Asistenta Sociala Si Interventia Specifica In Cazul Delincventei
CUPRINS
Introducere – Delincvența juvenilă între prevenție și intervenție
socio-juridică
Cap. I. Delimitări conceptuale/Probleme introductive
1. Conceptul de delincvență
2. Definirea conceptului de delincvență juvenilă
3. Paradigme explicative ale delincvenței
Cap. II. Aspecte ale delincvenței juvenile
1. Cauzele delincvenței juvenile
2. Tendințe ale delincvenței juvenile în România
3. Evoluția sancțiunilor aplicate minorilor în România
Cap. III. Aspecte juridice implicate în domeniul delincvenței juvenile
1. Protecția internațională a minorilor delincvenți – preocupare majoră a
lumii contemporane
2. Tratamentul juridic al copilului aflat în conflict cu legea penală în
legislația română
3. Tratamentul sancționar și protecția specială a copilului care a săvârșit
o faptă penală și nu răspunde penal
4. Măsuri preventive la nivelul delincvenței juvenile
5. Instituții implicate în justiția juvenilă
CAP. IV. Asistența socială și intervenția specifică în cazul delincvenței
Juvenile
1. Aspecte metodologice ale cercetării
2. Tehnici specifice de lucru cu copiii delincvenți
3. Delincvența juvenilă la nivelul județului Suceava
4. Centrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent – Suceava
5. Studii de caz
6. Soluții pentru reducerea delincvenței juvenile
7. Resocializarea minorilor și tinerilor delincvenți
Concluzii
Bibliografie
MOTIVATIA LUCRARII
Analiza condițiilor specifice societăților actuale evidențiază faptul că în foarte multe țări se agravează și se extind fenomenele de devianță, marginalizare, delincvență și criminalitate.
Procesele accentuate de schimbare și transformare care însoțesc evoluția oricărei societăți au condus la apariția unor noi fenomene sociale grave, acestea obligând nivele deosebit de alarmante, în special în țările recent eliberate de sistemul totalitarist, între care și România.
Procesul rapid de tranziție a generat o criză ce afectează în special adolescenții și tinerii. O sursă importantă a acestei crize o reprezintă o anumită confuzie valorică în legătură cu modalitățile de promovare socială în noua societate și de integrare în viața matură sau de pregătire pentru o astfel de viață.
Ca urmare criminalitatea a crescut foarte mult, oferind adolescenților un cadru cu puternice influențe negative. Din acest motiv, un loc aparte în aria problematicii devianței este ocupat de cercetările privind delincvența juvenilă, fenomen cu implicații negative atât pentru societate, cât și pentru destinul ulterior al tinerilor.
Numărul de adolescenți (14 – 18 ani) condamnați a cunoscut în România o creștere semnofocativă. Acest fapt poate fi explicat pe de o parte prin aceea că sărăcia și inegalitățile economice afectează în mod special copiii și tinerii, iar pe de altă parte slăbirea instituțiilor de socializare (familie, școală, organizațiile de tineret și copii) și agenților de control administrativ și polițienesc.
În consecință, un răspuns adecvat la întrebarea „de ce tinerii încalcă normele penale?” presupune studierea atât a trăsăturilor individuale, cât și a variantelor sociale care caracterizează situația de viață a copiilor și adolescenților, precum și a mecanismelor etiologice de producere a delincvenței.
Este binecunoscut faptul că, dintre factorii cu rol educativ și socializator, un loc esențial îl ocupă familia. Familiei îi revine în parte dificila misiune de edificare a personalității socio-culturale fiind, deci, responsabilă de socializarea și inserția adecvată în societate a copiilor și adolescenților. Confruntată astăzi cu dificultăți economice tot mai severe, la care se adaugă și confuzia de valori, familia riscă să-și slăbească capacitatea sa de supraveghere a procesului de socializare a tinerilor.
Cu toate acestea, trebue înțeles faptul că evoluția comportamentului adolescenților nu depinde numai de modalitățile de socializare familială, ci și de un ansamblu de factori și instanțe educative: școală, grup de prieteni, grup de muncă, etc.
O importanță deosebită pentru societate o are și identificarea formelor și modalităților cele mai adecvate de realizare a educației morale a minorilor, de prevenire a comportamentelor deviante în rândul acestora.
Delincvenței i s-a răspuns prea des printr-o altă variantă: instituționalizarea. Această practică, alături de pedepse, constituie un răspuns neadecvat.
Instituționalizarea creează etichetări. Soluția care se impune este sancționarea reparatorie sau munca în mediul închis, colaborând cu familia. Mai mult decât atât, orice măsură îndreptată împotgriva copilului delincvent, trebuie să se bazeze și pe o strânsă legătură cu familia copilului, cu școala și cu societatea civilă, în vederea unei reintegrări sociale cât mai rapide și mai eficiente.
Toate aceste probleme pe care le-am enunțat vor forma obiectul acestei lucrări însoțite, totdată, de analize și concepții teoretice folosite în scopul unei înțelegeri cât mai adecvate a resorturilor sociale și individuale a fenomenului de delincvență juvenilă.
Partea aplicativă a lucrării evidențiază metodele și tehnicile specifice investigației, dar și lucrului cu categoria de minori avută în atenție, prezentarea Centrului de recuperare și reabilitare a copilului delincvent din municipiul Suceava, precum și studiile de caz prin care este evidențiată prezența acestui fenomen la nivelul județului Suceava, respectiv a societății noastre și a lumii în care trăim, alături de concluziile și propunerile de rigoare.
I. DELIMITĂRI CONCEPTUALE/PROBLEME INTRODUCTVE
I. 1. Conceptul de delincvență
În trecut, divizarea strictă a rolurilor din familie – tatăl ca șef necontestat al acesteia, mama ca factor de echilibru și afectivitate, copilul ca obiect pasiv al unei educații bazate pe valori conformiste, utilitariste și tradiționale – facilita formarea personalității tânărului și integrarea sa în viața socială, permițând în același timp ca acest proces să se desfășoare relativ ușor.
În prezent, ca urmare a bulversării tradițiilor și valorilor, funcțiile de educație morală și chiar socială nu se mai localizează strict la nivelul grupului familial, iar dispersarea procesului de socializare între mai multe instituții sociale face ca procesul educativ să devină parte integrantă a unui program comun de acțiune elaborat în întreaga societate, direct sau indirect. În consecință, procesul educativ a devenit în timp mai puțin eficient, iar tineretul a devenit mai libertin, se revoltă mai ușor contra interdicțiilor impuse de vârsta copiilor, afirmându-se dreptul la o identitate proprie și la o mai mare autonomie morală.
Delincvența juvenilă, în ansamblu, este consecința absenței sprijinului moral și material oferit de adult, a lipsei de protecție și îngrijire primite în familie, a eșecului activității de educație primite în școală. În multe cazuri, minorul delincvent este o victimă și nu un vinovat conștient de responsabilitățile care îi revin. El nu are conștiința inadaptării sale la cerințele normative, trăind o experiență socială diferită de cea a adultului.
Termenul de devianță, în concepția lui Paul Popescu Neveanu, desemnează „caracteristicile anumitor comportamente de a se abate de la normele acceptate în interiorul unui grup sau al unei societăți, putând conduce la conflicte între individul deviant și grupul sau societatea respectivă”.
Dicționarul de sociologie oferă următoarea definiție conceptului vizat: „act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății ori ale unui grup social
particular.”
Noțiunea de devianță desemnează, în înțelesul său cel mai general, nonconformitatea cu normele sociale. O asemenea nonconformitate vizează atât actele de încălcare flagrantă a legilor și regulilor de conviețuire socială sau acțiunile care tind să le schimbe și să le înlocuiască cu altele, cât și tipurile de comportament care se abat de la conduita permisibilă social medie sau normală.
Normele indică ceea ce este drept sau nedrept, corect sau greșit, cinstit sau necinstit, stabilind zona de permisivitate a acțiunii și comportamentului uman. Acționând ca instrumente de control social, normele sociale stabilesc în ce măsură un individ își poate manifesta comportamentul fără a risca să fie calificat dcrept deviant. Astfel, când individul manifestă un comportament care nu se încadrează în limitele instituțional și socialmente acceptabile, acesta este calificat drept deviant.
Teoria sociologică concepe fenomenul de devianță în două sensuri diferite, dar capabile de complementarietate:
– în sens restrâns, prioritar normativ, care acordă actelor de încălcare a normelor, a ordinii
sociale, semnificații exclusiv negative (devianță negativă);
în sens mai larg, care valorizează pozitiv acțiunile de schimbare sau revoltă contra
normelor (devianță pozitivă).
Devianța pozitivă (echivalentă cu schimbarea socială) se manifestă atunci când acțiunile indivizilor pun sub semnul întrebării ordinea socială stabilită, permițând afirmarea a noi tendințe de organizare socială, inovarea a noi mijloace de realizare a scopurilor sociale, postularea unor câmpuri normative cu caracter alternativ. Această formă de devianță, nonconformă cu un anumit model cultural și normativ, nu are caracter distructiv, ci contribuie la dinamica și funcționarea vieții sociale.
Spre deosebire de acesta, devianța negativă (echivalentă cu încălcarea normelor sociale) cuprinde acele acțiuni, comportamente și atitudini ale indivizilor care, violând normele și valorile fundamentale ale societății și amenințând stabilitatea și securitatea socială a grupurilor, sunt
calificate drept periculoase și sancționate cu forme instituționalizate. Din această ultimă
categorie face parte delincvența sau infracționalitatea, care implică reacții puternice de control social organizat și specializat din partea societății.
Delincvența se referă la un anumit tip de conduită care încalcă legea, privită ca un ansamblu de reguli normative editate și aplicate de către autoritatea statal-politică. În opinia unor autori din domeniu, delincvența prezintă următoarele trăsături generale :
– săvârșirea unor acțiuni sociale periculoase pentru individ și grupul social;
– violarea unei anumite legi (penală, civilă, administrativă, disciplinară,
militară) ce atrage sancțiuni împotriva celor ce o încalcă;
– comportamentul deviant este contrar nu numai legii ci și codurilor morale ale societății.
Din aceste precizări rezultă că delincvența este o formă particulară de devianță, având, dintre toate acțiunile nonconformiste, gradul cel mai ridicat de periculozitate socială, deoarece afectează securitatea indivizilor și grupurilor sociale, valorile și scopurile societății.
Infracțiunea este o faptă care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală (art. 17 din Codul Penal român) . Conform noului Cod penal român, faptele prevăzute de legea penală ca infracțiuni se împart, după gravitatea lor, în crime și delicte (art. 3 din noul Cod penal român).
Împărțirea bipartită a infracțiunilor în crime și delicte, conform noii legislații penale, modifică înțelesul noțiunii de delict, care nu se mai referă la violarea unei anumite legi, în general, ci în mod particular la încălcarea legii penale, rămânând ca diferențierea între crime și delicte să se realizeze în funcție de gravitatea faptei penale – valoarea pagubei, valoarea obiectului lezat și modul de comitere al faptei – și de sancțiunea aplicată –
penală sau corecțională.
Delictul reprezintă fapta socială, comisă în societate, ce constă în acțiunea sau inacțiunea unei anumite persoane, care atentează cu discernământ și vinovăție la anumite valori și relații sociale ce sunt protejate de normele de drept penal.
Crima, în sens penal, reprezintă o infracțiune gravă, care atrage pedepse diferite și proceduri speciale în raport cu celelalte infracțiuni. În sens criminologic, crima este un fenomen având, dintre toate acțiunile nonconformiste, gradul cel mai ridicat de periculozitate socială, deoarece afectează securitatea indivizilor și grupurilor sociale, valorile și scopurile societății.
Infracțiunea este o faptă care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală (art. 17 din Codul Penal român) . Conform noului Cod penal român, faptele prevăzute de legea penală ca infracțiuni se împart, după gravitatea lor, în crime și delicte (art. 3 din noul Cod penal român).
Împărțirea bipartită a infracțiunilor în crime și delicte, conform noii legislații penale, modifică înțelesul noțiunii de delict, care nu se mai referă la violarea unei anumite legi, în general, ci în mod particular la încălcarea legii penale, rămânând ca diferențierea între crime și delicte să se realizeze în funcție de gravitatea faptei penale – valoarea pagubei, valoarea obiectului lezat și modul de comitere al faptei – și de sancțiunea aplicată –
penală sau corecțională.
Delictul reprezintă fapta socială, comisă în societate, ce constă în acțiunea sau inacțiunea unei anumite persoane, care atentează cu discernământ și vinovăție la anumite valori și relații sociale ce sunt protejate de normele de drept penal.
Crima, în sens penal, reprezintă o infracțiune gravă, care atrage pedepse diferite și proceduri speciale în raport cu celelalte infracțiuni. În sens criminologic, crima este un fenomen (realitate observabilă și repetabilă), un fapt uman și social, care transcede noțiunii de crimă în sens penal.
Delincvența include, din această perspectivă, acele violări și încălcări ale normelor penale și de conviețuire socială, care protejează ordinea publică, drepturile și libertățile individuale, viața, sănătatea și integritatea persoanei în societate.
Infracționalitatea, în sens generic și ca fenomen sociouman, desemnează ansamblul faptelor penale comise într-un spațiu și într-o perioadă de timp determinate.
Devianța din perspectivă fenomenologică reprezintă o noțiune relativă, echivocă, în măsura în care „ceea ce pentru societate, pentru un grup subcultural sau pentru o anumită perioadă istorică poate constitui devianță, pentru altă societate, subculturală, perioadă istorică, apare ca normalitate”.
Pentru a putea înțelege și explica fenomenul de devianță, trebuie amintit faptul că acesta presupune existența și raportarea la un univers normativ specific fiecărei societăți în parte, adică având un evident caracter istoric. Normele, elemente componente ale sistemului axiologic care stă la baza existenței oricărei societăți umane, nu se identifică cu un anumit comportament pe care să-l încurajeze sau să-l interzică, ci se referă la o clasă de situații pentru care își manifestă
dezacordul și la o altă clasă de comportamente pentru care grupul sau societatea își manifestă adeziunea.
Normele sociale diferă de la un sistem socio-cultural la altul, astfel încât un comportament considerat deviant la un anumit grup social poate fi evaluat drept normal la nivelul altuia.
Un comportament care intră în conflict cu standardele acceptate social sau cultural în cadrul unei societăți este considerat a fi deviant. Asemenea conduite orientate spre încălcarea normelor sociale generează reacții diferențiate din partea societății care, utilizând formele și mecanismele de control social, răspunde prin aplicarea unor sancțiuni, mergând de la simpla reprobare și până la pedepsirea severă a actelor deviante.
Se poate afirma astfel, că definirea noțiunii de devianță se face prin sublinierea caracterului său relativ dar, concomitent și prin afirmarea caracterului său universal (fiind prezentă în toate societățile și în toate timpurile, ierarhiile fiind cele schimbătoare). În concluzie, acest concept poate fi evaluat numai prin intermediul standardelor culturale (valori, norme, simboluri) existente în societatea, grupul sau comunitatea luată ca punct de referință.
Clasificare a actelor cu caracter deviant, pornind de la criteriul gravității/intensității manifestării conduitei deviante în spațiul social:
– delincvența și criminalitatea, categorie în care intră toate tipurile de delicte, de la cele mai grave și până la infracționalitatea ușoară: omucideri, furtul, violul, traffic de personae, comercializare și traffic de droguri, delincvența juvenilă, criminalitatea albă;
– sinuciderea care, după apariția celebrului studio al lui E. Durkheim, a devenit una dintre temele importante ale sociologiei devianței;
– toxicomania, care include cel mai numeros grup deviant și în care intră categorii diverse de dependență, de la narcomanie, alcoolism până la farmacodependență, jucătorii de noroc înveterați;
transgresiunile sexuale, care includ conduite ce se plasează
adeseori la limita psihopatologiilor (prostituția, homosexualitatea, pornografia, sadism, masochism, pedofilie, gerotofilie, voyuearism, transexualism, etc.);
– devianțele religioase care, prin atitudini de multe ori fanatice, antrenează secte religioase dar și forme de vrăjitorie, misticism, etc.;
– bolile mentale care au ca sursă factori sociali și sunt analizate din punctual de vedere al recuzării sau îndepărtării de norma socială;
– handicapurile fizice, dar nu prin defectul propriu-zis, ci prin manifestările relaționale determinate de stigmatul resimțit ca o sursă de tratamente injuste.
I. 2. Definirea conceptului de delincvență juvenilă
precum și studiul literaturii de specialitate relevă faptul că fenomenele sociale, regăsite în conținutul conceptelor de devianță, delincvență, infracționalitate, criminalitate, preocupă tot mai intens nu numai specialiștii în domeniu, ci și factorii politici, guvernamentali, opinia publică, în general, atât pe plan intern, regional, cât și internațional.
Asemenea preocupări sunt pe deplin justificate, dacă se are în vedere faptul că urmările acestor fenomene, mai ales cele care intră sub incidența delincvenței, infracționalității și criminalității afectează, în cel mai înalt grad, valorile fundamentale ale societății, pe un plan mai
larg, și ale persoanelor direct vizate, pe unul mai restrâns, respectiv drepturile și libertățile fundamentale ale omului, existența și buna funcționalitate a societății democratice și instituțiilor statului său de drept.
Un segment distinct al acestor preocupări este caracterizat de delincvența juvenilă, determinată de implicarea din ce în ce mai mare a minorilor în comiterea faptelor antisociale, de vârsta tot mai scăzută a participanților proveniți din această categorie, de efectele faptelor lor în plan individual și social.
Conceptul de „delincvență juvenilă” cuprinde două noțiuni distincte și anume, conceptul de devianță și conceptul de juvenil. Deși ambii termeni au intrat în limbajul curent și par să aibă semnificații bine determinate și univoce, ei sunt folosiți adesea cu înțelesuri diferite, nu numai în vorbirea curentă, ci și în limbajul științific. . Termenul de „delincvență juvenilă” este o creație a doctrinei penale și a teoriilor criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracțiuni în funcție de criterii de vârstă, consolidându-se în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularități determinate de nivelul de maturitate biologică, cu precădere mintală a subiectului activ al infracțiunii.
Prin delincvență, în opinia cercetătorului I. Pitulescu, urmează să se înțeleagă o serie de fapte ilicite, indiferent de faptul dacă au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu, absența repetată și îndelungată de la școală, etc.)
Un interes deosebit prezintă și abordarea psihologică a acestei noțiuni, prin care se âncearcă să se explice în ce măsură individul dispune de o capacitate intelectuală, afectivă și volitivă, capabilă să mențină un echilibru între interesele, nevoile și aspirațiile sale, precum și a mijloacelor legitime de realizare a acestora. Din această perspectivă, criminalul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ și cultural al societății în care trăiește. Prin urmare, se încearcă a fi scoase în evidență atât personalitatea delincventului, cât și mecanismele interne (mobiluri, motivații, scopuri) care declanșează trecerea la actul delincvent.
Sub aspect psihologic, criminalitatea apare ca un produs ineluctabil al personalității individului, ea incluzând acele comportamente care violează normele juridice, întrucât indivizii respectivi nu dispun de capacitatea de a le respecta și a li se supune.
Transgresând normele și valorile sistemului social, individul poate fi, deci, atât o persoană insuficient maturizată sub raport social sau neintegrată social, cât și o persoană care refuză sau nu poate să se supună normelor juridice ale colectivității. Conform acestei
perspective, comportamentul delincvent se datorează fie unor dificultăți care-l împiedică pe individul respectiv să acționeze conform prescripțiilor normei, fie existenței unei personalități perfecte, normele căreia sunt incompatibile cu standardele de normalitate și moralitate ale grupului sau colectivității din care face parte. Pornind de la aceste considerente, distingem:
– delincventul nevrotic, care manifestă un comportament generat de conflictele de natură psihică;
– delincventul patologic, al cărui comportament este determinat în mod organic;
– delincventul normal, care se identifică cu modelul obișnuit de delincvent, preluându-i caracteristicile.
Minoritatea penală nu este echivalentă cu minoritatea civilă, limitele lor superioare fiind diferite. De aceea s-a propus ca în știința penală să fie folosiți termenii de „copil”, „adolescent”, „adult” și „vârstnic”, care corespund adesea unor tratamente penale diferite, termeni cu care operează știința criminologică.
În dreptul internațional se conturează tot mai mult un consens în a defini drept copil orice persoană sub vârsta de 18 ani. În acest sens, oricine sub această vârstă are dreptul la protecție specială în cadrul unui proces. Regulile Națiunilor Unite cu privire la protecția minorilor privați de libertate definesc drept minor „orice persoană sub vârsta de 18 ani”. Articolul 1 al
Convenției ONU cu privire la drepturile copiilor definește copilul drept „orice persoană în vârstă de până la 18 ani, cu excepția cazurilor când majoratul este atins mai devreme, în conformitate cu legislația națională”, astfel că vârsta majoratului este determinată de fiecare stat în parte. La stabilirea limitei de vârstă de la care copiii căspund penal trebuie luată în considerare maturitatea emoțională, mentală și intelectuală a copiilor.
În unele lucrări cu referire la delincvența juvenilă este întâlnit și termenul de „predelincvență”. El desemnează în mod nediferențiat fie situația minorului care, deși a săvârșit o faptă prevăzută de lege, nu răspunde totuși penal din cauza vârstei, fie situația minorului care are un comportament imoral, fără ca faptele,respective să fie prevăzute de legea penală. Se prezumă astfel că minorul respectiv este un delincvent potențial. Dar, etichetarea anticipată a unei conduite ca fiind premonitorie pentru un comportament infracțional viitor este improprie și nu reflectă o analiză conceptuală corectă.
De aceea, în unele legislații cu caracter de ocrotire (România, Franța), minorii aflați în asemenea situații sunt încadrați în vategoria „copiilor în pericol” de a comite fapte penale datorită condițiilor necorespunzătoare de mediu social și unei ambianțe imorale care favotiozează sau pot induce comportamente deviante. Totodată, conceptul de „delincvență” nu este sinonim și, deci, nu se confundă cu noțiunea de „devianță”. Altfel spus, sfera conceptului de „devianță” este mai largă și cuprinde ca formă particulară noțiunea de „delincvență”. În acest sens s-a arătat că devianța constă în „orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății ori ale unui grup social particular. Este un tip de comportament care se opune celui convențional sau conformist și cuprinde nu numai încălcările legii, ci orice „deviere” de conduită care nu are un caracter patologic constatat medical și reprezintă o abatere de la normele sociale, fiind definită sau percepută astfel de membrii unui grup social. În unele lucrări de referință din domeniul sociologiei se dă o extensie excesivă acestui termen, care duce la confundarea lui cu orice abatere de la așteptările unui grup sau ale unei colectivități complexe, considerându-se în mod nejustificat că aceste așteptări sunt echivalente cu normele sociale scrise sau nescrise existente în societate.
Autorii lucrării „Concepții și teorii psihologice și psihosociale privind delincvența” consideră că există trei tipuri de devianță: morală, funcțională și penală, în timp ce I. Pitulescu susține existența a încă două tipuri: devianța
minorilor cu tulburări de comportament și devianța alienaților mental.
Termenul „juvenil” (delincvența juvenilă) se referă numai la grupa de vârstă a minorității (minoratului). Considerăm oportună precizarea, deoarece unii cercetători au inclus în conținutul acestui termen și categoria așa-numiților „tineri adulți”. Suntem de părerea însă că extinderea înțelesului adjectivului „juvenil” la grupe de vârstă care au depășit pragul minorității este excesivă șpi nejustificată. În primul rând, nu s-a ajuns la un consens în ceea ce privește limita superioară a așa-numitei grupe de vârstă a „tinerilor adulți”. Unii cercetători se referă la grupa de vârstă 19 – 21 ani, alții o extind până la vârsta de 23 sau chiar de 25 ani. Argumentul invocat pentru includerea faptelor săvârșite de acești tineri în conceptul de „delincvență juvenilă” nu mai este de natură strict psihologică sau psihosocială.
S-a arătat că, din cauza complexității vieții sociale din statele care au atins un anumit grad de dezvoltare economică, integrarea în structurile sociale de muncă necesită o prelungire a duratei școlarizării, precum și o perioadă mai lungă de adaptare.
Aplicarea unui regim sancționar identic cu cel al adultului ar întrerupe pentru o durată mai mare continuitatea acestui proces de formare, pregătire și integrare a „tânărului adult”, facilitând marginalizarea lui socială postpenală și sporind dificultățile inserției sale de viață activă. De aceea, pentru „tinerii adulți” s-a preconizat un regim sancționar aparte, care privește atât durata anumitor pedepse, cât și modul de executare a lor. Mai mult ca atât, aceste
considerente psihologice, sociale și de o politică penală au fost consecrate în legislația penală din unele state dezvoltate.
În România, în cadrul reformei din 1977 a regimului minorilor, s-a preconizat o reducere cu o pătrime a pedepselor în cazul tinerilor cu vârsta cuprinsă între 18 și 21 ani neîmpliniți.
Criminalitatea persoanelor din categoria „tinerilor adulți” nu poate fi integrată în sfera și conținutul de „delincvență juvenilă” care cuprinde infractorii minori între 14 și 18 ani neîmpliniți.
I. 3. Paradigme explicative ale delincvenței
În funcție de diversele puncte de vedere, concepții și teorii cu privire la cauzele delincvenței, sociologia devianței și-a conturat, de-a lungul timpului, următoarele paradigme explicative:
Paradigma întemeiată pe modelul patologiei sociale și al
dezorganizării sociale (Școala de la Chicago) – devianța este echivalentă cu abaterea de la conduita presupusă a fi universal-valabilă, abatere datorată perturbărilor „patologice” ale întregului organism social care se manifestă cu acuitate, mai ales în cursul proceselor de modernizare, industrializare și urbanizare.
Paradigma întemeiată pe modelul anomiei (E. Durkheim și R.K. Merton)
– devianța este un produs al perioadelor de schimbare socială care, perturbând câmpul normativității și punând în conflict sisteme valorice diferite, dezorientează acțiunea și conduita indivizilor, obligându-i să adopte moduri deviante de adaptare la viața socială. Potențialul pentru devianță crește o dată cu manifestarea conflictului între scopuri sociale și mijloace legitime, instituționale, în condițiile în care, neavând acces la aceste mijloace, indivizii adoptă mijloace ilicite, dar mult mai eficace de realizare a scopurilor propuse.
Paradigma întemeiată pe teoria transmiterii culturale (E. Sutherland)
devianța este învățată și transmisă, la fel ca și conformitatea, prin intermediul procesului de socializare care pune în contact individul cu valorile și normele grupurilor deviante, obligându-l să-și însușească codurile lor de conduită, normele, regulile și simbolurile lor culturale (subculturale).
Paradigma întemeiată pe concepția funcționalistă (T. Parsons) – devianța
este un eșec al solidarității sociale, perturbând relațiile între rolurile sociale care-i unește și îi integrează pe indivizi în cadrul societății, făcându-i să reacționeze ostil sau indiferent față de normele și valorile ei. Ea are un caracter „disfuncțional”, întrucât perturbă întreg echilibrul stabilit între funcțiile și structurile sistemului social, perturbare posibilă datorită refuzului sau incapacității indivizilor de a-și exercita rolurile sociale.
Paradigma întemeiată pe teoria controlului social (Herscho, Nye,
Reckless) – devianța este o condiție naturală a indivizilor, motiv pentru care nu trebuie explicată. Ea este absentă atunci când indivizii au puternice legături cu societatea și când controlul social informal este puternic și este prezentă atunci când între individ și societate legăturile sunt slabe sau absente și când controlul social informal lipsește.
Paradigma conflictului (Quinney, Turk, Walton, Platt, Yung) – devianța
este o consecință a competiției și inegalității sociale care obligă grupurile sociale defavorizate să adopte mijloace deviante de supraviețuire și permit agenților de control social să organizeze discriminări între clase în privința înregistrării și sancționării actelor de devianță.
Paradigma întemeiată pe teoria etichetării – devianța este produsă chiar
de mecanismele anume create pentru definirea și sancționarea ei. În acest sens, devianța nu are realitate în sine, ci numai prin procesul său de definire, prin denumirea semantică sau „eticheta” aplicată indivizilor cărora li se refuză dreptul de a adopta identitatea dorită. Importantă nu este violarea normei (în fond, toată lumea este „deviantă” într-un mod sau altul), ci reacția societății față de această violare, concretizată în stigmatizarea individului. În cazul infracțiunilor de furt, tâlhărie, jaf sau omor, nu încălcarea normelor este atât de importantă, cât reacția societății față de această încălcare. Crima – sublinia Durkheim – este un fenomen normal în orice societate, întrucât face societatea conștientă de stările sale patologice, mobilizând-o pentru a le combate.
II. ASPECTE ALE DELINCVENȚEI JUVENILE
II. 1. Cauzele delincvenței juvenile
Identificarea factorilor sociali, culturali, economici și individuali care structurează configurația delincvenței sub raportul enunțurilor explicative vizează cauzele și condițiile de apariție ale comportamentului delincvent. Abordarea este eficientă nu atât diferențiat cât mai ales din unghiul dependențelor reciproce între dimensiunile enunțate. Analizată dintr-o asemenea perspectivă etiologia delincvenței angajează numeroase teze, teorii, opinii, toate gravitând în jurul întrebărilor fundamentale: „Ce anume îi determină pe indivizi să comită acte delincvente?”, „Cum pot fi prevenite asemenea acte?”, „Care sunt criteriile de evaluare ale unei conduite drept delincventă/criminală?”.
Un prim răspuns la aceste întrebări susține că la baza comportamentului deviant stă structura biologică și personalitatea individului.
Această orientare implică următoarele:
punctul de vedere biologic;
constituțional consideră factorii biologici și genetici ca având o
contribuție hotărâtoare în geneza criminalității;
– orientarea neuro-psihică (complementară cu cea psihiatrică) consideră actele criminale, ca săvârșite preponderent de personalități patologice, ale căror tulburări sunt transmise ereditar;
– orientarea psihoindividuală consideră caracteristicile de personalitate, răsfrânte la nivel compotamental, ca fiind generatoare de frustrări și agresivitate;
– orientarea psiho-socială (complementară cu o perspectivă culturalistă) apreciază că individul nu se naște criminal, ci este socializat negativ (deficit de socializare), structurându-se dizarmonic în funcție de modelele culturale.
Un al doilea răspuns la întrebările menționate consideră delincvența ca fenomen de inadaptare, de neintegrare socială, generând o anumită stare conflictuală produsă de neconcordanța dintre idealurile individului, sistemul său valoric și ofertele sociale. Ca un efect al acestui dezechilibru scade și controlul social, precum și capacitatea de conciliere a conflictelor.
Se pot distinge următoarele orientări:
– orientarea statistico-normativă vizează variațiile ce se înregistrează în rata delincvenței;
– orientarea macro socialăurmărește identificarea unor legități sociale ca determinante a actelor de delincvență.
Un al treilea răspuns în jurul căruia s-au focalizat o parte din teoriise concretizează în teoria cauzalității multiple (teoria factorială), considerându-se că fenomenul de delincvență are determinare multicauzală atât de factură internă (de natură biologică și psihologică) cât și de factură externă (de natură economică, socială și culturală), aflate într-o relație de reciprocitate. Un fapt demn de reținut în legătură cu toate aceste teorii este evoluția lor de la abordarea unidimensională și restrictivă, în descifrarea etiologică a delincvenței, spre abordarea complementară și interrelaționată.
În demersul de studiere a formelor principale de manifestare a delincvenței și a descifrării cauzelor ce o fundamentează s-au impus mai multe direcții corelate:
– analiza originii îndepărtate a actului delincvent și anume analiza structurii sociale, economice, culturale a societății în ansamblu;
– analiza originii imediate a actului delincvent;
– dinamica socială a delictului;
– originile imediate ale „reacției sociale” față de actul delincvent;
– originile îndepărtate (sistemul de incriminare și sancționare).
Într-o astfel de viziune de interferență a dimensiunilor menționate delincvența apare ca rezultantă a convergenței următoarelor situații:
– situația social-economică și culturală în care s-a realizat procesul de socializare;
– situația personalității delincventului;
– condiții favorizante.
1. Teorii ce relaționează delincvența cu etiologii macrosociale.
1.1. Teoria dezorganizării sociale. La baza acestui fenomen stă proliferarea delincvenței ca o consecință nemijlocită a expansiunii urbane și creșterii demografice, a generalizării unor noi modele de comportament apărute în ariile suburbane și accentuării marginalizării unora dintre locuitori. Punctul de pornire al acestei teorii se găsește în studierea tradiției „dezorganizării sociale” de către sociologi apaeținând renumitei Școlide la Chicago, având ca reprezentant de seamă pe C.R. Shaw și H.D. McKay. Promotorii acestei teorii au încercat să evidențieze efectul organizării metropolelor asupra fenomenului delincvenței.
1.2. Teoria anomiei sociale. În forma clasică această teorie îl are ca fondator pe E. Durkheim care pornește de la conceperea deviației ca având caracter universal, fiind implicată în fiecare societate. Conform acestui deziderat înorice societate există, inevitabil, indivizi care se abat de la tipul colectiv, comițând crime. De pe aceste poziții Durkheim prezintă delincvența ca legată de condițiile fundamentale ale vieții sociale, jucând un rol necesar și util.
1.3. Teoria oportunității diferențiale. Deviată din teoria anomiei sociale, teoria oportunităților diferențiale a fost dezvoltată și de alți autori care au arătat că scopurile culturale specifice modului de viață american și mijloacele de realizare se regăsesc la nivel de similaritate și la alte națiuni, ceea ce face din delincvență un fenomen cu trăsături universale.
2. Teorii ce relaționează delincvența cu cauze psihosociale (culturale).
2.1. Teoria asociațiilor diferențiale. Teoria asociațiilor diferențiale are ca fondator pe E. A. Sutherland și reprezintă o particularizare a teoriei învățării sociale în studiul delincvenței. Este o explicație „istorică sau genetică” a comportamentului social, prin luarea în considerare a întregii experiențe de viață a individului. Preocupat de instituționalizarea delincvenței în zonele urbane E. A. Sutherland consideră comportamentul criminal condiționat nu de caracteristicile biofiziologice sau psihice ale individului, ci de comunicarea din interiorul grupului unde individul „absoarbe” cultura și se conformează regulilor și normelor sociale și legale. De pe aceste poziții de abordare în determinarea criminalității Sutherland respinge teoria „criminalului înnărcut”, a „imitației” lui Tarde și a cauzalității multiple susținută de W. F. Osburn și W. C. Reckless.
Autorul consideră că în descifrarea științifică a comportamentului criminal trebuiesc luate în considerare următoarele explicații:
– situațională – de luare în considerare a elementelor care intră în joc în momentul comiterii delictului;
– istorică sau genetică – vizând elemente care au influențat anterior situația și viața delincventului. În consecință, comportamentul deviant este un comportament rezultat din „învățarea socială” și nu dobândit sau imitat.
2.2. Teoria conflictelor codurilor culturale. Această teorie este adusă în discuție prin abordarea problematicii delincvente de T. Sellin. Autorul deosebește Shaw și McKay, care utilizează conceptul de „conflict cultural” în explicarea „dezorganizării sociale” a grupurilor, de Sutherland care, pornind de la „conflictul cultural”, construiește delictul ca o „consecință a transmisiilor” și a conflictelor culturale.
La modul general, subliniază Sellin, conflictele culturale sunt „produse naturale ale diferenței sociale”
2.3. Teoria subculturilor delincvente. Teoria aparține lui A. K. Cohen care, plecând de la normele existente într-o cultură, identifică grupuri neprivilegiate sau frustrate, cu norme și valori în contradicție cu cele ale restului societății pe care autorul le numește „subculturi delincvente” Cohen, abordând problema condițiilor de apariție a acestor subculturi delincvente, evidențiază producerea lor datorită următoarelor situații:
– dezvoltare economică mai redusă;
– existența unor bariere și interdicții sociale;
– prezența unor nivele societale cu situație periferică;
– existența unei stări de spirit specifică cu sentimente de izolare, frustrare și insatisfacție individuală și socială.
Teorii ale reacției sociale raportate la delincvență. Centrul de greutate în cadrul acestor teorii se cuplează pe „reacția socială”, pe rolul jucat de reacția de răspuns și contrarăspuns în fundamentarea cauzală a delincvenței.
Conform paradigmei interacționiste, principala consecință a acestei viziuni este conceperea delincvenței ca proces dinamic de interacțiune cu alte procese complexe de acțiune și reacțiune, în care intervin mai multe nivele:
– elaborarea legii;
– reacțiile interpersonale;
– procesul instituțional al reacției sociale.
II. 2. Tendințe ale delincvenței juvenile în România
Fenomenul delincvenței juvenile a avut o evoluție specifică în România, marcată atât de creșteri cât și de scăderi uneori contradictorii. Prin scăderea mecanismelor de control social de la nivelul familiei și al comunității școlare, cât și din rațiuni socio-economice, copilul a devenit un actor vizibil în ilicitul penal.
Delincvența juvenilă a cunoscut o explozie în 1985 (creștere cu peste 300% față de 1981). Începând cu 1990 se înscrie într-o nouă linie ascendentă, astfel încât în 1993 – 1996 au fost înregistrate cele mai înalte cote din ultimii 40 de ani (dublu față de 1985).
Evoluția fenomenului infracțional din România în perioada 1990 – 2005 Tabelul 1
Creșterea numărului minorilor delincvenți este însoțită și de alte tendințe negative: vârsta tot mai mică a făptuitorilor, creșterea gradului de pericol social prin agresivitate crescută și asocierea în grup pentru comiterea faptelor penale. În anul 1996 se remarcă o creștere de 138% a participanților minori sub 14 ani la comiterea de fapte penale comparativ cu anul 1993, față de o creștere de numai 120,7% în cazul minorilor peste 14 ani raportat la același an. Luând în considerare infracțiunea comisă pentru categoria de minori cu răspundere penală (14 – 18 ani), se remarcă aceeași tendință ascendentă a numărului minorilor implicați în comiterea unor fapte penale la toate categoriile de infracțiuni.
În ultimii ani, însă, persoanele minore comit tot mai multe infracțiuni în grup, deseori fiind atrase la aceste acțiuni de către persoane mature. În conformitate cu datele statistice oficiale numărul minorilor aflați în conflict cu legea a fost în continuă creștere, începând cu anul 1992.
Date ale delincvenței juvenile pe categorii de infracțiuni
Pe fondul crizei sociale apărute în România, ca urmare a profundelor schimbări și a instabilității economice subite și deseori extreme, care a afectat populația, atunci când au fost introduse măsurile drastice de pregătire pentru economia de piață, acest fenomen a cunoscut o amploare indiscutabilă, uneori dramatică în România. Numărul minorilor care intră în conflict cu legea, precum și acelor din grupurile de risc, a crescut brusc în ultimii ani. Majoritatea covârșitoare a infracțiunilor sunt comise de minori care nu beneficiază de un mediu familial și social adecvat, nu frecventează o instituție de învățământ, nu au loc de muncă și nu sunt susținuți prin măsuri educative de către părinți, tutori sau reprezentanți ai serviciilor sociale.
II. 3. Evoluția sancțiunilor aplicate minorilor în România
Pentru perioada 1995 – 2001 numărul minorilor condamnați definitiv a reprezentat 10,2% din totalul condamnaților, provenind din familii dezorganizate. Amenda s-a aplicat pentru 4,1% dintre ei, iar pedeapsa cu închisoarea pentru 46,5%, ceea ce consemnează o creștere accentuată a severității instanțelor.
Măsurile educative au fost aplicate astfel:
– mustrare pentru 11,7%;
– libertate supravegheată pentru 17%;
– internare într-un centru de reeducare pentru 5,1%;
– internare într-un centru medical-educativ 0,3%;
– alte soluții 16,3%.
Șansele de reabilitare ale unui minor care a comis o infracțiune și care poate să nu fie tras la răspundere penală sunt, evident, mai mari decă subiectul ar fi implicat în programe ce evaluează comportamentul acestuia în mediul deschis, oferind, în final, rezultate mai valide și mai puțin costisitoare în ceea ce privește resocializarea minorului.
În acest sens, pe coordonatele reformei justiției, se înscrie și adoptarea de către Guvernul României a Ordonanței nr. 92/28 august 2000, privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, care reprezintă nu numai o dovadă a schimbării opticii în raport cu executarea pedepselor privative de libertate, ci și o completare a cadrului legal existent în domeniul justiției penale.
CAP. III. ASPECTE JURIDICE IMPLICATE ÎN DOMENIUL
DELINCVENȚEI JUVENILE
III. 1. Protecția internațională a minorilor delincvenți – preocupare majoră a lumii contemporane
Problema protecției copilului a intrat ca subiect permanent în preocupările internaționale odată cu crearea Organizației Națiunilor Unite și a instituțiilor sale specializate, fiind abordată într-o varietate de aspecte, în funcție de specificul fiecărei organizații.
Pornind de la principiile proclamate în Carta Națiunilor Unite – conform cărora recunoașterea demnității tuturor membrilor familiei umane, precum și egalitatea și caracterul inalienabil al drepturilor lor, sunt fundamental libertății, dreptății și păcii în lume – și ale Declarației universale a drepturilor omului – prin care Națiunile Unite au proclamat că toți copiii au dreptul la ajutor și la o asistență specială – Adunarea Generală a ONU a adoptat la 20 noiembie 1959, Declarația drepturilor copilului, care anunță un ansamblu de 10 principii, menite să asigure acestuia o copilărie fericită și să se bucure, spre binele său și spre binele societății, de drepturile și libertățile enunțate aici, Documentul face apel la păinți și la organizațiile voluntare, autoritățile locale și guvernele statelor, să recunoască aceste drepturi și să depună eforturi pentru respectarea lor, prin măsuri legislative și alte măsuri luate progresiv.
Convenția Națiunilor Unite cu priire la drpturile copilului, intrată în vigoare la data de 2 septembrie 1990 și semnată de 191 de state, pune accentul pe o abordare de ansamblu a drepturilor copilului (cetățenești, politice economice și culturale), atât pe timp de pace cât și de conflict armat. Acest aspect prezintă importante implicații în justiția juvenilă, întrucât toate drepturile copilului trebuie luate în considerare în sistemul de justiție penală, începând cu dreptul la libertatea de exprimare a acestuia și până la dreptul de până la cel mai înalt standard de sănătate pe care îl poate atinge.
Regulile de la Beijing oferă un cadru general în care un sistem național de justiție juvenilă ar trebui să funcționeze și un model oferit tuturor țărilor cu privire la un răspuns just și uman dat copiilor care s-ar putea găsi în conflict cu legea penală.
Principiile de la Riyadh se axează pe prevenire, pe protecție în faze recipiente și pe intervenție preventivă, acordând o atenție specială copiilor aflați în situații de risc social.
Prin urmare, principiile urmăresc să prevină stigmatizarea și marginalizarea copiilor a căror comportamente nu se conformează cu normele sociale care prevalează, nu numai prin evitarea etichetării, ci și prin recomandarea unei serii largi de măsuri, inclusiv recomandări făcute presei. Principiul de bază al acestor reglementări este acela ca prevenire infracționalității juvenile să aibă în centru atât familia, cât și școala, adică de a susține socializarea și integrarea copiilor prin intermediul familiei, dar și prin implicarea activă și sprijinul comunității.
Regulile Națiunilor Unite privind Protecția Minorilor Privați de Libertate se aplică tuturor copiilor aflați în această situație, inclusiv în instituțiile de protecție socială a copilului.
Principalele principii generale care trebuie luate în considerare ori de câte ori trebuie să se ia o decizie în legătură cu un minor:
– legislația cu privire la delincvența juvenilă trebuie să se aplice tuturor persoanelor cu vârsta până la 18 ani;
– justiția juvenilă face parte din procesul de dezvoltare națională a unui stat și, din aceste considerente, trebuie să primească resurse suficiente pentru a permite organizarea ei în acord cu principiile internaționale (regulile de la Beijing prevăd că justiția juvenilă va fi concepută ca parte integrantă a procesului de dezvoltare națională a fiecărui stat în cadrul unei structuri cuprinzătoare de instruire socială pentru toți minorii);
– principiul nondiscriminării și al egalității se aplică în justiția juvenilă, acest lucru incluzând o interzicere a discriminării copilului sau familiei acestuia;
– principiul călăuzitor în orice politică de acțiune în justiția juvenilă este ca interesul superior al copilului să fie scopul suprem;
– întârzierile în luarea de decizii în legătură cu un copil aduc atingere interesului superior al acestuia;
– fiecare copil va fi tratat într-un mod uman și cu respect față de demnitatea acestuia, ținându-se seama de vârsta copilului;
– în toate studiile, copiii trebuie să fie tratați într-o manieră care să faciliteze reintegrarea acestora în societate și asumarea de către aceștia a unui rol constructiv;
– copiii au dreptul să-și exprime liber părerile în legătură cu justiția penală, păreri cărora trebuie să li se acorde importanța cuvenită, în raport cu vârsta și cu gradul de maturitate a acestora;
– copiii au dreptul de a căuta, primi și de a împărți informații despre sistemul de justiție juvenilă într-o formă care este deopotrivă accesibilă și corespunzătoare pentru copil;
– justiția juvenilă trebuie să fie organizată într-o manieră compatibilă cu dreptul copiilor la viața privată, familie, locuință și corespondență;
– în cazul în care copiii sunt privați de mediul familial, au dreptul la protecție și asistență specializată;
– nici un copil nu va fi supus la tortură sau la altă formă de tratament sau pedeapsă crudă, inumană, degradantă sau aspră;
– în orice stadiu al procesului de justiție penală, copiii nu trebuie să fie privați de libertate în mod ilegal sau arbitrar;
– arestarea, încarcerarea sau reținerea copiilor trebuie folosite doar ca măsuri de ultimă instanță și pentru cel mai scurt timp posibil;
– părinții trebuie să fie înștiințați de arestarea, reținerea, transferul, îmbolnăvirea, rănirea sau moartea copilului lor.
III. 2. Tratamentul juridic al copilului aflat în conflict cu legea penală în legislația română
Abordarea din perspectiva legislației interne a problematicii privind protecția copilului care a săvârșit o faptă penală, nu poate fi concepută fără a face referire la două dintre cele mai importante instrumente internaționale de care se ține seama în administrarea justiției juvenile și care au fost menționate și prezentate pe scurt anterior. În acest context, elaborarea unei legi care să reglementeze cadrul legal privind respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului, așa cum sunt acestea prevăzute în Constituția României dar și în celelalte documente cu caracter internațional în domeniu la care țara noastră este parte, s-a impus cu necesitate și de urgență, în vederea instituirii unui regim special de protecție și asistență oferit copilului. Astfel, a fost elaborată Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, care, în art. 5, alin. 1, prevede următorul aspect: „copiii au dreptul la protecție și asistență în realizarea și exercitarea deplină a drepturilor lor, în condițiile prevăzute de lege”.
Prezenta lege, dar și orice alte reglementări adoptate în domeniul
respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice act juridic emis, sau după caz, încheiat în acest domeniu, se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului (art. 2, alin. 1). Alături de acest principiu, care trebuie luat în considerare în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, fie că sunt întreprinse de autoritățile publice sau private, fie în cauzele soluționate de instanțele judecătorești, în legislația amintită anterior mai sunt stipulate următoarele principii:
– principiul egalității șanselor și nediscriminării;
– principiul responsabilizării părinților cu privire la exercitarea drepturilor și
îndeplinirea obligațiilor părintești;
– principiul primordialității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;
– principiul descentralizării serviciilor de protecție a copilului, intervenției multisectoriale și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;
– principiul asigurării unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;
– principiul respectării demnității copilului;
– principiul ascultării opiniei copilului și luării în considerare a acesteia, ținând cont
de vârsta și de gradul său de maturitate;
– principiul asigurării stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;
– principiul celerității în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
– principiul asigurării protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;
– principiul interpretării fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie.
În reglementarea instituțiilor sale, dreptul penal a împărțit minorii în două categorii, fiecare cu câte două subgrupe, respectiv:
minorii care răspund penal;
minorii care nu răspund penal.
Din categoria celor care nu răspund penal, se disting două subgrupe și anume:
– minorii care au vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani și pentru care s-a făcut dovada discernământului lam săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală;
– minorii între 16 și 18 ani care sunt prezumați a fi responsabili penal.
Distincția de mai sus își găsește reglementarea expresă în art. 113, alin. 2 din noul Cod penal: „minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ” și, respectiv, alin. 3 al aceluiași articol, conform căruia „minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal”.
Din categoria minorilor care răspund penal se disting, de asemenea, două subgrupe, respectiv:
– minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani; astfel, potrivit art. 113, alin. 1 din Codul penal „minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal”. Aceasta este o prezumție legală absolută (juris et de jure) de incapacitate penală, care nu permite a se face dovada contrară; fapta săvârșită de un minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani este doar o faptă prevăzută de legea penală și nu o infracțiune (prin lipsa vinovăției, ca trăsătură esențială a infracțiunii, conform art. 17, alin. 1 din Codul penal) și, ca atare, nu constituie temei al răspunderii penale, întrucât, potrivit art. 17, alin. 2 din același act normativ, „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”;
– minorii între 14 și 16 ani pentru care nu s-a făcut dovada că au săvârșit fapta prevăzută de legea penală cu discernământ. Se observă aici existența unei capacități penale condiționată de constatarea discernământului, adică a aptitudinii minorului de a înțelege și a voi, raportată la fapta concretă săvârșită; prezumția de incapacitate este deci, relativă, putând fi răsturnată prin dovada discernământului.
III. 3. Tratamentul sancționator și protecția specială a copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal
Răspunderea penală a minorilor a fost tratată diferit față de răspunderea penală a adulților încă din cele mai vechi timpuri. Articolul 40 din Convenția cu privire la drepturile copilului subliniază că este de preferat ca minorii să nu fie supuși procedurilor juridice standard și instituționalizării, prevăzându-se o gamă întreagă de dispoziții, precum cele referitoare la îngrijire, orientare și supraveghere, la îndrumare, la perioadele de probă, la plasamentul familial, la programe de educație generală și profesională și la soluții alternative celor privind îngrijirea într-un cadru instituțional, pentru a asigura copiilor un tratament în interesul bunăstării lor și proporțional cu situația lor și cu infracțiunea săvârșită.
Diversiunea de la pedeapsa cu închisoarea este o metodă importantă de reducere a recidivei, deoarece studiile demonstrează că minorii deținuți prezintă o rată de recidivă substanțială. Prin diversiunea copiilor de la pedeapsa cu închisoarea și permițându-le să beneficieze de servicii în comunitate, aceștia vor putea să mențină legături pozitive cu familia, școala și comunitatea. Aceste legături benefice măresc șansele de resocializare ale copilului.
Avertismentele penale, incluzând mustrarea, achitarea necondiționată și achitarea condiționată se folosesc pentru delicte minore, iar alte măsuri de diversiune de la pedeapsa cu închisoarea sunt: sancțiunile pecuniare (amenzile); plățile compensatorii (care pot fi impuse ca unul dintre termenii suspendării condiționate a executării pedepsei); compensațiile personale (sunt folosite frecvent în sistemele de justiție comune); confiscarea.
În actuala legislație nu sunt reglementate astfel de măsuri sau sancțiuni neprivative de libertate, recomandate cu insistență în toate documentele internaționale. Regimul de sancționare al minorului instituit de Codul penal este unul special, mixt, incluzând măsuri educative, enumerate la art. 101 Cod penal (mustrare, libertate supravegheată, internare într-un centru de reeducare, internare într-un institut medical-educativ) și care au prioritate în sancționarea minorilor, și pedepse (amendă sau închisoare) reduse la jumătatea limitelor, și care se aplică numai dacă instanța apreciază că o măsură educativă nu este eficientă pentru îndreptarea minorului.
In domeniul protecției copilului, Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului reglementează posibilitatea luării, pentru această categorie de copii, a următoarelor măsuri:
Plasamentul
Supravegherea specializată.
Luarea măsurilor se realizează de către instanța judecătorească în cazul în care nu se
poate obține acordul părinților sau reprezentantului legal al copilului sau de către Comisia pentru Protecția Copilului, în situația în care acest acord există.
În stabilirea măsurilor se ține cont de următoarele elemente:
condițiile care au favorizat săvârșirea faptei;
gradul de pericol social al faptei;
mediul în care a crescut și a trăit copilul;
riscul săvârșirii, din nou, de către copil, a unei fapte prevăzute de legea penală;
orice alte elemente de natură a caracteriza situația copilului.
Măsura supravegherii specializate constă în menținerea copilului în familia sa, sub
condiția respectării de către aceasta a unor obligații, cum ar fi:
frecventarea cursurilor școlare;
utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;
urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;
interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite
persoane.
În cazul în care menținerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu își îndeplinește obligațiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia ori, după caz instanța judecătorească, poate dispune plasamentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum și îndeplinirea de către copil a obligațiilor prevăzute mai sus.
În situația în care fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de copilul care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol social, precum și în cazul în care copilul pentru care s-au stabilit măsurile de mai sus săvârșește în continuare fapte penale, Comisia sau, după caz, instanța judecătorească dispun, pe perioadă determinată, plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial specializat.
Se instituie totodată obligativitatea efectuării activității de cercetare a copiilor care săvârșesc fapte penale și nu răspund penal în colaborare cu specialiști anume desemnați din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului.
Potrivit actului normativ menționat mai sus se pot organiza următoarele tipuri de servicii:
Servicii de tip rezidențial specializate; se organizează ca centre de orientare,
supraveghere și sprijinire a reintegrării sociale a copilului.
Servicii de zi specializate; se organizează ca centre de zi pentru orientarea,
supravegherea și sprijinirea reintegrării sociale a copilului.
Servicii de tip familial; modul de pregătire specifică pentru persoanele sau familiile care
asigură, în condițiile legiii, protecția specială a copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal.
Astfel, în afară de prevederile speciale destinate protecției copilului care săvârșește fapte penale și nu răspunde penal, Legea nr. 272/2004 instituie în același timp o serie de garanții a respectării drepturilor copilului pe parcursul instrumentării și soluționării tuturor cauzelor în care sunt implicați copii:
se asigură dreptul copilului la respectarea personalității și individualității sale,
aceste neputând fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante, precum și dreptul copilului la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale. Este interzisă și sancționată orice acțiune de natură să afecteze imaginea publică a copilului sau dreptul acestuia la viață intimă, privată și familială, precum și publicitatea oricăror date referitoare la săvârșirea de fapte penale de către copilul care nu răspunde penal;
se acordă o atenție deosebită dreptului copilului capabil de discernământ, de a-și
exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește, acesta având dreptul de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă în care este implicat, fiind instituită obligativitatea ascultării copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. În același timp este prevăzută posibilitatea ascultării copilului care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei. Deși o serie de prevederi referitoare la audierea copilului se găseau și în vechea legislație, noua reglementare ridică acest aspect la nivel de principiu, detaliindn acelașiu timp, modalitățile în care acest drept se poate concretiza. În acestsens se precizează nu numai obligația ascultării copilului, ci și luarea în considerare a opiniilor formulate de acesta pe parcursul audierii lui și necesitatea acordării importanței cuvenite, în raport cu vârsta și cu gradul de maturitate a acestuia. În același timp, indiferent de vârsta pe care o are, copilul poate cere să îi poată fi ascultată opinia, autoritatea competentă care soluționează cauza având obligația de a se pronunța numai printr-o decizie motivată în cazul în care refuză această solicitare;
este prevăzut în mod expres dreptul copilului de a menține relații personale atât cu
părinții și rudele sale, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament. Prin reglementarea modalităților de realizare a acestui drept, se elimină ambiguitățile existente în practica cu privire la exercitarea acestuia, aspect deosebit de important în primul rând pentru practica instanțelor judecătorești care vor avea posibilitatea ca atunci când interesul superior al copilului o impune, să decidă limitarea uneia sau a mai multor modalități în care se exercită acest drept și nu doar interzicerea exercitării totale a acestuia;
este eliminată posibilitatea separării copilului de părinți fără acordul acestora
prin intervenția unui organ administrativ- procedură îndelung criticată în plan internațional – decizia în astfel de situații aparținând exclusiv instanței judecătorești în situații expres prevăzute de lege. De altfel, intervenția instanței judecătorești este prevăzută nu numai atunci când se impune separarea copilului de părinți, ci și în orice altă situație care vizează copilul și în care nu se poate obține acordul părinților sau există neînțelegeri între părți;
este reglementată reîntoarcere în țară a copiilor rămași fără supraveghere pe
teritoriul altor state, situație des întâlnită în ultima vreme, această categorie de copii necesitând o protecție aparte precum și implicarea mai multor instituții, în considerarea faptului că în cele mai multe din cazuri acești copii cumulează calitatea de autor cu cea de victimă a unor infracțiuni.
III. 4. Măsuri preventive la nivelul delincvenței juvenile
Prevenția a fost considerată drept obiectivul fundamental al politicii penale, insuficient definit teoretic deoarece vizează un domeniu foarte larg, încât devine difuz.
„Prevenția sau preintervenția cuprinde totalitatea măsurilor profilactice, îndreptate asupra individului sau a comunității sociale, în vederea prevenirii conduitelor deviante, a cauzelor, condițiilor și circumstanțelor care o pot genera.
„Prevenția înseamnă preîntâmpinarea săvârșirii pentru prima dată a acelor acțiuni ori infracțiuni umane pe care societatea le consideră dăunătoare pentru valorile sale, pentru evoluția sa normală către progres, motiv pentru care aceste comportamente au fost sancționate de legea penală”.
Obiectivul prevenirii este constituit dintr-un ansamblu de factori care determină sau favorizează săvârșirea faptei ilicite. Activitatea de prevenire presupune elaborarea unor programe și măsuri social-educative, întemeiate pe mecanismele psihosociale ale controlului social, precum și a unor măsuri de natură judiciară și administrativă, care accentuează caracterul reeducativ și resocializator al sancțiunilor și pedepselor.
Prevenirea trebuie să vizeze fenomenul în întregul său, nu ca totalitate de infracțiuni săvârșite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată, ci ca un sistem înțeles ca ansamblu superior organizat de elemente aflate în relații între ele, cât și cu întregul căruia i se subsumează.
În definirea conceptului de prevenție trebuiesc luate în considerare:
– legislația penală în vigoare privind sistemul de sancțiuni și pedepse aplicate indivizilor delincvenți;
– instituțiile specializate de prevenire și control specializat împotriva delincvenților;
– reacția socială față de delincvență.
Prevenția are două dimensiuni:
Prevenția generală se exercită asupra indivizilor din momentul adoptării și aplicării legii penale prin definirea faptelor considerate drept delicte, consecințele nerespectării normelor penale, etc.
Prevenția specială se exercită direct asupra indivizilor, care au transgresat sau violat legea penală.
Prevenția include patru măsuri:
– măsuri nefavorabile de climat social – au caracter de asistență socială, suplinesc familia în absența ei; previn dizarmonia de personalitate; aplicarea lor se impune de către asistența socială înainte de conturarea unei dezvoltări dizarmonice a personalității minorului;
– măsuri socio-profesionale pentru a preveni riscurile de eșec adaptiv, prin alegerea necorespunzătoare a unei profesiuni, în dezacord cu înclinațiile, aptitudinile, preferințele și capacitățile psiho-somatice ale minorului; aplicarea lor poate începe în primii ani de școlarizare, prin coroborarea datelor care rezultă din observația psihopedagogică cu cele furmizate de ancheta socială;
– măsuri psiho-profilactice pentru a se opune acțiunii cauzelor de ordin individual cu conținut patologic;
– măsuri raportate la prevenirea efectelor antisocialeale comportamentului deviant (măsuri medico-legale și măsurile de siguranță, atât față de cei cu potrnțial infracțional, cât și față de infractorii care prezintă periculozitate socială permanentă).
Prevenția delincvenței desemnează un proces permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ și juridic destinate să preîntâmpine săvârșirea faptelor antisociale prin identificarea, neutralizarea și înlăturarea cauzelor fenomenului infracțional.
Ea înseamnă și împiedicarea repetării faptei penale de către același autor, realizată prin măsuri de resocializare și reintegrare socială, post-penală a persoanelor care au comis deja fapte infracționale și au fost condamnate pentru aceasta.
Prevenirea la nivelul delincvenților potențiali și recidiviști centrată pe măsuri care să evite adoptarea de către autorii sociali a unor comportamente incriminate este tot mai evidentă în programele de prevenție.
Vorbim de „prevenție specifică” atunci când operațiunile specifice sunt orientate direct spre reducerea frecvenței și gravității unor comportamente și de „prevenție generală” când preocupările sunt plasate la contextul social, cultural și economic cu intenția de creștere a conformității cu legea.
Modelul social presupune implicarea comunității în efortul de prevenire a delincvenței fără a însemna o trecere a responsabilității din sarcina justiției penale către masele populației. El abordează frontal factorii delincvenței și încearcă limitarea impactului acestora prin măsuri de asistență comunitară acordată persoanelor aflate în condiții de stres economic, social ori psihologic. Acest model presupune o „foarte bună creziune socială, o serioasă integrare culturală și o conștientizare comunitară care să genereze un spirit civic pronunțat”.
Prevenția primară
„Prevenția primară se adrsează direct cauzelor generatoare ale delincvenței, împiedicând apariția tulburărilor”. Împiedicarea situațiilor care provoacă delincvența se face prin măsuri luate la nivel social, economic, cultural, educativ.
Prevenirea se adresează în special potențialilor infractori și trebuie să acționeze atât la nivel intelectual cât și la nivelul microgrupurilor.
Un alt domeniu important de prevenție îl constituie angajarea în muncă a tinerilor, esențială pentru dezvoltarea lor prin educație socială vizând încurajarea lor pentru asumarea responsabilității propriilor vieți. Lipsa locului de muncă sau pierderea acestuia determină modificarea structurii personalității acestuia și recurge la acte infracționale.
Programele de prevenire se axează pe identificarea și crearea de noi locuri de muncă pentru tineri, organizarea timpului liber a tinerilor rămași fără loc de muncă, crearea de facilități de tratament pentru cei cu probleme deosebite (tineri drogați, alcoolici, etc.), iau în considerare politica de sănătate, de planificare urbană și în general toate domeniile în care se pot constitui infractorii generatori de delincvență potențială.
Prevenția secundară
„Prevenția secundară are ca obiect decelarea precoce a tulburărilor și remedierea lor înainte ca acestea să se structureze sau să îmbrace un aspect delictual”.
Prevenția terțiară
Include activități destinate evitării riscului de recidivă la persoanele care au mai săvârșit infracțiuni. Se acționează pentru tratament, reeducare, resocializare și reinserție socială a infractorilor. Prevenția terțiară este redusă adesea la represiune și neutralizare.
Modelul situațional – reprezintă o cale pragmatică de reducere a oportunităților de săvârșire a faptelor antisociale, prin măsuri realiste, relativ simple și costuri reduse, dintre care cele avute în vedere sunt:
– obiceiurile de viață care favorizează contactele dintre delincvenți și țintele lor: stilul de viață al unora și al altora, locurile pe care le frecventează, traseele urmate, cartierele în care trăiesc, etc;
– interesul și vulnerabilitatea țintelor: mașini neîncuiate, locuințe neocupate, persoane fără apărare, etc.;
– accesul la instrumente sau substanțe necesare realizării diverselor acte deviante: arme, otravă, gaz, mașini, droguri, etc.
Principiile fundamentale care trebuie să stea la baza strategiei și a programelor pentru minori sunt:
– fiecare copil are dreptul să aibă părinți permanenți sau ocrotitori legali;
– statul nu poate fi părintele copiilor;
– nevoile copilului sunt mai presus de toate și ele trebuie determinate pentru fiecare caz în parte;
– pentru fiecare copil asupra căruia s-a luat o măsură de ocrotire vor trebui să fie elaborate și proceduri de punere în aplicare;
– în lipsa familiei statul trebuie să ia măsuri privind ocrotirea acestor minori.
Programele pentru acțiunile de intervenție trebuie să aibă în vedere:
– îmbunătățirea organizării și funcționării centrelor de primire a minorilor;
– un triaj eficient al minorilor vagabonzi, delincvenți sau celor bolnavi psihic și orientarea lor spre unități specializate;
– organizarea de „centre sociale” de tip deschis, la care copiii străzii să se adreseze singuri și unde să găsească hrană, locuință, îngrijire medicală, etc.;
– organizarea unor „centre specializate” pentru reeducarea, resocializarea și reinserția socială a „vagabonzilor cronici” și a celor care se droghează.
Programele pentru acțiunile de prevenție trebuie să aibă și ele în vedere:
– dezvoltarea pe plan local a unor servicii sociale de sprijin și consiliere a familiilor cu mulți copii și cu o situație socio-economică precară;
– desfășurarea unor acțiuni naționale și locale de sensibilizare și conștientizare de către autorități, de opinia publică în general, a particularităților fenomenului;
– pregătirea specială a asistenților sociali, a celor din instituțiile de stat, din poliție și justiție;
– încurajarea instituționalizării copiilor.
III. 5. Instituții implicate în justiția juvenilă
Conform Convenției Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată de România în toamna anului 1990, un număr mare de organisme guvernamentale și neguvernamentale au dezvoltat programe și au alocat fonduri pentru desfășurarea activităților de prevenire a delincvenței juvenile și luarea măsurilor de ocrotire a minorilor.
Potrivit Directivelor pentru Acțiune împotriva Copiilor în Sistemul de Justiție Penală, statele trebuie să înființeze instanțele pentru minori și proceduri special gândite pentru a se ține seama de nevoile specifice copiilor. Ca alternativă, instanțele obișnuite pot prelua astfel de proceduri. După cum subliniază aceleași directive, statele trebuie să acorde prioritate creării de instituții și de programe care să acorde asistență juridică și de altă natură copiilor, gratuită, dacă este nevoie.
Principiul cuprinde o arie largă, de la poliție la avocați pentru minori, de la instanțe pentru minori până la magistrați special instruiți în acest sens. Polițiștii, procurorii, judecătorii și avocații trebuie să urmeze cursuri de specializare. În marile orașe ar trebui să se înființeze unități speciale de poliție.
În legislația românească în vigoare, este reglementată, de dată recentă,49 judecarea cauzelor cu minori de către tribunalele specializate, în cadrul cărora judecătorii sunt desemnați potrivit legii, de către președinții instanțelor sau, după caz, președinții de secții care stabilesc compunerea completului de judecată, de regulă, la începutul anului judecătoresc, cu avizul colegiului de conducere al instanței, urmărind asigurarea continuității completului.
Legislația actuală prevede, de asemenea, desemnarea judecătorilor care să soluționeze cauzele cu minori, fără a se prevedea necesitatea specializării acestora în această problematică.
O.N.G.-urile pot fi implicate și în realizarea sarcinilor de investigare (anchete sociale, dosare de personalitate referitoare la minorul delincvent, etc.).
CAP. IV. ASISTENȚA SOCIALĂ ȘI INTERVENȚIA SPECIFICĂ ÎN
CAZUL DELINCVENȚEI JUVENILE
IV. 1. Aspecte metodologice ale cercetării
Delincvența este o formă de „devianță” comportamentală cu implicații profunde în viața individului și a colectivității și apare ca un „epilog” pregătit pentru perturbarea raporturilor normale dintre individ și colectivitate. Fenomen ce însoțește ca o umbră viața socială și comportamentul indivizilor, delincvența aduce prin efectele sale, grave prejudicii integrității sistemelor de valori, climatului psihosocial general, bunei conviețuiri, reflectând atât șubrezenia mecanismelor supraordonate de influențare, cât și a controlului sistemului social și al structurilor interne ale personalității individuale. De aceea, delincvența juvenilă devine obiect principal de preocupare permanentă și responsabilă la ambele niveluri – social și individual.
După revoluție, societatea românească a fost supusă unor profunde transformări structurale care au schimbat din temelii viața politică, economică și socială din România. Dincolo de efectul lor benefic pentru restructurarea sistemului, aceste transformări au determinat generalizarea unor profunde stări de anomie, constând în numeroase dereglări în plan economic, instabilitate politică, incoerență legislativă, incapacitate de stabilire a unei ierarhii a priorităților politice, etc.
Tranziția de la o societate totalitară caracterizată de presiuni normative excesive la o societate liberă, bazată pe noi norme și valori, a determinat instalarea unei stări de dezorientare normativă, a unei veritabile crize în cadrul căreia aproape nimic nu mai poate fi prevăzut, în care este posibil orice și unde conduitele indivizilor se extind fără măsură în direcții nepredictibile.
În acest sens, lucrarea de față își propune să evidențieze care sunt caracteristicile acestui fenomen în România precum și modul în care autoritățile românești sunt pregătite să intervină corespunzător. Având ca temă principală – Intervenția psihosocială a minorilor delincvenți în România – aceasta și-a propus o serie de obiective, printre care:
– caracterizarea problematicii delincvenței juvenile la nivelul societății românești;
– categoriile de minori cele mai supuse riscului de a comite fapte incriminate de legea penală;
– factorii generatori ai fenomenului delincvenței juvenile;
– protecția copilului aflat în conflict cu legea penală în România;
– strategii adoptate de autoritățile competente în vederea diminuării fenomenului delincvenței juvenile;
– măsuri preventive la nivelul delincvenței juvenile.
Referitor la metodologia utilizată în domeniul protecției sociale, specialiștii în domeniu au constatat că în ultimii ani s-a bucurat de un interes o nouă metodă de cercetare: o metodă prin care pot fi cunoscute persoanele și mediile lor sociale în feluri cât mai apropiate de trăirile omenești normale, studiindu-le în cadrul lor natural. Ea folosește proceduri și tehnici de culegere a informațiilor care caută să nu deformeze trăirile pe care încearcă să le explice. Acest tip de cercetare – denumită calitativă – caută să înțeleagă informațiile împărtășite de oameni fără să forțeze reducerea lor la cifre.
Metoda cercetării calitative este întânlită în literatura de specialitate sub mai multe denumiri: exploratvă, naturalistă, fenomenologică, a teoriei bazate pe fapte, de teren și etnometodologică.
Formula de cercetare cantitativă – mai puțin restrictivă decât celelalte – implică, în esență, următoarele:
studii efectuate cu precădere în cadrul natural în care se desfășoară activitatea zilnică a participanților la cercetare, într-o atmosferă „neexperimentală”;
studii în care variabilele nu pot fi controlate și manipulate în mod experimental (cu toate că pot fi observate, fără îndoială, modificările variabilelor și efectul lor asupra acestora);
studii în care întrebările ce urmează a fi puse nu sunt întotdeauna deplin conceptualizate și definite operațional de la bun început;
studii în care informațiile culese sunt în mare măsură influențate de experiențele și prioritățile participanților la cercetare și nu sunt culese prin intermediul unor instrumente de măsură predeterminate și/sau standardizate;
studii în care înțelesurile reies din informații (și sunt prezentate celorlalți) prin intermediul unor procese mai naturale și mai familiare decât cele folosite în metoda cantitativă. Informațiile nu trebuie să se reducă la cifre și să fie analizate statistic (deși pot fi folosite numărarea și
statisticile dacă sunt considerate utile în investigarea fenomenului vizat).
În contextul descrierii metodologiei utilizate în acest demers, trebuie precizat faptul că, la baza acesteia a stat cercetarea calitativă – apelând la cele mai importante modalități de culegere a datelor (adică intervievarea, observația, ancheta socială, evaluarea psihologică), dar și la alte tehnici specifice studiului de caz; nu trebuie omisă nici cealaltă metodă de culegere a informațiilor atât de necesare – documentarea – din surse bibliografice, documente scrise oficiale și/sau neoficiale, documente statistice, etc., care vor fi prezentate pe scurt în ceea ce urmează.
IV. 2. Tehnici specifice de lucru cu copiii delincvenți
Una din tehnicile utilizate în cadrul cercetării de față este observația, care reprezintă metoda primară și fundamentakă în cunoașterea realității înconjurătoare și, ca urmare, caracteristică cognitivă a acțiunilor noastre. Considerată a fi tehnica principală de investigație sociologică, observația ne oferă informații cu valoare de fapte, care constituie materialul cel mai bogat, divers și nuanțat, susceptibil de analize calitative. Scopul observației constă în identificarea naturii și structurii interacțiunilor care se stabilesc între client și alte persoane semnificative pentru relația de ajutor.
Tehnica adecvată exigențelor și regulilor observației sociologice de teren o constituie
observația participativă, care presupune contactul îndelungat între specialist și individ sau grupul țintă. Observația participativă impune o mare suplețe în utilizarea diferitelor mijloace și împrejurări pentru atingerea obiectivelor propuse.
După observația directă , documentarea reprezintă o a doua sursă importantă de
date și informații. Orice document ne oferă, într-un fel sau altul, o imagine asupra populației sau domeniului vizat, este construit și redactat de oameni într-un anume context social și este astfel marcat atât de personalitatea autorilor lui cât și de specificitatea prin care recunoaștem epoca respectivă.
În practica sociologică, autorii au consemnat două procedee de construire a
bibliografiei:
procedeul empiric, cercetătorul stabilește singur, treptat, materialele bibliografice
necesare;
procedeul sistematic, bibliografia este stabilită de centre specializate de documentare, la comanda echipei de cercetare.
Orice document ne oferă, într-un fel sau altul, o imagine asupra populației sau domeniului vizat, este construit sau redactat de oameni într-un anumit context social și este marcat de personalitatea autorului, cât și de specificitatea prin care recunoaștem perioada respectivă. Deși este o tehnică clasică, indispensabilă asistentului social, documentarea nu poate constitui o sursă unică și nu poate suplini celelalte tehnici de investigație, cum ar fi cea a întrevederii.
Întrevederea este o tehnică specifică domeniului asistenței sociale, tehnică ce dezvoltă un proces de interacțiune umană de tipul față în față (tete-a-tete) în care sunt importante nu atât informațiile verbale, cât conduitele, faptele, reacțiile stările afective, credințele care explică deosebiri de personalitate și aspecte ale vieții individuale și publice ale subiectului.
În cadrul întrevederii, am optat pentru o relație non-directivă, astfel întrevederea desfășurându-se liber iar subiectul având posibilitatea de a se exprima într-o manieră personală, fără nici o întrebare codificată. Profesia de credință a non-directivității este o „filosofie” socială, politică și totodată o tehnică de terapie asociată, în această formă, temelor de libertate și democrație.
Jucând un rol secundar într-o cercetare, tehnica i nterviului are mnirea de a ne
furniza date suplimentare și complementare cu privire la tema studiată, date care sprijină sau care repun în discuție concluziile formulate pe baza observației directe sau documentării statistice.57
Interviul este, deopotrivă, mijloc de comunicare și metodă de intervenție. Asistența socială face apel la interviul non-directiv sau nedirijat și se pleacă de la premisa că subiectul interogat este în măsură să ofere un discurs coerent cu privire la problemele și experiențele trăite. Postulatul pe care se sprijină maniera non-directivă de intervievare este acela că elementele de ordin afectiv, exprimate liber de către subiect sunt mai profunde și mai semnificative decât informațiile pe care clientul ni le oferă într-un context de auto-cenzură și raționare, non-directivitatea fiind nu doar o problemă de intervievare, ci și o problemă de atitudine generală față de interlocutor.
O altă tehnică specifică asistenței sociale a minorilor delincvenți o reprezintă
genograma. Genograma sau arborele familial descrie tipurile de relații și evenimentele care s-au desfășurat de-a lungul generațiilor. Nașterea, decesele, divorțurile, crizele și alte evenimente semnificative din viață pot fi înregistrate pe scurt. O prezentare de caz de câteva pagini poate fi condensată într-o genogramă.
Genograma se completează împreună cu clientul, ajutând la dezvăluirea regulilor nescrise ale familiei, tabu-urilor, secretelor.
Observarea, ca și ascultarea activă, sunt metode prin care asistentul social contribuie la sprijinirea familiei, implicit a subiectului beneficiar, realizând o proiectare grafică a relațiilor din interiorul familiei, sau a raporturilor familiale ca sistem cu alte sisteme, coordonând astfel procesul de schimbare în cadrul familiei.
Ancheta sociologică – poate fi definită drept o cercetare puternic orientată spre faptele de teren, spre eficiența practică directă, în care obiectivele teoretice și metodologice trec pe plan secundar. Cercetătorul urmărește cu prioritate latura practică, adică formularea unor concluzii cu eficiență imediată și mai puțin aspectele teoretice și experimental metodologice.
Fiecare anchetă sociologică trebuie să parcurgă următoarele etape principale:
organizarea anchetei;
culegerea și înregistrarea datelor;
analiza informațiilor
stabilirea concluziilor și valorificarea lor.
Harta rețelei sociale este o altă tehnică folosită, care a avut drept scop identificarea persoanelor care pot oferi clientului suport social. Acesta ar putea fi o informație, un sfat sau o acțiune cu efect asupra comportamentului și stării emoționale a clientului. Suportul social presupune, de asemenea, existența unei rețele, oameni, grupuri cu care interacționează clientul în mod constant și cunoașterea impactului pozitiv pe care aceste persoane le au asupra clientului.
Este important să utilizăm această tehnică în lucrul cu minorii delincvenți pentru a vedea modul de raportare a acestora la situația problemă, importanța anumitor persoane în procesul de ajutor, precum și detaliile privind rezolvarea situației problematice.
La rezolvarea istoricului social au fost utilizate atât observația cât și documentarea, folosind diverse surse de informații referitoare la client. Realizarea istoricului social satisface
exigențele metodologice ale muncii asistentului social, întrucât cunoașterea cu precizie a tuturor elementelor referitoare la viața trecută și prezentă a subiectului influențează rezolvarea problemelor și dificultăților acestuia.
Studiul de caz este prin excelență o metodă calitativă, adică nu este o modalitate de
culegere a datelor în mod empiric. El se instituie într-o procedură de integrare a respectivelor modalități, prin abordarea unei entități sociale, de la indivizi până la comunități și organizații, cu scopul de a ajunge la o imagine cât mai completă despre acea entitate.
Studiul de caz funcționează la nivelul cunoașterii comune într-o formulă neelaborată, ci cu totul difuză și spontană. Oamenii învață din cazurile altora.
Studiul de caz și lucrul individual cu clienții
Lucrul cu copiii și familia se fundamentează pe câteva teorii prin care se explică dinamica sistemului familial. Studiul de caz în domeniul asistenței sociale reprezintă metoda de bază de cercetare, intervenție și ajutor.
Studiul de caz din asistența socială este procedeul cel mai complex prin care se obțin și se monitorizează informații de orice natură (medicale, educaționale, sociale, juridice) cu privire la aspectele vieții personale, familiale sau sociale ale asistatului.
Studiul de caz efectuat corect oferă o imagine cât mai completă a problemelor asistatului și a „nevoilor” acestuia. Aplicarea studiului de caz, monitorizarea cazului și finalizarea lui presupune existența unei echipe interdisciplinare care să colaboreze și să acționeze prompt, cu profesionalism asupra problemelor asistatului, dimensionând astfel problema prin diminuarea sau soluționarea ei.
Rezumând partea metodologică, precizăm că principalele tehnici utilizate de asistentul social în lucrul cu delincvenții sunt: evaluarea și autoevaluarea; interviul; consilierea – directivă, nedirectivă și de grup.
Evaluarea și autoevaluarea
Evaluarea este un proces de apreciere formală a clientului și de analiză esențială a problemelor, trebuințelor specifice cât și a riscurilor pe care le prezintă în comunitate. Pe baza ei este realizată diagnosticarea diferențiată, apoi sunt proiectate strategiile de acțiune, formele concrete și finalitățile intervenției asistentului social.
Una dintre tehnicile cele mai eficiente și mai utilizate este cea a autoevaluării sau autoexplorării de sine. Autoevaluarea este recomandată în lucrul cu delincvenții, pentru că, în final, se ajunge la o punere în concordanță a aspirațiilor și speranțelor de autorealizare cu mijloace efective de realizare a acestora.
Interviul
Interviul este un proces centrat pe comunicare prin intermediul căruia sunt obținute informații cu scopul de a-l evalua pe intervievat. Este un instrument de diagnosticare și de înțelegere a clientului cu problemele sale. Interviul este o „confruntare” între două persoane inteligente, structurată pe întrebări scurte, clare, subordonate unei singure idei, cu scopul cunoașterii în detaliu. Stilul anchetatorului trebuie să fie strict profesional, fără implicații emotive, iar clientul trebuie să știe motivul interogatoriului și consecințele acestuia. Prin intervievare sunt urmărite obiective cum ar fi: motivații de acțiune, delimitarea tensiunilor personale ale clientului, înțelegerea motivației de acțiune, evaluarea impactului și a riscului social al faptei comise. Totodată, interviul reprezintă demararea serviciului de tratament și poate constitui începutul procesului de reabilitare și/sau resocializare (îndeosebi în cazul delincvenților ocazionali).
Una dintre cele mai valoroase tehnici de intervievare este ascultarea activă ce constă în construirea unei stări de extremă atenție la informațiile oferite de subiect și transmiterea acestei stări, atât verbal cât și nonverbal. Această tehnică oferă posibilitatea de a observa și înregistra formele de comunicare nonverbală a subiectului și gruparea informațiilor în categorii de semnificație.
Altă tehnică este ascultarea cu a treia ureche care presupune nu doar înregistrarea, auditivă sau nu, a informațiilor, cât decriptarea sensurilor pe care nici chiar clientul nu are intenția de a le releva. De exemplu, mecanismele specifice de apărare utilizate de client (raționalizare, proiectare, substituire) arată gradul de distorsionare a realității.
Consilierea
Una dintre cele mai importante recomandări în tratamentul delincvenței juvenile este modelul mixt, penal și terapeutic, numit și modelul de negociere și reglementare a conflictelor. Orientarea principală și scopul dominant în acest model le reprezintă reinserția și reabilitarea în contextul familial și comunitar în care s-au dezvoltat factorii sociali. Pentru atingerea acestora, sunt necesare abilități specifice asistentului social (de comunicare, de relaționare, de management, de lucru în echipă, etc.), dar este vital ca acesta să stăpânească foarte bine diferite niveluri și modalități ale intervenției.
Consilierea pune în mișcare multiple componente psihodinamice și ridică o serie de probleme, deseori ignorate sau necunoscute. Aceasta constă într-o serie de răspunsuri avizate oferite clienților care au probleme ce le afectează viața, utilizează aceleași modalități și abilități de comunicare. Unul dintre obiectivele principale ale unui consilier îl constituie testarea nivelului de rezistență al clientului, încercând să-și ajute clienții prin abordări cotidiene și dezvoltând personalitatea deja existentă.
IV. 3. Delincvența juvenilă la nivelul județului Suceava
Ca structură administrativ-geografică, județul Suceava cuprinde cinci municipii – Suceava, Fălticeni, Rădăuți, Cîmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei – 11 orașe – Gura Humorului, Siret, Solca,Broșteni, Cajvana, Dolhasca, Frasin, Liteni, Milișăuți, Salcea și Vicovu de Sus – și 97 de comune. În 2002 populația județului Suceava era de 688.435 locuitori, ocupând locul 7 pe țară, din care 180.786 reprezentând numărul copiilor (26,26% din populația județului). Precum multe alte comunități din zona Moldovei, județul Suceava se confruntă cu numeroase probleme la nivel macro și micro economic, cu consecințe directe asupra nivelului de trai, în special în cadrul familiilor cu mulți copii. Una din problemele majore ale comunității sucevene o reprezintă rata șomajului, care la data de 30.05.2002 reprezenta 9,85%. În județul Suceava sunt 12.882 beneficiari ai ajutorului social conform Legii 416/2006, fiind în continuă creștere, la care se adaugă alte 12.827 persoane care beneficiază de alte forme de ajutoare sociale și facilități.
Scăderea nivelului de trai a populației și distribuția inegală a pierderilor generate de tranziție, au condus la extinderea și agravarea sărăciei, la regrese importante în planul educației și sănătății populației, fenomene care, prin impactul asupra captalului uman, au devenit în timp factori determinanți ai delincvenței juvenile. Acest fenomen prezintă un grav pericol social prin faptul că sunt încălcate valorile sociale și normele juridice ale societății. Astfel, copiii care încalcă aceste norme prezintă tulburări de comportament, concretizate în: fuga de acasă pentru anumite perioade de timp, absenteism și abandonșcolar, cerșetorie, prostituție, furt, tâlhărie. Acești minori se asociază în grupuri și manifestă un comportament agresiv și pot prezenta în același timp, întârzieri în dezvoltarea cognitivă. Copiii care săvârșesc fapte penale provin, de cele mai multe ori, din familii monoparentale, dezorganizate, cu un stil educațional carențial, cu membri care au antecedente penale, cu un standard economic scăzut, aflat cu mult sub pragul minim de subzistență.
În acest domeniu, tendințele nu par a fi deloc liniștitoare. Astfel, se constată o scădere a vârstei copiilor care săvârșesc fapte prevăzute de legea penală, sporirea numărului faptelor săvârșite cu agresivitate, violență, dar și creșterea numărului de copii supuși riscului de recidivă a faptelor penale. Faptele săvârșite de minorii delincvenți sunt împărțite în două categorii: accidentale și recurente.
Faptele recurente prezintă un grad de pericol sporit, indicând existența unor tulburări de comportament accentuate, ce impun o intervenție de specialitate complexă și focalizată pe factori care să contribuie la recuperarea și reinserția socială a copiilor în cauză.
IV.4. Centrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent – Suceava
Centrul de recuperare și reabilitare a copilului – Suceava, este un serviciu destinat protecției copilului care a săvârșit fapte penale, având drept scop prevenirea situațiilor ce conduc la săvârșirea de infracțiuni, recuperarea și reabilitarea copiilor care, printr-un comportament indezirabil, încalcă normele și valorile societale, prezentând un pericol social pentru comunitate.
Însăși denumirea serviciului sugerează următoarele caracteristici:
recuperare;
reabilitare;
copil delincvent.
Centrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent este un serviciu care
acționează pentru:
prevenirea și combaterea acțiunilor sau comportamentelor deviante ale copiilor;
educarea copiilor în spiritul respectului față de lege și față de valorile morale, în spiritul toleranței, demnității și solidarității;
încurajarea și sprijinirea copiilor în evoluția spre o viață responsabilă și corectă;
responsabilizarea și conștientizarea copiilor față de factorii ce le-ar putea periclita dezvoltarea fizică și morală;
reintegrarea școlară, familială ori socială a copilului delincvent;
oferirea de sprijin specializat familiilor copiilor care au săvârșit fapte penale;
prevenirea situațiilor care favorizează infracționalitatea în rândul copiilor;
recuperarea și reabilitarea copiilor delincvenți.
Beneficiarii serviciilor oferite de Centrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent sunt:
copiii care au săvârșit o faptă penală și nu răspund penal;
familia naturală, existentă ori substitutivă – după caz, a copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal;
alt reprezentant legal al copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal;
comunitatea locală din care fac parte copiii.
Accesul beneficiarilor în cadrul Centrului de recuperare și reabilitare a copilului delincvent – Suceava se face în baza dispozițiilor de plasament, plasament în regim de urgență și supraveghere specializată, emise de Comisia pentru Protecția Copilului – atunci când există acordul părinților sau al altui reprezentant legal al copilului sau, după caz, de către instanța judecătorească, atunci când acest acord lipsește și se va ține seama de:
condițiile care au favorizat săvârșirea faptei;
gradul de pericol social al faptei;
mediul în care a crescut și a trăit copilul;
riscul săvârșirii din nou, de către copil, a unei fapte prevăzute de legea penală;
orice alte elemente de natură a caracteriza situația copilului.
Atribuțiile generale ale Centrului de recuperare și reabilitare a copilului delincvent – Suceava, constau în:
evaluarea psihosocială a cazului;
identificarea cauzelor determinante în comportamentele delincvenționale;
constituirea planului individualizat de protecție a copilului de către specialiștii centrului;
consiliere psihosocială, delimitată ca perioadă de intervenție, în funcție de particularitățile cazului – aceasta are ca obiectiv modificarea comportamentelor indezirabile și stimularea celor dezirabile, prin educarea interesului copilului pentru activități practic-intelective, în acord cu necesitățile sale și valorile sociale;
consiliere juridică adaptată atât copilului cât și familiei sale;
terapie individuală și de grup;
sprijinirea copiilor pentru a face față experiențelor sociale, emoționale și cognitive;
monitorizare postintervenție;
dezvoltarea de activități de informare, educare și comunicare la nivelul municipiului Suceava, în domeniul prevenirii delincvenței juvenile, ținând cont de principiul interesului superior al copilului;
realizarea de materiale promoționale pentru copii, părinți, profesioniști și alți membri ai comunității, care conțin informații relevante cu privire la combaterea infracționalității în rândul copiilor;
colaborarea permanentă cu profesioniștii, autoritățile administrației publice locale și serviciile de specialitate din cadrul rețelei de sprijin;
specialiștii centrului, desemnați de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, colaborează cu organele abilitate de lege în activitatea de cercetare a faptei penale săvârșite de copilul care nu răspunde penal;
întocmirea de rapoarte și statistici privind cazurile instrumentate;
propunerea de programe și proiecte care se înscriu în liniile generale ale strategiilor locale și naționale în domeniul prevenirii situațiilor care favorizează infracționalitatea.
Centrul de Recuperare și Reabilitare a Copilului Delincvent – Suceava, asigură servicii specializate pe două coordonate: cea de specialitate, care include componenta rezidențială de tip familial și componenta comunitată (informare, evaluare, consiliere, terapie și monitorizare), respectiv cea administrativă și de coordonare.
Principiile Centrului de recuperare și reabilitare a copilului delincvent – componenta rezidențială – sunt:
respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
deschiderea către comunitate;
egalitatea șanselor și nediscriminarea;
asistarea copiilor în realizarea și exercitarea drepturilor lor;
respectarea demnității copilului;
ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținându-se cont de vârsta și de gradul său de maturitate;
menținerea relațiilor personale ale copilului și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament;
promovarea unui model familial de îngrijire a copilului;
asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate a copilului;
asigurarea protecției copilului pe o perioadă determinată, până la integrarea sau reintegrarea acestuia în familia naturală, extinsă sau substitutivă;
asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;
asigurarea unei intervenții profesioniste, prin echipe pluridisciplinare;
asigurarea confidențialității și a eticii profesionale.
În cadrul Centrului de recuperare și reabilitare a copilului delincvent, pe componenta rezidențială sunt asigurate următoarele servicii:
cazarea, hrana, cazarmamentul, echipamentul și condițiile igienico-sanitare necesare protecției copiilor, care beneficiază de acest tip de serviciu;
asistență medicală, recuperare, îngrijire și supraveghere permanentă a beneficiarilor;
paza și securitatea beneficiarilor;
protecție și asistență beneficiarilor în cunoașterea și exercitarea drepturilor lor;
accesul beneficiarilor la educație, informare, cultură;
educația informală și nonformală a copiilor, în vederea asimilării cunoștințelor și a deprinderilor necesare integrării sociale;
socializarea beneficiarilor, dezvoltarea relațiilor cu comunitatea;
climatul favorabil dezvoltării personalității copiilor;
participarea beneficiarilor la activități de grup și la programe individualizate, adaptate nevoilor și caracteristicilor lor;
intervenție de specialitate – consiliere, psihoterapie individuală, de grup, ocupațională, orientare școlară.
Fiecare copil beneficiază de o intervenție personalizată în funcție de nevoile identificate la internarea sa în centru și adaptată evoluției sale ulterioare și, totodată, își cunoaște conținutul planului individualizat de protecție, respectiv a planului de servicii în funcție de gradul său de maturitate.Copiilor li se oferă sprijin concret și sunt încurajați să mențină legăturile cu părinții, familia lărgită și alte persoane importante pentru ei, dacă acest lucru nu contravine interesului lor superior. Părinții, familia lărgită și alte persoane importante pentru copil sunt implicate pe cât posibil în viața acestuia pe perioada rezidenței sale în cadrul centrului, astfel încât reintegrarea sa familială să se realizeze în cele mai bune condiții și în cel mai scurt timp posibil.
Centrul asigură copiilor dreptul la intimitate, spațiu personal și confidențialitate într-un mod cât mai apropiat de mediul familial. Copiii beneficiază de siguranță, încredere și respect în toate aspectele vieții lor. Unitatea asigură copiilor necesarul de îmbrăcăminte, încălțăminte, rechizite și alte echipamente, în conformitate cu legislația în vigoare și respectând individualitatea și nevoile specifice ale fiecărui copil. În același timp, sunt asigurate condițiile necesare pentru identificarea și evaluarea permanentă a nevoilor fizice, emoționale și de sănătate ale fiecărui copil, măsurile corespunzătoare pentru satisfacerea acestor nevoi, precum și pentru asigurarea igienei personale, supravegherea și menținerea stării de sănătate.
Pentru asigurarea respectării dreptului copilului la învățământul general obligatoriu, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, în colaborare cu inspectoratele școlare, urmărește ca înscrierea copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal să se realizeze în unitățile școlare în a căror rază teritorială se execută măsurile de protecție specială destinate acestor copii.
Pe baza informațiilor nrezultate din evaluarea inițială și detaliată a cazului psihologul consilier întocmește programul personalizat de consiliere și/sau psihoterapie pentru copil și, după caz, pentru persoanele implicate în cazul respectiv, ca parte integrantă a planului individualizat de protecție, respectiv a planului de servicii:
consilierul (psihologul, asistentul social) responsabil întocmește pentru fiecare copil în parte un program personalizat de consiliere și/sau psihoterapie, care este avizat de coordonatorul centrului și care se elaborează pentru copil și toate celelalte persoane implicate în cazul respectiv;
serviciile de consiliere și/sau psihoterapie, precum și alte servicii adresate familiei sunt aduse la cunoștința acestuia de către managerul de caz și se realizează cu acordul acestuia, cu sau fără o hotărâre judecătorească în acest sens;
consilierul se asigură de consultarea și implicarea activă a copilului în procesul de elaborare, luare a deciziilor și implementare a programului personalizat de consiliere, adecvat gradului său de maturitate, precum și a părintelui protector sau, după caz, a persoanelor importante pentru copil;
acest program este reevaluat periodic – cel puțin trimestrial și revizuit atunci când obiectivele terapeutice nu mai corespund nevoilor copilului și acest lucru este consemnat în fișa individuală de consiliere.
Centrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent asigură derularea activității de consiliere și/sau psihoterapie pe termen scurt, mediu și lung în conformitate cu legislația în vigoare și normele deontologice corespunzătoare.
Consilierea este inițiată în maxim 72 de ore de la luarea cazului în evidența specialistului, luând în considerare gravitatea situației și numărul de cazuri active.
Psihologul repartizează cazurile astfel încât numărul ședințelor de consiliere să nu fie mai mult de patru pe zi și evaluări psihologice nu mai mult de șase pe zi.
Activitatea de consiliere se defășoară individual și/sau în grup într-un spațiu special amenajat și securizat pentru client.
Consilierea este o activitate planificată, cu obiective specifice, care în cazul celei de grup sunt negociate cu clienții.
Pe tot parcursul activității de consiliere pe termen scurt, respectiv a plasamentului, copiii care au împlinit vârsta de 10 ani și părintele protector au acces la datele din fișa individuală de consiliere a copilului, numai dacă acest lucru nu contravine interesului superior al acestuia. În situația în care unele date din fișă pot pune în pericol securitatea și dezvoltarea copilului, coordonatorul centrului, cu acordul managerului de caz, poate decide restricționarea accesului persoanelor menționate anterior la aceste date, pe o perioadă determinată de timp și acest fapt se consemnează de către consilierul responsabil în fișa individuală de consiliere a copilului împreună cu motivația acestui fapt.
Datele din fișa individuală de consiliere a copilului sunt confidențiale și nu pot fi dezvăluite altor profesioniști care nu fac parte din echipa multidisciplinară, cu excepția prevederilor din Codul de procedură penală.
Înainte de începerea consilierii propriu-zise, familia trebuie evaluată din punct de vedere psihologic. Evaluarea este efectuată de către psihologul din cadrul echipei multidisciplinare constituită la inițiativa managerului de caz.
Consilierul responsabil trebuie să identifice factorii de risc imediat din partea familiei pe baza unor instrumente de evaluare a riscului de infracționalitate.
Personalul de specialitate implicat în evaluare, utilizează un set de instrumente de lucru, constituit în baza prevederilor standardelor minime obligatorii și ale ghidului metodologic privind intervenția și prevenirea în echipă multidisciplinară. Setul de instrumente este agreat de comun acord de toate instituțiile partenere din rețeaua de intervenție. Acesta poate fi îmbunătățit și dezvoltat pe baza experienței și metodologiei existente în literatura de specialitate.
Resursele umane ale Centrului de recuperare și reabilitare a copilului delincvent sunt suficiente ca număr, au pregătirea corespunzătoare și abilități de a lucra în echipă multidisciplinară și în rețea inter-instituțională.
În ceea ce privește componenta administrativă a centrului, aceasta include un personal format din:
1 șef centru;
3 asistenți sociali;
4 educatori specializați;
1 psiholog;
2 asistenți medicali;
2 supraveghetori de noapte;
6 persoane la compartimentul administrativ (1 maistru, 1 bucătar, 1 îngrijitor, 1 șofer, 1 magaziner, 1 muncitor calificat).
Managementul Centrului de recuperare și reabilitare a copilului delincvent este asigurat de șeful de centru sprijinit de un consiliu de coordonare format din: un psiholog, un asistent social, un educator specializat și un reprezentant al personalului administrativ.
IV. 5. STUDII DE CAZ
STUDIU DE CAZ I
I. DATE DE IDENTIFICARE
Nume: S.
Prenume: R.M.
Data nașterii: 02.03.1995
Rangul nașterii: 1
Religia: Ortodoxă
Etnia: Română
Naționalitatea: Română
Instituția de ocrotire: Centrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent – Suceava
II. PREZENTAREA CAZULUI
Copilul S.R. este cercetat pentru comiterea infracțiunii de furt calificat. R. a participat singur la comiterea acestei infracțiuni, de unde a sustras mai multe bunuri, pe care ulterior dorea să le comercializeze.
În urma anchetei derulată de către autoritățile componente și a anchetei sociale realizate de către un asistent social din cadrul Direcției pentru protecția copilului, Serviciul delincvență, Comisia pentru protecția copilului a dispus plasamentul acestuia în Centrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent.
III. EVALUAREA PRIMARĂ A CAZULUI
Mediul social și familial
Copilul S.R.M. provine dintr-o familie dezorganizată. Părinții acestuia au divorțat în urmă cu doi ani. Deoarece situația materială este destul de precară, mama acestuia s-a hotărât să plece la muncă în străinătate, lăsând pe cei doi copii în grija mamei sale (bunica maternă).
R. locuiește împreună cu sora sa și bunica într-un apartament cu două camere, proprietate personală a familiei.
Veniturile lunare constau în pensia bunicii și alocația surorii acestuia. Acești bani erau gestionați de către bunică.
Din declarațiile copilului rezultă faptul că tatăl nu s-a implicat în creșterea și educarea acestuia și că nu s-a creat nici o legătură afectivă între tată și copii.
O relație de afectivitate s-a creat între copil și bunica sa, asta după ce a plecat mama la muncă în străinătate. Bunica declară că nepotul său este un copil cu intenții bune, care regretă când face ceva rău, dar cu toate acestea revine foarte repede la comportamentul său. Sora își caracterizează fratele ca pe o persoană influiențabilă, mai ales de prietenii săi cu care își petrece majoritatea timpului.
R. este pasionat de calculatoare, dar pentru că situația materială nu îi permite să aibă și el calculator acasă, acesta își pierde timpul în sălile de internet, împreună cu prietenii săi. Din cauza temperamentului său impulsiv, R. a fost implicat în mai multe altercații.
Copilul recunoaște că este o persoană foarte irascibilă, că nu se poate ține de cuvânt și că adesea se implică în diferite altercații. Acesta este conștient de necesitatea unei schimbări, dar nu are maturitatea necesară pentru a le realiza.
În ceea ce privește comiterea faptei, reacția mamei a fost una de dezaprobare și a constat în discuții cu caracter educativ, lucru care nu l-a „afectat” prea mult pe copil deoarece mustrările de conștiință au trecut foarte repede.
Educația
S.R. a absolvit clasa a VII-a cu rezultate satisfăcătoare, dar începând cu clasa a VIII-a a început să nu mai meargă la cursuri. În continuare înregistrează un număr mare de absențe, dar și-a luat angajamentul de a nu mai absenta. În urmă cu un an a fost exmatriculat deoarece a fost învinovățit că a furat o pereche de pantofi a unui coleg, dar ulterior a fost reprimit la școală.
Copilul nu își manifestă dorința de a frecvența cursurile școlare, dar își exprimă totuși intenția de a finaliza studiile.
IV. IDENTIFICAREA CAUZELOR DETERMINANTE ÎN COMPORTAMENTUL DELINCVENȚIONAL
S. R. își petrecea majoritatea timpului îmreună cu prietenii săi, frecventând sălile
internet, unde intra foarte repede în conflict cu celelalte persoane aflate în acel loc. De asemenea, atunci când mai mergea pe la școală, avea același comportament violent cu colegii și perturba buna desfășurare a orelor de curs.
Din afirmațiile copilului reiese că fapta pe care a comis-o nu a fost lănuită de la început,
ci doar a vrut să facă o glumă. Acesta nu poate oferi prea mai multe explicații deoarece este confuz și nu își dă seama de ce a comis fapta, dar din discuțiile purtate cu R. reiese faptul că a comis această infracțiune din cauza situației financiare. Copilul este conștient de fapta comisă și consecințele negative ale acesteia, asumându-și toată responsabilitatea.
Factorii pozitivi și negativi care au stat la baza conduitei copilului:
fctori pozitivi interni, cum ar fi: conștientizarea consecințelor egative ale
comiterii faptei; modificarea comportamentului survenit ulterior implicării penale; conștientizarea implicațiilor negative ale comportamentului său impulsiv corelat cu dorința de schimbare;
– factori pozitivi externi, cum ar fi: susținerea afectivă a familiei; intenția copilului de a finaliza studiile; disponibilitatea familiei de a-l supraveghea îndeaproape;
– factori negativi interni, cum ar fi: caracterul imatur și impulsiv ala copilului; rezistența scăzută la frustrare, corelată cu rezistența scăzută la presiunile exterioare;
– factori negativi externi, cum ar fi: interesul scăzut pentru școală; numărul mare de absențe.
V. REINTEGRAREA SOCIO-PROFESIONALĂ
Deoarece copilul este la prima faptă de acest gen și își recunoaște în totalitate vina, conștientizează consecințele grave ale faptei comise, se poate spune că riscul de recidivă este mic. Familia copilului și-a asumat răspunderea de a-l supraveghea cu mai multă atenție.
S.R. va putea fi reintegrat în mediul social dacă:
– își continuă studiile;
– va fi supravegheat cu mare atenție de familie;
– va fi controlat în ceea ce privește modul în care își va petrece timpul liber;
– va participa la programele desfășurate în Centru, pentru creșterea rezistenței la frustrare și la presiunea factorilor externi, controlul impulsivității și al agresivității.
VI. PLAN INDIVIDUALIZAT DE PROTECȚIE
S.R. a fost plasat la Centrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent, în urma dispoziției emise de către Comisia pentru protecția copilului.
În Centrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent i s-a întocmit un plan individualizat de protecție.
Nevoi și probleme identificate la copil:
– creșterea stimei de sine;
– diminuarea impulsivității;
– continuarea și finalizarea studiilor;
– învățarea unor modalități utile de petrecere a timpului liber.
Riscul de recidivă:
R., deși a comis o infracțiune, acesta este conștient de fapta și gravitatea ei și este dispus să facă tot ce i se impune în centru, pentru a fi iertat. De asemenea, familia și-a arătat disponibilitatea de a-l supraveghea îndeaproape pe copil, după externarea din centru.
Copilul a luat parte la toate programele de consiliere.
Probleme vizate în programul de consiliere:
consilierea motivațională;
finalizarea studiilor.
Obiective:
motivarea copilului în vederea continuării studiilor;
absolvirea școlii.
Tipuri de activități desfășurate:
oferire de consiliere motivațională;
menținerea legăturii cu școala;
oferirea de ședințe de lucru în echipă..
Rezultate așteptate:
finalizarea studiilor;
creșterea stimei de sine.
Durata estimată pentru atingerea scopului este de 6 luni.
VII. RAPORT DE EVALUARE PE PERIOADA PLASAMENTULUI
Acum copilul se află în plasament în Centrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent, dar relația cu familia s-a îmbunătățit, deoarece acesta este vizitat periodic de către membrii familiei, vorbește des cu mama sa la telefon, rezultatele școlare sunt mult mai bune, R. nu a mai acumulat absențe, nu mai este la fel de irascibil și de violent cu persoanele din jurul său.
O mare parte din factorii negativi găsiți în evaluarea primară nu mai sunt prezenți în acest moment. De aceea s-a constatat că R. poate merge din nou în familie, deoarece scopurile și obiectivele au fost atinse.
Copilul, o perioadă de timp, va fi supravegheat și în mediul familial, pentru a îndepărta orice risc de recidivă.
VIII. EVALUAREA FINALĂ
S.R.M. a avut un comportament adecvat pe toată perioada cât a fost supravegheat, manifestă interes pentru școală, dorind să își termine studiile, ajută la treburile gospodărești, nu mai frecventează grupul de prieteni de dinaintea faptei comise, relațiile cu familia s-au îmbunătățit foarte mult.
IX. GENOGRAMA
Legendă :
Bărbat
Femeie
Persoană decedată
Relație legal constituită
Divorț
X. HARTA ECO
Legendă :
Relație solidă
Persoane care se implică mai mult
Relație tranzitorie
Relație puternică de ambele părți
STUDIU DE CAZ II
I. DATE DE IDENTIFICARE
Nume: C.
Prenume: C.I.
Data nașterii: 15.10.1997
Rangul nașterii: 3
Religia: Ortodoxă
Etnia: Română
Naționalitatea: Română
Instituția de ocrotire: Centrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent – Suceava
II. PREZENTAREA CAZULUI
C.I. în vârstă de 12 ani, a fost găsit inculpat în săvârșirea infracțiunii de furt. Acesta, împreună cu un grup de prieteni, a participat la sustragerea unor bunuri dintr-un magazin. Dindeclarația copilului reiese faptul că o parte din aceste bunuri urmau a fi comercializate, iar restul erau pentru consumul lor. De precizat este faptul că I. nu are antecedente penale.
În urma anchetei derulată de către autoritățile competente și a anchetei sociale realizate de către un asistent social din cadrul Direcției pentru protecția copilului, Serviciul delincvență, Comisia pentru protecția copilului a dispus plasamentul acestuia în Centrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent.
III. EVALUAREA PRIMARĂ A CAZULUI
Mediul social și familial
Copilul în cauză provine dintr-o familie monoparentală, mama acestuia a decedat în urmă cu doi ani, în prezent I. locuiește împreună cu familia sa într-o casă alcătuită din trei camere, cu chirie.
Veniturile familiei sunt foarte mici, deoarece singura persoană care aduce un venit stabil în casă este fratele mai mare al lui C., două alocații și venitul ocazional al tatălui.
C. a fost foarte atașat de mama sa, de aceea în momentul în care s-a văzut singur a suferit un șoc foarte mare, deoarece ea era singura persoană cu care copilul putea discuta. După acest moment tragic în familia copilului s-a instalat un cadru foarte tensionat, cu urmări violente. Din aceste motive copilul a devenit mai retras, având o relație deficitară cu restul familiei, nu solicită ajutor, nu se supune autorității nici unui membru familial, făcând doar ce el consideră că este mai bine.
Familia nu se bucură de o imagine favorabilă în cadrul comunității, copilul adoptând un comportament violent față de vecini.
Timpul liber C. îl petrece în fața blocului, stând împreună cu prietenii.
Educația
C.I. este elev în clasa a V-a. Șansele de a repeta clasa sunt foarte mari deoarece pe parcursul anului a acumulat foarte multe absențe și nu manifestă nici un interes față de cursurile școlare.
IV. IDENTIFICAREA CAUZELOR DETERMINANTE ÎN COMPORTAMENTUL DELINCVENȚIONAL
C.I. nu a avut un comportament care să tragă un semnal de alarmă familiei, acesta s-a
comportat normal, stătea afară mai tot timpul cu grupul de prieteni cu care a comis și fapta. Din acest motiv tatăl său a fost surprins, deși știa că are absențe destul de multe, nu ar fi crezut că I. ar fi în stare de o infracțiune.
Din declarația copilului reiese faptul că acesta a fost influiențat de grupul de prieteni
pentru comiterea infracțiunii. Unul dintre ei avea la activ mai multe furturi, dar acum căuta „colaboratori”. Ca și plan era ca fiecare dintre ei să participe. Având încredere în povestirile celorlalți că nu au fost prinși până acum și că totul este foarte simplu, C. a dorit să încerce și el o astfel de experiență, deoarece i se părea un lucru foarte distractiv. C.I. își recunoșate vina și conștientizează gravitatea faptei comise și consecințele pe care va trebui să le suporte.
Factorii pozitivi și negativi care au stat la baza conduitei copilului:
– factori pozitivi interni, cum ar fi: conduita prosocială a copilului atât
înainte cât și după comiterea infracțiunii; conștientizarea cinsecințelor negative antrenate de comiterea faptelor;
– factori pozitivi externi, cum ar fi: suport afectiv din partea familiei; disponibilitatea familiei de a-l supraveghea mai mult;
– factori negativi interni, cum ar fi: asumarea parțială a vinovăției; modalitatea impulsivă de a acționa;
– factori negativi externi, cum ar fi: consolidarea comportamentului infracțional prin prezența recompensei și absența pedepsei; anturajul.
V. REINTEGRAREA SOCIO-PROFESIONALĂ
Deoarece copilul este la prima faptă de acest gen și își recunoaște în totalitate vina, conștientizează consecințele grave ale faptei comise, se poate spune că riscul de recidivă este mic. Familia copilului și-a asumat răspunderea de a-l supraveghea cu mai multă atenție.
C.I. va putea fi reintegrat în mediul social dacă:
– își continuă studiile;
– va fi supravegheat cu mare atenție de familie;
-va fi controlat în ceea ce privește modul în care își va petrece timpul liber;
– va participa la programele desfășurate în Centru, pentru creșterea rezistenței la frustrare și la presiunea factorilor externi, controlul impulsivității și schimbarea atitudinal-comportamentală.
VI. PLAN INDIVIDUALIZAT DE PROTECȚIE
C.I. a fost plasat la Centrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent, în urma dispoziției emise de către Comisia pentru protecția copilului.
În Centrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent i s-a întocmit un plan individualizat de protecție.
Necoi și probleme identificate la copil:
– consiliere motivațională;
– diminuarea impulsivității;
– cotinuarea și finalizarea studiilor;
– învățarea unor modalități utile de petrecere a timpului liber.
Riscul de recidivă:
C. deși a comis o infracțiune acesta este conștient de fapta și gravitatea ei și este dispus să facă tot ce i se impune în centru, pentru a fi iertat. De asemenea, familia și-a arătat disponibilitatea de a-l supraveghea îndeaproape, pe copil, după externarea din centru.
Copilul a luat parte la toate programele de consiliere.
Probleme vizate în planul de consiliere:
– consilierea motivațională;
– finalizarea studiilor.
Obiective:
– motivarea copilului în vederea continuării studiilor;
– absolvirea școlii.
Tipuri de activități desfășurate:
– oferire de consiliere motivațională;
– menținerea legăturii cu școala;
– oferirea de ședințe de lucru în echipă.
Rezultate așteptate:
– finalizarea studiilor;
– creșterea stimei de sine.
Durata estimată pentru atingerea scopurilor este de 6 luni.
VII. RAPORT DE EVALUARE PE PERIOADA PLASAMENTULUI
Acum copilul se află în plasament în Centrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent, dar relația cu familia s-a îmbunătățit, deoarece acesta este vizitat periodic de către membrii familiei, rezultatele școlare sunt mult mai bune, C. nu a mai acumulat absențe.
O mare parte din factorii negativi găsiți în evaluarea primară, nu mai sunt prezenți în acest moment. De aceea s-a constatat faptul că C. poate merge din nou în familie, deoarece scopurile și obiectivele au fost atinse.
Copilul, o perioadă de timp, va fi supravegheat și în mediul familial, pentru a îndepărta orice risc de recidivă.
VIII. EVALUARERA FINALĂ
C.C.I. a avut un comportament adecvat pe toată perioada cât a fost supravegheat, manifestă interes pentru școală, dorind să își termine studiile, ajută la treburile gospodărești, nu mai frecventează grupul de prieteni de dinaintea faptei comise, relațiile cu familia cât și cu vecinii s-au îmbunătățit foarte mult.
IX. GENOGRAMA
Legendă :
Bărbat
Femeie
Persoană decedată
Relație legal constituită
X. HARTA ECO
Legendă :
Relație solidă
Persoane care se implică mai mult
Relație tranzitorie
Relație puternică de ambele părți
STUDIU DE CAZ III
I. DATE DE IDENTIFICARE
Nume: B.
Prenume: P.
Data nașterii: 21.06.1993
Rangul nașterii: 1
Religia: Ortodoxă
Etnia: Română
Naționalitatea: Română
Instituția de ocrotire: Centrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent – Suceava
II. PREZENTAREA CAZULUI
B.P. a fost găsit inculpat în săvârșirea infracțiunii de furt dintr-un autoturism. Din declarația copilului reiese faptul că în acea seară acesta, împreună cu alți prieteni, au sustras din mai multe autovehicule bunuri, ca mai apoi să le poată vinde pentru a-și procura bani de „buzunar”.
În urma anchetei dereulată de către autoritățile competente și a anchetei sociale realizate de către un asistent social din cadrul Direcției pentru protecția copilului, Serviciul delincvență, Comisia pentru protecția copilului a dispus plasamentul acestuia în Centrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent.
III. EVALUAREA PRIMARĂ A CAZULUI
Mediul social și familial
Copilul B.P. provine dintr-o familie în care mama trăiește în concubinaj, relație din care au mai rezultat trei copii. Aceștia locuiesc în casa concubinului, alcătuită din două camere, având doar strictul necesar. Veniturile familiei sunt alcătuite din alocațiile copiilor și ceea ce câștigă părinții muncind cu ziua.
Relațiile din familie sunt tensionate, tatăl copiilor își manifestă constant severitatea, cu izbucniri de furie și uneori chiar violente, deoarece P. nu ajută în treburile gospodărești pentru faptul că pierde timpul jucând fotbal.
Deși situația materială este precară, părinții au încercat să ofere copiilor o educație cât mai bună.
Părinții au fost surprinși în momentul în care au aflat de fapta pe care a comis-o P., tatăl manifestând un comportament violent față de copil. Deoarece aceștia știau că nu își arată interesul pentru treburile gospodărești și pentru școală, nu se așteptau la așa ceva din partea lui P. care își petrecea timpul liber jucând fotbal pe terenul din apropierea casei.
Educația
B.P. este elev în clasa a VII-a, cu rezultate foarte slabe, deoarece nu dorește să mai frecventeze cursurile, pentru a avea timp să-și caute un loc de muncă. În continuare înregistrează un număr mare de absențe, chiar dacă este conștient că fără a avea o calificare nu va putea să găsească un loc de muncă și mai ales că nici vârsta nu îi permite.
Copilul nu își manifestă dorința de a frecventa cursurile școlare în continuare.
IV. IDENTIFICAREA CAUZELOR DETERMINANTE ÎN COMPORTAMENTUL DELINCVENȚIONAL
B. P. Își petrecea majoritatea timpului împreună cu prietenii săi pe terenul de fotbal,
la televizor, sau în discotecă. În general anturajul acestuia era format din vecini de cartier și colegi de școală, dar pe care nu îi considera neapărat prieteni.
Părinții au observat în comportament că lipsește de acasă dar nu s-au gândit că ar fi ceva în neregulă.
P. a declarat că ideea comiterii infracțiunii a aparținut prietenului său, iar el a fost de
acord, deoarece avea nevoie de bani. Copilul și-a asumat rolul activ în comiterea delictului, recunoscându-și vina.
Motivația care a stat la baza comiterii infracțiunii a fost de natură materială, deoarece dorea să câștige un ban mai ușor. Acesta este conștient de fapta comisă și regretă cele întâmplate, fiind dispus să se supună oricăror reguli numai să nu ajungă în penitenciar.
Factorii pozitivi și negativi care au stat la baza conduitei copilului:
– factori pozitivi interni, cum ar fi: pasiunea copilului pentru fotbal și viața relativ
echilibrată indusă de programul sportiv; conștientizarea consecințelor negative ale comiterii faptei; modificarea comportamentului survenit ulterior implicării penale; conștientizarea implicațiilor negative ale comportamentului său impulsiv corelat cu dorința de schimbare;
– factori pozitivi externi, cum ar fi: susținerea afectivă a familiei; disponibilitatea familiei de a-l supraveghea îndeaproape;
– factori negativi interni, cum ar fi: lipsa motivației pentru continuarea studiilor; manifestare pregnantă a impulsivității atunci când copilul este ofensat sau jignit, lucru ce denotă vapacitatea redusă de a-și controla emoțiile; rezistența scăzută la frustrare corelată cu rezistența scăzută la presiunile exterioare;
– factori negativi externi, cum ar fi: interesul scăzut pentru școală; numărul mare de absențe; anturajul nepotrivit.
V. REINTEGRAREA SOCIO-PROFESIONALĂ
Deoarece copilul este la prima faptă de acest gen și își recunoaște în totalitate vina, conștientizează consecințele grave ale faptei comise, se poate spune că riscul de recidivă este mic. Familia copilului și-a asumat răspunderea de a-l supraveghea cu mai multă atenție.
B.P. va putea fi reintegrat în mediul social dacă:
– își continuă studiile;
– va fi supravegheat cu mare atenție de familie;
-va fi controlat în ceea ce privește modul în care își va petrece timpul liber;
– va participa la programele desfășurate în Centru pentru creșterea rezistenței la frustrare și la presiunea factorilor externi.
VI. PLAN INDIVIDUALIZAT DE PROTECȚIE
B.P. a fost plasat la Cxentrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent în urma dispoziției emise de către Comisia pentru protecția copilului.
În Centrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent i s-a întocmit un plan individualizat de protecție.
Nevoi și probleme identificate la copil:
– reintegrarea școlară;
– consiliere motivațională;
– învățarea unor modalități de petrecere a timpului liber.
Riscul de recidivă:
P. deși a comis o infracțiune acesta este conștient de fapta și gravitatea ei și este dispus să facă tot ce i se impune în centru pentru a fi iertat. De asemenea, familia și-a arătat disponibilitatea de a-l supraveghea îndeaproape pe copil, după externarea din centru.
Copilul a luat parte la toate programele de consiliere.
Probleme vizate în planul de consiliere:
– consilierea motivațională;
– finalizarea studiilor.
Obiective:
– motivarea copilului în vederea continuării studiilor;
– absolvirea școlii;
– motivarea copilului în vederea continuării activității pe care o prestează în timpul liber și anume fotbalul.
Tipuri de activități desfășurate:
– oferire de consiliere motivațională;
– reluarea studiilor și menținerea legăturii cu școala;
– oferirea deședințe de lucru în echipă.
Rezultate așteptate:
– finalizarea studiilor;
– creșterea stimei de sine.
Durata estimată pentru atingerea scopurilor este de 6 luni.
VII. RAPORT DE EVALUARE PE PERIOADA PLASAMENTULUI
Acum copilul se află în plasament în Centrul de recuperare și reabilitare a copilului delincvent, dar relația cu familia s-a îmbunătățit, deoarece acesta este vizitat periodic de către membrii familiei, rezultatele școlare sunt mult mai bune, P. nu a mai cumulat absențe, nu mai este la fel de irascibil și de violent cu persoanele din jurul său.
O mare parte din factorii negativi găsiți în evaluarea primară, nu mai sunt prezenți în acest moment. De aceea s-a constatat faptul că P. poate merge din nou în familie, deoarece scopurile și obiectivele au fost atinse.
Copilul, o perioadă de timp, va fi supravegheat și în mediul familial, pentru a îndepărta orice risc de recidivă.
VIII. EVALUAREA FINALĂ
B.P. a avut un comportament adecvat pe toată perioada cât a fost supravegheat, manifestă interes pentru școală, dorind să își termine studiile, ajută la treburile gospodărești, nu mai frecventează grupul de prieteni de dinaintea faptei comise, relațiile cu familia s-au îmbunătățit foarte mult.
IX. GENOGRAMA
Legendă :
Bărbat
Femeie
Persoană decedată
Relație de concubinaj
X. HARTA ECO
Legendă :
Relație solidă
Persoane care se implică mai mult
Relație tranzitorie
Relație puternică de ambele părți
IV.6. Soluții pentru reducerea delincvenței juvenile
Având în vedere situația actuală a delincvenței juvenile în România, precum și necesitatea alinierii țării noastre la standardele internaționale în domeniul protecției drepturilor copilului, eforturile trebuie direcționate de către autoritățile competente, în primul rând, spre protecția copilului, prin:
întărirea autorităților publice cu atribuții în domeniul prevenirii și combaterii apariției și dezvoltării cazurilor de delincvență juvenilă;
derularea unor programe de asistare socială și juridică a minorilor în perioada adolescenței, atunci când sunt expuși la un comportament deviant datorită gradului ridicat de „vulnerabilitate” criminogenă specifică acestei perioade de vârstă;
desfășurarea unor activități de prevenire a tulburărilor de comportament, în genere a celor de tip delincvențial (consiliere în școli și licee);
înființarea centrelor de orientare, supraveghere și reintegrare școlară și socială, destinat copiilor cu devianță comportamentală de tip penal și care nu pot fi integrați în învățământul de masă;
monitorizarea și consilierea familiilor vulnerabile, cu copii ce prezintă un grad ridicat de risc de devianță comportamentală de tip penal;
elaborarea și aplicarea unor politici sociale care să vizeze cauzele profunde ale delincvenței juvenile (creșterea nivelului de trai; consolidarea familiilor; asistarea grupurilor marginalizate și defavorizate; asigurarea accesului generalizat la îngrijire medicală adecvată; asigurarea unei educații obligatorii, gratuite și de bună calitate; prevenirea abandonului și instituționalizării copiilor abandonați, etc.).
IV. 7. Resocializarea minorilor și tinerilor delincvenți
Resocializarea delincvenților cuprinde în mecanismul ei intern de protejare socială și prevenire a comiterii de noi delicte prin sistemul de sancțiuni și pedepse.
Regimul de tratament și socializare, într-un sens mai larg, cuprinde reducerea efectelor învățării sociale negative. Aceasta se efectuează pe linia dezvoltării maturizării sociale, a antrenării abilităților sociale, prin dezvoltarea unor comportamente adecvate într-un spectru larg al contextelor interpersonale, prin formarea judecăților morale cu antrenarea și dezvoltarea dilemelor morale.
Resocializarea reprezintă o modalitate de reorientare și modelare a personalității delincventului, a comportamentului acestuia la normele și valorile societății, reduce din actul de recidivă, încadrează în roluri și statuturi sociale, asigură relații interumane normale. Toate acestea se pot realiza în centrele de specialitate prin alternative de lucru cu minorii delincvenți.
Cel mai important în acest sens este tratamentul delincvenței juvenile care este un model mixt, adică penal și terapeutic, numit și „modelul de negociere și reglementare al conflictelor”. Acest model se bazează pe adoptarea unor sancțiuni alternative, neprivative de libertate, pe negocierea dintre delincventul minor și victimă și pe prestarea de către minorul sancționat a unor activități sociale în folosul comunitar, pe o anumită perioadă de timp, activități care nu sunt remunerate. Orientarea acestui model este resocializarea minorului în contextul social, familial și comunitar în care acesta s-a născut și dezvoltat. Scopurile acestei modalități sunt:
diminuarea dificultăților de adaptare a minorului delincvent, împiedicând apariția plurității infracționale;
protecția publică.
Principiile care stau la baza acestui proces constau în:
tratamentul non-custodial „to prevent children for being placed out of home”;
intervenție individualizată – ținându-se seama de particularitățile psiho-sociale, de contextul socio-familial și de posibilitățile de intervenție ale comunității în care se află minorul delincvent;
diminuarea cauzelor și condițiilor care au generat comportamentul infracțional.
Activitatea asistentului social are în vedere:
optimizarea funcționalității familiei;
depășirea dificultăților personale;
petrecerea timpului liber;
activitatea educativ-profesională;
evaluarea continuă a riscului public pe care îl prezintă minorul,
contribuind astfel la protecția publică.
Aceste activități și principii sunt funcționale numai sub o organizare solidă care dezvoltă strategii coerente de lucru în domeniul vizat.
Abilitățile asistentului social se structurează în:
cunoașterea cadrului legislativ, lucrul într-o manieră antiopresivă, învățare continuă;
management organizațional al resurselor și lucrul în echipă;
abilități interpersonale: pregătirea și structurarea unui interviu, comunicare, utilizarea sinelui;
managementul cazului: evaluare, stabilirea obiectivelor, intervenții, reevaluare, încheierea cazului;
sarcini speciale: redactarea rapoartelor, activitatea în instanță, înregistrarea datelor.
I. Lucrul cu familia este cel mai important deoarece comportamentul infracțional poate fi un produs al sistemului familial. Trebuie avut în vedere:
Cum sunt împărțite rolurile în familie?
Care este calitatea relațiilor?
Cine exercită autoritatea părintească?
Cine educă?
Cum comunică membrii familiei?
Asistentul social trebuie să includă părinții în procesul decizițional, să acorde respectul și
să abordeze atitudinea non-blamatorie, să acorde un suport emoțional minorului și să sprijine familia.
II. Lucrul cu școala vizează realizarea unei continuități între activitatea educativă în școală și în familie.
III. Lucrul cu grupul
IV. Lucrul individual se concentrează în patru forme, fiecare având scopuri și metode specifice:
lucrul de caz – casework – are ca principale scopuri schimbarea comportamentului indezirabil prin încurajarea introspecției și întâlnirea z;
consiliere – proces prin care o persoană ajunge la un stadiu mai înalt al competenței personale, implicând întotdeauna schimbarea;
supervizarea – proces care are drept scop eficientizarea activității de asistență socială și care îndeplinește trei funcții: formatică, de control/coordonare și suportivă;
rezolvare de probleme – proces care se desfășoară în interacțiunea asistent social – client. Ca și în cazul consilierii, rezolvarea de probleme presupune o abordare graduală și progresivă, desfășurată pe patru nivele: evaluare, stabilirea obiectivelor, acțiune și schimbare, reevaluarea cazului.
Reintegrarea psihosocială a delincvenților minori și tineri vizează reechilibrarea eu-lui, a forțelor psihice ale delincventului, prin restructurarea personalității sale. Această reintegrare care urmărește resocializarea minorilor și tinerilor delincvenți, reprezintă un proces de durată, care nu poate fi realizat numai prin normative juridice și administrative.
CONCLUZII
În ceea ce privește copilul care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal este evidentă lipsa de reglementare a unei măsuri specifice ce poate fi dispusă pentru această categorie de copii, precum și a unor servicii adecvate acestor tineri, atât în segmentul de prevenire cât și în cel de intervenție.
Minorul reprezintă o realitate specifică, o personalitate în formare, având trăsături genetice, biologice proprii, de natură să influențeze universul psiho-moral. În opinia noastră cauzele penale ale minorilor nu pot fi examinate de aceiași judecători care examinează dosarele majorilor. Și în acest context venim cu propunerea de soluționare a acestor cazuri de delincvență, prin alte metode decât privarea de libertate.
Prin intermediul procesului instructiv-educativ societatea determină un anumit nivel, un ideal de personalitate cu funcții primordiale, care va urmări însușirea anumitor cunoștințe, anumitor aptitudini, interese motivate, opiniile individului fiind necesare atât pentru existența acestuia, cât și pentru viața socială. Deoarece optăm pentru menținerea minorului în interiorul societății și nu pentru izolarea acestuia într-un loc de reeducare, venim cu următoarele propuneri: a) accesibilitatea studiilor; b) evidența strictă a minorilor neîncadrați în procesul instructiv; c) organizarea timpului liber al acestora, prin frecventarea cluburilor sportive, de dans, etc., care să fie accesibile pentru toți; d) lucrul nu doar cu fiecare minor-delincvent, ci și privind înlăturarea cauzelor infracțiunii.
În vederea înlăturării cauzelor infracțiuniio atenție deosebită trebuie acordată, în viziunea noastră, nu doar macromediului (școala, prietenii, etc.) ci și micromediului (familiei), „copilul reprezintă oglinda familiei sale”. De aceea se impune necesitatea propagării unui mod de viață sănătos al viitorilor părinți și în primul rând al viitoarelor mame.
În ceea ce privește prevenirea delincvenței juvenile, se impune o strânsă colaborare între poliție, justiție, procuratură, pe de o parte, și psihologi, sociologi, medici, asistenți sociali, pe de altă parte, în vederea dezvoltării și stimulării autonomiei morale a tinerilor, facilitând atât adaptarea lor la cerințele normelor sociale, cât și participarea lor la exigențele vieții sociale și politice.
BIBLIOGRAFIE
1. Banciu,D., Control social și sancțiuni sociale, Editura Victor, București, 1999.
2. Banciu, P., Rădulescu, M. Sorin, Voicu, M., Introducere în sociologia devianței, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1985.
3. Bocancea, C., Neamțu, G., Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999.
4. Cioclei V., Manual de criminologie, București, 1999.
5. Cohen,A., Deviance and control, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1986.
6. Cusson, Maurice, Devianța, apud Boudon, R., Tratat de sociologie.
7. Dragomirescu, V., Psihologia comportamentului deviant, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1976.
8. Durkheim, E., Suicide, Free Press, New-York, 1951.
9. Durkheim, E., Regulile metodologiei sociologice, Editura Științifică, București, 1974.
10. Iacobuță, Al., I., Criminologie, Editura Junimea, Iași, 2002.
11. Iluț, P., Abordarea calitativă a socio-umanului, Editura Polirom, Iași, 1997.
12. Irimescu, G., Tehnici specifice în asistența socială, Editura Universității Alexandru
Ioan Cuza, Iași, 2002.
13. Miftode, Vasile, Tratat de metodologie sociologică, Editura Lumen, Iași, 2003.
14. Miftode, V., Metodologie sociologică. Metode și tehnici de cercetare sociologică,Editura
Porto-Franco, Galați, 1995.
15. Mitrofan, N., Zederenghea, V., Psihologie juridică, Casa de editură „Șansa” SRL,
București, 1992.
16. Nistorescu,G.,Păun,C.,Criminologie, Ed.Europa Nova,București,1996.
17. Oancea, I., Probleme de criminologie, București, 1998.
18. Octavian, P., Implicațiile delincvenței juvenile, Editura Mirton, Timișoara, 2003.
19. Petcu, M., Teorii psihologice referitoare la etiologia agresivității delincvente, în „Fiat
Justiția”, nr. 1, Cluj-Napoca, 1999.
20. Pitulescu, I., Delincvența juvenilă, București, 2002.
21. Popescu Neveanu, P., Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978.
22. Rădulescu, S. M., D., Banciu, Introducere în sociologia delincvenței Juvenile, București,
Editura Medicală, 1990.
23. Rădulescu, S. M., Homo Sociologus, Raționalitate și iraționalitate în acțiunea umană, Casa
de editură și presă „Șansa” SRL, București, 1994.
24. Rădulescu, S. M., Teorii sociologice în domeniul devianței și al problemelor sociale,
Computer Publishing Center, București, 1994.
25. Reckless, W. C. M. Smith, Juvenile delinquency, McGraw – Hill, New-York, 1973.
26. Stoica, M., Concepții și teorii psihologice ș i psihosociale privind delincvența, Arad,
1995.
27. Sutherland, E. H., D. Cressey, Principes de criminologie, Edition Cujas, Paris, 1966.
28. Ștefăroi, N., Protecția copilului în legislația internațională, în Ghid de practici
instituționale în instrumentarea cauzelor cu minori, Asociația Alternativelor Sociale, Iași,
2005.
29.Tully, L., M., ș.a., Cercetarea calitativă în asistența socială, Editura Polirom, Iași, 2005.
30. Zamfir, C., Vlăsceanu, L., Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993, p.
175.
31.Zolyneak, M., Drept penal – Partea I, vol. III, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1993.
32. Legea nr. 301/2004 – Noul Cod penal, publicată în Monitoul Oficial al României, nr.
575/29 iunie 2004.
33. Regulamentul de aplicare a O.G. 92/2000, Legea nr. 129/2002.
34. Legea nr. 304/28 iunie 2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 576/29 iunie 2004.
35. Legea nr. 301/2004 – Codul penal – publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
575/29 iunie 2004.
36. Legea nr. 272/21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului,
Publicată în Monitoul Oficial al României, Partea I, nr. 557/23 iunie 2004.
37. Regula II (a) din Regulile ONU cu privire la protecția minorilor privați de libertate.
BIBLIOGRAFIE
1. Banciu,D., Control social și sancțiuni sociale, Editura Victor, București, 1999.
2. Banciu, P., Rădulescu, M. Sorin, Voicu, M., Introducere în sociologia devianței, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1985.
3. Bocancea, C., Neamțu, G., Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999.
4. Cioclei V., Manual de criminologie, București, 1999.
5. Cohen,A., Deviance and control, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1986.
6. Cusson, Maurice, Devianța, apud Boudon, R., Tratat de sociologie.
7. Dragomirescu, V., Psihologia comportamentului deviant, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1976.
8. Durkheim, E., Suicide, Free Press, New-York, 1951.
9. Durkheim, E., Regulile metodologiei sociologice, Editura Științifică, București, 1974.
10. Iacobuță, Al., I., Criminologie, Editura Junimea, Iași, 2002.
11. Iluț, P., Abordarea calitativă a socio-umanului, Editura Polirom, Iași, 1997.
12. Irimescu, G., Tehnici specifice în asistența socială, Editura Universității Alexandru
Ioan Cuza, Iași, 2002.
13. Miftode, Vasile, Tratat de metodologie sociologică, Editura Lumen, Iași, 2003.
14. Miftode, V., Metodologie sociologică. Metode și tehnici de cercetare sociologică,Editura
Porto-Franco, Galați, 1995.
15. Mitrofan, N., Zederenghea, V., Psihologie juridică, Casa de editură „Șansa” SRL,
București, 1992.
16. Nistorescu,G.,Păun,C.,Criminologie, Ed.Europa Nova,București,1996.
17. Oancea, I., Probleme de criminologie, București, 1998.
18. Octavian, P., Implicațiile delincvenței juvenile, Editura Mirton, Timișoara, 2003.
19. Petcu, M., Teorii psihologice referitoare la etiologia agresivității delincvente, în „Fiat
Justiția”, nr. 1, Cluj-Napoca, 1999.
20. Pitulescu, I., Delincvența juvenilă, București, 2002.
21. Popescu Neveanu, P., Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978.
22. Rădulescu, S. M., D., Banciu, Introducere în sociologia delincvenței Juvenile, București,
Editura Medicală, 1990.
23. Rădulescu, S. M., Homo Sociologus, Raționalitate și iraționalitate în acțiunea umană, Casa
de editură și presă „Șansa” SRL, București, 1994.
24. Rădulescu, S. M., Teorii sociologice în domeniul devianței și al problemelor sociale,
Computer Publishing Center, București, 1994.
25. Reckless, W. C. M. Smith, Juvenile delinquency, McGraw – Hill, New-York, 1973.
26. Stoica, M., Concepții și teorii psihologice ș i psihosociale privind delincvența, Arad,
1995.
27. Sutherland, E. H., D. Cressey, Principes de criminologie, Edition Cujas, Paris, 1966.
28. Ștefăroi, N., Protecția copilului în legislația internațională, în Ghid de practici
instituționale în instrumentarea cauzelor cu minori, Asociația Alternativelor Sociale, Iași,
2005.
29.Tully, L., M., ș.a., Cercetarea calitativă în asistența socială, Editura Polirom, Iași, 2005.
30. Zamfir, C., Vlăsceanu, L., Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993, p.
175.
31.Zolyneak, M., Drept penal – Partea I, vol. III, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1993.
32. Legea nr. 301/2004 – Noul Cod penal, publicată în Monitoul Oficial al României, nr.
575/29 iunie 2004.
33. Regulamentul de aplicare a O.G. 92/2000, Legea nr. 129/2002.
34. Legea nr. 304/28 iunie 2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 576/29 iunie 2004.
35. Legea nr. 301/2004 – Codul penal – publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
575/29 iunie 2004.
36. Legea nr. 272/21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului,
Publicată în Monitoul Oficial al României, Partea I, nr. 557/23 iunie 2004.
37. Regula II (a) din Regulile ONU cu privire la protecția minorilor privați de libertate.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Asistenta Sociala Si Interventia Specifica In Cazul Delincventei (ID: 110266)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.