Asistentul Maternal Profesionist

introducere

Fenomenul abandonării foarte des practicat în vremurile de azi, a dus la implementarea a mai multor metode care să vină în ajutorul copiilor abandonați de către părinții lor. Plasamentul familial și adopția sunt două alternative principale în ocrotirea copiilor abandonați. Dacă un copil are o nevoie majoră, aceasta este de a aprține unei familii care să îi poată oferi afecțiune, dragoste, suport emoțional, psihic, material și spiritual. Asistența maternală este o formă prin care un copil abandonat este îngrijit și crescut și are șansa să ii se ofere un trai decent în urma abandonării.

Lucrarea de față își propune să studieze asistenții maternali profesioniști din județul Bihor.

Dezbătută din mai multe puncte de vedere, această temă dovedește a avea o importanță majoră. Lucrarea este structurată în doua parți mari: partea teoretică si partea practică.

Partea teoretică este structurată pe șase capitole. Primul capitol cuprinde definițiile care țin de acest domeniu vast al asistenței maternale profesională (AMP). Capitolul al doilea va analiza drepturile și obligațiile asistentului maternal profesionist. În lucrare vor mai fi atinse și teme precum: dezvoltarea socio-emoțională a copilului în condiții de parenting incomplet, o perspectivă biblică asupra acestei teme precum și o scurtă metaanaliză a legislației din România cu privire la această temă.

Obiectivul general al lucrării de față își propune să cunoască modurile de relaționare ale asistenților maternali profesioniști față de copiii aflați în sistemul de asistentță maternală. Obiectivele specifice își propun să: analizeze atașamentul asistentului maternal față de copilul aflat în plasament, să analizeze modul în care afectează emoțional asistentul maternal luarea copilului în plasament din familie și să cunoască modurile de relaționare a asistentului maternal cu copil propriu si fără copil propriul la noul copil venit în sistemul de plasament.

Instrumentul folosit pentru parte practică este metoda chestionarului. În chestionar sunt introduse variabile dependente: atașamentul, emoțiile, activitățile, atitudinile și variabile independente: genul, mediul, numărul de copii proprii si numarul copiilor în plasament, ani de lucru, religia, etnia.

1.

1.1 FAMILIA ȘI TIPURILE DE FAMILII

Familia, în opinia lui Vlăsceanu(2011), este acea instituție fundamentală a oricărei societăți umane care constă într-un grup de persone legate prin relații de rudenie sau prin incluziune domestică. La Rousse(1998) adaugă completări, afirmând că familia este o instituție socială bazată pe sexualitate și pe tendințele materne și paterne, a cărei formă variază de la o cultură la alta: monogamă, poligamă sau poliandră. Într-o societate occidentală, familia are drepturi și funcții esențiale în asigurarea securității membrilor și educarea copiilor. În familie, aceștea dobândesc limbajul, obiceiurile și tradiția. Prin modul de relaționare al membrilor la copiii lor, aceștia își dezvoltă personalitatea, își formează caracterul și fac diferența între egoism și altruism astfel familia are un rol foarte important în dezvoltarea copilului.

Segalen(2011) în lucrarea sa amintește școlile de demografie istorică engleză și franceză din anii 70 care au testat o grilă de analiză a grupurilor domestice și au ajuns la urmatoarele structuri principale:

– grupurile domestice numite “fără structură familială”, alcătuite de exemplu din doi prieteni. În această categorie întâlnim cel mai ades persoanele singure

– așa-zisele grupuri domestice “simple”. Este vorba despre o familie nucleară, cuprinzând tatăl,mama și copiii( sau doar tatăl sau mama, atunci când unul dintre cei doi este văduv), excluzând orice alta rudă

– grupurile domestice “extinse”, alcatuite, pe lânga familia simplă, din rude ascendente, descendente sau colaterale, cu alte cuvinte, din tatăl sau mama liderului sau soția acestuia, eventual nepoți sau strănepoți, excluzând generațiile intermediare

– grupurile domestice “multiple”, în care coabitează mai multe familii înrudite, de unde și celălalt nume, de familii “polinucleare”, cum ar fi părinții, cuplul unuia dintre copii lor, cu proprii urmași sau părinți cu mai multe cupluri de copii căsătoriți.

Fig.1.1 Grup domestic simplu (după Segalen)

Fig.1.2 Grup domestic extins în maniera ascendentă (după Segalen)

Fig. 1.3 Grup domestic multiplu (după Segalen)

Fig.1.4 Grup domestic multiplu în forma unei frațietăți (după Segalen)

1.2. PLASAMENTUL FAMILIAL

La Rousse (1998) definește plasamentul familial ca un mod de intervenție socială care tinde să-i ușureze parțial pe părinți de povara unui copil handicapat (pe care totuși îl ajută în continuare), prin încredințarea acestuia uni asistent maternal acceptat.

Îngrijirile de care au nevoie aceste persoane constituie o sarcină pe care puține persone sunt în stare să și-o asume. Cei mai mulți părinți doresc plasarea copilului cu handicap într-un sistem medico-pedagodic, dar aceste stabilimente sunt rare și astfel recurg la alte structuri de ajutorare.

Rolul asistentului maternal este să viziteze regulat părinții-tutori. O familie nu poate primi decât un singur copil cu handicap, fiind ajutată de o echipă compusă din medici (psihiatrii, pediatrii și reeducatori), un psiholog, un educator și un kineto-terapeut.

1.3. ASISTENTUL MATERNAL PROFESIONIST

Din documentele interne DGASPC reiese faptul că asistentul maternal profesionist este persoana fizică atestată, care asigură prin activitatea pe care o desfășoară la domiciliu, creșterea, îngrijirea și educarea necesara dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primește în plasament sau în încredințare.

Serviciul de asistență maternală asigură protecția copilului care necesită stabilirea unei măsuri de protecție ce impune creșterea, îngrijirea și educarea copilului de către un asistent maternal profesionist; aceasta protecție include și plasarea copilului în regim de urgență.

Orice copil are dreptul de a beneficia de serviciul de asistență maternală, dacă se impune acest lucru. Copilul și familia sa au acces la serviciul de asistenta maternala care recunoaște nevoile individuale ale lor și răspunde acestora ținând cont de religie, origine etnica, limbă, cultură, dizabilități și gen.

Dragonir și Miroiu(2002), consideră persoana care optează pentru această profesie o persoană compenentă și răspunde solicitărilor asistentului social și al psihologului, printr-un interviu, prin care sunt determinate: profilul psihologic al solicitantului; motivația acestuia de a deveni asistent maternal profesionist; precum și atitudinea persoanelor cu care acesta locuiește, față de implicațiile desfășurate de creșterea unui copil. Apoi, persoanele aflate în perioada de probă sunt obligate să urmeze cursuri de formare (H.G. 217/1998), cu o durată de minim 60 de ore.

1.4. ADOPȚIA

La Rousse(2011), menționează că adopțiunea este actul deliberat al unei personae care dorește să ia în mod legal, în calitate de fiu sau fiică, un copil pe care nu l-a procreat.

Comunitatea familiilor adoptive spune că adopția unui copil este operațiunea juridică prin care se creează legatura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie iîntre adoptat și rudele adoptatorului, conform Art. 451 din Codul Civil al României.

Prin adopție, copilul care este lipsit de părinți sau de o îngrijire corespunzatoare este primit în familia adoptatorilor, unde urmează a fi crescut ca și un copil firesc al acestora. Ca atare, este un proces pe tot parcursul vieții iar copiii care au fost adoptați au dreptul de a cunoaște identitatea lor genetică și istoria lor de viață. Adopția se practică în majoritatea societăților umane.

Segalen(2011) spune că pentru cuplurile infertile care își doresc să aibă copii, soluția adopției presupune o alegere deliberată. Adopția instituie o filiație irevocabilă; astfel, în cazul divorțului, un bărbat a cărei soție a fost înseminată artificial (cu un donator) va rămâne pentru totdeauna tatăl copilului său. Adopția nu mai este doar un paliativ al sterilității, fiind un mijloc voluntar de constituire a unei descendențe. Dezvoltarea sa recentă, și anume polemicile declanșate de dorința homosexualilor de a adopta copii, contribuie la prelungirea discuțiilor referitoare la filiație.

1.5. ABANDONUL

La Rousse(2011) amintește că abandonul este o acțiune de părăsire a unei ființe, lipsă de preocupare pentru soarta acestuia.

Moni Stănilă spune că psihologia infantilă vorbește despre dezvoltarea psihică a fătului încă din perioada intrauterină. Așa aflăm că un copil nedorit de părinți în prima perioadă a sarcinii resimte acest lucru de-a lungul întregii vieți. Copilul extrovertit (cel pe care noi îl consideram obraznic) sau cel introvertit (cu probleme serioase de adaptare și comunicare) este de cele mai multe ori rezultatul unei sarcini nedorite.

După perioada intrauterină urmează, în mod firesc, anii primei copilării. Pentru copii între un an și șase ani una din traumele cele mai grave este abandonul infantil. Și, conform disciplinelor de specialitate, aici nu se includ doar copiii din orfelinate, ci toti cei care sunt despărțiți pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de mama și tata. În cărțile pe care eu le-am studiat, scria că inclusiv copiii care ramân peste săptămână cu bunicii văzându-și parintii doar sâmbăta și duminica, suferă de abandon infantil.

1.6. ATAȘAMENTUL

La Rousse(1998)spune că atașamentul este un ansamblu de legături care s-au stabilit între un nou-născut și mama sa, începând cu senzațiile și percepțiile sugarului vizavi de aceasta și, reciproc, ale mamei față de copilul ei.

Arietta Slade în teoriei atașamentului spune că din ziua a treia după naștere sugarul recunoaște mirosul sânului și gâtului mamei și poate face diferența între cel al mamei și al unei alte femei care are un nou-nascut de aceeași vârstă. La fel, copilul este capabil să distingă vocea, gustul pielii și calitățile palpărilor mamei sale.

Arietta Slade, psihanalist american, cercetătoare în domeniul teoriei atașamentului și terapeut de copii și adolescenți, rezumă următoarele stadii:

copilul are o predispozitie genetică de atașare de o anumită persoană.

copilul își va organiza comportamentul și gândirea astfel încât această relație atașată să aibă continuitate, lucru esențial pentru supraviețuirea sa psihică și fizică.

adesea, copilul plătește cu deranjamente funcționale păstrarea continuității atașamentului față de o anumită persoană.

tulburările emoționale și cognitive care își au rădăcinile în tulburările de atașament din copilarie iau naștere ca reacție la incapacitatea părinților de a-i satisface acestuia nevoile de confort, siguranță și liniște emotională.

2. DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE ASISTENTULUI MAERNAL PROFESIONIST

2.1 CE REPRZINTĂ ASISTENȚA MATERNALĂ PROFESIONALĂ?

Octavian Moșin și Ana Ciurac(2009) menționează în lucrarea loc că asistența socială este o activitate de ajutorare a oamenilor să învingă greutățile, să-și dezvolte capacități de soluționare în mod independent a problemelor personale. În sens restrâns, ea poate fi apreciată ca o activitate orientată spre rezolvarea problemelor sociale ale unor persoane aparte sau ale unor grupuri de persoane, în primul rând, ale celor care nu dispun de resurse materiale, sociale și morale, care nu sunt în stare să-și asigure prin propriile eforturi un trai decent.

Documentele interne ale DGASPC menționează că asistentul maternal profesionist este persoana fizică, atestată de către Comisia pentru Protecția Copilului care asigură prin activitatea pe care o desfășoara la domiciliul său, creșterea, îngrijirea și educarea, necesare dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primește în plasament.

2.2 CE PRESUPUNE ACEASTĂ MESERIE?

Documentele DGASPC menționează că asistentul maternal profesionist este o persoană atestată și special pregătită pentru a crește, îngriji și educa la domiciliul său unul sau mai mulți copii.

* O alternativă benefică la îngrijirea în instituții a copiilor;

* O formă de ocrotire diferită de adopție;

* Pregătirea copiilor pentru viața de familie, pentru reintegrarea lor în familia naturală sau pentru integrarea în familia de adopție.

2.3 DREPTURILE ASISTENTULUI MATERNAL PROFESIONIST

În documentele interne DGASPC găsim o serie de drepturi pe care le are asistenul maternal profesionist.

Să își desfășoare activitatea în baza unui contract de muncă încheiat cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului ;

Drepturi bănești conform legislației în vigoare;

Drepturile de personal prevăzute de legislația muncii, pe perioada existenței raporturilor de muncă;

Dreptul la consiliere și la sprijin din partea specialiștilor Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului.

2.4 OBLIGAȚIILE ASISTENTULUI MATERNAL PROFESIONIST

Pe lânga drepturi, asistentul maternal profesionist are și o serie de oligații pe care trebuie să le îndeplinească, pe care le găsim tot în documentele interne DGASPC.

Să asigure creșterea, îngrijirea și educarea copiilor primiți în plasament în vederea dezvoltării armonioase (fizică, psihică, afectivă și intelectuală) a acestora;

Să înțeleagă necesitățile specifice ale copiilor pe care îi ocrotește temporar;

Să ofere sprijin copiilor pentru a depăși experiența negativă a instituționalizării;

Să ajute copilul să depășească posibilele dificultăți emoționale sau de comportament;

Să asigure integrarea copiilor în familia sa, aplicându-le un tratament egal cu al celorlalți membrii din familie;

Să asigure integrarea copiilor în viața socială;

Să contribuie la pregătirea reintegrării copiilor în familia lor naturală sau la integrarea acestora în familia adoptivă;

Să încurajeze menținerea legăturilor copilului cu familia naturală și să colaboreze cu aceștea în stabilirea planurilor legate de copil;

Să se prezinte împreuna cu copilul la sediul Serviciului Evaluare și Monitorizare a Asistenților Maternali, ori de câte ori este solicitat ;

Să asigure continuitatea activității desfășurate și în perioada efectuării concediului legal de odihnă, cu excepția cazului în care separarea de copiii plasați pentru această perioadă este autorizată de către angajator;

Să păstreze confidențialitatea informațiilor pe care le primește cu privire la copiii primiți în plasament;

Să participe la cursurile de pregătire profesională și de specializare organizate de angajător;

Să înțeleagă natura temporară a măsurii de plasament a copiilor;

Să colaboreze cu serviciul public specializat pentru protecția copilului în toate aspectele ce privesc copilul și familia sa naturală și să permită acestora monitorizarea activității lor profesionale și a evoluției copilului în familia lor ;

Să informeze de îndată asistentul social responsabil de caz cu privire la orice schimbare survenită în situația lor personală, familială sau socială care ar putea să influențeze activitatea lor profesională.

2.5 IMPACTUL TRAUMEI ASPURA VIEȚII COPILULUI

Specialistul, persoana de referință (persoana care are grijă de copil) recunoaște impactul pe care trauma îl are în viața unui copil:

Trauma are un impact puternic de modificare a vieții în fiecare domeniu de dezvoltare pentru un copil în creștere.

Trauma poate schimba copilul în nucleul personalității lui, modificând profund cum ar fi putut fi, dacă trauma nu ar fi avut loc.

Părinții copiilor care au suferit traume trebuie să învețe cum să se ocupe de ei, dragostea părintească normală nefiind suficientă.

Persoana de referință ajută copilul să se simtă în siguranță prin maximizarea sentimentului de siguranță al copilului:

Stresul post-traumatic distruge sentimentul de siguranță al copilului și acest lucru duce la o varietate de strategii de supraviețuire pentru a face față.

Siguranța implică atât siguranța fizică cât și siguranța emoțională psihologică.

Sentimentul de siguranță este esențial pentru ca un copil să se dezvolte normal, precum și pentru creșterea fizică și maturizarea emoțională.

În timp ce chestionează despre simptomele și experiențele emoționale dureroase și dificile, specialistul, persoana de referință trebuie să se asigure că, copilul este într-un mediu care-i conferă siguranță, că se simte în siguranță.

Specialistul, persoana de referință ajută copilul să înteleagă și să gestioneze emoțiile negative copleșitoare:

Trauma poate cauza teamă intensă, furie, rușine, sentimente de neajutorare pe care copilul le percepe ca fiind copleșitoare.

Supraîncărcarea emoțională poate întârzia dezvoltarea normală prin afectarea auto – reglării corespunzatoare vârstei.

Experiențele emoționale care au avut loc înainte de dezvoltarea limbajului pot fi foarte reale pentru copil, dar dificil de a le exprima sau comunica verbal.

Trauma poate fi "stocată" în organism sub forma de tensiune fizică sau de acuze somatice (copilul se plânge de boli sau dureri fizice).

Specialistul, persoana de referință îl ajută pe copil să-și înțeleagă și să-și modifice comportamentul; îl ajută să înțeleagă impactul traumei cu modificările ulterioare care i-au afectat comportamentul, dezvoltarea și relațiile cu cei din jur:

Trauma poate duce la perturbări serioase ale sentimentului de siguranță al copilului, de responsabilitate personală și perturbări legate de identitatea sa;

Conexiunile alterate dintre gânduri, sentimente și comportamente pot perturba decodarea și procesele memoriei;

Dificultățile în comunicarea legată de evenimentele (traumatice) pot submina încrederea de sine a unui copil cât și sprijinul celor din jur.

Specialistul, persoana de referință sprijină și promovează relațiile pozitive și stabile în viața copilului:

Separarea de o persoană de care este atașat, în special în condiții traumatice și de nesiguranță, este foarte stresantă pentru copii.

Prezența persoanelor pozitive (ne-abuzive) și familiare precum- profesori, vecini, frați, și rude, joacă un rol important în sprijinirea copiilor care au fost expuși la traumă.

Minimalizarea perturbărilor relațiilor la plasament și stabilirea într-un cămin permanent, sunt critice pentru a ajuta copiii să-și formeze și să mențină atașamente sănatoase.

Specialistul, persoana de referință ajută copilul să devină mai puternic prin întocmirea, relatarea și înțelegerea poveștii de viață a copilului. “Povestea vieții mele” îl va ajuta pe copil să dea un nou înteles trecutului lui/ei traumatic cât și experiențelor actuale:

Evenimentele traumatice afectează multe aspecte ale vieții copilului și pot duce la probleme adiționale diverse (de exemplu, dificultăți în școală și relații, sau probleme legate de sănătate).

Aceste "dificultăți adiționale” pot masca simptome de stres post-traumatic care este de fapt cauza de bază și pot interfera cu recuperarea unui copil din traumă (prin mutarea atenției la simptome).

Dificultățile adiționale pot duce de asemenea, la schimbări în interiorul familiei și trebuie să fie abordate înainte de/sau împreuna cu intervențiile concentrate pe traumă.

Specialistul, persoana de referință nu se auto-neglijează, are grijă de sine însăși și în același timp, are dorința, capacitatea și priceperea de a evalua propriul răspuns la comportamentul și nevoile unice ale copilului:

A fi părinte pentru și a te ocupa de un copil cu un trecut traumatic poate avea consecințe grave pentru un părinte care nu întelege nevoia sa de auto-îngrijire. Părinții trebuie să fie capabili să recunoască propriile simptome de trauma secundara și să știe cum și unde pot primi ajutor.

3.

3.1 NOȚIUNI DE ABANDON FAMILIAL

David Knox(1988) spune că meseria de om, o învățăm în familie deoarece de atitudinea pe care o adoptăm în familie vor depinde relațiile noastre cu restul oamenilor. Copiii au nevoie de ajutor, de protecție și de educație pentru viață.

Abuzul asupra copilului poate fi definit ca lipsa interacțiunii cu copilul, sau interacțiune scăzută între copil și părinte din care rezultă afectarea bunăstării fizice, psihice a copilului. Definiția se referă la ceea ce un părinte se face vinovat de copilul lui, dar și la ceea ce un părinte nu face (nu il hrănește, nu-i asigură îngrijirea, nuîil duce la doctor sau copilul este lăsat sub influența factorilor negativi care-i afectează dezvoltarea). Părinții care nu își duc la doctor copilul sunt la fel de vinovați de abuz și neglijență ca și părinții care își otrăvesc copilul.

3.2 ABORDAREA JURIDICĂ A ABANDONULUI

Declarația Universală a Drepturilor Omului(1948), adoptată pe 10 decembrie 1948 la Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, proclamă dreptul la viață, dreptul familiei la ocrotirea socieățtii și a statului, dreptul mamelor și copiilor la asistență sociala și ajutor.

Declarația drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (ONU) în 20 noiembrie 1959, arată că protecția copilului trebuie făcuta de toți oamenii, de părinți, de guverne, de autoritățile locale si organizații de binefacere.

Cele zece pricipii ale Declarației reprezintă codul universal al drepturilor copilului și al îndatoririlor societății pentru respectarea lor.

Copilul trebuie să se bucure de toate drepturile enunțate în Declarație, drepturi recunoscute tuturor copiilor fără excepție, fără dicriminări de rasă, de culoare, de gen, limbă, religie, opinii publice, origine națională sau socială, naștere sau orice altă situație.

Copilul trebuie să beneficieze de o protecție specială acordându-se posibilități și facilități de a contribui la dezvoltarea sănătoasă și normală pe plan fizic, intelectual, moral,spiritual și social,în condiții de libertate și demnitate.

Adriana Năstasă(2007) menționează că, copilul are dreptul de la naștere de a primi un nume si dreptul la naționalitate.

Copilul trebuie să beneficieze de securitate socială, să crească, sa se dezvolte într-un mod sănătos, se acordă ajutor și proecție specială mamei prin îngrijiri parentale și postnatale adunate, se prevade dreptul la alimentație, locuință, joc și timp liber, îngrijiri medicale adecvate.

Copilul dezavantajat din punct de vedere fizic, mental sau social trebuie să primească tratamentul, educația și îngrijirile speciale.

Pentru dezvoltarea armonioasa a personalității, copilul are nevoie de dragoste și întelegere, pe cât posibil să crească sub supravegherea și responsabilitatea părinților săi, într-o atmosfera de afecțiune și securitate morală și materială, copilul foarte mic nu va fi separat de mama lui decât in condiții speciale; societatea și autoritățile publice au datoria de a purta de grijă copiilor fără familie sau celor care nu au condiții de existentă necesare dezvoltării lor; este necesar să se acorde familiilor numeroase alocații de stat sau alte mijloace de întreținere.

Copilul are dreptul la o educație gratuită și obligatorie la nivel elementar, care să contribue la cultura sa generală și să-i permită, în condiții de egalitate a șanselor, să-și dezvolte capacitățile, judecata, responsabilitatea morală și socială, pentru a deveni utili societății; această responsabilitate o au în primul rând părinții; să se acorde toate înlesnirile pentru joc și activități recreative, orientate spre atingerea scopurilor educative.

În orice împrejurări, copilul trebuie să fie primul care primește protecție și securitate.

Copilul trebuie protejat împotriva orcărei forme de neglijență, cruzime și exploatare; el nu va fi acceptat să muncească înainte de a avea vârsta minimă potrivită, nu va fi folosit în activități care-i prejudiciază sănătatea și educația, dezvoltarea fizică, mentală și morală.

Copilul trebuie protejat contra practicilor de discriminare rasială, religioasă etc. și crescut într-un spirit de înțelegere, de toleranță, de prietenie între popoare, de pace și fraternitate universală și în sentimentul de consacrare a emergiei și a talentelor în slujba semenilor.

Ion Filipescu(1994)spune că din activitatea de supraveghere și sprijinire a acțiunilor de ocrotire a monorilor, desfașurată de Comitetul pentru Adopții și organele de Autoritate Tutelară, a rezultat existența unui numar mare de copii în instituțiile de ocrotire și în unitățile medico- sanitare ale statului, ai căror părinți practic nu își îndeplinesc obligațiile ce le revin, abandonându-i în istituțiile mențioate.

CEDO(1995) menționează că, copiii care nu se află în grija familiei biologice, sunt mult mai bine îngrijiți într-o familie de plasament sau în adopție decât într-o instituție.

Articolul 2 al Convenției europene garantează dreptul la viață al orcărei persoane și definește circumstanțele în care agenții statului pot recurge în mod legitim la forța letală. Acest articol se plasează printre articolele primordiale ale Conventiei și nu admite nicio derogare.

4. METAANALIZĂ A LEGISLAȚIEI DIN ROMÂNIA ÎN DOMENIUL ASISTENȚEI MATERNALE PROFESIONALE

4.1 ACTE NORMATIVE CU INCIDENȚĂ ÎN DOMENIUL ASISTENȚEI MATERNALE PROFESIONALE DOCUMENTE DE REFERINTA

4.2 CUM POATE AJUNGE O PERSOANĂ ASISTENT MATERNAL PROFESIONIST

Ordinul 35 din 15 mai 2003 prevede câteva standarde pentru ca o pesoană să devina asistent maternal profesionist.

Persoana care dorește să devină asistent maternal profesionist trebuie să facă o cerere către Direcția Generală da Asistență Socială si Protecția Copilului (DGASPC) .

Asistentul maternal este evaluat și atestat înainte de a-i fi plasat un copil. Solicitantul este evaluat de către asistentul social desemnat, în vederea stabilirii capacității sale de a oferi îngrijire potrivită copilului care necesită o masură de protecție. Solicitantul primește informații despre procesul de evaluare, criteriile pe baza cărora se va face evaluarea și procedurile de revizuire a rezultatului evaluării. Procedura de evaluare implică toți membrii familiei sau alte persoane care locuiesc cu solicitantul, inclusiv copiii proprii sau cei deja plasați. La încheierea evaluării efectuate de asistentul social, rezultatul este comunicat solicitantului.

Asistentul maternal este instruit și pregătit pentru a dobândi aptitudinile și cunoștințele necesare îngrijirii copilului plasat. Solicitantul va face cursuri de formare profesională pentru asistenții maternali profesioniști.

Ordinul 137 din 23 septembrie 2003 prevede programa analitică a cursurilor de formare profesională pentru asistenții maternali profesioniști care cuprinde 7 module.

  MODULUL 1
    – Protecția copilului si drepturile copilului. Noțiuni generale (o sesiune)
    1.1. Drepturile copilului:
    – principiile privind drepturile copilului
    – drepturile copilului
    – aspecte privind rasa, etnia, religia, sexul, handicapul
    1.2. Protecția copilului:
    – responsabilitatea asigurării protecției copilului
    – instituțiile implicate în protecția copilului
    – măsurile de protecție a copilului.

    MODULUL 2
    – Cresșerea și dezvoltarea copilului (4 sesiuni)
    2.1. Etapele de dezvoltare a copilului:
    – nevoile copilului:
        – primul an de viață (0 – 1), prima copilărie (1 – 3), a doua copilărie (4 – 6), a treia copilărie (7 – 10), pubertatea (11 – 15), adolescența (16 – 20)
    – tulburări de dezvoltare:
        – debilitatea mintală, tulburari ale limbajului
    2.2. Comunicare și joc:
    – autonomia copilului
    – stimulare și socializare
    2.3. Atașamentul copilului:
    – efectele separării și pierderii:
        – modele de atașament, ciclul tensiune-relaxare, ciclul interacțiunilor pozitive
    – comportamentul dificil al copilului
    2.4. Aspecte privind îngrijirea copilului sănătos și bolnav:
    – alimentația
    – igiena personală și a mediului de viață
    – prevenirea accidentelor, primul ajutor.

    MODULUL 3
    – Rolul si locul AMP în sistemul de servicii (4 sesiuni)
    3.1. AMP – definire, rol si responsabilități:
    – definire, prevederi legale și elemente de bază ale protecției copilului la AMP
    – serviciul de asistență maternală – atribuții
    3.2. Evaluarea activității AMP
    3.3. Locul și rolul AMP în echipă
    3.4. Relația AMP – copil și AMP – familia copilului.

    MODULUL 4
    – Pregătirea specializată a AMP care primesșe în plasament un copil cu handicap (dizabilități) (o sesiune)
    4.1. Problematica copilului cu deficiențe și handicap:
    – clasificarea deficiențelor
    – principii de lucru privind copilul cu deficiențe (dizabilități)
    – protecția copilului cu deficiențe (dizabilități)
    – rolul AMP în evaluarea copilului cu deficiențe (dizabilități)
    4.2. Aspecte specifice și personale privind deficiența și handicapul copilului care urmează a fi plasat la AMP
    4.3. Deprinderi necesare AMP care primește în îngrijire un copil cu handicap.

    MODULUL 5
    – Pregătirea specializată a AMP care primește în plasament un copil victimă a abuzului, neglijării sau exploatării (o sesiune)
    5.1. Principii generale de lucru
    5.2. Definirea conceptelor de abuz, neglijare și exploatare
    5.3. Elemente evocatoare ale abuzului, neglijării și exploatării copilului
    5.4. Factorii de risc și efectele abuzului, neglijării și exploatării copilului
    5.5. Prevenirea abuzului, neglijării și exploatării copilului îngrijit la AMP.

    MODULUL 6
    – Pregătirea specializată a AMP care primește un copil în plasament în regim de urgență (o sesiune)
    6.1. Rolul AMP în plasamentul în regim de urgență
    6.2. Particularități ale plasamentului în regim de urgentă.

    MODULUL 7
    – Pregătirea specializată a AMP care primește un copil infectat HIV/SIDA (o sesiune)
    7.1. Generalități privind HIV/SIDA și căi de transmitere
    7.2. Îngrijirea copilului seropozitiv
    7.3. Comunicarea diagnosticului.

Pe baza dosarului întocmit de asistentul social în urma procesului de evaluare, solicitantul va întocmi o cerere de atestare care va fi înaintată autorității competente să se pronunțe asupra acesteia. La această cerere se va atașa recomandarea asistentului social cu privire la eliberarea atestatului, recomandare ce va face referire la disponibilitatea SPPC/OPA de a angaja, în urma eliberării atestatului, viitorul AMP (se va face referire și la planul de dezvoltare a serviciului). În procesul de luare a deciziei de eliberare a atestatului va fi implicat activ solicitantul, în acest sens SPPC/OPA asigurând toate condițiile necesare realizării efective a acestei implicări. Atestatul se eliberează pe o durată de 3 ani și va cuprinde urmatoarele mențiuni obligatorii:

– numărul și vârsta copiilor ce pot fi plasați;

– particularitățile copiilor ce pot fi plasați: deficiențe, limbă, etnie, religie;

– nivelul de specializare al AMP – în urma modulelor de pregătire absolvite;

– perioada în care se va realiza prima evaluare anuală.

Imediat după ce autoritatea competentă a luat hotărârea de plasament/încredințare se va încheia convenția de plasament/încredințare între AMP și angajatorul său, în condițiile și cu elementele prevăzute de legislația în vigoare, după cum urmează:

• convenția se încheie pentru fiecare copil primit în plasament/încredințare, cu acordul scris al soțului/soției AMP (unde este cazul), și se notifică autorității competente care a hotărât plasamentul/încredințarea copilului;

• această convenție cuprinde următoarele elemente:

– informații referitoare la copil: identitatea, originea etnică și religioasă, situația sa personală familială, socială și medicală, nevoile sale speciale;

– motivele hotărârii de plasament/încredințare;

– planul de aplicare și obiectivele plasamentului/încredințării;

– modalitățile de menținere a contactului între copil și familia sa biologică (menționându-se explicit situațiile în care autoritatea competentă a stabilit că păstrarea acestui contact nu este în interesul superior al copilului) și modul de pregătire a reintegrării copilului în familia proprie, în cazul plasamentului;

– modalitățile de supraveghere a activității AMP și de evaluare periodică a evoluției copilului; – drepturile și obligațiile specifice ale părților cu privire la ocrotirea copilului plasat.

DEZVOLTAREA SOCIO-EMOȚIONALĂ A COPILULUI ÎN CONDIȚII DE PARENTING INCOMPLET

5.1 DEZVOLTAREA SOCIO-EMOȚIONALĂ A COPILULUI

Elena Bonchiș(2011) menționează că dezvoltarea se împletește înca din perioada de sugar cu relațiile sociale, aceasta combinație numindu-se dezvoltarea psiho-socială. Pietrele de temelie ale personalității sunt considerate emoțiile. Explicarea mecanismelor dezvoltării a suscidat interesul a numeroși specialiști, conturându-se de-a lungul timpului adevarate modele explicativ-interpretative. Un loc aparte în acest context îl ocupă teoria lui Erik Erikson, autorul extinzând terotia lui Sigmund Freud cel puțin din patru puncte de vedere:

A insistat pe înțelegerea eului arătând că acesta provine din contextul genetic, cultural și istoric al fiecărui individ.

A elaborat stadiile de dezvoltare, insistând asupra dimensiunii sociale prezentată în teoria lui Freud, dar niciodată pe deplin explicată.

A explicat conceptul de dezvoltare pe parcursul întregii vieți, din primele zile pâna la bătrânețe.

A explorat impactul cultural, social și istoric aspura dezvoltării personalității.

Psihologul Mirela Zivari spune că cel mai cunoscut concept al teoriei lui Erikson este descrierea celor opt stadii ale dezvoltării personalității. După principiul epigenetic, cele opt stadii se succed unul dupa altul, fiind determinate genetic. Fiecare stadiu este caracterizat de prezenta unor crize care pot avea o finalitate pozitivă sau negativă.

Elena Bonchis(2011) menționează că, criza care se manifestă în etapa încredere vs. lipsă de încredere se rezolvă pozitiv în momentul în care copilul dezvoltă mai multa încredere decât neîncredere. Cantitatea în care cele doua se manifestă este importantă. Un copil care are încredere în toata lumea va avea de suferit mai târziu. Un procent mic de lipsă de încredere este sănătos, constructiv și ajută la supraviețuire.

Fig.5.1 Stadiile dezvoltării epigenetice (după Erikson)

ROLUL MEDIULUI ÎN DEZVOLTAREA SOCIO-EMOȚIONALĂ A COPILULUI ȘI ADOLECENTULUI

Elena Bonchiș(2011) spune că, în mod special dezvoltarea socio-emoțională este influențată de factorii din mediu, de spațiul de viață al acestora.

Cea mai puternică influență asupra evoluției copilului și adolescentului o exercită microsistemul care include familia, școala și grupul de covârstnici. Astfel microsistemul devine un cadru de referință. Aspectul cel mai important al micrositemului este contacul direct cu copilul pe o perioada mai îndelugată de timp, acesta devenind un principiu care descrie persoanele ce susțin dezvoltarea carecterului copilului.

În acest context, familia este cadrul de bază în care majoritatea copiilor sunt introduși în viața socială, aici se dobândesc regulile comportamentului interpersonal care va continua să servească drept suport de securitate atunci când întâlnesc lumea de afară. Multitudinea de schimbări aparută la nivelul familiilor ne obligă să renunțăm la o definire îngustă a acestui cadru social și să ne focalizăm asupra acelor aspecte ce pot influența într-un sens sau altul evoluția copilului sau adolescentului. Familia poate fi privită din perspectiva teoriei sistemelor ca fiind o entitate dinamică, deschisa influențelor factorilor externi. Modificarea unei componente înseamnă în fapt modificarea tuturor celorlalte și mai ales relația dintre ele.

O problemă neașteptată cum ar fi șomajul unuia sau ambilor părinți, plecarea la muncă în străinatate a unuia sau a ambilor părinți poate avea repercursiuni atât pentru membrii familiei, însă în mod deosebit pentru copii și adolescenți.

Familia este unicul grup social în care legăturile de dragoste capătă o importanță primordială. Mediul familial este unul afectiv și protector în masura în care mediul familial raspunde trebuințelor copilului, el este un univers social și cultural care formulează cerințe, manifestă atitudini ce au consecințe asupra personalității în formare.

Instituinde-se ca factor de dezvoltare, familia trebuie să gasească modalități adevarate de relaționare cu copii și adolescenții.

părinții trebuie să asigure copiilor satisfacerea nevoilor fizice și emoționale

să îi protejeze de pericol, permițându-le în același timp să-și dezvolte independența și autonomia

să îi îndrume, să le propună activități pe care le pot îndeplini

să acționeze ca modele, demonstrând deprinderi și atitudini

să încurajeze conversația, dialogul, comunicarea etc.

PROBLEME DE DEZVOLTARE SOCIO-EMOȚIONALE ÎN CONDIȚII DE PARENTING INCOMPLET

Elena Bonchiș (2011) ofera câteva motive de probleme ce pot apărea atunci când familia nu este completă.

probleme de înternalizare exprimate în: depresie, anxietate, singuratate, stimă de sine scăzută etc.

probleme de externalizare exprimate în: agresivitate, ostilitate, autocontol, tulburări comportamentale etc.

Depresie

Asociația Româna de Psihiatria Copilului și Adolescentului și Profesii Asociate (ARPCAPA) menționează că depresia poate afecta pe oricine, de la tânăr la bătrân și este una dintre cele mai răspândite boli în întreaga lume. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) estimează că aproximativ 350 de milioane de oameni de toate vârstele sunt afectați, fiind a treia cauză de dizabilitate la nivel global în 2004, iar până în 2020 va deveni principala cauză.

Statisticile arată că 15 % dintre noi suferim de depresie la un anumit moment pe parcursul vieții. Deși există tratament, iar medicația antidepresivă poate fi eficientă in 60-80% din cazurile de depresie, doar 25% dintre cei afectați urmează un tratament eficient. Motivele: lipsă de resurse, lipsa personalului medical specializat, stigma socială asociată bolilor psihice, evaluarea inadecvată.

Depresia este o boală care debutează frecvent în anii tinereții, având un risc mare de recurență (posibilitatea reapariției episoadelor depresive de-a lungul vieții). Vârsta medie de debut a depresiei este în jur de 40 de ani, 50% dintre persoanele afectate având debutul bolii între 20 și 50 de ani. Depresia poate apăea înca din copilărie și până la vârste înaintate. În ultimul deceniu studiile au arătat o creștere a incidenței depresiei la persoanele sub 20 de ani, probabil în asociere cu creșterea consumului de alcool sau droguri la această categorie de vârstă.

Indiferent de țară, cultură, standard socio-economic s-a observat că numarul femeilor care suferă de depresie este mai mare decât cel al bărbaților. Este de 2 pâna la 3 ori mai frecventă la femei decât la bărbați. Conform Organizația Mondială a Sănătății (OMS), 1 până la 2 mame din 10 fac depresie după naștere, fiind afectată capacitatea mamei de a avea grijă de copil și implicit creșterea și dezvoltarea ulterioară a copilului.

5.3.2 Anxietatea, singuratatea

Potrivit psihologului psihoterapeut Carmen Buterchi,starea de anxietate înseamnă simțirea unei frici, temeri puternice, iar anxietatea de separare înseamnă teamă, pericol resimțit ca urmare a separării de o persoană, obiect, loc familiar, confortabil sau cunoscut.

Psihologul clinician specialist Cristina Dragulin consideră normal atașamentul copilului față de cei care îl îngrijesc. "Lipsa celor care în mod normal îl au în grijă devine pentru el motiv de anxietate, care poate deveni din ce în ce mai puternică și cu influențe vizibile în starea emoțională și în comportamentul copilului. De aceea, recomand tuturor părinților să prevină escaladarea anxietății imediat după naștere”.

Bianca Stănescu menționează că primul pas în prevenirea anxietății este obișnuința treptată a bebelușului de a dormi singur. Sunt copii care se obișnuiesc mai greu să doarmă singuri, fiind prin natura temperamentului lor mai dornici de tandrețe, mângâieri și apropiere. Alții se vor obișnui mai repede cu distanțarea față de mamă, tată sau orice altă persoana care are grijă constant de ei.

Prima “ruptură” are loc la vârsta la care copilul merge la grădiniță. Momentul se petrece de regulă când copilul are 3 ani împliniți. Emoția despărțirii de părinți este dublată de necesitatea de a-și lua adio de la recuzita de bebeluș, pe care nu o acceptă majoritatea grădinițelor: pamperși, sticluță cu biberon sau chiar suzetă. În mediul atât de nou, cu copii și o damnă care păstrează distanța, nu este foarte greu ca bebelușul alintat de ieri să își dorească afecțiunea de acasă. De la dorință și până la viitorul plâns nu este o cale atât de mare. Unii părinți se lasă înduioșați de această situație “fără scăpare” pe care o afișeaza prichindelul și renunță să îl acomodeze cu colectivitatea.

5.3.3 Stima de sine-nivelurile stimei de sine

Elena Bonchiș(2001) menționează că în mod obijnuit stima de sine se definește ca judecata pe care o emite cineva cu privire la propria valoare, bazându-se pe capacitatea cognitivă de a se descrie și defini.

Având în vedere că stima de sine este o funcție a discrepanței percepute de individ dintre sinele ideal și cel real, ea se dezvoltă gradual prezentând următoarele niveluri:

nivel ridicat al stimei de sine “high self-esteem”, adică simțământul de a a fi valoros i capabil;

nivel scăzut al stimei se sine “low self-esteem”, exprimă faptul că nu te simți practic pregătit pentru confruntările cu viața, crezi că ești mai puțin valoros decât alții;

nivel mediu al stimei de sine” middle ground self-esteem”, este un nivel aflat între cele două menționate, adică te simți capabil, dar ești incongruent în comportament, acțiuni, nesigur.

5.3.4. Factori determinanți ai agresivității în familie

Psihoterapeutul Andreea Raduță spune că imaginea de sine a copilului depinde, în primul rând, de adulții importanți din viața lui care îl cresc: mama, tatăl, bunicii; de asemenea ce îi spun aceștia copilului și cum se comportă ei cu copilul. O imagine de sine pozitivă și stima de sine a copilului creează premisele transformării sale într-un adult echilibrat, fără probleme afective sau de relaționare majore.

Părinții sunt cei care interacționează cel mai mult cu copilul mic si au un rol covărșitor în formarea și dezvoltarea armonioasă a identității și personalității acestuia. 

Copilul își imită părinții, pe care îi ia ca model, și face ceea ce vede la părinții săi și nu ceea ce aceștia îi spun că este bine sau indicat să facă. Dacă în familia sa copilul întâlnește agresivitate verbală sau fizica, el o va pune în joc, la rândul său, într-un fel sau altul, fie ca auto-agresiune, fie ca agresare a altora. 

Dacă cel mic este respectat ca persoană de sine stătătoare, nu este forțat sau agresat să facă mereu voia adultului, este iubit și i se arată acest lucru prin îmbrățișări, mângâieri, cuvinte frumoase, iar limitele i se impun, dar cu căldură și blândețe, el are șanse să pună, la rândul său, în joc aceste comportamente pozitive și să nu le dea bătaie de cap părinților săi.

Părinții ar putea să își privească mai des copiii ca și cum în acel moment i-ar descoperi și ar vedea cât de frumoși, buni și deștepți sunt. Astfel, micile defecte ale copiilor ar fi dimensionate corect, fără a fi scoase în prim plan sau exacerbate de către criticile părintești.

ROLUL FAMILIEI ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ-PASTORALĂ A COPIILOR ABANDONAȚI

Autoarea Adriana Năstasă (2007) menționează că familia este o instituție de origine divină, întemeiata încă de la crație. Fiind instituția de Dumnezeu, familia are un caracter sacru, sacralitatea subliniată de faptul că are ca prototip însăși familia divină a Sfintei Treimi ale cărei caracteristici sunt: iubirea desăvâșită, comunicarea, unitatea și egalitatea Persoanelor Acesteia.

În Genesa 1: 27, Dumnezeu a facut omul după chipul Său, parte bărbătească și parte femeiască. Omul fiind menit să comunice unul cu altul. În Genesa 2: 18 Dumnezeu a considerat că nu este bine ca omul să fie singur și a creeat femeia.

Emilia Bătrânu (1980) afirma că familia este colectivitatea socială capabilă să-i asigure individului acea capacitate emoțională absolut necesară echilibrului psihic, sa-i asigure incederea ca el are nevoie pentru a putea rezolva problemele vieții.

Adriana Năstasă(2007) spune că pentru noțiunea de familie, în limba ebraică se folosește termenul baith, ce are în vedere atât casa ce-i adapostește pe membrii familiei (Iov 8: 15) cât și pe membrii și descendenții unei familii (Genesa 18: 19). Omul creat de Dumnezeu, bărbat și femeie, de la început a trăit în familie, care a fost cel dintâi nucleu social din care a facut parte (Genesa 2: 18).

Încă din antichitate lumea era preocupată de reușita familială. Mai târziu aceste preocupări au primit denumirea de terapie familială.

Familia ca și un nucleu social este cea care influențează dezvoltarea omului și își pune amprenta pe întreaga lui personalitate.

Responsabilitatea părinților este enorm de mare. Copilul trebuie crescut cu înțelepciune, crescut după căile lui Dumnezeu, trebuie educat de mic,deoarece el are tendința de a-și imita părinții.

Sfântul Ioan Gură de Aur (1926) afrima că părinții vor culege cele dintâi roade ale creșterii copiilor lor, dacă vor fi obraznici, nerușinati și neascultători. Să pregătim copiii ca să poată rezista în toateîimprejurările ce îi vor întâmpina și să nu se sperie, sa-i creștem în învățătura și cercetarea lui Dumnezeu și vom avea o bună răsplată. Virtutea sufletească numai atunci o vor avea copiii noștri, când vor fi învățați să fie mai buni, nestăpâniți de iuțime, când vor fi iubitori ai semenilor lor,faără răutate, binefăcători ai altora.

Un climat familiat pozitiv formeaza indeplinirea sarcinilor culplui marital și grupului familial și cuvântul acasa reprezinta caldura pentru cei ce beneficiaza de un climat favorabil.

INFLUENȚE MODELATOARE

Tedd Tripp(2006) spune că Biblia recunoaște clar implicațiile de-o viață ale experienței din prima copilărie. Pasajele principale despre familie sunt în Deuteronom 6, Efeseni 6 și Coloseni 3 și presupun imlicații de-o viață ale experienței din prima copilărie. Scriptura cere să acodăm atenție influențelor modelatoare.

Cel fel persoană va deveni copilul dumneavoastră este rezultatul a două lucruri:

experiența vieții lui.

Modul său de a interacționa cu această experiență.

Împrejurările vițtii nu acționează pur și simplu asupra lui. El reacționează. Copilul răspunde în funcție de orientarea către Dumnezeu a inimii sale.

Săgetile de mai jos reprezintă influențele modelatoare. Influențe, atât cele aflate sub control, căt și cele dinafara contolului părintesc, ajung la copil și au un puternic impact asupra vieții lui.

Fig. 6.1. Influențe modelatoare (după Tedd Tripp)

IMPORTANțA ORIENTĂRII COPILULUI SPRE DUMNEZEU

Exemplele biblice arată că influențele modelatoare nu sunt totul.

În Sfînta Scriptură întâlnim exemplul lui Iosif. Experiența din copilărie nu i-a fost nici pe departe ideală. Mama i-a murit când era încă tânăr. A fost preferatul tatălui. Visele i-au atras ura fraților. Aceștea s-au înstrăinat și mai mult de el din cauza unei haine primite în dar de la tatăl lui și care-l individualiza ca autoritate superioară lor. Frații l-au trădat, a fost aruncat într-o groapă. Niște vânzători de sclavi l-au cumpărat, ca să scoată profit vânzăndu-l. A fost înșelat în casa lui Potfar în ciuda cinstei și integrității lui. A fost întemnițat . Până și acolo a fost părăsit de cei pe care i-a ajutat.

Iată un om de la care v-ați aștepta să fie cinic, amar, resentimentar și mânios.

Dacă omul este doar suma tuturor influențelor care îl modelează, acesta ar fi rezultatul. Dar descoperim că atunci când frații s-au aruncat la pământ, cerind îndurare, Iosif le spunea: “ Fiți fără teamă, căci sunt eu oare în lucul lui Dumnezeu? Voi, negreșit v-ați gândit să-mi faceți rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să se îdeplinească ce se vede azi, și anume, să scape viața unui mare popor. Fiți fără teamă căci eu va voi hrăni pe voi și pe copii vostri”. Asflel Iosif și-a mângâiat familia și le-a îmbărbătat inimile.

Tedd Tripp(2006) menționează că în mijlocul unor influențe modelatoare dificile,el s-a încredințat pe sine lui Dumnezeu. Astfel Dumnezeu a făcut din el un om al cărui răspuns a izvorât dintr-o relație vie cu El. Iosif l-a iubit pe Dumnezeu și orientarea nu a gasit-o în influențele modelatoare din viața lui, ci în dragostea nesecată a lui Dumnezeu si în îndurările legământului Său.

Un alt exemplu din Biblie este fetița care slujea pe lângă nevasta lui Naaman. Soldații dușmani au luat-o de acasă sin Israel și au făcut-o slujnica unui soldat aramean. Ea făcea parte din prada de război. Influențele modelatoare au fost departe de a fi ideale în viața acelei fetițe. Totuși ea a rămas credincioasă.

Persoana înseamnă mai mult decăt influențe modelatoare, iată aici o fetiță căreia i s-a dat și care și-a păstrat credința în ciuda împrejurărilor dificile în care a fost crescută.

Tedd Tripp(2006) menționează că există două aspecte ce contribuie la fromarea copiilor: 1) influentțele modelatoarea ale vieții și 2) orientarea lor spre Dumnezeu. Munca părinților ar fi aceea de a le aborda pe amândouă. El spune că pe părinte trebuie să îl preocupe structura influențelor modelatoare ale vieții aflate sub controlul lor ca părinți (multe scapă acestui control; de pildă: moartea etc.). În al doilea rând părinții trebuie să păstorească activ orientarea spre Dumnezeu a copiilor lor. Tot acest proces trebuie înmănunchiat cu rugăciune ca Dumnezeu să lucreze atăt prin și peste eforturile voastre ca părinți, cât și la răspunsurile copiilor pentru a-i face oameni care îl cunosc și îl cinstesc pe Dumnezeu.

Fig. 6.2. Orientare copilului spre Dumnezeu (după Tedd Tripp)

CERCETARE DE TEREN

Această cercetare este făcută pe un eșantion de 64 de asistenți maternai profesioniști din județul Bihor.

Din cei 64 de asistenți maternali profesioniști, 22% au 1 sau 2 copii în îngrijire, 31% au 3 copii în îngrijire, 33% au 4 copii în îngrijire și 14% au peste 5 copii în îngrijire.

Din cei 64 de asistenți maternali profesioniști, 14% nu au copii proprii, 30% au un singur copil propriu, 42% au 2 copii proprii, iar 14% peste 3 copii proprii.

Din cei 64 de asistenți maternali profesioniști, 25% au doar un copil în plasament, 69% au 2 copii în plasament, 6% au 3 sau 4 copii în plasament.

Numărul total de copii aflați în plasament la asistenții maternali profesioniști din momentul angajării: 48% au avut 1 sau 2 copii, 33% au avut 3 copii, iar 19% au avut 4,5 sau 6 copii în plasament.

Din numărul copiilor aflați în plasament, 78% nu prezintă nicio formă de handicap, iar 22% prezintă o formă de handicap.

Din numărul total al copiilor care prezintă o formă de handicap: 2% prezintă deficiență motorie, 18% prezintă deficiență mentală, iar 2% suferă de autism.

Dintre participanții la acest studiu, 14% au vârsta cuprinsă între 28-35 de ani, 44% au vârsta cuprinsa între 36-45 de ani, iar 42% au varsta peste 45 de ani.

Dintre participanții la acest studiu, 81% au partener, iar 19% sunt persoane singure.

Din totalul persoanelor singure, 5% sunt necăsătorite, 6% divorțate, iar 8% sunt persoane văduve.

Dintre participanții la acest studiu, 60% provin din biserici tradiționale, iar 40% din biserici evanghelice protestante.

Din totalul participanților care frecventeaza biserici tradiționale, 52% ortodoxi, iar 8% sunt catolici.

Dintre participanții la acest studiu, 34% provin din mediu urban, iar 66% provin din mediu rural.

Dintre participanții la acest studiu, 27% au ca studii școala profesională, 64% liceul, iar 9% studii superioare.

STUDIU CORELAȚIONAL

Activități-frecvențe.

Nevoi-frecvențe.

Nevoie de dragoste, nevoia de respect din partea altora și nevoia de a merge la biserica au fost alese in proporție de 100% de către subiecți.

Cele 3 nevoi au fost alese 100%, iar din 64 de persoane, 63 spun că au nevoie de a-l cunoaște pe Dumnezeu, o singura persoană spune că nu e nevoie de a-l cunoaște pe Dumnezeu. Din acest motiv nu a iesit corelația pentru aceste nevoi.

Probleme-frecvențe.

Afirmații despre copil-frecvențe

Activități și nevoi-frecvențe.

Nevoi și probleme-frecvențe