Asistenta Sociala In Biserica Primului Mileniu

ASISTENȚA SOCIALĂ ÎN BISERICA

PRIMULUI MILENIU

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: REPERE ISTORICE PRIVIND ASISTENȚA SOCIALĂ

Istoria asistenței sociale

Geneza unei profesii

CAPITOLUL II: DIACONIA – MODEL DE VIEȚUIRE CREȘTINĂ

ÎN BISERICA PRIMARĂ

1. Diaconia – expresia iubirii față de aproapele

2. Diaconia, parte a cultului în Biserica apostolică

3. Instituirea diaconilor și a diaconițelor (contextul apariției)

4. Agapele și colectele

CAPITOLUL III: BISERICA VECHE ȘI PRIMELE FORME DE

ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Caritatea ca datorie a Bisericii

Instituții de asistență socială în Biserica veche

A. Orfanotrofiile

B. Brefotrofiile

C. Partenocomiile

D. Ghirocomiile

CAPITOLUL IV: ASISTENȚA SOCIALĂ ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Rolul Bisericii în apariția primelor forme de asistență socială în Țările Române

Sistemul de asistență socială al Bisericii Ortodoxe Române

Obiectivele sistemului bisericesc de asistență socială

B. Organizarea sistemului

C. Cadrul legislativ de desfășurare a asistenței sociale de către Biserică

Asistența Socială în Biserica Ortodoxă Română în timpurile noastre

Programe de asistență socială desfășurate de Biserica Ortodoxă Română

CAPITOLUL V: ECLESIOLOGIA SOCIALĂ – DIMENSIUNEA SOCIALĂ

A BISERICII

Biserica și problemele obștești (Aspecte teologice și morale)

A. Probleme actuale ale omenirii

B. Mesajul evanghelic

C. Biserica și morala

D. Lucrarea socială în contemporaneitate, sau apostolatul social

E. Atitudinea creștină față de comunitate; ce trebuie și ce pot face creștinii

F. Sensul moral al responsabilității Bisericii

G. Doctrina creștină a iubirii aproapelui, criteriu al

responsabilității Bisericii

Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CURRICULUM VITAE

DECLARAȚIE

„Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți

unul pe altul, precum Eu v-am iubit”

(Ioan 13, 34)

INTRODUCERE

Istoria umanității consemnează la toate civilizațiile și la toate popoarele, chiar și până la cele mai mici forme de organizare socială a comunităților, trăsătura generală a comportamentului ființei umane, față în față cu suferința, boala și moartea. Astfel comunitatea îl apropie pe cel bolnav de acele locuri sacre în care a crezut și crede că de acolo va primi ajutorul.

Grija față de cei aflați în dificultate, fiind o poruncă a Mântuitorului Hristos, a constituit dintotdeauna parte integrantă din misiunea Bisericii. Pentru a vorbi despre felul în care s-a dezvoltat sistemul de asistență socială în creștinism, trebuie, mai întâi, să apreciem faptul că exponenții de seamă ai Bisericii au fost cei dintâi filantropi și organizatori ai unor sisteme de asistență socială.

Biserica întemeiată de Mântuitorul IIisus Hristos pe piatra credinței a fost, este și va fi „Casa milostivirii lui Dumnezeu” în care orice om își află nu numai alinare sufletească dar și un ajutor material pentru întreținerea vieții și a sănătății prin harul lui Dumnezeu dar și prin mila bunilor creștini.

Iubirea aproapelui, înrădăcinată în iubirea lui Dumnezeu, este înainte de toate o datorie pentru fiecare credincios, dar este și datorie pentru întreaga comunitate eclezială, și aceasta la toate nivelurile sale: de la comunitatea locală a Bisericii particulare până la Biserica Universală în ansamblul său. Și Biserica, în calitate de comunitate, trebuie să practice iubirea. În consecință, iubirea are nevoie și de organizare ca suport pentru o slujire comunitară ordonată. Conștiința acestei datorii a avut un caracter constitutiv în Biserică încă de la începuturile sale: “Toți cei care credeau erau împreună și aveau toate în comun: își vindeau proprietățile și bunurile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare” (Fap. 2, 44-45). Luca ne spune lucrul acesta legându-l de un fel de definiție a Bisericii, enumerând câteva dintre elementele sale constitutive, printre care adeziunea la “învățătura apostolilor”, la “comuniune”, la ”frângerea pâinii” și la ”rugăciune” (cf. Fap 2, 42). Elementul comuniunii, se concretizează în versetele care au fost citate mai sus: element ce constă tocmai în faptul că cei credincioși au toate în comun și că între ei nu mai există diferență între bogați și săraci (cf. și Fap 4, 32-37). Această formă radicală de comuniune materiala nu s-a păstrat odată cu creșterea Bisericii, dar nucleul esențial a rămas: în interiorul comunității celor credincioși nu trebuie să existe acea formă de sărăcie care să ducă la refuzarea în cazul unora a bunurilor necesare unei vieți demne.

Apostolii, cărora înainte de toate le fusese încredințată "rugăciunea" (Euharistia și liturgia) și "slujirea cuvântului", s-au simțit solicitați peste măsură de "slujirea la mese"; prin urmare, au decis să păstreze slujirea principală și să creeze pentru cealaltă misiune, la fel de necesară în Biserică, un grup de șapte persoane. Cu toate acestea, grupul nu trebuia să îndeplinească o simplă slujire tehnică de distribuție: trebuiau să fie bărbați "plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune" (cf. Fap. 6, 1-6). Lucrul acesta înseamnă că slujirea socială pe care trebuiau să o îndeplinească era în totalitate concretă, dar în același timp era cu siguranță și o slujire spirituală; care realiza o datorie esențială a Bisericii, aceea a iubirii bine ordonate față de aproapele. Odată cu formarea acestui grup al celor șapte, -"diaconia" (slujirea iubirii aproapelui practicată într-o manieră comunitară și ordonată ) s-a instaurat de acum înainte în structura fundamentală a Bisericii înseși.

Odată cu trecerea anilor și cu răspândirea progresivă a Bisericii, exercitarea carității s-a afirmat ca unul dintre domeniile sale esențiale, practicarea iubirii față de văduve și orfani, față de prizonieri, bolnavi și față de toate persoanele care, în vreun fel, sunt în nevoi. Biserica nu poate să neglijeze slujirea carității.

Perioada de care ne ocupăm putem să o împărțim astfel:

1. perioada de la apariția Bisericii creștine până la începutul veacului al IV-lea. Este epoca de început în care Biserica s-a confruntat cu morala mozaică promovată de evrei, cu imoralitatea lumii păgâne și cu lipsa de religiozitate profundă a ei, cu probleme interne generate de interpretarea greșită a cerințelor Mântuitorului, cu persecuții venite din partea evreilor și păgânilor. De aceea în această perioadă putem vorbi doar la nivel de comunități despre un sistem de întrajutorare socială. Realizările pe această linie sunt tributare mentalităților vechi potrivit cărora doar bărbații în putere contau în societate.

2. ar ține din veacul al IV-lea până pe la mijlocul secolului al XI-lea când s-a produs Schisma cea mare. În această perioadă întâlnim oameni ai Bisericii implicați în tot felul de acțiuni sociale generate fie de perioade de criză (secete), fie de boli, fie de stăpâniri străine etc. Această perioadă a dat Bisericii pe cei mai însemnați sfinți ei fiind recunoscuți caatare tocmai pentru implicarea lor în viața socială a creștinismului.

Astfel, în lucrarea de față ne-am propus să realizăm o succintă trecere în revistă a activității de asistență socială, desfășurată în slujba Bisericii și a oamenilor, în primul mileniu de viață creștină, pentru a evidenția implicarea tuturor membrilor Bisericii, cler și credincioși, în ajutorarea și sprijinirea de orice natură și cu orice mijloace a celor aflați în nevoi și suferințe.

CAPITOLUL I

REPERE ISTORICE PRIVIND ASISTENȚA SOCIALĂ

1. Istoria asistenței sociale

Asistența socială este o realitate la fel de veche ca istoria umanității, cel puțin din două motive: în primul rând, toate colectivitățile au avut întotdeauna în componența lor indivizi care, din cauze genetice, naturale sau sociale, s-au aflat în imposibilitatea de a-și satisface trebuințele prin mijloace proprii; în al doilea rând, în nici un tip de civilizație nu a lipsit total grija față de membrii ei aflați în dificultate. Astfel, sărăcia, dizabilitățile, existența orfanilor și a copiilor abandonați, a bătrânilor bolnavi și fără sprijin familial sunt probleme vechi de când lumea, pe care omenirea a încercat, de-a lungul istoriei, să le rezolve apelând la diverse structuri și mecanisme interne de reglaj, unele spontane, iar altele instituționalizate. Cu toate acestea, apariția unei profesii centrate pe tratarea maladiilor sociale în mod științific este un fapt relativ recent: „primele decenii ale secolului XIX sunt martorele creării sistemelor naționale de asistență socială și, implicit, ale construirii identității profesiei de asistent social”.

După apariția creștinismului, vreme de aproape două milenii, ocrotirea persoanelor, a grupurilor și comunităților aflate în situații problematice a fost preocuparea exclusivă a Bisericii. Din zorii creștinismului și până în secolul al-XIX-lea asistența socială practicată de instituțiile și ordinele religioase a fost principalul punct de sprijin pentru săraci și pentru celelalte categorii defavorizate. În unele perioade ale Evului Mediu și apoi în epoca avântului capitalist, au existat inițiative asistențiale destinate în special săracilor, avându-i ca promotori fie pe indivizii bogați atașați valorii creștine a carității, fie comunitățile rurale și urbane, utopiștii și industriașii convinși de eficiența economică pe termen lung a îmbunătățirii condițiilor de viață ale salariaților lor.

Indiferent de beneficiarul lor, acțiunile asistențiale ale Bisericii s-au întemeiat în primul rând pe o concepție „pozitivă” despre sărăcie. Ținând de o ordine socială pe care Dumnezeu a creat-o, existența bogăției și a sărăciei reprezenta un fapt normal în lumea feudală și chiar un fapt pozitiv în mai multe privințe: pe de-o parte, a te naște și a trăi în sărăcie reprezenta o șansă pentru dobândirea vieții veșnice; pe de altă parte, sărăcia dădea șansa celor bogați de a practica milostenia fără de care nu puteau spera la salvarea sufletelor lor. Așadar, „nu numai că sărăcia nu era considerată o problemă, ci, dimpotrivă, ea era idealizată, considerată în termeni pozitivi”.

Odată cu destrămarea sistemului feudal din economia Europei Occidentale și cu apariția raporturilor de muncă specifice capitalismului, se observă o creștere a mobilității populației și nașterea unei noi categorii de săraci: oamenii din mediul rural lipsiți de pământ sau de alte mijloace și care caută în orașe o slujbă. Deposedații, cei fără stăpân și fără meserie îngroașă rândurile sărăcimii orașelor. Nobilimea se simte din ce în ce mai puțin responsabilă față de populație, iar puterea regală caută să pună în sarcina Bisericii obligația de a-i asista pe săraci. „Mănăstirile, bisericile, spitalele și alte instituții întreținute de către Biserică deveniră rețeaua națională de asistență a săracilor. Totuși, responsabilitatea lor era morală, și nu contractuală, ca aceea ce exista între șerbi și nobili”.

În țările catolice și în lumea ortodoxă, în pofida unor încercări de reconsiderare a statutului moral și al carității, Biserica va continua să practice și să propovăduiască un comportament asistențial față de săraci, rămânând până în secolul al-XIX-lea cel mai important actor cu responsabilități sociale

La începutul secolului al XIX-lea clasa înstărită a făcut presiuni pentru reintroducerea unei forme dure de asistență (workhouses), prin Poor Law Act din 1834. Această lege era expresia unei teorii care postula că „asistența liberă era un dezastru pentru individ, ca și pentru țară, în timp ce asistența prin acele workhouses dure și disuasive era singura soluție reală la problema sărăciei”.

Modul în care era concepută asistența socială a săracilor în epoca modernă era expresia unui sistem de alocare autoritară a valorilor, sistem în care beneficiarii nu aveau nici un cuvânt de spus. Câtă vreme legislația socială era elaborată de oameni care nu erau aleși prin vot universal, ei legiferau doar în folosul masiderată o problemă, ci, dimpotrivă, ea era idealizată, considerată în termeni pozitivi”.

Odată cu destrămarea sistemului feudal din economia Europei Occidentale și cu apariția raporturilor de muncă specifice capitalismului, se observă o creștere a mobilității populației și nașterea unei noi categorii de săraci: oamenii din mediul rural lipsiți de pământ sau de alte mijloace și care caută în orașe o slujbă. Deposedații, cei fără stăpân și fără meserie îngroașă rândurile sărăcimii orașelor. Nobilimea se simte din ce în ce mai puțin responsabilă față de populație, iar puterea regală caută să pună în sarcina Bisericii obligația de a-i asista pe săraci. „Mănăstirile, bisericile, spitalele și alte instituții întreținute de către Biserică deveniră rețeaua națională de asistență a săracilor. Totuși, responsabilitatea lor era morală, și nu contractuală, ca aceea ce exista între șerbi și nobili”.

În țările catolice și în lumea ortodoxă, în pofida unor încercări de reconsiderare a statutului moral și al carității, Biserica va continua să practice și să propovăduiască un comportament asistențial față de săraci, rămânând până în secolul al-XIX-lea cel mai important actor cu responsabilități sociale

La începutul secolului al XIX-lea clasa înstărită a făcut presiuni pentru reintroducerea unei forme dure de asistență (workhouses), prin Poor Law Act din 1834. Această lege era expresia unei teorii care postula că „asistența liberă era un dezastru pentru individ, ca și pentru țară, în timp ce asistența prin acele workhouses dure și disuasive era singura soluție reală la problema sărăciei”.

Modul în care era concepută asistența socială a săracilor în epoca modernă era expresia unui sistem de alocare autoritară a valorilor, sistem în care beneficiarii nu aveau nici un cuvânt de spus. Câtă vreme legislația socială era elaborată de oameni care nu erau aleși prin vot universal, ei legiferau doar în folosul marilor proprietari. Odată cu acordarea dreptului de vot unui număr mai însemnat de cetățeni, în a doua jumătate a secolului XIX, și cu difuzarea ideilor socialiste, sărăcia a început să fie tratată ca o problemă socială care își are originea în sistemul economic, și nu în decăderea morală a indivizilor, în lenea și în caracterul lor mizerabil. Astfel, la sfârșitul secolului XIX, în numeroase țări europene au apărut legi prin care sistemul economic capitalist era umanizat, determinând o serie de prestații în favoarea persoanelor în vârstă, a șomerilor și a celor care, din motive de sănătate, nu puteau munci.

Primele legi destinate creării unui sistem de asigurări sociale apar în Germania în 1883. Legea inițială a asigurărilor în caz de boală a fost completată cu reglementări privind riscul de accidentare, invaliditatea și bătrânețea. În Anglia, asigurările sociale de sănătate și șomaj au fost inițial reglementate printr-o lege din 1900. România introducea, printre primele țări din lume, o legislație a asigurărilor de boală, bătrânețe, accidente, invaliditate și înmormântare.

2. Geneza unei profesii

Existența activităților asistențiale și a demersurilor teoretice vizând acest domeniu este fundamental legată de tensionatul raport dintre individ și societate. În societate, individul se regăsește întotdeauna ca un element condiționat de numeroase instituții și structuri normative, începând cu familia și terminând cu statul. În plan teoretic, raportul individ-societate prezintă cel puțin teri scenarii ideal tipice ale relației dintre cele două elemente: fie societatea îl determină pe individ, fie individul este prim și constitutiv față de societate, fie relația dintre cei doi termeni în discuție se prezintă sub forma unei reciprocități cvasiperfecte a condiționărilor și/sau determinărilor. Potrivit unor concepții, omul este în primul rând un proiect și o libertate, potrivit altor concepții acesta nu este altceva decât expresia unui sistem de acțiune sau un simplu suport al unei structuri. Realitatea și imaginea raportului dintre individ și societate depind de epoca și civilizația în care ele se construiesc.

Indiferent de epoca istorică și de arealul cultural, nu există comunități care nu s-au confruntat cu situații problematice, pentru care indivizii luați în parte nu puteau fi făcuți răspunzători. Se poate constata că, de regulă, „omul este sub vremuri”, în sensul că multe dintre problemele cu care se confruntă sunt generate de insuficiența resurselor și inechitabila lor repartiție, de catastrofe naturale, de conflictele intra- și intercomunitare, de excesele puterii politice, sau, dimpotrivă, de incapacitatea ei de a gestiona binele public. Fără îndoială, progresele științei au condus treptat la ameliorarea generală a condițiilor de trai ale oamenilor și au permiabilizat barierele sociale. După cum remarca Jose Ortega y Gasset, începând cu a doua jumătate a secolului al-XIX-lea, omul mediu nu mai întâlnește în calea sa nici un fel de barieră socială. Grație democrației liberale, experimentului științific și industrialismului, se creează un nou context de viață publică și privată, mult mai bogată și mai plăcută. Spre deosebire de oamenii veacurilor promoderne, „omul zămislit de secolul al XIX-lea este, prin efectul pe care îl are asupra vieții publice, un om diferit de toți ceilalți oameni.(…). Pentru vulgum pecus, vulgul din toate epocile, viață însemna, înainte de toate, limită, obligație, dependență, într-un cuvânt presiune. Sau dacă vreți, opresiune, dar cu condiția de a nu înțelege prin acest cuvânt doar opresiunea juridică și socială, dând-o uitării pe cea cosmică.(…). Odinioară, chiar și pentru cel bogat și puternic, lumea era un tărâm al sărăciei, al dificultăților și al primejdiei. Lumea care îl înconjoară pe omul nou încă de la nașterea sa nu-l obligă să se limiteze la nici un sens, nu-i opune nici un veto, nici o opreliște, ci dimpotrivă, îi ațâță poftele, care, în principiu, pot crește nedefinit. Se întâmplă deci (ceea ce este extrem de important) că lumea din veacul al-XIX- nu numai că dispune de perfecțiunile și amploarea pe care le posedă de fapt, dar le și sugerează locuitorilor săi o certitudine fundamentală, că mâine va fi și mai bogată, și mai desăvârșită și mai amplă, ca și cum ar beneficia de o creștere spontană și inepuizabilă.”

În ultimele două veacuri putem remarca o creștere a preocupărilor comunităților față de problemele sociale. Instituționalizarea asistenței sociale, de dobândire de către aceasta a statutului de funcție etică nu au însemnat rezolvarea completă a tuturor problemelor umanității. Examinând istoria universală putem observa că rezolvarea unor probleme sociale precum epidemiile, foametea, discriminările, ș.a.m.d., nu a putut împiedica apariția altora mai dificile.

Istoria asistenței sociale ca domeniu de activitate a debutat cu instituirea unor forme de protecție a indivizilor cu nevoi speciale și a celor aflați în imposibilitate de satisfacere a nevoilor proprii. Ulterior asistența socială a ajuns la dezvoltarea unor strategii de intervenție destinate grupurilor și comunităților, cu accent pe prevenirea și pe limitarea efectelor vulnerabilității, marginalității și excluderii sociale.

Sarcina protecției de persoane amintite mai sus a revenit multă vreme comunităților religioase și unor grupuri sau persona caritabile. Societățile au ajuns în cele din urmă să creeze și să dezvolte rețele asistențiale.

În anul 1893, în cadrul unui congres internațional al asociațiilor de binefacere s-a pus pentru prima dată problema pregătirii de personal specializat pentru profesia de asistent social.

În Europa, problema asistenței sociale era strâns legată de aceea a raporturilor conflictuale dintre clasele bogate și cele sărace ale societății. Prima încercare de apropiere între acestea se realizează în Anglia, prin experiența așa numitului settlement. În cadrul acestei forme de asistență, persoanele din înalta societate împărtășeau cu săracii aceleași condiții de viață, îi sprijineau în creșterea și supravegherea copiilor, facilitau tinerilor învățarea unei meserii, asigurau consiliere tinerelor mame, procurau asistență medicală și juridică gratuită, etc. Forma în care erau utilizate aceste acțiuni îndepărta diferențele dintre clasele sociale, corespunzând și mesajului pontifical de la sfârșitul secolului XIX către creștinele din Franța: ”Nu mai este suficient ca ele să se închidă în opere de binefacere propriu-zise, în care se simt întotdeauna diferența de ranguri, înălțimea celui care dă și inferioritatea celui care primește.” Papa Pius al-X-lea le recomandă să se dedice acțiunilor sociale urmând spiritul evanghelic.

Promotoarele „Caselor Sociale’’ nu intenționau să subordoneze însă activitatea lor asistențială vreunei propagande religioase sau ideologice.

Odată cu eșecul parțial al curentului solidarist din asistența socială de la sfârșitul secolului XIX, se va dezvolta un nou tip de strategie asistențială centrată pe modelul medical. Întrucât viața clasei proletare era marcată in acea perioadă de o igienă precară și de răspândirea unor boli, de malnutriție, unele organizații ale societății civile au declanșat acțiuni sanitare menite să atenueze efectele mizeriei și ale lipsei de asistență medicală.

Războaiele au adus cu sine, pe lângă problemele sociale specifice, și necesitatea ca femeile să susțină producția industrială de război, lucrând în locul bărbaților aflați pe front. Structurile industriale nu erau pregătite pentru a primi forță de muncă feminină; în fabrici condițiile igienice erau precare, nu existau nici cantine și nici creșe pentru copiii muncitoarelor. În Marea Britanie și apoi în Franța, aceste probleme ale femeilor au fost parțial soluționate prin activitatea supraintendentelor (Lady Welfare Supervisor/ Surintendante). Prezente în fabrici și în diverse instituții private, acestea se ocupau de starea de sănatate a muncitoarelor, de locuințele acestora, de hrană, etc. Supraintendenta era sugestiv definită de către secretarul Asociației din Franța astfel: „Nici călugărița, nici muncitoare, nici femeie de lume, sau poate toate acestea la un loc, ea este între clasa muncitoare și a noastră cel mai bun agent de legătură”.

Tot în această perioadă apar și asistentele sociale propriu-zise. Treptat acțiunea lor se va extinde și în sfera educației sanitare în școli și în familii. Pe acest fond de activitate social-medicală, de terapie socială, primul Congres Internațional al Serviciilor Sociale (Paris, 1892) va defini asistența socială astfel: „Serviciul Social este ansamblul eforturilor menite a alina suferințe provenite din mizerie; a replasa indivizii și familia în condiții normale de existență; a preveni flagelurile sociale, a ameliora condițiile sociale și a ridica nivelul de trai.”

CAPITOLUL II

DIACONIA – MODEL DE VIEȚUIRE CREȘTINĂ

ÎN BISERICA PRIMARĂ

Omul este creat de Dumnezeu pentru a trăi în comuniune cu comunitatea din care face parte, pentru că omul – deși cade în păcat singur – nu se poate ridica spre Dumnezeu decât împreună cu alții. Aceasta pentru că omul nu este creat de Dumnezeu în izolare, ci după chipul Sfintei Treimi, adică cu deschidere spre comunitate și spre comuniune în iubire, având în vedere că „Dumnezeu este iubire”.

Sub acest aspect, antropologia creștină îl plasează întotdeauna pe om numai în sfera comunității și a comuniunii. De altfel, „nu este bine să fie omul singur”. Ajutorul pe potriva lui vizează nu atât satisfacerea unor nevoi de ordin temporal ori temporar, cât sprijinirea sa în demersul de a ajunge la starea de sfințenie, adică la mântuire. În acord cu această accepțiune, viața trebuie înțeleasă ca fiind timpul mântuirii omului.

„În afara Bisericii nu există mântuire” permite înțelegerea faptului că mântuirea își găsește spațiu de manifestare și de împropriere Biserica, Trupul lui Hristos în extensie. Dar istoria Bisericii este istoria creștinismului. În această istorie există mai multe etape, dintre care se evidențiază – prin trăire și prin asumare și exprimare a credinței în Hristos cel răstignit și înviat – prima perioadă majoră, cunoscută în general ca Biserica primară.

Biserica devine, prin prisma aceasta, nu doar locul și timpul unirii cu Dumnezeu, ci și cel al mărturisirii lui Dumnezeu. Iar, potrivit descrierii pe care Mântuitorul o face Judecății de apoi (Mt. 25, 31-46), pe Dumnezeu îl mărturisim de fiecare dată când ne raportăm la semenii noștri care sunt și ei, ca și noi, purtători ai Duhului Sfânt și ai chipului lui Dumnezeu.

Plecând de la acest fapt, încă de la început membrii Bisericii au manifestat grijă față de cei aflați în dificultate, înțelegând că răspunzând unor nevoi imperioase, chiar și de ordin material sau trupesc, ea sprijină de fapt viața, adică drumul spre asemănarea cu Dumnezeu al celor aflați temporar în nevoi, indiferent de felul acestora.

Noțiunea de diaconie sau de slujire reprezintă una din ideile fundamentale ale Sfintei Scripturi. În Sfânta Scriptură și mai ales în Noul Testament se descoperă întreaga semnificație și sensul deplin al diaconiei sau slujirii. Diaconia sau slujirea constituie noțiunea-cheie a acțiunii Bisericilor creștine de pretutindeni în raportul lor cu omul și cu lumea, reprezintă o temă deosebită a învățăturii neotestamentare și patristice de totdeauna.

Diaconia sau teologia slujirii radiază din însăși învățătura trinitară despre Dumnezeu, deoarece Sfânta Treime constituie structura supremei iubiri și slujiri. Dumnezeu-Tatăl prin actul creator și purtarea Sa de grijă față de om și față de lume, Domnul Iisus Hristos, prin învățătura și activitatea Sa soteriologică, Duhul Sfânt, prin puterea Sa sfințitoare și conducătoare  spre  adevăr și mântuire,  slujesc  personal  și treimic, fără contenire, de la început. Teologia diaconiei se întemeiază astfel pe concepția trinitară despre Dumnezeu și ocupă un loc central în revelația Noului Testament.

Făcând o analiza amănunțită a  termenului  diaconia, folosit în Noul Testament, vom constata  ca  slujirea  aparține ființei și vieții creștinismului în lume, pentru  că  ține de  însăși  credința creștină și nu e o simplă deducție sau apariție marginală.

1. Diaconia – expresia iubirii față de aproapele

Încă de la apariția creștinismului, asistența socială a făcut parte din lucrarea faptelor bune ale credincioșilor necesare mântuirii.

Întreg Noul Testament vorbește despre preocuparea pe care noi este firesc să o avem față de problemele semenilor noștri. Dintre toate acestea, relevante sunt momentele în care Mântuitorul arată o grijă deosebită pentru astfel de nevoi (fie că ne referim la vindecările pe care le săvârșește El, fie că avem în vedere alte minuni – cum ar fi transformarea apei în vin ori cele două înmulțiri ale pâinilor, fie că ne referim la chiar învățătura Sa – transmise prin pilde sau în mod direct. Pildele Mântuitorului și parabolele fac nenumărate referiri la ceea ce astăzi am putea numi acte caritative de asistență socială: „Celui care cere de la tine, dă-i” (Mt 5, 42) și „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Mt 5, 7), iar pilda samarineanului milostiv (Lc 10, 30) este cea mai clară și recomandată ca exemplu de Mântuitorul.

De altfel, toată lucrarea pământească a Mântuitorul se poate încadra în social: vindecarea bolnavilor de tot felul: orbi, demonizați, ologi, bolnavi de lepră, de friguri, la care se adaugă hrănirea unor mulțimi mari de oameni, pescuiri minunate. În acest tablou nu putea lipsi nici plata impozitelor către stat: „dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.”(Mt. 22, 21) Îndemnurile Mântuitorului spre fapte bune, în special spre ajutorarea celor în suferință sunt numeroase dar și calitatea lor este evidențiată: „Ci, când faci un ospăț, cheamă pe săraci, pe neputincioși, pe șchiopi, pe orbi, și fericit vei fi că nu pot să-ți răsplătească. Căci ți se va răsplăti la învierea drepților.” (Lc. 14, 13-14). Activitățile sociale ale Bisericii sunt norme obligatoriu de îndeplinit atât pentru credincioși cât și, mai ales, pentru cler. Ele nu pot fi deci desprinse din lucrarea în totalitate a Bisericii.

Această preocupare este continuată și de către sfinții Apostoli, care – la mesele de obște – aveau în vedere și hrănirea săracilor și ajutorarea celor neputincioși. La fel de grăitoare sunt și colectele organizate de Sfinții Apostoli pentru a sprijini comunitățile mai nevoiașe.

Termenul comun pentru o astfel de slujire este diaconia (Rom. 11, 13; 12, 7; I Cor. 3, 5; II Cor. 6, 3). Apostolii au fost învestiți să diaconească. Biserica întemeiată de Iisus e o comunitate a diaconiei.

Cu privire la transmiterea slujirii, spre ucenici și spre întreaga Biserică, Anthony T. Hanson, afirmă că: «Mesia-Slujitorul își transmite slujirea în viața slujitorilor Săi. Viața Sa se reproduce în viețile lor, așa că și ei sunt slujitori. Dar această slujire se exercită în și spre Biserică, în așa fel încât să facă posibil ca Biserica însăși să împlinească slujirea Celui ce a venit să slujească. Mesia a venit ca un Slujitor; preoții Lui sunt slujitori, iar Biserica pe care El a zidit-o e o Biserică slujitoare».

Trimiterea a ajuns, prin succesiunea apostolică, până la noi, și chiar dacă diaconia e misiunea cu care Apostolii au fost însărcinați, în mod special, ea nu a fost rezervată cu exclusivitate numai lor sau succesiunii apostolice a ierarhiei. Ea e îndatorirea tuturor. Nu numai cei învestiți cu cârmuirea sunt învestiți cu slujirea, ci și ceilalți. De altfel, aceasta se înțelege chiar din. cuvintele lui Iisus: «Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el» (Ioan 13, 16). Și dacă El, Domnul, a venit să slujească, cu atât mai mult ceilalți au aceeași îndatorire. Același lucru se poate spune și despre raportul dintre trimiși și cei către care au fost trimiși.

Tâlcuind textul «Împărăția mea nu e din lumea aceasta» (Ioan 18, 36), Simon Franek spune că adevăratul sens al acestei afirmații este că ucenicii, care au fost aleși sa participe la puterea împăratului, nu au a se bucura de privilegii în lumea aceasta, căci împărăția, ca putere, nu este aici. Aici e numai slujirea. Chiar cu prețul suferinței.

Dar, firește, sensul integrării efective în viziunea lui Iisus este slujirea practică. Iisus a accentuat întotdeauna noțiunea «a face». În vorbirea Lui, verbul «a face» revine necontenit, fie ca atare, fie în recomandări care îl presupun. Apartenența reală la Iisus, intrarea efectivă în «trupul» Său, în comuniunea Bisericii, e dovadă de dragoste: «…Din aceasta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii Mei» {Ioan 13, 35). Dar dragostea înseamnă fapte (I Ioan 3, 11-18). De aceea slujirea reciprocă, bazată pe iubirea frățească, este numitorul comun al apartenenței la Biserică. Din primele zile ale creștinismului, Apostolii au îmbinat propovăduirea cu slujirea practică. Comunitățile descrise în Faptele Apostolilor aveau totul în comun (2, 42-47), pentru ca nimeni să nu sufere și nimeni să nu se bucure de privilegii care i-ar deosebi de ceilalți. Trăiau toți din munca lor, iar pe cei incapabili de muncă, sau loviți de nenorociri, îi asistau așa cum și-ar fi asistat unul din organele lor îmbolnăvite. Sfântul Apostol Pavel e preocupat permanent de propovăduire, care îi cere să se deplaseze, să scrie, să vorbească mereu, să muncească pentru a-și pregăti mesajele, dar nu uită niciodată să îndemne la slujire. El însuși nu se lasă slujit pe considerentul că e apostol, ci trăiește din munca mâinilor sale (Fapte 18, 3; 20, 34; I Cor. 4, 12) și mai ales are permanent în gând organizarea de colecte pentru săraci (II Cor. 8, 1-4; 9, 1-13), ajungând să considere, în mod firesc, acest mod de întrajutorare ca o formă permanentă de asistență socială.

Există mai multe fragmente în Evanghelii care vorbesc despre necesitatea diaconiei, ca asistență a celor aflați în nevoie. De departe, cele mai grăitoare sunt descrierea Judecății Universale, conținută de Evanghelia după Matei (25, 31-46), parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Lc. 16, 19-31), cea a samarineanului milostiv (Lc. 10, 25-37),

Episodul relatat de Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu descrie două tipuri de atitudine: cea care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și cea care se silește să răspundă nevoilor omului. Prin activitatea sa misionară, Biserica a căutat să răspundă nevoilor celor două elemente constitutive ale omului: trupul și sufletul, dar nu plecând de la premisa că una dintre cele două este mai importantă decât cealaltă, ci înțelegând că ele sunt date pentru ca omul să le aducă lui Dumnezeu împreună.

De aceea, de mai multe ori predica Sfinților Apostoli este însoțită de îndemnul de a sprijini pe cei în neputință ori de a strânge daruri pentru comunitățile aflate în suferință, așa cum și în predicile Mântuitorului acțiunea pentru celălalt are un statut aparte, deosebit de înalt.

De altfel, chiar cultul divin public (germenii Liturghiei) avea nu doar un caracter euharistic și sacramental, ci avea și unu rol misionar-filantropic, lucru care este subliniat de referințele la mesele (agapele frățești) organizate în fiecare duminică, dar și diferitele îndemnuri date de sfinții Apostoli în scrierile (epistolele) lor.

2. Diaconia, parte a cultului în Biserica apostolică

Un alt aspect caracteristic al slujirii este cel ecleziologic, întrucât se fundamentează pe ideea de solidaritate a oamenilor în Iisus Hristos cel întrupat, și întrucât prin Hristos, toți se regăsesc în Biserica – trupul Sau tainic -, în solidaritate unii cu alții. Având la temelia ei nemărginita slujire a lui Iisus Hristos, care „n-a venit sa  I se slujească, ci ca El sa slujească și să-și dea viața răscumpărare pentru mulți” (Matei 20,   28),   Biserica este, prin misiunea ei, slujitoare.

După Sfântul Apostol Pavel, Biserica este „împărăția lui Dumnezeu” (I Cor. 15, 24; Col. 1, 13; 4, 11, I Tes. 2, 12), „trupul tainic al Domnului” (Efes. 1, 22-23; Col. 1, 18), „poporul lui Dumnezeu” (Rom. 9, 25; II Cor. 6, 16), „familia lui Dumnezeu” (Efes. 2, 9-19), „ogorul lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 9), „templul sau casa Domnului” (I Cor. 3, 19; 6, 19; II Cor. 6, 16 ; Evrei 3, 6).

Toate aceste expresii sunt raportate de Sfântul Pavel la viața creștinilor grupați într-o singură comunitate, care are drept scop slujirea interesului comun, prin contribuția fiecăruia pe măsura posibilităților lui, la „desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii,  la zidirea trupului  lui  Hristos”  (Efes. 4,  12). Ca „trup tainic al Domnului” (Efes. 1, 22-23; Col. 1, 18), Biserica actualizează activitatea Mântuitorului,  continuă slujirea Sa, până ce se va realiza mântuirea  subiectiva a tuturor. Biserica – totalitatea acestor credincioși – este deci expresia în actualitate a Domnului nostru Iisus Hristos și a slujirii Sale, și ea continuă slujirea după măsura Întemeietorului ei.

„Fiind un trup în Hristos, unii altora suntem mădulare”, spune Sfântul Apostol Pavel (Rom. 12, 5), iar Duhul lui Hristos care sălășluiește în ele fiind unul, deși hărăzește fiecărui mădular alt dar, le ține pe toate unite, ca să folosească darurile acordate lor în slujirea armonică a trupului și prin aceasta în slujirea reciprocă. În acest scop, el aseamănă Biserica cu trupul omenesc, ilustrând și mai bine legătura indisolubilă dintre diferitele categorii de slujiri în organizarea activității exterioare a Bisericii luptătoare. În Trupul tainic ca și în trupul uman, nici unul din mădulare nu stăpânește asupra celorlalte și nu există pentru sine, ci pentru a servi pe celelalte și toate la un loc trupul întreg. În Biserica concepută de Sfântul Pavel, ca trup tainic al lui Hristos, credincioșii sunt deci mădulare legate organic între ele (I Cor. 12, 12, 18-19).

3. Instituirea diaconilor și a diaconițelor (contextul apariției)

Cartea Faptele Apostolilor prezintă agapele (mesele frățești care însoțeau Liturghia în Biserica primelor veacuri) ca pe un eveniment firesc atât prin prisma întăririi unității Bisericii, cât și prin cea a accentuării conștiinței apartenenței la creștinism și la noua Lege, pe care acesta o aducea lumii.

Tot cartea Faptele Apostolilor menționează însă și primele dispute pe marginea rânduielilor legate de aceste mese și de necesitatea – constatată de chiar sfinții Apostoli – de a institui persoane care să se ocupe numai de aceste agape așa încât să nu mai existe discuții prin care onestitatea și buna credință a sfinților Apostoli să fie pusă la îndoială. „Au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duh Sfânt, și pe Filip, și pe Prohor, și pe Nicanor, și pe Timon, și pe Parmena, și pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor, și ei, rugându-se și-au pus mâinile peste ei” (F. Ap. 6, 5-6). Instituirea diaconatului nu a avut așadar un scop de ordin liturgic, ci unul de ordin social-misionar: apărarea misiunii sfinților Apostoli de propovăduire a Evangheliei.

Ăe lângă diaconi întâlnim în Biserica primară și instituția diaconițelor. Tradiția Ortodoxă a considerat întotdeauna că ordinul diaconițelor a apărut în perioada apostolică a Bisericii, văzând în crearea acestei instituții o manifestare justificată a Bisericii a cărei mădulare, cu necesitățile specifice de gen, i-au făcut posibilă existența. Cu toate acestea, textele care stau la baza acestei concepții sunt puține, interpretabile și lacunare, ca de altfel toate textele acestei perioade referitoare la ierarhia bisericească. De o părere diferită este Martimort care, după ce analizează situația femeilor în perioada nou-testamentară, afirmă că mărturiile textuale nu pot fi în nici un caz dovezi ale existenței diaconițelor decât în lumina dovezilor existenței lor ulterioare. „Aceste texte nu ar putea fi niciodată acceptate ca dovedind existența diaconițelor – femei diacon – în perioada apostolică, dacă documentele din sec. II nu le-ar confirma, demonstrând continuitatea acestei presupuse instituții apostolice a diaconițelor”.

 Într-adevăr, luate în sine, aceste mențiuni nu spun multe, dar ele atestă existența unei forme de slujiri feminine, în unele cazuri analoagă cu cea a diaconilor. Se poate afirma că ele nu sunt dovezi ale existenței diaconițelor, dar numai în sensul lor clasic, când instituția era definită. Însuși faptul că există o confirmare ulterioară nu e o dovadă a existenței lor, textele indicând aceasta, chiar dacă foarte timid? După cum am văzut, un număr însemnat de oficii feminine premerg din perioada Noului Testament, ele dezvoltându-se și primind conținuturi diferite în cursul evoluției în timp. Faptul că au evoluat nu le-a diferențiat de ceea ce au fost ele la început. În același mod, Biserica a văzut o continuitate între „diaconițele” din Biserica primară și cele din perioada ulterioară, chiar dacă nu putem avea pretenția să știm ce au fost în fapt aceste diaconițe, sau să știm ce servicii prestau, pentru că din lista de virtuți care le erau cerute, nu transpare funcția pe care o aveau de îndeplinit. Contextul ne indică că ar fi fost identice sau cel puțin similare cu ale diaconilor. Faptul că nu este menționată situația lor din punctul de vedere al familiei este interpretat de unii în sens negativ, însă când instituția diaconițelor s-a dezvoltat, întâlnim diaconițe recrutate din tagma fecioarelor, a văduvelor sau chiar căsătorite, așa cum atestă mărturiile epigrafice. Așadar, lipsa indicațiilor scripturistice cu privire la acest subiect a fost interpretată în sensul libertății.

Instituția diaconițelor a apărut în mediul socio-cultural a două lumi: lumea iudaică și cea greco-romană, de a cărui structuri și valori nu s-a putut dezice, acestea modelând specificul acestei tagme.

Cu timpul și diaconii, și diaconițele au fost implicați în cult, însă în proporții diferite, pentru ca ulterior să se renunțe la serviciul liturgic al diaconițelor.

4. Agapele și colectele

În epoca primară, specifice filantropiei creștine au fost agapele, acele mese cultice zilnice, indisolubil legate de săvârșirea Tainei Sfintei Euharistii. Darurile aduse cu această ocazie aveau menirea să egalizeze deosebirea dintre surplus și lipsă, statornicindu-se astfel raportul originar dintre oameni: egalitatea. Oricum, plecând de la concepția Bisericii primare că „omul cel nou” este cetățean al Ierusalimului ceresc, iar aici, pe pământ, doar un simplu călător, bogații își puneau averile la dispoziția tuturor, din conștiința că același Dumnezeu, Care le-a dăruit lor toate, se îngrijește și de cel sărac, pentru a-l ridica din suferință. De aceea, fiecare membru al comunității se punea în slujba tuturor, de la comuniunea bunurilor materiale, până la primirea cununii muceniciei.

Prin mesele comune (Fapte 6, 2), prin agape și prin asistența socială organizată (Fapte 2, 44-45; 4, 34-35), se trecea de la slujirea individuală la slujirea Bisericii. Nu e vorba de o nouă etapă, care ar anula-o pe cea dintâi. Cea dintâi rămâne permanentă, dar Biserica însăși, în totalitatea ei, va deveni conștientă că, fiind un organism structurat, organizat, lucrul de căpetenie pe care trebuie să-l înscrie în programul ei de existență și de activitate, este slujirea. Fiind o societate largă, cuprinzând încetul cu încetul și oameni cu posibilități de ajutorare a altora, slujirea Bisericii putea deveni mai eficace dacă era organizată, decât dacă era lăsată exclusiv pe seama credincioșilor individuali. Individuală, slujirea putea fi efectivă din punctul de vedere al celui care o făcea, dar putea fi socialmente incompletă, putea să nu acopere toate nevoile, sau să nu acopere nevoi reale. Organizată de Biserică, slujirii îi creștea coeficientul de eficacitate. În această organizare, Apostolii au putut să-și exercite apostolatul și ca propovăduire și ca slujire practică. După ei, același lucru a făcut întreaga Biserică. Când n-a făcut-o, ea s-a îndepărtat de la datoriile ei evanghelice și de la esența misiunii ei.

Sfânta Scriptură nu trece însă la indicarea practică amănunțită a instituțiilor pe care Biserica ar trebui să le organizeze pentru slujire. Se vorbește de colecte, de mese comune, de depunerea averilor la picioarele Apostolilor, se recomandă asistența socială a bolnavilor, a celor închiși, a străinilor, dar nu se legiferează instituții în acest sens. Nici nu s-ar fi putut face aceasta. Atît Mântuitorul cât și Apostolii au știut că într-o lume în permanentă schimbare, modul practic și colectiv de a practica slujirea se va schimba, se va adapta la nevoile curente, se va perfecționa, ceea ce s-a și întâmplat. Așa cum s-a întâmplat ca, de multe ori, creștinii să uite de această îndatorire.

Alături de agape, tot forme ale milosteniei obștești au fost considerate atât ofrandele, cât și colectele. Ofrandele reprezintă darurile de pâine, vin, miere etc. aduse de credincioși la altar pentru săvârșirea Sfintei Euharistii. Ceea ce prisosea era pus de o parte pentru întreținerea slujitorilor bisericilor, care, săraci fiind, trăiau din aceste ofrande; alte daruri erau împărțite de către diaconi săracilor. Diferit, colectele constau în bani și obiecte de mare preț, daruri pe care fiecare credincios, duminica, proporțional cu mijloacele materiale de care dispunea, obișnuia să le depună în acea „cutie a milei”, destinată celor năpăstuiți. Exista, firește, și un „personal” anume instituit, consacrat acestor slujiri. Astfel, diaconii aveau datoria de-a se informa de nevoile tuturor, fiind împuterniciți de către episcopi cu administrarea și distribuirea bunurilor adunate. Destinatarii acestora erau săracii, bătrânii, infirmii și bolnavii, văduvele și orfanii, prizonierii, sclavii, refugiații, străinii, întemnițații, precum și familiile celor care se învredniceau să primească cununa muceniciei. Doar cei ce refuzau să muncească și cei ce duceau o viață imorală erau excluși. Dacă în grija acestora cădeau, în general, persoanele de parte bărbătească, diaconițele – văduve vârstnice, cu o viață morală ireproșabilă – erau cele care asistau, la domiciliu, femeile sărace și bolnave, văduvele și orfanii. Acestora li s-au adăugat frații și surorile de caritate, persoane particulare care, din dragoste față de aproapele și fără a fi înrolați oficial în serviciul Bisericii, îndeplineau activități caritabile asemănătoare.

Cu toate acestea, în perioada apostolică și post-apostolică, nu se poate vorbi despre o asistență socială propriu-zisă, diaconia particulară suplinind cu succes formele instituționalizate ale acesteia de mai târziu. De aceea, în Biserica primară nu era nevoie nici de case de oaspeți, nici de orfelinate și azile, atâta timp cât locuința fiecărui creștin acoperea, în totalitate, aceste necesități.

O altă practică a Bisericii primare este organizarea de colecte pentru a susține comunitățile creștine aflate în dificultate. Despre o asemenea colectă, organizată pentru comunitățile de creștin din Ierusalim, se vorbește și cartea Faptele Apostolilor, dar și în paginile epistolelor pauline.

Contextul aparițiilor acestor colecte îl constituie dorința de a răspunde imediat nevoilor aproapelui. De altfel, Noul Testament arată faptul că pentru primii creștini toate lucrurile erau „de obște”, așa încât fiecare să ia ceea ce are nevoie și cât îi trebuie, punând la dispoziția celorlalți toate ale sale. Este grăitor în acest sens, cu titlu de exemplu, cazul lui Anania și al Safirei, care au ascuns o parte din veniturile lor, deși de bună voie afirmaseră că vor pune totul la dispoziția comunității. Este adevărat însă că uneori agapele au devenit sursă de îmbuibare pentru unii creștini și de disprețuire pentru alții. Mustrarea Sfântului Apostol Pavel este grăitoare în acest sens.

CAPITOLUL III

BISERICA VECHE ȘI PRIMELE FORME DE

ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Activitatea socială nu a rămas ca un atribut al Bisericii doar în epoca apostolică, ci a continuat și după aceea, întrucât atitudinea pe care un creștin este dator să o aibă față de aproapele său era foarte bine înțeleasă.

În perioada constantiniană a fost introdus în Imperiul Roman principiul proprietății ecleziastice, potrivit căruia Biserica putea deține legal proprietăți, de care putea apoi dispune în mod liber. Cum baza materială era asigurată, au luat ființă acum numeroase instituții de binefacere, toate gravitând în jurul ospitalității specific creștine. Dacă la început pentru primirea străinilor și neputincioșilor era folosită însăși locuința episcopului, mai târziu, din pricina solicitărilor crescânde, s-a recurs fie la adăugarea unor dependințe la reședința chiriarhilor, fie la ridicarea unor clădiri destinate special acestui scop; un astfel de așezământ social purta numele de Henodochion. La dispoziția celor găzduiți în acesta se afla, în permanență, un personal calificat (doctori, infirmieri, brancardieri, supraveghetori, oameni de serviciu), gata să răspundă oricăror solicitări. Din acest trunchi al milosteniei creștine s-au dezvoltat apoi numeroase ramuri, sub formă de pavilioane, după numărul și felul serviciilor de asistență socială administrate: case pentru săraci, spitale, case pentru văduve, case pentru fecioare, leagăne pentru copii, orfelinate, aziluri, spitale pentru bolnavii incurabili, aziluri pentru invalizi, case pentru orbi, cimitire pentru săraci etc. Acestor așezăminte filantropice li s-au adăugat și o serie de asociații sau corporații caritabile, ca cea a groparilor, sanitarilor ori a meșteșugarilor.

În această filantropie practică, un rol deosebit a revenit mănăstirilor. Din chiar momentul apariției lor, acestea s-au dovedit a fi veritabile instituții de binefacere, adevărate școli de rugăciune, de muncă și de caritate. Acest lucru a fost posibil datorită fondurilor substanțiale de care beneficiau, obținute din donații și legații, la care se adăugau ofrandele și produsele provenite din munca monahilor. În Egipt spre exemplu, veniturile unor mănăstiri mari, care adăposteau în ele până la 10.000 de monahi, erau destinate exclusiv diaconiei creștine, de ele beneficiind toți cei aflați în nevoi. Astfel, bolnavii găseau tămăduire, călătorii adăpostire, cei întristați mângâiere, iar orfanii educație și îngrijire.

Biserica percepe viața ca pe un timp al mântuirii; de aceea, ea s-a preocupat întotdeauna nu doar de propășirea duhovnicească a membrilor săi, ci și de întreținerea vieții trupești, cu atât mai mult cu cât ea a înțeles și a mărturisit că „trupul este templu al Duhului Sfânt”. Această preocupare a Bisericii s-a manifestat în utilizarea de obște a bunurilor, în agapele și în colectele din Biserica apostolică, respectiv în proiectele sociale de mare amploare de mai târziu de tipul Vasiliadelor ori cele din mănăstiri. Întregul program social al Bisericii de astăzi (spitale, școli, așezăminte pentru diferite categorii de vârstă etc.) își are originea în acea atitudine din zorii creștinismului.

Prin acest demers al său, Biserica a înțeles că omul în ansamblul său (trup și suflet) trebuie pus în slujba lui Dumnezeu, spre a ajunge la mântuire. Viața în ansamblul ei nu trebuie irosită ci îngrijită, ocrotită și dezvoltată așa încât omul în permanență să dea slavă lui Dumnezeu și să spună tuturor „cât bine i-a făcut lui Dumnezeu”.

1. Caritatea ca datorie a Bisericii

Iubirea aproapelui, înrădăcinată în iubirea lui Dumnezeu, este înainte de toate o datorie pentru fiecare credincios, dar este și datorie pentru întreaga comunitate eclezială, și aceasta la toate nivelurile sale: de la comunitatea locală a Bisericii particulare până la Biserica Universală în ansamblul său.

Odată cu trecerea anilor și cu răspândirea progresivă a Bisericii, exercitarea carității s-a afirmat ca unul dintre domeniile sale esențiale, practicarea iubirii față de văduve și orfani, față de prizonieri, bolnavi și față de toate persoanele care, în vreun fel, sunt în nevoi. Biserica nu poate să neglijeze slujirea carității. Câteva referințe sunt suficiente pentru a demonstra lucrul acesta.

Sf. Iustin Martirul (+cca. 155) descrie, în contextul celebrării duminicale a creștinilor, activitatea lor caritativă, legată de Euharistia ca atare. Persoanele înstărite oferă daruri în măsura posibilităților, fiecare dăruind ceea ce vrea; episcopul se servește de ele în susținerea orfanilor, văduvelor și persoanelor care, din cauza bolii sau din oricare alt motiv, se găsesc în nevoi, la fel ca și a prizonierilor și străinilor.

Marele scriitor creștin Tertulian (+ după 220) povestește cum atenția creștinilor față de toate persoanele în nevoi provoca uimirea păgânilor. Iar când Ignațiu de Antiohia (+108) califică Biserica Romei drept aceea “care prezidează caritatea (agape)”, se poate spune că, prin această definiție, el voia să exprime într-un anumit fel și activitatea ei de caritate concretă.

În acest context, poate să fie folositoare referința la structurile juridice de la începuturile Bisericii privind slujirea carității. Pe la mijlocul secolului al IV-lea, se formează în Egipt ceea ce se numește “diaconia”; în fiecare mănăstire, ea reprezintă instituția responsabilă de ansamblul activităților de asistență, mai precis de slujirea carității. Încă de la început și până la sfârșitul secolului al VI-lea se dezvoltă în Egipt o corporație cu deplină capacitate juridică; acesteia autoritățile civile îi încredințează o parte din grâu pentru distribuirea publică. În Egipt, nu doar fiecare mănăstire, ci și fiecare dieceză a ajuns să aibă diaconia sa, instituție ce se va dezvolta apoi în Orient și în Occident. Papa Grigore cel Mare (+ 604) pomenește de diaconia de la Napoli. În ce privește Roma, documentele fac aluzie la diaconii începând cu secolele al VII-lea și al VIII-lea. Încă de la început, activitatea de asistență a săracilor și a persoanelor care suferă făcea parte într-un mod esențial din viața Bisericii de la Roma, potrivit principiilor de viață creștină prezentate în Faptele Apostolilor. Această datorie capătă o expresie vie în viața diaconului Laurențiu (+ 258). Descrierea dramatică a martiriului său era deja cunoscută de sfântul Ambrozie (+ 397) și ne arată cu adevărat chipul autentic al sfântului, care era responsabil de asistența săracilor la Roma. Acestuia i-a fost acordată o perioadă de timp, după arestarea confraților săi și a papei, să adune bogățiile Bisericii și să le încredințeze autorităților civile. Laurențiu a împărțit banii disponibili la săraci și apoi i-a prezentat în fața autorităților drept comoara adevărată a Bisericii. Oricare ar fi credibilitatea istorică a acestor amănunte, Laurențiu a rămas prezent în memoria Bisericii ca un mare reprezentant al carității ecleziale.

O referință la împăratul Iulian Apostatul (+ 363) poate să arate încă o dată faptul că organizarea și practicarea carității în Biserica din primele secole era un lucru esențial. A instaurat o ierarhie de mitropoliți și de preoți, care trebuiau să fie atenți în privința iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele. În una dintre scrisorile sale, notează că singurul aspect care îl frapa în creștinism era activitatea caritativă a Bisericii.

2. Instituții de asistență socială în Biserica veche

Alături de multiplele mijloace pe care le are Biserica de chemare a oamenilor la o viață demnă, cinstită și cu credință în Dumnezeu, se înscriu, din timpurile cele mai vechi, felurite sisteme de sprijin moral și material al celor găsiți în impas, al copiilor orfani, al celor bolnavi – cu anumite deficiențe fizice și psihice, al săracilor și al altor categorii de oameni, care la un moment dat necesită ocrotire socială, în așa mod ca, într-un timp cât se poate de scurt, aceștia să fie redați societății. Mijlocul principal de care s-a servit și se servește Biserica pentru ocrotirea socială a anumitor categorii de oameni este tot cel reprezentat de latura divină, în sensul că Biserica s-a preocupat și de nevoile materiale ale credincioșilor, privite prin prisma obiectivului religios pe care îl urmărește.

În decursul vremii, Biserica s-a îngrijit în permanență de problemele de asistență socială, nu numai pentru credincioșii săi, ci pentru întreaga făptură, contribuind la alinarea suferințelor morale și fizice, care pot lovi suflarea omenească. Așa cum ne învață Biserica, este știut că binele făcut oamenilor ajută la purificarea sufletelor noastre, la înălțarea pe treptele dumnezeirii. Fără ajutorul semenilor, oamenii nu pot fi mântuiți.

Primele forme prin care a acționat Biserica pentru ocrotirea celor oropsiți au fost: comunitățile bisericești cu proprietate de obște, comunitățile bisericești sub forma colegiilor, corporații sau asociații admise de lege și comunități fără proprietate de obște, care au rețea de societăți religioase și instituții de asistență socială. Evident că nici asistența individuală, neorganizată, n-a lipsit nici-o vreme din Biserică. Instituțiile de asistență socială se înfiripă încă din anul 300, de pe timpul lui Constantin cel Mare, și și-au desfășurat acțiunile lor în cadru religios și cu scop religios și social. În funcție de dovezile păstrate, principalele instituții de asistență socială în Biserica veche, au fost: Brefotrofiile (leagăne pentru copii mici părăsiți sau găsiți), Partenocomiile (case de adăpost pentru fecioare), Ghirocomiile (azile pentru văduve), Orfanotrofiile (orfelinate), etc.

Cea mai frumoasă pildă de simțire și grijă față de cei bolnavi, neputincioși și pentru cei care prea tineri fiind se aflau prea adesea în calea răutăților timpului lor, ne-o daruiesc Sfinții Părinți care au creat primele structuri sau forme instituționale de îngrijire a omului în complexitatea suferințelor lui, cel mai semnificativ exemplu pentru Biserica primelor veacuri fiind așezămintele numite „Vasiliade” întemeiate de Sfântul Ierarh Vasile cel Mare (sec. IV), destinate ajutorării unor largi categorii de oameni aflați în suferință.

A. Orfanotrofiile

Orfanotrofiile (orfelinatele) reprezintă o realitate deosebită a Bisericii vechi în domeniul asistenței sociale, prin care s-a manifestat dragostea față de semeni. Biserica a organizat încă din sec. IV-V așezăminte speciale pentru orfani (creștini și necreștini) a căror îngrijire era încredințată personalului clerical, care-și desfășura activitatea sub îndrumarea episcopilor și prezbiterilor. Așa după cum rezultă din documentele de specialitate, cel mai vechi orfelinat se pare a fi „Orfelinatul Sfântul Zotic” – de pe vremea lui Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus), împărat roman (306-337) marcat în mod deosebit prin edictul de toleranță dat în favoarea creștinismului (313). Orfelinatul a fost întemeiat la Constantinopol de către Zoticus, senator roman, ajutat de Biserică. De altfel, pe timpul domniei împăratului roman Constantin cel Mare, cu ajutorul Bisericii s-au mai construit și alte așezăminte de asistență socială, ca: un spital pentru săraci (Nosocomion), un azil pentru bătrâni (Ptohocomion), un așezământ de asistență pentru văduve (Ghirocomion). Pentru înalta lui dăruire în slujba celor lipsiți și nevoiași, Zoticus a fost denumit pe vremea respectivă „ocrotitor al orfanilor”.

În veacul al VI-lea, pe timpul domniei împăratului Justin II, tot în Constantinopol se mai construiește cu ajutorul Bisericii, încă un orfelinat denumit „Sf. Ap.Petru și Pavel”. S-au construit orfelinate în majoritatea cetăților romane: Roma, Alexandria, Antiohia, Tesalonic, etc., care aveau o conducere unitară asigurată prin Patriarhie. Împăratul Constantin cel Mare a dăruit Bisericilor mijloace materiale și bănești pentru ajutorarea celor lipsiți, orfani, văduve, etc. Orfelinatele erau unități aparte, care funcționau pe lângă Biserică, cu autonomie absolută, fiind autorizate prin lege să primească și donații spre a li se spori posibilitățile de ajutorare. Aceste unități erau îndrumate de către episcopi care conduceau toate treburile bisericești din eparhii, inclusiv problemele de asistență socială. În afară de episcopi, dreptul de a numi administrator la orfelinate sau la alte unități de asistență socială, îl mai aveau și ctitorii lor. Administratorii prestau întreaga muncă de întreținere a orfelinatului, de aprovizionare, de îngrijire a orfanilor, de gestiune a donațiilor și raportau Bisericii periodic în legătură cu desfășurarea activității așezământului respectiv de asistență.

Din personalul clerical al unităților de asistență socială, nu lipseau educatorii religioși și duhovnicii.

B. Brefotrofiile

Brefotrofiile (leagăne de copii mici părăsiți sau găsiți) s-au bucurat de o atenție deosebită din partea Bisericii și primele așezăminte de acest fel apar tot în veacurile IV-VI. În leagăne, copiii rămâneau până la vârsta de 7 ani, când treceau în orfelinate unde își făceau școala primară, profesională și alte îndeletniciri. În afară de sprijinul și ocrotirea leagănelor de copii din partea Bisericii, împăratul Constantin cel Mare a sprijinit personal această categorie de așezăminte sociale. Persoanele particulare puteau face donații orfelinatelor constând în fonduri materiale și bănești. Împărăția elaborase o lege specială pentru aceste orfelinate prin care li se cerea să asigure o igienă deosebită în aceste unități. Cu timpul, pe vremea împăratului Justinian leagănele de copii au început să funcționeze cu orfelinatele, funcționând ca o secție a acestora. S-a apreciat că această formă de așezământ de asistență este superioară celei vechi, când acest două tipuri de unități funcționau separat.

C. Partenocomiile

Partenocomiile (casele de adăpost pentru fecioare) au reprezentat o operă de asistență a fecioarelor, organizată de către Biserică. Funcționau în familii sau în unități cu o asemenea destinație. Despre aceste tipuri de asistență se vorbește tot pe timpul lui Constantin cel Mare – împăratul romanilor. Aceste instituții denumite „Partenone” urmăreau să asigure puritatea fecioarelor, îngrijirea lor făcându-se de văduve cinstite. Aceste așezăminte beneficiau de privilegii bisericești și de stat, spre a le asigura condiții prielnice pentru misiunea lor morală și spirituală. Fecioarele din aceste case de adăpost proveneau din familii sărace, fără ocrotire, sau fetițe orfane. Orfelinatele pentru fete erau servite de diaconițe, care-și desfășurau activitatea după programe pretențios întocmite, prin aplicarea cărora se asigura fetelor din așezământ o moralitate deosebită, un anumit grad de cultură și o îndeletnicire gospodărească. Cu timpul, partenocomiile au dispărut, afiliindu-se mânăstirilor de călugărițe și contopindu-se cu acestea.

D. Ghirocomiile

Ghirocomiile (azile pentru văduve) întrețineau sub patronajul bisericesc văduve mai vârstnice, lipsite de condiții normale de viețuire.

Casele în care erau adăpostite văduvele se numeau case ale văduvelor sau azile pentru văduve. Acestea prestau anumite servicii în slujba Bisericii în azilul în care erau internate, iar Biserica le asigura prin dragoste și iubire de aproapele, cele mai bune condiții de viață.

CAPITOLUL V

ECLESIOLOGIA SOCIALĂ – DIMENSIUNEA SOCIALĂ

A BISERICII

«Biserica slujitoare» a devenit în anii din urmă expresia care e considerată drept definiția cea mai cuprinzătoare a activității Bisericii. Slujirea e «dimensiunea cea mai proprie a Bisericii», declară azi teologii și reprezentanții tuturor Bisericilor. Prin slujire, se spune, își împlinește Biserica toate rosturile și îndatoririle ei, întreaga ei trimitere către oameni.

Ea continuă să fie, fără îndoială, în mod esențial Biserică mântuitoare, dar opera de mântuire și-o împlinește prin slujire. Ea slujește, sau are îndatorirea să slujească totdeauna și tuturor, urmând exemplul Apostolului: «tuturor toate m-am făcut» (I Cor. 9, 22), chiar dacă slujirea ei nu are ca efect mântuirea tuturor celor cărora le slujește.

În teologia occidentală s-au adus multe temeiuri pentru sensul acesta general al activității bisericești și s-au exprimat gânduri cu totul remarcabile în legătură cu el, iar Bisericile au luat în mod practic, fiecare în parte și în colaborare unele cu altele, multe inițiative pentru conformarea activității lor cu această imperioasă și primordială exigență a timpurilor noi.

Teologia ortodoxă română, ținându-se la pas cu gândirea teologică contemporană, deschisă vieții, cum n-a fost în trecut, și cu deschiderea spre lume a Bisericilor, dar inspirându-se mai ales din realitățile sociale dinamice și generoase din viața propriului nostru popor și din deschiderea Bisericii noastre față de ele, a abordat și ea tema «Bisericii slujitoare» în numeroase studii și a emis idei adeseori chiar mai îndrăznețe decât teologia occidentală.

Hristos este persoana divino-umană în care culminează conștiința alegerii, sau a trimiterii, și a substituirii responsabile și slujitoare. El lucrează pentru Dumnezeu și pentru neamul omenesc, sau slujește acestora cu o supremă responsabilitate. Din această responsabilitate sau substituire a lui Hristos iradiază în toți conștiința responsabilității slujitoare.

Lucrarea socială a Bisericii constituie unul din capitolele principale ale teologiei creștine contemporane, cu implicații din ce în ce mai profunde în cele mai variate aspecte ale vieții bisericești: în pastorație, în misiune, în ecumenism, în relația dintre Biserică și lume. În perioada ultimelor trei decenii, s-a produs o adevărată redescoperire a «dimensiunii slujirii», fenomen care a început a fi cercetat de teologie, îndeosebi pentru consecințele lui pe planul pastorației și al apostolatului social.

Datorită faptului că teologia slujirii a fost influențată și confruntată cu așa-zisele curente de secularizare, n-a fost cu putință să se determine în mod clar, fără confuzii, coordonatele slujirii creștine. Pe măsură ce secularizarea a fost delimitată în ce are ea pozitiv și. negativ, s-au creat unele premise pentru elaborarea bazelor teologice, pe care se sprijină viziunea creștină despre dimensiunea socială a existenței umane.

O mulțime de factori, teologici și neteologici, a determinat gândirea teologică din ultima vreme să se preocupe de relațiile în care se află Biserica și lumea, în cadrul iconomiei divine. Preocupată să răspundă marilor aspirații ale lumii contemporane în continuă schimbare, teologia și-a însușit în mod firesc problematica socială. S-au dat diferite răspunsuri și soluții, de la etica situației sau contextuală, la aggiornamento – un mod de adaptare pastorală de circumstanță – de la teologia speranței, care identifică progresul uman cu realizarea progresivă a împărăției lui Dumnezeu, până la secularismul radical, care cere Bisericii să slujească lumea chiar fără o bază și perspectivă creștină.

Adevărul este că teologia slujirii trebuie să facă față acestei imperioase căutări după forme de pastorație și etică, adecvate procesului de înnoire, la care sunt supuse toate elementele vieții bisericești: instituții, cult, morală, spiritualitate, organizare. Prin aceasta, teologia slujirii a adus gândirea creștină într-o relație mai directă cu viața reală a Bisericii, și respectiv cu lumea. Dar aceasta nu înseamnă că slujirea are cauze pur sociologice. Teologia slujirii corespunde unei necesități care ține de structura ca atare a Bisericii, și rolul ei este tocmai de a ajuta Biserica să-și păstreze identitatea ei de comunitate spiritual-socială, autenticitatea mesajului și funcției ei, în actualitate.

Slujirea este cuprinsă ca adevăr fundamental în Revelația biblică, în tradiția patristică și în istoria Bisericii creștine, și ea reprezintă o realitate în care se concentrează întreaga misiune a Bisericii.

Delimitând o perspectivă ortodoxă, această perspectivă precizează ideea că lucrarea socială nu ține numai de relația Bisericii cu lumea, cum se acreditează de obicei, ci în ea se exprimă însăși ființa și viața Bisericii ca trup al lui Hristos în lume. Biserica este slujitoare prin însăși structura ei teandrică, prin misiunea ei mântuitoare și prin perspectiva ei eshatologică. În slujire se descoperă caracterul integral al existenței creștine. În dimensiunea slujirii, dilema dintre «vertical» și «orizontal» dispare, deoarece nevoia de deschidere umană vine întotdeauna dintr-o comuniune spirituală care e dar al Duhului Sfânt.

Acuzată pe nedrept că preferă exclusiv viața contemplativă, Ortodoxia a îmbinat întotdeauna elementul spiritual cu cel uman și social. Procesul sfințeniei este pentru majoritatea sfinților ortodocși procesul slujirii samaritene, al experienței filantropiei, al «urmării lui Hristos» pe drumul jertfei pentru orice om. Asceza, atât de caracteristică Ortodoxiei, este nu numai un exercițiu solitar de purificare, ci și expresia conștiinței solidarității cu cel în lipsă.

Ecumenismul actual poate căpătă noi sensuri și perspective, dacă Bisericile vor ajunge să practice în raporturile dintre ele etica slujirii. Slujirea presupune o etică a comuniunii și a solidarității, de aceea, în procesul slujirii, Bisericile își descoperă fața lor umană, chipul de smerenie pe care îl impune natura lor de comuniune spirituală. Apostolatul slujirii constituie un factor de dinamism în Mișcarea ecumenică de azi.

Noțiunea de «Biserică slujitoare» a apărut ca atare, ca formulă tehnică, mai întâi în Occident. Trăind, mai ales în vremea noastră, experiența unei crize religioase, provocată și alimentată de condițiile specifice vieții în Occident (exces de tehnicizare, de liberalism, de mutații morale etc.), Biserica din această parte a lumii a fost aproape obligată să caute o soluție urgentă acestei crize, și a găsit-o în redefinirea Bisericii ca «Biserică slujitoare».

În Ortodoxie, studii speciale despre lucrarea socială au apărut numai în ultimii ani, și mai mult din dorința de a verifica, prin prismă ortodoxă, noile poziții ale teologiei occidentale. Ortodoxia consideră că n-a avut nevoie să redescopere acest atribut, pentru că el a fost totdeauna prezent în viața Bisericii. În fapt, după al doilea război mondial mai ales, și Ortodoxia a fost solicitată să se orienteze insistent spre slujirea societății, spre apostolatul social. Se poate spune că o teologie a slujirii s-a structurat deci și din punct de vedere ortodox.

1. Biserica și problemele obștești

(Aspecte teologice și morale)

Omul este singura ființă dialogică, prin natura sa. El cultivă dialogul cu lumea materială prin cunoaștere, cu lumea valorilor prin participare, cu semenii și cu Dumnezeu, prin iubire. Între modalitățile dialogale cu ceea ce este în afara și în sinea omului iubirea este de cea mai înaltă valoare. Prin ea credinciosul se cultivă pe sine în sensul devenirii și creșterii morale și prin ea cultivă legătura cu Creatorul său, precum și legătura cu semenii săi. De aceea rezumarea Legii divine se cuprinde în porunca iubirii: «Iubește pe Domnul Dumnezeu tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți» (Luca 10, 27).

Iubirea este o manifestare a sufletului ce nu poate fi mărginită. Orizontul fenomenelor sufletești poate fi apreciat după fața pe care o arată spre lume, după relația cu natura și societatea. Activitatea credinciosului în relația cu natura și societatea poate trece prin stadiul de progres sau de criză, după cum iubirea este mai mult sau mai puțin rodnică în umanitate. Reflectând asupra vieții în aceste situații, ne putem da seama și de raportul cu principiile moralei, de rezolvarea alternativelor și imperativelor ce se nasc din aceste principii, în epoca în care trăim.

Ideea de progres este obișnuită vorbirii curente. Ea indică un sens către un nivel din ce în ce mai ridicat, de perfecționare a individului și a societății omenești, sub aspectul spiritual și material. Progresul este rezultanta unor transformări pozitive ireversibile, cu caracter cumulativ. Acest proces evolutiv de îmbunătățire, de perfecționare, este un proces istoric. Evoluția societății este o lege obiectivă, iar progresul este înscris în natura omului. În istorie, «epoca noastră este un moment care indică o maximă dezvoltare a progresului tehnic și științific, ale căror rezultate obținute în cele patru decenii din urmă întrec tot ce a realizat omenirea în patru milenii».

Între progresul tehnic-economic și cel social-cultural, trebuie să fie un echilibru. Dacă unul crește în detrimentul celuilalt, se produce un hiatus care dă naștere la criză. Criza este fenomenul ce se caracterizează prin dezorientare și nestebilitate, prin incertitudine, pseudo-cultură și scepticism. Consecințele morale ale stării de progres sau de criză sunt evidente. Societatea fiind condiția de dezvoltare și apreciere a progresului moral, starea de progres sau de criză se va reflecta în modul de existență a naturii umane.

Pentru creștini, progresul moral este un postulat evanghelic: «Fiți desăvârșiți» (Matei, 5, 48) iar Sfântul Apostol Pavel spune că cel credincios trebuie să fie «desăvârșit în Hristos» (Colos. 1, 28). Această desăvârșire se realizează în Biserică, în comunitate, prin iubire. «Iubirea fiind un drum spre desăvîrșire», iar pentru credincioși către îndumnezeire, îndumnezeirea este adevăratul scop al lor, care sunt o creatură a lui Dumnezeu. Progresul moral creștin operează în profunzime, prin «prefacerea credinței în acte de iubire frățească față de semeni».

Analizând aspectul global al lumii apusene sub imperiul tehnicității, nu se poate să nu se constate că «prezintă un spectacol dureros și îngrijorător prin slăbirea instituției de familie, prin dezorientarea și excesele de tot felul ale tineretului și prin decăderea moravurilor». «Prin sine, știința și tehnica nu pot fi considerate nici morale și nici imorale, dar ele pot fi utilizate în scopuri morale sau imorale».

A. Probleme actuale ale omenirii

Ansamblul condițiilor pe care epoca de progres tehnic le-a adus omenirii, a determinat o creștere a nivelului conștiinței sociale odată cu nivelul economic, pe toată suprafața pământului, dar într-o formă foarte diferențiată și inegală. Sub influența factorilor sociologici și a nașterii unei noi civilizații, omenirea și-a creat o nouă perspectivă de dezvoltare, cu modificări structurale care, raportate la trecut, par uneori de-a dreptul revoluționare. Dacă în anumite domenii și locuri, conceptul, de om s-a realizat în cea mai înaltă accepție, au mai rămas și locuri în care contrarietatea dintre vechi și nou este destul de accentuată, dar conceptul de om este diferit. O seamă de probleme de importanță capitală se desprind din aceste situații și stau încă nerezolvate în fața omenirii. Dacă am încerca o diferențiere a lor, desigur că problema păcii se detașează mult față de celelalte, pentru că pacea este mediul în care își pot găsi timp și rezolvare și celelalte probleme. Pacea este domeniul în care spiritul uman se dezvoltă în libertate, «este un postulat al progresului și o cerință vitală mondială». Alături de problema păcii stau problemele securității și progresului popoarelor, a dezarmării totale și generale, a interzicerii fabricării, stocării și utilizării armelor atomice, chimice și bacteriologice, a combaterii foametei și subdezvoltării etc.

Lupta pentru rezolvarea acestor probleme vitale pentru omenire este expresia celei mai înalte solidarități și concepții de umanitate. Nu de mai puțină importanță sunt problemele privitoare la desființarea colonialismului și rasismului, aceste rușinoase anacronisme ale istoriei contemporane. Dominația colonială și semicolonială, precum și segregarea rasială, așează o seamă de popoare pe o treaptă de inferioritate față de altele, profitind de starea lor de înapoiere, spre a le exploata. «Aceste practici au avut drept consecință distrugerea unor vechi civilizații, decăderea economică și politică, mizeria crunte, foamete cronică, analfabetism aproape total, molime și gradul cel mai înalt de mortalitate». Înlăturarea acestor grave urme de colonialism și ajutorarea țărilor subdezvoltate pentru a se ridica la un nivel de civilizație și de trai mai bun, este o sarcină solidară a tuturor popoarelor cu o conștiință morală vie. Țările slab dezvoltate au nevoie de mult sprijin și înțelegere din partea țărilor cu înalt grad de civilizație, pentru a depăși slăbiciunea și dificultatea de integrare. Colonialismul a fost terenul de înfruntare a marilor puteri politice, iar victimele, țările slab dezvoltate, mai au încă și azi de suferit. Subdezvoltarea distruge populația din aceste țări ca un cancer. De aceea toate popoarele și statele, inclusiv religiile, sunt responsabile și au datoria de a interveni pentru remedierea acestei situații de injustiție, în scopul așezării acestor țări pe un drum de evoluție socială de o factură nouă și cu adevărat umană.

Problema demografică, împreună cu problema subzistenței, sunt de asemenea probleme neliniștitoare pentru omenire. Calculele arată că ritmul de creștere a populației în deceniile următoare ar fi de 2% pe an; se pune întrebarea dacă omenirea va fi capabilă ca la un astfel de ritm de creștere să fie în măsură să asigure generațiilor viitoare condiții de viață acceptabilă și de hrană «ca să mănânce fiecare pe măsura foamei». De asemenea, se pune întrebarea: oare se merge spre o fază de saturație a expansiunii demografice, oare porunca biblică: creșteți și vă înmulțiți, este periclitată? La aceste întrebări tulburătoare s-a încercat a se da răspunsuri diferite, de la măsuri de eugenie, de control al nașterilor și altele – malthusianismul își găsește aci expresie adecvată – până la noi descoperiri de resurse de hrană, în alge, ca spirulina și clorella. Probleme ce își caută rezolvarea sunt și acelea ale refugiaților, ale imigrărilor, ale aglomerării de populație în zona marilor concentrări industriale și urbane, de care se leagă unele aspecte sociale îngrijorătoare ca, alcoolismul și stupefiantele. Aceste flagele, care distrug îndeosebi ființa morală a oamenilor, marchează începutul unei drame sociale care duce la degradarea umană, la manifestări de violență, crime, sinucideri, pornografie ce invadează societatea, așa cum se poate constata din relatările presei apusene.

Soluționarea acestor probleme solicită întreaga omenire în mod solidar, iar rezolvarea lor în mod pozitiv ar însemna «o contribuție de seamă la realizarea idealurilor morale ale omenirii de pretutindeni și de totdeauna: egalitate între oameni și popoare, dreptate socială, frățietate și dragoste». Dar soluționarea acestor probleme solicită și sprijinul Bisericii: «Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Fiul Său ca jertfă pentru mulți» (Ioan 3, 16). Fiul lui Dumnezeu «S-a dat preț de răscumpărare pentru toți» (I Tim. 2, 6), pentru ca toți «împreună cu El să viețuim» (I Tes. 5, 10). Jertfa Fiului lui Dumnezeu pe Cruce a dat credincioșilor și premisele mântuirii prin har, credință și fapte bune, iar ca organ al mântuirii le-a dat Biserica. Sub aspect subiectiv, uman, Biserica este comuniunea credincioșilor în care se poate realiza bunăstarea și împlinirea – după puteri – a voii lui Dumnezeu, ca finalitate morală, iar ca finalitate eshatologică, starea de bucurie și fericire în câștigarea vieții de veci. Aceste finalități au posibilitatea realizării lor în Biserica-comuniune, formată nu ca o simplă juxtapunere ci prin existența unor relații între credincioși, atât de ordin moral cât și material. Din ansamblul elementelor vieții omenești – ființe, mediu, relații sociale – prin facultățile spirituale omul transcende mediul și relația, iar comuniunea cu celelalte ființe este umanismul, adică «realizarea în și prin omenire a finalității superioare a lumii materiale și spirituale». Ideea dezvoltării libere și multilaterale a omului este centrul preocupării umanismului. Umanismul abstract este respins sub toate formele. Umanismul în care conceptul de om «dobândește esență concretă ca element decisiv al procesului hominizării» se întemeiază înainte de toate pe raportul cu caracter universal de frățietate între oameni, raport în care funcția socială a fiecăruia va fi potențată de funcția lui umană.

În concepția și viața creștină, socialul și umanul primesc valori noi, fiind condiționate de porunca iubirii: «Să vă iubiți unul pe altul» (Ioan 15, 12) «ca toți să fie una» (Ioan 17, 21). Umanul, în creștinism, «prin întruparea Fiului lui Dumnezeu capătă o valoare deosebită, devenind parte din ființa teandrică, mod de revelare divină», nu numai mijloc de împlinire a unui scop temporar. Prin urmare prin persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, toți cei credincioși participă recapitulativ la îndumnezeire. Această participare este ilustrată prin. cuvintele Sfântului Apostol Pavél: «Toate sunt ale voastre, voi ai lui Hristos și Hristos al lui Dumnezeu» (I Cor. 3, 22-23). Prezența creștină în problemele vieții este explicată prin însăși natura raportului dintre creștini cu toate consecințele morale. În virtutea acestor raporturi, pentru creștinism oamenii sunt egali și frați, legați ontologic și deci coresponsabili unul altuia. De aceea «Biserica creștină, ca de altfel toate religiile, trebuie să fie prezentă și activă în toate suferințele și în toate năzuințele de mai bine ale omenirii, în toate eforturile pe care oamenii și popoarele le depun în epoca actuală pentru propășirea și fericirea lor și astfel problemele existenței umane devin astăzi și probleme ale teologiei creștine».

B. Mesajul evanghelic

Evanghelia descoperită de Iisus Hristos este un mesaj de dragoste pe care Dumnezeu îl adresează credincioșilor. El este permanent prin eternitatea adevărurilor evanghelice și prin concordanța morală cu idealurile de totdeauna ale credincioșilor. Mesajul evanghelic este cuprins în propovăduirea Bisericilor, propăvăduire întărită la sărbătoarea Cincizecimii prin Duhul Sfânt, coborât în chipul diferitelor limbi de foc.

Această propovăduire este activă și actuală pentru cei credincioși, Biserica având datoria de a căuta noi prilejuri și mijloace pentru a fi de folos. Ilustrarea mesajului evanghelic se face prin reactualizarea teologiei păcii și umanismului creștin, a dragostei care să creeze un climat de încredere reciprocă: «Nu există năzuință frumoasă a omenirii care să nu fie cuprinsă și în Evanghelie». Acestui mesaj de mântuire, umanul îi aduce răspuns prin credință, dragoste și fapte bune, care se manifestă în și prin Biserică.

C. Biserica și morala

Morala creștină este o trăire de principii, «un proces, adică o realitate în continuă mișcare și prefacere, într-un proces continuu de schimbare și perfecționare».

Așa se explică de ce în vechime sclavia era un act obișnuit. Sfântul Apostol Pavel spunea că ceea ce caracteriza păgânismul pe planul relațiilor umane era lipsa de milă (Rom. 3, 12). În perioada dominației unei morale sociale plină de cruzimi și antiumanism ca în epoca romană păgână, morala creștină vine cu un mesaj nou: iubirea de Dumnezeu și de semeni, cu «regula de aur a oricărei morale sociale: tot ce voiți să vă facă vouă oamenii să le faceți și voi lor» (Matei 7, 12).

Biserica, primind învățătura sa prin revelație divină de la Iisus Hristos, este una singură, spre binele credinciosului, urmărind mântuirea lui; de aceea învățătura ei este a tuturor credincioșilor, este accesibilă tuturor și este actuală în toate timpurile, în virtutea acestei învățături, credinciosul este dependent de Dumnezeu, care-i este creator și părinte și are ca menire realizarea asemănării cu El, spre a se face «părtaș dumnezeieștii firi» (II Petru 1, 4). Această năzuință se înfăptuiește însă în viața comunitară.

Pentru creștinism, universul este creația lui Dumnezeu din iubire, «este un dar al lui Dumnezeu către cei credincioși, ca o dovadă și vehicul al iubirii divine», «iar legătura societății cu universul are un caracter general, care se referă într-un fel sau altul, la tot ce există pe pământ». În această societate care folosește în comun universul, creștinismul a venit ca revelație, mântuirea prin Iisus Hristos fiind un nou dar al lui Dumnezeu pentru credincioși. Mântuirea acestora se realizează în Biserică iar primul mijloc de mântuire este harul divin acordat credincioșilor prin Sfintele Taine. Dar Biserica, în tot decursul istoriei sale, a constituit o mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. «Biserica niciodată n-a înțeles că trebuie să închidă pe credincioșii săi într-o comunitate preocupată exclusiv de problemele de credință, ci întrucât aceștia sunt și ei ființe omenești reale, contribuie la creșterea lor morală spre a deveni factori folositori ai comunității umane, deschise vieții largi, preocupată de toate problemele existenței». Rostul Bisericii este acela de organ al mântuirii, iar mântuirea nu este egoism și nici separatism pentru că întemeietorul ei a cuprins totul în dragostea și jertfa Sa. «Participarea noastră ca creștini la formele vieții de comunitate a oamenilor de azi trebuie să o socotim cu atât mai folositoare, cu cât creștinul nu se poate realiza deplin ca om, decât într-o comunitate în care se trăiesc toate problemele contemporane de existență».

D. Lucrarea socială în contemporaneitate, sau apostolatul social

Între Biserică și credincioși este o condiționare existențială reciprocă. Biserica nu poate exista decât în lume. Această posibilitate ne-a fost oferită de dragostea divină. Realizarea și permanentizarea acestei iubiri divine este o datorie perpetuă a Bisericii. Lucrarea mântuitoare a Bisericii în afară este continuarea slujirii Mântuitorului, care s-a jertfit pentru răscumpărarea noastră (Matei 20, 28). Iisus Hristos s-a dat pe Sine model al slujirii: «V-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi» (Ioan 13, 15), iar ceea ce a făcut Mântuitorul este cea mai înaltă pildă de slujire și pentru atunci ca și pentru acum. «Slujirea în actualitate trebuie să îmbine armonios doctrina cu viața, așa cum le-a îmbinat Iisus Hristos și cum le continuă Sfântul Duh».

Modul în care se poate împlini această menire a Bisericii și a creștinilor este foarte variat. Înainte de toate, multele probleme obștești care stau nerezolvate în fața lumii cer ca și Biserica să fie prezentă în lume. Prin prezența în lume, slujindu-1 pe om, Biserica îl slujește pe Dumnezeu. Ca părinte, Dumnezeu se bucură de fiii Săi iar slujirea lor, slujirea lumii, este o împlinire a voii Lui. Modul de împlinire a acestei slujiri este apostolatul social, forma pastorală a moralei creștine, în duhul smereniei, urmărind binele și pacea lumii; «chemarea noastră în lumea de azi este slujirea semenului, apostolatul social». Ceea ce credinciosul de azi așteaptă de la Biserică și ceea ce Biserica dorește să-i dea, este, după o frază a lui Bergson, ca Biserica să fie un fel de «suflet suplimentar». Slujirea creștină, apostolatul social, combate păcate ca egoismul, ura, patima dezbinării și exploatării, păcate ce bântuie și în locul cărora «Biserica este chemată să propovăduiască iubirea de oameni și pacea». În această comunitate de slujire care este Biserica, fiecare are îndatoriri față de semenul și fratele său din afară și din Biserică, îndatoriri față de lume și față de Biserică. În perspectivă eshatologică, această slujire va fi criteriul de judecată: «Întrucât ați făcut unuia din aceștia mai mici ai Mei» (Matei, 25, 40). Pe această linie se situează activitatea slujitoare a Bisericii, în această epocă de mari transformări. Biserica Ortodoxă a făcut întotdeauna din combaterea nedreptății sociale, a inegalității sociale și mai ales a egoismului indivizilor și al neamurilor un punct de onoare al activității sale, propovăduind cu cuvântul dar mai ales cu fapta, egalitatea, frăția și dragostea între oameni.

Viața actuală a creștinilor în mijlocul celorlalți oameni și a condițiilor noi în care trăiesc oferă Bisericii cinstea propovăduirii înfrățirii în dragostea creștină. În viața actuală este necesară o «extensiune panumană a slujirii creștine și aspirația către o umanitate înălțată prin relații frățești din ce în ce mai adânci, însuflețite de dragoste și dreptate, încoronate de pace, care este culmea acestora». În acest fel Biserica slujește și viața individuală și lumea. «Noi suntem trimiși să slujim lumii» și această lume are o valoare pozitivă, oamenii formând o comunitate cu existență istorică. «Pentru creștinism, acest sens al omului nu este o ideologie abstractă sau o manifestare amabilă de simpatie universală lipsindu-i orice contact cu istoria. Dimpotrivă, sensul creștin al omului trebuie să fie adevăratul suflet și forța creatoare a tuturor acțiunilor noastre». Biserica nu se poate dezinteresa – fără să abdice de la divina ei misiune – de nici una din activitățile omului, cu atât mai puțin de activitatea lui socială.

Slujirea creștină a lumii este un imperativ al vremii noastre. În Biserica Ortodoxă Română apostolatul social este cel mai înalt mod de urmare a Evangheliei, mod înfăptuit de slujitorii și credincioșii ortodocși pe temeiurile moralei creștine. Slujirea creștină a devenit în ultimii ani o preocupare și a altor Biserici creștine, așa cum se constată din lucrările Consiliului Ecumenic al Bisericilor, ale Conferinței Bisericilor Europene și ale altor organisme ecumenice. Slujirea creștină a Bisericilor este apreciată ca «o acțiune efectivă pentru transformarea structurilor sociale îmbătrânite sau injuste, în direcția unei lumi mai drepte și mai umane».

Lumea întreagă trăiește un efort continuu pentru îmbunătățirea vieții sale în toate domeniile. Creștinii nu pot rămâne în afara acestei preocupări, deoarece sunt parte integrantă din omenire și trebuie să participe la progresul și efortul omenirii moderne. Ca instituție, Biserica este încadrată în timp, în viața oamenilor, în mijlocul credincioșilor, și prin ea și cu ea, merge înainte. Bergson scria : «Ceea ce m-a impresionat pe mine la Iisus este porunca de a merge totdeauna către viitor. Așa că se poate spune că elementul stabil al creștinismului este porunca de a nu se opri niciodată». Urmând învățătura Mântuitorului, Biserica în toate domeniile ei «trăiește o viață reală, o viață omenească sub toate aspectele ei…». Biserica și lumea nu stau ca două tărâmuri de existență, unul alături de celălalt. Viața omenească se petrece în cadrul părnântesc și Biserica există pe pământul pe care ne rugăm să se facă voia Tatălui ceresc. Mântuitorul, dându-ne ca model această rugăciune, ne-a arătat și natura relațiilor noastre cu lumea. Strădania de a face pe pământ să fie o atmosferă de viață «precum în cer». În această atmosferă se realizează creștinul.

«Opera mântuitoare și lucrarea de însușire a mântuirii impun o pătrundere prin har a activității creștine în toate domeniile vieții, pentru a le ridica la desăvârșire». Acesta este sensul moral al relațiilor Bisericii cu lumea, ea fiind pentru credincioși cadrul de pregătire pentru câștigarea vieții veșnice. Biserica este deci interesată la viața socială, istorică, economică și culturală sub aspectul moral în perspectivă soteriologică. Ce așteaptă însă lumea de la Biserică ? Desigur că nu a lua asupră-și sarcina de a dirija lumea sau să-și ceară o parte a ei în organizarea temporală a comunității umane. Fiind însă parte a lumii, Biserica va sprijini idealurile lumii contemporane.

Biserica este deschisă lumii. Ea va îmbrățișa în spiritul marii dragoste creștine dezvoltarea acestui mare umanism al responsabilității: acesta este, în final, marea sarcină a veacului nostru. Aceasta este o sarcină atât morală cât și spirituală, de la care nimeni nu are dreptul să lipsească, Biserica cu atât mai puțin. În relația cu lumea, Biserica este slujitoare și binevestitoare a mesajului: iubire și pace. Apărarea păcii și a vieții tuturor oamenilor constituie pentru noi creștinii porunca de căpetenie a învățăturii Mântuitorului Hristos, «Domnul păcii».

E. Atitudinea creștină față de comunitate; ce trebuie și ce pot face creștinii

Pe coordonatele realizărilor morale: bine, frumos, adevăr, sfințenie, s-au înscris eforturile de totdeauna ale omenirii și individual și social, în toate locurile, în toate timpurile, în toate religiile, în căutarea celei mai bune soluții pentru viața omenească. Valorificarea preceptelor morale ale învățăturii lui Hristos în condițiile lumii de azi este obligația de căpetenie a Bisericii. Ea are menirea de a arăta și cultiva «virtuțile care constituie chipul adevăratului creștin: iubirea de oameni, respectarea demnității umane, datoria într-ajutorării frățești, lupta pentru așezarea vieții popoarelor pe temelia dreptății; a bunăstării și a păcii».

Înfricoșată de învățămintele din catastrofele care au distrus milioane de vieți în timpul celor două războaie mondiale, din pricina învrăjbirilor și amenințată de perspectivele sumbre ale altor pericole, lumea este în căutarea unei solidarități și responsabilități generale față de soarta omenirii. Este semnul binecuvântat al unui umanism nou care trebuie slujit cu fermitate și cu entuziasm. De aceea socotim că este necesară formarea unei puternice conștiințe a creștinătății de pretutindeni, în legătură cu împlinirea datoriilor pe care Biserica lui Hristos le are față de omenire. Fără o puternică conștiință umanitară și fără solidaritate colectivă, tehnicitatea (lipsită de această conștiință) poate să devină un dușman al omului. După dezastrul de la Hiroșima, s-a scris: «Nu bomba e periculoasă, ci altceva … ceea ce poate fi oribil de periculos, e omul». Odată cu tehnicitatea excesivă a industrializării și urbanizării, ceea ce poate face Biserica este să trezească în conștiința credincioșilor săi coresponsabilitatea pentru apărarea vieții și apropierea dintre oameni.

Când individualul se afirmă în detrimentul comunității, Biserica are datoria de-a veghea ca în dragostea creștină să se găsească unitatea tuturor, în mesajul evanghelic să găsească oricine dragostea de comunitate și în sânul Bisericii să se simtă solidaritatea și răspunderea umană. În spiritul creștin umanitatea să simtă că dintre cele trei morale ce se confruntă: 1) cea diabolică a războaielor, exploatării, a înrobirii popoarelor, 2) cea a individualismului pasiv și indiferent și 3) morala samariteanului, care face tot ce-i stă în putință pentru vindecarea rănilor lumii, această morală samariteană este cea care slujește omenirii. La aceste probleme creștinătatea încearcă să răspundă printr-o seamă de organisme ecumenice, cum sunt: Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferința Europeană a Bisericilor, Conferința Creștină pentru pace și altele. Lucrând prin aceste organisme, pe lângă problema unificării și pentru problemele păcii, a libertății, a întăririi angajamentului creștin în problemele lumii contemporane, creștinătatea își mărturisește astfel credința ei în valoarea nemăsurată a lumii. Participarea Bisericii la problemele vieții, ca împlinire a poruncii prezenței și a propovăduirii ei în lume, aduce în preocuparea apostolatului social, responsabilitatea și slujirea creștină. În comuniune se dezvoltă solidaritatea creștină și crește responsabilitatea reciprocă. În această responsabilitate se afirmă libertatea morală în toată plenitudinea ei, iar în slujire Biserica este angajată prin umanismul ei. Dar «umanismul creștin nu e un umanism individualist ci este un umanism comunitar, un umanism al iubirii care solidarizează și se dăruiește pentru binele tuturor». Exemplul urmat de acest umanism este Hristos care s-a dăruit pe Sine spre mântuirea tuturor, prin El realizându-se unirea între Dumnezeu și credincioși. Această unire este legătura în care a intrat Fiul lui Dumnezeu, nu numai ca Logos ci și ca om, prin întrupare… cu toți cei credincioși. Această unire este și temeiul umanismului creștin.

F. Sensul moral al responsabilității Bisericii

În istoria socială a lumii se frământă o seamă de idei și de fapte cu grave consecințe morale asupra umanității. Desfășurarea procesului de umanizare a relațiilor sociale cunoaște o activitate susținută pe toate meridianele. Lumea aceasta nu este decât un vast ansamblu de profundă și rapidă schimbare, care rezultă din faptul că rasa umană trece printr-un nou stadiu al istoriei sale, în care slujirea creștină are un profund sens moral. Ea trebuie să fie prezentă alături de ceilalți factori sociali și prin forme accesibile timpului, să slujească lumii cu toate forțele morale ale creștinismului. Responsabilitatea morală este evidentă, «vai mie dacă nu binevestesc», iar conținutul binevestirii este dragoste, egalitate, frăție, pace, adevăr, adică mesajul evanghelic. Bisericile sunt și rămân răspunzătoare față de lumea actuală. Ele nu se pot sustrage în nici un chip de la această răspundere, în complexitatea problemelor de rezolvat. Creștinismul, credincios învățăturilor moralei evanghelice, are răspunderea morală să facă prezentă dragostea de aproapele, să susțină dreptatea împotriva nedreptății, binele împotriva răului, căci Dumnezeu vrea o pace bazată pe dreptate, iar aceasta poate să fie obținută numai prin colaborarea tuturor oamenilor care se devotează operei de înfăptuire a dreptății (Matei, 7, 21; I Cor. 15, 58).

Din punct de vedere moral, față de aceste probleme «se poate spune că responsabilitatea Bisericii este mult mai mare într-o vreme ca a noastră, când omenirea se socotește ieșită din starea de minorat spiritual». Sensul moral al acestei coresponsabilități este acela de a fi în strânsă comunicare cu toată lumea, pentru a reda ființei umane încrederea în sine și în umanitate, pentru a întări pacea.

G. Doctrina creștină a iubirii aproapelui, criteriu al responsabilității Bisericii

Finalitatea faptei creștine este mântuirea. Întrebării ce i se adresează în legătură cu câștigarea vieții de veci, Mântuitorul îi dă răspunsul: calea este dragostea de Dumnezeu și de aproapele. În virtutea acestei învățături, fiecare creștin devine partener al unui dialog soteriologic eu-tu-el sau noi-voi-ei. Acest dialog evidențiază coresponsabilitatea cu aproapele, cu lumea.

Morala creștină nu este individualistă, toți ne mântuim în raport cu aproapele, «iubirea de Dumnezeu se realizează și se verifică prin iubirea aproapelui». Aceasta este ilustrarea principiului evanghelic și azi, și mâine, și totdeauna. El este valabil și pentru creștinii de azi ca și pentru cei de mâine. Omul credincios trebuie să tindă să unească dragostea sa cu dragostea aproapelui pentru a pune temelia unui viitor mai bun. Biserica fiind o comunitate de mântuire și rămânând credincioasă acestor rosturi ale sale, va îndrepta dragostea credincioșilor către aproapele din lume, către toți oamenii, îndeplinindu-și responsabilitatea sa morală, pentru progresul și mântuirea lor. Măsura umanității noastre și a realizării noastre după asemănarea cu Dumnezeu este măsura creșterii în iubire. Iubirea se răsfrânge asupra semenului din lume. «Creștinul răspunde de semenul său întrucât îl prețuiește ca fiu al lui Dumnezeu», și prin aceasta se pune baza solidarității sale cu lumea.

Dragostea față de aproapele este criteriul judecății viitoare. Prin dragoste se poate face mai umană această viață, care este a noastră, iar prin ea slujind semenului, i se aduce slujire lui Dumnezeu.

Unul din principiile evanghelice, mult neglijat în trecut a fost extensiunea panumană a slujirii creștine. Credinciosul fiind într-o continuă conlucrare cu harul divin pentru mântuire, își poate arăta dragostea față de aproapele în orice loc al lumii, căci orice om este fratele său. Vremurile noastre se caracterizează printr-o dezvoltare deosebită și mereu crescândă a conștiinței și solidarității. În lumina principiilor evanghelice, solidaritatea umană este întemeiată pe cea mai de seamă dintre virtuți, pe dragoste; dragostea este porunca cea mai mare pe care o dă Mântuitorul Hristos. Pe această temelie a crescut Biserica, pe solidaritatea în dragoste a creștinilor – care depășește toate dezbinările de neam, de sex, de vârstă. Schimbându-i lăuntric, mesajul evanghelic panuman i-a unit pe credincioși și a făcut din ei o comunitate de slujire.

În procesul de transformare rapidă a lumii, Biserica dorește ca, pe temeiul dragostei, să se realizeze o solidaritate panumană, o unitate de acțiune împotriva răului moral care amenință lumea sub atâtea forme. Prin solidaritatea umană se vor putea îndepărta nedreptățile sociale, ura dintre oameni, războaiele sângeroase și se va face loc unui echilibru spiritual, unei vieți morale plină de demnitate, la înfăptuirea cărora Biserica poate contribui în mod deosebit. Lumii tehnico-naturale în care ne aflăm îi trebuie un echilibru pe care încă nu-l are. Are nevoie de restabilirea unui scop uman, cât mai uman». Lumea este în această căutare. Biserica nu poate lipsi de la acest efort uman. De aceea se cere ca Bisericile să sprijine mai activ eforturile în vederea stingerii focarelor de război din diferite regiuni ale globului, a înfăptuirii unui climat general de pace, înțelegere și colaborare internațională și a umanizării continue a structurilor sociale, așa cum cer principiile morale de bază ale Evangheliei. Pentru asemenea realizare este necesară întâi realizarea solidarității pan-umane. Și creștinătatea sprijină această reușită. Ea poate să facă acel gest ca oarecând apostolul către olog: «aur și argint nu am, dar ceea ce am îți dau : în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te și umblă» (Fapte 3, 6).

Pentru realizarea unei solidarități panumane care să o apere de cataclisme sociale, lumea și-a creat o seamă de organisme specializate, care luptă pentru realizarea unei înțelegeri între popoare spre apărarea celui mai de preț bun: viața omenească. Pe această linie colaborează toți cei cărora le sunt scumpe civilizația umană și pacea, având datoria de a acționa pentru dezvoltarea unor relații de colaborare și încredere dintre state, pentru stingerea focarelor de război și de tensiune, pentru înfăptuirea dezarmării generale, pentru abolirea definitivă a colonialismului, neocolonialismului și discriminării rasiale, pentru lichidarea subdezvoltării, împotriva oricăror acte agresive, de dominație și de opresiune, pentru respectarea dreptului fiecărui popor de a-și hotărî singur soarta, pentru realizarea destinderii în lume, pentru stimularea schimburilor de valori materiale și spirituale între națiuni, pentru afirmarea și respectarea principiilor independenței și suveranității naționale.

Și Biserica are datoria de a sprijini realizarea acestor probleme obștești, după puterile ei, urmând porunca lui Hristos, prin faptul că face parte din lume prin credincioșii ei, cu conștiința că suntem cu toți fiii aceluiași Părinte Ceresc, având să trăim ca frații, în iubire, în pace, într-ajutorare și slujire reciprocă.

2. Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor

Niciodată Bisericile n-au fost preocupate atât de mult de datoria slujirii oamenilor ca în vremea noastră. Creștinismul și-a redescoperit azi «dimensiunea slujirii» ca cea mai proprie însușire a sa, ca «marca indispensabilă a Bisericii lui Hristos».

Bisericile au slujit de fapt în toate timpurile oamenilor, unele mai mult, altele mai puțin. Dar astăzi tema slujirii a devenit tema centrală care frământă conștiința Bisericilor.

Fenomenul e provocat pe de o parte de faptul că omenirea cere azi mai multă slujire din partea Bisericilor ca în trecut, pe de alta de conștiința lor că dacă n-ar sluji mai mult s-ar expune pericolului să rămână la marginea vieții omenești. Iar la baza conștiinței Bisericilor, că trebuie să slujească azi omenirea cu mult mai mult, stau necesitățile actuale cu mult mai mari ele oamenilor.

În fața acestei situații e firesc ca Bisericile să reflecteze mai mult asupra temeiurilor teologice ale slujirii, asupra modurilor noi în care poate sluji adecvat cu natura ei, dar și cu un rezultat cât mai eficace pentru rezolvarea gravelor necesități contemporane ale omenirii.

Reflecția aceasta e de natură ea însăși să dea un avânt nou slujirii Bisericii.

Bisericile simt trebuința să elucideze temeiurile slujirii în mod mai special decât o simt ceilalți oameni, deoarece ele fiind comunități de oameni care vor să fie în primul rând fideli lui Dumnezeu, ar voi să găsească temeiul slujirii lor în însăși fidelitatea lor față de Dumnezeu, sau în slujirea Lui. Ele simt că dacă slujirea adusă de ele oamenilor ar sta în contrazicere cu slujirea lui Dumnezeu, sau n-ar decurge din aceea, sau ar fi indiferentă pentru fidelitate față de Dumnezeu, această slujire ar fi lipsită de o râvnă și de o forță reală.

Dar Bisericile sunt convinse că slujirea ce simt că trebuie să o aducă oamenilor, departe de a contrazice slujirea ce sunt datoare să o aducă lui Dumnezeu sau indiferentă pentru aceea, își are temeiul tocmai în slujirea lui Dumnezeu. În evidențierea acestui fapt stă însăși întemeierea slujirii lor față de oameni.

Iisus Hristos, slujitorul model al lui Dumnezeu și al oamenilor și izvorul de putere al slujirii noastre față de Dumnezeu și față de oameni. Legătura între slujirea lui Dumnezeu și slujirea oamenilor, sau implicarea datoriei de slujire a oamenilor în slujirea lui Dumnezeu, o arată Bisericilor, în mod exemplar și cu supremă putere obligatorie pentru conștiința lor, însuși Domnul nostru Iisus Hristos.

Făcîndu-se om, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut atât slujitor lui Dumnezeu-Tatăl, cât și oamenilor. El ne-a arătat prin aceasta o altfel de mărime a omului decât cea cere pretinde să i se slujească, dar consideră nedemn să slujească. «Nu tot așa va fi între voi. Ci cel care vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru. După cum și Fiul Omului n-a venit să fie slujit, ci ca să slujească» (Matei 20, 26, 28).

Se vorbește uneori de slujirea lui Dumnezeu și de slujirea oamenilor ca de două slujiri distincte, sau ca de o slujire verticală și una orizontală. E greu de constatat însă o asemenea distincție la Mântuitorul. El se întrupează ca să facă voia Tatălui; dar El face prin întrupare voia Tatălui, întrucât mântuiește prin aceasta pe oameni. «Mâncarea mea este să fac voia Celui ce m-a trimis», spune Mântuitorul către ucenicii Săi; dar o spune privind lumea care așteaptă să fie mântuită de El și de Apostoli (Ioan 4, 24-35). Acceptând să fie răstignit, face voia Tatălui; dar prin răstignire mântuiește lumea. Prin această operă face voia Tatălui și slujește lumii, mântuind-o.

Desigur că și slujirea pe care o împlinește Iisus în favoarea oamenilor nu se referă numai la interesele viețiii lor pământești, ci țintește în ultima analiză viața lor veșnică, pentru care ei trebuie să se desăvârșească în iubire. Iar iubirea o învață de la Iisus Hristos.

În fond Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat ca să le dovedească iubirea Tatălui și iubirea Sa, pentru ca și ei să crească în iubire față de Dumnezeu și întreolaltă. El le arată iubirea Sa cu fapta, nu numai cu cuvântul, ca și ei să învețe această iubire cu fapte. Arătându-le această iubire cu fapta, dusă până la sacrificul vieții, El împlinește voia Tatălui, sau slujește Tatălui.

Prin urmare și noi iubind pe oameni și slujindu-le, împlinim voia lui Dumnezeu, adică îi slujim Lui. Slujind oamenilor nu dijmuim slujirea lui Dumnezeu, nu furăm din timpul și din grija slujirii lui Dumnezeu, ci slujim în realitate lui Dumnezeu, împlinind porunca Lui.

Nimeni nu s-a scufundat mai mult în căldura iubirii lui Hristos și n-a tălmăcit-o mai bine ca ucenicul pe care-l iubea Domnul: Apostolul Ioan. Dar tocmai de aceea nimenea n-a formulat mai pregnant ca el cuprinderea una în alta a iubirii sau a slujirii lui Dumnezeu și a iubirii sau a slujirii omului, pe baza a ceea ce a văzut el în iubirea Domnului și a cunoscut din învățătura Lui. Iată această pregnantă formulare a adevărului învățat de Ioan de la Domnul: «Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său pe care îl vede, cum poate să-1 iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede!» (I loan 4, 20). Iar iubirea față de oameni nu e, după Sfântul Ioan, deplină când e numai cu cuvântul, nu și «în faptă și adevăr» (I loan 3, 18).

Apostolul Ioan rezumă în formă de principiu ceea ce spusese Mântuitorul prin ilustrare concretă, când fixase ca criteriu de apreciere infailibilă și definitivă a vieții omului: «Amin grăiesc vouă, întrucât ați făcut unuia din acești frați ai Mei prea mici, Mie ați făcut». Sau : «întrucât nu ați făcut unuia dintr-acești prea mici, Mie nu ați făcut» (Matei 25, 40, 45).

Iubirea de Dumnezeu, când e reală, se mișcă în interiorul iubirii active de oameni și viceversa. Fapta de slujire a creștinului e una, adresanții sunt doi: Dumnezeu și omul. Cine slujește omului, slujește și lui Dumnezeu. Mai mult, dragostea de Dumnezeu și dragostea de om fiind din aceeași putere, Apostolul Petru a putut spune că slujirea omului față de om, dacă e deplină, «e din puterea pe care o dă Dumnezeu» (I Petru 4, 11).

În lumina celor spuse și săvârșite de Domnul Iisus Hristos nu se poate spune despre El că mai întâi e Mântuitor și apoi Slujitor, și nici despre om că întâi se îngrijește de mântuire și apoi de slujirea aproapelui. Iisus Hristos este Mântuitor întrucât este Slujitor și omul se mântuiește întrucât slujește oamenilor, din puterea și la porunca Mântuitorului. Căci prin iubire Hristos în același timp mântuiește și slujește, iar omul în același timp se mântuiește și slujește.

Numai teoriile soteriologice care nu au văzut rolul central al iubirii în mântuire au putut despărți între activitatea mântuitoare și slujitoare a lui Hristos, sau între preocuparea omului pentru mântuire și cea pentru slujire. Și trebuie să recunoaștem că în istoria Bisericilor creștine s-au afirmat uneori asemenea teorii soteriologice și în consecință și așezarea slujirii iubitoare a oamenilor pe al doilea plan, sau considerarea ei mai mult sau mai puțin indiferentă pentru mântuire. Astăzi însă asemenea deprecieri ale iubirii și slujirii oamenilor nu se mai întâlnesc în Bisericile creștine.

Fără îndoială, recunoaștem că există un cult al lui Dumnezeu în sens restrâns, dar cultul acesta dacă nu dă putere iubirii de oameni și slujirii dedicată oamenilor dovedește că nu-și atinge scopul lui de transformare a omului în sens bun, așa curn voiește Dumnezeu.

Dacă cultul este în partea lui cea mai esențială preamărirea lui Dumnezeu, această preamărire se săvârșește mai ales prin faptele bune ale credincioșilor, sau se prelungește în ele, căci ele îi îndeamnă și pe cei în favoarea cărora se săvârșesc la această preamărire a lui Dumnezeu, cum a spus Mântuitorul (Matei 5, 16) și Apostolul Petru (I Petru 2, 12).

De aceea Apostolii vorbesc adeseori în epistolele lor despre datoria creștinilor de a sluji. Sfântul Apostol Pavel vorbește de datoria proestoșilor de a desăvârși pe sfinți «spre lucrarea slujirii» (Efes. 4, 12). Iar adresanților Epistolei către Evrei li se spune că Dumnezeu nu va uita dragostea arătată de ei pentru numele Lui «slujind altădată și slujind și acum sfinților» (Evr. 6, 10).

Bisericile creștine au marea răspundere de a ajuta la rezolvarea grabnică a problemelor lumii. E o răspundere față de omenire, dar e totodată o răspundere față de Dumnezeu. Credința în Dumnezeu, pe care o propovăduiesc, trebuie să le dea o sensibilitate sporită pentru sesizarea acestei duble răspunderi. Prin credință ele cunosc, ele înțeleg, ele sesizează că Dumnezeu s-a făcut om ca să mântuiască pe oameni prin iubire, ca să ne facă să lucrăm la mântuirea noastră prin iubirea reciprocă. Prin credință pot descoperi valoarea omului, dependența fericirii lui eterne de iubirea și de slujirea semenilor.

Numeroși conducători și teologi creștini au scos în relief necesitatea ca azi Bisericile creștine să ajute la rezolvarea problemelor generale ale omenirii, în asociere cu statele, cu marile organizații internaționale, pentru că numai așa pot fi înlăturate în mod real cauzele neajunsurilor universale care apasă și asupra indivizilor. Ei au remarcat că azi nu mai ajunge ca Bisericile și creștinii să repare prin acțiuni caritative restrânse, de la caz la caz, câte una din urmările unor orânduiri și acțiuni nedrepte de ordin general. Căci aceste urmări vor apărea necontenit dacă nu vor fi înlăturate prin efortul comun cauzele lor generale.

Biserica n-a încetat nicio clipă să spere, să se roage și să lupte, cu sabia cuvântului, pentru o lume mai bună, mai dreaptă și mai fericită în așezările ei obștești, adică pentru întemeierea unei orânduiri sociale în care să domnească iubirea frățească, pacea și bunăstarea generală, pentru o orânduire din care să dispară pentru totdeauna orice sămânță de ură, de vrajbă și de întristare, în care să se pună capăt nedreptăților, asupririlor și războaielor și în care toți oamenii să se poată bucura în voie de plăcerea de a trăi, de a munci, de a crea și de a progresa continuu.

Biserica azi, mai mult ca oricând, trebuie să-și reînnoiască și extindă formele de slujire după schimbările și prefacerile rapide ale societății de azi. Astfel ne deschidem pe noi înșine la chemarea lui Hristos de a servi lumea și de a participa și noi înșine cu umilință, dar curajos, la slujirea Sa de suferință în toate domeniile vieții, împreună cu întreaga Biserică a lui Hristos. Slujirea trebuie să se manifeste în toate compartimentele vieții. Ea e chemată să slujească tuturor compartimentelor vieții lumii contemporane nu din cauza abilității umane sau pentru ca să se țină în pas cu lumea, ci fiindcă acceptă chemarea de a răspunde la acțiunea de mântuire care este activă în fiecare tărâm din viața oamenilor. Aceasta cere participarea responsabilă a întregului Trup al lui Hristos, în întreaga lume, prin supunere, sacrificii și solidaritatea cu oamenii – semne indispensabile Bisericii slujitoare.

Ca următoare a lui Hristos, Biserica nu numai că se află în întregime în slujba lui Hristos, dar ea este însuși Trupul lui Hristos, care însuflețită de slujirea capului, slujește lumea, în cele mai importante nevoi ale ei, făcîndu-se astfel slujitoare după pilda lui Hristos. Biserica își îndeplinește misiunea de diaconie nu ca un factor suprapus societății umane, ci în această societate și pentru oamenii din ea: dacă Mântuitorul a spus că împărăția Sa nu-i din lumea aceasta (Ioan 18, 36), înseamnă că ea nu-i de origine umană, ci divină, dar ea este în lumea aceasta și pentru oamenii din ea. Nu se poate crede că Biserica stă în afara problemelor societății umane, că ar fi străină de aspirațiile și problemele timpului, care privesc și pe credincioșii ei. Nu se poate crede acest lucru, deoarece Biserica îl urmează pe Mântuitorul Care, deși Dumnezeu, s-a făcut asemenea nouă și ne-a slujit cu prețul vieții Sale.

Una din chemările de bază ale lucrării Bisericii este de a descoperi și a dezvolta darurile date de Dumnezeu lumii. Adevărata adorare și comuniune a Bisericii se exprimă prin credincioșie spontană și prin pregătirea creștinilor de a servi întreaga lume. Biserica creștină este o comunitate în care omul se bucură cu cei ce se bucură, și plânge cu cei ce plâng în solidaritatea dată de Iisus Hristos. Ea este o comunitate care este oricând gata de slujire în și pentru lume ca următoare a lui Hristos și ca pildă vie a împărăției «care va să vie».

Este limpede că Biserica lui Hristos în lume poate să fie credincioasă Domnului Său numai dacă poartă pecetea servirii. Acesta este sensul ecleziologic al imnului hristologic din Epistola către Filipeni (2, 5-11). Dacă aici este evident că Iisus, în simplitatea și supunerea Sa urmează exact cărarea opusă pe care a călcat Adam, care a voit să se facă pe sine asemenea cu Dumnezeu, și că El îndeplinește împăcarea lumii prin luarea chipului unui slujitor, acest fapt are o consecința hotărâtoare pentru viața Bisericii. Chenoza nu înseamnă numai cărarea urmată de Hristos, ci, de asemenea, cărarea unei Biserici slujitoare. De aceea, dimensiunea Bisericii slujitoare este opusă atât tendinței de dominare cât și celei de introvertire pietistă nepăsătoare față de problemele lumii, tendințe care au deformat în trecut chipul autentic evanghelic, nu numai al creștinilor singulari, ci și al unei părți a creștinismului și al unei părți a teologiei. În lumea care a apărut în era noastră, Biserica va renunța la orice intenție de dominare clericală, nu pentru că este forțată să facă așa, ci pentru că trebuie să realizeze adevărata natură a servirii sale față de lume. Servirea trebuie să se facă pentru om din dragoste față de el și pentru nici un alt scop.

Lucrarea socială trebuie să fie dezinteresată. Biserica să nu servească decât din iubirea de oameni. În această servire, zicea vrednicul de pomenire, Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian, «nu mai ești al tău pentru că ești soțul Bisericii, nu mai ești stăpân pentru că ești serv al lui Iisus, nu trăiești pentru tine pentru că tu ești un nimic, când te socotești pe tine însuți, și totuși tu ești totul, când privești la cel pe care-1 reprezinți și în numele căruia lucrezi».

În această servire a omului, purificată de orice altă intenție și asemănătoare servirii lui Hristos, se manifestă cel mai activ cinstirea lui Dumnezeu. În iubirea frățească și în servirea reciprocă se manifestă demnitatea pe care a voit-o Dumnezeu pe seama fiilor Săi. Numai dacă creștinii manifestă această iubire și îndeplinesc această servire, rămân creștini adevărați. Când lucrează contra iubirii de frați și uită de servirea omului, încetează să urmeze Domnului lor. De aceea este inadmisibil ca Biserica să tindă la o demnitate, în loc să fie gata pentru o servire cuprinzătoare față de oameni; să apere drepturi și privilegii, în loc să intervină pentru dreptul semenului. Căci fapta mântuitoare a lui Dumnezeu se oglindește de făpturile lui în fapte de iubire. Cel ce voiește să mențină pentru sine această faptă s-a și pierdut.

În fața lui Dumnezeu și a lumii n-are valoare un creștinism al cuvintelor mari, ci creștinismul faptei atașat de realitățile vieți umane. De aceea, învățătura propovăduită de Biserică trebuie să fie o premiză, o introducere a slujirii cu fapta. Slujirea creștină nu înseamnă propovăduirea cuvântului divin fără referire practică la problemele vremii. Iar aceste probleme ne sunt impuse de necesitățile oamenilor între care trăim, fie că sunt credincioși, fie că nu. Se exprimă cerința ca reprezentanții Bisericii să coboare din preocupările metafizice în realitatea greutăților de toate zilele, iar învățătura să nu se mai facă de dragul învățăturii, ci șă fie legată de viață. În felul acesta Biserica prinde viață, devine Biserica din planul lui Dumnezeu. «Biserica lui Hristos, zicea Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian, are marea datorie de a fi permanent mobilizată la munca uriașă de refacere a omenirii… Numai în felul acesta se dovedește o instituție vie, care prin jertfă și muncă își justifică dreptul la viață». «Testamentul acestei îndatoriri a fost transmis de Mântuitorul ucenicilor Săi. El ne-a dat poruncă, peste neamuri și peste veacuri, cerând ca cei flămânzi să fie hrăniți, cei însetați să fie adăpați, cei străini să fie bine primiți, cei goi să fie îmbrăcați, cei bolnavi să fie cercetați, cei din închisori să fie căutați și ajutați» în numele Lui.

A sluji oamenilor înseamnă a sluji lui Dumnezeu cel care a fundamentat slujirea. Pentru creștini e o îndatorire și o cinste pusă pe umerii lui de Dumnezeu, Care-1 face colaborator al Său la dezvoltarea umanității. Servind pe oameni, creștinul servește în același timp pe Dumnezeu, căci Dumnezeu însuși lucrează asupra oamenilor prin oameni și se lasă servit prin fapta omului servit.

Servirea în toate compartimentele vieții umane se impune cu cea mai mare necesitate în zilele noastre. Numai dragostea de om poate înlătura amenințările de orice fel, desființa barierele rasiale, zidurile despărțitoare și plăgile bolilor și ale foametei. Mai mult ca oricând, omul trebuie să-l iubească pe om și să-și pună sufletul său pentru el. Prin iubire să ajungă la servirea ruptă din inimă, la servirea care pleacă din inimă și ajunge tot la inimă. Indiferent de profesiune, nu trebuie să avem alt ideal, decât acela, ca prin ceea ce facem să fie folositori vieții, să iubim omul și să ne consacrăm servirii lui. Trebuie să ne găsim rostul existenței în servirea omului, trebuie să pășim de la a servi la a proexista, adică să ne angajăm la maximum în a exista pentru alții, după cum și Mântuitorul s-a angajat cu prețul vieții Sale să existe pentru noi. Trebuie să trăim și să murim pentru lume, pentru fericirea ei, dar mai ales pentru viața ei. De aceea, este evident, că cea mai mare sarcină a omului este de a susține și promova existența celorlalți, de a promova în lume «adevărul și viața».

CONCLUZII

Asistența socială nu s-a realizat conform unui plan global, aceasta având o istorie foarte diferită în lume, purtând amprenta factorilor sociali, economici, istorici sau politici existenți într-o națiune dată.

Asistența socială, a apărut ca răspuns la nevoile și suferințele umane. Nevoia socială și, implicit, nevoia de asistență socială au existat și vor exista întotdeauna. Sunt arhicunoscute exemplele referitoare la civilizația aztecă ce promova grija pentru orfani și infirmi, civilizația hindu, care proteja grupurile vulnerabile; iar în timpul împăratului creștin Constantin cel Mare s-au creat primele instituții de asistență socială destinate tinerilor și copiilor abandonați, văduvelor, săracilor, etc. De fapt, toate tipurile de societăți existente de-a lungul istoriei au acordat, sub o formă sau alta, sprijin persoanelor aflate în situații limită.

Din documentele istorice, religioase și juridice, precum și mărturiile cuprinse în acestea, rezultă că Biserica veche a sprijinit din cele mai vechi timpuri familiile sărace, copiii orfani, copiii abandonați și bătrânii bolnavi, asigurându-le îngrijire, școlarizare și însușirea cultului bisericesc, în vederea redării acestora societății. Prin nimic nu se simte mai viu și mai puternic prezența lui Dumnezeu în lume decât prin fapta dragostei față de aproapele, care nu așteaptă răsplată. Fapta bună întărește oamenii și-i unește spre a se înălța în fața lui Dumnezeu.

Încă din secolele I și II au apărut Societățile religioase și apoi așezămintele de asistență socială. În continuare acestea au avut o existență paralelă, foarte bine împletită. Așa după cum am mai arătat, cele mai vechi societăți religioase au fost ale văduvelor, fecioarelor, prezbiterelor și diaconițelor, care constituiau grupări de femei devotate Bisericii, care-și consacrau viața pentru ajutorarea semenilor, sub cupola dragostei de Dumnezeu și apărarea credinței. Când Biserica a organizat azile speciale pentru văduvele sărace și neputincioase, așa-zisele „ghirocomii”, acestea erau îngrijite de societățile religioase ale văduvelor. Societățile văduvelor au durat până prin sec.V (Bizanț). Societăților religioase ale văduvelor, fecioarelor și prezbiterelor le-a fost asigurată protecția prin legi, pedepsindu-se chiar cu moartea pe acei ce atentau la necinstirea fecioarelor și femeilor văduve din aceste grupuri. Astfel de legi au apărut în timpul împăraților Valentinian, Marcian și Justinian (anii 400-550).

O altă societate religioasă, despre care nu există documente sigure decât din Biserica Alexandriei, a fost „Parabolanii” – care, de fapt, a fost o societate de asistență socială. Parabolanii formau un corp de sanitari creștini laici, care se îngrijeau de tămăduirea și îngrijirea celor bolnavi (sec. IV-VI).

Parabolanii se recrutau din rândurile oamenilor simpli și săraci, care aveau pricepere în îngrijirea bolnavilor, care aveau și aptitudini de vraci. Recrutarea parabolanilor se făcea de către episcopi. Din datele existente rezultă că în Biserica veche parabolanii reprezentau un detașament de sacrificiu, format din creștini care erau gata să sară în ajutorul aproapelui și să servească binele obștesc, expunându-și în permanență viața datorită molimelor ce se puteau transmite de la cei pe care îi tratau.

Toate societățile religioase, au îndeplinit în mod armonios acțiunile de asistență socială și caritate cu contribuția lor deosebit de importantă la consolidarea și rânduirea creștinismului în lumea veche.

În orice societate omeneasca vor exista în continuare persoane care trebuie să fie ocrotite mod special: cele cu dizabilități, copiii orfani s.a. Într-o societate, oricât de perfectă am socoti-o noi, vor continua să existe probleme sociale speciale, rezultate din dezorganizări familiale, bolnavi fără susținători etc. Pentru rezolvarea acestor cazuri este necesară întreprinderea de acțiuni complexe și susținute. Însă asistența socială făcută în lipsa sentimentului de iubire a aproapelui este seacă în esență și de aceea trebuie să existe o strânsă colaborare între specialiștii de profil și Biserică pentru ca terapia socială să aibă cele mai bune efecte. În decursul vremii, Biserica s-a îngrijit în permanență de problemele de asistență socială, contribuind la alinarea suferințelor morale și fizice care pot lovi ființa omenească. Binele făcut oamenilor în numele lui Dumnezeu ajută și la purificarea sufletelor săvârșitorilor, la înălțarea lor pe treptele dumnezeirii. Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, vorbind despre Judecata de apoi, ne-a atras atentia că în Împărăția lui Dumnezeu nu vor intra decât aceia care împlinesc faptele iubirii față de semenii aflați în necaz și în nevoie, pe care El îi numește “frati mai mici”. Deci fără ajutorarea semenilor oamenii nu pot fi mântuiți.

În țara noastră, Biserica Ortodoxă Română, atât prin structura administrativ-organizatorică, cât și prin potențialul uman deosebit, este singura instituție capabilă să asigure diversificarea și amplificarea sistemului de servicii sociale existent.

Prin sistemul propriu se realizează o asistență socială personalizată, de tip preventiv, focalizată în special pe familie, în cadrul familiei.

De aceea, majoritatea programelor de asistență socială se derulează în cadrul unor parohii – unitate administrativă de bază, ce se dorește a fi „familia lărgită” – pentru a sprijini persoanele aflate în dificultate să depășească situația de criză și să se reintegreze în comunitate.

Prin intervenția sa, Biserica sensibilizează și conștientizează societatea civilă asupra problematicii sociale grave cu care se confruntă numeroși membrii ai săi, pentru a-și asuma, împreună cu aceștia, răspunderea în soluționarea situațiilor dificile din cadrul comunității.

Astfel, se produce o autentică înnoire spirituală și morală care conduce la îmbunătățirea relațiilor inter-umane și acceptarea solidarității sociale.

Într-un final de mileniu al mercantilului dezlănțuit, a acumulării de bunuri materiale – de multe ori cu orice preț, dincolo de respectul unor norme morale îndeobște acceptate și neluînd în seama preemțiunea legii sau a interesului public -, într-o lume marcată tot mai puternic de patimile politice și intoleranța interumană, confesională sau etnică, a contestărilor de tot soiul și a reevaluărilor diferite venite deopotrivă din partea acelora cărora profesionalismul și experiența de viață le creează apanajul unei anume înțelepciuni, și credibilități, dar și din partea imberbilor agresivi ai zilei, într-o lume copleșită de grijile supraviețuirii, atât individuale cât și de grup etnic, statal, profesional sau național -, preocupările întru ajutorarea aproapelui își găsesc și ele, totuși, un statornicit rost și utilitate.

Din acest motiv am căutat în lucrarea de față să evidențiez slujirea socială a Bisericii în perioada primului mileniu. În contextul istoriei, chiar din perioada primului mileniu creștin și în decursul celui următor, Biserica, fără îndoială, prin complexitatea ei, prin evenimentele istorice și preocupările sale de formare morală, cultural-istorică și spirituală, ocupă cel mai important loc în menținerea conștiinței și unității creștinilor.

Concluzionăm, așadar, că Biserica, prin ierarhii de seamă pe care ni i-a dăruit, prin credincioșii pe care i-a format, prin viața și cultura sa, a adus în toate timpurile, cele mai mari servicii. Nouă, românilor, pe lângă darul mântuirii, Biserica ne-a adus o mulțime de daruri spirituale. Din produsul minții și simțirii lor, slujitorii Bisericii Ortodoxe Române, au ajutat pe cei în nevoi, punând bazele primelor așezăminte de asistență socială.

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008.

*** Activitatea de asistență socială în Biserica Ortodoxă Română, București 2000.

*** Politici Sociale, Curs pentru Facultatea de Asistență Socială, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1995.

*** Biserica și Problemele Sociale, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1933.

*** Codul etic al profesiei de asistent social, http://www.fnasr.ro/codetic.htm

*** Codul deontologic al asistentului social, în Revista de Asistență Socială, 1/2002 (http://www.revistadeasistentasociala.ro/index.pl/numarul-1-2002-ro).

Acriș, Corina, Mihăiță Daniela, Pedagogia socială teoretică, Fundația Pestalozzi, 2003.

Acriș C., Dumitru A.C. Pedagogie socială aplicată. Intervenție în munca socială, București, Cartea Universitară, 2005.

Alexandru Moraru, Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2005.

Apostolu, Drd.George, Lucrarea socială a Bisericii, în Studii Teologice, An. XLIV (1992), Nr. 3-4, p. 104-130.

Andrutsos, Hristu, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, trad. în rom. de Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930.

Idem, Simbolica, trad. în rom. de Prof. Justin Moisescu, Craiova, 1955.

Idem, Sistem de morală, trad. De Dr. I. Lăncrănjan și Em. Mudopoulos, Sibiu, 1947.

Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986.

Arion, doctorand [anonimizat]., Unitatea și universalitatea bisericii după Epistolele pauline, în „Studii Teologice”, An XIX (1967), nr. 1-2, p. 137-151.

Bocancea C., Neamțu G., Elemente de asistență socială, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Bălașa, Marin Marian, Misiunea Creștină Armata Salvării din România, în “Săptămâna financiară”, 15 mai 2006, nr. 60, p. 8- 10.

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicționar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

Idem, Sensul activ al Speranței creștine, în „Glasul Bisericii”, An XXVIII (1969), nr. 7-8, p. 114-129.

Idem, Sensul activ al iubirii creștine, în „Ortodoxia”, An XXII(1970), nr. 1, p. 114-131.

Bucevschi, diac. prof. Orest, O datorie izvorâtă din pasiunea iubirii creștine, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al B. O. R., București, 1957.

Braniște, Pr. Prof. dr. Ene, Idei, principii și preocupări sociale în cultul Bisericii Ortodoxe, în “Studii Teologice”, An. IV (1952), nr. 7-8, p. 432-459.

Idem, Originea, instituirea și dezvoltarea cultului creștin, în “Studii Teologice” An. XV (1963), nr. 3-4, p. 131-139.

Bulgakov, Sergiu, Ortodoxia, trad. în rom. de Nicolae Grosu, București, 1994.

Buzdugan, Doru, Aspecte contemporane în Asistența Socială, ed. Polirom, București, 2005.

Cabasila Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. în rom. și studiu introductiv de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, București, 1989.

Caspis, Guvernul României, Planul Național Antisărăcie și Promovare a Incluziunii sociale, în “Revista de Asistență Socială”, mai 2002, nr. 3- 4, p. 110- 123

Cernăianu C., Biserica din Regat 1908 – 1918, București, 1920.

Chelcea, S., Un secol de cercetări psihosociologice, Ed. Polirom, Iași, 2002.

Coman, Pr. Prof. Ioan G., lzvoarele ortodoxiei românești în creștinismul daco-roman, în „Ortodoxia”, An. XXX (1981), nr. 3-4.

Idem, Patrologie vol. l, Ed. IBMBOR, București, 1984, vol. Il, București, 1985, Patrologie, vol. IIl, București, 1988.

Idem, Creștinismul și bunurile materiale după Sfinții Părinți, în rev. „Studii Teologice”, An. I (1949), nr. 3-4, p. 157-158.

Idem, Folosirea în comun a mijloacelor de trai, în rev. „Studii Teologice”, An. V (1953), nr. 9-10, p. 602-604.

Idem, Învățătura creștină despre bunurile economice, în rev. „Studii Teologice”, An. III, 1951, nr. 3-4, p. 223-224.

Chițescu, Prof. Nicolae, Todoran, Pr. Prof. Isidor și Petreuță, Pr. Prof. Ioan, Teologie dogmatică specială și simbolică, vol. II, București, 1958.

Cândea, Pr. Dr. Spiridon, Cultul divin și pastorația creștină, factori de promovare a vieții religioase în Ortodoxie, în “Biserica Ortodoxă Creștină”, An. LXXXV (1967), nr.11-12, p.1194-1210.

Colibă Diac, Asist. Mihai, Aspecte etice ale cultului divin ortodox, în “Glasul Bisericii”, An. XL (1981), nr. 3-5, p.372-384.

Constantin C. Giurăscu, Formarea poporului român, Ed, Scrisul Românesc, Craiova, 1973, Pg. 113-119.

Copcelea, Valeriu, Etica. Manual pentru instituțiile de învățământ superior, Editura Arc, 2003.

Cornițescu, Pr. prof. dr. Constantin și Bodogae, Pr. prof. dr. Teodor, Sfântul Vasile cel Mare, București, 1988.

Doise, W., Deschamp, J. C., Mugny, G. Psihologie socială experimentală, Iași, Polirom, 1996.

Evdokimov, Paul, Ortodoxia, trad. în rom. de Arhiereu-vicar Irineu Ioan Popa, București, 1996.

Fecioru, Pr. D., Scrierile Părinților apostolici, București, 1979.

Gaudin, Phillipe (coordonator), Marile religii – iudaism – creștinism – islamism – hinduism și budhism, ed. Nemira, București, 2000.

Ghețău Rodica, Rădulescu Ana, Deontologia profesiei de asistent social, în revista Asistența Socială, 1/2002.

Gîrleanu-Șoitu Daniela Tatiana, Asistență Socială, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2006.

Grigoraș, magistrand, Aurel, Biserica slujitoare, în „Ortodoxia”, An. XVIII (1966), Nr. 2, p. 222-245.

Hans von Campenhausen, Părinții greci ai Bisericii, Editura Humanitas, București, 2005.

Idem, Părinții latini ai Bisericii, vol. I și II, Editura Humanitas, București, 2005.

Iustinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat Social, Ediția II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1949.

Iorga, N., Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, ed. a II a, vol. II, București, 1928.

Ioan Ică Jr. și Germano Morani (editori), Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, Ed. Deisis, Sibiu, 2002.

Lossky Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. în rom. de Pr. Dr. Vasile Răducă, în Editura Anastasia, București, 1992.

Idem, Introducere în Teologia Ortodoxă, trad. în rom. de Lidia și Remus Rus, București, 1993.

Marcu, pr. prof. Grigorie, Sfântul Apostol Pavel despre modelul de viețuire creștinească, în Studii Teologice, an IX (1957), nr. 1-2, p. 3-14.

Mladin, mitropolit, dr. Nicolae; Bucevschi, pr. prof. dr. Orest; Pavel, prof. dr. Constantin; Zăgrean, prof. diac. dr. Ioan, Teologia Morală Ortodoxă – pt. institutele teologice- vol I – Morală Generală, București, 1979.

Idem, Teologia Morală Ortodoxă- vol II – Morala Specială, București, 1979.

Meyendorff John, Hristos în gândirea creștină răsăriteană, traducere de pr. prof. Nicolai Buga, EIBMBOR, București, 1997.

Miftode, Vasile, Tratat de Asistență Socială, vol. 1, Fundamente teoretice și metodologice, Editura Axis, Iași, 2003.

Idem, Dimensiuni ale asistenței sociale, Ed. Eidos, Botoșani, 1995.

Mircea, Pr. dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

Mihălțan, Episcop Ioan, Preoția Mântuitorului Hristos și Preoția bisericească, Oradea, 1993.

Mladin, Pr. Prof. Nicolae, Iisus Hristos în viața morală a credincioșilor, în „Studii Teologice”, An . V (1953), nr. 9-10, p.607-621.

Moisescu, Justin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Craiova, 1955.

Miroiu Mihaela, Blebea Nicolae Georgeta, Introducere în etica profesională, Editura Trei, București, 2001.

Moreschini Claudio, Enrico Norelli, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine, vol. I, II/1, II/2, Editura Polirom, Iași, 2001, 2004, 2004.

Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I și II, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996 și 2001.

Negoiță, pr. lector Atanasie, Ideile umanitare ale creștinismului, în Studii Teologice, an III (1951), nr. 3-4, p. 162-181.

Neamțu, Gheorghe, Tratat de asistență socială, Edit. Polirom, București, 2004.

Idem, Managementul serviciilor de asistență socială, Editura Motiv, Cluj-Napoca, 2001.

Nicolaescu, prof. diac. N. I., Sfântul Apostol Pavel și creștinătatea actuală, în „Studii Teologice”, An III (1951), nr. 7-8, p. 138-147.

Idem, Sensul vieții sociale după Noul Testament, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1946, p. 91-112.

Pavel, prof. Constantin, Paradoxul sublim al iubirii creștine, în „Glasul Bisericii”, An XXX (1971), nr. 9-10, p. 143-156.

Pavel Apostol, Ion Banu, Adela Becleanu, Dicționar de filosofie, Ed. Politica, București, 1978.

Păcurariu, Preot prof. dr. M., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992 (vol. I – II), 1997 (vol. III).

Plămădeală, Dr. Antonie, Mitropolitul Ardealului, Coordonate pentru o teologie a slujirii, Ortodoxia, XXXI (1979), nr.1.

Pietreanu, magistrand Victoria, Virtute și păcat în concepția Sfântului Apostol Pavel, în „Studii Teologice”, An. IX (1957), nr. 9-10, p. 167-182.

Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hristos, Biserică, Societate, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1998.

Radu, pr. prof. Dr. Dumitru, Jertfa crucii și învierea lui Hristos în viața creștinului, în Ortodoxia, an XLVI (1994), nr. 4, p. 73-87.

Idem, Mântuirea în și prin Biserică, în “Mitropolia Olteniei”, An. XXXV (1983), nr.7-8, p.462-479.

Rezuș, pr. prof. Petru, Originalitatea creștinismului, în „Ortodoxia”, An XI (1959), nr. 4, p. 22-36.

Idem, Creștinismul și dragostea de patrie, în „Studii Teologice”, An. 1952, Nr. 1-2, p. 35-47.

Idem, Formele de expresie ale religiei creștine, în “Mitropolia Banatului”, An. XIV (1964), nr. 9-10, p.492-501.

Răduleanu, Pr. Boris, Înnoirea lumii în Iisus Hristos, Editura Bonifaciu, București, 1997.

Roth-Szamosközi Maria, Perspective teoretice și practice ale asistenței sociale, PUC, Cluj, 2003.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Instituțiile de asistență socială în Biserica Veche, în „Ortodoxia”, An. IX (1957), nr. 1, p. 94-118.

Stan, prof. Alexandru, Religia în istoria popoarelor lumii, ed. Politică, București, 1974.

Stan Dumitru, Fundamentarea asistenței sociale în spațiul românesc, București, 2003.

Sorescu Maria Emilia, Asistență socială: sistem și profesie, Craiova, Ed. Universitaria, 2005.

Stăniloae, pr. prof. dr. Dumitru, Spiritualitatea Ortodoxă, Ascetica și Mistica, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. București, 1992.

Idem, Condițiile mântuirii, în „Studii Teologice”, An. III (1951), nr.5-6, p. 245-257.

Idem, Din aspectul sacramental al Bisericii, în „Studii Teologice”, An. XVIII (1966), nr. 9-10, p.531-563.

Idem, Drumul cu Hristos prin Tainele și sărbătorile Bisericii Ortodoxe, în “Ortodoxia”, An. XXVIII (1976), nr.2, p. 402-416.

Idem, Sfânta Euharistie, izvor de viață spirituală în Ortodoxie, în „Ortodoxia”, An. XXXI (1979), nr. 3-4, p. 499-511.

Idem, Sfințenia în Ortodoxie, “Ortodoxia”, An. XXXII (1980), nr.1, p. 33-44.

Idem, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrărilor Sfântului Duh asupra credincioșilor, în „Ortodoxia”, An. XXXIII (1981), nr. 1, p. 5-13.

Idem, Jertfa lui Hristos și spiritualizarea noastră prin împărtășirea de ea în Sfânta Liturghie, în “Ortodoxia”, XXXV(1983), nr.1, p.104-118.

Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, teză de doctorat, ed. a II-a, Craiova, 1993.

Idem, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993.

Idem, Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, București, 1993.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.II și III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

Soare, Gheorghe I., Biserica și asistența socială. Doctrina și organizarea în primele șase secole, București, 1948, p. 12-20, 26-31.

Stan, Liviu, Instituțiile de asistență socială în Biserica veche, în rev. „Ortodoxia”, An. IX (1957), nr. 1, p. 99-132.

Schmemann Alexandre, Euharistia Taina Împărăției, trad. în rom. de Pr. Boris Răduleanu, Editura Anastasia, București, 1990.

Sârbu, Pr.Prof.Corneliu, Adevărul și frumusețea Ortodoxiei, în “Ortodoxia”, An. VIII (1956), nr.4, p.577-601.

Soloviov Vladimir, Fundamentele spirituale ale vieții, trad. în rom. de Diacon Ioan I. Ică Jr., Alba Iulia, 1994.

Streza, Pr. Prof. Dr. Liviu, Originea și sensul divin al cultului ortodox, în „Mitropolia Olteniei” An. XLI (1989), nr. 3 p.40-51.

Verzan, magistrand Sabin, Credința și faptele bune, condiții ale mântuirii, în „Studii Teologice”, An VI (1954), nr. 9-10, p. 223-247.

Vicovan, Ion, „Dați-le voi să mănânce!” Filantropia creștină – istorie și spiritualitate, Iași, 2001.

Vizitiu, Pr. Mihai, Filantropia Divină și Filantropia Bisericii după Noul Testament, Ed. Trinitas, Iași, 2002.

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008.

*** Activitatea de asistență socială în Biserica Ortodoxă Română, București 2000.

*** Politici Sociale, Curs pentru Facultatea de Asistență Socială, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1995.

*** Biserica și Problemele Sociale, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1933.

*** Codul etic al profesiei de asistent social, http://www.fnasr.ro/codetic.htm

*** Codul deontologic al asistentului social, în Revista de Asistență Socială, 1/2002 (http://www.revistadeasistentasociala.ro/index.pl/numarul-1-2002-ro).

Acriș, Corina, Mihăiță Daniela, Pedagogia socială teoretică, Fundația Pestalozzi, 2003.

Acriș C., Dumitru A.C. Pedagogie socială aplicată. Intervenție în munca socială, București, Cartea Universitară, 2005.

Alexandru Moraru, Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2005.

Apostolu, Drd.George, Lucrarea socială a Bisericii, în Studii Teologice, An. XLIV (1992), Nr. 3-4, p. 104-130.

Andrutsos, Hristu, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, trad. în rom. de Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930.

Idem, Simbolica, trad. în rom. de Prof. Justin Moisescu, Craiova, 1955.

Idem, Sistem de morală, trad. De Dr. I. Lăncrănjan și Em. Mudopoulos, Sibiu, 1947.

Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986.

Arion, doctorand [anonimizat]., Unitatea și universalitatea bisericii după Epistolele pauline, în „Studii Teologice”, An XIX (1967), nr. 1-2, p. 137-151.

Bocancea C., Neamțu G., Elemente de asistență socială, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Bălașa, Marin Marian, Misiunea Creștină Armata Salvării din România, în “Săptămâna financiară”, 15 mai 2006, nr. 60, p. 8- 10.

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicționar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

Idem, Sensul activ al Speranței creștine, în „Glasul Bisericii”, An XXVIII (1969), nr. 7-8, p. 114-129.

Idem, Sensul activ al iubirii creștine, în „Ortodoxia”, An XXII(1970), nr. 1, p. 114-131.

Bucevschi, diac. prof. Orest, O datorie izvorâtă din pasiunea iubirii creștine, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al B. O. R., București, 1957.

Braniște, Pr. Prof. dr. Ene, Idei, principii și preocupări sociale în cultul Bisericii Ortodoxe, în “Studii Teologice”, An. IV (1952), nr. 7-8, p. 432-459.

Idem, Originea, instituirea și dezvoltarea cultului creștin, în “Studii Teologice” An. XV (1963), nr. 3-4, p. 131-139.

Bulgakov, Sergiu, Ortodoxia, trad. în rom. de Nicolae Grosu, București, 1994.

Buzdugan, Doru, Aspecte contemporane în Asistența Socială, ed. Polirom, București, 2005.

Cabasila Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. în rom. și studiu introductiv de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, București, 1989.

Caspis, Guvernul României, Planul Național Antisărăcie și Promovare a Incluziunii sociale, în “Revista de Asistență Socială”, mai 2002, nr. 3- 4, p. 110- 123

Cernăianu C., Biserica din Regat 1908 – 1918, București, 1920.

Chelcea, S., Un secol de cercetări psihosociologice, Ed. Polirom, Iași, 2002.

Coman, Pr. Prof. Ioan G., lzvoarele ortodoxiei românești în creștinismul daco-roman, în „Ortodoxia”, An. XXX (1981), nr. 3-4.

Idem, Patrologie vol. l, Ed. IBMBOR, București, 1984, vol. Il, București, 1985, Patrologie, vol. IIl, București, 1988.

Idem, Creștinismul și bunurile materiale după Sfinții Părinți, în rev. „Studii Teologice”, An. I (1949), nr. 3-4, p. 157-158.

Idem, Folosirea în comun a mijloacelor de trai, în rev. „Studii Teologice”, An. V (1953), nr. 9-10, p. 602-604.

Idem, Învățătura creștină despre bunurile economice, în rev. „Studii Teologice”, An. III, 1951, nr. 3-4, p. 223-224.

Chițescu, Prof. Nicolae, Todoran, Pr. Prof. Isidor și Petreuță, Pr. Prof. Ioan, Teologie dogmatică specială și simbolică, vol. II, București, 1958.

Cândea, Pr. Dr. Spiridon, Cultul divin și pastorația creștină, factori de promovare a vieții religioase în Ortodoxie, în “Biserica Ortodoxă Creștină”, An. LXXXV (1967), nr.11-12, p.1194-1210.

Colibă Diac, Asist. Mihai, Aspecte etice ale cultului divin ortodox, în “Glasul Bisericii”, An. XL (1981), nr. 3-5, p.372-384.

Constantin C. Giurăscu, Formarea poporului român, Ed, Scrisul Românesc, Craiova, 1973, Pg. 113-119.

Copcelea, Valeriu, Etica. Manual pentru instituțiile de învățământ superior, Editura Arc, 2003.

Cornițescu, Pr. prof. dr. Constantin și Bodogae, Pr. prof. dr. Teodor, Sfântul Vasile cel Mare, București, 1988.

Doise, W., Deschamp, J. C., Mugny, G. Psihologie socială experimentală, Iași, Polirom, 1996.

Evdokimov, Paul, Ortodoxia, trad. în rom. de Arhiereu-vicar Irineu Ioan Popa, București, 1996.

Fecioru, Pr. D., Scrierile Părinților apostolici, București, 1979.

Gaudin, Phillipe (coordonator), Marile religii – iudaism – creștinism – islamism – hinduism și budhism, ed. Nemira, București, 2000.

Ghețău Rodica, Rădulescu Ana, Deontologia profesiei de asistent social, în revista Asistența Socială, 1/2002.

Gîrleanu-Șoitu Daniela Tatiana, Asistență Socială, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2006.

Grigoraș, magistrand, Aurel, Biserica slujitoare, în „Ortodoxia”, An. XVIII (1966), Nr. 2, p. 222-245.

Hans von Campenhausen, Părinții greci ai Bisericii, Editura Humanitas, București, 2005.

Idem, Părinții latini ai Bisericii, vol. I și II, Editura Humanitas, București, 2005.

Iustinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat Social, Ediția II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1949.

Iorga, N., Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, ed. a II a, vol. II, București, 1928.

Ioan Ică Jr. și Germano Morani (editori), Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, Ed. Deisis, Sibiu, 2002.

Lossky Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. în rom. de Pr. Dr. Vasile Răducă, în Editura Anastasia, București, 1992.

Idem, Introducere în Teologia Ortodoxă, trad. în rom. de Lidia și Remus Rus, București, 1993.

Marcu, pr. prof. Grigorie, Sfântul Apostol Pavel despre modelul de viețuire creștinească, în Studii Teologice, an IX (1957), nr. 1-2, p. 3-14.

Mladin, mitropolit, dr. Nicolae; Bucevschi, pr. prof. dr. Orest; Pavel, prof. dr. Constantin; Zăgrean, prof. diac. dr. Ioan, Teologia Morală Ortodoxă – pt. institutele teologice- vol I – Morală Generală, București, 1979.

Idem, Teologia Morală Ortodoxă- vol II – Morala Specială, București, 1979.

Meyendorff John, Hristos în gândirea creștină răsăriteană, traducere de pr. prof. Nicolai Buga, EIBMBOR, București, 1997.

Miftode, Vasile, Tratat de Asistență Socială, vol. 1, Fundamente teoretice și metodologice, Editura Axis, Iași, 2003.

Idem, Dimensiuni ale asistenței sociale, Ed. Eidos, Botoșani, 1995.

Mircea, Pr. dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

Mihălțan, Episcop Ioan, Preoția Mântuitorului Hristos și Preoția bisericească, Oradea, 1993.

Mladin, Pr. Prof. Nicolae, Iisus Hristos în viața morală a credincioșilor, în „Studii Teologice”, An . V (1953), nr. 9-10, p.607-621.

Moisescu, Justin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Craiova, 1955.

Miroiu Mihaela, Blebea Nicolae Georgeta, Introducere în etica profesională, Editura Trei, București, 2001.

Moreschini Claudio, Enrico Norelli, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine, vol. I, II/1, II/2, Editura Polirom, Iași, 2001, 2004, 2004.

Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I și II, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996 și 2001.

Negoiță, pr. lector Atanasie, Ideile umanitare ale creștinismului, în Studii Teologice, an III (1951), nr. 3-4, p. 162-181.

Neamțu, Gheorghe, Tratat de asistență socială, Edit. Polirom, București, 2004.

Idem, Managementul serviciilor de asistență socială, Editura Motiv, Cluj-Napoca, 2001.

Nicolaescu, prof. diac. N. I., Sfântul Apostol Pavel și creștinătatea actuală, în „Studii Teologice”, An III (1951), nr. 7-8, p. 138-147.

Idem, Sensul vieții sociale după Noul Testament, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1946, p. 91-112.

Pavel, prof. Constantin, Paradoxul sublim al iubirii creștine, în „Glasul Bisericii”, An XXX (1971), nr. 9-10, p. 143-156.

Pavel Apostol, Ion Banu, Adela Becleanu, Dicționar de filosofie, Ed. Politica, București, 1978.

Păcurariu, Preot prof. dr. M., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992 (vol. I – II), 1997 (vol. III).

Plămădeală, Dr. Antonie, Mitropolitul Ardealului, Coordonate pentru o teologie a slujirii, Ortodoxia, XXXI (1979), nr.1.

Pietreanu, magistrand Victoria, Virtute și păcat în concepția Sfântului Apostol Pavel, în „Studii Teologice”, An. IX (1957), nr. 9-10, p. 167-182.

Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hristos, Biserică, Societate, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1998.

Radu, pr. prof. Dr. Dumitru, Jertfa crucii și învierea lui Hristos în viața creștinului, în Ortodoxia, an XLVI (1994), nr. 4, p. 73-87.

Idem, Mântuirea în și prin Biserică, în “Mitropolia Olteniei”, An. XXXV (1983), nr.7-8, p.462-479.

Rezuș, pr. prof. Petru, Originalitatea creștinismului, în „Ortodoxia”, An XI (1959), nr. 4, p. 22-36.

Idem, Creștinismul și dragostea de patrie, în „Studii Teologice”, An. 1952, Nr. 1-2, p. 35-47.

Idem, Formele de expresie ale religiei creștine, în “Mitropolia Banatului”, An. XIV (1964), nr. 9-10, p.492-501.

Răduleanu, Pr. Boris, Înnoirea lumii în Iisus Hristos, Editura Bonifaciu, București, 1997.

Roth-Szamosközi Maria, Perspective teoretice și practice ale asistenței sociale, PUC, Cluj, 2003.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Instituțiile de asistență socială în Biserica Veche, în „Ortodoxia”, An. IX (1957), nr. 1, p. 94-118.

Stan, prof. Alexandru, Religia în istoria popoarelor lumii, ed. Politică, București, 1974.

Stan Dumitru, Fundamentarea asistenței sociale în spațiul românesc, București, 2003.

Sorescu Maria Emilia, Asistență socială: sistem și profesie, Craiova, Ed. Universitaria, 2005.

Stăniloae, pr. prof. dr. Dumitru, Spiritualitatea Ortodoxă, Ascetica și Mistica, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. București, 1992.

Idem, Condițiile mântuirii, în „Studii Teologice”, An. III (1951), nr.5-6, p. 245-257.

Idem, Din aspectul sacramental al Bisericii, în „Studii Teologice”, An. XVIII (1966), nr. 9-10, p.531-563.

Idem, Drumul cu Hristos prin Tainele și sărbătorile Bisericii Ortodoxe, în “Ortodoxia”, An. XXVIII (1976), nr.2, p. 402-416.

Idem, Sfânta Euharistie, izvor de viață spirituală în Ortodoxie, în „Ortodoxia”, An. XXXI (1979), nr. 3-4, p. 499-511.

Idem, Sfințenia în Ortodoxie, “Ortodoxia”, An. XXXII (1980), nr.1, p. 33-44.

Idem, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrărilor Sfântului Duh asupra credincioșilor, în „Ortodoxia”, An. XXXIII (1981), nr. 1, p. 5-13.

Idem, Jertfa lui Hristos și spiritualizarea noastră prin împărtășirea de ea în Sfânta Liturghie, în “Ortodoxia”, XXXV(1983), nr.1, p.104-118.

Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, teză de doctorat, ed. a II-a, Craiova, 1993.

Idem, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993.

Idem, Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, București, 1993.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.II și III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

Soare, Gheorghe I., Biserica și asistența socială. Doctrina și organizarea în primele șase secole, București, 1948, p. 12-20, 26-31.

Stan, Liviu, Instituțiile de asistență socială în Biserica veche, în rev. „Ortodoxia”, An. IX (1957), nr. 1, p. 99-132.

Schmemann Alexandre, Euharistia Taina Împărăției, trad. în rom. de Pr. Boris Răduleanu, Editura Anastasia, București, 1990.

Sârbu, Pr.Prof.Corneliu, Adevărul și frumusețea Ortodoxiei, în “Ortodoxia”, An. VIII (1956), nr.4, p.577-601.

Soloviov Vladimir, Fundamentele spirituale ale vieții, trad. în rom. de Diacon Ioan I. Ică Jr., Alba Iulia, 1994.

Streza, Pr. Prof. Dr. Liviu, Originea și sensul divin al cultului ortodox, în „Mitropolia Olteniei” An. XLI (1989), nr. 3 p.40-51.

Verzan, magistrand Sabin, Credința și faptele bune, condiții ale mântuirii, în „Studii Teologice”, An VI (1954), nr. 9-10, p. 223-247.

Vicovan, Ion, „Dați-le voi să mănânce!” Filantropia creștină – istorie și spiritualitate, Iași, 2001.

Vizitiu, Pr. Mihai, Filantropia Divină și Filantropia Bisericii după Noul Testament, Ed. Trinitas, Iași, 2002.