nu drep-
turi ale persoanelor cărora li se acordă aceste imunități. Cazuri de acordare a dreptului de azil, în special din motive religioase, au fost cunoscute încă în antichitate: Egiptul, India, Grecia, Roma. O dezvoltare pozitivă această instituție a obținut-o după Marea Revoluție Franceză, care a legalizat în mod practic azilul politic. Instituția azilului poli tic a jucat un rol pozitiv în perioada interbelică
și mai ales în timpul celui de-al II-lea război mondial, cînd un număr enorm de persoane au fost supuse persecuțiilor din motive polit ice, confesionale, etnice, profesionale etc.
În 1967 Adunarea Generală a ONU a adoptat Declarația cu privire la azilul teritorial, în care
se menționa că azilul este un act pașnic cu caracter umanitar, care nu poate fi considerat ca un
652 Vezi: diferendul dintre România și Elveția în legătură cu cazul Vițianu (Annuarie de la Commission du droit
international, 1950, p. 146 și urm.), citat de Dr. Ion M. Anghel, op.cit., p. 207.
653 Vezi: Aurel Bonciog, Drept diplomatic , p. 127.
654 Vezi: Santiago Benadava, op.cit., p. 193-194; Dr. Felipe Teredinnick, op. cit., p. 213-222; Zarate L. C., El asilo
en el derecho internacional americano , Bogota, 1958; Prof. Univ. Dr. Marțian I. Niciu, op. cit., vol. I, p. 285; Prof.,
Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 184-186; Prof., Dr. Grigore Geamănu, op. cit., p. 273-274; R.G.Feltham, op. cit., p. 142-144; Блищенко И.П., Дипломатическое право , 2-е издание, исправленное и дополненное, Москва,
«Высшая школа», 1990, с. 71-75.
DIP_3.indd 305 DIP_3.indd 305 10/13/2009 11:30:04 10/13/2009 11:30:04

Drept Internațional public 306
act inamical de oricare alt Stat.655 Concomitent vom menționa, că o „înflorire” și o „dezvoltare
armonioasă” azilul politic a cunoscut-o pe parcur sul „războiului rece” , cînd ambele superputeri
utilizau această instituție în scopuri ideologice, adoptînd decizii privind acordarea azilului po-
litic anumitor persoane reeșind nu atît din considerente de ordin umanitar, cît din motive de concurență și de luptă politică.
Instituția de azil diplomatic a fost definită și reglementată în diverse convenții internaționale
multilaterale încheiate între statele Americii Latine: Tratatul de drept internațional penal , semnat la
Montevideo în 1889, Convenția de la Havana privind dreptul de azil din 1928, Convenția de la Montevi-
deo privind azilul politic din 1933, Tratatul de la Montevideo din 1939 și Convenția de la Caracas privind
azilul diplomatic din 1954. În temeiul prevederilor convențiilor și tratatelor menționate, misiunile
diplomatice ale statelor parți contractante pot acorda azil în sediile lor, persoanelor urmărite de către statul acreditar (statul de reședință a misiunii diplomatice).
Instituția azilului diplomatic este strîns legată de instituția inviolabilității localurilor misiunii
diplomatice, fiind considerată a decurge din aceasta. Totuși, în doctrină predomină părerea că dreptul la azilul diplomatic rezultă doar din considerente de ordin umanitar și nu are la bază nici extrateritorialitatea, nici inviolabilitatea.
Curtea Internațională de Justiție a interpretat instituția azilului diplomatic într-un mod res-
trictiv, indicînd că acordarea azilului implică o derogare de la suveranitatea statului dat fiind fap-tul că sustrage infractorul de la jurisdicția statului de reședință și constituie o intervenție în do-menii care țin exclusiv de competența acestui stat. O asemenea derogare nu poate fi recunoscută decît, dacă baza ei legală este stabilită în fiecare caz separat. Chiar și atunci cînd azilul este legitim
acordat (în baza unui acord interstatal bilateral sau multilateral) și în acest caz, el nu constituie o chestiune de drept, ci de acțiune umanitară.
656
În Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 1961 nu au fost specifica-
te norme privind instituția azilului diplomat ic. Concomitent, art. 41, alineatul 3, al Convenției
menționate nu exclude acordarea azilului în anumite cazuri. Unii autori chiar susțin că textul respectiv sugerează acest lucru.
657
Practica statelor latino-americane privind azilul diplomatic poate fi rezumată în baza preve-
derilor Convenției de la Caracas cu privire la azilul diplomatic (1954):
1. Orice stat are dreptul de a acorda azil și de a determina singur natura și motivele pentru
care persoana care cere azil este supusă persecuției.
2. În ce privește acordarea azilului, termenul de „legație” include nu numai sediul misiunii di-
plomatice permanente și reședința șefului misiunii, ci și orice alt local pus la dispoziția azilanților de către misiune cînd numărul lor depășește capacitatea normală a clădirii.
3. Azilul nu poate fi acordat decît în cazuri urge nte și pentru perioada de timp strict necesară
pentru azilant pentru a părăsi țara avînd acordate garanțiile guvernului local.
4. Cazurile urgente se înțeleg a fi acelea în care persoana este urmărită de persoane sau gru-
puri asupra cărora autoritățile au pierdut controlul, sau de autorități înseși, și se află în pericol de a-și pierde viața sau libertatea din cauza persecuțiilor politice neputînd, fără riscuri, să-și asigure securitatea în orice alt mod. Rămîne la latitudinea statului ce acorsă azilul să determine gradul de urgență al cazului.
655 Vezi: Santiago Benavada, op. cit., p. 192.
656 I.C.J.: Asylum Case , Reports 1950, p. 266-274; Dr. Felipe Tredinnick, op. cit., p. 221-222; Santiago Benavada,
op. cit., p. 193.
657 Vezi: Dr. Felipe Tredinnick, op. cit., p. 216.
DIP_3.indd 306 DIP_3.indd 306 10/13/2009 11:30:05 10/13/2009 11:30:05

307 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
5. Nu este legal să se acorde azil persoanelor care, la data la care l-au solicitat, se află puse sub
acuzație sau sînt judecate pentru infracțiuni de drept comun sau au fost condamnate de instanțele ordinare competente și nu și-au efectuat condamnarea; și nici dezertorilor din forțele armate te-restre, navale sau aeriene, cu excepția cazurilor cînd actele care au dus la solicitarea azilului sînt în mod evident de natură politică.
6. Imediat după acordarea azilului, faptul trebuie adus la cunoștința Ministerului Afacerilor
Externe al statului persoanei care a cerut azil, sau autorităților locale, dacă aceasta nu s-a întîm-plat în capitala statului.
7. Guvernul statului are dreptul de a cere ca azilantul să fie expediat în afara teritoriului său
național în cel mai scurt timp posibil; iar agentul diplomatic al țării care a acordat azilul are, de asemenea, dreptul de a cere ca azilantului să i se permită părăsirea teritoriului; iar, în ambele ca-zuri garanțiile necesare de liberă trecere și inviolabilitate vor trebui oferite.
8. Azilanții care se bucură de dreptul de liberă trecere nu se vor putea opri în nici un punct
de pe teritoriul statului în care se aflau cînd au solicitat azilul.
9. În timpul cît se bucură de azil, refugiaților nu li se va permite să întreprindă acte contrare
ordinii publice.
10. Dacă, ca urmare a ruperii relațiilor diplomatice, reprezentantul diplomatic care a acordat
azilul trebuie să părăsească statul în care se află, trebuie să i se permită să-l părăsească împreună cu azilanții, sau, dacă aceasta nu e posibil, îi poate preda misiunii diplomatice a unui stat terț.
11. Faptul că Guvernul local nu este recunoscut de statul ce acordă azil nu prejudiciază apli-
carea principiilor generale de mai sus; după cum nici aplicarea lor nu va putea fi considerată drept o recunoaștere a guvernului respectiv.
§ 9. Diploma ția ad-hoc
Diplomația prin misiunile temporare are o istorie îndelungată, dat fiind faptul că ea s-a folo-
sit încă pe parcursul primelor contacte între comunități sau state.
658 Conform doctrinei, misiunile
temporare se realizează prin intermediul diplomației ad-hoc și prin intermediul misiunilor speciale .
Termenul de diplomație ad-hoc a fost folosit pentru prima dată în anul 1960 de Comisia de
Drept Internațional a O.N.U. în cadrul disc uțiilor în Comisia a VI-a a Adunării Generale.659 Co-
misia a determinat trei categorii a diplomaților ad-hoc:
a) delegații la conferințele internaționale;b) trimișii itineranți (delegați guvernamentali însărcinați cu o misiune în mai multe țări);c) misiuni speciale (misiuni temporare, având un caracter reprezentativ de stat, trimisă de un
stat într-un alt stat cu consimțământul acestuia din urmă pentru a trata cu el chestiuni determi-nate sau pentru a îndeplini în acest stat o sarcină determinată).
Conform doctrinei de drept internațional,
660 în categoria diplomaților ad-hoc întră orice de-
legat care nu face parte dintr-o misiune diplomatică permanentă. Aceștia pot fi:
a) șefii de stat, șefii de guvern, miniștrii afacerilor externe și alți membri ai guvernelor care
se află în vizită oficială în străinătate;
658 Vezi: Aurel Bonciog, Drept diplomatic , p. 129-131.
659 Vezi: Alexandru Burian, Diplomația ad-hoc: noțiune, surse, categorii // „Revista Națională de Drept” , 2002, nr. 4,
pag. 25-27.
660 Vezi: Prof., Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 211-215.
DIP_3.indd 307 DIP_3.indd 307 10/13/2009 11:30:06 10/13/2009 11:30:06

Drept Internațional public 308
b) ambasadorul sau trimisul itinerant;
c) diplomații ad-hoc care îndeplinesc o funcție în calitate de delegați sau membri ai unei
misiuni speciale în ocaziile ceremoniale;
d) diplomatul ad-hoc ca mesager;e) emisarii secreți;f) observatorii confidențiali;g) observatorii și delegații la conferințe și alte reuniuni internaționale;i) agenții executivi și agenții politici;k) suita șefului de stat.Cazurile diplomației ad-hoc sunt studiate în mod esențial în doctrină, datorită faptului că
în acest domeniu nu s-au format pînă în prezent reguli cutumiare bine conturate. și că nu există pînă acum nici cadrul juridic care ar reglementa această activitate, cu excepția doar a misiunilor speciale, care sînt o parte a diplomației ad-hoc.
Diplomația ad-hoc sub forma delegațiilor care participă la congrese și conferințe internaționale
constituie cea mai frecventă modalitate de realizare a acestui tip de diplomație. Există diverse mo-dele de exercitare a acestei forme, începînd cu fapt ul că în fruntea unei asemenea delegații poate fi
chiar șeful statului și terminînd cu aceia, că delegația poate fi compusă din reprezentanții statului trimițător care deja se află acreditați în statul primitor în calitate de diplomați permanenți.
Diplomația sub forma delegațiilor care participă la ceremonii și alte acțiuni protocolare a
constituit multă vreme cea mai frecventă modalitate de exercitare a diplomației ad-hoc și continuă să fie practicată și astăzi de multe state. Acest gen de diplomație cîte odată mai poartă denumirea de misiuni de curtoazie datorită faptului că în majoritatea cazurilor este vorba de participarea la
ceremonii extraordinare (încoronare, căsătorie, funeralii ale monarhilor sau moștenitorilor lor).
Ambasadorul itinerant («at large») este o categorie specială de funcționari de înalt rang, care
sînt desemnați pentru îndeplinirea permanentă a unor misiuni diplomatice ad-hoc. În S.U.A. acești diplomați au titlul de «ambassador at large», în Republica Moldova, Rusia și alte state – «ambasador cu misiuni speciale». În timpul îndeplinirii însărcinărilor pe teritoriul altor state ambasadorilor itineranți li se acordă același tratament ca și celorlalți ambasadori.
Diplomatul ad-hoc ca mesager este persoana însărcinată de șeful statului sau de guvernul său în
misiune specială pentru a purta, prezenta sau comunica un mesaj unui înalt funcționar din țara în care se duce. Acești diplomați se bucură de o considerație politică specială si, de obicei, ocupa un post important în ierarhia politico-administrativă a țării sale. Din această categorie fac parte reprezentanții personali ai șefilor de stat , instituție ce se aprobă în ultimul timp tot mai frecvent.
Emisarul secret este persoana însărcinată de statul pe care-l reprezintă de a se pune în contact
cu altă persoană a unui alt stat în scopul efectuării unor sondaje, transmiterii anumitei informații, studierii posibilităților de inițiere a negocierilor oficiale. Emisarii secreți sunt folosiți în cazurile în care guvernele nu doresc să divulge faptul că se întrețin asemenea raporturi între state. Aceasta este cea mai veche formă de diplomație ad-hoc.
Observatorii ca diplomați ad-hoc sunt persoanele care asistă la conferințe și întruniri inter-
naționale la care statele lor sunt invitate, dar care nu participă la discuții și la luarea deciziilor.
Observatorii confidențiali sînt persoane care locuiesc pe teritoriul unui stat și sînt însărcinate cu
misiunea secretă de a trimite, cu autorizația acestui stat, informații guvernelor lor. Misiunea aces-tor observatori este considerată ca temporară, cîtă vreme ei nu fac parte din misiunea diplomatică regulată, iar prezența lor este confidențială, adică nu se face publică.
Momentul important pentru categoria observatorilor confidențiali este faptul că statul de
reședință recunoaște statutul lor de diplomați ad-hoc și a consimțit (de obicei prin consimțire
DIP_3.indd 308 DIP_3.indd 308 10/13/2009 11:30:06 10/13/2009 11:30:06

309 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
tacită) să-i accepte, acordîndu-le pe teritoriul său posibilitatea de a executa o anumită acțiune, in-
diferent de specificul sarcinii concrete pe care o îndeplinesc (emisari secreți, negociatori secreți, observatori confidențiali, agenți secreți). Stat ul de reședință le asigură privilegiile și imunitățile
care le sînt necesare pentru a-și îndeplini sarcinile care intră în competența lor.
Agenții politici sînt persoane care nu au caracter diplomatic, în virtutea circumstanțelor exis-
tente între statul al cărui reprezentant el este și statul primitor (nerecunoașterea de jure a statu-
lui trimițător sau a guvernului acestui stat), însă îndeplinesc o misiune politică temporară sau
permanentă pe lîngă alt stat sau guvern. Agenții politici sînt folosiți pe larg de către statele a căror suveranitate nu este recunoscută (quazi-state), de către guvernele de fapt , de către insurgenții
recunoscuți ca parte beligerantă într-un război civil.
Agenții particulari ai șefilor de stat sînt persoane care îndeplinesc o însărcinare particulară din
numele șefului statului sau în scopul de a negocia și stabili raporturi cu statul primitor în diverse domenii concrete. În S.U.A. există instituția de trimiși personali ai președintelui S.U.A ., care sînt egali
diplomaților ad-hoc.
Suita șefului de stat este o categorie calificată de unii autori ca o misiune specială, membrilor
căreia este necesar de recunoscut calitatea de diplomat ad-hoc.
661 În această categorie sînt incluși
consilierii șefului de stat, membrii serviciului de securitate personală, echipajele mijloacelor de transport, etc. După părerea noastră, această afir mație este discutabilă reieșind din faptul că ca-
tegoria menționată, cu excepția consilierilor șefului statului, este categoria personalului tehnico-administrativ, care nici în diplomația tradițională nu se bucură de privilegii și imunități diplo-
matice.
Un caz aparte de diplomație ad-hoc pot fi socotite birourile (reprezentanțele) comerciale ale
unor state, care tind să obțină statutul de birou sau reprezentanță permanentă. Este vorba de o instituție existentă doar în statele unde era monopo lizat comerțul exterior și care este distinctă
de instituția atașatului comercial, existentă în majoritatea misiunilor diplomatice permanente. În absența vreunui tratat internațional, jurisprudența a refuzat să acorde imunități reprezentanțelor comerciale.
Misiunile speciale au constituit, de fapt, prima formă de relații diplomatice, precedînd cu
mult practica schimbului de misiuni și trimiși permanenți.
662
În art. 1 din Convenția privind misiunile speciale (1969), misiunea specială este definită ca
fiind o „misiune temporară, avînd un caracter reprezentativ de stat, trimisă de un stat într-un alt stat cu consimțămîntul acestuia din urmă pentru a trata cu el chestiuni determinate sau pentru a îndeplini în acest stat o sarcină determinată” .
Condițiile de trimitere a unei misiuni speciale sînt limitate de consimțămîntul statului primi-
tor. Modul în care statul primitor acceptă trimiterea unei misiuni speciale este mai puțin formal decît în cazurile acceptării unei misiuni permanente. În mod curent, ambasada statului trimițător trimite o notă verbală la ministerul afacerilor externe a statului primitor în care motivează ne-cesitatea trimiterii unei misiuni speciale și indică tematica tratativelor ce urmează să ia loc, iar ministerul respectiv răspunde ambasadei cu o notă verbală similară în care exprimă acceptul de a primi misiunea specială solicitată. Concomitent, acceptul poate fi obținut nu numaidecît printr-o notă verbală sau o scrisoare de răspuns, ci și prin intermediul unei discuții cu un reprezentant al statului gazdă, împuternicit să anunțe consimțămîntul.
661 Vezi: Prof., Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 214.
662 Vezi: M. Malița, Diplomația. Școli și instituții, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, p. 293-294, citat
de Prof. Dr. Ion M. Anghel, op.cit., p. 215.
DIP_3.indd 309 DIP_3.indd 309 10/13/2009 11:30:07 10/13/2009 11:30:07

Drept Internațional public 310
Determinarea sarcinilor și funcțiilor misiunii speciale este un moment important în vederea
obținerii consimțămîntului din partea statului primitor. Din moment ce sarcina pe care o are misiunea nu este agreată de statul gazdă, această misiune nu poate fi realizată. Concomitent, funcțiile unei misiuni speciale sînt determinate prin consimțămîntul mutual al statului trimițător și al statului primitor.
Acceptarea misiunii speciale nu presupune și faptul că a fi fost dat consimțămîntul pentru o
persoană determinată, care va îndeplini misiunea. Acordul trebuie să fie primit mai întîi asupra primirii însăși a unei misiuni speciale și apoi asupra persoanelor care o compun. Pentru accep-tarea componenței misiunii nu este necesară o cerere de agrement propriu-zisă, fiind suficientă notificarea numelui și prezentarea unui curriculum vitae a membrilor misiunii. Statul primitor este liber să refuze sau să accepte numirea într-un termen cît mai scurt.
Art. 10 din Convenția cu privire la misiunile speciale (1969) prevede, că reprezentanții sta-
tului trimițător în misiunea specială și membrii personalului diplomatic al acesteia vor avea, în principiu, cetățenia statului respectiv. Cetăț enii statului primitor nu pot face parte din misiunea
specială, decît cu consimțămîntul acestui stat, pe care-l poate retrage în orice moment.
În cazul misiunilor speciale operează același princ ipiu ca și în cazul misiunilor permanente,
conform căruia persoana trimisă trebuie să fie persona grata pentru statul primitor. Problema
declarării persona non grata a unui membru al misiunii speciale este reglementată în Convenția
privind misiunile speciale (art. 12) în aceiași termeni ca și în Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice (1961). Concomitent, este necesar de menționat faptul, că s-a încetățenit practica conform căreia procedura pentru persona non grata să nu se aplice șefului de stat sau de
guvern sau ministrului afacerilor externe în cazul în care ei participă sau conduc misiuni speciale de nivel înalt.
Convenția privind misiunile speciale din 1969 (art. 9) stabilește, că misiunea specială este
alcătuită din unul sau mai mulți reprezentanți ai statului trimițător, dintre care acesta poate desemna un șef. Misiunea poate cuprinde, în plus, personal diplomatic, personal administra-tiv și tehnic, precum și personal de srviciu. Referitor la efectiv, există o cutumă, potrivit căreia componența misiunii speciale trebuie să fie alcătuită dintr-un număr limitat de persoane, în funcție și de obiectul misiunii.
În Convenția privind misiunile speciale din 1969 (art. 17) se prevede că misiunea specială își
are sediul în localitatea ce va fi fost convenită prin acordul comun între statele interesate, iar în lipsa unui asemenea acord misiunea specială își are sediul în localitatea unde se găsește ministe-
rul afacerilor externe al statului primitor.
Inviolabilitatea arhivelor și documentelor misiunilor speciale este reglementată de Convenția
privind misiunile speciale din 1969 (art. 26) la fel ca și în Convenția de la Viena (1961) cu privire la relațiile diplomatice (art. 24).
În art. 29 din Convenția privind misiunile speciale din 1969 se stabilește că „persoana
reprezentanților statului trimițător în misiunea specială, precum și cea a membrilor personalu-lui diplomatic al acesteia este inviolabilă. Ei nu pot fi supuși nici unei forme de arestare sau de detențieț Statul primitor îi tratează cu respectul care le este datorat și ia orice măsuri apropriate pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertății și demnității lor” .
Potruvit art. 30 din Convenția privind misiunile speciale din 1969 locuința personală a
reprezentanților statului trimițător în misiune specială și a membrilor personalului diplomatic al acesteia se bucură de aceiași inviolabilitate și de aceiași protecție ca și localurile misiunii spe-ciale. Documentele lor, corespondența și, sub rezerva p. 4 din art. 31, bunurile lor se bucură, de asemenea, de inviolabilitate.
DIP_3.indd 310 DIP_3.indd 310 10/13/2009 11:30:07 10/13/2009 11:30:07

311 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
Membrii personalului administrativ și tehnic și cei ai personalului de serviciu al unei misiuni
speciale beneficiază de același statut de care beneficiază categoriile corespondente de personal al misiunii diplomatice permanente în conformitate cu prevederile Convenției de la Viena (1961) cu privire la relațiile diplomatice.
Diferența dintre diplomația ad-hoc și misiunile speciale constă în regimul juridic diferit al aces-
tora. Aurel Bonciog își exprimă părerea că diplomația ad-hoc se deosebește de misiunile diplo-matice prin:
a) Pe cînd, potrivit art. 3 al Convenției privind misiunile speciale, funcțiile unei misiuni spe-
ciale trebuie să fie determinate prin consimțămînt mutual între statul zrimițător și statul primitor, diplomația ad-hoc nu se realizează pe această cale. Astfel, consimțămîntul prealabil al statului pri-mitor nu este necesar în cazul diplomației ad-hoc, cum ar fi trimiterea de delegații care participă la ceremonii și la unele acțiuni protocolare, fiind suficient consimțămîntul tacit al statului primi-tor. În mod similar, emisarii secreți, negociator ii secreți, observatorii confidențiali sînt acceptați
tacit de către statul de reședință.
b) O altă deosebire este că, pe cînd misiunile speciale au un caracter reprezentativ de stat, ele acționînd în numele acestuia, diplomatul ad-hoc poate fi și
un agent particular al șefului de stat, cum sînt emisarii președintelui SUA sau un observator la o conferință la care statul trimițător a fost invitat dar, din diferite motive, nu dorește să participe la negocieri. Suita șefului de stat poate fi considerată ca o diplomație ad-hoc.
Aceste două caracteristici au făcut ca diplomației ad-hoc să nu i se recunoască, de mulți
autori, statutul egal cu al diplomației permanente.
663
§ 10. Diploma ția prin organiza ții interna ționale (diploma ția multilateral ă)
Organizațiile internaționale sînt instrumentele noii diplomații multilaterale, care s-a confir-
mat după cel de-al II-lea Război mondial. Bazîndu-se pe un rejim juridic complex, ele aplică prin-cipiul de solidaritate și cooperare între subiectele dreptului internațional, infl uiențînd în mod
specific politica mondială.
Raporturile dintre structurile interne ale organizațiilor internaționale sînt reglementate de
normele de drept internațional, iar raporturile acestor organizații cu statele membre sau cu alte organizații sînt reglementate de normele dreptului diplomatic. Este necesar de menționat, că nor-mele dreptului cutumiar nu reglementează instituția organizațiilor internaționale grație faptului că această instituție s-a format doar în a doua jumătate a secolului XX, coincidînd cu procesul de codificare a normelor de drept internațional și drept diplomatic.
664
Organizația internațională a fost definită ca entitate juridică creată de state sau de organizații
internaționale într-un scop anumit și care posedă o voință autonomă ce se exprimă prin inter-mediul organelor proprii și permanente.
665 Prof. Dr. Ion M. Anghel rezumă că „prin acordul
lor, statele convin asupra formei de colaborare, in clusiv asupra mecanismului creat în acest scop
– organizația internațională, stabilind dacă această entitate – asociație de state – să fie prevăzută
cu personalitate juridică și ce anume competențe să-i revină; se convine crearea unui nou subiect
663 Vezi: Aurel Bonciog, op. cit., p. 130-131.
664 Vezi: Alexandru Burian, Diplomația prin organizații internaționale // „Revista de Filosofie și Drept” , 2001, nr. 3,
pag. 20-24; Prof., Dr. Ion M. Anghel, op.cit., p. 248-292; Aurel Bonciog, Drept diplomatic , p. 133-139.
665 Vezi: Prof., Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 252.
DIP_3.indd 311 DIP_3.indd 311 10/13/2009 11:30:08 10/13/2009 11:30:08

Drept Internațional public 312
de drept internațional avînd capacitatea juridică menită să asigure realizarea scopurilor pentru
care a fost înființată” .666
Organizațiile internaționale sînt foarte variate și în mod arbitrar ar putea fi divizate în:a) organizații cu caracter universal sau regional;b) organizații cu profil general sau specializate;c) organizații permanente sau temporare;d) organizații interguvernamentale sau supranaționale;e) organizații confederale etc.Organizațiile internaționale au o personalitate juridică internațională funcțională , ceea ce
înseamnă că drepturile și obligațiile acestora nu sînt stabilite a priori , ci numai în legătură cu sar-
cinile ce urmează a le îndeplini.
667 Reeșind din personalitatea juridică internațională funcțională
a organizațiilor internaționale, dreptul lor de legație este un drept limitat, ceea ce înseamnă că
organizațiile internaționale pot trimite misiuni externe, numai în scopul îndeplinirii sarcinilor ce le revin, numai la anumite subiecte de drept internațional și numai în cazul dacă aceste subiecte de drept internațional le recunosc calitatea de avea personalitate juridică internațională.
Dreptul de legație al organizațiilor internaționale poate fi activ și pasiv. Dreptul activ de
legație se realizează prin trimiterea misiunilor externe în anumite state, de regulă care nu sînt membre ale organizației respective. Dreptul pasiv de legație al organizațiilor internaționale este corelat cu dreptul activ de legație al statelor de a trimite misiuni permanente , reprezentanțe , delegații
și misiuni de observare .
Creșterea numărului de state, multitudinea problemelor de ordin economic, politic, tehnic și
militar, existente intre aceste state și în genera l în in lume, dezvoltarea mijloacelor de comunicație
și multe alte schimbări radicale ce sau produs pe parcursul ultimului secol au dus în mod inevita-bil la modificarea structurala a comunității mondiale și la schimbarea configurației diplomației.
Organizațiile internaționale sînt rezultatul cola borării multilaterale ale statelor în diverse
domenii.
668 Apariția acestor instituții a dus la apariția unor noi forme și metode de activitate
diplomatică, definită în doctrina de drept internațional ca diplomația multilaterală. Concomitent este necesar de menționat, că normele de drept care guvernează acest domeniu al diplomației sunt neuniforme și lipsite de rigoarea necesară, ansamblul normelor de drept diplomatic care reglementează noua diplomație fiind încă vag și confuz.
669
Locul organizațiilor internaționale în dreptul diplomatic este calificat în mod diferit în lite-
ratura de specialitate. Autorul român Ion Anghel clasifică diplomația care se desfășoară în cadrul organizațiilor internaționale sub patru unghiuri de vedere:
a) sub raportul poziției statelor fata de organizația internațională respectivă. Acest raport se reflectă
prin politica statelor față de o organizație internațională, exercitată prin două mijloace: trimiterea de reprezentanți la reuniunilor organelor acestei organizații și crearea de misiuni permanente acreditate pe lîngă organizația respectivă;
666 Prof., Dr. Ion M. Anghel, op.cit., p. 253.
667 Curtea Internațională de Justiție a avizat în anul 1949 în acest sens, citat după: Aurel Bonciog, Drept diplomatic ,
p. 134.
668 Vezi: Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op. cit., p. 254-289; Dr. Ion Diaconu, Curs de Drept internațional public,
Ediția a II-a revăzută și adăugită, Casa de Editură și Presă “Șansa” SRL, București, 1995, p. 227-248; Aurel Bonciog, Drept diplomatic, p. 133-139; Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 248-268; Dr. Felipe Tredinnic,
op. cit., p. 85-93; Victoria Arhiliuc, Diplomația preventivă și securitatea colectivă a statelor, Tipografia “Reclama” ,
Chișinău, 1999.
669 Vezi: Prof., Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 250.
DIP_3.indd 312 DIP_3.indd 312 10/13/2009 11:30:09 10/13/2009 11:30:09

313 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
b) sub raportul diplomației unui stat față de alte state în cadrul organizațiilor internaționale respective.
Acest raport se reflectă prin posibilitatea statelor de a folosi organizațiile internaționale, mai ales cele cu caracter politic (ca Organizația Națiunilor Unite), drept o tribună importantă pentru sine. Concomitent, organizațiile internaționale oferă posibilități de a efectua contacte bilaterale cu alți membri ai organizației respective;
c) sub raportul diplomației organizațiilor internaționale față de statele membre sau statele terțe . Acest
raport se reflectă prin trimiterea de către organizația internațională a unor misiuni diplomatice (temporare sau permanente) într-un stat și, pe de altă parte, prin deciziile pe care organizația internațională le ia, care sînt obligatorii doar pentru statele care le acceptă;
d) sub raportul diplomației organizațiilor internaț ionale față de alte organizații internaționale . Acest
raport se reflectă prin faptul că organizațiile internaționale urmăresc idealuri comune pentru sta tele care sunt membri ai organizației respective. Cu toate acestea, sînt cazuri când de unele și aceleași probleme se preocupă diferite organizații internaționale (spre exemplu, Asociația Euro-peană a Liberului Schimb /AELS/ și Acordul General asupra Tarifelor și Comerțului /GATT/), ce poate provoca rivalitate și conflict de competență. Cazul sensibil în aceasta situație îl constituie faptul că un stat poate fi membru al ambelor organizații internaționale care rivalizează între ele și rezultatele activității în aceste organizații pot fi diferite prin consecințele deciziilor adoptate.
670
Organizațiile internaționale interguvernamentale au capacitate juridică civilă, ce le califică
ca subiecte de drept internațional dotate cu calități de personalitate juridică internațională. Co-misia de Drept internațional a O.N.U. a afirmat calitatea de subiect de drept internațional al organizațiilor internaționale. Totuși, datorită faptului că doctrina de drept internațional privește această problemă în mod divers, organizațiile internaționale fixează acest moment sau în ac-tul constitutiv sau în alte acorduri și convenții. Spre exemplu, noțiunea de personalitate juridică internațională a Organizației Națiunilor Unite este fixată în art. I din Convenția cu privire la privilegiile și imunitățile O.N.U.
671
Este necesar de precizat ca nu orice organizație internațională are calitatea de subiect de
drept internațional. Cu alte cuvinte, simpla apariție a unei organizații internaționale nu înseamnă în mod obligatoriu apariția unui nou subiect de drept internațional.
Participarea la activitatea organizațiilor internaționale are loc prin reprezentanții statelor pe
lîngă o organizație internațională și prin funcționarii organizațiilor internaționale. Reprezentanții statelor pe lîngă organizațiile internaționale pot fi, la rîndul lor, divizați in: a) reprezentanțe (mi-siuni) permanente ale statelor membre și b) delegații (reprezentanți) ai statelor membre.
Instituția reprezentanței (misiunii) permanente pe lîngă organizațiile internaționale a apărut
odată cu apariția însăși a organizațiilor internaționale și s-a materializat după primul război mon-dial în cadrul Ligii Națiunilor și în cadrul unor organizații internaționale universale cu caracter
specializat (O.I.M.). Prima țară care a deschis în 1920 o reprezentanță permanentă pe lîngă Liga Națiunilor a fost Polonia. Acest exemplu a fost urmat și de alte state și către 1922 existau deja 25 de misiuni permanente, iar către 1930 mai mult de 40.
Reprezentanța (misiunea) permanentă este un organ de relații externe al unui stat, menită
să-l reprezinte la o organizație internaționa lă si, în linii generale, este similară misiunii diploma-
tice permanente care reprezintă statul acreditant în statul acreditar.
Codificarea normelor de drept care reglementează reprezentarea statelor în relațiile lor cu
organizațiile internaționale a avut loc la Conferința de la Viena din 1975.
670 Vezi: Prof., Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 250-251.
671 Vezi: Действующее международное право , в трех томах, Т. 1, Москва, 1996.
DIP_3.indd 313 DIP_3.indd 313 10/13/2009 11:30:09 10/13/2009 11:30:09

Drept Internațional public 314
Proiectul care a fost examinat la Conferință a fost rezultatul unei activități imense în ca-
drul Comisiei de Drept internațional a O.N.U. Sarcina Conferinței a fost nu numai de a codi-fica normele existente, ci și de a stabili caracterul complementar al noii reglementari. Manda-tul Conferinței era să elaboreze reguli menite să guverneze relațiile dintre state și organizațiile
internaționale și să determine statutul reprezentanțelor statelor la organizațiile internaționale.
Prevederile Convenției au fost criticate de re prezentanții multor state și de specialiști în do-
meniul dreptului internațional. Esența criticilor a constat în faptul, că unele delegații au examinat problemele numai din punctul de vedere al statului trimițător, neluînd în considerație interesele statului gazdă a organizației internaționale respective. O altă direcție a criticii a fost faptul, că la Conferința s-a folosit princ ipiul majorității pentru a adopta un document neechilibrat, care
creează un regim de imunități și privilegii mult ma i mare decât sînt gata să-l acorde statele de
sediu.
Ca rezultat, Convenția de la Viena cu privire la reprezentarea statelor în relațiile lor cu
organizațiile internaționale cu caracter universal din 14 martie 1975 nu a intrat în vigoare până în prezent, ne fiind ratificată de numărul necesar de state (35).
Funcțiile unei misiuni permanente pe lângă organizațiile internaționale
672 sânt, în mare
măsură, asemănătoare cu funcțiile unei misiuni diplomatice permanente.
Funcțiile principale a reprezentanței (misiunii) permanente sunt:
a) de a asigura legătura între statul său și organizația internațională respectivă;b) de a reprezenta statul trimițător;c) de a negocia cu organizația internațională;d) de a observa și a informa statul său despre ceea ce se întîmplă în cadrul organizației
internaționale;
e) de a pune la dispoziția organizației internaționale informații despre anumite evenimente
care se desfășoară în statul trimițător.
Funcțiile specifice ale reprezentanțelor (misiunilor) permanente sunt:
a) de a asigura participarea statului său la viața juridică și politică a organizației internaționale
respective;
b) de a contribui la realizarea scopurilor pentru care organizația internațională respectivă a
fost creată.
Funcțiile tipice ale reprezentanțelor (misiunilor) permanente sunt:
a) de a informa organizația internațională despre nevoile de ajutor pe care le are statul său;b) de a promova cooperarea internațională respectivă.Înființarea reprezentanței (misiunii) permanente pe lîngă organizația internațională poate fi
efectuată numai în cazul dacă regulile organizației o permit.
Statul membru nu are nevoie de permisiune de la organizație pentru a înființa o reprezentanță
(misiune) permanentă pe lîngă ea și nu trebuie să obțină agrementul acesteia privind persoana pe
care o desemnează pentru a-l reprezenta.
Statul de sediu al organizației nu se poate opune înființării unei reprezentanțe (misiuni) per-
manente al unui stat membru al organizației care se află pe teritoriul său. Organizația inter na țio na-lă este obligată să notifice statului de sediu înființarea unei misiuni permanente al unui stat mem-bru, dar statul de sediu ia cunoștință fără a putea ridica obiecții în ce privește înființarea misiunii.
Structura reprezentanței (misiunii) permanente pe lîngă organizațiile internaționale diferă de
structura misiunii diplomatice permanente.
672 Vezi: Prof., Dr. Ion M. Anghel, op.cit., p. 282-286; Aurel Bonciog, Drept diplomatic, p. 137-139.
DIP_3.indd 314 DIP_3.indd 314 10/13/2009 11:30:10 10/13/2009 11:30:10

315 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
În primul rînd, nu există o categorie a reprezentanțelor (misiunilor) permanente după rang.
Oricare ar fi rangul șefului reprezentanței (ambasador sau ministru) misiunile au același statut și nu există între ele o ordine de precădere din acest punct de vedere.
În al doilea rînd, structura și mărimea efectivului unei reprezentanțe (misiuni) permanente
depinde de importanța pe care o acordă statul său organizației internaționale respective.
În ce privește structura personalului reprezentanței (misiunii) permanente, practica arată că
sînt două categorii de personal: personal cu caracter diplomatic și personal cu caracter administra-
tiv-tehnic .
Titlurile acordate personalului diplomatic al reprezentanței (cu excepția șefilor de repre-
zentanțe) nu diferă de titlurile acordate tradițional agenților diplomatici: consilier, secretar, atașat. Șefilor de reprezentanțe (misiuni) li se acordă titlul de “reprezentant permanent” sau “reprezen-tant permanent adjunct” , indiferent de rangul pe care îl posedă (ambasador sau ministru). În caz de absență temporară șeful reprezentanței este înlocuit de persoana cu cel mai înalt grad după șeful misiunii, căruia i se acordă titlul de “însărcinat cu afaceri” ( charge d’affaires ad interim ).
Numirea membrilor și a personalului reprezentanței (misiunii) permanente este, de regulă,
un act intern al statului trimițător și nu necesită obținerea agrementuilui organizației sau statului de sediu.
673 Cu alte cuvinte, organizația nu are drept de control în numirea unui reprezentant
permanent.
Deși nu are dreptul de a cere agrementul, statul de sediu are totuși posibilități de a obiecta la
numirea unui reprezentant pe care nu-l agreează. În cazul când statul trimițător nu ține seama de obiecție, statul de sediu poate să-l expulzeze pe reprezentantul respectiv.
Doar șefii de stat, șefii de guvern și miniștrii de externe, în conformitate cu practica stabilită,
nu au nevoie să facă dovadă împuternicirii de a reprezenta statele. Un reprezentant acreditat pe lângă o organizație internațională sau un trimis la o reuniune a unei organizații internaționale trebuie să prezinte un document ( scrisoare de acreditare sau depline puteri ) prin care să ateste că
este abilitat să-și reprezinte țara. Procedura legitimării este necesară și pentru alți membri ai reprezentanței (misiunii) permanente care îndeplinesc funcții diplomatice. Aceste legitimări se fac prin notificare.
Șeful reprezentanței (misiunii) permanente trebuie să aibă scrisori de acreditare care sînt
adresate organului executiv al organizației internaționale (Secretarului General sau Directorului General). Scrisorile de acreditare sînt semnate, conform legislației interne al fiecărui stat, de către șeful statului sau guvernului.
Relațiile unei organizații internaționale sînt stabilite și menținute cu statele membre și se
desfășoară în țara în care se află sediul ei. De obicei o organizație internațională este reprezentată prin Secretariat, adică prin funcționarii săi care primesc o împuternicire în acest scop.
Secretariatul unei organizații internaționale, ca organ tehnic, împreună cu organele delibera-
tive (Adunarea Generală și Consiliul) formează mecanismul destinat să transpună în viață obiec-tivele organizației.
Așa cum reprezentanții permanenți ai statelor sînt purtătorii de cuvânt ai țărilor sale, la fel și
funcționarii sînt purtători de cuvânt ai organizației internaționale.
Noțiunea funcționar internațional desemnează o persoană care are calitatea de agent sau de
funcționar civil internațional al unei organizații internaționale.
674 Alături de noțiunea de funcționar
internațional există și noțiunea de agent internațional , o categorie mai largă și mai vagă decât prima.
673 Vezi: Prof., Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 374; Aurel Bonciog, Drept diplomatic, p. 137.
674 Vezi: Prof., Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 294-299.
DIP_3.indd 315 DIP_3.indd 315 10/13/2009 11:30:10 10/13/2009 11:30:10

Drept Internațional public 316
În această noțiune sînt incluși, în afară de funcționarii internaționali propriu-ziși, și alte categorii
de membri ai personalului organizațiilor internaționale: membrii forțelor de menținere a păcii, parlamentarii internaționali, membrii adunărilor consultative, arbitrii, judecătorii, experții, me-diatorii, consultanții, consilierii și tehnicienii tribunalelor internaționale.
Agenții internaționali beneficiază, în mod diferențiat, de imunități și privilegii, în funcție de
poziția pe care o ocupă în ierarhia din cadrul Secretariatului și de locul unde își îndeplinesc misiunea. Unii din ei, spre exemplu funcționarii internaționali , beneficiază practic de aceleași
imunități și privilegii ca diplomații tradiționali.
În ultimii ani în practica O.N.U. a început să se utilizeze încă o noțiune, cea de “membru al
personalului” (“staff membres”), care cuprinde categoriile de funcționari, experți și, în general, to-
ate persoanele care îndeplinesc funcții sau servicii în sistemul Națiunilor Unite. Este necesar de
menționat că în cadrul Secretariatului O.N.U. activează circa 22.000 funcționari internaționali, iar în sistemul Națiunilor Unite, incluzând și instituțiile specializate ale O.N.U., mai mult de
35.000 de funcționari internaționali.
În conformitate cu regulile de recrutare, pe care fiecare organizație internațională le
stabilește prin regulamentele sale, numirea funcționarului internațional este efectuată printr-un act de investitură emanând de la organele organizației. Întrarea în funcție a funcționarului internațional are loc pe baza unei proceduri speciale, jurământului internațional , care se aplică în
cadrul organizației internaționale respective.
Funcționarii internaționali sînt de două categorii: funcționari internaționali angajați în ser-
viciu în cadrul organizației internaționale respective și funcționar onorific , care nu este angajat în
serviciu, însă se bucură de aceleași privilegii și imunități.
675
Categoria funcționarilor internaționali diferă de aceia a reprezentanților permanenți sau
reprezentanților temporari ai statelor membre. Activitatea funcționarului internațional este
plasată în afara ordinii publice a unui stat oarecare și este exercitată în contextul ordinii publice internaționale, de unde rezultă, că ei nu sunt agenți naționali ( funcționari publici naționali ) ci agenți
internaționali, servind direct scopurile organizației internaționale respective.
Funcționarii internaționali sînt persoane care n-au nici o legătură cu unul din statele membre
ale organizației internaționale, ei aparținând categoriei de persoane care sînt independente față de aceste state, inclusiv față de statele ai căror ce tățeni sânt. Principiul independenței funcționarului
internațional față de state este afirmat de către toate organizațiile internaționale.
În practica actuală a organizațiilor internaționale statutul funcționarului internațional este
stabilit în mod unilateral de către organizație prin regulamentele personalului și nu poate fi ne-gociat de persoana care urmează a fi funcționar internațional.
Personalul organizațiilor internaționale, de regulă, este împărțit în trei categorii: a) secretarii (directorii) generali și funcționarii principali ai secretariatelor (personal politic);b) funcționarii profesionali (personal de carieră, recrutați internațional, sau așa zisa categorie P);c) funcționarii tehnici (personal de serviciu general, recrutați local, sau așa zisa categorie G).Experții organizațiilor internaționale sînt persoane de o anumită competență din punct de
vedere tehnic, chemate în mod temporar de o organizație pentru a lucra în numele și pe contul ei pe teritoriul statelor care au nevoie de asistența lor.
Din punctul de vedere al privilegiilor și imunităților de care ei beneficiază, funcționarii
internaționali sunt împărțiți în trei categorii:
675 Vezi: Prof., Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 295, 303-310.
DIP_3.indd 316 DIP_3.indd 316 10/13/2009 11:30:12 10/13/2009 11:30:12

317 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
a) personalul care beneficiază de privilegii și imunități diplomatice (funcționari cu privilegii
și imunități similare cu ale șefilor misiunilor diplomatice și funcționari cu privilegii și imunități similare cu ale agenților care nu sunt șefi de misiuni diplomatice);
b) personalul care beneficiază de privilegii și imunități limitate la exercițiul funcțiilor lor (simi-
lare cu privilegiile și imunitățile personalul ui administrativ și tehnic al misiunilor diplomatice);
c) experții.Privilegiile și imunitățile funcționarilor in ternaționali sînt reglementate de tratate
internaționale. Un rol important în acest sens îl joacă Convenția cu privire la privilegiile și
imunitățile Organizației Națiunilor Unite din 13 februarie 1946
676 și Convenția cu privire la pri-
vilegiile și imunitățile instituții lor specializate din 21 noiembrie 1947.
Convenția cu privire la privilegiile și imunitățile O.N.U. prevede, că funcționarii O.N.U.:a) se vor bucura de imunitatea de jurisdicție pentru toate actele îndeplinite de către ei în
calitatea lor oficială (inclusiv pentru cele spuse sau scrise);
b) vor fi scutiți de orice impozite asupra salariilor și plăților făcute de O.N.U.;c) vor fi scutiți de orice obligație relativă la serviciul național;d) nu vor fi supuși, nici ei și nici soții/soțiile și membrii familiei lor aflați în întreținerea lor,
dispozițiilor limitând imigrarea și formal ităților de înregistrare a străinilor;
e) se vor bucura, în ce privește facilitățile de schimb, de aceleași privilegii ca și funcționarii de
rang comparabil aparținând misiunilor diplomatice acreditate pe lângă guvernul respectiv;
f) se vor bucura, ei, precum și soții/soțiile și membrii familiei lor aflați în întreținerea lor, de
aceleași facilități de repatriere ca și trimișii diplomatici în perioada de criză internațională;
g) se vor bucura de dreptul de a importa cu scutire de vamă mobilierul și efectele lor perso-
nale cu ocazia preluării primului post în țara respectivă.
Convenția cu privire la privilegiile și imunitățile instituțiilor specializate prevede ca funcțio na-
rii instituțiilor specializate se bucură de acelea și privilegii și imunități ca și funcționarii O.N.U.
§ 11. Diploma ția prin con ferințe interna ționale
Conferințele (congresele) internaționale constituie forma tradițională a diplomației multi-
laterale și constau în reuniuni sau întîlniri a delegațiilor din diferite state, care au fost convocate în scopul examinării și soluționării unor probleme de interes comun.
677 Pe parcursul ultimelor
secole au avut loc multe conferințe și congrese internaționale la care au fost soluționate și aplanate situațiile de criză și conflict, existente la acea perioadă.
Termenii de congres internațional și conferință internațională au fost pe timpuri folosiți și ca
termeni distincți și ca termeni echivalenți, însă pe parcursul istoriei acești termeni se utilizează ca fiind identici. Ar fi cazul, totuși, să menționam că inițial termenul congres se folosea în scopul clasificării reuniunilor de reprezentanți plenipotențiari ai statelor, menite să încheie tratate de pace și să reîmpartă teritoriile. Așa au fost congresul de la Viena din 1814-1815, după terminarea războaielor napoleoniane, congresul de la Paris (1856) după terminarea războiului din Crimeea, congresul de la Berlin (1878) după terminarea războiului ruso-turc. Uneori, însă, aceste reuniuni se numeau conferințe ca, spre exemplu, conferința de la Londra din 1830-1833 după proclamarea
676 Vezi: Действующее международное право , в трех томах, Т. 1, Москва, 1996.
677 Vezi: Prof., Dr. Grigore Geamănu, op. cit., p.172.
DIP_3.indd 317 DIP_3.indd 317 10/13/2009 11:30:12 10/13/2009 11:30:12

Drept Internațional public 318
independenței de către Belgia, conferința de la Londra din 1912-1913 după războaiele balcanice,
conferințele de pace de la Paris din 1919 și 1946-1947.
După congresul de la Viena din 1814-1815 tehnica diplomației multilaterale a deve-
nit o procedură curentă. Experiența dobîndită de state în cadrul congreselor și conferințelor internaționale a constituit un model folosit mai tîrziu la stabilirea structurii și funcționării organizațiilor internaționale.
Diplomația contemporană multilaterală se realizează tot mai mult prin intermediul orga ni-
zațiilor internaționale și prin intermediul întîlnirilor la nivel înalt (șefilor de stat și șefilor de guvern). Ca rezultat, instituția conferinței in ternaționale a suferit schimbări în structură și pro-
cedee: convocarea conferințelor este simplificată din cauza periodicității; alcătuirea delegațiilor se bazează pe principiile democratice și reprezentative; pregătirea conferinței este efectuată prin comisii; alegerea organelor de lucru a conferinței și modul de votare a actelor finale sînt esențial modificate, etc.
Elementul principal care distinge conferința internațională de o simplă întrunire a oamenilor
politici de diferit nivel îl constituie faptul că la conferință (congres) participă delegați ai statelor
sau a organizațiilor internaționale, care au calitatea de reprezentanți temporari. Conferința, spre
deosebire de simplele reuniuni, urmărește scopul realizării unui acord, negocierii unui tratat, sau ajungerii prin negocieri la un acord.
678
Nefiind subiect de drept internațional conferința internațională nu are o personalitate juri-
dică internațională și este doar o entitate temporară comună statelor care o compun. În acest context este necesar de menționat că Convenția de la Viena din 1975 atribuie conferinței inter na-ționale așa competențe, drepturi, obligații juridice, etc., ce îi dă calitățile de quazi subiect de drept
internațional temporar.
Conferințele internaționale pot fi clasificate după diverse criterii
679 în funcție de scopul, obiec-
tivele, sfera persoanelor participante, rangul persoanelor participante, scopul operativ, forma de organizare și desfășurare etc.
În funcție de scopul lor, conferințele internaționale pot fi politice, care urmăresc scopuri
cu caracter general: instaurarea păcii în plan global sau regional în rezultatul unui conflict ce a fost deja depășit, crearea unei alianțe polit ico-militare sau politico-economice, formarea unei
organizații internaționale mondiale sau regionale etc., și tehnice , specializate în anumite domenii
de activitate: colaborarea în domeniul combaterii crimei organizate, colaborarea în domeniul ecologic, colaborarea în domeniul explorării cosmosului în scopuri pașnice etc.
În funcție de obiectivele lor, conferințele internaționale pot fi deliberative (fac recomandări
neobligatorii guvernelor sau iau decizii care să ofere îndrumări sau instrucțiuni secretariatului unei organizații internaționale), legislative (negociază și adoptă textul unui tratat internațional) și
informaționale (să ofere cadrul pentru un schimb internațional de informații).
În funcție de forma de organizare și desfășurare, conferințele internaționale pot fi bilaterale
sau multilaterale , avînd o singură temă sau mai multe teme , purtînd calificativul de conferință specială
(ad-hoc) sau obișnuită, etc.
În funcție de rangul participanților, conferințele internaționale pot fi la cel mai înalt nivel (șefii
de state), la nivel înalt (șefii de guverne și miniștrii de externe), la nivel mediu (funcționari din
M.A.E., experți, etc.).
678 Vezi: Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 235.
679 Vezi: R.G. Feltham, op. cit., p. 153-154; Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 235-236; Э. Сатоу, Руководство
по дипломатической практике, с. 298-300.
DIP_3.indd 318 DIP_3.indd 318 10/13/2009 11:30:12 10/13/2009 11:30:12

319 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
În funcție de sfera persoanelor participante, conferințele internaționale pot fi generale , la care
participă maximum de state sau restrînse , la care participă doar un grup determinat de state (spre
exemplu, Grupul celor 7).
În funcție de scopul operativ, conferințele internaționale pot fi diplomatice sau de plenipotențiari ,
care iau decizii avînd relevanță internațională și imperative pentru statele participante și prelimi-
nare sau de experți , care nu iau decizii, ci doar formulează și alcătuiesc proiectul unui tratat sau
unui act oficial internațional.
Practica și procedura conferințelor se referă la regulile de comun acord acceptate de către
participanții la conferință. Regulile de procedură cu privire la organizarea și desfășurarea conferințelor internaționale au un caracter supletiv, de model ce este adesea urmat, și nu sînt uni-ficate sau codificate în un document aparte, necătînd la faptul că există anumite practici repe-tate și generale, care au aplicare față de toate tipurile și categoriile de conferințe internaționale.
În doctrina de drept diplomatic se expune părerea că regulile și procedurile de organizare a
conferințelor necesită să nu contrazică normele de drept internațional. “Oricum, această procedură – preluată sau elaborată – trebuie să fie în concordanță cu normele fundamentale ale dreptului internațional. Notăm, că aceste reguli tind să dobîndească un caracter de generalitate, alcătuind acea parte de sine stătătoare a dreptului internațional numită proceduri internaționale ”.
680
Ținem să accentuăm aici, că noțiunea de procedură internațională este mai largă decît noțiunea
de reguli și proceduri privind organizarea conferințelor internaționale și cuprinde totalitatea de reguli, procedee și modele organizaționale și structurale din diverse domenii ale activității
diplo matice, inclusiv și în ceia ce privește diplomația ad-hoc și diplomația prin conferințe internaționale.
Prima cerință a oricărei conferințe internaționale este un set de reguli scrise care să îndrume
și să determine activitățile participanților și la care președintele conferinței se poate referi în caz de dubii sau dezacorduri. Acestea pot fi ori reguli permanente care sînt acceptate ca procedură standard de către sesiunile ulterioare, ori reguli care necesită să fie puse la vot și aprobate de către însăși conferința respectivă.
681
Regulile de procedură de obicei stabilesc data și locul conferinței, agenda, componența
delegațiilor, acreditările, limbile oficiale și de lucru, drepturile participanților, modalitățile de discuții, de a înainta propuneri și luare a deciziilor, modalitățile de votare, chestiunile de protocol
și precădere, formele și procedura de conducere a conferințelor.
Data și locul petrecerii conferinței de obicei se negociază din timp și se include în agenda
conferinței, care listează problemele ce vor fi discutate la conferință.
682 Agenda provizorie sau
agenda-proiect include subiectele și chestiunile ca re urmează să fie luate în discuție și ordinea în
care vor fi luate în considerație fiecare. Agenda-pro iect, de regulă, este pusa în circulație cu mult
timp înaintea conferinței pentru a da posibilitate participanților să ia cunoștință cu aspectele problematicii discutate.
Componența delegațiilor este stabilită prin negocieri preliminare și, de obicei, se determină
numărul maximum al reprezentanților plenipotențiari, reprezentanților supleanți, experților, consilierilor etc. O.N.U. limitează doar numărul reprezentanților (maximum cinci) și numărul reprezentanților supleanți (maximum cinci), dînd p osibilitate participanților de a determina sin-
guri numărul necesar de experți, consilieri etc.
680 E. Glaser, Importanța problemelor de procedură în dreptul internațional contemporan , în: “Studii și cercetări juridi-
ce” , nr. 4, 1963, p. 586, citat de Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 237.
681 Vezi: R. G. Feltham, op. cit., p. 154.
682 Vezi: В.А. Зорин, Основы дипломатической службы, Москва, 1977, с. 324-329.
DIP_3.indd 319 DIP_3.indd 319 10/13/2009 11:30:13 10/13/2009 11:30:13

Drept Internațional public 320
Procedura de acreditare este legată de statutul juridic al reprezentanților și necesită prezenta-
rea de către ei a deplinelor puteri, care îi identifică și îi autorizează să acționeze în numele statului său. Acreditările trebuie să fie emise de autoritățile corespunzătoare ale fiecărui stat și sînt supuse, de regulă, unei verificări de către un comitet de acreditare a conferinței care raportează ședinței plenare rezultatele acreditării.
Regulile de procedură stabilesc limbile oficiale și limbile de lucru ale conferinței. Limbile
oficiale sunt limbile în care se poartă discuțiile și se publică textele și rezoluțiile conferinței. Lim-bile de lucru sunt limbile în care se poartă discuțiile atât la ședințele plenare cît și la ședințele în comisii și comitete și din (în) care se asigură traducerea.
Drepturile participanților la conferință de obicei sînt specificate în regulile de procedură și
constau în:
a) dreptul de a vorbi (a lua cuvântul) o dată la ședința în plen în legătură cu fiecare chestiune
pusă în discuție;
b) dreptul de a iniția o moțiune procedurală (se are în vedere felul cum este condusă ședința).
Moțiunea procedurală se pune imediat la vot de către președintele ședinței;
c) dreptul la replică;d) dreptul de a face un punct de ordine (se are în vedere dreptul de a obiecta la remarcile unui
participant considerate de ne tolerat sau ofensatoare).
Modalitățile de a înainta propuneri și procedu ra luărilor de decizii sînt specificate în regulile
de procedură și, de obicei, constau în aceia că deciziile sînt luate în baza unor propuneri în scris, supuse discuției de către participanți, care sînt formulate mai apoi ca rezoluție-proiect. Propune-rile sub formă de amendament la rezoluțiile-proiect sînt înaintate înainte de procedura votării.
Votarea, de regulă, se face pe baza unei majorități simple sau calificate a reprezentanților
statelor cu drept de vot . Regulile de procedură pot specifica modalitățile de votare în baza cărora
se efectuează procedura propriu-zisă. Unele chestiuni pot fi votate cu o majoritate simplă din
numărul de reprezentanți prezenți (spre exemplu, chestiunile de procedură), altele – cu o majori-
tate simplă din numărul total de membri ai conferinței, sau cu o majoritate calificată , de două treimi,
din numărul prezent sau total al membrilor conferinței (spre exemplu, rezoluții pe marginea pro-
blemelor discutate și textul final al tratatului internațional).
În unele cazuri apare problema votării proporționale , când o țară-membru are un număr de
voturi (în mod normal un vot ), iar altă țară-membru dispune de alt număr de voturi (mai multe
voturi) , în funcție și în dependență de aportul și interesul financiar și practic al acestei țări în
problema pusă în discuție (spre exemplu, S.U.A. are la Fondul Monetar Internațional mai multe voturi decât alte țări-membre).
Regulile de procedură prevăd și chestiunile legate de quorum , specificând numărul nece-
sar (minimum) de membri care trebuie să fie prezenți pentru a începe lucrările conferinței și numărul minimum necesar pentru a efectua procedura de votare.
Chestiunile de protocol și ceremonial la congresele și conferințele internaționale erau
precăutate în trecutul nu atât de îndepărtat cu foarte mare precauție și atenție. Chestiunile de precădere, de exercitare a alternatului, modalitățile scrise și orale de negociere ( pro-memoria și
viva voce ), modelele scrisorilor de acreditare și de puteri depline, problemele legate de titluri,
ranguri și adresări etc.
În prezent chestiunile de protocol și ceremonial sau simplificat datorită faptului că proce-
dura protocolară este mai mult sau mai puțin cunoscută și acceptată de majoritatea statelor. La conferințele bilaterale de obicei este respectat protocolul diplomatic tradițional. La conferințele
DIP_3.indd 320 DIP_3.indd 320 10/13/2009 11:30:13 10/13/2009 11:30:13

321 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
multilaterale precăderea se bazează, de regulă, pe ordinea alfabetică a numelui țării (în limba
engleză, franceză, sau în limba țării de reședință a conferinței internaționale).
Formele și procedura de conducere a conferințelor internaționale este la fel o chestiune ce se
specifică în regulile de procedu ră. De obicei se indică organele ad-hoc alese ale conferinței, care
sînt președintele și secretariatul .
Atribuțiile președintelui683 sînt de două categorii, procedurale și de conținut:
I. Atribuții procedurale:a) deschiderea, încheierea și amînarea ședințelor;b) acordarea cuvîntului reprezentanților;c) limitarea discursurilor, atunci cînd e cazul sau dacă așa cer regulile;d) să explice regulamentul, punctele de ordine și punctele de procedură;e) să le clarifice pe acestea atunci cînd e nevoie;f) să ceară ca remarcile irelevante să se înceteze;g) să se asigure că subiectele de discuție ale adunărilor sînt urmărite.II. Atribuții de conținut:a) să îndeplinească atribuții ad-hoc pe care adun area le lasă la libera decizie a președintelui
adunării (spre exemplu numirea țărilor membre în noile comitete);
b) să activeze ca mediator și să înlesnească luarea unei decizii de către conferință. Această
asistență poate îmbrăca următoarele forme:
• să acorde timp pentru discuții neoficiale;• să promoveze consultări neoficiale la care el să nu participe;• să promoveze consultări neoficiale la care el să participe;• să discute în mod individual cu reprezentanții pentru a vedea dacă exista suficiente puncte
de vedere comune pentru depășirea unui impas.
684
Secretariatul conferinței conform regulilor de procedură se ocupă de pregătirea conferinței
și de cadrul ei administrativ.
Îndată ce data și locul conferinței au fost stabilite, secretariatul se ocupă de invitații, de pri-
mirea reprezentanților, de protocol, de acreditare, de ținerea legăturilor cu autoritățile locale, de pregătirea și distribuirea agendei, de pregătirea și distribuirea proiectului regulilor de procedură, de pregătirea și distribuirea proiectelor și materialelor conferinței, de amenajarea sălii de ședințe a conferinței etc.
În timpul desfășurării conferinței secretariatul este responsabil de administrarea integrală a
acesteia, de asigurarea traducerilor și publicațiilor respective etc.
Conferința se încheie, în caz de succes, cu adoptarea unor hotărâri în problemele care au
constituit obiectul dezbaterilor, iar aceasta se concretizează în documentele ce se aproba de către participanți. Documentele conferinței se pot prezenta sub formă de tratate, declarații, protocoale, rezoluții, recomandări, moțiuni etc.
685
683 Vezi: R.G. Feltham, op. cit., p. 160.
684 Vezi: R.G. Feltham, op. cit., p. 160
685 Vezi: Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 245-246.
DIP_3.indd 321 DIP_3.indd 321 10/13/2009 11:30:14 10/13/2009 11:30:14

Drept Internațional public 322
§ 12. Diploma ția moldoveneasc ă și caracteristica ei
Cadrul juridic al serviciului diplomatic al Republicii Moldova îl constituie Constituția Re-
publicii Moldova,686 Legea cu privire la serviciul diplomatic,687 Statutul Consular,688 tratatele
internaționale la care Republica Moldova este parte, inclusiv Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice, încheiată la 18 aprilie 1961
689 și Convenția de la Viena cu privire la relațiile
consulare, încheiată la 24 aprilie 1963690 și alte acte normative.
Serviciul diplomatic constituie activitatea instituțiilor diplomatice și consulare ale Republicii
Moldova în ansamblul lor și a personalului angajat în aceste instituții, abilitate să promoveze po-litica externă , inclusiv relațiile economice externe ale Republicii Moldova și relațiile ei cu statele
lumii și organismele internaționale, atît în cadrul frontierelor sale cît și în afara lor.
691
Serviciul diplomatic al Republicii Moldova are următoarele obiective generale:a) promovarea politicii externe în general și a relațiilor comerciale și economice externe în
particular;
b) reprezentarea și apărarea pe plan extern a intereselor naționale ale Republicii Moldova;c) realizarea drepturilor suverane ale Republicii Moldova în relațiile internaționale;d) protejarea drepturilor și intereselor naționale ale Republicii Moldova, cetățenilor și per-
soanelor ei fizice și juridice, potrivit practicii internaționale și în limitele admise de normele și principiile dreptului internațional;
e) promovarea relațiilor bilaterale și multil aterale în domeniile vieții politice, economice,
comerciale, culturale, științifice ale Republicii Moldova cu statele lumii, reglementarea eventua-lelor probleme politico-juridice cu aceste state;
f) asigurarea capacităților diplomatice necesare pentru a anticipa, a acționa și a reacționa
la evenimentele internaționale ce sînt în măsură să afecteze interesele naționale ale Republicii
Moldova;
g) menținerea coerenței și unității activităților Republicii Moldova pe plan extern;h) promovarea imaginii favorabile a Republicii Moldova peste hotare;i) respectarea și dezvoltarea în continuare a dreptului internațional;j) respectarea drepturilor omului ca bază a oricărei societăți uman;k) realizarea, prin metode și mijloace diplomatice, a activităților specifice în vederea asigurării
păcii și securității mondiale și regionale.
Instituțiile serviciului diplomatic au următoarele funcții de bază:a) elaborarea și realizarea concepțiilor, strategiilor și direcțiilor de bază a politicii externe a
statului,
686 Vezi: Constituția Republicii Moldova, Adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare din 27 august 1994 ( Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 1994, nr.1).
687 Vezi: Legea nr. 761-XV din 27 decembrie 2001, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 20 (905) din 2 febru-
arie 2002.
688 Vezi: Statutul Consular al Republicii Moldova, aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 368
din 28 martie 2002 ( Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 50-52, 11 aprilie 2002).
689 Textul Convenției vezi: Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Ediție Oficială.
Volumul IV , Moldpres, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Chișinău, 1998, p. 37-52.
690 Textul Convenției vezi: Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Ediție Oficială.
Volumul IV , Moldpres, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Chișinău, 1998, p. 7-36.
691 Vezi: Александр Буриан, Дипломатическая служба Республики Молдова // «Московский журнал междуна-
родного права», № 4, 2003 г., cтр. 140-158.
DIP_3.indd 322 DIP_3.indd 322 10/13/2009 11:30:15 10/13/2009 11:30:15

323 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
b) coordonarea în exclusivitate a activității autorităților centrale de specialitate și a altor
autorități publice ale Republicii Moldova în vederea asigurării realizării unei politici unice în domeniul relațiilor internaționale,
c) analiza situației politice și economice din lume, a politicilor externe și interne ale statelor
străine, activității organizațiilor internaționale,
d) informarea autorităților publice ale Republicii Moldova, potrivit competenței, despre eve-
nimentele internaționale relevante pentru țară,
e) acordarea de asistență și protecție cetățenilor Republicii Moldova, persoanelor ei fizice și
juridice aflate peste hotare, în limitele prevăzute de dreptul internațional,
f) reprezentarea Republicii Moldova în relațiile cu alte state și organisme internaționale, g) organizarea și participarea la negocieri în vederea încheierii tratatelor internaționale cu
alte state și organisme internaționale,
h) contribuirea la funcționarea liberă a misiunilor diplomatice și consulare străine pe te-
ritoriul Republicii Moldova, precum și asigurarea controlului asupra respectării privilegiilor și imunităților diplomatice și consulare ale acestora,
i) asigurarea depozitării, înregistrării, evidenței și păstrării tratatelor internaționale ale Re-
publicii Moldova,
j) asigurarea protocolului de stat,k) întreprinderea acțiunilor pentru respectarea, elaborarea și inițierea modificării legislației
naționale vizând activitatea externă, generalizarea practicii aplicării ei,
l) instruirea și perfecționarea profesională a personalului instituțiilor serviciului diplomatic,m) îndeplinirea altor funcții prevăzute de legislația în vigoare.De menționat, că instituțiile serviciului diplom atic exercită și funcțiile consulare stipulate în
Statutul Consular, aprobat de Guvernul Republicii Moldova.
Sistemul instituțiilor serviciului diplomatic în Republica Moldova este format din:a) Ministerul Afacerilor Externe, care are statut de instituție centrală,b) misiunile diplomatice, inclusiv reprezentanțele permanente pe lângă organizațiile
internaționale, delegațiile și misiunile ad-hoc,
c) oficiile consulare,d) alte unități create în scopul asigurării activității instituțiilor serviciului diplomatic, inclusiv
pentru instruirea și reciclarea personalului acestora.
Aceste structuri alcătuiesc împreună sistemul unic al serviciului diplomatic condus de mi-
nistrul afacerilor externe, șef al diplomației Republicii Moldova.
Misiunilor diplomatice li se atribuie următoarele ranguri:rangul I – ambasadei, condusă de ambasador extraordinar și plenipotențiar, sau reprezentanței
permanente, condusă de un reprezentant permanent;
rangul II – misiunii, conduse de un trimis,rangul III – misiunii, conduse de un însărcinat cu afaceri ( en titre ).
Oficiilor consulare li se atribuie următoarele clase:clasa I consulatului general,clasa II consulatului,clasa III viceconsulatului, clasa IV agenției consulare. Pentru asigurarea funcționării instituțiilor serviciului diplomatic, Guvernul aprobă struc-
tura și regulamentele de funcționare ale acestora, iar Ministerul Afacerilor Externe emite ordine, dispoziții și aprobă instrucțiuni și regulamente interne.
DIP_3.indd 323 DIP_3.indd 323 10/13/2009 11:30:15 10/13/2009 11:30:15

Drept Internațional public 324
Misiunea diplomatică a Republicii Moldova este condusă de șeful acesteia: ambasador extra-
ordinar și plenipotențiar sau reprezentant permanent sau delegat sau însărcinat cu afaceri en titre
(permanent) sau ad-interim , care poartă răspundere pentru activitatea instituției ce o conduce
Oficiul consular al Republicii Moldova este condus de șeful acestuia: consul general, consul,
viceconsul, agent consular sau gerant interimar, care poartă răspundere pentru activitatea instituției ce o conduce.
Înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice sînt inițiate de Minis-
terul Afacerilor Externe și aprobate de Președintele Republicii Moldova la propunerea Guvernu-lui.
Înființarea, desființarea și schimbarea clasei oficiilor consulare ale Republicii Moldova sînt
inițiate de Ministerul Afacerilor Externe și aprobate de Guvern.
În cadrul misiunilor diplomatice și oficiilor co nsulare pot fi deschise oficii, birouri speciale
pentru reprezentarea și apărarea intereselor Republicii Moldova în statul de reședință în dome-niul activității comerciale și economice.
Dotarea materială a instituțiilor serviciului diplomatic se raportează sistematic la sarcinile
și necesitățile acestora. La propunerea Ministerului Afacerilor Externe Guvernul adoptă în acest scop hotărâri, prevăzând alocarea fondurilor bugetare necesar e.
Instituțiile serviciului diplomatic dispun de o rețea proprie de comunicare, inclusiv de un ci-
fru de transmisie, serviciu de curieri și de valiză diplomatică sau consulară, care permit transmi-terea rapidă și în siguranță a informațiilor confidențiale, precum și a corespondenței diplomatice.
Funcționarea sistemului de comunicare al instituției serviciului diplomatic se reglementează prin regulamente interne.
În cadrul serviciului diplomatic valiza diplomatică sau consulară constituie mijlocul de
expediere al corespondenței oficiale, inclusiv cu caracter secret sau confidențial și necesită a fi protejată. Valiza diplomatică sau consulară, ne însoțită de curier, poate fi transmisă comandan-tului aeronavei sau al altui mijloc de transport cu destinație autorizată. Valiza diplomatică sau consulară nu are menirea de a se substitui serviciilor poștale naționale.
Serviciul diplomatic dispune de o arhivă care este compusă din arhiva generală și arhiva
tratatelor, funcționarea cărora se reglementează prin regulamente interne. Instituțiile serviciului diplomatic desfășoară activități editoriale în conformitate cu legislația națională în vigoare.
Pentru verificarea modului în care misiunile diplomatice și oficiile consulare ale Republicii
Moldova își îndeplinesc funcțiilor, își organizează activitatea și utilizează echipamentele, precum și pentru a controla cum se respectă în cadrul acestora dispozițiile organizatorice, reglementările de serviciu, legislația muncii și alte acte normativ e, inclusiv cele privind condițiile de trai ale
personalului lor, ministrul afacerilor externe poate dispune din oficiu sau la cererea Președintelui Republicii Moldova inspectarea misiunilor diplomatice și a oficiilor consulare ale Republicii Mol-dova, creând în acest scop o comisie specială.
I. Personalul instituțiilor serviciului diplomatic
În Republica Moldova personalul instituțiilor serviciului diplomatic este format din:a) în cadrul Ministerului Afacerilor Externe – din funcționari publici în posturi diplomatice;
funcționari publici care efectuează deservirea tehnică ce asigură aspectul tehnic al funcționării instituțiilor serviciului diplomatic (denumiți în continuare cu termenul generic de personal ad-ministrativ și tehnic și personal de serviciu);
b) membrii personalului diplomatic și consular al misiunilor diplomatice și oficiilor consu-
lare (denumiți în continuare agenți diplomatici și, respectiv, agenți consulari);
DIP_3.indd 324 DIP_3.indd 324 10/13/2009 11:30:16 10/13/2009 11:30:16

325 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
c) membrii personalului administrativ și tehnic al misiunilor diplomatice și oficiilor consulare;
d) membrii personalului de serviciu al misiunilor diplomatice și oficiilor consulare.În cadrul Ministerului Afacerilor Externe se instituie următoarele posturi diplomatice: a) ministru b) prim-viceministru c) viceministru d) secretar general e) ambasador cu misiuni speciale f) director de cabinet g) director general de direcție generalăh) director general – adjunct de direcție generalăi) director de direcțiej) director – adjunct de direcțiek) șef de secțiel) consilier în cabinetul ministruluim)consilier n) secretar I o) secretar II p) secretar III q) atașat Pentru personalul diplomatic și consular al misiunilor diplomatice și al oficiilor consulare se
stabilesc următoarele posturi, în funcție de rangul misiunii diplomatice sau oficiului consular:
a) Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar,b) Reprezentant Permanent sau Delegat al Republicii Moldova pe lângă un organism
internațional,
c) trimisd) Însărcinat cu afaceri en titre sau ad-interim,
e) Consul General,f) Ministru – Consilier, Reprezentant Permanent – adjunct al statului pe lângă un organism
internațional,
g) Consilier,h) Secretar I,i) Consul,j) Secretar II,k) Viceconsul,l) Secretar III,m) Atașat,n) Agent consular,o) Referent.Echivalarea posturilor diplomatice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe și misiu-
nile diplomatice sau oficiile consulare cu funcți ile publice se efectuează conform prevederilor
legislației în vigoare.
Pentru a asigura repartizarea eficientă de personal, în condițiile speciale ale serviciului diplo-
matic, Ministerul Afacerilor Externe dispune de o rezervă de personal. Regulamentul cu privire la rezerva de personal se aprobă de către ministrul afacerilor externe.
DIP_3.indd 325 DIP_3.indd 325 10/13/2009 11:30:16 10/13/2009 11:30:16

Drept Internațional public 326
II. Angajarea și rechemarea dintr-un post diplomatic
Într-un post diplomatic poate fi angajată doar persoana care întrunește următoarele condiții:a) are cetățenia Republicii Moldova;b) se bucură de toate drepturile politice și civile înscrise în Constituție; c) deține o diplomă de studii superioare (licență);d) cunoaște limba moldovenească și o limbă de comunicare internațională;e) dispune de aptitudinile fizice pe care le reclamă activitatea în domeniul relațiilor externe;f) nu are antecedente penale rezultate din infracțiuni intenționate;Ambasadorii Plenipotențiari și Extraordinari, Reprezentanții Permanenți și Trimișii – șefi ai
misiunilor diplomatice sînt numiți în post și rechemați de către Președintele Republicii Moldova, la propunerea Guvernului. Propunerile referitoare la numirea în aceste posturi sau rechemarea din ele sînt înaintate Guvernului de către Ministrul Afacerilor Externe după consultarea Parla-mentului Republicii Moldova.
Consulul General este desemnat și rechemat de către Guvern la propunerea ministrului afa-
cerilor externe. Șefii celorlalte posturi consulare sînt numiți în și revocați din funcție de către ministrul afacerilor externe.
În cadrul Birourilor specializate pentru reprezentarea și apărarea intereselor Republicii Mol-
dova în statul de reședință în domeniul activității comerciale și economice pot fi transferați și alți funcționari de carieră din cadrul altor autorități publice de specialitate.
Angajarea în alte posturi diplomatice se efectuează prin ordinul ministrului afacerilor ex-
terne, la propunerea Comisiei de selectare a Ministerului Afacerilor Externe, care activează în baza regulamentului său, aprobat de ministrul afacerilor externe.
III. Ranguri diplomatice
În corespundere cu calificarea și pregătirea sa profesională, funcționarilor angajați în posturi
diplomatice din instituțiile serviciului diplomatic li se conferă următoarele ranguri diplomatice:
a. atașat b. secretar III c. secretar II d. secretar I e. consilier f. ministru-plenipotențiarg. ambasador Rangurile diplomatice sînt acordate de către Președintele Republicii Moldova prin decret la
propunerea Ministrului afacerilor externe, la recomandarea Comisiei de atestare a Ministerului Afacerilor Externe, în baza rezultatelor obținute la atestare. Comisia de atestare se întrunește,
cel puțin, o dată pe an. Regulamentul cu privire la Comisia de atestare este aprobat de ministrul afacerilor externe.
Rangurile diplomatice se acordă la expirarea termenului prevăzut de legislația în vigoare. Rangul diplomatic de ambasador este conferit de către Președintele Republicii Moldova prin
decret, la propunerea Ministrului Afacerilor Externe cu consultarea Primului – Ministru.
Rangurile diplomatice sînt irevocabile, cu excepția cazurilor prevăzute de art.14 al Legii cu
privire la serviciul diplomatic.
La expirarea termenelor prevăzute în prezentul articol, în scopul obținerii rangului
corespunzător, funcționarul angajat într-un post diplomatic, agentul diplomatic sau consular, în conformitate cu prevederile Regulamentului Comi siei de Atestare, se pot prezenta la atestare.
DIP_3.indd 326 DIP_3.indd 326 10/13/2009 11:30:17 10/13/2009 11:30:17

327 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
Se stabilesc următoarele termene minime necesare pentru avansarea de la un rang la altul:
1 an din data angajării în postul diplomatic – pentru rangul de atașat;2 ani de la atașat, la secretar III;2 ani de la secretar III, la secretar II;3 ani de la secretar II, la secretar I;3 ani de la secretar I, la consilier;4 ani de la consilier, la ministru – plenipotențiar;Pentru conferirea rangului de ambasador, pot fi propuși, ca regulă, funcționarii angajați în
posturi diplomatice – titulari ai rangului diplomatic de ministru – plenipotențiar.
La calcularea termenului necesar pentru avansarea în rang diplomatic se ia în considerare:a) perioada activității în Ministerul Afacerilor Externe;b) perioada activității în misiunile diplomatice și oficiile consulare ale Republicii Moldova;c) perioada activității în calitate de funcționari internaționali în cadrul organizațiilor
internaționale guvernamentale, la care Republica Moldova este parte, sau al misiunilor diploma-tice ale acestor organizații;
d) perioada aflării la studii postuniversitare sau diferite stagieri la recomandarea Ministeru-
lui Afacerilor Externe.
Pentru comiterea faptelor sancționate în conformitate cu legislația în vigoare a Republicii
Moldova sau a statului de acreditare, funcționarul angajat într-un post diplomatic și agentul di-plomatic sau consular pot fi retrogradați sau lipsiți de rangurile lor diplomatice.
Retragerea rangului diplomatic sau retrogradarea funcționarului angajat în post diplomatic
se efectuează conform aceleași proceduri ca și în cazul acordării rangului diplomatic.
Retragerea rangurilor diplomatice persoanelor care s-au concediat din instituțiile serviciului
diplomatic se face prin hotărârea instanței judecătorești.
IV . Funcționarea instituțiilor serviciului diplomatic
Șefii misiunilor diplomatice și oficiilor consulare sînt numiți în post pe un termen de până
la 4 ani. În cazul celorlalți agenți diplomatici și consulari, precum și a membrilor personalului
administrativ și tehnic și al celui de serviciu, acest termen nu poate depăși 3 ani.
La expirarea termenului de aflare în misiune, agentul diplomatic sau consular este transferat
într-un post diplomatic în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, cu condiția existenței posturi-lor vacante. În caz contrar el se transferă în rezerva Ministerului Afacerilor Externe
Membrii personalului administrativ și tehnic și ai personalului de serviciu trimiși în misiune
din afara personalului instituției centrale, la expirarea termenului stabilit de aflare în misiune, pot fi angajați în cadrul Ministerului Afacerilor Externe în cazul când există posturi vacante.
În instituțiile serviciului diplomatic se aplică principiul rotației funcționarilor angajați în
posturi diplomatice și a personalului administrativ și tehnic, în conformitate cu planul de rotație aprobat de ministrul afacerilor externe. În cadrul rotației, funcționarul angajat într-un post di-plomatic în Ministerul Afacerilor Externe este transferat într-un post diplomatic sau consular , în
misiunile diplomatice sau, respectiv, oficiile consulare ale Republicii Moldova, iar funcționarii angajați în posturi administrative și tehnice sau de serviciu, corespunzător în posturi administra-tive și tehnice sau de serviciu.
Transferurile personalului instituțiilor serviciului diplomatic sînt efectuate în funcție de nece si tă-
țile de serviciu, ținând cont de calificarea, pregătirea profesională și principiului rotaț iei personalului.
Transferurile în posturi diplomatice sau consulare în cadrul Ministerului Afacerilor Externe,
precum și în misiunile diplomatice ori oficiile consulare sînt efectuate, din rândul funcționarilor
DIP_3.indd 327 DIP_3.indd 327 10/13/2009 11:30:17 10/13/2009 11:30:17

Drept Internațional public 328
angajați în posturi diplomatice în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, precum și din cadrul
instituțiilor specializate în relații internațio nale ale autorităților publice centrale din Republica
Moldova conform prevederilor Legii cu privire la serviciul diplomatic.
În cazul transferării în alte autorități de stat, membrii personalului instituțiilor serviciului diplo-
matic posesori ai rangurilor diplomatice sînt incluși în rezerva Ministerului Afacerilor Externe.
Termenul de activitate în posturile diplomatice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe
dintre două perioade (consecutive) de activitate în misiunea diplomatică sau oficiul consular nu poate fi mai mic de un an.
Funcționarii din posturile diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe pot fi recomandați
pentru a fi angajați în cadrul organismelor internaționale, la care participă Republica Mol-dova, sau în misiunile lor diplomatice, în conformitate cu regulamentele acestor organisme internaționale.
Funcționarii instituțiilor serviciului diplomatic nu pot ocupa un post aflat în subordine sau
sub controlul postului deținut în sistemul instituțiilor serviciului diplomatic de rudele lor pe linie dreaptă sau de rudele lor prin căsătorie (alianță). În cazul în care sînt încălcate aceste restricții,
funcționarul este transferat într-un post care exclude o atare subordonare, iar dacă transferul este imposibil, unul dintre acești funcționari este concediat.
Funcționarii instituțiilor serviciului diplomatic pot fi temporar delegați, cu acordul lor, în
instituții de specializare din Republica Moldova sau din alte state pentru perfecționare profesională sau stagieri. În asemenea cazuri, acestora li se păstrează regimul de salarizare conform legislației în vigoare.
V . Drepturile și obligațiile persoanelor angajate în posturi diplomatice Persoana angajată în post diplomatic are următoarele drepturi specifice:a) de a deține și avansa în posturi în instituțiile serviciului diplomatic național, în funcție de
pregătirea profesională, rangul diplomatic și vechimea în muncă în serviciul diplomatic;
b) de a i se acorda sprijinul și asistența pentru a desfășura activitatea cu onoare și demnitate,
în afara presiunilor politice și altor încercări de natură să-i afecteze statutul de diplomat;
c) de a i se elibera pașaport diplomatic;d) de a beneficia, în perioada activității în misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale
Republicii Moldova, în organismele sau misiunile diplomatice ale organismelor internaționale, de privilegiile, imunitățile și facilitățile stabilite de normele dreptului internațional și tratatele la
care Republica Moldova este parte ;
e) de a beneficia de formele de perfecționare profesională, organizate de Ministerul Afaceri-
lor Externe.
Persoana angajată în post diplomatic este obligată:a) să acționeze cu devotament și responsabilitate pentru promovarea politicii externe a Re-
publicii Moldova;
b) să apere interesele de stat ale Republicii Moldova și ale cetățenilor ei în cadrul relațiilor
externe;
c) să se abțină de la acțiuni și declarații care ar putea prejudicia imaginea Republicii Moldova,
relațiile ei cu alte state sau organizații internaționale;
d) să respecte legislația Republicii Moldova, să păstreze secretul de stat și să asigure protecția
datelor și informațiilor pe care le deține;
e) să reprezinte cu demnitate Republica Moldova, având în toate împrejurările un comporta-
ment demn, o ținută morală și vestimentară ireproșabilă;
DIP_3.indd 328 DIP_3.indd 328 10/13/2009 11:30:17 10/13/2009 11:30:17

329 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
f) să respecte, fără a se aduce atingere privilegiilor și imunităților lui, legile statului în terito-
riul căruia își desfășoară activitatea și să nu se lase implicat în activități care ar prezenta un ames-tec în treburile interne ale acestui stat; față de organismele internaționale, la care participă Repu-blica Moldova, să aibă o comportament conform cu îndatoririle funcției, ce rezultă din statutul recunoscut de Republica Moldova; să nu abuzeze de privilegiile și imunitățile de care beneficiază
în virtutea calității lui de agent diplomatic sau consular;
g) să anunțe Ministerul Afacerilor Externe despre modificările importante, în ceea ce privește
cetățenia și alte fapte care au relevanță pentru calitatea lui de diplomat.
Membrii personalului misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale Republicii Moldova,
persoanele menționate în articolul 16 al prezentei Legi, precum și membrii familiilor lor, la re-venirea în Republica Moldova după încheierea misiunii pot introduce în țară, cu scutire de taxa pentru valoarea adăugată, taxe vamale și alte taxe și accize de import, bunuri, procurate pentru uz personal în perioada aflării sale în misiune diplomatică.
Pentru exercitarea exemplară a atribuțiilor încredințate, spirit de inițiativă, muncă îndelungată
și ireproșabilă, persoanele angajate în posturi diplomatice pot fi:
a) avansate în post;b) avansate în rang diplomatic înainte de termenul stabilit;c) premiate cu sume bănești;d) stimulate în alt mod prevăzut de legislația în vigoare.Pentru merite deosebite în activitate diplomatică, persoanele angajate în posturi diplomatice
pot fi înaintate pentru acordarea distincțiilor de stat.
În cazul încălcării obligațiilor prevăzute de prezenta Lege, precum și al abaterilor discipli-
nare comise în exercițiul funcțiunilor și în dependență de gravitatea acestora, față de personalul instituțiilor serviciului diplomatic pot fi aplicate de către ministrul afacerilor externe sau, după caz, de către Președintele Republicii Moldova, următoarele sancțiuni disciplinare:
a) avertizareb) mustrarec) mustrare asprăd) retrogradaree) retragerea rangului diplomaticf) concediere.Membrii personalului misiunii diplomatice sau oficiilor consulare pot fi rechemați înainte de
termen din misiune, în interes de serviciu, cu un preaviz de cel puțin 3 luni de zile.
Pentru comiterea unor fapte ce implică răspunderea penală în conformitate cu legislația sta-
tului acreditar sau a Republicii Moldova, sau a unor acțiuni ce prejudiciază relațiile Republicii Moldova cu statul de reședință, organizația internațională sau alte state, membrul personalului misiunii diplomatice sau oficiului consular poate fi rechemat din post înainte de termen, prin ordinul Ministrului Afacerilor Externe, Hotărâre de Guvern sau prin decretul Președintelui Re-publicii Moldova.
Un temei de rechemare înainte de termen a angajatului misiunii diplomatice sau al oficiului con su-
lar îl constituie și faptele comise de către membr ii familiei acestuia aflați împreună cu el în misiune.
VI. Salarizarea și garanțiile sociale
Salarizarea personalului instituțiilor serviciului diplomatic se efectuează în condiții speciale
și are menirea de a asigura condiții materiale corespunzătoare pentru exercitarea independentă și efectivă a atribuțiilor funcționale.
DIP_3.indd 329 DIP_3.indd 329 10/13/2009 11:30:18 10/13/2009 11:30:18

Drept Internațional public 330
Personalul instituțiilor serviciului diplomatic este remunerat conform prevederilor legislației
în vigoare, cu privire la salarizarea funcționarilor publici și a personalului care efectuează deser-virea tehnică ce asigură funcționarea autorităților publice.
Pentru perioada de aflare în străinătate membrii personalului misiunilor diplomatice și
oficiilor consulare primesc, pe lângă salariul în moneda Republicii Moldova, o indemnizație neimpozabilă în valută străină, precum și o indemniza ție pentru întreținerea membrilor familii-
lor lor care i-au urmat în străinătate și domiciliază împreună cu ei. Cuantumul indemnizațiilor în valută străină se stabilește de către Guvern, pentru fiecare țară în parte. Membrii familiei sînt
considerați soțul (soția) și copiii până la vârsta de 18 ani, precum și persoanele aflate la întreținerea detașatului în misiunea diplomatică, indiferent de vârstă.
Indemnizația în valută nu are regim de salariu.Plata indemnizației în valută se efectuează din data trecerii frontierei Republicii Moldova la
plecarea în străinătate și pînă la data revenirii în țară din misiunea diplomatică.
La stabilirea cuantumului indemnizației în valută se va ține cont de post, coșul minim de
consum din statul acreditar și condițiile climaterice deosebite ale acestui stat. Coșul minim de consum, care include în mod obligatoriu costul poliței de asigurare medicală minimă, se calculează pentru fiecare stat acreditar, în conformitate cu prevederile instrucțiunii, aprobate de către Ministrul Afacerilor Externe și Ministrul Finanțelor.
În caz de necesitate, (dar cel puțin odată în cinci ani) se va efectua recalcularea coșului minim
de consum pentru fiecare stat acreditar în scopul indexării cuantumului indemnizației în valută.
Activitatea în misiunile diplomatice și oficiile consulare ale Republicii Moldova nu trebuie să
prejudicieze interesele angajaților și ale membrilor familiilor lor. În scopul protecției căsătoriei și familiei, se stimulează însoțirea de către soție (soț) și copii a membrului personalului instituțiilor serviciului diplomatic transferat în post într-o misiune diplomatică sau consulară. Această condiție face parte din particularitățile serviciului diplomatic al Republicii Moldova.
La sosirea în misiune membrilor personalului misiunii diplomatice sau oficiului consular,
precum și membrilor familiilor lor, care locuiesc împreună cu ei, li se perfectează poliță de asigu-rare medicală în statul de reședință, în conformitate cu legislația în vigoare.
Membrilor personalului misiunii diplomatice sau oficiului consular și membrilor familiei
sale care locuiesc împreună cu ei li se asigură, o dată pe an, achitarea integrală a cheltuielilor de transport, indiferent de mijloacele de transport ce țin de întoarcerea în țară în concediu, precum și de plecarea și revenirea din misiune indiferent de mijloacele de transport utilizate. În cazul în care timpul necesar acestor deplasări depășește 24 ore se asigură diurna și cazarea. Achitarea cheltuielilor pentru întoarcerea în țară, menționate în prezentul alineat, este asigurată membrului personalului misiunii diplomatice sau consulare și în cazul decesului rudei sale de gradul I. Cos-tul cheltuielilor nu trebuie să depășească costul unui bilet de avion la clasa economică.
Membrii personalului misiunii diplomatice sau oficiului consular sînt asigurați în străinătate
cu spațiu locativ în corespundere cu funcția de încadrare și numărul membrilor familiei care locuiesc împreună cu ei.
În scopul exercitării obligațiilor de serviciu, agentul diplomatic sau consular este asigurat cu
un automobil de serviciu în funcție de postul pe care-l deține.
Persoanele angajate în posturi diplomatice în Ministerul Afacerilor Externe și agenții di-
plomatici sau consulari primesc indemnizații pentru acoperirea cheltuielilor legate de procura-rea vestimentației protocolare. Cuantumul acesto r indemnizații și modalitatea lor de calculare
se stabilesc conform regulamentului aprobat de către Ministrul Afacerilor Externe și Ministrul Finanțelor.
DIP_3.indd 330 DIP_3.indd 330 10/13/2009 11:30:18 10/13/2009 11:30:18

331 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
În caz de conflicte militare, calamități natura le sau situații excepționale de altă natură, care
pot pune în pericol securitatea personalului misiunii diplomatice sau oficiului consular al Re-publicii Moldova, Ministerul Afacerilor Externe întreprinde toate măsurile necesare pentru protecția personalului acestor instituții ale serviciului diplomatic.
Prejudiciile cauzate unui membru al personalului misiunii diplomatice sau oficiului consu-
lar sau membrilor familiei sale în timpul exercitării obligațiilor de serviciu sau a unor activități legate de aceste obligații, în perioada de aflare în misiune, sînt recompensate în conformitate cu legislația în vigoare a Republicii Moldova.
În cazul decesului, precum și al mutilării sau al altui prejudiciu adus sănătății, în timpul
exercitării atribuțiilor de serviciu sau a unor activități legate de acestea, membrului persona-lului misiunii diplomatice sau oficiului consular (sau moștenitorului acestuia) i se plătește o compensație în mărimea stabilită de Guvern. Cheltuielile pentru înmormântarea membrului personalului misiunii diplomatice sau consulare care și-a pierdut viața în exercițiul funcțiunii, precum și cele legate de transportarea corpului acestuia în țară sînt acoperite din mijloace buge-tare stabilite de Guvern.
Prevederile expuse mai sus nu se aplică personalului administrativ și tehnic și nici celui de
serviciu angajat din statul de reședință.
La calcularea vechimii în muncă în structurile serviciului diplomatic se iau în considerare
următoarele perioade:
a) perioada de activitate în Ministerul Afacerilor Externe,b) perioada de activitate în instituțiile diplomatice și consulare ale Republicii Moldova,c) perioada de activitate în cadrul organismelor internaționale, în conformitate cu legislația
în vigoare a Republicii Moldova,
d) perioada de delegare la studii postuniversitare, în conformitate cu legislația în vigoare a
Republicii Moldova,
e) perioada de activitate în Ministerul Afacerilor Externe al fostei URSS pînă în 1991,
f) perioada de activitate în instituțiile diplomatice și consulare ale fostei URSS pînă în 1991.
g) în cadrul autorităților publice centrale.Asigurarea cu pensii și protecția socială a personalului serviciului diplomatic se efectuează în
modul stabilit de legislația în vigoare.
Soției (soțului) agentului diplomatic sau consular i se menține locul de muncă în cazul în care
își însoțește soțul (soția) pe parcursul aflării acestuia (acesteia) în misiune. Perioada de aflare în misiune a soțului (soției) agentului diplomatic sau consular i se include în vechimea de muncă.
Misiunile diplomatice ale Republicii Moldova sînt plasate în statele cu care se întrețin relații
prietenești și există o colaborare în domeniile economic, comercial, politic. Către 1 ianuarie 2003 Republica Moldova avea 17 misiuni diplomatice în diverse state ale lumii (Statele Unite ale Americei; Federația Rusă; Ucraina; Belarus; Kazahstan; România; Bulgaria; Ungaria; Polonia; Austria; Germania; Franța; Belgia; Italia; Turc ia; Statul Israel; China) și patru reprezentanțe
permanente pe lângă organizațiile internaționale (O.N.U., Consiliul Europei, O.S.C.E. și pe lângă organizațiile internaționale de la Geneva).
Structura misiunilor diplomatice este clasică. Misiunea este condusă de șeful misiunii în rang
de ambasador. Fiecare misiune își are structura sa, care este determinată de specificul și tradițiile
sta tului acreditar și de necesitățile funcționale ale misiunii. De obicei, în toate misiunile există can-
celaria, organul principal al misiunii unde se elaborează actele ce țin de competența șefului misiu-nii. Problemele politice sînt în competența consilierului misiunii, problemele cooperării econo-mice – în competența primului secretar. În misiuni există biroul de presă, sau secția mass-media
DIP_3.indd 331 DIP_3.indd 331 10/13/2009 11:30:19 10/13/2009 11:30:19

Drept Internațional public 332
și biroul atașatului cultural. Secția consulară a ambasadei se ocupă cu problemele în materie de
pașapoarte și vize, asistență legală, legăturile cu diaspora moldovenească în statul acreditar.
Este necesar de menționat faptul că diplomația moldovenească s-a încadrat în mod operativ
în realizarea direcțiilor principale ale politicii externe, care la etapa inițială constau în stabilirea relațiilor diplomatice cu diferite țări, înființarea misiunilor diplomatice în străinătate și conso-lidarea pozițiilor țării în organizațiile internațio nale mondiale și regionale, obținând rezultate
pozitive în acest domeniu. În prezent la ordinea de zi sînt problemele prioritare ale aderării la Uniunea Europeană și determinării strategice referitor la activitățile Moldovei în cadrul C.S.I.,
692
moment ce impune promovarea unei politici externe bine determinate și bine pronunțate.
Necesită o analiză serioasă și problema neutralității Republicii Moldova din punctul de vede-
re al rezultatelor reale care pot sau nu pot fi obținute. În acest context ar fi binevenită experiența acumulată de statele neutre (Elveția, Austria, Su edia, Costa-Rica etc.), care au format mecanismul
de asigurare a neutralității sale , depășind cadrul declarativ.
Aceste, cît și multe alte probleme și sarcini care stau în fața diplomației moldovenești vor fi,
să sperăm, rezolvate cu succes.
Bibliografie:
Burian, Alexandru. Introducere în practica diplomatică și procedura internațională, Editura “Cartier” ,
Chișinău, 2000; Burian, Alexandru. Introducere în practica diplomatică și procedura internațională, Ediția a
2-a, Chișinău, CEP USM, 2008; Burian, Alexandru. Drept diplomatic și consular, Chișinău, Editura ARC,
2001; Burian, Alexandru. Drept diplomatic și consular, Ediția a 2-a, Chișinău, 2003; Burian, Alexandru.
Dreptul consular. // Burian, Alexandru; Balan, Oleg, Drept internațional public, Ediția a 2-a. – Chișinău,
CEP USM, 2005, p. 327-354; Burian, Alexandru. Reglementarea juridică a relațiilor diplomatice // ” Admi-
nistrarea publică” , nr. 3, 2001; Burian, Alexandru. Diplomația prin organizații internaționale // ”Revista
de Filosofie și Drept” , nr. 3, 2001; Burian, Alexandru. Regimul juridic al diplomației ad hoc // ”Revista de
Filosofie și Drept” , nr. 1, 2002; Burian, Alexandru. Diplomația prin conferințe internaționale //”Revista
Națională de Drept” , nr. 12, 2001; Burian, Alexandru. Privilegiile și imunitățile diplomatice //”Revista
Națională de Drept” , nr. 1, 2002; Prof., Dr. Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și consular, Editura Lumina
Lex, București, 1996; Aurel Bonciog, Drept diplomatic , Editura „Paideia” , București, 1997; Ion P . Filipes-
cu, Augustin Fuerea , Drept institutional comunitar european , Editura Actami, Bucuresti, 2000; Augustin
Fuerea. Manualul Uniunii Europene. – Ed. a 3-a, rev. si adaug. – Bucuresti: Universul Juridic, 2006. – 430
p.; Gheorghe Cojocaru, Politica Externă a Republicii Moldova, Studii, Editura „Civitas” , Chișinău, 1999;
Feltham, R.G., Introducere în dreptul și practica diplomației, Editura ALL, București, 1996; Grigore Gea-
manu, Drept Internațional comtemporan, Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1965; Grigoraș N.,
Din istoria diplomației moldovenești, Publicațiile Institutului de istorie națională “ A. D. Xenopol”, Iași, 1948;
Niciu, Marțian, I., Drept internațional public, Două volume, Ediția a II-a (revizuită și completată), Editura
Fundației “Chemarea” ,Iași, 1995-1996; Dumitru Mazilu. Drept Internațional Public (2 vol.). – București,
Lumina Lex, 2001-2002; Dumitru Mazilu. Diplomația. Drept diplomatic și consular. – București, Lumina
Lex, 2003; Dumitru Mazilu. Diplomație Europeană. – București, Lumina Lex, 2008; Dumitra Popescu,
Adrian Năstase, Drept internațional public, Ediție revăzută și adăugită, Casa de editură și presă “Șansa”
S.R.L., București, 1997;Ion Diaconu, Drept internațional public, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Casa
de editură și presă “Șansa” S.R.L., București, 1995; Victoria Arhiliuc, Diplomația preventivă și securitatea
colectivă a stetelor, Tipografia “Reclama” , Chișinău, 1999; Beniuc, V ., Rusnac, Gh., Conceptele și noțiunile
de bază ale diplomației,Dicționar, Firma editorial-poligrafică “Tipografia Centrală” , Chișinău, 1998; Ja-
692 Vezi: Александр Буриан, Молдавская экономика: Восток или Запа д ? Внешнеэкономические перспективы
Республики Молдова, интервью газете «Независимая Молдова», 26.03.1999 г.
DIP_3.indd 332 DIP_3.indd 332 10/13/2009 11:30:19 10/13/2009 11:30:19

333 Capitolul XII. DREPTUL DIPLOMATIC
vier Perez de Cuellar, Manual de derecho diplomatico, Ediciones Peruanas, Lima, 1964; Santiago Bena-
dava, Derecho Internacional Publico, 6-a edicion, Editorial Juridica ConoSur, Santiago de Chile, 1999; Dr.
Felipe Tredinnic, Derecho internacional publico y relaciones internacionales, Tercera edicion, Editorial “Los
amigos del libro” , La Paz-Cochabamba, Bolivia, 1997;
Хименес де Аречага, Э., Современное международное право, Издательство «Прогресс»,
Москва, 1983;. Сатоу, Э., Руководство по дипломатиеской практике, Издательство Института
Международных Отношений, Москва, 1961, с. 11; Блищенко И.П., Дурденевский В.Н., Дипломатическое и консульское право, Москва, ИМО, 1962; Блищенко И.П., Дипломатическое право ,
Москва, Высшая школа, 1990; Буриан А.Д., Введение в дипломатическую практику, Издательство
ARC, Кишинев, 2001; Буриан А.Д., Правовой режим дипломатических представительств // «Закон
и жизнь», № 1, 2002; Буриан А.Д., Дипломатические и консульские привилегии и иммунитеты //
«Закон и жизнь», № 4, 2002; Буриан А.Д., Международные конференции и дипломатия ad hoc // «Закон
и жизнь», № 5, 2002; Буриан А.Д., Международные организации и дипломатическая деятельность
// «Закон и жизнь», № 6, 2002; Буриан А.Д., Основные требования дипломатического протокола и
церемониала //«Закон и жизнь», № 7, 2002; Буриан А.Д., Введение в дипломатическую практику,
Издание 2-е, Кишинев, 2008; Буриан А.Д., Дипломатическое и консульское право, Кишинев, 2008.
DIP_3.indd 333 DIP_3.indd 333 10/13/2009 11:30:20 10/13/2009 11:30:20

DIP_3.indd 334 DIP_3.indd 334 10/13/2009 11:30:20 10/13/2009 11:30:20

Capitolul XIII
DREPTUL CONSULAR
§ 1. Noțiunea și caracteristicile dreptului consular
§ 2. Izvoarele dreptului consular§ 3. Stabilirea și încetarea relațiilor consulare§ 4. Exercitarea funcțiilor consulare§ 5. Personalul posturilor consulare§ 6. Funcționarii consulari de carieră și funcționarii consulari onorifi ci§ 7. Drepturi, facilități, privilegii și imunități consulare§ 8. Aplicarea drepturilor, facilităților, imunităților și privilegiilor consulare§ 9. Activitatea consulară în Republica Moldova
§ 1. Noțiunea și caracteristicile dreptului consular
Dreptul consular este o ramură a dreptului internațional care cuprinde totalitatea normelor
juridice destinate reglementării relaților dintre state în domeniul problemelor consulare. Dreptul consular stabilește statutul juridic al consulatelor, privilegiile și imunitățile consulare, numirea consulilor, recunoașterea lor, drepturile și obligațiile acestora etc.
În literatura de specialitate este dată o analiză detaliată atât noțiunii de drept consular, cît și
practicii consulare din diverse țări.
693
Prof. Dr. Ion M. Anghel definește dreptul consular ca „…o parte a dreptului internațional,
ce reprezintă totalitatea normelor și regulilor care reglementează relațiile consulare, organizarea și funcționarea oficiilor consulare, statutul juridic al oficiilor consulare și a personalului acestora” .
694
Aurel Bonciog consideră că „Dreptul consular este o ramură distinctă a dreptului internațional,
care reglementează raporturile bilaterale ale statelor în vederea asigurării reciproce a intereselor lor, preponderent economice, dar și culturale, științifice și de tutelă juridică în exterior a propriilor cetățeni, prin folosirea instituțiilor specializate, care sînt oficiile consulare sau secțiile consulare
ale ambasadelor; el stabilește limitele și domeniile de exercitare a funcțiilor consulare, garantează drepturile, imunitățile și privilegiile of iciilor consulare și personalului acestora” .
695
693 Vezi: Aurel Bonciog, Drept consular, Ediția a II-a, 1998, p. 13-18; Prof. Dr. Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și
consular, București, 1996, p. 323-324; Alexandru Burian, Drept diplomatic și consular, Chișinău, 2001; Prof. Univ.
Dr. Marțian I. Niciu, Drept internațional public, Vol. II, Iași, 1996, p. 151-159; Jose Torroba Sacristan, Derecho
Consular, Guia Practica de los Consulados de Espana, Imprenta del Ministerio de Asuntos Exteriores, Madrid,
1993, p. 14-17; Ramon Xilotl Ramirez, Derecho Consular Mexicano, Editorial Porrua S.A., Mexico, 1982, p. 4-6,
23-30; Курс международного права, В семи томах, Т. 4, Отрасли международного права, Издательство
«Наука», Москва, 1990, с. 140-144; Блищенко И.П., Дурденевский В.Н., Дипломатическое и консульское
право, Издательство «Международные отношения», Москва, 1962, с. 7-31; Петренко Н.И., Основы кон-
сульского права, Издательство Университета дружбы народов, 1986, с. 7-14; Бобылев Г .В., Зубков Н.Г .,
Основы консульской службы, Издательство «Международные отношения», Москва, 1986, с. 6-30.
694 Prof. Dr. Ion M. Anghel, op.cit., p. 321.
695 Aurel Bonciog, Drept consular, p. 13.
DIP_3.indd 335 DIP_3.indd 335 10/13/2009 11:30:20 10/13/2009 11:30:20

Drept Internațional public 336
Dreptul consular, ca o parte a dreptului internațional, are legături cu multe alte ramuri de
drept: dreptul public stabilește statul ca subiect de drept intern, care poate numi sau accepta
un consul, determină condiția cetățeniei, statutul juridic al apatrizilor, de care trebuie să țină seama consulul în activitatea sa; dreptul administrativ orânduiește ierarhia consulilor în siste-
mul administrației de stat și drepturile acestora în calitatea lor de funcționari de stat; dreptul
civil reglementează condițiile de validitate ale actelor juridice, modul de naștere și de încetare a
personalității juridice a persoanelor pe care le reprezintă și le apără funcționarul consular; dreptul
internațional privat reglementează conflictele de legi cu privire la domiciliu, la căsătorii, la succe-
siuni; dreptul comercial trebuie avut în vedere la acordarea asistenței și protecției navelor; dreptul fi-
nanciar reglementează obligațiile și modul de încasare a taxelor consulare pentru serviciile făcute;
dreptul notarial reglementează forma în care se întocmesc anumite acte notariale; dreptul penal
trebuie avut în vedere atunci când intervine consulul, atât pentru protecție, cît și în cazurile de extrădare; dreptul diplomatic stabilește ceremonialul consular.
696
§ 2. Izvoarele dreptului consular
Relațiile consulare, fiind parte a relațiilor internaționale, sînt dirijate de către normele de
drept internațional. Izvoarele principale ale dreptului consular, care este o ramură a dreptului internațional public, sînt cutuma și tratatul . Izvoare auxiliare sînt doctrina și jurisprudența. Diferența
dintre izvoarele principale și cele auxiliare constă în faptul, că numai primele au efect juridic obligatoriu, ultimele fiind utilizate doar în calitate de instrumente de clarificare și interpretare a
normelor de drept consular.
Cutuma a apărut și a jucat rol de prim ordin ca izvor al dreptului internațional încă în vremu-
rile străvechi și continuă și pînă în prezent să fie un izvor de norme generale care reglementează anumite aspecte ale relațiilor consulare. Putem adăuga că, și în condițiile în care există o codi-ficare a dreptului consular, cutumei iau rămas încă importante aspecte și ori de cîte ori există o lacună în reglementarea pe care o cuprinde aceasta convenție, se va face apel la soluțiile din dreptul cutumiar.
697
Cutuma, de fapt, are un spațiu larg de aplicare guvernînd: a) relațiile dintre statele care nu sînt părți la Convenția de la Viena din 1963; b) relațiile dintre statele care nu sînt legate prin acorduri bilaterale; c) domeniile nereglementate convențional; d) relațiile dintre statele care au denunțat Convenția de la Viena din 1963 și nu au reglementări
bilaterale în materie.
698
Tratatele, atît cele bilaterale cît și cele multilaterale, constituie izvorul principal al dreptului
consular. La etapa actuală există o convenție de codificare, numeroase convenții multilaterale cu caracter regional și un set enorm de acorduri bilaterale între statele care întrețin relații consulare.
Acordurile și convențiile internaționale încheiate în scopul reglementării unei anumite mate-
rii (spre exemplu, acordurile de comerț și navigație, convențiile de asistență juridică etc.), de ase-menea pot servi ca izvor al dreptului consular în caz dacă ele conțin norme cu privire la atribuțiile și prerogativele consulilor.
696 Vezi: Aurel Bonciog, Drept consular, p. 11.
697 Vezi: Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 323.
698 Vezi: Aurel Bonciog, Drept consular , p. 15.
DIP_3.indd 336 DIP_3.indd 336 10/13/2009 11:30:21 10/13/2009 11:30:21

337 Capitolul XIII. DREPTUL CONSULAR
Convențiile consulare bilaterale reglementează relațiile consulare dintre statele respective,
prevăzînd regulile de înființare a posturilor consulare, statutul și condițiile de numire și acceptare a personalului acestora, imunitățile și privilegiile co nsulare, funcțiile consulare etc. Convențiile
menționate crează un regim juridic special pentru statele respective dezvoltînd prevederile
Convenției de la Viena din 1963 și creînd norme noi de drept consular.
Tratatele multilaterale sînt un izvor important al dreptului consular. Primul acord multi-
lateral în domeniul relațiilor consulare a fost încheiat la Caracas în anul 1911 de către Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru și Venezuela.
A urmat apoi Convenția de la Havana din 1928 cu privire la agenții consulari ,
699 care a fost ratificată
de Brazilia, Columbia, Cuba, Republica Dominicană, Ecuador, Statele Unite ale Americei, Statele
Unite Mexicane, Nicaragua, Panama, Peru, și Uruguay. Convenția reglementează relațiile consu-lare și regimul de drept al agentului consular în cazurile absenței unui acord special între state.
Procesul de unificare și codificare a normelor de drept consular a continuat și după al doilea
război mondial, concentrîndu-se în cadrul Or ganizației Națiunilor Unite. La 18 decembrie 1961
Adunarea Generală a O.N.U., îndeplinind sarcina sa “ de a încuraja dezvoltarea progresivă și
codificarea dreptului internațional” prevăzută de Carta Națiunilor Unite (art. 13), a hotărît con-vocarea la Viena, pentru anul 1963, a unei conferințe a O.N.U. în scopul elaborării unei convenții privind relațiile consulare. Conferința plenipotențiarilor din 92 de state a avut loc la palatul Hof-burg din Viena între 4 martie și 24 aprilie 1963. La Conferință a fost adoptată Convenția de la Viena
cu privire la relațiile consulare din 24 aprilie 1963.
700
Textul Convenției cuprinde un număr de 79 articole, precedat de un preambul, care sînt distri-
buite în 5 capitole. Au fost de asemenea adoptate două Protocoale adiționale, care reglementează jurisdicția obligatorie si, respectiv, cetățenia membrilor personalului consular.
În anul 1967 Consiliul Europei a adoptat Convenția Europeană cu privire la funcțiile con-
sulare, care poate fi calificată ca o convenț ie multilaterală regională. Convenția reglementează
funcțiile consulare în general și detaliază funcți ile de protecție consulară, funcția consulară,
funcțiile în materie de navigație, stare civilă etc.
Un important izvor al dreptului consular este legislația internă a statelor în domeniul res-
pectiv.
701
§ 3. Stabilirea și încetarea rela țiilor consulare
Relațiile consulare se stabilesc între state suvera ne, ca subiecte ale raporturilor internaționale,
prin acordul mutual al acestora, exprimat neechivoc.702 Convenția de la Viena cu privire la relațiile
consulare din 1963 prevede în art. 2 că “stabilirea relațiilor consulare între state se face prin
699 Vezi: Aurel Bonciog, Drept consular , București, 1998.
700 Republica Moldova este parte la Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare (1963) din 25 februarie
1993 (Ratificată de Parlamentul Republicii Moldova la 4 august 1993, nr. 1135-XII).
701 Vezi: Legea Republicii Moldova cu privire la serviciul diplomatic, Nr. 761-XV din 27 decembrie 2001, Monitorul Ofi-
cial al Republicii Moldova, nr. 20 (905) din 2 februarie 2002; Statutul Consular al Republicii Moldova, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 368 din 28 martie 2002 ( Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
nr. 50-52, 11 aprilie 2002).
702 Vezi: Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 339-340; Aurel Bonciog, op. cit., p. 31-35; Prof. Univ. Dr. Mațian
I. Niciu, op. cit., p. 151-152; Ramon Xilotl Ramirez, op. cit., p. 31-34; Лукашук И.И. Международное право.
Особенная часть. Издательство БЕК, Москва, 1997, с. 56-57.
DIP_3.indd 337 DIP_3.indd 337 10/13/2009 11:30:21 10/13/2009 11:30:21

Drept Internațional public 338
consimțămînt reciproc” . Consimțămîntul poate fi exprimat direct , printr-un document juridic
sub formă de acord bilateral sau sub formă de convenție consulară. Aceste acte juridice se încheie, de regulă, în numele statelor și nu a guvernelor. Consimțămîntul poate fi exprimat și implicit , atît
prin stabilirea relațiilor diplomatice, dacă nu există o indicație contrară, cât și prin acceptul statu-lui de reședință ca statul trimițător să înființeze posturi consulare pe teritoriul său.
703
Sunt cazuri când acordul de stabilire a relațiilor consulare poate fi încheiat sub forma de
schimb de note prin care părțile au convenit să trimită și să primească consuli.704
Stabilirea și încetarea relațiilor consulare poate fi o acțiune independentă de stabilirea și în-
cetarea relațiilor diplomatice. În principiu, este posibil ca între două state să existe relații diplo-matice, însă să nu existe (pentru o anumită perioadă) relații consulare.
705 Concomitent, pot exista
relații consulare între state în lipsa relațiilor diplomatice.706 Convenția de la Viena cu privire la
relațiile consulare din 1963 în art. 2 al. 3 stabilește că “ruperea relațiilor diplomatice nu atrage după sine ipso facto ruperea relațiilor consulare” . Exemplu poate servi cazul ruperii relațiilor diplo-
matice între Uniunea Sovietică și Statul Israel în 1953, 1956, 1967 și existența relațiilor consulare între aceste state (în anumite perioade) pînă la restabilirea relațiilor diplomatice în 1991. Suspen-darea relațiilor diplomatice în cazul nerecunoașterii guvernelor apărute la cîrma unui stat pe căi neconstituționale, nu are nici o relevanță asupra relațiilor consulare.
707
Încetarea relațiilor consulare are loc prin aceleași procedeu prin care au fost stabilite, adică
prin exprimarea consimțămîntului expres de către state. În cazul ruperii relațiilor diplomatice între două state relațiile consulare continuă să existe dacă nu a fost specificată direct ruperea lor.
Relațiile consulare pot înceta în cazul dispariției prin căi constituționale a statelor ca subiecte
a relațiilor internaționale. Această dispariție poate fi produsă prin divizare (cazurile dispariției
URSS, Iugoslaviei, Cehoslovaciei) sau prin unire (cazurile unirii Siriei cu Egiptul, între 1958-1961;
Senegalului cu Gambia, între 1982-1989; Tanganiykăi cu Zanzibarul, în 1964). Toate aceste cazuri au dus la încetarea relațiilor consulare cu subiectele dispărute și stabilirea relațiilor consulare cu noile subiecte.
Dacă unele subiecte de drept internațional dispar din cauza ocupării ilegale a acestora relațiile
consulare pot fi menținute. Exemplu poate servi cazul cu Estonia, care în 1940 și-a păstrat consu-latele la Los Angeles și New Y ork în pofida pierderii statutului de subiect de drept internațional grație “alipirii” la fosta Uniune Sovietică. Un caz similar a avut loc în sec. al XIX-lea, cînd Statul Papal și-a menținut consulatele sale în SUA și după desființarea sa, prin ocuparea de către Regatul Italiei în 1870.
Închiderea posturilor consulare nu duce în mod automat la încetarea relațiilor consulare.
Părțile pot conveni la alte modalități de a-și reprezenta interesele consulare, inclusiv prin delega-rea împuternicirilor unei terțe țări.
703 Vezi: Aurel Bonciog, op.cit. , p. 34-35; Prof. Univ. Dr. Marțian I. Niciu, op. cit., p. 153.
704 Vezi: Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 339.
705 Vezi: Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 339-340.
706 Spre exemplu, România a deschis în 1964 la Francfurt pe Main o reprezentanță consular-comercială în lipsa
actului de recunoaștere a R.F.G.
707 Vezi: Aurel Bonciog, op. cit. , p. 38.
DIP_3.indd 338 DIP_3.indd 338 10/13/2009 11:30:22 10/13/2009 11:30:22

339 Capitolul XIII. DREPTUL CONSULAR
§ 4. Exercitarea funcțiilor consulare
Activitatea consulară a statelor este reglementată de Convenția de la Viena cu privire la
relațiile consulare din 1963 care, printre altele, în articolul 1 dă definițiile terminologiei consu-lare. Acest moment este important din cauza utilizării incorecte în literatura de specialitate a unor termene consulare, spre exemplu termenul «ofițer consular»
708 în loc de «funcționar consular»,
«oficiu consular»709 în loc de «post consular» după cum este definit în Convenția menționată:
a) prin expresia «post consular” se înțelege orice co nsulat general, consulat, viceconsulat sau
agenție consulară;
b) prin expresia “circumscripție consulară” se înțelege teritoriul atribuit unui post consular
pentru exercitarea funcțiilor consulare;
c) prin expresia “șef de post consular” se înțelege persoana însărcinată să acționeze în această
calitate;
d) prin expresia “funcționar consular” se înțelege orice persoană, inclusiv șeful de post consu-
lar, însărcinată în această calitate cu exercitarea funcțiilor consulare;
e) prin expresia “angajat consular” se înțelege orice persoană angajată în serviciile adminis-
trative sau tehnice ale unui post consular;
t) prin expresia “membru al personalului de serviciu” se înțelege orice persoană afectată ser-
viciului casnic al unui post consular;
g) prin expresia “membrii postului consular” se înțelege funcționarii consulari, angajații
consulari și membrii personalului de serviciu;
h) prin expresia “membrii personalului consular” se înțelege funcționarii consulari, cu
excepția șefului postului consular, angajații consulari și membrii personalului de serviciu;
i) prin expresia “membru al personalului particular” se înțelege o persoană folosita în mod
exclusiv în serviciul particular al unui membru al postului consular;
j) prin expresia “localuri consulare” se înțelege clădirile sau părțile de clădiri și terenul aferent
care, indiferent în a cărui proprietate se află, sînt folosite exclusiv pentru postul consular.
k) expresia “arhive consulare” cuprinde toate hârtiile, documentele, corespondența. cărțile,
filmele, benzile de magnetofon și registrele postului consular, precum și materialul de cifru, fișierele și mobilierul destinate să le protejeze și să le păstreze.
Funcțiile consulare sunt exercitate de către posturile consulare și, de asemenea, de către mi-
siunile diplomatice și constau în:
a) a proteja în statul de reședință interesele statului trimițător și ale cetățenilor săi, persoane
fizice sau juridice, în limitele admise de dreptul internațional;
b) a favoriza dezvoltarea relațiilor comerciale, economice, culturale și științifice între statul
trimițător și statul de reședință și a promova în orice alt mod relații amicale între ele în cadrul dispozițiilor prezentei Convenții;
c) a se informa, prin toate mijloacele licite, des pre condițiile și evoluția vieții comerciale,
economice, culturale și științifice a statului de reședință, a face rapoarte în această privință către guvernul statului trimițător și a da informații persoanelor interesate;
d) a elibera pașapoarte și documente de călătorie cetățenilor statului trimițător, precum și
vize și alte documente corespunzătoare persoanelor care doresc să meargă în statul trimițător;
e) a acorda ajutor și asistență cetățenilor, persoane fizice și juridice, ai statului trimițător;
708 Vezi: R.G. Feltham, op. cit., p. 61, 62, 63.
709 Vezi: Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p.351; Aurel Bonciog, op. cit., p.39.
DIP_3.indd 339 DIP_3.indd 339 10/13/2009 11:30:22 10/13/2009 11:30:22

Drept Internațional public 340
f) a acționa în calitate de notar și de ofițer de stare civilă și a exercita funcții similare, ca și
unele funcții de ordin administrativ, în măsura în care legile și regulamentele statului nu se opun
la aceasta;
g) a apăra interesele cetățenilor statului trimițător, persoane fizice sau juridice, în succesiu-
nile de pe teritoriul statului de reședință, în conformitate cu legile și regulamentele statului de reședință;
h) a apăra, în limitele fixate de legile și regulamentele statului de reședință, interesele minori-
lor și incapabililor, cetățeni ai statului trimițător, mai ales atunci când este cerută instituirea unei tutele sau curatele cu privire la ei;
i) sub rezerva practicilor și procedurilor în vigoare în statul de reședință, a reprezenta pe
cetățenii statului trimițător sau a lua măsuri în scopul asigurării reprezentării lor adecvate în fața tribunalelor sau a altor autorități ale statului de reședință pentru a cere, în conformitate cu legile și regulamentele statului de reședință. adoptare de măsuri provizorii în vederea apărării drepturi-lor și intereselor acestor cetățeni atunci cînd, datorită absenței lor sau din orice alte cauze, ei nu-și pot apăra în timp util drepturile și interesele;
j) a transmite acte judiciare și extrajudiciare sau a efectua comisii rogatorii în conformitate
cu acordurile internaționale în vigoare sau, în lipsa unor asemenea acorduri, în orice mod com-patibil cu legile și regulamentele statului de reședință; k) a exercita drepturile de control și de inspecție prevăzute de legile și regulamentele statului trimițător asupra navelor maritime și a navelor f1uviale având naționalitatea statului trimițător și asupra aeronavelor înmatriculate în acest stat, ca și asupra echipajelor lor;
1) a acorda asistență navelor și aeronavelor menționate în alineatul k din prezentul articol,
precum și echipajelor lor, a primi declarațiile asupra curselor acestor nave, a examina și a viza documentele de bord și. fără a prejudicia prerogativele autorităților statului de reședință, a face anchete privind incidentele survenite în cursul călătoriei și a reglementa, în măsura în care legile și regulamentele statului trimițător autoriză aceasta, divergențele de orice natură intre căpitan, ofițeri și marinari;
m) a exercita orice alte funcții încredințate unui post consular de către statul trimițător, care
nu sînt interzise de legile și regulamentele statului de reședință sau la care statul de reședință nu se opune, sau care sunt menționate în acordurile internaționale în vigoare între statul trimițător și statul de reședință.
§ 5. Personalul posturilor consulare
Posturile consulare diferă după rang și categorie. Rangul postului consular este în funcție de
clasa șefului postului consular. Convenția de la Viena din 1963 stabilește patru clase ale șefilor posturilor consulare (art. 9):
a) consuli generali;b) consuli;c) viceconsuli;d) agenți consulari.Rangul postului consular este echivalent clasei șefului postului consular: consulatul general
este condus de un consul general, consulatul este condus de un consul, viceconsulatul este condus de un viceconsul și o agenție consulară de sine stătătoare este condusă de un agent consular.
DIP_3.indd 340 DIP_3.indd 340 10/13/2009 11:30:23 10/13/2009 11:30:23

341 Capitolul XIII. DREPTUL CONSULAR
Doctrina de drept consular reiese, ca în funcție de natura sarcinilor care necesită să le
îndeplinească și de gradul de participare la realizarea scopurilor activității consulare, membrii postului consular se împart în trei categorii: personalul consular, personalul tehnico-administra-tiv și personalul de serviciu.
710
Convenția de la Viena din 1963 (art. 1) distinge patru categorii de personal:a) șeful de post consular (“persoana însărcinată sa activeze în această calitate”);b) funcționarii consulari (“orice persoană, inclusiv șeful de post consular, însărcinată în
aceasta calitate cu exercitarea funcțiilor consulare”);
c) angajații consulari (“persoana angajată în serviciile administrative sau tehnice ale postului
consular”);
d) membrii personalului de serviciu (“orice persoană afectată serviciului casnic al unui post
consular”).
Structura posturilor consulare diferă de la țară la țară și este în dependență de necesitatea în-
deplinirii funcțiilor consulare, volumul de servicii acordate în limitele circumscripției consulare respective și posibilitățile financiare ale statului trimițător. De regulă, un post consular include: cancelaria, serviciul vize și pașapoarte, serviciul asistență consulară, serviciul economic, serviciul administrație, comunicații și securitate.
Numirea și admiterea unui șef de post consular este un act care are loc între două state. Atît
numirea, cît și admiterea sînt acte unilaterale , însă prin specificul realizării lor, reieșind din sco-
pul final al procedurii, ele devin un act internațional bilateral , care în dreptul internațional se
numește “raport de numire consulară” . Raportul numirii consulare este constituit din doua elemen-
te: a) transmiterea patentei consulare și cererea de admitere a persoanei concrete la exercițiul
funcțiilor consulare; b) hotărîrea statului de reședință de a-l admite pe consulul străin la exercita-rea funcțiilor consulare, care poartă denumirea de exequatur .
În cazul admiterii unui diplomat la exercitarea de funcții consulare există două modalități:
a) pentru admiterea diplomatului în calitate de șef al cancelariei consulare a misiunii diplomatice
este necesară o simplă notificare, făcută la ministerul afacerilor externe al statului de reședință;
b) pentru admiterea diplomatului la conducerea temporară a unui post consular este necesar
de obținut geranța consulară , care este eliberată în baza unei notificări la ministerul afacerilor
externe al statului de reședință.
Numirea oricărui funcționar consular, în afară de șeful de post consular, necesită doar proce-
dura notificării numirii. Statul de reședință este în drept să ceară statului trimițător ca notificarea
să fie efectuată cu suficient timp pînă la numire și prezentarea la post.
Admiterea oricărui funcționar consular, în afară de șeful postului consular, este bazată în de-
clararea funcționarului consular numit ca persoana acceptabilă de către statul de reședință. În cazul cînd statul de reședință declară explicit, sau lasă de înțeles, că funcționarul consular numit nu este persona grata , statul trimițător este obligat de a revoca numirea funcționarului respectiv.
Declararea funcționarului consular ca persoană acceptabilă poate fi efectuată, în unele cazuri, sub formă de eliberare a vizelor de întrare în țara de reședință.
710 Vezi: Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 353; Aurel Bonciog, op. cit. , p. 123-125.
DIP_3.indd 341 DIP_3.indd 341 10/13/2009 11:30:23 10/13/2009 11:30:23

Drept Internațional public 342
§ 6. Func ționarii consulari de carier ă și funcționarii consulari onorifici
Există două categorii de funcționari consulari: funcționari consulari de carieră și funcționari
consulari onorifici.711 În funcție de categoria funcționarilor consulari numiți în calitate de șef al
postului consular este determinată și categoria posturilor consulare: un post consular de carieră este condus de un agent consular de carieră și un post consular onorific este condus de un agent consular onorific.
În unele state (spre exemplu în Germania) se consideră că există o legătură permanentă în-
tre șeful de post consular onorific și instituția ca atare (postul consular onorific), din ce reiese că consimțămîntul pentru înființarea unui consulat onorific este legat de acceptarea persoanei concrete în calitate de consul onorific. În caz de terminare a misiunii consulului onorific (dece-dare, renunțare la serviciul său, retragerea patentei sau exequaturului etc.) nu se admite geranța
interimară și procedura de numire a unui nou consul onorific este echivalentă cu procedura de
înființare a unui nou consulat onorific.
În alte state (Spania, România) se consideră că stabilirea posturilor consulare onorifice este
independentă de procedura numirii și admiterii șefului de post consular, din ce reiese că la un post consular onorific, odată înființat, va putea fi numit un alt șef de post consular, fără a relua întreaga procedură de înființare a postului consular onorific.
712
Convenția de la Viena din 1963 prevede că “fiecare stat este liber să hotărască daca va numi
sau va primi funcționari consulari onorifici” (art. 68). Această regulă cu caracter facultativ a fost fixată în convenție datorită faptului că unele state nu acceptă în general instituția consulului onorific. Momentul principal care dirijează ne-acceptul menționat este legat de determinarea statutului juridic al posturilor consulare conduce de consuli onorifici.
Concomitent, Convenția a determinat într-un capitol special (capitolul III) regulile ce sta-
bilesc regimul aplicabil funcționarilor consulari onorifici și posturilor consulare conduse de ei. Astfel, în art. 58 se precizează că posturilor consulare conduse de consuli onorifici li se aplică dispozițiile articolelor 28 (înlesniri acordate postului consular), 29 (folosirea drapelului și a ste-mei naționale), 30 (obținerea de localuri), 34 (libertatea de deplasare), 35(libertatea de comuni-care), 36 (comunicarea cu cetățenii statului trimițător), 37 (informații în caz de deces, tutelă sau curatela, de naufragiu sau accident aerian), 39 (drepturi și taxe consulare), 54 (obligațiile statelor terțe), 55 (respectarea legilor și regulamentelor statului de reședință). în articolele 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67 se prevede protecția localurilor consulare, scutirea fiscală a localurilor consu-lare, inviolabilitatea arhivelor și documentelor consulare, scutirea vamală, procedura penală și protecția funcționarului consular onorific, scutirea de înmatriculare a străinilor și de permise de ședere, scutirea de prestații personale.
Articolul 58 (p.3) al Convenției de la Viena din 1963 dispune că “privilegiile și imunitățile
prevăzute în prezenta convenție nu sînt acordate membrilor familiei unui funcționar consular onorific sau unui angajat consular care este angajat într-un post consular condus de un funcționar consular onorific” .
711 Vezi: Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 451-453; Ramon Xilotl Ramirez, op. cit., p. 49-103; Jose Torroba
Sacristan, op. cit., p. 87-96; Mariano Borrero Hidalgo, Guia de Agentes Consulares Honorarios, Ministerio de
Asuntos Exteriores, Madrid, 1990; Aurel Bonciog, op. cit. , p. 123-125; Prof. Univ. Dr. Marțian I. Niciu, op. cit.,
p. 153.
712 Vezi: Aurel Bonciog, op. cit., p. 125.
DIP_3.indd 342 DIP_3.indd 342 10/13/2009 11:30:24 10/13/2009 11:30:24

343 Capitolul XIII. DREPTUL CONSULAR
Schimbul de valize consulare între două posturi consulare situate în țări diferite și conduse de
funcționari consulari onorifici este admis numai sub rezerva consimțămîntului celor două state de reședință.
§ 7. Drepturi, facilități, privilegii și imunități consulare
Imunitățile și privilegiile consulare sînt acele drepturi, înlesniri și facilități acordate unui post
consular și membrilor acestuia de către statul de reședință în scopul asigurării îndeplinirii efi-ciente a funcțiilor lor.
Potrivit prevederilor Convenției de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963 imunita-
tile și privilegiile consulare pot fi clasificate în trei grupuri de norme juridice și anume:
a) înlesniri, privilegii și imunități privind postul consular;b) facilități, privilegii și imunități privind func ționarii consulari de carieră și ceilalți membri
ai postului consular;
c) facilitățile, privilegiile și im unitățile aplicabile funcționarilor consulari onorifici și postu-
rilor consulare conduse de ei.
În literatura de specialitate
713 este dată clasificarea și specificarea imunităților, inviolabilităților,
privilegiilor, drepturilor și facilităților consulare.
Imunitățile consulare sînt acele drepturi acordate unui post consular și membrilor acestuia de
către statul de reședință, potrivit cărora aceștia sunt exceptați de la jurisdicția locală . Imunitatea
acordată posturilor consulare poartă caracter funcțional , și este de drept procesual.
a) Imunitatea de jurisdicție penală. Spre deosebire de diplomați, care beneficiază de imunitatea
de jurisdicție penală absolută a statului acreditar, funcționarii consulari și angajații consulari se bucură doar de imunitatea de jurisdicție penală funcțională și nu pot fi chemați în fața autorităților
judiciare și administrative ale statului de reședință pentru actele săvîrșite în exercitarea funcțiilor
(art. 43);
b) Imunitatea de jurisdicție civilă. Funcționarii consulari și angajații consulari se bucură de
imunitatea de jurisdicție civilă funcțională , care este chiar mai mică decît cea acordată personalului
administrativ și tehnic al misiunilor diplomatice (art. 43);
c) Imunitatea de jurisdicție administrativă. Funcționarii consulari și angajații consulari se bucură
de imunitatea de jurisdicție administrativă funcțională în statul de reședință și nu beneficiază de imu-
nitate de jurisdicție administrativă într-un stat terț (art. 54);
d) Imunitatea de depunere a mărturiei. Funcționarii consulari și angajații consulari beneficiază
de imunitatea funcțională de depunere a mărturiei , care se bazează pe faptul că, deși ei pot fi chemați
să depună mărturie în cursul procedurilor judiciare sau administrative din statul de reședință, ei nu
sînt obligați să depună mărturie asupra faptelor care au legătură cu exercitarea funcțiilor lor și nu sînt
obligați să prezinte documentele oficiale. (art. 44);
e) Imunitatea de executare a hotărîrilor civile. Imunitatea de executare a hotărîrilor civile sau ad-
ministrative, oferă funcționarilor consulari și angajaților consulari o anumită protecție a bunurilor
lor, care este limitată de sfera funcțională (art. 45).
713 Vezi: Aurel Bonciog, op. cit., p. 145-149; Prof. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 414-450; Prof. Dr. Grigore Geamănu,
op. cit., p. 453-454; Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op. cit., p. 317-319; Prof. Univ. Dr. Marțian I. Niciu, op. cit., p. 158-159; Jose Torroba Sacristan, op. cit., p. 91-92; Mariano Borrero Hidalgo, op. cit., p. 34-37; Ramon Xilotl Ramirez, op. cit., p. 57-79; Бобылев Г .В., Зубков Н.Г ., Основы консульской службы, с. 134-169.
DIP_3.indd 343 DIP_3.indd 343 10/13/2009 11:30:24 10/13/2009 11:30:24

Drept Internațional public 344
Inviolabilitățile consulare sînt totalitatea drepturilor acordate unui post consular și perso-
nalului acestuia de normele dreptului internațional, potrivit cărora statul de reședință trebuie să
interzică autorităților sale de a dispune , în situații anume determinate, luarea măsurilor de constrîn-
gere față de sediul postului consular sau față de personalul consular, care ar afecta funcționalitatea
postului sau libertatea personală a funcționarilor consulari sau care ar aduce atingere drepturilor
personale, necesare îndeplinirii oficiale a funcțiilor.
a) Inviolabilitatea personală a funcționarului consular constă în faptul, că în cazurile cînd nu
beneficiază de imunitatea de jurisdicție, el nu poate fi pus în stare de arest sau detențiune preventivă ,
doar decît în caz de crimă gravă și în urma unei hotărîri a autorității judiciare competente (art. 41).
Angajații consulari nu beneficiază de inviolabilitate, întrucît Convenția de la Viena recunoaște
inviolabilitatea doar funcționarului consular ;
b) Inviolabilitatea curierului consular este absolută . Conform prevederilor Convenției de la Vie-
na (art. 35 p.5) el nu poate fi supus nici unei forme de arest sau detențiune chiar în cazul săvîrșirii
unei “crime grave”, sau luării unei hotărîri definitive a autorității judiciare competente. Curierul
consular nu se bucură de imunitate de jurisdicție.
În cazurile cînd valiza consulară este încredințată comandantului navei sau aeronavei statului
trimițător, el nu este considerat curier consular. În caz de arestare a comandantului unei nave sau aeronave, valiza consulară este inviolabilă .
c) Inviolabilitatea sediului postului consular. Localurile consulare , noțiune care include clădirile
sau părțile de clădiri și terenul aferent, indiferent în a cărui proprietate se află, dar care sînt folo-site exclusiv pentru postul consular, sînt inviolabile (art. 31).
Spre deosebire de locuința particulară a agentului diplomatic , care se bucură de aceiași ocrotire
și de aceiași inviolabilitate ca și localurile misiunii diplomatice, reședința șefului de post consular și
locuințele angajaților consulari nu sunt inviolabile .
d) Inviolabilitatea bunurilor postului consular. Mobilierul, bunurile și mijloacele de transport ale
postului consular nu pot fi rechiziționate.(art. 31, p.4);
e) Inviolabilitatea arhivelor și documentelor consulare este absolută. Ele sînt inviolabile în orice mo-
ment și în orice loc s-ar găsi. (art. 33). Arhiva cuprinde toate hîrtiile, documentele, corespondența, cărțile, filmele, benzile de magnetofon, registre le postului consular, cifrul, fișierele și mobilierul
destinat să le protejeze sau să le păstreze (art. 1).
f) Inviolabilitatea valizei consulare. Valiza consulară nu trebuie să fie nici deschisă și nici reținută
(art. 35, p. 3). Totuși, dacă autoritățile competente ale statului de reședință au motive serioase să creadă că valiza conține alte obiecte decît core spondența, ele pot cere ca valiza să fie deschisă în
prezenta lor de către un reprezentant autorizat al statului trimițător. Dacă autoritățile statului trimițător refuză să satisfacă cererea, valiza este înapoiată la locul de origine.
Privilegiile consulare sînt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul de reședință unui
post consular sau personalului acestuia și constau în posibilitatea juridică de a se bucura de anu-mite beneficii și de a primi anumite onoruri. În categoria privilegiilor se încadrează scutirea de taxe și impozite, scutirea de taxe vamale, dreptul de a folosi comunicarea prin cifru, dreptul de a se servi de curieri speciali și de valiza consulară etc.
a) Privilegiile fiscale sînt exprimate sub formă de scutiri de impozite și taxe. Beneficiază de
aceste privilegii atît localurile consulare, cît și funcționarii consulari și angajații consulari (art.
32).
b) Privilegiile vamale sînt desemnate sub forma scutirii de control și taxe vamale. De aceste
privilegii beneficiază postul consular și funcționar ii consulari. Angajații consulari nu sînt scutiți
de taxe și control vamal, decît cu ocazia primei instalări (art. 50).
DIP_3.indd 344 DIP_3.indd 344 10/13/2009 11:30:25 10/13/2009 11:30:25

345 Capitolul XIII. DREPTUL CONSULAR
c) Scutirea de înmatriculare a străinilor și de permisul de ședere este un privilegiu de care
se bucură funcționarii consulari și angajații consulari (art. 46). Scutirea de înmatriculare nu înseamnă scutirea de obligația de a obține viza, în statele unde există această procedură, și nici dreptul de a rămîne pe teritoriul statului de reședință fără a fi notificați ministerului afacerilor ex-terne al statului de reședință. Funcționarilor consulari și angajaților consulari li se eliberează, de regulă, carte de identitate care identifică statutul lor și dau dreptul de ședere în țara de reședință.
d) Scutirea de permise de muncă este un privilegiu acordat tuturor membrilor postului consular.
Acest privilegiu nu înseamnă altceva decît faptul, că nu este necesar de a obține autorizație pentru
a desfășura activitate la postul consular.
Unele state eliberează permise de muncă membrilor familiei funcționarilor consulari și
angajaților consulari, în caz dacă aceștea doresc să lucreze pe teritoriul statului de reședință. În aceste cazuri, persoanele care au primit permise de muncă nu beneficiază de imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă.
e) Scutirea de prestații personale și de orice serviciu de interes public (art. 52) și de obligația de
asigurare socială (art. 48).
Drepturile consulare sînt permisiuni juridice acordate de statul de reședință unui post consular
sau personalului consular, care constau în garantarea exercitării unor acțiuni , prevăzute de legea sta-
tului trimițător, dar care produc efecte juridice fie în statul de reședință, fie în statul trimițător.
a) Dreptul la arborarea drapelului național și așezarea scutului cu stema de stat pe clădirea
ocupată de către postul consular și pe mijloacele de transport ale postului consular, atunci când acestea sînt folosite în interes de serviciu (art. 29);
b) Dreptul de a încasa taxe consulare stabilite de către statul trimițător (art. 39);
c) Dreptul de a exporta fără taxe bunurile succesoriale, în caz de deces al unui membru al postului
consular (art. 51).
Facilitățile consulare sunt acele garanții și obligațiuni generale pe care le acordă statul de reședință
posturilor consulare și personalului consular în scopul susținerii și înlesnirii desfășurării activității
care le este proprie în condiții cît mai bune .
În categoria facilităților se încadrează obligațiunea statului de reședință de a facilita postului
consular dobândirea de terenuri sau clădiri sau procurarea lor în alt mod (art. 30 al Convenției de la Viena).
§ 8. Aplicarea drepturilor, facilităților, imunit ăților și privilegiilor consulare
Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963 determină beneficiarii
privilegiilor și imunităților consulare.
Postul consular este principalul beneficiar al imunități lor și privilegiilor consulare, indiferent
de rangul acestuia: consulat general, co nsulat, viceconsulat, agenție consulară.
Șeful de post consular nu are imunități și privilegii specia le. El beneficiază doar de două privi-
legii:
a)dreptul de precădere în cadrul corpului consular și b) dreptul de a arbora drapelul național al statului trimițător pe clădirea reședinței sale și pe
mijloacele de transport cu ocazia folosirii lor oficial.
Toate categoriile de personal consular beneficiază de următoarele imunități și privilegii:
a) imunitatea de a depune mărturie, care este legată de faptele oficiale;b) scutirea de permise de muncă;
DIP_3.indd 345 DIP_3.indd 345 10/13/2009 11:30:25 10/13/2009 11:30:25

Drept Internațional public 346
c) scutirea de regimul de securitate socială;
d) scutirea de prestații personale.Funcționarii consulari beneficiază în plus de inviolabilitate;
Funcționarii consulari și angajații consulari beneficiază în plus de:
a) imunitățile de jurisdicție;b) scutirea de înmatriculare a străinilor și de permis de ședere;c) scutiri fiscale;d) scutirea de taxe vamale și de control vamal. Angajații consulari beneficiază în plus de scutirea de taxe vamale și de control vamal numai
cu ocazia primei lor instalări.
Membrii de familie , care locuiesc împreună cu funcționarii consulari beneficiază numai de
privilegiile următoare:
a) scutirea de impozite și taxe fiscale;b) scutirea de taxe vamale și control vamal;c) scutirea de regimul de securitate socială;d) scutirea de prestații sociale;e) scutirea de înmatriculare a străinilor și de permisele de ședere.Membrii de familie care exercită în statul de reședință o activitate particulară cu caracter lucra-
tiv, precum și titularii care exercită ei însăși în statul de reședință o asemenea activitate, nu vor beneficia de privilegii și imunități.
Persoanele folosite exclusiv în serviciul particular al unui membru al postului consular, în caz dacă
el nu este cetățean al statului de reședință, beneficiază de:
a) scutirea de permis de munca;b) scutirea de obligațiile privind asigurarea securității sociale.Membrii misiunilor diplomatice în cazul exercitării funcțiilor consulare ale misiunii își păstrează
statutul lor, iar privilegiile și imunitățile cont inuă să fie determinate de regulile dreptului
internațional privind relațiile diplomatice.
În cazul cînd un membru al personalului diplomatic al misiunii diplomatice a statului trimițător
în statul de reședință este numit gerant interimar, el continuă să se bucure de privilegiile și
imunitățile diplomatice, dacă statul de reședință nu se opune la aceasta.
Gerantului interimar , numit în funcție dintre funcționarii consulari , îi sînt aplicabile dispozițiile
Convenției de la Viena din 1963 cu privire la relațiile consulare în aceiași măsură ca și șefului de post consular în cauză.
Totuși, în Convenție se precizează: “Statul de reședință nu este obligat să acorde unui gerant
interimar înlesnirile, privilegiile și imunitățile de care șeful de post consular se bucura numai în
baza unor condiții pe care gerantul interimar nu le îndeplinește” (art. 15, p. 3).
Postul consular condus de un funcționar consular onorific beneficiază de următoarele înlesniri,
privilegii și imunități, de care se bucură și posturile consulare de carieră:
a) înlesniri acordate postului consular pentru activitatea sa (art. 28);b) Folosirea drapelului și stemei naționale (art.29);c) obținerea de localuri (art. 30);d) libertatea de deplasare (art. 34);e) libertatea de comunicare (art.35);f) comunicarea cu cetățenii statului trimițător (art. 36);g) accesul la informații în caz de deces, tutelă sau curatelă, de naufragiu și de accident aerian
(art. 37);
DIP_3.indd 346 DIP_3.indd 346 10/13/2009 11:30:26 10/13/2009 11:30:26

347 Capitolul XIII. DREPTUL CONSULAR
h) comunicarea cu autoritățile statului de reședință (38);
i) perceperea de drepturi și taxe consulare (art. 39);k) libertatea mijloacelor de comunicare, inclusiv a curierilor speciali și a cifrului (art.54);Posturile consulare conduse de funcționari consulari onorifici beneficiază în plus de:
a) dreptul la protecție pentru localurile consulare (art. 59); b) scutirea fiscală a localurilor consulare (art. 60);c) inviolabilitatea arhivelor (art.61);d) scutiri vamale (art. 62);Funcționarii consulari onorifici se bucură de înlesniri, privilegii și imunități de care beneficiază
și funcționarii consulari de carieră:
a) notificarea cazurilor de arestare, detențiune sau urmărire (art. 42);b) imunitatea funcțională de jurisdicție (art. 43);c) imunitatea de a depune ca martor (art. 44);d) renunțarea la privilegii și imunități (art. 45);Funcționarii consulari onorifici beneficiază în plus de:
a) protecția din partea statului de reședință (art. 64);b) scutirea de înmatriculare a străinilor și de permis de ședere (art. 65);c) scutiri fiscale (art. 66);d) scutirea de prestații personale (art. 67).Funcționarii consulari onorifici sînt obligați să respecte legile și regulamentele statului de
reședință (art. 55).
Potrivit prevederilor Convenției de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963 pentru
ca o persoana să nu fie exclusă din beneficiul privilegiilor și imnunităților consulare, trebuie să
îndeplinească următoarele condiții:
1. Sa aibă calitatea de cetățean al statului trimițător.2. Sa nu aibă domiciliu pe teritoriul statului de reședință.3. Sa nu exercite o ocupație privată cu caracter lucrativ în statul de reședință.4. Sa nu fie consul onorific.Conform art. 53 al Convenției de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963 orice
membru al postului consular beneficiază de privilegiile și imunitățile respective de la intrarea sa pe
teritoriul statului de reședință pentru a ajunge la post sau, dacă se găsește deja pe acest teritoriu, din momentul intrării sale în funcție la postul consular.
Membrii familiei unui membru al postului consular care locuiesc împreună cu el, precum și
membrii personalului său particular, beneficiază de privilegiile și imunitățile respective, începînd
cu una din datele următoare:
– aceea de cînd membrul respectiv al postului consular se bucură de privilegiile și imunitățile
prevăzute de Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare;
– aceea a întrării lor pe teritoriul statului de reședință;- aceea la care ei au devenit membri ai acestei familii sau ai personalului particular respectiv.Imunitățile și privilegiile încetează în momentul în care persoana în cauză părăsește teritoriul
statului de reședință sau, după caz, din momentul încetării calității de membru al familiei.
Actele oficiale , săvîrșite de un funcționar consular sau un angajat consular în exercitarea
funcțiilor sale, se bucură de imunitatea de jurisdicție fără limită de timp.
În cazul declarării unui funcționar consular persona non grata sau ca persoana inacceptabilă , sau
în caz de conflict armat, statul de reședință acordă un termen rezonabil, la finele căruia încetează privilegiile și imunitățile.
DIP_3.indd 347 DIP_3.indd 347 10/13/2009 11:30:26 10/13/2009 11:30:26

Drept Internațional public 348
În caz de deces al unui membru al postului consular, membrii familiei sale care locuiau
împreună cu el continuă să se bucure de priv ilegiile și imunitățile de care beneficiază, pînă la
prima din datele următoare:
– aceea la care ei părăsesc teritoriul statului de reședință;- la expirarea unui termen rezonabil care le va fi fost acordat în acest scop.
§ 9. Activitatea consular ă în Republica Moldova
Activitatea consulară a Republicii Moldova este exercitată în princ ipiu de către misiunile
diplomatice permanente, care au secții sau cancelarii consulare, în care activează funcționari consulari de carieră. Modalitățile de numire și admitere a funcționarilor consulari de carieră sunt efectuate conform înțelegerilor bilaterale și au ca bază prevederile Convenției de la Viena din 1963,
714, cât și prevederile legislației naționale.715
I. Stabilirea și încetarea relațiilor consulareActivitatea consulară se realizează de misiunile diplomatice și oficiile consulare ale Republi-
cii Moldova, în baza legislației naționale și tratatel or internaționale la care Republica Moldova
este раrtе, respectându-se princ ipiul reciprocității dreptului internațional.
Conform prevederilor art. 6 al Statutului consular Republica Moldova poate înființa și
desființa un oficiu consular sau schimba clasa acestuia numai cu consimțământul prealabil al statului de reședință.
În lipsa unor tratate internaționale de stabilire a relațiilor consulare stabilirea relațiilor diplo-
matice presupune și stabilirea relațiilor consulare.
Ruperea relațiilor diplomatice nu atrage după sine ruperea relațiilor consulare sau încetarea
activității Oficiului Consular în statul de reședință.
Sediul Oficiului Consular și circumscripția consulară sînt stabilite de Ministerul Afacerilor
Externe care solicită, prin canale diplomatice, acordul expres al autorităților statului de reședință cu privire la înființarea Oficiului Consular, sediul, rangul și circumscripția sa consulară sau mo-dificarea acestora (art. 10).
Oficiile consulare își au sediul în localuri consulare, proprietatea Republicii Moldova sau în-
chiriate de aceasta. Oficiul Consular dispune de ștampila cu Stema de Stat a Republicii Moldova și denumirea Oficiului Consular în limba de stat a Republicii Moldova și a statului de reședință. Ofi-
ciul Consular este obligat să amplaseze pe localul sediului său scutul cu Stema de Stat și inscripția cu denumirea oficiului în limba de stat а Republicii Moldova și cea a statului de reședință.
Oficiul Consular arborează drapelul de stat pe localul său, reședința șefului oficiului și mijloa cele
de transport folosite în interes de serviciu, în conformitate cu practica și regulile statului de reședința.
Agenții diplomatici și funcționarii consulari pot fi delegați pentru exercitarea funcțiilor
consulare în cadrul misiunilor diplomatice și oficiilo r consulare conform prevederilor legislației
în vigoare, însă durata deplasării nu poate depăși termenul de 3 ani. (art. 85, 86). Termenul de
714 Republica Moldova este parte la Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare (1963) din 25 februarie
1993 (Ratificată de Parlamentul Republicii Moldova la 4 august 1993, nr. 1135-XII).
715 Legea Republicii Moldova cu privire la serviciul diplomatic, nr. 761-XV din 27 decembrie 2001, Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, nr. 20 (905) din 2 februarie 2002 și Statutul Consular al Republicii Moldova, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 368 din 28 martie 2002 ( Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
nr. 50-52, 11 aprilie 2002).
DIP_3.indd 348 DIP_3.indd 348 10/13/2009 11:30:26 10/13/2009 11:30:26

349 Capitolul XIII. DREPTUL CONSULAR
activitate în funcții consulare din cadrul Ministerului Afacerilor Externe dintre două perioade de
activitate în misiunea diplomatică sau Oficiului Consular nu poate fi mai mic de un an.
Activitatea funcționarului consular încetează în următoarele cazuri:
a) rechemarea funcționarului după expirarea termenului stabilit prin articolul 15 al Legii cu
privire la serviciul diplomatic;
b) retragerea exequaturului;c) revocarea patentei consulare;d) închiderea Oficiului Consular;e) încetarea relațiilor consulare (art. 88).Rechemarea înainte de termen a funcționarului consular se efectuează în cazurile prevăzute
de articolul 25 al Legii cu privire la serviciul diplomatic.
II. Clasele și personalul oficiilor consulare
Înființarea și desființarea Oficiului Consular sau schimbarea clasei acestuia sînt inițiate de
Ministerul Afacerilor Externe și aprobate prin hotărâre de Guvern.
Oficiilor consulare li se atribuie următoarele clase:a) clasa 1 – consulat general;b) clasa II – consulat;c) clasa III – viceconsulat;d) clasa IV – agenție consulară (art. 8).Oficiile consulare sînt conduse, în funcție de clasa ре саге о deține, de consul general, consul,
viceconsul, agent consular, agent diplomatic, împuternicit cu funcții consulare sau gerant – care poartă răspundere pentru activitatea instituției ре саге о conduce.
Consulul general este desemnat și rechemat din funcție prin hotărâre de Guvern, la propune-
rea ministrului afacerilor externe. Șefii celorlalte oficii consulare, la propunerea Direcției Gene-rale Consulare, sînt numiri și rechemați din funcție prin ordinul ministrului afacerilor externe.
Pentru funcționarii consulari se stabilesc următoarele posturi:a) consul general;b) consul;c) viceconsul;d) agent consular (art. 17).Personalul Oficiului Consular este format din: – funcționarii consulari sau agenții diplomatici împuterniciți cu funcții consulare, care sînt
angajați permanent la Ministerul Afacerilor Externe;
– angajații consulari, care sînt membri ai personalului consular și care nu șunt responsabili de
exercitarea funcțiilor consulare, dar care sînt angajați pentru а îndeplini atribuții administrative și tehnice;
– personalul de serviciu, care pot fi și cetățeni ai statului de reședință.Acordul prealabil al statului de reședință privind numirea șefului oficiului, dacă prin tratatele
internaționale la care Republica Moldova și statul de reședință sînt parte, nu se prevede altfel, este solicitat, prin canale diplomatice, de Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova.
După obținerea acordului statului de reședință, Ministrul Afacerilor Externe semnează pa-
tenta consulară , prin care atestă numele și prenumele șefului Oficiului Consular, categoria și ran-
gul său, circumscripția consulară și sediul Oficiului Consular, punând sigiliul de stat și o trans-mite, prin canale diplomatice, Ministerului Afacerilor Externe al statului în care a fost numit șeful Oficiului Consular în vederea obținerii exequaturului .
DIP_3.indd 349 DIP_3.indd 349 10/13/2009 11:30:27 10/13/2009 11:30:27

Drept Internațional public 350
Șeful Oficiului Consular este admis să-și exercite funcțiile printr-o autorizație numită exequa-
tur, emisă de către autoritățile statului de reședință (art. 22).
În cazul în care șeful Oficiului Consular nu poate să-și exercite funcțiile sau dacă postul de
șef al Oficiului Consular a devenit vacant, Ministerul Afacerilor Externe numește un gerant care va activa, cu titlu provizoriu, în calitate de șef al oficiului. Ca gerant poate fi numit un funcționar consular al Oficiului Consular respectiv, un agent diplomatic de la misiunea diplomatică а Repu-blicii Moldova din același stat sau un funcționar public angajat în funcție diplomatică din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova. Ministerul Afacerilor Externe întreprinde măsurile necesare ca numele și prenumele gerantului să fie notificate Ministerului Afacerilor Externe al statului de reședință.
Misiunea diplomatică a Republicii Moldova notifică Ministerul Afacerilor Externe al statului
de reședință despre:
a) numirea membrilor Oficiului Consular, sosirea lor la Oficiul Consular, plecarea definitivă
sau încetarea funcțiilor lor, precum și orice alte schimbări privind statutul acestora care pot inter-veni pe parcursul activității lor la Oficiul Consular;
b) sosirea și plecarea definitivă a unui membru al familiei funcționarului consular sau dacă о
persoană devine sau încetează de a fi membru al familiei acestuia;
c) sosirea și plecarea definitivă a personalului particular; d) angajarea și concedierea persoanelor care își au domiciliul în statul de reședință.În cazul în care Republica Moldova nu are în statul de reședință о misiune diplomatică,
notificările menționate sunt efectuate de către Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Mol-dova.
Direcția Generală Consulară a Ministerului Afacerilor Externe monitorizează activitatea
consulară a misiunilor diplomatice și oficiilor consulare.
Activitatea funcționarilor consulari este desfășurată în conformitate cu prevederile legislației
Republicii Moldova, precum și ale ordinelor Ministrului Afacerilor Externe și instrucțiunilor Direcției Generale Consulare, emise în vederea aplicării acestor norme.
Misiunile diplomatice și oficiile consulare prezentă sistematic Direcției Generale Consulare
rapoarte privind activitatea sa în domeniul consular, în conformitate cu prevederile art. 28 al Statutului consular.
III. Exercitarea funcțiilor consulare
Funcțiile consulare sînt exercitate de către:a) funcționarii consulari în cadrul oficiilor consulare;b) diplomații cu funcții consulare din cadrul misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova.
Pe teritoriul Republicii Moldova funcțiile consulare se exercită de către Direcția Generală
Consulară a Minisierului Afacerilor Externe.
Funcțiile consulare se exercită în cadrul circumscripției consulare. În cazuri excepționale,
funcționarul consular poate, cu consimțămîntul statului de reședintă, să-și exercite atribuțiile și în afara circumscripției sale consulare.
Republica Moldova, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, după notifica-
rea de către statele interesate și dacă nici unul dintre ele nu se opune în mod expres la aceasta, împuternicește о misiune diplomatică sau un ofici u consular stabilit într-un stat să-și asume exer-
citarea funcțiilor consulare și în alt stat. De asemenea, dacă după recepționarea notificării statul de reședință nu are obiecții, о misiune diplomatică sau un Oficiu Consular poate exercita funcții consulare în statul de reședință în numele unui stat terț.
DIP_3.indd 350 DIP_3.indd 350 10/13/2009 11:30:27 10/13/2009 11:30:27

351 Capitolul XIII. DREPTUL CONSULAR
Misiunile diplomatice exercită funcții consulare prin secțiile consulare sau prin diplomații
desem nați în acest scop. Misiunea diplomatică nu poate exercita atribuții consulare pe întreg teri to-riul statului de acreditare dacă în acest stat există un Oficiu Consular cu circumscripție stabilită.
Cu consimțământul statului de reședință, oficiile consulare nu vor soluționa cererile persoa-
nelor domiciliate în alte circumscripții cons ulare decât în cazuri deosebit de urgente.
Funcționarii consulari, în exercitarea funcțiilor sale, pot să se adreseze cu demersuri
autorităților locale competente din cadrul circumscripției consulare. Ei se pot adresa autorităților centrale competente ale statului de reședință numai dacă acest lucru este admis de legislația sta-tului de reședință sau de tratatele internaționale la care Republica Moldova și respectivul stat sînt parte. În caz contrar, se pot adresa autorităților centrale ale statului de reședință prin intermediul misiunii diplomatice.
Dacă în statul de reședință nu există о misiune diplomatică а Republicii Moldova și dacă inte-
resele sale nu sînt reprezentate de о misiune diplomatică a sa dintr-un stat terț, sau a unui stat terț, Oficiul Consular, cu consimțământul statului de reședință, poate îndeplini acțiuni diplomatice și implicit, se pot adresa direct autorităților centrale. Îndeplinirea acestor acțiuni de către un Oficiu Consular nu-i conferă nici un drept la privileg iile și imunitățile diplomatice, decât în cazurile
prevăzute de Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare.
Funcționarii consulari sînt obligați să sprijine dezvoltarea relațiilor de prietenie între Repu-
blica Moldova și statul de reședință și să favorizeze dezvoltarea relațiilor bilaterale în domeniul economic, comercial, cultural, științific. Funcționarii consulari vor apăra și promova drepturile și interesele Republicii Moldova și ale cetățenilor Republicii Moldova în statul de reședință.
În exercitarea funcțiilor lor funcționarii consulari se vor conforma prevederilor tratatelor
internaționale la саге Republica Moldova și statul de reședință sînt parte. Îndeplinirea funcțiilor consulare se efectuează cu respectarea legislației statului de reședință.
Activitatea de informare consulară are drept scop promovarea și apărarea intereselor naționale,
realizarea obiectivelor politicii externe și interne а statului, precum și favorizarea participării Re-publicii Moldova la viața internațională. Activitatea de informare consulară trebuie să contribuie la lărgirea cadrului juridic bilateral și multilateral, la asigurarea dreptului cetățenilor moldoveni, la tratament egal cu cetățenii altor state.
În cadrul circumscripției consulare, funcționarii consulari sprijină dezvoltarea relațiilor
comerciale, economice, culturale, științifice și turistice cu statul de reședință, cu respectarea pre-vederilor tratatelor internaționale în vigoare.
Funcționarul consular sprijină comerțul și cooperarea economică prin acțiuni de prospecta-
re, propagandă și promovare în mediile de afaceri sau mas-media a intereselor Republicii Moldo-va, asigurând condiții favorabile atât agenților economici ai Republicii Moldova, cît și dezvoltării ansamblului relațiilor cu statul de reședință.
În activitatea sa funcționarul consular sprijină agenții de afaceri, firmele și companiile străine
să facă investiții de capital în Republica Moldova, să înființeze reprezentanțe, firme sau birouri ale acestora, să încurajeze exporturile de produse ale Republicii Moldova, să dezvolte cooperarea economică și tehnico-științifică.
În domeniile cultural-științific și de presă, funcționarul consular sprijină derularea acorduri-
lor culturale, programele de aplicare a lor, cunoaș terea și prezentarea valorilor culturii, științei și
învățământului, participarea la manifestări în statul de reședință – festivaluri, congrese, reuniuni,
expoziții, târguri de cărți etc.
Funcționarul consular acordă, în conformitate cu normele și principiile dreptului
internațional, asistență în protecția drepturilor și intereselor cetățenilor Republicii Moldova, care
DIP_3.indd 351 DIP_3.indd 351 10/13/2009 11:30:28 10/13/2009 11:30:28

Drept Internațional public 352
nu posedă cetățenia statului de reședință, în calitatea sa oficială de organ al statului investit și
recunoscut cu astfel de funcții.
Asistența și protecția respectivă se acordă în caz de îmbolnăviri grave, urgențe medicale,
decese, accidente de circulație, pierdere, furt sau deteriorarea pașaportului, permiselor de condu-cere și certificatelor de înmatriculare а vehiculelor, rețineri, arestări, limitarea în orice alt mod a libertății personale în statul de reședință și în alte situații.
Funcționarul consular este obligat să intervină la autoritățile statului de reședință pentru
instituirea tutelei sau curatelei în favoarea minorilor și persoanelor cu handicap, cetățeni ai Re-publicii Moldova aflați în statul de reședință.
Funcționarul consular are dreptul de a comunica cu cetățenii Republicii Moldova privați de
libertate, cu respectarea tratatelor internaționale și a legislației statului de reședință. El are dreptul să intervină la autorități pentru numirea de avocați din oficiu și de interpreți și pentru ca aceștia să se bucure de drepturile procesuale prevăzute de legislația statului de reședință.
Funcționarul consular este obligat să acționeze pentru apărarea drepturilor și intereselor pa-
trimoniale ale Republicii Moldova și ale cetățenilor săi, cu respectarea legilor și procedurilor în vigoare ale statului de reședință și а prevederilor tratatelor internaționale. În acest scop, el va interveni pe lângă autoritățile statului de reședință în vederea luării măsurilor de conservare și administrare a bunurilor, stabilirea regimului lor juridic, intabulare a dreptului de proprietate în registrele de la locul situării lor. În caz de litigii el va recomanda avocați și va sprijini pregătirea apărării, procurarea de documente oficiale, efectuarea de traduceri, legalizări etc.
Activitatea notarială a misiunilor diplomatice și a oficiilor consulare ale Republicii Moldova
se desfășoară conform legislației Republicii Moldova și tratatelor internaționale la care ea este раrtе, precum și potrivit uzanțelor internaționale.
La cererea persoanelor fizice, având cetățenia Republicii Moldova, precum și a persoa-
nelor ei juridice, misiunile diplomatice și oficiile consulare ale Republicii Moldova îndeplinesc următoarele acte notariale:
a) redactarea actelor și a proceselor-verbale în vederea autentificării sau legalizării
semnăturii;
b) autentificarea actelor;c) legalizarea semnăturilor;d) certificarea datei de prezentare a actelor de către părți;e) certificarea unor fapte;f) legalizarea de copii de pe documente;g) efectuarea și legalizarea traducerilor;h) primirea la păstrare a actelor și documentelor prezentate de părți;i) eliberarea de copii de pe actele notariale întocmite de misiunile diplomatice sau oficiile
consulare;
j) alte acte prevăzute de lege.Legalizarea semnăturilor, legalizarea de copii de pe documente și efectuarea și legalizarea tra-
ducerilor pot fi îndeplinite de către misiunile diplomatice și oficiile consulare și la cererea persoa-nelor fizice sau juridice străine, dacă aceste acțiuni nu coniravin legislației statului de reședință.
Actele notariale se perfectează la sediile mi siunilor diplomatice sau ale oficiiior consulare,
la bordul navelor și aeronavelor sub pavilionul Republicii Moldova, care acționează în raza de activitate a acestor organe, precum și, în cazuri excepționale, la domiciliul cetățeanului Republicii Moldova ori în alt loc dacă acest lucru este permis de tratatele internaționale la care Republica Moldova și statul de reședință sînt parte sau dacă legislația acesteia permite.
DIP_3.indd 352 DIP_3.indd 352 10/13/2009 11:30:28 10/13/2009 11:30:28

353 Capitolul XIII. DREPTUL CONSULAR
Funcționarii consulari sînt oblugați să perfecteze acte de stare civilă în baza legislației Repu-
blicii Moldova, tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte, iar în lipsa regle-mentărilor respective doar în măsura în care legislația statului de reședință permite acest lucru.
În confonnitate cu prevederile Legii priv ind actele de stare Civilă nr. 100-XV din 26 aprilie
2001, funcționarul consular va înregistra actele de stare civilă privind cetățenii Republicii Mol-dova, produse în străinătate și va elibera acte de stare civilă, după caz, de naștere, de căsătorie, de schimbare a numelui, prenumelui, de divorț sau de deces.
Funcționarul consular are dreptul de a încheia, în temeiul legii, căsătorii între doi cetățeni
ai Republicii Moldova sau între un cetățean moldovean și un cetățean sirăin, dacă tratate-le internaționale la саге Republica Moldova este parte prevăd aceasta, iar legislația statului de reședință permite.
Funcționarul consular are dreptul de a îndeplini funcții în materie de cetățenie, în temeiul
legislației Republicii Moldova și a tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte.
În temeiul legii funcționarii consulari sînt obligați să primească spre examinare:
a) cereri de redobîndire a cetățeniei Republicii Moldova de la foștii cetățeni moldoveni;b) cereri de renunțare la cetățenia Republicii Moldova de la persoane care deja au dobîndit
cetățenia unui alt stat sau prezintă garanția dobîndirii cetățeniei unui alt stat, dovedite cu acte oficiale și care îndeplinesc celelalte cerințe legale;,
c) cerere de acordare a cetățeniei Republicii Moldova.Aceste cereri sînt transmise în țară spre a fi soluționate de către autoritățile abilitaie prin lege.Persoanele саге, la cerere, au redobîndit cetățenia Republicii Moldova, în condițiile legii, cu
păstrarea domiciliului în străinătate, vor depune jurămîntul de credintă în fața șefului misiunii diplomatice sau a Oficiul Consular al Republicii Moldova din țara în care domiciliază.
Funcționarii consulari au dreptul de a elibera, la cerere, în caz de necesitate, certificaie pri-
vind apartenența sau neapartenența la cetățenia Republicii Moldova pentru cetățenii moldoveni sau foștii cetățeni ai țării noastre aflați în străinătate.
Atribuțiile privind procurarea și transmiterea de acte judiciare și extrajudiciare se îndepli-
nesc în conformitate cu legislația în vigoare a Republicii Moldova și tratatelor internaționale.
Actele judiciare se transmit pe cale diplomatică, cu excepția cazului în care, prin tratatele
internaționale la care Republica Moldova este parte, s-a stabilit un alt mod de transmitere în străinătate a unor acte, precum: citații, copii sau extrase de pe acțiuni, comisii rogatorii în materie civilă sau penală, cereri de extrădare și altele.
Funcționarul consular are dreptul de a înmâna direct sau de a transmite prin poștă cetățenilor
Republicii Moldova, domiciliați în statul de reședință, citațiile și copiile de pe acțiunile primite de la instanțele judecătorești ale Republicii Moldova, dacă legislația statului de reședință permite. De ase-
menea, funcționarul consular poate înmâna citațiile și copiile de pe acțiuni, membrilor misiunilor diplomatice și a oficiilor consulare ale Republicii Moldova, funcționarilor moldoveni la organizațiile internaționale, precum și membrilor familiilor acestora care locuiesc împreună cu ei.
Funcționarul consular, la cererea cetățenilor Republicii Moldova și а foștilor cetățeni moldo-
veni aflați în statul de reședință, pot primi și transmite în țară, spre soluționare, cererile privind procurarea actelor de stare civilă, de vechime în muncă, de studii, certificate de cazier judiciar și
altele. De asemenea, funcționarul consular poate primi astfel de cereri și de la alte persoane, dacă
legislația statului de reședință permite.
Atribuțiile funcționarului consular în problemele de transport naval, aerian, rutier și feroviar
sînt exercitate în conformitate cu legislația Republicii Moldova și cu tratatele internaționale la care Republica Moldova este раrtе.
DIP_3.indd 353 DIP_3.indd 353 10/13/2009 11:30:29 10/13/2009 11:30:29

Drept Internațional public 354
În materie de navigație aeriană funcționarul consular poate obține, pe cale diplomatică, de
la autoritățile statului de reședință autorizații prealabile pentru survolarea spațiului aerian sau pentru a ateriza pe teritoriul acestuia, în cazul aeronavelor moldovenești саге execută zboruri ne comerciale sau prezidențiale, parlamentare, guvernamentale, transporturi de trupe, tehnică militară, armament și altele asemănătoare. De asemenea, funcționarul consular acordă asistență și protecție aeronavelor, echipajului și pasagerilor ori de câte ori împrejurările о cer.
Funcționarul consular este obligat să sprijine personalul, pasagerii și încărcătura în transpor-
turile internaționale feroviare și rutiere de mărfuri și de călători. În caz de accidente de circulație va interveni la autoritățile statului de reședință pentru а acorda primul ajutor în funcție de situațiile în саге se află.
Funcționarul consular poate elibera, în condițiile legii, cetățenilor Republicii Moldova și
apatrizilor domiciliați în țară pașapoarte, vor prelungi valabilitatea acestora, precum și în ca-zul pierderii, furtului sau deteriorării lor va elibera documente de întoarcere în țară (titluri de călătorie).
Funcționarul consular poate elibera vize de intrare-ieșire, în conformitate cu legislația în vi-
goare, cetățenilor străini саге se deplasează în teritoriul Republicii Moldova în interes oficial, de afaceri, particular, turistic, la studii sau pentru desfășurarea de activități lucrative.
Funcționarul consular, cu respectarea normelor stabilite, poate negocia cu autoritățile sta-
tului de reședință posibilitatea încheierii tratatelor internaționale bilaterale privind facilitarea călătoriilor reciproce a cetățenilor ambelor state și abolirea regimului de vize.
În scopul unei cunoașteri mai bune a realităților existente, a culturii și tradițiilor statului
de reședință, stabilirii nemijlocite a contactelor cu cetățenii Republicii Moldova, precum și cu persoanele fizice si juridice ale statului de reședință, funcționarii consulari au dreptul de a între-prinde, cel puțin о dată pe an, tururi ale circumscripției consulare.
Funcționarul consular are dreptul de a îndeplini orice altă funcție, dată prin lege, dacă nu se
contravine reglementărilor statului de reședință sau tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte.
Pentru efectuarea acțiunilor consulare se percep taxe consulare stabilite prin actele normative
ale Republicii Moldova. În cazurile respective se percep și plăți pentru restituirea unor cheltuieli aferente exercitării acțiunilor consulare. Modul de determinare, încasare, decontare, evidență și utilizare a acestor sume bănești se stabilește în conformitate cu Regulamentul aprobat de Minis-terul Afacerilor Externe, în comun cu Ministerul Finanțelor.
IV . Funcționarii consulari onorifici
Conform prevederilor art. 81 al Statutului consular Republica Moldova recunoaște institutul
funcționarilor consulari onorifici.
Ministerul Afacerilor Externe, cu acordul autorităților competente ale Statului de reședință,
poate împuternici un funcționar consular onorific cu exercitarea funcțiilor consulare stipulate în Capitolul III al Statutului consular al Republicii Moldova. În cadrul Oficiului Consular onorific al Republicii Moldova, în cazul în care este recepționat acordul prealabil al statului de reședință, pentru efectuarea atribuțiilor consulare poate fi delegat un funcționar consular din cadrul Minis-
terului Afacerilor Externe.
Toate rechizitele unui oficiu consular onorific, perfectate de către un funcționar consular
onorific, înainte de а fi utilizate urmează să fie coordonate cu Direcția Generală Consulară a Ministerului Afacerilor Externe.
DIP_3.indd 354 DIP_3.indd 354 10/13/2009 11:30:29 10/13/2009 11:30:29

355 Capitolul XIII. DREPTUL CONSULAR
Numirea și activitatea funcționarilor consulari onorifîci ai Republicii Moldova este
reglementată de Regulamentul Ministerului Afaceril or Externe privind Consulul Onorific al Re-
publicii Moldova.716
Bibliografie:
Burian, Alexandru. Introducere în practica diplomatică și procedura internațională, Editura “Cartier” ,
Chișinău, 2000; Burian, Alexandru. Introducere în practica diplomatică și procedura internațională, Ediția a
-2, Chișinău, CEP USM, 2008; Burian, Alexandru. Drept diplomatic și consular, Chișinău, Editura ARC,
2001; Burian, Alexandru. Drept diplomatic și consular, Ediția a 2-a, Chișinău, 2003; Burian, Alexandru.
Dreptul consular. // Burian, Alexandru; Balan, Oleg, Drept internațional public, Ediția a 2-a. – Chișinău,
CEP USM, 2005, p. 327-354; Burian, Alexandru. Reglementarea juridică a relațiilior consulare // „Admi-
nistrarea publică” , nr. 1, 2002; Burian, Alexandru. Privilegiile și imunitățile consulare //” Administrarea
publică” , nr. 2, 2002; Burian, Alexandru. Regimul de drept al relațiilor consulare //”Revista Națională
de Drept” , nr. 5, 2002; Burian, Alexandru. Acțiunea în spațiu și timp a privilegiilor și imunităților consu-
lare //”Revista Națională de Drept” , nr. 7, 2002; Burian, Alexandru. Subiectele relațiil or internaționale
contemporane//“ Administrarea Publică”, nr.1, 2000, p. 111-128; Aurel Bonciog, Drept consular, Ediția a II-a,
Editura Fundației „România de Mâine” , București, 1998; Prof. Dr. Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și
consular , București, Editura Lumina LEX, 1995; Marțian I. Niciu, Drept internațional public, Două volume,
Ediția a II-a (revizuită și completată), Editura Fundației “Chemarea” ,Iași, 1995-1996; Dumitra Popescu,
Adrian Năstase, Drept internațional public, Ediție revăzută și adăugită, Casa de Editură și Presă “Șansa”
SRL, București, 1997; Ion Diaconu, Drept internațional public, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Casa de
Editură și Presă “Șansa” SRL, București, 1995; Valentin Beniuc, Gheorghe Rusnac, Conceptele și noțiunile
de bază ale diplomației, Dicționar, Firma editorial-poligrafică “Tipografia Centrală” , Chișinău, 1998; Re-
gulamentul despre Consulul Onorific al Republicii Moldova , Chișinău, 1993.; Jose Torroba Sacristan, De-
recho Consular, Guia Practica de los Consulados de Espana, Imprenta del Ministerio de Asuntos Exteriores,
Madrid, 1993; Ramon Xilotl Ramirez, Derecho Consular Mexicano, Editorial Porrua S.A., Mexico, 1982;
Mariano Borrero Hidalgo, Guia de Agentes Consulares Honorarios, Ministerio de Asuntos Exteriores, Ma-
drid, 1990;
Блищенко И.П., Дурденевский В.Н., Дипломатическое и консульское право, Издательство
«Международные отношения», Москва, 1962; Курс международного права, В семи томах, Т. 4,
Отрасли международного права, Издательство «Наука», Москва, 1990; Буриан, Александр. Введение в дипломатическую практику , Издательство ARC, Кишинев, 2001; Буриан, Александр.
Правовой режим консульских учреждений // «Закон и жизнь», № 3, 2002; Буриан, Александр. Введение
в дипломатическую практику, Издание 2-е, Кишинев, 2008; Буриан, Александр. Дипломатическое и
консульское право, Кишинев, 2008; Буриан, Александр. Дипломатические и консульские привилегии
и иммунитеты // «Закон и жизнь», № 4, 2002; Петренко Н.И., Основы консульского права,
Издательство Университета дружбы народов, Москва, 1986; Бобылев Г .В., Зубков Н.Г ., Основы
консульской службы, Издательство «Международные отношения», Москва, 1986; Лукашук И.И.
Международное право. Особенная часть. Издательство БЕК, Москва, 1997.
716 Regulamentul despre Consulul Onorific al Republicii Moldova, Chișinău, 1993.
DIP_3.indd 355 DIP_3.indd 355 10/13/2009 11:30:30 10/13/2009 11:30:30

DIP_3.indd 356 DIP_3.indd 356 10/13/2009 11:30:31 10/13/2009 11:30:31

Capitolul XIV
DREPTUL INTERNA ȚIONAL MARITIM
§ 1. Noțiunea, principiile și izvoarele dreptului mării
§ 2. Spații maritime supuse jurisdicției naționale§ 3. Spații maritime cu regim mixt§ 4. Spații maritime nesupuse jurisdicției naționale§ 5. Modalități de soluționare a diferendelor maritime
§ 1. Noțiunea, principiile și izvoarele dreptului m ării
Dreptul internațional maritim poate fi definit ca un ansamblu de norme de natură cutumiară
sau convențională care reglementează regimul juridic al zonelor maritime, cooperarea statelor în domeniul utilizării acestor zone și protecției mediului marin.
Dreptul internațional maritim este una dintre cele mai vechi ramuri ale dreptului inter-
național public. Aceasta se explică prin interesul timpuriu manifestat de state pentru reglemen-tarea relațiilor dintre ele cu privire la utiliza rea spațiilor maritime, spații care cuprind cca 70%
din suprafața globului pământesc. Contestații asupra partajului mărilor au existat încă din Evul Mediu, când Spania și Portugalia împărțeau apele oceanelor Atlantic, Pacific și Indian potrivit Bulei emise la 4 mai 1493 de Papa Alexandru al VI-lea.
717 Apele oceanice au fost timp îndelungat
supuse principiului libertății mării, enunțat încă în secolul XVII de notabilul doctrinar Hugo Grotius în lucrarea sa Mare liberum , publicată în 1609. De fapt, lucrarea nu este decât capitolul 12
din De jure praedae (dreptul prizelor), făcută la comanda guvernului olandez. În acest capitol, Gro-
tius invocă argumente inspirate din natura mării: mobilitate, fluiditate, imposibilitate de fixare, caracterul inepuizabil al resurselor sale; și din dreptul natural, precum că dreptul la comerțul liber internațional este un drept fundamental al statelor și mările sunt mijloace naturale în ser-
viciul acestui drept, că se poate naviga în orice parte în dependență de direcția vântului, că, prin urmare, libertatea mărilor este un complement necesar libertății comerțului, comunicațiilor și schimburilor.
718
Ca reacție la această lucrare, Marea Britanie, care promova suveranitatea britanică și ideea
de proprietar asupra Mării Nordului și enormelor porțiuni ale Atlanticului de Nord, a favorizat apariția în 1635 a operei lui John Selden Mare clausum (Mare închisă). Cu toate acestea, înce-
pând cu 1689 Marea Britanie recunoaște libertatea mării, confirmând astfel princ ipiul doctrinar
enunțat de Grotius, ceea ce a condus ulterior la o veritabilă consacrare cutumiară.
717 A se vedea lucrarea lui Patey Jacques. Aspects actuels du probleme de la fixati on de la largeur de la mer territoriale .
Publicată pe http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/polit_0032-342x_1958_num_23_6_2424
718 Daillier Patrick, Pellet Alain, Nguyen Quoc Dinh. Droit international public . – Paris: L.G.D.J., 7-ème édition,
2002, p.1195.
DIP_3.indd 357 DIP_3.indd 357 10/13/2009 11:30:31 10/13/2009 11:30:31

Drept Internațional public 358
Această situație a dominat până în secolul XX în pofida faptului că statele în mod constant
și-au manifestat pretențiile asupra resurselor maritime, preocupate de prejudiciile aduse de către flotele de cursă lungă de pescuit stocurilor de pește din apropierea țărmului, precum și de riscu-rile de poluare prin deșeurile provenite de la navele de transport și petroliere pline de încărcături nocive, care străbăteau rutele maritime de pe glob. Spre exemplu, în 1945 sub presiunea intere-selor magnaților petrolieri americani, președin tele Truman a decis în mod unilateral să extindă
jurisdicția SUA asupra tuturor resurselor naturale ale platoului continental al SUA. Exemplul a fost urmat în 1946 de către Argentina care a revendicat platoul său continental și apele de asu-pra. Au urmat apoi Chile și Peru în 1947, Ecuador în 1950, care și-au arogat drepturi suverane pe o porțiune de 200 mile maritime. Mai târziu, Indonezia, stat arhipelag, a declarat un drept de dominație pe ansamblul apelor care separau cele 13 000 insule. Exemplul a fost urmat de Fili-pine, iar în 1970 Canada și-a revendicat dreptul de reglementare a navigației pe o zonă adiacentă țărmului până la 100 mile marine în scopul protecției apelor sale arctice contra poluării.
Prin urmare, dezvoltarea noilor tehnologii de explorare și exploatare a solului și subsolu-
lui marin, precum și presiunile tot mai accentuate ale puterilor maritime – toate constituiau un indice cert că spațiul maritim urma să se convertească într-o veritabilă zonă de conflict și insta-bilitate. În asemenea conjunctură se impunea o ne cesitate de codificare a instituțiilor dreptului
internațional maritim.
Evoluția de codificare oficială a debutat cu Conferința de la Haga din 1930, care din păcate nu
a reușit consolidarea pozițiilor statelor participante în degajarea unei voințe comune de definire, cel puțin, a mării teritoriale. Cu toate acestea, anume în cadrul acestui for pentru prima dată a fost abordată noțiunea de zonă contiguă. Conferința de Haga a lansat discuția despre o eventuală codificare care s-a dovedit posibilă abia după cel de-al doilea război mondial.
Între anii 1958-60 la Geneva au fost convocate următoarele două conferințe de codificare a
dreptului internațional maritim. Succesul primei Conferințe de la Geneva a fost materializat în patru convenții de codificare adoptate la 29 aprilie 1958: Convenția cu privire la marea teritorială și zona contiguă,
719 Convenția cu privire la platoul continental,720 Convenția cu privire la ma-
rea liberă,721 Convenția cu privire la pescuit și protejarea resurselor biologice ale mării libere.722
Cu toate acestea, dilema mării teritoriale nu a fost soluționată. Cea de-a două Conferință de la Geneva special convocată în acest sens în 1960 nu a produs nici un element de codificare, fapt care a servit imbold pentru convocarea celei de-a patra Conferință pentru codificarea dreptului maritim, de data aceasta sub auspiciile ONU.
Conferința și-a deschis lucrările la New-Y ork în 1973 și după nouă ani de negocieri in-
tense, purtate între reprezentanții a peste 160 de state, s-a încheiat cu adoptarea unei veritabile constituții maritime, semnate la Motego Bay la 10 decembrie 1982 – Convenția Națiunilor Unite
asupra dreptului mării .
723 Convenția a intrat în vigoare la 16 noiembrie 1994, după un an de la ade-
719 În vigoare din 10 septembrie 1964, publicată pe http://untreaty.un.org/ilc/texts/instruments/francais/
traites/8_1_1958_mer_territoriale_francais.pdf
720 În vigoare din 10 iunie 1964, publicată pe http://untreaty.un.org/ilc/texts/instruments/francais/traites/8_1_
1958_plateau_continental_francais.pdf
721 În vigoare din 30 septembrie 1962, publicată pe http://untreaty.un.org/ilc/texts/instruments/francais/
traites/8_1_1958_haute_mer_francais.pdf
722 În vigoare din 20 martie 1966, publicată pe http://untreaty.un.org/ilc/texts/instruments/francais/traites/8_1_
1958_peche_francais.pdf
723 Publicată în Niciu M. Culegere de documente de drept internațional public. Volumul I. – București: Lumina Lex,
1997, pp.152-311.
DIP_3.indd 358 DIP_3.indd 358 10/13/2009 11:30:31 10/13/2009 11:30:31

359 Capitolul XIV. DREPTUL INTERNAȚIONAL MARITIM
rarea Guyane, celui de-al 60-lea stat semnatar.724 Potrivit Secretarului General al ONU, din acea
perioadă, Boutros Boutros-Ghali, ea constituie cel mai important instrument juridic al secolului. Convenția numără 320 de articole și are 9 anexe, fapt pentru care este considerat un veritabil Cod internațional maritim. În plus, la 28 iulie 1994 a fost semnat la New-Y ork Acordul referitor la apli-carea părții a XI-a a Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, iar la 4 decembrie 1995 a fost deschis spre semnare Acordul cu privire la aplicarea dispozițiilor Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării referitoare la conservarea și gestionarea stocurilor de pește care se deplasează în interiorul și dincolo de zonele economice exclusive, precum și marile stocuri de pești migratori.
725
Convenția de la Montego-Bay pe lângă meritul de lege lata , prin faptul că în sfârșit a codi-
ficat o serie de instituții de drept internațional maritim cutumiare cum ar fi marea teritorială,
pasajul inofensiv, zona contiguă, platoul continental, marea liberă, strâmtorile internaționale, apele arhipelagice, mai are și funcția de lege ferenda prin codificarea noilor instituții ale dreptu-
lui internațional maritim: zona economică exclusi vă, zona internațională a spațiilor submarine,
cercetarea științifică marină, protecția mediului marin, soluționarea diferendelor maritime. În principiu, prin complexitatea sa, Convenția din 1982 a absorbit cele patru convenții din 1958 de la Geneva.
Pe lângă această sursă de bază, constituie izvoare ale dreptului internațional maritim, în
măsura în care ele reglementează instituții ale acestei ramuri, Tratatul cu privire la denucleari-zarea Pacificului de Sud, semnat la Rarotonga la 6 august 1985,
726 Tratatul cu privire la canalul
Panama și Tratatul cu privire la neutralitatea permanentă a canalului Panama, ambele semnate la 7 septembrie 1977,
727 Tratatul asupra Antarcticii, semnat la Washington la 1 decembrie 1959,728
Convenția cu privire la prevenirea poluării apelor maritime cu hidrocarburi, semnată la Londra la 12 mai 1954,
729 Convenția privind regimul strâmtorilor Mării Negre, semnată la Montreux la
20 iulie 1936,730 Convenția cu privire la asigurarea liberei navigații pe canalul de Suez, semnată la
Constantinopol 29 octombrie 1888.731
În exercitarea drepturilor și obligațiilor cu privire la activităților lor maritime, statele tre-
buie să respecte principiile fundamentale ale dreptului internațional public astfel ca princ ipiul
cooperării internaționale, principiul neagresiunii, principiul egalității suverane, integrității teri-toriale, inviolabilității frontierelor de stat, soluționării pașnice a diferendelor internaționale. Cu toate acestea, dreptul internațional maritim dispune de proprii principii care fie sunt o derivație specifică a celor fundamentale, fie cele care guvernează regimul juridic particular al unor instituții juridice maritime cum ar fi principiul neinterzicerii dreptului de pasaj inofensiv, princ ipiul
libertății mării libere, neapropriațiunii mării libere, utilizării mării libere doar în scopuri pașnice,
724 Republica Moldova a aderat la acest instrument prin Legea nr. 395-XVI din 14 decembrie 2006, publicată în
Monitorul Oficial nr. 203-/977 din 31 decembrie 2006.
725 Publicat pe http://daccessdds.un.org/doc/UNDOC/GEN/N95/274/68/PDF/N9527468.pdf?OpenElement
726 În vigoare din 11 decembrie 1986, publicat pe http://www.fas.org/nuke/control/spnfz/text/spnfz.htm
727 Publicate pe http://www.czbrats.com/treaty77/trtext.htm
728 În vigoare din 23 iunie 1962, publicat în Niciu M. Culegere de documente de drept internațional public. Volumul I.
– București: Lumina Lex, 1997, pp.146-151.
729 În vigoare din 12 aprilie 1966, publicată pe http://www.admin.ch/ch/f/rs/0_814_288_1/index.html
730 Publicată în Niciu M. Culegere de documente de drept internațional public. Volumul I. – București: Lumina Lex,
1997, pp.100-113.
731 Publicată în Niciu M. Culegere de documente de drept internațional public. Volumul I. – București: Lumina Lex,
1997, pp.114-116.
DIP_3.indd 359 DIP_3.indd 359 10/13/2009 11:30:32 10/13/2009 11:30:32

Drept Internațional public 360
principiul nepoluării apelor mării, principiul cooperării statelor pentru reprimarea infracțiunilor
comise în marea liberă, principiul repartiț iei echitabile a resurselor mării, princ ipiul conservării
și protecției resurselor biologice ale mării etc.
Prin urmare, astăzi de confruntăm cu o ramură bine conturată, constituită dintr-o multitu-
dine de instituții juridice, care reglementează cvazitotalitatea relațiilor internaționale în legătură cu utilizarea spațiilor maritime de către state și organizații internaționale. Aceasta este una din-
tre cele mai complexe ramuri ale dreptului internațional prin faptul convertirii unor noțiuni la origine pur geografice în noțiuni strict juridice, as tfel conciliind opiniile și divergențele care au
împiedicat mai multe decenii codificare sa.
În prezent, dreptul internațional maritim reglementează regimul juridic și statutul spațiilor
maritime supuse jurisdicției naționale (p.2), spaț iilor cu regim mixt (p.3), teritoriilor nesupuse
suveranității statelor (p.4) și procedura de soluționare a diferendelor maritime (p.5).
§ 2. Spații maritime supuse jurisdic ției naționale
Deși principiul libertății mărilor s-a impus către finele secolului 17, un pic mai târziu se
conturează ideea de suveranitate a statului riveran asupra unei fâșii maritime de-a lungul coaste-lor sale pentru motive de securitate și sub rezerva unui control efectiv de pe țărm.
Apele maritime supuse jurisdicției naționale constituie elementul acvatic al teritoriului de
stat. Ele se supun jurisdicției teritoriale a statului și asupra lor statul își răsfrânge plenitudinea competenței ratione loci cu toate consecințele pe care le implică suveranitatea teritorială. În acest
sens, potrivit doctrinei dreptului internațional, criteriul salinității apei nu este suficient pentru a distinge apele maritime de celelalte spații acva tice: este necesar ca marea să fie în comunicare
liberă și naturală pe toată întinderea globului pământesc. În plus, dreptul internațional maritim reglementează nu numai regimul juridic al apelor propriu-zise, dar și solul lor și subsolul aferent, iar în unele cazuri chiar și spațiul aerian de asupra acestor ape.
732 Pe de altă parte, unele „mări”
ca Marea Moartă, Caspică în pofida caracterului sărat, nu sunt considerate mări în sensul drep-tului internațional, chiar dacă unele (Caspică) se supun obiectului de reglementare a dreptului internațional, pentru că scaldă teritoriul mai multor state, și sunt considerate ca mări „private” .
733
Apele maritime supuse jurisdicției naționale se împart în două mari categorii:
1. ape maritime interioare,2. marea teritorială.Deși constituie teritoriul unui stat, prin faptul că limita mării teritoriale este reglementată de
dreptul internațional, iar navele maritime străine au unele drepturi (dreptul de pasaj inofensiv) care pot fi exercitate în aceste spații, regimul juridic al acestor ape nu este afectat de caracterul absolut al suveranității. Prin urmare, este vorba de o suveranitate reglementată de normele drep-tului internațional.
Chiar dacă consecutivitatea geografică dictează examinarea inițială a regimului juridic al
apelor interioare maritime, definirea juridică a unor termeni impune, în primul rând, cercetarea aspectelor legate de marea teritorială, iar apoi cele aferente apelor maritime interioare.
732 A se vedea în continuare, de exemplul, dreptul de trecere în tranzit prin apele arhipelagice sau strâmtorile
internaționale.
733 Daillier P ., Pellet A., Nguyen Q. D. op. cit ., p.1141.
DIP_3.indd 360 DIP_3.indd 360 10/13/2009 11:30:32 10/13/2009 11:30:32

361 Capitolul XIV. DREPTUL INTERNAȚIONAL MARITIM
Marea teritorială. Dacă e vorba de o localizare geografică, marea teritorială este zona maritimă
adiacentă apelor interioare sau eventual apelor arhipelagice, asupra căreia se extinde suveranita-tea statului. Din punct de vedere juridic, marea teritorială este acea parte din apele mării sau oceanului, cuprinsă între linia sa de bază și linia exterioară, care se află sub jurisdicția statului riveran.
Celebra formulă a lui Bynkershoek potrivit căreia puterea unui stat se termină acolo unde
se termină forța armelor sale, a condus la fixarea lățimii mării teritoriale până la o distanță echivalentă unei împușcături de tun. În 1782, Galiani a propus de a fixa lățimea mării teritoriale
egală cu 3 mile marine, ceea ce corespundea at unci unei împușcături medii de tun. Marile puteri
maritime au acceptat această idee, fără totuși ca ea să constituie unanimitate, ceea ce a produs eșecul Conferinței de codificare de la Haga din 1930. De exemplu, statele scandinave și-au fixat lățimea mării teritoriale la o distanță de 4 mile maritime, fără ca această practică să fie foarte clară. Rusia a demonstrat foarte devreme preferința sa pentru o distanță de 12 mile.
734
În 1951, Curtea Internațională de Justiție în afacerea Pescarii norvegieni a confirmat că „so-
lul conferă statului riveran un drept asupra apelor care scaldă țărmul” .735 Începând cu această
perioadă această regulă a constituit obiectul un ei contestări îndeosebi a unor state latino-ameri-
cane din considerente nu atât strategice cât economice, care și-au extins marea teritorială până la 200 mile maritime.
736 Alte state s-au mulțumit cu limita de 12 mile maritime, dar revendicând
dincolo o zonă de pescuit exclusiv. Conferința din 1960 a formulat compromisul „6+6” – 6 mile lățimea mării teritoriale și 6 mile zona de pescuit exclusiv, dar neacceptat.
Compromisul acceptat a fost formulat de Convenția din 1982 la art. 3 care prevede o deli-
mitare unilaterală a mării teritoriale. În acest sens, Convenția autorizează limita maximă de 12
mile marine , statelor revenindu-le două metode alternative de delimitare, utilizând linia de bază
normală sau linia de bază dreaptă.
Linia de bază normală este linia refluxului de-a lungul țărmului, astfel cum aceasta este indicată
pe hărțile marine la scară mare recunoscute oficial de statul riveran. Linia de bază dreaptă este o
linie imaginară utilizată de statele al căror țărm prezintă crestături și tăieturi sau dacă există de-a lungul țărmului un șir de insule în imediata apropiere a acestuia. În acest caz, linia de bază dreaptă va uni punctele cele mai avansate în mare, luându-se în considerație cel mai avansat re-flux. Traseul liniilor de bază drepte nu trebuie să se îndepărteze într-un mod sensibil de la direcția
generală a țărmului, iar întinderile de mare situate spre țărm trebuie să fie suficient legate de domeniul terestru pentru a fi supuse regimului apelor interioare. Aceste linii nu trebuie să fie tra-sate spre ridicăturile fundului mării ce rămân descoperite în timpul refluxului sau să pornească de la acestea decât în cazul în care pe ele sunt amplasate faruri sau instalații similare, care se află în permanență deasupra nivelului mării sau în cazul în care traseul unor asemenea linii de bază drepte a făcut obiectul unei recu noașteri internaționale generale.
737 În cazul în care fundurile ma-
rine descoperite se află la o distanță de continent sau o insulă mai mică de 12 mile marine, linia refluxului al acestora poate fi considerată linie de bază pentru delimitarea mării teritoriale.
738
Metoda liniilor de bază drepte nu poate fi aplicată de către un stat în așa fel încât să taie
legătura dintre marea teritorială a altui stat cu largul mării sau cu zona sa economică exclusivă.
734 Ibidem, p.1164.
735 Cauza Marea Britanie contra Norvegiei, hotărârea din 18 decembrie 1951, p.21, publicată pe http://www.icj-
cij.org/docket/files/5/1808.pdf
736 Limita zonei bogată în pește grație curentului Humbolt, situat în partea de Est al continentului american.
737 Articolul 7 din Convenția din 1982.
738 Articolul 13 din Convenția din 1982.
DIP_3.indd 361 DIP_3.indd 361 10/13/2009 11:30:33 10/13/2009 11:30:33

Drept Internațional public 362
Dacă un fluviu se revarsă în mare fără a forma un estuar,739 linia de bază este o linie dreaptă
de-a curmezișul gurii fluviului între punctele limite ale refluxului pe țărmuri.
Linia de bază a mării teritoriale, indiferent de modalitatea delimitării ei, este o instituție
importantă a dreptului internațional maritim, deoarece ea determină ulterioarele delimitări ale zonei contigue, zonei economice exclusive și al platoului continental.
Linia exterioară a mării teritoriale este o linie imaginară paralelă liniei de bază a mării terito-
riale, la o distanță egală cu lățimea mării teritoriale. Potrivit art.4 din Convenția din 1982, linia exterioară a mării teritoriale formează o linie având fiecare punct la o distanță egală cu lățimea mării teritoriale, din punctul cel mai apropiat al liniei de bază. Pe de altă parte, dacă țărmurile a două state sunt adiacente sau situate față în fa ță, linia exterioară va coincide cu linia mediană ale
cărei puncte sunt la distanțe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se
măsoară lățimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state. Totuși regula nu este aplicabilă dacă între cele două state:
– există un acord contrar încheiat,- există unele titluri istorice,- există unele împrejurări speciale.
740
Limita exterioară a mării teritoriale constituie frontiera acvatică care delimitează teritoriul
statului riveran de alte spații.
După cum am precizat supra de la caracterul suveran al teritoriului de stat, dreptul internațional
maritim autorizează excepții, printre care figurează pasajul inofensiv al navelor străine în marea teritorială a unui stat riveran.
Pasajul inofensiv este trecerea navelor străine prin marea teritorială a unui stat, respectând
condițiile cerute de Convenția din 1982. Potrivit art.18 prin „trecere” se înțelege faptul de a naviga
în marea teritorială în scopul:
1. de a o traversa fără a intra în apele interioare ori a face escală într-o radă sau o instalație
portuară situată în afara apelor interioare sau
2. de a intra în apele interioare sau de a le părăsi, sau de a face escală într-o asemenea radă
sau instalație portuară sau de a o părăsi.
Această trecere trebuie să fie continuă și rapidă, cu excepția a trei situații expres autorizate:1. dacă oprirea și ancorarea constituie incidente obișnuite ale navigației, 2. dacă ele se impun ca urmare a unui caz de forță majoră sau de avarie, 3. dacă se recurge la ele în scopul acordării ajutorului persoanelor, navelor sau aeronavelor
aflate în pericol sau avariere.
Cu referire la calificativul „inofensivă” , articolul 19 din Convenție face trimitere la prin-
cipiul neagresiunii al dreptului internațional și o con sideră ofensivă orice trecere a unei nave
dacă ea aduce atingere păcii, ordinii sau securității statului riveran în marea sa teritorială prin următoarele activități:
1. amenințarea sau folosirea forței împotriva suveranității, integrității teritoriale sau
independenței politice a statului riveran sau în orice alt mod contrar principiilor dreptului internațional enunțate în Carta ONU;
2. exercițiu sau manevră cu arme de orice fel;3. culegerea de informații în detrimentul apărării sau securității statului riveran;4. propaganda vizând prejudicierea apărării sau securității statului riveran;
739 Estuarul este o porțiune din zona de vărsare a unui fluviu, lărgită și adâncită pe țărmurile afectate puternic de
maree.
740 Articolul 15 din Convenția din 1982.
DIP_3.indd 362 DIP_3.indd 362 10/13/2009 11:30:33 10/13/2009 11:30:33

363 Capitolul XIV. DREPTUL INTERNAȚIONAL MARITIM
5. lansarea, aterizarea pe nave sau îmbarcarea de aeronave;
6. lansarea, debarcarea sau îmbarcarea de tehnică militară;7. îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, fonduri bănești sau persoane contrar legilor și
reglementărilor vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare ale statului riveran;
8. poluarea deliberată și gravă, cu încălcarea Convenției din 1982;9. pescuitul;10. cercetări sau ridicări hidrografice;11. perturbarea funcționării oricărui sistem de comunicare sau a oricărui alt echipament sau
instalație ale statului riveran;
12. orice altă activitate care nu are o legătură directă cu trecerea.În plus, statul riveran dispune de următoarele drepturi de protecție cu privire la exercitarea
dreptului de pasaj inofensiv din partea navelor maritime străine în marea sa teritorială:
1. să adopte legi și reglementări cu privire la pasajul inofensiv în marea sa teritorială privind
securitatea navigației, reglementarea traficului maritim, protecția echipamentelor și a sistemelor de asigurare a navigației, protecția cablurilor și a conductelor submarine, conservarea resurselor biologice ale mării, prevenirea pescuitului ilegal ș.a.;
741
2. când securitatea navigației o impune, să pretindă navelor străine care-și exercită dreptul
de trecere inofensivă în marea sa teritorială să utilizeze căile de navigație desemnate de el și să res-pecte dispozitivele de separare a traficului prescrise de el pentru reglementarea trecerii navelor. Statul riveran trebuie să indice în mod clar asemenea căi de navigație și dispozitive de separare a traficului pe hărți maritime cărora le asigură publicitatea necesară;
742
3. să ia, în marea sa teritorială, măsurile neces are pentru a împiedica orice trecere care nu
este inofensivă;743
4. să ia măsurile necesare pentru a preveni orice încălcare a condițiilor de intrare în apele
interioare sau instalațiile portuare;
5. fără a stabili vreo discriminare de drept sau de fapt între navele străine, să suspende tem-
porar, în anumite zone ale mării sale teritoriale, exercitarea dreptului de pasaj inofensiv a navelor străine dacă această suspendare este indispensabi lă pentru asigurarea securității sale, între altele,
pentru a putea executa exerciții militare. Suspendarea nu va avea efect decât după publicarea ei în modul cuvenit.
Cu toate acestea, statul riveran are și unele obligații în marea sa teritorială. Astfel el este obligat:1. să nu împiedice trecerea inofensivă a navelo r străine în marea teritorială, în afară de cazu-
rile prevăzute de Convenție;
2. să nu impună navelor străine obligații care să aibă drept urmare împiedicarea sau restrân-
gerea exercitării dreptului de pasaj inofensiv al acestor nave;
3. să nu exercite o discriminare de drept sau de fapt împotriva navelor unui anumit stat sau a
navelor care transportă mărfuri dintr-un anumit stat sau cu destinația spre un anumit stat sau în numele unui anumit stat;
4. să semnaleze printr-o publicitate adecvată orice pericol pentru navigație în marea sa
teritorială, de care are cunoștință;
744
5. să nu perceapă taxe de la navele străine pentru simpla lor trecere în mare teritorială, decât
pentru remunerarea unor servicii determinate prestate acestei nave.
741 Articolul 21 din Convenția din 1982.
742 Articolul 22 din Convenția din 1982.
743 Articolul 25 din Convenția din 1982.
744 Articolul 24 din Convenția din 1982.
DIP_3.indd 363 DIP_3.indd 363 10/13/2009 11:30:34 10/13/2009 11:30:34

Drept Internațional public 364
Convenția de la Montego Bay reglementează pasajul inofensiv recunoscut pentru șase categorii
de nave maritime străine fără a indica vreo interdicție expresă pentru vreuna din ele, dar supunând
unele categorii unor condiții suplimentare pe parcursul realizării pasajului. Primele două catego-rii include navele comerciale (I) și navele de stat utilizate în scopuri comerciale (II) care de regulă sunt
nave ce asigură transportul bunurilor, mărfurilor și călătorilor. Asupra lor nu se răsfrâng condiții particulare cu referire la pasajul lor în marea teritorială a unui stat și, în principiu, ele îl practică cel mai frecvent. Dacă printre ele figurează cea de-a treia categorie – navele cu propulsie nucleară și
cele care transportă substanțe radioactive sau nocive (III) – atunci articolul 23 din Convenție le cere
în momentul când își exercită dreptul de trecere inofensivă în marea teritorială să aibă asupra lor documentele și să ia măsuri speciale de precauție prevăzute de acordurile internaționale.
Potrivit regulii generale aceste categorii de nave beneficiază de imunitate relativă de jurisdicție
penală și civilă când se află în marea teritorială străină. Astfel, statul riveran poate să-și exer-cite jurisdicția penală la bordul unei nave străine care trece în marea teritorială, pentru a pro-
ceda la arestarea unor persoane sau la efectuarea unor acte de cercetare penală ca urmare a unei infracțiuni comise la bordul acestei nave în timpul trecerii, numai în următoarele cazuri:
1. dacă consecințele infracțiunii se extind asupra statului riveran,2. dacă infracțiunea este de natură să tulbure pacea țării sau ordinea în marea teritorială,3. dacă asistența autorităților locale a fost cerută de căpitanul navei ori de un agent diploma-
tic sau un funcționar consular al statului de pavilion, sau
4. dacă aceste măsuri sunt necesare pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau de
substanțe psihotrope.
745
De fapt, statul riveran are dreptul de a lua toate măsurile prevăzute de dreptul său intern,
în scopul de a proceda la arestări sau la acte de cercetare penală la bordul unei nave străine care trece în marea teritorială după ce a părăsit apele interioare. În toate aceste cazuri, statul riveran trebuie, la cererea căpitanului, să notifice, în prealabil, orice măsură preconizată unui agent di-plomatic sau funcționar consular al statului de pavilion și trebuie să faciliteze contactul între acest funcționar și echipajul navei. În caz de urgență, această notificare poate fi făcută în timp ce măsurile sunt în curs de executare.
Statul riveran nu poate lua, cu unele excepții, nici o măsură la bordul unei nave străine care
trece în marea teritorială, în scopul de a proceda la o arestare sau la acte de cercetare penală pen-tru o infracțiune comisă înainte de intrarea navei în marea teritorială, dacă nava, venind dintr-un port străin, nu face decât să treacă în marea teritorială fără să intre în apele interioare.
Dacă e să ne referim la imunitatea de jurisdicție civilă , ea este mai largă, în sensul că sta-
tul riveran are dreptul de a lua măsuri de executare sau măsuri conservatorii în materie civilă, prevăzute de dreptul său intern, față de o navă străină, numai pentru obligații contractate sau responsabilități asumate de nava respectivă în timpul sau în vederea trecerii prin apele statului ri-veran, și numai față de o navă străină care staționează în marea teritorială sau care trece în marea teritorială după ce a părăsit apele interioare.
Următoarele trei categorii de nave maritime au un regim similar. Navele de război (IV) sunt
navele care fac parte din forțele armate ale unui stat și poartă semnele exterioare distinctive ale navelor militare ale naționalității sale, care sunt plasate sub comanda unui ofițer de marină aflat în serviciul acestui stat și înscris pe lista ofițerilor sau pe un document echivalent și al căror echi-paj este supus regulilor disciplinei militare. Convenția din 1982 nu interzice pasajul inofensiv al
navelor militare în marea teritorială a unui stat și nici nu-l supune unei autorizări speciale expre-
745 Articolul 27 din Convenția din 1982.
DIP_3.indd 364 DIP_3.indd 364 10/13/2009 11:30:35 10/13/2009 11:30:35

365 Capitolul XIV. DREPTUL INTERNAȚIONAL MARITIM
se, eliberate de organele statului riveran străin. Convenția se limitează doar la prescripția pentru
cazul când o navă de război nu respectă legile și reglementările statului riveran privind trecerea în marea teritorială și nu ține cont de invitația care i-a fost adresată de a se conforma lor, precizând doar posibilitatea pentru statul riveran de a cere ca nava respectivă să părăsească imediat marea sa teritorială.
746 Navele de stat utilizate în scopuri necomerciale (V) sunt navele de salvare, de control
vamal, de poliție, pentru cercetări științifice. O variație a ultimelor două pot fi submarinele și alte
vehicule submersibile (VI) care sunt obligate în marea teritorială a unui stat străin să navigheze la
suprafață și să arboreze pavilionul lor.
Potrivit Convenției aceste trei categorii de nave se bucură de imunitate absolută de jurisdicție
atunci când realizează pasajul inofensiv. Pe de altă parte, statul de pavilion poartă răspundere
internațională pentru orice pierdere sau daună cauzată statului riveran ca urmare a nerespectării de către o navă de război sau orice altă navă de stat utilizată în scopuri necomerciale, a legilor și reglementărilor statului riveran privind trecerea în marea teritorială sau a dispozițiilor Convenției din 1982 sau a altor reguli de drept internațional.
Apele maritime interioare. Acestea sunt suprafețe acvatice maritime sau oceanice situate între
țărmul unui stat și linia de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale. Astfel ele constituie apele golfurilor, radelor, apele portuare, apele arhi pelagice. Cu referire la apele interioare, artico-
lul 8 din Convenția din 1982 prevede că în cazul în care traseul liniei de bază drepte are ca rezultat
includerea în apele interioare a unor spații acvatice care nu erau mai înainte considerate ca atare, asupra lor se va aplica dreptul de trecere inofensivă.
Golful este o parte a unui ocean, a unui lac sau a unei mări, care pătrunde în uscat printr-o
deschizătură largă. În sensul dreptului internațional prin golf se înțelege o crestătură bine marcată a cărei pătrundere în uscat, în raport cu lărgimea gurii sale, este astfel încât apele pe care le in-clude sunt înconjurate de țărm – constituind mai mult decât o simplă curbură a țărmului. Totuși, o crestătură nu este considerată golf decât dacă suprafața sa este cel puțin egală unui semicerc,
care are ca diametru linia dreaptă trasa de-a curmezișul intrării crestăturii. Atunci când distanța dintre limitele refluxului la punctele de intrare na turale ale unui golf nu depășește 24 mile marine,
între aceste două limite ale refluxului poate fi tr asată o linie de delimitare, iar apele astfel închise
de această linie se vor considera ape interioare. În c azul în care această dist anță depășește 24 mile
marine, se va trasa o linie de bază dreaptă de 24 mile marine în interiorul golfului în așa fel încât să închidă o suprafață de apă maximă.
747 Aceste reguli nu se referă decât la golfurile la care un singur
stat este riveran și nu se aplică golfurilor numite „istorice” , ca de exemplu, Golful Mexic (Mexic), Hudson (Canada), Petru I (Rusia)
748 și atunci când se aplică metoda liniilor de bază drepte.
Rada este o porțiune de apă în vecinătatea unui port, apărată de valuri și de curenți (în mod
natural sau prin diguri), în care pot ancora și staționa nave. De regulă, dacă ele servesc în mod obișnuit încărcării, descărcării și ancorării navelor, radele care în mod normal s-ar afla în între-gime sau parțial dincolo de limita exterioară a mării teritoriale sunt considerate că fac parte din marea teritorială.
749
Apele portuare sunt apele maritime cuprinse între linia țărmului și linia care unește cele mai
avansate instalații portuare. Instalațiile permanente care fac parte integrantă dintr-un sistem por-tuar și care înaintează cel mai mult spre larg sunt considerate că fac parte din țărm. În sensul
746 Articolele 29-30 din Convenția din 1982.
747 Articolul 10 din Convenția din 1982.
748 Колосов Ю.М., Кривчикова Э.С. Международное право . – Москва: Международные отношения, 2003,
pp.524-525.
749 Articolul 12 din Convenția din 1982.
DIP_3.indd 365 DIP_3.indd 365 10/13/2009 11:30:36 10/13/2009 11:30:36

Drept Internațional public 366
Convenției de la Montego Bay instalațiile de-a lungul țărmului și ale insulelor artificiale nu sunt
considerate ca instalații portuare permanente.
Apele arhipelagice formează spațiul maritim inclus în interiorul unui perimetru stabilit de către
un stat arhipelag. A patra conferință de codificare a dreptului mării750 a avut grijă să reglementeze
această noțiune, obiectul unei mai vechi revendicăr i a statelor arhipelagice, în special Indonezia și
Filipine, fapt nerealizat de conferinéle precedente. Astfel Convenția din 1982 a codificat noțiunea de stat arhipelag, arhipelag și dreptul de trecere prin apele arhipelagice.
Prin stat arhipelag se înțelege un stat constituit în întregime din unul sau mai multe arhipe-
laguri și eventual alte insule. Prin arhipelag se înțelege un ansamblu de insule, inclusiv părți de
insule, apele înconjurătoare și celelalte elemente na turale care au unele cu altele raporturi atât de
strânse, încât ele formează în mod intrinsec o entitate geografică, economică și politică sau care sunt istoricește considerate ca atare.
Apele arhipelagice sunt apele interioare situate în interiorul liniilor de bază arhipelagice ,
care la rândul său sunt linii drepte imaginare ca re leagă punctele extreme ale insulelor cele mai
îndepărtate și ale recifelor descoperite ale arhi pelagului, cu condiția ca traseul acestor linii de
bază să înglobeze insulele principale și să definească o zonă în care raportul între suprafața apelor și cea de uscat, inclusiv atolilor,
751 să fie între 1 la 1 și 9 la 1. Lungimea acestor linii de bază nu
trebuie să depășească 100 mile marine. Cu toate acestea, cel mult 3% din numărul total al liniilor de bază ce înconjoară un arhipelag pot avea o lungime superioară, fără a depăși 125 mile marine, și traseul acestor linii de bază nu trebuie să se îndepărteze în mod sensibil de conturul general al arhipelagului.
Făcând parte din teritoriul de stat, asupra apelor arhipelagice se extinde suveranitatea statului
arhi pelag, indiferent de adâncimea lor sau de distanța dintre ele și țărm. Această suveranitate se extinde asupra spațiului aerian de asupra apelor ahipelagice, asupra fundului acestor ape și a sub-solului corespunzător, precum și asupra resurselor pe care le conțin. În pofida suveranității sale, sta-tul arhipelag are două obligații principale pe care trebuie să le respecte în apele sale arhipelagice:
1. să respecte acordurile existente încheiate cu alte state și să recunoască drepturile de pes-
cuit tradiționale și activitățile legitime exercitate de statele limitrofe în anumite zone care fac parte din apele arhipelagice. Aceste drepturi nu pot face obiectul vreunui transfer sau partaj în beneficiul statelor terțe sau al cetățenilor lor.
2. să respecte cablurile submarine existe care au fost puse de alte state și care trec prin apele
sale fără să atingă țărmul. El va autoriza întreținerea și înlocuirea acestor cabluri, după ce va fi informat despre amplasarea lor și despre lucrările de reparație sau de înlocuire a lor.
De la liniile de bază arhipelagice, statul arhipelag măsoară și delimitează marea sa teritorială,
zona contiguă, zona economică exclusivă și platoul continental. În cazul golfurilor, gurii fluviilor la revărsare în mare sau a apelor portuare, statul arhipelag poate trasa linii de închidere pentru a delimita „apele sale interioare” .
752 În aceste circumstanțe, grație caracterului particular al statului
arhipelag, suntem în prezența unor ape interioare (clasice) în cadrul altor ape interioare (arhipe-lagice). Aceiași particularitate a determinat două mo dalități de navigație prin apele arhipelagice
a navelor străine:
1. pasajul inofensiv, care se aplică mutatis mutandis celui din marea teritorială și
2. dreptul de trecere prin apele arhipelagice.
750 A se vedea articolele 46-54 din Convenția din 1982.
751 Atol este o insulă în formă de inel, al cărui diametru poate ajunge până la 50 km, alcătuită din schelete de
corali.
752 Articolul 50 din Convenția din 1982.
DIP_3.indd 366 DIP_3.indd 366 10/13/2009 11:30:36 10/13/2009 11:30:36

367 Capitolul XIV. DREPTUL INTERNAȚIONAL MARITIM
Prin trecere prin apele arhipelagice se înțelege exercitarea de către nave și aeronave, potrivit
modului lor general de navigație și fără obstacole, a drepturilor de navigație și de survol, numai în
scopul de a asigura un tranzit continuu și rapid între un punct din marea liberă sau dintr-o zonă economică exclusivă și un alt punct din marea liberă sau dintr-o zonă economică exclusivă. În apele arhipelagice și marea sa teritorială adiacentă, statul arhipelag poate desemna căi de navigație și, în spațiul aerian de asupra acestor căi, rute aeriene care să permită trecerea continuă și rapidă a navelor și aeronavelor străine. Toate navele și aeronavele se bucură de dreptul de trecere prin apele arhipelagice, pe aceste căi de navigație și rute aeriene. Aceste căi de navigație și rute aeriene
trebuie să cuprindă toate rutele și șenalele care servesc în mod normal navigației internaționale în apele arhipelagice și spațiul aerian deasupra. Aceste căi trebuie să fie definite printr-o serie de linii axiale continue unind punctele lor de intrare și de ieșire. În timpul trecerii, navele și aeronavele nu trebuie să se îndepărteze cu mai mult de 25 mile marine de aceste linii axiale. De asemenea, navele străine nu au dreptul să navigheze la o distanță față de țărm inferioară unei zecimi din
distanța care separă punctele cele mai apropiate ale insulelor care mărginesc o cale de navigație. Atunci când statul arhipelag desemnează căile de navigație, el poate să prescrie dispozitive de separare a traficului pentru a asigura securitatea trecerii navelor care merg pe șenalele înguste în interiorul acestor căi. Dacă statul arhipelag nu a stabilit căile de navigație sau rutele aeriene, dreptul de trecere prin apele arhipelagice se poate exercita folosindu-se căile și rutele care servesc în mod normal navigației internaționale.
§ 3. Spații maritime cu regim mixt
Spațiile maritime cu regim mixt sunt teritorii acvatice care beneficiază de un dublu regim juri-
dic. Suntem în prezența fie a unui teritoriu liber în care statele riverane adiacente au anumite drep-turi suverane exclusive în raport cu alte state, cum ar fi zona contiguă, zona economică exclusivă sau platoul continental, fie a unui teritoriu de stat cu un puternic grad de internaționalizare, de exemplu strâmtorile și canalele internaționale. Regimul jur idic al unor astfel de spații maritime este regle-
mentat în egală măsură de dreptul național al statului riveran și de dreptul internațional maritim.
Zona contiguă. Ideea de zonă contiguă datează odată cu Hovering laws stabilite în Anglia în
secolul 18 și care permiteau, făcând excepție de la libertatea mării libere, navelor acestei țări de a exercita un control vamal asupra navelor străine ce traversau apele teritoriale engleze. Cutuma a luat ceva timp pentru a sancționa acest precedent. Acest proces a fost reanimat de liquor treaties ,
încheiate de Statele Unite ale Americii pentru a faci lita implementarea prohibiției alcoolului între
anii 1919-1933, și de doctrină.
753
Conceptul a fost recunoscut în timpul Conferinței din 1930 și confirmat în Convenția de la
Geneva cu privire la platoul continental din 1958. Necesitatea stabilizii unei astfel de zone se explică prin faptul că într-o porțiune de mare adiacentă mării teritorială, statul riveran ar trebui să păstreze unele competențe exclusive, dar limitate. Zona contiguă apare astfel ca o zonă de tranziție, funcția căreia constă în atenuarea contrastului dintre regimul mării libere și cel al mării teritoriale.
Ca și marea teritorială, zona contiguă este stabilită printr-o delimitare unilaterală a statului
riveran. Articolul 24, par.2 al Convenției din 1958 interzicea statelor de a o extinde „dincolo de 12 mile marine măsurate de la linia de bază” , ceea ce ar fi antrenat dispariția ei în toate cazurile
când lățimea mării teritoriale ar fi de 12 mile marine. Pentru a evita aceasta, articolul 33, par.2 al
753 Daillier P ., Pellet A., Nguyen Q. D. op. cit ., p.1174.
DIP_3.indd 367 DIP_3.indd 367 10/13/2009 11:30:37 10/13/2009 11:30:37

Drept Internațional public 368
Convenției din 1982 stabilește lățimea maximă de 24 mile marine a zonei contigue măsurate de la
linia de bază a mării teritoriale.
Potrivit Convenției din 1982, statul riveran poate exercita în zona sa contiguă patru tipuri
de control: vamal, fiscal, sanitar, asupra imigrării. În acest scop statul riveran este în dreptul în această zonă de a lua măsuri pentru:
1. a preveni încălcările legilor și reglementărilor sale vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare
pe teritoriul său sau în marea sa teritorială,
2. a reprima încălcările acestor legi și reglementări comise pe teritoriul său sau în marea sa
teritorială.
Zona economică exclusivă. Zona economică exclusivă este o instituție cu un regim mixt deoa-
rece, pe de o parte, statul riveran nu-și exercită suveranitatea asupra ei, iar, pe de altă parte, statu-lui riveran dispune de unele drepturi exclusive în această zonă. Noțiunea este consacrată în a cin-cea parte a Convenției din 1982, potrivit căreia ea este o zonă situată dincolo de marea teritorială și adiacentă ei, supusă unui regim juridic special stabilit de Convenție.
Apariția sa a fost determinată de o interesantă evoluție a pretențiilor maritime ale statelor
riverane. În spiritul Proclamației Truman din 1945, prin care Statele Unite ale Americii își rezerva
dreptul de a reglementa pescuitul pe o porțiune din marea liberă adiacentă țărmului, unele state latino-americane au revendicat din 1947 o zonă de pescuit exclusiv, extinzându-se până la 200 mile marine de la țărmurile lor. Obiectivul principal era de a rezerva resortisanților săi exploata-rea resurselor marine a acestei zone în special cele de pește. Aceste revendicări s-au generalizat și extins sub influența a cel puțin 3 factori. Pe de o parte ameliorarea tehnicilor de pescuit risca să antreneze în unele regiuni epuizarea stocurilor de pește. Pe de altă parte, grație progresu-lui tehnic, resursele ne biologice (minerale și energet ice) au devenit exploatabile. În fine, aceste
revendicări se înscriu în cadrul unei ideologii de de zvoltare susținute de statele lumii a treia care
deveneau tot mai multe ca consecință a decolonizării.
De la început, un mare număr de state au proclamat unilateral existența de-a lungul țărmului
a unei zone de pescuit exclusiv cu o întindere variabilă, aducând astfel adeseori atingere interese-lor pescarilor străini obișnuiți să pescuiască în aceste locuri. Apoi conceptul de zonă economică exclusivă a căpătat, grație practicii statelor, o valoare cutumiară, codificată într-un sfârșit în Convenția din 1982.
Astfel, potrivit articolului 57, zona economică exclusivă nu se întinde dincolo de 200 mile
marine măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale. În această zonă se includ apele ma-
ritime, solul și subsolul. Dar, potrivit articolului 56, par.3, drepturile cu privire la fundul mării și subsolul acestuia sunt exercitate de statul riveran în conformitate cu partea VI a Convenției – platoul continental, la care ne vom referi în continuare.
În zona sa economică exclusivă statul riveran dispune de drepturi suverane și exclusive cu
privire la exploatarea și explorarea, conservarea și gestionarea resurselor naturale, biologice sau
ne biologice, ale fundului mării, ale subsolului acestuia și ale apelor de deasupra, precum și la celelalte activități de explorare și exploatare a zonei în scopuri economice, cum ar fi producerea de energie cu ajutorul apei, curenților și vântului. În plus, statul riveran menține în această zonă jurisdicția asupra:
1. amplasării și folosirii insulelor artificiale, instalațiilor și lucrărilor,2. cercetării științifice marine,3. protecției și conservării mediului marin.În aceste scopuri el stabilește volumul autorizat al capturilor în ce privește resursele biologice
în zona sa economică exclusivă. Ținând seama de datele științifice cele mai sigure de care dispu-
DIP_3.indd 368 DIP_3.indd 368 10/13/2009 11:30:38 10/13/2009 11:30:38

369 Capitolul XIV. DREPTUL INTERNAȚIONAL MARITIM
ne, statul riveran este obligat să ia măsuri adecvate de conservare și de gestiune a resurselor bio-
logice din zona sa economică exclusivă pentru a nu le periclita de supraexploatare. Statul riveran este cel care determină capacitatea sa de explorare a resurselor biologice din zonă. Dacă această capacitate de exploatare este inferioară volumului total autorizat al capturilor, el poate permite altor state pe bază de acorduri să exploateze excedentul volumului autorizat. Atunci când acordă altor state accesul la zona sa economică exclusivă, statul riveran trebuie să ia în considerație toți factorii pertinenți, printre care:
1. importanța pe care o prezintă resursele biologice ale zonei pentru economia lor și pentru
celelalte interese naționale ale lor,
2. dreptul statelor fără litoral și cele dezavantajate geografic,3. nevoile statelor în curs de dezvoltare din regiune sau subregiune,4. necesitatea de a reduce la minimum perturbațiile economice în statele ai căror cetățeni
practică în mod obișnuit pescuitul în zonă sau care au contribuit în mod deosebit la cercetarea și identificarea stocurilor.
Statele dezvoltate fără litoral nu au dreptul să participe la exploatarea resurselor biologice
decât în zonele economice exclusive ale statelor riverane dezvoltate din aceiași regiune sau su-bregiune. Prin state dezavantajate din punct de vedere geografic se înțeleg statele riverane, inclusiv
statele riverane la o mare închisă sau semiînchisă, pe care situația lor geografică le face să depindă de exploatarea resurselor biologice ale zonelor economice exclusive ale altor state din regiune
sau subregiune, pentru o aprovizionare suficientă cu pește destinată nevoilor alimentare ale
populației lor sau ale unei părți din populație, precum și statele riverane care nu pot pretinde o zonă economică exclusivă proprie.
În vederea exercitării drepturilor sale exclusive economice în zonă, statul riveran dispune de
o largă competență legislativă cu privire la:
– eliberarea de permise pescarilor sau pentru vasele și uneltele de pescuit, inclusiv plata de
taxe și orice alte compensații,
– determinarea speciilor ale căror pescuit este autorizat și stabilirea de cote, fie pentru sto-
curile sau grupurile de stocuri deosebite sau pentru capturile pe fiecare navă pentru o anumită perioadă de timp, fie pentru capturile cetățenilor unui stat în timpul unei perioade date,
– reglementarea campaniilor și zonelor de pescuit, a tipului, mărimii și numărului instru-
mentelor, ca și a tipului, mărimii și numărul navelor de pescuit care pot fi utilizate,
– stabilirea vârstei și mărimii peștilor și a altor specii care pot fi pescuite,- obligația de a executa, cu autorizarea și controlul statului riveran, programe de cercetare
determinate în domeniul pescuitului și reglementarea efectuării acestor cercetări, inclusiv luarea de eșantioane din capturi,
– plasarea, de către statul riveran, de observatori sau stagiari la bordul vaselor respective,- descărcarea tuturor capturilor sau a unei părți din capturile acestor nave în porturile statu-
lui riveran ș.a.
După cum am menționat, în zona sa economică exclusivă statul riveran are dreptul exclusiv
de a construi, autoriza și reglementa construirea, exploatarea și utilizarea insulelor artificiale, insta-lațiilor și lucrărilor în scopuri economice sau științifice.
754 Statul riveran deține jurisdicția exclu sivă
asupra acestor insule artificiale, inclusiv în mater ie de reglementare vamală, fiscală, sani tară, de
securitate și de imigrare. După regimul lor juridic, in sulele artificiale se de osebesc de cele naturale
prin faptul că nu au mare teritorială care să le fie proprie, iar prezența lor nu are inci den ță asupra delimitării mării teritoriale, a zonei economice exclusive sau a platoului continental.
754 Articolul 60 din Convenția din 1982.
DIP_3.indd 369 DIP_3.indd 369 10/13/2009 11:30:39 10/13/2009 11:30:39

Drept Internațional public 370
Statul riveran poate, dacă e necesar, să stabilească în jurul acestor insule artificiale zone de se-
curitate de dimensiuni rezonabile, care să nu depășească o distanță de 500 m în jurul lor, măsurată de la fiecare punct al marginii lor exterioare. Aceste zone de securitate trebuie concepute astfel încât să răspundă în mod convenabil naturii și funcțiilor insulelor, instalațiilor și lucrărilor. Toate navele trebuie să respecte aceste zone de securitate și să se conformeze normelor internaționale general acceptate privind navigația în vecinătatea insulelor.
Cu toate acestea, statul riveran are unele obligații în ceea ce privește amplasarea și modul de
utilizare a insulelor artificiale cum ar fi:
– să nu le amplaseze pe căile de navigație recunoscute ca esențiale pentru navigația
internațională,
– să notifice în mod corespunzător construcția lor,- să semnaleze prin mijloace pertinente prezența lor,- să ridice toate instalațiile sau toate lucrările abandonate sau dezafectate în scopul asigurării
securității navigației, ținând seama de normele internaționale general acceptate.
– să facă o publicitate adecvată în ceea ce pr ivește poziția, dimensi unile și adâncimea elemen-
telor care vor rămâne dintr-o instalație sau lucrare care nu a fost complet ridicată.
În exercitarea drepturilor și obligațiilor sale, statul riveran trebuie să țină cont de drepturile
și obligațiile celorlalte state în zona sa economică exclusivă. Reieșind din faptul, că din punct de vedere juridic zona economică exclusivă totuși este un teritoriu liber, toate statele, potrivit artico-
lului 58, fie că sunt sau nu riverane, se bucură de:
1. libertatea de navigație,2. libertatea de survol,3. libertatea de a pune cabluri și conducte și conducte submarine,4. libertatea de a folosi marea în alte scopuri licite pe plan internațional, legate de exercitarea
acestor libertăți.
La rândul lor, alte statele atunci când recurg la aceste libertăți în zona economică exclusivă al
unui stat, trebuie să țină cont în mod corespunzător de drepturile și obligațiile acestuia și trebuie să respecte legile și reglementările adoptate de el.
Platoul continental. La origine platoul continental nu e decât o noțiune geografică. El desem-
nează platforma care se întinde sub apă de-a lungul continentului, înclinându-se într-o pantă mică până la locul unde apele de asupra ating o adâncime de aproximativ 200 metri. Dincolo de
această limită ea cade brusc spre marile adâncimi oceanice. Astfel definit, el este extins neuniform de-a lungul continentelor. El se poate prelungi la câteva sute de kilometri, ca în fața platformei Guyanes, iar în alte cazuri să fie destul de sumar cuprinzând unul sau două kilometri sau chiar să lipsească cu totul.
755 Totuși lipsa platoului este extrem de rară. De fapt, există și platouri „insulare”
de-a lungul insulelor. Acolo unde marea nu este adâncă, fundul său constituie un platou conti-nental continuu care leagă între ele insule le și suprafețele continentale ale unei regiuni.
Prin urmare, articolul 76 din Convenția din 1982, definind platoul continental al unui stat
riveran, a pornit de la natura sa geografică. În această optică, el cuprinde fundul mării și subsolul regiunilor submarine, situate dincolo de marea sa teritorială, pe toată întinderea prelungirii na-turale a scoarței terestre a acestui stat, până la limita externă a marginii continentale. Marginea continentală este prelungirea sub apă a masei tere stre a statului riveran, care este constituită din
fundul mării corespunzător platoului, pantei și povârnișului, precum și din subsolul acestora. Ea nu cuprinde nici marile funduri oceanice cu dorsalele lor, nici subsolul lor.
755 Coasta occidentală a Corsicei, a Alpilor maritimi, coastele andine.
DIP_3.indd 370 DIP_3.indd 370 10/13/2009 11:30:40 10/13/2009 11:30:40

371 Capitolul XIV. DREPTUL INTERNAȚIONAL MARITIM
Totuși, după cum caracterul său geografic nu a putut satisface toate statele riverane, convenția
a prevăzut cu înțelepciune și alte tehnici de delimitare, astfel transformându-l într-o noțiune juridică. Astfel el se poate întinde de exemplu:
1. până la o distanță de 200 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea
mării teritoriale, atunci când limita exterioară a marginii continentale este inferioară celor 200 mile marine,
2. până la o distanță de 350 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea
mării teritoriale, atunci când limita exterioară a marginii continentale se întinde dincolo de 200 mile marine de la liniile de bază a mării teritoriale,
3. în aceleași condiții, până la o distanță de 100 mile marine de la izobata de 2500 m, care este
linia care leagă punctele de 2500 m adâncime.
În cazurile când platoul continental al statului riveran se extinde dincolo de 200 mile marine
de la liniile de bază a mării teritoriale, el va comunica aceste informații Comisiei pentru limitele
platoului continental ,
756 care la rândul ei poate adresa statelor riverane recomandări asupra proble-
melor referitoare la fixarea limitelor exterioare ale platourilor lor continentale.
Odată delimitat, statul riveran exercită drepturi suverane în scopul explorării și exploatării
resurselor sale naturale. Potrivit convenției, re sursele naturale ale platoului cuprind resursele mi-
nerale și alte resurse ne biologice ale fundului mării și subsolului acestuia, ca și organismele vii care aparțin speciilor sedentare, adică organismele care, în stadiul în care pot fi pescuite, sunt fie imobile pe solul mării sau în subsol, fie incapabile de a se deplasa altfel decât dacă rămân în mod constant în contact cu solul mării sau cu subsolul acesteia.
Drepturile de care dispune statul riveran asupra platoului sunt exclusive, ceea ce înseamnă
că dacă el nu explorează platoul continental sau nu-i exploatează resursele naturale, nimeni nu poate să întreprindă astfel de activități fără consimțământul său expres. Drepturile statului rive-ran asupra platoului nu depind de ocupația acestuia, efectivă sau fictivă, sau de vreo declarație expresă în acest sens. În competența exclusivă a statului riveran se include și dreptul de a autoriza și reglementa forajele pe platoul său continental oricare ar fi scopurile acestora.
757 În schimb,
după primii cinci ani de exploatare dintr-un loc anumit, statul riveran trebuie să plătească anual contribuții în bani sau natură pentru explorarea resurselor ne biologice ale platoului continental dincolo de 200 mile marine.
Drepturile statului riveran asupra platoului continental nu aduc atingere regimului juridic al
apelor de asupra, care se supun regimului juridic fie al zonei economice exclusive, fie al mării libe re, în dependență de configurația geografică a platoului continental și tehnica de delimitare uti lizată de statul riveran. Din aceasta rezultă că statul riveran are următoarele obligații față de alte state:
1. să nu aducă atingere navigației sau altor drepturi și libertăți recunoscute altor state și nici
să limiteze în mod nejustificat exercitarea acestora,
2. să nu împiedice amplasarea cablurilor și conductelor submarine străine pe platoul său
continental,
3. să nu împiedice întreținerea unor asemenea cabluri sau conducte,Totuși, în privința amplasării și întreținerii cablurilor și conductelor submarine, statul ri-
veran poate deroga de la obligațiile sale numai în vederea luării unor măsuri raționale pentru explorarea platoului continental, pentru exploatarea resurselor sale naturale și pentru prevenirea, reducerea și controlul poluării prin conducte. Traseul conductelor puse pe platoul continental trebuie coordonat cu autoritățile statului riveran.
756 A se vedea site-ul oficial al Comisiei: http://www.un.org/Depts/los/clcs_new/clcs_home.htm
757 Articolul 80 din Convenția din 1982.
DIP_3.indd 371 DIP_3.indd 371 10/13/2009 11:30:40 10/13/2009 11:30:40

Drept Internațional public 372
Strâmtorile internaționale. Din punct de vedere geografic, strâmtoarea internațională este
definită ca o porțiune de mare strânsă între două spații terestre care pune în comunicare două alte mări. Din punct de vedere juridic, strâmtorile nu sunt luate în considerație de dreptul internațional decât dacă ele „servesc navigației internaționale. Astfel articolul 37 din Convenția
din 1982 fixează două criterii cumulative pe care se fundamentează definiția:
1. strâmtoarea pune în comunicare o zonă maritimă unde navigația este liberă – mare liberă
sau zona economică exclusivă și o altă zonă având același caracter,
2. strâmtoarea trebuie să servească navigației internaționale. În afacerea Strâmtorii Corfu ,
758 Curtea Internațională de Justiție a estimat că este suficient
pentru aceasta ca să fie „o rută utilă traficului internațional” , fără a lua în considerare densitatea traficului sau importanța mai mult sau mai puțin pe care o are strâmtoarea pentru navigația internațională, nici caracterul necesar sau facultativ al pasajului. Convenția din 1982 exclude din câmpul său de aplicare strâmtorile care servesc nav igației internaționale, dacă este posibil să fie
traversate pe o rută de mare liberă sau pe o rută trecând printr-o zonă economică exclusivă la fel de comodă din punct de vedere al navigaț iei și al caracteristicilor hidrografice.
759
De fapt, strâmtorile internaționale interesează dreptul internațional nu din considerente
geografice, dar numai în măsura în care ele creează o soluție de continuitate pe o rută maritimă internațională, strâmtoarea propriu-zisă interpunând porțiuni ale mării teritoriale între două porțiuni ale mării libere. Dreptul internațional nu reglementează strâmtoarea însăși, deoarece apele care o compun aparțin mării teritoriale, dar spațiul care servește navigației internaționale și
subsecvent modalitățile pasajului prin strâmtorile internaționale.
În acest context, convenția stabilește două mo duri distincte de trecere prin strâmtorile
internaționale:
1. dreptul de trecere în tranzit și 2. pasajul inofensiv.Prin trecere în tranzit se înțelege exercitarea libertății de navigație și de survol numai în
scopul unui tranzit continuu și rapid prin strâmtoare, între o parte a mării libere sau o zonă economică exclusivă și o altă parte a mării libere sau zonă economică exclusivă. Dreptul de tre-cere în tranzit este recunoscut navelor și aeronavelor tuturor statelor fără piedici, cu restricția că acest drept nu se extinde asupra strâmtorilor formate între teritoriul continental al unui stat și o insulă aparținând acestui stat, dacă există de-a lungul insulei o rută prin marea liberă sau o zonă economică exclusivă de comoditate comparabilă. În acest caz, cerința continuității și a rapidității tranzitului, totuși, nu interzice trecerea prin strâmtoare pentru a ajunge la teritoriul unui stat riveran, a-l părăsi sau a ieși de acolo, sub rezerva condițiilor de intrare pe teritoriul acestui stat.
Pasajul inofensiv se aplică strâmtorilor folosite pentru navigația internațională, dar care leagă
marea teritorială a unui stat și o parte a mării libere sau o zonă economică exclusivă a altui stat sau care sunt formate între teritoriul continental al unui stat și o insulă aparținând acestui stat, dacă există de-a lungul insulei o rută prin marea liberă sau o zonă economică exclusivă de como-ditate comparabilă. Exercitarea dreptului de trecere inofensivă prin aceste strâmtori nu poate fi suspendată.
În cazul strâmtorilor internaționale dreptul de trecere în tranzit se deosebește de pasajul
inofensiv în principal prin recunoașterea libert ății de survol și facultatea pentru submarine de
a trece sub apă, ceea ce-l aseamănă mult cu dreptul de trecere prin apele arhipelagice. Dat fiind
758 Cauza Marea Britanie contra Albaniei, hotărârea din 9 aprilie 1949, pp.28-29, publicată pe http://www.icj-cij.
org/docket/files/1/1644.pdf
759 Articolul 36.
DIP_3.indd 372 DIP_3.indd 372 10/13/2009 11:30:41 10/13/2009 11:30:41

373 Capitolul XIV. DREPTUL INTERNAȚIONAL MARITIM
importanța strâmtorilor pentru navigația internațională, regimul juridic al majoritatea a fost
totuși reglementat prin convenții speciale.
Strâmtoarea Gibraltar . Această strâmtoare, numită de romanii antici Fretum Herculeum ,760 pune
în comunicare Oceanul Atlantic și Marea Mediterană. Lățimea extremității occidentale este de aproximativ 24 mile marine, iar în partea de est – de 13 mile marine. Porțiunea cea mai îngustă a strâmtorii cuprinsă între liniile celui mai avansat reflux din partea de nord (Spania) și sud-est (Maroc) este de 7,5 mile marine. Evident, în acest loc lățimea strâmtorii nu depășește cele două porțiuni ale mării teritoriale ale celor două stat e riverane. În consecință, navele maritime care
traversează strâmtoarea sunt obligate să treacă prin marea teritorială a Spaniei sau a Marocului.
Strâmtoarea Gibraltar a jucat un rol important în viața internațională începând cu secolul
XI î.Ch., fiind utilizată de fenicieni atunci când se deplasau spre colonia lor, situată pe coasta occidentală a Africii de Nord. În 1780, navigația prin strâmtoare a fost supusă unei reglementări elaborate de Spania în Ordonanța cu privire la navigația neutră, care totuși prevedea libertatea pasajului. Cu toate acestea, Spania cerea arborarea pavilionului ori de câte ori o navă comercială trecea prin strâmtoare. Această practică a fost abolită în 1865 printr-o declarație oficială semnată la Madrid, urmare a unui incident produs în 1864, când o navă engleză a suportat prejudicii, pe motivul că nu a fost deslușit pavilionul său și autoritățile de la Ceuta au deschis focul de arme.
Libertatea de trecere prin strâmtoare a fost reafirmată prin Acordul franco-britanic din 8
aprilie 1904 și Convenția franco-spaniolă asupra Marocului din 27 noiembrie 1912. Prin aceste acte
internaționale este recunoscut regimul de liberă trecere prin această strâmtoare pentru toate ti-purile de nave ale tuturor statelor, indiferent de pavilion, în timp de pace și război. Aceste ins-trumente interzic fortificarea malului meridional al strâmtorii, cu excepția posesiunilor spaniole.
Este de precizat că cele două tratate nu demilitarizează și neutralizează strâmtoarea, dar interzic doar construcția fortificațiilor și altor lucrări strategice. Pe de altă parte, Marocul a acceptat ex-pres prin Acordul bilateral de la Rabat, încheiat cu Franța la 20 mai 1956, obligațiile rezultate din tratatele internaționale asumate de Franța în numele Marocului, ceea ce implicit înseamnă recunoașterea clauzelor convenției din 1912. Într-un alt context, controversele care opun în pre-zent Marea Britanie și Spania cu referire la teritoriul Gibraltarului nu privesc direct regimul pro-priu-zis al strâmtorii.
Strâmtoarea Magelan separă insula Tierra del Fuego de restul continentului Americii de Sud
și pune în comunicare Oceanul Pacific și cel Atlantic. Șenalul a fost descoperit în 1520 de către căpitanul Fernão de Magelhães, portughez, aflat în serviciul regelui Spaniei Carol al V-lea. Strâ-mtoarea are o lungime de cca 310 mile, iar lățimea sa variază între 22 mile și 1-2 mile. În partea estică intrarea în strâmtoare se face între capul des Vierges și capul Espiritu Santo, iar intrarea vestică este situată între capul Deseado, fiind punctul occidental al insulei Desolacíon, și stâncile los Evanjelistas. Strâmtoarea se află integral sub ju risdicția Chili, dar intrarea sa orientală este
scăldată de apele teritoriale argentiniene.
Regimul juridic al strâmtorii Magelan a fost stabilit prin Tratatul dintre Argentina și Chile din
1881 și Tratatul de pace și prietenie dintre Argentina și Chili, încheiat la 29 noiembrie 1984 .
761 Aceste
tratate prevăd libera trecere prin strâmtoare a tuturor navelor indiferent de pavilion, inclusiv demilitarizarea ei.
Strâmtorile turcești . Prin strâmtorile turcești se înțeleg strâmtorile Bosfor și Dardanele, prima
având în lungime 28 km și în lățime între 600 m și 3,3 km, iar cea de-a două – 65 km în lungime și
760 Coloanele lui Hercule.
761 Publicat pe http://www.dipublico.com.ar/instrumentos/32.html
DIP_3.indd 373 DIP_3.indd 373 10/13/2009 11:30:42 10/13/2009 11:30:42

Drept Internațional public 374
între 2-5 km în lățime. Strâmtoarea Bosfor leagă Marea Neagră de Marea Marmara, care la rândul
ei comunică cu Marea Egee prin strâmtoarea Dardanele, astfel cele două strâmtori punând în co-municare Marea Neagră și Marea Mediterană. Ambele strâmtori se află sub jurisdicția Turciei.
Prima reglementare internațională cu privire la regimul de navigație în Marea Neagră și im-
plicit prin strâmtori datează odată cu Tratatul de pace de la Kuciuk-Kanardji din 1774, încheiat între Rusia și Turcia, când Rusia devine co-riverană la Marea Neagră. Prin acest tratat, Turcia recunoaște pasajul liber al navelor comerciale rusești. Ulterior, prin Tratatul de la Adrianopol din 1829, această libertate se extinde asupra tuturor navelor comerciale indiferent de pavilion, care
gradual se extinde și asupra navelor militare ruseșt i prin Tratatul ruso-turc de la Unkiar-Skelessi
din 1833, ca apoi să fie interzisă pentru toate navele militare, cu excepția celor turcești, prin Tra-tatul multilateral de la Londra din 1871.
După primul război mondial, regimul juridic de navigație prin strâmtori a fost reglementat
prin Tratatul de la Lausanne din 1923, dispozițiile căruia au fost revizuite și înlocuite prin Con-venția de la Montreux din 20 iulie 1936. Aceasta din urmă este în vigoare și în prezent. Cu ocazia Conferinței de la Postdam din august 1946, URSS a cerut, fără succes, revizuirea acestui tratat.
Convenția de la Montreux recunoaște de princ ipiu libertatea de navigație și trecere prin strâ-
mtori, dar o condiționează pentru anumite situații: timp de pace sau de război, ziua sau noaptea, nave comerciale sau de război, nave ale statelor riverane la Marea Neagră sau ne-riverane.
În timp de pace , navele comerciale se bucură de o libertate deplină de trecere prin strâm-
tori, ziua și noaptea, oricare ar fi pavilionul și încărcătura lor, fără nici o formalitate, cu excepția controlului sanitar, stabilit prin regulamentele turcești la intrare în strâmtori.
Regimul juridic de trecere a navelor de război depinde de categoria și tonajul lor. Navele
ușoare de suprafață, navele mici și cele auxiliare, oricare ar fi pavilionul lor se bucură de dreptul de trecere prin strâmtori, dar numai ziua și cu un preaviz dat guvernului turc pe cale diplomatică cu 8 zile înainte, dacă e vorba de navele statelor riverane, și cu 15 zile înainte pentru navele state-lor ne-riverane. În preaviz trebuie să fie specificate denumirea, tipul, numărul navelor, destinația, data trecerii și întoarcerii, dacă e cazul. Tonajul global maxim al tuturor forțelor navale străine, aflate în trecere prin strâmtori, nu trebuie să depășească, cu unele excepții, 15.000 tone, cuprinse în cel mult două nave. Această restricție nu se răsfrânge asupra navelor militare aflate în avariere în timpul trecerii, care se supun, în asemenea circumstanțe, măsurilor speciale de siguranță dic-tate de guvernul turc. Navele militare de linie cu un tonaj superior al statelor riverane au accesul prin strâmtori cu condiția trecerii unul câte unul, însoțite de cel mult două torpiloare. În nici un caz, navele de război nu vor putea folosi, pe durata tranzitului strâmtorilor, aeronavele pe care le au la bord. Submarinele militare pot trece prin strâmtori doar ziua, în mod izolat și să navigheze
la suprafață.
În timp de război , în situația când Turcia nu este parte beligerantă, navele comerciale beneficiază
de dreptul de trecere în aceleași condiții ca și în timp de pace, iar navelor militare ale statelor be-ligerante, cu unele excepții, le este închis accesul în strâmtori. Celelalte nave militare se bucură de libertatea de trecere în condițiile similare stării de pace.
În cazul în care Turcia devine beligerantă, trecerea navelor militare este lăsată total la discreția
guvernului acestei țări, iar navele comerciale ale statelor care nu sunt în război contra Turciei se vor bucura de libertatea de trecere și navigație prin st râmtori, cu condiția că nu vor ajuta în nici un
mod inamicul și vor naviga doar ziua pe șenalul indicat de autoritățile turcești. Același regim de
trecere se menține atunci când Turcia se consideră amenințată de un pericol iminent de război.
Canalele internaționale. Ca și strâmtorile internaționale, canalele sunt căi de comunicație
maritimă și internațională care leagă două mări libere. Ele mai sunt denumite canale intero-
DIP_3.indd 374 DIP_3.indd 374 10/13/2009 11:30:42 10/13/2009 11:30:42

375 Capitolul XIV. DREPTUL INTERNAȚIONAL MARITIM
ceanice. Dacă strâmtoarea este calea naturală, atun ci canalul este o cale artificială săpată pe te-
ritoriul unui stat. Deoarece el este săpat în întregime pe spațiul terestru al acestui stat, canalul este supus suveranității sale teritoriale exclusive. Asupra canalului nu se aplică automat norma cutumiară de libertate a comunicărilor internaționale. Internaționalizarea lui depinde numai de consimțământul statului pe teritoriul căruia a fost construit, care trebuie exprimat printr-o convenție specială, încheiată cu alte state inte resate. De aceea regimul juridic de navigație prin
canalele internaționale nu este reglementat de Convenția asupra dreptului mării din 1982.
În prezent, se bucură de statutul juridic de canal internațional, fiind reglementate prin
convenții speciale, trei canale inte rnaționale: de Suez, Panama și Kiel.
Canalul de Suez . Canalul de Suez a fost săpat pe istmul de Suez și asigură legătura dintre Marea
Mediterană și Marea Roșie, fiind inaugurat la 17 noiembrie 1869.
Ideea construcției canalului aparține francezilor, care prin anii 1850 au confirmat posibilita-
tea unei atare antreprize după ce au verificat nivelul ambelor mări care urmau să le facă legătura. În acea perioadă, Egiptul fiind sub suzeranitatea Turciei, fostul consul în Egipt, Ferdinand de Les-seps, obține autorizația viceregelui Egiptului, Mohammed Said Pașa, pentru constituirea „Com-paniei universale a canalului maritim de Suez pentru săparea istmului de Suez” . Cea de-a doua autorizație din 5 ianuarie 1856 a confirmat această concesiune, care devine definitivă peste 10 ani după aprobarea ei din partea sultanului la 19 martie 1966.
Canalul de Suez a fost internaționalizat prin Convenția de la Constantinopol din 29 octombrie
1888 ,
762 semnată de 9 state: Germania, Austro-Ungaria, Spania, Franța, Marea-Britanie, Italia,
Olanda, Rusia și Turcia. Potrivit convenției, cana lul este liber și deschis în timp de pace și război
pentru toate navele comerciale și militare fără deosebire de pavilion. Între altele, Convenția proclamă trei principii cu privire la regimul de navigație prin canal: egalitatea de tratament al tuturor navelor, libertatea de acces în canal și neutralizarea canalului. În termenii convenției, Egiptul și Turcii în calitate de suverani teritoriali erau competenți să garanteze respectarea acestor principii prin mijloace proprii.
Prin Declarația anglo-franceză din 8 aprilie 1904, Anglia recunoaște interesele Franței în
Maroc în schimbul acceptării din partea Franței a prezenței forțelor engleze în zona canalului pentru garantarea pasajului liber prin canal. În 1936, după obținerea independenței, la 26 august,
Egiptul semnează cu Anglia un tratat prin care autorizează menținerea trupelor engleze pentru 20 de ani în zona canalului în scopul asigurării, în colaborare cu autoritățile egiptene, apărării canalului. În principiu, tratatul a fost respectat și la 13 iunie 1956 ultimele contingente engleze au părăsit regiunea.
După cel de-al doilea război mondial și în special după apariția statului Israel, Egiptul cu di-
verse ocazii a creat impedimente interzise de Convenția de la Constantinopol în ceea ce privește trecerea liberă prin canal. La 26 iulie 1956 pr intr-un decret unilateral, Egiptul naționalizează
canalul, care amintim, se afla în gestiunea Companiei universale franceze. Reacția a fost promptă: în vara aceluiași an, forțele anglo-franceze au intervenit în regiune, ceea ce s-a soldat cu blocarea canalului din partea forțelor egiptene. Pentru ameliorarea situației a fost necesară intervenția Consiliului de Securitate al ONU, care prin Rezoluția nr.118 din 13 octombrie 1956
763 a impus
respectarea libertății de trecere prin canal, suveranității Egiptului, a interzis orice intervenție politică în gestiunea canalului, a propus fixarea taxelor de trecere prin acorduri bilaterale între
762 Publicată în Niciu M. Culegere de documente de drept internațional public. Volumul I. – București: Lumina Lex,
1997, pp.114-116.
763 http://www.un.org/french/documents/view_doc.asp?symbol=S/RES/118(1956)&Lang=E&style=B
DIP_3.indd 375 DIP_3.indd 375 10/13/2009 11:30:43 10/13/2009 11:30:43

Drept Internațional public 376
Egipt și utilizatori, afectarea unor părți din redevențe întreținerii canalului și, în fine, reglementa-
rea pe cale arbitrală a contenciosului dintre autoritățile egiptene și Compania universală.
Printr-o altă declarație unilaterală din 24 apri lie 1957, guvernul egiptean recunoaște validita-
tea Convenției de la Constantinopol, iar la 18 iulie, același an, recunoaște jurisdicția obligatorie a Curții Internaționale de Justiție cu privire la or ice diferend rezultat din aplicarea declarației sale
din aprilie și Convenției din 1888.
Canalul Panama . Canalul Panama, având 81 km în lungime, construit pe istmul Panamez,
făcând legătura între Oceanul Atlantic și cel Pacific, a fost inaugurat în 1914.
Ideea construcției canalului datează din 19 aprilie 1850, atunci când Anglia semnează cu Sta-
tele Unite ale Americii tratatul Clayton-Bulwer, prin care își rezervă toate drepturile asupra viito-rului canal, care urma să fie construit atunci pe teritoriul Columbiei. Cu toate acestea, guvernul columbian acordă permisiunea de construcție a canalului în 1882 la fel unei Companii franceze, consiliată de același Ferdinand de Lesseps. După 7 ani de lucrări, compania falimentează. La 18 noiembrie 1901 este semnat tratatul anglo-american, prin care Anglia recunoaște guvernului Statelor Unite dreptul de administrare, gestiune și apărare a canalului în schimbul libertății de navigație pentru toate navele în timp de pace și război, în pofida refuzului Columbiei de a trans-fera permisiunea de construcție guvernului american.
Cu suportul flotei marine americane, la 6 noiembrie 1903 Republica Panama devine stat in-
dependent față de Columbia și peste 12 zile de la eveniment este semnat tratatul americano-pana-mez, denumit Tratatul Hay-Bunau-Varilla. Acest tratat a confirmat regimul de navigație prin ca-nal, astfel cum a fost definit în tratatul anglo-american, și a atribuit drepturi specifice în favoarea Statelor Unite, printre care: dreptul de ocupație și control a unui teritoriu de 10 mile de-a lungul istmului Panamez, cu excluderea jurisdicției Panamei, dreptul de monopol asupra construcției și gestiunii canalului și a oricăror altor căi de comunicare de-a lungul istmului, dreptul de apărare militară a canalului, dreptul de a fortifica ca nalul în caz de necesitate și chiar dreptul de a inter-
veni militar pentru a asigura independența Panamei. În schimbul acestor beneficii, Statele Unite s-au angajat să plătească suma de 10 milioane de dolari și o rentă anuală de 250 000 dolari.
După inaugurarea canalului, guvernul Panamei a solicitat în mai multe reprize modificarea
clauzelor tratatului din 1903, reușind abia în anii 70, odată cu semnarea tratatelor din 7 septem-brie 1977 la sediul Organizației Statelor Americane. Este vorba de Tratatul cu privire la canalul Panama și Tratatul cu privire la neutralitatea permanentă a canalului Panama. Primul tratat a desființat zona canalului, teritoriu aflat sub jurisdicția americană, și a asigurat transferul gra-dual într-o perioadă de 20 de ani a gestiunii canalului autorităților panameze. Tratatul a ajuns la scadență la 31 decembrie 1999. La această dată, Panama a reluat integral administrarea canalului. Acest tratat este considerat a fi un exemplu de soluționare pașnică a diferendelor internaționale și de transfer de tehnologie în beneficiul statelor în curs de dezvoltare.
Al doilea tratat este încă în vigoare, fiind încheiat pentru o perioadă nedeterminată. El
reglementează regimul de navigație prin canalul Panama, prin care statul panamez se obligă să respecte libertatea de trecere în orice timp. Cu toate acestea, potrivit tratatului, SUA beneficiază de această libertate în mod prioritar în caz de urgență și își rezervă dreptul de a recurge la forță, inclusiv contra Panamei, pentru a asigura liberul pasaj sau securitatea canalului. Prin acest tratat, Panama a autorizat o recurgere eventuală, nelimitată în timp și unilaterală la forță din partea altui stat pe teritoriul său, ceea ce în opinia doctrinarului Richard Perruchaud constituie o „automuti-lare și flagelare … de neconceput pentru sfârșitul secolului XX” .
764
764 Perruchoud R. Le régime de neutralité du Canal de Panama. – Paris: PUF, 1983, pp. 270-271.
DIP_3.indd 376 DIP_3.indd 376 10/13/2009 11:30:44 10/13/2009 11:30:44

377 Capitolul XIV. DREPTUL INTERNAȚIONAL MARITIM
Canalul Kiel . Acest canal mai este numit canalul imperatorului Guillaume și a fost construit de
Germania între anii 1885-1895. Are o lungime de 98 km și leagă Marea Baltică cu Marea Nordului. Până în 1919 utilizarea și gestionarea canalului țineau în exclusivitate de reglementările interne germane. În 1919 după înfrângerea Germaniei în I război mondial, canalul a fost internaționalizat prin articolele 380-386 ale Tratatului de la Versailles.
765 În virtutea acestei internaționalizări, Ger-
mania și-a luat angajamentul de a deschide canalul în condiții de egalitate tuturor navelor mili-tare sau de comerț ale tuturor statelor cu care este în relații de pace. Totuși Germania își păstra
dreptul de a lua măsurile de reglementare în materie polițienească, vamală, de protecție sanitară, de import și export al mărfurilor. În schimb, potrivit articolului 385, Germania era obligată să ia măsurile cuvenite pentru înlăturarea obstacolelor sau pericolelor existente pentru navigație și să asigure menținerea condițiilor bune de navigație. Pentru a garanta libertatea de trecere prin canal, articolul 195 al Tratatului de la Versailles a obligat Germania să distrugă fortificațiile exis-
tente în zona canalului. În 1936 Germania denunță regimul internațional al canalului impus de Tratatul de la Versailles pentru a fi restabilit în 1945.
§ 4. Spații maritime nesupuse jurisdic ției naționale
Spațiile maritime nesupuse jurisdicției naționa le sunt teritoriile acvatice și implicit solul și
subsolul lor, numite res communis de care toți se pot bucura fără a le apropria, fiind deci spații
cu regim internațional, reglementate exclusiv de dreptul internațional. Din această categorii de spații fac parte marea liberă și zona internațională a teritoriilor submarine.
Marea liberă. Marea liberă este una dintre cele mai vechi instituții ale dreptului mării. Înainte
de marile descoperiri, marea era considerată a fi un obiect al suveranității statelor riverane, per-sistând pretențiile hegemonice ale Spaniei, Port ugaliei sau Angliei. Totuși odată cu dezvoltarea
comerțului maritim statele afirmă ideea de libertate a mării.
Prin urmare, marea liberă este spațiul maritim situat dincolo de marea teritorială a statelor
riverane nesupus suveranității lor. Este de precizat că articolul 86 din Convenția din 1982 nu definește marea liberă, el se referă doar la sfera de aplicare a Părții a VII, precizând că dispozițiile acestei părți se aplică tuturor părților mării care nu sunt cuprinse nici în zona economică exclusivă, în marea teritorială sau în apele interioare ale unui stat, nici în apele arhipelagice ale unui stat arhipelag. Potrivit convenției, instituția mării libere este privită ca un regim aplicabil unei zone maritime situată dincolo de zona economică exclusivă și nu ca un concept de delimi-tare geografică, deoarece din punct de vedere juridic marea liberă se situează dincolo de marea teritorială, unde de fapt devine operabil principiul libertății de navigație – elementul caracteristic naturii juridice a mării libere.
Regimul juridic al mării libere este guvernat de trei principii importante ale dreptului
internațional maritim, codificate în Convenția din 1982: principul libertății mării, principiul fo-losirii mării în scopuri pașnice, principiul neapropriațiunii mării libere.
Prin principiul libertății mării , reglementat prin articolul 87 din Convenție, se înțelege că marea
liberă este deschisă tuturor statelor, fie ele rivera ne sau fără litoral. Această libertate presupune:
1. libertatea de navigație,2. libertatea de survol,3. libertatea de a pune cabluri și conducte submarine,
765 Publicat pe http://www.scribd.com/doc/11553826/Traite-de-Versailles-1919
DIP_3.indd 377 DIP_3.indd 377 10/13/2009 11:30:44 10/13/2009 11:30:44

Drept Internațional public 378
4. libertatea de a construi insule artificiale și alte instalații autorizate de dreptul inter național,
5. libertatea pescuitului,6. libertatea cercetărilor științifice.Potrivit principiului folosirii mării în scopuri pașnice ,
766 statele riverane sunt obligate să se abțină
în exercitarea drepturilor și realizarea obligațiilor rezultate din activitățile maritime de la recur-gerea la forță sau amenințarea cu forța, incompatibile cu principiile fundamentale ale dreptului internațional public.
Principiul neapropriațiunii mării libere interzice statelor să pretindă vreun drept de proprietate
asupra mării libere sau să supună o parte din ea suveranității sale. Cu toate acestea, princ ipiul în
cauză, nu afectează jurisdicția unui stat la bordul unei nave, care poartă pavilionul său, atunci când ea se află în mare liberă.
Pavilionul unei nave nu este altceva decât național itatea navei, care atestă legătura substanțială
între stat și navă. În acest sens, fiecare stat stabilește condițiile potrivit cărora el acordă navelor naționalitatea sa, condițiile de înmatriculare a navelor pe teritoriul său și condițiile cerute pentru ca acestea să aibă dreptul de a purta pavilionul său. Prin urmare, navele au naționalitatea statului care le-a autorizat să poarte pavilionul său. În această privință, Convenția din 1982 stabilește unele restricții referitoare la modalitatea în care navele se pot prevala de un pavilion. Potrivit articolului 92 navele pot naviga doar sub pavilio nul unui singur stat și sunt supuse jurisdicției
exclusive a acestuia în marea liberă. În cursul unei călătorii sau escale, în afară de transfer real al proprietății sau de schimbare a înmatriculării, nu poate interveni nici o schimbare de pavilion. O navă ce navighează sub pavilioanele mai multor state, de care se folosește după cum dorește, nu se poate prevala, față de orice stat terț, de nici una din aceste naționalități și poate să fie asimilată unei nave fără naționalitate. De asemenea, convenția autorizează navele maritime să navigheze în marea liberă sub pavilionul ONU și instituțiilor sale specializate.
De la principiul imunității de jurisdicție la bordul unei nave aflate în marea liberă sunt două
excepții, autorizate expres de convenție:
1. dreptul de vizită,2. dreptul de urmărire.Dreptul de vizită nu este altceva decât dreptul de control efectuat de o navă de război sau o
navă afectată unui serviciu public asupra unei nave comerciale sau asimilată acesteia, atunci când
are motive serioase de a bănui că această navă:
1. practică pirateria,2. practică transportul de sclavi,3. servește unor emisiuni neautorizate, iar statul de pavilion al navei de război are drept de
jurisdicție,
4. este fără naționalitate,5. este în realitate o navă de aceeași naționalitate cu nava de război, deși poartă un pavilion
străin sau refuză să-l arboreze.
Dacă bănuielile se dovedesc neîntemeiate, nava supusă controlului trebuie despăgubită pen-
tru orice eventuală pierdere sau pagubă, cu condiția ca ea să nu fi comis nici un act care să o facă suspectă.
Dreptul de urmărire poate fi exercitat numai de navele de război sau de aeronavele militare,
sau de alte nave sau aeronave purtând semne exterioare care să indice clar că sunt afectate unui serviciu public și că sunt autorizate în acest scop. Urmărirea nu poate fi începută decât după emi-
766 Articolele 88 și 301 din Convenția din 1982.
DIP_3.indd 378 DIP_3.indd 378 10/13/2009 11:30:46 10/13/2009 11:30:46

379 Capitolul XIV. DREPTUL INTERNAȚIONAL MARITIM
terea unui semnal de oprire, vizual sau sonor, dat la o distanță care să permită navei în cauză să-l
perceapă. Urmărirea unei nave străine poate fi întreprinsă dacă autoritățile competente ale statu-lui riveran au motive întemeiate să creadă că această navă a contravenit legilor și reglementărilor acestui stat. Această urmărire trebuie să înceapă când nava străină sau una din ambarcațiunile sale se află în apele interioare, în apele arhipelagice, în marea teritorială sau în zona contiguă a statului care întreprinde urmărirea și nu poate să fie continuată dincolo de limitele mării terito-riale sau zonei contigue decât cu condiția să nu fi fost întreruptă. Dreptul de urmărire se aplică mutatis mutandis încălcărilor legilor și reglementărilor statului riveran aplicabile zonei economice
exclusive sau platoului continental, inclusiv zonelor de securitate care înconjoară instalațiile si-tuate pe platoul continental, dacă aceste încălcări au fost comise în zonele menționate. Dreptul de urmărire încetează din moment ce nava intră în marea teritorială a propriului stat sau a unui alt stat. O navă care a fost oprită sau reținută în afara mării teritoriale, în împrejurimi care nu justifică exercitarea dreptului de urmărire, trebuie să fie despăgubită pentru orice eventuală pier-dere sau pagubă.
În marea liberă, statele au patru obligații fundamentale:1. Exercitarea unei jurisdicții efective asupra navelor sale. În acest sens, statele au obligația de a
exercita în mod efectiv jurisdicția și controlul său în domeniile administrativ, tehnic și social asupra navelor care poartă pavilionul său.
2. Acordarea ajutorului în caz de pericol sau avariere. Orice stat trebuie să ceară căpitanului navei
care navighează sub pavilionul său, în măsura în ca re este posibil, fără a se pune în primejdie
serioasă nava, echipajul sau pasagerii, să acorde asistență oricărei persoane aflate în pericol pe mare. În acest scop, statul trebuie să ceară navei sale să se îndrepte cu toată viteza posibilă în ajutorul persoanelor în primejdie, dacă este informat că ele au nevoie de ajutor. În caz de abordaj, nava sa trebuie să acorde asistență celeilalte nave, echipajului sau pasagerilor săi. De asemenea,
statele sunt obligate de a favoriza crearea și funcționarea unui serviciu permanent de căutare și salvare adecvat și eficace pentru asigurarea securității maritime și aeriene și, dacă este cazul, de a colabora în acest scop cu vecinii lor în cadrul unor aranjamente regionale.
3. Prevenirea și reprimarea infracțiunilor internaționale. Statele sunt obligate de a lua măsuri efi-
cace pentru a preveni și reprima infracțiunile internaționale comise în marea liberă. Sunt consi-derate ca infracțiuni comise în mare liberă transportul de sclavi, traficul ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, pirateria maritimă și emisiunile neautorizate difuzate din marea liberă.
767
Dacă primele două tipuri sunt la origine infracțiuni de drept comun și internaționalizate după locul comiterii infracțiunii, atunci ultimele două sunt infracțiuni specifice dreptului internațional maritim, deoarece locul comiterii lor (mare liberă) este determinant pentru calificare.
Potrivit articolului 101 din convenție, prin piraterie se înțelege:a. orice act ilicit de violență sau de detenție sau orice jefuire, comise de echipajul sau pasage-
rii unei nave particulare sau ai unei aeronave particulare, acționând în scopuri personale, și în-dreptate împotriva unei alte nave sau aeronave sau împotriva persoanelor sau bunurilor de la bordul acestora, în marea liberă sau într-un loc care nu se află sub jurisdicția vreunui stat;
b. orice act de participare voluntară la folosirea unei nave sau aeronave când autorul are
cunoștință de fapte din care rezultă că această navă sau aeronavă este o navă sau aeronavă pirat;
c. orice act comis cu intenția de a le facilita.Prin emisiuni neautorizate difuzate din marea liberă se înțeleg emisiunile de radio sau de
televiziune destinate a fi recepționate de marele public, difuzate de pe o navă sau o instalație din
767 Articolele 99-109 din Convenția din 1982.
DIP_3.indd 379 DIP_3.indd 379 10/13/2009 11:30:46 10/13/2009 11:30:46

Drept Internațional public 380
marea liberă, cu încălcarea reglementărilor internaționale, cu excepția transmiterii apelurilor de
salvare. Orice persoană care difuzează emisiuni neautorizate poate fi urmărită în justiție de:
d. statul sub pavilionul căruia se află nava emițătoare,e. statul de înmatriculare a instalației,f. statul al cărui cetățean este persoana în cauză,g. orice stat în care pot fi captate emisiunile,h. orice stat ale cărui comunicații radio autorizate sunt bruiate de aceste emisiuni.4. Conservarea și gestionarea resurselor biologice în marea liberă . În marea liberă statele sunt obli-
gate să coopereze pentru conservarea și gestionarea resurselor biologice. În acest sens, ele trebuie să adopte măsuri aplicabile cetățenilor lor, care pot să fie necesare pentru conservarea resurselor biologice ale mării libere sau să coopereze cu alte state pentru adoptarea unor asemenea măsuri. Informațiile științifice disponibile, statisticile referitoare la capturi și la efortul de pescuit și cele-
lalte date privind conservarea stocurilor de pește trebuie să fie difuzate și schimbate cu regulari-tate prin intermediul organizațiilor internaționale competente subregionale, regionale sau mon-diale, după caz, și cu participarea tuturor statelor interesate. Cu toate acestea, statelor le aparține obligația de supraveghere ca măsurile de conservare și aplicarea lor să nu antreneze nici o discri-minare de drept sau de fapt împotriva vreunui pescar, oricare ar fi statul al cărui cetățean este.
Zona internațională a spațiilor submarine. Zona internațională a teritoriilor submarine este o
instituție nouă a dreptului mării, care a apărut ca urmare a dezvoltării mijloacelor de explorare și exploatare a marilor adâncimi subacvatice. De teritoriile submarine, aflate dincolo de jurisdicția națională a statelor, s-a preocupat Adunarea Generală a ONU, care a adoptat la 17 decembrie 1970 Declarația asupra principiilor privind fundul mărilor și oceanelor și subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicției naționale.
768
Pentru prima dată această zonă a fost codificată prin Convenția de la Bontego Bay din 1982,
care la articolul 1 o definește ca fiind fundurile mărilor și oceanelor și subsolul lor dincolo de limitele jurisdicției naționale.
Inovația cea mai mare legată de instituirea zonei constă în disocierea operată între solul și
subsolul maritim, pe de o parte, și apele de asupra, pe de altă parte. Aceasta se datorează nu numai faptului că ele au regimuri juridice distincte, deoarece potrivit articolului 135 din convenție regi-mul juridic aplicabil zonei nu afectează regimul juridic al apelor de asupra zonei sau al spațiului aerian situat deasupra acestor ape, dar și faptului că limitele lor nu întotdeauna coincid, după cum nici dimensiunile zonei economice exclusive și platoului continental nu sunt aceleași.
Regimul juridic aplicabil zonei internaționale a spațiilor submarine este guvernat de
următoarele principii:
1. Principiul inadmisibilității revendicărilor de suveranitate și apropriațiunii zonei. Potrivit acestui
principiu nici un stat nu poate să revendice sau să exercite suveranitate sau drepturi suverane
asupra unei părți oarecare a zonei sau asupra resurselor sale. Nici un stat și nici o persoană fizică sau juridică nu poate să-și însușească vreo parte oarecare a zonei sau a resurselor sale. Astfel, nu vor fi recunoscute din punct de vedere juridic și vor fi considerate ilegale orice asemenea revendi-cari, exercitare a suveranității sau a unor drepturi suverane sau vreun act de apropriere. Resursele zonei sunt inalienabile. Cu toat e acestea, mineralele extrase din zonă pot fi totuși înstrăinate, însă
numai în conformitate cu Convenția din 1982 și cu regulile, reglementările și procedurile adop-tate de Autoritatea internațională a teritoriilor submarine.
768 Adoptată prin Rezoluția AG a ONU nr.2749 (XXV), publicată pe http://www.un.org/french/documents/
view_doc.asp?symbol=A/RES/2749(XXV)&Lang=F
DIP_3.indd 380 DIP_3.indd 380 10/13/2009 11:30:47 10/13/2009 11:30:47

381 Capitolul XIV. DREPTUL INTERNAȚIONAL MARITIM
2. Principiul explorării și exploatării zonei în interesul întregii umanități. Zona și resursele sale sunt
considerate patrimoniu comun al umanității. În cons ecință, activitățile din zonă vor fi desfășurate
în interesul întregii umanități, independent de situația geografică a statelor, fie că e vorba de state riverane sau state fără litoral și ținând seama în mod particular de interesele și necesitățile statelor în curs de dezvoltare. Potrivit principiului, toate drepturile asupra resurselor zonei aparțin între-
gii umanități, în numele căreia poate acționa Autoritatea internațională a teritoriilor submarine, care trebuie să asigure împărțirea echitabilă, pe baze nediscriminatorii, a avantajelor financiare și altor avantaje economice rezultate din activitățile desfășurate în zonă. Pe de altă parte, toate obiectele cu caracter arheologic sau istoric găsite în zonă sunt păstrate sau cedate în interesul
întregii umanități, ținându-se seama în mod deosebit de drepturile preferențiale ale statului de origine culturală, isto rică sau arheologică.
3. Principiul utilizării zonei în scopuri exclusiv pașnice. Zona este deschisă utilizării în scopuri
exclusiv pașnice fără discriminări de către toate statele, fie că este vorba de state riverane sau de state fără litoral.
4. Principiul răspunderii internaționale pentru daunele rezultate în urma nerespectării statutului ju-
ridic al zonei . Un stat sau o organizație internațională poartă răspundere pentru daunele pro-
vocate zonei internaționale a teritoriilor submarine, rezultate în urma nerespectării obligațiilor care le revin în conformitate cu clauzele convenționale. Statele sau organizațiile care acționează împreună își asumă această răspundere împreună și solidar.
5. Principiul protecției mediului marin . Potrivit principiului, pentru desfășurarea tuturor
activităților din zonă, trebuie luate măsuri necesare în scopul asigurării unei protecții eficace a mediului marin împotriva efectelor dăunătoare care pot rezulta din aceste activități.
Fiind o zonă nesupusă jurisdicției naționale, toate statele, referindu-ne la zona internațională
a teritoriilor submarine, au următoarele drepturi:
1. dreptul la cercetări științifice,2. dreptul de a participa pe baze echitabile la distribuirea resurselor zonei,3. dreptul de a pune cabluri și conducte submarine.Pentru asigurarea regimului juridic al zonei internaționale a spațiilor submarine, prin
Convenția din 1982 s-a creat o Autoritate internațională a teritoriilor submarine ,
769 care este o
organizație internațională, având sediul în Jama ica. Toate statele-părți la convenție sunt ipso
facto membre ale Autorității. Autoritatea este organizația prin intermediul căreia statele-părți
organizează și controlează activitățile desfășurate în zonă, în special în vederea administrării acesteia. Pentru realizarea sarcinilor sale, Autoritatea dispune de organe proprii: o Adunare, un Consiliul, două comisii: comisia de planificare economică și comisia juridică și tehnică, un Secre-tariat și Întreprinderea, competențele cărora sunt reglementate de convenție.
§ 5. Modalit ăți de solu ționare a di ferendelor maritime
Principiul soluționării pe cale pa șnică a diferendelor maritime, apărut odată cu folosirea
resurselor mării sau resurselor acvatice, are o importanță politico-juridică în reglementarea relațiilor internaționale, în așa sferă a activității statelor, cum este folosirea Oceanului Planetar. Acest principiu nu este altceva decât o aplicare ramurală a principiului fundamental al dreptului internațional public potrivit căruia toate diferendele internaționale trebuie rezolvate exclusiv prin
769 A se vedea site-ul oficial al Autorității: http://www.isa.org.jm/fr/home
DIP_3.indd 381 DIP_3.indd 381 10/13/2009 11:30:48 10/13/2009 11:30:48

Drept Internațional public 382
mijloace pașnice. A crea o astfel de obligație în procesul explorării și exploatării Oceanului Plane-
tar, de fapt, ar conveni intereselor statelor și, în consecință, ar contribui la reducerea conflictelor care pot apărea în această activitate.
770
Acțiunile unilaterale ale unor state în orice regiune maritimă, neluând în considerare intere-
sele altor subiecți ai dreptului internațional, pot prejudicia interesele comunității mondiale. De exemplu, mărirea jurisdicției naționale asupra unui spațiu maritim alăturat aduce prejudicii inte-reselor altor state, deoarece micșorează marea liberă și zona internațională a spațiilor submarine, care sunt deschise pentru folosirea liberă și rațională.
Interesele umanității pot fi încălcate și prin folosirea excesivă a resurselor maritime de către
un stat în limitele jurisdicției sale sau daunele pot fi cauzate altor state în legătură cu poluarea mediului maritim.
Cum arată practica internațională, diferendele maritime apar cel mai des prin realizarea
următoarelor acțiuni:
– stabilirea hotarelor mării teritoriale,- determinarea hotarelor platoului continental,- demarcarea zonelor economice exclusive,- extragerea de către mai multe state a unor și acelorași resurse acvatice sau a resurselor dife-
rite, dar în una și aceeași regiune,
– exercitarea navigației libere în regiunile, ce se află sub jurisdicția altui stat,- poluării mărilor.Prin urmare, putem menționa că prin diferend maritim internațional se înțelege acea confrun-
tare obiectivă de interese între subiecții dreptului internațional în legătură cu folosirea Oceanului Planetar, care opune contestații de ordin juridic între părțile implicate.
Pentru prima dată mijloacele de soluționare pașnică a diferendelor maritime au fost prevăzute
de Convenția asupra dreptului mării de la Montego Bay din 1982, fiindu-le consacrată o parte specială și anume – Partea XV , care face trimiteri punctuale la alte articole, secțiuni, părți și anexe ale convenției.
Astfel convenția la articolul 279 reafirmă princ ipiul fundamental al dreptului internațional
public, potrivit căruia statelor le revine obligația de a rezolva orice diferend, care ar putea să apară între ele în legătură cu interpretarea sau aplicarea acesteia, prin mijloace pașnice, conform Cartei ONU. În consecință, ea oferă mai multe mijloace diplomatice și jurisdicționale de soluționare a diferendelor maritime, pe care statele sunt libere să le aleagă pe cele mai potrivite pentru dife-rendul lor.
Mijloacele diplomatice. Astfel dintre mijloacele politico-diplomatice convenția recomandă
negocierea și concilierea.
Negocierea. Potrivit articolelor 283-284 atunci când apare un diferend între statele părți în
legătură cu interpretarea sau aplicarea convenției, părțile în litigiu vor proceda imediat la un schimb de păreri privind rezolvarea diferendului prin negocieri sau orice stat parte poate invita cealaltă sau celelalte părți să supună diferendul unei concilieri după o procedură specială. Această procedură este prevăzută la anexa V la convenție.
Concilierea. Dacă invitația unei părți de a supune diferendul maritim unei proceduri de conci-
liere a fost acceptată de cealaltă parte, procedura de conciliere se declanșează printr-o notificare scrisă. Comisia de conciliere se compune din cinci conciliatori desemnați de pe o listă întocmită
770 Мовчан А.П. Мировой океан и международное право. Основы современного правопорядка в Мировом океане .
– Москва: Наука, 1986, с. 223.
DIP_3.indd 382 DIP_3.indd 382 10/13/2009 11:30:48 10/13/2009 11:30:48

383 Capitolul XIV. DREPTUL INTERNAȚIONAL MARITIM
de Secretarul General al ONU,771 pentru întocmirea căreia fiecare stat-parte la convenție este abi-
litat să desemneze patru conciliatori, care se bucură de cea mai înaltă reputație de imparțialitate, de competență și de integritate. Numele unui conciliator va rămâne pe listă până când acesta este retras de către statul-parte care l-a desemnat.
Partea care declanșează procedura concilierii numește doi conciliatori, care se aleg de pe lista
enunțată din care unul poate să fie dintre cetățenii săi. Aceste numiri trebuie să fie menționate în notificare. Cealaltă parte la diferend va numi în același mod doi conciliatori în termen de 21 de zile de la primirea notificării. Dacă numirile nu sunt făcute în termenul prevăzut, partea care a declanșat procedura poate, în săptămâna care urmează după expirarea acestui termen, fie să pună capăt procedurii printr-o notificare adresată celeilalte părți, fie să ceară Secretarului Gene-ral al ONU să efectueze aceste numiri. Secretarul General al ONU va efectua numirile necesare, alegând, cu consultarea părților la diferend, persoane care figurează pe lista conciliatorilor, în termen de 30 de zile de la primirea unei astfel de cerere.
Într-un termen de 30 de zile de la data ultimei numiri, cei patru conciliatori desemnați vor
numi un al cincilea de pe lista de conciliatori, care va fi președinte. Dacă numirea nu este făcută în termenul prevăzut, fiecare parte poate, în săptămâna care urmează după expirarea acestui ter-men, să ceară Secretarului General al ONU să efectueze această numire conform aceleiași proce-durii. Dacă părțile nu convin altfel, comisia de conciliere își stabilește singură procedura.
În termen de 12 luni de la constituirea sa comisia trebuie să prezinte raportul său. Pentru
întocmirea lui, ea poate, cu consimțământul părților la diferend, să invite orice stat parte să-i prezinte punctul de vedere, verbal sau scris. Hotărârile de procedură, recomandările și raportul comisiei vor fi adoptate cu majoritatea membrilor săi. Comisia poate supune atenției părților orice măsură susceptibilă de a facilita rezolvarea pe cale amiabilă a diferendului. Comisia ascultă
părțile, examinează pretențiile și obiecțiile lor și le face propuneri în scopul de a le ajuta să ajungă la o rezolvare a diferendului pe cale amiabilă. Raportul va conține eventualul acord intervenit sau, în lipsa acestuia, concluziile sale asupra tuturor problemelor de fapt sau de drept referitoare la obiectul diferendului, precum și recomandările pe care le consideră potrivite în scopul unei rezolvări amiabile. Raportul se depune la Secretarul General al ONU și se transmite părților în diferend. Acest raport, inclusiv toate concluziile sau recomandările conținute, nu este obligatoriu pentru părțile în diferend.
Procedura de conciliere este încheiată în următoarele cazuri: 1. atunci când diferendul a fost rezolvat, 2. când părțile au acceptat sau o parte a respins recomandările din raport printr-o notificare
scrisă adresată Secretarului General al ONU,
3. la expirarea unei perioade de 3 luni de la data comunicării raportului părților. Onorariile și cheltuielile comisiei vor fi suportate de către părțile la diferend. Printr-un acord
aplicabil numai diferendului respectiv, părțile la diferend pot conveni să deroge de la acesta procedură.
Modalități jurisdicționale de soluționare a diferendelor maritime. Cu unele excepții, orice di-
ferend referitor la interpretarea sau aplicarea convenției, care nu a fost rezolvat prin negociere sau conciliere, va fi supus, la cererea uneia din părți la diferend, mijloacelor jurisdicționale prevăzute de articolul 287 al convenției. În acest sens, atunci când semnează sau ratifică convenția, ori aderă la aceasta, sau în orice moment după aceea, un stat va fi liber să aleagă, printr-o declarație scrisă, unul sau mai multe dintre următoarele mijloace de rezolvare a diferendelor:
771 Lista conciliatorilor este publicată pe http://www.un.org/Depts/los/settlement_of_disputes/conciliators_ar-
bitrators.htm
DIP_3.indd 383 DIP_3.indd 383 10/13/2009 11:30:49 10/13/2009 11:30:49

Drept Internațional public 384
1. Curtea Internațională de Justiție,
2. Tribunalul internațional pentru dreptul mării, inclusiv Camera pentru rezolvarea diferen-
delor referitoare la teritoriile submarine,
3. Tribunalul arbitral, 4. Tribunalul arbitral special. Primul mijloc jurisdicțional, Curtea Internațională de Justiție, este o jurisdicție cu o
competență materială generală în rezolvarea diferendelor internaționale, prin urmare studiul ei este consacrat în cadrul unei alte instituții a dreptului internațional.
772 Celelalte mijloace dispun
de o competență specială, limitându-se numai la diferendele apărute din activitățile maritime.
Tribunalul internațional pentru dreptul mării (TIM) .773 Tribunalul internațional pentru dreptul
mării este o jurisdicție internațională care funcționează în baza Convenției din 1982 și a Statutu-lui său, care constituie Anexa a VI-a la convenție. Plus la aceasta, Tribunalul și-a stabilit printr-un regulament propriu modul în care își exercită atribuțiile și își adoptă regulile de procedură.
774
Tribunalul își are sediul în orașul Hammburg.
TIM este compus din 21 membri independenți, aleși dintre persoanele care se bucură de cea
mai înaltă reputație de echitate și integritate și care posedă o competență recunoscută în domeniul dreptului mării. La constituirea tribunalului trebuie să se asigure reprezentarea principalelor sis-teme juridice din lume și o repartiție geografică echitabilă. Tribunalul nu poate avea în componența sa mai mult de un cetățean al aceluiași stat și mai puțin de trei membri din fiecare grup geografic definit de către Adunarea Generală a ONU. Fiecare stat poate desemna cel mult două persoane.
Membrii Tribunalului sunt aleși prin vot secret în cadrul unei reuniuni a statelor-părți,
convocată de către Secretarul General al ONU (la prima alegere) și după procedura fixată de către statele-părți (la alegerile ulterioare), de pe o listă a candidaților. Membrii TIM sunt aleși pentru
9 ani și sunt reeligibili. Membrii TIM nu pot exercita nici o funcție politică sau administrativă, nici să fie asociați în mod activ sau să aibă interese financiare în nici una din operațiunile unei întreprinderi care se ocupă de explorarea sau exploatarea resurselor mării sau ale fundurilor ma-rine sau altă utilizare comercială a mării sau a fundurilor marine. Membrii Tribunalului nu pot exercita în nici un proces funcțiile de agent, consilier sau avocat.
Tribunalul își alege, pentru trei ani, președintele și vicepreședintele care sunt reeligibili. De
asemenea, TIM își numește grefierul și alți funcționari care îi sunt necesari. Tribunalul poate să constituie, după cum va considera necesar, camere compuse din cel puțin trei membri pentru soluționarea anumitor categorii de diferende. În vederea soluționării cu promptitudine a cauze-lor, Tribunalul va constitui în fiecare an o cameră compusă din 5 membri, care va statua după o procedură sumară. Cheltuielile TIM sunt suportate de către statele-părți și de către Autoritatea internațională a teritoriilor submarine.
Ratione materiae competența Tribunalului se întinde asupra tuturor diferendelor și cererilor
care îi sunt supuse potrivit convenției, precum și asupra tuturor chestiunilor prevăzute în mod special în orice alt acord, care conferă competență Tribunalului. Ratione personae au calitatea de a
se prezenta în fața Tribunalului statele-părți la convenție, precum și entitățile, altele decât statele-părți, în toate cazurile prevăzute în partea a XI („Zona”) a convenției sau pentru orice diferend supus în conformitate cu orice alt acord care conferă competență Tribunalului și este acceptat de toate părțile la diferend.
772 A se vedea următorul capitol XVI – Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale.
773 A se vedea site-ul oficial al Tribunalului: http://www.itlos.org/start2_fr.html
774 Regulamentul, cu ultimele amendamente din 17 martie 2009, este publicat pe site-ul Tribunalului.
DIP_3.indd 384 DIP_3.indd 384 10/13/2009 11:30:49 10/13/2009 11:30:49

385 Capitolul XIV. DREPTUL INTERNAȚIONAL MARITIM
La examinarea unui diferend supus lui, Tribunalul va aplica dispozițiile convenției și celelal-
te reguli de drept internațional care nu sunt incompatibile cu aceasta. Aceasta nu aduce atingere facultății pe care o are Tribunalul de a statua ex aequo et bono dacă părțile în diferend sunt de acord.
Diferendele pot fi aduse în fața TIM, după caz, fie prin notificarea oricărui compromis, fie
printr-o cerere adresată grefierului. În ambele cazuri în notificare trebuie să se indice obiectul di-ferendului și părțile. Din momentul primirii compromisului sau cererii, grefierul le va comunica imediat tuturor celor interesați, precum și tuturor statelor-părți. Pe durata procedurii, Tribunalul poate ordona măsuri conservatorii. Tribunalul va emite ordonanțe pentru conducerea procesului și stabilirea formelor și termenilor în care fiecar e parte trebuie să-și prezinte concluziile. El va lua
toate măsurile referitoare la administrarea probelor.
Audierile vor fi conduse de către președinte și, în lipsa acestuia, de către vicepreședinte. Ele sunt
publice, în afara cazului când Tribunalul va hotărî altfel sau dacă părțile ar cere ca ședințele să fie închise. Atunci când una dintre părți la diferend nu se prezintă în fața Tribunalului sau nu face uz de
mijloacele pe care le are la dispoziție, cealaltă parte poate cere Tribunalului continuarea procedurii și luarea unei hotărâri. Absența uneia din părți sau faptul că una dintre părți nu face uz de mijloa-cele pe care le are la dispoziție, nu pot constitui un obstacol pentru desfășurarea procedurii.
Atunci când într-un diferend un stat-parte consideră că are un interes de ordin juridic, acesta
se poate adresa Tribunalului cu o cerere pentru intervenție în proces. Dacă Tribunalul admite cererea de intervenție, hotărârea sa privind diferendul va fi obligatorie pentru statul care a inter-venit, dar numai în măsura în care se referă la aspectele care au făcut obiectul intervenției. Tribu-nalul, înainte de a lua hotărârea, trebuie să se asigure nu numai că are competența de a soluționa diferendul, ci și că cererea este întemeiată în fapt și în drept.
Hotărârile TIM se iau cu majoritatea membrilor prezenți. În caz de egalitate a voturilor, votul
președintelui sau al celui care îl înlocuiește va fi preponderent. Hotărârea trebuie să fie motivată, menționând numele membrilor Tribunalului care au participat la luarea ei. Dacă hotărârea nu exprimă, în tot sau în parte, opinia unanimă a membrilor Tribunalului, orice membru are dreptul să anexeze opinia sa separată. Hotărârea se va semna de către președinte și grefier. Ea va fi citită în ședință publică, fiind notificate părțile la diferend. Hotărârea Tribunalului este definitivă și toate părțile trebuie să i se conformeze. Ea nu este obligatorie decât pentru părțile în litigiu și numai pentru cauza rezolvată. La cererea oricărei dintre părți, în caz de contestație privind sensul și cuprinsul hotărârii, Tribunalul este competent să o interpreteze.
Camera pentru reglementarea diferendelor referitoare la teritoriile submarine a Tribunalului inter na-
țional pentru dreptul mării . În cadrul TIM, pentru soluționarea unei categorii aparte de diferende,
legate de teritoriile submarine se constituie o Cameră, compusă din 11 membri aleși de către TIM dintre membrii săi, cu majoritatea voturilor acestora. În alegerea membrilor Camerei trebuie să se asigure reprezentarea principalelor sisteme juridice din lume și o repartizare geografică echitabilă. Membrii camerei vor fi aleși din trei în trei ani, iar mandatul lor nu va putea fi reîn-noit decât o dată. Pentru a constitui Camera este necesar un cvorum de 7 din membrii aleși de Tribunal.
Camera astfel constituită are competență să soluționeze următoarele categorii de diferende
rezultate din activitățile desfășurate în zona internațională a spațiilor submarine, cum ar fi: dife-rendele între statele-părți referitoare la interpretarea sau aplicarea convenției în partea ce ține de regimul juridic al zonei, diferendele între un stat parte și Autoritatea internațională a teritoriilor submarine, diferendele cu privire la răspunderea Autorității ș.a.
775
775 A se vedea lista categoriilor de diferende oferită de articolul 187 din Convenția din 1982.
DIP_3.indd 385 DIP_3.indd 385 10/13/2009 11:30:50 10/13/2009 11:30:50

Drept Internațional public 386
Tribunalul arbitral. În principiu, orice stat-parte la Convenția din 1982 este liber să aleagă
printr-o declarație scrisă mijloacele jurisdicționale de rezolvare a eventualelor diferende maritime. Un stat, care nu a făcut o atare declarație, în situația apariției unui diferend în care este implicat, este considerat că a acceptat jurisdicția tribunalului arbitral, constituit potrivit anexei a VII la Convenția din 1982. De asemenea, tribunalul arbitral va fi competent să soluționeze diferendul și în situația când părțile în litigiu nu au acceptat aceeași procedură de soluționare, sub rezerva unei decizii contrare a părților implicate. În condițiile enunțate, orice parte la un diferend poate să-l supună procedurii de arbitraj prevăzute în anexă, printr-o notificare adresată celeilalte sau celorlalte părți la diferend. Această notificare va fi însoțită de o prezentare a concluziilor și a motivelor pe care acestea se sprijină.
Membrii tribunalului arbitral se desemnează de pe o listă de arbitri, întocmită de Secretarul
General al ONU.
776 Pentru întocmirea listei fiecare stat-parte la convenție poate să desemneze
patru arbitri care au experiență în problemele maritime și care se bucură de o perfectă reputație în ceea ce privește imparțialitatea, competența și integritatea. Numele unui arbitru va rămâne pe listă până când este retras de către statul parte care l-a desemnat, înțelegându-se că arbitrul menționat va continua să-și exercite funcțiile până la rezolvarea cauzelor aflate în fața oricărui tribunal arbitral în care el a fost numit.
Tribunalul arbitral se comune din cinci membri după următoarea procedură. Partea care
declanșează procedura va numi un membru care este ales, de preferință, de pe lista arbitrilor și care poate să fie dintre cetățenii săi. Numele membrului astfel numit va figura în notificarea adresată celeilalte părți. Cealaltă parte la diferend, la rândul său, va numi, în termen de 30 de zile, calculat de la primirea notificării, un membru, care este ales, de preferință, de pe listă și care poate să fie dintre cetățenii săi. Dacă numirea nu intervine în acest termen, partea care a declanșat procedura poate, într-un interval de două săptămâni de la expirarea acestui termen, să ceară ca această numire să fie făcută de președintele Tribunalului Internațional al Dreptului Mării.
Ceilalți trei membri vor fi numiți de comun acord de către părți. Ei vor fi aleși, de preferință,
de pe listă și vor fi cetățeni ai unor state terțe, dacă părțile nu convin altfel. Apoi părțile la dife-rend vor numi pe președintele tribunalului arbitral dintre acești trei membri. Dacă, în termen de 60 de zile de la data primirii notificării de inițiere a procedurii, părțile nu ajung la un acord asupra numirii unuia sau mai multor membri ai tribunalului arbitral, care urmau să fie desemnați de comun acord sau asupra numirii președintelui, orice parte la diferend poate, în termen de 2 săptămâni, cere ca această numire să fie făcută de președintele Tribunalului Internațional al Dreptului Mării.
În ambele situații, dacă președintele TIM nu este în măsură să efectueze aceste numiri sau
dacă el este cetățean al uneia dintre părțile la diferend, numirea se va efectua de către membrul cel mai vechi al tribunalului, care este disponibil și care nu este cetățean al nici uneia dintre părți.
Numirile se vor efectua prin desemnarea unor persoane de pe lista arbitrilor în termen de 30 de zile de la primirea cererii și cu consultarea părților. Membrii astfel numiți trebuie să fie de naționalități diferite și să nu fie în serviciul nici uneia dintre părțile la diferend. Ei nu trebuie să aibă domiciliul pe teritoriul vreuneia dintre ele și nici să fie cetățeni ai vreuneia dintre ele.
Un tribunal arbitral astfel constituit își stabi lește el însuși procedura, dând fiecărei părți po-
sibilitatea de a fi ascultată și de a-și susține cauza. Părțile la diferend trebuie să faciliteze sarcina tribunalului arbitral și, în special, conform legisla ției lor și prin toate mijloacele aflate la dispoziția
lor:
776 Lista arbitrilor este publicată pe http://www.un.org/Depts/los/settlement_of_disputes/conciliators_
arbitrators.htm
DIP_3.indd 386 DIP_3.indd 386 10/13/2009 11:30:51 10/13/2009 11:30:51

387 Capitolul XIV. DREPTUL INTERNAȚIONAL MARITIM
– să furnizeze tribunalului arbitral toate documentele, facilitățile și informațiile pertinente,
– să permită, atunci când acest lucru este necesar, să citeze și să audieze martori sau experți și
să se deplaseze la fața locului.
Dacă tribunalul arbitral nu decide altfel, datorită circumstanțelor speciale ale speței, cheltuie-
lile acestuia, inclusiv remunerarea membrilor săi vor fi suportate în părți egale de către părțile la diferend.
Hotărârile tribunalului arbitral vor fi luate cu majoritatea membrilor săi. Absența sau
abținerea a mai puțin de jumătate din numărul membrilor săi nu va împiedica tribunalul arbitral să statueze. În caz de vot egal, votul președintelui va fi preponderent.
Ca și în cazul TIM, dacă una dintre părțile la diferend nu se prezintă sau nu face uz de mijloa-
cele pe care le are la dispoziție, cealaltă parte poate să ceară tribunalului arbitral să continue pro-cedura și să dea o hotărâre. Absența uneia dintre părți sau faptul că una dintre părți nu face uz de mijloacele pe care le are la dispoziție nu poate constitui un obstacol pentru desfășurarea procedu-rii. Înainte de a da sentința, tribunalul arbitral trebuie să se asigure nu numai că are competența de a soluționa diferendul, ci și că cererea este fondată în fapt și în drept.
Sentința tribunalului arbitral trebuie să conțină obiectul diferendului, să fie motivată, să
menționeze numele membrilor tribunalului arbitral, care au participat, și data la care a fost pronunțată. Orice membru al tribunalului arbitral poate alătura la hotărâre o expunere a opiniei sale separate.
Sentința este definitivă și fără apel, în afara cazului în care părțile la diferend au convenit di-
nainte asupra unei proceduri de apel. Toate părțile la diferend trebuie să se conformeze acesteia. Orice neînțelegere care ar putea apărea între părțile la diferend în ceea ce privește interpretarea sau modul de executare a sentinței poate fi supusă de către una din părți, spre a decide, tribu-nalului arbitral care a pronunțat sentința. În acest scop, locurile vacante se vor completa după metoda urmată pentru numirea inițială a membrilor tribunalului.
Dacă toate părțile la diferend sunt de acord, orice contestație de acest gen poate fi supusă
unei alte curți sau unui alt tribunal, competente pentru soluționarea diferendelor maritime po-trivit convenției.
Tribunal arbitral special. Pe lângă procedura obișnuită de arbitraj, convenția prevede în anexa
nr. VIII constituirea unui tribunal arbitral special.
Pornindu-se de la diversitatea problematicii maritime, precum și de la amploarea raporturilor
existente în domeniile pescuitului, protecț iei mediului marin, cercetării științifice marine,
navigației, s-a conturat opinia că orice parte la un diferend în sfera acestor probleme poate să-l supună unei proceduri speciale de arbitraj printr-o notificare adresată celeilalte sau celor lalte părți la diferend.
Instituirea procedurilor speciale are o mare importantă practică, deoarece nivelul tehnic
ridicat al problemelor examinate și consecințele soluțiilor adoptate implică folosirea cunoștințelor particulare ale unor experți de înaltă calificare.
777
Prin urmare tribunalul arbitral special este competent să examineze orice diferend referitor
la interpretarea sau aplicarea articolelor convenției privind:
1. pescuitul; 2. protecția și conservarea mediului marin; 3. cercetarea științifică marină; sau 4. navigația, inclusiv poluarea cauzată de nave sau prin imersiune,
777 Mazilu D. Dreptul Mării. Tendințe și orientări contemporane . – București: 1980, pp.190-191.
DIP_3.indd 387 DIP_3.indd 387 10/13/2009 11:30:53 10/13/2009 11:30:53

Drept Internațional public 388
Pentru fiecare dintre aceste domenii se va întocmi și se va ține câte o listă de experți. În do-
meniul pescuitului, lista experților va fi întocmită și păstrată de către Organizația Națiunilor Uni-te pentru Alimentație și Agricultură, în domeniul protecției și conservării mediului marin – de către Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător, în domeniul cercetării științifice marine — de către Comisia Oceanografică Interguvernamentală, în domeniul navigației, inclusiv poluarea cauzată de nave sau prin imersiune — de către Organizația Maritimă Internațională sau, în fiecare caz, de către organul subsidiar corespunzător căruia organizația, programul sau comisia în cauză i-au delegat această funcție.
Fiecare stat-parte poate desemna, în fiecare dintre aceste domenii, doi experți ai căror
competență juridică, științifică sau tehnică în materie este stabilită și general recunoscută și care se bucură de o perfectă reputație de imparțialitate și integritate. În acest sens, pentru fiecare domeniu, se constituie câte o listă aparte.
778 Numele unui expert va rămâne pe listă până ce va
fi retras de către statul parte care l-a desemnat, înțelegându-se că acest expert va continua să-și exercite funcțiile în cadrul unui tribunal arbitral special în care a fost numit, până la încheierea procedurii în fața acestuia.
Modalitate declanșării procedurii este similară tribunalului arbitral. Ca și tribunalul arbi-
tral, cel special se compune din cinci membri. Partea care declanșează procedura va numi doi membri, dintre care unul poate să fie dintre cetățenii săi, aleși de preferință din listele de experții în domeniul obiectului litigiului și numele lor vor figura în notificarea adresată celeilalte părți. Cealaltă parte la diferend va numi, în termen de 30 de zile, calculat de la primirea notificării, și ea doi membri care sunt aleși de preferință din listă sau liste, și dintre care unul poate să fie dintre cetățenii săi. Dacă numirea nu are loc în acest termen, partea care a declanșat procedura poate, într-un interval de două săptămâni de la expirarea acestui termen, să ceară efectuarea acestei numiri Secretarului General al ONU.
Apoi, părțile la diferend vor numi de comun acord pe președintele tribunalului arbitral spe-
cial, care va fi ales de preferință din listele corespunzătoare și va fi cetățean al unui stat terț, dacă părțile nu convin altfel. Dacă, în termen de 30 de zile de la data primirii notificării, părțile nu au putut ajunge la un acord cu privire la numirea președintelui, atunci în termen de două săptămâni ele pot încredința această sarcină unei persoane sau unui stat terț ales de ele, în caz contrar, Secretarul General al ONU va efectua aceste numiri la cererea lor, în termen de 30 de zile. Aceste numiri vor fi efectuate din lista sau listele de experți cu consultarea părților la diferend și a organizației internaționale corespunzătoare. Membrii astfel numiți trebuie să fie de naționalități diferite și să nu fie în serviciul vreuneia dintre părțile la diferend. Ei, de asemenea, nu trebuie să aibă domiciliul pe teritoriul vreuneia dintre părți și nici să fie cetățeni ai vreuneia dintre ele.
Procedura de examinare a cauzei supuse tribunalului arbitral special este similară procedurii
tribunalului arbitral.
Bibliografie:
Daillier Patrick, Pellet Alain, Nguyen Quoc Dinh. Droit international public. – Paris: L.G.D.J., 7-
ème édition, 2002; Mazilu, D. Dreptul Mării. Tendințe și orientări contemporane . – București: 1980; Mazilu
D. Dreptul mării . – București: Ed. Academiei, 1989; Mouldi Marsit Mohamed. Le Tribunal du droit de la
mer. – Paris: Ed. Pedone, 1999; Niciu M. Culegere de documente de drept internațional public. Volumul I.
– București: Lumina Lex, 1997; Hess Ph.J., Beurier J.P . ș.a. Droit de la mer : Juris Service, 1995; Lucchini
L., Voelckel M. Droit de la mer . – Paris: Ed. Pedone, 1990; Hill Ch. Le régime international des détroits
778 Lista este publicată pe http://www.un.org/Depts/los/settlement_of_disputes/experts_special_arb.htm
DIP_3.indd 388 DIP_3.indd 388 10/13/2009 11:30:54 10/13/2009 11:30:54

389 Capitolul XIV. DREPTUL INTERNAȚIONAL MARITIM
maritimes : R.C.A.D.I., 1993; Pancracio Jean-Paul. Droit international des espaces . – Paris: Ed. Armand
Colin, 1997; Patey Jacques. Aspects actuels du probleme de la fixati on de la largeur de la mer territoriale .
Publicat pe http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/polit_0032-342x_1958_num_23_6_2424; Perruchoud R. Le régime de neutralité du Canal de Panama. – Paris: PUF, 1983; Preda A., Bărbulescu N. Curtea Internațională de Justiție și Dreptul Mării : Ed. Finmedia, 1999; Sârcu D. Unele
reflecții asupra platoului continental // Analele știin țifice ale Universității de Stat din Moldova.-Seria
„Științe socioumanistice” .-Volumul I.-Chișinău: CEP-USM.-2005.-Pp. 166-168; Siegfried A. Les canaux
internationaux et les grandes voies maritimes mondiales : R.C.A.D.I., 1949;
Колосов Ю.М., Кривчикова Э.С. Международное право . – Москва: Международные отноше-
ния, 2003; Мовчан А.П. Мировой океан и международное право. Основы современного правопорядка в
Мировом океане . – Москва: Наука, 1986; Молодцов С.В. Международное морское право . – Москва,
1987; Яковлев И.И. Международный орган по морскому дну . – Москва: 1985; Мировой океан и между-
народное право . В пяти книгах. – Москва: 1987; Словарь международного морского права . – Москва,
1985; Молодцов С.В. Международное морское право . – Москва, 1987.
DIP_3.indd 389 DIP_3.indd 389 10/13/2009 11:30:55 10/13/2009 11:30:55

DIP_3.indd 390 DIP_3.indd 390 10/13/2009 11:30:56 10/13/2009 11:30:56

Capitolul XV
DREPTUL INTERNA ȚIONAL AERIAN
§ 1. Noțiuni introductive
§ 2. Principiile dreptului internațional aerian§ 3. Naționalitatea aeronavelor și înmatricularea lor.
§ 4. Reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securități aviaței civile
§ 5. Organizațiile internaționale în domeniul aviației civile
§ 1. Noțiuni introductive
Dreptul internațional aerian este o ramură a dreptului internațional public și constituie un
ansam blul de norme juridice și principii de drept destinate reglementării relațiilor dintre subiec-tele sale, relații care iau naștere ca urmare a explorării și folosirii spațiului aerian de către aviația civilă.
779
O altă definiție a acestei ramuri de drept: dreptului internațional aerian cuprinde normele
juridice care reglementează folosirea de către oameni a spațiului aerian, statutul juridic al aerona-velor și regulile referitoare la circulația aeriană.
780
Dreptul aerian a început să se dezvolte doar începând cu secolul XX, cînd, ca urmare а pro-
greselor rapide în domeniul aviației, a apărut necesitatea reglementării navigației aeriene, a creării unor norme de drept internațional, care să guverneze activitatea statelor în aer.
De menționat, că unele reguli juridice, cu privire la spațiul aerian au fost formulate înaintea
apariției și a dezvoltării aviației. Dreptul roman, spre exemplu, privea spațiul aerian ca res com-
munis omnium (lucru care aparține tuturor). În evul mediu, spațiul aerian era privit ca aparținând
proprietarului pământului.
Problema suveranității asupra spațiului aerian a căpătat о însemnătate practică abia spre
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, о dată cu apariția șl dezvoltarea navigației aeriene, care a stârnit о luptă îndârjită între state pentru dominația aerului. Existau la acea etapă două teorii privind spațiul aerian: libertatea aerului și suveranitatea asupra spațiului
aerian . Astfel, la sesiunea de la Grand a Institutului de Drept Internațional în 1906, se formula
teza ”L ’air est libre” , statul având numai drepturi strict necesare autoapărării. La Congresul de la Verona, din 1910, se considera că atmosfera deasupra spațiului terestru este supusă suveranități statului, iar cea de deasupra mării libere constituie spațiu deschis.
781
779 Vezi: Курс международного права. В 7 т. Т. 5. Отрасли международного права /В.С.Верещетин, С.В.Виноградов,
Г .М.Даниленко. – Москва, «Наука», 1992, с. 124.
780 Vezi: Dictionnaire de la terminologie du droit international, Sirey, Paris, 1960, р. 226 ; Louis Cartou, Droit aeriene,
Presse Universitaires de France, Paris, 1963, р. 2.
781 Vezi: Geamanu, Grigore, Drept Internațional comtemporan, Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1965, p. 385.
DIP_3.indd 391 DIP_3.indd 391 10/13/2009 11:30:56 10/13/2009 11:30:56

Drept Internațional public 392
După primul război mondial, lupta dintre cele două principii s-a terminat cu triumful defi-
nitiv al principiului suveranității statului asupra spațiului aerian. Potrivit acestui princ ipiu, statul
este suveran asupra coloanei de aer cuprinsă în limitele frontierelor sale, cuprinzând și spațiul aerian de deasupra mării teritoriale.
Principiul suveranității statului asupra spațiului aerian а fost consacrat într-o serie de
convenții internaționale, cum ar fi Convenția de la Paris din 1919, Convenția de la Havana din 1928, Convenția de la Chicago din 1944.
Convenția de la Paris din 1919 a intrat în vigoare în 1922, fiind ratificată până în 1939 de 39
de state, cu excepția SUA, URSS și Chinei.
Prin Convenția de la Paris din 1919, „înaltele părți contractante recunosc că fiecare putere are
suveranitatea completă și exclusivă asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului său” . Spațiul aerian de deasupra largului mării este liber. Statele contractante admit însă, în relațiile dintre ele, în condiții de egalitate și reciprocitate, libertatea de trecere, pe baza căreia fiecare stat se obligă să
acorde în timp de расе — și fără о autorizație specia lă — aeronavelor civile ale celorlalte părți
contractante libertatea de trecere pașnică pe deasupra teritoriului său, în condițiile stabilite de convenție.
Convenția de la Paris cere ca fiecare avion să aibă о naționalitate, care este determinată de
înmatricularea sa într-un stat, și de naționalitatea proprietarului aeronavei. În baza prevederilor Convenției de la Paris a fost înființată „Comisia internațională pentru navigația aeriană” , cu funcția de a asigura aplicarea prevederilor convenției.
782
Convenția de la Paris nu se aplica decât în timp de расе. În caz de război, ea se mărginea să
proclame «libertatea de acțiune» a statelor beligerante.
Convenția de la Havana din 1928 conține numeroase dispoziții care coincid cu prevederile
Convenției de la Paris.
După cel de-al doilea război mondial a fost convocată la Chicago, în 1944, о conferință саге
a adoptat mai multe convenții privind spațiul aerian.
Prima convenție, Convenția cu privire la aviația civilă intematională, a înlocuit regimul Convenției
din 1919. Această convenție proclamă și ea suveranitatea deplină și exclusivă a statului asupra spa-țiului aerian de deasupra teritoriului său. Potrivit convenției, aeronavele civile, proprietate par ti-culară și care nu sînt folosite pentru servicii aeriene internaționale regulate au dreptul de a zbura peste teritoriul celorlalte părți contractante, precum și dreptul de a face escale în scopuri necomer-ciale, fără a avea nevoie de о autorizație prealabilă. Acest drept este subordonat însă unor restricții
legate de securitatea zborului. Statele contractante au dreptul ca, pentru asemenea rațiuni, să le ceară să urmeze anumite itinerarii prescrise de ele sau să obțină о autorizație specială.
Prin această convenție se inființează și Or ganizația Aviației Civile Internaționale (I.C.A.O.),
instituție specializatâ a O.N.U., care are 3 funcții principale:
a) funcția de reglementare și administrare; b) funcția legislativă, de studiere și pregătire a proiectelor de convenții internaționale privind
aeronavigația internațională;
c) funcția jurisdicțională și de arbitraj, care revine Consiliului organizației, în soluționarea
diferendelor ivite în activitatea statelor membre în domeniul aeronavigației, precum și cele refe ritoare la interpretarea și aplicarea convenției și a altor acorduri privind aeronavigația inter-națională.
782 Vezi: Bolintineanu, Alexandru; Năstase, Adrian; Aurescu, Bogdan, Drept internațional contemporan, București,
Editura ALL BECK, 2000, p. 244.
DIP_3.indd 392 DIP_3.indd 392 10/13/2009 11:30:57 10/13/2009 11:30:57

393 Capitolul XV. DREPTUL INTERNAȚIONAL AERIAN
O altă convenție adoptată la Chicago, Convenția cu privire la tranzitul serviciilor aeriene inter-
naționale (convenția celor ” două libertăți”) prevede că statele contractante recunosc dreptul de
survol fără escală, aeronavelor civile folosite în servicii aeriene internaționale regulate, precum și
escale în scopuri necomerciale (alimenta re cu combustibili, reparații etc.).
A treia convenție, Convenția cu privire la transportul aerian internațional (denumită convenția
celor “cinci libertăți”), prin care se urmărește facilitarea aeronavigației internaționale.783 Aceste
libertăți ale aerului sînt:
1) dreptul de survol al aeronavelor străine prin spațiul aerian al statelor, ceea ce înseamnă
trecerea lor inofensivă prin acest spațiu, fără să aterizeze ;
2) dreptul aeronavelor străine de escală tehnică pe teritoriul unui stat, în vederea aprovizionării
cu carburanți sau pentru reparații ;
3) dreptul aeronavelor străine de a debarca pasageri, corespondență și mărfuri provenind din
statul a cărui naționalitate о are aeronava, pe teritoriul oricărei рăгți contractante la convenție;
4) dreptul unei aeronave străine de a îmbarca pasageri, corespondență și mărfuri cu destinația
statului ei de înmatriculare ;
5) dreptul aeronavei străine de a debarca și îmbarca pasageri, corespondență și mărfuri pe
teritoriul oricărui stat parte contractantă a convenției.
Regimul juridic instituit prin Convenția de la Chicago din 1944, nu exclude încheierea de
acorduri bilaterale intre state cu privire la aeronavigația internațională.
În domeniul navigației aeriene civile au fost încheiate și alte convenții multilaterale:
Convenția pentru unificarea unor reguli privitoare la transportul aerian internațional,
Varșovia, 1929, completată și modificată prin Convenția de la Haga din 1955 și Convenția de la Guadalajara, Mexic, 1961; Convenția pentru unificarea anumitor reguli privind sechestrul asigurător asupra aeronavelor, Roma, 1933.
De menționat, că în afară de convențiile multilaterale menționate există numeroase convenții
bilaterale privind navigația și transporturile aeriene, în care statele contractante stabilesc condițiile
în care aeronavele civile pot survola teritoriile lor, efectua transportul de pasageri și mărfuri etc.
Cât privește aeronavele militare, față de ele se aplică regimul autorizării prealabile.
§ 2. Principiile dreptului interna țional aerian
Principiul suveranității complete și exclusive a statelor în spațiul său aerian este unul din princi-
piile de bază ale dreptului internațional aerian. Aces t principiu este stabilit atât prin prevederile
Convenției de la Chicago din 1944, cît și de că tre legislația internă a fiecărui stat.
784
Convenția referitoare la aviația internaționa lă de la Chicago, din 1944, recunoaște statului
suveranitatea completă și exclusivă asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului său (art. 1). Prin „teritoriu” , Convenția înțelege „regiunile te restre și apele teritoriale adiacente aflate sub su-
veranitatea, suzeranitatea, protecția sau mandatul acelui stat” (art. 2).
783 Vezi: Diaconu, Ion, Drept internațional public, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Casa de editură și presă “Șansa”
S.R.L., București, 1995, p. 138-139.
784 Vezi: Niciu, Marțian, I., Drept internațional public, Două volume, Ed iția a II-a (revizuită și completată),Vol. II, Editu-
ra Fundației „Chemarea” ,Iași, 1996, p. 80-82; Лукашук И.И., Международное право. Особенная часть, Моск-
ва, Издательство БЕК, 1997, с. 145-146.
DIP_3.indd 393 DIP_3.indd 393 10/13/2009 11:30:58 10/13/2009 11:30:58

Drept Internațional public 394
În baza acestei suveranități, „nici о aeronavă a unui stat contractant nu va putea survola teri-
toriul altui stat sau ateriza pe acest teritoriu, fără a fi obținut о autorizație printr-un acord special sau în vreun alt fel, și conform condițiilor stabilite” (art. 3).
Nu este nevoie de о autorizație prealabilă pentru aeronave ce nu sînt folosite pentru servicii
aeriene internaționale regulate și care tranzitează, fără escală sau cu escală necomercială, spațiul
aerian al unui stat. Totuși, fiесаге stat contractant își rezervă dreptul de a cere, din motive de securitate a zborului, ca aeronavele care doresc să survoleze „regiuni inaccesibile sau care nu sînt prevăzute cu instalații adecvate navigației aeriene, să urmeze itinerarii prescrise sau să obțină о
autorizație specială” (art. 5).
Convenția face distincție între „servicii aeriene ne regulare“ și „servicii aeriene regulare“ (art.
6), serviciile regulate desfășurându-se pe baza unei autorizații prealabile din partea statului sur-volat, beneficiind de regularitatea orarelor, rutelor, programelor, frecvențelor.
În virtutea suveranității sale, statul: poate stabili prin legislația sa internă regimul de zbor
și desfășurarea activităților naționale și internaționale în spațiul aerian, având dreptul de a crea (în scopul apărării și securității) zone aeriene interzise; reglementează regimul intrării, ieșirii, navigației în spațiul său aerian; își eхеrсită dreptul de jurisdicție asupra aeronavelor civile aflate între frontierele sale, cu excepțiile prevăzute în acordurile internaționale; fixează rutele aerie-ne; are dreptul de control sanitar și vamal, indicând și aeroporturile deschise traficului aerian internațional; reglementează utilizarea instalațiilo r necesare navigației aeriene, inclusiv a servi-
ciilor radioelectrice și meteorologice (art. 9, 11, 12, 13).
Convenția interzice cabotajul (transportul de poștă, de mărfuri și de călători între două
puncte situate pe teritoriul statului pentru aeronavele altor state (art. 7).
În afară de aceasta, aplicând principiul suveranității statelor asupra spațiului aerian de deasu-
pra teritoriului său, Convenția de la Chicago din 1944 prevede că avioanele trebuie înmatriculate într-un singur stat și că aceasta se efectuează în conformitate cu legile acelui stat. Orice aeronavă are naționalitatea statului în care este înmatriculată și ea trebuie să poarte semnele naționalității și pe cele de înmatriculare care îi sînt proprii.
De menționat, că în privința spațiului aerian al fiecărui stat, regimul său juridic este stabilit
prin acte legislative interne. În afară de aceasta, în legătură cu activitățile spațiale care și-au luat startul la 4 octombrie 1957 prin lansarea primului satelit artificial al Pământului, a apărut proble-ma delimitării spațiului aerian de spațiul cosmic. În doctrină există părerea, că această delimitare ar putea fi recunoscută în mod convențional la înălțimea de 100-110 km de la suprafața mării.
785
Principiul libertății zborurilor aeronavelor în spațiul aerian internațional. Acest principiu stabilește
regimul de drept al spațiului aerian de deasupra mării libere și de deasupra Antarcticii. Spațiul menționat se află în folosința comună a tuturor statelor și în doctrina juridică poartă denumirea de spațiu aerian internațional
786 sau spațiu aerian liber .787
Pe parcursul aflării sale în spațiul aerian internațional toate aeronavele sînt supuse jurisdicției
statului de înmatriculare. Totuși, libertatea zborurilor aeronavelor în spațiul aerian internațional deloc nu înseamnă libertatea absolută a zborurilor și negarea anumitor reguli și cerințe prevăzute de convenții internaționale sau de Regulamentele ICAO.
785 Vezi: Burian, Alexandru, Regimul de drept al spațiului cosmic și reglementarea activităților spațiale // „Revista
Națională de Drept” , nr. 6, 2002, p. 41-47.
786 Vezi: Бордунов В.Д., Копылов М.Н., Правовой режим международного воздушного пространства //Вопро-
сы международного морского и воздушного права, Москва, ИГПАН СССР , 1979, с. 117.
787 Vezi: Малеев Ю.Н., Международное воздушное право: Вопросы теории и практики, Москва, «Международ-
ные отношения», 1986, c. 66-71.
DIP_3.indd 394 DIP_3.indd 394 10/13/2009 11:30:59 10/13/2009 11:30:59

395 Capitolul XV. DREPTUL INTERNAȚIONAL AERIAN
Conform prevederilor Convenției de la Chicago din 1944, în spațiul aerian de deasupra mării
libere sînt valabile regulile de zbor ale aeronavel or stabilite de Convenție (Anexa nr. 2). Statele-
contractante ale Convenției sînt obligate să îndeplin ească regulile menționate și să asigure o res-
pectare strictă a regulilor de zbor în spațiul aer ian de deasupra mării libere de către aeronavele
sale.
În spațiul aerian de deasupra mării libere aeronavele, în mod formal, nu sînt obligate să ur-
meze anumite rute sau trasee. Totuși, din necesități de asigurare a securității zborurilor, s-a for-mat o practică cutumiară de a efectua zborurile în spațiul aerian internațional conform traseelor și rutelor unanim coordonate în cadrul conferințelor regionale ale ICAO.
De menționat, că cerințele și regulile de zbor stabilite de către Convenție și Regulamentul
ICAO sînt obligatorii doar pentru aeronavele aviației civile, dar nu și pentru aeronavele care au apartenență de stat (aeronavele militare). Acestor aparate de zbor (aeronavelor militare) li se recomandă de a se conduce de aceleași reguli și cerințe în timpul efectuării zborurilor în spațiul
aerian internațional.
Principiul asigurării securității zborurilor în aviația civilă internațională este un principiu relativ
nou, care obligă statele:
a) de a asigura garanțiile tehnice ale aeronavelor, aerogărilor, serviciilor de asigurare a zbo-
rurilor și securitatea rutelor aeriene;
b) de a combate actele ilicite de amestec în activitățile aviației civile.Dezvoltarea aviației civile internaționale este imposibilă fără asigurarea din partea statelor
a securității zborurilor. Convenția de la Chicago din 1944 a stabilit cerințele privind tehnica securității aeronavigației internaționale, care sînt prevăzute atât în Convenție, cît și în 18 Anexe la Convenție. Cerințele menționate necesită o perfecționare și renovare permanentă, funcție ce este îndeplinită de către ICAO. În cadrul ICAO sînt adoptate regulamente, reguli, standarde, recomandări etc., privind cerințele tehnice față de aeronave, calificarea personalului, înmatri-cularea aeronavelor, sistemele de telecomunicații, hărțile aeriene, caracteristicile aeroporturilor,
regulile de zbor și multe alte probleme privind eficacitatea aeronavigației.
În legătură cu cazurile de terorism privind aeronavele, ICAO a perfectat noi cerințe pri-
vind asigurarea securității pasagerilor, a echipa jelor, a personalului aerogărilor (Anexa nr. 17 la
Convenția de la Chicago.
Problemele legate de asigurarea securității aeronavelor sînt reglementate și în convențiile
bilaterale privind colaborarea în domeniul aviației civile.
§ 3. Naționalitatea aeronavelor și înmatricularea lor
Orice aeronavă are naționalitatea statului în ale cărui registre speciale este înscrisă. Cerințele
de bază privind înmatricularea oricărei aeronave reiese din necesitatea exercitării unui control efectiv asupra acesteia de către statul sub al cărui pavilion navighează. Controlul menționat se referă la standardele tehnice privind securitatea navigației bazate pe datele fixate în certificatele de navigabilitate ale aparatelor de zbor și dosarele privind aptitudinile tehnice și profesionale ale echipajului.
Sunt distinse două tipuri de aeronave: aeronave de stat și aeronave civile . Distincția dată nu
este efectuată în baza criteriului proprietății ci în dependență de funcțiile ре саге le îndeplinesc aeronavele. Aeronave de stat sunt considerate cele aparate de zbor, care îndeplinesc funcții de
DIP_3.indd 395 DIP_3.indd 395 10/13/2009 11:31:00 10/13/2009 11:31:00

Drept Internațional public 396
apărare, vamale, de poliție și servicii poștale. Prin eliminare, toate celelalte aeronave sunt consi-
derate civile.788
În temeiul Convențiilor de la Chicago pentru reglementarea traficului aerian internațional
аu fost stabilite cinci categorii de aeronave , cărora li se acordă, în mod diferențiat, cinci libertăți
ale aerului:
1) Aeronave civile care nu efectuează un serviciu de transport pe baze comerciale. Acest tip de
aeronave nu transportă pasageri, mărfuri sau corespondență și lor li se asigură: (a) libertatea de
survol fără escală și (b) libertatea de escală tehnică . Escala tehnică presupune dreptul de a ateriza, fără
însă a putea îmbarca sau debarca pasageri, mărfuri ori corespondență.
2) Aeronave civile care efectuează servicii comerciale regulate. Acestor tip de aeronave li se
recunosc un grup de trei „libertăți de trafic” sau „libertăți comerciale” și anume: (c) libertatea de
a debarca mărfuri, pasageri și corespondență pe teritoriul statului a cărui naționalitate о are aeronava; (d) libertatea de a îmbarca mărfuri, pasageri și corespondență, cu destinația pe teritoriul statului a cărui naționalitate о are aeronava; (e) libertatea de a îmbarca sau debarca mărfuri, pasageri și corespondență provenind sau având destinația pe teritoriul unui alt stat contractant.
3) Aeronave civile care efectuează servicii comerciale întâmplătoare. Acestora li se recunosc
libertățile (a) și (b), dar care nu pot beneficia de cele trei libertăți comerciale decât în condițiile
impuse de statul pe teritoriul căruia are loc escala.
Principiul de bază stabilit prin Convenția de la Chicago este că fiecare libertate face obiec-
tul negocierilor și acordurilor separate, în special bilaterale, care se încheie între statele părți la Convenția generală. În practică însă, libertăți le (a) și (b) se recunosc tuturor aeronavele civile
ale statelor părți la Convenția de la Chicago. Cele trei libertăți comerciale fac însă obiectul unor foarte intense negocieri, în care sunt luate în considerare interesele specifice ale fîecărei părți, ca-pacitatea flotei sale aeriene, poziția geografică, politica comercială și structura traficului, nivelul concurenței etc.
4) Aeronave care efectuează servicii de cabotaj. Acest tip de aeronave efectuează servicii
comerciale prin zboruri interioare între aeroporturile aceluiași stat. Momentul esențial constă în aceia, că asemenea aeronave trebuie să aibă naționalitatea statului respectiv. Cabotajul cu aero-nave străine impune autorizarea expresă a statului pe teritoriul căruia urmează să se desfășoare.
5) Aeronave de stat. Acest tip de aeronave nu beneficiază de regimul juridic mai sus menționat.
Ele nu pot survola teritoriul altui stat decât cu autorizarea expresă а acestuia, solicitată în condițiile stabilite de legislația sa internă.
789
§ 4. Reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securit ăți aviației civile
Primele acte ilicite îndreptate împotriva aeronavelor și personalului acestora au avut loc la
începutul secolului XX, însă ele erau calificate ca acte criminale și erau reglementate de legislația penală a statelor.
Noțiunea de „act ilicit de amestec în activitățile aviației civile” s-a format în anii 70 ai seco-
lului XX.
788 Vezi: Raluca Miga-Beșteliu, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, București, Editura
ALL, 1997, pag. 250.
789 Ibidem, pag. 250-251.
DIP_3.indd 396 DIP_3.indd 396 10/13/2009 11:31:01 10/13/2009 11:31:01

397 Capitolul XV. DREPTUL INTERNAȚIONAL AERIAN
În 1963, la Tokio, a fost adoptată Convenția referitoare la infracțiuni și alte acte săvârșite
la bordul aeronavelor. În această Convenție pentru prima dată a fost determinată noțiunea de capturare a aeronavei civile. Capturarea aeronavei civile este situația „când persoana, care se află la
bordul aeronavei, prin intermediul forței sau amenințării cu forța, a săvârșit un act de amestec, capturare sau alt tip de acțiune ilicită cu scopul de a efectua controlul aeronavei în timpul zbo-rului” .
790 Concomitent, Convenția reglementează și alte infracțiuni penale, care pot avea loc la
bordul aeronavelor: furtul, omorul, transportarea drogurilor etc.
Menționăm, că Convenția, totuși, nu califică capturarea aeronavei ca o crimă și, în legătura
cu aceasta, rolul ei în combaterea terorismului aerian a fost limitat.
Sfârșitul anilor 60 s-a soldat cu o creștere considerabilă a numărului actelor ilicite în aviația
civilă internațională. Aceasta a dus la o activizare a Comunității internaționale în lupta cu teroris-mul aerian. Astfel, Adunarea Generală a ONU prin hotărârile sale 2551 (XXIV) din 12 decembrie 1969 și 2645 (XXV) din 25 noiembrie 1970 a chemat statele lumii să întreprindă măsurile nece-sare în scopul de a nu permite actele ilicite de amestec în activitățile aviației civile și de a persecuta persoanele care săvârșesc aceste acte.
În 1970, la Haga, a fost adoptată Convenția pentru reprimarea capturării ilicite a aerona-
velor,
791 iar în 1971, la Montreal, Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra
securități aviaței civile.792
Conform prevederilor art. 1 al Convenției de la Haga din 1970 privind reprimarea capturării
ilicite a aeronavelor, „Orice persoană, aflată la bordul aeronavei în zbor, care:
a) ilicit, prin aplicarea forței sau amenințarea cu forța, sau prin oricare altă formă de
amenințare, capturează această aeronavă sau efectuează controlul asupra ei, sau intenționează să săvârșească asemenea acțiuni, sau
b) este complice a persoanei, care a săvârșit sau intenționează să săvârșească asemenea
acțiuni,
comite un delict (infracțiune de drept comun)” .Art. 2 al Convenției menționate obligă statele-contractante să aplice pentru infracțiunile
indicate cele mai severe sancțiuni.
Conform prevederilor art. 1 al Convenției de la Montreal din 1971 privind reprimarea acte-
lor ilicite îndreptate contra securități aviației civile, „orice persoană comite delict, în caz dacă ea în mod ilicit și premeditat:
a) comite un act de violență față de o persoană care se află la bordul aeronavei în zbor, în
cazurile când acest act poate prezenta pericol pentru securitatea aeronavei; sau
b) distruge aeronava, care se află în exploatare, sau cauzează deteriorări aeronavei, care o scot
din uz sau care pot prezenta pericol pentru ea în zbor; sau
c) plasează, sau comite acțiuni care duc la plasarea pe aeronava aflată în exploatare, sau prin
oricare alt tip de acțiuni, dispozitive sau substanțe, care pot distruge această aeronavă sau î-i pot provoca deteriorări, sau cauzează deteriorări care o scot din uz, sau cauzează deteriorări care pot prezenta pericol pentru aeronavă în timpul zborului; sau
d) distruge și deteriorează utilajul aeronavigațional sau se amestecă în procesul de exploatare
a acestui utilaj, dacă aceste acte pot prezenta pericol pentru securitatea aeronavelor în zbor; sau
790 Doc. ICAO, 8665, Art. XI.
791 Doc. ICAO, 8920.
792 Doc. ICAO, 8966.
DIP_3.indd 397 DIP_3.indd 397 10/13/2009 11:31:02 10/13/2009 11:31:02

Drept Internațional public 398
e) comunică date minciunoase învederate, creând prin aceasta pericol pentru securitatea
acestei aeronave în zbor. ”
Art. 3 al acestei Convenții obligă statele-contractante să sancționeze în cel mai sever mod
persoanele care vor comite infracțiunile menționate.
De menționat, că un rol important în lupta cu combaterea terorismului aerian îl joacă
convențiile bilaterale.
§ 5. Organiza țiile interna ționale în domeniul avia ției civile
În dezvoltarea progresivă a dreptului internațional aerian un rol important îl joacă
organizațiile internaționale în domeniul aviației civile, numărul cărora este aproximativ de 40 instituții interguvernamentale.
793
Organizația Aviației Civile Internaționale (ICAO) a fost constituită prin Partea a II-a a
Convenției de la Chicago din 1944 privind aviația civi lă internațională. Ea și-a început activitatea
în 1947, an în саге а dobândit și statutul de instituție specializată a O.N.U. ICAO are о serie de importante atribuții urmărind dezvoltarea continuă a transporturilor aeriene internaționale, in special, prin uniformizarea normelor și procedurilor care să asigure securitatea navigației aeriene.
Din punct de vedere instituțional, ICAO este organizată după structura clasică a organizațiilor
internaționale, având trei organe principale: Adunarea, care reunește reprezentanții tuturor statelor
membre, cu atribuții administrative și instituționale; Consiliul, format din 30 de membri, aleși pe
perioade de câte trei ani, care asigură reprezentarea în acest organ a statelor cu cel mai întins trafic aerian, a celor mai active în acordarea de facilități pentru navigația aeriană, precum și a principalelor regiuni geografice. ICAO dispune și de un Secretariat, cu sediul actual la Ottawa.
OACI cuprinde 183 de state membre și își are sediul la Montreal (Canada), dispunând și de
7 oficii regionale.
În articolul 44 al Convenției de la Chicago se st ipulează că ICAO are ca obiective esențiale
dezvoltarea principiilor și a tehnicii navigației aeriene internaționale, precum și siguranța și extinderea transporturilor aeriene internaționale . Pentru realizarea acestor obiective, ICAO
trebuie:
– să asigure dezvoltarea ordonată și sigură a aviației civile internaționale în lumea întreagă;- să încurajeze în scopuri pașnice tehnica construcției și exploatării aeronavelor;- să încurajeze dezvoltarea căilor aeriene, aeropor turilor și instalațiilor de navigație aeriană
pentru folosirea aviației civile internaționale;
– să pună la dispoziție popoarelor lumii transporturile aeriene sigure, regulate, eficace și
economice de care au nevoie acestea;
– să asigure ca drepturile statelor contractante să fie integral respectate și ca fiесаге stat
contractant să aibă о posibilitate echitabilă de a exploata întreprinderi de transport aerian internațional;
– să evite orice discriminare între statele contractante;- să amelioreze siguranța zborului în navigația aeriană internațională;
793 Vezi: Курс международного права. В 7 т. Т. 5. Отрасли международного права /В.С.Верещетин, С.В.Виноградов,
Г .М.Даниленко, Москва, «Наука», 1992, pag. 159.
DIP_3.indd 398 DIP_3.indd 398 10/13/2009 11:31:03 10/13/2009 11:31:03

399 Capitolul XV. DREPTUL INTERNAȚIONAL AERIAN
– să favorizeze, în general, dezvoltarea aeronau ticii civile internaționale sub toate aspectele
sale.
În ansamblul activităților ICAO, rolul cel mai activ revine Consiliului întrucât acesta: are
competența de a încheia acorduri, cu state sau alte organizații internaționale, pentru gestiunea unor servicii sau a unor instalații necesare asigurării securității zborurilor internaționale. Conco-mitent, Consiliul are largi atributii de tip jurisdicțional, pentru soluționarea diferendelor ce pot apare între statele membre ale ICAO. Consiliul, în afară de aceasta, elaborează și controlează apli-carea a numeroase “stan-darde” și “metode” , саге, prin continua actualizare a Anexelor Convenției de la Chicago, vizează să asigure uniformizarea și optimizarea regulilor după care se desfășoară transporturile aeriene internaționale.
794
În anul 1955, din inițativa Consiliului Europei și cu sprijinul activ al ICAO, а fost organizată
Conferința Europeană a Aviației Civile, care are drept scop abordarea complexă a problemelor
aviației civile internaționale. Sediul organizației este orașul Strasbourg. Organele principale ale
Conferinței Europene a Aviației Civile sunt: Comisia plenară, Consiliul coordonator și Comi-tetele permanente. Comisia plenară se adună în sesiune o dată în an și aprobă programul de activitate și bugetul organizației, alege președintele Conferinței (pentru o perioadă de trei ani), vicepreședintele și președinții comitetelor permanente.
În 1960, în baza Conventiei internaționale EUROCONTROL privind cooperarea pentru
siguranța navigației aeriene, a fost creată Organizația Europeană pentru Siguranța Navigației Aeriene
(EUROCONTROL). Sediul organizației este la Bruxelles. Principalul obiectiv al acestei organizații este realizarea unui sistem european sigur și ordonat de control al traficului aerian.
Organul suprem al Organizația Europeană pentru Siguranța Navigației Aeriene este Comisia
permanentă pentru asigurarea securității nav igației aeriene din care fac parte miniștrii aviației
civile și miniștrii apărării ale statelor membre la EUROCONTROL.
În Africa există Comisia Africană pentru Aviația Civilă (CAAC), constituită în 1969, la Adis-
Abeba, de către 32 de state membre a Organizației Unității Africane și Agenția pentru Siguranța
Navigației Aeriene în Africa și Madagascar (ASNAAM), constituită în 1959, la San-Lui (Senegal), de
către 12 state membre a Uniunii Franceze.
Sediul CAAC este la Adis-Abeba (Etiopia). Organul suprem al organizației este Sesiunea
plenară, care se reunește o dată în doi ani. Sesiunea alege președintele și vicepreședintele CAAC și adoptă programul de activitate și bugetul organizației.
Sediul ASNAAM este la Dacar (Senegal). Organul suprem al Agenției este Consiliul admi-
nistrativ, care se reunește odată în trei luni. Hotărîrile Consiliului administrativ sunt obligato-rii pentru toții membrii Agenției și sunt adoptate cu o majoritate simplă de voturi, cu excepția hotărîrilor pe probleme speciale, care se adoptă cu două treimi de voturi.
În America Latină există două organizaț ii regionale în domeniul aviației civile: Comisia
Latinoamericană pentru Aviația Civilă (CLAAC) și Corporația Central-Americană pentru deservirea
Navigației Aeriene (CCANA).
CLAAC a fost fondată în 1973, sediul avându-l la Mexico (Mexico). Membri ai organizației
sunt toate statele Americii de Sud și din Zona Caraibilor. Organul suprem al CLAAC este Assam-bleia, care se reunește odată în doi ani și Comitetul executiv, care dirigează activitatea cotidiană a organizației.
CCANA a fost fondată în 1960, sediul avându-l la Tegusigalpa (Honduras). Membri ai CCA-
NA sunt cinci state: Costa Rica, Guatemala, Honduras, Nicaragua și Salvador. Organul suprem
794 Vezi: Raluca Miga-Beșteliu, op. cit., pag. 252.
DIP_3.indd 399 DIP_3.indd 399 10/13/2009 11:31:04 10/13/2009 11:31:04

Drept Internațional public 400
al CCANA este Consiliul administrativ. Este unica organizație internațională care efectuiază
activități de deservire a navigației aeriene.
În Orientul Mijlociu există Consiliul pentru Aviația Civilă a Statelor Arabe (CACSA), fondat în
1967 în baza rezoluției Ligii Statelor Arabe din 21 martie 1965.
Un rol important în dezvoltarea aviației civile și stabilirii regimului juridic al aviației civi-
le îl joacă organizațiile internaționale neguvernamentale, cum ar fi: Asociația Internațională a Transportatorilor Aerieni (IATA), Organizația Internațională a Aeroporturilor Civile (OIAC), Federația Internațională a Asociațiilor Dispecerilor Navigației Aeriene (FIADNA), Federația Internațională a Asociațiilor Piloților (FIAP), Federația Internațională a Astronauticii (FIA), Federația Internațională a Transportului Aerian Privat (FITAP).
Bibliografie:
Burian, Alexandru, Regimul de drept al spațiului aerian // ”Revista Națională de Drept” , 2002, nr.
12, pag. 22-26; Burian, Alexandru, Unele aspecte privind reglementarea relațiilor interstatale în domeniul
aviației civile // „Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale, nr. 4, 2008;
Burian, Alexandru, Dreptul internațional aerian. // Burian, Alexandru; Balan, Oleg, Drept internațional
public, Ediția a 2-a. – Chișinău, CEP USM, 2005, p. 375-388; Bolintineanu, Alexandru; Năstase, Adrian;
Aurescu, Bogdan, Drept internațional contemporan, București, Editura ALL BECK, 2000; Cartou, Louis,
Droit aeriene, Paris, Presse Universitaires de France, 1963; Cooper, J.C., Exploration in aerospace law,
Montreal, 1968; Matte, M.N., Traite de droit aerien-aeronautique, Montreal, 1980; Diaconu, Ion, Drept
internațional public, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Casa de editură și presă “Șansa” S.R.L., București,
1995; Dictionnaire de la terminologie du droit intemational , Sirey, Paris, 1960; Geamanu, Grigore, Drept
Internațional comtemporan, Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1965; Popescu, Dumitra;
Năstase, Adrian, Drept internațional public, Ediție revăzută și adăugită, Casa de editură și presă “Șansa”
S.R.L., București, 1997; Popescu, DumitrA, Forme și instrumente juridice de cooperare în aviația civilă
internațională, București, Edit. Academiei, 1976; Niciu, Marțian, I., Drept internațional public, Două
volume, Ediția a II-a (revizuită și completată), Editura Fundației „Chemarea” ,Iași, 1995-1996;
Бордунов В.Д., Котов А.И., Малеев Ю.Н., Правовое регулирование международных полетов
гражданских воздушных судов, Москва, «Наука», 1988; Бордунов В.Д. Международное воздушное
право. Учебное пособие. – М.: НОУ ВКШ “ Авиабизнес”; изд-во “Научная книга” , 2007; Бордунов В.Д. Международное воздушное право/ Международное право: Учебник // Под ред. В.И. Кузне-цова. М., 2001; Верещагин А.Н., Международное воздушное право, Москва, «Международные от-
ношения», 1966; Верещагин А.Н., Международная организация гражданской авиации (ИКАО), Мос-
ква, РИО МГА, 1969; Дежкин В.Н., Правовое регулирование международных воздушных сообщений,
Москва, «Юридическая литература», 1987; Сапрыкин Ф.И. Международно-правовые пробле-мы использования воздушного пространства государств-участников СНГ//Московский жур-нал международного права. 1993. № 4. С. 14-22; Малеев Ю.Н., Международное воздушное право:
Вопросы теории и практики, Москва, «Международные отношения», 1986; Курс международного
права. В 7 т. Т. 5. Отрасли международного права /В.С.Верещетин, С.В.Виноградов, Г .М.Даниленко,
Москва, «Наука», 1992; Словарь международного воздушного права, Москва, «Международные от-
ношения», 1988.
DIP_3.indd 400 DIP_3.indd 400 10/13/2009 11:31:05 10/13/2009 11:31:05

Capitolul XVI
DREPTUL INTERNA ȚIONAL COSMIC ȍSPAȚIALȎ
§ 1. Noțiuni introductive
§ 2. Defi niția, subiectele și izvoarele dreptului internațional cosmic § 3. Principiile de bază ale dreptului internațional cosmic§ 4. Statutul astronauților, salvarea și reîntoarcerea lor și restituirea obiectelor lansate în spațiul cosmic§ 5. Răspunderea internațională pentru daune cauzate de obiecte lansate în spațiul cosmic§ 6. Regimul juridic al corpurilor cerești§ 7. Principiile privind teledetecția prin sateliți§ 8. Organizațiile internaționale și dreptul internațional cosmic§ 9. Dreptul național privind spațiul cosmic
§ 1. Noțiuni introductive
Primele explorări și investigații ale spațiului cosmic, care s-au inițiat la 4 octombrie 1957
prin lansarea primului satelit artificial al Pământului, au evidențiat necesitatea elaborării unor principii și norme juridice, care să reglementeze relațiile dintre state în privința spațiului cosmic și activităților spațiale.
În apariția și dezvoltarea dreptului internațional al spațiului cosmic rolul prin cipal l-a avut
O.N.U, în cadrul căreia în 1958 s-a înființat Comitetul pentru utilizarea pașnică a spațiului cos-mic, divizat în două subcomitete – Subcomitetul pentru problemele tehnico-științifice și Subco-mitetul pentru problemele juridice.
795
Pe parcursul a mai mult de 30 de ani în cadrul acestui Comitet au fost elaborate principalele
acte normative internaționale care au format cadr ul legal al Dreptului internațional al spațiului
cosmic. Această activitate este reglementată și în legislațiile naționale ale statelor care participă la explorarea și utilizarea cosmosului și a corpurilor cerești.
De menționat, că în literatura de specialitate din domeniul respectiv există unele neînțelegeri
și confundări privind terminologia utilizată. Spre exemplu, pentru a specifica denumirea a însăși ramurii de drept internațional public, care reglementează regimul juridic al spațiului respectiv, cît și relațiile dintre subiectele care participă la explorarea și utilizarea cosmosului, unii autori români (D. Popescu, A. Năstase)
796 folosesc termenul „dreptul spațiului extraatmosferic” , alții
(D. Mazilu)797 preferă termenul „dreptul spațial” , terții (G. Geamănu, M.I.Niciu, A. Bolitineanu,
795 Vezi: Жуков Г .П., Космическое право, Москва, «Международные отношения», 1966, c. 7-12; Grigore
Geamănu, Dreptul internațional contemporan, București, 1965, p. 380-397.
796 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internațional public, București, 1997, P . 183-192.
797 Dumitru Mazilu, Dreptul internațional public, Vol. I, București, ALL, 2001, P . 502-503.
DIP_3.indd 401 DIP_3.indd 401 10/13/2009 11:31:06 10/13/2009 11:31:06

Drept Internațional public 402
I. Diaconu, R. Miga-Beșteliu)798 utilizează atît termenul „dreptul spațial” cît și termenele „dreptul
cosmic” , „dreptul internațional cosmic” sau „reglementarea juridică a spațiului cosmic” .
În opinia noastră, termenul „dreptul spațiul ui extraatmosferic” este nereușit pentru a nomi-
naliza ramura respectivă a dreptului internațional public, dat fiind faptul că activitățile spațiale pot fi efectuate atât în spațiul cosmic cît și în afara lui, inclusiv în atmosferă (spre exemplu, zborurile navelor cosmice „Shutle” și „Buran”)
799 și chiar pe Pământ (lansarea obiectelor cos-
mice și întoarcerea lor), iar problema limitelor reale ale atmosferei este absolut nedeterminată (molecule de aer au fost fixate la distanțe de zeci de mii de cilometri de la globul pămîntesc).
800
Deci, unde-i acest spațiu, „extraatmosferic” , și care acti vități pot fi calificate doar ca „activități
extraatmosferice”?
La fel de nereușită este și tentativa de a utiliza termenele „dreptul spațiului ultraterestru”801
sau „dreptul aerospațial”802 pentru a determina zonele de acțiune a activităților cosmice și a no-
minaliza ramura respectivă a dreptului internațional. Evident, că spațiul ultraterestru include în
sine atît spațiul aerian cît și spațiul cosmic , regimul juridic al cărora este distinct. Cu atât mai mult,
că până în prezent nu este rezolvată problema delimitării spațiului aerian de spațiul cosmic , chestie
care „încurcă ițele” la infinit dat fiind faptul că asupra spațiului aerian se răspândește principiul
suveranității naționale a statului, pe când spațiul cosmic nu este supus acestui principiu.
Referitor la termenul „drept spațial” menționăm, că în dreptul internațional public există
deja noțiunile de „spații extrateritoriale” și „s pații de folosință internațională” care cuprind spa-
țiul maritim, spațiul aerian și spațiul cosmic în sensul utilizării lor în regim de domeniu public inter-
na țional (în engleză „international commons” ). Însă, în asemenea caz, utilizând termenul „dreptul
spațial” doar în sensul dreptului internațional al spațiului cosmic riscăm, totuși, să comitem anumite
confundări a noțiunilor de spațiu din toate aceste trei domenii distincte ale dreptului internațional
public, care, după cum am indicat mai sus, au regimuri juridice diferite.
Pe de altă parte, credem că este o cale incorectă de a utiliza termene traduse mot a mot din
franceză, spre exemplu, „droit de l’ espace” și „droit de l’ espace extraatmosferique” , cu atât mai mult că francezii utilizează în paralel și termenul „droit international cosmique” .
803
În afară de aceasta, luând în considerație faptul că pioneri ai activităților cosmice au fost
rușii și americanii, dar nu francezii, terminologia cea mai corectă este utilizată în limbile rusă și engleză, francezii utilizând doar termeni traduși din aceste limbi, și, pare-se, nu totdeauna atât
de reușit.
În engleză, pentru a se evita aceste posibile confundări și inexactități, nu se utilizează terme-
nul „law of space” , ci „law of outer space” („drep tul extraspațiului” sau „dreptul unui alt spațiu” ,
798 Grigore Geamănu, op. cit., p. 380-397; Marțian I. Niciu, Drept internațional public, Vol. II, Ediția a II-a (revizuită
și completată), Iași, 1996, p. 113-125;Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept
internațional contemporan, București, 2000, p. 248-253; Ion Diaconu, Curs de drept internațional public, Ediția a
II-a, revăzută și adăugită, București, 1995, p. 139-141; Raluca Miga-Beșteliu, Drept internațional. Introducere în
dreptul internațional public, București, ALL, 1997, P . 253-260.
799 Бурьян А.Д., Проблема толкования действующих принципов и норм международного права, ограничивающих
военное использование космоса // «Проблемы космического права». – Москва, ИИЕТ АН СССР , 1986.
800 Жуков Г .П., Космическое право, Москва, «Международные отношения», 1966.
801 Silvia Maureen Williams, Derecho Internacional Contemporaneo: La utilizacion del Espacio Ultraterrestre, Abeledo-
Perrot, Buenos Aires, 1990.
802 Vezi: N.Mateesco-Matte, Aerospace Law, Toronto, Paris, 1977.
803 Vezi: Nicolas Mateesco-Matte, Droit aerospatial, Paris, Edition: A. Pedone, 1969; Marco G. Marcoff, Traite de
Droit internațional public de l’espace, Fribourg, Edition Universitaire, 1973; R. Quadri, Droit international cosmi-
que, „Recuel des Cours”, Paris, 1960.
DIP_3.indd 402 DIP_3.indd 402 10/13/2009 11:31:07 10/13/2009 11:31:07

403 Capitolul XVI. DREPTUL INTERNAȚIONAL COSMIC (SPAȚIAL)
distinct de noțiunea de spațiu la general și, bineînțeles, de cel al spațiului aerian). Acest moment
indică clar și fără echivoc, că termenul menționat se referă doar la spațiul cosmic.804
La fel se procedează și în rusă, care utilizează termenul concret – „международное кос-
мическое право” („dreptul internațional cosmic”), evitând astfel explicațiile inutile pentru a
preciza despre ce spațiu sau ce domeniu de reglementare juridică este vorba.805
Posibil, că ar fi binevenit să introducem și noi în uzanță un termen mai concret și mai bine
conturat, care ar defini prin însăși denumirea sa atât limitele spațiale ale cosmosului și ale corpu-rilor cerești cît și a activităților cosmice propriu zise și a relațiilor dintre subiectele care participă la ele. În viziunea noastră acest termen ar pute a fi „dreptul internațional al spațiului cosmic” sau
„dreptul internațional cosmic” .
§ 2. Defini ția, subiectele și izvoarele dreptului interna țional cosmic
Dreptul internațional cosmic este o ramură a dreptului internațional public și constituie un
ansamblul de norme juridice și principii de drept destinate reglementării relațiilor dintre subiectele sale, relații care iau naștere ca urmare a explorării și folosirii spațiului cosmic și a corpurilor cerești, și determinării regimului juridic al însăși spațiului cosmic propriu zis unde au loc aceste relații.
806
Subiectele dreptului internațional cosmic sunt, în general, cele ale dreptului internațional
public, cu excepția poporului care luptă pent ru independență. Princi palul subiect este statul , care
este nu numai principalul purtător de drepturi și obligații, ci și creatorul și apărătorul drep tului internațional.
Subiecte ale dreptului internațional cosmic sînt și organizațiile internaționale guvernamentale ,
care desfășoară activități spațiale. Ele sînt subiecte derivate și limitate. Tratatul cu privire la prin-cipiile care guvernează activitatea statelor în materia de exploatare și utilizare a spațiul cosmic, in-clusiv al Lunii și altor corpuri cerești, din 27 ianuarie 1967 precizează că statele sînt competente să rezolve probleme practice ivite în legătură cu acti vitățile spațiale ale organizațiilor internaționale
(art. XIII, pct. 2) și ele răspund pentru activitatea acestor organizații.
Un alt subiect al dreptului internațional cosmic este omenirea (umanitatea), în întregul ei. Tra-
tatul cu privire la spațiul cosmic din 1967 stipulează că activitatea spațială trebuie desfășurată spre binele și în interesul tuturor țărilor, iar spațiul cosmic și corpurile cerești sînt „patrimoniul comun al umanității” (art. I, pct. 1). Omenirea (umanitatea) apare în dreptul internațional cos-mic numai ca subiect de drepturi, și nu ca partici pant la raporturi juridice concrete.
Izvoarele dreptului internațional cosmic sunt, în general, cele ale dreptului internațional pu-
blic.
807 Principalul izvor este tratatul internațional. Un loc deosebit îl ocupă în dezvoltarea drep-
tului internațional al spațiului cosmic tratatele multilaterale, care consacră normele de bază ale
dreptului internațional cosmic și care se aplică atât statelor, cît și organizațiilor internaționale.
Principalele tratate internaționale multilaterale ale dreptului inter național cosmic sunt:
804 Vezi: Christol Carl, Q., The Modern International Law of Outer Space, Pergamon Press, New Y ork, 1982; Zhukov
G., Kolosov Y ., International Space Law, Praeger Publ., New Y ork, 1984.
805 Vezi: Международное космическое право. Учебник ./Отв. ред. А.С. Пирадов, Москва, «Международные от-
ношения», 1985.
806 Vezi: Constantin Andronovici, Dreptul internațional și cosmosul , lași, Edit. Junimea, 1981.
807 Vezi: Международное космическое право. Учебник./ Отв. ред. Г .П. Жуков. – Москва, «Международные отно-
шения», 1999.
DIP_3.indd 403 DIP_3.indd 403 10/13/2009 11:31:07 10/13/2009 11:31:07

Drept Internațional public 404
— „Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea sta telor în materia de ex-
ploatare și utilizare a spațiului cosmic, inclusiv al Lunei și altor corpuri cerești” , din 27 ianuarie 1967 (în vigoare din 10 oc tombrie 1967, denumit pe scurt „Tratatul cu privire la spațiul cosmic”” din
1967);
808
— „Acordul cu privire la salvarea astronauților, reîntoarcerea lor și restituirea obiectelor lan-
sate în spațiul cosmic” , din 22 aprilie 1968 (In vigoare din 3 decembrie 1968, denumit pe scurt – „Acordul cu privire la salvarea astronauților din 1968” );
809
— „Convenția cu privire la răspunderea internațională pentru dau nele provocate de obiectele
spațiale” , din 29 martie 1972 (în vigoare din l septembrie 1972, denumită pe scurt – „Convenția cu
privire la răspunderea internațională din 1972” );810
— „Convenția asupra înregistrării obiectelor lansate în spațiul cosmic” , din 14 ianuarie 1975
(în vigoare din 15 septembrie 1975, denumită pe scurt – „Convenția cu privire la înregistrarea obiec-
telor cosmice din 1975” );
— „Acordul cu privire la guvernarea activităților statelor pe Lună și celelalte cor puri cerești” ,
din 18 decembrie 1979 (în vigoare din 11 iulie 1984, denumit pe scurt – „Acordul cu privire la acti-
vitatea pe Lună și celelalte corpuri cerești din 1979” ).
Statele au încheiat și alte tratate internaționale cu caracter special, prin care se reglementează
fie anumite activități spațiale concrete (de exem plu: telecomunicațiile spaț iale), fie au fost create
organizații internaționale pentru activitatea spațială (de exemplu: „Convenția pentru înfiin țarea Agenției Spațiale Europene” adoptată la Paris, la 30 mai 1975). De asemenea, au fost încheiate și tratate bilaterale de colaborare în activitatea spațială.
Un alt izvor al dreptului internațional al spațiului cosmic este cutuma interna țională, care, în
anumite condiții, îndeplinește un rol secundar în sistemul izvoa relor acestui drept.
Un rol special în spectrul izvoarelor de drept îl au rezoluțiile Adunării Generale a O.N.U. Ele
sînt izvoare secundare ale dreptului internațional cosmic.
Dreptul internațional cosmic prezintă și anumite particularități. De la început, el a avut un
pronunțat caracter de universalitate, fiind aplica bil tuturor statelor și celorlalte subiecte ale sale.
O altă particularitate a sa este caracterul său profund umanist și pașnic. De la bun început,
chiar de la perioada inițială, drep tul internațional cosmic s-a constituit, fără echivoc, ca un drept al păcii și colaborării internaționale, în folosul întregii omeniri.
De menționat, că dreptul internațional cosmic este un domeniu original și autonom în cadrul
dreptului internațional public. El nu este o simplă „extindere mecanică” a principiilor, norme-lor și instituțiilor dreptului internațional pub lic asupra activității cosmice. El s-a dezvoltat ca un
drept original, ceea ce îi conferă și autonomia pe care o are.
808 Textul Tratatului vezi: Международное космическое право. Учебник./ Отв. ред. Г .П. Жуков. – Москва, «Меж-
дународные отношения», 1999.
809 Textul Acordului vezi: Международное космическое право. Учебник./ Отв. ред. Г .П. Жуков. – Москва, «Меж-
дународные отношения», 1999.
810 Textul Convenției vezi: Международное космическое право. Учебник./ Отв. ред. Г .П. Жуков. – Москва, «Меж-
дународные отношения», 1999.
DIP_3.indd 404 DIP_3.indd 404 10/13/2009 11:31:08 10/13/2009 11:31:08

405 Capitolul XVI. DREPTUL INTERNAȚIONAL COSMIC (SPAȚIAL)
§ 3. Principiile de baz ă ale dreptului interna țional cosmic
Principiile de bază ale dreptului internațional cosmic au fost consacrate și reglementate în
Tratatul cu privire la spațiul cosmic din 1967.811 Ele stau la baza regimului juridic al activității
spațiale a statelor și organizațiilor internaționale, cît și a spațiului cosmic și al corpurilor cerești. Acest principii are un caracter imperativ și este criteriul principal al legalității activității cosmice și spațiale.
Tratatul cu privire la spațiul cosmic din 1967 s-a limitat doar la enunțarea acestor prin cipii.
El nu a precizat conținutul lor și nu definește anumite noțiuni de bază ale dreptului cosmic, importante pentru interpretarea și aplica rea corectă a principiilor de bază. Astfel, nu sînt definite în Tra tat noțiunile de activitate cosmică (spațială), delimitarea spațiului cosmic de spațiul aerian, delimitarea obiectelor cosmice (spați ale) civile de cele militare etc.
Aspectul general și lacunar al reglementărilor din Tratatul cu privire la spațiul cosmic din
1967 a fost recunoscut de Adunarea Generală a O.N.U. care a cerut elabora rea si adoptarea de noi tratate privind activitățile cosmice și spațiale , care să concretizeze prevederile Tratatului
menționat și să-l completeze.
Principiile de bază ale dreptului internațional cosmic sînt:a) Principiul folosirii cosmosului (a spațiului cosmic și a corpurilor cerești) exclusiv în scopuri pașnice.
El este prevăzut în mai multe articole ale Tratatului cu privire la spațiul cosmic din 1967. Astfel, articolul III al Tratatului stabilește obligația statelor de a desfășura activități cosmice (spațiale) în interesul menținerii păcii, iar în articolul IX se proclamă „explorarea și folosirea pașnică a spațiului cosmic, inclusiv al Lunei și celo rlalte corpuri cerești” . Acest princ ipiu este reafirmat și
în alte tratate de drept cosmic, cît și în rezoluțiile Adunării Generale a O.N.U. (Spre exem plu, rezoluția intitulată „Folosirea spațiului cosmic în scopuri exclusiv pașnice, în folosul umanității” , din anul 1983. În ea se pre vede: „Adunarea Generală declară că excluderea spațiului cosmic din domeniul cursei înarmărilor trebuie să devină o normă obli gatorie… ” .)
b) Principiul explorării și folosirii cosmosului spre binele și în inte resul tuturor țărilor, al întregii
omeniri. Tratatul cu privire la spațiul cosmic din 1967 stipu lează: „Explorarea și folosirea spațiului
cosmic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești, trebuie făcute spre binele și în interesul tuturor țărilor, indiferent de gradul lor de dezvoltare economică sau știin țifică” (art. I).
Din acest princ ipiu rezultă ob ligația statelor de a se asigura că de re zultatele activității
cosmice vor beneficia toate țările și popoarele. Rea lizarea acestui princ ipiu implică o colaborare
cît mai strânsă între state în activitatea lor spațială, colaborare care trebuie să îmbrace o formă instituționalizată, printr-o organizație internațională cu caracter de uni versalitate și cu competențele precise, în acest domeniu.
c) Principiul libertății de explorare și folosire a cosmosului (a spa țiului cosmic și a corpurilor cerești)
de către toate statele (prin cipiul libertății cosmosului). Tratatul cu privire la spațiul cosmic din 1967
îl formulează astfel: „Spațiul cosmic, inclusiv Luna și celelalte corpuri ce rești, poate fi explorat
și folosit în mod liber de către toate statele, fără nici o discriminare, în condiții de egalitate și în conformitate cu dreptul internațional, toate regiunile corpurilor cerești trebuie să fie liber ac-cesibile (art. I, al. 2). Din acest princ ipiu decurg următoarele drepturi pentru state și orga nizațiile
inter naționale: dreptul de a desfășura ac tivități pașnice în cosmos; dreptul lor de acces, în condiții de egalitate, în spațiul cosmic și pe corpurile cerești, dreptul lor la libera explorare și folosire a
811 Vezi: Международное космическое право. Учебник ./Отв. ред. А.С. Пирадов, Москва, «Международные от-
ношения», 1985.
DIP_3.indd 405 DIP_3.indd 405 10/13/2009 11:31:08 10/13/2009 11:31:08

Drept Internațional public 406
cosmosului; dreptul tuturor țărilor de a avea acces la re zultatele activității știin țifice spațiale; liber-
tatea de acces la instalațiile, stațiile, și vehiculele sp ațiale ale altor state, de pe cor purile cerești.
Exercitarea acestui drept de acces la stațiile sau insta lațiile spațiale ale altui stat, de pe
corpurile cerești, este condițio nată de notificarea prealabilă a vizitei statului care este proprietarul obiectului spațial respectiv, iar vizita nu trebuie să stânjenească acti vitatea obiectului respectiv. La baza acestor vizite stă princ ipiul reci procității (art. XII).
d) Principiul neadmiterii apropriațiunii cosmosului. Tratatul cu privire la spațiul cosmic din 1967
prevede că spațiul cosmic și corpurile cerești nu pot face obiectul apropriațiunii naționale din
partea statelor, prin proclamarea suveranității lor, prin folosință, sau prin alt mijloc (art. II). Acest prin cipiu instit uie interdicția și, totodată, obligația pentru state să nu-și extindă suveranitatea
lor asupra spațiului cosmic și corpurile cerești (sau asupra unor zone ale lor). De asemenea, se
interzice orică rei altei entități (persoană fizică sau juridică) de a pretinde drepturi de proprietate sau suveranitate în cosmos, cu excepția omenirii .
Din actua lele reglementări ale dreptului internațional cosmic rezultă că omenirea are față de
spațiul cosmic și corpurile cerești doar un drept real de folo sință, în temeiul căruia ea poate folosi cosmosul în propriul ei interes, ca patrimoniul ei comun.
Principiile libertății cosmosului, al neapro priațiunii naționale a spa țiului cosmic și a cor-
purilor cerești, ca și principiul fo losirii cosmosului numai în scopuri pașnice și în folosul tutu-
ror țărilor deter mină un regim juridic internațional al cosmosului, deosebit calitativ de regimul juridic al spațiului aerian al statelor. Datorită acestei situații a apărut și s-a impus chestiunea delimitării celor două spații.
Problema delimitării celor două spații este una dintre chestiunile care se discută de mai mult
timp, în doctrina de drept cosmic, ca și în cadrul lucrărilor Subcomitetului juridic al Comitetului O.N.U. pentru folosirea spațiului cosmic în scopuri pașnice.
Dezbaterile referitoare la această problemă au caracter controversat, ceea ce a dus la contu-
rarea a două poziții principale. Una este cea a „teoriei spațiale”, care sus ține necesitatea stabili-
rii unei „frontiere” , de natură convențională și artificială, intre cele două spații. Se propune ca această frontieră să se situeze la o înălțime între 100—110 de km., limita aproximativă a zonei de atracție a Pământului care influențează asupra modalităților de utilizare a aparatelor cosmice. Prin frontiera convențională menționată, s-ar stabili de unde începe spațiul cosmic și se aplică
dreptul internațional cosmic.
A doua poziție este „teoria funcțională”, care consideră că nu este neapărat nevoie de a deli-
mita cele două spații, aerian și cosmic, ci de a determina regimul juridic al activităților concrete în dependență de funcțiile aparatului (obiectului) de zbor. Apariția însă a aparatelor cosmice de tipul „Shutle” și „Buran” , care funcționează atît în spațiul cosmic cît și în spațiul aerian, au pus punctul pe „i” în discuție, revenind la prioritatea primei poziții bazate pe princ ipiul trasării fron-
tierei convenționale.
e) Principiul păstrării jurisdicției și proprietății statului de lansare asupra obiectelor cosmice și a echi-
pajelor lor. Tratatul cu privire la spațiul cosmic din 1967 precizează: „Statul — parte în a cărui
registru este înscris obiectul lan sat în spațiul cosmic va păstra jurisdicția și controlul asupra unui asemenea obiect și asupra personalului lui, cît timp este în spațiul cosmic sau pe un corp ceresc” (ari VIII). Aceste drepturi ale statului de lansare se exercită și în cazul unui accident sau aterizare forțată a obiectului spațial, în alt loc decât unde era așteptat.
Pentru ca un stat să-și exercite dreptul de proprietate și jurisdicția asupra unui obiect spațial
este necesar ca obiectul respectiv să fie înregistr at în registrul acelui stat. Convenția cu privire
la înregistrarea obiectelor cosmice din 1975, stabilește obligația sta telor, care desfășoară acti-
DIP_3.indd 406 DIP_3.indd 406 10/13/2009 11:31:09 10/13/2009 11:31:09

407 Capitolul XVI. DREPTUL INTERNAȚIONAL COSMIC (SPAȚIAL)
vitate spațială, de a înmatricula obiectele cosmice lansate de ele în registrul lor național („în-
matricularea națională), precum și în registrul Secretarului general al O.N.U. („înmatricularea internațională”).
f) Principiul cooperării internaționale în activitatea cosmică, în preambulul Tratatului cu privire la
spațiul cosmic din 1967 se arată că „lărgirea cooperării internaționale, atât în ce privește aspectele științifice, precum și cele ju ridice ale explorării și folosirii spațiului cosmic în scopuri paș nice „va contribui la dezvoltarea înțelegerii mutuale și ia consolidarea relațiilor de prietenie dintre state și popoare” (al. 5 și 6). De asemenea, Tratatul stipulează obligația statelor de a facilita și încuraja cooperarea internațională în domeniul cercetărilor științifice din cosmos (art. I, pct. 3).
Tratatul mai cere statelor ca în activitatea lor spațială să ia în considerare „interesele
corespunzătoare ale tuturor celorlalte state părți la tratat” (art. IX), și să facă schimb de informații între ele, care să fie comunicate prin intermediul Secretarului general al O.N.U. pu blicului și comunității științifice internaționale (art. XI).
g) Principiul interzicerii contaminării cosmosului și de a produce schimbări nocive în mediul terestru.
Statele sînt datoare ca în activi tatea lor cosmică să evite contaminarea dăunătoare a spațiului cosmic și a corpurilor cerești, precum și schimbările nocive în mediul terestru, ca urmare a intro-ducerii de substanțe extraterestre (art. IX).
h) Principiul răspunderii internaționale a statelor pentru întreaga activitate spațială. Tratatul cu
privire la spațiul cosmic din 1967 precizează că statele poartă responsa bilitatea internațională pentru activitățile naționale în cosmos, indiferent dacă ele sînt desfășurate de organe guverna-mentale sau neguvernamentale (art. VI). Statul care lansează un obiect cosmic sau asigură lan-sarea lui, sau statul pe a cărui teritoriu sau instalații a fost lansat obiectul poartă răspunderea internațională pentru daunele provocate de acel obiect sau elemente componente ale sale, pe pământ, în atmosferă sau în cosmos (art. VII).
i) Principiul considerării astronauților ca trimiși ai omenirii. Din acest princ ipiu rezultă ob ligația
principală pentru state de a proteja și ajuta astronauții, în caz că se află în primejdie, au aterizat forțat pe teritoriul altui stat decât cel de lansare, sau au amerizat forțat în altă zonă a oceanului, decât unde erau așteptați.
§ 4. Statutul astronau ților, salvarea și reîntoarcerea lor
și restituirea obiectelor lansate în spa țiul cosmic
Potrivit Tratatului cu privire la spațiul cosmic din 1967 (art. V), astronauții trebuie considerați
ca trimiși ai omenirii în spațiul cosmic, iar statele sînt obligate să le acorde asistență și protejare în caz de accident, de pericol sau de aterizare forțată pe teritoriul unui alt stat sau de amerizare în marea liberă.
812
Salvarea astronauților și restituirea obiectelor lansate în spațiul cosmic sînt regle mentate prin
Acordul cu privire la salvarea astronauților din 1968.813 El este primul tratat in ternațional prin care
s-a urmărit dezvoltarea și precizarea unor preve deri ale Tratatului cu privire la spațiul cosmic din 1967, în special prevederile cuprinse în articolele V , al. I și VIII.
812 Верещетин В.С., Международное сотрудничество в космосе. Правовые вопросы. – Москва, «Наука», 1977;
Bauza Araujo A., Principios de Derecho Espacial, Montevideo, Editorial M.B.A., 1977.
813 Textul Acordului vezi: Международное космическое право. Учебник./ Отв. ред. Г .П. Жуков. – Москва, «Меж-
дународные отношения», 1999.
DIP_3.indd 407 DIP_3.indd 407 10/13/2009 11:31:10 10/13/2009 11:31:10

Drept Internațional public 408
Acordul cu privire la salvarea astronauților din 1968 stabilește obligațiile care revin statelor
părți referitoare la salvarea astronauților, reîntoarcerea lor și restituirea obiectelor cosmice.
Referitor la salvarea astronauților și reîntoar cerea lor la statul de lansare, acordul stabilește trei
categorii de obligații. Prima o consti tuie obligația de informare a statului de lansare și a Secreta-riatului gene ral al O.N.U. despre echipajul aflat în pericol. A doua obligație este cea de salvare a astronauților. Îndeplinirea ei depinde de situația dacă ei au ajuns pe teritoriul unui stat sau într-un spațiu nesupus jurisdic ției vreunui stat.
Dacă astronauții au ajuns pe teritoriul unui stat, altul decât cel de lansare a lor, statul res-
pectiv trebuie să le acorde tot ajutorul posibil și să informeze statul de lansare (autoritatea de lansare) și pe Secretarul ge neral al O.N.U. despre măsurile luate (art. 2). La acțiunea de salvare a astronauților poate participa și statul de lansare, sub conducerea statu lui pe a cărui teritoriu au ajuns astronauții.
In cazul când astronauții au ajuns într-un loc nesupus jurisdicției vreunui stat, toate statele,
care pot să le acorde ajutor, trebuie să acțio neze și să informeze despre acțiunile lor statul de lan-sare a astronauților și pe Secretarul general al O.N.U.
A treia obligație care revine statelor părți la acord este să asigure reîntoarcerea astronauților
la statul de lansare. Acordul precizează că reîntoarcerea astronauților trebuie făcută imediat și în condiții de secu ritate pentru ei (art. 4).
Referitor la recuperarea și restituirea obiectelor spațiale sau a unor elemente ale lor, acordul stabilește
tot trei obligații principale, care re vin statelor părți.
Prima obligație este de informare a statului de lansare a obiectului spațial și a Secretarului
general al O.N.U. (art. 5). A doua obligație este de recuperare a obiectului spațial. Pentru realiza-
rea ei, statul de lan sare a obiectului spațial trebuie să comunice statului care îl deține date pentru identificarea faptului că îi aparține acel obiect (ar t. 5). A treia obligație este de restituire a obiectu-
lui spațial. Cheltuielile de recupe rare sînt suport ate de statul care a lansat acel obiect spațial.
Restituirea obiectelor spațiale se face numai la cererea statului de lansare a obiectului, în ca-
zul când obiectul spația l prezintă un pericol deosebit (de exemplu are la bord o sursă de energie
nucleară). La acțiu nea de recuperare a obiectului cosmic trebuie să participe și statul de lansare, pentru, eliminarea pericolului (art. 5, al. 4).
§ 5. Răspunderea interna țională pentru daune cauzate
de obiecte lansate în spa țiul cosmic
Din princ ipiul jurisdicț iei și controlului statului de lansare rezultă și princ ipiul răspunderii.
În acest sens, Tratatul cu privire la spațiul cosmic din 1967 prevede, în art. VII, că statele sînt responsabile pe plan in ternațional pentru daune cauzate unui alt stat sau persoanelor fizice sau juridice, de obiecte lansate în spațiul cosmic de ele sau de părțile lor componente, indiferent dacă aceste daune se produc pe pământ, în aer sau în spațiul cosmic.
814
Convenția cu privire la răspunderea internațională din 1972 stabilește reglementări detaliate
privind răspunderea pentru daune cauzate de obiectele lansate în spațiul cosmic. Menționăm în-deosebi faptul că prin convenție se introduce răspunderea obiectivă absolută a statului de lansare pentru dau nele cauzate de obiectul său spațial la sol sau aeronavelor în zbor și răspunderea bazată
814 Vezi: Dumitra Popescu, Răspunderea internațională în domeniul dreptului extraatmosferic , în „Studii de drept
românesc” , nr. 3, 1996, p. 217-224.
DIP_3.indd 408 DIP_3.indd 408 10/13/2009 11:31:10 10/13/2009 11:31:10

409 Capitolul XVI. DREPTUL INTERNAȚIONAL COSMIC (SPAȚIAL)
pe culpă pentru daunele cauzate în orice alt loc decât la sol unui obiect spațial al unui stat de lan-
sare sau persoanelor ori bunurilor aflate la bordul unui obiect spațial de cătr e un obiect spațial al
unui alt stat de lansare.815
În legătură cu problema răspunderii pentru daune cauzate pe teritoriul altui stat, menționăm
cazul satelitului sovietic „Cosmos—954” , care, în 1978 s-a dezintegrat în spațiu și unele părți (resturi radioactive) ale acestuia au căzut pe teri toriul Canadei. Cazul a fost soluționat pe cale
amiabilă, în cadrul diplomatic și fosta URSS a plăt it compensații Canadei in valoare de 3 milioane
dolari canadieni pentru pagubele cauzate în legătură cu investigațiile pentru găsirea resturilor sa-telitului, precum și pentru decontaminarea zonei.
De menționat, că conținutul negocierilor canadiano-sovietice pentru soluționarea acestui caz
nu au fost date publicității, însă în literatura de specialitate discuțiile cu privire la accidentul pro-vocat de „Cosmos—954” s-au axat la două probleme: 1) dacă daunele cauzale, întrucât erau pro-vocate de resturi radioactive, cad sau nu sub incidența art. l din Convenția privind răspunderea pentru daune cauzate de obiecte spațiale; 2) dacă acest caz a fost soluționat pe baza Convenției
privind răspunderea sau și a Tratatului cu privire la spațiul cosmic din 1967 ori pe baza prin-cipiilor generale de drept internațional. Pentru ambele probleme s-au emis opinii atât negative cât și pozitive. Una dintre opiniile pozitive afirmă că nu poate să existe nici un dubiu asupra aplicabilității Convenției la soluționarea incidentului soviet o-canadian.
Dealtfel, incidente sau accidente s-au mai produs de-a lungul timpului, de exemplu, în oc-
tombrie 1995, o rachetă americană cu un satelit la bord a explodat la 45 de secunde de la lansarea de pe rampa NASA de la Wallops Island (Virginia), fără a produce victime, după cum au anunțat autoritățile americane, și fără a afecta teritoriul unui alt stat. În februarie 1996, la 20 de secunde după lansare, racheta chinezească de tip,,I,ong March 3B” a explodat și s-a prăbușit. Autoritățile chineze nu au furnizat date, priv ind posibilele victime sau pagube.
§ 6. Regimul juridic al corpurilor cere ști
În Acordul cu privire la activitatea pe Lună și celelalte corpuri cerești din 1979 se concretizează
și se dezvoltă unele prevederi ale Tratatului cu privire la spațiul cosmic din 1967 și se contribuie la dezvoltarea dreptului internațional al spațiului cosmic.
816
Acordul din 1979 se aplică, în primul rând, Lunii, dar și celorlalte corpuri cerești din interio-
rul sistemului nostru solar, cu excepția Pământului. De asemenea, el nu se aplică materiei extra-terestre care ajunge pe suprafața Pământului prin mijloace naturale (art. l, pct. l și 3).
Acordul reafirmă că toate activitățile statelor pe Lună și celelalte corpuri cerești trebuie să se
facă „în interesul păcii și securității inter național e și pentru încurajarea cooperației internaționale,
cu luarea în considerare a intereselor respective ale tuturor statelor părți” (art. 2).
Acordul din 1979 aduce elemente noi în precizarea principiului folosirii cosmosului numai
în scopuri pașnice, precizând că el implică nefolosirea forței sau amenințarea cu forța sau alte acte ostile pe Lună și celelalte corpuri cerești, sau împotriva Pământului, navelor cosmice, echipajelor lor sau împotriva altor obiecte spațiale (art. 3, pct. 2).
815 Cocca A.A.: Consolidacion del Derecho Espacial, Astrea, Buenos Aires, 1971; Ferrer M.A., Derecho Espacial, Plus
Ultra, Buenos Aires, 1976.
816 Vezi: Василевская Э. Г ., Правовой статус природных ресурсов Луны и планет – Москва, «Наука», 1978.
DIP_3.indd 409 DIP_3.indd 409 10/13/2009 11:31:11 10/13/2009 11:31:11

Drept Internațional public 410
Acordul interzice statelor părți să „instaleze pe orbită circumlunară sau pe altă traiectorie
în direcția Lunii sau în jurul ei obiecte pur tătoare de arme nucleare sau a oricărui tip de arme de distrugere în masă, nici să plaseze sau să folosească astfel de arme pe suprafață sau în subsolul Lunii” (art. 3, pct. 3). Prin aceste prevederi ale sale, acordul stabilește un statut de denuclearizare
a Lumi și a celorlalte corpuri cerești, interzicând toate armele de distrugere în masă, cum sînt: arma
chimică, bacteriologică, etc. El prevede și demilitarizarea Lunii și a celorlalte corpuri cerești, inter-
zicând statelor să amenajeze instalații mi litare pe ele, să construiască fortificații, să experimenteze diferite tipuri de arme și să desfășoare manevre militare pe corpurile cerești.
Cu privire la activitatea spațială a statelor pe corpurile cerești, acordul le cere să ia în consi-
derare interesele generației actuale și ale generațiil or viitoare ale omenirii. De asemenea, statelor
le revine obli gația ca prin activitatea lor spațială, inclusiv pe corpurile cerești, să favorizeze ridi-carea nivelului de viață și a condițiilor de progr es și dez voltarea economică și socială a omenirii”
(art. 4, pct. 1). O altă cerință prevăzută în acord este ca statele și organizațiile internaționale, în ac tivitatea lor pe corpurile cerești, să aplice princ ipiul cooperării interna ționale și al asistenței
mutuale între ele (art. 4, pct. 2).
Acordul din 1979 cuprinde mai multe reguli referitoare ia informa rea care trebuie asigurată
de state și de O.N.U. privind activitățile desfășu rate pe corpurile cerești.
Statelor le revine obligația de a informa Se cretarul general al O.N.U., publicul și comunitatea
științifică interna țională despre activitatea lor pe corpurile cerești. În cadrul acestei in formări trebuie comunicate programul activităților lor pe corpurile ce rești, ca și obiectele spațiale care
urmează să ajungă pe ele și locul unde aceste obiecte își vor desfășura activitatea pe corpul ce-resc, cît și durata misiunii lor. De asemenea, statele au datoria de a informa Secretarul general al O.N.U. și întreaga omenire despre rezultatele obținute de misiunile lor pe corpurile cerești,
inclusiv în domeniul cercetărilor știin țifice. În desfășurarea acestor activități pe corpurile cerești
este nece sară evitarea suprapunerilor de activități ale diferitelor state, prin con sultări între statele care desfășoară activități spațiale pe aceste corpuri.
Statelor le revine și obligația de a informa Secretarul general al O.N.U. și întreaga omenire
despre orice fenomen descoperit pe Lună și celelalte corpuri cerești, sau în spațiul cosmic de natură să constituie un pericol pentru viața și sănătatea omului sau pentru orice altă formă de viață organică (art. 5).
Statele au și obligația de a in forma Secretarul genera] al O.N.U. și celelalte state despre regiu-
nile de pe corpurile cerești care prezintă un interes științific special pentru omenire (art. 7. pct. 3), precum și despre resursele naturale descoperite pe corpurile cerești (art. 11, pct. 6).
În general, tratatele de drept cosmic cuprind numeroase prevederi referitoare la informațiile
pe care trebuie să le comunice statele și or ganizațiile internaționale ce desfășoară activități spațiale. Aceste dis poziții ale tratatelor se constituie într-un sistem care a dus la contura rea „ instanței
informării”, în dreptul internațional al spațiului cosmic. Această insti tuție exprimă dreptul întregii
omeniri de a cunoaște activitatea spațială și rezu ltatele ei și de a beneficia de ea toate țările și
popoarele.
Acordul din 1979 contribuie la precizarea principiului libertății cos mosului, prin aplicarea
acestuia la corpurile cerești. El precizează liber ta tea tuturor statelor, fără nici o discriminare, de a
desfășura cercetări științifice pe Lună și celelalte corpuri cerești (art. 6, pct. 1). În temeiul acestei libertăți, statele au dreptul de a culege, de a ridica eșantioane, minerale sau de altă natură de pe corpurile cerești. Eșantioanele ridicate rămân în păstrarea statelor care le-au ridicat și ele pot fi folosite în scopuri pașnice (art. 6, pct. 2). De asemenea, statele au dreptul de a folosi o „cantitate rezonabilă” din mineralele aflate pe corpurile cerești pentru susținerea activității lor științifice.
DIP_3.indd 410 DIP_3.indd 410 10/13/2009 11:31:12 10/13/2009 11:31:12

411 Capitolul XVI. DREPTUL INTERNAȚIONAL COSMIC (SPAȚIAL)
Statelor le revine obligația, ca în cadrul activi tății lor științifice pe corpurile cerești, să facili-
teze schimburile de personal științific între ele, ca și de la alte persoane care lucrează în instalațiile existente pe corpurile cerești (art. 6, pct. 3).
Acordul din 1979 reglementează și „libertatea de deplasare” a obiectelor spațiale și a
astronauților pe corpurile cerești (art. 8). În te meiul acestei libertăți, statele au dreptul de a aseli-
niza obiecte spațiale și de a lansa astfel de obiecte de pe Lună, în alte direcții ; dreptul să-și pla seze
astronauții și obiectele spațiale, stații spațiale, instalații în orice loc de pe suprafața sau subsolul
corpurilor cerești; dreptul astronauților, vehiculelor, stațiilor spațiale, etc. de a se deplasa, în mod liber, pe corpurile cerești (art. 8, pct. 2).
Acordul din 1979 consacră o nouă instituție a dreptului interna țional cosmic și anume aceea
a ”rezervațiilor științifice internaționale”, de pe corpurile cerești. Se are în vedere acele regiuni ale
corpurilor cerești care prezintă pentru omenire un interes științific special. Stabilirea acestor „rezervații științifice internaționale” se face prin aco rduri încheiate de către state, pe baza cărora
regiunile respective primesc un statut internațional, în vederea protejării lor (art. 7, pct. 3). Ele sînt patrimoniul comun al întregii omeniri și deschise accesului tuturor statelor.
În vederea desfășurării de activități pe corpurile cerești prezintă importanță instalarea pe ele,
de către state, de „stații spațiale” . Acor dul din 1979 stabilește dreptul fiecărui stat de a instala stații
spațiale pe corpurile cerești (art. 9), care trebuie să ocupe numai suprafața ne cesară a corpului ce-resc pentru „satisfacerea necesităților stației” . Statul care instalează o astfel de stație are obligația să informeze despre acest lucru Secretarul general al O.N.U., precizând locul unde a fost instalată stația, cu ce scopuri și să-i comunice periodic dacă ea continuă să func ționeze (art. 9, pct. 1).
Statului căruia îi aparține stația spațială îi revine numai o juris dicție funcțională, asupra tere-
nului unde a fost instalată stația. Această jurisdicție se menține numai atâta timp cît funcționează stația spațială. În amplasarea stației spațiale, statul respectiv trebuie să ia în considerare cerința de a nu împiedica exercitarea drep tului celorlalte st ate de a stabili stații spațiale pe acel corp ceresc
(art. 9, pct. 2).
Ca regulă generală, acordul prevede că statele își păstrează juris dicția și dreptul lor de pro-
prietate asupra vehiculelor spațiale lansate de ele pe un corp ceresc, ca și asupra instalațiilor, echipamentelor și stațiilor spațiale instalate de ele, pe corpurile cerești.
Referitor la asigurarea vieții, sănătății persoanel or care lucrează în stații spațiale de pe corpu-
rile cerești acordul din 1979 prevede ur mătoarele: astronauții aflați în pericol pe un corp ceresc au dreptul să folosească materialele, vehiculele, instalațiile, echipamentul și rezer vele de pe acel corp ceresc, care aparțin altor state. Acordul stipulează: „toate vehiculele, materialele, stațiile, instalațiile și echipamentul parțial aflat pe Lună sînt accesibile celorlalte state” (art. 15, pct. 1). De asemenea, statele au datoria de a lua toate măsurile posibile pentru salvarea astronauților aflați în
pericol pe un corp ceresc (art. 10). Sta telor le revine și obligația de a informa statul de lansare și Secretarul general al O.N.U. despre descoperirea unui obiect spațial sau a unor elemente consti-tutive, care au ajuns pe un corp ceresc (art. 13).
Acordul din 1979 declară Luna și celelalte corpuri cerești ca fiind ”patrimoniul comun al ome-
nirii” (art. 11, pct. 1). Din această natură juridică a corpurilor cerești decurg următoarele: a) cor-
purile cerești nu pot face obiectul unei apropriațiuni naționale, nici a proclamării suveranității statelor asupra lor, ca urmare a ocupării sau folosirii aces tora, sau printr-un alt mijloc (art. 11, pct. 2); b) suprafața și subsolul corpurilor cerești nu pot deveni proprietatea statelor, organizațiilor in-ternaționale guvernamentale sau neguvernamentale, sau a persoanelor fizice ori juridice (art. 11, pct. 3); c) instalarea pe suprafața sau în subsolul corpurilor cerești de personal, vehicule, materia-le, instalații, stații sau echipament spațial, inclusiv realizarea de lucrări pe suprafața lor, nu creează
DIP_3.indd 411 DIP_3.indd 411 10/13/2009 11:31:12 10/13/2009 11:31:12

Drept Internațional public 412
un drept de proprietate a statului de lansare asupra zonei ocupată de aceste obiecte spațiale și de
astronauți; d) statele au dreptul să exploreze și să folosească corpurile cerești în condiții de ega-litate, fără nici o discriminare, în conformitate cu dreptul internațional și dispozițiile Acordului din 1979 (art. 11, pct. 4).
Acordul din 1979 stabilește unele dispoziții generale referitoare la explorarea și folosirea re-
surselor naturale ale corpurilor cerești, cerând st atelor să instituie un regim internațional pentru
explorarea și folosirea resurselor naturale ale corpurilor cerești. Acest regim urmează să fie sta-bilit în momentul când statele vor trece la acțiuni sistematice de explorare și folosire a resurselor naturale ale corpurilor cerești (art. 11, pct. 5). Aces t regim internațional al resurse lor naturale ale
corpurilor cerești trebuie să aibă următoarele scopuri: să asigure punerea în valoare a acestor re-surse, în mod sistematic și fără pericole; să fie asigurată administrarea lor rațională; să se asi gure tuturor statelor posibilitatea de explorare și folosire a resurselor naturale ale corpurilor cerești, în folosul întregii omeniri; să se asi gure o repartizare echitabilă a avantajelor obținute din exploata-rea re surselor naturale ale corpurilor cerești tuturor statelor (art. 11, pct. 7).
Dispozițiile Acordului din 1979 se aplică și organizațiilor internaționale guvernamentale,
care desfășoară activități spațiale.
Pentru nerespectarea dispozițiilor Acordului din 1979 răspund sta tele, ca și pentru eventua-
lele accidente care se pot produce pe corpurile cer ești și care produc daune obiectelor spațiale
sau astronauților altor state. Totodată, statele au dreptul de inspecție și control pentru a verifica legalitatea activității spațiale de pe corpurile cerești (art. 15, pct.).
Acordul din 1979 reglementează un drept de consultații între state atunci cînd unul din-
tre ele consideră că un alt stat parte la acord nu respectă obligațiile care îi revin din acest act internațional (art. 11 pct. 2).
§ 7. Principiile privind teledetec ția prin sateli ți
Teledetecția (remote sensing) este o metodă prin care se poate determina natura și starea re-
surselor naturale, elemente lor naturale și elem entelor mediului înconjurător al pământului prin
ob servații și măsurători executate de pe obiecte lansate în spațiul cosmic.
817
Comitetul special al O.N.U pentru utilizarea pașnică a spa țiului cosmic (COPOUS) a creat,
în 1971, un grup de lucru special destinația căruia era de a perfecta cadrul juridic al teledetecției prin sateliți.
După lungi dezbateri, Subcomitetul juridic al COPOUS a elaborat 15 principii privind
teledetecția, adoptate de Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluția nr.14/65 din 11 decembrie 1986.
Cea mai importantă problemă în acest context este cea a rolului suveranității. Teledetecția se
efectuează prin sateliții unui stat cu o tehnologie avansată asupra teritoriilor altor state care n-au posibilități să o efectueze și constă în stabilirea bo gățiilor subsolului acelor state.
Principiul I a enunțat ca scopuri ale teledetecției îmbunătățirea folosirii resur selor natura-
le, utilizării pământurilor și protecției mediului. Princ ipiul XIII ob ligă statul senzor să accep-
te consultații cu statul supus teledetecției, să înlesnească posibilitățile pentru participare și să
sporească beneficiile comune.
817 Бурьян А.Д., Программа «звездных войн»: Противоправность СОИ и толкование Договора по ПРО Соединен-
ными Штатами Америки // „Коммунист Таджикистана” , № 11, 1987.
DIP_3.indd 412 DIP_3.indd 412 10/13/2009 11:31:13 10/13/2009 11:31:13

413 Capitolul XVI. DREPTUL INTERNAȚIONAL COSMIC (SPAȚIAL)
Ca o reglementare generală, principiul XII a căutat să găsească o convergență între drepturile
suverane ale statului pentru care s-a efectuat teledetecția și suveranitatea statului care o execută. Acest principiu recunoaște dreptul statului ce efectue ază teledetecția de a culege informațiile res-
pective și acordă statului pe terito riul căruia s-a efectuat teledetecția accesul la informațiile ob-ținute, afirmând dreptul suveran al acelui stat asupra acestor informații.
Nevoile țărilor în curs de dezvoltare au fost afirmate expres în principiile II, IX și XII. Potri-
vit principiului XII, toate statele, indiferent dacă sunt în curs de dezvoltare sau avansate trebuie să aibă acces la produsul teledetecției, pe o bază nediscriminatorie și în condiții rezonabile de plată.
Se prevede astfel că statul supus teledetecț iei va avea acces la informația analizată privind
teritoriul sub jurisdicția sa, informație aflată în posesia oricărui stat care participă, la acti vități de teledetecție, în condițiile egale, luând în mod spec ial în considerare nevoile și interesele țărilor în
curs de dezvoltare.
În același sens, nevoile speciale ale țărilor în curs de dez voltare au fost afirmate expres în prin-
cipiile II, IX, XV , iar statele ce efectuează teledetecția și-au asumat obligația să nu facă discriminări pe motive legate de condițiile de dezvoltare econo mică, socială, științifică și tehnologică ale state-
lor res pective. Toate statele în curs de dezvoltare sau avansate ur mează să aibă acces la rezultatul teledetecției pe o bază nediscriminatorie și în cond iții rezonabile în ceea ce privește cos turile.
În esență s-a căzut de acord ca suveranitatea națională să fie aplicată în așa fel încât să facili-
teze cooperarea internațio nală și să contribuie la atingerea scopurilor comunității mon diale.
§ 8. Organiza țiile interna ționale și dreptul interna țional cosmic
Unele organizații internaționale
818 și în primul rând Or ganizația Națiunilor Unite (O.N.U.),
Organizația Aviației Civile Internaționale (O.A.C.I.), Un iunea Internațională a Telecomuni cațiilor
(U.I.T.) și altele îndeplinesc un rol important în promovarea și dezvoltarea reglementărilor de drept internațional al spațiului cosmic. La aces tea se adaugă și activitatea organizațiilor negu-vernamentale (O.N.G.), cum sunt: Federația Internațională de Astronautică (I.F.A.), Institutul Internațional de Drept Cosmic (I.I.S.L.) și alte organizații.
819
În vederea desfășurării activităților comerciale spațiale s-au creat și organizații internaționale
speciale, cu participare generală sau regională. Dintre cele cu participare generală, menționăm: Organizația Internațională de Telecomunicații prin Sateliți (INTELSAT), creată prin acordurile din 1971, la care participă peste 130 de state; INTERSPUTNIK, creată în 1971 de către fosta U.R.S. S. și alte state socialiste, organizație care s-a reorganizat și în prezent pretinde să-și reia activitățile; Organizația Internațio nală pentru Sateliți Maritimi (INMARSAT), creată în 1976 pen-tru activitatea sateliților care supraveghează navigația mariti mă.
Referitor la sfera regională, ne referim la: Organizația Europeană pentru Sateliți de
Telecomunicații (EUTELSAT), creată în 1976; Organizația în domeniul sateliților pentru sta tele arabe (ABABSAT), creată în 1977; Agenția Europeană Spațială (ESA), creată în 1972 și Organizația Europeană pentru Exploatarea Sateliților Meteorologici (EUMETSAT), creată în 1983.
818 Vezi: Каменецкая Е. П., Космос и международные организации: международно-правовые проблемы,
Москва, „Наука” , 1980.
819 Vezi: Mapelli E., Trabajos de Derecho Aeronautico y del Espacio, Coleccion Estudios Juridicos, Vol. II, Madrid,
1978.
DIP_3.indd 413 DIP_3.indd 413 10/13/2009 11:31:13 10/13/2009 11:31:13

Drept Internațional public 414
§ 9. Dreptul na țional privind spa țiul cosmic
Dezvoltarea dreptului internațional cosmic va fi, neîndo ielnic, impulsionată și de legile
naționale, în materie, existente în mai multe state și în primul rând în S.U.A., Rusia și statele Uniunii Europene.
820
Dreptul național privind spațiul cosmic este un ansamblu de norme juridice destinate
reglementării relațiilor dintre subiectele de drept național apărute în legătură și ca rezultat al activității acestora în domeniul explorării și utilizării spațiului cosmic.
Primele reglemen tări în domeniul dreptului cosmic în S.U.A. au apărut încă din 1958, când
a fost adoptată Legea cu privire la activitatea în domeniul aeronauticii și spațiului cosmic, în baza căreia a fost mai apoi creată și Administrația Naționala Spațială și de Aero nautică (N.A.S.A.). Aces-te reglementări au fost extinse și con solidate în baza Legii cu privire la sateliții de telecomunicații
din 1962, Legii cu privire la lansarea în spațiul cosmic a sateliților comerciali din 1984, rectificată în 1988, Legii cu privire la comercializarea teledetecției prin sateliți, modificată în 1992.
Astfel de legi au fost adoptate și în alte state ca Franța (Legea cu privire la organizarea Cen-
trului Național de Cercetări Spațiale, din 1961), Suedia (Legea cu privire la activitatea spațială, din 1982), Marea Britanie (Legea cu privire la spațiul cosmic, din 1986), Italia (Legea cu privire la organizarea Agenției Naționale Spațiale, din 1988), Rusia (Legea cu privire la activitatea spațială,
din 1993), Africa de Sud (Legea cu privire la spațiul cosmic, din 1993), Japonia, Brazilia, Argen-tina, India etc.
Bibliografie:
Andronovici, Constantin. Dreptul international si cosmosul. – Iasi: “Junimea” , 1981, 173 p.; Bauza,
Araujo, A., Principios de Derecho Espacial, Montevideo, Editorial M.B.A., 1977; Bolintineanu, Alexandru.
Considerații asupra regimului juridic al spațiului cosmic în lumina principiilor generale ale dreptului internațional // „Studii juridice” , București, 1959, p. 537-558; Burian, Alexandru. Regimul de drept al spațiului cosmic
// ”Revista Națională de Drept” , 2002, nr. 3, p. 30-37; Burian, Alexandru. Regimul de drept al spațiului
cosmic și reglementarea activităților spațiale // ”Revista Națională de Drept” , 2002, nr. 6, p. 41-47; Burian,
Alexandru. Dreptul internațional cosmic (spațial). // Burian, Alexandru; Balan, Oleg, Drept internațional
public, Volumul II. – Chișinău, CEP USM, 2003, p. 355-374; Burian, Alexandru. Dreptul internațional
cosmic (spațial). // Burian, Alexandru; Balan, Oleg; Serbenco, Eduard. Drept internațional public, Ediția
a 2-a. – Chișinău, CEP USM, 2005, p. 355-374; Ceban, Cristina. Protecția mediului în activitatea de
exploatare a atmosferei și cosmosului //„Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale, nr. 1-2, 2007; Christol, Carl, Q., The Modern International Law of Outer Space, Pergamon Press, New
Y ork, 1982; Cocca, A.A., Consolidacion del Derecho Espacial, Astrea, Buenos Aires, 1971; Ferrer, M.A.,
Derecho Espacial, Plus Ultra, Buenos Aires, 1976; Mapelli, E., Trabajos de Derecho Aeronautico y del Espacio,
Coleccion Estudios Juridicos, Vol. II, Madrid, 1978; Marco, G. Marcoff, Traite de Droit internațional
public de l’espace, Fribourg, Edition Universitaire, 1973; Mateesco-Matte, Nicolas. Droit aerospatial, Paris,
Edition: A. Pedone, 1969; Miga-Beșteliu, Raluca. Drept internațional. Introducere în dreptul internațional
public, București, ALL, 1997; Niciu, Marțian I. Cucerirea cosmosului și progresul omenirii, Cluj-Napoca,
Edit. „Dacia” , 1978; Niciu, Marțian I. Introducere în dreptul internațional spațial, Craiova, 1992;
Niciu, Marțian I. Drept cosmic, Iași, 1994; Popescu, Dumitra. Răspunderea internațio nală în domeniul
dreptului extraatmosferic // „Studii de drept românesc” , nr. 3, 1996, p. 217-224; Zhukov G., Kolosov Y .,
820 Vezi: Международное космическое право. Учебник. / Отв. ред. Г .П. Жуков. – Москва, «Международные от-
ношения», 1999.
DIP_3.indd 414 DIP_3.indd 414 10/13/2009 11:31:14 10/13/2009 11:31:14

415 Capitolul XVI. DREPTUL INTERNAȚIONAL COSMIC (SPAȚIAL)
International Space Law, Praeger Publ., New Y ork, 1984; Williams, Silvia, Maureen. Derecho Internacional
Contemporaneo: La utilizacion del Espacio Ultraterrestre, Abeledo-Perrot, Buenos Aires, 1990;
Бурьян, А.Д., Проблема толкования действующих принципов и норм международного права,
ограничивающих военное использование космоса // «Проблемы космического права». – Москва,
ИИЕТ АН СССР , 1986; Бурьян, А.Д., Международно-правовые аспекты борьбы Советского Союза
против гонки вооружений в космическом пространстве // Автореферат дисс. канд. юрид. наук.
– Москва, ИГПАН, 1987; Буриан, А., Барбу, В., Правовой статус международной космической
станции // «Закон и жизнь», 2002, № 4; Буриан, А., Барбу, В., Европейское космическое Агенство:
цели, функции, правовой статус // «Закон и жизнь», 2002, № 8; Верещетин, В.С., Международное
сотрудничество в космосе. Правовые вопросы. – Москва, «Наука», 1977; Василевская, Э. Г ., Правовой
статус природных ресурсов Луны и планет, Москва, «Наука», 1978; Жуков, Г .П., Космическое право.
– Москва, «Международные отношения», 1966; Жуков, Г .П., ООН и проблема предотвращения
милитаризации космического пространства // ООН и международный правопорядок в
глобализирующемся мире. Материалы международной научно-практической конференции, Москва, 24 октября 2000 г. – Москва, РУДН, 2001, с. 59-79; Жуков, Г .П., Правовой статус
международной космической станции // Международное право – International Law: Январь –
апрель. № 1 – – Москва, РУДН, 2000, с. 101-107; Жуков, Г .П., Международно-правовые проблемы
предотвращения размещения оружия в космосе // Юрист-международник. Всероссийский журнал
международного права. № 2. – Москва, Издательство «Современная эконо мика и право», 2003,
с. 29-36; Жуков Г .П., Специфические особенности международного космического права как отрасли
общего международного права // Актуальные проблемы современного международного права.
Материалы межвузовской научно-практической конференции. Москва, 20-21 апреля 2007 г. – Москва, РУДН, 2008, с. 26-31.; Каменецкая, Е. П., Космос и международные организации:
международно-правовые проблемы, Москва, «Наука», 1980; Колосов, Ю.М. О понятии европейского
международного права / Ю.М. Колосов // Российский ежегодник международного права. 2006. – СПб.: Социально-коммерческая фирма «Россия-Нева», 2007; Колосов Ю.М. Некоторые тенденции развития международного космического права: учеб. пособие / Ю. М. Колосов, И. Ю. Штодина ; МГИМО(У) МИД России, каф. междунар. права. – М.: МГИМО-Университет, 2006. – 95 с.; Малков, С.П. Международное космическое право: Учебное пособие. – СПб.: ГУ АП, 2002. – 344
с.; Яковенко, А.В. Прогрессивное развитие международного космического права. Актуальные проблемы..- 1999.- 168 с.; Яковенко, А.В. Современные космические проекты: международно-правовые проблемы.- 2000. – 272 с.; Космос на рубеже тысячелетий. ЮНИСПЕЙС-Ш: Документы
и материалы.- 2000. – 608с.; Международное космическое право. Учебник ./Отв. ред. А.С. Пирадов,
Москва, «Международные отношения», 1985; Международное космическое право. Учебник./ Отв. ред.
Г .П. Жуков. – Москва, «Международные отношения», 1999; Правовые аспекты коммерциализации
“Интерспутника” // Юрист-международник. Всероссийский журнал международного права. №
3. – Москва, Издательство «Современная экономика и право», 2004, с. 19-22.
DIP_3.indd 415 DIP_3.indd 415 10/13/2009 11:31:15 10/13/2009 11:31:15

DIP_3.indd 416 DIP_3.indd 416 10/13/2009 11:31:15 10/13/2009 11:31:15

Capitolul XVII
DREPTUL INTERNA ȚIONAL AL MEDIULUI821
§ 1. Noțiuni introductive
§ 2. Obiectul dreptului internațional al mediului§ 3. Izvoarele dreptului internațional al mediului
§ 4. Principiile dreptului internațional al mediului
§ 5. Răspunderea internațională pentru daunele aduse mediului
§ 6. Regimul juridic privind transportul deșeurilor§ 7. Regimul juridic al poluării transfrontaliere§ 8. Protecția mediului în activitatea de exploatare a atmosferei și cosmosului
§ 9. Cooperarea internațională în domeniul protecției mediului
§ 1. Noțiuni introductive
Problemele privind protecția mediului au preocupat omenirea încă din cele mai străvechi
timpuri. Astfel, încă în Evul Mediu au fost adoptate unele măsuri legislative, inclusiv pe calea cooperării internaționale, referitoare, de exemplu, la diminuarea efectelor unor poluări, pre-cum fumul, zgomotul, poluarea cursurilor de apă etc. Ele vizau acțiuni concrete, ocazionale si urmăreau cu precădere obiective economice ori de sănătate publica.
822
In secolul al XIX-lea se înregistrează o serie de acorduri internaționale consacrate pescui-
tului, dar prevederile acestora se refereau doar la delimitarea zonelor de pescuit și mai rar la protecția peștelui ca resursă economică.
823
Primul tratat internațional multilateral în materie de mediu este considerată o convenție din
1900 pentru prezervarea animalelor sălbatice, pasărilor si peștelui în Africa. Adoptarea docu-mentului a fost impusă și motivată, în preambulul său, de dorința de a pune capăt masacrării diverselor specii de animale utile ori inofensive pentru om, dar nu descurajează distrugerea ani-malelor considerate păgubitoare pentru interesele umane precum: leii, leoparzii, crocodilii ori șerpii veninoși.
Au urmat Convenția pentru protecția pasărilor utile agriculturii, semnata la Paris la 19 martie
1902 si Convenția relativa la prezervarea si la protecția focilor pentru blana, semnată la Washington la 7
iulie 1911. Ele au fost determinate, în special, de necesitatea acceptării de practici comune, pentru a nu epuiza resursele vii din atmosfera și mare.
821 Coautori: Alexandru Burian, doctor habilitat în drept, profesor universitar; Cristina Negru, doctor în drept,
conferențiar cercetător; Carolina Țurcanu, doctor în drept.
822 Vezi: Курс международного права. В 7 т. Т. 5. Отрасли международного права / В.С.Верещетин,
С.В.Виноградов, Г .М.Даниленко, Москва, «Наука», 1992, c. 280-330; A. Bolintineanu, А. Năstase, В. Au-rescu, Drept internațional contemporan, București, 2000, р. 267-279.
823 I. Borwnlie, Principles of Public International Law, London, 1999, р. 283-288.
DIP_3.indd 417 DIP_3.indd 417 10/13/2009 11:31:15 10/13/2009 11:31:15

Drept Internațional public 418
Ambele documente consacra o concepție utilitaristă, de ocrotire a factorilor de mediu în ra-
port cu funcțiile economice ale acestora. Astfel, in cazul primului document este vorba de pasări utile, în special insectivore (art. 1), iar anexa nr.2 enumera printre pasările dăunătoare majorita-tea rapacelor diurne, printre care vulturul si șoimul, specii strict protejate astăzi.
Tot în prima jumătate a secolului XX sunt adoptate și o serie de texte convenționale referi-
toare la utilizarea echitabila si protecția apelor de frontieră împotriva poluării. Printre cele mai cunoscute documente de acest gen se numără tratatul încheiat intre SUA si Marea Britanie pri-vind apele de frontieră dintre Statele Unite și Canada, semnat la 11 ianuarie 1909, care, de altfel, este și astăzi in vigoare, și două documente internaționale, respectiv Convenția de la Londra din 8 noiembrie 1933, relativă la conservarea florei și faunei în stare naturală și Convenția pentru protecția florei, faunei și frumuseților naturale ale țărilor Americii, semnată la Washington, la 12 octombrie 1940. Ele sunt considerate, pe drept cuvânt, precursoarele concepției actuale asupra protecției și dezvoltării naturii.
După cel de-al II-lea război mondial s-a intensificat activitatea privitor la protecția apelor
continentale. Astfel, la 8 aprilie 1950 Belgia, Franța și Luxemburg au semnat Protocolul privind crearea unei comisii permanente, tripartite, pentru ap ele poluate. În același spirit au fost încheiate
și alte tratate ca, de exemplu, pentru Moselle (27 octombrie 1956), Lacul Constanța (27 octombrie 1960), Lacul Leman (16 noiembrie 1962), Rhinul (29 aprilie 1963) etc., care, în afara diferențelor, în marea lor parte, stabilesc o comisie internațională însărcinată cu coordonarea măsurilor de protecție.
Anii 1950 sunt marcați și de apariția primelor tentative de luptă împotriva poluării mărilor.
Sunt edificatoare, în acest sens, documente precum: Convenția de la Londra, din 12 mai 1954, pentru prevenirea poluării mării prin hidrocarburi (modificată ulterior în mai multe rânduri și apoi înlocuită în 1973 printr-o convenție mai elaborată și mai eficace), convențiile relative la dreptul marin, adoptate în cadrul Conferinței de codificare a reglementărilor în materie, de la Geneva, din 1958 (în special dispozițiile privind interdicția poluării mării prin hidrocarburi ori conducte petroliere, deșeuri radioactive și prevenirea deteriorărilor care pot fi cauzate mediului marin prin operațiunile de foraj pe platoul continental, precum și convenția consacrată pescuitului și conservării resurselor biologice în marea liberă) etc.
Apariția și dezvoltarea utilizării energiei atomice au determinat stabilirea unor reglementări
pertinente în materie, începând cu Tratatul de la Moscova, din 5 august 1963, privind interzicerea experiențelor cu arme nucleare în atmosferă, spațiul cosmic și sub apă.
824
Paralel, aspectele protecției mediului sunt înscrise între textele documentelor internaționale
cu un caracter general. Este cazul, de pildă, al Tratatului asupra Antarcticii din 1 decembrie 1959 care interzice orice activitate nucleară din zonă și prevede, de asemenea, măsuri în vederea protecției mediului din 1991, Tratatului cu privire la explorarea cosmosului din 1967, potrivit căruia exploatarea spațiului cosmic trebuie să evite efectele prejudiciabile, contaminarea sa și modificarea nocivă a mediului terestru în urma introducerii de substanțe extraterestre.
Caracterul global și universal al problematicii protecției mediului a impus intervenția
organizațiilor internaționale care și-au înscris preocupări în domeniu și în cadrul cărora aveau să se adopte numeroase documente în materie.
824 Vezi: Буриан А.Д., Проблема толкования действующих принципов и норм международного права, ограничи-
вающих военное использование космоса // „Труды Х научных чтений по космонавтике, посвященных па-
мяти выдающихся советских ученых – пионеров освоения космического пространства (28-31 января 1986 г.). Проблемы космического права” / Отв. ред. В.С.Верещетин, Г .П.Жуков,, Москва, ИИЕТ АН СССР , 1986, стр. 41-58.
DIP_3.indd 418 DIP_3.indd 418 10/13/2009 11:31:16 10/13/2009 11:31:16

419 Capitolul XVII. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI
Anul 1968 constituie, din punct de vedere al formării dreptului internațional al mediului și
cooperării internaționale, un moment hotărâtor, în acel an ONU și două organizații internaționale, respectiv Consiliul Europei și Organizația Unității Africane au declanșat activități sistematice în domeniu.
Astfel, Consiliul Europei a adoptat la începutul lui 1968 primele două texte în timp proclamate
de o organizație internațională în materie de mediu: Declarația asupra luptei contra poluării aerului (8 martie 1968, Rezoluția nr. (68) 4 a Comitetului miniștrilor) și Carta europeană a apei (proclamată la 6 mai 1968).
În același an, organizația de la Strasbourg a adoptat și primul dintre tratatele europene în
domeniul mediului. Respectiv Acordul european privind limitarea folosirii unor detergenți în produsele de spălare și curățire (semnat la 16 septembrie 1968).
În ce privește SUA, la 15 septembrie 1968 șefii de state și guverne a țărilor membre au semnat
Convenția africană asupra conservării naturii și resurselor naturale (care a succedat Convenției de la
Londra din 1933, intervenită, în principal, între țările colonizatoare).
Tot în anul 1968, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția 2398 (XXIII), prin care
se prevedea convocarea unei conferințe mondiale asupra “mediului uman” , care a stat la baza pregătirii (de către organizațiile interguvernamentale, statelor membre etc.) a primei conferințe mondiale privind mediul (Stockholm, iunie 1972).
O importanță majoră pentru chestiunile legate de protecția mediului la nivel global îl are
Declarația Mileniului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 8 septembrie 2000, prin consens, cu participarea șefilor de state și de guverne ale țărilor membre ONU, care stabilește protecția mediului înconjurător ca unul dintre obiectivele cheie pentru relațiile internaționale ale secolului XXI. În termeni categorici se afirmă voința deplină a celor 189 de state membre ONU „de a de-pune toate eforturile pentru a scuti umanitatea, mai ales pe copiii și nepoții noștri, de pericolul de a trăi ре о planetă ruinată în mod iremediabil de activitățile oamenilor și ale cărei resurse nu vor mai fi suficiente pentru nevoile lor” .
825
§ 2. Obiectul dreptului interna țional al mediului
Spre deosebire de dreptul intern, care reglementează relațiile sociale în cadrul statelor, obiec-
tul dreptului internațional îl formează, în principiu, relațiile dintre state, reprezentând domeniul cel mai cuprinzător al relațiilor internaționale.
Dreptul internațional contemporan, având un caracter universal, obiectul său îl constituie
relațiile dintre toate statele, indiferent de mărimea lor sau regiunea în care sunt situate. În ceea ce privește organizațiile internaționale, acestea au calitatea de subiecte derivate, secundare, și doar în măsura în care statele le recunosc.
În ceea ce privește dreptul internațional al mediului ca urmare a transformărilor care au avut
loc în cadrul raporturilor dintre om (societate) și mediu, au luat naștere și se dezvoltă continuu o categorie de relații sociale privind protecția, conservarea și dezvoltarea mediului ambiant, cu tră sături specifice, care nu constituie obiect de reglementare pentru nici una dintre ramurile tra di-țio nale ale dreptului. Consideram, astfel, că în circumscrierea grupului „norme ale dreptului” me-
825 Declarația Mileniului. Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 55/2 din 8 septembrie 2000. Textul Declarației
vezi: Dumitra Popescu, Mircea Popescu, Dreptul mediului, Tratate și Convenții internaționale, vol. I, București,
ARTPRINT, 2002, pag. 48-59.
DIP_3.indd 419 DIP_3.indd 419 10/13/2009 11:31:16 10/13/2009 11:31:16

Drept Internațional public 420
diului trebuie să pornim de la precizarea noțiunii de mediu și a semnificațiilor sale în plan juridic,
precum și a înțelesurilor legale ale noțiunilor de protecție, conservare și dezvoltare a acestuia.826
În documentele O.N.U., termenul de „mediu” nu este, de obicei, precis definit, iar sensul
în care este utilizat este amplu și de aceea ambiguu. În privința documentelor internaționale, în absența unui tratat global, nu există o definiție clară a noțiunii de mediu. Totuși, de exem-plu, Convenția Benelux în materie de conservare a naturii și protecția peisajelor (8 iunie 1982)
consideră mediul natural ca fiind „Mediul natural al omului, cuprinzând elementele abiotice (ne-vii), precum rocile, apa și atmosfera ș elemente le biotice (vii) incluzând biocenozele naturale și
seminaturale, inclusiv flora și fauna în stare sălbatică” .
La rândul său, Convenția privind răspunderea civilă pentru daune rezultând din exercitarea de
activități periculoase pentru mediu (1993), îl definește în sensul că acesta cuprinde „resursele na-
turale abiotice și biotice, cele precum aerul, apa, solul, fauna și flora, și interacțiunea între aceiași factori; bunurile care compun moștenirea culturală și aspectele caracteristice ale peisajului” .
Legislațiile naționale conferă conceptului semnificații și dimensiuni specifice, diverse, de la
simpla sa menționare în titlul actului normativ, fără a fi definit expres (de exemplu, în legea venezueleană în materie din anul 1976), la o definiție parțială, cu obiective legislative specifice
(de pildă, legile din Belgia sau Columbia, 1974) și până la definiții globale, atotcuprinzătoare (legea malaesiană din 1974) sau identificarea mediului ambiant cu resursele poluabile (cazul Ja-
poniei 1976 și Mexicului 1971). în unele situații, elementele mediului sunt enumerate fără a fi în cadrul unei definiții (Legea S.U.A. din 1969).
Legile naționale mai recente complică în loc să simplifice definiția. Așa, de pildă, Legea
bulgară a mediului din 1991 consideră mediul „un ansamblu de factori și elemente naturale și antropogenice corelate, care afectează echilibrul ecologic, calitatea vieții și sănătatea umană, pa-trimoniul cultural și istoric și peisajul. ” La rândul său, Legea portugheză a mediului din 1987 se aplică la quazi-totalitatea elementelor constitutive ale mediului natural și uman.
Noua lege a protecției mediului a Republicii Moldova, nr. 1515-XII/1993, definește „mediul”
drept „ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul și subsolul, toate stra-turile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale și spirituale” .
Așa cum afirma profesorul Michel Prieur, în ciuda dezvoltărilor din ultimele decenii, mediul
constituie astăzi o „noțiune-cameleon” .
827
Ca ramură distinctă a sistemului dreptului, dreptul mediului reglementează acele relații
sociale care iau naștere în procesul de protecție, conservare și dezvoltare a calităților naturale
ale mediului. Măsurile de conservare și protecție au apărut primele în timp. Ulterior, o dată cu diversificarea preocupărilor și conturarea unei concepții modeme în materie s-a trecut la insti-tuirea unor sisteme care să favorizeze o gestionare și utilizare rațională a resurselor mediului și pe această cale chiar o dezvoltare a calităților lor naturale. De aceea, un rol deosebit îl ocupă, în
precizarea dimensiunilor sale, relevarea semnificațiilor acestor elemente definitorii.
Ca domeniu specific al dreptului internațional, dreptul internațional al mediului are ca
obiect reglementarea raporturilor de cooperare dintre state și alte entități internaționale, vizând protecția biosferei împotriva deteriorărilor majore și dezechilibrelor care ar putea să-i perturbe funcționarea normală.
826 Vezi: Alexandru Burian, Cristina Negru, Carolina Pelipețchi, Obiectul Dreptului Internațional al Mediului // „Func-
ționarea Instituțiilor Democratice în Statul de Drept: Materi ale ale Conferinței teoretico-științifice inter na ționale,
25-26 ianuarie 2003 (mun. Bălți)” / red.șt. Gh. Costachi, Chișinău, „Tipografia Centrală” , 2003, pag. 384-386.
827 Prieur, Michel, Droit de renvironnement, Dalloz, Paris, 1991, p. 2.
DIP_3.indd 420 DIP_3.indd 420 10/13/2009 11:31:17 10/13/2009 11:31:17

421 Capitolul XVII. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI
Inițial (respectiv la începutul anilor 1960) s-a sugerat recunoașterea unei personalități juri-
dice anumitor elemente ale mediului. Numai că, dominate de concepția clasică, sistemele juridice
deși concepute pentru oameni acceptă cu greu o asemenea soluție, factorii naturali ne făcând obiectul măsurilor de protecție decât în funcție de importanța lor pentru omenire. Ca atare, biosfera a făcut obiectul ocrotirii juridice numai în înțelesul său de resurse naturale, explorate, exploatate și folosite de către societate. Este cazul tipic al Declarației Conferinței ONU privind me-
diul și dezvoltarea umană, de la Stockholm, din iunie 1972, care stabilește că „resursele naturale
ale planetei, inclusiv aerul, apa, pământul, flora și fauna și, în particular, eșantioanele reprezenta-tive ale ecosistemelor naturale vor trebui prezervate în interesul generațiilor prezente și viitoare
printr-o planificare sau o gestiune atentă după necesități” .
828
Treptat însă, și în anumite proporții, a început să se recunoască o valoare intrinsecă și com-
ponentelor mediului. Astfel, Convenția de la Berna, privind conservarea vieții sălbatice și a me-
diului natural al Europei, din 19 septembrie 1979, definea deja, în preambulul său, flora și fauna
sălbatică drept „un patrimoniu natural de b valo are estetică, științifică, culturală, recreativă,
economică intrinsecă, care este necesar a fi conservat și transmis generațiilor viitoare” .
La rândul său, Carta Mondială a Naturii, adoptată la 28 octombrie 1982 de Adunarea Generală
a ONU a recunoscut că „orice formă de viață este unică ș merită să fie respectată, oricare ar fi utilitatea sa pentru om, și, în scopul recunoașterii altor organisme vii a acestei valori intrinseci, omul trebuie să s(ghideze după un cod moral de acțiune” .
829
La douăzeci de ani de la prima Conferință mondială privind mediu (Stockholm, 1972), docu-
mentele adoptate la Forumul ecologic de la Rio de Janeiro au confirmat și dezvoltat o asemenea evoluție. Deși nu lipsită de (anumită viziune antropocentristă (principiul 1 stabilind că “ființele umane constituie centrul preocupărilor privind dezvoltarea durabilă”), Declarația de la Rio a re-cunoscut interesul tuturor de a “proteja integritatea sistemului ambiant și a dezvoltării mondiale. Conceptul dezvoltării durabile, având în centrul său cerința integrării dimensiunilor ecologice m
toate aspectele dezvoltării sociale. cuprinde și importante semnificații juridice. Prezervarea me-diului și a valorilor sale pentru generațiile prezen te și viitoare dobândește concretețe și însemnate
valențe în planul dreptului.
§ 3. Izvoarele dreptului interna țional al mediului
Dreptul internațional al mediului este format în prezent din convenții internaționale, cutuma,
principiile generale de drept internațional, rezoluț ii obligatorii ale unor organizații internaționale
și unele texte ne obligatorii („soft- law”) care au un rol sporit în precizarea și afirmarea normelor juridice în materie.
830 Li se adaugă cutuma, precum și unele „mijloace auxiliare” .
A. Convențiile InternaționaleReferindu-ne la izvoarele dreptului internațional al mediului, prima categorie este
reprezentată de convențiile internaționale privind protecția și conservarea mediului. Asemenea
828 Vezi: Dumitra Popescu, Mircea Popescu, Dreptul mediului, Tratate și Convenții internaționale, vol. I, București,
ARTPRINT, 2002, pag. 60-67.
829 Vezi: Dumitra Popescu, Mircea Popescu, Dreptul mediului, Tratate și Convenții internaționale, vol. I, București,
ARTPRINT, 2002, pag. 73-78.
830 Vezi: Александр Буриан, Кристина Негру, Источники международного права окружающей среды // “ As-
pecte juridice ale societății civile: realități și perspective: Materiale ale conf. teoretico-ștințifice internaționale,
26-27 februarie 2003” / red. șt. Gh. Costachi. – Chișinău, F.E.-P . „Tipografia Centrală” , 2003, pag. 457-459.
DIP_3.indd 421 DIP_3.indd 421 10/13/2009 11:31:17 10/13/2009 11:31:17

Drept Internațional public 422
textelor legislative interne, tratatele internaționale s-au multiplicat mai ales după 1970. În prezent
numărul convențiilor interstatale care privesc mediul în mod exclusiv ori cuprind dispoziții în materie este de peste 300. Acestora li se adaugă cca 900 tratate bilaterale. Astfel, unele tratate internaționale cuprind numai câteva dispoziții privind mediul, precum Tratatul spațial din 27
ianuarie 1967 (numai art. IX conține o prevedere referitoare la protecția mediului terestru contra elementelor cosmice care ar putea polua și împotriva contaminării spațiului însuși), Acordul asupra Lunii din 1979 (art. VII) etc.
Există, de asemenea, un mare număr de tratate privind cursurile de apă de frontieră ale căror
dispoziții vizează nu numai poluarea acestora.
In rândul acestei categorii de izvoare sunt, pe de o parte, tratate cu caracter general (precum
Convenția privind dreptul mării din 1982. Primul protocol adițional al Convenției de la Geneva din 12 august 1949 relativ la protecția victimelor conflictelor armate internaționale, care interzice utilizarea metodelor ori mijloacelor de război ce su nt concepute pentru a cauza pagube întinse,
durabile și grave mediului natural), iar pe de alta tratatele speciale, frecvent elaborate și adoptate ca urmare a unei circumstanțe care a atras atenția asupra unui risc specific (ca, de exemplu, Convenția internațională pentru prevenirea poluării de către nave, de la Londra din 12.11.1973, modificată prin protocolul din 17.12.1978).
În prezent, reglementările cu vocație mondială privesc principalele sectoare „tradiționale”
ale mediului marin, atmosferic, fauna și flora sălbatică.
Referitor la reglementările cu caracter regional (sau subregional) trebuie să subliniem, mai
întâi, preocuparea de a concretiza și adopta aplicarea regională a unor convenții mondiale la particularitățile geonaturale din anumite zone.
Este semnificativă, în acest sens, activitatea Programului Națiunilor Unite pentru Mediu
(PNUE) de a multiplica convențiile regionale pentru protecția diferitelor zone maritime contra poluării: Mediterana (Convenția de la Barcelona din 16 februarie 1976 pentru protecția Mării Mediterane contra poluării, însoțită de protocoale adiționale, două semnate în aceeași zi, unul privind operațiile de imersie efectuate de nave și aeronave, celălalt cooperarea în materie de luptă împotriva poluării Mării Mediterane prin hidrocarburi și alte substanțe, în caz de situație critică, Convenția privind protecția Mării Negre împotriva poluării etc. Aceste documente regionale se inspiră din aceleași principii și aplică soluții identice , fiind mai ales adaptări regionale ale unor
instrumente internaționale (în unele cazuri acestea ne intrând încă în vigoare).
O serie importantă de documente de drept al mediului își găsesc elaborarea și aplicarea în
cadrul continentului european sau al unor zone ale acestuia. 0 situație specială are, în acest context, Tratatul Cartei Energiei și Protocolul Cartei Energiei privind eficiența energetică și aspectele
legate de mediu, încheiate la Lisabona la 17 decembrie 1994, documente cu vocație continentală și care privesc un sector important al conexiunii dintre activitatea economică și protecția mediului. Altele se referă cu precădere la protecția cursurilor de apă, lacurilor, atmosferei și unor mări (precum Marea Baltică, Marea Neagră) împotriva poluării.
Consiliul Europei și Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) au
jucat un rol de promotor în dezvoltarea dreptului convențional european al mediului. Se cuvin menționate, în acest context, Convenția relativă la conservarea vieții sălbatice și mediului natural
în Europa, elaborată de Consiliul Europei și deschisă spre semnare la 19 septembrie 1979, la Berna (ca document cu vocație continentală),
831 ori Convenția nordică privind protecția mediului,
831 Vezi: Dumitra Popescu, Mircea Popescu, Dreptul mediului, Tratate și Convenții internaționale, vol. I, București,
ARTPRINT, 2002, pag. 565-604.
DIP_3.indd 422 DIP_3.indd 422 10/13/2009 11:31:18 10/13/2009 11:31:18

423 Capitolul XVII. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI
semnată, la 19 februarie 1974, în cadrul Consiliului Nordic de Danemarca, Finlanda, pentru
elaborarea regulilor referitoare la cooperarea transfrontalieră în acest domeniu).
În ciuda diversităților, regulile convenționale a le dreptului mediului prezintă unele dimensiuni
comune precum: importanța măsurilor de aplicare care trebuie luate de părțile contractante, insti-tuirea mecanismelor de control asupra aplicării dispozițiilor, adoptarea de proceduri facile pentru modificarea tratatelor, crearea de mecanisme de cooperare ori utilizare a celor deja existente.
Tratatele referitoare la protecția mediului cuprind frecvent proceduri de amendare suple
și planuri de acțiune conținând măsuri complementare. Multe dintre ele sunt acorduri-cadru care trebuie completate în timp prin protocoale adiționale, iar în vederea aplicării trebuie să fie incorporate în dreptul național al statelor-părți prin măsuri legislative intense (non selb – executing traties)
B. Cutuma internațională
832 – constă dintr-o practică generală relativ îndelungată, repetată
în raporturile dintre state, acceptată de către acestea drept regulă obligatorie în relațiile lor internaționale.
Nu orice practică a statelor poare constitui cutumă internațională, ci numai aceea care are un
element faptic, concretizat în conduita, în practica statelor, și un element psihologic, manifestat
tot prin convingerea statelor că o anumită regulă respectată în mod repetat în practica lor, are valoarea unei norme juridice obligatorii.
În această privință, art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție se referă la cutuma
internațională, ca dovadă a unei p ractici generale acceptate ca drept ( opinio juris ). În măsura în
care, în raporturile dintre state, o practică deși repetată și constantă, nu este acceptată de state ca reprezentând o normă juridică, această practică rămâne o simplă uzanță.
Cutuma este izvorul cel mai vechi al dreptului internațional. materii întregi ale acestuia s-au
format pe cale cutumiară (dreptul diplomatic, drep tul mării, legile și obiceiurile războiului). Pe mă-
sura codificării dreptului internațional și a creșterii numărului tratatelor internaționale, cutuma pierde din importanța pe care a avut-o în trecut, în formarea și evoluție istorică a acestui drept.
Crearea unei cutume necesită, mai ales în trecut, o practică îndelungată, constând din acte
repetate și cu caracter de uniformitate, care să ducă la consolidarea cutumei. în prezent însă, când ritmul evoluției relațiilor internaționale s-a accelerat și nevoile reglementării juridice devin adesea urgente, elementul timp și-a diminuat însemnătatea în procesul formării unei cutume.
Într-un timp relativ scurt s-au format o serie de norme cutumiare în dreptul aerian și în
dreptul spațial, cum ar fi libertatea de trecere a ob iectelor spațiale prin spațiul aerian al altor state,
admiterea sateliților de recunoaștere.
833
Apariția unui număr mare de state noi are, firește, consecințe în ceea ce privește aplicarea
cutumei existente, ele invocând o reexaminare și schimbare la care să participe.
Ca urmare, în cadru O.N.U. s-a procedat și continuă să se procedeze la o operă susținută de
codificare a dreptului internațional prin convenții internaționale având ca obiect domenii impor-tante ale acestuia.
Se pot reține astfel 4 convenții asupra dreptului mării adoptate în 1958, la Geneva, privind
marea teritorială și zona contiguă, platoul continental, marea liberă, pescuitul și conservarea re-surselor vii ale mării libere, înlocuite cu Convenția asupra dreptului mării, care cuprinde totali-tatea aspectelor acestui drept, adoptată în 1982, Convenția asupra relațiilor diplomatice (1961)
832 Vezi: Gheorghe Moca, Dreptul internațional public, vol. I, Universitatea București, 1989, p. 17-67.
833 Vezi: Alexandru Burian, Regimul de drept al spațiului cosmic // „Revista Națională de Drept” , 2002, nr. 3, pag.
30-37.
DIP_3.indd 423 DIP_3.indd 423 10/13/2009 11:31:18 10/13/2009 11:31:18

Drept Internațional public 424
și cea asupra celor consulare (1963); Convenția asupra reprezentării statelor la organizațiile
internaționale (1975) și Convenția asupra succesiunii statelor la tratate (1978).
Deci, considerată tradițional, alături de tratatul internațional, o formă juridică de consacrare
în mod tacit și nu expres ca în cazul tratatului, a acordului de voință, un izvor principal de for-mare și dezvoltare a normelor dreptului internaț ional, cutuma internațională își păstrează și în
prezent o însemnătate normativă determinată.
Afacerea Cernobâl și urmările sale juridice, în primul rând, cele două Convenții de la Viena
din 1986 asupra notificării rapide a accidentelor nucleare și, respectiv, asistenței în caz de accident nuclear ori de situație de urgență radiologică.
834 Astfel, dispozițiile convenționale au codificat cu
o rapiditate explicată de circumstanțe (un accident nuclear), o serie de reguli reieșite din practica statelor, în primul rând îndatorirea de a informa de urgență alte state susceptibile de a fi afectate de orice situație ori eveniment care ar putea cauza brusc efecte negative mediului lor.
Numeroase alte reguli cutumiare au reieșit din practică sau sunt în curs de constituire și afir-
mare, precum îndatorirea statului de a nu cauza sau permite acest lucru, pagube mediului altor
state, rezultate din jurisprudența internațională și formulată de Declarația de la Stockholm (princi-piul 2), reluată și afirmată și de numeroase instrumente juridice europene în materie, îndatorirea de cooperare (enunțată de principiul 24 al Declarației de la Stockholm), cea de informare prealabilă și consultare între state, de evaluare a consecințelor care ar putea avea efecte nefaste asupra mediului, egalitatea de acces a resortisanților tuturor țărilor susceptibile de a fi afectate de o paguba ecologica la procedurile administrative și judiciare ale statului unde se situează originea deteriorării mediului
(reala ori posibila) etc. si la afirmarea cărora statele europene au contribuit substanțial.
835
C. Principiile generale de drept menționate în art. 28 din Statutul Curții Internaționale de
Justiție ca putând fi aplicate în soluționarea unor spețe deduse în fața Curții sunt considerate de o parte a doctrinei dreptului internațional ca izvor al acestuia.
Dincolo de dezbaterile doctrinale (desfășurate ma i ales intre cele doua războaie mondiale și
asupra unor concepte precum cel de “națiuni civilizate”), acest izvor de drept internațional al me-diului de exprimă în principii juridice care se regăsesc în majoritatea sistemelor de drept ale sta-telor lumii. In condițiile in care, in prezent, se apreciază ca exista peste 30.000 de acte normative in domeniul mediului – multe dintre acestea în eur opene – se pot desprinde o serie de principii
generale. Dintre acestea, în literatura de specialitate se remarca: prevenirea daunelor ecologice, repararea pagubelor aduse mediului, asigurarea s upraviețuirii speciilor amenințate cu dispariția.
D. Noi izvoare de drept internațional al mediuluiApariția și multiplicarea organismelor internaționale cu atribuții în domeniul protecției me-
diului au condus la elaborarea unor documente în materie cu forță juridica diferita, de la simple recomandări, până la rezoluții obligatorii pentru statele membre.
Este vorba de un nou izvor de drept internațional neprevăzut Statutul Curții Internaționale
de Justiție, ori cel puțin de o noua tehnica de creare de norme juridice Internaționale.
1.Rezoluțiile obligatorii ale organizațiilor internaționale. Numărul organismelor internaționale care dispun de puterea de a adopta rezoluții care să fie
obligatorii pentru statele membre ale acestora este scăzut, în domeniul mediului ne fiind decât trei. De o manieră deosebit de limitată, Consiliul de Securitate al ONU, în temeiul Convenției de la Geneva din 18 mai 1977 asupra interdicției de u tilizare a tehnicilor de modificare a mediului
834 Textul Convenției vezi: Dumitra Popescu, Mircea Popescu, Dreptul mediului, Tratate și Convenții internaționale,
vol. III, București, ARTPRINT, 2002, pag. 171-178.
835 Dumitra Popescu, Mircea Popescu, Dreptul mediului, Tratate și Convenții internaționale, vol. I, București, ART-
PRINT, 2002, pag. 60-67.
DIP_3.indd 424 DIP_3.indd 424 10/13/2009 11:31:19 10/13/2009 11:31:19

425 Capitolul XVII. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI
în scopuri militare, ori oricare alte scopuri ostile, poate adopta rezoluții obligatorii. Potrivit art. 5
al documentului, orice stat parte care are motive să creadă că nu alt stat parte violează obligațiile convenției, poate să depună o plângere pe lângă Consiliul de Securitate. Acesta poate întreprinde o anchetă și poate decide că statul care a depus plângerea a fost lezat ori riscă să fie lezat ca ur-mare a unei violări a convenției (art. 3- 5). În privința conduitei Consiliului, acesta poate acționa conform art. 36-37 din Cartă.
În plan european, OCDE poate, în vederea atingerii obiectivelor sale, să ia decizii care, fără
dispoziții diferite, leagă toate statele membre. Totuși, nu trebuie uitat că organizația celor 24 este înainte de toate un cadru de studiu și consultări, ca atare ea recurge mai ales la procedura recomandărilor. Cele câteva decizii se referă mai ales la schimburile de informații asupra prin-cipalelor date statistice privind produsele chimice (decizia din 12 mai 1981, C(81) 30), sau la instituirea în cadrul agenției OCDE pentru Energie Nucleară a unui mecanism multilateral de
consultare și de supraveghere pentru imersia deșeurilor radioactive în mare (decizia din 22 iulie 1977,C(77) 115) etc.
2. Rezoluțiile ne obligatorii pentru statele membre. Fiind rezultatul unor conferințe internaționale
ori ale organizațiilor internaționale, aceste documente pot fi clasificate, după conținutul lor, în 3 categorii: recomandări directive, programe de acțiune și declarații de principii.
a) Recomandările directive reprezintă forma cea mai obișnuită pe care o îmbracă actele orga-
nismelor interguvemamentale (universale ori regionale) adresate statelor membre. Semnificațiile juridice ale acestora sunt reduse, rolul lor fiind acela de a indica statelor membre modul în care trebuie să-și îndeplinească angajamentele as umate prin aderarea la organizația respectivă.
Recomandările directive sunt frecvent adoptate în materie de mediu. Cu titlu de exemplu
menționăm recomandările OCDE, precum cele ale raporturilor dintre mediu și economic, ges-tiunea resurselor naturale, deșeurile, produsele chimice, poluarea transfrontalieră, gestiunea zo-nelor de coastă, turismul etc.
De asemenea, Comisia Economică a ONU pentru Europa a adoptat recomandări privind
poluarea apei și aerului, iar Consiliul Europei în domeniul protecției faunei și florei sălbatice și amenajării teritoriului.
b) Programele de acțiune. Experiențe și metode de lucru noi în practica convențională, pro-
gramele de acțiune sunt acte având ca destinatar organizația care le-a adaptat, care prevăd acțiuni ce trebuie întreprinse într-o perioadă determinată.
Astfel, prima conferință mondială a ONU privind mediul (Stockholm, 1972) a adoptat „Pla-
nul de acțiune pentru mediu” , iar reuniunea de la Rio de Janeiro (1992) „Agenda 21”
836 care au
servit și servesc ca bază a acțiunii internaționale în domeniul mediului.
Este cazul, de exemplu, al „Declarației de la Stockholm” adoptată în iunie 1972 de la
Conferința Națiunilor Unite privind mediul, ori al „Declarației de la Rio de Janeiro” din iunie 1992, texte fundamentale ale dreptului internațional al mediului.
În același sens pot fi menționate: Carta europeană a apei, proclamată de Consiliul Europei
la 6 mai 1968, principiile relative la poluarea transfrontalieră proclamate de OCDE într-o reco-mandare adoptată la 14 noiembrie 1974 (C(74) 224), sau principiile de conduită în domeniul mediului, în materie de conservare și utilizare armonioasă a resurselor naturale împărțite de două sau mai multe state, adoptate de Consiliul de administrație al PNUE la 19 mai 1978. Rolul auxiliar al acestor documente constă în faptul că principiile proclamate pot servi ca ghid în adoptarea de legislații uniforme, sau cel puțin, paralele în diverse state.
836 Vezi: Dumitra Popescu, Mircea Popescu, Dreptul mediului, Tratate și Convenții internaționale, vol. I, București,
ARTPRINT, 2002, pag. 68-72.
DIP_3.indd 425 DIP_3.indd 425 10/13/2009 11:31:19 10/13/2009 11:31:19

Drept Internațional public 426
E. Doctrina, ca izvor al dreptului internațional al mediului, deși a cunoscut unele dezvoltări
la nivelul dreptului internațional general, este încă săracă în planul dreptului internațional al me-diului. O semnificație aparte o au, în acest context, principiile formulate de asociațiile științifice, precum rezoluția de la Atena a Institutului de drept internațional asupra poluării cursurilor de apa și lacurilor în dreptul internațional (12 sept embrie 1979), celebrele reguli de la Helsinki asu-
pra utilizării cursurilor de apa internaționale (1966), privind relațiile între apa, alte resurse na-turale și mediu (Belgrad, 1980) etc. Un rol deose bit revine, de asemenea, Consiliului european
de drept al mediului (organism științific mai rest râns), care are ca sarcina formularea soluțiilor
juridice aplicabile pentru țările europene, plecând de la dreptul comparat.
§ 4. Principiile dreptului interna țional al mediului
În dreptul internațional, alături de normele care reglementează conduita subiectelor de drept
în anumite domenii, întâlnim și principiile generale, fundamentale, care constituie partea cea mai dinamică a dreptului internațional contemporan. Aceste principii sunt recunoscute de toate statele totodată, o forță juridică obligatorie. Încă lcarea principiilor fundamentale primejduiește
pacea și securitatea mondială.
Încercând să definim principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan
precizăm că acestea sunt categorii istorice determinate de condițiile materiale de existență, care conțin cele mai generale reguli de conduită, a căror respectare este obligatorie.
Trebuie menționat faptul că principiile fundamentale ale dreptului internațional au început
să fie creionate încă din antichitate. Astfel, princ ipiul respectării cu bun ă-credință a obligațiilor
asumate ( pacta sunt servanda ), constituie una din pietrele de temelie ale apariției și dezvoltării
a însuși dreptului internațional contemporan. În evul mediu apar principiile suveranității, al egalității în drepturi a statelor și neamestecul în treburile interne ale altor state. Astăzi ele sunt bine conturate și călăuzesc relațiile dintre state într-un mod cu totul nou. Principiile fundamen-tale le găsim consacrate pe de o parte în Carta O.N.U., iar pe de altă parte în alte numeroase do-cumente internaționale (tratate internaționale, declarații adoptate de conferințe internaționale,
rezoluții ale Adunării Generale a O.N.U.).
Pentru a se asigura o aplicare efectivă a acestor principii, s-a decis codificarea lor în cea de-a
XVII-a Sesiune a O.N.U. din 1962 prin Rezoluția 1815 a Adunării Generale a O.N.U. Aici sunt enumerate și principiile care vor face obiectul codificării:
– principiul abținerii statelor în relațiile internaționale de la am enințarea cu forța și folosirea
ei împotriva integrității teritoriale și a independenței politice a oricărui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite;
– principiul rezolvării pe cale pa șnică a diferendelor dintre state, în așa fel încât pacea și secu-
ritatea internațională, precum și justiția să nu fie primejduite;
– obligația de a nu interveni în problemele de competență internă a fiecărui stat;- obligația statelor de a colabora între ele în conformitate cu Carta;- principiul egalității în drepturi și dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta;
– principiul egalității suverane a statelor;- principiul respectării cu bun ă-credință a obligațiilor asumate prin Cartă.
837
837 Grigore Geamănu, Dreptul internațional public, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981, p.25.
DIP_3.indd 426 DIP_3.indd 426 10/13/2009 11:31:20 10/13/2009 11:31:20

427 Capitolul XVII. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI
Acțiune a de codificare a principiilor fundamentale ale dreptului internațional constituie și
în prezent o prioritate în activitatea O.N.U.838
Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, adoptat la Helsinki, în
1975, stipulează și o serie de noi principii ca:
– principiul inviolabilității frontierelor;- principiul integrității teritoriale;- principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;- principiul egalității în drepturi.
839
În literatura de specialitate se vorbește și de alte principii cum ar fi:- principiul dezarmării;- principiul securității colective;- principiul solidarității internaționale;- principiul coexistenței pa șnice.
840
Nu putem încheia prezentarea generală a principiilor fundamentale ale dreptului internațional,
fără să amintim de un principiu care câștigă tot mai mult teren și anume „protejarea mediului înconjurător” .
Analiza reglementărilor internaționale în materie de mediu evidențiază cristalizarea unor re-
guli cu caracter de principiu, aflate în diferite sta dii de recunoaștere și afirmare ca norme juridice.
Conceptul de principiu al dreptului internațional al mediului este imprecis. El este uti lizat mai
ales pentru a desemna o constantă evidentă, concluziile unei analize, norme obligatorii ori reguli juridice. Așa, de exemplu, Programul de acțiune „Agenda 21” se referă la „principii de acțiune” , în sensul de linii directoare ce pot fi urmate și, eventual, modalitățile de realizare a acestora. Dimpotrivă, în alte documente precum „Declarația de la Rio” (27 de principii) ori „Declarația de la Dublin asupra apei (4 principii) din 1992 principiile sunt formulate cu pretenții juridice, redactate în termeni normativi, deși nu dețin o putere obligatorie corespunzătoare. Unele din-tre acestea constituie dezvoltări și semnificații sp ecifice în domeniu ale unor principii generale
(fundamentale) ale dreptului internațional, precum: buna vecinătate, cooperarea internațională m materie etc., iar altele tind să devină reguli generale specifice: princ ipiul int erzicerii poluării,
obligația fiecărui stat de a proteja și conserva mediul, principiul poluatorul-plătește ș.a.
Impactul cu o tehnologie mai solicitată și multiplicarea haotică a activităților umane, explo-
zia demografică, poluarea apelor, precipitațiile acide, dispariția unor specii de plante din flora
spontană și de animale din fauna sălbatică au fost unele din motivele care au făcut ca omenirea să se îngrijoreze cu privire la păstrarea echilibr ului ecologic pe planeta albastră. Astfel, la finele
anilor ’60 când, începe și „era ecologică” , sub presiunea mișcării opiniei publice internaționale, guvernele încep să se ocupe de starea generală a mediului.
841
În interiorul statelor, textele legislative destinate luptei împotriva poluării – ape continentale,
mare, aer – și salvării unor tone se multiplică.
Începutul secolului XX deschide drum primelor convenții multilaterale referitoare la prote-
jarea anumitor specii din fauna sălbatică: Convenți a pentru protecția păsărilor utile agriculturii,
semnată la Paris, la 19 martie 1902 și Convenția de la Washington din 7 iulie 1911, referitoare la păstrarea și protejarea animalelor vânate pentru piele.
838 Constantin Androvici, Dreptul internațional public, Iași, 1993, p. 74.
839 Vezi: Dumitra Popescu, Mircea Popescu, Dreptul mediului, Tratate și Convenții internaționale, vol. I, București,
ARTPRINT, 2002, pag. 79-85.
840 Grigore Geamănu, op. cit., p. 330-356
841 Alexandre Kiss, Droit international de l’environment, Paris, 1989, p. 6-7.
DIP_3.indd 427 DIP_3.indd 427 10/13/2009 11:31:20 10/13/2009 11:31:20

Drept Internațional public 428
Două momente de referință pentru protejarea meiului înconjurător sunt Conferința de la
Stockholm din 1972 finalizată printr-o Declarație intitulată Declarația Conferinței O.N.U. asupra mediului (compusă dintr-un preambul și 26 de principii) și Conferința Națiunilor Unite privind Mediul și adoptarea unor documente precum: Declarația de la Rio de Janeiro asupra mediului și dezvoltării, Agenda 21, Conferința asupra biodiversității, Acordul asupra climei etc.
Problema protecției mediului înconjurător, își face loc, treptat, printre preocupările funda-
mentale ale societății internaționale. Mai mult decât atât s-au stabilit responsabilități pentru re-pararea pagubelor mediului. Conform principiilor de drept internațional, violarea unei reguli juridice internaționale antrenează responsabilitatea subiectului de drept internațional, căruia această violarea i se impută.
§ 5. Răspunderea interna țională pentru daunele aduse mediului
A. Regimul juridic general al răspunderii internați onale pentru daune ecologice
Principiul potrivit căruia violarea unei regu li juridice internaționale antrenează răspunderea
subiectului de drept internațional căruia îi este imputabilă această faptă, este aplicabil și în drep-tul internațional al mediului. Acest principiu este aplicabil și în dreptul internațional al mediului, regula violată susceptibilă de a antrena naștere a responsabilității unui stat fiind de acum încolo
regula de ne atingere a mediului, așa cum a fost formulată la 9 aprilie 1949 (afacerea Corfu). Apli-carea lui a fost confirmată, pentru prima dată, prin sentința din 11 martie 1941, pronunțată de tribunalul arbitrai în afacerea Topitoriei Trail în care SUA au fost opuse, Canadei. Această hotărâre
are meritul de a fi stabilit responsabilitatea statului pentru actele de poluare avându-și originea pe teritoriul său și cauzând pagube pe teritoriul altor state, chiar dacă actele de poluare nu sunt imputabile statului ori organelor sale.
Ca atare, încălcarea unei obligații cu caracter internațional privind protecția ori conservarea
mediului (de origine cutumiară, convențională sau princ ipiul general de drep t), va determina, în
anumite condiții, răspunderea statelor.
O primă problemă care se ridică este aceea de a ști cine este titularul dreptului de a reclama
responsabilitatea internațională a subiectului(lor) care au încălcat, cu vinovăție, normele dreptu-lui internațional al mediului.
Astfel, în cazul unei poluări transfrontaliere, statul lezat va fi cel îndreptățit să ceară repararea
pagubei pe care a suferit-o. In situația în care prejudiciul este cauzat mediului unui spațiu aflat în afara jurisdicției naționale – marea liberă, fundurile marine, spațiul cosmic, Antarctica – nu există nici un stat care ar putea prezenta o reclamație vorbind în numele umanității care este adevărată victimă a unei daune ecologice. O soluție a fost găsi tă, în acest sens, în dreptul mării, prin îndri-
tuirea înaltei Autorități create prin convenția din 1982.
În afara acesteia, responsabilitatea pentru pagubele cauzate la res communis ori patrimoniul
comun al umanității nu poate să fie antrenată decât pe o cale indirectă, în cazul în care există reguli convenționale care să protejeze mediul respectiv.
O altă problemă importantă în acest context este cea a măsurii în care statele sunt responsa-
bile pentru actele particularilor aflați sub jurisdicția ori controlul lor. Intr-adevăr, marea majo-ritate a activităților care produc prejudicii mediului sunt desfășurate de către persoane private, în special întreprinderi (unități economice). Regula ge nerală este aceea că statul al cărui terito-
riu constituie suportul activităților prejudiciabile pentru mediu în afara frontierelor sale, ori sub
DIP_3.indd 428 DIP_3.indd 428 10/13/2009 11:31:21 10/13/2009 11:31:21

429 Capitolul XVII. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI
controlul căruia are loc actul prejudiciabil este ce l care răspunde pentru pagubele astfel cauzate.
Desigur, dreptul internațional reclamă ca să se probeze un act ori o emisiune din partea agenților statului, care decurge mai ales din generalizarea obligației de a obține o autorizare din partea
autorităților publice pentru activitățile private care prezintă un risc pentru mediu.
Angajarea responsabilității internaționale presupune existența anumitor condiții, dificil de
realizat mai ales în cazul poluării transfrontaliere re spectiv stabilirea legăturii de cauzalitate între
actul incriminat și pagubă, identifi carea bazei juridice a răspunderii etc.
Stabilirea unui raport de cauzalitate între actul incriminat și paguba produsă. Din acest punct
de vedere poluările ridică o serie de probleme datorită unor elemente precum: distanța care poate separa sursa de locul unde se produce paguba, evoluț ia în timp a (posibilelor) efecte, combinarea
diferitelor forme de poluare și dificultatea distingerii contribuției fiecăruia, rolul circumstanțelor fizico-climatice în atenuarea sau amplificarea consecințelor etc.
Identificarea, în sens juridic, a autorului poluării. Este o operație care ridică o serie de difi-
cultăți, mai ales în privința poluării la mare distanță.
Evaluarea prejudiciului este o altă problemă deosebit de dificilă, în această evaluare există
o serie de necunoscute, întrucât, frecvent, elementele mediului nu sunt evaluabile în bani și, în consecință, rezultă imposibilitatea acordării unor despăgubiri corespunzătoare.
Baza juridică a responsabilității constă, în mod tradițional, în culpa imputabilă statului în
cauză. De la această regulă nu există decât puține excepții. Prima rezultă dintr-un text con ven-țional, respectiv Convenția din 22 martie 1972 privind responsabilitatea internațională pen-tru pagubele produse de către obiectele spațiale.
842 Potrivit art.2 al documentului, statul care a
procedat sau procedează la lansarea unui obiect spațial ori statul al cărui teritoriu sau instalații servesc la lansarea unui obiect spațial, are o răspundere absolută de a repara daunele provo-cate de obiectul său la suprafața Terrei. De asemenea, răspunderea obiectivă, pentru risc, mai este acceptată în cazul pagubelor rezultate din u tilizarea pașnică a energiei nucleare și, în sfârșit,
în domeniul daunelor provocate de poluarea mărilor prin hidrocarburi, în sfârșit, Uniunea Europeană a făcut mai multe tentative pentru a introduce princ ipiul răspunderii obiective în
materia responsabilității producătorilor de deșeuri în ipoteza poluării transfrontaliere cauzate de către deșeuri. Este vorba de aplicarea teoriei răspunderii prin risc, care rezultă din simplul fapt al încălcării obligației internaționale a statel or. Imputabilitatea și, în consecință, obligația
de despăgubire decurge aici din simplul raport de cauzalitate, indiferent de orice fundament subiectiv. Jurisprudența internațională a evitat cu unele rare excepții de a recunoaște și aplica răspunderea fără culpă a statelor în materie, preferând să recurgă la alte subterfugii juridice (de exemplu, la regula echității). Astfel, de exemplu, adesea se invocă faptul că, insuccesul statelor afectate de consecințele negative de a pretinde răspunderea guvernului sovietic pentru accidentul nuclear de la Cernobâl, sau a celui elvețian pentru incidentul de la uzinele Sandoz (1986) consti-tuie dovada că răspunderea obiectivă, chiar în accidentele grave, nu este acceptată cu ușurință. De altfel, în legătură cu aceasta, Comisia de drept internațional a ONU s-a orientat spre o soluție mai flexibilă, în sensul că răspunderea s-ar impune pentru toate daunele transfrontaliere grave, dar se lasă statelor interesate putința de a decide asupra reparației, în fiecare caz concret, pe baza echității și echilibrului de interese.
842 Vezi: Alexandru Burian, Regimul de drept al spațiului cosmic și reglementarea activităților spațiale // „Revista
Națională de Drept” , 2002, nr. 6, pag. 41-47.
DIP_3.indd 429 DIP_3.indd 429 10/13/2009 11:31:22 10/13/2009 11:31:22

Drept Internațional public 430
B. Regimul juridic privind răspunderea internațională pentru daune nucleare
Sunt două noțiuni strâns legate între ele, definite similar în documentele internaționale în
materie. Potrivit Convenției de la Viena privind securitatea nucleară, adoptată la 17 iunie 1994,843
accident nuclear înseamnă orice fapt sau orice succesiune de fapte având aceeași origine care cauzează o daună nucleară (art.1), iar aceasta din urmă, în mod enumerativ și limitativ ca: 1) decesul sau orice vătămare corporală a unei persoane, orice deteriorare a bunurilor care provin sau rezultă din proprietățile unui combustibil nuclear ale produselor sau deșeurilor radioactive care se află într-o instalație nucleară ori ale materialelor nucleare, 2) orice altă pierdere sau daună astfel provocate, în cazul și în măsura în care prevede legea tribunalului competent și 3) dacă legea statului pe teritoriul căruia se află instalația prevede orice dăunare a persoanei, orice pierdere sau dăunare a bunurilor, care provin ori rezultă din orice radiație ionizantă emisă de orice altă sursă de radiații aflată într-o instalație nucleară. Putem remarca că, potrivit acestor definiții, accidentul nu-clear nu corespunde sensului clasic al termenului de accident, adică poate să nu întrunească înto-tdeauna un caracter accidental. Așa, de exemplu, contaminarea în urma unei scurgeri din circuit, ne percepută o anumită perioadă de timp, este o succesiune de fapte și nu are un caracter brusc.
Dar accidentul nuclear nu angajează regimul special de răspundere civilă decât când este
vorba de combustibili nucleari, produse sau deșeuri radioactive deținute în instalație.
Folosirea pe scară tot mai largă și în tot mai multe state a energiei nucleare a pus probleme deo-
sebite și în ce privește răspunderea, ceea ce a deter minat instituirea unui regim special în materie.
Alături de stabilirea unor norme severe de securitate impuse în industria nucleară, gravi-
tatea potențialelor pagube și dificultățile soluționării cererilor de reparare a lor (rezultate mai ales din imposibilitatea unei evaluări exacte a prejudiciilor și obținerea unei acoperiri a acestora printr-o asigurare corespunzătoare) au reclamat adoptarea unor reglementări adecvate în plan internațional și național.
In același timp, așa cum au demonstrat accidentele nucleare de până acum, în frunte cu cel de
la Cernobâl, consecințele unui asemenea eveniment ignoră frontierele politico-militare. Ca atare,
pentru a fi eficient, orice sistem special de răspundere civilă trebuie să fie internațional. In plus, pericolele ocazionate de transportul de materiale nucleare accentuează această idee. Nu este deci întâmplător faptul că regimul juridic al răspunderii civile pentru pagube nucleare a urmat mai întâi și cu prioritate calea reglementării internaționale.
Reglementările internaționale în domeniu. Primul document internațional în domeniu a fost
Convenția de la Paris, semnată la 29 iulie 1960 (și intrată în vigoare la l aprilie 1968 sub auspi-ciile Agenției pentru Energie Nucleară a Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (AEN/OCDE), în scopul de a oferi un regim special unif orm al responsabilității civile nuclea-
re în Europa de Vest. Această Convenție a fost completată prin Convenția de la Bruxelles din 31 ianuarie 1963, care a prevăzut punerea la dispoziția victimelor unui accident nuclear a unei indemnizații adiționale prin intermediul fondurilor publice furnizate de părțile contractante.
La 29 aprilie 1963 a fost semnată la Viena, sub egida Agenției Internaționale pentru Energie
Atomică (AIEA), Convenția privind răspunderea civilă pentru daune nucleare (intrată în vigoare la 12 noiembrie 1977), care vizează stabilirea unui regim cu vocație mondială, bazat pe aceleași principii ca și Convenția de la Paris.
De asemenea, în 1962 a fost adoptată și Convenția asupra răspunderii civile a exploatanților
de nave nucleare, cuprinzând dispoziții analoage celor ale convențiilor de la Paris și Viena, în scopul de a acoperi domeniul reactoarelor instalate ca mijloace de propulsie a navelor.
843 Vezi: Dumitra Popescu, Mircea Popescu, Dreptul mediului, Tratate și Convenții internaționale, vol. III, București,
ARTPRINT, 2002, pag. 140-156.
DIP_3.indd 430 DIP_3.indd 430 10/13/2009 11:31:23 10/13/2009 11:31:23

431 Capitolul XVII. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI
În domeniul răspunderii pentru transporturile maritime de materii nucleare, după unele
dificultăți, în 1971 a fost adoptată Convenția referitoare la regulile juridice ale răspunderii civile aplicabile în caz de accident în timpul transportului de materii nucleare. Mai recent, în 1988, Convențiile de la Paris și Viena au fost legate între ele prin adoptarea, sub auspiciile AEN/OCDE și AEIA, a unui Protocol comun, ce reprezintă un pas important spre o mai bună integrare și uni-formizare a regimurilor de răspundere civilă nucleară (intrat în vigoare la 27 aprilie 1992).
Convenția privind responsabilitatea civilă în materie de pagube nucleare (Convenția de la
Viena) încheiată la Viena la 21 mai 1963, intrată în vigoare la 12 noiembrie 1977, Convenția pornește de la „necesitatea instituirii unor standarde minime, de natură să asigure protecția financiară împotriva daunelor rezultând din anumite utilizări ale energiei nucleare în scopuri pașnice” . Spre deosebire de Convenția de la Paris, cea de față are o vocație universală, putând să fie semnată, practic, de toate statele lumii.
Convenția asupra responsabilității civile în domeniul energiei nucleare (Convențiile de la
Viena și de la Paris).
844 Obiectivul declarat în preambul este acela de a asigura o reparație adecvată
persoanelor-victime ale pagubelor cauzate prin accidente nucleare, luând măsurile necesare pen-tru a evita împiedicarea dezvoltării producției și utilizării energiei nucleare în scopuri pașnice.
Convenția a fost amendată prin Protocolul din 28 ianuarie 1964, în scopul de a o apropia de Convenția de la Viena și prin tratatul din 16 noiembrie 1982, care a vizat aducerea sa la zi, în spe-cial prin substituirea unității de cont a Acordului Monetar European, prin Drepturile Speciale de Tragere (DST) a Fondului Monetar Internațional. Semnificația principală a documentului constă în stabilirea principiilor de bază ale răspunderii civile în materie nucleară, însușite ulterior de
toate reglementările internaționale în domeniu și legislațiile naționale.
Dacă ambele convenții (de la Paris și de la Viena) au principii comune și sunt complete, în
sensul că se aplică accidentelor nucleare survenite atât în instalațiile nucleare, cât și în cursul transportului de materii nucleare cu destinația ori provenind de la acestea, între ele există și o serie de deosebiri. Astfel, în privința statelor-părți, Convenția de la Viena are o vocație universală, putând fi semnată de orice stat, în timp ce Convenția de la Paris, încheiată în cadrul OCDE, are un caracter regional, fiind accesibilă numai țărilor membre ale organizației.
Apoi, numai Convenția de la Paris conține dispoziții relative la câmpul său de aplicare
teritorială (art.2) și la tranzitul materiei nucleare (art.7). Referitor la cuantumul responsabilității civile, acesta este diferit. Convenția de la V iena stabilește un minimum de 5 milioane unități de
cont, în timp ce Convenția de la Paris prevede unul superior, mai ales în urma completărilor aduse prin Convenția de la Bruxelles.
Diferența există și în privința regulilor în materie de subrogare, conflict de competență
jurisdicțională și reglementarea diferendelor.
Convenția complementară Convenției de Ia Paris din 29 iulie 1960, asupra responsabilității
civile în domeniul energiei nucleare (Convenția complementară de la Bruxelles). Scopul prin-cipal al acestei convenții semnată la 31 ianuarie 1963 (și intrată în vigoare la 4 decembrie 1974) a fost acela de a institui fonduri publice pentru a completa reparația pagubelor nucleare, în cazul în care cea acordată în baza Convenției de la Paris nu ar fi suficientă pentru a acoperi, daunele cauzate prin accident nuclear.
844 Vezi: Vezi: Dumitra Popescu, Mircea Popescu, Dreptul mediului, Tratate și Convenții internaționale, vol. III,
București, ARTPRINT, 2002, pag. 193-211.
DIP_3.indd 431 DIP_3.indd 431 10/13/2009 11:31:24 10/13/2009 11:31:24

Drept Internațional public 432
§ 6. Regimul juridic privind transportul de șeurilor
A. Reglementări generale
Problema transportării deșeurilor845 prezintă o chestiune majoră pentru comunitatea
internațională, dat fiind faptul că o cantitate prea mare de deșeuri se transportă pe distante lungi, fiind un pericol pentru mediul înconjurător. De menționat, că în unele țări standardele privitoare la tratare și depozitare sunt îngăduitoare și, drept consecință, tratarea și depozitarea deșeurilor sunt foarte ieftine. Dar transferarea deșeurilor dintr-o țară cu standarde exigente de mediu (si, deci, cu costuri mari de tratare si depozitare) în țări în care aceste operații nu sunt foarte cos-tisitoare, nu este o opțiune adecvată pe termen mediu și lung. Oricum, transportul deșeurilor trebuie minimizat în vederea reducerii riscului de accidente și economisirii resurselor.
846 Politica
UE stabilește că, pe teritoriul Europei, deșeurile trebuiesc depozitate în locuri cât mai apropiate de acela în care au fost produse (principiul pro ximității)..
La cererea Adunării Generale a ONU, Consiliul de Administrare al PNUE, după adopta-
rea liniilor directoriale și principiilor privind gestionarea rațională din punct de vedere ecolo-gic a deșeurilor periculoase, a reunit un grup de experți tehnici și juridici în vederea elaborării unei Convenții generale în domeniu. Ca urmare a acestui fapt, la 22 martie 1989 a fost semnată Convenția de la Bazel privind controlul transportului peste frontiere al deșeurilor periculoase și eliminării acestora.
847
Una din reglementările principale a documentului este aceea ca fiecare stat parte trebuie să
adopte dispozițiile necesare pentru a veghea ca producția de deșeuri periculoase și alte deșeuri, în interiorul țării, să fie redusă la minimum, ținând seama de considerentele sociale, tehnice și economice. Eliminarea deșeurilor va trebui să se efectueze într-un loc pe cât mai aproape posibil de cel al producerii lor, pentru a reduce transportul lor internațional. Unele mișcări transfrontiere de deșeuri periculoase sunt interzise. Toate transporturile autorizate în princ ipiu sunt supuse
unei proceduri minuțioase cuprinzând în special: notificarea oficială cu confirmarea de primire, elaborarea de contracte între exportator și eliminator specificându-se o gestiune rațională din punct de vedere ecologic a deșeurilor, documente scrise care să însoțească deșeurile de la locul lor de origine la cel de eliminare; garanții în privința întreprinderilor abilitate pentru transport și
eliminarea, ambalajul și etichetajul etc. Traficul ilicit există atunci când: fără consimțământul real al autorităților statului importator, fără respectarea numeroaselor reguli ale Convenției și dacă eliminarea nu se efectuează conform dispozițiilor acesteia. Dacă se descoperă trafic ilicit prin faptul statului de unde provin deșeurile periculoase, acesta trebuie ca să vegheze ca deșeurile să fie repartizate de o altă manieră licită; dacă infracțiunea provine din partea statului importator, acestuia îi incumbă obligațiile respective. Fiecărui stat îi revine obligația de a lua măsuri menite să reprime traficul ilicit.
Ca principii de bază Convenția consacră: princ ipiul nediscr iminării între țări; principiul con-
sim țământului prealabil al țărilor implicate și principiul adecvării instanțelor de eliminare finală.
Accentul este pus pe posibilitatea pentru un stat de a interzice accesul pe teritoriul său al
deșeurilor periculoase de origine străină și a favoriza eliminarea lor în țara unde s-au produs.
845 Vezi: Cristina Negru, Regimul internațional și aspectul legislativ al Moldovei privitor la gestionarea deșeurilor //
„Funcționarea Instituțiilor Democratice în Statul de Drept: Materiale ale Conferinței teoretico-științifice
internaționale, 25-26 ianuarie 2003 (mun. Bălți)”/ red.șt. Gh. Costachi, Chișinău, „Tipografia Centrală” , 2003,
pag. 420-422.
846 Ibidem.
847 În vigoare pentru Republica Moldova din 1 octombrie 1998.
DIP_3.indd 432 DIP_3.indd 432 10/13/2009 11:31:24 10/13/2009 11:31:24

433 Capitolul XVII. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI
De asemenea, este interzis exportul de deșeuri: în Antarctica, către statele-părți care au noti-
ficat această interdicție, către statele-părți care nu și-au manifestat în scris consimțământul lor și către statele nepărți la document.
Prin art. 11 se instituie o derogare de la principiu întrucât părțile pot încheia acorduri regio-
nale ori multilaterale cu orice țară. Dacă termenii acestor acorduri sunt raționali din punct de vedere ecologic, câmpul de aplicare este determinat prin liste de categorii, de caracteristici, de pericole și de operații de eliminare.
Principiul care guverne ază toate modalitățile de transport de deșeuri periculoase către o altă
țară este că toate statele pe teritoriul cărora penetrează deșeuri periculoase trebuie să primească, în timp util, o informare completă asupra operației prevăzute, în scopul de a-i permite să ia măsurile care pot fi necesare și, în special, spre a putea evalua efectele acțiunii ce se intenționează să se desfășoare.
Potrivit principiului menționat în art. 29 al directivelor P NUE, statele ar trebui să adopte
reguli de drept intern care să rezolve problemele răspunderii transfrontiere de deșeuri toxice ori periculoase.
Ele trebuie, totodată, să ia măsurile necesare pe ntru ca legile în domeniu să fie compatibile cu
cele ale altor state, acționând, la nevoie, în vederea armonizării regulilor în cauză.
B. Regimul internațional al deșeurilor toxice
Problemele deșeurilor toxice ori periculoase au devenit o preocupare majorată a tuturor sta-
telor. Din ce în ce mai frecvent se descoperă depozite de deșeuri toxice și trafic ilegal cu acestea, precum afacerile Love Canal în SUA, sau scandalul din țările de est Europene (deșeuri pericu-loase germane).
848
Din punct de vedere juridic, o chestiune prealabilă o reprezintă definirea noțiunii de deșeuri.Astfel, Directiva-cadru a comunităților europene din 15 iunie 1975 (75/442, J.C.C.E.
nr.L.194/39, din 25.07.1975), care a stabilit linii directoare ale reglementării comunitare în dome-niu, consideră ca deșeu orice substanță ori obiect de care deținătorii se desistează ori au obligația de ase desista în virtutea dispozițiilor naționale în vigoare, dar, după cum se poate observa, docu-mentul nu ține seama de posibilitatea de reciclare.
În unele cazuri deșeuri sunt considerate drept materii prime derivate care ar trebui reutili-
zate, fie reciclate.
Cea mai completă definiție rămâne cea exprimată într-un document al OCDE din toamna
anului 1987. Astfel, acesta determină, într-o primă anexă, rațiunile pentru care materialele sunt destinate eliminării (produse situate în afara normelor, materii deversate accidental, pierdute, contaminate etc.).
Analiza reglementărilor internaționale evidențiază două probleme principale în acest dome-
niu: Gestionarea și fluxul transfrontalier al deșeurilor periculoase.
Evidența deșeurilor se efectuează în conformitate cu formele statistice nr.1- deșeuri toxice și
nr.2 – deșeuri. Forma nr.1 – deșeuri toxice este prezentată anual la 25 ianuarie de către persoanele juridice în activitatea cărora se formează, utilizează și neutralizează deșeuri toxice. Forma nr.2- deșeuri se prezentă la 20 ianuarie anual de către persoanele juridice cu numărul salariaților peste 20 persoane și mai mult, indiferent de forma de proprietate, la care se formează, se utilizează sau se livrează deșeuri.
848 Conform estimărilor O.C.D.E., țările membre ale or ganizației au produs, în 1989, circa 302,7 milioane de
tone de deșeuri toxice, dintre 275 milioane t de către SUA și 23,4 milioane t de către statele europene; 2 milioane t au fost obiectul exportului oficial.
DIP_3.indd 433 DIP_3.indd 433 10/13/2009 11:31:25 10/13/2009 11:31:25

Drept Internațional public 434
Conform datelor statistice în anul 1999 au fost generate 2147,2 mii tone deșeuri, inclusiv
695,6 deșeuri aferente industriei alimentare și băuturi, 288,9 mii tone deșeuri de la întreprinderile de extracție, 254,6 tone deșeuri de la gospodăriile locative și comunale.
Modul de utilizare a deșeurilor prevede prelucrarea sau folosirea acestora în procesul de fa-
bricare a produselor, executarea lucrărilor sau obținerea energiei în toate domeniile economiei naționale.
Moldova nu dispune de nici un poligon pentru înhumarea deșeurilor toxice. Totodată volu-
mul deșeurilor toxice este destul de impunător, constituind la finele anului 1999 – 11267,8 tone, dintre ele deșeuri cu conținut de ferocianură – 6622,9 tone, deșeuri de pesticide – circa 2000 tone, deșeuri galvanice – circa 1000 tone, deșeuri petroliere – 290, 8 tone (conform raportului statistic nr.1- deșeuri toxice).
Densitatea înaltă a localităților urbane și rurale nu permite construcția și exploatarea unui
astfel de poligon, din care cauză la gunoiștile pentru deșeuri menajere s-au transportat de la unele întreprinderi, fără autorizația organelor administrative, reziduuri care de cele mai multe ori conțin hidroxizi ai metalelor grele și alte subs tanțe toxice, rezultate mai ales din procesele de
epurare a apelor reziduale ale secțiilor galvanice.
Gestionarea deșeurilor în localitățile rurale se efectuează la un nivel extrem de scăzut. Majo-
ritatea deșeurilor menajere și de producție sînt evacuate la depozitele de deșeurilor, depozitarea fiind unica metodă de eliminare a deșeurilor menajere. Conform datelor Inspectoratului Ecolo-gic de Stat, din cele 1784 de rampe pentru depozitarea și neutralizarea deșeurilor 1453 nu cores-pund cerințelor. Situația ecologică este agra vată în mod deosebit de complexele animaliere și
gospodăriile private. Mii de tone de dejecții animaliere se colectează în locuri ne amenajate, de unde precipitațiile atmosfer ice le spală, poluând resursele de apă de suprafață și subterane.
Deșeurile de la întreprinderile de extracție su nt stocate pe terenurile adiacente minelor și
carierelor, ocupând o suprafață de 31 ha, ceea ce generează poluarea continuă a resurselor acva-tice, degradarea solurilor, utilizarea nerațională a resurselor funciare. Pe parcursul anului 1999 au fost generate 288,9 tone de deșeuri de la întreprinderile de extracție, fiind utilizate 167,6 tone (actualmente sunt acumulate circa 5 000 mii tone de deșeuri).
În conformitate cu Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 30 din 15 ianuarie 2001
“Cu privire la măsurile de depozitare centraliza tă și neutralizare a pesticidelor inutilizabile și
interzise” , ministerele, departamentele, autoritățile publice locale, societățile pe acțiuni, alți agenți economici sunt obligați să întreprindă acțiuni în vederea pregătirii deșeurilor de pesticide pentru depozitarea lor centralizată. În urma inventarierii deșeurilor existente au fost estimate cantitățile reale de pesticide stocate în depozite, care constituie 1978 tone, inclusiv 717 tone de pesticide interzise.
C. Reglementări internaționale
Politicile occidentale privitoare la protecția mediului și a resurselor naturale au căpătat o
tot mai mare amploare in anii ’80. Cauza a fost legată de faptul ca daunele aduse mediului sunt departe de a fi menținute sub control. Din fericire, in ultimii ani, tot mai mulți oameni devin conștienți de aceste pericole și cer acțiuni mai energice la nivel național, european si internațional pentru protecția mediului înconjurător.
Ca rezultat al acestei îngrijorări, a crescut numărul masurilor din domeniul politicilor de me-
diu, de la cele legate de legislație la cele din domeniul politicilor financiare. In particular, tratatul de la Amsterdam pus pe primul plan principiul “sustainable development” , adică al dezvoltării
suportabile, precum si prioritatea protecției mediului înconjurător. Astfel strategia in acest dome-
DIP_3.indd 434 DIP_3.indd 434 10/13/2009 11:31:25 10/13/2009 11:31:25

435 Capitolul XVII. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI
niu a Uniunii Europene a devenit mai pragmatica și mai diversificata, acoperind toate sectoarele
societarii și îmbrățișând o gamă largă de instrumente de lucru.
Câteva dintre problemele de mediu sunt în mod de osebit familiare cetățenilor Europei. Unul
dintre ele este cel al creșterii îngrijorătoare al cantității de deșeuri. La nivelul comunității europene rezultă anual un volum de deșeuri de cca. 2.000 de mi lioane de tone. Peste 40 de milioane de tone
din cantitatea de mai sus (2%) sunt clasificate ca deșeuri toxice. In ultimii 6 ani, cantitatea de deșeuri generate a crescut cu cca. 10% pe an. Este evident ca aceasta tendința trebuie stopată dacă nu dorim să ne scufundăm în deșeuri. Uniunea Europeana și-a definit și urmărește punerea în aplicare a strategiei sale în acest scop.
Elemente ale acestei strategii sunt prezentate in continuare. Urmărim să aducem această
informație la toate nivelurile locale si regionale, la cunoștința organizațiilor neguvernamentale, la politicienii de la toate nivelurile, la partenerii sociali, la consumatori, la cetățeni. Sperăm ca aceasta informație să dea o idee clara asupra modului în care fiecare poate contribui la rezolvarea problemei de mediu creată de deșeuri.
§ 7. Regimul juridic al polu ării trans frontaliere
O primă chestiune în abordarea problematicii o constituie precizarea noțiunii de „poluare”
și „transfrontalieră” .
În ceea ce privește primul termen, definiția i s-a impus prin Recomandarea din 14 noiem-
brie 1974 a Consiliului OCDE, relativă la principiile poluării transfrontaliere, reluată cu careva modificări și în alte texte internaționale.
Conform acestui document prin poluare se înțelege introducerea de către om, direct sau in-
direct, de substanțe ori de energie în mediu, ca re antrenează consecințe prejudiciabile de natură
a pune în pericol sănătatea umană, a vătăma resursele biologice și sistemele ecologice, a aduce atingere agrementelor ori a jena alte utilizări legitime ale mediului. Referitor la termenul „trans-frontalier” a fost definit și larg acceptat tot în documentele OCDE și apoi în Convenția de la Geneva din 13 noiembrie 1979, în cadru căreia expresia poluare atmosferică transfrontalieră la lungă distanță desemnează poluarea atmosferică.
849
Deci, fenomenul transfrontalier ar implica prezența a două state: „poluatorul” și „poluantul” , fiind
excluse zonele care nu sunt supuse nici unei jurisdicții statale: marea liberă, spațiul cosmic etc.
Chiar pornind de la această definiție se poate observa că documentul „inovează” în raport cu
dreptul internațional generai. Astfel, dacă în mod tradițional se caută legătura de cauzalitate între actul de poluare și prejudiciu acum nu se cunoaște cine este autorul poluărilor, ca atare, singura soluție rămâne să se caute diminuarea emisiilor poluante în globalitatea lor, iar pentru a ajunge la acest rezultat este nevoie ca statele să colaboreze în mod adecvat.
Potrivit normelor dreptului internațional tradițional, orice stat exercită o competență
exclusivă asupra teritoriului său, în situația în care acte desfășurate pe teritoriul unui stat – ori cel puțin care își au originea aici – cauzează pagu be ori atingeri suveranității asupra teritoriului
altora, asistăm la un conflict între drepturile celor două state. Acest conflict poate fi privit din două perspective: cea a statului al cărui teritoriu este la originea poluării (care poate susține teza
849 Vezi: Vezi: Dumitra Popescu, Mircea Popescu, Dreptul mediului, Tratate și Convenții internaționale, vol. II,
București, ARTPRINT, 2002, pag. 65-75.
DIP_3.indd 435 DIP_3.indd 435 10/13/2009 11:31:26 10/13/2009 11:31:26

Drept Internațional public 436
suveranității absolute asupra teritoriului său) și cea a statului victimă (care reclamă dreptul de a
nu suferi pagube).
O primă soluție constă în a recunoaște dreptul statului „poluator” la exclusivitatea
competențelor sale, cu completarea că trebuie totuși supuse unei reguli superioare de drept internațional, cea care interzicea exercitarea abuzivă a acestui drept.
850 Este admis unanim că
principiul care int erzice abuzul de drept, a cărui origine urcă în dreptul internațional și care
există în toate sistemele juridice, face parte dintr e principiile generale de drept, în același timp,
după cum este cunoscut, dezvoltarea urmată de acest princ ipiu în același domeniu – de exemplu,
condamnarea poluării transfrontaliere în numele interdicției abuzului de drept poate da naștere la o nouă regulă specifică de drept internațional care să interzică direct aceste poluări, fără a re-curge la suportul teoriei abuzului de drept. O nouă soluție deci: existența unei reguli autonome. Și statul victimă are plenitudinea și exclusivitatea competențelor suverane; el are dreptul ca teri-toriul său să fie respectat. Acest drept nu este mai puțin absolut decât cel al altui stat de a folosi teritoriul său. Soluția constă în concilierea celor două drepturi aparent opuse.
Pe cale cutumiară și uneori chiar prin intermediul convențiilor în materie s-au formulat o
serie de reguli specifice poluărilor transfrontaliere, afirmate sau confirmate ca norme și principii de drept.
a) Practica internațională și documentele în materie au formulat principiul potrivit căruia
statele au dreptul suveran de a exploata propriile lor resurse, potrivit propriilor lor interese și obligația de a acționa astfel încât activitățile executate în limitele jurisdicției lor naționale ori sub controlul lor să nu cauzeze pagube mediului în alte state ori în regiunile nesupuse unei jurisdicții naționale;
b) Principiul cooperării internaționale în soluționarea problemelor protecției mediului este
exprimat sub diferite forme, atât de către texte ne obligatorii, cât și prin dispoziții convenționale.
c) Principiul potrivit căruia statele trebuie să informeze de urgență alte state susceptibile de a
fi afectate de orice situație ori de câte ori un eveniment ar putea cauza brusc efecte prejudiciabile mediului lor (obligația de informare în caz de situație critică).
Fundamentul acestei reguli se găsește în dreptul internațional general și este ilustrat atât de
practica judiciară, cât și de texte convenționale.
d) Îndatorirea de asistență a unui străin al cărui mediu cunoaște o situație critică consacrată,
într-o manieră deosebit de generală, de majorita tea dispozițiilor convenționale care prevăd
obligația de informare.
e) Un stat care urmărește să întreprindă sau să autorizeze activități susceptibile de a avea
efecte sensibile asupra mediului unui alt stat trebuie să-l informeze pe acesta și trebuie să îi trans-mită detaliile pertinente ale proiectului, în măs ura în care este vorba de informații și date a căror
comunicare nu este interzisă prin legislația națională ori de tratatele internaționale aplicabile.
f) Complementul natural al informării prealabile asupra proiectelor care ar putea cauza efec-
tele prejudiciabile mediului este reprezentat de consultările reciproce și permanente.
Aceste reguli fundamentale și-au găsit expresia în o serie de documente internaționale re-
feritoare la poluarea diferiților factori de mediu (precum Convenția asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanțe lungi).
851
850 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internațional public, Ediție revăzută și adăugită, Casa de editură și
presă “Șansa” S.R.L., București, 1997, р. 366-382.
851 Vezi: Vezi: Dumitra Popescu, Mircea Popescu, Dreptul mediului, Tratate și Convenții internaționale, vol. II,
București, ARTPRINT, 2002, pag. 65-75.
DIP_3.indd 436 DIP_3.indd 436 10/13/2009 11:31:27 10/13/2009 11:31:27

437 Capitolul XVII. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI
Importantă ar fi, desigur, consacrarea lor la nivel global, printr-o convenție care să stabilească
regimul juridic general al protecției și conservării mediului.
Instituția fundamentală a studiului de impact ecologic si-a găsit consacrarea juridică la ni-
vel internațional prin Convenția privind evaluarea impactului asupra mediului într-un context transfrontalier, adoptată la Espoo (Finlanda) la 25 februarie 1991 și intrată în vigoare la 10 sep-tembrie 1997. Obiectul documentului îl constituie promovarea unei dezvoltări raționale din punct de vedere ecologic și durabile prin aportul informațiilor privind incidentele reciproce ale activităților economice și efectele lor asupra mediului, în particular într-un context transfron-talier. În acest sens, Convenția precizează drepturile și îndatoririle Părților în ceea ce privește efectele transfrontaliere ale diferitelor activități și fixează proceduri vizând asigurarea luării în considerație a factorilor de mediu în procesul decizio nal. De asemenea, ea stipulează că o eva-
luare a impactului asupra mediului trebuie întreținută conform dispozițiilor pe care le prevede, pentru orice activitate preconizată de către un stat parte care ar putea avea un impact important asupra zonei aparținând jurisdicției unei alte părți. Activitățile considerate ca fiind succeptibile să
aibă un impact ecologic important sunt enumerate în Anexa I a Convenției.
Sub raportul conținutului său, Convenția de la Geneva (13 noiembrie 1979, intrată în vigoare
în 1995) asupra poluării transfrontiere pe distanțe lungi consacră patru principii fundamentale ale cooperării internaționale în domeniu. Primul se referă la angajamentul părților contactante de a se strădui să limiteze și, în măsura posibilului, să readucă în mod treptat și să prevină poluarea atmosferică, inclusiv poluarea atmosferică transfrontiere pe distanțe lungi (art. 2). Pentru comba-terea emisiilor de poluanți atmosferici statele-părți vor elabora, pe calea schimbului de informații, consultații și activități de cercetare și, de supraveghere, politici și strategii adecvate (art 3.) și vor face schimburi de informații și păreri (art. 4). Ele trebuie, de asemenea, să se consulte dacă un stat este bănuit că poluează mai mult în detrimentul altor țări.
O importanță deosebită o reprezintă preocuparea semnatarilor de a pune în practică și lărgi
Programul cercetat de supraveghere continuă și de evaluare pe distanțe lungi a poluanților atmos-ferici în Europa. In cadrul consilierilor guvernamentali ai țărilor CEE și ONU pentru problemele mediului s-a constituit organul executiv al Convenției, care se reunește o dată pe an.
Aceste preocupări și-au găsit expresia juridică și la încheierea, la 22 martie 1985, la Viena
a Convenției privind protecția stratului de ozon (în vigoare pentru Republica Moldova din 22 ianuarie 1997).
852 Concepută ca un document-cadru, Conv enția stabilește bazele juridice ale unei
cooperări sistematice între state, în special în privința factorilor care modifică ori sunt suscep-tibili să modifice stratul de ozon. Astfel, pentru aceasta sunt stipulate o serie de obligații gene-rale, precum: cooperarea prin intermediul observațiilor sistematice, cercetării și schimbului de informații pentru o mai bună înțelegere și evaluare a efectelor activităților umane asupra stratului de ozon și efectelor asupra sănătății umane și a mediului provenite în modificarea stratului de ozon (art. 2.2. a); adoptarea de măsuri legislative, administrative și de cooperare politică pentru controlul, limitarea, reducerea sau prevenirea activităților umane sub jurisdicția sau controlul lor, cu impact asupra stratului de ozon (art. 2.2. b); cooperarea în formularea măsurilor, procedeelor și standardelor pentru implementarea convenției ș.a.
852 Vezi: Vezi: Dumitra Popescu, Mircea Popescu, Dreptul mediului, Tratate și Convenții internaționale, vol. II,
București, ARTPRINT, 2002, pag. 367-385.
DIP_3.indd 437 DIP_3.indd 437 10/13/2009 11:31:28 10/13/2009 11:31:28

Drept Internațional public 438
§ 8. Protec ția mediului în activitatea de exploatare a atmos ferei și cosmosului
A. Consecințele activității de explorare și ex ploatare a spațiului cosmic asupra mediului.
Folosirea tot mai intensă a spațiului cosmic în diferite scopuri poate determina, în anumite
condiții, modificări semnificative în starea naturală a Pământului, a Cosmosului, inclusiv a Lunii și celorlalte corpuri cerești, cu implicații deosebite asupra condiției contemporane a omului.
853
Utilizarea resurselor naturale ale spațiului cosmic implică însă adoptarea și respectarea unor
măsuri corespunzătoare vizând protejarea mediului cosmic, prin exploatarea lor rațională, avân-du-se în vedere interesele prezente și viitoare ale umanității, consecințele imprevizibile la care pot conduce actele de folosire abuzivă, distructive, în același timp, există posibilitatea (deși până în prezent, din fericire, nematerializată) infestării mediului terestru cu substanțe și organisme nepământene, mai ales în condițiile în care ana liza substanțelor aduse de pe Lună conducând
la concluzia că acestea nu sunt infestate, au fo st suspendate măsurile de carantină și protecție
adoptate inițial.
O asemenea situație este favorizată și de inexistența unor norme și reguli internaționale una-
nim acceptate, privind prevenirea infestării biologice prin adoptarea unor măsuri profilactice adecvate.
O problemă cu implicații directe și evidente pentru protecția și conservarea spațiului cosmic
o reprezintă în prezent depozitarea reziduurilor radioactive. După cum e bine cunoscut, ampli-ficarea și diversificarea utilizării energiei atomice, în diferite scopuri, a pus cu acuitate problema dispunerii reziduurilor și neutralizării lor corespunzătoare.
Plasarea acestora în scoarța terestră sau în ocean a generat și generează consecințe nega-
tive deosebite pentru mediul ambiant, continuarea unor asemenea practici devenind foarte periculoasă și cu efecte din ce în ce mai dăunătoare. În aceste condiții, printre soluțiile propuse de specialiști se numără și depozitarea reziduurilo r în spațiul extraterestru, ceea ce determină la
rândul său complexe și dificile probleme pentru protecția mediului cosmic.
Totodată, creșterea numărului de obiecte cosmice lansate pe orbite circumterestre (sateliți,
părți componente ale acestora, deșeuri cosmice radio, iar în condițiile în care capacitatea unor orbite este limitată (precum cea a orbitelor geostaționare care reprezintă amplasamentul ideal pentru orice satelit de teledetecție sau comunicații spațiale) împiedică desfășurarea unor activități
deosebit de importante de folosire a spațiului extraterestru.
854
853 Pentru problema consecințelor explorării și exploatării Cosmosului asupra mediului a se vedea: Alexandru
Burian, Regimul de drept al spațiului cosmic și reglementarea activităților spațiale // „Revista Națională de Drept” ,
2002, nr. 6, pag. 41-47; Mircea Duțu, Considerații privind principiul ocrotirii mediului în explorarea și exploatarea
spațiului extraatmosferic // „Revista română de studii internaționale” , Ianuarie-februarie 1987, p. 55-62; Michel
Bourely, Le droit de l’environnement spatial, în vol. Droit de l’espace (aspects recents), Editions Pedone, Paris, 1988,
p. 299-313; Международное космическое право / А. С. Пирадов, И. П. Блищенко, В. С. Верещетин, Ю. М. Колосов,
Москва, «Международные отношения», 1985; Александр Буриан, Каролина Пелипецкая, Космическая
деятельность и охрана окружающей среды // „Aspecte juridice ale societății civile: realități și perspective: Ma-
teriale ale conf. teoretico-ștințifice internaționale, 26-27 februarie 2003” / red. șt. Gh. Costachi. – Chișinău,
F.E.-P . „Tipografia Centrală” , 2003, pag. 312-315.
854 Potrivit datelor recente, peste 17.000 fragmente de obie cte și obiecte fabricate de om evoluează în prezent pe
orbite circumterestre, ca rezultat al activității spația le în scopuri științifice, economice și militare: numărul lor
crește considerabil, date fiind programele spațiale tot ma i ambițioase, aflate în curs de dezvoltare sau imple-
mentare. (Space Market, Interalia Comp, New Y ork, London, Paris, nr. 2/1986, p.23 și urm.).
DIP_3.indd 438 DIP_3.indd 438 10/13/2009 11:31:28 10/13/2009 11:31:28

439 Capitolul XVII. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI
Pericolul major pentru poluarea mediului cosmic îl constituie însă în contemporaneitate in-
festarea radioactivă ca urmare a folosirii energiei nucleare în activitatea spațială.855
O serie de modificări negative ale mediului ambiant al Pământului. Astfel, cu ocazia lansărilor
cosmice are loc o ejectare în atmosferă a unor însemnate cantități de gaze poluante, produse de arderea combustibilului rachetelor care, alături de transportul aerian supersonic, pot genera o serie de fenomene, precum: creșterea nebulozității, frângerea balanței termice a atmosferei și dis-trugerea stratului de ozon care protejează Pământul de acțiunea nocivă a radiațiilor ultraviolete etc.
856 De asemenea, exploziile nucleare pot deter mina creșterea radioactivității în atmosferă cu
consecințe multiple și deosebit de periculoase.
Pe de altă parte, activitățile spațiale și, în deosebi, teledetecția terestră prin intermediul
sateliților artificiali ai Terrei reprezintă importante instrumente pentru obținerea unor date im-portante privind starea mediului și a variabilelor ecologice
857 ale planetei.
B. Reglementări juridice privind protecția mediu lui în activitatea de folosire a Cosmosului.
Analiza reglementărilor internaționale existente în materie relevă protecția mediului în ac-
tivitatea de explorare și exploatare a spațiului cosmic se manifestă prin reguli aflate în diferite stadii de formare și afirmare ca norme de drept, consacrate în documente internaționale cu forță juridică variabilă. Acestea sunt cuprinse atât în dr eptul spațial (reglementările care au ca obiect
activitățile spațiale) cât și în unele texte care au o altă finalitate principală.
Astfel, Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea și
folosirea spațiului cosmic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești (din 27.01.1967) a prevăzut în art. 9 obligația statelor părți: …să desfășoare acțiunile de explorare în așa fel încât să evite conta-minarea și, de asemenea, să evite schimburi nocive în mediul terestru, rezultate din introducerea materiei extraterestre și unde, în mod necesar, trebuie sa adopte măsuri adecvate în acest sens.
Pentru ca această prescripție să fie efectivă s-a stabilit o procedură de consultări prealabile în ca-zul în care o activitate ori o experiență ar cauza o situație potențial vătămătoare pentru activitățile altui stat parte la tratat.
Așa cum s-a observat în literatura de specialitate, caracterul prea general și confuz al textului
articolului a condus fie la o întreprindere în sens restrâns a dispozițiilor sale (considerându-se că modificarea nefavorabilă a mediului terestru trebuie evitată numai în ceea ce privește aducerea unor elemente dăunătoare pe Terra, așa-numita poluare inversă prin substanțe nepământene), fie
la calificarea sa ca o reglementare de principiu, deși imperfectă, care oferă posibilitatea elaborării
în viitor a unor norme concrete, speciale și complete.
858
855 Prin rezoluția nr. 34/66 din 5 decembrie 1979 Adunarea Generală a ONU a decis înscrierea pe ordinea de
zi a Subcomitetului juridic al C.U.P .E.E.A. a problemei vizând examinarea posibilității completării normelor de drept internațional privind utilizarea surselor de en ergie nucleară în spațiul extraatmosferic, care însă nu
a condus până acum la elaborarea și adoptarea unui instrument juridic adecvat în materie, inclusiv privind protecția mediului.
856 S-a constatat că lansarea a numai 60 de obiecte spația le în fiecare an determină distrugerea a 0,5% a stratului
de ozon al atmosferei pământene.
857 Menționăm, în primul rând, folosirea teledetecției ca in strument principal de colectare sistematică a datelor
asupra variabilelor ecologice, elementelor climaterice etc. A se vedea, in acest sens, Programul Sistemului mondial de supraveghere permanenta a mediului, inițiat de P .N.U.E., proiectul internațional de studiere a climei terestre, desfășurată în cooperare cu C.O.S.P .A.R. etc. Pentru detalii, a se vedea: Activitées spatiales de
l’Organisation des Nations Unies et d’autres organismes internationaux, Nations Unies, New Y ork, 1986, (Doc. ONU,
A/AC, 105/358.)
858 Виноградов С. В., Деятельность в космосе и охрана окру жающей среды // «Космос и право» – Москва, 1980,
с. 115-138.
DIP_3.indd 439 DIP_3.indd 439 10/13/2009 11:31:30 10/13/2009 11:31:30

Drept Internațional public 440
Documente ulterioare au precizat mai în detaliu conținutul juridic al princ ipiului ocrotirii
mediului în activitatea de folosire a spațiului cosmic.
Astfel, p. 4 al articolului 5 din Acordul privind salvarea astronauților, reîntoarcerea
cosmonauților și restituirea obiectelor lansate în spațiul cosmic (1968) prevede în sarcina statului care a efectuat lansarea obligația de a întreprinde măsuri eficiente pentru înlăturarea pericolului existent de a produce daune altui stat, dacă obiectul cosmic, descoperit pe teritoriul acestuia din urmă, prezintă pericole sau este dăunător prin caracterul său. De asemenea, Acordul privind
activitatea statelor pe Lună și alte corpuri cerești (1979) a stipulat în art.7 că: …statele-părți vor lua măsuri pentru a evita perturbarea echilibrului existent al mediului, prin producerea unor modificări nocive, contaminarea periculoasă, aducerea de materie străină sau pe orice altă cale. Statele-părți vor lua, de asemenea, măsuri pentru a evita orice degradare a mediului terestru prin aport de materie extraterestră ori de altă manieră.
Comparat cu articolul IX al Tratatului spațial, textul Acordului privind Luna apare mult mai
cuprinzător, vizând orice acțiune menită să producă modificări nefavorabile atât mediului cos-mic, cât și celui al Lunii și celorlalte corpuri cerești , eliminându-se astfel imperfecțiunile primului
document.
Analiza dispozițiilor convenționale existente în materie a condus pe unii autori să afirme
existența în dreptul spațiului cosmic a princ ipiului preîntâmpinării consecințelor potențial
dăunătoare ale experiențelor în Cosmos și pe alte corpuri cerești.
859
Convenția privind responsabilitatea internațională pentru daunele cauzate de către obiectele
spațiale (1972) a stabilit, la rândul său, principiul separării oricărei pagube provocate printr-o activitate spațială. Aceasta este definită prin art.1 al documentului ca pierderea de vieți umane, leziuni corporale ori alte atingeri ale sănătății ori pierderea de bunuri… ori pagube cauzate aces-tor bunuri. Pot fi cauzate fie la suprafața Terrei ori în aeronavele în zbor (art.2), fie în altă parte decât la suprafața Pământului la un obiect spațial al unui stat de lansare ori la persoane ori bunuri aflate la bordul unui asemenea obiect spațial (art.3).
De remarcat că, dacă aceste dispoziții permit să se acopere cauzele exploziei ori coliziu-
nilor, Convenția nu prevede repararea daunelor cauzate locurilor ori mediilor plasate în afara
jurisdicției statelor, ca, de exemplu, Marea liberă, Antarctica și spațiul cosmic. De asemenea, do-cumentul nu instituie nici o măsură preventivă.
Alături de aceste documente de drept spațial, protecția mediului în spațiu este vizată și de
alte acorduri internaționale, Este vorba, în primul rând, de Tratatul privind interzicerea parțială a experiențelor nucleare, din 1963, care interzice realizarea de explozii nucleare experimentale în atmosferă, sub apă și în spațiul cosmic.
860
Declarația de Ia Stockholm privind mediul înconjurător (16 iunie 1972) a prevăzut în art.21
obligația ca: „…activitățile exercitate de state în limitele jurisdicției lor sau sub controlul lor să nu provoace daune mediului înconjurător în alte state sau cu regimuri ce nu țin de nici o jurisdicție națională” .
La rândul său, Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor (adoptată de Adunarea
Generală a ONU la 12 decembrie 1974) a consacrat printre responsabilitățile comune ale statelor față de comunitatea internațională (art.30) și: „Ocrotirea, conservarea și ameliorarea mediului pentru generațiile prezente și viitoare constituie responsabilitatea tuturor statelor… Toate statele
859 Котляров И. И., Космические наблюдения и охрана окру жающей среды //«Советское государство и право»,
1984, № 6, с. 93—97.
860 Vezi: Кристина Негру, К вопросу о международно-правовой охране атмосферного воздуха // «Закон и
жизнь», 2002, № 12, стр. 46-48.
DIP_3.indd 440 DIP_3.indd 440 10/13/2009 11:31:30 10/13/2009 11:31:30

441 Capitolul XVII. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI
au responsabilitatea de a asigura ca activitățile lor în limitele jurisdicției sau controlului lor să nu
dăuneze mediului altor state sau zonelor situate dincolo de limitele jurisdicției naționale… ” .
Menționăm, totodată, că un alt document internațional, respectiv Convenția privind inter-
zicerea modificărilor mediului în scopuri militare ori pentru alte obiective ostile, din 1978, este aplicabil și spațiului cosmic.
Protecția mediului în activitatea de explorare și exploatare a spațiului cosmic se conturează
ca un principiu de b ază deopotrivă al dreptului internaționa l al mediului și dreptului spațial.
Acesta exprimă două cerințe fundamentale: pe de o parte, prevenirea poluării și conservarea me-diului cosmic, iar, pe de alta, protecția mediului pământesc în utilizarea Cosmosului.
Se poate aprecia că principiul protecției mediului în activitatea de utilizare a Cosmosului apa-
re ca o consecință directă (și, în același timp, ca o dimensiune definitorie) a regimului juridic al spațiului cosmic de patrimoniu comun al întregii umanități, zonă aflată în afara oricărei jurisdicții naționale.
861 Or, explorarea și exploatarea spațiului cosmic în interesul întregii umanități presu-
pune cu necesitate ocrotirea și ameliorarea mediului, a celui cosmic, având în vedere importanța sa pentru viața tuturor popoarelor și națiunilor lumii.
Analiza reglementărilor actuale în materie relevă necesitatea completării și adaptării acestora
la noile cerințe ale protecției mediului. Se manife stă astfel o serie de lacune și imprecizii, în special
în privința diferitelor concepte (ca, de exemplu, termenul de obiect spațial), imposibilității de a
aplica Convenția privind responsabilitatea atunci când dauna rezultă dintr-o atingere adusă me-diului spațial nu este cauzată unui stat sau unor persoane ori bunuri aflate sub jurisdicția sa etc.
În acest sens, o importantă deosebită ar avea crearea unui organism ONU însărcinat cu coor-
donarea și îndrumarea activităților de folosire în scopuri exclusiv pașnice a spațiului cosmic în conformitate cu regimul său juridic internațional de patrimoniu comun al umanității.
§ 9. Cooperarea interna țională în domeniul protec ției mediului
Până în prezent Republica Moldova a aderat la următoarele documente internaționale în ma-
terie: Convenția privind conservarea vieții sălb atice și a habitatelor naturale din Europa, Berna,
19 septembrie 1979;
862 Convenția privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontiere și
a lacurilor internaționale, Helsinki, 17 martie 1992;863 Convenția-Cadru a Organizației Națiunilor
Unite cu privire la schimbarea climei, New Y ork, 9 mai 1992;864 Convenția de la Basel privind
controlul transportului peste frontiere al deșeurilor periculoase și a eliminării acestora, 22 martie 1989;
865 Convenția privind diversitatea biologică, redactată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992;866
Convenția asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanțe lungi, Geneva, 13 noiembrie
861 Asupra regimului juridic al spațiului cosmic a se vedea: Alexandru Burian, Regimul de drept al spațiului cosmic
// „Revista Națională de Drept” , 2002, nr. 3, pag. 30-37; Mircea Duțu, Considerații privind principiul explorării și
exploatării spațiului extraatmosferic în interesul întregii umanități, // „Revista română de drept” , nr. 8/1982, p.3-8;
Междуна родное космическое право / Отв. ред. Г . П. Жуков и М. Ю. Колосов, Mосква, «Международные
отношения», 1999.
862 În vigoare pentru Republica Moldova din 1 septembrie 1994.
863 În vigoare pentru Republica Moldova din 6 octombrie 1996.
864 În vigoare pentru Republica Moldova din 7 septembrie 1995.
865 În vigoare pentru Republica Moldova din 1 octombrie 1998.
866 În vigoare pentru Republica Moldova din 18 ianuarie 1996.
DIP_3.indd 441 DIP_3.indd 441 10/13/2009 11:31:31 10/13/2009 11:31:31

Drept Internațional public 442
1979;867 Convenția privind evaluarea impactului asupra mediului înconjurător în zonele trans-
frontiere, Espoo (Filanda), 25 februarie 1991;868 Convenția pentru protecția stratului de ozon,
Viena, 22 martie 1985;869 Convenția privind comerțul internațional cu specii sălbatice de faună și
floră pe cale de dispariție, Washington, 3 martie 1973.
Instrumentele internaționale în domeniu pot fi clasificare, în mod variat, în dependență de
mai multe criterii. Sunt astfel convenții care vizează sau pot viza toate speciile sub un unghi spe-cific (habitat, comerț internațional); alte tratate se referă la viața sălbatică în ansamblu său și altele se referă la conservarea unor specii determinate: foci, păsări migratoare, balene.
Convenția asupra zonelor umede, de importanță internațională, în special ca habitat al păsărilor
acvatice , semnată la Ramstar, în Iran, la 2 februarie 1971, se înscrie printre primele mari convenții
referitoare la conservarea patrimoniului natural.
În Preambul se afirmă că zonele umede constituie o resursă de mare valoare economică,
naturală, științifică a căror pierdere ar fi ireparabilă.
Deși obiectivul declarat al Convenției a fost acela de a conserva zonele umede, a faunei și
florei lor, importanța sa depășește cu mult acest obiectiv. În realitate zonele umede sunt printre locurile cele mai productive ale planetei din punct de vedere biologic și o mare parte a faunei ma-rine, în special peștii, depind de aceste zone. Conform Convenției, fiecare parte contractantă va trebui să desemneze cel puțin o zonă umedă, la momentul semnării documentului sau depunerii instrumentului de ratificare sau aderare.
Zonele astfel desemnate vor fi înscrise pe o listă (art. 2) ținută de Uniunea Internațională
pentru Conservarea Naturii și a Resurselor naturale – UICN – (art. 8).
870 Înscrierea unei zone
umede pe listă se face fără a prejudicia drepturile exclusive de suveranitate ale părților contrac-tante pe teritoriul cărora se află situată zona. Alegerea acestor zone trebuie să se bazeze pe rolul internațional din punct de vedere ecologic, ținând seama de importanța lor internațională pentru păsările acvatice în toate anotimpurile.
Înscrierea pe listă a zonelor umede stabilește pentru statele-părți o serie de responsabilități:
ele trebuie să elaboreze și să aplice planurile de amenajare astfel în cât să favorizeze conservarea zonelor umede înscrise pe listă și, pe cât e posibil, utilizarea rațională a zonelor umede din teri-toriul său (art. 2 al. 6).
Conservarea trebuie să fie favorizată prin crearea de rezervații naturale în zonele umede,
aceasta fiind sau nu înscrise pe listă și prin asigurarea în mod adecvat a supravegherii lor (art.4). Dacă părțile contractante au dreptul de a adăuga pe listă alte zone umede situate pe teritoriul său sau extinde pe cele existente, ea poate de asemenea, pentru rațiuni urgente, de interes național, de a retrage de pe listă, ori de a restrânge zone umede deja înscrise (art. 4 al. 4).
Totodată, în acest caz, orice pierdere de resurse în zone umede trebuie compensată, și în mod
special, vor trebui să se creeze noi rezervații naturale pentru păsările acvatice și pentru protecție (art. 4 al. 2).
Convenția de la Ramsar prevede, de asemenea, cooperarea între părțile contractante. Acestea
trebuie să se consulte asupra executării obligațiilor care decurg din convenție, în special în cazu-rile în unde o zonă umedă care depășește teritoriul unei părți contractante sau în cazul când un bazin este împărțit în mai multe părți contractante (art. 5).
867 În vigoare pentru Republica Moldova din 7 septembrie 1995.
868 În vigoare pentru Republica Moldova din 10 septembrie 1997.
869 În vigoare pentru Republica Moldova din 22 ianuarie 1997.
870 În prezent, pe această listă sunt înscrise peste 300 zone umede.
DIP_3.indd 442 DIP_3.indd 442 10/13/2009 11:31:31 10/13/2009 11:31:31

443 Capitolul XVII. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI
Conform art. 6 al Convenției, părțile contractante pot organiza conferințe, asupra conservării
zonelor umede și păsărilor de apă; aceste conferințe poartă un caracter consultativ și pot privi completarea, modificarea listei zonei umede cât și aplicarea convenției.
În ciuda caracterului său preponderent de recomandare, Convenția de la Ramsar a cunoscut
un real succes în aplicarea dispozițiilor pe care le cuprinde.
Convenția asupra comerțului internațional cu specii sălbatice ale faunei și florei amenințate
cu dispariție (CITIS). Semnată la Washington la 3 martie 1973, Convenția nu se bazează pe
conceptul spațial de protecție, ci pe activitate a determinată privind speciile sălbatice: comerțul
internațional. În prezent au aderat la acest document marea majoritate a statelor lumii, inclusiv CEE (respectiv, peste 105 state).
871
Mecanismul stabilit de Convenție se bazează pe ideea că supraexploatarea unei specii
de animale și vegetale, până la punerea în pericol a perenității ei, se datorează în mare parte comercializării acestora și deci, tranzacțiile trebuie interzise sau puse sub control.
Speciile amenințate cu dispariția care sunt ori pot fi afectate de către comerț vor trebuie să
beneficieze de o protecție deosebit de strictă în scopul de a nu pune în pericol supraviețuirea lor: comerțul nu poate fi autorizat de cât în condiții excepționale (art. 2 al. 1). Aceste specii, în număr de 1000, au fost enumerate în Anexa 1, iar exportarea lor necesită eliberarea și prezentarea prealabilă a unui permis de export. Aceasta trebuie să satisfacă următoarele condiții:
– o atestare de către o autoritate științifică a faptului că exportul în cauză nu dăunează
supraviețuirii speciei respective;
– certificarea că specimenul nu va fi transportat în condiții care să evite riscurile de rănire,
îmbolnăvire ori un tratament dur;
– certificarea de către un organ de stat competent că exportul nu a fost obținut prin violarea
legilor referitoare la prezervarea faunei și florei;
– probarea de către un organ de gestionare al statului de export că a fost eliberat un permis de
import pentru specimenul în cauză de către alt stat. La rândul său, în statul importator este nevoie de un permis de import.
Condițiile de export cuprind, printre altele, un aviz al unei autorități științifice că operațiunea
nu prejudiciază supraviețuirea speciei interesate, proba că specimenul nu a fost obținut prin contravenției le legile referitoare la prezervarea faunei și florei, în vigoare, precum și proba că transportul este pregătit să se desfășoare de o manieră care să evite riscurile de răniri, îmbolnăviri ori tratament dur.
În sfârșit, Anexa III a Convenției cuprinde toate speciile pe care o parte contractantă le
declară supuse, în limitele competenței sale, unei reglementări având ca scop a împiedica ori a restrânge exploatarea lor necesită cooperarea cu alte state pentru a controla comerțul în domeniu. Exportarea unui specimen dintr-o specie înscrisă pe această listă de către orice stat care a cerut această înscriere necesită eliberarea și prezentarea prealabilă a unui permis de export supus unor condiții comparabile cu cele prevăzute pentru specimenele acoperite de Anexa II.
Convenția asupra conservării speciilor migratoare aparținând faunei sălbatice, semnată la Bonn,
la 23 iunie 1979, de asemenea este un instrument inte rnațional cu vocație universală, care vizează
protejarea acestor specii în statele prin care ele tranzitează și unele își petrec o parte a vieții.
Fondat pe ideea că animalele sălbatice constituie o parte de neînlocuit a sistemului natural
terestru care trebuie să fie conservate pentru binele umanității, documentul consideră că „specia migratoare” semnifică întreaga populație sau orice parte separată geografic a populației, oricărei
871 Republica Moldova a aderat la această Convenție prin Legea nr. 69 din 15 iunie 1994.
DIP_3.indd 443 DIP_3.indd 443 10/13/2009 11:31:32 10/13/2009 11:31:32

Drept Internațional public 444
specii sau oricărui taxon inferior de animale sălb atice, o parte semnificativă ai cărei indivizi
traversează ciclic și previzibil una sau mai multe granițe, de sub jurisdicția națională. Un concept important al tratatului este cel de „stare de conservare” , care ține seama de suma influențelor care acționează asupra unei specii migratoare și care poate afecta numărul și repartiția sa pe termen lung. Acest statut este considerat favorabil atunci când datele asupra populației speciei arată: a) că aceasta va continua pe termen lung să constituie un element viabil al ecosistemelor
cărora aparține; b) că importanța speciei nu este redusă în prezent și nu este susceptibilă de a fi pe termen lung; c) că există și că va rămâne probabil un habitat suficient de a menține populația de termen lung; d) și că reparația și efectele populației sunt apropiate de nivelurile lor istorice în măsura în care este compatibilă cu o gestiune adecvate a faunei sălbatice și a habitatului. Starea de conservare servește drept criteriu pentru a determina regulile aplicabile stabilite de Convenție.
Convenția ONU privind dreptul mării adoptată la Montego Bay, la 10 decembrie 1982, cuprin-
de și o serie de importante dispoziții referitoare la conservarea resurselor biologice ale mării.
Ca regulă generală, statul de coastă este competent să asigure conservarea resurselor biolo-
gice în zona asupra căreia își exercită drepturile de suveranitate (respectiv marea teritorială, zona economică, exclusivă și platoul continental).
Este, consacrată, de asemenea, obligația generală de conservare a resurselor biologice ale
mării, în special a celor situate în marea liberă. În condițiile în care, în această parte a mării operează principiul libertății, toate statele au ob ligația de a lua măsurile necesare aplicabile
resortanților lor, care pot fi necesare pentru a asigura conservarea resurselor biologice în marea liberă ori de a coopera cu alte state pentru a realiza acest obiectiv.
Convenții regionale la conservarea vieții sălbatice și mediului natural al Europei, pregătită în
cad rul Consiliului Europei, adoptată le Berna, la 19 septembrie 1979 și intrată în vigoare la 1 iunie 1982.
872
Convenția reprezintă un însemnat progres în raport cu celelalte documente regionale de
acest tip, datorită creării unei instituții însărcinate să vegheze la funcționarea și aducerea la zi a dispozițiilor sale, precum și prin crearea unor veritabile obligații pentru statele contractante, depășind astfel stadiul unor texte declarative, mai ales formale.
Convenția își declară un triplu obiectiv: a) asigurarea conservării florei și faunei sălbatice și
habitatelor lor naturale; b) încurajarea cooperării între state și c) acordarea unei atenții particu-lare speciilor, inclusiv celor migratoare, amenințate cu extincția și vulnerabile.
În acest sens, documentul preconizează conservarea tuturor speciilor vegetale și animale
și habitaturile lor, independent de raritatea acestora, în special a speciilor și habitatelor a căror conservare necesită cooperarea mai multor state. Deși Convenția vizează, în princ ipiu, să pro-
tejeze viața indigenă a Europei, ea nu cuprinde în textul art.1 (1) elementele de circumscriere continentală „în Europa” , ori „europene” din două rațiuni:
1. Pentru a nu limita aria geografică acoperită de Convenția la continentul european, dat
fiind faptul că numeroase specii de floră și faună din Europa se întâlnesc și în afara acesteia;
2. Pentru a include animalele care nu se întâlnesc numai în Europa.Folosirea cuvântului „sălbatic” după cele de „floră și faună” are ca scop și consecință exclude-
rea animalelor ari plantelor crescute ori cultivate.
872 Convenția a fost elaborată în cadrul Consiliului Europei de Comitetul ad-hoc de experți pentru protecția
vieții sălbatice (reunit în noiembrie 1979), și adoptată de Comitetul miniștrilor (la 18 iunie 1979), fiind
deschisă spre semnare statelor membre al Consiliului și statelor membre care au participat la elaborarea sa, precum și Comunităților economice europene, la 19 septembrie 1979.
DIP_3.indd 444 DIP_3.indd 444 10/13/2009 11:31:32 10/13/2009 11:31:32

445 Capitolul XVII. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI
Articolul 2 conține o obligație principală, care decurge din obiectivele anunțate în articolul
precedent și vizează adoptarea populației florei și faunei sălbatice: „la un nivel care corespunde, în special, exigențele ecologice, științifice și culturale, ținând cont de exigențele economice și recreaționale … ”
Obligația generală a părților contractante de a lua fiecare măsuri în materie de conservare
a florei și a faunei sălbatice și a oricăror habitaturi naturale în general se exprimă prin: imple-mentarea de politici naționale de conservare, luarea în considerare a conservării în politicile de amenajare a teritoriului și de luptă împotriva poluării și încurajarea educației și informației.
Dispozițiile care enunță modalitățile de conservare sunt regrupate în trei capitole: protecția
habitaturilor, conservarea speciilor și dispozițiile speciale privind speciile migratoare. Bineînțeles
sunt multiple legături între acestea. Astfel, art.4 relativ la protecția habitaturilor, deși are o apli-care generală, privind toate spe ciile sălbatice, acordă un loc special celor care sunt considerate că
trebuie să beneficieze de o protecție particula ră (Anexa I și II al Convenției). În același sens, o
atenția deosebită trebuie să fie acordată speciilo r migratoare, precum a proteja zonele importante
pentru căile de migrație, ariile de hibernare, de adunare, alimentare, reproducție etc.
Partea centrală a Convenției este consacrată speciilor (art. 5-9). O atenția prioritară este
acordată conservării florei, articolul 5 fiind consacrat integral obligațiilor ce revin statelor contractante în privința protecției speciilor enumerate în anexa I. Aplicarea interdicției deținerii și comercializării acestor specii este încredințată statelor – părți. De menționat că acest articol reglementează numai comerțul intern cu specii amenințate cu dispariția, lăsând reglementarea comerțului internațional „Convenție de la Washington asupra comerțului internațional de specii sălbatice de floră și faună amenințate cu exticția” .
Convenția pune un accent deosebit asupra prot ecției speciilor migratoare, prevăzând ne-
cesitatea și obligația cooperării între statele contractante în efortul de conservare și, în special, coordonarea măsurilor, ca, de exemplu, interzicerea vânătorii.
În sfârșit, art. 11 stabilește un număr de obligații complementare pentru Părțile Contractante
în ce privește cooperarea interstatală, cercetarea, reintroducerea și introducerea de specii și infor-marea Comitetului permanent.
O atenția deosebită a fost acordată compatibil ității dintre dispozițiile Convenției și cele ale
altor instrumente juridice internaționale în materie, precum și precizările relațiilor dintre acestea și legislația internă a statelor contractante.
În temeiul principiului general al teritorialității legii, un prim răspuns constă în aceea că dacă o
măsură legislativă adoptată de un stat contractant, în aplicarea Convenției de la Berna, nu con ține nici o precizare în acest sens, aplicarea sa trebuie să fie considerată ca limitată la teritoriul național.
În ce privește marea liberă, art. 117 din Convenția privind dreptul mării (adoptată la Mon-
tego Bay la 10 decembrie 1982) impune obligația „de a lua măsuri, aplicabile resortisanților lor, care ar putea fi necesare pentru a asigura conservarea resurselor biologice ale mării libere… ”
Convenția asupra diversității biologice, semnată la 5 iunie 1992, în cadru Convenției ONU
privind mediul și dezvoltarea (Rio de Janeiro, iunie 1992) are ca obiect definitorii „conserva-rea diversității biologice, utilizarea durabilă a elementelor sale și împărțirea justă și echitabilă a avantajelor ce decurg din exploatarea resurselor genetice, în special printr-un proces satisfăcător
la resursele genetice și la un transfer corespunzător de tehnici pertinente, ținând cont de toate drepturile asupra acestor resurse și tehnicilor și datorită unei finanțări adecvate”
Plecând de la constatarea că, astăzi, conservarea biodiversității reprezintă o preocupare
comună a întregii umanități, documentul stabilește, ca principiu director, cel potrivit căruia statele au dreptul suveran de a explora propriile lor resurse conform politicilor lor în materie
DIP_3.indd 445 DIP_3.indd 445 10/13/2009 11:31:33 10/13/2009 11:31:33

Drept Internațional public 446
de mediu și au îndatorirea de a face astfel încât activitățile exercitate în limitele jurisdicției ori
sub controlul lor să nu cauzeze pagube mediului în alte state ori în regiuni nesupuse nici unei jurisdicții naționale (art.3).
Astfel, ca măsuri generale sunt prevăzute, în acest sens, elaborarea de strategii, planuri ori
programe naționale sau adoptarea celor deja existente alături de integrarea conservării și utilizării durabile a diversității biologice în planurile, prog ramele și politicile sectoriale ori intersectoriale
pertinente (art.6).
După identificarea elementelor constitutive ale diversității biologice care au nevoie de
protecție și instituirea unui sistem de supraveghere adecvat, statele trebuie să adopte și să aplice o serie de măsuri specifice de conservare și utilizare durabilă a acestora.
Ca metode principale sunt consacrate: conservare în situ (conservarea ecosistemelor și ha-
bitatelor naturale și menținerea și reconstituirea populațiilor viabile de specii în mediul lor na-tural și, în cazul specii lor domestice și cultivate, în mediul unde s-au dezvoltat caracterele lor
distinctive) și conservarea ex situ (conservarea elementelor constitutive ale biodiversității în afara
mediului lor natural).
Referitor la prima metodă sunt prevăzute, ca măsuri apropiabile de părțile contractante,
printre altele: stabilirea unui sistem de zone protejate ori de zone unde trebuie luate măsuri spe-ciale de conservare, elaborare, dacă este necesar , pentru alegerea, crearea ori gestiunea zonelor
protejate, promovarea unei dezvoltări durabile și raționale din punct de vedere ecologic în zonele adiacente zonelor protejate, în vederea consolidării protecției acestora din urmă, respectarea, prezervarea și menținerea cunoștințelor, inovații lor și practicilor tradiționale, care reprezintă in-
teres pentru conservarea și utilizarea durabilă ale biodiversității (art.8).
O problemă mult disputată o constituie accesul la resursele genetice, pe de o parte, și accesul
la tehnologie și transferul acesteia, pe de alta.
În privința primului aspect, reafirmând suveranitatea statelor asupra resurselor naturale și
puterea de a determina accesul la resursele genetice, care le aparține, conform legislației naționale, Convenția prevede obligația fiecărei Părți Contractante de a depune eforturile necesare în ve-derea creării condițiilor proprii de a facilita acces ul la resursele genetice în scopul utilizării lor
ecologice raționale de alte state contractante și de a nu impune, în acest sens, restricții contrare obiectivelor documentului (art.15).
O prevedere importantă este cea referitoare la relațiile Convenției cu alte convenții
internaționale. În acest sens, art. 22.1 stabilește faptul că dispozițiile acesteia nu modifică cu ni-mic drepturile și obligațiile decurgând pentru o Parte Contractantă dintr-un acord internațional existent în afară dacă „exercițiul acestor drepturi ori respectarea acestor obligații cu cauze se-rioase produc daune diversității biologice ori constituie o amenințare pentru aceasta” .
Din punct de vedere instituțional, este stabilită o structură formată din: Conferința pârtilor,
Secretariatul și un organ subsidiar însărcinat să furnizeze avize științifice, tehnice și tehnologice.
În sfârșit, un regim special urmează reglementarea diferendelor, în acest sens se stabilește că
în caz de diferend între părți privind interpretarea ori aplicarea Convenției se va căuta o soluție pe calea negocierilor.
Bibliografie:
Burian, Alexandru. Dreptul internațional al mediului. // Burian, Alexandru; Balan, Oleg, Drept
internațional public, Ediția a 2-a. – Chișinău, CEP USM, 2005, p. 389-432; Burian, Alexandru; Negru,
Cristina; Pelipețchi, Carolina. Obiectul Dreptului Internațional al Mediului // „Funcționarea Instituțiilor
Democratice în Statul de Drept: Materiale ale Conferinței teoretico-științifice internaționale, 25-26
DIP_3.indd 446 DIP_3.indd 446 10/13/2009 11:31:33 10/13/2009 11:31:33

447 Capitolul XVII. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI
ianuarie 2003 (mun. Bălți)”/ red.șt. Gh. Costachi, Chișinău, „Tipografia Centrală” , 2003, pag. 384-
386; Ceban, Cristina. Protecția mediului în activitatea de exploatare a atmosferei și cosmosului // „Revista
Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale, nr. 1-2, 2007; Ceban, Cristina; Burian,
Alexandru Dezvoltarea economică durabilă și protecția mediului înconjurător: probleme globale ale umanității
//„Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale, nr. 1, 2008; Mircea Duțu,
Dreptul internațional și comunitar al mediului, București, Editura Economică, 1995; Mircea Duțu, Dreptul
Mediului, Tratat, vol. 1-2, București, Editura Economică, 1998; Grigore Geamanu, Drept Internațional
comtemporan, Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1965; Gh. lancu, Drepturile fundamentale și
protecția mediului, București, Monitorul Oficial, 1998; Niciu Marțian I., Drept internațional public, Două
volume, Ediția a II-a (revizuită și completată), Editura Fundației “Chemarea” , Iași, 1995-1996; A. Bolin-
tineanu, А. Năstase, В. Aurescu, Drept internațional contemporan, București, 2000, р. 267-279; Dumi-
tra Popescu, Protecția mediului înconjurător în dreptul internațional, “Studii de drept românesc” , 1992,
nr. 2; Dumitra Popescu, Mircea Popescu, Dreptul mediului, Tratate și Convenții internaționale, vol. I, II,
III, București, ARTPRINT, 2002; Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internațional public, Ediție
revăzută și adăugită, Casa de editură și presă “Șansa” S.R.L., București, 1997, р. 366-382; Ion Diaconu, Drept internațional public, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Casa de editură și presă “Șansa” S.R.L.,
București, 1995; Dr. Florian Coman, Dreptul internațional public, Ediția a II-a, București, 2002; Gheor-
ghe Moca, Dreptul internațional public, vol. I, Universitatea București, 1989, p. 17-67; Alexander Kiss,
Droit international de l’environment, Paris, Pedone, 1989; I. Borwnlie, Principles of Public International Law,
London, 1999, р. 283-288; Prieur, Michel, Droit de renvironnement, Dalloz, Paris, 1991; Santiago Bena-
dava, Derecho Internacional Publico, 6-a edicion, Editorial Juridica ConoSur, Santiago de Chile, 1999; Dr.
Felipe Tredinnic, Derecho internacional publico y relaciones internacionales, Tercera edicion, Editorial “Los
amigos del libro” , La Paz-Cochabamba, Bolivia, 1997.
Виноградов С. В., Деятельность в космосе и охрана окру жающей среды // «Космос и право»,
Москва, 1980; Колбасов О.С., Экология: Политика – право, Москва, «Наука», 1976; Хименес де
Аречага, Э., Современное международное право, Издательство «Прогресс», Москва, 1983; Бури-
ан, Александр; Пелипецкая, Каролина, Космическая деятельность и охрана окружающей среды
//„Aspecte juridice ale societății civile: realități și perspective: Materiale ale conf. teoretico-ștințifice
internaționale, 26-27 februarie 2003” / red. șt. Gh. Costachi. – Chișinău, F.E.-P . „Tipografia Centrală” , 2003, pag. 312-315; Негру, Кристина, К вопросу о международно-правовой охране атмосферного воз-
духа // «Закон и жизнь», 2002, № 12, стр. 46-48; Курс международного права. В 7 т. Т. 5. Отрасли
международного права / В.С.Верещетин, С.В.Виноградов, Г .М.Даниленко, Москва, «Наука», 1992,
c. 280-330; 115 -138.
DIP_3.indd 447 DIP_3.indd 447 10/13/2009 11:31:34 10/13/2009 11:31:34

DIP_3.indd 448 DIP_3.indd 448 10/13/2009 11:31:35 10/13/2009 11:31:35

Capitolul XVIII
DREPTUL INTERNA ȚIONAL ECONOMIC
§ 1. Noțiunea, izvoarele și principiile dreptului internațional economic.
§ 2. Participanții la relațiile economice internaționale§ 3. Soluționarea diferendelor economice internaționale
§ 4. Dreptul internațional comercial
§ 5. Dreptul internațional fi nanciar
§ 6. Dreptul internațional investițional
§ 1. Noțiunea, izvoarele și principiile dreptului interna țional economic.
Dreptul internațional economic este o ramură a dreptului internațional. Normele acestei ra-
muri reglementează relațiile dintre subiecții dreptului internațional în legătură cu activitatea lor în domeniul relațiilor economice internaționale.
Obiectul de reglementare al dreptului internațional economic sunt relațiile economice
internaționale, care se stabilesc între state ca subiecți ai puterii publice. Colaborarea economică a statelor crește odată cu aprofundarea diviziunii internaționale a muncii și internaționalizarea vieții sociale. Relațiile economice interstatale au caracter politic, fiind ca atare o parte a politicii externe a statului.
Relațiile economice internaționale sînt complexe și variate.
873 Conținutul lor include relații
internaționale comerciale, de producție, tehnico-științifice, valutare, financiare, de credit, de transport, ș.a. Fiecare din ele necesită o reglementare juridică specială în rezultatul cărui fapt s-au
format subramuri ale dreptului internațional economic așa ca: dreptul comerțului internațional; dreptul internațional al transporturilor; dreptul internațional financiar; dreptul internațional investițional, ș.a.
Complexitatea obiectului de reglementare a relațiilor economice internaționale devine
evidentă din următorul exemplu. Dacă două state au încheiat un Tratat sau Acord economic (Acord de livrare reciprocă a mărfurilor) conform căruia fiecare parte se obligă să permită per-soanelor fizice și juridice din țara sa să exporte și să importe mărfuri, arătate în listele anexate, atunci relațiile economice reglementate de acest Tratat sunt din domeniul dreptului internațional public, iar părțile la tratat sunt statele, subiecți ai puterii. Datorită unui astfel de Tratat devin po-sibile multiple relații economice comerciale între persoanele fizice și juridice din statele părți la Tratat, ca relații juridice civile cu element de străinătate, modul de reglementare al cărora se referă la dreptul internațional privat.
874
873 Alexandru Burian, Teoria relațiilor internaționale (Ediția a 3-a, revăzută și adăugită) – Chișinău., CEP USM,
2008. – 624 p.
874 Курс международного права. В семи томах. Т. 4, Москва, Наука, 1990, с. 213.
DIP_3.indd 449 DIP_3.indd 449 10/13/2009 11:31:35 10/13/2009 11:31:35

Drept Internațional public 450
Reglementarea relațiilor economice internaționale necesită interacțiunea sistemelor de drept
internațional și național în cele mai variate domenii. Din punct de vedere teoretic se înaintează două concepții de bază privitor la dreptul internațional economic:
1. Dreptul internațional economic – este o ramură a dreptului internațional public, obiectul
de reglementare al căruia sunt relațiile economice ale subiecților dreptului internațional.
2. Dreptul internațional economic – este totalitatea normelor dreptului internațional și
dreptului intern, obiectul de reglementare al căruia sunt relațiile internaționale economice (de producție, comerciale ș.a.), care se formează între orice subiecți de drept, participanți la aceste relații.
875
Expunerea tuturor normelor, indiferent de natura lor, care în interacțiune reglementează în-
treg complexul de relații economice internaționale, are o însemnătate practică.
Menționăm însă, că dreptul internațional economic ca ramură a dreptului internațional
public reglementează relațiile internaționale economice de primul nivel, adică cele interstatale. Statele stabilesc fundamentul juridic, regimul gen eral pentru realizarea multiplelor relații econo-
mice de nivelul doi, care se formează între persoane fizice și juridice din diferite țări, în diferite domenii și se reglementează de normele dreptului internațional privat.
Dreptul internațional economic se află în continuă dezvoltare reflectând realitățile globale
contemporane. Statele sunt interesate în dezvoltarea dreptului internațional economic, în perfec-ționarea reglementării juridice a întregului complex de relații economice la nivel universal.
Funcția regulatorie a dreptului internațional economic are un rol deosebit nu numai în
relațiile economice dintre state, dar și în cadrul proceselor de integrare economică.
La etapa actuală procesul producției mondiale e constituit din blocuri economice de inte-
grare baza cărora sunt organizațiile și Acordurile economice internaționale.
Din a doua jumătate a sec. XX integrarea economică regională a devenit tendința dominantă
în dezvoltarea relațiilor economice internaționale. Țările membre ale Uniunii Europene au creat spațiul economic unic cu libera circulație a mărfurilo r, serviciilor, capitalurilor, tehnologiilor și
a forței de muncă.
Asociația Nord – Americană a Liberului Schimb (NAFTA), creată în 1989, se transformă în
cea mai mare piață comună din lume. Comunitatea Statelor Independente (CSI), aprofundează integrarea pe etape avînd ca obiectiv formarea spațiului economic unic.
Există și alte asociații economice ale statelor în America Latină, Asia de Sud – Est, în zona
Asiei și Pacific.
Dreptul internațional economic în prezent este orientat spre instituirea relațiilor economi-
ce bazate pe egalitatea în drepturi. Pentru aceasta, în anii 70 ai secolului trecut, țările în curs de dezvoltare au cerut să fie creată o „nouă ordine economică” . În 1974 în cadrul ONU a fost adoptată Declarația referitoare la instaurarea unei noi ordini economice internaționale; Progra-mul de acțiune privind instaurarea noii ordini economice internaționale și Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor. Aceste acte au valoare politico-morală progresivă, fac parte
din categoria de acte care formează soft law. Însă, din cauza faptului că nu au reflectat și interesele
statelor industrial dezvoltate
876∗ nu au obținut o realizare practică deplină.
Izvoarele dreptului internațional economic. Dreptul internațional economic are aceleași
izvoare ca și dreptul internațional: tratatul internațional și cutuma internațională. Acestea sunt
875 Шумилов В. М., Международное экономическое право, Москва, Д еКА, 1999, с. 21.
876 ∗ Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor a fost adoptată prin vot, existînd 6 voturi contra și
10 abțineri ale țărilor dezvoltate. Vezi G. Geamanu, Drept internațional public, vol. II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983, p. 352.
DIP_3.indd 450 DIP_3.indd 450 10/13/2009 11:31:36 10/13/2009 11:31:36

451 Capitolul XVIII. DREPTUL INTERNAȚIONAL ECONOMIC
formele în care își găsesc exprimare regulile de conduită a subiecților dreptului internațional eco-
nomic. Un anumit specific în acest domeniu îl aduce activitatea organizațiilor internaționale.
Tratatul internațional și cutuma internațională sunt izvoare de bază universale ale dreptului
internaționale economic, iar hotărârile organizațiilor internaționale sunt izvoare speciale. Fun-damentul juridic al dreptului internațional economic este acordul de voință al statelor, privitor la conținutul și puterea juridică a normelor de drept internațional economic.
Baza normativă a dreptului internațional economic se conține în tratatele economice bilate-
rale și multilaterale, care sunt tot așa de variate ca și multiplele relații economice internaționale.
Din ele fac parte tratatele de comerț, tratatele vamale , tratatele privind investițiile, transporturile,
decontările internaționale, creditele ș.a. Astfel de tratate conțin norme care formează corpul nor-mativ al subramurilor respective ale dreptului internațional economic.
Începând cu a doua jumătate a sec. XX, în legătură cu creșterea colaborării economice a
statelor, au devenit frecvente Acordurile privind colaborarea economică, industrială și tehnico-științifică în care statele părți determină direcți ile generale și domeniile de colaborare; își asumă
obligația să contribuie la susținerea stabilirii legăturilor economice între persoanele fizice și juri-dice din statele părți; stabilesc modalitățile de finanțare și creditare ș.a.
Odată cu dezvoltarea colaborării economice în diverse domenii crește rolul tratatelor eco-
nomice multilaterale. Ca exemplu de tratat multilateral în domeniul comerțului internațional servește Acordul general pentru Tarife și Comerț (GATT), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948.
În calitate de izvoare a dreptului internațional economic sunt și tratatele multilaterale privind
crearea organizațiilor economice internaționale, cum ar fi cele de constituire a BIRD, FMI, UE, CSI ș.a. Ca exemplu de tratate economice multilaterale pot servi convențiile încheiate în vederea uni-ficării normelor de drept care reglementează relațiile economice private cu element de străi nă tate, cum ar fi Convenția ONU privind vânzarea – cumpărarea internațională a mărfurilor din 1980.
Una din particularitățile dreptului internațional economic este faptul că direcțiile principiale
ale colaborării economice a statelor își găsesc expresie în multiple rezoluții și hotărâri adoptate în cadrul organizațiilor și conferințelor internaționale. Dintre ele fac parte „principiile ce determină relațiile comerciale internaționale și politica come rcială care contribuie dezvoltării” , adoptate la
prima Conferință a UNCTAD convocată la Geneva în 1964; Declarația referitoare la instaurarea unei noi ordini economice internaționale și Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale sta-telor, adoptate în formă de rezoluții a Asambleei Generale a ONU în 1974; Rezoluția Asambleei Generale a ONU „Despre securitatea economică internațională” din 1985; Declarația despre noul consens global privind căile de dezvoltare a co laborării economice internaționale în interesul
tuturor statelor în condițiile schimbărilor radicale din lume, adoptată în mai 1990 la sesiunea a 18-a specială a Asambleei Generale a ONU ș.a.
În sensul juridic direct hotărârile și rezoluțiile enumerate, adoptate de organizațiile inter na-
ționale, nu au o putere juridică obligatorie și nu pot fi numite izvoare propriu-zise ale dreptului internațional economic. Totodată, aceste acte conțin prevederi care răspund legităților generale și necesităților dezvoltării economice mondiale, sunt recunoscute și formează baza conceptuală
a dreptului internațional economic. Conținutul lor vorbește despre existența unei practici inter-naționale care s-a format până la adoptarea acestor acte, ceea ce confirmă că normele fundamen-tale ale dreptului internaționale economic există și în formă de cutumă internațională.
877
Principiile dreptului internațional economic. Baza reglementării relațiilor economice inter-
na ționale o constituie principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan (vezi
877 Vezi: Международное публичное право. Отв. Ред. Бекяшев К.А., Москва, изд-во «Проспект», 2007.
DIP_3.indd 451 DIP_3.indd 451 10/13/2009 11:31:36 10/13/2009 11:31:36

Drept Internațional public 452
Cap. IV). Acestea însă stabilesc cerințele generale privind relațiile interstatale, de aceea, practica
subiecților relațiilor economice internaționale a dus la completarea și concretizarea lor, la forma-rea principiilor speciale ale dreptului internațional economic.
Principiul suveranității indispensabile a statelor asupra resurselor naturale presupune dreptul
fiecărui stat de a-și exercita suveranitatea deplină asupra bogățiilor naturale și resurselor naturale, asupra activităților economice ce se desfășoară pe teritoriul său, dreptul fiecărui stat de a dispune liber de mijloacele de producție, de forța de muncă, de piața sa națională, de resursele monetare, de mijloacele de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică, de totalitatea pârghiilor de condu-
cere economică. În conformitate cu acest principiu fiecare stat are dreptul să reglementeze și să controleze investițiile străine pe teritoriul să u, activitatea corporațiilor transnaționale în limi-
tele jurisdicției sale naționale, dreptul de a naționaliza, expropria sau de a transmite proprietatea străină, conform legilor sale și plătind compensația respectivă.
Elementele și conținutul acestui princ ipiu își găsesc expre sie în Declarația referitoare la ins-
taurarea unei noi ordini economice internaționale (p. 4), în Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor (art. 5 și 16), într-un șir de acorduri internaționale (art. 15 a Convenției de la Viena privind succesiunea statelor asupra tratatelor din 1978; art. 16 a Convenției de la Viena privind succesiunea statelor asupra proprietății de stat și datoriilor de stat din 1983).
Principiul alegerii libere a formei de organizare a legăturilor economice externe este strâns legat
cu principiul libertății alegerii sistemului social-economic, care la rândul său reiese din principii-le fundamentale ale dreptului internațional (principiul egalității suverane a statelor, a egalității și a dreptului la autodeterminarea popoarelor, neamestecului în treburile interne ale statelor ș.a.).
Conform acestui princ ipiu fiecare stat, în procesul rea lizării comerțului internațional și al-
tor forme de colaborare economică, este liber să aleagă formele de organizare a relațiilor sale economice externe și să încheie acorduri bilaterale și multilaterale de colaborare economică internațională. În același timp, fiecare stat poar tă răspundere pentru contribuția la dezvoltarea
economică, socială și culturală a poporului său, pentru alegerea scopului și mijloacelor de dezvol-
tare, pentru mobilizarea și folosirea deplină a resurselor sale, pentru înfăptuirea reformelor eco-nomice și sociale progresive. Aceste prevederi se conțin în Carta drepturilor și îndatoririlor eco-nomice ale statelor (art. 4, art. 7) și în Actul final al Conferinței de la Helsinki pentru Securitate și Colaborare în Europa din 1975.
Principiul nediscriminării economice presupune dezvoltarea colaborări economice
internaționale în bază de egalitate și avantaj reciproc. Exclude înaintarea de condiții speciale, care ar avea pentru un oarecare stat, instituțiile, persoanele fizice și juridice ale sale un caracter defavorizat, discriminatoriu, în comparație cu alt stat și propriile lui instituții, persoane fizice și juridice.
În cazul stabilirii din partea statului de măsu ri restrictive, introduse legal în domeniul
comerțului extern, conform principiului nediscr iminării, acestea trebuie să fie aplicate față de
toate statele, dar nu selectiv. Deoarece, în practică, deseori, se întâlnesc încălcări de acest fel a fost necesară introducerea de prevederi nediscriminatorii economice în Acordul General pentru Tarife și Comerț din 1948.
Principiul egalității și avantajului reciproc reiese direct din princ ipiul egalității suverane a statelor.
Relațiile economice externe trebuie să aibă un caracter echitabil, să se formeze în bază de
avantaj reciproc, interesele partenerilor să permită distribuirea veniturilor și obligațiilor în mod paritar cu respectarea prevederilor acordurilor bilaterale ți multilaterale.
În același timp, statele dezvoltate, în scopul atingerii egalității de fapt, pot acorda țărilor în
curs de dezvoltare unele beneficii în mod unilat eral, fără a cere cedări unilaterale din partea aces-
DIP_3.indd 452 DIP_3.indd 452 10/13/2009 11:31:37 10/13/2009 11:31:37

453 Capitolul XVIII. DREPTUL INTERNAȚIONAL ECONOMIC
tora, contribuind astfel la realizarea conceptului dezvoltării economice durabile și diminuarea
decalajului economic între țările indu strializate și cele slab dezvoltate.
În afară de principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan, a principiilor
speciale ale dreptului internațional economic în colaborarea economică există regimuri juridice care se aplică în cazul cînd statele interesate se înțeleg și le prevăd în tratatele economice.
Regimul națiunii celei mai favorizate constă în obligația asumată într-un tratat de a acorda
celeilalte părți tratamentul cel mai favorabil acordat sau care va fi acordat unui stat terț (drepturi, facilități, privilegii). Concomitent se concret izează domeniile în care regimul se va aplica. De
regulă acestea sunt:
a) exporturi, importuri, tranzit, tarife vamale;b) transportul în general și tratamentul mijloacelor de transport străine;c) regimul persoanelor fizice și juridice străine, drepturile și obligațiile lor personale, drep-
turile de creație intelectuală;
d) administrarea justiției, accesul la instanțe j udiciare și administrative, recunoașterea și exe-
cutarea hotărârilor străine.
O mare importanță o au concretizările prevăzute în acorduri despre nerăspândirea regimului
asupra priorităților de care beneficiază țările vecine în domeniul comerțului de frontieră, statele membre ale uniunilor de integrare, țările în curs de dezvoltare.
Regimul național urmărește de asemenea, nediscriminarea și egalitatea de tratament ca și
regimul națiunii celei mai favorizate. Acest regim constă în aceea că persoanele fizice și juridice se folosesc pe teritoriul altui stat de aceleași drepturi, care sunt acordate persoanelor fizice și juridice proprii, a statului dat.
Sfera regimului național se acordă persoanelor fizice și juridice străine în ceea ce privește
drepturile lor de proprietate, accesul lor la instanțe, impozitele, taxe de aeroport, capacitatea juridică. Acestea sunt limitele rezonabile de punere în condiții de egalitate a persoanelor fizice și juridice străine cu cetățenii și persoanele juridice proprii fără a crea dificultăți sau o amenințare pentru economia națională și independența statului.
Regimul preferențial constituie o derogare de la regimul națiunii celei mai favorizate, acor-
dând unor state preferințe în unele domenii comerciale și economice. În sistemul GATT/OMC sunt acceptate situații de acordare a regimului preferențial cum ar fi: aranjamente preferențiale care există între părți contractante expres specificate; aranjamente preferențiale existente exclusiv între țări învecinate, în special în privința comerțului de frontieră; tratamentul preferențial acor-dat țărilor în curs de dezvoltare ș.a.
§ 2. Participan ții la relațiile economice interna ționale
Relațiile economice internaționale sunt complexe, atât prin obiectul lor de reglementa-
re, cît și în legătură cu multitudinea participanților la astfel de relații. Participanți ai relațiilor internaționale economice sunt statele și alți subiecți ai dreptului internațional (cum ar națiunile ce luptă pentru eliberarea națională, organizațiile internaționale), persoanele fizice și juridice ale diferitor țări, corporațiile transnaționale.
În sistemul de reglementare a relațiilor economice internaționale un loc central îl ocupă
statele. Statul este subiectul principal al dreptului internațional economic, ca și al dreptului internațional public în general. În rezultatul acordului de voință dintre state se creează normele
DIP_3.indd 453 DIP_3.indd 453 10/13/2009 11:31:37 10/13/2009 11:31:37

Drept Internațional public 454
ce reglementează relațiile economice internaționale în vederea stabilirii unei ordini juridice în
circuitul economic între țări.
Necătând la faptul că dreptul internațional economic reflectă legitățile economiei de piață, rolul
statului în sfera economică este destul de mare. Sarcinile privind administrarea proceselor econo-mice devin tot mai complicate, de îndeplinirea lor depinde stabilitatea socială, aceasta având ca rezultat necesitatea implicării statului în proble mele dezvoltării economiei naționale și mondiale.
Statul poate să devină participant la relații economice cu caracter internațional aflându-se
în raport juridic cu persoane fizice și juridice din alte state (creând întreprinderi mixte, încheind acorduri privind concesii sau acorduri privind partajarea producției în sfera dobândirii resurselor naturale). Astfel de relații au caracter economic privat și sunt reglementate de dreptul național. Participarea statului la așa relații are specificul său, care se exprimă în faptul că statul, proprie-tatea statului, contractele cu participarea statului se bucură de imunitate de jurisdicție a statului străin. Datorită imunității de jurisdicție statul nu poate fi atras în instanța de judecată străină în
calitate de pârât (reclamat) fără acordul său; față de stat și proprietatea sa nu pot să fie aplicate măsuri coercitive pentru asigurarea prealabilă a cererii și executarea silită a hotărârii judecătorești străine; contractelor cu participarea statului li se aplică dreptul statului care este parte la contract, dacă părțile nu au o altă înțelegere.
878
Organizațiile internaționale sunt un subiect important al relațiilor economice internaționale.
Natura juridică a organizațiilor internaționale ca subiecți ai relațiilor economice internaționale este aceeași ca și a calității lor de subiect a drep tului internațional public. Există doar specificul
că statele sunt dispuse să acorde organizațiilor internaționale în sfera economică funcții regula-torii însemnate. În unele din ele sunt create mecanisme stricte privind îndeplinirea hotărârilor
adoptate.
Rolul organizațiilor internaționale în sfera relațiilor economice internaționale este determi-
nat prin aceea că:
1. organizațiile internaționale servesc ca forumuri pentru a pune în discuție cele mai însem-
nate probleme economice;
2. sunt mecanisme în permanentă acțiune pentru rezolvarea operativă a problemelor econo-
mice complicate;
3. acestea prezintă în sine un aparat calificat pentru elaborarea proiectelor tratatelor economice.Ca participanți la relațiile economice internaționale organizațiile internaționale pot fi divi-
zate în două categorii:
1. organizațiile care în activitatea lor cuprind toate sferele relațiilor economice;2. organizațiile care acționează în limitele anumitor subramuri ale dreptului internațional
economic (în domeniul comerțului, finanțelor, transportului, investițiilor ș.a.)
Din prima categorie, în primul rând face parte Organizația Națiunilor Unite. Unul din sco-
purile ONU este să realizeze cooperarea internaț ională în rezolvarea problemelor internaționale
cu caracter economic. Cu aceste întrebări în sistemul organelor ONU se ocupă Adunarea Gene-rală și Consiliul Economic și Social (ECOSOC). Adunarea generală inițiază studii și poate face recomandări statelor pentru a promova cooperarea internațională în domeniile economic, social și cultural ș.a. (art. 13 din Carta ONU). Adunarea generală îndeplinește funcții directoare față de ECOSOC. Recomandările ei la adresa Consiliului sunt obligatorii (art. 60, 66 din Carta ONU). La fiecare sesie, pentru examinarea ordinii de zi, Adunarea generală formează Comitetul pentru problemele economice și financiare. Un organ subsidiar important al Adunării generale a ONU
878 Международное публичное право, отв. ред. К. А. Бекяшев, Москва, изд-во Проспект, 2007, с. 414
DIP_3.indd 454 DIP_3.indd 454 10/13/2009 11:31:38 10/13/2009 11:31:38

455 Capitolul XVIII. DREPTUL INTERNAȚIONAL ECONOMIC
este Comisia privind dreptul comerțului internațional (UNCITRAL). Funcția ei principală este
de a contribui la unificarea dreptului comerțului internațional.
Răspunderea principală pentru îndeplinirea funcțiilor ONU, în ceea ce privește colaborarea
statelor în domeniul economic și social, o are ECOSOC, care coordonează activitatea organelor și instituțiilor sistemului ONU din această sferă, pregătește proiecte de convenții asupra chestiu-nilor ce țin de competența sa și le prezintă pentru adoptare Adunării Generale.
Consiliul Economic și Social și-a creat numeroase organe subsidiare sub formă de comitete
permanente, comisii și subcomisii. În cadrul ECOSOC funcționează Comitetul pentru programe și coordonare; Comitetul pentru știință și tehnică în scopul dezvoltării; Comitetul pentru resur-sele naturale; Comitetul pentru planificarea dezvoltării.
Sub egida ECOSOC activează cinci comisii economice regionale: pentru Europa; Asia și Ex-
tremul Orient; America Latină; Africa; și pentru Asia de Vest. Una din funcțiile ECOSOC este coordonarea activității instituțiilor specializate ale ONU, multe din ele se ocupă cu întrebările
colaborării economice internaționale. Din acestea fac parte Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI). La început era un organ subsidiar al Adunării Generale a ONU. Din anul 1985 a devenit instituție specializată a ONU.
Obiectivele ONUDI sunt: promovarea și accelerarea dezvoltării industriale a țărilor în curs
de dezvoltare și progresul în domeniul cooperării in dustriale la nivel global, regional și național.
Funcțiile organizației sunt următoarele:a) acordarea de asistență țărilor în curs de dezvoltare pentru accelerarea industrializării lor
și modernizarea industriei din aceste țări;
b) coordonarea dezvoltării industriale a ță rilor membre pentru a asigura o dezvoltare
armonioasă și echilibrată a acestor țări;
c) să contribuie la promovarea tehnicii de planificare;d) să sprijine țările în curs de dezvoltare în funcționarea industriilor lor;e) să sprijine transferul de tehnologii industriale spre țările în curs de dezvoltare;f) să contribuie la formarea de cadre tehnice;g) să acționeze ca centru de schimb de informații industriale.ONUDI, în caz de calamități naturale, acordă statelor membre ajutoare.
879 Pe parcursul
activității sale organizația și-a adus aportul la consolidarea concepției dreptului internațional economic. În diferite sfere ale colaborării economice activează și alte instituții specializate ale ONU, așa ca: Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO), Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI); inst ituțiile specializate în domeniile relațiilor va-
lutare și financiare internaționale: Fondul Monetar Internațional (FMI); Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD); Societate Financiară Internațională (SFI); Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID).
Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD), inițial, a fost creată
ca organ subsidiar al Adunării Generale a ONU (prin Rezoluția nr. 1995/XIX din 30 decembrie 1964). Și-a păstrat această denumire până în prezent cu toate că, de facto, a devenit o organizație
internațională cu o structură ramificată de organe.
Sarcina principală a UNCTAD este formularea de principii și politici în problemele comerțului
internațional. Un rol însemnat îl are UNCTAD în formarea noilor viziuni și concepții privind restructurarea relațiilor economice internaționale pe bază democratică și de echitate. În 1964 la Conferința UNCTAD – I au fost adoptate principiile relațiilor comerciale și a politicii comerciale.
879 Marțian Niciu, Organizații Internaționale (Guvernamentale), Ediția a II-a, Iași, Editura Fundației „Chemarea” ,
1994, p. 58.
DIP_3.indd 455 DIP_3.indd 455 10/13/2009 11:31:38 10/13/2009 11:31:38

Drept Internațional public 456
În 1968 UNCTAD – II a adoptat Recomandările privind introducerea sistemului de preferințe
generale în favoarea statelor în curs de dezvoltare; în 1972 UNCTAD – III a făcut recomandări privind elaborarea Cartei Drepturilor și Îndatoririlor Economice ale Statelor, textul căreia în 1974 a fost prezentat Adunării Generale a ONU; în 1993 UNCTAD – IV a adoptat Programul integru pentru materii prime.
În cadrul UNCTAD s-au negociat acorduri privind asigurarea unor prețuri echitabile și sta-
bile la așa produse ca: cauciuc, cositor, zahăr, cacao; referitor la întreprinderea de măsuri opera-tive în baza programului „Măsuri de urgență” .
La Conferința UNCTAD – IX din 1996 a fost pusă în discuție problema statutului
corporațiilor transnaționale în relațiile internațio nale. În raportul Secretarului General al UNC-
TAD s-a menționat că corporațiilor transnaționale trebuie să li se acorde posibilitatea de a parti-cipa la forumurile internaționale multilaterale, deoarece ele traduc în viață hotărârile referitoare
la producere și consum, formal adoptate de guverne. Se subliniază, în continuare, că, necătând la dificultățile și complicațiile legate de această întrebare, e necesar de „început integrarea sectorului privat și altor noi actori în activitatea cotidiană a UNCTAD” .
880
La etapa actuală există diverse opinii privind capacitatea juridică internațională a corporațiilor
transnaționale. Una din ele este că corporațiile transnaționale sunt subiecți ai dreptului național, chiar dacă activitatea lor are caracter transfrontalier.
§ 3. Solu ționarea di ferendelor economice interna ționale
Diferendele economice internaționale sunt raporturi juridice în care se opun interesele state-
lor privitor la datorii, suma prejudiciilor, compensațiilor ș.a.
Statele au dreptul la alegerea liberă a mijloace lor concrete de rezolvare pașnică a diferendelor
internaționale. Acestea pot fi negocierile, consultările părților, ancheta, procedurile de conciliere și mediere, arbitrajul internațional, examinarea judiciară, recurgerea la organizații sau la acorduri regionale.
Rezolvarea diferendelor în dreptul internațional economic poate fi considerată ca o trăsătură
distinctivă a acestuia față de dreptul internațio nal general. Caracteristic pentru acest domeniu
este organizarea rezolvării diferendelor economice internaționale în cadrul organizațiilor eco-nomice internaționale, prin tehnici preluate de la mediere, conciliere și arbitraj, precedate de încercări de a determina părțile să ajungă la o înțelegere fără a mai fi nevoie de intervenția proce-durilor de soluționare menționate.
881
O metodă avansată și originală de soluționare a diferendelor din sectorul relațiilor comer-
ciale internaționale a fost instituită în c adrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).882
Acordul OMC prevede un sistem comun de reguli și proceduri aplicabile diferendelor apărute
în cadrul oricăruia din instrumentele sale juridice (4.2 Capitolul XXIII). Principala responsabili-tate în aplicarea acestor reguli revine Consiliului General care acționează ca Organ de Reglemen-tare a Diferendelor (ORD).
Unul din principiile importante prevăzute în aceste proceduri este acela că un diferend tre-
buie prezentat la ORD de către Guvernul țării membre, în vederea reglementării, numai după ce
880 UNCTAD Buletin, 1996, IV 35, p. 6
881 Grigore Geamănu, Op. Cit., p. 318.
882 Antonio Cassese, Diritto internazionale. Societa editrice il Mulino, Bologna, 2006, p. 327.
DIP_3.indd 456 DIP_3.indd 456 10/13/2009 11:31:39 10/13/2009 11:31:39

457 Capitolul XVIII. DREPTUL INTERNAȚIONAL ECONOMIC
încercările de rezolvare a neînțelegerii prin consultări bilaterale au eșuat. Procedurile mai prevăd
că pentru ajungerea la o soluție reciprocă acceptabilă, cele două părți pot cere directorului sau unei alte persoane să folosească bunele sale oficii pentru concilierea și medierea între ele.
Numai dacă consultările sau eforturile de conciliere nu au dat rezultatele așteptate, într-un
interval de 80 zile, partea vătămată poate cere ORD declanșarea oficială a mecanismului de regle-mentare a diferendelor, prin stabilirea unui panel care să examineze plângerea.
Panelul este format din trei persoane, în afară de cazul în care părțile implicate în diferend nu
convin că trebuie să fie cinci persoane. Numele lor sunt propuse de Secretarul OMC din lista ținută de către acesta în care sunt înscriși experți înalt calificați, guvernamentali și neguvernamentali.
Decizia privind structura panelului este de regulă adoptată în urma consultărilor cu părțile
aflate în dispută. Într-o perioadă de șase până la nouă luni, panelurile trebuie să prezinte ORD rapoartele și recomandările lor, în baza evaluării obiective a faptelor din cazul respectiv, precum
și a conformității măsurilor examinate cu preveder ile din instrumentele juridice. Inițial, panelul
adoptă un raport provizoriu pe care părțile la diferend pot s-o comenteze și chiar să ceară o ședință a panelului în care să aducă contraargumente. Ulterior panelul adoptă un raport final, care se transmite părților la diferend și ORD. Raportul final este aprobate automat de ORD, dacă nu se decide, prin consens, de a nu-l accepta.
Fiind acceptat de către ORD raportul devine obligatoriu pentru părțile la diferend.
883 Una
din părțile la diferend poate face apel la raportul panelului în Organul de Apel, compus din șapte membri, numiți de ORD.
Rapoartele Organului de Apel, pentru a deveni obligatorii, de asemenea, trebuie să fie adoptate
de ORD. Acesta din urmă le aprobă automat, în caz că nu decide prin consens de a le respinge.
Controlul privind punerea în aplicare a rapoartelor panelurilor sau a Organului de Apel este
efectuat de ORD. dacă unul din statele părți la diferend nu se conformează cerințelor din raport, celălalt stat poate cere ORD autorizarea de a recurge la contramăsuri sau de a suspenda aplicarea față de statul în cauză de concesii sau alte obligații comerciale. Această suspensie se poate referi la același sau alt sector comercial, nu asupra obligațiilor care decurg din alt Acord OMC.
În cadrul Uniunii Europene un rol important în rezolvarea diferendelor economice aparține
Curții Europene de Justiție. Recunoașterea juris dicției obligatorii a Curții este una din condițiile
pentru calitatea de membru al UE.
Curtea Europeană de Justiție a UE este competentă:- să reglementeze diferendele între state;- să anuleze acțiunea actelor legislative și a hotărârilor, adoptate de alte organe principale ale UE;- să oblige statele membre ale UE să îndeplinească obligațiunile asumate,- să interpreteze normele de drept ale UE.La Curtea de Justiție a UE pot să se adreseze:- statele membre ale UE;- organele de justiție naționale;- persoanele fizice și juridice.Hotărârile Curții sun obligatorii.În cadrul Comunității Statelor Independente (CSI), baza juridică pentru rezolvarea diferen-
delor între statele membre este Statutul CSI (art. 16-18, art. 32).
Diferendele între statele CSI care apar pe parcursul îndeplinirii obligațiilor economice sunt
de competența Curții Economice a CSI.
883 Sistemul Comercial Mondial. Ghid pentru întreprinderi. Centrul de Comerț Internațional UNCTAD/OMC
și Secretariatul Commonwealth, 1999, p. 46.
DIP_3.indd 457 DIP_3.indd 457 10/13/2009 11:31:39 10/13/2009 11:31:39

Drept Internațional public 458
Acordul privind Statutul Curții Economice a CSI a fost semnat la 6 iulie 1992. În 1994 a fost
adoptat Regulamentul Curții Economice a CSI și emisă prima decizie.
În scopul rezolvării anumitor tipuri de diferende economice se creează centre specializate,
care au o însemnătate deosebită pentru dezvoltarea relațiilor economice internaționale. În baza Convenției de la Washington privind reglementarea diferendelor investiționale dintre state și rezidenți, încheiat în 1965, a fost creat Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investițiile (CIRDI). Convenția a fost elaborată în cadrul Corpului Băncii Mondiale și Centrul activează pe lângă BIRD.
În cazul când neînțelegerile apar între participanții raporturilor economice internaționale
cu caracter privat (între persoane fizice și juridice din diferite țări), rezolvarea lor are loc în ca-drul instanței naționale (judecătorii economice sau arbitraje ale statelor) sau arbitraje comerciale internaționale.
Arbitrajul comercial internațional se instituie în baza dreptului național și se conduce de aces-
ta în activitatea sa. Termenul „internațional” se referă la caracterul litigiilor pe care le examinează – litigii economice internaționale între persoane private.
Unele Arbitraje comerciale dețin autoritate recunoscută ca centru de rezolvare a litigiilor eco-
nomice. Din ele fac parte Curtea de Arbitraj Comercial Internațional a Camerei Internaționale de Comerț din Paris, Asociația Americană de Arbitraj, Institutul de Arbitraj a Camerei de Comerț din Stocholm, Curtea de Arbitraj Internațional din Londra.
§ 4. Dreptul interna țional comercial
Comerțul internațional este forma cea mai timpurie și mai cunoscută a relațiilor economice
internaționale. El asigură legătura între producători și consumatori din diferite țări, reflectând interdependența lor economică, care reiese din diviziunea internațională a muncii.
Raporturile de comerț internațional, până la un anumit punct, sunt reglementate de normele
dreptului internațional public. Statele, fiind privite ca complexe economice și piețe de desfacere a mărfurilor, sunt obiectiv interesate în reglementarea juridică a unor întrebări, cum ar fi condițiile de acces a mărfurilor unor state pe teritoriul altora, măsurile de reglare a circuitului mărfurilor și protecția pieței naționale, gradul de participare a statului în procesele comerciale ș.a. Totali-tatea normelor, care reglementează relațiile dintre state în domeniul comerțului internațional for mează dreptul internațional comercial. Rela țiile comerciale internaționale se înfăptuiesc cel
mai mult de persoane fizice și juridice din state diferite prin încheierea de contracte comerciale. Pentru a cuprinde întreg ansamblul de norme juridice care aparțin ordinii juridice internaționale (drept internațional comercial), cît și ordinii jur idice naționale (drept comercial intern, drept ci-
vil), ce reglementează relațiile de comerț internaționale se folosește termenul „dreptul comerțului internațional” .
4.1 Unificarea normelor ce reglementează relațiile comerciale internaționale
Normele juridice internaționale, care reglementează raporturile internaționale comerciale se
situează pe prim plan. Acestea, realizînd o reglementare uniformă, înlătură complicațiile pe care le comportă diferențele de concepție legislativă și de reglementare juridică a diferitor țări.
884
884 Lilia Gribincea, Dreptul Comerțului Internațional, Chișinău, Editura „Reclama” S.A., 1999, p. 47.
DIP_3.indd 458 DIP_3.indd 458 10/13/2009 11:31:40 10/13/2009 11:31:40

459 Capitolul XVIII. DREPTUL INTERNAȚIONAL ECONOMIC
Unificarea normelor dreptului național din domeniul comerțului are loc la nivel universal
și local, inclusiv bilateral, referitor la norme cu caracter general special. În acest proces participă statele și în mare măsură organizațiile internaționale.
De mai mult timp în acest domeniu își desfășoară activitatea Conferința de la Haga pri-
vind dreptul internațional privat, convocată încă în sec. XIX. Din 1955 a devenit organizație internațională, având sfera principală de activitate unificarea dreptului conflictual, inclusiv a nor-melor conflictuale a diferitor țări în domeniul comerțului internațional. În 1986 în cadrul ei a fost elaborată Convenția privind dreptul aplicabil contractelor de vânzare-cumpărare de mărfuri.
Un rol însemnat în unificarea normelor din diferite ramuri ale dreptului internațional privat
îl are Institutul Internațional de Unificare a Dreptului Privat (UNIDROIT), care activează ca organizație internațională din 1926 cu sediul la Roma. În baza proiectelor pregătite de UNI-DROIT la Conferința de la Haga din 1964 au fost adoptate Convenția privind legea aplicabilă vânzării-cumpărării de mărfuri și Convenția privind legea aplicabilă încheierii contractelor internaționale de vânzare-cumpărare de mărfuri. În 1983 a fost adoptată Convenția de la Ge-neva privind reprezentanța la vânzarea-cumpărarea internațională. În 1988 la Conferința de la Ottava au fost adoptate Convenția privind leasing-ul financiar și Convenția privind factoring-ul internațional.
În legătură cu necesitatea crescândă a perfecționării și unificării reglementării comerțului
internațional în 1966 Adunarea generală a ONU a creat Comisia ONU privind dreptul internațional comercial (UNCITRAL). Sarcina Comisiei este armonizarea și unificarea dreptului internațional comercial și contribuirea la calificar ea uzanțelor comerciale. În baza proiectelor ela-
borate de Comisie au fost adoptate: Convenția de la New Y ork privind termenul de prescripție la vânzarea-cumpărarea internațională de mărfuri din 1974 (intrată în vigoare în 1988), Convenția de la Hamburg privind transportul maritim de mărfuri din 1978 (în vigoare din 1992), Convenția de la Viena privind contractele internaționale de vânzare-cumpărare de mărfuri din 1980 (a in-trat în vigoare în 1988) ș.a.
O autoritate în mediul de afaceri este Camera Internațională de Comerț de la Paris creată în
1920. Camera generalizează obiceiurile și practica co mercială, pregătește și publică reguli aplica-
bile în diferite domenii de comerț internațional. Este cunoscut Setul de reguli pentru interpreta-rea termenilor comerciali (INCOTERMS) elaborat de Cameră în redacția 2000.
4.2. Organizațiile internaționale în domeniul comerțului
După cel de-al II-lea război mondial unele țări au întreprins mai multe acțiuni pentru nor-
malizarea și liberalizarea comerțului internațional. Aceste eforturi au condus la adoptarea în 1948 a Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT).
La început GATT-ul era un acord comercial multilateral care a devenit ulterior organizație
economică internațională. În decursul timpului t extul GATT a fost modificat cu noi prevederi în
special pentru a trata problemele comerciale ale ță rilor în curs de dezvoltare. În plus a fost adop-
tat un număr de acorduri conexe, care detaliază cîteva din principalele prevederi ale GATT.
Principiile fundamentale și normele cutumiare a le GATT, care rămân valabile în continuare,
sunt următoarele:
– principiul nediscriminării , conform căruia fiecare parte trebuie să aplice același tratament în
comerț cu toate celelalte părți contractante;
– principiul deschiderii piețelor , care interzice toate formele de protecționism, cu excepția tari-
felor vamale ce urmează să se micșoreze progresiv pe calea negocierilor;
– principiul loialității comerțului , prin interzicerea de subvenții la exportul produselor primare
DIP_3.indd 459 DIP_3.indd 459 10/13/2009 11:31:40 10/13/2009 11:31:40

Drept Internațional public 460
Forma specifică de activitate a GATT s-a manifestat în „runde de negocieri comerciale mul-
tilaterale” , în cadrul cărora părțile contractante negociază concesiile pe care și le acordă în mod reciproc, în relațiile lor comerciale cum ar fi: reducerea taxelor vamale la anumite produse, eli-minarea obstacolelor netarifare și a altora din relațiile lor comerciale și îmbunătățirea cadrului juridic al comerțului internațional.
Sub egida GATT, periodic, au avut loc vaste negocieri tarifare între principalii partenerii eco-
nomici de prim rang: SUA, Japonia, Europa Occidentală (Runda Kennedy, Runda Nixon, Runda Tokyo, și începând cu 1986 Runda Uruguay, care a durat până în 1994).
Textul GATT, împreună cu deciziile adoptate în decursul anilor privind acest text și cu mai
multe înțelegeri elaborate în cadrul Rundei Uruguay, sunt cunoscute în prezent sub denumirea GATT 1994.
Acorduri separate au fost adoptate în domenii cum ar fi agricultura, textilele, subvențiile, an-
tidumping, ș.a. Împreună cu GATT 1994 acestea constituie elementele Acordurilor Multilaterale privind Comerțul cu Bunuri. Runda Uruguay a condus, de asemenea, la adoptarea noului set de reguli ce guvernează comerțul cu servicii și aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală.
Unul din rezultatele ultimei runde de negocieri multilaterale întreprinse sub egida GATT,
Runda Uruguay, a avut ca consecință instituir ea unei noi organizații – Organizația Mondială a
Comerțului. GATT-ul nu dispare, în rezultat el este integrat în ansamblul de „acorduri comercia-le multilaterale” , la realizarea cărora OMC trebuie să contribuie, sprijinindu-se pe un nou „meca-nism de examinare a politicilor comerciale” , și un nou sistem de reglementare a diferendelor din comerțul internațional.
885
Sistemul OMC, așa cum s-a născut din Runda Uruguay, constă, în prezent, din următoarele
Acorduri principale:
– Acordurile multilaterale privind Comerțul cu Bunuri, incluzând Acordul General pentru
Tarife și Comerț (GATT 1994) și acordurile conexe;
– Acordul General privind Comerțul cu Servicii (GATS);- Acordul privind Drepturile de Proprietate Intelectuală, legate de Comerț (TRIPS).Cu fiecare din ele, sunt legate un complex întreg de înțelegeri care detaliază prevederile acor-
durilor. Din acestea fac parte Memorandumul privind procedura de reglementare a diferendelor, Memorandumul privind procedura de control a politicilor comerciale a statelor membre.
Toate statele membre ale OMC sunt în mod obligatoriu părți la aceste acorduri comerciale
multilaterale.
OMC își răsfrânge, de asemenea, competența la punerea în acțiune a acordurilor comerciale „plu-
rilaterale” (care se referă asupra comerțului de nave aeriene, a piețelor publice, a cărnii de vită).
Spre deosebire de acordurile multilaterale aceste a sunt obligatorii numai pentru statele ce
le-au acceptat.
Runda de la Uruguay a permis adoptarea unui nou Cod de subvenții și a unui sistem particu-
lar la comerțul internațional de textile (Acordul multifibre).
Există orientarea spre un sistem global de organizare a Comerțului internațional dominat,
ghidat și coordonat de OMC, cu menținerea unui sistem suplu de interpretare, de derogare și amendamente, atât în favoarea acordurilor comerciale, cît și a Cartei OMC.
885 Vezi: Antonio Cassese, Diritto internazionale. Societa editrice il Mulino, Bologna, 2006, p. 317-327.
DIP_3.indd 460 DIP_3.indd 460 10/13/2009 11:31:41 10/13/2009 11:31:41

461 Capitolul XVIII. DREPTUL INTERNAȚIONAL ECONOMIC
OMC are o amplă structură organizațională. Organul suprem al OMC, responsabil pentru
luarea deciziilor, este Conferința Ministerială, care se reunește la fiecare doi ani. În perioada din-tre reuniuni, atribuțiile Conferinței sunt îndeplinite de către Consiliul General.
Consiliul General se întrunește și în calitate de Organ de Reglementare a Diferendelor dintre
țări membre. Este, de asemenea, responsabil pent ru examinarea politicilor comerciale ale țărilor
membre, pe baza rapoartelor pregătite de Secretariatul OMC.
Consiliul General este asistat în activitatea sa de: – Consiliul pentru comerțul cu bunuri, care supraveghează implementarea și funcționarea
GATT 1994 și a acordurilor conexe;
– Consiliul pentru Comerțul cu Servicii, care supraveghează implementarea și funcționarea
GATS;
– Consiliul pentru TRIPS, care supraveghează funcționarea Acordului TRIPS.Luarea deciziilor în cadrul OMC are loc prin consens. Când consensul nu este posibil, Acor-
dul OMC prevede luarea deciziei cu majoritatea de voturi, fiecare țară având un singur vot. Există câteva cazuri în care cerințele speciale de votare sunt prescrise de a fi luate cu trei pătrimi sau două treimi de voturi.
OMC are sediul la Geneva, Elveția. Este condusă de un director general, care este asistat de
trei directori generali adjuncți. Secretariatul OMC are un personal de peste 500 de angajați de naționalități diferite.
În îndeplinirea sarcinilor lor, atât directorului general, cît și personalului OMC li se solicită
„să nu ceară sau să accepte nici un fel de instrucțiuni de la vreun guvern sau autoritate din afara OMC” .
Acordul privind înființarea OMC prevede îndeplinirea de către organizație a patru funcții:- va facilita implementarea, administrarea și func ționarea instrumentelor juridice ale Rundei
Uruguay și ale oricăror altor noi acorduri ce vor fi negociate în viitor;
– va reprezenta un for pentru negocieri viitoare între țările membre pe probleme cuprinse
în acorduri, pe noi subiecte care se află în competența sa, precum și pe continuarea liberalizării comerțului;
– va fi responsabilă pentru reglementarea neînțelegerilor și diferendelor între țări membre;- va fi responsabilă pentru examinarea perio dică a politicilor come rciale ale țărilor sale
membre.
La 26 iunie 2001 Parlamentul Republicii Moldova a ratificat Protocolul privind aderarea Re-
publicii Moldova la OMC (Legea nr. 218-XV).
Procesul de aderare al Republicii Moldova a început în 1993 și a avut următoarele etape:- Înaintarea cererii de aderare din partea Guvernului Republicii Moldova în noiembrie 1993;- Prezentarea Memorandumului referitor la regimul de comerț al Republicii Moldova în sep-
tembrie 1996;
– Corespondența (întrebări și răspunsuri), în perioada 1997-1999, în formă scrisă, care a in-
clus mai mult de 300 de întrebări din partea țărilor membre a OMC, la care Republica Moldova a prezentat opt complete de răspunsuri, începând cu cele referitor la tarife și servicii și terminând cu nivelul de dotații pentru agricultură.
Procesul de aderare la OMC impune anumite obligații:- adaptarea legislației la normele stabilite de Acordul OMC;- introducerea modificărilor în mecanismele existente de reglementare a comerțului;- crearea unui cadru instituțional adecvat.Membre a OMC sunt mai mult de 147 de state.
DIP_3.indd 461 DIP_3.indd 461 10/13/2009 11:31:41 10/13/2009 11:31:41

Drept Internațional public 462
§ 5. Dreptul interna țional financiar
Circulația mărfurilor și serviciilor în plan mondial este însoțită de circulația transnațională a
valutei și finanțelor, care își găsește reflectare în bilanțul național de plăți. Totalitatea normelor de drept care reglementează relațiile internaționale valutar-financiare formează dreptul internațional
financiar.
În relațiile internaționale financiare se observă tendința interferenței dreptului internațional
financiar și a dreptului intern, creșterea influenței normelor dreptului internațional financiar asupra sistemelor naționale de reglementare a relațiilor financiare, a convergenței sistemelor fi-nanciare, a unificării legislațiilor naționale.
În relațiile internaționale financiare, în sens larg, participă nu numai statele, dar și persoanele
fizice și juridice, cu preponderență băncile, bursele, fondurile și alte instituții creditare. Relațiile în domeniul valutar-financiar în practică au un caracter complex. În cazul realizării unui tratat de comerț între state sau a unui acord de colaborare economică, apare întrebarea creditării, în acest proces se includ mecanismele interbancare, care funcționează în cadrul relațiilor juridice constituționale, civile, administrative, a fiecărei țări.
Finanțele deservesc comerțul internațional de mărfuri și servicii, circulația capitalurilor,
piețele muncii. Mijlocul de legătură între sistemele financiare ale diferitor țări este cursul valutar, prețul valutei naționale exprimat în valuta altei țări sau unitățile de plată internațională.
Dreptul oricărui stat de a-și determina moneda sa este un atribut al suveranității economice
a statului. În același timp, politica monetară a statului are reflecție directă asupra schimburilor internaționale, există o legătură directă între monedă și comerțul internațional. Aspectele finan-ciare sunt o parte integrantă a ordinii economice internaționale.
Reglementarea relațiilor valutar-financiare între state are loc prin încheierea de tratate bilate-
rale. Normele care se referă la acest domeniu se conțin în tratatele privind comerțul și colaborarea economică.
Regimul juridic care se stabilește prin tratatele privind comerțul pentru întregul complex de
relații comerciale se răspândește și asupra activită ții valutar-financiare. Un larg diapazon de între-
bări valutar-financiare sunt reglementate prin încheierea acordurilor privind livrarea de mărfuri și plăți (se stabilește valuta cu care se efectuează plățile, modul de efectuare a plăților, ș.a.)
Acordurile de credit stabilesc condițiile de acordare a împrumuturilor, formele creditului
(creditul poate să fie acordat în aur, în valută, în marfă), termenii, dobânda, modul de rambur-sare, ș.a.
Relațiile valutar-financiare tot mai des se reglementează și prin încheierea tratatelor multi-
laterale. Între țările membre ale Uniunii Europene au fost încheiate o serie de acorduri privind ordinea de plăți în valută europeană (Tratatul de la Maastricht din 1992). Statele membre ale CSI au încheiat Acordul privind crearea uniunii de plăți din 1994.
Unificarea normelor ce reglementează relațiile financiare internaționale. Circulația trans fron-
talieră a mijloacelor financiare are loc prin efectuarea operațiunilor de plată, valutare, de credit.
Operațiunile financiare internaționale ține de competența băncilor. Activitatea băncilor în
sfera de plăți internaționale este reglementată de stat. Operațiunile de plată între bănci sunt regle-men tate, în dependență de forma de plată, de coduri de reguli și cutume codificate și periodic revă zute de către Camera Internațională de Co merț – Regulile și obiceiurile unificate privind
acre ditivele documentare din 1933 (în redacția din 1993), Regulile unificate privind încasarea docu mentelor referitor la marfă din 1936 (în redacția din 1978), Regulile unificate privind in-casoul (ultima redacție din 1993), Regulile unificate pr ivind garanțiile la cerere (ultima redacție
DIP_3.indd 462 DIP_3.indd 462 10/13/2009 11:31:41 10/13/2009 11:31:41

463 Capitolul XVIII. DREPTUL INTERNAȚIONAL ECONOMIC
1995), Regulile unificate privind garanțiile cont ractuale din 1978. La aceste reguli aderă băncile,
nu statele.
Un rol important, din punctul de vedere al unificării normelor, ce reglementează relațiile
financiare internaționale, îl au Convenția de la Geneva ce reglementează unele conflicte de legi în materie de cambie și bilet la ordin din 1930 și Convenția de la Geneva ce reglementează unele conflicte de legi în materie de cec din 1931. Convenții le au o largă răspândire, însă nu sunt uni-
versale.
Țările anglo-americane nu au devenit membre a acestor convenții. În relațiile financiare
internaționale există două sisteme de cambie și cecuri – sistema de la Geneva și cea anglo-americană.
În scopul înlăturării situației create în 1988 a fost adoptată Convenția ONU cu privire la
cambiile internaționale transferabile și cambiile in ternaționale simple, dar contradicțiile existente
între cele două sisteme încă nu au fost înlăturate.
Referiri la întrebările financiare o au și Convenția UNIDROIT privind leasing-ul financiar,
Ottava 1988 și Convenția UNIDROIT cu privire la factoring-ul internațional, Ottava 1988. Am-bele au destinația asigurării financiare a contractelor comerciale private.
Organizații financiare internaționale. Necesitate cooperării statelor în domeniul financiar
prin instituirea de regimuri convenționale a servit ca premisă pentru convocarea în iulie 1944 a Con ferinței monetare și financiare a Națiunilor Unite, care a avut loc la Bretton Woods, SUA. La con ferință a fost stabilit sistemul valutar-fin anciar de după cel de-al II-lea război mondial și au
fost adoptate acordurile internaționale, ce au stat la baza creării a două organizații financiare inter-na ționale: Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Internațională pentru Reconstrucție și
Dezvoltare (BIRD).
Fondul Monetar Internațional este o organizație internațională, înființată în baza Acordului
privind crearea FMI, adoptat la 2 iulie 1944 la Washington. Obiectivele FMI conform art. 1 al Acordului sunt:
– promovarea cooperării pe plan financiar în vederea asigurării unui mecanism permanent
de consultare și colaborare în problemele monetare între țări membre;
– facilitarea expansiunii și creșterii echilibrate a comerțului internațional și contribuția la
menținerea unui nivel cît mai scăzut al ratei șomajului, la creșterea producției și dezvoltarea re-surselor productive a țărilor membre;
– promovarea stabilității ratelor de schimb și evitarea devalorizării monetare;- asistență în stabilirea unui sistem multilateral de plată, care ar elimina anumite restricții ce
încetinesc intensificarea comerțului internațional;
– acordarea de credite țărilor membre pentru scurtarea duratei și reducerea efectelor negative
ale dezechilibrării balanțelor de plăți externe ale statelor membre.
Pentru realizarea acestor obiective Fondul Monetar Internațional întreprinde următoarele
acțiuni:
– monitorizează schimbările și politicile economice și financiare în țările membre și la nivel
global și asigură consultanță în acest domeniu țărilor membre;
– acordă împrumuturi țărilor membre care au probleme în ajustarea balanței de plăți, nu doar
pentru a acorda ajutor financiar, dar și pentru a susține ajustarea și reformarea politicii economice;
– asigură guvernelor și băncilor ale statelor membre asistență tehnică și posibilități de ins-
truire în acest domeniu de expertiză.
Împrumuturile FMI pot fi pe perioade de 6 luni sau maxim patru ani. Durata de rambursare
este între 3 și 5 ani pentru împrumuturi pe termen scurt și 4,5 ani și 10 ani pentru împrumuturi pe termen mediu.
DIP_3.indd 463 DIP_3.indd 463 10/13/2009 11:31:42 10/13/2009 11:31:42

Drept Internațional public 464
Împrumuturile FMI sunt condiționate de anumite politici: țara împrumutată trebuie să
adopte politici pentru a corecta balanța plăților.
Organul FMI este Consiliul Guvernatorilor, format din guvernatorii statelor membre (de
regulă miniștrii lor de finanțe sau președinții bănc ilor lor naționale) și câte un supleant. Consiliul
Guvernatorilor aprobă raportul anual al Fondul ui privind activitatea acestuia, primește noi mem-
bri, poate revizui cota de participare a țărilor membre și statutul organizației.
Conducerea curentă a organizației este asigurată de Consiliul de Administrație pe o perioadă
de 5 ani. Serviciul personal al FMI cuprinde cca. 1800 colaboratori permanenți.
Pe parcursul anilor au fost efectuate două amendamente la Statutul FMI. Primul prin Acor-
dul de la Stokholm din 1968 prin care a fost creat Dreptul Special de Tragere (DST)886∗ care apare
în prezent ca un nou instrument de rezerve monetare folosite în comerțul intzernațional alături de dolarul american.
Cel de-al doilea amendament la Statutul FMI a fost acceptat prin Acordul de la Kingston
(Iamaica) din 1978. ca urmare, SUA au suspendat convertabilitatea oficială a dolarului în aur. În rezultat DST au devenit instrumentul principal de rezervă al Sistemului Monetar Internațional, țările membre având unele obligații privind politica de cursuri valutare și fiind plasate sub supra-vegherea FMI. Ca urmare, aurul a încetat să mai constituie mijlocul de plată obligatoriu pentru tranzacțiile dintre FMI și țările membre.
887
Fondul Monetar Internațional este organizat și își desfășoară activitatea ca o societate pe
acțiuni. Cota de participare a țărilor membre se compune din 25 % aur sau drepturi speciale de tragere (DST) și 75 % monedă națională, care rămâne în posesia țării respective. Criteriile după care se stabilește cota de participare a unei țări la FMI sunt nivelul de dezvoltare al țării, volumul comerțului exterior și venitul național. Cota de participare stabilită determină numărul de voturi deținute de stat în cadrul FMI, cantitatea de bani cu care acesta poate fi finanțat în caz de nevoie. Fiecare membru are 250 de voturi și câte un vot suplimentar pentru fiecare 100 mii de dolari sau (DST) din cota sa de participare. Moldova a devenit membru al FMI la 12 august 1992. Cota Mol-dovei alcătuiește 123 mln. Drepturi Speciale de Tragere (cca. 190 mln. dolari SUA), care formează 0,06 % din cota totală. Puterea de vot a Moldovei în cadrul FMI este de 0,07 % din suma voturilor totale. Din august 1992 FMI a deschis oficiul reprezentanței sale permanente în Republica Mol-dova. FMI își are sediul la Washington.
Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD)
888∗ a fost creată în baza acordului
de constituire, care a intrat în vigoare în 1945, odată cu cel privind FMI.
BIRD are ca obiective:- sprijinirea reconstrucției și activității economice a țărilor membre prin investiții de capital
în scopuri productive;
886 ∗ Dreptul special de tragere este un activ de rezervă internațională, creat în baza „Acordului general de
împrumut” , încheiat în anul 1968 de către principalele 10 state membre ale Fondului, prin care ele s-au obligat să pună la baza acestuia un credit suplimentar de 6 mlrd. De dolari. Pe baza acestui credit a fost creat „dreptul de tragere special” (DST), care este o unitate financiară de calcul folosită de Fond. (Marțian Niciu, Organizații Internaționale (Guvernamentale), Ediția a II-a, Iași, Editura Fundației „Chemarea” , 1994, p. 63)
Sub aspect juridic, drepturile de tragere speciale sunt considerate ca o adevărată monedă internațională
scripturală. Valoarea DST este ca lculată zilnic, folosind un cost al celor mai puternice și mai stabile monede
din lume: euro, yenul japonez, lira sterlină și dolarul american. Componența costului este revizuită la fiecare 5 ani pentru a se asigura că este reprezentativă pentru monedele folosite în tranzacțiile internaționale.
887 Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Dreptul internațional contemporan. Ediția a II-a,
revăzută și adăugată. Curs universitar, București, Ed. „ALL BECK” , 2000, p.284.
888 ∗ http://en.wikipedia.org/wiki/Internationa l_Bank_for_Reconstruction_and_Development
DIP_3.indd 464 DIP_3.indd 464 10/13/2009 11:31:42 10/13/2009 11:31:42

465 Capitolul XVIII. DREPTUL INTERNAȚIONAL ECONOMIC
– promovarea activității străine particulare în materie de investiții prin preluarea de garanții
sau participări;
– susținerea dezvoltării comerțului internaționa l și menținerea echilibrului balanței de plăți a
statelor membre prin stimularea investițiilor internaționale;
– acordarea asistenței tehnice țărilor membre, ș.a.Resursele Băncii provin din contribuția acționarilor și din împrumuturi de pe piețele
internaționale de capital. Resursele împrumutate reprezintă 85% din totalul resurselor Băncii, în mare parte sub formă de obligațiuni pe termen mediu și lung. Contribuția acționarilor este cu mult mai redusă și joacă un rol secundar.
Activitate Băncii constă în acordarea de împrumuturi statelor membre pentru realizarea unor
proiecte sau pentru înfăptuirea unor programe de dezvoltare – forma directă de asistență financiară pe care o acordă Banca. Asistența financiară în formă indirectă pe care o acordă BIRD constă în garantarea împrumuturilor obținute de statele membre pe piața financiară internațională.
Statele membre pot obține împrumuturi de la Bancă în rezultatul unor negocieri purtate cu ea.Statutul BIRD prevede următoarele condiții pentru acordarea de împrumuturi statelor membre: – împrumutul să fie folosit pentru realizarea unui scop productiv, materializat într-un proiect
de investiții cu caracter prioritar;
– proiectul de investiție trebuie să prezinte siguranță din punct de vedere tehnic și economic;- statul care solicită împrumutul să nu aibă posibilitatea de a obține mijloace financiare dintr-
o altă sursă și în condiții mai avantajoase, decât cele ale Băncii;
– statul care solicită împrumutul să poată garanta rambursarea lui.Banca verifică prezența acestor condiții, face investigații privind starea economică a statului
respectiv. În cazul unei concluzii pozitive Banca acordă împrumutul în baza a două acorduri în-cheiate cu statul solicitant. Acordul de împrumut și acordul de garanție. Creditele sunt acordate guvernului sau au garanție guvernamentală. Au scadențe de 10-15 ani și perioade de grație de 3-5 ani.
Statul membru al BIRD trebuie să contribuie, în anumite proporții la capitalul social al Băncii
în aur sau monedă națională, 20 % fiind vărsate imediat, restul 80%, constituind un fond de garantare, la care Banca poate recurge în promovarea activități de investiții particulare și extin-derea comerțului internațional. Numărul de voturi al fiecărui stat membru depinde de mărimea contribuției sale, similar sistemului FMI. Pentru ca o țară să devină membru al BIRD ea trebuie să fie membră a FMI.
Conducerea Băncii se face prin Consiliul Guvernatorilor, Consiliul Directorilor și Președintele
Băncii, care conduce Secretariatul.
În activitatea de zi cu zi a Băncii participă mai mult de 7000 colaboratori din mai mult de
110 țări.
Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare împreună cu filialele sale formează
o formațiune internațională complexă, aflată în legătură cu ONU – Banca Mondială. De rând cu BIRD din sistemul Băncii Mondiale fac parte: Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID), Societatea Financiară Internațională (SFI), Agenți a Multilaterală de Garanții Investiționale pre-
cum și Centrul Internațional de Soluționare a Litigiilor Investiționale.
889
Asociația Internațională pentru Dezvoltare a fost fondată în 1960. obiectivul acestei asociații este
– acordarea împrumutului cu o rată a dobânzii mică celor mai sărace țări în curs de dezvoltare, care nu-și pot permite împrumuturi de la Banca Mondială. Creditele sunt acordate în primul
889 „Corpul Băncii Mondiale”- publicație a Departamentu lui Relații Publice al Băncii Mondiale, Washington,
aprilie 1999.
DIP_3.indd 465 DIP_3.indd 465 10/13/2009 11:31:43 10/13/2009 11:31:43

Drept Internațional public 466
rând țărilor cu un venit anual de 925 de dolari SUA sau mai puțin pe cap de locuitor (sunt eligi-
bile cca. 70 de țări) în scopul finanțării aceluiași gen de proiecte de dezvoltare ca și cele finanțate de Banca Mondială. Cele mai mari împrumuturi au fost acordate Indiei – 1,1 mlrd. dolari SUA, Etiopiei – 669,2 mlrd. dolari SUA și Bangladesh – 646,4 mlrd. dolari SUA. Rata dobânzii este de 0,0%. Creditele au fost acordate pe un termen de 35- 40 ani.
Societatea Financiară Internațională a fost fondată în 1956. Scopul este de a susține creșterea
economică a țărilor în curs de dezvoltare prin finanțarea investițiilor în sectorul privat, mobiliza-rea capitalului piețelor financiare internaționale și asigurarea consultanților și asistenței tehnice guvernelor și companiilor. La această corporație au aderat 174 state. Ratele de dobândă a împru-muturilor acordate variază pentru diferite țări și proiecte. Scadența împrumuturilor este de la 8 ani la 13 ani, cu perioada de grație de până la opt ani.
Agenția Multilaterală de Garanții Investiționale – formată în 1998 are ca obiectiv de activitate sus-
ținerea fluxului de investiții străine directe în țările membre în curs de dezvoltare prin acordarea garanțiilor investiționale contra riscurilor politice. Au aderat 149 state. MIGA poate asigura până la 200 mln. dolari pentru un proiect și sporirea limitei pentru țară până la 620 mln. dolari SUA.
Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investițiile a fost fondat în 1966.
Membri al CIRDI sunt în jurul de 130 state. Obiectivul Centrului este promovarea fluxurilor sporite de investiții internaționale, oferind facilități pentru concilierea și atribuirea litigiilor din-tre guverne și investitori străini. De asemenea, acordă consultații, efectuează cercetări și face publicații în domeniul legislației privind investițiile străine.
La 28 iulie 1992 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Hotărârea nr. 1107-XII cu pri-
vire la aderarea Republicii Moldova la Fondul Monetar Internațional, la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare și la organizațiile afiliate, care prevede în art. 1 că Guvernul Republicii Moldova este împuternicit să consimtă, în numele Republicii Moldova, aderarea la Fondul Monetar Internațional, la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, la Corporația Financiară Internațională, la Asociația Internațională pentru Dezvoltare și la Agenția Multilaterală pentru Garantarea Investițiilor, acceptând Statutele Fondului, Băncii, Corporației, Asociației și ale Consiliului Guvernatorilor Agenției referitoare la calitatea de membru a Repu-blicii Moldova în aceste organizații.
890
Criza economică și financiară globală, care s-a declanșat în a doua jumătate a anului 2008
poate avea impactul său și asupra dreptului internațional economic. Conform Planului de acțiuni adoptat la Summit-ul G-20 în noiembrie 2008 la Washington
891 instituțiile financiare inter na-
ționale urmează să fie reformate astfel încât ele să reflecte realitățile economice globale de astăzi.
§ 6. Dreptul interna țional investi țional
În dreptul contemporan se conturează formarea unor reguli referitoare la mișcările de capi-
tal, cu alte cuvinte a unui drept internațional investițional.
Totalitatea normelor, care reglementează relațiile economice interstatale privind investițiile
formează dreptul internaționale investițional.
890 Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova cu privire la aderarea Republicii Moldova la Fondul Monetar
Internațional, la Banca Internațională pentru Reconstruc ții și Dezvoltare și la organizațiile afiliate // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 1992, nr. 1107-XII din 28 iulie 1992, nr. 7/154.
891 http://roxanaiordache.wordpress.com/2008/11/16/g-20-summit-global-reform-and-still-american-way
DIP_3.indd 466 DIP_3.indd 466 10/13/2009 11:31:43 10/13/2009 11:31:43

467 Capitolul XVIII. DREPTUL INTERNAȚIONAL ECONOMIC
Obiectul de reglementare în acest caz sunt in vestițiile de orice tip și în oricare formă (di-
recte, de portofoliu, capital creditar)892*, climatul investițional, regimul întreprinderilor cu capital
străin, hîrtiile de valoare, dreptul de proprietate asupra lor, ș.a.
În Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor se conține precizarea, că fie-
care stat are dreptul, decurgând din suveranitatea sa permanentă asupra resurselor naturale și activităților economice, de a reglementa investițiile străine și de a exercita autoritatea asupra aces-tor investiții, în limitele jurisdicției sale naționale, în concordanță cu legile și reglementările sale și în conformitate cu obiectivele și prioritățile sale naționale.
Astfel, statul are dreptul exclusiv să autorizeze și să reglementeze investițiile străine, iar sta-
tul, atunci când interesele lui necesită, poate încuraja investițiile străine re curgând la legislația sa
internă sau la convenții bilaterale, care să stabilească un cadru juridic general al acestora.
Relațiile investiționale interstatale se reglementează, de cele mai dese ori, de tratatele bilate-
rale, care pot avea denumiri diferite: tratate, convenții sau acorduri pentru promovarea, protecția șa garantarea reciprocă a investițiilor, ș.a.
Între țările lumii au fost încheiate mai mult de 1330 de astfel de acorduri, fapt care vorbește
despre o largă răspândire a lor.
893 În 1992 BIRD și FMI au editat o culegere care conține principa-
lele prevederi ale tratatelor investiționale. De r egulă, conținutul lor cuprinde așa întrebări ca: sta-
bilirea regimului juridic al investițiilor străin e (de cele mai dese ori se acordă regimul național);
sistemul de protecție, securitate și garanții pentru investițiile străine; ordinea rezolvării disputelor între investitorul străin și statul contractant.
În prezent nu există un sistem universal centralizat care ar stabili ordinea efectuării investițiilor
străine. Există însă tendințe spre crearea un ui mecanism multilateral de r eguli privind investițiile
străine, în special a unificării regimurilor investiționale, a univers alizării regulilor de accep-
tare și protecție a investițiilor străine.
894** Tendința creării unui mecanism multilateral privind
investițiile își găsește reflectare în crearea diferitor „coduri de conduită” și altor acte similare. Așa, de exemplu, este cunoscut Codul liberalizării mișcării capitalurilor adoptat în cadrul Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. Acest Cod este obligatoriu pentru statele membre ale organizației și constă din trei părți: obligația statelor părți de a nu introduce noi restricții referitoare la circulația capitalurilor; ordinea notificării în cazurile aplicării măsurilor restrictive (din considerente de securitate); lista operațiunilor investiționale care urmează a fi liberalizate. În 1992 BIRD a adoptat „Principiile directoare privind regimul investițiilor străine” . În cadrul
892 * Tratatul de la Roma din 1957 despre creare Comunității Economice Europene a proclamat libera circulație
a capitalurilor ca bază fundamentală a cooperării economice. Ulterior, în cadrul comunității, au fost adoptate multiple acte care serveau juridic libera circulație a capitalurilor între țările membre CEE, precum și cu țările în curs de dezvoltare; investițiile directe – sunt investițiile în obiecte economice, care îi dau investorului dreptul să participe la efectuarea controlului efectiv și administrarea întreprinderii; investițiile de portofoliu – varietate a investițiilor financiare, care se manifestă prin introducerea banilor în pachetul (portofoliu) de diferite hîrtii de valoare în scopul creșterii venitului și diminuării riscului economic, cu orientarea de a avea dividende și profit; capital creditar – sunt investiții în formă de credite internaționale private și de stat, care se folosesc de către statele primitoare pentru acoperirea deficitului bugetar, crearea infrastructurii de producție, dezvoltarea legăturilor economice externe.
893 Sistemul comerțului mondial. Centrul de Comerț Internațional UNCTAD/OMC și Secretariatul Common-
wealth, 1999, p. 300.
894 ** În 1965 a fost încheiată Convenția de la Washington (a intrat în vigoare în 1966) privind ordinea rezolvării
diferendelor investiționale între state și persoanele străine. Ea prevede stabilirea de facilități pentru rezolvarea
disputelor între investitori și state, prin conciliere și arbitraj. În corespundere cu această convenție sub egida
BIRD a fost creat Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investițiile (CIRDI).
DIP_3.indd 467 DIP_3.indd 467 10/13/2009 11:31:44 10/13/2009 11:31:44

Drept Internațional public 468
Organizației colaborării economice din Asia și Pacific în 1994 a fost adoptat „Codul benevol” al
investițiilor străine directe, în care sunt fo rmulate următoarele principii investiționale:
– atitudine nediscriminatorie față de țările donatoare;- minimalizarea restricțiilor;- neadmiterea exproprierii fără compensare;- asigurarea înregistrării și convertirii;- înlăturarea barierelor la transferul capitalului;- excluderea dublei impuneri;- respectarea de către investitor a normelor și regulilor de aflare pe teritoriul țării;- asigurarea intrării – ieșirii personalului străin;- rezolvarea diferendelor pe calea negocierilor sau prin arbitraj.În cadrul CSI în 1993 a fost încheiat Acordul multilateral privind colaborarea în domeniul
activității investiționale. Regimul prevăzut în Ac ord nu se răspândește asupra statelor terțe.
Părțile își acordă reciproc regimul național în toată activitatea investițională, se obligă să colabo-reze în elaborarea și realizarea politicii investiț ionale concordate. Una din direcțiile de colaborare
este aproprierea legislației referitoare la activita tea investițională. Este prevăzut un nivel înalt de
protecție a investițiilor și nu numai de naționaliza re. Investitorii au dreptul la despăgubiri, inclu-
siv a venitului ratat, pricinuit în rezultatul acțiunilor ilegale a organelor de stat și a persoanelor cu funcții de răspundere. Suplimentar a fost adoptată Convenția privind drepturile investitorilor din 25 martie 1997, care garantează drepturile lor.
Agenția Multilaterală pentru Garantarea Investițiilor (AMGI). În octombrie 1985 a fost
încheiată Convenția de la Seul în baza căreia s-a creat Agenția Multilaterală pentru Garantarea Investițiilor (AMGI). Principalul scop al Agenți ei este de a oferi un mecanism multilateral de
asigurare a investițiilor, complementar schemelor naționale, regionale și private de asigurare a investițiilor, fiind astfel atenuate temerile privind riscurile necomerciale (interzicerea transfe-
rului valutei, naționalizarea și alte forme de expropriere, război, revoluție, dezordine socială pe teritoriul statului).
Agenția are capacitate juridică internațională. Din punct de vedere organizatoric Agenția este
în legătură cu BIRD. Membri ale Agenției sunt mai mult de 120 de state, numai statele membre ale BIRD. Administrarea Agenției este efectuată de Consiliul Guvernatorilor (câte un guvernator și un locțiitor al guvernatorului de la fiecare stat), Consiliul Administrativ din 12 membri, numiți de Consiliul Guvernatorilor și Președinte, numit de Consiliul Administrativ pe un termen nede-terminat.
Capitalul social al Agenției se repartizează între statele membre grupate în două categorii:
statele dezvoltate (60% de capital în sumă) și țările în curs de dezvoltare (40% de capital în sumă). Se garantează investițiile directe a persoanelor fizice și juridice a statelor din prima categorie pe teritoriul statelor din categoria a doua. Între Agenție și statele membre deținătoare de investiții se încheie acorduri de protecție și garantare a investițiilor.
Garanțiile se oferă investitorilor privați, din aceste considerente Agenția încheie cu investito-
rul privat contractul corespunzător. În cazul apariției riscului de asigurare Agenția plătește suma respectivă și ulterior pretențiile investitorului privat față de statul deținător de investiții trec la Agenție. Neînțelegerea sau disputa între investitorul străin și statul deținător de investiții se transformă în di-ferend internațional. Merită atenție faptul că părți ale diferendului nu sunt două state, dar un stat și o organizație internațională – Agenția Multil aterală pentru Garantarea Investițiilor.
Conform Convenției de la Seul AMGI are și un rol privind normele de fond asupra tra-
tamentului investițiilor. În baza articolului 12 (d) al Convenției, Agenția trebuie, atunci când
DIP_3.indd 468 DIP_3.indd 468 10/13/2009 11:31:44 10/13/2009 11:31:44

469 Capitolul XVIII. DREPTUL INTERNAȚIONAL ECONOMIC
garantează o investiție, să se declare satisfăcută în ceea ce privește „condițiile investițiilor în țara
gazdă, inclusiv disponibilitatea unui tratament corect și echitabil, precum și a protecției juridice a investițiilor” .
Naționalizarea investițiilor străine. Dreptul internațional contemporan recunoaște dreptul
statului de a naționaliza proprietatea străină. Acest drept se bazează pe exercitarea unui atribut al suveranității statului – asupra resurselor naturale. În art. 2 din Carta drepturilor și îndatori-rilor economice ale statelor, consacrat suveranității permanente asupra resurselor naturale, s-a precizat că fiecare stat are dreptul de a naționaliza, expropria sau transfera proprietatea bunurilor străine, în care caz trebuie plătită despăgubirea co respunzătoare de către statul care ia asemenea
măsuri, ținând seama de legile și de reglementările sale și de toate împrejurările pe care statul le consideră pertinente. În cazul când problema despăgu birilor dă naștere unui diferend, el va fi re-
glementat conform legislației interne a statului naționalizator, dacă nu s-a căzut de acord, în mod liber și reciproc, de către toate statele interesate, de a căuta alte mijloace pașnice pe baza egalității suverane și în concordanță cu principiul liberei alegeri a mijloacelor de soluționare.
Naționalizarea, cu toate acestea, nu exclude posibilitatea apariției unui diferend între statul
naționalizator și statul care oferă protecție diplomatică persoanei fizice sau juridice investitor privind, de exemplu, cuantumul despăgubirilor.
În așa cazuri, între statele părți la diferend, poate avea loc recurgerea pe plan internațional la
mijloace pașnice de reglementare a diferendelor.
În cazul naționalizării urmează să fie luate în considerație cerințe speciale: naționalizarea
nu poate fi arbitrară, ea poate avea loc în situații excepționale, întemeiate pe motive de utilitate publică, în baza legii, cu respectarea principiului nediscriminării; naționalizarea trebuie să fie însoțită de plata unei compensații rapide, efective și adecvate.
Ca exemplu, în art. 5 al Acordului între Republica Moldova și Republica Slovacă privind
promovarea și protejarea reciprocă a investițiilor, încheiat la 7 aprilie 2008, sunt prevăzute următoarele: „Investițiile investitorilor unei Părți Contractante nu vor fi naționalizate, expro-priate sau supuse oricăror altor măsuri cu efect echivalent naționalizării sau exproprierii și care are drept rezultat un transfer formal de drept sau confiscarea directă (denumită în continuare „expropriere”) pe teritoriul celeilalte Părți Contractante, cu excepția cazurilor când exproprierea se efectuează în scop public și însoțită de o compensare promptă, adecvată și efectivă. Expro-prierea urmează să fie efectuată în baza non-discriminatorie, în conformitate și în baza unor prevederi legale.
Asemenea compensare va totaliza valoarea de piață a investițiilor expropriate la data imediat
anterioară exproprierii sau înainte de momentul când exproprierea a fost anunțată sau făcută public cunoscută, în dependență de ceea ce se va întâmpla mai curând, va include dobânda comercială utilizată din momentul exproprierii până la data plății și va fi realizată efectiv. Com-pensarea va fi efectuată într-o valută liber convertibilă sau în altă valută, conform înțelegerii din-tre investitor și Partea Contractantă care achită compensarea respectivă” .
895
Republica Moldova a încheiat 40 de acorduri bilaterale privind promovarea și protecția
investițiilor străine cu așa țări: Turcia, Polo nia, Germania, SUA, China, Uzbekistan, Ucraina, Ro-
mânia, Olanda, Luxemburg, Belgia, Fin landa, Iran, Ungaria, Rusia, Grecia, ș.a.
Aceste acorduri stabilesc principiile juridice fundamentale, destinate consolidării relațiilor
comerciale între Republica Moldova și țările părți la extinderea dezvoltării și colaborării comer-
895 Acordul între Republica Moldova și Republica Slovacă privind promovarea și protejarea reciprocă a
investițiilor din 7 aprilie 2008, art. 5.
DIP_3.indd 469 DIP_3.indd 469 10/13/2009 11:31:45 10/13/2009 11:31:45

Drept Internațional public 470
ciale și economice, la încurajarea și crearea condiț iilor favorabile pentru investițiile persoanelor
fizice și juridice ale unei țări pe teritoriul altei.
În conformitate cu prevederile acestor acorduri părțile contractante și-au asumat obligația
să asigure administrarea, menținerea, utilizarea, deținerea sau repartiția pe teritoriul lor a investițiilor altei părți contractante, să se abțină de la toate măsurile discriminatorii sau nefonda-te. Părțile contractante vor acorda investițiilor altei părți regimul național sau al națiunii celei mai favorizate. Părțile contractante asigură investitorilor transferul, după îndeplinirea obligațiunilor lor fiscale, fără nici o restricție, a investițiilor (a dividendelor, a profitului, a sumelor obținute în rezultatul vinderii sau lichidării investițiilo r, ș.a.). transferurile vor fi efectuate fără nici o
restricție, într-o valută convertibilă, la prețul aplicat pe piață la data efectuării transferului. Aceste prevederi vor fi aplicate, de asemenea, asupra investițiilor efectuate înaintea datei intrării în vi-goare a acordurilor.
Referitor la investițiile efectuate până la data expirării acordului, prevederile menționate vor
fi aplicate pentru o perioadă de 10 ani, începând cu data expirării acordului.
Bibliografie:
D.Chilea, Drept internațional public.București, Editura Hamangiu, 2008; Alexandru Bolintineanu,
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Dreptul internațional contemporan. Ediția a II-a, revăzută și adăugată. Curs universitar, București, Ed. „ALL BECK” , 2000, p.284; Adrian Năstase, Drept Internațional Economic, București, 1996; Aurel Băieșu, Contractele Comerciale Internaționale (suport de curs), Chișinău, CEP USM, 2007; Claudiu-Paul Buglea, Dragoș Alexandru Sitaru, Șerban Sitaru, Dreptul Comerțului Internațional, Tratat – Partea Genera lă și Partea Specială, București, Editura Universul
Juridic, 2008; Lilia Gribincea, Dreptul Comerțului Internațional, Chișinău, Editura „Reclama” S.A., 1999; Antonio Cassese, Diritto internazionale. Societa editrice il Mulino, Bologna, 2006, p. 317 – 327; Peter Malanczuk, Akehurst’s Modern introduction to international law. Seventh revised edition. London and new Y ork, 1997; Pierre-Marie Dupuy, Les grands textes de droit international public, 2e éd., Paris, Editions Dalloz, 2000, p. 347 – 435;
Блатова Н. Т., Мелков Г . М., Международное право: Сборник документов, Москва, изд-во
РИОР , 2009; Кузьмин Э. Л., Международное экономическое право, Москва, изд-во Проспект,
Велби, 2008; Шумилов В. М., Международное экономическое право, Москва, ДеКА, 1999; Шу-
милов В. М., Международное экономическое право, Изд. 3-е, переработ. и доп.— Ростов н/Д: изд-во «Феникс», 2003; Курс международного права. В семи томах. Т. 4, Москва, Наука, 1990, с. 211-
266; Международное публичное право , отв. ред. К. А. Бекяшев, Москва, изд-во Проспект, 2007.
DIP_3.indd 470 DIP_3.indd 470 10/13/2009 11:31:45 10/13/2009 11:31:45

Capitolul XIX
DREPT INTERNA ȚIONAL UMANIT AR
§ 1. Noțiunea și izvoarele dreptului internațional umanitar.
§ 2. Începerea ostilităților și instituirea stării de război.§ 3. Persoane autorizate să comită acte de ostilitate. Combatanții.§ 4. Protecția populației civile și a persoanelor civile în caz de confl ict armat.§ 5. Statutul prizonierilor de război.§ 6. Protecția bunurilor culturale în caz de confl ict armat.§ 7. Protecția civilă§ 8. Încetarea ostilităților§ 9. Încetarea stării de beligeranță și restabilirea păcii§ 10. Reprimarea infracțiunilor la normele dreptului internațional umanitar.
§ 1. Noțiunea și izvoarele dreptului interna țional umanitar.
Raporturile juridice care trebuie să existe între state pe timp de război și de pace a preocupat
mereu mințile luminate ale timpurilor. În acest sens putem aminti de numele italianului Giovanni da Legnano,
896 de spaniolii Francisco Arias de Valderas,897 de Francisco de Vitoria,898 de Pietro
Belli din Alba in Piemonte,899 de Alberico Gentili,900 de Hugo Grotius901 ș. a.
Noțiunea de „dreptul războiului” utilizată cu mult în urmă, este înlocuită mai încoace cu
aceea de „dreptul conflictelor armate” , iar recent cu îmbinarea „drept internațional umanitar” . În plan explicativ și logic, triada constituie un compartiment, o instituție a dreptului internațional public și dispune de toate particularitățile acestuia.
902
896 Giovanni da Legnano, profesor la Sorbona. Scrie „De bello” (1360). Moare în 1383.
897 Francisco Arias de Valderas, învață la Colegiul S. Clemente din Bologna. Scrie: „Libellus de belli justitia
inhustitiative” (1533).
898 Francisco de Vitoria a trăit între anii 1483 – 1546. A scris: „De Indis” , „De jure belli” ș. a.
899 Pietro Belli din Alba in Piemonte. A trăit între anii 1502 – 1575. În 1563 scrie lucrarea „De remilitari et bello” .
900 Alberto Gentili, născut la San Ginesio (1552). A profesat la Oxford. A murit în 1608. A scris: „De jure belli” (1588).
901 Hugo Grotius (1583 – 1645), întemeietorul filozofiei moderne a dreptului, autorul operei în trei cărți „De jure
belli ac pacis” („Despre dreptul păcii și războiului” (1625). Grotius este părtaș și fondator al dreptului internațional.
Grotius s-a ridicat de la chestiunile particulare de drept in ternațional la principiile filozofice generale observând
că un sistem de drept internațional trebuie fondat pe baze diferite de cele proprii sistemelor juridice pozitive ale fiecărui stat în parte. Pentru Grotius, inviolabilitatea pactelor e doar una din condițiile de sociabilitate care constituie dreptul: dacă admitem că este licit a viola pact ele, societatea nu este posibilă (Deinde vero cum
juris naturae sit stare pactis, ab hoc ibso fonte jura civilia fluxerunt). De la acest princ ipiu, Grotius deduce
legitimitatea guvernelor și inviolabilitatea tratatelor in ternaționale. El vrea să introducă ideea de drept în
relațiile dintre state, să demonstreze că tratatele încheiate între state au validitate juridică. Astfel, Grotius, favorizând dezvoltarea dreptului internațional, propune norme speciale pentru starea de pace și de război.
902 Эрик Давид. Профессор oткрытого Брюссельского университета. Принципы права вооруженных конф-
DIP_3.indd 471 DIP_3.indd 471 10/13/2009 11:31:45 10/13/2009 11:31:45

Drept Internațional public 472
Or, asemeni dreptului internațional public și dreptul internațional umanitar e mai mult
unul al coordonării decât unul al subordonării. După alți parametri însă, dreptul internațional umanitar dispune totuși de un conținut specific mai variat și mai complex. Și anume: acesta e fără un legislator concret având ca izvor convențiile sub orice formă: tratate, contractele organizațiilor internaționale ș. a., din care motiv poate fi socotit în fond relativ anarhic și slab instituționalizat. Complexitatea lui se mai datorează și abundențelor de reglementări, și formulărilor nu întotdeauna clare, și dificultăților întru calificarea faptelor în baza unei sau altei norme. Dreptul la care ne referim e consensual, stabilit prin acordul dintre state de unde și trebuie să fie clar și nemijlocit aplicabil în timpul diferendelor militare, dar nicidecum pe durata examinărilor judiciare de mai apoi. Aici nu vom trece cu vederea opinia bună, după părerea noastră, că „dreptul internațional
umanitar al conflictelor armate poate fi definit ca an samblu de norme de drept internațional, de sorginte
cutumiară sau convențională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situații de conflict armat internațional și neinternațional”.
903
Același drept cuprinde ambele ipostaze ale războiului: ura și înfrățirea, astfel reglementând,
pe de o parte, mijloacele prin care persoanele se pot nimici reciproc, iar, pe de altă parte, impunând respectul pentru răniți aflați în captivitate sau pentru alte categorii de persoane neimplicate în conflict. Se pare că avem un drept al violenței, care reglemtează acțiunile militare în interesul protejării statului, un drept aflat la intersecția dintre necesitățile militare și cerințele umanitare și un drept de acordare a ajutorului prin apărarea victimelor de război aflate sub mâna inamicului.
Dreptul internațional umanitar apare totalmente ca un institut al dreptului internațional,
ce are menirea de a diminua nenorocirile provocate de război prin determinarea metodelor și mijloacelor inadmisibile acțiunilor militare și prin protejarea victimelor diferendului armat.
904 E
vorba în fond de selectarea metodelor și mijloacelor de ducere a războiului, de apărarea persoanelor și bunurilor cărora li se poate aduce vreun prejudiciu,
905 adică și a obiectelor ce nu figurează ca
obiectiv al atentatelor militare.906 Aceste momente au fost incluse în sfera de reglementare a
dreptului internațional umanitar abia în a doua jumătate a secolului XIX. Ne dăm seama de faptul că anume conținutul dreptului internațional umanitar a fost întotdeauna orientat spre satisfacerea necesităților omului, iar scopul principal al acestei ramuri de drept constă în apărarea vieții și demnității persoanei aflate în situații extremale din cauza războiului. La rândul lor, prevederile care țin de acest drept constituie un compromis al diferitelor interese. Pe de o parte, dreptul la care ne referim trebuie să ia în considerație prezența fenomenului „conflict armat” , precum și a fenomenului „necesitate militară admisibilă” , iar, pe de altă parte, trebuie să acorde la momentul oportun o deosebită atenție protejării adecvate a persoanelor ce nu participă la acțiuni militare. În fond, mai apare o contradicție și anume aceea dintre „necesitate militară” și „concepție umanitară” ,
care poate fi diminuată prin aplicarea regulilor ce limitează utilizarea forței în război, fără a o interzice însă în cazurile în care aceasta este legală. Cu alte cuvinte, normele umanitare trebuie să protejeze
persoana de consecințele războiului, însă fără a urmări obiectivul apărării absolute a acesteia. Astfel,
ликтов . Курс лекций юридического факультета открытого Брюссельского университета. Перевод с
француского. Международный Комитет Красного Креста. Москва, 2000, p. 34.
903 Dr. Ionel Cloșcă. Dr. Ion Suceavă. Dreptul internațional umanitar. Casa de editură și presă „Șansa” – S.R.L.
București, 1992. p. 11.
904 И.И. Лукашук. Международное право. Особенная часть . Москва, 1998, p. 270.
905 A se vedea Ханс-Петер Г ассер. Международное гуманитарное право. Введение . Международный Комитет
Красного Креста. Москва, 1995, p. 24.
906 A se vedea Станислав Е. Нахлик. Краткий очерк международного гуманитарного права. Опубликовано в
Международном Журнале Красного Креста. Июль – Август 1984, p. 7.
DIP_3.indd 472 DIP_3.indd 472 10/13/2009 11:31:46 10/13/2009 11:31:46

473 Capitolul XIX. DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR
principalul scop al dreptului internațional umanitar îl constituie nu interzicerea conflictului armat
sau adoptarea unor reguli care ar transforma războiul într-o imposibilitate, el trebuie să se împace cu situația existentă, asigurând însă ca consecințele diferendului armat să nu depășească limitele determinate de necesitatea militară. Acest drept este alcătuit din două compartimente:
1) „Dreptul de la Geneva” , care protejează interesele militarilor inapți pentru luptă și a
persoanelor ce nu iau parte la acțiunile militare. Acest cumul de norme a fost elaborat, în exclusivitate, în interesul victimelor războiului, punând începutul epocii priorității omului ca personalitate și a principiilor umanitare;
2) „Dreptul de la Haga” , care determină drepturile și obligațiile părților beligerante în timpul
acțiunilor militare, limitând punerea în practică a mijloacelor de cauzare a daunei.
Ulterior (1977), două Protocoale adiționale adoptate ca o completare la Convențiile de la
Geneva (1949) conțin prevederi împrumutate din „Dreptul de la Haga” , ceea ce reduce prăpastia dintre cele două compartimente ale dreptului internațional umanitar
907. Cu alte cuvinte, „Dreptul
de la Geneva” ține de protejarea personalității de actele de violență, iar „Dreptul de la Haga” întrunește un șir de reguli care reglementează aplicarea și realizarea acestor acte.
E momentul, poate, să facem și o trecere în revistă a deosebirilor dintre următoarele două
sisteme juridice: dreptul internațional umanitar și dreptul omului. Dintr-un curent de opinie le înșiruim astfel:
1) dreptul internațional umanitar se aplică acolo și atunci când drepturile în exercitare ale
omului sunt strâmtorate de războaie; reglementează relațiile stat-cetățeni străini (inamici).
2) drepturile omului urmează să asigure drepturile persoanelor și să-i apere de perturbațiile
sociale în toate timpurile și în mod ideal; se lega lizează în relațiile stat-cetățeni de origine (proprii).
Tot în literatura de specialitate este folosit și termenul „conflict armat” , înlocuindu-l pe
cel de „război” , fenomen scos din uz juridic și plasat treptat în afara legii cu toate că aplicarea forței continuă să aibă loc anume sub forma războiului. La moment totuși ar fi mai convenabilă relevarea îmbinării „conflict armat” , care cuprinde orice situație conflictuală, indiferent de vre-o calificare juridică, în care părțile se opun una alteia cu arma în mână.
Doctrina recunoaște tratatul și cutuma internațională ca fiind izvoare ale dreptului
internațional. Și totuși, într-o direcție mai largă de cercetare acestea nu sunt unicele izvoare ale dreptului care ne preocupă, așa cum ele nu oferă o listă a mijloacelor prin care se exprimă normele sale făcută odată și pentru totdeauna
908.
Tratatul internațional bilateral sau multilateral constituie izvorul de bază al dreptului
internațional umanitar. Subliniem totuși că tot așa cum Convenția de la Geneva (1864) a fost avant la lettre o consecință indirectă a războiului franco-austriac din 1859, tot așa și multiple alte
tratate adoptate mai recent în materie de drept internațional umanitar au constituit o reacție la anumite diferende armate. Urmările sunt notabile: catalizatorul Declarației de la Bruxelles, de exemplu, a fost războiul franco-prusian din 1870; Protocolul de la Geneva din 1925 și convențiile de la Geneva de la 1929 au văzut lumina zilei după listele de atribute (cheek list) ale primului război mondial; Convențiile de la Geneva din 1949 au constituit un răspuns la cel de-al doilea război mondial, iar apariția Protocoalelor adiționale din 1977 a fost generată de războaiele de eliberare națională din anii ’60 – ’70.
907 Жан Пикте. Развитие и принципы Международного Гуманитарного Права . Курс, прочитанный в июле 1982
г. Жаном Пикте в Страсбургском университете в рамках информационной сессии, организованной Международным институтом прав человека. Международный Комитет Красного Креста. p. 6 – 8.
908 A se vedea: Ерик Давид, Op. cit. p.p. 48 – 54.; Oleg Balan, Eduard Serbenco. Drept internațional public . Vol. I,
Chișinău, 2001, p. 50.
DIP_3.indd 473 DIP_3.indd 473 10/13/2009 11:31:46 10/13/2009 11:31:46

Drept Internațional public 474
În cele ce urmează enumerăm în ordine cronologică o serie de documente de bază lansate
și adoptate după Convenția de la Geneva „Cu privire la ameliorarea soartei militarilor răniți în armatele în campanie” din 22 august 1864:
• Declarația de la Sankt-Petersburg din 11 decembrie 1868 „Cu privire la renunțarea la
folosirea, în timp de război a proiectilelor explozive mai ușoare de 400 gr. ”
909;
• Declarația de la Bruxelles „Privind legile și obiceiurile războiului terestru” (27 august
1874)910;
• Declarațiile și Convențiile de la Haga din 29 iulie 1899: 1) Convenția (a II-a) „Cu privire
la respectarea legilor și obiceiurilor războiului terestru” , însoțită de un Regulament-anexă911; 2)
Convenția (a III-a) „Pentru adaptarea la război maritim a principiilor Convenției de la Geneva din 22 august 1864”; 3) Declarația „Privind gazele asfixiante”; 4) Declarația „Cu privire la gloanțele dilatatoare”; 5) Declarația „Relativă la interzicerea pe termen de 5 ani a lansării de proiectile și explozive din baloane și alte noi mijloace de aceeași natură”;
• Convenția de la Haga „Pentru exceptarea navelor-spital, în timp de război, de plata
drepturilor și taxelor impuse în beneficiul statelor” din 21 decembrie 1904;
• Convenția de la Geneva de la 6 iulie 1906 „Cu privire la ameliorarea soartei bolnavilor și
răniților din forțele armate în campanie”
912;
• Convențiile de la Haga (18 octombrie 1907)913: 1) Convenția (III) „Relativă la începerea
ostilităților” , în vigoare din 26 ianuarie 1910; 2) Convenția (IV) „Referitoare la legile și obiceiurile războiului terestru” , în vigoare din 26 ianuarie 1910; 3) Convenția (V) „Referitoare la drepturile și îndatoririle statelor și puterilor neutre în caz de război” , în vigoare din 26 ianuarie 1910; 4) Convenția (VI) „Referitoare la statutul navelor comerciale inamice la izbucnirea ostilităților” , în vigoare din 26 ianuarie 1910; 5) Convenția (VII) „Referitoare la transformarea navelor comerciale în nave de război” , în vigoare din 26 ianuarie 1910; 6) Convenția (VIII) „Relativă la lansarea de mine automatice de contact” , în vigoare din 26 ianuarie 1910; 7) Convenția (IX) „Privitoare la bombardarea prin forțele navale în timp de război” , în vigoare din 26 ianuarie 1926; 8) Convenția (X) „Relativă la adaptarea la războiul maritim a principiilor convenției de la Geneva din 1884” , în vigoare din 26 ianuarie 1910; 9) Convenția (XI) „Referitoare la anumite restricții privitoare la exercitarea dreptului de captură în războiul naval” , în vigoare din 26 ianuarie 1910; 10) Convenția (XII) „Privitoare la crearea unei Curți Internaționale de prize maritime” , (neratificată); 11) Convenția (XIII) „Cu privire la drepturile și obligațiile puterilor neutre în războiul maritim” , în vigoare din 26 ianuarie 1910;
909 Această Declarație a fost ratificată de 19 state și constituie un document, care pentru prima dată reglementează
metodele și mijloacele de realizare a acțiunilor militare. Ea a introdus anumite interdicții în privința atacării necombatanților, a aplicării armelor capabile să sporească suferințele oamenilor sau care provoacă moartea inevitabilă a acestora, a utilizării proiectilelor cu greutatea sub 400 gr., care ar fi explozibile sau încărcate cu materii fulminante ori inflamabile.
910 Ea a fost semnată de către 15 state, nefiind însă ratificată.
911 Regulamentul anexat la această Convenție a inclus majoritatea normelor Declarației de la Bruxelles din 1874
cu referire la realizarea acțiunilor militare și la tratarea persoanelor aflate în deținere la inamic.
912 Mai apoi, ea a fost înlocuită cu I-a Convenție de la Geneva din 27 iulie 1929.
913 Aici au fost revizuite și completate cu noi prevederi Convențiile de la Haga stocate la 1899, care, între altele, au
interzis pe de o parte, aplicarea gazelor asfixiante, iar pe de alta, utilizarea gloanțelor Dum-Dum (denumire a arsenalului Britanic nu departe de Kalkuta, unde erau fabricate aceste gloanțe), dilatatoare care se lățesc sau se turtesc ușor în corpul omenesc, cum sunt gloanțele cu cămașă tare, a căror cămașă n-ar acoperi în întregime miezul glonțului sau ar fi prevazute cu incizii.
DIP_3.indd 474 DIP_3.indd 474 10/13/2009 11:31:47 10/13/2009 11:31:47

475 Capitolul XIX. DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR
• Regulile de la Haga „În privința realizăr ii acțiunilor militare aeriene” , din februarie
(1923)914;
• Protocolul de la Geneva din 17 iunie 1925 „Cu privire la interzicerea folosirii în război a
gazelor asfixiante, otrăvurilor și a altor gaze precum și a metodelor bacteriologice de război”915;
• Cele două Convenții de la Geneva din 27 iulie 1929: „Pentru ameliorarea soartei răniților și
bolnavilor în armatele în campanie” și „Relativă la tratamentul prizonierilor de război”916;
• Tratatele: „Pentru limitarea și reducerea armamentelor navale” și „Pentru protecția
instituțiilor artistice și științifice și a monumentelor istorice” din 22 aprilie 1930 (ambele în vigoare din 26 august 1935);
• Convențiile (cu caracter regional și atribuite numai statelor Sud-Americane): „Privind
îndatoririle și drepturile statelor în caz de război civil” , din 20 februarie 1928 în vigoare de la 21 mai 1929 și „Asupra neutralității maritime” , din 20 februarie 1928 în vigoare de la 12 ianuarie 1931;
• Procesul–verbal de la Londra din 6 noiembrie 1936 „Referitor la regulile privitoare la
submarinul de război”
917;
• Convenția „Pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid” , din 9 decembrie 1948;
• Cele patru Convenții din 12 august 1949 de la Geneva918: 1) Convenția „Pentru îmbunătățirea
sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie”; 2) Convenția „Pentru îmbunătățirea soartei răniților, bolnavilor și naufragiaților din forțele armate maritime”; 3) Convenția „Cu privire la tratamentul prizonierilor de război”; 4) Convenția „Cu privire la protejarea persoanelor civile pe timp de război”
919;
• Convenția de la Haga din 14 mai 1954 „Pentru protecția bunurilor culturale în caz de
conflict armat”920;
• Protocolul (din 1 mai 1957) la Convenția (din 20 februarie 1928) „Privind îndatoririle și
drepturile statelor în caz de război civil”921;
• Convenția „Asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității”
din 11 noiembrie 1970;
• Convenția „Cu privire la interzicerea perfecționării, producerii și stocării armelor
bacteriologice (biologice) și cu toxine și distrugerea lor” , din 10 aprilie 1972;
• Convenția din 10 decembrie 1976 „Asupra interzicerii utilizării de tehnici de modificare a
mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile”922;
914 Această codificare de reguli este unica până în zilele noastre în domeniul la care se referă.
915 La 19 ianuarie 1989 acest Protocol era ratificat de 119 state.
916 Ambele Convenții sunt în vigoare de la 19 iunie 1931, fiind înlocuite prin Convențiile adoptate la Geneva în
august 1949.
917 El interzicea nimicirea oricărui vas comercial dacă aceasta prezenta pericol pentru viața pasagerilor și a
echipajului.
918 Ele au înlocuit Convențiile de la Geneva din 2 iulie 1929, fiind semnate și ratificate aproape de toate statele
lumii.
919 A se vedea: Tratate internaționale. (Drept umanitar) . Ediție oficială. Garuda-Art, Chișinău, 1999, pp. 9 – 183.
920 La ea sunt anexate Regulamentul pentru aplicarea Convenției privind protecția bunurilor culturale în caz de
conflict armat și Protocolul privind protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat. Convenția a fost
semnată de 82 de state, iar la Protocol au aderat 63 de țări. Aceste documente interzic scoaterea valorilor culturale
din teritoriile ocupate și cer reintoarcerea în țara de origine a valorilor aflate pe teritoriul unui stat străin.
921 Menționăm că el este specific numai pentru statele Sud-Americane.
922 Ea a intrat în vigoare la 5 octombrie 1978.
DIP_3.indd 475 DIP_3.indd 475 10/13/2009 11:31:48 10/13/2009 11:31:48

Drept Internațional public 476
• Protocoalele adiționale la Convențiile de la Geneva din 1949, primul referindu-se la protecția
victimelor conflictelor armate internaționale, iar al doilea instituind un șir de reglementări în privința protejării victimelor conflictelor armate fără caracter internațional
923;
• Convenția ONU din 10 octombrie 1980 „Cu privire la interzicerea sau limitarea utilizării
anumitor arme clasice sau care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante sau lovind fără discriminare”
924;
• Convenția de la Oslo din 18 septembrie 1997 „Cu privire la interzicerea producerii, acu-
mulării, aplicării și transmiterii minelor antipersonal și referitor la nimicirea lor” .
Fixarea acestui spectru de tratate internaționale a pus temei trecerii la anumite reglementări
codificate pe tărâmul dreptului internațional umanitar. Asta, însă, nu înseamnă că a fost uitată cutuma, adică celălalt izvor de bază al dreptului in ternațional, care a reușit adesea să obțină
independență, titlu, fiind reflectat în diferite convenții și documente juridice
925.
Cutuma rămâne actuală în măsura în care dreptul scris nu poate asigura plenitudinea
reglementărilor. Mai mult ca atât: uneori statele nu sunt legate de toate documentele convenției, aplicate în timpul conflictelor armate, și atunci cutuma rămâne un mesanism de reglementare a diferendelor ce nu sunt supuse unor acorduri. Astfel, completarea lacunelor în „dreptul convențional” sau compensarea neaplicării unor tratate acordă cutumei un rol de „adaos” la normele tratatelor precum și unul de substitut al acestora. Din cele menționate reiese că statul care nu este supus unor norme ale convențiilor, aplicabile într-o anumită situație, nu se poate pomeni într-un vacuum al reglementărilor, deoarece în locul normelor cuprinse în tratate, statul va folosi obișnuit o serie de reguli ale dreptului conflictelor armate, reguli ce nu sunt stabilite, dar care variază în dependență de evoluția evenimentelor în lume.
Nu trecem cu vederea nici faptul că în dreptul internațional umanitar există și o serie
de izvoare auxiliare. La acestea se referă: Rezoluțiile Adunării Generale a ONU, legile și
regulamentele interne, hotărârile instanțelor judiciare și arbitrare, jurisprudența internațioanlă, doctrina. Jurisprudența, în funcția care ne interesează, oferă largi posibilități pentru interpretarea și dezvoltarea progresivă a dreptului internațional. Este vorba, în primul rând, despre hotărârile
Tribunalelor internaționale, precum și despre practica instanțelor judiciare naționale în privința aplicării normelor de drept internațional. Doctrina constituie o interpretare și realizare a dreptului internațional umanitar, o totalitate de reguli abordate în privința acordării de uniformitate activității umanitare internaționale.
923 Ambele Protocoale au fost adoptate în cadrul Conferinței diplomatice destinate dezvoltării dreptului
internațional umanitar, aplicabil în timpul conflictelor armate. Lucrările Conferinței s-au desfășurat la Geneva între anii 1974 – 1977. Conferința, pe de o parte, a codificat normele obișnuite, iar, pe de alta, a instituit noi norme care țin de dreptul conflictelor armate. La prima categorie de reglementări se referă regulile realizării acțiunilor militare și a protejării persoanelor civile pe timp de război, iar la categoria a doua se referă momente ca: internaționalizarea războaielor de eliberare națională; extinderea statutului prizonierilor de război asupra anumitor categori de persoane etc.
924 Convenția în cauză cuprinde următoarele documente: 1) de bază, care conține anumite prevederi referitoare
la sfera de aplicare a Convenției, la legătura acesteia cu alte tratate internaționale, la procedura de revizuire și cercul persoanelor asupra cărora se extinde; 2) cele patru Protocoale referitoare la categoriile de arme, a căror aplicare este interzisă sau limitată de Convenție. E vorba de armele, a căror acțiune se bazează pe utilizarea schijelor nelocalizabile (Protocolul I), despre mine și minele capcană (Protocolul II), despre armele incendiare (Protocolul III), despre armamentul ce orbește cu laser (Protocolul IV).
925 Кристоф Свинарски. Основные понятия и институты международного гуманитарного права как системa
защиты человека. Международный Комитет Красного Креста. Москва, 1997, p. 10.
DIP_3.indd 476 DIP_3.indd 476 10/13/2009 11:31:48 10/13/2009 11:31:48

477 Capitolul XIX. DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR
Ca izvoare ale dreptului internațional umanitar sunt considerate și documenetele Confe rin-
țelor Internaționale ale Comitetului Crucii Roșii (sta tutele, rezoluțiile, declarațiile), a căror varie-
tate e generată de particularitățile structurale ale acestei organizații, la care participă cu drept de vot toate statele membre ale Convențiilor de la Geneva. Această participare acordă hotărârilor Con ferințelor Internaționale o forță juridică simila ră cu cea a deciziilor luate de către organizațiile
guver namentale internaționale în domeniul dezv oltării și interpretării dreptului internațional
umanitar.
§ 2. Începerea ostilit ăților și instituirea st ării de război.
Datele și argumentele istorice sunt în favoarea faptului că, după lege, declararea oficială a
războiului premerge, începerii acțiunilor armate. Momentul este întâlnit la popoarele antichității, la cele din Evul Mediu și Epoca Modernă.
Actualmente, conform reglementărilor din domeniu, inițierea unui diferend militar interstatal
trebuie să treacă anumite proceduri, să îmbrace în prealabil o formă strict stabilită de normele dreptului internațional umanitar.
În această ordine de idei, Convenția de la Haga (III) din 18 octombrie 1907 „Cu privire
la începerea ostilităților” , stabilește că: „Puter ile contractante recunosc că ostilitățile între ele
nu trebuie să înceapă decât cu un avertisment prealabil neechivoc, ce va avea fie forma unei
declarații de război motivată, fie pe cea a unui ultimatum cu declarația de război condiționată”
926.
Or, conform acestei prevederi, avertismentul prealabil neechivoc are forma unei comunicări – înștiințare făcută de un stat altui stat în privința faptului că starea de pace între ele încetează, fiind instituită cea de război.
Documentul nominalizat precum și doctrina dreptului internațional umanitar fixează,
în mod expres, două forme în care se realizează evaluativ avertismentul prealabil în privința începerii acțiunilor militare și care contribuie la adaptarea de aici încolo a mediului social și a cadrului politic general la trebuințele de război. Aceste forme sunt:
• declarația de război motivată;
• ultimatumul cu declarație de război condiționată
927.
Majoritatea cercetătorilor în domeniu susțin că declarația de război motivată dezlănțuie
efecte imediate, că acțiunile militare violente pot începe în orice moment după notificare. Declarația aceasta marchează, juris temporis, data la care s-a instituit starea de război
928, iar
ultimatumul929…, este o somație formulată în termeni neîndoielnici, adresată de un stat altui stat
926 A se vedea: Конвенция «Об открытии военных действий» , от 18 октября 1907 г., ст. 1. В: Международное
право. Ведение военных действий. Сборник Г аагских Конвенций и иных соглашений. Издание вто-рое, исправленное и дополненное. Международный Комитет Красного Креста, Москва, 1999, p. 15.
927 Фредерик де Мулинен. Право войны. Руководство для вооруженных сил . Издание второе, исправленное.
Международный Комитет Красного Креста, Москва, 1999, p. 36.
928 Dr. Ionel Cloșcă, Dr. Ion Suceavă. op. cit ., p. 79.
929 Ultimatum – comunicare cuprizând condițiile irevocabile și hotărâtoare pe care o putere, un stat, un
împuternicit le pune altuia, în vederea rezolvării unei situații litigioase de care depind relațiile lor reciproce. (A se vedea Dicționarul limbii române moderne . Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958, p.
902); Ultimatum – în dreptul internațional – notă diplomatică a unui stat adresată altui stat, cuprinzând o revendicare categorică, care nu admite polemici și obiecții, cu privire la îndeplinirea într-un anumit termen a condițiilor expuse în această notă. Neîndeplinirea revendicărilor ultimative atrage după sine ruperea relațiilor
DIP_3.indd 477 DIP_3.indd 477 10/13/2009 11:31:48 10/13/2009 11:31:48

Drept Internațional public 478
prin care se formulează condițiile ce trebuie îndeplinite de acesta într-o anumită perioadă de
timp, în caz contrar starea de război între ele urmând a se naște automat930.
Se pare că, în ciuda tuturor laturilor ce se invocă sub cuvânt că „se putea și altfel” , cel mai
bine e totuși dacă instituirea stării de război este (și trebuie!) adusă și la cunoștința statelor neutre. Înștiințarea aceasta face loc poziției principiale sau „efectului de spectator” pe care îl pot lua aceste state. Lipsa înștiințării însă nu e o frustrare în acest caz și nu poate fi invocată drept argument întru nerespectarea obligațiilor ce revin statelor neutre, dacă se poate dovedi cu certitudine că ele erau încunoștiințate (puse la curent) despre începerea războiului
931
Din momentul instituirii stării de beligeranță sunt produse un șir de mutații în relațiile
sociale, economice și politice dintre statele aflate deja pe picior de război. Aceste mutații sunt condiționate întru totul de efectele generate de starea de război.
Starea de beligeranță dintre părțile conflictului armat înseamnă:1) ruperea sau suspendarea firească și totală a relațiilor diplomatice și consulare, care duc după
sine la retragerea în mod obligator și a agenților diplomatici, și a consulilor, distrugerea arhivelor dacă nu e posibilă evacuarea sau lăsarea imedia tă a acestora întru păstrare unui stat protector;
2) afectarea acordurilor și tratatelor internaționale încheiate între părțile intrate în conflict, a
căror aplicare, de obicei, ori se anulează, ori se suspendă și toate acestea fără a produce vreun efect negativ asupra tratatelor organizațiilor internaționale sau a acelora de drept umanitar;
3) lovirea proprietății statului inamic, (depozitele de arme, mijloacele de transport, magaziile,
aprovizionările și orice proprietate mobilă a statului care prin natura ei servește operațiunilor de război)
932. Excepții fac numai acele obiecte care nu pot servi scopurilor de război.
Începerea ostilităților militare dictează și alte schimbări de efect, direcționând prevăzător
tratarea persoanelor, în dependență de faptul în ce teritoriu se află și cărui stat aparțin. Situația naționalilor aflați în propriul teritoriu este determinată de reglementările interne speciale, ei fiind împărțiți în două categorii: beligeranți și non-beligeranți (combatanți și necombatanți). Supușii statelor aliate, neutre sau prietene, ca persoane străine beneficiază de statutul premergător stării de război cu anumite limitări și restricții. Cea mai gravă se dovedește a fi însă situația naționalilor unui stat inamic aflați pe teritoriul statului vrăjmaș sau în propriul teritoriu deja ocupat de dușman. Conform tradiției aceste persoane beneficiază de anumite garanții oferite de reglementările din domeniu și de normele juridice ale dreptului internațional umanitar. Situația lor dificilă și tratarea specifică nu chiar favorabilă nu poate fi întotdeauna lichidată prin intermediul aplicării expulzării în țara de origine, deoarece momentul poate genera întărirea capacității de luptă a adversarului, poate duce la divulgarea secretelor de stat etc.
Pentru prima dată problema protejării acestei categorii de persoane a fost abordată după
primul război mondial, elaborându-se un Proiect de convenție în această privință. După studiere, documentul a fost pus în ordinea de zi abia la cea de a XV-a Conferință Internațională a Crucii Roșii, care și-a desfășurat lucrările în orașul Tokio în 1934. Întrunirea unei noi Conferințe în vederea adoptării acestor norme a fost stopată de începutul celui de-al doilea război mondial
933.
diplomatice, aplicarea de represiuni sau de acțiuni militare. În sens larg – revendicare hotărâtă, categorică, însoțită de amenințări. (A se vedea, Mic dicționar politic . Alcătuit de: I.V . Liohin și М.E. Struve. Editura „Cartea
Moldovenească” , Chișinău, 1971, p.p. 391-392.
930 Dr. Ionel Cloșcă, Dr. Ion Suceavă. op. cit. , p. 80.
931 A se vedea: Конвенция «Об открытии военных действий» , от 18 октября 1907 г., ст. 2.
932 A se vedea: Regulamentul-anexă la Convenția de la Haga (IV) „Cu privire la legile și obiceiurile războiului
terestru” din 18 octombrie 1907, art. 53, alin. I.
933 A se vedea: Жан Пикте, Указ. соч ., pp. 53 – 54.
DIP_3.indd 478 DIP_3.indd 478 10/13/2009 11:31:49 10/13/2009 11:31:49

479 Capitolul XIX. DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR
Reglementări cât de cât adecvate în acest domeniu au fost instituite prin adoptarea Convenției
de la Geneva „Cu privire la protecția persoanelor civile pe timp de război” de la 12 august 1949. În privința problemei ce ne interesează acest document stabilește că „Orice persoană protejată, care ar dori să părăsească teritoriul la începutul sau în cursul unui conflict, va avea dreptul să o facă, dacă plecarea sa nu contravine intereselor naționale ale statului. Asupra cererii sale de a părăsi teritoriul se va hotărî după o procedură ordinară, iar hotărârea va trebui să fie dată cât mai repede cu putință. Persoana autorizată să părăsească teritoriul va putea să-și ia banii necesari de drum și să ia cu sine o cantitate suficientă de obiecte de uz personal.
Persoanele cărora li s-a refuzat permisiunea de a părăsi teritoriul vor avea dreptul să obțină
ca un tribunal sau un colegiu administrativ competent, creat în acest scop de către Puterea deținătoare, să reconsidere acest refuz într-un termen cât mai scurt”
934. Plecările autorizate
trebuie efectuate „în condiții satisfăcătoare de securitate, igienă, salubritate și alimentare”935. Dacă
persoanei de altă naționalitate îi este refuzată cererea de a părăsi teritoriul statului inamic, apoi în privința acesteia pot fi aplicate un șir de măsuri de control, dintre care cele mai severe sunt stabilirea domiciliului forțat și internarea.
Totalitatea prevederilor nominalizate au reușit, mai mult sau mai puțin, lichidarea anumitor
goluri existente în cadrul dreptului internațional umanitar.
Începerea ostilităților militare este capabil ă, de asemenea, să provoace și unele schimbări în
sfera relațiilor dintre cetățenii statelor inamice care deveneau intoleranți față de „străini” , reieșind din măsura în care națiunile nu se văd unele pe altele în plan interstatal. De cele mai multe ori, aceste schimbări iau forma interzicerii relațiilor comerciale, anulării contractelor încheiate după începerea diferendului și cea a suspendării contractelor premergătoare stării de conflict.
§ 3. Persoane autorizate s ă comită acte de ostilitate. Combatan ții.
Pentru întâia dată noțiunea de combatant a fost definită în articolul 1 din Regulamentul-
anexă la Convenția de la Haga (II) „Cu privire la Respectarea legilor și obiceiurilor războiului terestru” din 29 iulie 1899. În 1907 această convenție este revizuită, acordându-i-se denumirea de Convenția (IV) „Cu privire la legile și obiceiurile războiului terestru” . Ultima atribuie statut de combatant:
1. Armatei;2. Milițiilor și corpurilor de voluntari, care îndeplineau următoarele condiții:• aveau un semn fix care putea fi recunoscut de la distanță;
• aveau în fruntea lor o persoană responsabilă de subordonații săi;
• purtau armele deschis (pe față);
• se conducea în timpul acțiunilor mi litare de legile și obiceiurile de război”
936.
În calitate de combatanți sunt recunoscute și persoanele care, la apropierea inamicului, pun
spontan mâna pe arme pentru a respinge invazia fără a avea timp de a se organiza în forțe armate
934 Convenția de la Geneva (IV) din 12 august 1949 „Cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război” ,
art. 35, alin. I și II.
935 Convenția de la Geneva (IV) din 12 august 1949 „Cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război” ,
art. 36, alin. I.
936 A se vedea: Art. 1 din Regulamentul-anexă la Convenția de la Haga (IV) „Cu privire la legile și obiceiurile
războiului terestru” din 18 octombrie 1907.
DIP_3.indd 479 DIP_3.indd 479 10/13/2009 11:31:49 10/13/2009 11:31:49

Drept Internațional public 480
regulate937. Lor li se acorda acest statut doar dacă era respectată condiția purtării deschise a armelor
și cea referitoare la respectarea legilor și a obiceiurilor de război. Dispariția pericolului invaziei externe genera în mod obligator depunerea armelor de către cei ridicați în masă, iar luarea lor în prizonierat în timpul beneficierii de statutul de combatant atrăgea după sine acordarea statutului de prizonier de război
938.
Regulamentul nominalizat pomenește și categoriile de persoane care însoțesc armatele în
calitate de necombatanți, dar cărora în cazul luării în prizonierat li se asigură același tratament precum combatanților. Aici se includ: reprezentanții serviciilor administrative ale armatei; reprezentanții justiției militare; corespondenții de presă; intendența etc
939.
Un șir de mutații pe tărâmul recunoașterii ca lității de combatant are loc după adoptarea
Convențiilor de la Geneva din 12 august 1949. În cadrul Convenției (III) „Cu privire la tratamentul prizonierilor de război” întâlnim reglementări ce lărgesc simțitor sfera persoanelor beligerante. În pct. A din articolul 4 al acestei convenții în calitate de combatanți sunt recunoscuți:
1. Membrii forțelor armate ale unei Părți în conflict, precum și membrii milițiilor și corpurilor
de voluntari făcând parte din aceste forțe armate;
2. Membrii altor miliții și membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv acei din mișcările
de rezistență organizate, aparținând unei Părți în conflict și acționând în afara sau în interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, cu condiția că aceste miliții sau corpuri de voluntari, inclusiv aceste mișcări de re zistență organizate, să îndeplinească următoarele
condiții:
a) să aibă în fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonații săi;b) să aibă un semn distinctiv fix și care se poate recunoaște de la distanță;c) să poarte armele în mod deschis;d) să se conformeze, în operațiunile lor, legilor și obiceiurilor războiului;3. Membrii forțelor armate regulate, care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorități
nerecunoscute de Puterea deținătoare;
4. Persoanele care urmează forțele armate, fără a face parte direct din ele, cum sunt membrii
civili ai echipajelor avioanelor militare, core spondenții de război, furnizorii, membrii unităților
de lucru sau ai serviciilor însărcinate cu bunăstarea forțelor armate, cu condiția ca ele să fi primit autorizația forțelor armate pe care le întovărășesc, acestea trebuind să le elibereze în acest scop un bilet de identitate…;
5. Membrii echipajelor, inclusiv comandanții, piloții și elevii marinei comerciale și echipajelor
aviației civile ale Părților în conflict, care nu beneficiază de un tratament mai favorabil în virtutea altor dispoziții de drept internațional;
6. Populația unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia armele în mod spontan
pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timpul de a se constitui în forțe armate regulate, dacă ea poartă armele în mod deschis și dacă respectă legile și obiceiurile războiului terestru.
Punctul B al aceluiași articol 4 mai adaugă, în plus, că „vor beneficia, de asemenea, de
tratamentul rezervat prizonierilor de război” și:
1. Persoanele aparținând sau care au aparținut forțelor armate ale țării ocupate dacă, din
cauza acestei apartenențe, Puterea ocupantă consideră necesar să procedeze la internarea lor
937 A se vedea: Art. 2 din Regulamentul-anexă la Convenția de la Haga (IV) „Cu privire la legile și obiceiurile
războiului terestru” din 18 octombrie 1907.
938 A se vedea: Эрик Давид. Указ. соч ., p. 319.
939 A se vedea: Art. 13 din Regulamentul-anexă la Convenți a de la Haga (IV) „Cu privire la legile și obiceiurile
războiului terestru” din 18 octombrie 1907.
DIP_3.indd 480 DIP_3.indd 480 10/13/2009 11:31:50 10/13/2009 11:31:50

481 Capitolul XIX. DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR
– chiar dacă inițial le eliberase în timp ce ostilitățile se desfășurau în afara teritoriului pe care ea
îl ocupă – mai ales după o încercare neizbutită a acestor persoane de a se alătura forțelor armate de care aparțin și care sunt angajate în luptă sau când nu ascultă de somația ce le-a fost făcută, în scopul internării;
2. Persoanele aparținând uneia din categoriile enumerate în prezentul articol, pe care Puterile
neutre sau nebeligerante le-au primit pe teritoriul lor și pe care trebuie să le interneze în baza dreptului internațional, fără a aduce prejudiciu oricărui tratament mai favorabil pe care aceste Puteri ar socoti că trebuie să-l acorde și cu excepția dispozițiilor articolelor 8, 10, 15, 30, alineatul 5, 58 până la 67 inclusiv, 92, 126 și, în cazul în care există relații diplomatice între Părțile în conflict și Puterea neutră sau nebeligerantă interesată, dispoziții care privesc Puterea protectoare. Dacă astfel de relații diplomatice există, Părțile în conflict de care depind aceste persoane vor fi autorizate să exercite față de ele funcțiile acordate Puterilor protectoare prin prezenta Convenție, fără prejudiciul funcțiilor pe care aceste Părți le exercită în mod normal, în conformitate cu obiceiurile și tratatele diplomatice și consulare…
940.
Cea din urmă definire a noțiunii de combatant este întâlnită în articolul 43 (Forțele armate)
din Protocolul adițional nr. I (1977) „Referitor la protecția victimelor conflictelor armate internaționale” . Acesta perfecționează, desăvârșește și completează lista persoanelor care pot fi considerate combatanți indicând că:
1. Forțele armate ale unei Părți în conflict se compun din toate forțele, toate grupurile
și toate unitățile armate și organizate care sunt puse sub comandă, care răspund de conduita subordonaților săi față de această parte, chiar dacă aceasta este reprezentată de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de către partea adversă. Aceste forțe armate vor trebui să fie supuse unui regim de disciplină internă care să asigure, în spec ial, respectarea regulilor de drept internațional
aplicabile la conflictele armate;
2. Membrii forțelor armate ale unei Părți la conflict (alții decât personalul sanitar și religios
prevăzut în articolul 33 al celei de a III-a Convenții) sunt combatanți, adică au dreptul de a par-ticipa direct la ostilități;
3. Partea la un conflict, care încorporează în forțele sale armate o organizație paramilitară
sau un serviciu armat însărcinat cu menținerea ordinii, trebuie să notifice aceasta celorlalte Părți la conflict
941.
Pentru ca persoanelor nominalizate să li se recunoască statutul de combatant este necesară
respectarea următoarelor lucruri:
1. să acționeze în cadrul unei colectivități;2. colectivitatea în care acționează să fie organizată pe principii militare;3. să se afle în subordinea unui comandament responsabil care să exercite un control efectiv
asupra membrilor orgnizației;
4. organizația să aparțină unei Părți la conflict;5. să fie supusă unui regim de disciplină internă
942.
Mercenarii943. Faptul că luptătorul acaparat de către statul inamic nu este cetățean al statului
în ale cărui forțe armate a luptat, nu atrage după sine, în mod obligator, lipsirea de statutul de
940 Convenția la care ne referim este în vigoare pentru Republica Moldova din 24 noiembrie 1993. A se vedea:
Tratate internaționale. (Drept umanitar) . Ediție oficială. GARUDA-ART, Chișinău, 1999, pp. 57-58.
941 Acest Protocol este în vigoare pentru Republica Moldova de la 24 noiembrie 1993. A se vedea: Tratate
internaționale. (Drept umanitar) . Ediție oficială. GARUDA-ART, Chișinău, 1999, p. 207.
942 A se vedea: Dr. Ionel Cloșcă, Dr. Ion Suceavă. op. cit . p. 99.
943 Mercenarul este un militar angajat cu leafă într-o armată străină.
DIP_3.indd 481 DIP_3.indd 481 10/13/2009 11:31:50 10/13/2009 11:31:50

Drept Internațional public 482
prizonier dacă el face față cerințelor stabilite în vederea obținerii acestui statut. Articolul 17 al
Convenției de la Haga (V) „Cu privire la drepturile și îndatoririle statelor și puterilor neutre” (18 octombrie 1907) exclude în genere delimitarea între persoanele luate în prizonierat în baza criteriului cetățeniei. Articolul 4 al Convenției de la Geneva (III) „Cu privire la tratamentul prizonierilor de război” (12 august 1949) și articolele 43-44 ale Protocolului adițional nr. I „Referitor la protecția victimelor conflictelor armate internaționale” (1977) de asemenea, nu fac delimitarea pe care o urmărim.
Această regulă, însă, are o anumită excepție prevăzută în articolul 47 alin. I din Protocolul
adițional nr. I, care-i permite statului acaparator de a refuza recunoașterea statutului de combatant și respectiv de prizonier de război mercenarilor luați în captivitate. Norma, totuși, nu poartă un caracter imperativ, deoarece statul acaparator nu poate fi obligat să-i lipsească pe mercenari de statutul la care ei pretind.
În dreptul internațional umanitar, noțiunea de mercenar este legată de prezența semnelor
puse în articolul 47, alin. II din Protocolul amintit mai sus unde scrie că: „Prin termenul de mercenar se înțelege orice persoană:
1) care este special recrutată în țară sau în străinătate pentru a lupta într-un conflict armat;
2) care, în fapt, ia parte direct la ostilități;
3) care ia parte la ostilități în special în vederea obținerii unui avantaj personal și căreia îi este efec-
tiv promisă, de către o Parte la conflict sau în numele ei, o remunerație superioară aceleia promise sau plătite combatanților având un grad și o funcție analoagă în forțele armate ale acestei Părți;
4) care nu este nici resortisant al unei Părți la conflict și nici rezident al teritoriului controlat
de o Parte la conflict;
5) care nu este membru al forțelor armate ale unei Părți la conflict;6) care nu a fost trimisă de către un stat, altul decât o parte la conflict, în misiune oficială ca
membru al forțelor armate ale statului respectiv” .
Deci, o persoană implicată în acțiuni militare poate fi recunoscută drept mercenar doar ca
rezultat al întrunirii obligatorii a tuturor elementelor indicate.
Doctrina dreptului internațional umanitar mai cuprinde constitutiv și un șir de elemente care,
luate împreună, caracterizează noțiunea de mercenar. La acestea se referă: 1) caracterul privat al angajamentului; 2) elementul de extranietate; 3) participarea directă și efectivă la ostilități, 4) încorporarea în forțele armate; 5) mobilul
944.
Actualmente, unele din trăsăturile mercenariatului indicate în articolul 47, alin. II, din
istoricul Protocol pomenit deja, se dovedesc a fi insuficiente și neadaptate la realitate datorită faptului că:
1) este foarte greu a dovedi caracterul special al recrutării, deoarece acțiunile efectuate în
această direcție poartă un caracter secret, iar cea mai mare parte a probelor ce se referă la acest moment se află dincolo de frontierele statului care efectuează cercetările;
2) lipsește definirea noțiunii „avantaj personal” și deci și cristalizarea obiectivelor urmărite
de mercenari;
3) de cele mai multe ori, mercenarul nu obține o remunerație superioară aceleia plătite
combatanților naționali de același grad și care îndep linesc aceleași funcții, fiind obligat să accepte
„condiții egale” din cauza crizei economice sau a stării de șomaj;
4) înscrierea sau includerea oficială a mercenarului în cadrul forțelor armate ar duce automat
la dispariția statutului de care dispune;
944 A se vedea: Dr. I. Cloșcă, Dr. I. Suceavă. op. cit ., p. 104.
DIP_3.indd 482 DIP_3.indd 482 10/13/2009 11:31:51 10/13/2009 11:31:51

483 Capitolul XIX. DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR
5) practic este imposibil de a dovedi faptul primirii de către mercenar a unei sume de bani
mărite, aceste informații fiind secrete și nereflectate în vreun document.
În așa fel, am reușit să demonstrăm în linii generale ineficiența actualului mecanism de
combatere a implicării mercenarilor în conflictele militare, și prezența lacunelor în definirea noțiunii de „mercenar” .
Reglementările din domeniu exclud acordarea statutului de mercenar persoanelor puse la
dispoziția unei părți beligerante de către statele aliate sau prietene, de organizațiile internaționale. Nu se acordă același statut consilierilor militari străini, cetățenilor unei părți la conflict precum și rezidenților de pe un teritoriu ocupat. Astfel, conform articolului 47, alin. II, pct. f, din Protocolul adițional nr. I, nu poate fi considerat mercenar cel care a fost trimis de către un stat, altul decât o parte la conflict, în misiune oficială ca membru al forțelor armate ale statului respectiv.
Spionii
945. Pentru întâia dată în dreptul internațional umanitar noțiunea de „spion” este
întâlnită în Regulamentul-anexă la cea de-a IV-a Convenție de la Haga din 18 octombrie 1907 „Cu privire la legile și obiceiurile războiului tere stru” . Articolul 29 al acestui document prevede
că: „spion poate fi considerat individul care, lucrând pe ascuns sau sub pretexte mincinoase, adună ori încearcă să adune informații în zone de operații ale unui stat beligerant cu intenția de a le comunica părții adverse” . Conform acestei definiții, activitatea de spion se caracterizează prin prezența următoarelor trei elemente:
• clandestinitatea;
• pretextul fals;
• intenția de a comunica informațiile adunate părții inamice.
Noi reglementări pe terenul sancționării activității de spionaj apar în urma adoptării
Protocolului adițional nr. I, care în articolul 46 conține următoarele prevederi referitor la problema vizată:
1. În pofida oricărei alte dispoziții din Convenții sau din prezentul Protocol, un membru al
forțelor armate ale unei Părți la conflict care cade în mâinile unei părți adverse atunci când se dedă la activități de spionaj, nu are dreptul la statutul de prizonier de război și poate fi tratat ca spion;
2. Un membru al forțelor armate ale unei Părți în conflict care culege sau caută să culeagă, în
folosul acestei părți, informații în teritoriul controlat de către o parte adversă nu va fi considerat că se dedă unor activități de spionaj dacă, făcând aceasta, este îmbrăcat în uniforma forțelor sale armate;
3. Un membru al forțelor armate ale unei Părți la conflict, care este rezident al unui teritoriu
ocupat de către o parte adversă și care culege sau caută să culeagă, în folosul părții de care depinde, informații de interes militar în acest teritoriu, nu va fi considerat ca dedându-se unor activități de spionaj, în cazul în care, făcând aceasta, nu acționează sub pretexte înșelătoare sau într-un mod deliberat clandestin. În plus, acest rezident nu pierde dreptul la statutul de prizonier de război și nu poate fi tratat ca spion decât în cazul unic în care este capturat atunci când se dedă la activități de spionaj;
4.Un membru al forțelor armate ale unei Părți la conflict, care nu este rezident al unui teritoriu
ocupat de către o parte adversă și care s-a dedat la activități de spionaj în acest teritoriu, nu-și pierde dreptul la statutul de prizonier de război și nu poate fi tratat ca spion decât în cazul unic în care este capturat înainte de a se fi reîntors la forțele armate de care aparține.
945 Spion – persoană care caută și descoperă secrete militare, politice, economice ale unui stat pentru a le
transmite altui stat.
DIP_3.indd 483 DIP_3.indd 483 10/13/2009 11:31:51 10/13/2009 11:31:51

Drept Internațional public 484
Activitatea de spionaj efectuată în timpul acțiunilor militare de către civili nu are ca efect
recunoașterea acestora drept combatanți sau, mai mult ca atât, oferirea statutului de prizonier de război. Persoana antrenată în asemenea activitate poate fi arestată, anchetată, dar cu respectarea normelor ce țin de domeniul drepturilor omului și a garanțiilor fixate în articolul 75 al Protocolului adițional nr. I. Mai mult chiar: dacă activitatea de spionaj este efectuată în terenul ocupat, apoi spionul-persoană civilă beneficiază și de garanții le oferite de articolele 60-78 ale Convenției de la
Geneva (IV) din 12 august 1949 „Cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război”
946.
§ 4. Protec ția popula ției civile și a persoanelor civile
în caz de conflict armat
Până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, dreptul internațional umanitar nu asigura
în mod practic, populației civile o protecție eficientă în caz de conflict armat din motivul că ea nu era implicată sau afectată direct.
Totuși primele reguli cu caracter general sunt stipulate în Declarația de la Sankt Petersburg
din 11 decembrie 1868, care prevedea: „statele trebuie să aibă un singur scop legitim de slăbire a forțelor militare ale inamicului ” , unde poate fi interpretat ca populația civilă să se afle la adăpost de efectele directe ale războiului.
Așadar, violența armată nu trebuie folosită decât împotriva celui care o folosește, fiind unul
din principiile de bază. Populația civilă este alcătuită din persoane care nu participă direct la ostilitățile militare și implicit împotriva sa nu este îngăduit nici un act de război.
Noi reglementări apar în secolul XX în care se interzice de a ataca sau bombarda prin orice
mod orașele, satele, locuințele sau clădirile care nu sunt apărate.
947
Acestea au fost primele și singurele norme ce reglementau protecția populației civile până
după cel de-al doilea război mondial. Perioada anilor 1939-1945 a demonstrat totala ineficiență a acestor norme
948.
Problema protecției populației civile a ridicat-o CICR949 care a adresat o notă cu propunerea
ca Societatea Națiunilor să se preocupe de problemele referitoare la război și în special de mijloa-cele de-al face mai uman. În acest sens, la cea de-a X-a Conferință a CICR, înscrie princ ipiul care
“interzice abuzurile autorităților de ocupație împotriva populației civile, deportarea lor în masă, luarea de ostatici, precum și orice tratament neomenos” .
După izbucnirea celui de-al doilea război mondial CICR a adresat tuturor statelor un apel
solemn, cerându-le să confirme imunitatea generală a populației civile și să definească obiectivele militare, să renunțe la bombardamente nediscriminant și să se abțină de la represalii, însă, formal aprobat de 14 state, nu a fost aplicat.
O încercare de abordare a protecției populației civile s-a înscris în 1946 prin Statutul Tri-
bunalului militar internațional de la Nürnberg. O serie de acte inumane enumerate interziceau
946 A se vedea: Эрик Давид. Указ соч ., p. 340.
947 Art. 25 din Regulamentul anexă la cea de-a IV-a Convenție de la Haga din 1907 și secția III intitulată „Auto-
ritatea militară pe teritoriul statului inamic” .
948 În primul război mondial și-au pierdut viața 10 mi lioane de oameni din care jumătate de milion civili; în
cursul celui de-al doilea război mondial din cele 50 de milioane de morți, 24 de milioane au fost civili.
949 CICR – Comitetul Internațional al Crucii Roșii.
DIP_3.indd 484 DIP_3.indd 484 10/13/2009 11:31:51 10/13/2009 11:31:51

485 Capitolul XIX. DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR
asasinatele, exterminarea în masă, supunerea la sclavie, deportările, persecuțiile pentru motive
politice, rasia le și religioase ș.a.
La 9 decembrie 1948 se adoptă „Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de geno-
cid” , care extinde actele comise atât pe timp de pace, cât și pe timp de război.
În 1949, la Conferința diplomatică de la Geneva, a fost adoptată cea de-a IV-a Convenție
relativă950 privind protecția persoanelor civile în timp de război951.
După materia pe care o reglementează, dispozițiile convenției se divizează în două mari gru-
pe:
1) norme menite să protejeze persoanele civile împotriva abuzurilor puterii de ocupație
asemănătoare celor petrecute în cursul celui de-al doilea război mondial;
2) norme care protejează persoanele civile împotriva anumitor efecte ale războiului.Prima grupă de norme este guvernată de principiile privitoare la tratamentul străinilor în
timp de pace.
În orice caz, li se vor garanta următoarele drepturi:• vor putea primi ajutoarele individuale sau colective, tratament medical și spitalizare în egală
măsură cu cetățenii statului respectiv;
• li se va acorda dreptul să practice cultul lor și asistența spirituală a preoților cultului lor;
• vor fi scoși în afara oricărui pericol din zonele sau regiunile unde sunt acțiuni militare;
• copiii și femeile vor fi în special protejați împotriva oricărei atingeri a onoarei lor, mai ales
contra violului, constrângerii la prostituție și la orice atentat la pudoare;
• copiii sub cincisprezece ani, femeile însărcinate și mamele cu copii până la 7 ani vor bene-
ficia de o protecție în aceeași măsură ca și cetățenii statului interesat.
Cea de-a doua categorie de norme înscriu crearea de zone și localități sanitare și de securita-
te
952 și zone neutralizate.953
După adoptarea prezentei Convenții s-au produs anumite efecte juridice în problema
protecției populației civile pe timp de război; ea reprezintă primul instrument inspirat din geneza
războaielor care consacră protecția persoanelor civile vulnerabile la acțiunile militare.
Normele în cauză au fost elaborate ca să protejeze persoanele civile, dar nu populația în
întregul ei, împotriva abuzurilor puterii deținătoare prin pericole cauzate de bombardamentele aeriene, de noile mijloace și metode de luptă, apărute în arsenalul statelor etc.
Practica conflictelor ulterioare a demonstrat totuși neaplicarea unor norme ale convenției cu
privire la crearea de zone și localități sanitare, precum și zone neutre.
Protecția populației civile trebuie să pornească de la situațiile în care se pot afla acestea, pre-
cum și de la natura pericolelor care o pândește și anume:
1. Când populația și persoanele civile sunt direct expuse operațiunilor militare pe teritoriul
național de care aparțin prin bombardamente sau atacuri etc.
950 Întrucât unele state s-au opus unei reglementări complexe a problemei, conferința a trebuit să se limiteze
numai la un singur aspect: protecția persoanelor civile aflate sub autoritatea unei puteri ocupante.
951 Convenția a intrat în vigoare la 21 decembrie 1950, iar R. Moldova a aderat la Convenție prin H.P . nr. 1318
din 02 martie 1993.
952 Aceste zone, localuri și localități pot fi stabilite și în timp de pace sau imediat după începerea ostilităților
militare pentru a pune la adăpost persoanele din prima grupă și ultima categorie.
953 Zonele neutralizate pun la adăpost de pericolele acțiunilo r militare următoarele categorii a) răniții și bolnavii,
combatanții sau necombatanții; b) persoanele civile care nu participă la ostilități și nu pun mâna pe arme și nu desfășoară nici o activitate cu caracter militar în interiorul acestor zone.
DIP_3.indd 485 DIP_3.indd 485 10/13/2009 11:31:52 10/13/2009 11:31:52

Drept Internațional public 486
2. Când teritoriul național este ocupat de trupele inamice și este supus abuzurilor din partea
autorităților de ocupație prin deportări, internări, luări de ostatici, rele tratamente, represalii ș.a.
3. La începutul ostilităților, pe teritoriul inamic autoritățile desfășoară acțiuni de represalii
împotriva turiștilor, rezidenților, persoanelor aflate în misiuni, refugiaților sau apatrizilor etc.
Dacă o persoană se bucură de protecția prezentei Convenții, dar este bănuită legitim de une-
le activități ce aduc daune securității statului, persoana nu va putea să beneficieze de drepturile convenției.
În cazul în care o persoană protejată prin Convenție, este deținută ca spion sau sabotor
împotriva Puterii ocupante, acea persoană va putea să fie lipsită de drepturile de comunicare, prevăzute de Convenție.
954
Va înceta aplicarea Convenției la un an de la încheierea generală a operațiunilor militare, iar
în cazul eliberării, repatrierii stabilirea va avea loc după aceste termene.
De la începutul unui conflict, Părțile beligerante și cele interesate vor putea încheia între ele
acorduri955 pentru recunoașterea zonelor și a localităților pe care le-ar stabili, în acest scop CICR,
sunt invitate să-și ofere bunele lor oficii pentru a înlesni stabilirea acestor zone.
În urma stabilirii zonelor, Părțile vor dispune să pună la adăpost de pericolele luptelor, fără
nici o distincție, următoarele persoane:
• răniți și bolnavi, combatanți sau necombatanți;
• persoanele civile care nu participă la ostilități și nu prestează nici o muncă cu caracter mi-
litar în aceste zone.
Spitalele civile organizate pentru acordarea de îngrijiri medicale răniților, bolnavilor, infir-
milor, bătrânilor și altor categorii de persoane vor beneficia de un document care atestă caracte-rul lor de spital civil. Ele vor fi marcate, dacă sunt autorizate de stat, prin emblema prevăzută de Convenția II ca în cazul îmbunătățirii soartei răniților și bolnavilor din forțele armate în campa-nie, ele vor fi perfect vizibile forțelor inamice, în vederea îndepărtării posibilității oricărei acțiuni agresive.
Întreg personalul spitalelor civile
956, inclusiv personalul destinat căutării, ridicării, transportării
și îngrijirii răniților și bolnavilor civili va fi respectat și protejat.
Toate mijloacele de transport vor fi protejate și respectate conform prevederilor Convenției,
ce sunt utilizate de spitalele civile, aceste transporturi vor fi îndrumate cât mai repede posibil, iar statul care autorizează libera lor trecere va avea dreptul să fixeze condițiile tehnice în care trecerea va fi autorizată.
Persoanele civile aflate pe teritoriul unei Părți în conflict, vor putea primi sau trimite mem-
brilor familiilor lor, oriunde s-ar găsi, vești cu caracter strict familial
957.
Părțile în conflict vor ușura cercetările întreprinse de membrii familiilor lor dispersate de
război pentru a relua relațiile unii cu alții și, dacă e posibil, să se întâlnească.
954 În toate aceste cazuri persoanele care se fac vinovate vor fi totuși tratate cu omenie și în caz de urmărire vor
avea dreptul la un proces echitabil conform principiilor unanim recunoscute, art. 5 Titlul I al Convenției III.
955 Anexa 1 privind proiectul de acord la zonele și localitățile sanitare și de securitate în baza art. 14 al Convenției
III și art. 23 al Convenției II de la Geneva din 12 august 1949; cu drepturile și obligațiile ce decurg din proiec-tul de acord.
956 Personalul spitalelor civile, aflate în zonele operațiilor militare, se vor legitima cu ajutorul unui bilet de iden-
titate care constă dintr-o brasardă purtată pe brațul stâng. Este rezistent în condiții nefavorabile și prevede obligațiile care-i revin.
957 În cazuri necesare, Părțile aflate în conflict armat pot să restrângă corespondența familială cel mult până la
folosirea de formulare tip, conținând douăzeci și cinci de cuvinte la cel mult o scrisoare pe lună.
DIP_3.indd 486 DIP_3.indd 486 10/13/2009 11:31:52 10/13/2009 11:31:52

487 Capitolul XIX. DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR
Inovația principală a Convenției o constituie faptul că în structura dreptului internațional
umanitar aduce o serie de definiții ale conceptelor fundamentale ca elemente indispensabile și eficiente protecției.
În acest sens CICR a pregătit două proiecte de protocoale adiționale la Convențiile de la Ge-
neva din 12 august 1949; unul privind protecția victimelor în conflictele armate internaționale și altul-în cele neinternaționale.
După dezbaterile desfășurate în patru sesiuni anuale la 8 iunie 1977, a fost adoptat Protocolul
I care în titlul IV stabilește statutul actual al protecției populației civile.
Distincția între persoanele care participă direct la ostilități și cele care nu iau parte nemijlocit
la acestea constituie princ ipiul de b ază al dreptului internațional umanitar.
Datorită acestui fapt s-a propus astfel să se excludă din categoria de „populație civilă” per-
soanele care participă direct la ostilități, iar expresia „participare directă la ostilități” , acțiune distinctă de „efortul de război”
958, presupune comiterea unui act de război, care lovește în mod
concret potențialul militar al inamicului.
Prin definiție este considerată civilă orice persoană care nu face parte din forțele armate și
care nu participă direct la ostilități.959
În categoria de “civili” sunt incluse toate persoanele aflate pe teritoriul părților în conflict
și nu fac parte din forțele armate, fără a se ține cont de naționalitatea acestora. Se mizează pe caracterul lor inofensiv și, în cazul apariției vreunui dubiu, toate persoanele aflate pe teritoriul părților în conflict sunt recunoscute civile.
Un alt principiu de bază în protecția populației civile îl constituie „interzicerea atacării ace-
steia” .
Termenul de “atac” înseamnă “a începe o luptă” , “a da primele lovituri” , însă în Protocolul
adițional I al Convenției III are un sens mai larg, înglobând toate acțiunile care ar putea afecta populația civilă atât pe cale ofensivă cât și defensivă. Combatanții sunt obligați să se diferențieze de populația civilă atunci când iau parte la un atac sau la o operațiune militară preliminară unui atac
960.
Protocolul adițional de la Geneva din 1977 a lăsat neelucidate o serie de concepte utilizate
cum ar fi: operațiuni militare, ostilități, acte de violență ș.a., toate având legături cu protecția ce se dorește asigurată populației civile.
Persoanele protejate au dreptul în toate împrejurările la respectarea onoarei, a drepturilor
familiale, convingerilor și practicii religioase, tr atare cu omenie și protejare contra oricărui act de
violență sau de intimidare, contra insultelor și curiozității publice
961.
Conferința diplomatică de la Geneva, aplicabilă în conflictele armate, prevede în mod expres
o normă cutumiară, conform căreia civilii inofensivi trebuie să beneficieze de o protecție generală contra pericolelor ostilităților.
Protocolul adițional privind „Protecția populației civile” (art. 51 din Protocol), consacră
printre cele mai importante dispoziții următoarele:
958 „Efortul de război” se poate defini ca ansamblul activităților care din apropiere sau de la distanță, contribuie
la continuarea ostilităților. Populația civilă poate participa la efortul de război fără să piardă prin aceasta dreptul la protecție.
959 Cu excepția persoanelor, prevăzute la art. 4, A 1), 2), 3), și 6) din Convenția III și art. 43 din Protocolul
adițional Convenției.
960 Art. 44 alin. 3 ale Protocolului I, Convenția III de la Geneva, 12 august 1949.
961 Art. 27, secțiunea I, titlul III, Statutul și tratamentul persoanelor protejate al Convenției IV de la Geneva din
12 august 1949.
DIP_3.indd 487 DIP_3.indd 487 10/13/2009 11:31:53 10/13/2009 11:31:53

Drept Internațional public 488
1. Populația civilă și persoanele civile se bucură de o protecție generală contra pericolelor ce
reies din operațiile militare, care vor trebui să fie respectate în toate împrejurările.
2. Sunt interzise atacurile sau actele de amenințare cu violență ale căror scop principal este
de a răspândi teroarea printre populația civilă.
3. Persoanele civile se bucură de protecția acordată, dar cu excepția cazurilor în care participă
direct la ostilități și numai pe durata acestei participări.
4. Sunt interzise: atacurile fără descriminare prin care se înțeleg:a) atacuri care nu sunt îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat;b) atacuri cu mijloace și metode de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate după cum le pres-
crie Protocolul adițional I și care, în consecință, sunt capabile să lovească fără deosebire, obiective militare și persoane civile sau bunuri cu caracter civil.
5. Vor fi considerate atacuri fără discriminare, următoarele tipuri:a) bombardarea prin orice metodă sau mijloace utilizate,
962 care consideră ca obiectiv militar
unic un anumit număr de obiective militare distanțate și distincte, situate în orice zonă, conținând o concentrare de persoane civile sau bunuri cu caracter civil;
b) atacuri, prin care se poate incidental cauza rănirea sau pierderi de vieți omenești în rân-
dul populației civile, pagube de bunuri cu caracter civil în raport cu avantajul militar concret așteptat.
6. Acțiuni de represalii sunt interzise împotriva populației civile sau persoanelor civile.7. Prezența sau mișcările populației sau persoanelor civile nu pot fi utilizate în scop de a
pune la adăpost anumite puncte sau zone de operațiune militară, sau să pună obiectivele militare la adăpost de atacuri, sau să se acopere, să fa vorizeze ori să afecteze operațiunile militare.
La rândul lor, forțele militare nu trebuie să dirijeze mișcările populației sau persoanelor civile
în scopurile sus-menționate.
În acest sens, Părțile la conflict armat vor lua măsuri de precauție împotriva efectelor atacu-
rilor ce pot surveni:
a) se vor strădui să îndepărteze din vecinătatea obiectivelor militare populația și persoanele
civile, precum și bunurile cu caracter civil ce sunt supuse autorității lor;
b) vor evita amplasarea obiectivelor militare în interiorul sau în apropierea zonelor dens po-
pulate;
c) vor lua toate măsurile de protecție ce sunt necesare pentru a proteja împotriva pericolelor
ce rezultă din operațiile militare ce sunt supuse autorității lor.
Conflictele armate au pus cu acuitate și problema protecției unor categorii de persoane din
rândul populației și persoanelor civile.
O primă categorie sunt persoanele civile care exercită o funcție umanitară ca: membrii per-
sonalului sanitar civil, membrii personalului protecției civile, ai protecției bunurilor culturale și alte persoane care au anumite relații de activitate profesională.
A doua categorie sunt persoanele civile, datorită situației lor speciale: vârsta înaintată sau
copiii, sexul, starea fizică sau mintală etc.
Scopul acestor reglementări nu este de a înlătura definitiv aceste pericole, fapt absolut impo-
sibil, ci de a reduce la minimum riscurile ce se pot răsfrânge asupra acestor categorii.
Se bucură de o protecție generală contra pericolelor ce rezultă din „operațiunile militare” în
sensul articolului 51 paragraful 1 din Protocol anumite categorii din rândul populației civile.
962 Redactorii Protocolului au dorit să interzică, în mod expres, bombardamentele de tip „covor” , denumite și „pe
metru pătrat” , menite să distrugă orice formă de viață sau bun pe o suprafață determinată.
DIP_3.indd 488 DIP_3.indd 488 10/13/2009 11:31:53 10/13/2009 11:31:53

489 Capitolul XIX. DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR
Conceptul de „operațiune militară”963 nu este definit în dreptul internațional umanitar, deși
aproape toate convențiile care reglementează această materie fac referire la el.
Pericolele care amenință populația civilă, ca urmare a desfășurării operațiunilor militare,
sunt multiple, mai ales dacă ținem seama de faptul că în anumite operațiuni, atacurile celor trei forțe armate – terestră, aeriană și navală – sunt combinate.
Măsurile concrete de protecție pe care trebuie să le ia atât partea care atacă, cât și cea care se
apără, sunt următoarele:
1. Să identifice cu exactitate obiectivele militare pe care dorește să le atingă. O asemenea
îndatorire impune responsabilități deosebite pentru combatanții militari, care trebuie să-și instruiască trupele în acest scop.
2. Să folosească numai mijloace și metode de atac strict necesare pentru distrugerea obi-
ectivelor militare alese. Această normă are un sens dublu atât pentru atacator, care reduce chel-tuielile pentru armament și muniții cât și pentru partea atacată – o limitare a pierderilor și dis-trugerilor obiectivelor militare. În consecință, părțile trebuie să aibă drept scop în urma acestor măsuri, reducerea la minimum a pierderilor de vieți omenești
964.
3. Să nu întreprindă un atac în cazul în care ar ajunge la concluzia că acesta ar putea să
producă incidental pierderi de vieți omenești în râ ndul populației sau persoanelor civile. Sunt
interzise numai atacurile intenționate îndreptate împotriva populației civile, iar cele incidentale nu vizează această îndatorire.
965 Dar obligația de a întrerupe un atac când ar putea produce inci-
dental pierderi de vieți omenești le aparține atât celor care pregătesc atacul (comandanții), cât și celor ce-l execută (soldații). În diverse cazuri este posibil să apară elemente noi în timpul lansării
atacului, în care trebuie să înceteze atacul sau să nu-l declanșeze.
966
4. Să avertizeze în timp util populația civilă înainte de declanșarea atacului.Uneori un asemenea avertisment prealabil ar putea compromite un atac, mai ales unul ae-
rian, de aceea această îndatorire a fost circumstanțiată, „afară de cazul în care circumstanțele nu permit aceasta” , iar respectarea ei are efecte benefice, care permite evacuarea sau adăpostirea populației civile sau declararea unor „orașe deschise” . Avertismentul nu interzice „șireteniile de război” , cu condiția de a nu înșela populația sau persoanele civile pentru a le lipsi de protecție.
5. De a alege, dintre toate obiectivele militare, pe acelea care vor aduce aceleași avantaje mi-
litare cu cel mai redus grad de pericol pentru populația civilă și bunurile cu caracter civil. Într-un sistem de obiective militare se pot ataca numai anumite elemente ale lui care duc la paralizarea acestuia.
6. În acțiunile militare navale sau aeriene, să ia aceleași măsuri de precauție pentru protecția
populației civile și a bunurilor cu caracter civil.
963 Art. 23, 37 și 52, Convenția a IV-a de la Haga din 1907, Convenția de la Geneva din 1949 privind protecția
victimelor de război art. I/37, II/39, 4,15-17 și 40; III/23, 50, 75; IV/28, 40, 53, 95, III; Protocolul I din 1977 (art. 3, 37, 44, 49, 51, 59, 60), Protocolul II din 1977 (art. 1 și 3).
964 Oricât de precise ar fi mijloacele de luptă, ele nu pot evita pierderile de vieți omenești. În conflictele din Golf
din 1991, forțele aliate au folosit așa-numitele arme „inteligente” , dar au produs 68000 de morți dintre care cea mai mare parte au fost civili, iar rachetele „skud” , folosite de Irak, lipsite de precizie, au fost dirijate contra populației civile din Israel și Arabia Saudită.
965 În Irak o bombă, care fusese dirijată împotriva unui pod, obiectiv strategic, a căzut într-o piață din apropiere
și a cauzat circa 160 de morți.
966 Bombardarea Irakului pe timp de zi, în obiectivele militare se aflau mulți civili, fapt pentru care aviatorii
trebuiau să-l sesizeze și să se abțină de la atac.
DIP_3.indd 489 DIP_3.indd 489 10/13/2009 11:31:53 10/13/2009 11:31:53

Drept Internațional public 490
Statutul persoanelor civile, aflate în perioada de conflict armat, în puterea părții adverse a
fost stabilit printr-un șir de reglementări internaționale967 care, cum s-a constatat din păcate, pre-
vederile acestor instrumente n-au fost luate în considerare în cazul mai multor conflicte recente.
Întru evitarea acestor situații, Conferința diplomatică de la Geneva a urmărit să completeze
normele enunțate în 1949. Astfel, în Protocolul I au fost adăugate două secțiuni noi, în capitolul IV secțiunea a II-a intitulată: „Ajutoare în favoarea populației civile” și secțiunea a III-a „Trata-mentul persoanelor aflate în puterea unei părți la conflict” .
Puterea ocupantă va asigura, de asemenea, în în treaga măsură, în afara obligațiilor enume-
rate în articolului 55 al Convenției a IV-a, fără nici o diferențiere cu caracter defavorabil, furniza-rea de îmbrăcăminte, așternuturi, mijloace de adăpostire și alte furnituri esențiale supraviețuirii populației civile pe teritoriul ocupat.
Va beneficia de ajutor populația civilă aflată sub controlul inamicului pe un teritoriu ocupat,
care este insuficient aprovizionată, fără nici o diferențiere cu caracter defavorabil, respectând condițiile acestor acțiuni de asistență.
Li se vor acorda prioritate la distribuirea de colete cu ajutoare copiilor, femeilor însărcinate,
mamelor care alăptează copii.
Părțile vor autoriza și facilita trecerea rapidă și fără pierderi a tuturor trimiterilor; să
condiționeze această autorizare condiției ca distribuirea asistenței să fie efectuată sub controlul la fața locului a unei puteri protectoare.
968
Personalul care participă la acțiunile de ajutorare va trebui să aibă agrementul părții pe teritoriul
căreia își exercită activitatea sa, neputând fi limitat sau restrâns decât în caz de necesitate, cu condiția să nu-și depășească misiunile și să țină seama de exigențele securității teritoriului respectiv.
În concluzie, aceste amendamente în asistența populației civile din teritoriile ocupate s-au
extins benefic asupra întregii populații, s-au adăugat noi îndatoriri în sarcina părților la conflict, acordându-se o protecție expresă personalului care participă la acțiunile de ajutorare.
În categoria persoanelor foarte vulnerabile în caz de conflict armat femeile și copiii dețin un
loc prioritar
969.
Protocolul de la Geneva consacră trei reguli speciale femeilor aflate în puterea inamicului sau
pe un teritoriu ocupat.
1. Femeile vor fi protejate în special împotriva violului, constrângerii la prostituție și a
oricărei forme de atentat la pudoare.
2. Cu prioritate absolută vor fi examinate cazurile în care sunt femei însărcinate și mame cu
copii mici, care depind de acestea, ce sunt arestate, deținute sau internate în legătură cu conflictul armat.
3. Femeile însărcinate sau mamele cu copii, ce depind de ele, vor fi exonerate de o pedeapsă
cu moartea pentru o infracțiune comisă în legătură cu conflictul armat. O astfel de condamnare la moarte nu va fi executată.
Protecția copiilor în Protocol are un caracter mai complex, mai larg, decât a fost reglementată
în Convenția a IV-a, prin următoarele reguli sau principii de reglementare:
967 Regulamentul de la Haga din 1907 (secțiunea a III-a), Convenția a IV-a de la Geneva din 12 august 1949
privitor la protecția persoanelor civile în timp de război.
968 Acțiunile de ajutorare a populației civile din teritoriul ocupat sunt guvernate de articolele 59-62, 108-111 din
Convenția a IV-a de la Geneva 1949 și art. 71 din Protocolul I din 1977.
969 Convenția a IV-a de la Geneva din 1949; art. 76 din Protocolul I din 1977; Rezoluția Consiliului Economic și
Social al ONU din 1970 privind protecția femeilor și copiilor în perioada de urgență sau în timp de război, în perioada de luptă pentru pace, eliberare națională și independență.
DIP_3.indd 490 DIP_3.indd 490 10/13/2009 11:31:54 10/13/2009 11:31:54

491 Capitolul XIX. DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR
1. Copiii vor trebui să beneficieze de un regim special și să fie protejați împotriva oricărei
forme de atentat la pudoare, li se vor acorda îngrijiri și ajutor dacă au nevoe, ținând cont de vârsta lor sau orice alt motiv.
2. Copiii sub 15 ani sub nici o formă nu vor fi implicați să participe la ostilitățile militare sau
să fie recrutați sau înrolați în forțele armate.
3. În cazurile în care părțile la conflictul armat înrolează copii sub 15 ani devin prizonieri de
război, aceștea vor continua să beneficieze de protecția specială acordată.
4. Dacă copiii sunt arestați, deținuți sau internați în legătură cu conflictul armat, vor fi puși
sub pază în localuri separate de adulți cu excepția cazului în care copii sunt cazați ca unități fa-miliale.
970
5. Copiilor care au săvârșit o infracțiune în legătură cu conflictul armat și sunt condamnați
la moarte, nu li se aplică pedeapsa dacă nu aveau 18 ani în momentul comiterii infracțiunii.
Este interzisă evacuarea către o țară străină a copiilor, cu excepția cazurilor în care acest lucru
este necesar pentru protejarea lor de pericolele sau efectele acțiunilor militare sau de tratamentul medical și numai cu consimțământul în scris al reprezentanților lor legali, dacă aceasta este posi-bil.
În cazul copiilor evacuați, autoritățile țării gazdă vor perfecta pentru fiecare copil o fișă însoțită
de fotografii pe care o vor trimite Agenției Centrale de Depistare a Comitetului Internațional al Crucii Roșii.
971
Localitățile neapărate nu pot fi făcute obiectul unor atacuri în conflictele armate.Autoritățile vor putea să declare drept localitate neapărată orice loc populat, care se află în
apropierea sau în interiorul unei zone în care forțele armate sunt în contact și care este deschis ocupației și trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) să fie evacuate toate materialele militare și armamentul împreună cu forțele armate;b) instabilitățile să nu fie utilizate în scopuri ostile ;c) să nu se întreprindă nici o activitate în sprijinul operațiunilor militare.Forțele care rămân să mențină ordinea publică nu vor fi contra condițiilor de protecție.Declarația făcută părții adverse trebuie să determine și să indice limitele localității neapărate; o
dată primită declarația, trebuie să se confirme primirea și localitatea să fie tratată ca una neapărată.
Chiar dacă n-au fost respectate toate condițiile enumerate mai sus, populația civilă și tot res-
tul de persoane civile vor beneficia de protecți a regulilor dreptului internațional umanitar.
§ 5. Statutul prizonierilor de r ăzboi
O primă ameliorare a soartei prizonierilor de război consta în aceea că erau transformați în
sclavi, însă până la acel moment erau în afara oricărei legi umanitare .
Începând din secolul al XVII-lea se creează o cutumă, conform căreia comandanții militari
încheiau acorduri denumite carteluri, în care stabileau condițiile de eliberare a prizonierilor de
970 P . 5 art. 75 din Protocolul I al Convenției a IV-a de la Geneva din 1949 prevede „… femeile vor fi deținute
în localuri separate de cele ale bărbaților” . Dacă sunt arestate, deținute sau internate familii, unitatea acestor familii va fi păstrată, pe cât e posibil, în ceea ce privește cazarea lor.
971 Această fișă va conține următoarele date: numele, prenumele, sexul, locul și data nașterii (sau vârsta
aproximativă), numele și prenumele tatălui și ale mamei, naționalitatea, limba maternă, adresa, starea sănătății, grupa sanguină, data și locul unde a fost găsit, precum și locul în care copilul și-a părăsit țara, adresa în țara gazdă. Iar în caz de deces, data, locul și împrejurările morții și locul de înmormântare.
DIP_3.indd 491 DIP_3.indd 491 10/13/2009 11:31:54 10/13/2009 11:31:54

Drept Internațional public 492
război, inclusiv tariful de răscumpărare, al cărui cuantum varia în funcție de rangul prizonierului.
Astfel, se creează pe cale cutumiară princ ipiul cruțării, conform căruia prizo nierii nu mai pot fi
uciși, ci internați ori schimbați contra unei răscumpărări.
Unul din întemeietorii acestui obicei este Alexandru cel Mare, care a ajuns la apogeul
cuceririlor sale și a creat doctrina numită stoică, creând o eră nouă în lumea antică. El a pus baza
răscumpărării prizonierilor972.
Unii autori identifică la această perioadă și regula: „dacă învingătorul nu poate să părăsească
și să ia în captivitate prizonierii săi, el nu-i poate ucide, ci trebuie să-i elibereze” 973.
Secolul al XVIII-lea înregistrează două evenimente istorice deosebite în soarta prizonierilor de
război. În primul rând, se cristalizează pe cale cutumiară princ ipiul, după care războiul este o relație
între state și nu între cetățenii acestora și, în al doilea rând, constă în apariția unui număr mai mare de combatanți pe câmpul de luptă, iar soarta prizonierilor devine deja o preocupare statală.
Combatantul prins și dezarmat nu mai este considerat un inamic, ci un cetățean care trebuie
tratat după toate regulile de respect proprii ființei umane
974.
În secolul XIX sporește numărul înțelegerilor bilaterale pentru schimbul prizonierilor de
război ce sunt deosebit de semnificative pentru regularizarea războiului975.
Dacă pe plan internațional problema nu face progrese resimțite, atunci pe plan intern asistăm
la o evoluție interesantă.
Din acest punct de vedere, cunoscutul jurist Francis Lieber în Instrucțiunile pentru armatele
în campanie ale Statelor Unite, elaborate în 1863, acordă 38 de articole problemei prizonierilor de război
976.
În plan normativ statutul prizonierilor de război a fost reglementat în patru instrumente
internaționale977 determinate pe de o parte, de necesitatea de a asigura protecția noilor categorii
de combatanți, iar pe de altă parte, de a le ameliora soarta lor.
Conform articolului 43-44 ale Convenției de la Geneva din 12 august 1949, conceptul de pri-
zonier de război derivă din acela de combatant, unde persoanele care fac parte din componența forțelor militare aflate în conflict se consideră combatanți (adică au dreptul să participe nemijlo-cit la acțiuni militare) și orice combatant, fiind prins în prizonierat de partea adversă, este prizo-nier de război
978.
Esența acestei Convenții poate fi exprimată prin teza: „Prizonierii de război trebuie tratați
cu omenie” .
În acest context, se bucură de protecție umanitară în calitate de prizonier de război următoarele
categorii de combatanți:
972 Henry Bonfils. Manuel de droit international public , Paris, 1905, p. 33-35.
973 V . Pillet. Le droit de la guerre , Thème 1, Paris, 1892, p. 200.
974 Tratatul de pace și prietenie între Franța, Marea Britanie și Spania semnat la Paris la 10 februarie 1763; Tra-
tatul de pace dintre Austria și Prusia încheiat la Teschen la 13 iunie 1779; Tratatul de pace de la Haga din 10 septembrie 1785 dintre Statele Unite și Prusia ce propune o reglementare în timp de pace pentru a fi aplicată în timp de război.
975 Cartelul semnat la Washington la 12 mai 1813 între SUA și Marea Britanie; Convenția din 26 noiembrie 1820
dintre Spania și Columbia semnată la Ciudat de Trujillo.
976 Articolele 49-53, 55-56, 72-80, 105-110; 119-133 în Schindler, Toman.
977 Regulamentul anexă la Convenția a IV-a de la Haga 1907 (cap. II art. 4-20) Convenția de la Geneva din 27
iulie 1929 pentru ameliorarea soartei prizonierilor de război; Convenția a III-a de la Geneva din 12 august 1949; Protocolul adițional 1 din 8 iunie 1977 art. 43-44.
978 Dispoziții generale ale Convențiilor de la Geneva și Protocoalelor adiționale. CICR, 1994, p. 21.
DIP_3.indd 492 DIP_3.indd 492 10/13/2009 11:31:55 10/13/2009 11:31:55

493 Capitolul XIX. DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR
a) membrii forțelor armate ale unei părți în conflict ai milițiilor și corpurilor de voluntari
făcând parte din aceste armate;
b) membrii altor miliții și membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv cei din mișcările de
rezistență organizate aparținând unei părți în conflict, acționând în afara sau în interiorul propri-ului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat
979;
c) membrii forțelor regulate care se pretind ale unui guvern ori ale unei autorități nerecuno-
scute de puterea deținătoare;
d) Persoanele care urmează forțele armate fără a face parte din ele, membrii civili ai echipaje-
lor unităților de muncă sau ai serviciilor însărcinate cu bunăstarea forțelor armate;
e) persoanele din rândurile populației locale care iau benevol arma în mâini pentru a opune
rezistență.
Protocolul I din 1977 extinde statutul de prizonieri de război la toate forțele, toate gru-
pele și toate unitățile armate, care sunt plasate sub un comandament responsabil de conduita subordonaților săi față de această Parte, chiar dacă aceasta este reprezentată de un guvern sau autoritate nerecunoscută de o Parte adversă.
Includerea persoanelor menționate la statutul prizonierului de război este raportată la
următoarele două condiții:
• să fi căzut în puterea inamicului;
• să aparțină uneia din categoriile enumerate.
În concluzie, putem să menționăm că capturarea unui prizonier de război poate avea loc
numai în perioada ostilităților active, stabilind categoriile de persoane ce pot obține statutul de prizonier de război cu excepția personalului militar, sanitar și religios.
Beneficiază de statut de prizonier de război și rezerviștii, membrii mișcărilor de rezistență,
precum și membrii forțelor armate în uniformă care acționează pe teritoriul inamic în scopul obținerii de informații sau distru gerea unor obiective militare.
Nu se bucură de statutul prizonierilor de război spionii, sabotorii, mercenarii și militarii care au
comis crime de război, după ce un tribunal competent a pronunțat o sentință împotriva lor
980.
Prizonierii de război își păstrează statutul lor juridic din momentul capturării lor până la
repatriere.
Nici un fel de măsuri din partea autorităților care îi dețin sau acțiuni proprii ale lor nu pot
duce la pierderea de către ei a acestui statut în timpul captivității.
Răspunderea de tratamentul care le este aplicat prizonierilor de război, nu revine indivizilor
sau corpurilor de trupă care i-au capturat, ci numai autorității puterii inamice deținătoare.
Ei nu pot fi transferați unei alte Puteri, iar dacă au fost transferați, răspunderea aplicării
Convenției aparține Puterii care a acceptat să-i primească. În cazul în care această Putere nu-și îndeplinește obligațiile de a executa dispozițiile Convenției, partea care i-a predat este în drept să ceară înapoierea prizonierilor de război.
979 Participanții la mișcările de rezistență aparținând unei părți în conflict trebuie să îndeplinească următoarele
condiții:
a) să fie conduși de o persoană responsabilă pentru subordonații săi; b) să aibă un semn distinctiv fix și recunoscut clar de la distanță; c) să poarte deschis arma; d) să respecte legile și obiceiurile războiului.
980 Numai persoanele care acționează cu înșelăciune sau care recurg intenționat la metode ascunse pot fi consi-
derate spioni. Astfel militarii în ținută nu pot fi considerați spioni, chiar dacă ei încercă să adune informații necesare clandestin.
DIP_3.indd 493 DIP_3.indd 493 10/13/2009 11:31:55 10/13/2009 11:31:55

Drept Internațional public 494
Orice act de agresiune sau omisiune ilicită care ar pune în pericol viața sau sănătatea unui
prizonier de război de sub puterea sa va fi considerat ca o gravă încălcare a Convenției, ei nu vor putea fi supuși unei mutilări fizice sau experiențe medicale de orice natură care nu ar fi justificată de starea sănătății lor
981.
Protecția prizonierilor de război trebuie să aibă un caracter permanent, mai ales împotriva
oricărui act de intimidare, contra insultelor sau curiozității publice982.
Orice încălcare a acestor reguli va antrena răspun derea statului respectiv și a celor care au
efectuat-o, orice act ilicit din partea puterii deținătoare, antrenând moartea sau punând în pe-ricol grav sănătatea prizonierilor vor fi considerate infracțiuni grave și echivalează cu crime de război.
În mod gratuit va trebui să suporte Puterea deținătoare cheltuielile pentru întreținere și în-
grijiri medicale și nu în ultimul rând statele membre la Convenție se obligă să adapteze normele sale interne la Convenție.
Militarul sau o altă persoană care se bucură de protecția umanitară și beneficiază de statutul
prizonierilor de război, capturat pe câmpul de luptă, este predat superiorilor și condus în afara acțiunilor militare apoi supus unor formalități de înregistrare
983.
Încercarea de a induce în eroare autoritatea adversă va fi sancționată cu restrângerea unor
drepturi ce decurg din statutul de prizonier, iar prizonierul care refuză să răspundă nu poate fi amenințat sau insultat sau, cu atât mai mult, supus unor constrângeri fizice sau psihice.
Prizonierilor de război care sunt incapabili de a se prezenta datorită stării lor fizice sau psihi-
ce vor fi transmiși serviciului sanitar și identitatea lor va fi stabilită prin toate mijloacele posibile și într-o limbă pe care acesta o cunoaște.
Toate bunurile și obiectele prizonierului de război vor rămâne în posesia lui,
984 iar bunurile
ridicate vor fi înapoiate în momentul punerii lui în libertate sau repatrierii lui.
Evacuarea985 se va face în cel mai scurt timp după capturare, în lagăre situate departe de zona
de luptă. Pe timpul evacuării Puterea deținătoare va asigura prizonierii cu apă potabilă și hrană suficientă, îmbrăcăminte, îngrijiri medicale necesare.
Puterea deținătoare a prizonierului de război va putea să le impună obligația să nu treacă
peste o anumită limită sau îngrădire.
Prizonierii de război vor putea fi puși în libertate total sau parțial, pe cuvânt sau pe angaja-
ment în măsura în care legile naționale ale statelor beligerante acceptă această posibilitate.
Internarea se va efectua numai în încăperi ce vor putea asigura toate garanțiile cu privire
la igiena personală și salubritate, prizonierii care provin din zone cu climă caldă sau rece vor fi internați pe cât posibil în zone mai favorabile.
981 Este interzisă tortura psihică și morală cum ar fi “spălarea creierilor” , practicată de Vietnam față de prizonierii
francezi și nord-americani.
982 Expunerea la televiziune a prizonierilor irakieni în timpul conflictului din Golf din 1991, s-a apreciat ca o
încălcare a dispozițiilor art.13 din Convenția a III-ea.
983 Prizonierul este obligat să prezinte datele sale personale, numele și prenumele, gradul și data nașterii și
numărul matricol purtate sau o altă indicație echivalentă. Aceste date vor fi gravate pe o placă de identitate confecționată dintr-un material rezistent în două exemplare, iar în caz de deces al combatantului un exemplar va fi trimis puterii de care depinde prizonierul.
984 Bunurile sau obiectele ce sunt destinate pentru acțiuni militare (arme, cai, echipament militar, documente
militare) vor fi ridicate, obiectele de valoare vor fi trecute pe contul prizonierului respectiv din considerente
de securitate prin ordinul unui ofițer
985 Evacuarea, dacă este la o distanță lungă, se va face în etape și deplasarea pe jos nu va depăși 20 km pe zi.
DIP_3.indd 494 DIP_3.indd 494 10/13/2009 11:31:56 10/13/2009 11:31:56

495 Capitolul XIX. DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR
Localurile de internare a prizonierilor de război vor dispune în aceeași măsură ca și populația
civilă de adăposturi contra bombardamentelor aeriene, în acest sens, părțile beligerante își vor comunica reciproc prin intermediul Puterilor protectoare indicațiile utile asupra situației geogra-fice a lagărelor de prizonieri de război.
Prizonierii de război vor fi grupați în lagăre după naționalitate, sex, limba pe car o cunosc,
obiceiurile lor.
Lagărele de prizonieri de război vor fi semnalizate în timpul zilei prin literele P .G. sau P .W .
așezate astfel încât văzute în mod distinct de la înălțime sau prin alte mijloace de semnalizare
convenite între părțile beligerante.
Condițiile de cazare a prizonierilor de război vor fi tot atât de favorabile, ca și condițiile re-
zervate trupelor Puterii deținătoare.
În ce privește dormitoarele, suprafața totală și volumul de aer minim, amenajarea și așternutul,
inclusiv păturile vor trebui să fie complet ferite de umiditate, suficient de încălzite și luminate, precum și luate toate măsurile contra incendiilor.
În ce privește cantitatea, calitatea și varietatea hranei, aceasta trebuie să fi satisfăcătoare pen-
tru a menține sănătatea prizonierilor, se va ține seama și de regimul obișnuit al prizonierilor
986.
Prizonierilor de război care lucrează li se va da un supliment la hrană, necesară pentru a
participa la munca la care sunt folosiți.
Apa potabilă va fi în cantități suficiente și nu se va interzice fumatul.Prizonierii au dreptul să participe la prelucrarea și fabricarea hranei lor precum și a alimen-
telor de care dispun, în acest sens se vor amenaja sufragerii sau popote.
Puterea deținătoare va asigura prizonierii de război cu îmbrăcăminte și încălțăminte
suficientă, ținând cont de clima în care se află amplasat lagărul.
Prizonierii care muncesc vor primi și haine specifice muncii pe care o prestează. Vor fi in-
stalate cantine unde prizonierii de război vor putea cumpăra alimente, obiecte uzuale, săpun și tutun, prețul cărora nu va depăși prețul pieței locale, iar beneficiile vor fi utilizate în folosul prizo-nierilor de război. La desființarea lagărului, acest fond va fi transferat unei organizații umanitare internaționale pentru a fi întrebuințat în profitul prizonierilor de război de aceeași naționalitate. În caz de repatriere, Puterea deținătoare va păstra aceste beneficii, dacă nu s-a convenit altfel.
În scopul asigurării curățeniei și pentru a preveni epidemiile, Puterea deținătoare va lua toate
măsurile de igienă în cadrul lagărului de prizonieri.
Prizonierii vor dispune permanent de instalații conform normelor de igienă, ce vor fi ținute
într-o stare de curățenie. De asemenea, li se va da apă suficientă pentru a se spăla și pentru spălarea rufelor, cu acordarea timpului necesar în acest scop.
În cadrul fiecărui lagăr va activa o infirmerie corespunzătoare cu un local separat pentru
prizonierii cu afecțiuni molipsitoare sau mintale.
Bolnavii ce necesită o intervenție chirurgicală sau spitalizare vor fi admiși în orice formațiune
militară sau civilă aptă pentru a acorda îngrijir ile medicale necesare, iar invalizii, în special orbii,
vor beneficia de înlesniri la repatriere.
Personalul medical poate fi format de Puterea deținătoare de care depind și, dacă e posibil,
de naționalitatea lor.
Toate cheltuielile de tratament vor fi suportate de Puterea deținătoare
987.
986 În conflictul armat din Afganistan, s-a ținut cont de religia prizonierilor de război când li s-a acordat hrană și
orele de rugăciuni.
987 În special cheltuielile pentru orice aparat ne cesar, mai ales protezele dentare sau ochelarii.
DIP_3.indd 495 DIP_3.indd 495 10/13/2009 11:31:56 10/13/2009 11:31:56

Drept Internațional public 496
În scopul prevenirii răspândirii tuberculozei și a altor boli transmisibile specifice lagărelor se
vor organiza inspecții medicale nu mai rar de o dată pe lună. Acestea vor supraveghea în special starea generală a sănătății, nutriția, curățenia prizonierilor, prin diverse mijloace, cum sunt mi-croradiografia periodică și altele.
Membrii personalului sanitar și religios, reținuți de Puterea deținătoare pentru a acorda asis ten-
ță prizonierilor de război, nu pot fi considerați prizonieri de război, dar vor beneficia cel puțin de toate avantajele ca să acorde îngrijirile medical e, ajutor moral și religios prizonierilor de război.
Personalul sanitar și religios reținut pentru misiunea sa va mai beneficia și de alte facilități: • a avea dreptul să viziteze prizonierii care se găsesc în spitale sau în detașamente amplasate
în afara lagărului;
• medicul militar cu cel mai înalt grad va fi responsabil de personalul sanitar reținut, va avea
acces la autoritățile competente ale lagărului pentru soluționarea tuturor problemelor ce apar
988;
• acest personal reținut nu poate fi constrâns să muncească la alte munci, decât la cele înca-
drate în misiunea sa medicală sau religioasă.
Duhovnicii reținuți vor acorda asistență prizonierilor de război prin autorizația și ajutorul
acordat de Puterea deținătoare de la pastorul lor ca să exercite liber conștiința lor religioasă.
Puterea deținătoare va încuraja, respectând întru totul preferințele individuale ale fiecărui
prizonier și anume activitățile intelectuale, sportive, educative, în acest scop punând la dispoziție localuri corespunzătoare și echipament necesar.
Pentru respectarea disciplinei în lagăr este numit un responsabil, ofițer de armată, care face
parte din forța deținătoare
989.
Cu excepția ofițerilor lor990, toți prizonierii de război sunt obligați la salut și la semnele exterioa-
re de respect, prevăzute de regulamentele propriei lor armate față de toți ofițerii Puterii deți nă toare, în acest sens, fiind autorizat portul semnelor gradului și naționalității, precum și al decorațiilor.
Vor fi afișate în fiecare lagăr, textul prezentei Convenții cu anexele sale, prevăzute în art. 6, în
limba cunoscută prizonierilor, iar la cerere ele vor fi comunicate prizonierilor aflați în imposibi-litatea de a lua cunoștință de textul afișat.
La fel toate regulamentele, ordinele, avertismentele și publicațiile de orice natură vor fi afișate în
aceleași condiții ale Convenției, iar o copie a lor i se va transmite reprezentantului prizonierilor. De asemenea, ordinele și dispozițiile adresate individual vor fi scrise într-o limbă pe care o înțeleg.
În cazul în care prizonierul de război încalc ă aceste legi sau regulamente, ale Puterii
deținătoare, aceasta este autorizată să ia măs uri judiciare sau disciplinare asupra oricărui prizo-
nier, dar nu va fi autorizată nici o urmărire sau sancțiune contrară dispozițiilor Convenției.
Numai tribunalele militare vor putea judeca un prizonier de război, cu excepția cazurilor în
care legislația Puterii deținătoare autorizează un tribunal civil în mod expres să judece un mem-
bru al forțelor armate
991.
988 Reprezentanții vor fi aleși prin vot secret pe o perioadă de 6 luni și aprobați de puterea deținătoare. Acești
responsabili vor fi reeligibili (Cap. II, art.79-81).
989 Șeful lagărului de prizonieri va avea o copie a prezentei Convenții și va obliga pe toți subordonații s-
o cunoască și s-o respecte în raport cu prizonierii de război sau cu alte categorii de persoane ce cad sub incidența Convenției.
990 Ofițerii prizonieri se bucură de drepturi și obligații separate față de celelalte categorii de prizonieri. La
începutul ostilităților părților li se vor comunica g radele și titlurile militare pentru a primi un tratament
corespunzător datorită gradului și vârstei lor (Cap. VII art. 43-45).
991 Procedura, condițiile, efectele și categoriile de pedepse ce li se pot aplica prizonierilor de război sunt stipulate
în cap. III secț. I art. 82-88 ale Convenției.
DIP_3.indd 496 DIP_3.indd 496 10/13/2009 11:31:56 10/13/2009 11:31:56

497 Capitolul XIX. DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR
Pedeapsa cu moartea, în principiu, poate fi pronunțată pentru infracțiuni ce se pedepsesc cu
moartea în rândurile forței armate ale Puterii deținătoare. Dar, ținând cont de faptul, că prizonie-rul de război se află ca urmare a unor împrejurări independente de propria sa voință și nefiind cetățean al Puterii deținătoare, nu are nici o obligație de credință. În consecință, el nu va putea fi pasibil de pedeapsa cu moartea fără acordul Puterii de care depind prizonierii.
În toate cazurile în care este posibil, pedeapsa cu moartea nu se pronunță asupra femeilor
gravide sau cu copii minori, precum și asupra prizonierilor de război care n-au împlinit optspre-zece ani
992.
Sancțiunile disciplinare993 vor fi folosite în cele mai dese cazuri. Pedepsele disciplinare nu pot
fi pronunțate decât de către un ofițer împuternicit în acest scop.
Este unanim recunoscut că evadarea din lagă rul de concentrare a prizonierilor nu încalcă
principiile demnității militare și bărbăției, dragost ea față de patrie, de aceea sancțiunile pentru
evadare vor fi destul de limitate994.
Evadarea se va considera reușită dacă:• s-a alăturat forțelor armate ale puterii de care depinde sau de acelea ale unei Puteri aliate;
• a părăsit teritoriul aflat sub autoritatea Puter ii deținătoare sau a unei Puteri aliate acesteia;
• a ajuns pe o navă care arborează pavilionul Puterii de care depinde sau ale unei Puteri aliate
cu condiția ca nava să nu se afle sub autoritatea Puterii deținătoare.
În cazul în care prizonierii de război au evadat și cad din nou în prizonierat, nu vor fi pasibili
de nici o pedeapsă, iar în cazul încercării nereușite de evadare – vor fi remiși autorităților militare competente unde vor putea fi supuși unui regim de supraveghere special, dar cu condiția că acest regim să nu atingă starea sănătății lor
995.
Comandantul lagărului va trebui să țină o evidență a pedepselor disciplinare pronunțate care
va fi pusă la dispoziția reprezentanților Puterii protectoare.
Prizonierii de război vor putea fi folosiți de Puterea deținătoare ca muncitori, ținând cont
de vârsta, gradul, sexul, precum și de aptitudinile lor fizice și mai ales, de condițiile în care vor fi
supuși muncii pentru a-i întreține într-o stare de sănătate fizică și morală bună.
Subofițerii vor fi supuși la munci de supraveghe re, iar ofițerii și celelalte categorii asimilate
lor, dacă solicită o muncă, le va fi acordată în măsura posibilului, însă în nici un caz nu vor putea fi constrânși la muncă.
Prizonierii vor fi puși doar la următoarele munci:a) lucrări agricole;b) lucrări legate de procedura sau extracția materiilor prime pentru industria prelucrătoare;c) în administrare și lucrări de transport;d) activități comerciale artistice;e) servicii publice sau casnice.
992 Art. 100-101; 107-a Convenției III și Protocolul I art. 76-77, 86, 99.
993 Cea mai aspră pedeapsă disciplinară este arestul, dup ă care urmează amenda, suprimarea avantajelor acorda-
te peste prevederile Convenției și corv ezile (până la trei ore pe zi) cea din urmă se aplică cu excepția ofițerilor.
Pedepsele disciplinare în nici un caz nu trebuie să fie inumane, crude și periculoase pentru sănătatea prizo-nierilor, iar durata lor să nu depășească mai mult de 30 de zile (art. 89-90 al Convenției III).
994 Dacă prizonierul de război săvârșește infracțiuni în scopul evadării cum sunt: furt fără scop de îmbogățire,
întocmirea și folosirea de acte false, port de haine civile, se vor aplica doar pedepse disciplinare.
995 Prizonierii pedepsiți disciplinar vor putea să facă zilnic exerciții și să stea la aer liber cel puțin două ore, să
consulte zilnic punctul medical și eventual vor fi evacuați la infirmeria lagărului sau la spital. Vor avea drep-tul să scrie sau să primească scrisori, însă coletele și trimiterile de bani le vor primi la expirarea pedepsei, iar bunurile perisabile primite vor fi trimise infirmeriei.
DIP_3.indd 497 DIP_3.indd 497 10/13/2009 11:31:57 10/13/2009 11:31:57

Drept Internațional public 498
Condițiile de muncă trebuie să fie convenabile, încât să se poată realiza procesul de lucru în
condiții similare cu cele prestate de cetățenii Puterii deținătoare folosiți la munci similare, iar pentru
acele munci care necesită o protecție specială, vor beneficia de mijloace de protecție respective. În acest sens, prizonierii nu vor putea fi folosiți la munci cu caracter periculos sau nesănătos.
Regimul de muncă zilnică nu va fi diferit de cel prevăzut pentru muncitorii Puterii deținătoare
dacă aceasta din urmă este de o durată mai lungă
996.
Capacitatea de muncă va fi examinată cel puțin o dată pe lună. Prizonierilor de război, care
suferă de boală în urma unor accidente de muncă sau obținută în procesul muncii, Puterea deținătoare le va elibera un certificat medical și vor primi toate îngrijirile necesare.
Aceste certificate medicale le va permite prizonierilor valorificarea drepturilor lor față de
Puterea de care depind cu prezentarea unui dublicat Agenției Centrale a Prizonierilor de Război.
Comandantul lagărului de care aparțin prizonierii au întreaga răspundere pentru întreținerea,
îngrijirea, tratamentul și plata indemnizației de muncă.
Indemnizația de muncă, datorată prizonierilor de război pentru munca prestată, va fi fixată
conform cuantumurilor direct de la autoritățile deținătoare, dar cuantumul nu va fi însă niciodată inferior unui sfert de franc elvețian pentru întreaga zi de lucru. Acest cuantum se va aduce la cunoștința Puterii protectoare.
De asemenea, vor beneficia de o indemnizație de muncă prizonierii de război, care exercită
funcții sau munci meșteșugărești în legătură cu administrația, precum și prizonierii solicitați să exercite funcții spirituale sau medicale.
Reprezentantul prizonierilor și ajutoarele sale vor beneficia de o indemnizație dintr-un fond
alocat de beneficiile cantinei, cuantumul căreia va fi aprobat de comandantul lagărului.
Prizonierilor de război li se recunoaște dreptul de a dispune de unele resurse bănești care
provin:
• dintr-un avans din solda lunară vărsată de puterea deținătoare în funcție de gradul prizo-
nierului;
• din sumele pe care prizonierii le-au avut asupra lor în momentul luării în prizonierat;
• din suplimentul trimis de statul de care depind prizonierii de război;
• din indemnizațiile de muncă plătite de autoritățile statului deținător;
• din sumele pe care prizonierii le vor primi, individual sau colectiv, de la rude sau de la di-
verse societăți de caritate.
Convenția prevede posibilitatea autorizării prizonierilor de a face cumpărături sau de a bene-
ficia de servicii contra plată, în afara lagărului.
Prizonierii au dreptul și la ajutoare materiale primite în formă de colet poștal individual sau
colectiv.
Convenția, totuși, acordă o prioritate mai largă coletelor poștale colective cu dimensiuni
standard, al căror conținut reprezentanții prizonierilor îl pot repartiza în mod egal tuturor
997.
Militarii sau persoanele care au participat activ la ostilitățile militare, făcuți prizonieri cel
mult în termen de o săptămână, vor putea să adres eze direct familiei lor sau Agenției Centrale a
Prizonierilor de Război o carte poștală, informându-i despre captivitatea sa998.
996 Durata muncii zilnice, repaosul de prânz va fi de cel puțin o oră, de asemenea li se va acorda un repaos de 24
ore consecutive pe săptămână, de regulă, duminica. Dar după o muncă de un an, vor beneficia de un concediu de 8 zile consecutive ce vor fi remunerate cu indemnizația sa de muncă.
997 Toate coletele poștale sunt scutite de taxa vamală sau de alte forme de impozitare.
998 Prizonierul va putea informa membrii familiei sale cu privire la locul și starea sănătății sale, prin cel puțin
două scrisori și patru cărți poștale pe lună.
DIP_3.indd 498 DIP_3.indd 498 10/13/2009 11:31:57 10/13/2009 11:31:57

499 Capitolul XIX. DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR
De regulă, scrisorile vor fi scrise în limba maternă a prizonierilor, însă Puterea deținătoare
poate dispune corespondența și în alte limbi.
Cei care un timp îndelungat n-au primit vești de la familia lor, din cauza unor împrejurări,
vor fi autorizați să expedieze telegrame, ale căror taxe vor fi trecute în debitul contului Puterii deținătoare, precum și în caz de urgență vor beneficia de acest drept cu taxe minime de expediere, dacă nu există acorduri bilaterale dintre părțile beligerante.
Dacă părțile beligerante, din cauza ostilităților, nu pot asigura circulația normală a cores pon-
denței, coletelor, vor asigura transportul acestor trimiteri pe tot teritoriul ei aflat sub control, iar în continuare acesta va fi asigurat de celelalte Puteri pe teritoriile lor.
Aceste mijloace de transport vor putea fi utilizate și pentru asigurarea:• expedierii listelor și rapoartelor schimbate între Agenția Centrală de Informații și birourile
naționale
999;
• expedierii rapoartelor privitoare la prizonierii de război cu care Puterile protectoare vin în
ajutorul prizonierilor și care o poartă cu propriii lor delegați sau cu părțile în conflict.
Corespondența va putea fi supusă unei cenzuri, dar numai din partea părților beligerante și
numai pentru motive militare sau politice, și nu va putea fi decât temporară și de o durată cât mai scurtă cu putință.
În cazul transmiterii actelor, pieselor și documentelor destinate sau care emană de la pri-
zonieri, în special procurile și testamentele, Puterea deținătoare va consulta un jurist cu luarea măsurilor necesare pentru atestarea autenticității semnăturilor.
În timpul acțiunilor de ostilitate Convenția prevede repatrierea nemijlocită a răniților și bol-
navilor care sunt scoși sau inapți pentru a relua pozițiile de luptă.
Vor fi repatriați direct:• răniții și bolnavii incurabili cu o scădere importantă și permanentă a stării intelectuale sau
fizice;
• răniții sau bolnavii care necesită o îngrijir e medicală mai mare de un an și facultățile fizice
sau mintale au suferit o scădere importantă;
• răniții și bolnavii însănătoșiți ale căror facultăți intelectuale sau fizice par să fi suferit o
scădere continuă importantă.
Vor putea fi spitalizați în țări neutre:• răniții și bolnavii a căror vindecare poate fi întrevăzută în anul următor începutului bolii,
dacă se poate asigura un tratament mai sigur și eficient în țara neutră;
• prizonierii de război a căror sănătate mintală este pusă în pericol datorită stării de menținere
în captivitate și internarea într-un stat neutru ar putea înlătura acest pericol.
În general, vor fi repatriați prizonierii de război spitalizați în țară neutră, care aparțin
următoarelor categorii:
• cei a căror sănătate s-a agravat, astfel îndeplinind condițiile repatrierii directe;
• cei ale căror facultăți intelectuale sau fizice rămân după tratament deosebit de scăzute
1000.
999 Titlul V art. 122-123 al Convenției III. Birou de Informații și societăți de ajutor privind prizonierii de
război.
1000 În lipsa unor acorduri speciale între Părțile beligerante, în vederea determinării gradului și cazurilor de in-
validitate sau boală după care urmează repatrierea directă sau spitalizarea într-o țară neutră, vor fi fixate conform principiilor cuprinse în Acordul-tip privitor la repatrierea directă cu privire la comisiile medicale și spitalizarea în țară neutră; Regulamente mixte, prevăzute în Convenție. Anexa I. Dreptul Internațional Uma-nitar al conflictelor armate (documente), Asociația Română de Drept Umanitar, București 1993 pag. 224.
DIP_3.indd 499 DIP_3.indd 499 10/13/2009 11:31:58 10/13/2009 11:31:58

Drept Internațional public 500
Comisiile medicale mixte1001 vor fi desemnate de la începutul stării de beligeranță, fiind
chemate să soluționeze ce categorii de prizonieri de război, răniți sau bolnavi, urmează să fie repatriați. Repatrierea prizonierilor grav bolnavi, indiferent de numărul și originea lor, vor fi transportați numai în situația în care o vor putea suporta.
Victimele unor accidente, cu excepția celor răniți voluntar, vor beneficia de repatriere sau
spitalizare într-o țară neutră.
Cheltuielile vor fi suportate până la hotarele Puterii deținătoare a prizonierilor de război și
nici un repatriat nu poate fi recunoscut ca militar activ al forțelor armate.
Imediat după ce s-a pus capăt ostilităților militare, prizonierii de război vor fi eliberați și
repatriați.
În acest scop se vor respecta următoarele principii:• Puterea deținătoare a prizonierilor de război își asumă cheltuielile de transport în limitele
hotarelor în cazul în care cele două Puteri sunt limitate;
• în caz contrar, se vor suporta cheltuielile de transport pe teritoriul său până la frontieră sau
până la portul său de îmbarcare până la cel mai apropiat port al Puterii deținătoare.
Obiectele de valoare și sumele de bani străine ne convertite în moneda Puterii deținătoare vor
fi restituite, iar cele ce n-au fost remise se restituie biroului de informații.
O repartizare imediată nu este prevăzută numai într-o singură situație. Prizonierii condamnați
sau supuși urmăririi penale pentru infracțiunile săvârșite, pot fi reținuți până la terminarea urmăririi penale sau ispășirea pedepsei
1002.
Prizonierii au dreptul la întocmirea testamentului. Cadrul Convenției prevede că testamentul
prizonierilor de război trebuie să fie întocmit conform legislației țării lor de origine, care va lua măsurile necesare pentru a aduce aceste condiții la cunoștința Puterii deținătoare.
Prizonierii decedați în timpul prizonieratului vor fi înmormântați în mod onorabil, în cazu-
rile în care survine decesul în urma unor împrejurări suspecte se intentează o cercetare oficială cu scopul stabilirii vinovăției, în parte, pentru o eventuală compensare rudelor. Certificatele de deces vor fi trimise de urgență Biroului de Informație pentru prizonierii de război
1003.
Sunt bine cunoscute acele servicii pe care Agenția Centrală privind problemele prizonierilor
(actual Agenția Centrală de căutare) le-a acordat prizonierilor și familiilor lor în timpul celor două războaie mondiale și a nenumăratelor conflicte ce au avut loc după 1945.
Agenția are în arhivele sale peste 50 milioane de cartele, care alcătuiesc un sistem unic de
informație, ce permite a restabili drepturile prizonierilor și familiilor acestota.
În mod individual aceste cartele
1004conțin informații referitor la prizonierii de război, ce pot
ajuta la identificarea sau obținerea altor date concrete în legătură cu transferarea, eliberarea, repa-trierea, evadarea, internarea într-un spital sau survenirea decesului prizonierului.
Convenția indică importanța acestei activități, care cere nu numai înființarea birourilor ofi-
ciale de colectare a informației cu privire la prizonieri, dar prevede și organizarea Agenției Cen-
trale de Informație pe un teritoriu neutru cu aceleași probleme.
1001 Anexa II a Convenției III art. 112. Regulamentul cuprinde 14 articole cu dispoziții generale de organizare a
procesului de stabilire a răniților și bolnavilor ce vor fi supuși repatrierii sau spitalizării în state neutre.
1002 La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, eliberarea prizonierilor s-a făcut astfel: S.U.A. au eliberat pri-
zonierii în august 1947; Marea Britanie în iulie 1948; Franța, Polonia și Cehoslovacia – în decembrie 1948; U.R.S.S. în mai 1950 (12000 au fost reținuți după această dată).
1003 Art. 120-121 ale Convenției III și Protocolul I art. 34.
1004 Anexa a IV-a „A ” a Convenției III de la Geneva „Bilet de identitate” și anexa a IV-a „B” Carte poștală de
captură.
DIP_3.indd 500 DIP_3.indd 500 10/13/2009 11:31:58 10/13/2009 11:31:58

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: ASOCIAȚIA DE DREPT INTERNAȚIONAL DIN REPUBLICA MOLDOV A Drept Internațional public Ediția a III-a (revăzută și adăugită) Chișinău 2009 DIP_3.indd 1… [602411] (ID: 602411)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

ASOCIAȚIA DE DREPT INTERNAȚIONAL DIN REPUBLICA MOLDOV A Drept Internațional public Ediția a III-a (revăzută și adăugită) Chișinău 2009 DIP_3.indd 1… [602411]

Copyright Notice

01-Barker_4e-4300-Ch-01 (Part 1).indd 1 11/11/2011 7:54:45 PM 01-Barker_4e-4300-Ch-01 (Part 1).indd 2 11/11/2011 7:54:45 PM AN INTRODUCTION TO… [604505]

Papers on Joyce 14 (2008): 85-113. [604953]

Sistemul Bancar din Norvegia [613586]

Specializarea: Biologie [310580]

FACULATATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE SPECIALIZAREA MANAGEMENT FUNCȚIILE MANAGEMENTULUI MANAGEMENT ID ENGLEZĂ (GRUPA 50676) POPESCU ADRIAN -CONSTANTIN… [624719]

Lucrarea este structurată în trei capitole, astfel: [310890]

Copyright Notice

Similar Posts