Asistenta Sociala, Instruirea Scolara Si Formarea Profesionala a Unei Persoane Condamnate

=== 92615c30f9577f64c14b1c13c91d33460571e6bd_366443_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I POPULAȚIA PENITENCIARĂ

Caracteristici

Drepturile și obligațiile populației penitenciare

Drepturile populației penitenciare

Drepturile populației penitenciare

CAPITOLUL II ACTIVITATEA DE RESOCIALIZARE A PERSONELOR CONDAMNATE

Educarea, reeducare și resocializare

Recomandarea R (89) 12 a Comitetului de Miniștri al statelor membre al Consiliului Europei

CAPITOLUL III ACTIVITĂȚI EDUCATIVE, DE ASISTENȚĂ PSIHOLOGICĂ ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

2.1. Efectelele încarcerării

2.2. Evaluarea inițială

2.3. Activități educative, de asistență psihologică și asistență socială, instruire școlară și formare profesională

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.pen. – Codul penal al României

C.pr. pen. – Codul de procedură penală

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.P. – Noul Cod Penal

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctul

R.D.P. – Revista de Drept Penal

vol. – volumul

INTRODUCERE

Viața în închisoare este în mod absolut o viață în grup: este anulată orice intimitate, mii este la vedere pentru ceilalți, relația interpersonală este o golire, o risipire, nu te poți ascunde de partea rea a conduitei celor din jur, capacitatea de a suporta infirmitățile sufletești ale celorlalți este depășită de mult și, mai rău decât toate, posibilitățile de refugiu, de schimbare nu există.

Penitenciarul în genere creează un tip aparte de relații interpersonale, care au un conținut, o dinamică și modalități aparte de structurare și manifestare. Universul uman penitenciar este dificil de pătruns și nu rareori greu de exprimat în termeni scatistici. Dacă marile categorii ce reprezintă populația penitenciară sunt cunoscute în general, repartizarea pe sexe, vârste, genuri de infracțiuni, medii de proveniență, pregătire școlară, stare civilă etc., mai puțin abordate până acum au fost evenimentele în colectivitățile de deținuți oarecum invizibile, dar de a căror forță nu se îndoiește nimeni.

Ne referim la modul cum apar lideri informali în penitenciar și cum își exercită ei autoritatea la funcțiile pe care le îndeplinesc anumiți deținuți pentru a satisface nevoile de grup, la stratificarea socială a grupurilor de condamnați, la particularitățile comunicației și ale normelor neoficiale, la treptele integrării nou-veniților în masa reținuților și multe altele.

A vorbi despre echilibru, normalitate și moralitate în grupurile de deținuți este destul de greu, deoarece atmosfera de bună înțelegere este de fapt o succesiune de momente foarte fragile, iar normalitatea și moralitatea sunt subordonate în principal intereselor materiale și biologice.

Privind structura formală și informală a grupurilor de condamnați, unii dintre deținuți primesc din partea administrației anumite responsabilități: șef de detașament, șef de echipă etc., însă rareori această organizare oficială corespunde cu cea neoficială.

Relațiile informale, bazate pe antipatiile și simpatiile interpersonale, sunt subordonate satisfacerii trebuințelor fundamentale pentru toți neținuții.

CAPITOLUL I

POPULAȚIA PENITENCIARĂ

Caracteristici

Asemeni oricărui sistem disciplinar, sistemul disciplinar din închisori are ca principal scop îndeplinirea obiectivelor ce țin de un control eficace, precum și de menținerea ordinii ta un nivel de normalitate.

Adesea, viața din închisoare are un caracter normal, toate relațiile dintre administrație și condamnați realizându-se prin respectarea, de bunăvoine, a reglementărilor și normele de drept execuțional penal.

Astfel, marea majoritate a persoanelor condamnate recunosc „autoritatea în a cărui putere se află”, acceptă regulile ce li se impun, își exercită drepturile conferite de lege, fără a încerca să depășească limitele lor. Nu de puține ori persoanele condamnate încearcă să atingă parametri superiori cerințelor legale pentru a beneficia de recompense, facilități, regimuri mai ușoare, liberare condiționată sau chiar propuneri de grațiere.

La nivel de doctrină s-a subliniat faptul că „principalul scop al sistemului disciplinar este acela de a îndeplini cerințele legii de executare a pedepselor, respectiv de a găsi căile și mijloacele pentru a reeduca deținuții”.

Dacă sistemul disciplinar ar avea la bază doar ideea de constrângere, acest scop nu ar putea fi îndeplinit. Personalul închisorii, care lucrează cu deținuții, poate și trebuie să obțină o permanentă cooperare voluntară a deținuților în respectarea regulilor, printr-o conduită exemplară, prin care deținuții sunt tratați cu respectul și demnitatea datorată unor ființe umane adulte. În susținerea acestei idei, nicio prevedere legală nu interzice personalului să mențină relații corecte și chiar amicale cu deținuții, acestea fiind dintre mijloacele de menținere a liniștii în închisoare și diminuare a aplicării frecvente a sistemului disciplinar.

Însă, în practică, există situații de comportamente ce ies din tiparul regulilor a unor condamnați care nu vor să se supună hotărârilor instanțelor de judecată, încearcând, prin orice metode, să-și ușureze regimul ce li s-a impus, încearcând să scape de închisoare prin încercarea de evadare sau prin autoagresiuni, care pot în anumite condiții să ducă la întreruperea pedepsei pe caz de boală.

Totodată, există situații când unii intră în conflict cu alți deținuți, provoacând dezordine, încearcând să exploateze pe alții în diferite moduri sau să profite de persoana sau bunurile lor. Astfel, se produc diverse încălcări, de diferite naturi, datorate lipsei de adaptabilitate la mediul penitenciar sau pentru că acest mediu este ostil și puțin acceptabil.

La nivelul sistemului disciplinar, împotriva celor care comit abateri se pronunță și aplică pedepse disciplinare, prin aplicarea acestora urmărindu-se reinstabilirea ordinii și disciplinei în penitenciar.

Este cunoscut faptul că realizarea unei discipline corespunzătoare în penitenciare are loc cu respectarea reglementărilor legale, elaborate pe baza pactelor și convențiilor internaționale, derivate din aplicarea Declarației Universale a Drepturilor Omului și art. 9 din Convenția Internațională a Drepturilor Civile și Politice, care interzic orice detenție arbitrară, stabilind principiul legalității în administrarea disciplinei.

Astfel, Regula nr. 27 din Regulile Europene pentru Penitenciare consacră că „disciplina în închisori trebuie să se mențină cu fermitate, dar nu cu restricții în plus, dacă nu se dovedesc necesare pentru o supraveghere sigură și o viață în comunitate bine ordonată.”

În scopul eliminării arbitrarului, Legea privind executarea pedepselor, este însoțită în aplicarea sa, de un Regulament de aplicare, iar la fiecare penitenciar se întocmește în baza acestor acte normative, Regulament de ordine interioară.

Potrivit ansamblului de caracetristic pentru protecția tuturor persoanelor supuse la orice formă de detenție sau închidere, se cere ca regulamentele penitenciarelor să cuprindă cel puțin următoarele prevederi:

tipurile de conduită ale persoanelor deținute sau închise care constituie o abatere disciplinară în timpul detenției sau închiderii;

descrierea și durata pedepsei disciplinare ce poate fi aplicată;

autoritățile competente pentru impunerea unor asemenea sancțiuni;

Existența unor reguli și regulamente pe care nimeni să nu le cunoască este de neconceput, Regula 35 din Regulile penitenciare europene obligând autoritățile închisorii să îi informeze pe deținuți asupra drepturilor și regulamnetelor aplicabile în închisoare.

Astfel, autoritățile penitenciare sunt obligate să aducă la cunoștința condamnaților regulile disciplinare aplicabile, începând cu prima zi de detenție.

În legătură cu administrarea drepturilor disciplinare există o unanimitate de păreri, documentele ce reglementează domeniul, prevăzând ca regulă că „niciun condamnat nu trebuie să aibă vreo funcție sau atribuție comportând o putere disciplinară”.

În cadrul doctrinei se susține că „nicio posibilitate de a contribui la cercetarea, sesizarea, constatarea ori aplicarea unor măsuri disciplinare nu trebuie lăsate în seama vreunui condamnat, deoarece aceasta ar putea să ducă la existența unor conducători de celule, care ar constitui o altă structură neoficială de pedepsire a condamnaților.”

Drepturile și obligațiile populației penitenciare

Drepturile populației penitenciare

Drepturile persoanelor condamnate își au izvorul în Constituție și în legislația în vigoare. Aderarea României la Uniunea Europeană a consfințit și întărit aceste drepturi prin documente ce au caracter internațional și care sunt în general obligatorii pentru statele care
le-au ratificat. Orice îngrădire a drepturilor se poate face tot în contextul acestor acte normative. Drepturile persoanelor condamnate sunt reglementate în cuprinsul Capitolul V din Titlul III al Legii nr. 254/2013.

Una dintre cele mai importante instituții ale dreptului execuțional penal, în jurul căreia este organizată activitatea sistemului penitenciar, este cea a drepturilor deținuților.

Mai mult decât atât, acestea nu rămân doar la nivel teoretic, de concept, ci trebuie aplicate, respectate, uneori modificate sau adaptate. Abordând problema drepturilor deținuților, trebuie precizat de la început că acestea nu trebuie identificate sau confundate cu drepturile cetățenilor. Ele privesc unele aspecte ale relațiilor condamnatului cu conducerea penitenciarului (dreptul la hrană, la îngrijire medicală etc.) sau ale relațiilor cu familia (dreptul la vizite, la pachete, la corespondență etc.) ori au în vedere respectul pentru demnitatea condamnatului.

Pentru deținut, aceste drepturi se nasc în momentul încarcerării, se mențin pe toată durata executării pedepsei privative de libertate și se sting în momentul liberări definitive.

Personalul din penitenciare, alături de persoanele angrenate în executarea pedepselor privative de libertate, sunt obligate să respecte și să asigure condamnaților exercitarea drepturilor acordate de lege, încălcarea sau împiedicarea exercitării lor fiind sancționată penal sau disciplinar.

Orice sistem penitenciar trebuie să asigure un minim de condiții necesare care trebuie respectate, pentru a li se asigura condamnaților baza pentru dezvoltarea personalității și pentru reinserția socială după liberare.

Respectarea drepturilor prevăzute de lege pentru persoanele condamnate este asigurată de judecătorul de supraveghere a privării de libertate. Reprezentanții organizațiilor neguvernamentale, care desfășoară activități în domeniul protecției drepturilor omului, pot vizita penitenciarele și pot lua contact cu persoanele condamnate, cu acordul directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor. Întrevedere dintre reprezentanții organizațiilor neguvernamentale prevăzute și persoanele condamnate se desfășoară în condiții de confidențialitate, sub supraveghere vizuală.

Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, luate de către administrația penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la penitenciar care a dispus măsurile cu privire la exercitarea drepturilor, în termen de 10 zile dela data când au luat cunoștință de măsura luată. Persoana condamnată este ascultată în mod obligatoriu, la locul de deținere, de judecătorul de supraveghere a privării de libertate.

În cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză în condițiile art. 29 din lege, prin audierile prin videoconferință sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deținere, care înaintează declarația luată. Judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate proceda la ascultarea oricărei altei persoane din sistemul penitenciar, în vederea aflării adevărului.

Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerea, prin încheiere motivată, în termen de 15 zile de la primirea acesteia și pronunță una dintre următoarele soluții;

admite plângerea, în tot sau în parte, și dispune anularea sau modificarea măsurii luate de către administrația penitenciarului ori obligă administrația penitenciarului să ia măsurile legale care se impugn;

respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată, rămasă fără obiect, tardivă inadmisibilă, după caz;

ia act de retragerea plângerii.

Încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate se comunică persoanei condamnate și administrației penitenciarului, în termen de 3 zile de la data pronunțării acesteia.

Împotriva acestei încheieri persoana condamnată și administrația penitenciarului pot formula contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii.

Contestațiile se depun la judecătorul de supraveghere a privării de libertate care a pronunțat încheierea, care le înaintează judecătoriei, împreună cu dosarul cauzei, în termen de două zile de la primirea acestora.

Contestația se judecă, în ședință publică, cu citarea persoanei condamnate și administrației penitenciarului, care pot depune memorii și concluzii scrise. În cazul în care procurorul și reprezentantul administrației penitenciarului participă la judecată, aceștia pun concluzii.

Instanța se pronunță, în ședință publică, prin sentință definitivă, care se comunică persoanei condamnate și administrației penitenciarului,

În cele ce urmează voi încerca a face o prezentare a fiecărui drept recunosut prin Legea nr. 254/2013.

Libertatea conștiinței, a opiniilor și a credințelor religioase

Condamnații pot participa liber la servicii și întruniri religioase, pot consulta liber reviste, cărți cu caracter religios. De asemenea, în penitenciar, ei pot deține materiale de cult.

Acest drept mai presupune înlăturarea oricărei îngrădiri sau discriminări pe teme de opinii, convingeri, credințe religioase.

Acest prim drept este normat de prevederile art. 58 din Legea nr. 254/2013 și are corespondent și în art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 10 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 46-47 din Regulile europene pentru penitenciare din 1987 și art. 29 din Regulile penitenciare europene din 2006. Acest drept nu poate fi îngrădit.

În România, nimeni nu poate fi persecutat pentru propria credință sau lipsă de credință religioasă. Orice individ, oricare ar fi statutul juridic, este absolut liber să nbrățișeze religia în care crede sau să nu recunoască nicio religie, adică să fie ateu.

Dreptul la informație

Conform art. 59 din Legea nr. 254/2013, Administrația Națională a Penitenciarelor și administrația penitenciarului au obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura liberul acces la informațiile de interes public pentru persoanele condamnate. Accesul la informații publice se realizează, în condițiile legii, prin publicații, emisiuni radiofonice și televizate sau prin orice mijloace autorizate de către administrația penitenciarului: panouri, post de televiziune al penitenciarului.

Dreptul persoanelor condamnate de a avea acces la informațiile de interes public nu poate fi îngrădit.

Persoanelor condamnate li se va permite să comunice cu mass-media, cu respecte măsurilor de siguranță din penitenciar și doar dacă nu există motive întemeiate care să interzică acest lucru din rațiuni ce țin de protecția persoanei vătămate, a altor persoane condamnate sau a personalului penitenciarului.

Informațiile publice sunt cele care privesc activitățile unei instituții sau autorități publice ori ale unei regii autonome care utilizează resurse financiare publice. Aceste informații trebuie aduse la cunoștința deținuților în limba română, precum și în limba pe care o cunosc, pentru a evita orice fel de discriminare în cunoașterea și aplicarea regulilor.

Dreptul la consultarea documentelor cu caracter personal

Acest drept, prevăzut de art. 60 din Legea nr. 254/2013, permite ca persoana
condamnată, apărătorul acesteia sau orice altă persoană, cu acordul persoanei condamnate, să aibă acces la dosarul individual, la dosarul medical și la rapoartele de inciderr și să poată obține, la cerere, fotocopii ale acestora.

Consultarea documentelor se poate face numai în prezența unei persoane desenate de directorul penitenciarului.

Administrația penitenciarelor este obligată să asigure, în locuri accesibile ir penitenciar, în limba română sau în limba pe care o înțeleg, liberul acces la informat e de interes public, la dispozițiile legale din Codul penal și Codul de procedură penal din Legea nr. 254/2013 sau din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public. Dacă cei interesați au deficiențe de comunicare, conducerea penitenciarului va identifica modalitățile care permit înțelegerea acestora. Toate măsurile luate se vor consemna într-un proces-verbal.

Dreptul la consultarea documentelor cu caracter personal permite ca, în baza unei cereri, persoana condamnată sau orice altă persoană, care are acordul acestei persoane , să aibă acces la dosar. Persoana condamnată poate obține, la cerere, contra cost, într-un număr de exemplare justificat, fotocopii ale documentelor din dosarul individual. Dacă persoanele condamnate nu dispun de mijloacele bănești necesare cheltuielile prevăzute cu copierea documentelor din dosar sunt suportate de către administrația locului de deținere. Sunt considerate persoane fără mijloace bănești persoanele condamnate care nu au sau nu au avut în ultimele 30 de zile sume de bani disponibile în fișa contabilă nominală sau în contul personal. Sumele cheltuite de administrația penitenciarului pentru exercitarea dreptului la petiționare sau corespondență se recuperează ulterior de la persoana condamnată din sumele pe care le va deține în fișa contabilă nominală sau în contul personal, în timpul executării pedepsei.

Apărătorul sau oricare altă persoană, cu acordul scris al persoanei condamnate, poate obține, contra cost, o fotocopie a documentelor din dosarul individual.

Acest drept poate releva chiar calea probării condamnării fără temei, deschizând calea revizuirii, dar și alte aspecte interesante.

Pentru a preîntâmpina modificarea, deteriorarea sau sustragerea pieselor componente, consultarea documentelor se poate face numai în prezența unei persoane resemnate de directorul penitenciarului.

Dosarul individual poate fi consultat, cu excepția situațiilor în care acesta este solicitat de organele abilitate potrivit legii, numai cu acordul persoanei condamnate. Datele cu caracter personal ale persoanelor condamnate sunt confidențiale, potrivit legii.

Dreptul de petiționare

Prin petiție se înțelege orice cerere sau sesizare adresată autorităților publice, intituțiilor publice, organelor judiciare, instanțelor sau organizațiilor naționale ori internaționale. Petiția reprezintă modalitatea prin care cetățenii au posibilitatea de a-și valorifica un drept, de a cere o explicație cu privire la orice problemă personală sau de interes general.

Petiția apare sub patru forme: cerere, reclamație, sesizare și propunere. Acestea pot fi formulate în scris sau prin e-mail. Dreptul de petiționare este revăzut de art. 51 din Constituție, art. 44 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Ejropene și art. 63-64 din Legea nr. 254/2013.

Uneori, exercitarea acestui drept dă naștere la unele situații, ce pot fi analizate atât de psihologi, dar și de reprezentanții cultelor.

Dreptul de petiționare al persoanelor condamnate este garantat. În scopul prevenirii introducerii în penitenciar, prin intermediul răspunsurilor la petiții, a drogurilor, substanțelor toxice, explozibililor sau a altor asemenea obiecte a căror deținere este interzisă, plicurile sunt deschise, fără a fi citite, în prezența persoanei condamnate.

Răspunsurile la petiții au caracter confidențial și nu pot fi reținute decât în limitele și în condițiile prevăzute de lege. Astfel, ele pot fi reținute și predate celor în drept dacă există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, însă persoana codamnată este înștiințată, în scris, cu privire la luarea acestor măsuri. Reținerea și predarea celor în drept a răspunsurilor la petiții în acest caz se pot face numai pe baza dispozițiilor emise de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, prevederile art. 147 C. proc. pen. aplicându-se în mod corespunzător.

Dreptul la corespondență

Dreptul la corespondență al persoanelor condamnate este garantat. El este prevăzut de art. 63-64 din Legea nr. 254/2013.

Corespondența are un caracter de confidențialitate, neputând fi deschisă sau. reținută decât în limitele și în condițiile prevăzute de lege.

Astfel, corespondeța poate fi deschisă în prezența persoanei destinatare, fără a fi citită, pentru a se evita introducerea prin intermediul ei a drogurilor, substanțelor toxice, explozibililor sau a ajn asemenea obiecte a căror deținere este interzisă.

De asemenea, ea poate fi deschisă e fără acordul destinatarului, dar cu informarea în scris a acestuia, dacă sunt indicii că s-a săvârșit o infracțiune. Reținerea și predarea celor în drept a corespondenței în acest caz se pot face numai pe baza dispozițiilor emise de către judecătorul de upraveghere a privării de libertate, prevederile art. 147 C. proc. pen. Aplicându-se în mod corespunzător. Corespondența este reținută și clasată într-un dosar special, care se păstrează la administrația penitenciarului.

Este interzisă reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței sau a trimiterilor poștale trimise ori primite în raporturile cu avocatul, cu excepția situațiilor în care există date că acesta săvârșește sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni grave.

Potrivit art. 28 din Constituție, secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor ti poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare m inviolabil. Pe de altă parte, Convenția europeană a drepturilor omului garanta în art. 8, respectul vieții particulare și de familie, al domiciliului și al corespondenței„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora”.

Când s-a apreciat că art. 8 din Convenție ocrotește toate tipurile de corespondență s-a avut în vedere în primul rând corespondența scrisă și mai ales corespondența deținuților, care prezintă riscul de a fi cenzurată ilegal.

Corespondența prin intermediul mijloacelor de telecomunicație și practicile ascultărilor telefonice trebuie realizate doar în condițiile legii. Interceptările telefonice se pot face atunci când se urmărește apărarea statelor democratice împotriva amenințărilor teroriste sau a criminalității și doar în baza unei autorizații a magistratului judecător.

Corespondența electronică trebuie să fie protejată la fiecare loc de muncă, chiar dacă se folosește, de către angajat, computerul angajatorului.

Pentru asigurarea exercitării dreptului la corespondență, directorul penitenciarului are oligația de a lua măsurile corespunzătoare pentru punerea la dispoziția persoanei ondamnate a materialelor necesare, precum și pentru instalarea de cutii poștale în înteriorul penitenciarului.

Corespondența este colectată de către personalul furnizorului de servicii poștale, căruia i se asigură accesul în interiorul penitenciarului și care este însoțit, în interiorul penitenciarului, de o persoană anume desemnată de directorul penitenciarului.

Răspunsurile la corespondență, adresate persoanelor condamnate, se predau de ncată destinatarului, sub semnătură.

Cheltuielile ocazionate de exercitarea dreptului la corespondență sunt suportate, de regulă, de către persoanele condamnate. În cazul în care aceste persoane nu dispun de mijloacele bănești necesare, cheltuielile pentru exercitarea dreptului la corespondență cu familia, apărătorul și cu organizațiile neguvernamentale care își desfășoară activitatea în domeniul protecției drepturilor omului sunt suportate de către administrația penitenciarului.

Sunt considerate persoane fără mijloace bănești persoanele condamnate care nu au sau nu au avut în ultimele 30 de zile sume de bani disponibile în fișa contabilă nominală sau în contul personal. Sumele cheltuite de administrația penitenciarului pentru exercitarea dreptului la corespondență se recuperează ulterior de la persoana condamnată din sumele pe care le va deține în fișa contabilă nominală sau în contul personal, în timpul executării pedepsei.

Dreptul la convorbiri telefonice

Persoanele condamnate au dreptul să efectueze convorbiri telefonice de la telefoanele publice instalate în penitenciare. Pentru asigurarea exercitării acestui drept directorul penitenciarului are obligația de a lua măsurile necesare pentru instalarea de tefoane publice în interiorul penitenciarului. Numărul și durata convorbirilor telefonice se stabilesc prin regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013.

Convorbirile telefonice au caracter confidențial și se efectuează sub supraveghere vizuală, iar cheltuielile ocazionate de efectuarea lor sunt suportate de către persoanele condamnate.

Legat de acest drept, se poate aprecia că prin exercitarea lui putem afla date concrete din penitenciar cu privire la ierarhie și la „socializarea deținuților”, având în vedere că limbajul folosit este strict autentic.

Convorbirile telefonice pot fi interceptate, limitate sau oprite în cazul în care sunt informații care demonstrează legături ilegale sau intenții de producere a unor fapte infracționale.

Utilizarea telefonului în incinta penitenciarelor este o problemă sensibilă, deoarece prin acest mijloc de comunicare nerestricționat se pot realiza și fapte negative: stabilirea de legături între membrii clanurilor de infractori și coordonarea săvârșirii unor infracțiuni chiar din interiorul penitenciarului, comunicarea de informații cu privire la siguranța locului de deținere, sistemul de pază, agresarea verbală, telefonică a unor persoane vânzarea clandestină a unor bunuri în interiorul penitenciarului, folosirea de monedă pentru diferite jocuri de noroc sau pentru obținerea de bunuri, cum ar fi a cartelele telefonice, transmiterea de date false, transmiterea de date confidențiale.

În conformitate cu art. 24 din Recomandarea REC (2006)2 a Comitetului de Miniștri ai statelor membre referitoare la Regulile penitenciare europene, „deținuților li se a permite să comunice, cât de des posibil, prin corespondență, telefon sau alte mijloace de comunicare, cu familiile lor, terțe persoane și reprezentanții organismelor exterioare precum și să primească vizite de la aceste persoane”.

Dreptul la comunicări on-line

Latura coercitivă a pedepsei cu închisoarea, realizată prin izolarea condamnatului de societate, lasă posibilitatea legală ca acesta să păstreze anumite legături atât cu familia, cât și cu alte persoane particulare, prin intermediul mijloacelor moderne ne comunicare.

Pentru anumite categorii de persoane condamnate, se poate facilita comunicarea on-line cu membrii de familie sau alte persoane. Acesta este un drept nou, care nu s-a prevăzut în legea anterioară. Exercitarea lui este o modalitate eficientă de rezolvare a problemei comunicării cu rudele, prietenii etc., apelând la mijloacele moderne de comunicare specifice perioadei în care trăim. Folosirea acestui procedeu de comunicare trebuie realizată respectând dispozițiile din art. 28 din Constituția României: „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”.

Categoriile de persoane condamnate, numărul și durata comunicărilor on- line, precum și modalitatea de acordare a acestora se stabilesc prin regulamentul aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

Dreptul la plimbare zilnică

Acest drept, reglementat în prezent de art. 67 din Legea nr. 254/2013, este specific
pntru persoanele care execută pedepse privative de libertate, deoarece nu mai este întâlnit în alte instituții.

Fiecărei persoane condamnate i se asigură zilnic, atunci când condițiile climaterice permit plimbarea în aer liber timp de cel puțin 1 oră, în curți special amenajate în aer liber în funcție de regimul de executare a pedepsei privative de libertate.

Plimbarea celor aflați în spatele gratiilor are rolul de a îndepărta stresul și tensiunea acumulată de aceștia în atmosfera camerei de detenție. Nu trebuie neglijat faptul că unele celule sunt de mici dimensiuni sau cele de dimensiuni normale sunt suprapopulate.

Dreptul de a primi vizite și dreptul de a fi informat cu privire la "-ațiile familiale deosebite

Persoanele condamnate au dreptul de a primi vizite, în spatii special amenajate, sub supravegherea vizuală a personalului administrației penitenciarului. Persoanele aflate în vizită sunt supuse controlului specific. Durata și periodicitatea vizitelor, modul de organizare a acestora, precum și calitatea persoanelor vizitatoare se stabilesc prin regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013.

Directorul locului de deținere poate aproba vizite între persoane private de libertate, indiferent de regimul de executare, în sectorul de acordare a drepturilor la vizite, în spații prevăzute cu dispozitive de separare. Despre efectuarea vizitei se fac mențiuni în documentele de evidență ale fiecărei persoane condamnate.

Persoanele condamnate sunt informate de către administrația penitenciarului cu privire la boala gravă sau decesul soțului, soției sau al concubinului, concubinei, precum și al unei rude apropiate, în cel mai scurt timp de la luarea la cunoștință, de către administrația penitenciarului, despre evenimentul produs.

Acordarea dreptului la vizită implică efectuarea percheziției corporale a condamnatului, atât înainte, cât și după efectuarea vizitei, în scopul prevenirii unor evenimente deosebite sau unor situații de risc. Orice nerespectare a regulamentului conduce la întreruperea vizitei, iar motivele sunt consemnate într-un registru special

Dreptul la vizită intimă

Potrivit art. 69 din Legea nr. 254/2013, pot beneficia de vizită intimă persoanele condamnate care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiții:

sunt condamnate definitiv și sunt repartizate într-un regim de executare a pedepselor privative de libertate;

nu sunt în curs de judecată în calitate de inculpat;

există o relație de căsătorie, dovedită prin copie legalizată a certificatului de căsătorie sau, după caz, o relație de parteneriat similară relațiilor stabilite între soți

nu au beneficiat, în ultimele 3 luni anterioare solicitării vizitei intime, de permisiunea de ieșire din penitenciar;

nu au fost sancționate disciplinar pe o perioadă de 6 luni, anterioară solicitării vizitei intime, sau sancțiunea a fost ridicată;

participă activ la programe educaționale, de asistență psihologică și asistență socială ori la muncă.

Persoana condamnată căsătorită poate beneficia de vizită intimă numai cu soțul sau soția. Vizitele intime între soți se realizează cu acordul expres al vizitatorului si condamnatului.

În cazul persoanelor care nu sunt căsătorite, pentru acordarea vizitei intime, partenerii trebuie să fi avut o relație similară relațiilor stabilite între soți anterior datei primirii în penitenciar. Dovada existenței relației de parteneriat se face prin declarație pe propria răspundere, autentificată de notar.

Directorul penitenciarului poate aproba vizite intime între persoane condamnate, în condițiile legii. Numărul, periodicitatea și procedura desfășurării vizitelor intime se stabilesc prin regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013.

Dreptul de a primi, cumpăra și a deține bunuri

Persoanele condamnate aflate în penitenciare au dreptul la primirea de bunuri, bani și de a efectua cumpărături. Numărul, greutatea pachetelor și valoarea sumelor de bani, categoriile de bunuri care pot fi primite, cumpărate, păstrate și folosite de către persoanele condamnate, precum și procedura de primire, păstrare și folosire se stabilesc prin regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013.

Sumele de bani se consemnează în fișa contabilă nominală a fiecărui condamnat, ce se întocmește în momentul intrării în penitenciar. Astfel, fișa contabilă cuprinde cotele din sumele de bani cuvenite persoanelor condamnate pentru munca prestată, sumele primite de la persoane fizice sau juridice în timpul executării pedepsei și sumele aflate asupra lor la primirea în penitenciar.

Dreptul la asistență medicală, tratament și îngrijiri

Potrivit art. 34 din Constituția României, dreptul la ocrotirea sănătății este garantat.

Statul român garantează și în penitenciare dreptul la asistență medicală. Acest drept se referă la obligația administrației penitenciarelor de a asigura deținuților îngrijiri -edicale corespunzătoare, în infirmeria unității, de către medicul penitenciarului, sau Tir-un spital din sistemul penitenciar ori o rețea externă a sistemului.

Dreptul la asistență medicală include intervenția medicală, asistența medicală primară, asistența medicală de urgență și asistența medicală de specialitate. Dreptul a îngrijiri include atât îngrijirile de sănătate, cât și îngrijirile terminale.

Asistența medicală, tratamentul și îngrijirile în penitenciare sunt asigurate ori de câte ori este necesar sau la cerere, cu personal calificat, în mod gratuit, potrivit alin. (2) s art. 71 din Legea nr. 254/2013.

Serviciile de asistență medicală, tratament, îngrijiri și medicamentele sunt asigurate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, în condițiile Contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate și ale Normelor metodologice de aplicare a acestuia, din fondurile unităților din sistemul administrației penitenciare, aprobate cu această destinație, și din alte surse, potrivit legii.

Acordarea asistenței medicale, a tratamentului și a îngrijirilor persoanelor condamnare se face în condițiile regulamentului de aplicare a legii.

Persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate poate solicita, contra cost să fie examinată, la locul de deținere, de un medic din afara sistemului penitenciar. Constatările acestuia se consemnează în dosarul medical al persoanei condamnate.

Gratuitatea există și pentru tratamente medicale și pentru medicamente. Beneficiul asîuit de tratament medical și medicamente nu dă administrației penitenciarului nici măcar prezumțiile pe care le-a elaborat în aceeași privință experiența criminologiei.

Așadar, nu trebuie ignorate Recomandările europene pentru penitenciare, nici
Jurământul de la Atena.

În cazul în care constată urme de violență sau persoana condamnată acuză violențe, medicul care efectuează examenul medical are obligația de a consemna în fișa medicală cele constatate și declarațiile persoanei condamnate în legătură cu acestea sau cu orice altă agresiune și de a sesiza de îndată procurorul.

Persoana condamnată poate solicita, pe cheltuiala sa, examinarea și de către un medic legist. Certificatul medico-legal se anexează la fișa medicală, după ce condamnatul a luat cunoștință de conținutul său, sub semnătură.

Cheltuielile ocazionate de examenul medical al unui medic legist se suportă de către solicitant, cu excepția situației în care nu are sume de bani evidențiate în fișa contabilă nominală sau în contul personal.

Sumele cheltuite în acest sens de administrația penitenciarului vor fi recuperate, pe durata executării pedepsei, de la persoana condamnată, în momentul în care în contul personal sau în fișa contabilă va exista disponibil.

Persoanele private de libertate nu pot fi supuse, nici chiar cu consimțământul lor. experimentelor științifice.

Dreptul la asistență diplomatică

Persoanele condamnate care nu au cetățenia română au dreptul să se adreseze reprezentanțelor diplomatice sau consulare în România ale statului ai cărui cetățeni sunt și au dreptul de a fi vizitați de funcționarii acestor reprezentanțe diplomatice sau consulare, în condiții de confidențialitate, sub supraveghere vizuală. În acest scop, administrațiile penitenciarelor au obligația să coopereze cu aceste instituții, pentru realizarea asistenței diplomatice.

Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate, cu statut de refugiați sau apatrizi, precum și persoanele cu altă cetățenie decât cea română, al căror stat nu este reprezentat diplomatic sau consular în România, pot solicita administrației penitenciarului să contacteze autoritatea internă sau internațională competentă, în scopul vizitării de către reprezentanții acestora, în condiții de confidențialitate și sub supraveghere vizuală.

Persoanele condamnate, care au altă cetățenie decât cea română, sunt informate, la intrarea în penitenciar, cu privire la posibilitatea continuării executării pedepsei privative de libertate în statul de cetățenie.

Dreptul la încheierea căsătoriei

Un alt drept al persoanelor condamnate aflate în penitenciar este și cel la încheiere căsătoriei, prevăzut de art. 75 din Legea nr. 254/2013.

Administrația penitenciarului are obligația asigurării condițiilor necesare
încheierii căsătoriei. Astfel, vizitele medicale se vor realiza de către cabinetul medical al
pentenciarului sau se va apela după caz la o clinică exterioară.

Demersurile necesare depunerii actelor se vor realiza cu ajutorul administrației penitenciare. În certificatul de căsătorie se înscrie localitatea unde se află penitenciarul, ca fiind locul încheierii căsătoriei. După oficierea căsătoriei, soții pot beneficia de vizită intimă, timp de 48 oe ore, cu acordul directorului penitenciarului. Aceste prevederi nu se aplică în cazul în care cei doi soți divorțează și se recăsătoresc între ei.

Regulile de la căsătorie reglementate de Codul civil sunt respectare și în acest caz special al încheierii căsătoriei, deoarece se prevede expres că ofițerul de stare civilă din cadrul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelelor sau, după caz, din cadrul primăriei în a cărei rază administrativ-teritorială se găsește penitenciarul va lua consimțământul viitorilor soți.

Dacă pedeapsa se execută de către condamnații viitori soți în regim semideschis sau deschis, ei pot primi, cu acordul directorului penitenciarului, permisiunea de a ies din penitenciar până la 5 zile, ceea ce face posibilă încheierea căsătoriei în localitatea de domiciliu sau în localitatea unde se află penitenciarul.

Consimțământul viitorilor soți este luat de ofițerul de stare civilă din cadrul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, din cadrul primăriei localității în care se încheie căsătoria. Permisiunea de ieșire din penitenciar prevăzută mai sus se acordă de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor, la propunerea comisiei prevăzute la art. 98 alin. (2) din lege; această comisie este formată din directorul penitenciarului, care este și președintele comisiei, directorul adjunct pentru siguranța deținerii și regim penitenciar și directorul adjunct pentru educație și asistență psihosocială. Secretariatul ei este asigurat de persoana numită în acest sens de directorul penitenciarului.

La încheierea căsătoriei pot participa judecătorul de supraveghere a privării de libertate, directorul locului de deținere, un reprezentant al serviciului de educație și intervenție psiho-socială, precum și un număr de maximum 10 persoane, rude până la gradul al IV-lea sau alte cunoștințe ale viitorilor soți.

Pe durata executării pedepsei privative de libertate pot apărea împrejurări care să îi determine pe soți să divorțeze, ceea ce nu se poate refuza. De aceea, administrația penitenciarului are obligația să faciliteze deținutului posibilitatea de a se adresa instanței de judecată pentru intentarea acțiunii de divorț sau să se adreseze unui notar sau autorităților administrației publice locale.

Dreptul de a vota

Un alt drept pe care îl au deținuții în penitenciar este dreptul de a vot.

Astfel, persoanele condamnate își pot exercita dreptul de a vota, dacă exercitarea lui nu a fost interzisă prin hotărârea de condamnare.

La datele stabilite pentru momentele electorale, administrația penitenciarului asigură persoanelor condamnate condițiile necesare exercitării dreptului la vot, potrivit legii.

O altă măsură care se ia de către autorități este aceea a creării condițiilor de exercitare a dreptului de vot. În acest sens, șeful serviciului public comunitar de evidență a persoanelor acordă scutire de la plata cheltuielilor de producere și de eliberare a actelor de identitate, în situația în care persoanele condamnate nu dispun de mijloace financiare.

Dreptul la odihnă și repausul săptămânal

Dreptul la odihnă este strâns legat de condițiile de cazare ale condamnaților, care sunt ținuți de regulă în camere de deținere în comun. Camerele dispun de un număr de paturi în raport cu numărul deținuților repartizați în cameră. Persoanelor condamnate li se asigură dreptul la hrană, ținută, cazarmament și condiții minime de cazare, în condițiile legii.

Potrivit art. 77 din lege, persoanelor condamnate li se asigură minimum 7 ore de somn pe zi. Persoanele condamnate care muncesc au dreptul la repaus săptămânal, potrivit legislației muncii. Repausul săptămânal este completat cu cel din timpul sărbătorilor legale..

Dreptul la odihnă este o problemă de sănătate a condamnaților și se alătură, din această perspectivă, dreptului la plimbare, cu scopul de refacere a echilibrului fizic și psihic, ce echivalează cu dreptul la odihnă.

Plimbarea nu este o expresie a posibilității de destindere a condamnatului, ci este una de sănătate, deținuții fiind stimulați să se miște în aer liber, timp în care pot fi aerisite camerele.

Regulile penitenciare europene recunosc nevoile speciale ale tinerilor, care simt nevoia de mișcare, dorința de dezvoltare fizică, exprimarea nevoii de exercițiu fizic pentru descărcarea fizică a tensiunilor nervoase, a nevoii de epuizare a energiei fizice și mintale prin exerciții..

În ultimii ani, in cele mai multe penitenciare românești s-a recunoscut efectul benefic al exercițiului fizic și al sportului pentru eliminarea tensiunilor nervoase, a tensiunii carcerale.

Astfel, terenurile de sport din penitenciare pot fi amenajate de către deținuți, iar echipamentele pot fi aduse de familii sau de voluntar.

Dreptul la muncă

Conform art. 78 din Legea nr. 254/2013, persoanelor condamnate li se poate cere să muncească, în raport cu tipul regimului de executare, ținându-se seama de calificarea, deprinderile și aptitudinile acestora, de vârstă, starea de sănătate, măsurile de siguranță, precum și de programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora.

Din coroborarea cu cele arătate mai sus, se poate trage concluzia că, cel puțin două zile din săptămână, condamnații nu sunt folosiți la activități lucrative.

Obligațiile persoanelor condamnate

De la primul contact pe care condamnatul îl are cu penitenciarul, i se aduc la cunoștință drepturile și obligațiile pe care le are pe timpul executării pedepsei privative de libertate.

Prevăzute de lege și detaliate în regulamentul de aplicare a acesteia, obligațiile constituie reguli de conduită obligatorii, care reclamă pe de o parte, îndatorirea condamnaților de a li se supune din momentul luării la cunoștință, iar, pe de altă parte, obligația administrației locului de deținere de a pretinde condamnaților respectarea lor, asigurându-le, totodată, posibilitatea materială a exercitării drepturilor pe care le au.

Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate au următoarele obligat:

să se supună percheziției cu ocazia primirii în penitenciar, precum și pe parcurs, executării pedepsei privative de libertate, ori de câte ori este necesar;

să respecte regulile stabilite de administrația penitenciarului pe perioada căt au permisiune de ieșire din penitenciar sau în cazul desfășurării de activități, fără supraveghere, în exteriorul penitenciarului;

să se conformeze dispozițiilor date de organele judiciare;

să respecte regulile de igienă individuală și colectivă în camera de deținere ș în alte spații comune, precum și indicațiile medicului;

să întrețină în mod corespunzător bunurile încredințate de administrația penitenciarului și bunurile din dotarea unităților unde prestează munca;

să respecte programul zilnic;

să respecte repartizarea pe camerele de deținere;

să manifeste o atitudine cuviincioasă față de orice persoană cu care intră în contact;

să aibă o ținută decentă, curată și îngrijită;

să îndeplinească în bune condiții activitățile la care participă;

să declare, conform realității, nivelul de instruire școlară sau pregătire profesională;

să respecte orice altă obligație care rezultă din lege, din regulamentul de aplicare a acesteia, din ordinele și deciziile emise în baza acestora și din regulamentul de ordine interioară al penitenciarului.

Se impune a se face precizarea că persoanele condamnate răspund din punct de vedere civil, material, disciplinar sau penal, după caz, pentru faptele săvârșite a timpul executării pedepselor privative de libertate, potrivit legii.

Aceste obligații sunt valabile și pentru minorii care sunt sancționați cu măsure educative privative de libertate.

CAPITOLUL II

ACTIVITATEA DE RESOCIALIZARE A PERSONELOR CONDAMNATE

2.1. Educarea, reeducare și resocializare

Educația este un proces social deosebit de necesar în condițiile în care fiecare copil rebuie să învețe să trăiască și să știe ce trebuie să facă atunci când va fi adult. Deoarece societatea este într-o permanentă dezvoltare și schimbare, marea provocare fiind dezvoltarea tehnologică și științifică, cu atât mai mult se vede necesitatea ca educația să nu se încheie la un anumit moment, ci este nevoie să se continue încă o lungă perioadă de timp, si mai ales atât când persoana este cuprinsă în viața socială activă – productivă.

În situația în care educația s-a făcut cu carențe sau chiar cu alte comandamente ale vieții decât cele acceptate legal, oamenii trebuie să se educe din nou, adică să se reeduce, să-și însușească principiile vieții morale, prevederile legale, să reînvețe să respecte drepturile altora și să-și ndeplinească datoriile de cetățean.

Dacă până în primul deceniu al secolului în care ne aflăm se discuta despre reeducare, conceptul s-a îmbogățit cu ideile privind resocializarea.

Conceptul de reeducare nu mai poate fi folosit ca urmare a conduitelor infracționale actuale, in care persoane deosebit de educate și instruite săvârșesc infracțiuni ca o variantă de a obține avere și poziție socială, precum și în condițiile în care scopul pedepsei neprivative sau privative de libertate este diferit de ce se afirma acum 20 de ani. Lupta cu infracționalitatea în secolul XXI presupune mai multe tipuri de infractori, unii deosebit de bine pregătiți în folosirea tehnologiei, alții grupați în idealuri fundamentaliste, unii asociați în fenomenul criminalității organizate de tip economic, politic ori de trafic de droguri, de muncitori sau de carne vie.

Continuă să prolifereze infracționalitatea măruntă a orașelor cu sorginte în sărăcie, alienare, șomaj sau dezrădăcinare de familie sau de țară.

Împotriva unor tipologii deosebite de infractori, activitatea de educare, reeducare și resocializare trebuie să fie abordată în mod diferit, nu doar prin încercarea de schimbare a concepțiilor cu privire la viață, dar și cu oferirea de posibilități de obținere, cu ajutorul societății, a mijloacelor de existență onestă în perioada postexecuțională.

De aici și dezvoltarea teoriei și practicii execuționale, de executare a sancțiunilor penale fară executare în locuri de deținere, prin scurtarea cât mai semnificativă a executării pedepselor (stabilirea unei politici privind pedepsele de scurtă durată, liberarea înainte de termen prin condiționarea liberării), precum și stabilirea unor termene de supraveghere postexecuțională, cu măsuri și obligații ale celui liberat și cu sprijinul organelor specializate în probațiune.

Posibilitatea resocializării ține și de calitățile fiecărui individ în parte, de modul în care își poate valorifica valențele intelectuale, pe care le-a acumulat încă din timpul minorității, școlarității și perioadei de formare profesională sau universitară, de valențele morale acumulate din familie, din contactele cu mediul social, cu facilitățile puse la dispoziție de avere ori dimpotrivă, de neajunsurile unei vieți lipsite de resurse materiale.

Prima treime a vieții este perioada de acumulare morală și intelectuală, după care urmează permanenta adaptare la provocările societății care se schimbă mereu, lipsa de pregătire constituie un handicap pe care individul nu-1 mai poate recupera ulterior.

Preocuparea de recuperare a analfabeților este deosebit de costisitoare, nu doar pentru societate, ci și pentru individual care nu se poate integra economic, rămânând în șomaj și marginalizare. Indivizii care nu se preocupă de dezvoltarea personală, profesională și intelectuală, tehnologică și informatică se degradează într-o perioadă scurtă de 5-6 ani, informațiile deținute nemaifiindu-le utile deoarece nu sunt reactualizate, astfel că tot ce este nou nu le mai este accesibil.

Educația adulților devine un concept actual pentru toți membri societății, cu atât mai mult referitor la persoane care au carențe deosebite în educația primară, deoarece societatea în care trăim solicită nevoi permanente de achiziție a unor cunoștințe, priceperi sau deprinderi, dezvoltarea unor aptitudini de a folosi tehnologia, necesitatea de a fi creativ în găsirea de soluții într-o lume în care există o concurență acerbă pentru ocuparea unei poznri sociale profitabile individului. Prin adăugarea permanentă a cunoștințelor și aptitudinilor noi, fiecare individ devine în timp un om cu potențial complet diferit, cu dorințe și aspirații mai înalte, cu cerințe comparabile cu alții, cu o structură nouă a personalității.

Chiar ș persoanele cu cele mai simple ocupații tind să aibă condiții de viață și muncă, condiți de locuit mai bune, la nivelul mediei, tot mai mulți indivizi din clasa de mijloc tind să acumuleze bunuri și valori cu standard de calitate mai mare, în condițiile în care întrega societate tinde să fie mai instruită, civilizată, sănătoasă și fără grija viitorului.

Tocmai aceste comandamente determină necesitatea individului de a inova, de a căuta noi metode de a accede spre împlinirea dorințelor, unii găsind calea în ocolirea regulilor stabilite prin legislație, folosirea poziției în ierarhia socială pentru a dobândi bani, bunuri și servicii.

Inteligența umană a dovedit că este în stare de a se plia în infracționalitate ca un nou mod de existență, fără a se mai raporta la comandamentele morale, pe care le ignoră sau pe care le afișează doar ca o conduită de fațadă. Educația adulților nu trebuie neglijată, tocmai pentru că ea dezvoltă potentele existente, substanța intelectuală și sociomorală, dezvoltă comunicarea socială și dă posibilitatea individului de a alege între a fi corect și moral sau a fi incorect și imoral.

A fi adult înseamnă a integra toți factorii afectivi, intelectuali, sociali în viața publică și în viața privată. Adultului i se cere permanent de către societate să fie responsabil pe măsură gradului de instruire și educație pe care l-a primit.

Responsabilitatea față de propria persoană, față de propria familie, de locul de muncă, de poziția ierarhică în structura organismului social presupune o conduită permanent legală și morală pe o lungă perioadă de timp. Trecerea de la socialism la societatea democratică a dus la schimbarea responsabilității individuale. Casa, locul de muncă, pregătirea intelectuală, evoluția profesională, viața culturală, totul era în „responsabilitatea” statului, individul trebuind doar să se conformeze docil la comandamentele ideologice impuse.

Descătușarea realizată în societatea democratică a dus la posibilitatea luptei pentru un loc mai bun, o avere mai mare, o scoală mai bună, o casă și o mașină mai scumpe posibilitatea călătoriilor de plăcere, posibilitatea de a visa la o viață îmbelșugată. Această descătușare de energii a dus în cazul unor indivizi la abandonarea moralității, la folosirea breșelor legislative sau organizaționale pentru a folosi tot ce era în societate în ideea îmbogățirii și ascensiunii ierarhice, fară frică și chiar cu asocierea unora pentru realizarea scopului comun.

Educația adulților a fost abandonată timp de 25 de ani, iar cei care au profitat de libertinajul apărut in viața socială au ajuns să conducă statul și să folosească resursele țării. Din păcate, pierderile au fost imense, populația sărăcită și abandonată, resursele vândute pe nimic celor care ofereau mită, legislația penală neadaptată situației până în anul 2013.

Analizând, de peste 40 de ani, sistemul penitenciar românesc observăm eforturile entităților sociale de a se atribui doar acestuia sarcina de resocializare a adulților, deși infractorii, indiferent de infracțiunea pe care au săvârșit-o, rămân o perioadă relativ scurtă din viața lor în locurile de deținere, influența pedepsei fiind pregnantă în perioada închiderii, după

care societatea își reia rolul de a stabili cum și în ce fel trăiesc cei liberați.

Educația adulților a fost definită ca „un ansamblu de procese organizate de educație cu un conținut și metode specifice, formale și informale prin care se prelungește educația inițială, prin care persoanele considerate adulte își dezvoltă aptitudini, își îmbogățesc cunoștințele, își ameliorează calificarea profesională, își reorientează atitudinile și comportamentele într-o dublă perspectivă (prin dezvoltare personală și participare la viața socială)”.

Educația adulților presupune schimbarea majoră ce se produce în timp, raportată la modelul interior primit anterior în familie, școală, societate, cu care fiecare reușește să gândească, să acționeze și să aprecieze ce este bine, legal, moral ori categorii cum sunt răul, ilegalitatea sau imoralitatea.

Una dintre problemele cele mai controversate este aceea a reeducării persoanelor private de libertate, ca urmare condamnării în urma unei hotărâri definitive a instanței de judecată. Eterogenitatea populației carcerale pune problema ce fel de influențare educativă trebuie și este posibilă a fi realizată în locurile de deținere. Pornim de la următoarele greutăți organizatorice și conceptuale:

Infracțiuni de același tip (contra vieții, contra patrimoniului, contra sănătății persoanei și altele) sunt săvârșite de persoane cu o pregătire și instruire complet diferite;

Nivelul individual de instruire sau educație nu are o legătură directă cu vinovăția stabilită pentru faptele săvârșite (intenție sau culpă);

Nivelul de asigurare materială a vieții, avere, locuință, ocupație, serviciu, nu are legătură cu scopul și mobilul infracțiunii comise, sărăcia existențială este o cauză rară a comiterii infracțiunii, dar aventura sau dorința de îmbogățire este unul dintre mobilurile și scopurile infracțiunilor;

Infractorii intră sau ies din locurile de deținere, fară a se ține seama de timpul și modul de demarare a programelor colective de pregătire școlară sau de instruire;

Gradul de risc al infractorilor nu este un indicator pentru programele de educație și influențare pozitivă, acesta fiind doar un criteriu de pază și supraveghere;

Nivelul de educație și instruire al infractorului nu este un impediment al comiterii în viitor a altor fapte penale, nu este o frână în comportamentele imorale sau ilegale;

Locurile de deținere nu sunt specializate în activitatea de educație și instruire, ele fiind înființate cu scopul executării pedepselor, și nu al perfecționării individuale.

Programele oferite privind educația și instruirea sunt informale, nu formative, cei ce parcurg aceste programe îndeplinind condițiile impuse de programele de detenție, ca o condiție pentru acumularea de credite, recompense, zile considerate ca executate, pentru liberare condiționată. Nu s-a pus niciodată problema eficienței acestor programe pentru înlăturarea din conduita infractorilor a dorinței de a recidiva;

Gradul de încredere a infractorilor cu privire adevărul propagat prin programele locului de deținere este scăzut, faptul că infractorii participă la acestea este dat de conformare, plictiseala statului în celule, unele avantaje privitoare la recompensare sau permisiune de ieșire.

Educația prin constrângerea locului în care se află persoanele private de libertate este un handicap pentru activitățile care, în aceleași condiții de organizare calitate, dar parcurse în locații libere, au succes;

mare parte dintre infractorii din locurile de deținere nu au mai avut legături cu școala

cu acte de cultură colective, cu lectura, cu sportul, cu religia, nu au mai scris sau citit nimic o lungă perioadă de timp, astfel că încercarea de a promova programe culturale cu aceștia se lovește de nivelul lor de subcultură, analfabetism, obscurantism, nivel intelect scăzut ori chiar la limită;

Unii dintre infractorii proveniți din lumea „gulerelor albe” nu au nevoie de programe culturale educative, ei fiind instruiți, educați, cunosc prevederile legale, știu foarte bine regulile morale și sociale. Eficiența programelor din locurile de deținere pentru aceștia este egală cu zero. Constrângerea penală este poate singura ce creează teama de a mai reveni la viața infracțională;

Oferta de programe educative din locurile de deținere este limitată, ca urmarea fondurilor insuficiente alocate de către stat, urmare a prejudecății după care condamnații trebuie lăsați „mai pe urmă”, altele fiind întotdeauna prioritățile societății și politicilor guvernamentale.

Lipsa resurselor materiale și umane alocate pentru educație în închisori este completată cu folosirea unor vectori educaționali din societate sau comunitatea locală, în general oameni cu dorință de a a fi buni samariteni, dar care nu au nici posibilitatea, nici pregătirea necesară. Astfel, educația adulților este doar un paliativ, un joc fară miză. activitate cu efect doar de culoare și înseninare a zilelor anoste de executare a pedepsei.

Resocializarea, un concept nou ce cuprinde și educația și reeducarea, tinde să-și facă loc din ce în ce mai mult în abordările privind persoanele private de libertate. Resocializarea, proces prin care cei care au fost condamnați pot să-și reia locul, rolul și viața socială anterioară executării pedepsei, desigur fară a mai comite alte infracțiuni, pare a fi scopul principal al pedepselor neprivative și privative de libertate, modalitatea în care se realizează aceasta fiind o preocupare din ce în ce mai mare a instituțiilor guvernamentale.

Potrivit literaturii de specialitate resocializarea este un act individual de voință, prin care o persoană fostă condamnată hotărăște pentru sine să nu mai săvârșească în viitor infracțiuni, comportându-se în toate împrejurările conform cerințelor legale.

Resocializarea este posibilă chiar dacă condițiile de viață îi sunt potrivnice, chiar dacă persoana întâmpină greutăți în reintegrare socială, în familie sau asigurarea existenței.

Întoarcerea pe calea infracțiunii ca singură opțiune este caracteristică celor ușor influențabili, celor care nu știu ori nu vor să apeleze la ajutorul pe care societatea îl oferă tuturor persoanelor în nevoie, ar celor care doresc și știu că prin infracțiune obțin ușor și rapid mijloace financiare și de trai chiar dacă se expun unor noi condamnări.

Paradoxul procentului de peste 40% dintre infractorii care recidivează este faptul că aceștia nu-și găsesc locul în societatea democratică, iar societatea nu poate să le asigure soluții pentru a putea să-și înfrângă dorința de a apela din nou și din nou la infracțiune, deși milioane de oameni trăiesc modest sau chiar în sărăcie fară a apela la niciun fel de fapte împotriva prevederilor legale.

Oferta deosebit de tentantă a vieții îmbelșugate din capitalism nu este decât un vis pentru majoritate, un vis pe care unii și-l înfăptuiesc prin infracțiune, luând modelul celor care au reușit astfel și au scăpat de rigorile legii până în prezent. Riscul ce și-l asumă este dat și de lipsa de teamă față de pedepse, față de regimul de executare al acestora și de posibilitatea ca și în locurile de deținere să trăiască satisfăcător, fiind susținuți din afara acestora.

2.2. Recomandarea R (89) 12 a Comitetului de Miniștri al statelor membre al Consiliului Europei

Recomandarea europeană privind educația în locurile de deținere s-a realizat ca urmare a activității unui grup de lucru al Consiliului Europei care a întocmit un raport menit să propună soluții privind accesul la sistemele modeme de educație cu aplicație pentru deținuți.

Din Recomandarea europeană, se pot extrage o seamă de politici guvernamentale, care după stabilesc o seamă de reguli care sunt apropiate de politicile guvernamentale ale educației din societate, cu excepția faptului că ele vor fi implementate cu suport financiar al statelor, iar deținuții vor beneficia gratuit de ele.

Consecvența din ultimii 20 de ani a statelor europene de a asigura cât mai multe drepturi și facilități persoanelor condamnate, precum și un sistem educativ complex și gratuit, pune pe gânduri populația europeană din ce în ce mai plătitoare de taxe și impozite și care nu primește gratuit serviciile medicale, învățământul, mâncarea, căldura, apa, energia. Politicile europene privind îmbunătățirea condiției persoanelor condamnate are rațiunea în faptul că acestea sunt de ultim resort, că în condițiile în care aceste politici sunt sortite eșecului, populația carcerală nu mai poate fi resocializată, îngroșând rândurile recidiviștilor. Din păcate, aceste politici consecvent compătimitoare ale situației condamnaților și încurajatoare pentru cei care doresc să se resocializeze sunt deja deficitare, concretizarea eșecului lor fiind dată de rata din ce în ce mai mare a recidiviștilor și creșterea indicelui de criminalitate din țările europene, mai ales în rândurile tinerilor.

Politicile recomandate statelor europene prin Recomandarea R (89)12 sunt următoarele:

Toți deținuții trebuie să aibă acces la educație: aceasta trebuie să includă educația de bază, formarea profesională, activitățile de creație și culturale, educația fizică și sportul, educația socială și posibilitatea de a frecventa o bibliotecă;

Educația în penitenciar ar trebui să fie similară cu cea desfășurată în exterior, pentru categorii corespunzătoare de vârstă, iar posibilitățile de educare trebuie să fie cât mai multe;

Educația în penitenciar trebuie să aibă în vedere dezvoltarea în ansamblu i persoanei, ținându-se cont de mediul său social, economic și cultural;

Toți cei care sunt implicați în administrarea sistemului penitenciar și în gestionarei așezămintelor de detenție ar trebui, în măsura în care este posibil, să sprijine și si încurajeze educația;

Educația nu ar trebui să fie considerată ca fiind mai puțin importantă decât munca din cadrul regimului penitenciar, iar deținuții nu ar trebui să suporte prejudicii financiare dacă participă la activitățile de educație;

Ar trebui să fie întreprinse toate eforturile pentru a încuraja deținutul să participe în mod activ, la toate formele de educație;

Ar trebui să fie puse în aplicare programe de perfecționare pentru a se asigura că educatorii din penitenciare adoptă metodele de educație corespunzătoare adulților;

O atenție specială ar trebui să fie acordată deținuților care au dificultăți de citire și de scriere;

Formarea profesională ar trebui să tindă spre dezvoltarea mai vastă a persoanei
ținându-se cont de evoluția pieței forțelor de muncă;

Deținuții ar trebui să aibă acces liber la o bibliotecă bine dotată, cel puțin o data pe săptămână;

Ar trebui să fie dezvoltate și încurajate educația fizică și sportul;

Ar trebui să se acorde o atenție deosebită activităților de creație și cultură deoarece acestea oferă deținuților posibilități speciale de desfășurare și de exprimare:

în educația socială ar trebui să fie incluse elemente practice care să permită deținutului să-și gestioneze viața cotidiană din penitenciar, cu scopul facilitării întoarce, sale în societate;

Deținuților ar trebui să li se permită, pe cât este posibil, să participe la procesul de învățământ care se desfășoară în exteriorul penitenciarului;

Comunitatea exterioară ar trebui să se implice, cât mai mult posibil, în procesul educațional al deținuților, în cazul în care acesta se desfășoară în interiorul penitenciarului;

Ar trebui să se ia măsuri pentru a permite deținuților să-și continue educația după liberare;

Ar trebui să fie puse la dispoziția penitenciarelor credite, echipament și personal didactic, pentru a permite deținuților să primească o educație corespunzătoare.

Comisia de elaborare a Recomandării a întocmit mai multe rapoarte preliminare folosindu-se de experiența unor țări ca Belgia, Spania, Malta, Norvegia, Portugalia, Suedia și Elveția, precum și concluziile Conferințelor internaționale cu privire la educația în penitenciare care au avut loc în Cipru și Anglia din anul 1984.

Deoarece în țările europene sunt peste 500000 deținuți în locurile de deținere, aspectele financiare și nevoile de resurse materiale trebuie avute în vedere.

Din punct de vedere al naturii sale, locul de deținere se află în afara relațiilor sociale normale, din numeroase puncte de vedere, este măsura distrugerii personalității oamenilor.

Ca urmare, educația din penitenciare pare a fi puțin anormală, încercând să limiteze prejudiciul pe care închiderea îl aduce oamenilor. Un alt argument al nevoii de educație în penitenciare este acela că majoritatea condamnaților au avut experiențe educaționale limitate sau precare, și pentru a remedia situația, acordându-li-se a doua șansă, trebuie să li se pună la dispoziție o susținere specială pentru a remedia situația defavorizantă pe plan educațional.

O situație aparte este cea cu privire la costurile în raport cu avantajele educației în penitenciare. Față de alocațiile financiare privind securitatea așezămintelor, costurile infracționalității în general, costurile cu aparatul de stat ce este destinat pazei, escortării, supravegherii, altor activități, costurile educației sunt foarte mici, aproape nesemnificative,

Desigur, alocațiile financiare și resursele umane cele mai importante trebuie orientate spre deținuții cei mai defavorizați (neștiutori de carte, cei fără educație și instruire completă prin rrogramele școlare naționale) sau cei care doresc să se dezvolte în toate etapele vieții prin autoperfecționare.

Obiectivele educației în penitenciare trebuie să urmeze obiectivele educației din exterior. Serviciile educative de care beneficiază un om în exteriorul penitenciarului trebuie

puse la dispoziția condamnaților, în aceeași măsură în scopul formării și desăvârșirii lor ca persoane.

Dreptul de instruire ce face parte integrantă din educația și formarea continuă a adulților trebuie să permită acestora ca în perioada de detenție să poată accede la programe cu privire la:

Dreptul de a citi și scrie;

Dreptul de a întreba și de a reflecta;

Dreptul la imaginație și la creație;

Dreptul de a citi despre mediul său și de a-și scrie memoriile;

Dreptul de a accede la resurse educative;

Dreptul de a dezvolta competențe individuale și colective.

Consiliul Europei a dezvoltat un concept cu privire la educația pentru adulți încă din anul 1981, identificând educația ca un factor important în fundamentarea egalității de șanse a adulților, care presupune: considerarea educației ca un factor de dezvoltare economico-socială, necesitatea considerării educației adultului în totalitatea sa cu diminuarea discrepanțelor dintre instruirea generală și formarea profesională, înglobarea în educație a sistemului global de valori ce vor permite adulților să facă față diverselor sisteme cu care se vor confrunta de-a lungul vieții, să promoveze dezvoltarea rolului activ și a atitudinii critice, în calitate de femei sau bărbați, părinți, producători sau consumatori de mass-media, de cetățeni și membri ai comunității, să promoveze modurile de viață ale adulților responsabili, precum și nevoile de instruire ce țin de democrația industrială și de dezvoltarea socio-culturală.

Întreaga educația a adulților trebuie să promoveze cooperarea dintre diversele instituții, inclusiv universitățile, pentru pregătirea în domenii diverse cum sunt sănătatea, calitatea mediului și a vieții, locuințe, locuri de muncă, familie, cultură, timp liber.

Recomandarea (89)12 cu referire la educația pentru adulți în contextul carceral prevede echivalența educației cu cea din exterior. Depersonalizarea, instituționalizarea și
desocializarea justifică desfășurarea unor resurse și eforturi mai mari decât cele de care beneficiază un adult în societatea liberă, pentru a normaliza situația din cadrul privațiunii de libertate. Educația din penitenciare este considerată un mijloc de socializare sau resocializare, cu condiția ca aceasta să nu afecteze libertatea de opțiune și să ducă la conștientizarea unor noi posibilități de afirmare socială, să-i ajute pe delincvenți să renunțe la viața infracțională.

Permanent în activitatea din locurile de deținere există un conflict latent, uneori chiar fățiș (în perioadele de criză, răzvrătiri, evadări, sinucideri, infracțiuni grave descoperii între activitatea de pază și supraveghere și activitatea de educație. În penitenciarele deschid și semideschise, unde condamnații au pedepse mici, pentru fapte infracționale ușoare sau mai puțin periculoase, activitatea educativă nu este imperios necesară, dezvoltarea unor programe de resocializare se orientează spre reintegrare socială imediată.

În penitenciarele unde se aplică regimul închis și de maximă siguranță, unde sunt condamnați cu pedepse mici, precum și condamnați periculoși, unde ar trebui să existe o activitate educativă cât mai intensă și cu o multitudine de programe, aceste activități sunt împiedicate de necesitatea păstrării securității locului de deținere.

Rațiunile de securitate și siguranță a deținerii primează în raport cu obiectivele educative. În această situație, activitățile individuale ori în grupuri foarte mici sunt cele care ar trebui să primeze, acestea să folosească potențialului uman la dispoziție, numărul educatorilor, profesorilor, psihologilor și cadrelor care desfășoară activități de instruire și formare să fie mult mai mare decât în unitățile potențial periculos mai redus.

Nu se pune problema că în unitățile cu populație penitenciară cu grad ridicat de risc nu se pot desfășura activități colective, dar trebuie să se țină seama de clasificarea persoanelor private de libertate, regimul și gradul de risc, necesitatea contactului limitat între condamnații periculoși.

Recomandarea europeană descriind penitenciarul ca o instituție „totală” apreciază că întotdeauna când există divergențe între educație și securitate educația are permanent de pierdut. Nu se ține seama de aspectele privind educația când este vorba de transfer într-o altă unitate, când se aplică măsuri disciplinare privitoare la un deținut cuprins la o formă de pregătire sau instruire, securitatea penitenciarului primează față de deplasarea în afara acestuia la un program educativ, folosirea spațiilor pentru educație sunt mereu lăsate în urma celor necesare cazării și regimurilor, cei care sunt în tratament medical ori sunt bolnavi cronici nu sunt incluși în programe educative ori cel mult sunt cuprinși în activitate de educație sanitară.

Deși aplicarea regimurilor, pazei, securității, supravegherii îngreunează activitatea educativă, paradoxal, aceasta face posibilă existența unei ordini discipline mai bune în locurile de deținere și chiar contribuie la siguranța locurile de deținere. Activitatea educativă îi ajută pe condamnați să scape de tensiunea nervoasă permanentă, să-și dezvolte capacitățile mentale și fizice, să se considere mai umani și reeducabili, să accepte un climat auster ca fiind normal pentru o perioadă de timp, să suporte mai bine regulile de constrângere la care sunt supuși.

Prin activitatea educativă, locul de deținere are un climat pozitiv de lucru, devine mai suportabil, cu efecte mai puțin dăunătoare asupra personalității, sănătății mintale și fizice, astfel că unitatea în ansamblu său devine mai ușor de gestionat, chiar dacă resursele sunt mai mici, mai puține ori spațiile sunt aglomerate.

Indiferent de regimul de deținere, de severitatea acestuia și de durata de aplicare educația din locul de deținere trebuie să aibă, pentru a avea cât de cât succes, spații fizice de desfășurare a activităților, locuri unde deținuții să fie autonomi în posibilitatea de mișcare, să poată avea opțiuni și posibilități de exprimare liberă a gândurilor și sentimentelor.

Educația adulților poate avea un rol important doar dacă participarea la activități este voluntară. Participarea voluntară poate fi considerată ca atare numai dacă există o “altitudine de programe educative, de studii și instruire, precum și de activități productive, imtre care persoana condamnată să poată opta pentru participare.

Susținerea acestor programe educative și de muncă trebuie să fie considerată ca valoare aproximativ egală în economia zilelor câștigate ca fiind executate ori ca susținere financiară, astfel ca opțiunile să fie atractive, indiferent care dintre ele vor fi alese de cel condamnat.

Activitatea educativă trebuie să fie reconsiderată între activitățile din programul și orarul de activități din cursul zilei, să nu aibă statut de activități „serale” ori sporadice, după ce condamnații vin de la muncă, obosiți și cu dorința de a se ocupa de activități administrative sau distractive. În orarul zilnic, activitatea educativă trebuie să-și găsească locul dimineața ori până la orele prânzului, astfel ca cei implicați să poată asimila cunoștințe sau deprinderi ale meseriei. în acest fel munca și educația vor avea recunoaștere de complementaritate, condamnații punând accent egal pe participarea la muncă sau la cursuri.

Dacă educația poate avea un statut egal cu activitățile productive este necesar ca toate activitățile educative, instructive și cultural-sportive, artistice să fie organizate și să se desfășoare la un nivel calitativ cât mai ridicat, beneficiul unui învățământ de calitate
aducându-și o contribuție esențială la refacerea morală și a conștiinței civice a deținuților.

Una dintre problemele deosebite ce frânează ori îngreunează desfășurarea activităților educative pentru condamnați este concepția supraveghetorilor, potrivit cărora deținuții au numai drepturi, uneori că li se acordă o atenție mai mare decât personalului, că agenții nu pot avea o carieră profesională pe baza instruirii și experienței, deoarece pentru ei nu se organizează cursuri și instruire, și profesionalizare gratuite ca și pentru deținuți.

În acest context supraveghetorii vor admite cu greu să coopereze în sprijinul activităților educative nu vor recunoaște că acestea fac parte din „siguranța dinamică a locului de deținere”. Rolul destul de restrâns în activitatea educativă a supraveghetorilor creează o părere negativă chiar față de „corpul educatorilor”, resentimente față de condamnații înscriși la cursuri. Dacă supraveghetorilor li se va crea posibilitatea de a se instrui și progresa în carieră, aceștia vor avea o imagine mai bună despre posibilitățile lor, resentimentele vor fi atenuate.

În dezvoltarea acestui domeniu, se poate să se lucreze cu un succes destul de limitat, dar continuu. Pe de o parte există o ierarhie informală care menține legătura cu sistemele de educație ale adulților din exteriorul locului de deținere, o legătură cu consilierii și agenții responsabili cu educația, cu relațiile de familie, cu consilierea privind activitățile de după liberare.

Pe de altă parte, există o poziție oficială în care toată responsabilitatea este dată serviciilor socioeducative și de formare din locurile de deținere.

Pentru succesul activității sectorului socio-educativ acesta trebuie să aibă legături deosebit de strânse cu sectoarele educative validate pe plan național, cu comunitatea unde se realizează calificarea în meser necesare în exterior, cu școlile unde cei condamnați vor da examene de absolvire a cursurilor.

Pe de altă parte, supraveghetorii trebuie sprijiniți pentru a susține examene de promovare, pentru a li se crea condiții să învețe, să folosească noua tehnologie și să Se instruiți pentru a promova în funcții educative.

CAPITOLUL III
ACTIVITĂȚI EDUCATIVE, DE ASISTENȚĂ PSIHOLOGICĂ ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

2.1. Efectelele încarcerării

Un prim efect al încarcerării îl reprezintă prevenția generală, aceasta realizându-se ca urmare a prevederii pedepsei de către norma penală, prin cunoașterea și aderarea membrilor societății la dispoziția normei respective (acela care o respectă), și prin teama de pedeapsă sau altă sancțiune (pentru cei care ar fi tentați să comită infracțiuni).

Așadar, pedeapsa are și un rol preventiv anteinfracțional.

Prevenția generală are loc și ca urmare a aplicării pedepsei conctrete celor care au comis infracțiuni, deoarece unele persoane care s-ar fi gândit să săvârșească o infracțiune, se abțin datorită faptului că știu cum au fost sanționați unii infractori.

Prevenția specială urmărește împiedicarea săvârșirii de noi infracțiuni de către cel condamnat și constituie scopul direct al pedepsei aplicate. Ea se realizează prin funcția corectivă a pedepsei, care depinde de specia acesteia, de durata sau cuantumul ei concret, și de modul cum se execută.

Infractorul este considerat, în momentul în care ea este executată sau socotită ca executată, ca fiind reeducat. Prevenția specială are rost postinfracțional.

Unul din scopurile încarcerării îl reprezintă și reeducarea celor care au săvârșit infracțiuni. Însă, procesul reeducării începe înainte de aplicarea pedepsei, din momentul pornirii procesului penal și durează până la executarea acesteia. Pedeapsa, pentru a fi eficace, este necesar să întrunească anumite condiții. Astfel ea trebuie să fie:

legală

personală- deoarece se aplică numai celui vinovat de comiterea infacțiunii,

adaptabilă, adică să se poată proporționaliza în funcție de pericolul concret al fiecărei infracțiuni, al infractorului și de împrejurările atenuante și agravante în care s-a comis infracțiune (potrivit principiului individualizării pedepsei)

Din acest considerent pedeapsa legală este, cu unele excepții, relativ determinată, având o limită minimă și una maximă, atât generală cât și specială. Totodată sunt prevăzute uneori două pedepse principale alternative pentru aceeași infracțiune, fiecare cu limitele ei speciale. Aceasta pentru ca pedeapsa să fie corespunzătoare pericolului concret al infracțiunii, fiindcă dacă depășește necesitatea apărării valorilor sociale în raport cu pericolul ei concret, ea devine injustă și ca atare nu mai este necesară.

În acest caz nu se realizează nici funcția ei de reeducare;

aflictivă și moralizatoare adică să cauzeze o anumită suferință care să contribuie la reeducarea și îndreptarea condamnatului.

Dacă nu ar produce o anumită suferință nu s-ar putea vorbi nici de pedepsă. Însă suferință nu trebuie să reprezinte un scop în sine.

Egală pentru toți infractorii care au săvârșit același fel de infracțiune și care prezintă același grad de pericol, fără a ține seama de funcția pe care aceștia o îndeplinesc în societate, de naționalitate, de sex sau de alte criterii decât cele prevăzute de lege

Inevitabilă fiindcă persoanele care au comis o infracțiune să știe că nu vor scăpa de pedeapsă, care este consecința de neînlăturat a săvârșirii unei infracțiuni

2.2. Evaluarea inițială

Evaluarea inițială reprezintă una dintre fazele de început ale fiecărui proces de asistență socială. Ea are două scopuri: să culeagă informații relevante despre deținut și problema sa și să orienteze intervenția de resocializare și reabilitare.

Totdată, evaluarea inițială verifică și eligibilitatea deținutului sau beneficiarului pentru un anumit program. Cu titlu d exemplu, dacă politica instituției prevede că prioritari sunt deținuții vulnerabili sau infractorii primari, aceștia vor avea prioritate în privința includerii în programe.

Există opinii care definesc evaluarea ca fiind “procesul prin care asistentul social culege informații relevante despre situația personală și socială a infractorului prin intermediul interviului, observației și analizei documentelor. în cadrul acestui proces, sunt culese și analizate informații legate de factorii care au contribuit la dezvoltarea comportamentului infracțional”.

Raportat la deținuți, evaluarea inițială are următoarele obiective: locuința sau adăpostul;

locul de muncă și calificarea într-o meserie; comportamentul, atitudinea față de victimă și infracțiune, responsabilitatea față de faptele comise; abilitățile sociale; abilitățile cognitive; sănătatea mentală etc.

Aceste obiective ale evaluării inițiale decurg din numeroasele cercetări asupra nevoilor de asistență socială/bunăstare realizate în țările occidentale corelate cu recidiva. Cum unul dintre scopurile asistentului social în penitenciar este de a preveni recidiva, acestea sunt ținte prioritare ale asistentului respectiv.

Chiar dacă nu au legătură directă cu recidiva, deținuții prezintă și alte probleme sociale deosebit de importante pentru ei: încheierea și desfacerea căsătoriei, recunoașterea copiilor, recunoașterea tardivă a paternității, pensionare etc. Susținerea asistenților sociali este extrem de utilă în rezolvarea acestor probleme, deoarece ele pot constitui piedici în buna funcționare socială a deținuților.

Raportat la nevoile criminogene, deci a celor corelate cu recidiva, cele mai multe studii au arătat că acestea pot fi grupate pe categorii în funcție de : sex; vârstă; momentul procedural în care se află deținutul etc.

Astfel, cele mai multe femei își exprimă îngrijorarea față de măsurile luate pentru îngrijirea copiilor, întrucât cei mai mulți bărbați au lăsat îngrijirea copiilor în seama soțiilor sau a părinților. În schimb, bărbații indicau ca probleme principale tulburările de comportament, consumul de alcool sau droguri, precum și obținerea unui loc de muncă după liberare.

Tinerii încarcerați sunt preocupați de felul în care își vor controla comportamentul în penitenciar sau cum vor reuși să se înțeleagă cu ceilalți deținuți.

Comparativ condamnații definitiv, cei arestați preventiv au ca probleme particulare: evitarea arestului preventiv, depresii, sentimente de singurătate sau abandon, adaptarea la mediul penitenciar și păstrarea locului de muncă.

Cele mai importante și mai eficiente tehnici de evaluare sunt interviul, observația, și chestionarul.

Locuința

Cei mai mulți deținuți au probleme cu locuința. Cercetările persoanelor condamnate la închisoare au arătat că acestea fie locuiesc cu părinții, fie au domiciliul în locuințe închiriate aflate la periferia orașelor.

De asemenea, s-a remercat că cei mai mulți nu sunt mulțumiți de condițiile de locuire. în consecință, evaluarea situației locuirii trebuie să urmărească '

istoria locuințelor anterioare. În acest sens, pot fi identificate motivele părăsirii acelor locuințe, problemele asociate cu situația locuirii;

locuințele sau adăposturile ce s-ar putea afla la dispoziția clientului după liberare;

costurile comparative corespunzătoare fiecărei opțiuni;

abilitățile și competențele practice necesare fiecărui tip de locuință.

De exemplu, în situația în care deținutul va locui cu părinții, competențele de gătit, spălat etc. nu sunt esențiale, de vreme ce, dacă acesta va locui singur, aceste competențe țin de supraviețuirea persoanei.

În căutarea unei locuințe, asistentul social poate trece la identificarea resurselor pe care deținutul le poate mobiliza după liberare. Se pot avea în vedere: resursele proprii pentru procurarea unei locuințe; resursele proprii pentru închirierea unei locuințe; resursele familiei lărgite sau ale prietenilor; resursele comunității (de exemplu, locuințe sociale, adăposturi oferite de organizații . nonguvernamentale); prevederile legale cu privire la eventuale ajutoare în caz de urgență de la Guvern sau primărie etc.

Până la identificarea unei locuințe stabile, asistentul social împreună cu clientul pot identifica soluții de urgență. Astfel de adăposturi de urgență pot fi: case sociale ale organizațiilor nonguvernamentale, spații închiriate aflate în custodia administrației penitenciare sau a serviciilor sociale.

Un aspect deosebit de important ce trebuie evidențiat aici este cel legat de sentimentul de insecuritate pe care un adăpost temporar îl poate determina clientului. De aceea este recomandabil ca perioadele petrecute în astfel de adăposturi să fie cât mai scurte. Dacă acestea se prelungesc, există riscul ca beneficiarul să renunțe definitiv la sprijinul vostru.

Locul de muncă

Un procent semnificativ de deținuți sunt șomeri sau ocupau locuri de muncă temporare și prost plătite. În ceea ce-i privește pe deținuți, se disting două situații: una în care cel asistat nu are pregătirea sau calificarea necesară pentru ocuparea unui loc de muncă și alta în care clientul nu poate păstra locul de muncă.

În identificarea motivelor care stau la baza situației de șomer a deținutului trebuie să se înceapă cu evaluarea atitudinii și a sentimentelor asociate cu locul de muncă. După aplicarea unor chestionare simple se poate puteți remerca faptul că “deținutul prezintă simptome de depresie, neîncredere în sine, neîncredere în abilitățile sale de obținere a unui loc de muncă sau chiar tulburări emoționale. Acestea trebuie explorate, înțelese și discutate în cadrul evaluării.

În cazul în care deținutul nu are pregătirea sau calificarea necesară pentru a-1 plasa într-o poziție avantajoasă pe piața forței de muncă, se impune o explorare a intereselor și aptitudinilor deținutului.

Așteptările deținutului sunt în egală măsură importante pentru identificarea unui loc de muncă agreabil atât din punct de vedere financiar, cât și personal.

După identificarea cauzelor și a sentimentelor asociate cu starea de șomer și după determinarea resurselor (interese, competențe etc.), urmează o fază de planificare a intervenției

a pașilor ce trebuie parcurși pentru a depăși o astfel de stare.

Pentru urmarea unor pași stabiliți în planul de acțiune pot fi găsite resurse în interiorul penitenciarului, pentru a-1 pregăti/califica pe deținut în domenii cu căutare pe piața forței de muncă. O situație destul de des întâlnită este cea în care deținutul nu este absolventul unui număr minim de clase cerut pentru urmarea unui curs de calificare (de obicei, opt clase). în acest caz, anterior înscrierii la cursul de calificare, asistentul social trebuie să se asigure că deținutul urmează cursurile școlare.

În situația în care, pe parcursul evaluării, se constată că deținutul a schimbat frecvent locul de muncă, se impune acordarea unei atenții deosebite în vederea identificării motivelor care stau la baza acestui fapt. Absența unei stabilități la locul de muncă poate fi uneori explicată prin stilul de viață destul de nestructurat care îl caracterizează sau prin anumite dificultăți în stabilirea relațiilor cu colegii sau cu autoritatea.

2.3. Activități educative, de asistență psihologică și asistență socială, instruire școlară și formare profesională

În penitenciare se desfășoară diverse activități, care au ca scop reintegrarea socială a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate. Urmând aceeași linie de a acorda o atenție deosebită activității educative a condamnaților, se urmăresc trei obiective principale:

menținerea deținuților cât mai mult timp ocupați;

îmbunătățirea calității vieții în detenție;

bținerea a ceva util, precum abilități, cunoștințe, înțelegere, atitudini, comportamente sociale.

Activitatea socio-educativă are drept scop atenuarea influenței negative a privării de libertate asupra personalității deținuților, identificarea și dezvoltarea aptitudinilor și abilităților care să le permită integrarea într-o viață socială normală după ieșirea din penitenciar.

Obiectivele acestei activități se referă la adaptarea la viața instituționalizată, pregătirea școlară și profesională, susținerea morală, reabilitarea comportamentală și cultivarea respectului față de sine, dezvoltarea mijloacelor de exprimare și a capacității de a comunica cu alții, asistență și monitorizare în vederea reintegrării socio-profesionale după punerea în libertate.

Pentru realizarea acestor obiective, în penitenciare se desfășoară următoarele categorii de activități individuale și colective:

cunoașterea personalității deținuților și evaluarea nevoilor socio-educative ale acestora;

instruirea școlară;

formarea profesională;

însușirea regulilor de comportament în societate;

acțiuni cultural-educative, de educație fizică și sport;

încurajarea și sprijinirea legăturilor cu familia și comunitatea;

educația moral-creștină și asistență religioasă;

acțiuni permanente sau temporare pentru recreere și ocuparea timpului liber.

În vederea realizării acestor activități, administrația penitenciarului asigură, în măsura posibilităților financiare, mijloacele, echipamentele și personalul de specialitate adecvat.

Activitățile educative, de asistență psihologică și asistență socială

Activitățile educative, de asistență psihologică și asistență socială se organizează în fiecare penitenciar și au ca scop reintegrarea socială a persoanelor condamnate. Activitățile menționate se desfășoară cu un număr corespunzător de specialiști: educatori, preoți, agenți tehnici, monitori sportivi, precum și psihologi și asistenți sociali.

Condițiile privind organizarea și desfășurarea activităților educative, de asistență psihologică și asistență socială, instruire școlară, învățământ universitar și formare profesională a persoanelor condamnate se stabilesc prin ordin al ministrului justiției.

Persoanelor condamnate care prezintă dizabilități li se asigură condiții pentru participarea la activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase adecvate nevoilor și personalității lor, în funcție de opțiunile și aptitudinile lor.

Pentru fiecare persoană condamnată, la depunerea în penitenciar, în perioada de carantină și observare, se realizează o evaluare multidisciplinară, din perspectivă educațională, psihologică și socială. Pentru persoanele condamnate, în funcție de concluziile evaluării, se întocmește Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică, cu respectarea nevoilor prioritare de intervenție și consultarea persoanei condamnate. Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică se completează și se modifică ori de câte ori este necesar.

Includerea persoanelor condamnate în activitățile recomandate în Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică se realizează ținând cont de nevoile identificate, de regimul de executare a pedepsei privative de libertate și de momentul traseului execuțional.

Instruirea școlară și formarea profesională

Potrivit art. 79 din Legea nr. 254/2013, dreptul la învățământ este asigurat tuturor condamnaților care, dacă nu au reușit în viața liberă să își completeze studiile, doresc să o facă pe parcursul executării pedepsei privative de libertate.

Astfel persoanele condamnate pot participa, în funcție de posibilitățile penitenciarului, la cursuri de instruire școlară sau universitare, în condițiile protocolului de colaborare încheiat cu Ministerul Educației, ținându-se cont de nevoile prioritare de intervenție identificate, de starea de sănătate, de tipul regimului de executare și de măsurile de siguranță aplicate.

În sistemul penitenciar se organizează cursuri de școlarizare pentru formele de învățământ general obligatoriu și pot fi organizate cursuri și pentru alte forme de învățământ prevăzute de legea educației.

Cursurile de școlarizare a persoanelor condamnate se organizează și se desfășoară în condițiile stabilite de Ministerul Educației Naționale, împreună cu Ministerul Justiției, cu personal didactic asigurat și salarizat de inspectoratul școlar, în condițiile legii, prin bugetele unităților administrativ-teritoriale în a căror rază teritorială este situat penitenciarul.

Cheltuielile legate de instruirea școlară sunt suportate de către Ministerul Educației și Administrația Națională a Penitenciarelor.

Persoanele condamnate pot urma programe de studii universitare la distanță sau în forma frecvenței reduse. La programele de studii universitare în forma frecvenței reduse pot participa numai persoanele condamnate care execută pedeapsa privativă de libertate în regimul deschis. Cheltuielile aferente accesului și participării la programele de studii universitare sunt suportate de persoanele condamnate sau de alte persoane fizice ori juridice.

În conținutul diplomelor nu se fac mențiuni cu privire la absolvirea cursurilor de școlarizare în perioada executării pedepsei privative de libertate.

Formarea profesională a persoanelor condamnate se realizează, în funcție de opțiunile și aptitudinile lor, prin programe de inițiere, calificare, recalificare, perfecționare și specializare, stabilite de administrația penitenciarului, în colaborare cu personalul specializat al agențiilor pentru ocuparea forței de muncă, precum și cu alți furnizori de formare profesională acreditați.

În conținutul certificatului de absolvire nu se fac mențiuni cu privire la desfășurarea cursurilor în perioada executării pedepsei privative de libertate. Cursurile se organizează în spații anume destinate din cadrul penitenciarelor sau ale furnizorilor de formare profesională acreditați, în condițiile stabilite prin acorduri încheiate între administrația penitenciarului și fiecare furnizor.

Cheltuielile legate de formarea profesională sunt suportate de Ministerul Educației Naționale, Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Administrația Națională a Penitenciarelor sau de alte persoane fizice ori juridice.

Persoanele condamnate care execută pedeapsa privativă de libertate în regimul deschis pot participa, în exteriorul penitenciarului, la cerere, cu aprobarea directorului penitenciarului, și la alte tipuri de formare profesională decât cele de mai sus. Cheltuielile egate de formarea profesională în acest caz sunt suportate de persoana condamnată sau de alte persoane fizice ori juridice.

Persoanelor condamnate care prezintă dizabilități li se asigură condiții pentru oarticiparea la activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase adecvate nevoilor și personalității lor, în funcție de opțiunile și aptitudinile lor.

Activitățile de formare profesională a persoanelor condamnate care prezintă dizabilități pot fi organizate de administrația penitenciarului, în colaborare cu personalul specializat din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice.

În fiecare loc de deținere se organizează o bibliotecă pentru deținuți, cu un număr suficient de cărți, ținând seama de diversitatea nivelului cultural și de respectarea ibertății de alegere, în raport de posibilități și de solicitările deținuților. Fondul de carte este asigurat de Administrația Națională a Penitenciarelor din subvenții bugetare, venituri proprii, precum și din sponsorizări sau donații. Biblioteca poate fi dotată și cu Iteratură în alte limbi.

Condamnații își pot procura, din resurse proprii, ziare, cărți, publicații, reviste și pot participa la editarea de reviste.

Penitenciarele pot colabora cu bibliotecile locale în vederea împrumutului de cărți și organizării unor acțiuni cultural-artistice și literare.

Activități de instruire școlară și formare profesională se organizează obligatoriu oentru minorii și tinerii privați de libertate. Este obligatorie instruirea școlară pentru □ersoanele analfabete. Pedeapsa este mijloc de constrângere, dar și de reeducare.

Noțiunea de educație este des întâlnită în știința penitenciară și în politica penală, ea semnifică acțiunea de formare, creștere sau îngrijire a unei persoane de către altă oersoană sau instituție pentru a-și însuși trăsăturile psiho-sociale, morale și regulile de comportare necesare integrării sau adaptării la viața familială, profesională și în general la viața socială.

Condamnații la pedeapsa închisorii trebuie organizați într-un proces educativ viu și prezent în actualitate, cu comentarii asupra faptelor și oamenilor vieții contemporane. Educația făcută în penitenciar trebuie să creeze condițiile pentru obținerea unui loc de muncă la momentul liberării din penitenciar, condiții pentru reluarea legăturilor familiale, a rezolvării unor probleme de familie etc.

Ea trebuie să contribuie la moralizarea și 'eformarea condamnaților. Prin sporirea cunoștințelor se luminează mintea și se curăță conștiința, se dobândește un capital minim de cunoștințe pe care condamnatul le coate folosi în libertate.

Educația penitenciară constă în educația primară, conferințe și lecturi obligatorii după criteriile stabilite de lege în orele planificate sau săptămânal cu tematica de curs primar, elementar și gimnazial. Penitenciarele pot avea propriile cadre didactice sau acestea pot veni din exterior în procesul de educare al condamnaților.

Elementele proprii acestui proces sunt:

este un proces asupra unei persoane;

este exercitat sau efectuat de anumite persoane (educatori);

educația presupune o anumită relație între educator și educat și este o relație de durată;

este un proces conștient, cu scop intenționat;

implică un anumit conținut format din emoții, deprinderi, convingeri;

un om cu un minim de educație se poate integra mai ușor în viața socială, în familie.

Particularitățile privind reeducarea se referă la faptul că se desfășoară într-un mediu special, mediul penitenciar, mediu impus, unde rolul precumpănitor este individualist, mai ales pentru recidiviști. Asupra condamnatului există aprecieri negative, de genul că este un deținut cu educație negativă.

Educatorii sunt puțini și greu de recrutat. Ei trebuie să exercite o influență pozitivă asupra deținutului. Educatorul nu se identifică cu supraveghetorul. Există confuzie și se creează dezordine dacă se identifică noțiunea de „bun supraveghetor” cu persoana care muncește ca un educator și un „bun educator” cu un psiholog, ceea ce dovedește pentru instituție o proastă stăpânire a meseriilor necesare.

Acțiunile întreprinse în acest proces sunt convorbiri și discuții libere cu condamnatul, pentru a i se arăta „binele” și „răul”. De asemenea, comentarea unor lecturi ori recenzii, a unor cărți, realizarea unor conferințe pe teme de comportament, cu exemple negative și pozitive, sunt binevenite în scopul realizării reeducării condamnatului.

Un rol deosebit în această activitate revine și emisiunilor TV și unor filme artistice special alese și chiar a unor filme documentare.

Unele infracțiuni se comit și din cauza ignoranței făptuitorilor și, de aceea, se pune accentul pe instrucția școlară, pe ridicarea nivelului acesteia, acolo unde există. Pentru cei care nu au împlinit 45 ani, se va asigura absolvirea învățământului primar – gratuitate la cărți, caiete -, iar cei cu pedepse până la și peste 10 ani, dar cu vârsta de 25 ani, pot urma cursuri în învățământul superior, dacă au avut note mai mari de 8 la cel mediu.

Există preocupare în penitenciar pentru ridicarea nivelului cultural prin accesul la biblioteci, săli de lectură, vizionare de programe la TV și radio.

În sistemul penitenciar românesc s-au implementat mai multe programe educaționale:

programe obligatorii:

adaptarea instituționalizată a persoanelor aflate în custodie penitenciară (INSTAD);

alfabetizarea deținuților (ALFAZ);

educația bunului cetățean (CEB);

inițierea, încurajarea, întreținerea, dezvoltarea legăturilor cu familia și comunitatea (DIFICIL);

educația pentru sănătate (EDUCUSAN);

educația juridică (EDUCOLEX);

pregătirea pentru liberare (PROLIB);

asistența specială, ajutor terapeutic și recuperator pentru deținutele vulnerabile (STRADAV);

diminuarea agresivității deținutelor violente (VAAD);

diminuarea depresiei la deținuții expuși la risc înalt de suicid (DERIS);

programe opționale:

formarea și dezvoltarea profesională (PROFORD);

educația pentru viața de familie (EDUCOFAM);

menținerea tonusului fizic și psihic prin activități de educație fizică și sport (EDUCUSPORT);

completarea nivelului de școlarizare (CONIS);

educația în sprijinul muncii (SME);

educația religioasă și moral-creștină (EDUCOREL);

susținerea morală (SUM);

combaterea ideilor iraționale la deținuți (CIID);

programe facultative:

activități de club (ACTIV CLUB);

programul hobby.

Cunoașterea deținuților

Cunoașterea deținuților este o activitate necesară și obligatorie, atât pentru planificarea individuală a executării pedepsei, cât și pentru o intervenție educativă adecvată, conformă cu cerințele ce decurg din personalitatea și evoluția comportamentală a acestora. Cunoașterea începe din momentul depunerii în penitenciar și se desfășoară pe tot parcursul executării pedepsei, fiind realizată de către un personal profesionalizat, anume desemnat.

Cunoașterea fiecărui deținut, condamnat definitiv, se concretizează întru-un plan de individualizare.

Planificarea individuală a executării pedepsei se referă la stabilirea, împreună cu deținutul, pe baza cunoașterii acestuia, a șanselor de îmbunătățire a comportamentului, a dezvoltării cunoștințelor culturale, școlare și profesionale, a condițiilor pe care să le îndeplinească pentru a beneficia de avantajele pe care le prevede legea pentru scurtarea timpului de privare de libertate și mai ales pentru reușita sa după punerea în libertate.

Activitatea religioasă

Acordarea asistenței religioase în penitenciare constituie o îndatorire pastoral-misionară a bisericii, întemeiată pe învățătura, tradiția, canoanele și legiuirile bisericești; începând cu data de 1 iulie 1990, această activitate a fost reluată oficial în penitenciarele din România.

Constatând că prezența și activitatea preoților în penitenciare răspund cerințelor spirituale și de îndreptare a persoanelor care execută pedepse privative de libertate,

Ministerul Justiției a aprobat înființarea unor posturi în care să fie încadrați preoții care acordă asistența religioasă. În anul 1993, a fost încheiat între Ministerul Justiției și Patriarhia Română un protocol cu privire la acordarea asistenței religioase în unitățile subordonate Administrației Naționale a Penitenciarelor. Pe baza experienței acumulate privind acordarea asistenței religioase în penitenciare, în anul 1997 s-a constatat necesitatea actualizării dispozițiilor respectivului protocol.

Ca urmare, avându-se în vedere rolul important pe care biserica l-a avut în istoria poporului nostru, precum și faptul că ea ajută la îndreptarea celui ce a încălcat legile divine și pe cele omenești, în acord cu prevederile generale ale Constituției României privind drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, între Patriarhia Română și Ministerul Justiției s-a încheiat un nou protocol privind desfășurarea acestei activități.

În prezent, în țara noastră, în fiecare unitate de detenție a fost construit sau amenajat un loc special pentru desfășurarea activităților de asistență religioasă. Întrucât structura confesională din țară se reflectă și în penitenciare, aproape 90% dintre deținuți aparțin cultului ortodox.

Persoanele private de libertate pot să primească, să păstreze și să folosească obiecte de cult și publicații cu caracter religios.

Activitatea sportivă

Administrația locului de deținere asigură practicarea individuală sau în colectiv a unor jocuri și activități sportive, în raport de starea de sănătate a deținuților, de aptitudini, vârstă și preferințe, în locuri special amenajate.

Toate activitățile sportive se organizează și se desfășoară sub îndrumarea și supravegherea unui personal special instruit și autorizat (monitori de sport). Administrația Națională a Penitenciarelor poate autoriza organizarea unor întreceri sportive între diferite locuri de deținere sau participarea la manifestări în cadrul unor întreceri pe plan local ori național.

CONCLUZII

Așa cum am evidențiat activitățile educative și de resocializare ce se desfășoară în penitenciare sunt organizate sub forma activităților cu specific educativ, pentru culturalizarea condamnaților, în scop terapeutic pentru cei ce au asemenea nevoi de consiliere și asistență, dar și pentru pregătirea de integrare socială a celor care termină executarea pedepsei ori urmează si continue în forma neprivativă de libertate a liberării condiționate.

În cadrul de organizare a activităților cultural-educative, culturale, terapeutice și de consiliere psihologică se ține seama de nevoia de intervenție educațională ce presupune un grad diferit de structurare și complexitate.

La nivel organizatoric, fiecare persoană privată de libertate poate să-și asume voluntar, printr-un acord scris, participarea la activitățile specifice, tocmai pentru ca să nu se producă neînțelegeri cu privire la libertatea conștiinței, cu privire la mesajele educative transmise ori care ar putea fi considerate ca influențe implementate forțat prin programele administrației penitenciarelor.

În acetse condiții penitenciarul pune la dispoziția persoanelor condamnate o sumă de programe diversificate în conformitate cu prevederile legale, ce sunt personalizate prin mape documentare ce concretizează activitățile pe timpul derulării lor.

Toate activitățile educative, de orice tip, trebuie să fie realizate prin respectarea cerințelor regimurilor de deținere, trebuie să țină seama de gradul de risc al persoanelor condamnate, de durata pedepselor, de personalitatea și nivelul de instruire și educație al infractorilor, precum și de măsurile de pază, supraveghere, escortare, menținere a ordinii și disciplinei.

În principiu, activitățile educative nu pot fi realizate decât cu colaborarea largă a comunității unde își desfășoară activitățile de gen administrația locului de deținere, prin faptul că sunt atrase la diverse activități instituțiile organizatoare ale activităților culturale, religioase, sportive, tehnice, de învățământ sau profesionale.

Activitățile educative, de asistență psihologică și asistență socială sunt asigurate
printr-un conținut diversificat, pentru creșterea șanselor de reintegrare socială a deținuților ri persoanelor internate, astfel: adaptarea la condițiile privării de libertate, instruire școlară și formare profesională, activități educative și recreative, asistența socială, asistența psihologică, asistența religioasă, pregătirea pentru liberare.

Toate aceste activități sunt prevăzute în programe ale fiecărui loc de deținere, fiind structurate în activități obligatorii, opționale și facultative.

Programele ce se desfășoară în mod obligatoriu sunt aprobate de către comisia de individualizare a regimului de deținere, în situația în care un deținut refuză să participe la activitățile din Planul individualizat de evaluare și intervenție terapeutică, refuzul va fi consemnat într-un proces-verbal care va fi depus la dosarul de deținere, astfel încât să se folosească la evaluarea conduitei ulterioare privitoare la eforturile depuse pentru reintegrare socială.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Amza, T., C. P. Amza, Elena Amza, Drept penal, Partea generală, Editura Universitară „Carol Davila”, București 2010;

Badac, Lidia Elemente de drept penal, Editura Lumina Lex, București 2002;

Basarab, Matei Drept penal-parte generală, vol.2, ediția a III-a revizuită și adăugită, Editura Lumina Lex 2001;

Basarab Matei, Viorel Pașca, Ghe. Mateuț, C-tin Butiuc, Codul penal comentat, partea generală, Editura Hmangiu 2007;

Bulai, C., B. Bulai, Manual de drept penal, Editura Univesrul Juridic București 2007;

Chiș, I. Drept execuțional penal, Editura Wolters Kluwer, București 2009;

Chiș, I, A.B. Chiș, Executarea sancțiunilor penale, Editura Universul Juridic,, București 2015;

Dongoroz, Vintilă Explicații teoretice al Codul penal român, vol. II, Ediția a II-a, Editura Academia Română și Editura All Beck, București 2003;

Pascu I., T. Dima, C. Păun, M. Gorunescu, Noul Cod penal comentat, vol. I, Partea generală, Editura Universul juridic, București 2012;

Streteanu, Florin Tratat de drept penal, partea generală, vol. I, Editura C. H. Beck, București 2008;

Legislație

*** Constituția României

*** Codul penal român

*** Noul Cod Penal

*** Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.