Asistenta Sociala Comunitara. Rolul Bisericii In Dezvoltarea Serviciilor de Asistenta Sociala
TEZĂ DE DOCTORAT
ASISTENȚA SOCIALĂ COMUNITARĂ. ROLUL BISERICII ÎN DEZVOLTAREA SERVICIILOR DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
CAP 1. ASISTENȚA SOCIALĂ ȘI DEZVOLTAREA COMUNITARĂ. DELIMITARI CONCEPTUALE.
CAP. 2. ROLUL BISERICII CA ACTOR COMUNITAR ÎN DEZVOLTAREA SERVICIILOR DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ
CAP. 3. TEMEIURI DOCTRINARE SI RELIGIOS – MORALE ALE IMPLICĂRII BISERICII ÎN ACTIVITĂȚIILE CARITATIV – FILANTROPICE ȘI DE DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ
CAP. 4. ASISTENȚA SOCIALĂ ȘI DEZVOLTAREA SERVICIILOR SOCIALE ÎN SPIRITUL INVĂȚĂTURII DE CREDINȚĂ A BISERICII ORTODOXE ROMÂNE.
CAP. 5. ASPECTE INTERCONFESIONALE ALE ASISTENȚEI SOCIALE BISERICEȘTI.
CAP. 6 . ISTORICUL ASISTENȚEI SOCIALE ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DE LA ÎNFIINȚAREA PRIMELOR MITROPOLII ORTODOXE ROMÂNE PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE.
CAP.7. SERVICIILE DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ÎN PATRIARHIA ROMÂNĂ. PROPUNERE DE ELABORARE A UNEI BAZE DE DATE CU INSTITUȚIILE OFERTANTE DE SERVICII DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ LA NIVELUL EPARHIILOR ORTODOXE DIN CUPRINSUL PATRIARHIEI ROMÂNE.
CAP. 8. FORMAREA SPECIALIȘTILOR ÎN ASISTENȚĂ SOCIALĂ ÎN DUBLĂ SPECIALIZARE TEOLOGIE – ASISTENȚĂ SOCIALĂ. RUTA PROFESIONALĂ A ABSOLVENȚILOR. STUDIU DE CAZ FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ A UNIVERSITĂȚII DIN ORADEA, SPECIALIZAREA TEOLOGIE ORTODOXĂ ASISTENȚĂ SOCIALĂ.
CAP. 9. APECTE CONTEMPORANE ALE ASISTENȚEI SOCIALE ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ. ASISTENȚA SOCIALĂ BISERICEASCĂ ÎNTRE FILANTROPIE, VOLUNTARIAT, INSUFICIENȚĂ FILANTROPICĂ, AMATORISM FILANTROPIC, PARTICULARISM FILANTROPIC, PATERNALISM FILANTROPIC ȘI SERVICII ORGANIZATE, SPECIALIZATE, PROFESIONALIZATE ȘI PLANIFICATE.
Cap. 10. ROLUL BISERICII IN SOLUȚIONAREA PROBLEMELOR SOCIALE ALE COMUNITĂȚII. ANCHETĂ SOCIOLOGICĂ ÎN RÂNDUL PREOȚILOR EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A ORADIEI, BIHORULUI ȘI SĂLAJULUI.
CAP. 11. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A SECTORULUI SOCIAL ȘI PLANIFICAREA SERVICIILOR ȘI ACTIVITĂȚILOR SOCIALE ALE EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A ORADIEI, BIHORULUI ȘI SĂLAJULUI.
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Trăim într-o societate pluralistă, secularizată și mercantilă, în care fiecare individ își urmărește, cel mai adesea, propriul interes și caută să-și rezolve problemele de cele mai multe ori singur, prin propriile mijloace. Biserica este chemată să se implice activ în rezolvarea problemelor indivizilor și societății, mai ales la nivel comunitar de pe poziția și cu mijloacele care îi sunt specifice în temeiul misiunii ontologice de slujire a aproapelui și pe baza experienței unice, pe care o deține în asest sens. Realitatea sărăciei, a suferinței umane și a celorlalte necesități au constituit dintotdeauna probleme de rezolvat pentru fiecare stat și societate. Societățile moderne au creat un complex de structuri și instituții de asistență socială bazate pe etica socială modernă și pe raporturi strict funcționale. În completarea acestora Biserica adaugă dragostea și mila creștină, activând în acest sens cu un sistem propriu de intervenție socială.
Prin lucrarea de față doresc să prezint implicarea bisericii în asistența socială comunitară dintr-o dublă perspectivă, teologică și sociologică, fără a avea pretenția epuizării acestui subiect. Am abordat această temă și din perspectiva faptului că sunt slujitor al Bisericii Ortodoxe Române și cadru didactic la Universitatea din Oradea, direct implicat în problematica asistenței sociale. Scopul urmărit este, ca pe lângă prezentarea istoriei implicării bisericii în asistența socială, să se aducă lămuriri în legătură cu termenii folosiți în activitatea de acest fel, de a reda identitatea specifică a fiecărui termen și a-l repune în locul cuvenit din cadrul vorbirii curente, de a oferi prilejul unei analize comparative a diferitelor sisteme de asistență socială a bisericilor și nu în ultimul rând, de a veni în spijinul regăsirii unei identități și a unui loc meritat asistenței sociale bisericești în societate. Pe de altă parte, prezenta lucrare ar putea sluji ca instrument de lucru inițial pentru toți cei interesați, și, în mod special, pentru studenții de la secția Teologie Ortodoxă – Asistență Socială ( specializare actualmente aflată în lichidare ), Teologie Socială din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă, pentru studenții interesați de asistența socială bisericească și dezvoltare comunitară de la specializarea Asistență Socială din sistemul de învățământ laic, precum și pentru toți asistenții sociali. .
Doresc să prezint, într-o manieră științifică, activitatea de asistență socială a Bisericii deoarece atât publicul larg cât și marea masă a slujitorilor altarelor nu cunosc întrutotul intensa lucrarea filantropică a Bisericii, preocupare permanentă și prioritară a Biserici, orientată spre rezolvarea celor mai diverse și noi probleme cu care se confruntă societatea românească actuală, concretizându-se într-un sistem coerent la nivel național, aflat în plină dezvoltare.
Acest demers a fost unul anevoios datorită inexistenței datelor la nivelul Episcopiilor și Patriarhiei Române, dar și datorită faptului că pentru Biserca Ortodoxă postdecembristă acest domeniu a fost unul nou. La început totul se limita la istoricul social încărcat al Bisericii și la prezentul lipsit de acțiune în domeniul social. În timp unele aspecte au fost depășite, altele își așteaptă rezolvarea, iar în prezent asistăm la o dorință a conducerii Bisericii Ortodoxe Române de a se implica total în problemele de ordin social ale comunităților pe care le slujește.
Lucrarea este structurată pe două părți distincte, o parte de teoretică și una de cercetare. În prima parte am abordat următoarele teme: delimitări conceptuale ale asistenței sociale și dezvoltarea comunitară, rolul Bisericii ca actor comunitar în dezvoltarea serviciilor de asistență socială, temeiuri doctrinare si religios – morale ale implicării bisericii în activitățiile caritativ – filantropice și de de asistență socială, asistența socială și dezvoltarea serviciilor sociale în lumina Învățăturii de Credință a Bisericii Ortodoxe, aspecte interconfesionale ale asistenței sociale bisericești și istoricul asistenței sociale în Biserica Ortodoxă Română, de la înființarea primelor Mitropolii până în zilele noastre. Cea de-a doua parte a lucrării este dedicată cercetării sociologice pe următoarele aspecte: identificarea serviciilor de asistență socială în Patriarhia Română și elaborarea a unei baze de date cu instituțiile ofertante de servicii de asistență socială la nivelul Eparhiilor Ortodoxe din cuprinsul Patriarhiei Române; formarea specialiștilor în asistența socială în dubla specializare teologie – asistență socială, ruta profesională a absolvenților – studiu de caz Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Oradea, specializarea Teologie Ortodoxă Asistență Socială; aspecte contemporane ale asistenței sociale în Biserica Ortodoxă Română, asistența socială bisericească între filantropie, voluntariat, insuficiență filantropică, amatorism filantropic, particularism filantropic, paternalism filantropic și servicii organizate, specializate, profesionalizate și planificate; anchetă sociologică în rândul preoților Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului și Sălajului; strategia de dezvoltare a sectorului social și planificarea serviciilor și activităților sociale ale Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului și Sălajului.
Țin să mulțumesc în mod deosebit celor care m-au sprijinit și călăuzit pas cu pas în întregul meu demers de elaborarea a acestei lucrări: Distinsei Doamne Prof. Univ. Dr. Elena Zamfir, Domnului Acad. Prof. Univ. Dr. Cătălin Zamfir, Doamnei Decan Prof. Univ. Dr. Floare Chipea, Domnului Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu, Domnului Prof. Univ. Dr. Gheorghe Șișeștean, Doamnei Prorector Prof. Univ. Dr. Maria Voinea, Doamnei Conf.Univ.Dr. Luana Pop, Prea Sfințitului Parinte Episcop Sofroniu Drincec, P.C. Preot Laurențiu Lazăr și Domnișoarei cercetător Sorana Săveanu, personalități de a căror ajutor am beneficiat cu prisosință și fără de care această lucrare ar fi fost imposibil de elaborat, precum și tuturor celor care m-au sprijinit și suportat în această perioadă de elaborare a tezei de doctorat.
CAP 1. ASISTENȚA SOCIALĂ ȘI DEZVOLTAREA COMUNITARĂ. DELIMITARI CONCEPTUALE.
În acest prim capitol voi încerca să dezbat căteva aspecte legate de principalele concepte folosite în lucrare, pentru a demonstra că Biserica este unul din principalii parteneri sociali în furnizarea serviciilor de asistență socială.
Abordarea serviciilor sociale în comunitățile religioase este destul de dificilă din anumite puncte de vedere. În primul rând, comunitățile religioase sunt coagulate în jurul unor principii spirituale și a unor puteri spirituale greu de expus și de explicat după orice logică omenească. Sociologia dorește să ofere explicații logice fenomenelor și faptelor sociale. S-a crezut, și încă se mai crede, că religia a oferit explicații bazate pe ignoranță, pe frica de necunoscut sau pur și simplu a dat dogme pentru nevoia omenească de a avea reguli. Însă multe fapte și fenomene sociale, au explicații spirituale.
Pentru a putea înțelege aspectele la care vrem să ne referim, în legătură cu Asistența Socială în Biserică, trebuie în primul rând să definim termenii care intră în sfera asistenței sociale bisericești și anume: asigurări sociale, protecție socială, asistență socială, asistență socială comunitară, asistență socială bisericească, filantropie, diaconie, slujirea aproapelui, mila creștină, dezvoltare comunitară, actori comunitari.
Asigurări sociale – prin acest termen definim sistemul prin care mai multe persoane, de vârste diferite, având interes comun, plătesc o sumă de bani, periodic, o dată pe lună, pe an, într-un cont distinct, în baza unui contract, iar când ajung să nu mai poată produce venit, (din diverse cauze: vârstă înaintată, boală, etc.), vor primi o rentă lunară din acest cont în funcție de suma cu care au contribuit și de timpul în care au alimentat acest fond. Sistemele de asigurări sociale pot fi organizate de Stat sau de persoane particulare. (Pop L. M.coord., 2002, p. 110)
Asigurările se pot organiza pentru diverse probleme: de sănătate, pentru șomaj, pentru accidente, de bătrânețe, etc.
Protecție socială – este organizată de stat, printr-un pachet de legi, care vizează protecția persoanelor care, din diverse motive nu produc venituri, deci nu au din ce trăi. Aici discutăm despre protecția persoanelor cu handicap, protecția copiilor, a bătrânilor, etc. Însă unele din aceste persoane se află în această stare din motive dependente de ele însele. De exemplu, legea ajutorului social asigură venitul minim garantat fiecărei persoane fără muncă, indiferent de motivul pentru care au ajuns în această situație. În ultima vreme legiuitorul a încercat să impună efectuarea unui număr de ore de muncă în folosul comunități în schimbul venitului asigurat prin această lege, constatându-se că asistații nu prestează nici măcar aceste ore. În acest sens, este de domeniul evidenței că protecția socială, fără asistență socială nu este eficientă, pentru că încurajează nemunca.
Asistența socială – se realizează de către persoane specializate în munca socială, care identifică problemele sociale și le triază: cine trebuie să beneficieze de protecție socială este asistat și ajutat la întocmirea actelor necesare, altul are nevoie de asistență psihologică, altul de medic psihiatru, altul are nevoie de medic psiholog dar între timp trebuie încadrat temporar la una din formele de protecție socială, etc. Asistentul social este:
"Analist social, cercetător activ al distorsiunilor sociale, consultant, practician al intervenției, organizator al serviciilor sociale, pedagog, tehnician al comunicării, animator de grup, instructor cultural [ … ] (Zamfir E. ; 1997, p. 2)
Asistența socială se face în cadru organizat de către Stat sau de către Societatea Civilă, organizată în asociații sau fundații, persoane juridice.
„În sens mai larg, asistențaza pentru diverse probleme: de sănătate, pentru șomaj, pentru accidente, de bătrânețe, etc.
Protecție socială – este organizată de stat, printr-un pachet de legi, care vizează protecția persoanelor care, din diverse motive nu produc venituri, deci nu au din ce trăi. Aici discutăm despre protecția persoanelor cu handicap, protecția copiilor, a bătrânilor, etc. Însă unele din aceste persoane se află în această stare din motive dependente de ele însele. De exemplu, legea ajutorului social asigură venitul minim garantat fiecărei persoane fără muncă, indiferent de motivul pentru care au ajuns în această situație. În ultima vreme legiuitorul a încercat să impună efectuarea unui număr de ore de muncă în folosul comunități în schimbul venitului asigurat prin această lege, constatându-se că asistații nu prestează nici măcar aceste ore. În acest sens, este de domeniul evidenței că protecția socială, fără asistență socială nu este eficientă, pentru că încurajează nemunca.
Asistența socială – se realizează de către persoane specializate în munca socială, care identifică problemele sociale și le triază: cine trebuie să beneficieze de protecție socială este asistat și ajutat la întocmirea actelor necesare, altul are nevoie de asistență psihologică, altul de medic psihiatru, altul are nevoie de medic psiholog dar între timp trebuie încadrat temporar la una din formele de protecție socială, etc. Asistentul social este:
"Analist social, cercetător activ al distorsiunilor sociale, consultant, practician al intervenției, organizator al serviciilor sociale, pedagog, tehnician al comunicării, animator de grup, instructor cultural [ … ] (Zamfir E. ; 1997, p. 2)
Asistența socială se face în cadru organizat de către Stat sau de către Societatea Civilă, organizată în asociații sau fundații, persoane juridice.
„În sens mai larg, asistența socială se referă la orice beneficiu financiar sau serviciu social noncontributoriu, finanțat din taxele și impozitele generale sau din fonduri sociale speciale. Într-un sens mai restrâns, conceptul de asistență socială, nu include ansamblul de beneficii și servicii sociale universalist – categoriale, definind doar acel ansamblu de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate și servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor sau comunităților, cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate. ,, (Pop, L. M. coord., p. 116)
La întâlnirea bianuala care a avut loc la Montreal în Iulie 2000 a Federației Internaționale a Asistenților Sociali, participanții s-au pus de acord asupra adoptării unei noi definiții a Asistenței Sociale, înlocuind versiunea din 1982. În același timp Asociația Internaționala a Școlilor de Asistenți Sociali a adoptat această definiție. La întâlnirea IASSW – IFSW de la Copenhaga, din iunie 2001, ambele organizații au fost de accord să o adopte ca definiție internațională. Scrisă în engleză, definiția este acum tradusă în 15 limbi .
Această inițiativă a început în 1994 sub conducerea lui Elis Envall, un asistent social suedez, președintele IFSW. Luând în considerare marile schimbări sociale care au apărut după 1982 din punct de vedere tehnologic, economic, politic și cultural, și că asistența socială s-a răspândit pe tot globul, el a crezut că profesia are nevoie să își definească parametrii valorilor și a cunoștințelor de bază.
Cu siguranță, asistenții sociali muncesc azi într-o lume extrem de complexă. Ei trebuie să înțeleagă forțele globalizării economice, ecologice și sociale, pentru a fi la același nivel cu colegii lor din toată lumea. Ei aduc servicii directe imigranților, refugiaților, sau celor traumatizați de război, terorism sau dezastre naturale sau sociale, și să participe în organizațiile internaționale de profil.
Versiunea finală a definiției adoptată în Montreal este o pagină document. Începe cu o scurtă definiție urmată de un comentariu din patru paragrafe, ce se concentrează pe valorile, teoriile și practica asistenței sociale.
Asistența Socială promovează schimbul social, rezolvarea problemelor în relațiile umane și vine în sprijinul oamenilor pentru ca aceștia să trăiască decent. Utilizând teoriile comportamentului uman și rețeaua sistemelor sociale, asistența socială intervine în punctele în care oamenii se confruntă cu probleme în mediul lor de viață. Principalele reguli umane și drepturile sociale sunt fundamentale pentru asistența socială. În anumite situații, asistentul social intervine mai mult în sprijinul oamenilor și mai puțin în mediu, iar în alte situații intervenția este în cadrul mediului și a impactului pe care îl are asupra modului de viață al oamenilor în societate. În toate cazurile, asistenții sociali adoptă o viziune holistică, concentrându-se asupra multiplelor interacțiuni dintre oameni si mediile lor de viață. Oamenii sunt afectați de mediile în care trăiesc, având în același timp capacitatea de a schimba mediul în care trăiesc.
Un alt concept central este îmbunătățirea stării de bine a oamenilor. Codul etic al Asociației Naționale a Asistenților Sociali din SUA spune: principala misiune a profesiei de asistent social este îmbunătațirea stării de bine a oamenilor. O publicație a UNESCO definește stare de bine ca fiind o stare de performanță de-a lungul cursului vieții, integrând funcțiile psihice, cognitive și social – emoționale care se materializează în activități productive.
În concluzie, asistența socială se organizează după legi bine stabilite, acționează după criterii clar delimitate, stipulând cine are dreptul să beneficieze de anumite facilități și cine nu. În tot sistemul de asistență socială vorbim despre organizare, legi, criterii de acordare a ajutoarelor, rezultate cuantificabile, etc.
Asistența socială comunitară – poate fi definită prin acele activități de asistență socială ce caută să abordeze, să sprijine, capabilizeze și întărească rețelele locale, formale și informale pentru a furniza clienților aflați în dificultate servicii de asistență socială de cea mai bună calitate. Asistența socială comunitară reprezintă elementul central al Serviciilor sociale personale, minimizează distanța dintre experți și beneficiari, și maximizează implicarea comunității locale, afirmând importanța vecinătății și a activităților comunitare.
Originile Asistenței Sociale Comunitare se regăsesc la începutul secolului XX ca o reacție de contracarare a efectelor devastatoare ale sărăciei din ghetouri. A avut un rol hotărâtor în apariția primelor ONG-uri și în organizarea comunitară a serviciilor sociale.
Asistența socială comunitară are câteva caracteristici cheie: acționează preventiv; caută să facă familiile mai puternice și să combată slăbiciunile acestora; este localizată la nivelul comunității; implică populația locală, nu doar clientul; crează o bază de cunoștințe, precum și de resurse locale și este ghidată de principiile eticii și echității.
Asistența socială comunitară utilizează un mix de discipline: psihologie, psihologie socială, economie, sociologie, sănătate publică, etc. Asistența socială comunitară se bazează pe experiența de muncă acumulată în timp în rezolvarea cazurilor și are capacitatea de a câștiga credibilitate într-o comunitate eterogenă, o mare toleranță pentru comportamentele individuale, o orientare practică în soluționare problemelor și pentru crearea de infrastructuri, abilitatea de a reflecta pozitiv experiența de viață a fiecărui individ, capacițăti de colectare de fonduri.
Principala metodă folosită în asistența socială comunitară se bazează îndeosebi pe așa numitul ciclu de diagnostic orientat pe comunitate, care pornește de la capacitatea de învățare din experința acumulată, formularea sarcinilor și apoi intervenția implicită. Asistența socială comunitară folosesțe energia de grup în toate tipurile de intervenție și terapie și urmărește realizarea și menținerea unor rețele, construirea unui suport colaborativ.
Filantropie – termen cu rădăcini în cuvintele grecești filos și anthropos ne aduce în față o altă dimensiune a ajutorării aproapelui – iubirea față de om, dragostea. Dacă pentru celelalte forme de asistență socială nu este nevoie neapărat de iubire, ba am putea spune că dragostea nu se poate pune în balanță cu dreptatea omenească, în filantropie trebuie să primeze dragostea. Iar toate celelalte principii de asistență socială, dacă pot fi aplicate cu dragoste, să fie aplicate, iar dacă nu, să se renunțe la ele în favoarea dragostei.
Principiile asistenței sociale – binele, frumosul, umanismul, adevărul, dreptatea după rațiune omenească sunt valori; sunt concepte; sunt stări spre care trebuie să tindem cu toții. Vorbind despre ordine socială, doamna Floare Chipea menționează: " Ordinea socială se poate realiza prin respectarea normelor societății, care derivă, așa cum am arătat, din valorile sociale, ce diferă de la o societate la alta. Deci pentru a ajunge la ordine socială trebuie să respectăm valorile societății, ale grupului în care trăim.” (Chipea, F. ;1997, pag. 10-11)
Comunitățile umane au avut întotdeauna în componența lor indivizi care, din cauze genetice, naturale sau sociale, s-au aflat în imposibilitatea de a-și satisface trebuințele prin mijloace proprii. Astfel, sărăcia, dizabilitățile, existența orfanilor și a copiilor abandonați, a bătrânilor bolnavi și fără sprijin familial sunt probleme vechi de când lumea. Omenirea a încercat, de-a lungul istoriei, să rezolve aceste probleme sociale, însă apariția unei profesii centrate pe tratarea maladiilor sociale, în mod științific și sistematic este un fapt relativ recent: primele decenii ale secolului XX sunt martorele creării sistemelor naționale de asistență socială și, implicit, ale construirii identității profesiei de asistent social.
Timp de aproape două milenii, ocrotirea persoanelor, grupurilor și comunităților aflate în situații problematice a fost preocuparea exclusivă a Bisericii, statele neimplicându-se în domeniul social decât cu funcții represive (vizând menținerea statu-quo-ului social politic). Din zorii creștinismului și până prin secolul al XIX-lea, asistența socială practicată de instituțiile și ordinele religioase a fost principalul punct de sprijin pentru sărăci și pentru celelalte categorii defavorizate. În unele perioade ale Evului Mediu și apoi în epoca avântului capitalist, au existat inițiative asistențiale (destinate in special săracilor) avându-i ca promotori fie pe indivizii bogați, atașați valorii creștine a carității, fie comunitățile rurale și urbane, utopiștii și industriașii convinși de eficiența economică pe termen lung a îmbunătățirii condițiilor de viață a salariaților lor. Trebuie precizat de asemenea că însăși puterea politică din anumite țări (în special din cele protestante) a manifestat un oarecare interes pentru problemele sociale însă dintr-un alt unghi și din alte motive decât cele ale Bisericii.
Atunci când se vorbește despre activitățile destinate îmbunătățirii situației categoriilor defavorizate și atenuării inegalităților se utilizează diferite sintagme ca: protecție socială, asistență socială, asigurări sociale. Acestea trimit la realități distincte, la sisteme autonome de gestionare a „bunăstării”. De asemenea putem identifica o diferență de grad între protecție, asigurări și asistență, în sensul că prima le înglobează în sfera sa pe celelalte.
Prin protecție socială înțelegem ansamblul instituțiilor, structurilor și rețelelor de servicii ale acțiunilor destinate creării unor condiții normale de viață pentru toți membrii unei societăți și mai ales pentru cei cu resurse și capacități reduse de autorealizare. În sfera activităților de protecție socială sunt incluse atât prestațiile instituțiilor statului cât și cele ale organizațiilor societății civile și ale Bisericii.
În calitatea sa de „sistem subsidiar al protecției sociale", asistența socială funcționează după următorul principiu: bazându-se doar pe fonduri provenite din bugetul statului sau din donații ale voluntarilor și ale instituțiilor internaționale, asistența nu presupune nici o contribuție financiară anterioară a persoanei asistate. Ajutorarea persoanelor aflate in situații problematice are la bază principiul solidarității și presupune evaluarea trebuințelor asistatului.
Ca domeniu distinct de activitate, asistența socială este definită drept, „un ansamblu de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor și comunităților cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care (…) nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii un mod normal, decent de viață". (Zamfir, E.; Zamfir,C; 1995: p.100) Potrivit definiției agreate de către NASW (National Association of Social Workers) ( Bocancea,C.; Neamțu,G.; p. 69), scopul fundamental al profesiei de asistent social este acela de restaurare a capacității de funcționare socială normală a indivizilor, grupurilor și comunităților, în acest sens fiind necesară crearea condițiilor societale necesare funcționării „normale" (adică în acord cu standardele unei societăți date). Practica asistenței sociale constă în aplicarea și utilizarea unor valori, principii și metode specifice pentru atingerea următoarelor scopuri: sprijinirea oamenilor în obținerea de resurse și servicii; consilierea și sprijinirea psihologică a indivizilor și microgrupurilor; implementarea sau îmbunătățirea unor servicii de sănatate la nivel comunitar; participarea la elaborarea și promovarea legislației sociale.
Alți autori definesc asistența socială (sau Serviciul social) ca „o instituție care, inserată în ansamblul organizării sociale, are ca funcție de a asigura, prin canalul organismelor publice sau private, un ajutor social membrilor comunității, și de a da asfel satisfacție multiplelor trebuințe ale omului. Serviciul social caută să-1 insereze pe individ, familie, grupuri și colectivități în mediul social de ansamblu. Prin intermediul unei acțiuni terapeutice sau preventive, el răspunde nevoilor pe care se bazează inserția socială, servindu-se de <social> ca de un punct de sprijin. Altfel spus, el pune în joc și dezvoltă energiile personale ale asistaților și ale asistenților sociali relațiile interprofesionale și resursele comunitații.
Politicile sociale sectoriale vizează tratarea problemelor determinate în ansamblul lor la nivel macrosocial, disecate pe fiecare sferă de acțiune din domeniul Asistenței Sociale. De la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în anii `70 politicile sociale s-au dezvoltat în mod continuu în țările capitaliste occidentale. Deși nu se poate vorbi despre state ale bunăstării până la al doilea Război Mondial putem remarca în această perioadă procese de extindere a rolului statului în asigurarea bunăstării sociale, procese care, chiar dacă nu au avut amploarea celor postbelice au contribuit la creșterea bunăstării sociale și drepturilor cetățenești creând o bază pentru reformele sociale radicale ulterioare.
Perioada dinaintea Primului Război Mondial este una a inovațiilor sociale, a starturilor timide în implementarea unor programe sociale, de obicei pe grupuri restrânse, formate în special din angajați. Inițiatorii acestor programe și motivațiile lor nu au avut prea multe în comun cu social-democrația, cu sindicatele, factori care au impulsionat în mare măsură politicile sociale postbelice sau cu principiile menționate ulterior drept fundamentale: justiție socială, egalitate, solidaritate socială, umanism. Nevoia unei stratificări sociale ori a sporirii loialității, interese naționale pragmatice, au fost de cele mai multe ori cauzele sau pretextele primelor programe sociale.
În aceeași perioadă și mai ales după Primul Război Mondial o serie de procese și evenimente au influențat major și au impulsionat dezvoltarea funcției de protecție socială a statelor.
Perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial a fost extrem de favorabilă dezvoltării politicilor sociale. Practic în toate statele angajate în război au fost create condiții deosebite pentru extinderea programelor sociale existente și pentru implementarea altora noi.
Așa cum am arătat anterior, războiul a întărit influența statului în economie, în a asigura ocuparea totală a forței de muncă, a sporit solidaritatea socială datorită pericolelor comune la care întreaga populație a țării era supusă și a creat, pe de altă parte, o nevoie acută de locuințe și bunuri de larg consum din cauza distrugerilor înregistrate.
Dezvoltarea comunitară reprezintă o strategie de producere a bunăstării, un complement al primelor două strategii, oferind un răspuns la limitele lor structurale. În centrul dezvoltării comunitare stă o nouă resursă, complet neutilizată în primele două strategii: comunitatea și efortul comunitar. Comunitatea locală devine astfel subiect activ al rezolvării unei game largi de probleme colective. Dacă la început, dezvoltarea comunitară părea a fi o soluție pentru lumea a treia, orientarea spre descentralizare a statelor moderne a transformat-o într-o abordare vitală și în societățile dezvoltate economic. Dezvoltarea comunitară își are originile în transformările politico-administrative ale națiunii-stat, concurarea Europei și Americii reformiste și tradițiilor socialiste intelectuale. După război un set de principii de bunăstare au punctat o strategie de planificare care a fost extrem de importantă pentru reconstituirea națiunii-stat. Aceste principii au avut sarcina generării și susținerii procesului de dezvoltare socială prin alocația statului și distribuirea de resurse. După 1950, diplomația socială a devenit sensul promovării condițiilor unei vieți mai bune, cu drepturi ale oamenilor la resurse printr-o serie de programe sociale. Din această perspectivă dezvoltarea comunitară poate fi văzută ca o sursă a extensiei națiunii-stat, contribuind la promovarea modernizării și controlului politic.
Dezvoltarea comunitară a fost parte a unui proces de restructurare prin mobilizarea suportului politic local de a construi o națiune-stat unită. În îmbunătățirea funcțiilor statului, în dezvoltarea țărilor vedem amprenta bunăstării statului european după război. Îmbunătățirea funcțiilor a generat un model pentru promovarea programelor dezvoltării comunitare. În societățile industrializate și în dezvoltare vedem națiunea-stat ca proiectând relații sociale prin regimuri noi, redistributive și propria viziune de a dobândi o societate mai social-inclusivă. În orice caz, până spre sfârșitul anilor 1970, un puternic val de criticism a început să provoace natura birocratică și instituționalizată a dezvoltării comunitare și felul în care s-au obișnuit să integreze oamenii în națiunea-stat. Dezvoltarea comunitară și-a asumat protecția mișcării „grass-roots” și a interesurilor oamenilor împovărați. Într-adevăr, unii ar putea categorisi promovarea socială și cooperativă a mișcărilor și căutarea de forme alternative a organizării și schimbului social ca un ecran difuz, orientat spre a acoperi natura politică a dezvoltării comunitare, ca un instrument de control al statului. Din această perspectivă, eșecul dezvoltării comunitare de a atinge toate țelurile sale de dezvoltare au fost strâns legate de politica statului de a distribui resurse în scopul de a achiziționa și dobândi unitate națională și să integreze în comunități în națiunea-stat.
O mulțime de comunități au o poziție marginală în sistemul economiei de piață. Integrarea lor eficace în acest sistem este împiedicată de factori structurali asupra cărora se poate acționa mai degrabă colectiv decât individual. Se poate spune că societatea actuală prezintă un deficit sever în sfera mecanismelor de organizare a programelor de interes colectiv cu participare colectivă. În orice comunitate există o serie de activități care asigură, în mod continuu realizarea/producerea bunurilor și serviciilor de interes comunitar, distinct de sectorul public național, organizat de către stat. Autoritatea publică locală dezvoltă o serie de activități de interes comunitar, susținute printr-o combinație de resurse mobilizate de comunitate și resurse transferate național. Autoritățile publice comunitare deschid o nouă oportunitate structural-stală, exploatată de mecanismele statului centralizat: construcția unui spațiu al participării comunitare la rezolvarea problemelor sale. Noua filozofie implicată în această opțiune este crearea unui parteneriat multiplu: comunitatea, segmentele comunității, oameni de afaceri la nivel local, Biserica, sindicatele și organismele autorității publice comunitare.
Cerințele dezvoltării comunitare
Acțiunile de tip comunitar presupun o combinație complexă de actori. Există mai multe ipostaze în care un individ sau un grup devine actor comunitar: contribuabilul cu resurse. Resursele pot fi standardizate și continue sau punctual ocazionale: în bani sau în natură. Există contribuții standardizate și constante ca: impozitele și taxele. Descentralizarea creează o relație mai directă și mai transparentă între aceste contribuții și realizarea obiectivelor comunitare. Contribuțiile la realizarea unor obiective punctuale se pot realiza prin colectarea unor fonduri comunitare speciale care să implice atât contribuții obligatorii cât mai ales voluntare. Aceste fonduri pot fi utilizate fie de către autoritățile locale fie de către alți actori comunitari: școală, biserică, spital, instituții de asistență socială, organizații civice. Contribuțiile în resurse trebuie să fie considerate nu ca o obligație impusă din afară, ci ca un mijloc de motivare a participării comunitare.
O categorie aparte de actori sunt actorii comunitari externi. De cele mai multe ori comunitățile marginale prezintă nu numai un deficient de resurse și condiții, ci și de capacități. Filozofia actuală a recuperării marginalizării se bazează pe principiul parteneriatului cu comunitățile înseși, excluzându-se, ca neproductiv, paternalismul autoritar extern. Actorii externi de regulă furnizează resursele profesionale, tehnice, stabilesc obiectivele, proiectează strategia, urmăresc derularea programelor. La cealaltă limită se înscrie crearea capacităților interne care să susțină întreaga strategie a dezvoltării, actorul extern contribuind cu resurse și cu suport tehnic, reprezentând o sursă extrem de importantă.
Structura programelor de dezvoltare comunitară se referă în primul rând la tipul de resurse comunitare, precum și la modalitatea de folosire a lor. Ideea centrală a acestei strategii este că orice comunitate deține o serie de resurse importante a căror utilizare oferă posibilitatea soluționării unei game largi de probleme.
După doamna Elena Zamfir ( Zamfir, E.; Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară, Ed. Expert, București, 2000) aceste resurse ar fi: resurse financiare, resurse de muncă, resurse naturale, de solidaritate, resurse de capacități.
Resursele financiare – sunt situații în care proiecte de interes comunitar nu pot fi rezolvate din lipsă de resurse individuale și statale. Cu toate că fiecare membru al comunității are nevoie de utilitățile publice de infrastructură, acestea nu se pot realiza din cauza finanțării limitate primite de la bugetul național.
Resurse de muncă – există la nivelul comunităților, disponibilitatea resurselor de muncă. Oamenii nu au bani să contribuie, dar pot să muncească pentru rezolvarea unor obiective comunitare.
Resurse naturale – comunitățile dețin obiectiv o serie de resurse naturale care nu sunt rentabile pentru a fi exploatate în sistemul economiei de piață, dar pot fi utilizate pentru realizarea unor obiective locale.
Resurse de solidaritate – fiecare persoană este caracterizată în virtutea apartenenței la o comunitate de o anumită propensiune pentru acte de susținere colectivă. Mici resurse personale există întotdeauna, care pot fi unite în îndeplinirea unor obiective comunitare.
Resurse de capacități – în fiecare comunitate există o largă gamă de capacități profesionale care pot fi utilizate în programe de interes comunitar. La aceasta se adaugă și capacitățile productive, care în secundar pot fi utilizate dincolo de folosirea lor economică normală.
Sectoarele în care serviciile sociale promovează măsuri de protecție socială și servicii sociale sunt diverse și implică mai mulți factori. Multe din aceste sectoare se regăsesc în sfera de influență a mai multor instituții care au ca obiectiv bunăstarea socială.
În ceea ce privește cadrul în care se emit aceste politici sociale sectoriale, acesta este unul guvernamental, unde prin ministerele de resort, în funcție de mai mulți factori de exercitare, se stabilește cadrul de aplicare sectorial.
La un moment dat în societate, fiecare comunitate se confruntă cu anumite probleme specifice. Se încearcă în contextul politicilor sociale soluționarea acestora, dar și prevenirea lor prin măsuri de protecție socială.
În alcătuirea politicilor sociale sectoriale trebuie pornit de la o diagnoză făcută direct în mediul social, stabilindu-se astfel problemele sociale ale comunităților, fiecare cu implicațiile ei. În diagnosticarea problemelor sociale se pleacă de la o cercetare de specialitate, realizată direct în câmpul social de către personal specializat prin instituțiile de resort, existente în societate și care au ca obiect de lucru activități cu caracter social.
In general, diagnoza problemelor sociale se realizează în funcție de mai mulți factori care privesc direct un individ, o familie, un grup, o comunitate etc, cu implicațiile lor asupra ansamblului societății, respectiv comunității. Rezultatele cercetării de diagnoză vor constitui un support valid pentru stabilirea unei strategii de intervenție.
În acest context, ne propunem să vorbim despre profilul general, în România, care poate fi caracterizată ca fiind o țară cu sărăcie relativă de masă: cea mai mare parte a populației trăiește în sărăcie, absolută în cazul unora, dar relativă în cazul majorității populației. Bogăția este caracteristică numai unui segment minoritar al populației.
Țara noastră are un grad relativ înalt de modernizare a vieții sociale, dar este neașteptat de sărăcită. Segmente importante ale populației trăiesc în condiții moderne: muncesc într-o economie modernă, locuiesc în orașe moderne. Forma modernă de organizare a societății impune de aceea unele cerințe minimale. În acest sens, sărăcia din România este foarte diferită de cea care există în societățile tradiționale.
Ca efect al stării de sărăcie relativă, apar mai multe probleme sociale cum ar fi: salarii mici, o rată a șomajului ridicată, încurajarea economiei subterane, fiscalitate ridicată, din acestea rezultând măsuri de protecție socială scăzute.
Pentru ca o societate să ajungă la standarde de viață ridicate, iar problematica socială să cunoască un grad scăzut, trebuie să existe un stat al bunăstării sociale. Din cele spuse până acum, ne dăm seama că problemele sociale își au originea în general în cauza sărăciei care poate exista la un moment dat într-o societate, dar în același timp și în tipul de politici sociale pe care statul le promovează.
Asistența socială bisericească. Pentru a defini asistența socială promovată de către biserică vom ține cont de termenii definiți anterior. Asistența socială bisericească poate fi definită similar asistenței sociale și asistenței sociale comunitare, cu precizarea că biserica adaugă la aceste definiții și dimensiunea sacramentală, religioasă. Pornind de la mila creștină și filantropie, biserica de-a lungul istoriei și-a dezvoltat și perfecționat continuu servicii de suport pentru credincioșii ei și nu numai, în funcție și de parametrii economici și sociali ai timpurilor, dar și față de așteptările credincioșilor ei, care participă activ, atât în furnizarea serviciilor, cât și în consumul acestor servicii.
Se poate constata că asistența socială bisericească a apărut odată cu primele forme de organizare a vieții religioase creștine. Biserica a dezvoltat și dezvoltă în continuare servicii de asistență socială atât în forme empirice de organizare cât și în forme moderne și elaborate, bazate pe criterii științifice, în funcție de posibilitățile pe care le are și în funcție de așteptările credincioșilor pe care îi păstorește.
În această perioadă Biserica Ortodoxă Română se află într-un plin proces de modernizare a serviciilor de asistență socială pe care și le asumă să le furnizeze. Biserica Ortodoxă Română are capacitatea de coagulare a resurselor și actorilor comunitari, precum și capacitatea de a furniza servicii de asistență socială categoriilor de persoane defavorizate din comunitățile religioase pe care le păstorește. Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă Română este un partener serios atât în dialogul la nivel comunitar sau la nivel național, alături de ceilalți actori sociali, în formularea politicilor sociale cât și în procesul de implementare a acestora.
Aplicarea politicilor sociale prin biserică
Biserica ca instituție divino-umană are ca obiectiv bunăstarea credincioșilor ei și progresarea lor din punct de vedere spiritual. În demersul ei pentru atingerea acestui obiectiv, se confruntă cu problemele sociale pe care oamenii le au și care îngreunează procesul de dezvoltare al lor. Ca urmare a acestor aspecte încă din începuturile creștinismului, ea și-a creat o structură proprie de intervenție, ori de câte ori a fost nevoie. Problemele care pot apărea într-o comunitate și pe care statul încearcă să le soluționeze prin serviciile specializate sunt și problemele bisericii. Bazându-se pe tradiția istorică pe care biserica o are în acest sens, se așteaptă și în prezent de la biserică o implicare activă, profesionistă, ca o alternativă la serviciile sociale ale statului.
În virtutea învățăturii sale, a credibilității câștigate, a moralei și a structurii misionar- sociale pe care le are, Biserica își justifică legitimitatea intervenției sale în ceea ce privește problemele sociale. Deoarece contextul istoric, politic și social nu îi conferă un suport concret pentru dezvoltarea sistemului, ea își desfășoară această activitate în limita disponibilităților și resurselor pe care le deține.
Chiar după revoluția din 1989, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române s-a reorganizat acest sector de activitate, încheindu-se protocoale de colaborare cu instituțiile sociale ale statului, închegându-se o colaborare fructuoasă și cu rezultate dintre cele mai bune. Amintim aici reînființarea orei de religie în cadrul programei școlare, acordarea de asistență socială și religioasă în penitenciare, spitale, organizații de ocrotire a copilului etc, acțiuni care garantează faptul că Biserica joacă un rol important în fuziunea cu statul în ceea ce privește emiterea politicilor sociale sectoriale și aplicarea lor directă în societate.
Misiunea Bisericii ca instituție nu este explicit de a realiza politici sociale, această funcție revenind de drept statului, dar după cum am menționat mai sus, ea este un partener fiabil și competitiv în această direcție.
În prezent, Biserica desfășoară activități de asistență socială prin sistemul propriu, având ca suport de organizare legile emise de stat, promovând politicile sociale și măsurile de protecție socială pe care le regăsim în întreaga societate, ea punând la dispoziție resursele umane și logistica de care dispune. Nu în ultimul rând putem menționa că în cadrul serviciului social bisericesc se desfășoară proiecte care au ca sursă de realizare și resurse financiare relativ modeste. De aceea Biserica invită statul și în același timp îi propune ca sistemul național de asistență socială să treacă în slujba bisericii, aceasta din urmă punând la dispoziție cele menționate mai sus, iar statul ca factor determinant într-o societate să-i ofere bisericii capital financiar pentru finanțarea întregului sistem
În completarea celor spuse mai sus, ca răspuns din partea bisericii, ea oferă prin personalul său clerical, care are statut de lider într-o societate, mobilizarea și antrenarea oamenilor din comunitate, într-o implicare directă în soluționarea problemelor problemelor care pot apărea.
În concluzie, putem sublinia că implementarea politicilor sociale prin biserică se poate realiza printr-o colaborare de specialitate cu specialiștii, militând împreună pentru o societate mai bună și pentru un nivel de viață în acord cu normele europene și internaționale.
CAP. 2. ROLUL BISERICII CA ACTOR COMUNITAR ÎN DEZVOLTAREA SERVICIILOR DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ
În acest capitol voi trata modul în care biserica locală este implicată în slujirea socială. Vom observa care sunt motivațiile Bisericii pentru implicarea socială, metodologia intervenției sociale a Bisericii la diferite nivele: individual, de cuplu, de grup, organizațional și la nivel comunitar. Un alt aspect pe care îl voi aborda se referă la deprinderile necesare pentru a fi eficient în slujirea socială.
Metodele utilizate în slujirea socială se referă la: studiile de caz, managementul cazului, consiliere individuală, consiliere maritală, consiliere de grup, grupuri educaționale și de suport, intervenții la nivel comunitar și acțiuni sociale. Din cele prezentate putem observa că metodele de slujire socială se desfășoară pe mai multe nivele: la nivel individual, la nivel de cuplu, de familie, de grup, de organizații, de comunitate.
Intervenția la nivel individual
Individul este ajutat în relația unu la unu, în grup, în cadrul organizațiilor sau în comunitate. Această metodă funcționează în cadrul consilieri individuale, a studiului de caz sau a managementului cazului. Metoda studiului de caz este cea mai veche metodă din cadrul slujirii sociale și se referă la ajutorarea materială a individului în cauză. În cazul unor nevoi de natură emoțională sau rațională se va aplica metoda de consiliere unu la unu, care este destul de limitată și se bazează pe deprinderile consilierului care poate să-l sfătuiască și să-1 îndrume pe individul aflat în dificultate.
Intervenția în cadrul cuplului
Intervenția în cazul cuplului este legată de probleme relaționale, de comunicare, planificare familială, nevoi care solicită intervenția unui asistent social specializat. În cadrul cuplului cele mai importante probleme apar la nivelul relațional și, din acest motiv, este nevoie de consiliere maritală, prin realizarea anumitor grupuri de suport emoțional și spiritual. Acest aspect poate fi foarte bine realizat în cadrul comunității eclesiale, unde cupluri cu experiență pot să sprijine cuplurile tinere în a depăși perioadele de criză relațională care apar aproape inevitabil în cadrul fiecărui cuplu. Slujitorul Bisericii trebuie să ajute cuplul la îmbunătățirea relațiilor prin anumite discuții cu privire la comunicare și relaționare unul la altul. De asemenea, el trebuie să creeze sistemul de suport social și spiritual care să-i sprijine în viitor.
Intervenția în cadrul familiei
La acest nivel intervenția se focalizează asupra întregii familii și are ca obiectiv construirea unui sistem de terapie în momentul în care viața de familie devine dezechilibrată și din acel moment, toată familia va fi afectată. Intervenția în acest caz se axează pe modul în care fiecare membru al familiei își înțelege rolul și îl respectă. De asemenea, se urmărește modul de relaționare al fiecărui membru cu sistemele din afara familiei cu care el interferează, cum ar fi munca, școala, biserica, prietenii, loisirul. Aceste terapii de tip familial se realizează de preferință în cadrul familial, datorită faptului că familia se simte mult mai în siguranță pe terenul ei decât pe terenul terapeutului. În acest mediu, terapeutul (în cazul de față preotul) poate observa cel mai bine modul real de funcționare al familiei, iar familia se simte în siguranță. În acest sens pot fi menționate vizitele pastorale ale preotului la familiile pe care le păstorește. Preotul are obligația morală să slujească parohia încredințată lui sub cele trei aspecte: liturgic, educațional și moral. Astfel nu este obligat doar sa săvârșească servicii liturgice ci și să îndrume și să vegheze bunul mers al credincioșilor.
Un alt mod de intervenție familială este la nivel educațional, prin derularea de diferite programe ca: discuții despre comunicarea în familie, cursuri pentru pregătirea părinților, weekend-uri pe care familiile să le petreacă împreună pentru a-și împărtăși experiențe, seminarii pentru părinții care așteaptă primul copil, cursuri de management financiar.
Un alt mod de intervenție în cadrul familiei îl reprezintă programele de ajutor la menaj pentru persoanele în vârstă și familiile lor, programe de consiliere pentru pensionari. Mai pot fi incluse și servicii pentru familiile cu dificultăți materiale ca: distribuire de hrană și îmbrăcăminte, sprijinirea familiei în realizarea unor activități gospodărești.
Intervenția la nivel de grup
Grupul se definește prin doi sau mai mulți oameni care au un scop, calități sau probleme comune. Biserica formează un grup.
Slujitorul Bisericii trebuie să lucreze cu aceste grupuri atât în cadrul Bisericii, cât și în afara ei. Majoritatea problemelor care apar în cadrul grupurilor se datorează problemelor unui membru sau a mai multora și ele afectează întregul grup. În termeni similari, problemele unui membru al Bisericii afectează întreaga biserică. Grupurile pot funcționa ca grupuri educaționale, de recreere, de studiu biblic, de rugăciune, terapeutice, organizate la diferite nivele, în funcție de problemele la care se relaționează.
Intervenția la nivelul organizațiilor
În cadrul organizațiilor guvernamentale, cum ar fi: Direcția Județeană pentru Protecția Drepturilor Copilului, Ministerul Sănătății și Familiei, Direcția de Muncă și Protecție Socială se poate colabora cu Organizațiile Nonguvernamentale care ființează pe lângă biserici ce pot prelua anumite probleme sociale din vecinătatea imediată a bisericilor. Astfel ONG-urile preiau o parte semnificativă a cazurilor sociale care sunt în responsabilitatea organizațiilor guvernamentale. Aceste ONG-uri, fiind parte integrantă a unor biserici sau, în anumite cazuri, aflându-se în colaborare cu o biserică, au resurse umane și materiale provenite din interiorul Bisericii. Astfel voluntarii pot prelua o parte din prestațiile de servicii care nu cer o calificare specială, cu toate că ei participă la anumite cursuri de specializare organizate de asistentul social din cadrul organizației. Resursele materiale pot fi atât în natură (îmbrăcăminte, alimente, bunuri de uz casnic), cât și financiare.
Intervenția la nivel comunitar
Biserica locală, împreună cu organizațiile din raza ei de acțiune, poate susține în mod pozitiv împlinirea nevoilor din comunitate. Biserica poate aduce împreună oamenii din aria ei de influență pentru a discuta planuri și strategii pentru schimbarea unor situații problematice din cadrul comunității. Biserica elaborează programe pentru îmbunătățirea organizării comunității, organizează activități de curățenie a cartierului sau zonei, organizează centre vocaționale pentru tinerii din comunitate. Biserica este chemată să pregătească lideri și să contribuie cu resurse umane și materiale la normalizarea situației persoanelor aflate în dificultate, și să fie dispusă să răspundă oricărui fel de situație care apare în cadrul comunității.
Deprinderi în slujirea socială
Deprinderile sunt calități speciale pentru o anumită profesie. Este nevoie de aceste deprinderi și în cadrul slujirii sociale a Bisericii. Există în cadrul comunității de credincioși oameni specializați în slujirea socială, dar în același timp există o serie de oameni care nu sunt profesioniști, dar pot să sprijine într-un mod sau altul lucrarea socială a bisericilor, prin deținerea unor deprinderi sau abilități. Acești oameni pot fi voluntari în slujirea socială a Bisericii. Din cadrul acestui set de deprinderi necesare în domeniul slujirii sociale putem aminti: intervievarea, planificarea, achiziționarea de resurse, confruntarea și rezolvarea conflictelor, culegerea de informații. Procesul de culegere a informațiilor este esențial pentru derularea procesului de ajutorare a persoanei în cauză. Cu cât există mai multe informații despre caz, cu atât intervenția va fi mai eficientă. Înainte de a se stabili o strategie de lucru este nevoie de informații despre caz pentru a se putea stabili în ce mod sistemul clientului este disfuncțional.
O altă metodă de culegere a datelor este interviul. Are trei funcții:
(1) culegerea de informații;
(2) evaluarea problemei și luarea deciziei;
(3) terapia.
Interviul va fi prezent în toate fazele procesului de ajutorare a clientului. Întrebările reprezintă punctele de bază ale interviului. Pin punerea unor întrebări specifice din anumite domenii ale vieții clientului, slujitorul social va putea afla cu ce se confruntă el în mod real și care sunt cauzele acestor confruntări. Ascultarea este, de asemenea, un mijloc de bază al interviului. Ea trebuie să fie activă, clientul trebuie încurajat să prezinte toate detaliile despre situația în care se află. Modul în care slujitorul social ascultă este decisiv în realizarea relațiilor dintre cei doi.
Un alt pas îl reprezintă cercetarea propriu-zisă, care se caracterizează prin formularea ipotezei de lucru, culegerea de date, testarea ipotezei, evaluarea resurselor și postularea tezei.
Implicarea Bisericii în viața socială a comunităților este un fapt real confirmat de aceasta prin acțiunile și activitățile desfășurate de-a lungul timpului.
Biserica Ortodoxă Română s-a arătat prezentă în societate din totdeauna chiar dacă contextul social-politic nu i-a îngăduit întotdeauna manifestarea practică a preceptelor și valorilor sale, contribuind la bunăstarea socială a oamenilor influențând unele perioade din istoria națională, benefice și astăzi pentru poporul român, așa cum am arătat în cuprinsul lucrării. Atât prin structura administrativ-organizatorică cât și prin potențialul uman și logistic Biserica Ortodoxă Română, este instituția capabilă să asigure diversificarea și amplificarea sistemului de servicii sociale existent. Prin sistemul propriu se realizează o asistență socială personalizată de tip preventiv focalizată în special pe familie, în cadrul familiei. De aceea majoritatea programelor de asistență socială se derulează în cadrul unor parohii – ce se dorește a fi „familia lărgită” – pentru a sprijini persoanele aflate în dificultate, să depășească situația de criză și să se reintegreze în comunitate.
Prin intervenția sa Biserica sensibilizează și conștientizează societatea civilă asupra problematicii sociale grave cu care se confruntă numeroși membrii ai săi, pentru a-și asuma împreună cu aceștia răspunderea în soluționarea situațiilor dificile din cadrul comunității. Astfel se produce o autentică înnoire spirituală și morală care conduce la îmbunătățirea relațiilor inter-umane și accentuarea solidarității sociale. Putem spune cu certitudine că Biserica Ortodoxă Română se implică în activitatea de asistență socială la nivelul întregii țări fapt ce reiese din capitolele cu subiectele abordate până acum. Vis-a-vis de acest fapt, în plus putem spune că acțiunea participativă a Bisericii se regăsește în viața credincioșilor și ca un efect al doctrinei și învățăturii sale. Privind partea ideologică sau teoretică a învățăturii creștine-ortodoxe o regăsim în practica cultică încă din primele zile ale omului pe pământ.
Prin organele sale – episcop, preot, diacon – Biserica este cea care primește la sânul său „familia lărgită” pe cel născut administrându-i Sfintele Taine ca semn de primire și acceptare în acea comunitate. Preotul este cel care acordă consiliere premaritală viitoarei mame dându-i sfaturi duhovnicești și pomenind-o la slujbele de rugăciune pentru ca să aibă o naștere normală, ferită de orice incidente. O situație diferită, nedorită și neplăcută este atunci când femeia care este însărcinată nu dorește să ducă sarcina până la capăt, recurgând la diferite metode pentru pierderea sarcinii. Acest fapt are legătură directă și cu Biserica, avortul fiind un păcat capital. Preotul trebuie să intervină conștientizând persoana respectivă de urmările și consecințele ce ar putea să apară din punct de vedere moral, psihologic și medical. Depășind aceste situații și ajungând la nașterea copilului, preotul încă din primele zile acordă asistență religioasă și consiliere mamei și copilului. (*** Molitfelnic, , 2000, p. 3-41) Din acest moment urmează o adevărată asistență socială și religioasă, preotul făcându-se prezent în toate împrejurările vieții, ori de câte ori este nevoie.
Cum se implică Biserica în problemele sociale ale comunității? De ce se implică Biserica?
Înainte de a răspunde la aceste întrebări am dori să precizăm faptul că activitatea misionar socială a preotului este strict legată de parohia și enoriașii săi. Din acest punct de vedere trebuie precizat faptul că majoritatea parohiilor din cuprinsul Patriahiei Române sunt în mediul rural iar activitatea Bisericii în acest sens este legată direct de împrejurările, mediul, condițiile și personalitatea oamenilor care locuiesc în localitățile rurale. Acest fapt ne trimite cu gândul la realitatea rurală unde nivelul dezvoltării umane din punct de vedere psiho-socio-cultural este mai scăzut în comparație cu cel din mediul urban unde de altfel se desfășoară mai multe activități în acest sens și unde există un sistem instituționalizat relativ dezvoltat al serviciilor sociale.
Problemele sociale majore sunt mai puține în mediul rural ceea ce ar putea explica, într-un fel, lipsa serviciilor sociale. Evidența demonstrează că și în rural sistemul de servicii sociale este diferențiat în funcție de specificul zonei, în special sub aspectul dezvoltării activităților de tip industrial sau în funcție de structura populației pe criterii de vârstă. Problemele sociale comunitare au, în general în mediul rural, un nivel mai scăzut iar cazurile particulare sunt abordate de instituțiile de specialitate din teritoriu. Pe lângă acest fapt, realitatea rurală ne răspunde la întrebările de la începutul subcapitolului și anume la cele privind implicarea preotului în parohiile rurale, în activitățile sociale. Singura formă de asistență socială a țăranului este Biserica și preotul în care are încredere, iar dacă are o problemă de ordin social, oricare ar fi ea, primul la care apelează direct sau indirect este preotul. Preotul este cel acceptat și recunoscut într-o comunitate ca un factor de schimbare și de intervenție la care apelează cei aflați în dificultate. Astfel el este singurul și cel mai la îndemână serviciu social, chiar dacă de multe ori și în diferite situații acest fapt depășește obiectul activității și posibilitățile sale, mai ales când este vorba de cele financiare. De multe ori preotul este intermediar în cazul unor probleme care ies din sfera profesională a Bisericii, între individ, care nu știe în sfera de influență și activitate a cărei instituții se află și instituția de specialitate respectivă. Pentru ca un individ să apeleze conștient și în cunoștință de cauză la un serviciu specializat și calificat, trebuie să existe o societate cu un nivel educațional ridicat în care individul să recunoască legile, serviciile și drepturile personale pentru a apela la un asistent social. În societatea capitalistă modernă și dezvoltată unde există un sistem social bine organizat și fiabil, prezența preotului și a serviciilor oferite de Biserică este absorbită de asistentul social care a preluat unele atribute și caracteristici ce țin de prestigiul social al preotului. În societatea românească preotul își păstreazăîî încă acest prestigiu social, colaborând fructuos cu celelalte instituții sociale care au ca obiect de lucru bunul mers al societății, fiind prezent în școală, în administrația locală, ca un girant al încrederii oamenilor dar și în calitate de consultant și colaborator în unele probleme sociale. Un exemplu în acest sens este solicitarea caracterizării preotului în recrutarea și formarea asistenților maternali, a unor cazuri de adopție dar și în unele probleme ce privesc protecția copilului. Absența lucrătorilor maternali în cadrul centrelor comunale, sau slaba lor implicare în astfel de activități atrage după sine implicarea preotului și în activități de acest gen. Nu dorim să evaluăm activitatea de asistență socială din mediul rural, dar remarcăm, pentru moment, faptul că, în rural serviciul instituționalizat de asistență socială se realizează la nivel minim, el neexistând în percepția țăranului, sau fiind perceput foarte vag. . Preotul este cel care monitorizează serviciile, gradul de implicare în domeniul social. El se implică și în critica și remedierea problemelor unor servicii care funcționează defectuos. Activitatea socială a preotului se face remarcată în parohia pe care o administrează și o păstorește prin prezența sa în instituțiile sau așezămintele sociale aflate în sfera de influență a parohiei sale, unde desfășoară programe sociale și religioase cu diferite prilejuri sau cu un orar bine stabilit.
CAP. 3. TEMEIURI DOCTRINARE SI RELIGIOS – MORALE ALE IMPLICĂRII BISERICII ÎN ACTIVITĂȚIILE CARITATIV – FILANTROPICE ȘI DE DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ
În acest capitol doresc să evidențiez faptul că opera filantropică și de asistență socială a Bisericii face parte din "dimensiunea slujirii aproapelui" și constituie unul din aspectele principale ale teologiei creștine contemporane, cu implicații tot mai profunde in cele mai variate aspecte ale vieții Bisericii, în special pe planul pastorației și al apostolatului social.
Slujirea sub acest aspect este cuprinsă ca adevăr fundamental în revelația biblică, în tradiția patristică și în istoria Bisericii creștine și constituie un factor de dinamism în mișcarea ecumenică de azi.
În societatea modernă, în care fiecare individ își urmărește, cel mai adesea, propriul interes, Biserica este chemată să se implice activ în rezolvarea problemelor sociale ale comunităților, de pe poziția și cu mijloacele care îi sunt specifice în temeiul misiunii ontologice de slujire a aproapelui și pe baza experienței unice, pe care o deține în asest sens. Realitatea sărăciei, a suferinței umane și a celorlalte necesități au constituit dintotdeauna probleme de rezolvat pentru fiecare stat și societate. Societățile moderne au creat un complex de structuri și instituții de asistență socială bazate pe etica socială modernă și pe raporturi strict funcționale. În completarea acestora Biserica adaugă dragostea și mila creștină, activând în acest sens cu un sistem propriu de intervenție socială.
Cuvântul "filantropie" înseamnă iubire de oameni. Prin aceasta creștinul imită și urmează pe Dumnezeu prin lucrările sale pline de iubire de oameni. Filantrop, în sensul absolut al cuvântului este numai Dumnezeu: IUBITOR și OM. Dumnezeu este iubire și din și cu iubire a creat pe om și după aceea l-a proniat cu iubire. Cea mai înălțătoare formă de filantropie, filantropia în formă desăvârșită este insă întruparea Fiului lui Dumnezeu Iisus Hristos, care a venit să mântuiacă neamul omenesc, adevăr ce se regăsește in cuvântul biblic „Atât de mult a iubit Dumezeu lumea, încât L-a dat pe unicul Sau Fiu pentru ca să moară pentru păcatele noastre, și încă moarte pe cruce” ( Ioan 3: 16 )
Tot ceea ce a făcut Mântuitorul a făcut cu iubire, Dumnezeu însuși fiind iubire, a făcut mântuirea din milă pentru omenirea căzută ce se zbătea în stăpânirea morții și a păcatului, încât, privind din acest punct de vedere, putem spune că întraga operă a Mântutorului Iisus Hristos este o operă filantropică.
Toate îvățăturile lăsate omenirii de Fiul lui Dumnezeu Întrupat, converg către fapta bună izvorâtă din iubire, iar dobândirea Împarăției Cerurilor este condiționată de filantropie: „Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, gol și M-ați îmbrăcat, bolnav și M-ați cercetat, în temniță și ați venit la Mine”, El Însuși identificându-Se cu cei aflați în nevoi: „Întrucât ați făcut acestea fraților Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut”. ( Matei 25: 35)
Tot ceea ce a făcut Biserica in plan social, a fost în sensul și după modelul lăsat de Iisus Hristos, El fiind și Cel care în calitate de „Cap al trupului tainic al Bisericii” (I Col 1.18 ) o conduce pe aceasta până la șfârșitul veacurilor.
Argumente pentru activitatea filantropică a Bisericii ne oferă atât Sfânta Scriptură, cât și Sfinții Părinți ai Bisericii.
Cel mai de seamă argument al slujirii oferit de Vechiul Testament îl constituie unitatea neamului omenesc. Teologia creștină afirmă unitatea neamului omenesc, sprijinindu-se pe unitatea creației ca operă a lui Dumnezeu, Cel unul în ființă și întreit în Persoane, Care fiind El însuși cauza Sa prin iubirea și prin purtarea Sa de grijă a creat lumea și pe om ( Fac. I și II, 4-25) ca un întreg (Fapte XVII28). Toate aceste însușiri și lucrări sunt expresii ale unității Sfintei Treimi în ființă unică a Dumnezeirii. Ideea de unitate a neamului omenesc o găsim exprimată în această realitate originară a creării omului după chipul Lui Dumnezeu și în alte elemente ale Revelației biblice ale Vechiului Testament.
Unitatea umană după modul unității Treimice implică în mod necesar ideea de solidaritate. Vechiul Testament oferă temeiul teologic al unității umane, oferă temeiul solidarității umane, al răspunderii unuia pentru altul și al slujirii reciproce pentru refacerea conștiinței unității.
Dar cele mai însemnate argumente pentru slujirea aproapelui ni le oferă Noul Testament, acestea fiind legate de Persoana Divin-umană a Mântuitorului Iisus Hristos. El a recapitulat întreaga omenire prin suferința și jertfa Sa a răscumpărat prin substituire întreaga omenire și a restaurat-o reînnoind astfel Legământul cu Dumnezeu, asumându-și într-o perspectivă nouă, alegerea. În virtutea acestui principiu, El recapitulează, se jertfește și moare pentru toți oamenii ( Corinteni 5, 15) realizând astfel împăcarea omenirii cu Dumnezeu. "Diaconia" sau slujirea a căpătat astfel, în Noul Testament cea mai desăvârșită expresie în persoana, activitatea și misiunea lui Iisus Hristos, care a spus: "Cel ce este mai mare între voi să fie slujitorul vostru" (Matei 23,11). Slujirea este modul în care s-a realizat "iconomia" mântuirii, planul Lui Dumnezeu Înfăptuit în și prin Iisus Hristos (Efeseni 1,9; 3,1-2).
În cadrul "iconomiei" lui Iisus Hristos s-au evidențiat cele trei momente principale, care determină substanța și dimensiunea slujirii creștine: recapitulare adică, procesul de restaurare a tuturor în și prin Hristos, instituirea slujirii și trimiterea la slujire a apostolilor, "care dă Bisericii starea ei de "trimisă" în lume, de "comunitate slujitoare" în perioada ei istorică . ( Plămădeală, A.; p. 34 – 35)
Dacă în Vechiul Testament slujirea se reducea, ajungând la o persoană care slujea pe cei mulți, în Noul Testament ea se extinde până la Biserica slujitoare care slujește insului, aspirațiilor lui imediate și veșnice, slujește grupului care are interese deosebite, precum și întregii omeniri în nevoile ei comune.
Temeiuri ale slujirii găsim și în Sfânta Tradiție. Aceste argumente izvorăsc din practica Bisericii primare. Astfel, autorul Constituțiilor Apostolice ne îndeamnă: "Hrăniți și îmbrăcați pe cei lipsiți; slujiți la răscumpărarea sfinților, izbăviți pe sclavi, pe cei robiți, pe cei din închisori, întăriți în credință pe cei care pentru numele lui Hristos se află condamnați de tirani în arenă la moarte" . (Apostol ,G.; p. 104 )
În "veacul de aur" al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare, care este cunoscut ca părintele și inițiatorul tuturor așezămintelor cunoscute astăzi sub numele generic de „vasiliade”, atât în „Regulile mari” cât și în „Comentariul la Psalmi”, fundamentează datoria ajutorării aproapelui pe calitatea omului de ființă socială. După Sfântul Vasile cel Mare, datoria ajutorării aproapelui nu rezultă numai dintr-o poruncă pozitivă a legii dumnezeiești "să ne iubim unii pe alții" (Ioan. 13,34), ci ea își are temeiul în însăși natura socială a omului. Omul nu poate trăi singur , izolat de semenii săi, ci trăiește împreună cu aceștia, și prin însăși această conviețuire, el ajunge la ideea necesității ajutorării reciproce a celor ce trăiesc împreună. Așa se explică apariția ideilor de solidaritate și cooperare între cei ce trăiesc în același mediu social. Dacă însă în decursul timpului unii au ajuns să exploateze și să asuprească pe semenii lor , aceasta nu s-a întâmplat, după Vasile cel Mare, potrivit voii lui Dumnezeu, ci drept urmare a decăderii omului după păcatul strămoșesc, când unii și-au însușit pe nedrept bunuri destinate de Dumnezeu a fi comune tuturor" . (Zăgrean, I.; p. 225)
Practicarea filantropiei și milei contribuie atât la progresul spiritual și moral al fiecărui om, adică la umanizarea lui, dar și la evitarea unor tensiuni sau conflicte sociale. Mila adevărată, adică iubirea unui om pentru alt om este podoaba cea mai de preț a personalității. La asemenea înălțime nu se ajunge decât printr-un urcuș greu și continuu, pe care nimeni și nimic nu trebuie să-l întreruptă .
Argumentându-și îndemnurile stăruitoare cu citate din Sfânta Scriptură, Sfântul Vasile cel Mare spune ascultătorilor săi: "Trebuie să fim milostivi și darnici; căci cei care nu sunt asemenea se condamnă" . (Sf. Vasile cel Mare, p. 140). Tot Vasile cel Mare zice: "Tot ceea ce ar avea cineva mai mult decât îi trebuie din cele necesare ca să trăiască, acela este dator să dăruiască, după porunca Domnului care ne-a și dat cele ce avem"(Sf. Vasile cel Mare, p. 140), fiindcă "Se cuvine să purtăm grijă și să ne interesăm de nevoia fraților, potrivit voii Domnului" . (Sf. Vasile cel Mare, p. 142)
Dar poruncile Domnului îi întristează adeseori pe cei bogați, pentru că ii opresc de la cheltuieli nefolositoare. Când Mântuitorul Hristos ii poruncește tânărului din Evanghelie să-și vândă averile și să le dea săracilor , acesta se întristează și pleacă. "Mi se pare că soarta tânărului din Evanghelie, ca și a celor asemenea lui – zice Sfântul Vasile cel Mare – se aseamănă cu a unui călător care, in dorința de a vedea un oraș, străbate cu râvnă drumul până la el; în urmă, însă, se oprește la unul din hanurile de dinaintea orașului și din lenea unei puține mișcări, face de prisos toată osteneala de până atunci, lipsindu-se de vederea frumuseților orașului. Tot așa și oamenii care primesc să facă celelalte porunci, dar se împotrivesc când e vorba de averi. Cunosc mulți oameni care postesc, se roagă, suspină, arată o evlavie fără de sfârșit, dar nu scot din pungă un bănuț pentru cei nevoiași. Ce folos au ei de celelalte virtuți? Împărăția cerului nu-i primește. "Că mai ușor intră cămila prin urechile acului, spune Domnul, decât bogatul în împărăția cerurilor" . (Sf. Vasile cel Mare, pp. 412-413)
Mila, ca expresie concretă a filantropiei, reprezintă mijlocul prin care Dumnezeu preface egoismul din om în iubire față de aproapele, pentru ca acesta să poată intra în împărăția cerurilor . Aceasta cu atât mai mult, cu cât la judecata din urmă dobândirea împărăției este condiționată de atitudinea creștinului față de cei aflați în suferință. "La această judecată, arată Sfântul Vasile, nu e osândit tâlharul, ci este osândit cel care nu și-a împărțit averile. De aceea, îndeamnă Sfântul Vasile, "bogăția să-ți fie preț de răscumpărare și să ajungi la bunurile cerești pregătite prin harul Celui ce ne cheamă pe toți la împărăția Lui" . (Sf. Vasile cel Mare, p. 40)
Și Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur sunt pline de apeluri adresate celor bogați, îmbinând dojana cu implorarea și condamnarea cu ironia. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un adevărat "predicator al milosteniei", deoarece a dedicat acestei virtuți adevărate imnuri și a propovăduit-o. Pentru ei milostenia e deasupra unora din cele mai mari fapte pe care le-ar putea face omul. Ea este suprema dovadă că aproapele este integrat în ființa noastră, coexistând împreună cu el și compătimindu-l.
"Dacă lipsesc faptele – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – numele de creștin nu folosește la nimic" . (Sf. Vasile cel Mare, p. 93) Faptele sunt dovada dragostei, acordul inimii, fără de care, având numai acordul minții, creștinul este incomplet. "Dragostea nu constă în cuvinte, ci în fapte: ajutorarea săracilor, sprijinirea bolnavilor și a celor în primejdie, asistență celor în nenorocire" . (Sf. Vasile cel Mare, p.93)
Fapta prin excelență a dragostei este milostenia. Ea face pe om asemenea lui Dumnezeu și nimic nu egalează puterea acesteia; ea este cea mai mare virtute. (Sf. Vasile cel Mare, p. 93) E sursa esențială a fericirii și a mântuirii noastre. "Milostenia e mai mare decât fecioria, decât postul și chiar decât martiriul. Căci a fi fecior , a posti, a dormi pe pat tare, oricât de greu ar fi pentru ființa omenească, nu privesc decât pe cel care le face. Ele nu contribuie la binele altora. Milostenia, dimpotrivă cuprinde toate mădularele lui Iisus Hristos. Milostenia, deci are la temelie un principiu etic și teologic propriu vieții creștine, căci e mai multă desăvârșire în faptele ce se răsfrâng asupra unui mare număr de oameni, decât în acelea care se reduc numai la unul". (Sf. Vasile cel Mare, p. 94)
Milostenia este importantă deoarece – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – "prin ea ne dovedim toți un trup, ne simțim în unitate, în comuniune, depășim ceea ce în mod obișnuit acordăm numai fraților, rudelor, vecinilor, urcând până la transformarea tuturora în rudenii spirituale. (Sf. Vasile cel Mare, p. 94) Totodată prin milostenia creștină, datorită comuniunii, când dai îți trimiți comoară în cer, fiindcă "fără a lăsa să se piardă aici pe pământ bogățiile noastre, le vom lua cu noi părăsind lumea, dacă am știut să le schimbăm în valori sigure, depunându-le în mâinile săracilor". (Sf. Vasile cel Mare, p. 94)
Facerea de bine trebuie să fie un prilej de sărbătoare. Mila aduce pacea și împăcarea popoarelor și oamenilor . Dacă este vorba de înnoirea societății, aceasta se realizează nu numai prin schimbarea structurilor sociale care sunt exterioare omului, ci mai ales prin schimbarea structurilor sufletești interioare ale omului, prin transformarea patimilor egoiste în virtuți ale milei și ale iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Dacă Mântuitorul a spus că n-a venit să strice legea, ci s-o plinească, a făcut acesta fiindcă a avut în vedere iubirea interioară a omului, care se realizează prin credință și fapte bune, în special faptele milei și ale iubirii aproapelui, pentru ca omul, zidit după chipul lui Dumnezeu să se înalțe spre asemănarea cu creatorul.
Filantropia creștină, în concluzie, își are izvorul în Tatăl ceresc, pilda în Mântuitorul și motivul ei în iubirea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Ea trebuie să fie răbdătoare, iertătoare, jertfelnică și dezinteresată.
Sentimentul dumnezeiesc al filantropiei și milei este rodul unei îndelungate și laborioase educații creștine, făcută cu tact și cu iubire fără margini de către cei rânduiți pentru aceasta.
Instituind o ordine universală, bazată pe armonia comunitară întru Hristos, Biserica se afirma drept un puternic organizant societal, aducând cu sine un ideal al autorității în ordine absolută, ideal ce impregnează profund, de la nivelurile subtile (psihologic, moral-etic, estetic, gnoseologic, cultural) până la nivelurile grosiere (pragmatic, juridic, economic, administrativ) structurile socialului, determinând pattern-uri comportamentale și stiluri de viață specifice fiecărei comunități în care acesta se manifestă.
Sf. Grigore de Nissa vorbește de trei mari epoci ale istoriei umane: Iarna provocată de neascultare și păcat; Primăvara adusă de întruparea Cuvântului care a topit păcatul și Vara care va aduce strângerea recoltei virtuții în toată creația, (Sf. Grigore de Nissa, Omilii la Cantarea Cantarilor, V. P.G. XLIV 869 CD ) prin lucrarea Duhului Sfânt în Biserică și în lume.
Teologic vorbind, Biserica are diverse accepțiuni:
Conform Articolului IX din Simbolul Credinței, Biserica este „una sfântă, sobornicească și apostolească”.
Ca așezământ sfânt, biserica e comuniunea și comunitatea sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu, mediator specializat al relației om – Dumnezeu.
De asemenea, Biserica este locașul sfânt, public al creștinilor, în care este preamărit Dumnezeu, săvârșindu-se Sfânta Liturghie și toate Tainele, slujbele și rugăciunile cultului public precum și multe dintre ierurgii. În acest loc se adună credincioșii pentru slăvirea lui Dumnezeu, se fac părtași de adevărurile și darurile mântuirii mijlocite de episcopii și preoții Bisericii.
Ca așezământ și instituție sfântă pentru mântuirea creștinilor, Biserica implică lucrarea lui Hristos. (sensul profund în care e utilizat termenul de Biserică în diverse limbi).
Din punctul de vedere al componenței, Biserica înseamnă comunitatea acelor oameni uniți prin aceeași credință în Hristos, care se împărtășesc de aceleași Sf. Taine și care sunt împărțiți în cler și popor. De asemenea, Biserica înglobează și acele ființe spirituale netrupești, înzestrate cu minte și libertate și care sunt nevăzute, adică pe sfinții îngeri precum și pe toți cei adormiți întru Domnul.
În ceea ce privește momentul întemeierii sale, se consideră că Biserica, în forma sa actuală a luat ființă prin însăși jertfa pe Cruce și Învierea lui Hristos care a făcut-o văzută ca o comuniune și comunitate concretă sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu, în a cincizecea zi după Înviere (Cinzecime sau Rusalii). Din această zi a Cincizecimii, Biserica apare drept o comunitate de credincioși organizată.
În Biserică, credincioșii formează un singur trup: „Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte” ( I Cor. 12,27), „pentru ca într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, și toți la un Duh ne-am adăpat. Căci și trupul nu este un mădular , ci multe.” (I Cor. 12, 12-13). „Mădularele trebuie să se îngrijească de-o potrivă unele de altele” (I Cor.12,25)
Asimilată deci definiției de „Trupul lui Hristos”, „Trupul Domnului”, căruia Sfinții Părinți îi spun și „Trup tainic al Domnului”, Biserica este semnul văzut al mântuirii, al întrupării Fiului lui Dumnezeu. Astfel Biserica, trup al Domnului trăiește din realitatea participării credincioșilor la viata trupului Domnului și fiind un trup cu Hristos, solidaritatea cu ceilalți reprezintă solidaritatea cu Hristos. ( Sf. Ioan Gură de Aur – „De perfecta Caritate”2 P.G.LVI, p.281)
Din punctul de vedere al constituirii Bisericii, aceasta presupune acceptarea de noi membri care se împărtășesc de harul Sfintelor Taine, îndeosebi Sf. Botez, Taina Mirungerii și Sf. Împărtășanie.
Pe lângă definițiile anterioare, în cuprinsul Sf. Scripturi, Biserica primește o sumă de alte nume, unele dintre acestea cu o adevărată încărcătură poetică. Astfel, Sf. Pavel către Efeseni, denumește Biserica drept „ogorul lui Dumnezeu”, „templul”, „casa” lui Dumnezeu: ”…sunteți împreună – cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu, zidiți fiind pe temelia Apostolilor și a Proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuși Hristos, în care toată zidirea bine alcătuită crește întru locaș sfânt în Domnul, întru Care voi împreună sunteți zidiți spre a fi locaș al lui Dumnezeu în Duh. ( Efes. 2, 19-22) Uneori, Biserica este considerată „mireasa” lui Hristos:”V-am logodit unui singur bărbat ca să vă înfățișez lui Hristos fecioara neprihănită” (II Cor. 11,2), Sf. Ap. Pavel vorbind adesea despre taina cea mare a nunții lui Hristos cu Biserica. Origen, Sf. Ipolit și, după ei, Sf. Părinți lămuresc că „Mirele și mireasa din Cântarea Cântărilor ar putea fi, metaforic vorbind, Hristos și Biserica”.
Biserica a fost de asemenea definită ca familia fiilor lui Dumnezeu.
Trei mari funcții sacerdotale i-au fost conferite Bisericii încă de la constituire care sunt în același timp cele trei puteri sau slujiri ale lui Hristos, prin care a lucrat mântuirea noastră pe pământ: puterea învățătorească, arhierească și împărătească.
A. Puterea de a învăța a fost data de Hristos prin intermediul Apostolilor: „Mergând învățați toate neamurile”. ( Matei 28,19)
B. Puterea arhierească sau sfințitoare vine de asemenea tot de la Mântuitorul prin Apostoli, cărora, după Înviere, le spune: „Luați Duh Sfânt; cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți tine, vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23). Esența puterii sfințitoare a Bisericii rezidă în aducerea jertfei Euharistice, în care Hristos ca Arhiereu, Se aduce ca jertfa fără de sânge și îndeamnă pe apostoli: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea” (Luca 22,19;Cor. 11, 24-25). Prin puterea sfințitoare se săvârșesc Sfintele Taine.
C. Puterea împărătească sau de conducere este de asemenea dată Bisericii de Mântuitor prin Apostoli: „Cel ce va asculta pe voi pe Mine Mă asculta și cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 10, 16) și „Precum m-a trimis pe mine Tatăl și Eu va trimit pe voi” (Ioan 20, 21).
Având în vedere natura sa duală, divino-umană, Biserica Unică se împarte în Biserica Luptătoare (alcătuită din obștea văzută a creștinilor, așezământul propriu-zis, Sf. Taine, ierarhia Bisericii, toate ca lucruri văzute, credința manifestată) și Biserica Biruitoare sau Triumfătoare (care, așa cu spune Sf. Ap. Pavel, cuprinde pe cei adormiți în dreaptă credință: cea dintâi dintre aceste biserici luptă încă împotriva păcatului, suferă prigoane și înfruntă răul și se află pe drum, pe când cealaltă e biruitoare, a ajuns acasă și membrii săi au obținut victoria „cununile măririi” (II Tim. 4, 8). Amândouă bisericile alcătuiesc împreună același Trup al lui Hristos, legate fiind prin legătura iubirii și aflându-se în permanent schimb de bunuri duhovnicești (rugăciunile și faptele bune ale celor vii pentru cei morți și mijlocirea acestora pentru cei rămași în viață).
Demersul științific în abordarea activității sociale a Bisericii depinde în mare măsură de înțelegerea și folosirea corectă a termenilor și conceptelor cu care se lucrează. Astfel întâlnim noțiuni precum „slujire socială”, „diaconie”, „filantropie”, „caritate” , „asistență socială religioasă sau bisericească ” ori ,, apostolat social” (cel din urmă preferat de Patriarhul Iustinian), care se folosesc, uneori, acoperind înțelesul aceluiași concept, sau, alteori, arătând tocmai o diferențiere, o nuanțare a noțiunii, în funcție de perspectiva sau contextul la care se raportează.
Dicționarele sunt destul de sărace în definirea și mai ales în deosebirea termenilor, cele mai multe dintre ele, mulțumindu-se cu definiții ce acoperă doar sensul general al cuvântului, categorie în care se înscriu toate noțiunile la care facem referire și foarte rar apar în definiții elemente care diferențiază și individualizează termenul din perspectivă științifică.
Greutatea în definirea cu precizie a termenilor în discuție este cu atât mai mare cu cât chiar și în tratate științifice se folosește odată un termen și altă dată un alt termen în cadrul aceluiași înțeles, ca și cum ar fi sinonime, în fapt fiecare termen având particularități semantice care îl individualizează și îl personalizează. La aceasta putem adăuga și evoluția în timp – și chiar o evoluție diferențiată pe culturi confesionale, asimetrică după condițiile socio-istorice diferite în care au evoluat. Spre exemplu, în spațiile unde folosirea acestor termeni a fost îngrădită până la interzicere, de către regimuri totalitare, timp de mai multe zeci de ani, termenii nu au putut avea o evoluție naturală, față de spațiile unde au cunoscut o folosire firească, neîngrădită, atât în vorbirea curentă cât și în uzanța științifică.
În Dicționarul Limbii Române cuvintele slujire, diaconie și filantropie au definiții generale care fac trimitere la etimologia cuvântului, dar nu acoperă în întregime sensul lor social.
Găsim, spre exemplu, conceptul de „slujire” cu următorul sens: depunere de efort pentru a susține, pentru a ajuta, în vederea realizării unui scop, unei cerințe etc., sprijinire cu devotament. Se consacră cu devotament slujirii binelui. (Dicționarul limbii române, tomul X , partea a 4-a, litera S, Ed. Academiei Române, 1992).
Termenul de „diaconie” semnifică calitatea, funcția de diacon: timpul cât cineva exercită această funcție, iar termenul de „filantrop” este explicat în „Dicționarul limbii române” (Dicționarul limbii române”, tomul II , partea a 1-a, litera F – I, Ed. Academiei Române, 1992), desemnând o calitate: cel care iubește oamenii și caută să la facă bine.
Misiunea (lat. mitto, -ere, gr. apostoleo – a trimite) creștină reprezintă trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei și a integrării oamenilor în Împărăția lui Dumnezeu.
Filantropia (din gr. “filantropos” – , “fileo” = a iubi, “antropos” – = om) sau iubirea față de oameni, într-o accepțiune mai largă se definește ca faptă de caritate, binefacere în folosul oamenilor săraci sau neajutorați și al așezămintelor de binefacere.
În înțeles creștin filantropia își are temeiul în Dumnezeu “care este iubire” și care și-a demonstrat dragostea față de om prin crearea acestuia după “chipul Său”, prin ocrotirea și prin mântuirea lui. Prin urmare primul filantrop a fost Dumnezeu. Expresia supremă a filantropiei divine constă în jertfa lui Iisus Hristos “pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”. În Biblie sunt expuse numeroase exemple de acte de caritate, unele sub formă minuni, precum: transformarea apei în vin la nunta din Cana Galileii, săturarea celor peste cinci mii de oameni prin înmulțirea pâinii și a peștilor sau vindecări miraculoase. Prin urmare la baza filantropiei creștine stau dragostea și mila concretizată în acte de milostenie.
Din punct de vedere psihosociologic, filantropia are o justificare științifică. Există o tendință firească a omului spre viața socială, spre ajutor reciproc ca urmare a faptului că în natura fiecărui om se regăsește și se manifestă în anumite situații comportamentul prosocial. Astfel ne putem explica tendința de a proteja mai mult un copil decât un adult, mai mult o persoană care pare neajutorată decât una care pare stăpână pe situație. Comportamentul prosocial nu este total altruist cum pare la prima vedere, căci cel care dă dovadă de altruism trăiește el însuși o oarecare satisfacție și împlinire.
Compus din „fileo”- („filein” – = a iubi ) și „antropos”- = om, termenul „filantropos” – înseamnă iubitor de oameni (termenul fiind foarte puțin întrebuințat în Sfânta Scriptură). În înțeles obișnuit, mai restrâns, prin filantropie, se înțelege o „acțiune de binefacere întreprinsă în folosul oamenilor săraci și al așezămintelor de binefacere”. Înțelesul filantropiei nu trebuie limitat, însă, doar la aspectul material. Sentimentul de omenie, de bunătate nu-i privește numai pe săraci. De afecțiune au nevoie, totdeauna, și oamenii care nu sunt în lipsuri materiale, dar sunt cuprinși de suferințe sufletești. Termenul „filantropos”, în Sfânta Scriptură, se referă atât la filantropia lui Dumnezeu cât și la filantropia ca relație între oameni. Referitor la Dumnezeu, termenul îl găsim în Noul Testament folosit de Sfântul Apostol Pavel când zice: „Iar bunătatea și iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mântuit…” (Tit 3, 4-5).
Ca relație între oameni, termenul „” (filantropia) îl întâlnim în Faptele Apostolilor 27, 3 și 28, 2. Cu acest sens, termenul apare de câteva ori și în unele cărți necanonice, ca de exemplu în Înțelepciunea lui Solomon (1, 6; 7, 23; 12, 19) și în cărțile Macabeilor (II Macabei 9, 27,; 14, 9; III Macabei 3, 14).
„Iubirea de oameni” a fost atribuită la început numai lui Dumnezeu. Teofil de Antiohia, Clement de Alexandria, Origen, Sozomen, Sfântul Atanasie cel Mare înțeleg prin „filantropia”, „iubirea lui Dumnezeu (cf. Tit 3, 4) și nemăsurarea bogăției Lui, socotește pe cel ce se pocăiește de păcate, după cum spune la Iezechiel (32, 12-20), ca drept și fără de păcat…” (P.S.B.”, 2, „Apologeți de limbă greacă”, București, 1980, p.144).
Și în lumea greacă – elenistică, termenii „ filantropos” și „ filantropia” se referă atât la divinitate ( în cele mai vechi scrieri zeii fiind prezenți ca filantropi ) cât și la relația dintre oameni.
Spre a înțelege termenul de filantropie este nevoie de o abordare anagogică ( etimologică, literară, istorică, simbolică și spirituală deopotrivă).
Filantropia își are originea în Sfânta Treime. Dumnezeu este iubire. Primul filantrop a fost Dumnezeu – „Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (Ioan 4, 19). De aceea, în abordarea problemei, putem vorbi mai întâi de filantropia divină și apoi de filantropie ca relație între oameni.
În abordarea acestei probleme vom avea în vedere motivațiile de ordin religios (teologic-dogmatic) și moral-social. Din punct de vedere religios, toți oamenii au aceeași origine și același destin. Fiind descendenții aceleiași perechi de oameni, Adam și Eva, „toți suntem fiii aceluiași Dumnezeu, în fața Căruia toți suntem egali și avem, principial, aceleiași drepturi și îndatoriri”( Nicolaescu , N.I. p.351). „Oare nu este un singur părinte pentru noi toți? Nu ne-a creat oare pe noi un singur Dumnezeu? Pentru ce suntem vicleni unul față de altul?” (Maleahi 2, 10), se întreabă profeții Vechiului Testament. Această idee, a originii noastre comune, o exprimă și Mântuitorul în învățătura Sa: „voi toți sunteți frați , că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri”( Matei 23, 8-9), iar Sfântul Apostul Pavel o confirmă când zice: „Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din Care își trage numele orice neam în cer și pe pământ”( Efeseni 3, 14-15). Descinzând din aceeași primă pereche de oameni, noi toți purtăm urmele păcatului săvârșit de ei în Eden dar, în același timp, suntem beneficiarii filantropiei divine, prin care am devenit fii ai lui Dumnezeu și frați între noi, ca urmare a întrupării și jertfei Fiului lui Dumnezeu.
Din punct de vedere moral-social, motivația pornește de la unitatea spiritual-biologică a tuturor oamenilor pe pământ. Filantropia are, deci, și o justificare naturală. Există o tendință firească spre viața socială, spre ajutor reciproc. Aceasta tendință a fost sădită de om prin creație: „nu este bine ca omul să fie singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18). Oamenii sunt dependenți unul de altul, au nevoie unul de altul pentru progresul lor fizic și sufletesc, ce nu se poate realiza decât prin dragostea unora față de alții.
Creștinismul, ca religie relevată, fără a constitui un sistem politic, social și economic, misiunea sa fiind de natură spirituală: eliberarea de sub robia păcatului are, totuși, și un orizont social. Învățătura creștină este străbătută de principii care au pătruns în viața socială și au răscolit-o adânc, înlocuind multe din ideile și valorile consacrate ale antichității, cu valori, orientări și perspective noi (egalitatea tuturor, reabilitatea umană și socială a femeii, condamnarea sclaviei etc.), care au convins că problema unei mai bune ordini sociale implică și problema unui bun om, din punct de vedere moral. Principiile care stau la baza dezvoltării sociale sunt oferite de iubire și dreptate, virtuți eminamente sociale după conceptul creștin.
Lipsa filantropiei a condus la nenumărate nedreptăți, care au fost consemnate de istoria umană și condamnate vehement de întreaga Sfântă Scriptură, deoarece constituiau un atentat la Persoana lui Dumnezeu, contravenind ordinii morale voită de El. Înaintea lui Dumnezeu, situația oamenilor este determinată nu de apartenența rasială sau etnică, ci de calitatea lor de creaturi după chipul și asemănarea Lui.
Motivația cea mai puternică a filantropiei, și astăzi ca și întotdeauna, a fost și este Hristos identificat în orice suferind. Orice suferind ascunde tainic prezența lui Hristos în el, Care ne cheamă să-l ajutăm. Filantropia nu este altceva decât Evanghelia adusă în actualitate. Adevărata filantropie nu poate exista în afara Evangheliei, pentru că numai prin Evanghelie îl găsim pe Hristos identificat cu orice om aflat în suferință: „Întrucât ați făcut toate acestea unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40). De aceea trebuie prevenită secularizarea filantropiei, a ruperii ei de Evanghelie, pentru că aceasta echivalează cu ruperea legăturii dintre filantropie și iubirea divină.
Întreaga învățătură a Mântuitorului Isus Hristos este fundamentată pe iubire. „Poruncă vă dau vouă: Să vă iubiți unii pe alții”, căci „prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții” (Ioan 13, 34-35)
Activitatea filantropică a Bisericii ține de dimensiunea slujirii, a diaconiei, dimensiune care nu este una dintre laturile misiunii Bisericii în lume, ci însăși esența sa. Spălarea picioarelor (Ioan, cap. 13) este socotit momentul instituirii slujirii cu caracter universal, putând fi considerat un rezumat și o sinteză a tot ceea ce învățase Iisus despre misiunea Bisericii în lume. Nu întâmplător acest gest este făcut de Iisus la Cina cea de Taină. Dacă Euharistia ca taină este lăsată de Hristos ca act liturgic: “aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19) , slujirea este lăsată pentru a fi realizată efectiv: “precum v-am făcut eu vouă, să faceți și voi” (Ioan 13, 15). În Vechiul Testament milostenia față de săraci și față de cei aflați în nevoie era o trăsătură fundamentală, care nu trebuia să lipsească din Israel, pentru că Dumnezeul acestui popor este descris fiind „milostiv și blând”( Ps. 37, 26) și El Însuși apare ca „Tată al săracilor“ (Ps.29, 16). Este ilustrativ în acest sens faptul că la masa israilitenilor se punea un tacâm și o farfurie în plus, pentru cel flămând ce ar fi putut veni în timpul mesei. Dumnezeu este prezentat ca fiind milostiv, blând, cu o inimă de tată și plin de îndurare.
Numeroase paragrafe din Vechiul Testament arată că Dumnezeu înseamnă iubire și că El cheama poporul său ales să trăiască și să împărtășească această iubire. Omul a fost creat după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu (Geneza 1,26-27). Pentru a se apropia de imaginea Creatorului sau, ființa umană este chemată să pună în practică această iubire în raport cu alții.
Avraam, prin bunătatea sa – în sensul său de ospitalitate și încredere în Tatăl (Geneza18,1-8) este un exemplu în exercitarea filantropiei după chipul lui Dumnezeu.
În Exod, Dumnezeu eliberează poporul Său de egipteni și transformă situația de înstrăinare și de asuprire într-una de libertate și demnitate. Acest pasaj este semnul bunăvoinței Lui Dumnezeu de a elibera tot poporul exploatat și pe fiecare om asuprit. Decalogul (Exod 20) impune respectul și demnitatea umană, fiecare persoană fiind o creatură după chipul Lui Dumnezeu. Moise a urmat exemplul oferit de Dumnezeu și s-a pus în slujba oamenilor transformați în sclavi. Poporul ales avea misiunea de a-i trata pe săraci cu dragoste și compasiune, chiar daca la acea vreme nu exista nici un fel de preocupare față de nevoiașii care se aflau în afara poporului evreu. Profeții au intervenit de fiecare dată pentru stabilirea dreptății și au denunțat faptele care atingeau demnitatea umană. Îndemnurile lor la dreptate si toleranță se faceau în numele Lui Dumnezeu, în ciuda persecutiei și a frecventelor respingeri. Porunca de iubire a Lui Dumnezeu și a aproapelui: „Ascultă, Israel! Domnul este Singurul Domn. Tu vei iubi pe Stăpânul tău din toata inima ta, din tot sufletul tău și din toata puterea ta (Deuteronom 6, 4-5), și iarăși … tu vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți”(Levitic 19, 18). Slujirea Lui Dumnezeu este transformată în slujirea aproapelui, a neputincioșilor, a săracilor, în iubirea aproapelui și în solidaritate cu ceilalți.
Dumnezeu ocrotește văduva, orfanul, străinul, poruncind israeliților să se ocupe în mod prioritar de „cei din urmă” oameni ai săi, căci aceștia erau precum niște „străini în Egipt”.
Un alt aspect care trebuie menționat și care, firește, are legătură cu filantropia este și viața de obște, folosirea în comun a mijloacelor de trai în acea perioadă.
Putem spune că principiul dragostei în Vechiul Testament rămâne limitat și național. Cum religia este limitată numai la poporul ales, tot așa și dragostea este limitată numai la conaționali, lipsind iubirea ca relație dintre oameni. Conform principiului dragostei universale fiecare om este aproapele nostru, astfel că, din start întrebarea „Cine este aproapele meu?”, își pierde valabilitatea în zilele noastre.
În Noul Testament, filantropia este eminamente creștină, deoarece aceasta nu este numai o poruncă a lui Hristos, ci pentru că El Însuși a practicat-o: “Căci Fiul Omului n-a venit să I Se slujească, ci ca El să slujească” (Denteronom 6, 4-5, Marcu 10, 45). Însuși termenul de „filantropie” este un termen specific creștin, însemnând inițial iubirea lui Dumnezeu față de om. Termenul curent pentru relația dintre oameni era „agape” .
Teofil de Antiohia, Clement de Alexandria, Origen, Sozomen și Sfântul Atanasie înțeleg prin „philantropia“, iubirea lui Dumnezeu către oameni. Dar în sensul deplin, real al cuvântului, nu se poate vorbi despre filantropie decât după întruparea Lui Dumnezeu Fiul, întruparea însăși fiind un act de milostenie. Acest adevăr fundamental este exprimat de cultul divin în diferite forme doxologice: „că bun ș iubitor de oameni ești…”, „cu mila, cu îndurările și cu iubirea de oameni“… s.a.m.d. Ulterior se trece la filantropia ca atribut al lui Dumnezeu, la filantropia ca relație între oameni. Philantropos – tinde să înlocuiască termenul “agape – ”, potrivit lui Constantelos, pentru ca, ulterior, să desemneze acțiunile de caritate. Alte sinonime pentru definirea filantropiei specifice creștinismului și folosite frecvent în Noul Testament și în lucrările Sfinților Părinți au fost diaconia și caritatea. Septuaginta traduce termenul de “caritate” prin “agape”, iar Vulgata prin “charitas”, ambele noțiuni desemnând dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele nostru.
Iisus Hristos este figura centralǎ a filantropiei, cel care o realizeazǎ plenar prin viața Sa. În Noul Testament întâlnim următoarele pasaje din care reiese îndemnul spre milostenie:
a) Cea mai mare poruncǎ: Mat.22,34-40, “Aflând cǎ El închisese gura Saducheilor, Fariseii s-au adunat și unul dintre ei Îl întrebă pentru a-i întinde o cursǎ: Învǎțǎtorule, care este cea mai mare poruncǎ din Lege? Iisus îi spune: „Sǎ iubești din tot sufletul tǎu și din tot cugetul tǎu!”. Aceasta este prima poruncă. A doua e la fel de importantǎ: „Sǎ iubești pe aproapele tǎu ca pe tine însuți”. De aceste douǎ porunci depinde întreaga Lege și Profeții. Acest text ne aratǎ cǎ iubirea de Dumnezeu și de aproapele nostru este nedespǎrțitǎ. Demonstrarea iubirii față de Dumnezeu se face numai prin împlinirea actelor filantropice.
Bunul samaritean: Luca 10,25-27
Exigența diaconalǎ în judecata de apoi: Mat.25,39-46
Cine e cel mai mare?: Mat.20,20-28
Spǎlarea picioarelor: Ioan 13,1-17
În primele secole exista conștiința că, după Botez și martiriu, milostenia se află pe locul imediat următor, ca mijloace de iertare a păcatelor. Este vorba despre iubirea de oameni care se concretizează în milostenie. Într-adevăr, milostenia, după spusele Sfinților părinți, este “suma tuturor poruncilor și concentrarea tuturor virtuților”, căci potrivit Sf. Apostol Pavel: “iubirea este împlinirea legii” (Rom.13, 10) , iar Sfântul Ioan Gură de Aur merge până acolo încât să spună: “nimic nu bucură atât pe Dumnezeu decât milostenia”.
Sfântul Apostol Pavel exprimă importanța iubirii aproapelui, față de celelalte virtuți necesare unui creștin: „Iubirea să fie nefățarnică. Urâți răul, alipiți-vă de bine. Întru frățească prietenie iubiți-vă unii pe alții, întrecându-vă cu cinstirea. În râvnă, nu pregetați; fiți arzători cu duhul; Domnului slujiți-I; întru nădejde bucurați-vă; fiți răbdători întru necaz; stăruitori în rugăciune; luați parte la nevoile sfinților; iubirii de străini dați-i urmare.” (Romani 12,9-13).
Sfântul Apostol Pavel scria astfel corintenilor care se aflau într-un moment de grea încercare: “Faceți-ne loc în inimile voastre…ca împreună să murim și împreună să trăim. Multă îmi este încrederea în voi…Umplutu-m-am de mângâiere! Cu tot necazul vostru, sunt covârșit de bucurie!”. O motivație profundă unește în compătimirea de ordin filantropic superior pe cei care suferă cu cei care împreună cu aceștia pătimesc, retrăindu-le la nivel empatic tragediile ca și cum ar fi necazurile lor proprii. Este o lămurire cu privire la bucuria de care pomenește Sf. Ap. Pavel și care, de fapt, își are originea în credința și convingerea că necazurile îndurate în numele lui Dumnezeu întăresc, pe de o parte, aduc mângâierea celor care îl poartă pe Hristos în suflet, iar pe de altă parte, aceleași suferințe sunt răsplătite “dincolo” într-o măsură nesfârșită: Căci necazul vostru de acum…ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veșnică covârșitoare”. (II Cor. 4,17)
Epistolele pauline pomenesc în repetate rănduri strângeri de ajutoare pentru creștinii din alte comunități (I Corinteni 16, 1-4, II Corinteni cap. 8 ) Întâlnim adesea sfaturi legate de facerea de bine: “Cel ce seamănă cu zgărcenie, cu zgărcenie va și secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va și secera. Fiecare să dea cum socotește cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubește pe cel ce dă cu voie bună” (I Corinteni 12, 28). A da săracului este un gest de mulțumire față de Dumnezeu: “Pentru că slujirea acestui dar, nu numai că împlinește lipsurile sfinților, ci prisosește prin multe mulțumiri în fața Lui Dumnezeu” (II Corinteni 9, 11-12)
Paternicul și Lavsaiconul, culegeri de vieți ale anahoreților din secolele II-VI, ilustrează admirabil această dăruire personală în slujirea aproapelui aflat în suferință: Părintele Stăniloae observa că în descrierea nevoilor celor mai mulți dintre pustnici prezentați în Lavsaicon se accentuează ajutorul oferit de aceștia săracilor și bolnavilor: “În această scrieire se pune preț tot așa de mare pe slujirea oamenilor, ca și pe slăbirea patimilor prin înfrânare. Prin ambele se urmărește desființarea egoismului și sfințenia chiar prin eforturile cerute trupului, deci și o sfințire a trupului prin înfrânare și prin slujirea neîncetată a altora sau prin iubirea lor, prin care se caută ușurarea greutăților lor trupești”.( Stăniloae, D., 1993, p 8.)
Filantropia creștină, în concluzie, își are izvorul în Tatăl ceresc, pilda în Mântuitorul și motivul ei în iubirea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Ea trebuie să fie răbdătoare, iertătoare, jertfelnică și dezinteresată.
După învățătura Noului Testament, filantropia cuprinde Legea și Profeții, fiind cea mai mare poruncă din Lege (Mt. 22, 37-40) Toate aceste sinonime au ca fundament dragostea. Incompatibilă cu dragostea lumească, dragostea față de Dumnezeu constă în împlinirea Poruncilor și în iubirea oamenilor între ei.
Sentimentul dumnezeiesc al filantropiei și milei este rodul unei îndelungate și laborioase educații creștine, făcută cu tact și cu iubire fără margini de către cei rânduiți pentru aceasta. Astăzi, mai mult ca altădată, lumea secularizată, dominată de tehnologii, în care viețuim, are nevoie de umanizare, de milă și iubire față de om, de filantropie.
CAP. 4. ASISTENȚA SOCIALĂ ȘI DEZVOLTAREA SERVICIILOR SOCIALE ÎN SPIRITUL INVĂȚĂTURII DE CREDINȚĂ A BISERICII ORTODOXE ROMÂNE.
În decursul timpului, filantropia s-a manifestat sub diferite forme în biserică. Biserica se prezintă ca o comunitate de dragoste și milă. Ea nu predică numai teoretic legea cea nouă a iubirii dar o și aplică. Din cele mai vechi timpuri și până astăzi biserica a fost însuflețită de activitatea rodnică a creștinilor pe tărâm social-filantropic, continuând și sporind la noi dimensiuni asistența socială. În “secolul de aur” al bisericii, personalitatea marcantă care și-a pus amprenta în dezvoltarea serviciilor comunitare de asistență socială a fost Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscop al Cezareei și care a fondat un foarte mare complex de asistență socială. Acesta a fost, se pare, primul pas de anvergură, care a dus la înființarea într-un mod instituțional și organizat al asistenței sociale.
Biserica Ortodoxă Română este o biserică de origine apostolică, poporul român fiind încreștinat de Sfîntul Apostol Andrei. Creștinismul la români are o vechime de aproape două mii de ani, fiind singurul popor născut creștin. Istoria poporului român este contemporană și paralelă cu istoria Logosului întrupat. O dată cu începuturile creștinismului la români, asistența socială ia forma unor acțiuni umanitare cu caracter religios. Asistența socială în țara noastră a avut la început un caracter pronunțat bisericesc, nu poate fi ruptă de biserică și s-a dezvoltat ca și învățământul în jurul bisericii.
Conceptul de milă creștină, de filantropie derivă din învățătura bisericii de dragoste față de aproapele, de datoria față de aproapele. Asemenea datoriilor către sine însuși, datoriile către aproapele se cuprind în trei virtuți de seamă:
cinstirea sau respectarea aproapelui;
dragostea către aproapele;
dreptatea față de aproapele. ( *** Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, 1952, p. 476)
Dar cine este aproapele nostru? Răspunsul ni-l dă însuși Mântuitorul Hristos în frumoasa parabolă a Samarineanului Milostiv ( Luca 10: 29-37), iar acest răspuns se poate rezuma astfel: aproapele nostru este orice om fără nici un fel de deosebire (idem, p.476). După învățătura creștină, toți oamenii sunt fii ai aceluiași Tată Ceresc. Toți suntem creați după “chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, toți au aceeași ființă, se trag din aceeași unică pereche de oameni (Adam și Eva), stau sub osânda aceluiași păcat strămoșesc, sunt mântuiți prin aceeași jertfă de pe Cruce și au aceeași chemare la aceeași viață veșnică. Pe temeiul învățăturii creștine despre egalitatea tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu și despre egalitatea drepturilor la viață pentru fiecare s-a ajuns apoi treptat, la recunoașterea egalei îndreptățiri a fiecărui om la bunurile vieții.
Cinstirea aproapelui, ca și cinstirea de sine însuși, este recunoașterea ca faptă a vredniciei pe care o are fiecare semen al nostru de la Dumnezeu, și înaintea lui Dumnezeu ca om. Datoria cinstirii aproapelui se sprijină pe aceleași temeiuri ca și datoria cinstirii față de sine însuși, oamenii au și datoria să-și recunoască unul altuia vrednicia și însușirile cu care au fost înzestrați.
Împotriva cinstirii aproapelui se păcătuiește prin disprețuirea lui, prin întrebuințarea lui la lucruri înjositoare, precum și prin nerecunoașterea drepturilor lui.
Dragostea către aproapele este virtutea prin care creștinul dorește și voiește aproapelui binele vremelnic și veșnic, și totodată își dă silința de a-i face acest bine. În virtutea aceasta se găsește pe deplin duhul învățăturii și vieții creștine. De aceea Mântuitorul o și numește: “semnul de recunoaștere al creștinismului”. “Întru aceasta vor cunoaște toți că ai Mei ucenici sunteți, de veți avea dragoste întru voi” ( Ioan 13: 35).
Dragoste este o datorie de seamă a creștinului și este neaparat trebuitoare pentru mântuire. Dragoste față de Dumnezeu și față de aproapele este împlinirea legii.
Dragostea către aproapele, ca virtute creștină, trebuie să fie (ibidem, p. 479):
Sfântă – adică trebuie să răsară din dragostea către Dumnezeu
Sfințitoare – adică cu purtare de grijă pentru mântuirea aproapelui
Din inimă curată – să fie dezinteresată
Lucrătoare și jertfelnică – să se arate prin fapte
Universală – să cuprindă pe toți oamenii
Dragoste trebuie să se arate mai întâi către cei din rudenie sau prietenie, apoi către cei de un neam, apoi către cei de alt neam si chiar către dușmani.
Măsura dragostei către aproapele este dragostea către noi înșine. În măsura în care ne cunoaștem pe noi înșine, ne iubim și ne prețuim vom ști să iubim și să prețuim și pe aproapele nostru. Roadele dragostei către aproapele le arată Sfântul Apostol Pavel când spune: “Dragostea îndelung rabdă, se milostivește, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă”. (I Corinteni 13:4-7) (ibidem, p. 481)
Din dragostea către aproapele răsar: răbdarea, bunătatea, îngăduința, blândețea, mila, recunoștința, cinstea și dreptatea. Păcatele împotriva dragostei către aproapele sunt: pizma sau invidia, ura, clevetirea, înșelăciunea, furtul, omorul și toată nedreptatea.
Dragostea față de aproapele este recunoașterea cu fapta a tuturor drepturilor ce se cuvin aproapelui și ocrotirea lor cu sfințenie. Dreptatea este dovada dragostei către aproapele și se arată în respectul vieții, sănătății, cinstei, libertății și al tuturor bunurilor lui.
Cea dintâi datorie a creștinului față de aproapele trebuie să privească mântuirea sufletului și această datorie se împlinește prin: (ibidem, p., 483)
Rugăciune – atât pentru cei vii cît și pentru cei morți.
Pilda bună – după porunca: “Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune sa slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri”. (Matei 5:16)
Povățuirea către cele duhovnicești și certarea frățească pentru călcarea poruncilor și neîndeplinirea datoriilor.
Prin toate faptele care se numesc faptele milosteniei sufletești.
Datoriile către viața trupească a aproapelui sunt îndeplinite prin ceea ce Biserica numește faptele milosteniei trupești și sufletești. De asemenea virtutea dragostei și dreptății față de aproapele cere să nu răpim nimănui din ceea ce este al lui și să-i recunoaștem fără înconjur tot ce i se cuvine și ce este dreptul lui. Această datorie se îndeplinește păstrând cu grijă ceea ce ne-a încredințat aproapele nostru și dându-i tot ceea ce a câștigat de la noi prin munca sa. Împotriva acestei datorii se păcătuiește prin neplata datoriilor, înșelare la plata muncii, falsificare de acte și prin tot lucrul cu care îl păgubim pe aproapele nostru în drepturile și bunurile sale.
Împlinirea datoriilor către aproapele este o dovadă a dragostei noastre către Dumnezeu. De aceea creștinul adevărat își va da silința să le îndeplinească cu toată conștinciozitatea, luându-și ca măsură datoriile către sine însuși după cuvintele Mântuitorului: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:38) și “Precum voiți să vă facă vouă oamenii și voi să le faceți asemenea”.(Luca 6:31)
Mai trebuie să amintim și faptul că orice creștin trebuie să se poarte cu cruțare și grijă și față de animale.
Datoriile despre care am vorbit mai sus privesc întru totul pe aproapele nostru, dar sunt și datorii pe care le avem față de aproapele nostru și care sunt statutate prin anumite așezăminte ale vieții de obște cum sunt familia, comunitatea, statul.
Aceste datorii au fost ridicate de către Mântuitorul Hristos la rang de fericire: “Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5:7). Milostenia sau îndurarea, sau mila creștină izvorăște din iubirea de Dumnezeu și de aproapele, și se arată prin ajutorarea materială și morală a semenilor aflați în nevoie.
Mântuitorul, care este modelul desăvârșit al milosteniei, ne-a arătat că la Judecata de Apoi, faptele milei trupești și sufletești sunt acelea care ne vor deschide porțile fericirii cerești.
Faptele milosteniei trupești sunt în număr de șapte: (ibidem, p. 505)
Hrănirea celui flămând, care din pricina sărăciei și neputinței, nu se poate întreține prin muncă proprie;
A da apă celui însetat, care din lipsă sau slăbiciune nu își poate alina setea;
Îmbrăcarea celui gol, adică a celui ce din lipsă nu are cu ce să se îmbrace și să se apere de frig;
Cercetarea celor în necazuri și nevoi și ajutorarea lor;
Cercetarea celor bolnavi. Această poruncă se împlinește mai întâi, prin cuvinte mângâietoare și compătimitoare, apoi sfătuindu-i să aibă răbdare în suferința lor, fără să cârtească, făcându-i să înțeleagă că suferința este îngăduită spre încercare, întărire și ispășire. Când acești bolnavi sunt lipsiți sau fără ajutoare să-i ajutăm cu tot ce au nevoie: bani, medicamente, priveghere sau orice alte ajutoare;
Găzduirea călătorilor, mai ales a celor care sunt și bolnavi, iar această găzduire trebuie să se facă cu bucurie;
Îngroparea săracilor și a celor pe care nu are cine să-i îngroape, aducând cele trebuitoare pentru îngroparea lor creștinească. Iar dacă cel decedat este o rudă sau o cunoștință mai apropiată, această datorie se împlinește prin petrecerea mortului la groapă, prin acte de milostenie și cuvinte de mângâiere pentru cei rămași în viață.
Neîndeplinirea acestor fapte ale milei trupești față de semeni, închide creștinului porțile fericirii cerești și duce la osânda veșnică.
Faptele milei sufletești sunt tot în număr de șapte și anume: (ibidem, p. 506)
Întoarcerea celor rătăciți la calea adevărului și a celor păcătoși la calea virtuții, dar cu duhul blândeții și al înțelepciunii;
Învățarea celor neștiutori și nepricepuți;
Sfătuirea celor ce au trebuință să fie sfătuiți;
Rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru;
Mângâierea celor întristați din pricina bolilor sau a nenorocirilor de tot felul;
A răsplăti răul cu binele și a nu te răzbuna pentru răul produs de alții;
Iertarea greșelilor săvârșite de alții față de noi înșine.
Faptele milosteniei trupești și sufletești trebuiesc să fie izvorâte din iubire sinceră față de Dumnezeu și față de aproapele. Darul făcut aproapelui, cuvintele de mângâiere și împăcare ce ies dintr-o inimă lipsită de iubire, nu pot avea o bună înrâurire. Faptele de milostenie nu trebuie făcute din interes ca să fie văzute și răsplătite de oameni, ele trebuie făcute oricărui om aflat în nevoie, fără nici o deosebire. Credinciosul trebuie să dăruiască aproapelui ajutorul de care are nevoie.
De-a lungul secolelor, filantropia bisericească s-a manifestat printr-o varietate de forme, dintre care majoritatea se aplică și astăzi. Le voi enumera pe cele mai importante (Soare, Ghe. 1948, pag. 12):
Folosirea în comun a bunurilor
Viața socială a creștinilor, în perioada apostolică, avea ca principală caracteristică, filantropia. Acest fapt a condus la adoptarea unei noi atitudini față de bunurile materiale, care nu mai erau considerate ca proprietate strictă a posesorului, ci un dar al divinității pe care toți trebuie să-l împărtășească. Din pricina lipsei de venituri, a apariției multor neânțelegeri și exagerări, această formă de filantropie a dispărut din practica Bisericii, păstrându–se doar în practica comunităților monastice cu viață de obște.
Colecta
În epoca apostolică, aceasta era destinată pentru ajutorarea credincioșilor sau a bisericilor sărace din Ierusalim. Se colectau din cadrul unei comunități produse, bani, haine, alimente sau alte bunuri care erau necesare și se donau sub formă de ajutor către o altă comunitate.
Atunci când vreuna dintre comunitățile creștine sau dintre bisericile locale se aflau în lipsuri, în spirit de solidaritate alte biserici organizau colecte pentru a le veni în ajutor. Se identifică două tipuri de colecte: colectele cu caracter permanent și colectele ocazionale. Cele cu caracter permanent se făceau în fiecare duminică prin intermediul cutiei milei creștine numită „gazofilachium” sau „corvana”, constituindu-se astfel un fond destinat ajutorării nevoiașilor (Soare, Ghe. 1948, p.13). Colectele ocazionale se organizau la vreme de foamete pricinuită de secetă, inundații sau alte calamități naturale care afectau o comunitate creștină și nu numai.
3. Agapele creștine
În strânsă legătură cu forma filantropică a comunității bunurilor, în epoca primară a Bisericii, cu precădere în veacul apostolic, s-a practicat o altă formă de filantropie, și anume agapele creștine sau mesele dragostei creștine. Spre deosebire de colectă și ofrandă care erau întâlnite și la păgâni, la vechii iudei sau la popoarele din Orient, agapa este o formă de milostenie întâlnită numai la creștini. Agapa a luat naștere tot în Biserica din Ierusalim. Sfinții Apostoli au organizat agapele după modelul Mântuitorului, dezvoltând în acest mod instituția agapelor. După ce participau la cultul divin, credincioșii se așezau toți la aceeași masă, unde, bogați și săraci, bolnavi și sănătoși, stăpâni și robi, copii și bătrâni „luau împreună hrana întru bucurie și curăția inimii”( Fapte 23.24) „După participarea la sfintele taine, rugăciuni și învățături, nu se despărțeau imediat, ci, cei mai bogați aducând de acasă hrană, invitau pe cei mai săraci la o masă pregătită chiar pe locul adunării. Această masă comună și sfințenia locului unde se celebra, strângea și mai mult legătura lor reciprocă.” (Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia la I Corinteni , pag. 54).
4. Ofrandele
Milostenia în sânul comunității creștine se realiza fie direct, ajutând personal pe cei nevoiași, fie indirect, prin daruri făcute Bisericii, care decidea apoi cum să fie ajutați cei în cauză. Ofrandele erau darurile aduse de către creștini la altar. Acestea puteau consta în pâine și vin – destinate slujirii liturgice (dar întotdeauna pâinea și vinul erau în cantități mai mari decât necesarul pentru liturghie) sau orice alte bunuri și alimente aduse jertfă lui Dumnezeu.
Aceste ofrande se împărțeau în trei părți: una destinată cultului, alta destinată preoților slujitori de la altar și alta destinată săracilor. Prin aceste fonduri Biserica primară reușea să asigure plata clericilor, chiria clădirilor, administrarea cimitirelor și ajutorul celor care aveau nevoie, precum văduve, orfani, bătrâni, invalizi, prizonieri, condamnați sau exilați. Pentru a nu încuraja dependența necondiționată de sprijinul comunității, leneșii erau excluși de la aceste milostenii, fiind, de regulă, tratați cu severitate de către Biserică.
Ajutorarea săracilor, orfanilor, văduvelor și bolnavilor
Ajutorarea săracilor a constituit o preocupare atât a bisericilor cât și datoria morală a fiecărui creștin. Aceeași grijă și ajutor a arătat Biserica și față de orfani, văduve și bolnavi. Concepția creștină față de femeie se modifică, demnitatea acesteia fiind reabilitată ca urmare a învățăturilor bisericești: “Dumnezeu nu se mai apleacă asupra Evei alungate din Eden, ci asupra Evei celei noi, Făgăduită mântuirii și dragostei divine în Hristos” (Misstakine, S., 1997, p. 236)
Slujirea
Slujirea sau servirea omului a îmbrăcat cele mai diverse forme de la sprijinul practic, material, până la cel spiritual (îndrumarea, rugăciunea) constituind o altă formă de manifestare a filantropiei în Biserică.
Părinții și scriitorii bisericești au fundamentat și practicat filantropia pe următoarele două principii:
1. Toți oamenii sunt frați, egali între ei, creați de același Dumnezeu. Din această perspectivă, bogăția, pe care a primit-o cineva, nu i-a fost dată să se folosească numai el de ea, ci ea trebuie împărțită cu cel care duce lipsă și care este în suferință.
2. Bogăția și bunurile materiale în general nu au nici o valoare, ele capătă valoare pozitivă numai atunci când sunt folosite pentru sprijinul oferit aproapelui. De aici rezultă datoria celui care are avere să ofere milostenie celui ce nu are. Sfinții Părinți din perioada apostolică și post-apostolică îndeamnă la milostenie.
De menționat că în sec. al III-lea ia naștere monahismul, instituție care a adus mari servicii omenirii. Mânăstirile erau adevărate școli de muncă, rugăciune și caritate, unde munca se făcea atât pentru trebuințele monahului cât și pentru ajutorarea săracilor. Austeritatea vieții unită cu activitatea producea venituri pentru ajutorarea săracilor aflați în întreținerea mânăstirilor. Mărturie stau documentele vremii, liste de săraci ajutați de câte o biserică care cuprindeau câte 1500 nume de văduve și orfani. (Eusebiu de Cezareea PSB, 1987, p. 120)
Deși se afla în epoca persecuțiilor și Biserica nu avea nici o libertate din partea Statului, a dezvoltat o asiduă muncă socială în rândul populației.
Începând cu secolul al IV-lea iau naștere adevărate opere de asistență socială, culminând cu instituțiile de filantropie. Mânăstirile mai ales, în această perioadă, au înființat spitale, cămine pentru bătrâni, orfelinate și alte instituții de caritate. Iau naștere instituții sociale și pentru cei din afara clerului. Chiar de la început, filantropia Bisericii creștine a provocat o revoluție în domeniul filantropiei, prin a-i considera pe cei săraci reprezentanți aleși ai lui Hrtistos.
În anul 313, prin Edictul de la Mediolanum (Milano), împăratul Constantin cel Mare, dă libertate Bisericii creștine să se dezvolte, să-și primească înapoi bunurile confiscate în perioada persecuțiilor și să se implice în plan social. Însă, societatea la vremea respectivă era coruptă, nedreptățile se făceau pe față și nu exista respect față de nimic. În această lume Biserica creștină începe să înființeze așezăminte de asistență socială, pe lângă serviciile sociale pe care le oferea ambulatoriu.
Formele de colectare a fondurilor în veacul de aur și în perioada următoare erau: zeciuiala, pârga, ofranda, colectele permanente sau ocazionale, legatele și donațiunile.
Pârga și zeciuiala.
Creștinii din această epocă, următori tradiției din epoca apostolică, obișnuiau să ofere daruri lui Dumnezeu pentru Biserică și pentru săraci, fie pârgă, adică primele roade din produsele lor, fie zeciuială – a zecea parte din recolta și din produsul muncii lor. (Sf. Ioan Gură de Aur, p. 243)
Sf. Ioan Gură de Aur îndemna pe ascultătorii săi să pună deoparte în fiecare duminică darul milosteniei: “Meșteșugarul de orice fel, ca: cizmarul, curelarul, alămarul, sau orice alt meseriaș, când vinde ceva din produsele sale, să facă începutul cu Dumnezeu, să pună în cutie o mică parte din aceea ce a produs din vânzarea făcută și să de-a și lui Dumnezeu. Această regulă s-o păzească și cei care au țarini, în ceea ce privește veniturile pe care le scot de acolo, și în sfârșit, toți cei ce agonisesc venituri drepte. Către cei ce i-au camătă de bani, eu nu pot să mă adresez, ci spun aceasta numai către cei ce-și agonisesc averile prin osteneli drepte.” (Sf. Ioan Gură de Aur, p. 243)
Ofrandele.
La îndemnurile preoților, credincioșii aduceau regulat la Sf. Liturghie, atât cât puteau, ofrande în bani sau natură. Se aduceau de asemenea la slujbele pentru pomenirea morților, iar produsul ofrandelor era rezervat în chip special săracilor. Sf. Ioan Gură de Aur își arată părerea de rău că credincioșii nu făceau acest lucru la fiecare liturghie, care era amintirea morții Mântuitorului, dar ne arată cu satisfacție că la sărbătorile mari, dărnicia credincioșilor se dubla. (Sf. Ioan Gură de Aur, p.243)
Colectele.
La fel ca și în perioada apostolică avem colecte permanente prin cutia milei sau colecte ocazionate de diferite calamități sau făcute pentru diferite comunități mai sărace. Pe lângă colectele organizate de biserică se mai făceau și colecte spontane pornite de la credincioși.
Legatele.
Era un obicei aproape general pentru creștinii bogați să lase prin testament o parte mai mare sau mai mică din averea lor pentru opere de caritate (Sf. Grigorie de Nazianz, PSB, p. 8). Scrierile timpului fac mențiune despre un mare număr de asemenea legate pioase.
Donațiunile
Erau tot în rândul formelor de milostenie și de multe ori erau considerabile. Sume de bani cu destinații precise sau generale, bunuri mobile și imobile, tot felul de donații, toate destinate săracilor și administrate prin Biserică sau de către oamenii Bisericii, care aveau un nume bun în privința ajutorării săracilor.
Împăratul Constantin cel Mare introduce principiul proprietății bisericești, și ratifică în numele puterii publice constituirea acestor fonduri comune destinate cinstirii lui Dumnezeu prin săracii lui ( Soare, Ghe., p.67). Din momentul în care biserica a avut dreptul să aibă proprietăți recunoscute de legile civile, donațiunile de tot felul au crescut în chip considerabil, crescând astfel averea bisericii, dar și numărul persoanelor nevoiașe ajutate.
Astfel, pe lângă diaconi, diaconițe, frați și surori de caritate au mai apărut și económii, însărcinați cu administrarea averilor bisericești. Există documente care atestă că Sf. Ioan cel Milostiv ajuta zilnic până la 7500 de săraci, Sf. Ioan Gură de Aur ajuta zilnic “3000 de văduve și fecioare, afară de bolnavi, neputincioși și străini” ( Soare, Ghe., p. 70)
Constatăm că în veacul de aur, asistența socială efectuată ambulatoriu și pe alocuri sporadic se dezvoltă și iau naștere așezămintele de asistență socială.
După acordarea libertății religioase creștinismului de către împăratul Constantin cel Mare, în cadrul Bisericii s-au înființat și dezvoltat instituțiile de asistență socială în cadrul cărora filantropia s-a manifestat sub cele mai diverse forme. Multe dintre acestea au fost create de către Biserică în secolele al IV-lea și al V-lea, îndeosebi prin Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur.
Principalele instituții de asistență socială au fost:
1. Orfanotrofiile sau orfelinatele care adăposteau și îngrijeau copiii orfani și care au dispus dintotdeauna de atenție și compasiune specială. Ele sunt întâlnite încă din antichitate, dar au căpătat o importanță crescută în Imperiul Bizantin, devenind o pildă de dragoste față de aproape și un titlu de glorie pentru Biserica veche. Aici erau ocrotiți deopotrivă atât copii ai creștinilor cât și ai păgânilor. Deși la început erau comune, aceste așezăminte s-au diferențiat cu timpul în case pentru băieți și case pentru fete. Persoanele care lucrau în aceste orfanotrofii erau în principal văduvele și fecioarele afierosite Bisericii. Cu toate că aceste instituții erau subordonate episcopilor și clerului, aveau conducere proprie și aparat administrativ propriu.
2. Girocomiile sau hirocomiile reprezentau azile pentru bătrâni, cu precădere pentru femeile văduve. Acestea sunt printre primele tipuri de așezăminte sociale înființate de Biserică. Bizantinii, precum și slujitorii Bisericii au acordat o atenție deosebită persoanelor de vârsta a treia, rugându-se ca ultimele zile ale existenței lor pământești să fie liniștite și lipsite de dureri. În acest sens, după cum afirmă și Costantelos, “Biserica s-a întâlnit cu Statul și cu persoane particulare pentru a înființa așezăminte pentru bătrâni”. Autorul identifică peste 30 de astfel de așezăminte, majoritatea purtând numele fondatorilor lor. În aceste așezăminte trăiau, în mare parte, văduve, care s-au bucurat de o atenție deosebită atât în Vechiul Testament cât și în creștinism. Văduvele ajutate și întreținute de comunitatea creștină se împărțeau în două categorii: vârstnicele, care duceau o existență castă și se dedicau slujirii Bisericii, și cele sărace, lipsite de mijloace, dar care nu aveau obligația de a presta servicii Bisericii. Pe primele dintre ele, Biserica era obligată să le întrețină, să le ofere găzduire și masă, pe când văduvele din a doua categorie erau ajutate în funcție de posibilități. (Fourneret P., 1902, p. 68-69)
După ce nu a mai fost posibilă întreținerea acestora din bunurile comunităților și acolo unde nu se putea asigura văduvelor din a doua categorie cele necesare traiului, au fost înființate casele de adăpost pentru văduve. În vremea lui Constantin cel Mare se pomenește un astfel de așezământ numit girocomion, întemeiat de către mama sa Elena la Constantinopol. Girocomiile, ca toate așezămintele de asistență socială ale Bisericii din timpurile vechi, au beneficiat de diverse privilegii și scutiri. De administrarea acestor aziluri ca și a tuturor așezămintelor de asistență ale Bisericii, se ocupa episcopul sau clerul local, ajutat de de diaconi și alți clerici inferiori, și mai ales de economii bisericilor. Pentru a se evita bănuielile care ar fi putut plana asupra clericilor inferiori, care aveau atribuția de a vizita periodic casele văduvelor dedicate slujirii Bisericii, prin Canonul 38 de Cartagina se interzice acestora să le viziteze fără însoțitori. De îngrijirea văduvelor din aziluri se ocupau văduvele dedicate slujirii Bisericii, fecioarele, diaconițele și apoi călugărițele, mai ales după ce o parte dintre girocomii au trecut în responsabilitatea mănăstirilor de maici.
3. Partenocomiile (case de adăpost pentru tinerele fete)
Existența caselor de adăpost pentru obștile de fecioare este semnalată încă de pe vremea Sfântului Antonie cel Mare și a lui Constantin cel Mare. Canonul 44 de la Sinodul Cartagina decide înființarea unor astfel de instituții “pentru ca prin ele să fie ferite și fecioarele și Biserica de defăimare” și dispune ca îngrijirea fecioarelor să fie încredințată de către episcop și preoți văduvelor afierosite. Fecioarele erau dedicate slujirii Bisericii. Cel mai important rol l-au jucat partenocomiile, care adăposteau fete orfane, expuse primejdiilor și mizeriilor societății decăzute în care și-a desfășurat activitatea Biserica în primele secole. Acestea au avut cea mai scurtă existență dintre toate așezămintele bisericești de filantropie, afiliindu-se, în timp, mănăstirilor de călugărițe, apoi contopindu-se cu ele.
4. Brefotrofiile erau așezăminte pentru copii mici abandonați, care de regulă proveneau din afara căsătoriei, sau pentru cei găsiți. Astfel de case, care corespund leagănelor de copii de astăzi, existau încă dinainte de epoca lui Constantin cel Mare, fiind deservite în special de văduve și fecioare. Copiii de care părinții doreau să scape erau părăsiți la ușile templelor, ale clădirilor publice, la porțile cetăților, prin foruri și portice. Pe lângă îngrijirea individuală și comunitară a unora dintre ei s-a trecut la îngrijirea lor mai organizată prin case sau așezăminte bisericești destinate exclusiv adăpostirii și creșterii copiilor găsiți. Acestea dispuneau de o administrație autonomă, având conducători aparte – numiți brefotrofi – , care, la rândul lor, erau în subordinea episcopilor și economilor eparhiali. Brefotrofii erau pedepsiți aspru pentru înstrăinarea bunurilor din instituțiile pe care le conduceau. Dezvoltarea generală a așezămintelor de asistență ale Bisericii au determinat o înmulțire a brefotrofiilor deși nu era necesar ca ele să fie la fel de numeroase ca alte adăposturi.
Acolo unde nu se impunea organizarea lor aparte, acestea erau încadrate în orfanotrofii. Oricum legătura dintre aceste două tipuri de instituții era strânsă, deoarece copiii crescuți în brefotrofii, treceau, la o anumită vârstă, în orfelinate. Amintite des în vremea împăratului Iulian se pare că, de la o vreme, s-au contopit cu orfanotrofiile, păstrându-se ca secții speciale ale acestora. Aveau aceleași drepturi ca și celelalte așezăminte de asistență socială de la acea vreme: dreptul de a primi donații, rente, scutire de taxe, etc. De aici rezultă că aceste așezăminte se bucurau de personalitate juridică de drept public și erau unități distincte de unitățile de cult.
5. Xenodohiile sau xenoanele case de oaspeți pentru primirea străinilor. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare, în Regulile Monahale recomandă ospitalitatea față de călători: “Dacă un frate sosește la voi și practică aceeași regulă ca noi, să-și găsească aici masa lui. El va găsi la noi ceea ce a lăsat acasă. E obosit de drum? Să-i aducem toate ajutoarele necesare să uite de oboseală.” (Sf. Vasile cel Mare, Regulele Mari XX, PSB, p. 243)
6. Ptohiile, ptohotrofiile sau ptohocomioanele erau azile pentru persoanele nevoiașe
7. Gherontocomiile erau azile pentru persoanele vârstnice. În general casele pentru săraci mai aveau și câte o clinică, folosită, de cele mai multe ori, drept casă pentru oamenii bătrâni. Mărturiile existente referitoare la casele de bătrâni sunt puține și destul de generale, cunoscându-se doar numele câtorva dintre ele. Lipsa mai multor relatări se datorează, în parte, și faptului că majoritatea acestor așezăminte erau încorporate în complexele de asistență socială, cum era, de exemplu, Vasiliada.
8. Noscomiile spitalele
9. Alte instituții filantropice includ casele de corecție, casele pentru orbi (numite typhlocomion) și cimitirele pentru străini și localnici săraci (xenotapheia).
Administrarea tuturor așezămintelor de asistență socială o avea episcopul sau clerul local, ajutat de diaconi și de alți clerici inferiori și mai ales de economii bisericilor.
De asemenea trebuie să amintim asociațiile caritabile care au luat naștere în Biserică. Prima corporațiune caritabilă care apare în istorie avea ca scop îngroparea morților. Potrivit doctrinei creștine, trupurile trebuiau înmormântate în chip deosebit, de persoane anume însărcinate cu aceasta. Acestea erau numite vespillones și erau socotite în rândul slujitorilor Bisericii. Parabolanii sunt o altă asociație, care de asemenea făceau parte din rândul slujitorilor Bisericii. Au luat naștere în crudele epidemii din veacul al treilea la îndemnul Episcopului Dionisie al Alexandriei și îi ajutau pe cei căzuți pradă bolilor contagioase (Soare, Ghe., p. 92). Tot aici putem face amintire de mânăstiri care ajutau pe cei săraci, copii orfani, bolnavi, etc.
Mănăstirile au fost nu numai focare de credință și evlavie, ci și așezăminte de punere în aplicare a iubirii creștine, desfășurând o intensă operă de ocrotire socială și o bogată activitate filantropică.
Apogeul faptelor de caritate îl atinge opera filantropică uimitoare a Sfântului Vasile cel Mare, model de dragoste creștină și de organizare. Sf. Vasile cel Mare a organizat asistența socială în Biserică încă din timpul păstoririi sale ca preot. El a ridicat o instituție de binefacere completă, care a rămas unică în felul ei, chiar în istoria creștinismului. Marele așezământ de asistență socială de lângă Cezareea Capadochiei, numit Vasiliada a fost înființat în anul 370 și inaugurat în 374, fiind invitat și Sf. Grigorie de Nazianz care a ținut o celebră cuvântare cu această ocazie. (Ioniță, V., 1983, p. 13) Acest sistem cuprindea case de îngrijire a săracilor, un cămin pentru străini, un spital pentru leproși, un xenodohion (casă de primire pentru călători). Acest așezământ de asistență socială a fost construit de Vasile cel Mare cu banii săi, fiind unul dintre cele mai importante exemple de asistență socială. În aceste cămine își desfășurau activitatea doctori, infirmieri, brancardieri, supraveghetori și oameni de serviciu.
Sf. Vasile cel Mare a generalizat inițiativa sa, solicitând horepiscopilor săi să întemeieze așezăminte pentru bolnavi și săraci, așa cum a făcut el în Cezareea. Sf. Vasile cel Mare, pe lângă faptul de a da credincioșilor săi așezământul de asistență socială, de a-l înființa, înzestra și conduce, de a pune în el restul averii și prinosul inimii, făcea ceva mai mult: îi dăruia tot sufletul, toată grija, tot timpul și bucuria sa de părinte, și prin aceasta transforma caracterul sporadic și accidental al carității creștine într-o instituție a bisericii, permanentă și organizată. (Ioniță, V., p. 13)
Noutatea revoluționară pe care creatorul Vasiliadei o oferă societății în secolul al patrulea, este aceea că fiecare om, și în primul rând cei ce nu avea asigurate mijloacele de trai, nu numai că aveau în societatea creștină asigurată pâinea cea de toate zilele, dar găseau aici posibilitatea afirmării lor după darurile și înclinațiile fiecăruia. Prin astfel de idei, creștinismul nu se mai putea teme de concurența păgânismului muribund, structurat pe discriminarea socială. Sf. Vasile cel Mare a fost un predicator al milosteniei iar acțiunile lui au fost dezbătute pe larg în predici.
Dacă aruncăm o privire asupra vieții morale și economice a timpului în care și-a desfășurat activitatea Sf. Vasile cel Mare, vom constata că acestea erau viciate în întregul imperiu. Societatea era împărțită în clase distincte, bine conturate, pământurile aparțineau, în majoritate, unui număr mic de oameni, averile nu proveneau din muncă cinstită, în mâinile bogaților era concentrat tot capitalul bunurilor, impozitele apăsau asupra muncitorilor și îi despuiau de ultimele lor economii, plugarii erau zdrobiți de mărimea taxelor abandonând țarinile, produsele pământului se micșorau și se vindeau tot mai scump. (Popa, I., 1971, p. 225)
Sub raport moral, situația nu era mai bună: la îmbogățirea fără margini apar și viciile, lăcomia ajunsese la culme, luxul exorbitant alimenta decadența morală și împilarea celor săraci. La toate aceste rele sociale, dacă mai adăugăm și sclavagismul și faptul că de multe ori cei lipsiți de cele necesare traiului erau nevoiți să-și vândă copiii pentru a-și procura o bucată de pâine, avem o imagine de ansamblu asupra perioadei în care Sf. Vasile cel Mare a trăit, a activat și a predicat.
La nivel teologic și social, Vasiliada a fost modelul după care Biserica, fie cea bizantină, fie cele naționale s-a orientat în slujirea practică.
Ca lucrare a dreptății divine, filantropia Bisericii este un act profund teologic. Ea nu poate fi asociată pur și simplu celorlalte forme de dreptate socială, consacrate de diverse ideologii moderne, ci exclusiv celorlalte forme de slujire divină.
CAP. 5. ASPECTE INTERCONFESIONALE ALE ASISTENȚEI SOCIALE BISERICEȘTI.
Asistența socială în bisericile catolice, protestante și neoprotestante.
Activitățile caritative ecleziastice au fost prezente în toate perioadele istorice ca sfere de activitate constante ale tuturor bisericilor creștine, orientându-se spre ajutorarea persoanelor în situații defavorizate (bolnavi, orfani, văduve, persoane inapte de muncă). Se cere a fi precizat că biserica se preocupă de problemele sociale nu doar din rațiuni pur etice și umanitare, ci, tocmai pornind de la principiile ei dogmatice, în vederea scopului fundamental derivat din însăși natura ei.
Biserica Catolică și-a îndreptat atenția spre învățăturile lui Toma de Aquino, denumind tomismul “filosofia oficială” a bisericii.
Pe baza principiului solidarității, comunitatea are datoria de a crea posibilitatea autorealizării fiecărui individ în parte. Astfel, principiul subsidiarității presupune principiul solidarității. În teoria neotomistă, principiul subsidiarității ca și cel al solidarității reprezintă în esență principii juridice de bază, avându-și fundamentul în dreptul natural.
Schimbările socio-economice și politice apărute în perioada interbelică și la începutul anilor 1950 au exercitat o presiune puternică asupra instituțiilor ecleziastice, impunând anumite schimbări în sistemul doctrinelor sociale. Eforturile de adaptare la necesitățile sociale concrete sunt cunoscute sub denumirea de “agiornamento” un concept care apare prezent în toate enciclicile sociale ale Bisericii Catolice începând cu a doua jumătate a secolului XX.
Continuitatea eforturilor de a ține pasul cu cerințele pe care noile stadii de dezvoltare socială le impun sunt oglindite în documentele celui de-al doilea Conciliu al Vaticanului, reprezentând o schimbare paradigmatică a raportării Bisericii Romano Catolice la realitatea socială și în același timp, un “compromis dogmatic”. Compromisul vizează o schimbare a preceptelor dogmatice. Această schimbare de optică acordă, pe plan acțional, o funcție specială laicatului, permițând o penetrare largă în diversele sfere de activități ecleziastice.
Enciclica Apostolicam Actuositatem cuprind un capitol special cu referire la activitatea caritativă, definid obiectivele și domeniile cu referiri concrete la activitatea curentă. Ca domenii prioritare apar sferele deprivării materiale și morale, sfera comportamentelor deviante, precum și cea a persecuțiilor politice, protecția emigranților etc.
La sfârșitul anilor 1960, doctrinele teologice catolice încep să accentueze, din ce în ce mai mult principiul acțiunii umane și libertatea individuală. În paralel, în locul vechilor probleme sociale apar noile frământări ale vremii referitoare la situația tineretului, a femeilor, sau cele care țintesc noile procese sociale care încep să prezinte amploare de masă, ca de exemplu, migrația și urbanizarea sau protecția mediului.
Confederația Caritas, reprezintă una din principalele instituții oficiale prin care se realizează implementarea activității de ajutorare a Bisericii Catolice în societate. În prezent, organizația “Caritas” își desfășoară activitatea în șase programe la nivel mondial: cele destinate Americii Latine, Orientului Mijlociu, Europei Centrale, Europei de Est, Africii și S.U.A.
În România, Confederația “Caritas” a început activitatea imediat după 1989, fiind recunoscută oficial de către Conferința Episcopilor Romano-Catolici din România la data de 21 octombrie 1993. Din 1995, Confederația “Caritas” România este membru efectiv în cadrul “Caritas” Europa și al Confederației Internaționale. Sediul central al organizației din România este la Șoimeni Ciuc, având un număr de 12 organizații locale, cele mai însemnate funcționând la Alba-Iulia, Oradea, Timișoara, Cluj, Iași, București.
Cele mai importante domenii în care “Caritas” România desfășoară activități sunt: proiecte pentru copii, proiecte pentru persoane cu deficiențe, proiecte medicale, proiecte pentru persoane în vârstă și pentru persoane în nevoi.
Prestațiile cele mai solicitate de populație din partea acestei instituții sunt: servicii medicale, servicii de asistență medicală la domiciliu, servicii de ajutor material și servicii pentru persoane în vârstă.
Într-o cercetare recentă este atestat faptul că 94,2% din subiecții chestionați se declară în principiu de acord cu înființarea unor instituții bisericești cu caracter caritativ, iar 74,3% ar apela în caz de nevoie la serviciile unor asemenea instituții. Datele acestei cercetări atestă totuși faptul că biserica tinde să rămână în continuare un simbol al sacralității, funcția ei principală ramânând cea ritual-tradițională. Față de aceasta, funcțiile sociale continuă să fie preponderent percepute ca deținând un rol secundar, dar în același timp esențial. (Szilagyi, G.;2000, p. 553)
Distribuția pe confesiuni a acestui fapt ar fi următoarea:
Se constată o anumită diferențiere atitudinală în funcție de afilierea confesională, care poate fi în parte explicată prin factori intrinseci doctrinari, (mai ales în cazul confesiunilor neoprotestatne), iar pe de altă parte, prin factori de tradiție ai politicilor sociale ecleziastice, precum și prin natura circumstanțelor care au determinat cadrul de funcționare al instituțiilor bisericești.
Activitățile caritative ecleziastice se bucură de un grad ridicat de acceptabilitate și datorită unei tradiții prin care s-a statornicit o legătură organică între credință și ajutorarea aproapelui.
Bisericile neoprotestante au dezvoltat în ultimii ani o însemnată rețea de instituții de asistență socială în toate sferele, dezvoltare bazată pe temeiuri doctrinare și etice. O însemnată parte din instituțiile de asistență socială din România aparțin cultelor neoprotestante. Baza financiară a acestor instituții o constituie, pe de o parte, donațiile, iar pe de altă parte, diversele activități productive și prestații de servicii pe care le desfășoară, oferind în același timp și locuri de muncă pentru o categorie însemnată a populației.
Organizațiile creștine implicate în asistența socială pot fi de mai multe tipuri: agenții ale bisericii locale, care sprijină comunitatea în care funcționează acea biserică; agenții denominaționale care sunt afiliate unei denominațiuni și au o filozofie de lucru în conformitate cu teologia acelor denominațiuni; organizații parabisericești, care sunt organizații ecumenice, interdenominaționale, în cadrul bisericilor creștine.
În cele ce urmează voi prezenta câteva cazuri în care bisericile indiferent de confesiuni se implică la nivelul comunităților din județul Bihor:
Agenții ale bisericii locale
Aceste agenții se implică direct în programe sociale în mod exclusiv pentru comunitatea credincioșilor care fac parte din biserica locală respectivă și pentru comunitatea în care este situată biserica. Prezentăm în continuare câteva studii de caz privind astfel de agenții ale bisericilor locale.
Spre exemplificare aducem exemplul a două organizații cu caracter creștin care se implică în asistența socială la nivelul comunității locale. Este vorba de “Fundația Sfinții Trei Ierarhi” și de “Fundația Consistoria Efraim Beniamin” ambele din Oradea.
Fundația Sfinții Trei Ierarhi din Oradea are sediul pe strada Roman Cirogariu, președinte al acestei fundații fiind preotul Laurențiu Lazăr, capelan al Spitalului Clinic Județean de Pediatrie din Oradea. Fundația este o agenție neguvernamentală care are ca scop dezinstituționalizarea serviciilor sociale și asistarea grupurilor defavorizate. Obiectivele acestei organizații sunt: dezvoltarea serviciilor de asistență socială pentru tinerii cu dizabilități, servicii de voluntariat prin intermediul cărora dezvoltă mai multe activități pentru copii instituționalizați, centru de informare, consultanță și instruire pentru ONG-urile din Bihor. Fundația este membră a Uniunii SUPHAR. Fundația dezvoltă o serie de programe, prin centrul de zi pentru tineri cu dizabilități, este dotată cu calculatoare, birouri, publicații și materiale. Fundația este finanțată din fonduri de la finanțatori interni și externi. Fundația editează și revista “Suflet de bihorean”. Printre acțiunile inițiate și la care a participat Fundația Sfinții Trei Ierarhi amintim: Forumul ONG Bihor; Forumul “Reforma în instituțiile de protecție a copiilor”; Campania de anunțuri de utilitate publică; colectare de fonduri; asistarea copiilor abandonați în Spitalul Clinic de Copii Oradea; socializarea țigăncilor din Spitalul Clinic de Copii Oradea; schimburi internaționale de tineret; revelion pentru tineri și multe alte activități.
Fundația Consistoria Efrem Beniamin din Oradea, este o organizație neguvernamentală având obiective sociale, medicale și religioase. În cadrul acestei fundații funcționează un Staționar cu paturi care oferă îngrijire persoanelor defavorizate de vârsta a treia. Fundația se ocupă și de îngrijire la domiciliu și în sistem ambulatoriu, acordă ajutoare cazurilor sociale, oferă masă gratuită prin cantina de ajutor social, ajutoare în îmbrăcăminte, alimente, medicamente. Fundația mai are și un cabinet medical și o farmacie, laborator de analize medicale și cabinete specializate.
Agenții denominaționale
Agențiile denominaționale sunt agențiile care sunt acreditate de o denominațiune pentru a lucra în conformitate cu sistemul de credințe al denominațiunii respective. O astfel de organizație poate să funcționeze în colaborare cu toate bisericile din cadrul denominațiunii respective. Poate să dezvolte programe împreună cu denominațiunea respectivă, însă fără a fi exclusiviști în ceea ce privește serviciile acordate, care sunt pentru toate persoanele care au nevoie de serviciile pe care programele acestor organizații le implementează. Nu se ia în considerare apartenența religioasă, politică, sexul, rasa clientului în acordarea suportului. Aceste organizații, însă, nu renunță la filozofia lor de lucru din perspectiva sistemului de valori pe care 1-au adoptat. În această ordine de idei, ele sunt deschise pentru a ajuta orice persoană, fără însă a-i propune aderarea acesteia la filozofia lor religioasă. Membrii și voluntarii acestor organizații sunt membri ai denominațiunilor afiliate organizațiilor.
În continuare voi prezenta câteva instituții bisericești ale diferitelor denominațiuni care își desfășoară activitatea în lumina celor arătate mai sus.
Biserica Ortodoxă Română prin programele de asistență religioasă și socială în penitenciare.
După 1989 Biserica Ortodoxă Română desfășoară programe de asistență religioasă și socială în toate penitenciarele din România. În fiecare penitenciar funcționează un preot capelan care săvârșește servicii religioase și acordă asistență celor aflați în custodie. Serviciile religioase și asistența este acordată tuturor deținuților, indiferent de apartenența la un cult.
În penitenciare biserica asigură asistență religioasă persoanelor aflate în detenție temporară, precum și persoanelor din aparatul de supraveghere și reintegrare socială.
Atât penitenciarul cât și armata vizează două categorii educaționale de tip formativ.
Fundația Stânca Veacurilor
Este parte a Rock of Age Prison Ministry din Cleveland, Tennessee, U.S.A.
Lucrarea a început în 1991. Din 20 noiembrie 1996, prin hotărâre judecătorească, a primit acceptul de funcționare ca fundație nonprofit cu sediul în Constanța. În prezent, Fundația Stânca Veacurilor lucrează în 19 penitenciare. Un număr de aproximativ 200 de deținuți sunt implicați în studii biblice prin corespondență. În 10 dintre aceste penitenciare fundația lucrează în mod intensiv. De asemenea, fundația are în vedere completarea echipei actuale cu încă 5 slujitori pentru penitenciarele din Târgu Ocna, Craiova, Deva, Iași, Oradea.
Fundația Barnaba
Această fundație a luat ființă în 1997 și în prezent au în derulare mai multe proiecte. Unul dintre proiectele fundației este proiectul "Misiune pentru orfani". Motivația acestui proiect rezultă din dorința de a veni în întâmpinarea nevoilor sociale, emoționale și spirituale pe care le prezintă adolescenții din instituțiile de ocrotire și la care instituționalizarea a demonstrat că nu poate să ofere o soluție adecvată.
Scopurile proiectului sunt:
1 . Integrarea copiilor instituționalizați în societate;
2. Asistarea socio-profesională a absolvenților care părăsesc instituția.
Organizații parabisericești
Organizațiile parabisericești sunt formate în cadrul mai multor denominațiuni. Ele sunt considerate ca fiind organizații ecumenice ale denominațiunilor creștine. Unele din aceste organizații au o filosofie destul de conservatoare în cadrul denominațiunilor lor. Exemple de astfel de organizații sunt: World Vision, Bread for the World, Youth for Christ, Prison Fellowship. În continuare vom prezenta istoricul și activitatea din România a organizației World Vision.
Organizația World Vision
Organizația World Vision a fost fondată în 1950 de către un tânăr pastor, pe nume Bob Pierce, care avea ca viziune o lume fără foamete, boală și sărăcie. În scurt timp această organizație a ajuns una din cele mai mari organizații umanitare din lume. Primul proiect World Vision a dorit să răspundă dezastrelor pricinuite de războiul din Coreea. Prin acest proiect li s-au asigurat familiilor și copiilor: hrană, educație, asistență medicală, pregătire pentru viață.
În 1960, World Vision asigură hrană, îmbrăcăminte, medicamente oamenilor afectați de dezastre naturale. Din dorința de ajutorare a cât mai multor oameni, World Vision a înființat o agenție specială, cu numele World Vision Ajutor și Dezvoltare, care solicită ajutoare în natură. Astăzi acest proiect reprezintă 25% din veniturile organizației.
În perioada 1960-1970, World Vision a continuat să se extindă, și nu s-a oprit doar la suportul familiilor sărace ci a început să dezvolte programe agricole pentru dezvoltarea unor afaceri mici, care să asigure un viitor stabil familiilor și comunității.
În ideea ajutorării unui număr cât mai mare de oameni, se creează în 1970 World Vision lnternational care, în prezent, numără de 103 țări în care își desfășoară activitatea. În acea perioadă a oferit milioane de dolari pentru hrană și ajutoare de urgență.
În ultimii 10 ani, World Vision a jucat un rol important în alinarea suferințelor umane și în salvarea vieților prin programe de ajutor de urgență în Africa, Asia, America Latină, Europa de Est.
Din 1950, World Vision a derulat și programe de dezvoltare a comunităților prin educație pentru sănătate, dezvoltare economică, agricultură și activități de creștere spirituală. O echipă de 10.000 de persoane specializate și devotate lucrează pentru World Vision, în 103 țări din lume.
În perioada 1979-1989, World Vision nu a mai acordat ajutoare României, din cauza interdicțiilor sistemului comunist, dar a continuat să sprijine biserica. În ultimii 10 ani, World Vision România a ajutat mii de copii și familii, prin activitatea în orfelinate, comunități, instituții și biserici. Din anul 1990 până în prezent s-au alocat 52 de milioane de dolari pentru proiectele World Vision în România.
CAP. 6 . ISTORICUL ASISTENȚEI SOCIALE ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DE LA ÎNFIINȚAREA PRIMELOR MITROPOLII ORTODOXE ROMÂNE PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE.
În acest capitol doresc să amintesc câteva aspecte semnificative legate de istoricul asistenței sociale în Biserica Ortodoxă Română, de la primele forme de organizare în Mitropolii și până în prezent.
Biserica are și o dimensiune socială, astfel că nu putem vorbi despre Biserică în spațiul românesc doar ca slujire liturgică, sacerdotală. Biserica este a oamenilor și pentru oameni, deci nu putem face o delimitare absolută între liturgic, sacerdotal și social și implicare socială. Prima formă de organizare creștină din punct de vedere social vizibil a fost instituția diaconiei, a slujirii aproapelui, a milei creștine și a filantropiei.
Asistența socială, ca formă de protecție a celor aflați temporar în dificultate, reprezintă ansamblul de instituții și măsuri prin care statul, autoritățile publice ale administrației locale, biserica și societatea civilă. Obiectivul principal îl constituie protejarea persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să își asigure nevoile sociale, să își dezvolte propriile capacități și competențe pentru participarea activă la viața socială. Din definiția asistenței sociale nu lipsește un actor deosebit de important în furnizarea serviciilor de asistență socială și anume Biserica.
Asistența socială în țara noastră a avut la început un puternic caracter religios, dezvoltându-se secole de-a rândul în jurul mănăstirilor. Din acest punct de vedere, faza de evoluție este asemănătoare celei din alte țări.
Primele începuturi ale asistenței sociale în România se plasează, ca în majoritatea țărilor, sub semnul unor acțiuni de tip caritabil, desfășurate și organizate în special de organizații de tip religios. Biserica Ortodoxă Română a avut încă de la început un rol deosebit de însemnat în asistența socială, fiind receptivă la problemele oamenilor și acționând acolo unde era nevoie de intervenție. Aceste tipuri de acțiuni aveau un caracter punctual, nesistematic, având ca scop ajutorarea mai degrabă ocazională a anumitor categorii dependente: bătrâni, bolnavi, orfani, handicapați, săraci.
Încă de la încreștinare și de la nașterea noastră ca popor, Biserica s-a implicat în social pe modelul apostolic al diaconiei, al milei și filantropiei în slujirea aproapelui. Urmașii Apostolilor care au fost misionari pe teritoriul țării noastre nu au slujit doar sfântului altar ci au slujit cu siguranță și oamenilor, mai ales celor nevoiași. Chiar dacă acțiunile lor nu au îmbrăcat o formă instituțională, organizată, ele au rămas în memoria colectivă și s-au păstrat în tradiția bisericii, urmând ca mai târziu să se constituie într-o bază solidă pe care să se fundamenteze acțiunile sociale organizate.
În Evul Mediu timpuriu, asistența nevoiașilor în Țările Române constituia o preocupare creștină, rămasă în seama Bisericii Ortodoxe și a instituțiilor sale. Activitatea socială a unor mănăstiri a urmat exemplul Bisericii din Bizanț, unde a apărut pentru prima oară ideea spitalului și a instituțiilor de asistență socială. Se poate afirma că pe lângă modestele mănăstiri din Țara Făgărașului, au funcționat primele bolnițe și sihăstrii, preluate apoi ca model și de mănăstirile care se vor construi în țările românești.
Până în secolul al XVI-lea, majoritate acțiunilor de ajutorare a diferitelor categorii de deficienți se făcea în cadrul mănăstirilor și a congregațiilor religioase. În secolul al XIII-lea, au fost organizate, pe lângă diferitele mănăstiri, așa-zise "bolnițe", care nu erau altceva decât azilurile pentru bolnavii săraci, pentru invalizi și, în general, pentru bătrânii săraci. Termenii pe care îi întâlnim, desemnând pe cei asistați, erau de "mișel" pentru cei care prezentau infirmități fizice, și de "nemernici" pentru elementele sociale: cerșetori și vagabonzi.
După războaie, domnitorii sau unii boieri înălțau biserici sau mănăstiri pentru a mulțumi lui Dumnezeu de biruința împotriva dușmanilor țării. Pe lângă aceste locașuri sfinte se înființau bolnițe sau azile pentru nevoiașii suferinzi, nevolnici, sau pentru cei loviți de soartă.
Încă din secolul al XIII-lea există mărturii despre azile pentru bolnavii săraci și invalizi, numite bolnițe, care erau organizate pe lângă mânăstiri. Multe din aceste mânăstiri erau ridicate de domnitori sau de o parte a boierimii, ca simbol de recunoștință față de Dumnezeu pentru binefacerile primite sau pentru izbânda împotriva dușmanilor țării.
În secolul al XIV-lea, Radu Basarab, reîntemeietorul Câmpulungului a fondat ospiciul de mizeri de la Mățăul de Jos, de lângă Câmpulung, pentru adăpostirea orbilor, șchiopilor, ologilor și altor mizeri, înzestrându-l cu moșie și scutindu-l de orice dăjdii.
Neagoe Basarab recomanda fiului său Teodosie "ca prisosul averii să-l întrebuințeze pentru a face odihnă și pace săracilor".
Astfel de așezări înființează Negru Vodă în secolul al XVI-lea la București în mlaștina Dâmboviței, sub dealul Mitropoliei. Asistații primeau ajutoare de la Domnie, din încasările vamale, din taxele de divorț și din "cutia milelor". Totul se mărginea la ajutorarea săracilor, pe seama carității publice și, mai ales, a mânăstirilor. Până la Regulamentul Organic (1831) măsurile de ordin general pe linie de asistență socială au constat în aplicarea celor câteva precepte conținute în pravile. Nu există nici o organizație de asistență socială de stat. Chiar protecția mamei și a copilului începe prin organizații religioase.
În Moldova, Ștefan cel Mare și Sfânt inițiază pentru prima dată un început de asistență socială, încredințând mănăstirilor grija nevoiașilor și a bolnavilor. În Transilvania acestei perioade, au fost înființate lazarete ce funcționau pe timpul epidemiilor, ca modalitate de a izola persoanele contaminate cu boli transmisibile. Pe timpul lui Matei Basarab, în Țara Românească au fost emise pravile cu caracter medico-social, care prevedeau pedepse pentru cei care încălcau aceste reguli.
Până în secolul al XVI -lea, majoritatea acțiunilor de ajutorare se făcea în cadrul mânăstirilor și congregațiilor religioase, având un puternic caracter religios, faza de evoluție fiind asemănătoare celorlalte țări. (Plămădeală, A.; 1986, p. 109)
Bolnițele mânăstirești – Primele forme organizate ale asistentei sociale în cadrul Mitropoliei Ungrovlahiei și Moldovei. (sec. XVI-XVIII)
1. Bolnițele din Mitropolia Ungrovlahiei
Bolnițele ce s-au ridicat în prejma mânăstirilor românești au funcționat în duhul Evangheliei lui Hristos, al dragostei față de aproapele. Că Mântuitorul a binecuvântat pe cei ce îngrijesc de bolnavi "Veniți, binecuvântații Tatălui Meu și moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii… căci bolnav am fost și M-ați îngrijit" (Matei. 23,34).
Rolul mânăstirilor ca așezăminte de asistență socială reiese și din faptul că serveau ca și aziluri pentru ocrotirea și îngrijirea călugărilor bolnavi, a infirmilor. De asemenea, slujeau și ca adăposturi pentru orfani, dar și pentru călători și pelerini.
Bolnițele organizate potrivit rânduielilor Sfinților Părinți au existat la Curtea de Argeș, la Cozia, Bistrița, Hurezi, Prislop, Vodița și Neamț, încă din secolul al XVI-lea.
Cea mai veche bolniță din țara noastră pare să fi existat la Schitul Jghiaburi, ctitorit de domnitorul Radu Negru. Dar cea mai veche bolniță, atestată documentar este cea de la Bistrița, ridicată de Barbu Craiovescu. Urmează, apoi, bolnița Mânăstirii Cozia, al cărei ctitor este necunoscut. Unii istorici îl socotesc ctitor pe Radu Paisie, alții susțin că localul bolniței a existat din timpul voievodului Mircea cel Bătrân.
Un argument ce pledează în favoarea existenței unei bolnițe la Mânăstirea Cozia este "vistieria apelor" sau bazinul de captare care deservește complexul mănăstiresc, dovedind o preocupare de igienă socială.
La Cozia întâlnim și o icoană a Sfântului Haralambie, păzitorul împotriva ciumei, ceea ce denotă că în vreme de epidemie, mulți credincioși au alergat să se închine la icoană, cerând ajutor .
Tot în secolul al XVII-lea, Doamna Maria Brâncoveanu a ridicat bolnița Mânăstirii Horezu "pentru buna pomenire a strămoșilor săi". Chiliile se găsesc la 100 m. nord de bolniță, iar întreg complexul este înconjurat de ziduri.
Deoarece au fost descoperite schelete care nu erau înmormântate după tipicul călugăresc (cu cărămidă sub cap și înfășurate în mantie) ci după ritualul mirenilor (în coșciug), rezultă că aici erau primiți și bolnavi din afară. Chiliile au servit nu numai călugărilor bătrâni, ci și bolnavilor și pelerinilor . Schitul Sfântul Apostol, zidit în curtea mânăstirii, era destinat călugărilor bătrâni, neputincioși și care nu puteau veni în biserica cea mare. Tot din secolul al XVII-lea datează și bolnița mânăstirii Dintr-un lemn, atribuită legendarei Ancuța, fata doamnei Chiajna și a lui Mircea Ciobanul. La aceasta bolniță se găsea icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
La bolniță veneau numai femei, întrucât această mânăstire a fost de la început numai de maici.
Cea mai bine conservată este bolnița Episcopiei din Râmnicu Vâlcea, clădită de episcopul Clement la 1749. Aici se practicau îndeosebi exorcismele Sfântului Vasile cel Mare, terapeutică preponderent călugărească. (Popescu, R; 1969, p. 892 )
Un loc aparte între bolnițele mânăstirești din sec. XVII-XVIII îl ocupă bolnița de Simidreni și xenodochiul de la Argeș, care suscita interesul mai multor cercetători ai istoriei neamului românesc, care au încercat să descopere locul exact al acestor lăcașuri și rolul pe care l-au avut ca instituții de asistență socială.
După înființarea în 1359 a Mitropoliei Ungrovlahiei și recunoașterea lui Iachint de Viccina ca arhipăstor al Țării Românești a trebuit să i se găsească o reședință la Argeș, potrivită rangului său. "Lăcașul a fost acela pe care peste un secol și jumătate îl va găsi Neagoe "dărâmat" și fie că "l-a spart din temelie", fie a construit peste zidurile vechi, înălțând acolo propria-i ctitorie, Mânăstirea Argeșului. (Popescu, R; 1969, p. 894 )
În urma studiilor sale, N. Vătămanu susține că mitropolitul Iachint ar fi avut reședința la o mânăstire sau schit aflat în apropiere de Argeș. Aici s-ar fi clădit mitropolia cea dintâi a Țării Românești. Această mânăstire sau schit, premergătoare mitropoliei argeșene, a fost o instituție de binefacere, fiind vorba de bolnița de la Simidreni și xenodochiul de la Argeș. ( Miroiu, P.; 1972, p. 518. )
La 24 iulie 1542, Vladislav al III-Iea dădea "locului și lăcașului numit bolnița de Simidreni, unde este hramul Sfântului și slăvitului Mare Mucenic Dimitrie și a celor ce trăiesc în acest loc și încă altui loc de binefacere, care este în fața porților bisericii de la Mânăstirea Curtea de Argeș, numit locul primitor de călători, ca să se fie pentru hrana fraților de la bolniță și a călătorilor din adăpostul de călători, toată căsăria, oricât se va alege din județul Pădurețului". (Vătămanu, N. ;1986, p. 1382.)
Părerea este unanimă: este vorba de două instituții deosebite, deși situate în apropiere una de alta, bolnița și xenodochiul.
În mod sigur au existat și alte xenodochii pe lângă mânăstiri, dar din documente nu s-au păstrat decât știrile referitoare la cel de la Argeș. Termenul "xenodochiu" este grecesc și este echivalentul acelui "loc primitor de călători", ce apare în documentul din 1524.
Ospătăriile sau casele de străini, cum vor fi numite în sec. XVII, adăposteau străini, drumeți, pelerini bolnavi, care nu mai aveau acces în bolniță. Cum timpul de găzduire era limitat la câteva zile, ajutorul medical ce se dădea în xenodochii trebuia să fie rapid și eficient, bolnavul să-și poată continua drumul. De aceea, îndeosebi în Răsărit, dar și în restul Europei, din aceste xenoane au luat naștere spitalele.
„În timp ce vechile nosocomii pentru laici evoluau spre tipul de spitale de boli cronice, de azile pentru incurabili, xenoanele erau spitalele în spiritul modern” . (Vătămanu, N.; 1986, p. 1384).
Istoricul L. Sburlan ajunge la concluzia că tradiția locală menționează o singură bolniță la Curtea de Argeș și anume Biserica Sfinții Voievozi, bolnița din Flămânzești, situată în fata mânăstirii Curtea de Argeș. (Sburlan, L. ; 1970, p. 50). Această concluzie este îmbrățișată și de alți istorici contemporani.
N. Vătămanu ajunge la concluzia că în afară de bisericuța cu hramul Sfinților Voievozi ar mai fi existat și o altă Biserică cu hramul Sfântul Dumitru, aceasta din urmă constituind bolnița de la Curtea de Argeș. Vătămanu sugerează că Simidreni pare să fi fost un centru locuit în jurul lăcașului bisericesc închinat lui Sân Medru. Sân Medru provenind dintr-o epocă îndepărtată când denumirile bisericești veneau din latină. (Vătămanu, N; 1966, p. 137.)
O dată cu mutarea Mitropoliei la Târgoviște această construcție a intrat în paragină Neagoe Basarab ar fi refăcut numai o parte din ziduri, nu ar fi construit-o din temelie și a păstrat hramul vechiului lăcaș, cel al Adormirii Maicii Domnului.
Valeriu Marinescu susține că această biserică cu hramul Sân Medru ar fi fost construită în sec. IX – XIV-lea din materiale ușoare. Această biserică s-ar fi ridicat în timpul domniei lui Seneslau (Stanislav) în sec. XVI-lea, iar așezarea din jurul bisericii și-a luat numele de la hramul bisericii. Bolnița s-ar fi înălțat între sec. XIV-lea și al XVI-lea. Moșia pe care a fost așezată mânăstirea lui Neagoe Basarab se numea Flămânzești. Bolnita Simidreni fiind lângă mânăstire era așezată tot pe moșia Flămânzeștilor . (Marinescu, V.; 1969, p. 902.)
Urmașii lui Vladislav voievod au schimbat denumirea așezării de Simidreni și au dat bisericii de la bolniță numele de Flămânzești, locuințele omenești de lângă Sân Medru legându-se organic de satul Flămânzești, oamenii acelor locuri folosind Biserica de la bolniță. În secolele următoare, bolnița apare citată în documente sub denumirea generică de Flămânzești. I-au fost întărite Mânăstirii Argeș, și implicit bolniței, în numeroase danii făcute în anii 1533, 1558, 1560, de către domnitorii Vlad Voievod, Mircea Ciobanu, Petru Voievod, "moșia Flămânzeștilor". V. Marinescu constată că în unul din aceste documente din secolul al XVI-lea nu mai este amintit xenodochiul, ajungând la concluzia că acesta ar fi trecut sub tutela mânăstirii. (Marinescu, V.; 1969, p. 902 – 904)
În secolul al XVII-lea, informațiile documentare referitoare la satul F1ămânzești și la bolnița Mânăstirii Argeș sunt numeroase.
Radu Vodă este cel ce în anii 1608, 1614, 31 iulie și 1614, 10 octombrie întărește satul Flămânzești "Mânăstirii Argeș" scutit de toate darurile, dar să fie de treabă și de poslușania sfintei mânăstiri, să lucreze ce va trebui.
La 1625 Alexandru Voievod dă o poruncă Mânăstirii Argeș ca satul Flămânzești și cu țigănia să fie lăsat în pace și slobod de "păhărnicie" așa cum a fost și mai înainte de vreme.
Printr-un alt document din 18 iulie 1625, Alexandru Voievod poruncește ca "să fie satul Flămânzești slobod de toți banii din județ, de călătorii, protopopii și de toate slugile domnii . . . cari vor umbla pentru treaba lor". (Miroiu, P.; 1972, p. 520-521.)
După cum reiese din acest document, se pare că toți călătorii, protopopii, slugile domnești poposeau aici pe baza unui vechi privilegiu și toată hrana și întreținerea o primeau gratis.
Bolnița Flămânzești apare citată și într-un document din 1654. În secolul al XVIII-lea se specifică într-un document că se deteriorează foarte mult clădirile, îndeosebi ale bisericii, încât a fost refăcută de "diaconul Nica și soția sa Stanca diaconeasa. Ea a fost desăvârșită mai târziu, între 1752 și 1786 de către episcopul Cosma al Buzăului viitor mitropolit al Ungrovlahiei, care într-un fel de testament de la 1786 amintește că el ar fi ridicat o biserică din piatră de la F1ămânzești, lângă Curtea de Argeș.
Bolnița a suferit și ea permanente îmbunătățiri, mai ales la sfârșitul sec al XVIII-lea, o dată cu înființarea Episcopiei Argeșului.
În urma investigațiilor arheologice ale platformei din partea de vest a bisericii au fost schițate fundațiile fostei clădiri a "bolniței". Fundațiile au o înălțime de circa. 60 cm, sub un strat subțire de pământ și o depresiune pe o suprafață de 5/7 m.
Avea forma unui dreptunghi cu un parter tăiat în două de un culoar central dispus în boltă, care în dreapta și în stânga dădea intrare în 11 camere, fapte ce denotă că aici se desfășura o activitate de interes colectiv . (Marinescu, V.; 1969, p. 905-906)
Analiza construcției, a materialelor contraforturilor relevă asemănarea cu tipul de arhitectură veche, apropiat de cel al Bisericii Sfântul Nicolae Domnesc clădită în sec. al XIV -lea.
In sec. XX bolnița este amintită de arhimandritul Grigore Urițescu pe la anul 1903 ar fi servit drept birouri ale Episcopiei Argeșului, iar între 1910 și 1929 ar fi fost școală de cântăreți. Fiind deteriorată, la 1927 a fost dărâmată, iar cu materialul rezultat s-a ridicat casa parohială din curtea acestui așezământ bisericesc.
Această bolniță de la Simidreni, devenită apoi F1ămânzești, aparținând Mânăstirii Curtea de Argeș, este primul așezământ de acest fel cunoscut până astăzi la noi.
Xenodochiul de la Argeș, similar celorlalte așezăminte de binefacere din Europa, a fost conceput pentru a veni în ajutorul numeroșilor călători care băteau fără încetare drumurile. Plata pentru astfel de adăpost era mai mult simbolică.
Xenodochiul ca și bolnița, pare a fi ridicat înainte de secolul al XVI-lea. Locul este clar precizat de hrisovului Vladislav: "în fața porților bisericii de la mănăstirea de la Argeș". Acest xenodochiu avea și un caracter de spital, în 1832 beneficiind de prezența unui medic titrat.
După a doua jumătate a secolului al XVI-lea, xenodochiul de la Argeș și-a schimbat caracterul caritabil. Localului i s-a atribuit treptat altă destinație, suferind transformări ce a făcut să dispară singurul xenodochiu cunoscut în trecutul nostru îndepărtat.
2. Bolnițele din Mitropolia Moldovei
Mitropolitul Moldovei, Anastasie Crimca (1608-1617; 1619-1629) este ctitorul mânăstirii de la Dragomirna și a primului spital atestat documentar de la Suceava.
În anul 1600, datorită împrejurărilor politice, Anastasie Crimca și-a părăsit scaunul de episcop de la Rădăuți și s-a retras pe moșia dăruită de Petru Șchiopul. Aici a ctitorit o bisericuță, în satul său Dragomima. Pisania slavonă din 27 iulie 1602 arată că noul lăcaș cu hramul Sfinții Prooroci Enohe și Ilie și Sf'antul Ioan Teologul a fost ridicat de "smeriții robi și închinători Sfintei Treimi, Kir Anastasie Crimcovici, fost episcop la Rădăuți și pan Lupu Stroici, mare logofăt și fratele său pan Simion, mare vistiernic".
Se pare că biserica mică de la Dragomima a slujit ca bolniță, după cum e atestată într-un document din 1612 al lui Ștefan Tomșa, care o numea "bisericuță bolniță" .
În 1619 a zidit un spital în orașul Suceava pe locul dăruit de domnitorul Gaspar Grațiani – "să se facă acolo spital întru numele Domnului, ca să fie pentru cei săraci și neputincioși și șchiopi și orbi și alții care vor fi, să se odihnească toți acei acolo într-un spital". (Gonța, V.; Gonța, A.; 1962, p. 36-37. )
La 13 aprilie 1620, Gaspar Grațiani, după ce judecă o "pricină" a mitropolitului Anastasie Crimca cu moștenitorii unor averi donate Mânăstirii Dragomirna. îi întărește mânăstirii "mai multe sate, țigănii și un vad de moară pe râul Suceava.
Câștigul rezultat trebuia împărțit între bolniță și săraci, așa cum rezultă din dania făcută, căci acea bolniță a fost făcută în numele Domnului." (Gonța, V.; Gonța, A.; 1962, p. 38-39. )
O singură mențiune mai apare despre spitalul din Suceava în 1641. Mitropolitul Anastasie Crimca, care ridicase aceste așezăminte pe socoteala sa s-a îngrijit de ctitoriile sale. Atfel, Mânăstirii Dragomima i-a făcut numeroase danii și a obținut anumite scutiri. A avut grijă, prin "testament" să împiedice închinarea Mânăstirii Dragomirna la Sfântul Munte Athos.
O dată cu pătrunderea medicinii laice, a personalului cu o calificare medicală, uneori superioară, bolnițele își încetează activitatea până in secolul al XVIII-lea.
O excepție o constituie bolnița Mânăstirii "Precista" din Roman, care s-a transformat într-un spital modem.
În 1458, la Roman, printr-un curic, Ștefan cel Mare, a hărăzit săracilor două moșii: Leucușenii și Dragomireștii. Episcopia Romanului a fost cea însărcinată cu administrarea moșiilor și ajutorarea săracilor . Așezământul lui Ștefan cel Mare a funcționat neîntrerupt de-a lungul secolelor.
Domnița Ruxandra ridică la 1569 o Biserică în orașul Roman. În 1753, episcopul Romanului, Ioanichie Hasan înalță o mănăstire pe lângă biserica mai veche a domniței Ruxandra. Așezământul și-a luat numele de la hramul Bisericii sale: "Adormirea Precestei", în mod curent "Precista". Bineânțeles, mânăstirea va avea ca anexă și o bolniță, care a jucat un rol deosebit, deși a apărut tardiv. Bolnița Mânăstirii Precista a devenit o instituție de asistență socială, cu 20 de călugări, administratori ai fondurilor cu care episcopul Ioanichie își înzestrează ctitoria. În acest mod, "Precista" din Roman ajunge in scurt timp a fi una din cele mai înzestrate mânăstiri neînchinate din țară. (Cozăcescu, E.; 1969, p. 908.)
Opera de ocrotire socială realizată de Mânăstirea Precista se făcea prin forme variate de asistență socială, de la ajutoare individuale până la cele colective. Întreținerea ospătăriei era un refugiu pentru călători mai ales pentru pelerinii bolnavi, nefiind un han, ci mai degrabă ospătăria acorda ajutoare pentru sinistrați. Pe parcurs, mulți dintre călătorii bolnavi găzduiți, devenind neputincioși n-au mai părăsit adăpostul. Astfel acesta s-a transformat într-un azil pentru infirmii bolnavi cronici, bătrâni.
În timpul războiului austro-ruso-turc din anii 1788-1792, Moldova a intrat sub ocupație nemțească. În acest context la Roman, în chiliile mănăstirii Precista s-a stabilit Spitalul militar de campanie nemțesc.
După ce în 1789, ocupanții s-au retras, egumenul Gherasim Putneanul a hotărât să înființeze și el un spital în incinta mânăstirii. A fost un spital improvizat, impropriu, fără mobilierul necesar, călugării ajutând la pansatul rănilor in timpul ocupației.
In 1789, bolnița Mânăstirii Precista s-a transformat în spital și a funcționat în aceste condiții timp de 8 ani. Mortalitatea mare și vindecările puține, l-au determinat pe Gherasim Putneanul să mai facă un efort pentru a transforma bolnița în spital adevărat.
Bătrânul egumen a trecut la cele veșnice, nu înainte de a fi întocmit „O diată” cu destinația banilor: 500 lei "bani gata" și 4.000 dați cu zapise. Din aceștia urma să se repare biserica și să construiască un local propriu pentru spital. Actul datează din 15 iunie 1787 . Pisania bisericuței din 1833 confirmă acest lucru "al treilea iarăși s-au zidit din temelie din veniturile mânăstirii, fiind egumen Gherasim Putneanul la 1797 .” (Pruteanu, P.; 1957, p. 36.)
Spitalul a fost isprăvit de arhimandritul Vartolomeu Putneanul care a legiuit, a fost înzestrat cu personal medical și prevăzut cu "spițerie" pentru marele public. Primul medic încadrat a fost doctorul Josephus Muller .
Din cele prezentate reiese că într-adevăr bolnița Mânăstirii Precista a fost precursoarea spitalului actual.
În 1757 , printr-un hrisov, Constantin Cehan voievod, hotăra ca biserica Proorocul Samuil din Focșani și aceea din Bodești să fie metocuri ale Mânăstirii Precista din Roman: "toate trei să fie libere și ne închinate la nici o altă mânăstire". (Pruteanu, P.; București, 1957, p. 40.)
În spitalul Mânăstirii Sfântul Prooroc Samuil din Focșani se vor primi bolnavi de orice naționalitate și credință religioasă, beneficiind de îngrijire gratuită.
În 1848 egumenul mânăstirii, Ioanichie Pârvu, a mijlocit pentru traducerea din grecește și tipărirea lucrării arhimandritului Dionisie "Medicina practică"; lucrare ce vorbește despre tratarea a 262 de feluri de "pătimași". Ștefan cel Mare, printr-un act din 13 septembrie 1471 a dăruit bolniței făcute de la Mânăstirea Zografu, 500 aspri anual, precizând că "suma este destinată pentru cei ce se găsesc suferinzi acolo, iar scopul daniei este ca aceștia să se roage pentru sufletul părinților voievodului, pentru sănătatea sa și a copiilor lui. ,, (Gonța, V.; Gonța, A.; 1963, p. 592.)
Fără însemnarea din 1536 nu s-ar fi descoperit că la Mânăstirea Putna a funcționat un spital. Termenul echivalează cu cel de bolniță în Țara Românească, deși nu a fost niciodată menționat în privilegiile domnești ale lui Ștefan cel Mare și urmașii săi.
Un rol deosebit în organizarea unui așezământ de asistență socială la Mânăstirea Neamț l-a avut călugărul Paisie Velicicovski. Originar din Polonia, după o ședere mai îndelungată la Muntele Athos, însoțit de un grup de ucenici devotați s-a stabilit in Moldova și cu binecuvântarea mitropolitului Gavriil Calimachi s-a așezat la Mânăstirea Dragomima, ctitoria lui Anastasie Crimca. Paisie a propus ca aici să se facă un "spitălaș" pentru monahii care se îmbolnăvesc. El adaugă: "Trebuie să se facă două case de oaspeți. Una înăuntrul mânăstirii pentru persoanele duhovnicești și mirene, care vin la mânăstire și una afară din mânăstire, pentru cei ce vin cu căruțele…trebuie să pună călugări pricepuți, care să poată sluji cum trebuie, cu cuviința duhovnicească și cu dragoste, pe cei ce vin spre închinări, precum și pe cei bolnavi și săraci… rânduind pe unii la casa de oaspeți, iar pe alții la spitălaș și îngrijiți cu bunăvoință de bolile lor trupești. (Brătescu, G.; 1969, p. 694.)
Ceea ce preconiza Paisie să rânduiască la Dragomirna și mai târziu la Mânăstirea Neamț se apropie de o instituție spitalicească. Călugărul care urma să se ocupe de bolnavi avea anumite studii medicale. Importantă este precizarea că mirenii puteau fi admiși în bolniță, eventual alături de călugări.
La bolnița de la Dragomima "bolnavii, bătrânii și cei slabi se așezau în spitălaș și se încredințau fratelui Onorie care cunoștea puțin iscusința doftoricească, dar avea o inimă plină de dragoste”. (Brătescu, G.; 1969, p. 695.)
Fiind nevoit să părăsească Mânăstirea Dragomirna din cauza ocupației austriece, Paisie a plecat cu obștea la Mânăstirea Secu. Și în tipicul vieții monahale de aici figurează obligația "de a sluji bolnavilor, celor slabi și bătrâni din soborul fraților și celor ce nu mai încap în spital. (Brătescu, G.; 1969, p. 696.)
Încredințându-i-se egumenia Mânăstirii Neamț, în 1779, aici va găsi o bolniță care funcționa din vremuri străvechi. Bolnița fusese restaurată în 1735 de episcopul Romanului, Varlaam și "înzestrată cu șase vaci și două prisăci. (Vătămanu, N.; 1962, p. 425.)
Paisie a restaurat-o și el în 1791, construind un spital, case de oaspeți și înmulțind numărul clienților. Bolnicer era tot un frate Onorie, cel ce avusese aceeași ascultare și la Dragomima. Era preocupat de asigurarea unor condiții igienico-sanitare cât mai satisfăcătoare. "In fiecare săptămână se schimbau albiturile și bolnavii erau schimbați… poruncea să se dea bolnavilor o mâncare hrănitoare, cea mai bună pâine și vin. ,, (Brătescu, G.; 1969 p.695)
În asistența pe care o acorda Paisie bolnavilor mireni, se întrevede germenele viitorului ospiciu de la Neamț. "Primea starețul și bărbați mireni, care sufereau de diferite boli sau chinuiți de diferite duhuri și care nu aveau unde să-și plece capul, și într-un spital deosebit ii hrănea din masa comună și ei trăiau acolo cât voiau, unii chiar până la moarte”. (Brătescu, G.; 1969 p.696)
În 1841 bolnița a fost mistuită de un foc. După 1841 zidirea unei noi bolnițe a fost realizată de starețul Neonil, cu ajutorul credincioasei Elena Donici.
În 1863 este restaurată de monahul Eremia. In apropierea Mânăstirii Neamt, ospiciul de alienați va funcționa până la începutul secolului XX. După noua organizare a Principatelor din 1863 va deveni o instituție de stat.
Tot lui Paisie, prin orientarea pe care a imprimat-o, i se datorează înființarea unui spital la Târgu-Neamț, care există și azi și căruia Mânăstirea Neamt i-a purtat de grijă din 1852 până in 1866. Spitalul a fost înființat in 1852 prin strădania starețului Neonil.
Câteva secole mai târziu, pe Măgura Iașului la Repedea s-a construit între anii 1721-1734, Schitul Tărâța și s-a întemeiat un lazaret pentru sărăcimea Iașului, bolnavă de ciumă. (Vornicesu, N.;1968, p. 68.)
3. Bolnițele mănăstirești în secolele XVII-XVIII
Secolul al XVII este marcat în Țara Românească de apariția a câtorva bolnițe care, deși de dimensiuni reduse, premerg spitalele religioase de sine stătătoare, specifice secolului al XVIII-lea.
La 1700, Constantin Brâncoveanu ridică bolnița de la Mânăstirea Brâncoveni, căutând să restaureze vechea mânăstire a lui Matei Basarab. Ctitoria din 1696 a Mariei Brâncoveanu, bolnița de la Hurezu, va adăposti în 1877 prizonierii turci, din timpul Războiului de Independență. Pentru scurt timp bolnița va fi transformată în 1881 într-un spital cu 40 de paturi. Canoanele vieții monahale neîngăduind conviețuirea mixtă, spitalul se va muta dincolo de zidurile mânăstirii.
De la Mânăstirea Hurezu pleacă monahul Lavrentie, care între anii 1732-1738 va ridica în afara zidurilor Mânăstirii Polovraci o bolniță.
Un mitropolit cu o deosebită activitate pe tărâmul cultural, dar preocupat de viața morală și socială a păstoriților săi s-a dovedit a fi Antim Ivireanu, mitropolit al Ungrovlahiei intre anii 1708-1716.
Datorită culturii sale alese, predicile ținute în cursul arhipăstoriei sale au constituit o operă literară valoroasă, înmănunchiată în volumul "Didahii". În aceste predici, Antim Ivireanu reliefa discrepanța socială dintre boieri și țărani, nedreptățile și abuzurile pe care le săvârșesc cei bogați, luxul pe care-l etalau. Atenția sa asupra problemelor sociale n-a fost concentrată doar pe parcursul vieții sale, ci au căutat să dea continuitate operei de asistență socială.
Testamentul care să perpetueze această operă poartă titlul: „Învățături pentru așezământul cinstei mânăstirii a tuturor sfinților, adică Capete 32, întru care se cuprind toată chiverniseala mânăstirii și rânduiala milelor ce s-au hotărât să se facă pe an la săraci și la lipsiți din venitul casei”. (Păcurariu, M.; 1994, p. 154)
Deoarece asistența socială se realiza din veniturile mânăstirești, prima dispoziție a mitropolitului Antim Ivireanu a fost de a rândui ca mânăstirea "să fie slobodă", nesupusă, nestăpânită de nici un fel de obraz, nici de domnul țării, nici de arhiereul care va fi după vremi, nici de vreunul din boieri. (Păcurariu, M.; 1994, p. 154.)
Testamentul prevedea in primul rând ajutoare pentru copiii dornici să învețe carte, câte trei copii între 10-15 ani, pe care unul din preoții mânăstirii era dator să-i învețe carte în românește și slavonește. Primeau un ajutor bănesc când se însurau, de 15 taleri, iar de se preoțeau primeau încă 13 taleri. Mânăstirea trebuia să se ocupe și de îngroparea oamenilor săraci, de susținerea materială a fetelor sărace, tot trei la număr, să-i miluiască cu îmbrăcăminte pe cei săraci, să-i cerceteze pe cei bolnavi, chiar de erau țigani, să-i caute pe cei aflați în temniță și să-i ajute pe străinii aflați la necaz. Capitolul 31 prevedea ca în cazul înmulțirii veniturilor mânăstirii "să se îndoiască… și această rânduială a milosteniei între aceste capete”. (Păcurariu, M.; 1994, p. 155.)
Testamentul avea și o prevedere specială pentru tipografia de la Antim, care era atât de folositoare țării prin cărțile scoase la iveală pe parcursul timpului.
Mitropolitul Antim a rămas un model de păstor în conștiința neamului și un exemplu viu, prin gestul nobil de a lăsa averea sa pentru continuarea operei de caritate și după moartea sa.
Amploarea vieții monahale din secolul al XVIII -lea, manifestată printr-o bună organizare și o bogată activitate religioasă, culturală și socială a făcut posibilă apariția bolnițelor ca o instituție generalizată.
În Muntenia s-a ridicat la Mânăstirea Țigănești (1817), biserica cimitirului și bolnița, de către logofătul bisericesc Nicolae Bățcoveanul. Tot aici s-a înființat în anul 1864 școala primară pentru surorile tinere și copiii din sat. Școala a funcționat in încăperile bolniței. (Bucuș, C.; 1970, p. 44.)
Din 1867, bolnița a trecut în sarcina Eforiei spitalelor civile. La Mânăstirea Pasărea s-a înființat în 1864 o școală primară pentru satele apropiate și pentru surorile din mânăstire, precum și un spital cu 12 paturi, care au fost întreținute mai târziu de Euforia spitalelor civile.
Bolnițele de pe lângă mânăstiri vor căpăta în acest secol caracterul unor ospicii sau azile sau vor fi construite având de la început această destinație. Așa se prezintă ospiciul Sfânta Vineri din București, zidit la 1645 de către Pan Niculae vel Agă și soția sa.
Un alt ospiciu ce a dăinuit multă vreme, este ospiciul sau spitalul bisericii Dudu din Craiova, ridicat de către Constantin Fotescu vel Clucer și Hagi Gheorghe Ion, pentru bolnavii ce năzuiesc spre tămăduire.
Funcționa, de asemenea un ospiciu la Mânăstirea Sărindar din București, ce se bucura de o faimă deosebită datorită unei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
Inițiativele particulare nu au lipsit și în ridicarea unor azile pentru săraci, bătrâni și neputincioși. Așa se prezintă azilul Doamnei Bălașa din Târgoviște, ridicat lângă biserica Sfânta Vineri din București, fiica lui Constantin Brâncoveanu, care ridică in 1745 o biserică cu hramul Botezul Domnului. Această biserică va rămâne paraclis pe lângă noua biserică înălțată în 1751. Intenția ei era de a face "xenotrofion, orfanotrofion, să fie școală… pentru cei ce vor să se preoțească și să mărite fete sărace." (Samarian, P.; 1983, p. 61-68)
Alte azile cunoscute sunt: azilul din Mahalaua Ceaușului David întemeiat de monahul Mihailă 1793, spitalul vornicului Radu Gotescu, cunoscut din anul 1775, azilul din Valea Scheilor, întemeiat de biv Ceauș Ghinea Speteanul, pentru văduve sărace, dar și o școală unde învățau copiii gratuit.
În Moldova situația bolnavilor se prezintă în secolul al XVIII-lea întrun mod asemănător celor din Muntenia. Caracterul medical al bolnițeșor se evidențiază prin numeroasele cereri de internări ale laicilor. In special solicitările erau pentru copii epileptici și pentru bolnavi psihici. Cura medicală ce li se aplica pe lângă slujbele religioase constă in psihoterapie, ceea ce a adus la o specializare a bolnițelor în acest sens.
Astfel de bolnițe au existat la Râșca (1875), Slatina (1881), Horaița (1874), Secu (1847), Agapia (1891), Văratec (1853). Doctorii au fost rânduiți la Mânăstirile Agapia și Văratec încă din 1854, la cererea acestora.
Cele mai cunoscute ospicii rămân cele de la Mânăstirea Todireni din Burdujeni, căruia în 1878, arhiereul Neofit Scriban îi rânduia o sumă de bani spre întreținerea ospiciului.
Apoi ospiciul de la Mânăstirea Neamț și cel de la Golia patronat de Mânăstirea Neamț, întemeiat încă din secolul al XVI-lea de logofătul Ioan Golia. La Mânăstirea Adam a funcționat un ospiciu pentru femei. In Iași, la 1752, se construiește Mânăstirea Sfântul Spiridon; bolnița acestei mânăstiri va deveni cu timpul, centrul așezămintelor spitalicești ale "Spiridoniei" moldovene.
Astfel se conturează asistența socială publică, ce viza în special îngrijirea săracilor, pentru care și domnitorii țării au purtat o grijă deosebită.
Instituțiile de asistență socială organizate și patronate de Biserica Ortodoxă Română în sec. XVIII – XIX
1. Spitalele din Țara Romanească
Apariția spitalelor este dependentă de dezvoltarea economică și de laicizarea culturii românești, dar și de unele realități politice și bisericești din această perioadă.
Dominația străină, războaiele, epidemiile, instabilitatea curților princiare persistă și în acest secol și, deși mânăstirile continuă să joace rolul de "cetăți ale românismului", influența lor scade simțitor .
Monahismul românesc cunoaște, în timpul domniilor fanariote, o perioadă din cele mai triste. Închinarea mânăstirilor românești celor din Grecia a dus la scurgerea din țară a unor venituri destul de însemnate din mânăstirile noastre. Speculând credința religioasă a poporului, călugării greci au practicat … un intens comerț cu pretinse "lucruri sfinte" ("sfinte moaște", "semn sfânt", "apă adusă din Iordan"). (Duțescu, B.; Marcu, N.; 1969, p. 889.)
Aceste practici vor submina viața călugărească românească și practicarea medicinei călugărești în bolnițe.
Treptat ele vor fi părăsite sau transformate în infirmerii pentru călugării bătrâni și bolnavi și pentru pelerinii bolnavi care au continuat să vină pentru a se închina la icoane făcătoare de minuni sau la moaștele sfinte. Călugării „bolniceri” se vor obișnui ca în cazuri grave să cheme câte un medic laic.
Multe bolnițe părăsite se vor nărui, rămânând să înfrunte vremea doar bisericile fostelor bolnițe.
În această epocă ia ființă cel dintâi spital de la noi, spitalul Colțea deschis la 1715, ctitorit de Spătarul Cantacuzino.
Modelul creat de Spătarul Cantacuzino a stat la baza înființării și celorlalte spitale de la noi. Atât în Muntenia cât și în Moldova, spitalele s-au ridicat în jurul bisericii. Toate erau sprijinite de același simțământ religios, ca și bolnițele, dar împletite cu hotărârea de a nu mai lăsa să se risipească bogăția țării.
Aceste spitale din Muntenia și Moldova întrec "cadrele strâmte ale bolnițelor de odinioară, constituind o etapă de trecere de la bolnițele medicale spre spital în înțelesul modem al cuvântului." (Vornicescu, N.; 1968, p. 59)
Deserveau populația care era lipsită de mijloace și nu avea posibilitatea de a se îngriji la domiciliu. Asistența medicală este acordată la început de persoane necalificate, călugări bolnavi, preoți. Lipsa de personal a făcut ca aceste spitale să funcționeze de multe ori fără specialiști.
Pentru conducerea și administrarea averilor spitalului, Spătarul Mihai Cantacuzino a instituit o Epitropie mireană. A făcut acest lucru, ca o precauție contra călugărilor greci. Sunt dispoziții contrare tradiției și orânduirilor Pravilei bisericești și constituie un început de laicizare a spitalelor, făcut din primii ani ai secolului al XVIII-lea.
P. Samarian clasifică spitalele în funcție de modul cum au reușit să se impună și să înfrunte timpul: spitale definitive fiind cele ce au rămas până azi, spitale de scurtă durată, ce si-au schimbat destinația pe parcurs, mintale vremelnice, cele ce au funcționat doar în cazuri de epidemii sau spitalele militare. Spitalele definitive sunt socotite: spitalul Colțea, Pantelimon, Filantropia, spitalul Sfântul Spiridon din Iași, spitalul Precista din Roman și spitalul din Buzău, spitalul Brâncoveanu, spitalul din Tg. Neamt. (Samariam, P. 1983, p. 77)
Spitalul Colțea
A fost întemeiat la începutul secolului al XVIII-lea de către Spătarul Mihai Cantacuzino, fiul Stolnicului Constantin Cantacuzino.
El a zidit, mai întâi Mânăstirea Coltea, între anii 1696-1697, pe locul pe care existase o bisericuță cu hramul "Cuvioasa Paraschiva", proprietate a Clucerului Colțea Doicescu. De aceea s-a și menținut numele de Colțea. (Negulescu, G.; 1962, p. 42.)
Spătarul Mihai Cantacuzino a cerut voie mitropolitului de a construi pe locul zis "al lui Colțea", în locul bisericuței de lemn, o bisericuță de piatră cu hramul "Trei Ierarhi".
În anul 1698-1699 biserica cu hramul "Trei Ierarhi" era gata. A urmat apoi zidirea spitalului. Data aproximativă a ridicării spitalului este anul 1709, după cum rezultă din actul emis de mitropolitul Antim lvireanul.(Molin, V.; 1960, p. 1013.)
Complexul de asistență ce a rezultat era compus dintr-un spital mixt cu două secții, pe ambele laturi ale unui paraclis. Spitalul avea și spițerie "cu variate leacuri și tămăduitoare feluri de buruieni". Pentru săraci un azil și o cantină gratuită. O școală slavo-română cu doi dascăli, împreună funcționând cu o școală de cântec bisericesc.
Capacitatea spitalului era de 24 paturi. In general erau primiți oameni săraci, foarte puțini bolnavi. Mai erau și copii de casă ai domnitorului și boierilor, călugări, străini in trecere prin București. Întreținerea bolnavilor era ieftină și se cheltuia foarte puțin pentru ei.
În anul 1739 un incendiu a distrus mânăstirea, împreună cu spitalul, spițeria, biserica. Nu se cunoaște modul cum a fost refăcut spitalul. După incendiu există o perioadă de șase decenii fără nici o știre despre spital și evoluția sa.
În timpul domniei lui Alexandru Moruzi, soția sa Zoe, vizitând spitalul Colțea, constată că femeile și bărbații bolnavi sălășluiesc la un loc. Atunci cu cheltuiala ei clădește un spital nou cu trei odăi numai pentru femei. În 1794 însuși domnitorul constatând că nu există o cameră pentru convalescenții de tifos pune de se construiește o asemenea cameră. El întărește toate drepturile spitalului Colțea, printr-un hrisov din 1794, așa cum făcuse și domnitorii anteriori, Grigorie Ghica în 1749 și Mihai Șuțu în 1792.
Averea mănăstirii și spitalului Colțea se va risipi și instituția se va degrada, când în administrația lor s-au înfipt ctitorii din familia Racoviță și voievozi străini și care vor impune la rândul lor un egumen străin de neam. Interesele politice, schimbările de domni vor face ca spitalul Colțea să se ruineze treptat până în 1836 când a trebuit să fie pus în reparație.
Spitalul Pantelimon
Citat alături de spitalul Colțea, în documentele vremii, ca unul din "marile spitale" ale acelor timpuri, a fost întemeiat de Grigorie al II-lea Matei Ghica. Acesta era fiul lui Matei și Ruxandra Ghica, cea dintâi femeie româncă doctoriță, care deși n-a profesat în public este sigur că a profesat în cercul restrâns al familiei.
Dotat cu o cultură aleasă, dar și cu smerită evlavie, Grigorie Ghica a ridicat la Iași Mânăstirea Frumoasa, iar apoi Mânăstirea Pantelimon din București. În 1733 a început să clădească din temelie în apropiere de București o mânăstire cu multe încăperi ca să servească de bolniță pentru bolnavi. În jurul mânăstirii a ridicat un spital cu 12 paturi. Lucrările de zidire, atât ale mânăstirii, cât și ale spitalului au început în 1735. Cât timp a domnit în Moldova, lucrările au fost continuate de mitropolitul Ștefan, iar după moartea lui, de mitropolitul Neofit, care i-a urmat.
Grigorie Ghica a revenit pe tronul Munteniei în 1748, iar construcția a fost gata in anul 1750. Apoi a început clădirea altor spitale de boli pulmonare și ciumă.
Ctitorul a hotărât ca spitalul pentru bolnavii cronici să aibă 12 paturi, iar cel pentru ciumă și lingoare un număr de paturi nedeterminat, după nevoi. A hotărât ca primirea bolnavilor cronici să se facă după ce au fost examinați de doctor, iar ciumații să fie trimiși de Agie. Pentru spital a înființat serviciul breslei cioclilor, care trebuia să-i depisteze pe bolnavi, să-i izoleze, să curețe focarele de contagiune și, la nevoi, să îngrijească de bolnavi. Pentru buna funcționare a spitalului, Grigorie Matei Ghica l-a înzestrat cu 16 moșii, numeroase vii, munți cu păduri, case și nenumărate terenuri prin București și împrejurimi.
Alexandru Moruzi, un domnitor preocupat de soarta spitalelor și a bolnavilor, a constatat că spitalul Sfântul Visarion pentru bolnavii de ciumă este neîncăpător cu cele 4 camere ale sale. De aceea, în 1793 a adăugat un vremelnic "lazaret-spital".
Domnitorul a hotărât în 1795 să facă un spital nou, numai pentru ciumați, bine înzestrat, care să facă față epidemiilor de ciumă. În același an, epitropul Pantelimonului comunica la 26 aprilie 1795 că mânăstirea nu mai are fonduri, cerând să contribuie și alte mânăstiri din țară. Cererea a fost aprobată, mânăstirile și metocurile lor contribuind cu 2.400 de taleri lunar.
În 1868 a început ridicarea clădirii noului spital Pantelimon, care s-a redeschis in 1890, cu 80 de paturi și un orfelinat de băieți.
Spitalul "Iubirea de oameni" (Filantropia)
Ocupația rusească din 1806-1812 a dus la creșterea sărăciei și, implicit, a bolilor și a bolnavilor. Spitalele Colțea și Pantelimon, cu cele câteva paturi ale lor erau ca și inexistente.
În această situație, prin subscripția publică inițiată de dr.Constantin Caracaș, "pentru ca să înființeze încă un spital pentru îngrijirea bolnavilor fără mijloace … mulți creștini dintre orășeni, cler, boieri și negustori au contribuit la înființarea acestui așezământ. ,, (Gomoiu, V.; Din istoria medicinei, Buc. 1923, p. 356.)
Spitalul ce putea găzdui 200 de bolnavi a fost deschis în 1812 și încă de la început a funcționat cu rezultate bune. S-a bucurat de danii din partea lui Vodă Caragea și din partea boierilor Radu Golescu și Grigorie Brâncoveanu care au dăruit două mânăstiri, Govora și Arnota, să fie metocuri ale acestui spital și o parte din venitul Mânăstirii Mărcuța.
Fiind neîncăpătoare pentru cerințele vremii a fost ridicat un nou așezământ în 1813, terminat în 1815.
În aprilie 1817 s-a semnat cel dintâi regulament spitalicesc care s-a întocmit la noi în țară. Regulamentul, în 77 de articole reglementează toate laturile vieții spitalicești. Articolele 72-75 se ocupă de atribuțiile preotului. Probabil acest regulament a contribuit la bunul mers al spitalului.
Cu prilejul reformei sanitare întreprinse de Kiseleff, pe baza Regulamentului din 1831, întocmit de comisia prezidată de banul Grigorie Brâncoveanu, cele trei spitale Colțea, Pantelimon și Filantropia au fost unite într-o Eforie a spitalelor pământești. Până în 1845, spitalul Filantropia a fost administrat de o instituție de stat, sub controlul Logofeției Trebilor bisericești și a celorlalte organe de control ale tării .
Spitalul Brâncoveanu
A fost fondat de către Safta Brâncoveanu prin diata sa din 1835, pe locul cumpărat în apropierea Bisericii Domniței Bălașa.
Testamentul ei specifică condițiile și motivul înălțării acestui spital "întru căutarea sufletelor noastre" prin milostenii și danii, adunând fondul necesar ridicării spitalului. Gândul ei s-a îndreptat în primul rând spre bolnavii lipsiți de mijloace materiale și a așeza la Sfânta Biserică "preoți cucernici și duhovnici cuvioși, cu îndatorire a împlini toate duhovniceștile daruri către bolnavii spitalului”. Eforia spitalului a fost încredințată mitropolitului țării. Inaugurarea lui s-a făcut în 1838, iar în 1840 s-a unit administrația bisericii și azilului Domnita Bălașa cu cea a spitalului Brâncovenesc, devenind "așezămintele Brâncovenești". Bine administrat a funcționat neîntrerupt până în 1905, când a fost reclădit. A fost dărâmat în anii regimului comunist.
Spitalul de la Dudești
A fost ridicat de domnitorul Alexandru Moruzi, la 2 aprilie 1795, în urma plângerilor celor de la spitalul Pantelimon că nu au suficiente fonduri să întrețină atât spitalul Pantelimon cât și spitalul Sfântul Visarion pentru ciumați. Sumele necesare pentru fondarea și funcționarea spitalului s-au alocat din veniturile bisericii și încasările vamale. Epitropia spitalului era formată din doi boieri mari, iar administrarea propriu-zisă era în sarcina a patru epitropi, mai mici.
2. Spitalele din Moldova
Spitalul Sfântul Spiridon din Iași
Întocmai ca și spitalul Colțea sau Pantelimon din București, spitalul Sfântul Spiridon din Iași a luat ființă în jurul unei biserici, biserica Sfântului Spiridon. Se pare că acest spital ar avea obârșie foarte veche, pe locul lui existând, încă din secolul al XVII-lea, o bolniță ridicată de un călugăr.
Din gramata patriarhului Samuil al Constantinopolului, din 1863 rezultă că spitalul a fost ctitorit de hatmanul Vasile Rușeț, jitnicerul Ștefan Boisie și chiar Atanasie lipscanul. La 1750, jitnicerul Ștefan Boisie, ajutat de ceilalți doi, a început zidirea Bisericii Sfântul Spiridon. Ei au făcut "singura clădire a bisericii". Pentru mărirea Bisericii și clădirea spitalului au contribuit și postelnicul Niculachi Șuțu cu frații lui, postelnicul Alexandru Ipsilanti și alții dintre boieri. În vremea domniei lui Constantin Cehan Racoviță s-a început clădirea Bisericii Sfântul Spiridon.
Constantin Racoviță a domnit din nou în Moldova și în 1757 a dat hrisovul pentru întemeierea Spiridoniei "să se facă spital la mânăstirea nouă ce s-a zidit aicea în orașul Iași… a Sfântului Ierarh și de minuni făcător Spiridon". A și fixat veniturile necesare mânăstirii, dar după trei luni a pierdut domnia. Un alt domnitor care a acordat și întărit privilegiile mânăstirii și spitalului Sfântul Spiridon este Ioan Teodor Calimag, care la 1759 hotărăște să se facă spital.
După votarea Regulamentului Organic, spitalul Sfântul Spiridon a fost înglobat în Regulamentul Caselor obștești.
Spitalul din Roman
A fost înființat pe lângă Mânăstirea Precista din Roman, de către egumenul Gherasim Putneanul, în 15 iulie 1797. Din economiile sale a refăcut din temelii biserica Precista, apoi a întocmit și un spital. Cei ce au definitivat opera egumenului Gherasim Putneanul au fost arhimandritul Vartolomeu cu fratele său Procopie. Spitalul ridicat de ei se întreținea din veniturile mânăstirii și din alte venituri. La aceste cheltuieli a participat și episcopul de Roman, Veniamin.
La 1785, mânăstirea și spitalul Mânăstirii Precista din Roman au devenit metoc ale epitropiei spitalului Sfântul Spiridon.
După ce la început, bolnița a funcționat între 1797 și 1798, în odăile din curtea mânăstirii, între anii 1798-1839 va funcționa în clădirea ridicată de Gherasim Putneanul și Vartolomeu.
În timpul egumenului Gh. Buleandră, spitalului i se mai adaugă 20 paturi, iar în 1812, doamna Ecaterina Sturza dăruiește spitalului din Roman, moșia sa Romanii.
Spitalul a fost mutat de diaconul Macarie Baltag în casele noi cumpărate în 1838. Capacitatea la început a fost de 40 paturi, iar apoi din 1859, de 50 paturi. Aici a funcționat între anii 1839-1872. Devenit neîncăpător a fost mutat din 1872 într-un loc special construit, unde a funcționat până în 1952.
Spitalul din Buzău
A fost înființat în toamna anului 1793 de către păhămiceasca Maria Mănăileasca din Buzău. La 30 octombrie 1793 domnitorul Alexandru Moruzi a dat un hrisov prin care certifica întemeierea acestui spital, căruia i-a hărăzit dreptul de a lua de la ocne 250 de bolovani de sare, iar din banii preoților din eparhia Buzăului, câte 20 de taleri pe lună pentru leafa doctorului. Păhărniceasca Maria Mănăileasca a înzestrat spitalul cu moșia Răteasca, Ulmi, vii, o moară și două locuri.
Spitalul din Târgu Neamț și Ospiciul Mănăstirii Neamț
După apariția Regulamentului Organic (1832), au fost create comitete speciale care să se ocupe de punerea în practică a dispozițiilor, atât de organizare a asistenței celor nevoiași, orfani, cât și de asistența medicală, acordată de spitale. Mitropolit al Moldovei era Veniamin Costachi.
Comitetul Sanitar al țării i s-a adresat cu cererea de a rândui un medic la târgul Neamțului "unde nu se află nici vreun doftor, nici măcar spițărie." La această cerere mitropolitul a răspuns că mânăstirea, pe lângă alte greutăți și cheltuieli, "are și două spitale, numite bolnițe, una pentru cei pătimind de boli obișnuite, iar alta pentru cei ce pătimesc de boli necurate. (Bulat, T.; 1972, p. 1228.)
Mitropolitul Veniamin, retras între timp la Mânăstirea Slatina l-a înștiințat pe domnitorul Mihail Sturza, că va folosi o parte din venitul mânăstirii pentru construirea uni spital în târgul Fălticeni. Intenția lui nu se realizează, ierarhul murind între timp.
În 1845 starețul Neonil, de la Mânăstirea Neamț, a cerut domnitorului Mihail Sturza îngăduința de a ridica un spital cu 40 de paturi în Târgul Neamț, sub privegherea și pe socoteala mânăstirii. Ieromonahul Teofan Criste este însărcinat, în 1846 să se ocupe de ridicarea spitalului. Același stareț Neonil, în 1850 a cerut să se recunoască drepturile Mânăstirii Neamt, de a ocârmui spitalul său, ca un așezământ ridicat pe socoteala sa, "fără vreo închinare către epitropia spitalului Sfântul Spiridon sau altă autoritate sanitară. (Bulat, T.; 1972, p. 1234.)
Începând cu 1862, administrarea și supravegherea medicală a celor două instituții, spitalul din Târgul Neamt și ospiciul de pe lângă mânăstire a trecut în preocuparea statului.
Dintr-un referat din 1864 aflăm că spitalul avea 70 locuri, cu trei secții interne. În spitalul din Târgul Neamț era și un paraclis, la care veneau credincioșii din târg și al căror acces a fost adeseori cerut a fi interzis.
Spitalul Sfântul Spiridon din Galați
A fost înființat în 1836, într-o modestă casă având o capacitate de 8 paturi, așezate în două odăi. Inițiativa înființării acestui spital îi aparține doctorului Kiriacopol, care a și fost primul medic al spitalului. In 1837, spitalul a fost trecut sub conducerea Epitropiei Casei Sfântului Spiridon. Deoarece localul era impropriu, Epitropia Sfântul Spiridon s-a preocupat cu ridicarea unui așezământ în curtea Bisericii Sfântul Spiridon.
Venitul necesar provenea de la taxa impusă fiecărei corăbii ce intra în port și de la "cutiile milei", de la treisprezece biserici. Noul spital avea 34 paturi și a fost dat în folosință în 1841. Spitalul a funcționat până la 1890, când s-a ridicat o nouă clădire.
Spitalul din Botoșani
Sub fereastra de altar a capelei spitalului se află inscripția "Ospitalul fondat în 1 octombrie 1838 de răposatul comis Ioan Mavromati și soția sa Maria. " Intre anii 1846-1849 a fost construit noul spital, ce avea 40 locuri. A funcționat până în 1931. (Pruteanu, P.; 1957, p. 128.)
Spitalul Sfântul Prooroc Samuil din Focșani.
A fost înființat pe lângă Mânăstirea Proorocul Samuil din acel oraș. Acesta a fost metoc al Mânăstirii Precista din Roman. Când Mânăstirea Precista a fost închinată Mânăstirii Sfântul Spiridon din Iași, o dată cu ea a devenit metoc al Mânăstirii Sfântul Spiridon și Mânăstirea Proorocul Samuil. Spitalul ar fi fost deschis în 1841 sau 1843 în chiliile călugărilor mânăstirii "Proorocul Samuil" cu 12 paturi. Spitalul a fost închis în 1858 împreună cu biserica, datorită degradării. A fost redeschis în 1860, cu o capacitate de 24 paturi.
Spitalul din Tătărași – Iași
A fost ridicat în 1858 de logofătul Dimitrie Cantacuzino Pașcanu și de soția sa, Pulheria Cantacuzino. Hrisovul de încuviințare pentru acest spital datează din 1850 și a fost emis de domnitorul Alexandru Grigorie Ghica. Venitul spitalului a fost asigurat de moșia Tinteștei din Iași, a logofătului Cantacuzino, de cei 300 de galbeni dăruiți de el anual, iar după moarte sa, de soția lui. Încă de la deschidere, spitalul cu 16 paturi va fi trecut sub administrația Epitropiei Sfântului Spiridon.
Spitalul din Hârlău
Înființat de logofeteasa Pulheria Cantacuzino cu scopul de a primi, mai mult, pe cei lipsiți de mijloace. Deschiderea s-a făcut în 1859, cu 24 paturi, și va fi administrat de Epitropia Sfântul Spiridon. Logofeteasa l-a înzestrat cu case unde a și funcționat până în 1907 și i-a dăruit și 10.500 galbeni. Din 1910 s-a ridicat un nou local.
3. Asistența socială în Transilvania și Basarabia
Transilvania și Basarabia au avut o istorie aparte care nu a permis să existe o situație asemănătoare celei din Muntenia și Moldova în ceea ce privește asistența socială organizată de Biserica Ortodoxă Română. Majoritatea românilor transilvăneni erau săraci, greu încercați de procesul de maghiarizare forțată, ce lovea și în instituția Bisericii Ortodoxe. Lupta pentru unitate națională era sprijinită de Biserică prin ierarhii săi și tot sub această formă au fost posibile și acțiuni de natură socială de ajutoare morală și materială a clerului și credincioșilor ortodocși.
Episcopul Vasile Moga (1774-1845), în pofida condițiilor grele în care a păstorit, a militat pentru ridicarea vieții moral-religioase a credincioșilor săi pentru sprijinirea materială a celor nevoiași.
În vremea păstoririi sale s-a izbit de numeroase obstacole deoarece, preoții ortodocși erau nevoiți să-și împartă veniturile cu preoții altor confesiuni, dându-le zeciuială, religia lor era disprețuită… preoții persecutați, alungați din parohiile lor… , umiliți de autoritățile statului, săraci, legați de glia pământului și de coarnele plugului. (Stanca, S.; 1938, p. 82)
Prin pastoralele sale, dintre care unele cu caracter social îi îndeamnă pe preoți să meargă "cel puțin 2 ceasuri pe săptămână în temniță și să le dea învățătură". (Stanca, S.; 1938, p. 86)
Se preocupa și de răspândirea unor noțiuni de medicină socială, dând dispoziții preoților (în pastoralele din 1811, 1812, 1827 , 1834) să învețe poporul să-și ducă copiii la vaccinat. (Stanca, S.; 1938, p. 86)
Mitropolitul Andrei Șaguna, (1809-1873), a intrat în istorie prin realizările sale memoriale, între care a re întemeiat Mitropolia și a organizat-o, autor al Statutului Organic, întemeietor al Institutului Pedagogic-Teologic și al "Telegrafului român" (1853). A susținut întemeierea "Astrei" și a fost primul ei președinte, a înființat peste 400 de școli confesionale românești și două gimnazii la Brașov și Brad, a susținut drepturile românilor la Curtea imperială. Ca filantrop, înființează "Fundația dascălilor săraci" și "Francisc Iosefina" (1853).
După revoluția de la 1848, deoarece preoții români au avut mult de suferit, mitropolitul Andrei Șaguna face un apel către credincioșii ortodocși, de a-i ajuta după puteri, spunând într-o pastorală din 1848 "că sunt vrednici de ajutorul nostru… au apărat naționalitatea noastră" (Păcurariu, M.; 1992, p. 309)
Alte ajutoare a primit de la credincioșii din Țara Românească și Moldova, în special de la Starețul Neonil de la Neamț, care i-a trimis sute de cărți de slujbă. (Păcurariu, M.; 1992, p. 309)
Însuși mitropolitul Andrei Șaguna a contribuit cu un ajutor de 500 florini. Pastoralele sale au avut darul, pe lângă îndrumările moral religioase și de a conștientiza asupra nevoilor acute sociale, în care se zbătea clerul ortodox.
S-a îngrijit și de văduvele preoților și de preotesele sărace, cărora le-a rânduit un fond provenit de la tipografia diecezană. Un ajutor de 500- 700 florini pe an, acordat în urma unei cercetări atente.
În Basarabia, deși după încorporarea ei, în 1812, în teritoriul Rusiei țariste, organizarea bisericească s-a schimbat, parohiile au rămas bogate. Acest lucru a facilitat desfășurarea unor acțiuni filantropice. Asistența socială se desfășoară prin "frății", asociații care veneau în sprijinul celor săraci. Prima "frăție" a fost cea din Chișinău, cu numele " Alexandru Nevschi", cu un azil pentru săraci și bolnavi. Au mai existat frății și în Chișinău, Tighina, Cetatea Albă și altele. (Păcurariu, M.; 1992, p. 309)
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Chișinău își continuă activitatea. Epitropia pentru săracii din tagma duhovnicească a acestei eparhii.
Începând cu anul 1878, Epitropia va primi o subvenție anuală din veniturile averilor mânăstirilor închinate din Basarabia, din care erau întreținuți câte 180 de orfani în școlile bisericești. În 1904 ia ființă o "Societate de ajutor reciproc pentru văduve și orfani din tagma bisericească".
Toate acestea au făcut ca preoții să aibă o situație materială corespunzătoare, pentru a desfășura o activitate misionară și pentru a construi și repara numeroase biserici de mir .
În 1878, existau 15 școli mânăstirești, din care 6 centrale; pe lângă aceste școli centrale funcționau orfelinate cu copii între 6-10 ani. Secolul XX va marca pe tărâmul asistenței sociale, dezvoltarea "epitropiilor bisericești", în vederea ajutorării celor săraci. In 1916 s-a înființat o nouă epitropie pe lângă catedrala din Chișinău, condusă de preotul Vasile Huma. In cursul primului război mondial, au functionat ateliere speciale pentru invalizi și un orfelinat pentru copiii celor căzuți pe front. (Păcurariu, M.; 1993, p. 78)
Asociații și societăți filantropice care au funcționat sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Române (Păcurariu, M.; 1994.)
Prezența Bisericii în nevoile sociale ale neamului s-a făcut permanent simțită și prin intermediul societăților de binefacere, particulare sau de stat.
O societatea care a reușit să se impună prin activitatea desfășurată și care s-a bucurat de aprecieri elogioase este "Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române". Ea a fost înființată în 1876.
Din dările de seamă ale acestei societăți reiese că era bine organizată, având 42 de filiale în principalele orașe ale țării și în Basarabia și Transilvania, chiar înainte de unirea din 1918 .
Activitatea principală a SOFR, desfășurată între anii 1910-1913 a constituit-o realizarea unor biblioteci populare, din cărțile primite ca donații. Printre donatori se numără: Mitropolitul Pimen al Moldovei, Monahul Daniel Tomescu de la Mânăstirea Neamt, Arhiereul Bartolomeu Stăbescu și altii. Bibliotecile au fost înființate în trei locuri diferite: Arsenalul Armatei, Sanatoriul Societății pentru Profilaxia Tuberculozei și Spitalul Colțea. Au fost înființate două institute pentru fete, unul la București și altul la Iași. S-au ținut numeroase conferințe, urmate de serbări, inclusiv în închisori.
În timpul primului război mondial, în toată țara, membrele Societății Ortodoxe a Femeilor Române au venit în întâmpinarea nevoilor sociale cu care se confrunta țara.
Au creat cantine ale săracilor în cartierele bucureștene Floreasca, Pleșoianu, Văcărești, Țesătoarei; pentru copiii celor mobilizați pe front au deschis grădinițe speciale în orașele Târgoviște, Alexandria, Ploiești, Slatina, Craiova. In Moldova, la Iași, existau trei astfel de grădinițe ce ofereau mâncare gratuită și adăpost pentru 200 de copii. La Bârlad, capacitatea de primire era de 171 copii în două grădinițe, iar la Dorohoi exista o cantină și o grădiniță pentru 136 copii. Au reușit să înființeze, în această perioadă grea și 2 institute pentru domnișoare, la Galați și la Craiova, institute patronate de Societatea Ortodoxă, unde elevele sărace beneficiau de burse. Concomitent au înființat la Vaslui un cămin-școală pentru 75 de băieți. Președinte de onoare al acestei filiale moldovene a Societății Ortodoxe a Femeilor Române era episcopul Teodosie al Romanului.
Grija lor s-a îndreptat și asupra refugiaților, pe seama cărora s-a întemeiat la Bârlad un "Cămin pentru refugiați". Cauza lor era sprijinită prin numeroase predici, conferințe, prin chetele făcute de biserici. Donații au făcut regina Maria, scriitorii Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, Nicolae Gane, în special pentru realizarea unei biblioteci. În parohia "Popa Chițu" din București, membrele din parohie au realizat pansamente necesare pentru "Spitalul ortodox" și au inițiat strângerea de donații pentru orfanii de război, participând și cu numeroase cotizații la ajutorarea acestora.
Cea mai însemnată realizare a membrelor Societății Ortodoxe a Femeilor Române, din București a fost amenajarea Spitalului nr.113, în localul unei școli, deschis în 1916. Spitalul era compus din trei servicii de chirurgi, 2 săli de operație, o farmacie, o capelă.
Ca infirmiere și-au desfășurat activitatea numeroase călugărițe, provenite în special de la Mânăstirile Agapia și Văratec. S-au distins prin contribuția și munca lor fără preget, maica Efpidia Samson, sora Varvara Popescu, sora Aurelia Fătu. În capela spitalului se celebrau toate sărbătorile religioase.
Cu entuziasmul care le-a caracterizat membrele SOFR-ului au organizat slujbe religioase pentru răniții din spitalele Coltea, Pantelimon, dar și în lagărele de prizonieri de la Cuza Vodă, Colentina, Jandarmi. Au oficiat slujbe religioase, au spovedit prizonierii, făcând acest serviciu gratuit, preoții Negulescu de la Biserica Batiște, arhimandritul I. Scriban și preotul Grigoriu de la biserica Teilor .
Au fost receptive și la doleanțele creștinilor din Basarabia și Ardeal, înființând aici câteva biblioteci, prin donații.
La Congresul național al Societății Ortodoxe a Femeilor Române, din anul 1922, sunt menționați ca președinți de onoare mitropolitul primat, mitropoliții Moldovei și Ardealului și arhimandritul Basarabiei, ceea ce denotă legătura care voiau s-o păstreze cu Biserica Ortodoxă. Perioada de după război a fost marcată de dorința de ocrotire a orfanilor de război. In Moldova a fost înființat orfelinatul de la Solești, în care copiii erau primiți după efectuarea anchetei sociale de o comisie ortodoxă. Orfelinatul a adăpostit 100 de orfani, întreținuți din cotizații, serbări, donații. Doamnele ortodoxe se îngrijeau de colectele în natură, necesare orfelinatului. S-au făcut demersuri ca fiicele de preoți, profesori, învățători și organele de război să primească burse de studiu, acest lucru fiind posibil doar în institutele înființate de SOFOR. S-a ridicat și problema sectelor și a combaterii lor de către SOFOR., femeile ortodoxe fiind preocupate de educația religioasă a copiilor și tineretului, pe care încercau s-o asigure în toate instituțiile patronate de SOFOR. Au avut inițiative de refacere a bisericilor și de strângere a sumelor necesare ridicării Mausoleului de la București și a Bisericii Neamului. De aceeași subscripție publică s-a bucurat și inițiativa ridicării catedralei din Cluj, după cum reiese din darea pe anii 1922-1923. La acest congres, invitat de onoare fiind mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului.
Perioada anilor 1923-1928, activitatea SOFR-ului s-a concretizat în înființarea a 30 de biblioteci, în orașele moldovene, donații pentru spitalele din Transilvania, București, Basarabia, Banat.
Au continuat subscripțiile publice, concertele și conferințele religioase, organizând "Cercuri pastorale", ținute în biserici pentru catehizarea credincioșilor .
În București, ajutoarele strânse în parohia "Sfantul Vasile” au fost dăruite Spitalului de copii și Spitalului Filantropia. Realizările în plan social ale SOFR-ului erau strâns legate de dorința de a sădi în sufletele copiilor sentimente religios-morale, pentru a fi crescuți în spiritul tradiției creștine. De aceea susținerea materială și morală a SOFR-ului s-a îndreptat în primul rând spre instituțiile de ocrotire ale copiilor .
În 1935, realizându-se un bilanț amplu se aduce la cunoștința opiniei publice, că până în acel an, Societatea Ortodoxă a Femeilor Române, înființase 8 licee cu 250-300 fete în orașele București, Craiova, Galați, Iași, Buzău, Giurgiu, Vaslui. Se adaugă numeroase școli și cămine în Bârlad, Bacău, Focșani, București, Iași, Ploiești, Slatina, organizând învățământul religios în școli. Pe același tărâm religios au luptat împotriva introducerii Concordatului și ridicarea Bisericii Neamului de la Mărășești. Au creat filiale ale SOFR-ului și în Bulgaria și Iugoslavia.
Perioada celui de-ai doilea război mondial a constituit o implicare și mai adâncă a membrelor SOFR în transformările politice și sociale ale vremii. Școlile și grădinițele de copii din București au devenit centre de ocrotire, fie a răniților de război, fie a celor sărmani. Populația refugiată din Ardeal, Basarabia și Bucovina s-a bucurat de spijinul acordat de SOFR, prin "supele populare", organizate, bursele alocate pentru copiii refugiaților, iar în 1943, înființarea unui institut de fete al SOFR-ului, la Odessa.
Din inițiativa Reginei Maria, a Principesei Olga M. Sturza, ce a pus la dispoziție venitul moșiei de la Miroslava-Iași a luat naștere în 1916, Societatea de Ocrotire a Orfanilor de Război, ce a funcționat între anii 1916-1924. A fost creată din convingerea că fiecare persoană trebuie să-și aducă tributul său la marele sacrificiu pentru binele copiilor eroilor morți.
"Societatea de Ocrotire a Orfanilor de Război" a urmărit în primul rând educarea morală a acestor copii pentru ca ei să se integreze și să devină utili comunității în care trăiau. Au încercat să le ofere și un cămin, prin crearea orfelinatelor. Primul orfelinat a fost înființat la Miroslava-lași, în 1916. Atunci, în Moldova existau 40000 de orfani. Prioritate s-a acordat orfanilor de ambii părinți. Această societate avea un Consiliu central, 9 Comitete regionale, 73 Comitete filiale, care funcționau în orașele de reședință ale județelor. Copiii internați în orfelinate erau sau orfani de ambii părinți sau aveau tatăl decedat pe front. În limita locurilor erau primiți copiii invalizilor de război, cei părăsiți de părinți sau cu părinți condamnați.
Ocrotirea socială înceta la majoratul copilului sau în cazul adopțiunii. Aveau un număr total de 102 orfelinate, 3 sanatorii, iar pe lângă orfelinate sau înființat cămine, ateliere de meserii, o școală de industrie casnică, o școală de îndreptare, infirmerii. Societatea de Ocrotire a Orfanilor se ocupa și de plasarea orfanilor capabili de muncă și a celor care aveau o profesiune. Membrii societății îi ajutau material pe orfanii majori ce doreau să se căsătorească și li se acorda asistență juridică, necesară pentru apărarea drepturilor și intereselor lor.
La nivel național, în 1922 erau 360.000 de orfani. Dintre aceștia doar 10.316 beneficiau de ocrotire în orfelinate, 5.934 fiind băieți, iar 3.017 fete.
În Sibiu, existau 7 orfelinate, cuprinzând 716 orfani din 24.404 recenzați. Educația copiilor asistați în orfelinate privea atât latura intelectuală, cât și cea practică și religioasă. În premieră a fost crearea, în 1921, la Copou Iași, a unei școli de îndreptare, în care orfanii recalcitranți primeau o educație specială.
Societatea a înființat și un seminar și îi sprijinea în școli superioare pe orfanii ce se distingeau la învățătură.
O altă formă de asistență viza protejarea și ocrotirea socială a copilului în mediul în care a crescut, familie, rude apropiate, satul de baștină. Ajutoarele primite pentru îngrijirea copiilor orfani erau în natură și bănești. În 1922 erau 208.873 orfani asistați la domiciliu în întreaga țară.
În Sibiu 7.060 orfani beneficiau de această formă de ocrotire. Cel mai ridicat număr de orfani se înregistra în București, 74.468 de copii, iar cel mai scăzut era în Constanța, 5.280 copii. Familiile în care erau plasați orfanii erau atent supravegheate de către Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război. Asociația Creștină a Femeilor, înființată din 1919, avea ca președintă de onoare, în 1929 , pe Regina Maria și pe Principesa Ileana. Cuprindea 1.250 membre din clase sociale diferite, eleve, funcționare, studente, iar scopul asociației era să contribuie la dezvoltarea și educarea intelectuală, morală a tineretului feminin. Incerca să pregătească tinerele fete pentru viața socială. Asociația avea legătură permanentă cu biserica, activitatea sa incluzând vizite la domiciliul săracilor, orfelinate, aziluri, adunare de fonduri, participarea la conferințele religioase, ținute în cadrul asociației. Colabora cu alte societăți ca "Leagănul Sfânt Ecaterina", "Principele Mircea", "Liga Națională a Femeilor", cu Școala de infirmiere. Baza materială a acestei asociații cuprindea cămine, biblioteci, colonii de vară.
Asociația Patriarhul Miron pusă sub patronajul patriarhului Miron Cristea. Luase ființă în 1926, pe lângă Arhiepiscopia Bucureștilor. Lucra în colaborare cu clerul bisericesc și cu autoritatea bisericească. Avea filiale în diverse parohii. Ca scop își propusese, pe lângă întărirea elementului moral și religios din conștiința poporului român și o susținută activitate socială. Aceasta trebuia să se concretizeze în înființarea unei școli de misionari, ajutorarea săracilor, combaterea alcoolismului. Ca mijloace de realizare a obiectivelor propuse au fost alese conferințele, predicile, presa, serbări religioase și colaborarea cu alte organizații similare.
Asociația Religioasă "Anastasia Șaguna" a luat naștere din inițiativa mitropolitului Nicolae Bălan, în vederea completării educației religioase, morale, culturale, sociale a tinerelor fete. Pe tărâm social fetele erau angrenate în organizarea operei de asistență socială. Să fie capabile să îngrijească de copiii celor plecați la muncă, să înființeze leagănul de copii, să realizeze apropierea între oamenii de pe diferite trepte sociale. Membrele asociației intrau în organizație de la 14 ani până la căsătorie. Unul din conducătorii duhovnicești ai acestei asociații a fost preotul Zosim Oancea.
Uniunea Creștinilor Ortodocși din Basarabia – membrii acestei organizații sociale se ocupau cu împărțirea de ajutoare materiale creștinilor săraci, în zilele de mare sărbătoare. Ajutoarele constau în daruri de alimente și îmbrăcăminte. Cu strângerea fondurilor necesare se ocupa comitetul duhovnicesc de binefacere, care recurgea adeseori la cheta făcută în bisericile din Chișinău. Mitropolitul Gurie sprijinea moral și material distribuirea ajutoarelor către săraci și infirmi.
Oastea Domnului – născută din dorința de revigorare a sentimentului religios, s-a angajat profund în acțiuni filantropice și culturale. Perioada interbelică a fost de maximă implicare în viata societății românești. A organizat cantine pentru săraci, școli pentru servitoare, cursuri pentru fetele analfabete. Cercetau bolnavii și pe cei aflați în penitenciare, văduvele, săracii, etc.
Așadar, orfanii, bătrânii, bolnavii, săracii și alte categorii sociale defavorizate au avut parte de ajutorul acordat de diferite societăți de stat sau particulare, bisericești menite să le ușureze situația.
Între primul și al doilea război mondial, ca urmare a distrugerilor provocate, problemele de asistență socială s-au amplificat. Starea de pauperizare a locuitorilor a crescut, bolnavii s-au înmulțit, mulți copii au pus probleme de îngrijire specială, au apărut tot mai mulți cerșetori și vagabonzi pe stradă și toate aceste triste realități au necesitat îndreptarea atenției pentru înlăturarea acestora. Primul recensământ în domeniul problemelor de asistență socială în România s-a făcut la începutul anilor 1936; a reieșit că existau 50 de unități de stat și 471 de asociații care funcționau în cadrul bisericii.
După anul 1948, activitatea filantropică a Bisericii Ortodoxe Române a fost masiv redusă de către regimul comunist aflat la conducere.
Activitatea socială a Patriarhului Justinian Marina ( Marina, J.; Apostolat Social, vol II)
Patriarhul Justinian Marina este creatorul asistenței sociale organizate în perioada modernă a Bisericii Ortodoxe Române, primind numele de „Părintele orfanilor „.
Acesta a pus bazele a două tipuri de asistență : „asistența deschisă” și „asistența închisă”. Asistența deschisă, în viziunea Patriarhului Justinian, se referă la sprijinul oferit celor în dificultate în familia extinsă sau în afara familiei extinse, în comunitate sau în comunitățile din zonele, care la momentul respectiv nu erau defavorizate. Asistența închisă viza sprijinul acordat celor aflați în dificultate în instituțiile sociale, create sau patronate de Biserica, în așa numitul sistem închis. Preoțimea conducea aceste comitete de asistență, având responsabilitatea îngrijirii orfanilor din parohii.
S-au creat instituții de asistența, ca Apărarea Patriotică si Crucea Roșie, orfelinate și cămine de zi pe tot cuprinsul Arhiepiscopiei Iașilor. Astfel au funcționat orfelinate la mănăstirile Agafton și Văratec pentru fetițe, iar la Târgu Neamț pentru băieți.
Pe tot timpul școlarității au funcționat cantine pentru școlari și studenți, întreținute de parohii. Pentru buna și temeinica organizare a asistenții sociale, Patriarhul Justinian a stat la sfat cu preoțimea, iar atunci când i s-au adus mulțumiri pentru opera organizată, a răspuns :
,,Preoțimei noastre i se cuvin și laudele și mulțumirile, căci ne-a înțeles gândul, a primit cu însuflețire să muncească cot la cot cu Noi, de-am ajuns să realizăm ceea ce se poate constata de oricine. Nouă nu ne rămâne decât să avem conștiința împăcată, că în slujba arhieriei Domnului Hristos, Ne-am făcut datoria!’’ ( Apostolat social, vol II p. 31-32)
Sarcinile erau precise către toate gradele ierarhiei bisericești :,,Protopopul de plasă va lucra pe terenul asistenții cu pretorul, medicul plăsii, agronomul, inspectorul școlar și alți factori de lumină ai satelor.’’ ( Apostolat social, vol II p. 42)
A dispus ca în satele în care nu se găsesc orfani sau copii săraci, parohiile să ajute satele vecine. Deci grija de căpetenie era organizarea asistenței sociale a orfanilor și a celorlalți năpăstuiți de relele războiului, invalizi, văduve și sinistrați.
Nu era de ajuns ca aceste dispoziții să fie date în mod teoretic, ci ele trebuiau să fie controlate pe teren. De aceea Patriarhul Justinian, pe vremea când era Mitropolit al Moldovei, deținea și președinția activă a organizației Apărarea Patriotică, organizație legiferată de Stat ca persoana juridică, iar granițele ei cuprindeau întreaga Moldovă. Era solicitat să inspecteze și să stimuleze activitatea acestei organizații în toată Arhiepiscopia Iașilor. În primul rând a combătut indiferentismul arătat de unele persoane de a venii în ajutorul celor aflați în suferința, apoi a arătat lămurit acțiunea Apărării Patriotice în cadrul Asistenței Sociale. ,,Averile se adună din spiritul egocentrist, din acel spirit în care individualismul nesocotește interesele colectivității.’’ ( Apostolat social, vol II p. 47)
A afirmat că dacă fapta creștinească ar fi pusă în practică de către oameni mai înstăriți, problema orfanilor s-ar rezolva mai ușor. Astfel a afirmat :
,,De unde a venit acel indiferentism pentru problemele asistenții ? De unde, decât din dorul de înavuțire al unora, de care am amintit, dar și din lipsa acelui simțământ de maternitate, care s-a transplantat la noi în orașe, fie din constatarea că femeia fără de copii poate duce o viață mai ușoară, mereu pregătită pentru delectare și huzur.” ( Apostolat social, vol II p. 48)
Comitetul de Ajutorare a Regiunilor Secetoase, rezultat din inițiativa organizațiilor democratice, sprijinite de Guvern prin Comandamentul Unic, acesta a întreprins o campanie de evacuare a acestor copii din regiunile deficitare în cele excedentare iar pentru copiii rămași, mame, bătrâni, invalizi, populația pauperă de la orașe și sate a înființat cantine, a alimentat cămine și dispensare, sprijinindu-se în această operă de ajutorare pe colaborarea efectivă și continuă a organizațiilor democratice de mase.
Bilanțul sumar al realizărilor C.A.R.S.-ului din Iași. ( Apostolat social, vol II p. 100)
Numărul cantinelor 116.
Numărul asistențelor date zilnic 20.000.
Numărul total al meselor 3.000.000.
Numărul de vagoane cu alimente și materii primite de la Centru, colectate de la populația regiunilor excedentare, este de 136.
Numărul de vagoane cu alimente primite de la popoarele vecine, cu făină fasole, slănină, etc., 8 vagoane din Bulgaria si 16 din Ceho-Slovacia. Darul American, conserve, gumă, țigări și ciocolată, etc.
S-au distribuit efecte de îmbrăcăminte in județele Moldovei, la 40 de sate.
Suma primită de la Comitetul Central care este de 4.000.000.000 lei.
Suma colectată la Iași 27.000.000 lei
Numărul copiilor evacuați este de 12.942 in 114 transporturi, din care 746 copii în țările vecine : Polonia 346, Ungaria 200 si Bulgaria 200.
Rănile lăsate de război erau multe și adânci, care nu se puteau vindeca repede, spitalele încă erau pline de trupurile celor șubreziți de foamete, de lipsă de alimentare sau copleșiți de toropeala epidemiilor.
Intr-o singură zi, reprezentanții a trei spitale din Iași s-au prezentat P.S. Justinian spre a-i raporta starea de lipsuri. Prea Sfințitul Justinian a ascultat doleanțele conducătorilor acestor spitale și le-a promis sprijinul. In acest scop a delegat un referent să facă o anchetă socială la aceste așezăminte spitalicești, rezultatul a fost acela descris de către conducătorii lor. La spitalul „Profilaxia” din 80 de paturi numai 40 erau folosite; ,,Dr. L. Ghelerter’’ din 160 de paturi numai 40 folosite iar la „Israilit” din 300 de paturi, numai vreo 80 spitalizau pe bolnavi, care erau îngrămădiți în câteva saloane, deoarece celelalte erau ,,comprimate”, din lipsă de căldură și hrană.
În urma acestor constatări Prea Sfințitul Justinian a dispus ca din pădurile Mitropoliei să se dea, urgent, un vagon de lemne pentru Profilaxia, două vagoane pentru „Dr. L. Ghelerter’’ iar pentru „Israilit”, cinci vagoane de lemne. In ce privește hrana, P.S. Justinian a dat dispoziții ca în trei protopopii de plasă, și anume, Bucium, Târgu Frumos și Șipote, preoții să facă colecte de cereale și zarzavaturi, ca astfel să poată fi aprovizionate cele trei spitale.
Chemat de către conducătoarele Institutului de Ocrotire Socială, vechi și renumit așezământ de ocrotire într-o conferință, a fixat rolul femeii intelectuale în ridicarea maselor populare. ,,Solidaritatea feminină să se remarce prin acțiunea femeilor intelectuale de a ridica la lumină pe marea masă a țărancelor surori”( Apostolat social, vol II. p. 107). Acțiunile întreprinse de către diferitele societăți feminine de la orașe ca Surorile de Ocrotire, Crucea Roșie, Profilaxia Tuberculozei, etc., să găsească sprijin in lumea satelor, prin afilierea femeilor intelectuale de acolo.
Prin lucrarea comitetelor parohiale din protopopiatele din Mitropolia Moldovei au fost asistați 1097 de orfani în cuprinsul parohiilor respective; două văduve. În orfelinate au fost internați 36 orfani de război, 1 în spital, 1 la Institutul de surdo-muți, 1 ca și copil de trupă, 11 în orfelinatul Agafton: 22 sub ocrotirea Apărării Patriotice, la școala de cântăreți, 417 trimiși prin C.A.R.S. și Crucea Roșie în regiuni excedentare, pentru întreținere. Contribuția bănească a parohiilor a fost de 8.361.590 lei, din care 6.869.090 lei pentru cantine, 574.500 lei, pentru Agafton, 400.000 lei ajutoare diverse, de Crăciun în ajutor pentru o văduvă 104.000 lei si 414.000 lei intr-o parohie pentru cei întreținuți pe loc. În ceea ce privește distribuirea, a fost făcută de comitetele respective de asistență și au fost depuse de comitet la orfelinatele respective, sub luare de dovadă ținându-se evidența cuvenită de comitetele de conducere ale orfelinatelor. (Apostolat social, vol II p. 108)
Preoții lucrează ca președinți-directori sau vice-președinți și chiar membrii în cămine culturale. Aveau organizate în protoierie un număr de 56 de Cămine Culturale. Aproape în toate se țineau cursuri țărănești, cursuri cu adulții, șezători culturale și religioase. Au fost înzestrate numeroase biblioteci rurale.
În toate parohiile au luat ființă comitetele de asistență socială, conform dispozițiilor Sfintei Mitropolii și impuse de cerințele vremii. Aceste comitete au plasat copii orfani, în primul rând pe la rudenii, apoi pe unii în regiunile excedentare, la orfelinate, la cantine și pe la oamenii înstăriți. Așa bunăoară după dările de seamă primite din parohii reiese:
600 de copii au fost asistați de parohii;
500 de copii au fost trimiși în regiunile excedentare;
Banii distribuiți la orfani și necăjiți 10.000.000 lei;
Porumb distribuit din colectele făcute în sate 2.000 kg;
Făină de grâu distribuită din colectele făcute în sate 1.000 kg;
Lemne distribuite din colectele făcute în sate 10 vagoane;
Fasole distribuită din colectele făcute în sate 300 kg;
Cartofi distribuiți din colectele făcute în sate 800 kg;
Ulei distribuit din colectele făcute în sate 300 l;
Ouă distribuite din colectele făcute în sate 5.000 bucăți.
Dispozițiile date pentru organizarea și buna funcționare a Asistenței Sociale în cadrul comitetelor parohiale erau împletite cu toate obligațiile pastorale. Asistența Socială forma punctul central al atenției preoților.
Din rapoartele protopopiilor, unele dintre ele amintite mai sus se poate constata că nici un sector din domeniul social al vieții creștine nu este neglijat.
În mod firesc, rezultatele obținute prezintă succese dar și insuccese. Ceea ce interesează, în această expunere este că Patriarhul Justinian, ca fost preot de enorie la sat și oraș cunoștea amănunțit cum se desfășoară munca în parohii, știa ce să ceară de la preoți în cadrul obligațiilor lor pastorale și putea cântări valoarea rezultatelor obținute. A multiplicat experiența acumulată atât la Mitropolia Moldovei cât și la nivelul Patriarhiei Române după ce a ocupat scaunul patriarhal. Dispozițiile date de la centre se întemeiază pe realități și nu erau formulate numai birocratic.
În multitudinea de probleme sociale ale timpului, abordate de către Patriarhul Justinian amintim și: sectele, campaniile agricole, epidemiile, zootehnia, învățământul religios, lipsa materialelor didactice din școli, aspecte legate de tineret și viața socială a tinerilor, starea de sănătate, concubinaj, implicarea preoților în viața culturală a comunităților, implicarea în dezvoltarea infrastructurii urbanistice a comunităților locale. A militat chiar pentru înființarea unor bănci populare religioase și a unor cooperative de credit pentru impulsionarea dezvoltării economice a comunităților.
Implicarea socială a Patriarhului Justinian Marina se poate constitui într-un model actual de bună practică în domeniul asistenței sociale bisericești. Realitățile sociale ale vremii sale trebuiesc doar „traduse” în limbajul folosit astăzi în asistența socială modernă, modelul introdus de Patriarhul Justinian fiind de actualitate.
Asistența Socială în Biserica Ortodoxă Română în perioada comunistă.
Începând cu anul 1952, asistența socială ca pregătire profesională este transferată de la nivel universitar, la nivelul unei școli postliceale. În 1969 și această instituție de formare a specialiștilor în domeniul asistenței sociale este complet desființată. Profesia de asistent social este radiată din nomenclatorul profesiilor, iar rețeaua comunitară de asistență socială complet abandonată. Birocrația ia locul profesioniștilor în realizarea unor activități din ce în ce mai reduse de asistență socială. Astfel, la sfârșitul anilor ’80, asistența socială se rezuma la acordarea, în baza unor criterii vagi și preferențiale, a unor ajutoare materiale sporadice, persoanelor aflate în situații extreme, iar funcțiile de protecție socială mai largă sunt transferate integral întreprinderilor economice.
Este scos din vocabular termenul de asistență socială pe baza principiului egalității tuturor cetățenilor țării.
Biserica Ortodoxă Română pierde în această perioadă toate organizațiile de asistență socială deținute și devine doar tolerată pentru statul totalitar comunist. Chiar dacă s-ar fi dorit să mai fie întreprinse acțiuni de asistență socială, Biserica și-a pierdut toate resursele materiale și financiar pentru a fi capabilă să o facă. Toate averile bisericești au fost naționalizate, bisericile și comunitățile parohiale rămânând fără nici un suport material și financiar, ceea ce a dus la imposibilitatea implicării în activități de asistență socială organizată. Tot ceea ce s-a putut face în acest sens a fost mobilizarea resurselor limitate ale credincioșilor spre anumite acțiuni de ajutorare a celor aflați în situații extreme. Singura formă organizată de asistență socială în Biserica Ortodoxă Română în perioada comunistă a fost „cutia milei”. Această modalitate de asistență era administrată de către parohie pentru a ajuta persoanele sărace, ajutorul fiind deseori mult prea mic în comparație cu nevoile reale.
Asistența Socială în Biserica Ortodoxă Română după 1989
După evenimentele din decembrie 1989, Biserica Ortodoxă și-a reluat misiune de susținere și promovare a asistenței sociale în România.
În cadrul Patriarhiei s-a înființat un nou sector “Biserica și societatea” în care activează și “Diaconia” prin care se încearcă, cu mijloace destul de modeste, să fie ajutați cei nevoiași. În toate eparhiile au luat ființă, imediat după 1989, asociații caritabile, fundații umanitare, azile, dintre care amintim: Asociația Studenților Creștini Ortodocși, Frăția Ortodoxă, Societatea Femeilor ortodoxe, Azilul de bătrâni din Suceava, Fundația Arhiepiscopul Melchisedec din Roman, Asociația Christiana, Asociația Pro-Vita Brâncoveanu, Asociația Sf. Stelian, Societatea Milă Creștină și multe altele.
Pentru ca întreaga activitate de asistență socială să se desfășoare în bune condiții, Biserica Ortodoxă Română a luat inițiativa înființării la Facultățile de Teologie a unor secții de asistență socială.
Actualmente la nivelul Patriarhiei Române, în cadrul Sectorului “Biserica și Societatea” funcționează Biroul de Asistență Socială al Patriarhiei Române, care îndeplinește următoarele atribuții:
coordonează și orientează activitatea de asistență socială potrivit îndrumărilor Sfântului Sinod;
analizează problemele legate de activitatea socială și filantropică bisericească și prezintă Sfântului Sinod propuneri în scopul intensificării și perfecționării acesteia;
identifică surse de finanțare pentru susținerea programelor sociale;
concepe un sistem coerent de programe naționale și activități profesionalizate de suport și protecție, în funcție de caracteristicile și nevoile specifice, ale unor categorii de persoane sau grupuri;
monitorizează legislația în domeniul asistenței sociale și informează centrele eparhiale cu privire la aceasta;
reprezintă Biserica Ortodoxă Română în relațiile de colaborare, asociere și parteneriat cu organele competente de stat și particulare, cu asociații și fundații, precum și cu organismele internaționale specializate în același tip de activități.
CAP.7. SERVICIILE DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ÎN PATRIARHIA ROMÂNĂ. PROPUNERE DE ELABORARE A UNEI BAZE DE DATE CU INSTITUȚIILE OFERTANTE DE SERVICII DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ LA NIVELUL EPARHIILOR ORTODOXE DIN CUPRINSUL PATRIARHIEI ROMÂNE.
Este binecunoscut faptul că după instalarea regimului comunist, toate așezămintele, societățile și fundațiile de protecție socială care funcționau în cadrul Bisericii au fost desființate sau trecute în coordonarea exclusivă a statului. Asistența socială practicată de regimul comunist era comandată direct de către Stat, nu doar coordonată sau sprijinită excludea pluralismul de inițiativă și se fundamenta pe ideologia unanimului ateist, fapt care elimina din start angajarea instituțiilor religioase în opera filantropică socială. În plus, averile Bisericii, care constituiau baza materială pentru întreținerea așezămintelor sociale au fost confiscate.
Să nu se înțeleagă de aici că în toată această perioadă Biserica nu ar mai fi desfășurat nici un fel de activitate filantropică. Aceasta a fost mult diminuată întradevăr, nu s-a mai putut manifesta în instituțiile de asistență socială ale Statului, dar s-a manifestat cu precădere doar în plan parohial, prin mănăstiri și desigur, în cadrul individual-familial și/sau personal. Parohiile și mănăstirile au continuat să ajute pe cei nevoiași, iar la porțile bisericilor și mănăstirilor au fost întotdeauna sărmani care au primit ajutor.
Anul 1989 a adus, printre schimbările majore, libertatea de a organiza și desfășura asistența socială sistematic și profesionalizat, pe baze democratice și creștine. Biserica a început să se reorganizeze în acest sens, fie încercând să reia activitatea unor instituții filantropice vechi, fie prin inițierea unor instituții și activități cu caracter social cât mai variate, dictate de cerințele noului context social. Acest nou context social prezenta trăsături distincte, care au accentuat nevoia de intervenție din partea Bisericii:
– libertatea prost înțeleasă, generatoare de delincvență, apărută ca o refulare după anii de control strict ai regimului comunist;
– confruntarea societății românești cu o criză profundă la nivelul tuturor instituțiilor (instalarea anomiei);
– reorientarea oamenilor spre credință și Biserică;
– în mod justificat sau nu, oamenii așteaptă din partea Bisericii ceea ce alte instituții nu le pot oferi;
– o încredere crescută în instituția Bisericii, încredere ce a rămas constantă de-a lungul perioadei de tranziție.
În realizarea operei filantropice, Biserica beneficiază de o serie de avantaje și posibilități, care îi conferă un statut unic și un loc aparte în ce privește modalitățile de răspuns la problemele sociale, precum și aria acoperirii acestora. Dintre acestea amintim:
1. Biserica este motivată, prin însăși rațiunea ei de a exista, pentru activitatea de sprijinire a persoanelor în nevoie;
2. Biserica se găsește într-o poziție privilegiată în abordarea sărăciei, atât în raport cu diferitele instituții neguvernamentale, cât și în raport cu unele instituții ale statului, cu competență în domeniu. Această poziție este subliniată prin trei aspecte:
a. o activitate de asistență socială nu poate fi susținută eficient fără o activitate rodnică de voluntariat, iar biserica din România deține actualmente o bază care poate fi ușor sensibilizată;
b. sensibilizarea instituțiilor cu capital privat sau a persoanelor care dețin o bază financiară solidă, în vederea implicării lor în domeniul ocrotirii persoanelor defavorizate, poate fi realizată mai eficient prin intermediul Bisericii decât prin orice altă instituție, datorită încrederii de care aceasta se bucură în societatea românească;
c. pe lângă motivația pur umanitară a implicării sale în prevenirea sărăciei, persoanele care acționează în numele Bisericii sunt motivați și prin credința în Dumnezeu, care nu poate fi veridică fără concretizarea ei în acte de sprijin a celui aflat în suferință.
În structura organizatorică a fiecărei parohii, pe lângă Consiliul Parohial care are atribuții administrative funcționează și Comitetul Parohial care are în principal atribuții filantropice și de asistență socială în comunitatea parohială.
În schema de funcționare de la Protoierii există posturi de asistenți sociali care sprijină acțiunile sociale ale parohilor și se dorește ca în perspectivă fiecare parohie să aibă câte un asistent social-teolog angajat, care să impulsioneze și mai mult activitatea social-misionară la nivel de parohie.
Sistemul de asistență socială este grefat pe structurile administrativ-organizatorice ale Bisericii. Astfel, în cuprinsul Patriarhiei Romane funcționează în prezent un Birou de asistență socială la nivelul Administrației Patriarhale, 15 Birouri teritoriale de asistență socială la nivel de centru eparhial în Municipiul București și în unele județe (Alba, Arad, Caraș Severin, Cluj, Dolj, Galați, Ialomița, Iași, Neamț, Sibiu, Suceava, Teleorman, Timiș și Vaslui), 14 birouri, în cadrul protopopiatelor și 6 birouri la nivel de parohie. În cele 36 de birouri își desfăsoară activitatea 178 de asistenți sociali teologi, angajați prin concurs și 65 de preoți misionari.
Principalele obiective ale sistemului bisericesc de asistență socială care funcționează în prezent sunt următoarele:
1. Înființarea de noi instituții sociale, ca alternative la serviciile de asistență socială pentru persoanele defavorizate, care nu sunt incluse în sistemul asistenței sociale de stat;
2. Derularea de programe în scopul prevenirii instituționalizării și acordării de sprijin copiilor din familii cu risc social și al bătrânilor singuri;
3. Crearea și dezvoltarea de servicii de asistență socială, în special la nivel comunitar, pentru diverse categorii de persoane defavorizate;
4. Derularea de programe de informare și sensibilizare a comunității în legătură cu problemele privind drepturile și protecția copilului, în scopul implicării acesteia în programele de reintegrare socială a copiilor aflați în dificultate.
5. Tipărirea de materiale informative pentru educarea si sensibilizarea opiniei publice cu privire la problematica sociala (reviste, broșuri, pliante);
6. Conlucrarea atât cu serviciile publice specializate descentralizate ale ministerelor si consiliilor județene și locale, cât și unități de Asistență Socială de Stat și particulare, organizații neguvernamentale care desfășoară activități în domeniu, în scopul îndepliniri obiectivelor propuse.
La nivelul Patriarhiei Române, în cadrul Sectorului “Biserica și Societatea” funcționează Biroul de Asistență Socială al Patriarhiei Române, care îndeplinește următoarele atribuții:
coordonează și orientează activitatea de asistență socială potrivit îndrumărilor Sfântului Sinod;
analizează problemele legate de activitatea socială și filantropică bisericească și prezintă Sfântului Sinod propuneri în scopul intensificării și perfecționării acesteia;
identifică surse de finanțare pentru susținerea programelor sociale;
concepe un sistem coerent de programe naționale și activități profesionalizate de suport și protecție, în funcție de caracteristicile și nevoile specifice, ale unor categorii de persoane sau grupuri;
monitorizează legislația în domeniul asistenței sociale și informează centrele eparhiale cu privire la aceasta;
reprezintă Biserica Ortodoxă Română în relațiile de colaborare, asociere și parteneriat cu organele competente de stat și particulare, cu asociații și fundații, precum și cu organismele internaționale specializate în același tip de activități.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat în anul 1997 “Regulamentul de organizare și funcționare a sistemului de asistență socială al Bisericii Ortodoxe Române”, prin care activitatea social-caritativă se structurează într-un cadru organizat și concret fiind realizată de:
asistenți sociali teologi profesioniști, instruiți în cadrul celor 11 Secții de asistență socială ale rețelei Facultăților de Teologie Ortodoxă, înființate la inițiativa Sfântului Sinod în tot atâtea centre universitare din țară. Astfel, la nivelul anului 2004 existau un număr de 656 asistenți sociali teologi cu studii superioare, iar un număr de 1010 studenți urmau cursurile de asistență socială ale acestor secții;
asistenți medicali, pregătiți atât prin rețeaua celor 9 școli postliceale teologico – sanitare înființate de către Patriarhiei Române, cât și în cele 24 de școli postliceale sanitare care funcționează sub egida Asociației Filantropice Medicale Creștine „Christina”, care a fost înființată și funcționează cu aprobarea Bisericii.
Instituții de protecție socială au fost înființate atât în București, cât și în diferite localități din cuprinsul eparhiilor, așa încât, dacă în anul 2001, numărul institruțiilor sociale organizate și administrate de către Biserica Ortodoxă Română era de 98, dintre care: 26 sunt așezăminte pentru copii, 6 așezăminte pentru vârstnici, 38 cantine și brutarii sociale, 24 cabinete medicale și farmacii sociale și 4 centre pentru asistența familiilor în dificultate, în anul 2004 se ajunge la un număr de 118 așezăminte sociale, dintre care 39 sunt așezăminte pentru copii, 12 pentru vârstnici, 40 sunt cantine/ brutarii sociale, 24 cabinete medicale si farmacii, 2 centre de diagnostic si tratament, 6 centre pentru asistenta familiilor aflate în dificultate. În unitățile militare, asistența religioasă fiind asigurată de 82 de preoți militari ortodocși. În fiecare dintre cele 39 de penitenciare din România slujește câte un preot ortodox, fiind ridicate 37 de biserici-capele și paraclise, alte două aflându-se în construcție. De asemenea, în unitățile subordonate Ministerului Administrației și Internelor slujesc, 21 de preoți militari, la 16 biserici și capele, alte 9 aflându-se în diferite stadii de amenajare. În spitalele și așezămintele de ocrotire socială, asistența socială era asigurată de 293 de preoți. La sfârșitul anului 2003, 150.000 de persoane au beneficiat de cele 117 de miliarde de lei cheltuite în domeniul acțiunilor social-caritative ale Patriarhie Române.
Până în anul 2006 s-au înființat noi instituții de protecție socială atât în București, cât și în deferite localități din cuprinsul eparhiilor, încât la cele 118 de așezăminte sociale existente până în acel moment, adăugându-se încă 83, astfel încât numărul total al acestora a ajuns la 201, dintre care 57 sunt așezăminte pentru copii, 20 așezăminte pentru vârstnici, 74 cantine și brutării sociale, 29 cabinete medicale și farmacii sociale, 21 centre de diagnostic și tratament și centre pentru asistența familiilor aflate în dificultate.
În cursul anului 2006 au fost puse în practică alte proiecte și realizate alte serii de așezăminte sociale.
Unul dintre principalele obiective ale programelor sociale inițiate și derulatede Biserică îl reprezintă înființarea de noi instituții sociale ca alternative la serviciile de asistență socială pentru persoanele defavorizate care nu sunt cuprinse în sistemul asistenței sociale de stat, precum și în scopul prevenirii instituționalizării copiilor din familii cu risc social și a bătrânilor singur
În prezent, ierarhii au ca temă prioritară a predicii lor milostenia și facerea de bine, fiecare predică incluzând și un îndemn la concretizarea în viața de zi cu zi a acestui mesaj. Pastoralele chiriarhale, indiferent de ocazia cu care sunt adresate clerului și credincioșilor, cuprind și îndemnul de a-i ajuta pe cei săraci, orfani, bolnavi etc. În bugetul fiecărei parohii există un articol special care prevede o anumită sumă (în funcție de gradul parohiei) pentru “Fondul Filantropia”, iar în prima duminică a Marelui Post, Duminica Ortodoxiei, se face o colectă în toată Patriarhia Română și din banii rezultați se ajută parohiile sărace, comunitățile din diaspora sau bisericile în construcție. Biserica își oferă ajutorul și în caz de calamități. În funcție de intensitatea acestora, fie pe plan local, fie la nivel de Patriarhie se inițiază colecte, constând din bani, alimente, îmbrăcăminte pentru segmentul de populație afectat. De asemenea, lângă fiecare biserică se strâng cerșetori, săraci, mutilați care sunt ajutați periodic (după fiecare slujbă), la fel cum fiecare parohie acordă ajutor în mod regulat sau cel puțin ocazional unui număr de săraci sau familii paupere. (Vicovan, I.; p.97, 98)
Activitatea de asistență social- filantropică a Bisericii noastre, la nivelul celor 24 de eparhii a fost asigurată în anul 2005 de 188 de asistenți sociali teologi, 67 preoți misionari și 32 de lucrători sociali, care își desfășoară activitatea în cadrul a 36 Birouri de asistență socială, și anume 1 la Centrul Patriarhal, 15 la centrele eparhiale, 15 la protopopiate și 5 la nivelul parohiilor. În anul 2004, cheltuielile totale ale Bisericii Ortodoxe Române pentru activitățile social-filantropice – în bani și produse – s-au ridicat la suma de 196.792.524.975 lei.
La nivelul Administrației Patriarhale, asistența socială este asigurată de Biroul de asistență socială din cadrul Sectorului Biserica și Societatea, care, în cursul anului 2006, pe lângă activitățile de coordonare și monitorizare a acțiunilor social-filantropice organizate în cuprinsul eparhiilor (consiliere, informare, intervenții pe lângă instituții de stat și organizații), a derulat în mod concret 7 programe sociale cu o durată de 6 sau 12 luni, altele cu prilejul marilor sărbători creștine și a altor evenimente, având ca obiectiv: acordarea de ajutoare financiare și materiale (alimente, îmbrăcăminte, rechizite, medicamente, igienico-sanitare) pentru copii orfani și abandonați, bătrâni, familii sărace, familii afectate de inundații și grindină, rromi-victime ale Holocaustului. Suma totală cheltuită de sectorul Biserica și societatea a fost de 2.241.912.470 lei, provenind din : Fondul filantropia (620.142.572 lei) reprezentânt 30 % din totalul colectat de la credincioși, la nivelul eparhiilor, sponsorizări și donații (1.621.769.898) din partea persoanelor fizice și juridice din țară și străinaătate. Asociația “Diaconia” a Patriarhiei Române deșfășoară activități sociale, caritativ-filantropice prin: Așezământul social "Patriarhul Iustinian Marina", pentru protejarea și asistarea mamelor și copiilor, victime ale violenței domestice; în cadrul acesteia funcționează Centrul de servicii și Magazinul de cărți și obiecte bisericeși Kretzulescu și Agenția de turism “Pelerinul”, pentru susținerea financiară a programelor sociale. Oferirea serviciilor sociale prin intermediul programelor social –filantropice au constat în : îngrijirea la domiciliu a copiilor orfani sau abandonați, a bătrânilor singuri, nedeplasabili și a bolnavilor de cancer; asistarea și consilierea persoanelor dependente de droguri, acordarea de ajutoare materiale și financiare familiilor sărace în vederea prevenirii evacuării sau debranșării; asistarea și îngrijirea bolnavilor seropozitivi și a celor cu mari dificultăți de adaptare; prevenirea și combaterea traficului de ființe umane; integrarea profesională a persoanelor fără ocupație; sprijinirea copiilor săraci prevenind abandonul și instituționalizarea lor; consiliere spirituală juridică și socială acordată familiilor și persoanelor singure; asistarea medicală și îngrijirea copiilor străzii; oferirea de masă caldă, zilnic, prin cele 74 cantine și brutării sociale; pachete de alimente cu prilejul sărbătorilor.
În unitățile militare, penitenciare, spitale și așezăminte de ocrotire socială, asistența social-religioasă este asigurată de 437 de preoți, dintre care: 145 în unități militare și penitenciare și 292 în spitale și așezăminte de ocrotire socială, desfășurată în cadrul celor 300 de biserici și capele, alte 111 aflându-se în diverse stadii de construcție și amenajare.
La acestea se adaugă activitatea asociațiilor și fundațiilor care funcționează cu binecuvântarea Sf. Sinod (Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români –ASCOR, Societatea Națională a Femeilor Ortodoxe din România –SNFOR, Frăția Ortodoxă Română –FOR și Oastea Domnului) sau cele care funționează cu binecuvânarea Centrelor Eparhiale, a căror activitate este concretizată în: acțiuni umanitare și vizite la centre de plasament, orfelinate și azile, organizarea de tabere și pelerinaj pentru tineri, organizarea de centre misionare pentru tineri, editarea și difuzarea de publicații creștine, organizarea de conferințe și simpozioane pentru tineret, organizarea de concursuri pentru promovarea treadițiilor și a valorilor ortodoxe, acțiuni de promovare a relațiilor de colaborare cu organizații interne și externe.. (Biroul de Asistență Socială al Patriarhiei Române, „Activitatea de Asistență Socială în Biserica Ortodoxă Română, 2001, Ed. Patriarhiei Române, București, p. 9-11)
Asistența social-religioasă în unitățile de protecție socială, unitățile militare, în spitale și penitenciare
Asistența religioasă acordată în unitățile de protecție socială, spitale și penitenciare a fost îmbinată armonios cu activitățile de asistență socială, alături de preoții care deservesc aceste instituții aflându-se asistenții sociali teologi de la centrele eparhiale. În urma demersurilor întreprinse de ierarhi, s-a ajuns ca aproape în fiecare județ al țării, să existe câte un reprezentant al Bisericii în Comisia județeană pentru protecția copilului, care funcționează în cadrul administrației publice locale având ca atribuție stabilirea măsurilor de protecție socială pentru copiii aflați în dificultate.
Programele sociale ale Bisericii Ortodoxe Române au ca obiective:
organizarea și dezvoltarea de servicii de asistență socială, în special la nivelul parohiilor, pentru categorii de persoane aflate în situații de risc social și pentru cele aflate în așezămintele sociale bisericești;
prevenirea instituționalizării copiilor și a persoanelor vârstnice singure;
înființarea de noi instituții de asistență socială ca alternative la cele clasice.
În baza unor protocoale încheiate cu ministerele de profil, asistența religioasă este asigurată astfel:
Printre activitățile realizate menționez:
– efectuarea de anchete sociale la domiciliul persoanelor internate în scopul reintegrării lor familiale sau a identificării unor modalități de asistență la domiciliu, în mijlocul comunității, cu implicarea directă a credincioșilor;
– organizarea de activități socio-educative și culturale în aceste instituții cu diverse ocazii: mari sărbători, începutul anului școlar, ziua copilului;
– verificarea și compararea listelor de beneficiari ai cantinelor sociale ale statului și ale celor înființate de parohii, pentru a nu fi omisă, din greșeală, nici o persoană îndreptățită la acest tip de asistență;
– instrumentarea dosarelor privind venitul minim garantat, astfel încât toate persoanele care îndeplinesc condițiile legale să aibă acces la servicii de asistență socială;
– identificarea, cu ajutorul profesorilor de religie, a elevilor cu risc de abandon școlar și organizarea de programe de ajutorare a acestora constând în: oferirea de rechizite și îmbrăcăminte, acordarea de meditații gratuite la principalele materii de studiu, de către profesori voluntari din diverse parohii, organizarea de tabere și pelerinaje;
efectuarea de vizite în instituțiile de protecție socială, în special la persoanele care nu sunt vizitate de către rude, de către grupuri de voluntari din parohia în cuprinsul căreia se află instituția;
acordarea de consiliere și suport tinerilor majori proveniți din casele de copii ale statului, în vederea pregătirii profesionale și a obținerii unei locuințe.
La nivelul anului 2006, asistența religioasă a fost asigurată în cadrul unităților bugetare, pe diferite domenii, de către un număr de 437 de preoți, din care 63 salarizați din fonduri proprii și cu o contribuție de la Secretariatul de Stat pentru Culte, iar 374 de la Bugetul de Stat. La nivelul țării sunt ridicate și amenajate pentru buna desfășurare a asistentei social-religioase 300 de biserici, capele și paraclise, alte 111 fiind în diferite stadii de construcție și amenajare
Asistența social religioasă unitățile spitalicești
În anul 2006, în unitățile spitalicești și de asistență medicală precum și în așezămintele de ocrotire socială și-au desfășurat activitatea un număr de 229 de preoți salarizați din fondurile Casei Naționale de Asigurări de Sănătate; alături de ei, slujesc și 63 preoți salarizați prin contribuția Secretariatului de Stat pentru Culte și din fondurile centrelor eparhiale. De remarcat că și preoții de la parohii sprijină asistența religioasă din unitățile mai sus amintite, răspunzând solicitărilor, organizând activități caritativ-filantropice.
Există, în funcțiune sau în diferite stadii de amenajare, un număr de 235 capele și biserici, dar în multe spitale slujbele continuă să fie oficiate în amfiteatre, săli de ședință, holuri.
Asistența social-religioasă acordată în unitățile de protecție socială
Un număr de 70 de preoți își desfășoară activitatea în cadrul instituțiilor sociale ale statului (case de copii, cămine-spital pentru persoane handicapate, cămine de bătrâni), 37 dintre ei fiind salarizați de la buget, iar ceilalți din fondurile eparhiilor. În multe dintre aceste centre s-au amenajat capele și locuri special amenajate pentru rugăciune
Prezența unor ierarhi în instituțiile de protecție socială, în spitale, unitățile militare sau penitenciare, cu prilejul unor sărbători mai importante sau cu prilejul aniversării unor momente importante ale instituțiilor, a constituit o modalitate de consolidare a relațiilor dintre Biserică instituțiile respectine și credincioși.
Asistența social-religioasă în Armată
Această activitate se desfășoară în conformitate cu prevederile Legii nr.195/2000 privind constituirea și organizarea clerului militar și a protocoalelor încheiate de către Patriarhia Română cu ministerele și organismele statului abilitate în această direcție .
În ceea ce privește activitatea de asistență religioasă în unitățile militare subordonate Ministerului Apărării Naționale (M.Ap.N.), aceasta este bine organizată și coordonată, bucurându-se de sprijinul autorităților bisericești și militare, având acum un cadru legislativ – organizatoric adecvat .
În unitățile militare funcționează, în prezent, un număr de 83 preoți militari ortodocși care slujesc în 78 biserici și capele, altele 10 aflându-se în diferite stadii de construcție și amenajare.
Secția de Asistență Religioasă din Ministerul Administrației și Internelor își desfășoară activitatea în cadrul Direcției “ Informare și Relații Publice” a Ministerului, pe temeiul Legii 195/2000 și a prevederilor „Regulamentului de organizare și funcționare al Direcției Informare și Relații Publice”.
În unitățile subordonate Ministerului Administrației și Internelor, slujesc în prezent un număr de 20 preoți militari, în 31 biserici și capele, altele 7 aflându-se în diferite stadii de amenajare;
Asistența social-religioasă în penitenciare
S-au completat posturile vacante de preoți capelani la toate penitenciarele din țară, în prezent fiind încadrați un număr total de 39 de preoți ortodocși;
În prezent, există finalizate și se slujește în 38 de capele și biserici, altele 2 fiind în diferite stadii de construcție.
Printre activitățile specifice se numără și următoarele:
– organizarea de vizite în penitenciare pentru a sprijini material pe deținuți cu îmbrăcăminte, încălțăminte și obiecte igienico-sanitare, cu ocazia diferitelor sărbători;
– realizarea de activități educative și de consiliere a tinerilor și minorilor aflați în detenție, precum: programe de alfabetizare, de vizionare a unor conferințe susținute de mari teologi pe diverse teme, cercuri de pictură.
În tentativa de a recupera moral și spiritual pe cei vinovați de anumite delicte, încă din cele mai vechi timpuri, societatea românească – și nu numai – a recurs la o gamă largă de metode, inclusiv educația religioasă. După evenimentele din decembrie 1989 activitățile desfășurate în penitenciare s-au îmbogățit, reincluzând activitățile religios-morale. Obiectivul urmărit de Biserică constă în recuperarea morală a persoanelor care execută pedepse privative de libertate.. Preoții slujitori în aceste instituții pun accent pe convorbirile duhovnicești cu deținuții, cu scopul schimbării atitudinii acestora față de propria situație, a concepției despre viață, a modului de a trăi într-o comunitate și de a se implica în mod activ în viața acesteia. Prezența ierarhului în mijlocul deținuților, cu ocazia marilor sărbători de peste an, a făcut ca mulți dintre aceștia să-și schimbe concepțiile față de modul în care îi privește societatea și să se simtă egali în drepturi cu ceilalți membrii ai comunității, în măsura în care ei înșiși se străduiesc să-și revizuiască comportamentul.
Faptul că majoritatea deținuților consideră că preoții sunt persoane la care pot apela cu încredere în orice situație, joacă un rol benefic asupra comportamentului lor. De nenumărate ori, preoții au contribuit la prevenirea unor evenimente negative, îndeosebi privind sinuciderile și violențele, și la crearea unui climat de ordine și disciplină în rândul celor închiși. S-a observat schimbarea conduitei unor deținuți recalcitranți și violenți, față de care măsurile luate anterior de către cadrele penitenciarelor s-au dovedit ineficiente.
Implicarea Bisericii Ortodoxe Române în lucrarea de înlăturare a efectelor inundațiilor
În momentele de criză, în timpul războaielor, a foametei sau secetei, în timpul calamitășilor naturale sau epidemiilor, Biserica și-a intensificat eforturile de ajutoraremobilizânu-și întregul potențial, reușind să fie un factor esențial în soluționarea socială a situațiilor respective de criză. Să amintim aici doar pe cele mai recente, cum ar fi ajutorul pe care Biserica l-a dat în timpul și apoi după cel de-al doilea Război Mondial, sau în timpul foametei ce a urmat acestuia, ori faptul că la inundațiile din 1970 biserica a donat sinistraților până și fondul de pensii al preoților, ca și ajutorarea victimelor cutremurului din 1977.
În ultimii ani au fost o serie de calamități și dezastre în întreaga lume, iar țara noastră a fost din nou lovită de inundații catastrofale, in urma cărora mii de familii au rămas fără adăpost și fără cele strict necesare traiului. Biserica s-a mobilizat de fiecare dată cu aceeași eficacitate, și pentru a exemplifica, voi arăta câteva date recente :
Suma totală virată de către cele 24 de eparhii ale Bisericii noastre, în contul special deschis de Crucea Roșie Română, până la data de 28 februarie 2005, pentru victimele cutremurului din Asia de Sud-Est, este de 20.339.114.000 ROL (2.033.911,4 RON).
Suma totală colectată, la nivelul Patriarhiei Române, pentru înlăturarea efectelor inundațiilor din primăvara anului 2005 a fost de 51.550.963.882 ROL (5.155.096,38 RON), cea mai mare parte fiind orientată către zona Banatului. Facem precizarea că, la suma în bani mai sus menționată, s-au adăugat și importante donații în materiale de construcții, cereale, alimente, îmbrăcăminte și bunuri de larg consum a căror valoare a fost estimată la 10.000.000.000 ROL (1.000.000 RON).
Campania Zâmbet pentru România desfășurată de TVR 1, în colaborare cu Arhiepiscopia Ortodoxă a Timișoarei: suma colectată în conturile Arhiepiscopiei Timișoarei a fost de 39.233.542.300 ROL (3.923.354,23 RON) din care cca 75% reprezintă contribuția Bisericii, prin colectele de la eparhii. Această sumă a fost folosită pentru ridicarea a 21 de locuințe si a școlii din localitatea Ionel.
Suma totală colectată, la nivelul celor 24 de Eparhii din cuprinsul Patriarhiei Române, pentru inundațiile din vara anului 2005 s-a ridicat la valoarea de 47.406.150.900 ROL (4.740.615,09 RON), la sumele în bani mai sus menționate, adăugându-se și importante donații în materiale de construcții, cereale, alimente, îmbrăcăminte și bunuri de larg consum a căror valoare a fost estimată la aproximativ 180.000.000.000 ROL (18.000.000 RON).
Campania Învinge apele ( Patriarhia Română, împreună cu TVR și Romtelecom ): în Contul „Filantropia”, deschis la nivelul Administrației Patriarhale, până la data de 27/01/2006, s-au strâns: 22.251.827.500 ROL (2.225.182,75 RON), 84.829,36 € și 98.469,47 $, (adică total 28.259.768.560 ROL – 2.825.976,85 RON) din care s-au folosit deja 1.738.844,26 RON (17.388.442.600 ROL) pentru construirea celor 32 de case din Vrancea și Galați
În afară de cele 21 de case și școala din Banat și cele 32 de case construite din banii Campaniei Învinge apele, Episcopiile Dunării de Jos, Buzăului și Vrancei și Romanului au inițiat programe eparhiale de construire de case, după cum urmează:
– Episcopia Dunării de Jos, cu sprijinul altor eparhii, a ridicat alte 17 locuințe, 7 dintre acestea fiind din lemn. Contribuția financiară a celorlalte centre eparhiale a fost de 10.748.419.700 ROL (1.074.841,97 RON);
– Episcopia Buzăului și Vrancei a ridicat alte 7 locuințe cu bani din donațiile primite direct de la credincioșii săi;
– Episcopia Romanului, în cuprinsul căreia au fost afectate localități din zona montană, a beneficiat de sprijinul frățesc al eparhiilor Patriarhiei Române, valoarea totală a donațiilor fiind de 16.912.855.700 ROL (1.691.285,57 RON) din care aproximativ 13.510.000.000 ROL (1.351.000 RON) reprezintă donațiile în alimente, materiale de construcții, haine și alte bunuri iar 3.402.855.700 ROL (340.285,57 RON) donațiile în bani. S-au ridicat 20 de case cu structură de lemn.
Birouri de asistență socială care funcționează pe cuprinsul Patriarhiei Român
În cuprinsul Patriarhiei Române funcționează următoarele birouri de asistență socială:
1. Biroul de Asistență Socială al Arhiepiscopiei Bucureștilor care coordonează activitatea socială în municipiul București și județele Ilfov, Prahova și Giurgiu.
Coordonator: Mihnea Susan –consilier
Telefon: 021/337.20.35
2. Biroul de Asistență Socială al Arhiepiscopiei Iașilor care coordonează activitatea socială în județele Iași, Botoșani și Neamț.
Coordonator. Pr. Radu Antonovici –consilier
Telefon: 0232/21.54.54; 0232/21.54.56; fax: 0232/21.53.00
3. Biroul de Asistență Socială al Arhiepiscopiei Sibiului care coordonează activitatea socială în județele Sibiu și Brașov.
Coordonator: Pr. Simion Săsăușan –consilier
Telefon. 0269/ 21.00.59; fax. 0269/ 21.59.05
4. Biroul de Asistență Socială al Arhiepiscopiei Craiovei care coordonează activitatea socială în județele Dolj, Gorj și Mehedinți.
Coordonator: Pr. Vasile Motoroga –inspector
Telefon. 0725. 581.701; fax: 0251/ 199.163
5. Biroul de Asistență Socială al Arhiepiscopiei Clujului care coordonează activitatea socială în județele Cluj și Bistrița Năsăud
Coordonator: Pr. Marcel Andreica -consilier
Telefon: 0264/ 43.10.04; fax: 0264/ 195184
6. Biroul de Asistență Socială al Arhiepiscopiei Sucevei care coordonează activitatea socială în județul Suceava.
Coordonator: Pr. Petru Crăciun -consilier
Telefon: 0230/ 22.70.54, fax: 0230/ 521295
7. Biroul de Asistență Socială al Arhiepiscopiei Timișoarei care coordonează activitatea socială în județul Timiș.
Coordonator: pr. Vasile Sechereș
Telefon: 0256/ 190287
8. Biroul de Asistență Socială al Arhiepiscopiei Alba Iuliei care coordonează activitatea socială în județele Alba și Mureș.
Coordonator: Pr. Dan Ioan -consilier
Telefon: 0258/ 817766, fax: 0258/ 812797; email: [anonimizat]
9. Biroul de Asistență Socială al Episcopiei Romanului care coordonează activitatea socială în județul Bacău.
Coordonator: Pr. Raul Rojiniță -vicar
Telefon: 0233/ 744682
10. Biroul de Asistență Socială al Episcopiei Dunării de Jos care coordonează activitatea socială în județele galați și Brăila.
Coordonator: Pr. Gelu Aron -inspector
Telefon: 0236/ 413837
11. Biroul de Asistență Socială al Episcopiei Oradiei, Bihorului și Sălajului care coordonează activitatea socială în județele Bihor și Sălaj
Coordonator: Arhid. Adrian Fofiu, consilier
Telefon: 0259/434087
12. Biroul de Asistență Socială al Episcopiei Aradului care coordonează activitatea socială în județele Arad și Hunedoara.
Coordonator: Pr. Mircea Bupte -inspector
Telefon: 0257/ 281872
13. Biroul de Asistență Socială al Episcopiei Sloboziei care coordonează activitatea socială în județele Ialomița și Călărași.
Coordonator: Pr. Bodreș Adrian -consilier
Telefon: 0243/ 231711
14. Biroul de Asistență Socială al Episcopiei Caransebeșului care coordonează activitatea socială în județul Caraș Severin.
Coordonator: Pr. Ovidiu Sava -consilier
Telefon: 0255/ 516412
15. Biroul de Asistență Socială al Episcopiei Hușilor care coordonează activitatea socială în județul Vaslui
Coordonator: P. S. Corneliu Bârlădeanu –arhiereu vicar
Telefon și fax: 0235/ 481822
16. Biroul de Asistență Socială al Episcopiei Alexandriei și Teleormanului care coordonează activitatea socială în județul Teleorman.
Coordonator: Pr. Alexandru Lazăr -consilier
Telefon: 0247/ 323321; fax: 0247/ 326654.
Așezămintele de asistență socială ale Bisericii Ortodoxe Române
Situația așezămintelor de protecție socială înființate și administrate în cadrul structurilor bisericești
Sursa: Patriarhia Română – Sectorul Biserica și Societatea
Servicii de sprijin și asistență destinate copiilor și tinerilor aflați în dificultate (inclusiv orbi și romi)
Obiective generale :
-prevenirea abandonului copilului;
-prevenirea instituționalizării copilului, familia având dificultăți în a-l întreține și a-i asigura o educație;
-prevenirea delincvenței juvenile și a abandonului școlar;
-reducerea fenomenului de violență domestică;
-prevenirea disoluției familiilor disfuncționale.
Obiective specifice:
-îmbunătățirea relației copil-familie;
-dezvoltarea capacităților de relaționare/comunicare ale copiilor și a deprinderilor de viață cotidiană;
-sprijin oferit copiilor pentru continuarea sau reluarea educației școlare;
-suport acordat mamelor în obținerea unui loc de muncă;
-pregătirea familiei și a mamei în scopul reintegrării familiale a acesteia împreună cu copilul său;
1. Centrul social “Casa Barnabas” din București este un centru de servicii pentru adolescenți proveniți din familii cu risc social (cu venituri reduse, în care se înregistrează o violență crescută, stări tensionale între părinți) și funcționează în cadrul Biroului de asistență socială al Arhiepiscopiei Bucureștilor. Obiectivul principal urmărit prin serviciile oferite în cadrul centrului este dezvoltarea abilităților de comunicare și relaționare la adolescenții aflați în dificultate, care sunt marginalizați și lipsiți de suportul familiei și al comunității.
Activități:
-organizarea săptămânală a unor dezbateri pe diferite teme propuse de beneficiari în concordanță cu preocupările, neliniștile, dorințele și aspirațiile lor, dezbateri la care sunt invitați specialiști din diferite domenii ale vieții sociale, economice, legislative și culturale și care pot influența adoptarea unor măsuri adecvate, la nivel național, în domeniul asistenței adolescentului;
-oferirea de meditații gratuite la principalele obiecte de studiu;
-organizarea unui cerc de pictură;
-consiliere în scopul orientării profesionale, a posibilităților de angajare și pregătirea tinerilor pentru integrarea lor profesională.
2. Centrul social pentru copii Sfântul Dimitrie din București, condus de doamna Elena Reta Avramescu a fost constituit prin colaborarea dintre Parohia Stavropoleos, Organizația umanitară Concordia și Primăria Capitalei. Se adresează copiilor străzii cu vârste cuprinse între 4 și 18 ani și familiilor dezorganizate și are o capacitate de 30 de locuri. Are ca obiective prevenirea fenomenului “copiii străzii”, resocializarea și reintegrarea familială a acestei categorii de copii. Programul se desfășoară pe parcursul a 7 ore, sub îndrumarea și observația unui personal de specialitate, alcătuit din: 3 asistenți sociali, 1 psiholog, 1 medic, 2 educatori, 2 preoți și 1 asistent social.
Servicii oferite:
-adăpost pe timpul zilei;
-asistență medicală de urgență;
-asistență socială;
-ajutor umanitar (îmbrăcăminte, încălțăminte, alimente);
-consiliere psiho-pedagogică;
-activități educative și culturale precum: lucru manual, desen, pictură, lecturi, muzică, vizionări de filme;
-asistență religioasă asigurată de preotul Iustin Marchiș.
3. Centrul Sfântul Stelian din București funcționează sub patronajul Asociației omonime și l-a avut ca președinte de onoare pe regretatul Pr. Prof. Constantin Galeriu. Are ca obiective prevenirea fenomenului “copiii străzii”, a instituționalizării copilului, a abandonului școlar precum și ajutorarea socio-medicală, materială și spirituală a copiilor străzii și a familiilor defavorizate. Anual, de programele educaționale și de asistență socială ale Centrului, beneficiază 80 de familii sărace cu mulți copii în îngrijire și 100 de copii ai străzii.
Servicii oferite:
-asistență medicală de urgență (în stradă sau la domiciliu);
-asistență socială;
-cantină socială (850 de persoane pe săptămână);
-activități educaționale și asistență școlară (60 de copii);
-activități practice în atelierul de pictură (30 de copii);
-activități recreative (tabere ecologice);
-activitate spirituală.
4. Casa “Sfânta Macrina” pentru copiii străzii din București funcționează sub egida Asociației Ecumenice a Bisericlor din România, condusă de Înalt Prea Sfințitul Nifon Mihăiță Arhiepiscop al Târgoviștei. Instituția își propune următoarele: prevenirea și combaterea fenomenului “copiii străzii” și reintegrarea familială, socială și profesională a acestora. Prin eforturile asistenților sociali care își desfășoară activitatea în acest centru, 15 copii au fost reintegrați în familia naturală, 15 tineri au fost integrați profesional, pentru 10 tineri s-au întocmit acte de identitate și pentru alți 2 tineri s-a rezolvat problema locuinței.
Servicii oferite:
-îngrijire de tip rezidențial pentru 20 de copii cu vârste cuprinse între 5 și 15 ani, până are loc reintegrarea familială sau într-o instituție de asistență socială, a copilului aflat în dificultate, sau până la identificarea unei familii adoptive;
-găzduire pe timp de noapte, îngrijire medicală de urgență, oferirea de hrană, îmbrăcăminte și suport în căutarea unui loc de muncă pentru un număr de 15-20 de tineri cu vârste între 16 și 22 de ani care locuiesc pe străzi;
-cantină cu trei mese pe zi;
-sală de baie destinată în exclusivitate copiilor străzii;
-asistență medicală;
-activități educative;
-asistență religioasă asigurată de preotul Ionuț Țuțea care se ocupă numai de copiii străzii.
5. Apartamentul social pentru adolescenți nevăzători “Sfânta Parascheva” din București a fost organizat la inițiativa preotului Ion Popescu, Președintele Societății Filantropice “Comitetul de binefacere Icoana”. Apartamentul oferă adăpost și întreținere pentru 6 adolescenți nevăzători care, după absolvirea liceului, nu au nici o calificare. În cadrul Asociației funcționează o sală de masaj necesară pregătirii adolescenților pentru meseria de maseur.
6. Complexul social pentru copii orfani din Valea Plopului, județul Prahova. Asociația “Pro vita pentru născuți și nenăscuți”a fost înființată în anul 1992 sub coordonarea preotului Nicolae Tănase de la Parohia Valea Plopului, județul Prahova și se numără printre primele organizații nonguvernamentale care au derulat programe de asistență socială adresate copiilor abandonați și tinerelor mame singure, neacceptate de familie și de societate. Beneficiarii sunt 105 copii între 0 și 16 ani abandonați sau cu risc de abandon, 15 tinere mame singure sau alungate de familii împreună cu copiii și 10 adolescente cu vârsta între 18 și 20 de ani, care au părăsit Casele de copii.
Servicii:
-adăpost;
-îngrijire de tip familial- plasament familial;
-consiliere;
-pregătire profesională în atelierele proprii și activități recreative.
Sub numele de “Complexul social pentru copii” sau “Satul copiilor” se reunesc trei tipuri de centre:
a. Centrul maternal care adăpostește 10 tinere mame cu vârste cuprinse între 16 și 22 ani împreună cu copiii lor nou-născuți, pe o perioadă de 9 luni. Acestea au beneficiat de consiliere și sprijin în perioada prenatală, prevenindu-se în multe cazuri avortul. În această perioadă, tinerele mame învață principiile de bază în îngrijirea și creșterea sugarului, noțiuni elementare de educație medicală și de igienă, cât și elemente de auto-gospodărire. Se urmărește, de asemenea, pregătirea lor în scopul reintegrării profesionale. În acest sens, Asociația se preocupă de găsirea unor locuri de muncă potrivite, care să asigure tinerelor resursele financiare necesare întreținerii lor și a copiilor. Totodată se încearcă medierea relațiilor cu familiile tinerelor prin schimbarea atitudinii familiilor față de acestea, în vederea reintegrării familiale.
Copiii abandonați în spital sunt îngrijiți în același centru de către o educatoare specializată.
b. Centrul de îngrijire temporară găzduiește și se îngrijește de 20 de copii cu vârste cuprinse între 6 și 14 ani, proveniți dintre copiii străzii din zona Gării de Nord și diferite piețe bucureștene.
Activități desfășurate:
-resocializare prin implicarea în activități educative, culturale și recreative;
-pregătirea profesională în cadrul atelierelor proprii de tâmplărie, croitorie și pictură pe sticlă, cu scopul dobândirii capacităților și abilităților necesare integrării în societate.
c. Plasamentul familial este un serviciu prin care 90 de copii abandonați în maternități și secții de spitale au descoperit căldura maternă în cadrul unei familii substitutive. Astfel, 30 de familii din satul Valea Plopului au în îngrijire între 2 și 13 copii. Integrarea acestor copii în familiile adoptive s-a realizat foarte bine, neexistând tensiuni între copiii naturali și cei luați în îngrijire. În funcție de vârstă, copiii urmează cursurile preșcolare la grădinița din același sat, reînființată la inițiativa “Pro Vita”, sau cursurile școlare.
7. Centrul social pentru copii “Sfântul Sava” din Buzău a luat ființă în anul 1994 la inițiativa părintelui Mihail Milea și este compus din centru de zi și cantină socială. Are ca obiective prevenirea și combaterea fenomenului “copiii străzii” și reinserția socială și profesională a adolescenților proveniți din Casele de copii.
Beneficiarii Centrului sunt 40 de copii din familii cu risc social (monoparentale, dezorganizate, cu venituri reduse și părinți șomeri) și 8 adolescenți proveniți din centrele de plasament. Programul în cadrul Centrului începe la ora 12, când copiii se întorc de la școală, și cuprinde:
-servirea unei mese calde la prânz, zilnic, pentru 40 de copii, la cantina din incinta centrului social;
-efectuarea temelor sub îndrumarea educatoarelor;
-participarea la activități recreative (jocuri, vizionare de filme), cultural educative (lectură, cerc de poezie religioasă, seri duhovnicești) și de pregătire profesională în atelierele de tâmplărie, croitorie și pictură de icoane pe sticlă ale Centrului.
8. Centrul pentru primirea copiilor străzii “Sfântul Andrei” din Iași a fost înființat la inițiativa Serviciului de Asistență Socială al Arhiepiscopiei Iașilor în anul 1996 și este coordonat de asistentul social teolog Nicoleta Borcilă. Are ca obiectiv recuperarea și reintegrarea familială și socială a copiilor care se confruntă cu abandonul familial și delincvența juvenilă. Personalul Centrului este înalt specializat, cuprinzând asistenți sociali, psiholog, profesori și preoți care asigură un climat afectiv și moral adecvat recuperării sociale, psihologice și spirituale a copiilor.
Serviciile oferite:
-găzduire și îngrijire zilnică;
-consilierea și pregătirea copiilor și a familiilor acestora;
-educație școlară și pregătire profesională.
Stimularea creativității și valorificarea aptitudinilor copiilor, prin editarea de către aceștia a revistei “Gazeta străzii” constituie și una dintre formele de resocializare. Totodată această publicație reprezintă un mijloc excelent de sensibilizare a societății în ceea ce privește problematica copiilor străzii, în paginile sale regăsindu-se, în forma diferitelor genuri literare, întregul spectru de dorințe și așteptări specifice acestei categorii sociale.
9. Școala socială pentru copii cu abandon școlar din comuna Florești, județul Cluj a luat ființă în anul 1996 și se adresează elevilor cu vârste cuprinse între 13 și 18 ani, care provin din familii dezorganizate și cu un nivel de instrucție scăzut al părinților, incapabile să asigure copiilor creșterea și educația corespunzătoare: familii cu antecedente penale, familii monoparentale, precum și copii abandonați de mamă. Obiectivele principale ale instituției sunt: recuperarea copiilor cu abandon școlar, corectarea comportamentelor deviante și sensibilizarea comunității privind gravitatea fenomenului de abandon școlar.
Servicii oferite:
-pregătirea școlară;
-ajutor ce constă în alimente, îmbrăcăminte și rechizite;
-consilierea copilului împreună cu familia sa;
-activități recreative.
De la începerea acestui program, au beneficiat de asistență socială și consiliere 42 de adolescenți, care și-au terminat studiile generale, au învățat o meserie și au fost ajutați să-și găsească un loc de muncă, fapt care le permite în prezent să se întrețină singuri și chiar să-și ajute familiile.
10. Centrele de plasament de tip familial din județul Alba sunt în număr de două și funcționează în cadrul parohiilor Vingard și Dumbrava, oferind servicii alternative la îngrijirea de tip rezidențial din centrele de plasament ale statului. Au fost înființate în anul 1998, ca produs al colaborării dintre Compartimentul de Asistență Socială al Arhiepiscopiei Alba Iuliei, care a pus la dispoziție clădirile și asigură cheltuielile de întreținere, și Direcția Județeană pentru Protecția Drepturilor Copilului-Alba, care asigură salarizarea personalului și alocațiile copiilor.
Obiectivele urmărite:
-îmbunătățirea sau reluarea relației copilului cu familia de proveniență și pregătirea lui pentru reintegrare socială;
Până în prezent rezultatele au fost bune, copiii reușind să dobândească capacități de relaționare și comunicare cu cei de aceeași vârstă, dar și cu adulții. Parohia devine astfel familia extinsă a acestora, iar copiii din comunitate sunt alături de copiii defavorizați nu doar la școală, ci și în cadrul unor activități din timpul liber (jocuri, concursuri, tabere, sărbători).
11. Complexul social pentru copii aflați în dificultate din localitatea Cărpiniș, județul Gorj a fost înființat la inițiativa preotului Ioan Popescu și dispune de spații de cazare, săli de curs, cantină, biserică și atelier de pictură. În cadrul Complexului, pe perioada vacanțelor de vară, se organizează tabere pentru copii proveniți din familii sărace, copii orfani și copii cu handicap, în grupe de câte 20 de copii.
Servicii oferite:
-activități educative: cursuri de limbi străine, de pictură etc;
-activități recreative: concursuri, excursii, pelerinaje la mănăstiri.
12. Centrul de plasament de tip familial din Dolhasca, județul Suceava a luat ființă în anul 1998, la inițiativa Compartimentului de Asistență Socială al Arhiepiscopiei Sucevei și este susținut material de Parohia Dolhasca. Beneficiarii Centrului sunt 20 de copii proveniți din familii defavorizate sau care au înregistrat tentativă de abandon familial.
Serviciile din cadrul Centrului sunt asigurate de personal calificat în protecția copilului și cuprind:
-găzduire, îngrijire și întreținere zilnică;
activități educaționale;
-activități culturale și recreative.
13. Cantina socială pentru copii din Galați funcționează pe lângă Catedrala Episcopală Sfântul Nicolae și deservește, săptămânal, de luni până vineri, câte 100 de copii pe zi, proveniți din familiile asistate de Biroul de Asistență Socială al Episcopiei Dunării de Jos. La aceeași cantină, sâmbăta și duminica servesc masa copii din centrele de plasament și școlile ajutătoare din oraș.
14. Grădinița de copii ”Sf. Muceniță Filofteia” din Pitești a luat ființă sub coordonarea preotului și a credincioșilor parohiei, aceștia contribuind direct la susținerea materială, întreținerea și organizarea activităților zilnice din cadrul grădiniței.
15. Centrul de consultanță și sănătate mintală din Bacău a fost înființat de Direcția de Sănătate Publică și Laboratorul de Sănătate Mintală în colaborare cu Biroul de Asistență Socială al Protoieriei Bacău. Constituie o noutate în acest domeniu, deoarece, pe lângă asistența medicală psihiatrică, pacienții beneficiază și de asistență spiritual-religioasă.
Serviciile sunt oferite de o echipă complexă, alcătuită din medici psihiatri, psiholog și preot, care se ocupă de depistarea activă a bolnavilor, diagnosticarea, tratarea și monitorizarea acestora până în momentul reintegrării lor sociale.
16. Orfelinatul eparhial “Sf. Vasile cel Mare” din Galați
Beneficiarii sunt copiii orfani, abandonați, proveniți din familii cu risc social care nu pot asigura copiilor condițiile necesare dezvoltării fizice și psihice armonioase, dar și copiii care sunt victime ale violenței domestice. Așezământul găzduiește în prezent 30 de fete orfane, de a căror îngrijire și educație se ocupă un personal calificat în domeniul medical și pedagogic, alcătuit din monahii, care le oferă copiilor și suportul afectiv și moral necesar dezvoltării normale a personalității lor.
17. Campusul pentru copii Bisoca din Buzău este coordonat de către Preot Mihail Milea și are ca obiectiv realizarea de tabere pentru copiii orfani, săraci și cu handicap. Beneficiarii sunt 400 de copii aflați în dificultate pe an (abandonați, orfani, din familii sărace, cu handicapuri ușoare și adolescenți de la casele de copii), în serii de câte 100 pe perioada vacanței de vară.
Servicii:
-activități educative și recreative: organizarea de spectacole, concursuri etc;
-activități religioase.
18. Centrul pentru primirea copiilor seropozitivi din cadrul Parohiei Bujac, Arad;
19. Secția pentru copii seropozitivi din Slobozia a cărei responsabil este Adrian Rada, are ca obiectiv îngrijirea copiilor seropozitivi. Beneficiarii sunt 12 copii seropozitivi din Căminul de copii Slobozia. Serviciile oferite constau în asistență socială și spirituală.
20. Așezământul pentru fete orfane de la Mănăstirea Rămeți, județul Alba are ca responsabil pe Monahia Magdalena Trif și are ca obiectiv îngrijirea și educarea copiilor fără susținători legali. Beneficiarii sunt fete orfane dintre care unele prezintă handicap.
Servicii:
-adăpost;
-cursuri speciale pentru persoane cu handicap;
-asistență spirituală.
21. Cantina socială pentru copii din cartierul Valea Aurie, Sibiu coordonată de Preot Simion Săsăușan are ca beneficiari 50 de copii fără susținători legali.
22. Centrul comunitar pentru tineret din Bistrița;
23. Centrul de reintegrare socială pentru tinerele provenite din instituțiile de ocrotire ale statului –Stoiana.
24. Asociația “Renașterea Speranței” din Iași este condusă de Pr. Radu Antonovici și servește ca Centru de zi pentru copiii cu sindromul Down.
25. Casa de tip familial pentru copii din Parohia Carani, Timișoara, județul Timiș, are ca obiectiv ocrotirea de tip familial și îngrijire în vederea integrării sociale. Beneficiarii sunt 8-10 copii abandonați.
Servicii:
-adăpost;
-asistență socială;
-activități școlare.
26. Tabăra națională din Parohia Viziru de sus, Brăila;
27. Taberele sociale pentru tineri săraci cu rezultate școlare deosebite –Mănăstirea Voroneț.
28. Centrul de zi pentru copii rromi “Sf. Filofteia” din parohia Silivaș, jud. Alba (înființat în 2004).
29. Centrul pentru copii “Aripi de Lumină” din Craiova (înființat în 2004).
30. Centrul social pentru copii “Sf. Maria” din comuna Berca, jud. Buzău (înființat în 2004).
31. Centrul socio-cultural “Sf. Paisie” de la Mânăstirea Neamț (înființat în 2004).
32. Centre social culturale în mai multe localități din județul Iași (înființate în 2005).
33. Grădinița pentru copii orbi din Timișoara (înființată în 2005).
34. Cinci centre de tip familial în județul Alba (înființate în 2005).
35. Centrul de asistență și sprijin pentru integrarea socială și profesională a adolescenților proveniți din centrele de plasament, în Constanța (înființat în 2005).
36. Centrul de reintegrare socio-profesională pentru tineri cu dizabilități, în Craiova.
Servicii de sprijin și asistență destinate vârstnicilor (inclusiv orbi)
Obiective :
-eliminarea fenomenului de cerșetorie în rândul bătrânilor abandonați și singuri;
-îmbunătățirea stării fizice și spirituale a acestora;
-prevenirea fenomenului de sinucidere în rândul bătrânilor.
1. Căminul de bătrâni “Sfântul Ioan Cel Nou” din Suceava a luat ființă în anul 1992, la inițiativa Înalt Prea Sfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, exclusiv prin eforturile clerului și credincioșilor din Suceava. Beneficiarii sunt persoane vârstnice lipsite de venituri, fără locuință și fără susținători legali. Serviciile oferite constau în adăpost, consiliere, asistență medicală, socială, și spirituală asigurată de personalul monahal, terapie ocupațională în atelierele proprii și însoțirea sau reprezentarea persoanei asistate în fața unei instituții. Condițiile de cazare și îngrijire sunt deosebite față de cele din instituțiile similare de stat. Fiecare dintre cei 120 de bătrâni dispun de o cameră proprie tip garsonieră și beneficiază de servicii medicale adecvate problemelor de sănătate specifice vârstei a treia. Astfel, în cadrul căminului funcționează cabinete medicale de diagnoză, medicină generală și stomatologie, deservite de personal de specialitate constând în 3 medici și 10 asistente medicale.
2. Așezământul pentru bătrâni “Sfântul Sava” din satul Câmpeni, comuna Amaru, județul Buzău, a luat ființă în anul 1996, la inițiativa preotului Mihail Milea, președintele Fundației “Sfântul Sava” și funcționează în clădirea fostei primării a comunei, care a fost renovată și amenajată corespunzător. Ulterior, a fost clădit un dispensar, care deservește în prezent nu doar persoanelor asistate, ci și pe locuitorii satului. Spre mulțumirea sufletească a bătrânilor în incintă a fost înălțată și o biserică. Beneficiarii sunt 10 bătrâni abandonați de familiile lor, rămași fără locuință și fără nici o sursă de venit, iar numărul acestora urmează să se dubleze odată cu finalizarea construcției la aripa nouă a așezământului. Așezământul dispune și de anexe gospodărești, care constituie surse de autoîntreținere. Serviciile constau în adăpost și asistență medicală, socială și spirituală.
Elementul care diferențiază acest așezământ de altele similare constă în faptul că bătrânii sunt îngrijiți de tinere orfane, în vârstă de peste 18 ani, provenite din centrele de plasament. Astfel, fetele dobândesc o ocupație, simțul responsabilității și abilitățile necesare reintegrării sociale imediat după ieșirea din centrele de plasament, realizându-se o completare simbiotică a nevoilor specifice celor două grupuri defavorizate.
3. Așezământul pentru bătrâni de la Mănăstirea Recea, județul Mureș funcționează în incinta Mănăstirii Recea. A luat ființă la inițiativa maicii starețe Cristina Chichernea, având ca obiectiv prevenirea abandonului persoanelor vârstnice fără venituri și fără susținători legali. Capacitatea așezământului este de 30 de locuri, fiecare asistat având propria sa cameră și beneficiind de condiții de cazare deosebite.
Serviciile oferite constau în:
-găzduire și îngrijire zilnică;
-hrană;
-cantină socială;
-asistență socio-medicală;
-cabinet medical și stomatologic incorporat în Așezământ;
-terapie ocupațională în atelierele și în micro-ferma ce funcționează aici;
– asistență spirituală.
4. Căminul pentru bătrâni de la Mănăstirea Pasărea, județul Ilfov este deservit de personal monahal, sub coordonarea monahiei Paveliada Dinu. Are o capacitate de 30 de locuri și beneficiarii sunt persoane vârstnice fără susținători legali și cu venituri foarte reduse, cărora li se asigură găzduire, întreținere și îngrijire zilnică.
5. Căminul pentru bătrâni de la Mănăstirea Văleni, județul Argeș este organizat și administrat de către mănăstire, fiind deservit de personal monahal. Beneficiarii provin atât din rândurile personalului monahal (cei care au probleme delicate de sănătate), cât și din cel al vârstnicilor care se deplasează greu, au venituri reduse și nu se pot întreține, fiind lipsiți de sprijinul familiei.
6. Apartamentul social pentru îngrijirea bătrânilor din Buzău a fost organizat și este administrat de către credincioșii Parohiei “Sfântul Gheorghe” din Buzău, sub îndrumarea preotului paroh Nicolae Abaza. În cadrul său sunt găzduite și îngrijite 7 persoane vârstnice fără susținători legali, cărora parohia le asigură plata cheltuielilor pentru medicamente și tratament. Serviciile oferite sunt adăpost, hrană, asistență socială, îngrijire medicală și asistență spirituală.
7. Așezământul pentru bătrâni "Lumina satelor" din comuna Adamești, județul Teleorman, coordonat de preotul Nicolae Bonaș are ca beneficiari 8 persoane vârstnice cărora le oferă adăpost, hrană, asistență socio-medicală și asistență spirituală.
8. Asezamantul filantropic "Icoana" – Carpinis, Gorj.
9. Căminul pentru îngrijirea vârstnicilor din Nuseni, județul Bistrița Năsăud.
10. Mini-căminul pentru nevăzători “Sfânta Parascheva” din București, condus de preotul Ion Popescu are ca beneficiari 5 persoane nevăzătoare în vârstă. Acestora li se oferă servicii precum adăpost, hrană și asistență medicală.
11. Căminul de bătrâni “Cuviosul Pahomie cel Mare”, din comuna Balta, jud. Mehedinți (înființat în 2004).
12. Căminul de bătrâni din Timișoara (înființat în 2005).
13. Căminul de bătrâni din parohia Precupeții Vechi (înființat în 2005).
14. Căminul de bătrâni de la Mânăstirea Christiana din București.
15. Căminul pentru persoane vârstnice din cadrul centrului Diaconal din Cluj.
Cabinete medicale sociale, farmacii sociale și centre de dezintoxicare prin care se acordă asistență medicală gratuită persoanelor cu venituri reduse sau celor fără nici un venit, respectiv celor dependente de alcool sau droguri
1. Așezământul bisericesc medico-farmaceutic “Vasiliada” din București, compus din cabinet medical și farmacie socială;
2. Cabinetul medical “Samariteanul milostiv” din cadrul Parohiei “Sfântul Ilie” din București are ca beneficiari persoane vârstnice cu probleme sociale și oferă ca servicii asistență spirituală și controale medicale gratuite.
3. Așezământul monahal pentru slujire medicală “Christiana” din cartierul Pipera –București, care acordă asistență medicală bolnavilor din spitalul “Christiana”, consiliere și asistență spirituală copiilor străzii și copiilor infectați cu HIV. Călugărițele de aici lucrează ca medici și asistente medicale în spitalul cu același nume.
4. Cabinetul medical “Sfântul Alexandru” din cadrul Arhiesopiei Bucureștilor;
5. Cabinetul medico-umanitar “Civica” din Timișoara coordonat de Dr. Mihai Balint are ca obiectiv acordarea de asistență medicală gratuită persoanelor defavorizate social. Are ca beneficiari copii, adulți din familii cu venituri scăzute și persoane vârstnice. Serviciile oferite constau în oferirea de medicamente și consultații medicale gratuite.
6. Cabinetul stomatologic “Sfântul Pantelimon” și cabinetul medical “Sf. Petru și Pavel”, din cadrul Centrului Eparhial al Arhiepiscopiei Iașilor coordonate de Dr. Aurelian Luchian au ca beneficiari diverse categorii de persoane defavorizate social cărora le oferă medicamente și consultații medicale gratuite.
7. Cabinetul stomatologic “Sfântul Pantelimon” din Dorohoi, județul Botoșani;
Cabinetul medical creștin ortodox “Sfântul Nicolae” din Brăila;
Cabinetul medical social al Asociației “Christiana” din Sibiu;
Dispensarul social comunal din comuna Hârșova, județul Vaslui;
Policlinica fără plată “Sf. Pantelimon” din Cluj;
Dispensarul medical uman din Parohia Buhalnița, județul Iași;
Policlinica parohială “Sf. Vineri” din Pitești,
Policlinica Parohiei “Sf. Silvestru” din București;
15. Casa de odihnă “Sfinții Doctori Cosma și Damian” din Bălțătești, județul Neamț;
Cabinetul medical “Sf. Apostoli Petru și Pavel” din Iași;
Centrul de diagnostic și tratament “Providența” din Iași.
Centrul creștin-medical social de zi “Filantropia” din Sighișoara, jud. Mureș.
Centrul medical din parohia Gohor, jud. Galați .
Complexul socio-medical “Sf. Ioan Sebastian” din Craiova
Complexul socio-medical și balneo-climateric din cadrul asociației “Sf. Pantelimon” din Brăila
Cabinetul stomatologic social din Târgoviște.
Centrul de medicină paleativă “Muriel Bol” .
Așezământul socio-medical de pe lângă parohia “Doamna Oltea” din București .
Așezământul socio-medical de pe lângă parohia “Sfântul Spiridon Vechi” din București.
Policlinica fără plată din cadrul centrului Diaconal din Cluj .
Centrul de educație și informare medicală Providența din Iași
Centrul de consiliere și reabilitare a persoanelo dependente de alcool și droguri, în Iași.
Cantine și brutării sociale
Pentru a asigura nevoile nutriționale ale persoanelor sărace, Patriarhia Română a înființat în cadrul parohiilor și o serie de cantine sociale, dintre care amintim pe cele mai importante:
a. Cantina de ajutor social și brutăria “Sfântul Haralambie” din Parohia “Sf. Haralambie” este coordonată de Preot Dumitru Isopescu și deservește 250 de persoane pe săptămână (3 mese săptămânal).
b. Cantina socială “Sf. Lucia” și brutăria “Sf. Casian” din Dorohoi, județul Botoșani coordonată de Protopop Mihai Toma are ca beneficiari 150 de persoane pe săptămână;
c. Cantina socială și brutăria “Sf. Ștefan” din Parohia “Sf. Gheorghe”, Hârlău, județul Iași, coordonată de Protopop Nicolae Crăciun, deservește 150 de persoane săptămânal;
d. Cantina socială și brutăria “Sf. Teodora” din Târgu Neamț, județul Neamț, coordonată de Agripina Munteanu deservește 350 de persoane pe săptămână având ca beneficiari familii sărace cu mulți copii și instituții de ocrotire socială;
e. Cantina parohială “Sămăriteanul milostiv” din Parohia “Înălțarea Domnului” coordonată de Preot Eugen Drăgoi și cantina socială “Sf. Stelian”ambele din Galați, fiecare deservind câte 100 de persoane pe zi;
f. Cantina socială “Sf. Ion Casian” din Brăila deservește 150 de peroane pe zi; g. Cantina socială din cadrul Protopopiatului Tg. Mureș;
h. Brutăria “Sf. Dumitru” din Pașcani, coordonată de Protopop Pavel Postolache are ca beneficiari familii sărace cu mulți copii și instituții de ocrotire socială;
i. Cantina socială din comuna Câmpu Mare, județul Olt, deservește 80 de persoane pe zi;
j. Cantinele parohiale “Sf. Arhangheli”, “Sf. Filofteea” și “Sf. Cruce” din Brăila deservesc fiecare câte 80 de persoane pe zi;
k. Cantina socială “Sf. Spiridon” din cadrul Parohiei “Sf. Spiridon Vechi” din Brăila, coordonată de Preot Ion Tănase, are ca beneficiari 80 de persoane zilnic;
l. Cantina socială “Sf. Ana” –Mănăstirea Bistrița din Piatra Neamț oferă ca servicii cazare și masă pentru 30 de persoane;
m. Cantina socială din Parohia “Pogorârea Duhului Sfânt”, Lugoj, județul Timiș, este coordonată de Preot Toma Petru și oferă cazare și masă pentru 30 de persoane;
n. Cantina și adăpostul pentru săraci din Parohia Ortodoxă Săcălaz, jud. Timiș deservește 30 de persoane fără venituri și fără locuință;
o. Cantina socială din Roman, Jud. Neamț deservește 100 de persoane zilnic; p. Cantina socială din Parohia “Sf. Vineri” din Pitești;
q. Cantina socială a Arhiepiscopiei Bucureștiului deservește 30 de persoane pe săptămână;
r. Cantina socială din Deva; s. Cantina socială din Arad;
ș. Cantina socială din Târgoviște;
Centre de zi
1. Centrul de zi “Sf. Ierarh Nicolae” din comuna Tâmna, Jud. Mehedinți;
2. Centrul de zi “Sfântul Fanurie” din parohia Mihai Bravu, București;
3. Centrul de zi “Sf. Ierarh Vasile cel Mare” din comuna Obârșia de câmp, jud. Mehedinți;
Centre de primire pentru femei aflate în situații dificile
1. Centrul de primire în regim de urgență ca urmare a violenței domestice, în orașul Buzău.
Trei centre maternale în județul Alba
Centrul maternal din Sebeș
Centre de asistență socială înființate în perioada 2006 – 2007
۰ centrul de zi pentru copii romi „Sf. Filofteia” din parohia Silivaș, jud. Alba
۰ centrul creștin medical social de zi „Filantropia” din Sighișoara, jud. Mureș
۰ centrul pentru copii ”Aripi de Lumină” din Craiova
۰ cabinet medical din parohia Gohor, jud. Galați
۰ centrul de zi „Sf. Ierarh Nicolae” din com. Tâmna, jud. Mehedinți
۰ căminul de bătrâni „Cuviosul Pahomie cel Mare”, com. Balta, jud. Mehedinți
۰ centrul de primire in regim de urgență ca urmare a violenței domestice din Buzău
۰ centrul social pentru copii „Sf. Maria” din com. Berca, jud. Buzău
۰ centrul socio-cultural”Sfântul Paisie” de la Mânăstirea Neamț
۰ centrul de zi „Sfântul Fanurie” din parohia Mihai Bravu, București
۰ grădinița pentru copii orbi și cămin de bătrâni, în Timișoara
۰ 5 centre de tip familial și 3 centre maternale, în județul Alba
۰ centrul de consiliere și reabilitare a persoanelor dependente de alcool și droguri, în Iași
۰ centre social –culturale în mai multe localități din județul Iași
۰ complex socio-medical „Sf. Ioan Sebastian” din Craiova
۰ centrul socio-medical și balneo-climateric din cadrul Asociației „Sf. Pantelimon” – Brăila
۰ centrul de zi „Sf. Ierarh Vasile Cel Mare” din com. Obârșia de Câmp, jud. Mehedinți
۰ cantine sociale în Deva și Arad
۰ centrul de educație și informare medicală Providența, Iași
۰ cabinet stomatologic și cantină socială, Târgoviște
۰ centrul de medicină paleativă „Muriel Bol” și așezămintele socio-medicale de pe lângă parohiile “Doamna Oltea” și Sfântul Spiridon Vechi din București
۰ cămine de bătrâni în parohia Precupeții Vechi și la Mânăstirea Christiana,
centrul maternal, Sebeș
۰ centrul de reintegrare socio-profesională pentru tineri cu disabilități, Craiova
۰ centrul Diaconal, Cluj ce va fi compus dintr-o policlinică fără plată și un cămin pentru persoane vârstnice.
Programe de asistență socială desfășurate de birourile de asistență socială de la eparhii
Dintre programele elaborate și implementate sau în curs de derulare în cadrul birourilor de asistență socială de la eparhii, menționez:
Programul social privind înființarea și organizarea Așezământului social pentru mamă și copil aflați în dificultate compus din două tipuri de servicii. Adăpost pentru mamă și copil victime ale violenței domestice și Centru de zi pentru copii cu risc social, în cartierul Pajura din București;
Proiectul de înființare și organizare a unei policlinici în localitatea Zimbru din județul Arad, care a suferit mari pagube în urma inundațiilor din luna aprilie 2000 și în care este redus accesul locuitorilor la asistența medicală din cauza lipsei în localitate a unei unități medicale precum și a distanței mari până la cel mai apropiat cabinet medical,
Proiectul de înființare și organizare a unui Centru social pentru tineret în Arhiepiscopia Clujului, în parteneriat cu Organizația Internațională de Caritate Creștină Ortodoxă din Statele Unite ale Americii.
Programul social de urgență inițiat de Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist în luna aprilie 2001, intitulat “Împreună cu sinistrații de Sfintele Paști”, cu scopul ajutorării unui număr cât mai mare dintre cele 5.000 de familii din județele Arad, Caraș-Severin, Hunedoara și Timișoara, ale căror locuințe au fost distruse în totalitate sau parțial de revărsarea apelor.
Printre programele Sectorului „Diaconia” se numără și următoarele:
Programul „Ajutor de urgență pentru familiile sărace” care are caracter permanent și constă în acordarea de sprijin material obținut din donații (alimente, îmbrăcăminte, medicamente), persoanelor aflate sub pragul stabilit de sărăcie;
Programul „Ajutor de la distanță pentru un copil sărman sau o familie cu mulți copii”, prin intermediul căruia, persoane din țară sau străinătate oferă sprijin financiar acestora pe o perioadă de 3, 6 luni sau un an;
Programul de prevenire a abandonului școlar numit „Familia și abandonul școlar –cauze, efecte și remedii”.
Programul de prevenire a abandonului școlar constă în acordarea de meditații săptămânale gratuite la principalele obiecte de studiu, pentru copiii săraci din parohie. Se desfășoară în cadrul mai multor parohii, dintre care amintesc: “Icoana” și “Adormirea Maicii Domnului” din București, “Valea Aurie” din Sibiu, “Sf. Mc. Antim” din Galați.
Programul de asistență spirituală și materială acordat copiilor cu deficiențe neuro-psiho-motorii de la Căminul din Nicorești, județul Galați;
Programul cultural-recreativ adresat copiilor din familii defavorizate, care constă în organizarea de tabere și pelerinaje gratuite de către parohii și compartimentele de asistență socială din cuprinsul Patriarhiei Române;
Programul “Împreună”, constând în plasamentul temporar al copiilor instituționalizați în familii de credincioși ai parohiilor din Galați, pe perioada Sfintelor Sărbători ale Nașterii Domnului și Paștelui;
Programul socio-educativ și religios destinat adolescenților din familii defavorizate și persoanelor vârstnice fără susținători legali este derulat de Biroul de Asistență Socială al Arhiepiscopiei Bucureștilor în cadrul Centrului social de servicii “Barnabas”. Săptămânal sunt organizate: întâlniri tematice între adolescenți, persoane vârstnice și profesori, medici sau preoți, meditații la principalele obiecte de studiu și cerc de pictură pe sticlă. De două ori pe săptămână se servește masă caldă pentru toți beneficiarii programului.
Programul de mediatizare a problemelor sociale cu care se confruntă copiii abandonați, derulat de Sectorul “Diaconia” al Arhiepiscopiei Iașilor în colaborare cu Asociația “Familia Nostra” din Iași prin care se dorește sensibilizarea publicului român privind situația reală a copiilor străzii;
Programul de prevenire și combatere a delincvenței juvenile, derulat de Episcopia Alexandriei în colaborare cu Inspectoratul județean de Poliție și Inspectoratul Școlar Teleorman, în școlile, liceele și centrele de plasament din județ;
Programul de asistență și sprijin în perioada de post-detenție, adresat adolescenților și persoanelor lipsite de suport familial, este derulat de Sectorul “Diaconia” al Arhiepiscopiei Iașilor.
Programul de asistare socială a studenților fără posibilități materiale constă în ajutorarea financiară și materială a acestora, și este derulat de Centrul creștin de servicii sociale “Sf. Ștefan” din cadrul Arhiepiscopiei Iașilor;
Programul de consiliere și sprijin acordat bătrânilor instituționalizați, desfășurat de mai multe eparhii (Sibiu, Alba Iulia, Timișoara, Cluj, Arad, Iași);
Programul de asistență socio-medicală la domiciliu pentru persoane de vârsta a treia, derulat de Sectorul “Diaconia” al Arhiepiscopiei Iașilor;
Programul “Speranță pentru bătrâni”, derulat de Compartimentul de Asistență Socială al Arhiepiscopiei Sucevei, având ca beneficiari persoane în vârstă cu venituri reduse, fără sprijin familial și pe cele cu probleme de sănătate din municipiul Suceava;
Servicii sociale la domiciliu pentru persoanele vârstnice care se deplasează cu greu și care locuiesc singure se desfășoară în mai multe parohii din București, Sibiu, Alba Iulia, Vaslui.
Programul de ajutorare a 80 de copii proveniti din familii sărace din centrul de zi "Sfăntul Stelian" din București;
Programul de prevenire a abandonului școlar în rândul copiilor provenițti din familiile cu risc social, desfășurat în cadrul parohiei "Sfantul Ioan Botezatorul" din Bucuresti;
Programul de ajutorare a unor copii orfani din Arh. Bucureștilor, Clujului, Tomisului si Episcopia Alexandriei si Teleormanului la recomandarea unor preoti parohi;
Programul de Sfintele Pasti, constand in oferirea de pachete cu alimente la 200 de familii sărace, care au în intretinere copii școlari;
Programul de 1 iunie, organizat în colaborare cu Primăria Sectorului 2, beneficiari fiind un număr de 300 de copii cu rezultate bune la învățătură;
Programul "Craciunul copiilor", destinat ajutorarii a 650 de copii aflati in dificultate, desfasurat cu ocazia sarbatorii Nasterii Domnului, cu sprijinul Secretariatului de Stat pentru Culte;
Programul "Pomul de Craciun", desfășurat de Biroul de Pelerinaj al Patriarhiei Romane în colaborare cu Centrul de Plasament "Sfinții Apostoli Petru și Pavel" din Bucuresti;
Programul "Ajutor de la distanta", destinat sprijinirii unor copii orfani, derulat de Biroul pentru opera de cariatate-Diaconia al Sectorului "Biserica si Societatea";
Program in sprijinul minorilor din penitenciarul Rahova, desfasurat cu ocazia sarbatorii Nasterii Domnului, cand 150 de copii aflati in detentie au primit daruri din partea Patriarhiei;
Programul de amenajare si dotare a dispensarului din comuna Zimbru, jud. Arad;
Programul de ajutorare a rromilor, victime ale holocaustului, in parteneriat cu Organizatia Internationala pentru Migratie de la Geneva, aflat in desfasurare.
Programul de Sfintele Paști, organizat la Palatul Patriarhiei și constând în oferirea de pachete cu alimente la 200 de familii sărace care au în întreținere copii școlari, precum și la 50 de persoane vârstnice singure, cu venituri foarte mici;
Programul “Ajutor de la distanță pentru un copil sau o familie săracă din România” având ca obiectiv prevenirea abandonului școlar în rândul copiilor proveniți din familii aflate în dificultate. Beneficiarii programului sunt 26 copii, fiecare primind lunar alimente, rechizite și îmbrăcăminte în valoare de 1.500.000 lei ;
Programul de 1 iunie, prilej cu care s-au oferit ajutoare unui număr de 200 de copii cu rezultate bune la învățătură, selectați dintre elevii școlilor din Arhiepiscopia Bucureștilor ;
Programul de sprijinire financiară a persoanelor aflate în situații de criză , care a constat în oferirea unor diferite sume de bani la 56 de persoane, în scopul depășirii situației vulnerabile în care se aflau (prevenirea evacuării din locuință, a debranșării de la utilități, procurarea de medicamente);
Programul de ajutorare a romilor victime ale holocaustului, finanțat de Organizația Internațională pentru Migrație de la Geneva, care s-a desfășurat, potrivit protocolului de colaborare încheiat între Patriarhia Română și organizația menționată, în perioada 01.01– 13.08.2004, în București și mai multe județe (Ilfov, Giurgiu, Călărași, Ialomița, Prahova, Dâmbovița, Galați, Brăila, Constanța, Tulcea, Dolj, Gorj, Mehedinți, Argeș, Vâlcea și Teleorman), valoarea totală a proiectului fiind de 3.711.000 USD.
Programul destinat sprijinirii familiilor grav afectate de pe urma ploilor și grindinei abătute asupra localității Movilița din județul Vrancea derulat în două etape:
prima parte s-a desfășurat în ziua de 9 septembrie 2004, prilej cu care, din fondul special gestionat de sectorul nostru, s-au acordat ajutoare financiare unui număr de 125 de familii, în special văduve și persoane singure, fără rude sau alte forme de venit, în valoare totală de 500.000.000 lei.
a doua parte s-a desfășurat în data de 5 noiembrie 2004, prilej cu care s-au acordat ajutoare financiare unui număr de 90 de familii, în special văduve și persoane singure, fără rude sau alte forme de venit, banii provenind din donația domnului Elefterios Ioanou, președintele Consiliului de administrație al Alpha Bank; suma oferită a fost de 360.000.000 lei.
Programul “Crăciunul copiilor” destinat ajutorării copiilor aflați în dificultate, desfășurat cu ocazia sărbătorii Nașterii Domnului, s-a derulat în doua etape:
în București, la Palatul Patriarhiei, în data de 16 decembrie 2004, a avut loc o serbare, în cadrul căreia 550 de copii din familii sărace, cu rezultate bune la învățătură, au primit daruri constând în articole de îmbrăcăminte, produse de igienă, dulciuri și fructe; cu această ocazie au fost prezenți și au primit daruri și cei doi copii din Afganistan, câștigători ai concursului de desen. Bugetul alocat programului a fost de 300.000.000 lei.
la Colegiul Național Militar „Dimitrie Cantemir” de la Breaza, unde 74 de elevi cu posibilități materiale reduse, care nu aveau cu ce să-și plătească biletul pentru plecarea în vacanță și urmau să-și petreacă sărbătorile în internatul școlii, au primit un sprijin financiar în valoare de 37.000.000 lei, suma necesară acoperirii acestor cheltuieli.
Programul de ajutorare a familiilor din zonele sinistrate s-a desfășurat în colaborare cu Biroul Solidaritatea al Bisericii Greciei și a constat în împărțirea a 4260 tone de legume și fructe (cartofi, ceapă, fasole și piersici), prin intermediul a 12 centre eparhiale.
CAP. 8. FORMAREA SPECIALIȘTILOR ÎN ASISTENȚĂ SOCIALĂ ÎN DUBLĂ SPECIALIZARE TEOLOGIE – ASISTENȚĂ SOCIALĂ. RUTA PROFESIONALĂ A ABSOLVENȚILOR. STUDIU DE CAZ FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ A UNIVERSITĂȚII DIN ORADEA, SPECIALIZAREA TEOLOGIE ORTODOXĂ ASISTENȚĂ SOCIALĂ.
Asistența socială reprezintă activitatea practică de ajutorare a oamenilor prin susținere, protecție, reabilitare și corecție și este orientată spre rezolvarea problemelor sociale ale unor persoane, grupuri sau comunități ce nu dispun de resursele și mijloacele necesare unui trai decent. Asistența socială nu poate fi înțeleasă doar ca o simplă activitate practică, ea este de asemenea o disciplină științifică și academică. Din acest motiv în acest capitol doresc să abordez problematica formării specialiștilor în domeniul asistenței sociale, în general și ai asistenței sociale bisericești, în special.
Formarea asistenței sociale ca știință începe odată cu încercarea de a explica rolul carității în viața socială și de a aplica cunoștiințele, metodele și tehnicile specifice muncii sociale pentru a argumenta rolul protecției sociale. Conceptualizarea științifică a asistenței sociale a urmat câteva direcții principale:
Determinarea locului asistenței sociale în sistemul disciplinelor sociale;
Delimitarea obiectului de cercetare, conceptelor și teoriilor proprii asistenței sociale;
Evidențierea interacțiunii asistenței sociale cu alte discipline științifice.
Aceste direcții au îmbăcat două modalități de abordare a statutului științific al asistenței sociale. Unii autori pornesc de la convingerea că baza teoretică și metodologică a asistenței sociale a fost furnizată de științele înrudite asistenței sociale, iar alții încearcă să demonstreze caracterul independent al asistenței sociale, evidențiind atât caracterul practic cât și cel teoretic al asistenței sociale. În cercetarea fundamentelor teoretice ale asistenței sociale se conturează două direcții: înțelegerea problemelor legate de practica asistenței sociale ca o primă direcție, iar cea de-a doua direcție pune accent pe înțelegerea teoriilor asistenței sociale.
Asistența socială posedă toate componentele structurale caracteristice oricărei științe, are obiect de cercetare, concepte, noțiuni, metode și tehnici de cercetare proprii. Pe de altă parte, asistența socială are un caracter interdisciplinar. Asistența socială se caracterizează prin unitatea dintre teorie și practică, dintre cunoștințe și deprinderi.
Ca disciplină științifică asistența socială studiază activitatea umană ce ține de elaborarea și sistematizarea cunoștințelor despre realitatea socială, despre activitatea specifică a instituțiilor, specialiștilor și practicienilor asistenței sociale, analiza formelor, metodelor și tehnicilor folosite în rezolvarea problemelor sociale.
Asistența socială românească se distinge ca o profesie modernă, distinctă și se formează la nivel academic, de scurtă sau de lungă durată. Ca și disciplină academică, asistența socială este un produs direct al preocupărilor lui Dimitrie Gusti și a colaboratorilor grupați în „Școala Sociologică de la București”. Necesitatea formării de specialiști în asistență socială a condus la înființarea în toamna anului 1929 a Școlii Superioare de Asistență Socială „Principesa Ileana” din București, sub egida Institutului Social Român. Obiectivele majore ale programelor analitice au fost: cunoașterea problemelor majore ale vieții sociale, informații generale privind legislația, economia, psihologia, igiena și sănătatea în al doilea rînd, iar în al treilea rând, metodologia și tehnica investigării sociale. Meritul apariției și dezvoltării asistenței sociale ca știință academică în România revine cunoscuților sociologi: Dimitrie Gusti, H.H.Stahl, Veturia Manuilă, Xenia Costa-Foru și Iuliu Moldovan.
Școala de asistență socială promovtă de Dimitrie Gusti s-a dezvoltat continuu, devenind una din instituțiile de învățământ de tradiție în asistența socială.
În regimul comunist, asistența socială ca profesie și ca activitate academică a avut unul dintre cele mai dramatice destine. Deși dispunea de cadre înalt calificate, deși era o școlaă cu tradiție, în anul 1952 a fost întreruptă ca formă de educație de nivel universitar, iar mai apoi, la nivel de colegiu în anul 1969. Apoi au fost desființate și serviciile de asistență socială. Prin aceste desființări nu s-a pus doar problema educației și formării specialiștilor prin deprofesionalizarea profesiei, dar chiar ideea de asistență socială a fost transformată dintr-o profesie cu un grad mare de complexitate într-o activitate pur birocratică, care se baza doar pe protecția socială a individului.
După Revoluția din Decembrie 1989 a reapărut ideea reconstruirii profesie de asistent social. Acestă inițiativă a apărut din partea sociologilor și în special, a celor de la Universitatea din București, care cunoscând realizările înaitașilor conduși de echipa lui Dimitrie Gusti au reînființat învățământul de grad universitar de sociologie și asistență socială, ducând o adevărată muncă de pionierat. S-a reînființat Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, unde alături de sociologi de marcă și prin contribuția unor specialiști din domeniu, formați la Scoala Sociologică de la București, la Școalia Superioară de Asistență Socială „Principesa Ileana” din București sau sub egida Institutului Social Român au reșit relansarea profesie de asistent social dar și punerea unor baze moderne de formare a specialiștilor și a practicii de specialitate în asistență socială prin aportul instituțiilor guvernamentale dar și al unor organisme neguvernamentale din țară și străinătate.
Școala de asistență socială a beneficiat de avantajele regândirii profesiei de asistent social în condițiile unui mediu universitar modern, într-un context modern ancorat în realitatea socială practică și prin păstrarea unui echilibru între formarea teoretică și practică.
Dacă tradiția învățământului universitar de asistență socială se datorează iluștrilor înaintași: Dimitrie Gusti, H.H.Stahl, Veturia Manuilă, Xenia Costa-Foru și Iuliu Moldovan și colaboratorilor lor, regândirea întregului sistem de învățământ universitar de asistență socială și reașezarea unor baze moderne a profesiei de asistent social se datorează Distinsei Doamne Profesor Universitar Doctor ELENA ZAMFIR și colectivului didactic de la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității București.
După 1990 s-a constituit Colegiul de Asistență Socială pe lângă Universitatea din București, apoi la Universitățile din Cluj și Iași. Aceste colegii se dezvoltă rapid urmând să treacă de la forma scurtă de învățământ universitar la cea lungă, sub formă de facultăți sau specializări distincte ale unor facultăți. Cu sprijinul cadrelor universitare din București învățământul de asistență socială se extinde și la Universitățile din Timișoara, Oradea, Alba Iulia și alte centre universitare. Specializarea de asistență socială se dezvoltă atât independent cît și ca secția a Facultăților de Teologie Ortodoxă, Catolică sau Baptistă, în formă de dublă specializare. După anul 1994 un număr de aproximativ 400 de absolvenți, anual devin profesioniși ai asistenței sociale. Absolvenții specializării Asistență Socială sunt competenți și pregătiți să acopere întregul spectru de cerere a forței de muncă pe piața muncii în domeniu, dar din diferite cauze, mai mult sau mai putin obiective, în continuare sunt preferați nespecialiștii, specialiști din domenii înrudite sau persoane necalificate sau recalificate prin cursuri de scurtă sau foarte scurtă durată, atât la nivelul înstituțiilor publice de asistență socială, cât și la agenții guvernamentale sau neguvernamentale. Această situație creează confuzie atât în rândul practicienilor asistenței sociale cât și al clenților, fapt care nu este benefic nici unei părți. Astfel persistă deprofesionalizarea profesiei, oferirea unor servicii de o calitate îndoielnică și lipsa responsabilității față de profesie, muncă și client.
Dubla Specializare:Teologie Ortodoxă-Asistență Socială La Facultatea De Teologie Ortodoxă a Universității din Oradea
Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Oradea a fost înființată prin Hotărârea Guvernului României nr. 460/2 mai 1990 și Ordinul Ministerului Învățământului și Științei nr. 4894/ 22.03.1991 privind denumirea instituției. Ea continuă activitatea Academiei Teologice din Oradea, înființată la 29 mai 1923. În urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, Academia Teologică s-a refugiat în Țara Mamă și a funcționat cu 4 profesori la Academia Teologică din Arad. În toamna anului 1941, datorită bunăvoinței Episcopului Dr. Vasile Lăzărescu al Timișoarei, care a fost timp de 10 ani profesor la Academia Teologică din Oradea, și generozității autorităților municipale și județene din Timișoara, școala, sub denumirea de “Academia Teologică Ortodoxă Română Oradea la Timișoara” și-a putut deschide festiv cursurile la data de 2 noiembrie 1941, într-un edificiu corespunzător, situat pe Bulevardul C.D. Loga din Timișoara.
După 23 august 1944, odată cu intrarea armatelor sovietice în Timișoara, Academia a fost evacuată din localul ei, în care s-a instalat Serviciul Secret de Informații al Armatei Roșii.
Academiei i s-a pus la dispoziție localul unei școli primare din stada Corbu, unde a funcționat până la desființarea ei, în toamna anului 1948.
După Revoluția din Decembrie 1989, prin strădania domnului Prof. univ. dr. ing. Teodor Maghiar, Rectorul Universității din Oradea și prin eforturile Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei s-a reînființat Facultatea de Teologie Ortodoxă cu două specializări: Teologie Pastorală, Teologie Ortodoxă-Litere, cu o durată de 4 ani de studii, cu acordarea titlului de Licențiat în Teologie.
Pe baza Hotărârii Guvernului României, din data de 1 octombrie 1991 funcționează Facultatea de Teologie Ortodoxă cu cele două specializări mai sus amintite.
În anul universitar 1994-1995 s-a înființat a treia specializare, Teologie Ortodoxă – Asistență Socială, pe baza Ordinului Ministerului Învățământului nr. 6540/1994, cursuri de zi, cu o durată de 4 ani, cu acordarea titlului de Licențiat în Teologie, Specializarea Asistență Socială.
Activitatea Facultății de Teologie Ortodoxă, cu cele trei specializări la data respectivă era organizată și coordonată de către Decanul Facultății P.C. prof.univ.dr. Dumitru Abrudan, secondat de întreaga echipă.
Pentru specializarea Teologie Ortodoxă – Asistență Socială, Facultatea a beneficiat la început de colaborarea Facultății de Litere și Științe Socio-Umane, catedra de Sociologie-Asistență Socială, Catedra de Psihologie, Catedra de Filosofie, Facultatea de Științe Juridice, Facultatea de Științe Economice și Departamentului Pentru Pregătirea Personalui Didactic din Universitatea din Oradea, precum și de colaborarea deosebită și sprijinul Facultății de Sociologie și Asistență Socială a Universității București.
Specializarea Teologie Ortodoxă – Asistență Socială are ca scop pregătirea viitorilor asistenți sociali care își vor desfășura activitatea în instituțiile specializate de asistență socială și vor contribui la revitalizarea grijii pentru cei în nevoie prin implicarea lor în problemele social-umanitare și, în același timp, la asanarea vieții spirituale din instituțiile mai sus amintite, precum și din întreaga societate.
Perspectiva în domeniul specializării Teologie Ortodoxă-Asistență Socială se conturează în atingerea unor obiective majore, precum pregătirea unor cadre specializate în domeniul asistenței sociale, care să contribuie la rezolvarea multiplelor probleme social-umanitare și religioase.
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Oradea, specializarea Teologie Ortodoxă-Asistență Socială, întreține legături de colaborare cu instituții de specialitate din comunitatea locală cât și din țară și străinătate.
Selecționarea studenților se face prin concurs de admitere cu probe corespunzătoare specializării, candidații fiind absolvenți de Seminar Teologic sau de Liceu cu diplomă de Bacalaureat. Problele de specialitate sunt: Teologie Dogmatică și Fundamentală pentru specializarea Teologie, Logică, Sociologie, Psihologie sau Filosofie, la alegere, pentru specializarea Asistență Socială. Proba de concurs Teologie Dogmatică și Fundamentală are ca scop verificarea cunoștințelor privind Învățătura de Credință a Bisericii Ortodoxe dar și disponibilitatea sufletească a viitorilor studenți pentru munca socială, iar proba la alegere pentru specializarea Asistență Socială are ca scop verificarea cunoștințelor în domeniul socio-uman.
Formațiunile de studiu respectă normele legale din Legea 88/1993 art. 22. Cursurile se desfășoară pe serii de studenți, serminariile se desfășoară pe grupe iar cursurile practice de specialitate, pe subgrupe. Studenții participă la sesiunile de comunicări științifice organizate anual atât la Universitatea din Oradea cât și la alte universități din țară, la alte manifestări științifice de specialitate, programe de schimburi de studenți și burse în străinătate.
În primii ani de funcționare, specializarea de asistență socială a beneficiat de colaborarea cu Catedra de Psihologie iar, ulterior, cu Catedra de Sociologie și Asistență Socială. Primii pași ai specializării Teologie Ortodoxă – Asistență Socială au fost coordonați de echipe de profesori din Universiatea din Oradea dar și de profesori asosciați, în special de la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității București dar și din alte centre univesitare.
În perioada 2000 – 2004 activitatea specializării Teologie ea fost coordonată de o echipă condusă de P.C. Arhid. Prof.univ.dr. constantin Voicu, decan al Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității din Oradea.
Activitaea Specializării Asistență Socială este coordonată de către Prof. Univ.dr. Floare Chipea, decanul Facultății de științe Socio-Umane, alături de colectivul Catedrei de Sociologie-Asistență Socială, coordonată de către Prof.univ.dr. Gheorghe Șișeștean, sef de catedră.
Catedra de Sociologie – Asistență Socială coordonează întraga activitate a specializării Asistență Socială. Catedra de Sociologie – Asistență socială a avut o evoluție ascendentă, atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ. Pentru o mai bună pregătire a pracicii de specialitate a studenților au fos cooptați și practicieni ai asistenței sociale, care își desfășoară activitatea în comunitate. Pentru exemplificare anexăm statul de funcții al Catedrei cât și Tabelul de cumul și plata cu ora sau alte tabele cu persoanele ce desfășoară activități didactice la Catedra de Sociologie-Asistență Socială, atât de la Universitatea București, de sprijinul cărora s-a bucurat Catedra de-a lungul întregii perioade, cât și alți specialiști din comunitatea locală.
La început s-a manifestat o oarecare lipsă de concesie și înțelegere din partea unui segment al Facultății de Teologie Ortodoxă, punându-se pregnant accentul pe specializarea Teologie, dar această tendință a fost corectată, atât datorită faptului că pe piața muncii absolvenții Facultății de Teologie Ortodoxă, specializarea Asistență Socială se confruntau cu faptul că erau concurați de absolvenții facultăților confesiunilor baptistă sau reformată, în al doilea rând faptului că procesul de autorizare, evaluare și acreditare a impus introducerea cu preponderență a disciplinelor din specializarea asistență socială, și în al treile rând, schimbarea echipei de conducere a Facultății de Teologie. Prea Cucernicul Părinte Arhid. Prof.univ.dr. Constantin Voicu, înțelegând această situație a dezbătut și aprobat Planul de Învățământ adecvat cu cerințele mai sus amintite, începând cu anul universitar 2002-2003.
Structura planului de învățământ inițial din anul universitar 1994-1995:
Lista disciplinelor obligatorii
Studiul Vechiului Testament
Studiul Noului Testament
Istoria Bisericească Universală
Istoria Bisericii Ortodoxe Române
Muzica Bisericească, Ritual și Practică la Strană
Teologie Dogmatică și Fundamentală
Morală Creștină și Ascetică
Istoria și Filosofia Religiilor
Ascetica și Mistica Ortodoxă
Catehetică
Discipline opționale la specializarea Teologie
Paleografie Românească și Metoda cercetării izvoarelor
Ermineutică Biblică
Istoria Filosofiei
Teologia Biblică a Vechiului Testament
Părinți Apostolici și Apologeți Creștini
Probleme de exegeză Biblică a Noului Testament
Viața Bisericească din Bihor până la 1700
Teologia Biblică a Noului Testament
Probleme Fundamentale de Liturgică Ortodoxă
Teologie și Cultură
Prelegeri de Estetică Ortodoxă
Mișcări Religioase Contemporane Necreștine
Teologia Simbolică și Comparată
Spiritualitate Ortodoxă și Spiritualitatea Apuseană
Ortodoxia și Problemele Lumii Contemporane
Lista disciplinelor fundamentale la specializarea Asistență Socială
Introducere în Sociologie
Psihologie Socială și Aplicată
Limbi Moderne
Introducere în Asistență Socială
Metodologia Cercetării Sociale
Metode și Tehnici în Asistență Socială
Practica de Specialitate
Psihologia Dezvoltării și a Vârstelor
Politici Sociale
Defectologie
Nursing și tehnici ale îngrijirii bolnavilor
Informatică
Elemente de drept
Legislația Muncii și a Familiei
Psihopatologie și Psihoterapie
Management în Asistență Socială
Asistența Socială a Grupurilor Vulnerabile
Terapia Familiei
Asistența Socială în Sfera Delincvenței.
Începând cu anul universitar 2002-2003, Planul de învățământ al Specializării Teologie Ortodoxă-Asistență Socială a fost modificat, în funcție de cerințele și reglementările legale în vigoare dar și în funcție de Planul de Învățământ al Facultății de Teologie Ortodoxă, Specializatea Asistență Socială a Universității București și cuprinde următoarele discipline:
Discipline obligatorii la specializarea Teologie
Studiul Vechiului Testamet
Studiul Noului Testament
Istoria Bisericească Universală
Istoria Bisericii Ortodoxe Române
Muzica Bisericească,
Teologie Dogmatică și Fundamentală
Morală Creștină
Misiologie și Ecumenism
Apologetică
Istoria și Filosofia Religiilor
Disipline opțioale la specializarea Teologie
Probleme sociale la Sfinții Părinți
Spiritualitate Bizantină
Discipline obligatorii la specializarea Asistență Socială
Introducere în Sociologie
Introducere în Asistență socială
Psihologie Socială și Aplicată
Limbi Moderne
Informatică
Rețeaua de Asistență Socială
Introducere în drept
Practică de specialitate
Practica compactă de vară
Dreptul Familiei și Copilului
Metodologia cercetării sociale
Metode și Tehnici de Asistență Socială
Dezvoltare umană
Teorii în Asistență Socială
Politici Sociale
Defectologie
Introducere în probațiune
Drepturile omului
Psihosociologia organizațiilor
Management în asistența socială
Servicii de sănătate publică
Managementul O.N.G.-urilor
Asistența Socială a grupurilor vulnerabile
Legislație în asistența socială
Calitatea vieții
Asistența socială în sfera delincvenței
Politici sectoriale și comparate
Dezvoltare comunitară
Metodologia elaborării proiectelor
Disciplie opționale la specializarea Asistență Socială
Sociologia Familiei
Planing familial
Legislația muncii
Elemente de drept civil și penal
Asistența socială a persoanelor abuzate
Asistența socială în sfera muncii
Alternative la instituționalizare
Asistența socială a grupurilor minoritare
Teoria și practica consilierii
Terapii ocupaționale
Terapia familiei
Psihopatologi
Se poate observa din comparația celor două planuri de învățământ că asistența socială a obținut un oarecare avantaj după anul 2003, fiind contrabalansată influența majoră a disciplinelor teologice de până atunci în detrimentul celor de asistență socială.
Pentru că pregătirea profesioniștilor în domeniul asistenței sociale necesită o pregătire practică deosebită, începând cu anul universitar 2002-2003, practica de specialitate se desfășoară în mai multe instituții guvernamentale și neguvernamentale, coordonată fiind de practicienii din comunitate. Astefel, practica se desfășoară în conformitate cu obiectivele de practică în instituțiile enunțate mai jos, coordonată de către colectivul Catedrei de Sociologie-Asistență Socială și colaboratori.
Colaborarea fructuoasă de care se bucură dubla specializare Teologie Ortodoxă-Asistență Socială din partea Facultății de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București, a Facultății de științe Socio-Umane prin Catedra de Sociologie-Asistență Socială, a altor Facultăți din Universitatea din Oradea, cât și a profesioniștilor din comunitate, a contribuit la o dezvoltare armonioasă a acestei duble specializări atât în beneficiul studenților cât și a comunității.
Dezvoltarea acestei duble specializări, atât la nivel național, cât și la nivelul Universității din Oradea se datorează în special eforturilor și sprijinului neprecupețit venit din partea Doamnei Prof.univ. dr. Elena Zamfir, a Domnului prof.univ.dr. Cătălin Zamfir, de la Facultatea de Sociologie – Asistență Socială a Universității București, a Domnului Prof.univ.dr.ing.Teodor Maghiar, Rectorul Universității din Oradea, și a Doamnei Prof.univ.dr. Floare Chipea, decanul Facultății de Științe Socio-Umane a Universității din Oradea.
Actualmente, dubla specializare Teologie – Asistență Socială este într-un plin proces de transformare din punct de vedere al Tratatului Bologna. Patriarhia Română a hotărât ca specializarea să se intituleze „Teologie Socială”, ceea ce din punctul meu de vedere nu acordă absolvenților dreptul a a profesa decât în instituțiile de asistență socială bisericească, ceea ce este în detrimentul lor. Faptul că planurile de învățământ și programele analitice au avut de suferit prin reducerea numărului de ore în specialitatea asistență socială nu îi face pe absolvenți să fie competitivi din punct de vedere teoretic pe piața muncii. Un alt aspect demn de urmărit este și faptul că Biserica nu a absorbit în sistemul său de asistență socială absolvenții acestei specializări. Din studiul de cz întreprins rezultă că cei mai mulți absolvenți care profesează în specialitatea asistență socială au fost absorbiți pe piața muncii doar în instituțiile de stat și nu în cele ale bisericii.
Acestă specializare a demarat de la ideea caracterului filantropic al asistenței sociale și de la faptul că studenții acestei specializări au o deschidere mai mare spre problemele clienților, că formarea teologică de specialitate creează profesioniștilor o sensibilitate și o disponibilitate ridicată pentru rezolvarea problemelor clienților asistenței sociale.
În concluzie se poate afirma că dubla Specializare Teologie Ortodoxă-Asistență Socială a avut o evoluție ascendentă până în anul 2004, după acest an situația acestei specializări devenind incertă.
Ruta profesională a absolvenților. Studiu de caz Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Oradea, specializarea Teologie Ortodoxă Asistență Socială.
Prima generație de absolveți ai specializării Teologie Ortodoxă – Asistență Socială a Facultății de Teologie Ortodoxă din Universitatea din Oradea au absolvit în anul 1998. Au fost admiși pe bază de examen în anul 1994 și au urmat programul de studii pe un format impus de către Patriarhia Română în Colaborare cu Ministerul Educației. Situația angajării lor pe piața muncii, după absolvire se prezintă conform tabelului de mai jos:
În domeniul asistenței sociale au fost angajați jumătate dintre absolvenți, pe fondul unei explozii a cererii de personal calificat în județul Bihor și neexistând până atunci la Universitatea din Oradea o specializare de asistență socială. Toți sunt încadrați în instituții de asistență socială de stat, biserica neavând infrastructura de servicii sociale dezvoltată.
În învățământul religios sunt angajați 4 dintre cei 14 absolvenții primei generații, tot pe fondul crizei de cadre specializate din învățământul preuniversitar bihorean.
În alte domenii de activitate, altele decât asistența socială și învățământul religios activează 2 dintre absolvenți, iar despre o persoană nu avem date în legătură cu ruta ei profesională.
Numărul mic de absolvenți ai acestei specializări face ca procentul lor de angajare în domeniu să fie destul de ridicat, mai ales în primele promoții.
Pentru absolvenții din anul 1999, situația se prezintă astfel: 10 absolvenți, ceea ce reprezintă jumătate, profesează în domeniul asistenței sociale, 6 absolvenți ca profesori de religie și 4 în alte domenii. Și această promoție de absolvenți a avut un număr redus, cerința de specialiști pe piața muncii, la nivelul anului 1999 fiind destul de mare, doar patru absolvenți fiind absorbiți în alte domenii.
Pentru absolvenții din anul 2000, situația se prezintă astfel: doar 3 absolvenți profesează în domeniul asistenței sociale (mai puțin de ¼), 9 absolvenți (jumătate din numărul total) ca profesori de religie, 3 în alte domenii și pentru 3 nu avem la dispoziție detalii privind ruta lor profesională. Gradul de absorbție în asistența socială pentru această promoție este detul de scăzut. Marea lor majoritate au optat pentru posturi în învățământ deoarece au avut un acces mai facil la aceste posturi. Alții s-au reorientat profesional, fiind atrași de salariile mai atractive decât cele din sectorul bugetar.
În anul 2001 situația se prezintă astfel: 12 profesează în domeniul asistenței sociale, 7 ca profesori de religie, 8 în alte domenii și pentru 6 nu avem la dispoziție detali privind ruta lor profesională. La fel ca în anul precedent gradul de absorbție în asistența socială pentru această promoție este detul de scăzut. Marea lor majoritate au optat pentru posturi în învățământ și alte domenii deoarece au avut un acces mai facil la aceste posturi.
În anul 2002 situația se prezintă astfel: doar 4 profesează în domeniul asistenței sociale, 12 ca profesori de religie, ceea ce reprezintă aproape jumătate dintre ei, 3 în alte domenii și pentru 6 nu deținem date. Gradul ridicat de absolvenți pentru care nu avem la dispoziție date, aproape ¼ se datorează faptului că mulți dintre absolvenți sunt din alte județe ale țării și din Republica Moldova. Și gradul de absorbție în asistența socială pentru această promoție este detul de scăzut dar este mai ridicat decât în anii precedenți.
Pentru absolvenții din anul 2003 situația se prezintă astfel: 7 profesează în domeniul asistenței sociale, 4 ca profesori de religie, 10 în alte domenii, ceea ce reprezintă aproape jumătate dintre absolvenți și pentru 1 absolvent nu avem la dispoziție detali privind ruta lui profesională. Gradul de absorbție în asistența socială pentru această promoție a crescut față de anii precedenți, pe fondul dezvoltării serviciilor sociale la nivelul județului și a regândirii serviciilor publice din județ. Totuși un număr destul de însemnat au ales să lucreze în alte domenii, altele decât cele pentru care au fost școlarizați, ceea ce sugerează că salariile relativ scăzute din serviciile bugetare nu îi atrege suficient pe absolvenți.
Pentru absolvenții din anul 2004 situația se prezintă astfel: 3 absolvenți sunt încadrați ca profesori de religie, 5 absolvenți lucrează în alte domenii, iar pentru 7 nu deținem date. Un fapt interesant este că din această promoție de absolvenți nici unul nu lucrează în domeniul pentru care s-a pregătit. Probabil că acest fapt se datorează slabei pregătiri în domeniu a acestei promoții de absolvenți. Pentru aproape jumătate nu avem date despre ruta lor profesională deoarece nu au ținut legătura nici cu Universitatea și nici cu alți colegi, ceea ce ar putea sugera că s-au îndepărtat inclusiv de profesia pentru care s-au pregătit.
Pentru absolvenții din anul 2005 situația se prezintă astfel: un singur absolvent profesează în domeniul asistenței sociale, 4 ca profesori de religie, 4 în alte domenii și pentru un absolvent nu avem la dispoziție detalii privind ruta lui profesională. Gradul de absorbție în asistența socială pentru această promoție este scăzut deoarece instituțiile publice au recrutat personal dintre absolvenții de monospecializare, mult mai bine pregătiți profesional și mai motivați să se angajeze. După anul 2003 au absolvit asistenți sociali specializați la Facultatea de Științe Socio-Umane, în profil de monospecializare ceea ce a făcut să crească și competitivitatea absolvenților pe piața muncii în domeniu. Nici în învățământul preuniversitar nu au fost angajați prea mulți absolvenți din această profesie atât pe fondul saturației pe piața muncii a profesorilor de religie cât și datorită faptului că au fost preferați, pentru angajare în învățământ, absolvenții specializării Teologie Ortodoxă Didactică Litere.
În anul 2006, 4 dintre absolvenți au reușit să se încadreze pe piața muncii în domeniul lor de pregătire academică, 3 au ales să lucreze ca profesori de religie, 8 au ales să lucreze în alte domenii, dintre care 2 sunt preoți în parohii. Procentul care lucrează în alte domenii este destul de ridicat, mai mult de jumătate, deoarece nu au mai fost competitivi la angajare în instituțiile de asistență socială fiind sever concurați de către absolvenții specializării de asistență socială a Facultății de Științe Socio-Umane, aceștia fiind mai bine pregătiți și mai motivați pentru ocuparea unui post în domeniul asistenței sociale.
Urmărind dinamica angajării absolvenților specializării Teologie Ortodoxă – Asistență Socială ai Universității din Oradea, ca absolvenți de dublă specializare, se observă că cea mai mare parte a lor nu au ales sau nu au reușit să se încadreze în specialitatea pentru care au fost pregătiți. Cea mai mare parte lucrează în învățământul preuniversitar sau în alte domenii de activitate. Aceste domenii de activitate nu sunt deloc înrudite cu asistența socială.
Graficul cu situația absolvenților 1998 – 2006
Situația absolvenților de dublă specializare teologie ortodoxă – asistență socială, pe perioada 1998 – 2006 se prezintă astfel: 28% lucrează în domeniul asistenței sociale, toți în instituțiile de stat, 31% sunt profesori de religie, 1% sunt preoți, pentru care această specializare a fost un debușeu de a studia teologia, ei fiind redistribuiți după admitere deoarece au avut medie de admitere mai mică, nefiind admiși la specializarea Teologie Pastorală. Un procent destul de mare, de 26% nu lucrează în specializarea pentru care au fost pregătiți la nivel academic. Acest procent ridicat de neâncadrare în domeniul pentru care s-au pregătit poate fi explicat prin: salariile mici din domeniul bugetar; inexistența serviciilor sociale furnizate de către instituții bisericești și nu în ultimul rând, slabei pregătiri în domeniul asistenței sociale. Pentru 14% dintre absolvenți nu se cunosc date privind ruta lor profesională. Acest lucru se datorează faptului că Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Oradea nu a menținut legături cu foștii absolvenți, neasumându-și obligația instituțională în acest sens. Pe de altă parte, mulți dintre absolvenți au provenit din alte județe și din Republica Moldova, ceea ce a îngreunat colectarea datelor în legătură cu situația lor.
Pentru a identifica problemele pe care le întâmpină absovenții acestei specializări care lucrează în asistență socială am organizat un focus – grup la care au participat 14 absolvenți din promoțiile 1998 – 2006. Toți participanții au remarcat că nu au reușit să se angajeze, după absolvire, decât în instituțiile publice ale statului, ofertante de servicii sociale, deoarece Biserica nu le-a oferit nici un singur post în domeniu.
„M-aș fi angajat într-un serviciu bisericesc dar nu am gasit nici unul. Când am fost la episcopie să mă interesez dacă nu au cumva vre- un post de asistent social mi s-a spus că ei nu fac așa ceva.”
Un alt aspect desprins din discuțiile cu absolvenții participanți la focus-grup a fost faptul că au întâmpinat probleme serioase la locul de muncă, probleme datorate în special programei analitice lacunare în domeniul asistenței sociale, mai ales la disciplinele de metode și tehnici în asistență socială, practica de specialitate și disciplinele juridice.
„Am invățat în cei patru ani de facutate cum să cântăm în Biserică dar nu am avut la dispoziție timp suficient pentru practica asistenței sociale”.
În general, participanții la focus-grup sunt satisfăcuți de munca lor, sunt mulțumiți de locurile de muncă pe care le au în prezent. Nu sunt identificate cazuri de absolvenți care să își schimbe locul de muncă mai mult de o dată de la data absolvirii și a angajării.
Participanții spun că sunt apreciați de către clienți și de către superiori pentru că pun suflet în munca pe care o fac. Ei apreciază că teologia îi predispune la răbdare, la compasiune, la empatie și la disponibilitatea de a munci mai mult pentru salariile mai mici din sectorul bugetar. La întrebarea: „vă gândiți să vă schimbați locul de muncă în perioada următoare?”, răspunsul a fost invariabil nu.
Un alt aspect desprins din discuții este acela al adaptării programelor analitice și a disciplinelor de curs la cerințele actuale ale domeniului asistenței sociale. Participanții au opinat că este nevoie de specializare de tip masterat sau cursuri de perfecționare, deoarece simt că au lacune în exercitarea profesiunii.
În concluzie putem afirma că absolvenții acestei specializări angajați în domeniul asistenței sociale lucrează doar în instituțiile de asistență socială de stat, unde sunt apreciați și unde au realizări bune, că o mare parte dintre absolvenți nu lucrează în domeniul pentru care au fost școlarizați, de școlarizarea lor nu beneficiază nici Biserica și nici statul care a investit în profesionalizarea lor.
CAP. 9. APECTE CONTEMPORANE ALE ASISTENȚEI SOCIALE ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ. ASISTENȚA SOCIALĂ BISERICEASCĂ ÎNTRE FILANTROPIE, VOLUNTARIAT, INSUFICIENȚĂ FILANTROPICĂ, AMATORISM FILANTROPIC, PARTICULARISM FILANTROPIC, PATERNALISM FILANTROPIC ȘI SERVICII ORGANIZATE, SPECIALIZATE, PROFESIONALIZATE ȘI PLANIFICATE.
Biserica Ortodoxă desfășoară o bogată operă de caritate, dar care spre deosebire de celelalte confesiuni are caracteristici specifice. Primul aspect sub care se desfășoară această activitate este strâns legată de cultul divin public, de viața liturgică. Această lucrare are la bază porunca evanghelică a iubirii aproapelui și care și-a găsit exprimarea cea mai concretă sub forma milosteniei.
Cultivând ideea iubirii aproapelui, a solidarității cu cei aflați în nevoi și în suferințe, dând expresie acestor simțăminte și virtuților creștine în rugăciunile cultului divin care are prin excelență un caracter comunitar, Biserica Ortodoxă a găsit și dezvoltat forme de manifestare a carității având strânsă legătură cu viața liturgică.
Biserica, ca și orice altă instituție din societate are un sistem administrativ-organizatoric, propriu, separat de cel al celorlalte instituții, dar în același timp conlucrează și are relație cu ele, contribuind astfel la bunul mers al societății, care cunoaște și îndeplinește legile și normele statului „dând cezarului ce este al cezarului” ( Matei 19:31), făcându-se prezentă în fiecare comunitate socială, prin organizarea credincioșilor săi într-o parohie ( Statutul de organizare și funcționare al BOR), având ca și conducător spiritual pe preotul paroh, care este reprezentantul de drept al episcopului din acel loc.
Sistemul de organizare al B.O.R. este structurat ierarhic în ordine descrescândă, începând cu Patriarhia care este forul superior, urmând apoi calea ierarhică până la parohie, care este unitatea administrativă de bază și unde își desfășoară activitatea unul sau mai mulți preoți.
După anul 1990, activitățile tradiționale cu caracter social s-au amplificat și diversificat, adresându-se unui număr mai mare de persoane și de problematică socială, generate de transformările profunde ce au avut loc în societatea românească actuală.
O dată cu apariția acestor probleme sociale, într-o perioadă de tranziție și reformă în toate domeniile de activitate, societatea se confruntă cu o serie de disfuncții, generate de starea generală de sărăcie existentă la nivel național.
Acest fapt face obiectul de lucru al unor instituții ale statului, care au ca obiectiv o cât mai bună ordine socială.
Biserica își oferă serviciile ei ca o alternativă la serviciile sociale guvernamentale sau private, având o structură caracteristică proprie.
Obiectivele sistemului bisericesc de asistență socială sunt dintre cele mai diverse. Ea și-a fixat obiectivele în funcție de problemele existente în societate, începând cu organizarea și dezvoltarea de servicii de asistență socială, în special la nivelul comunitar, pentru diverse categorii de persoane defavorizate, aflate în situații de risc social.
Schimbarea condițiilor sociale și economice în România a avut un profund impact și asupra sectorului nonguvernamental. Pentru a răspunde acestei provocări este necesară o strategie care să sprijine organizațiile nonguvernamentale să beneficieze de oportunitățile care se ivesc ca urmare a acestor schimbări, în vederea dezvoltării durabile a acestui sector, ca o alternativă viabilă pentru rezolvarea situației sociale cu care se confruntă comunitatea noastră. Această strategie va trebui să reconcilieze cerințele economiei de piață cu drepturile omului, cu strategia europeană de egalizare a șanselor și combatere a sărăciei și de promovarea participării cetățeanului la dezvoltarea propriei comunități. Ea va contribui la crearea unui mediu propice pentru ca organizațiile nonguvernamentale din domeniul social să poată oferi alternative viabile, de durată și angajate în derularea unor proiecte de rețea, în complementaritate cu serviciile guvernamentale și private, în mod holist, ceea ce conduce la posibilitatea dezvoltării unor strategii unitare, desprinse din efortul comunitar comun tuturor participanților implicați la viața acesteia.
Politica viitoare referitoare la organizațiile nonguvernamentale din domeniul social și angajarea acestora la rezolvarea problemelor comunității, se va baza pe această strategie care trebuie susținută de o legislație adecvată.
Atunci când vorbim de sectorul nonguvernamental ne adresăm organizațiilor care au ca obiectiv general activități și servicii sociale. De cele mai multe ori aceste organizații se numesc fundații sau asociații. Dat fiind faptul că aceste denumiri au o arie de activitate mult extinsă în societate, în diferite domenii considerăm că este necesar să dăm o definiție clară a asociațiilor și fundațiilor cu caracter social și să operăm o clasificare a acestora.
Pentru a defini asociațiile și fundațiile, pentru a le evidenția locul în cadrul tipologiei existente de persoane juridice se ia drept criteriu scopul înființări lor. Persoanele juridice se pot clasifica din punct de vedere al naturii scopului în: persoane juridice cu scop lucrativ (patrimonial, în această categorie intrând societățile comerciale) și persoane juridice fără scop lucrativ (nepatrimonial adică organizațiile non-profit). Din această ultimă categorie fac parte toate organizațiile înzestrate cu personalitate juridică ai căror membrii să pună în comun, în mod statornic contribuția lor materială, cunoștințele și activitatea lor pentru satisfacerea unui scop nepatrimonial, în acord cu interesele generale ale colectivității. Scopul constituirii unei organizații non-profit trebuie să fie licit determinat și să aibă un anume caracter de permanență. Obiectul de activitate al unei organizații non-profit trebuie să aibă întotdeauna un caracter ideal, el urmărind realizarea unor interese sociale, cel mai adesea în chip altruist, fără a se aștepta o contraprestație din partea celor care beneficiază de serviciile organizației. Pentru lămurirea terminologiei, în cele ce urmează ne vom ocupa de tratarea asociațiilor și fundațiilor non-profit, care au în special ca obiect de activitate domeniul social.
Sectorul privat – nonprofit – furnizor de servicii sociale. Serviciile de asistență socială ale Bisericii ca parte a sectorului privat.
Apariția sectorului nonprofit în spectrul social românesc nu mai reprezintă o noutate, fiind ca o caracteristică a democrației cât și o dezvoltare a societății civile, aflându-se în plină expansiune.
Rolul principal al acestuia constă în oferirea de servicii alternative la acelea pe care le oferă statul, dar mai există și situații în care organizațiile nonprofit devin adevarate inițiatoare, ce pot determina modificări ale politicilor pe care statul le promovează față de anumite grupuri, minorități, probleme, nevoi sociale.
În mod tradițional se consideră că statul bunăstării trebuie să îndeplinească unele obiective precum: – producerea și promovarea unor bunuri publice, cum ar fi apărare, securitate, infrasructură, educație, cultură, știință
protecția sau securitatea socială a populației care se află în dificultate, din diferite motive, prin două componente diferite: asigurările sociale și sistemul de asistență socială
dezvoltarea socială – reprezintă cel de- al treilea obiectiv care se poate realiza prin asigurarea unor condiții importante pentru colectivitate (Zamfir, C; Zamfir, E, București; 1995, p. 12)
Evoluția societății moderne a generat diversificarea problemelor, a nevoilor
sociale la care statul trebuia să găsească o soluție, dar și creșterea acestor probleme ca număr.
Restrângerea responsabilității și activității statului de la furnizarea și finanțarea serviciilor sociale publice la finanțarea exclusivă a acestor servicii a constituit o soluție de rezolvare a acestei situații, ajungându-se în situația în care, în unele cazuri, statul să manifeste cerințe exprese ca aceste servicii să fie furnizate de organizații nonoprofit.
Astfel, începând cu 1990 are loc o adevărată explozie a numărului organizațiilor nonprofit neguvernamentale care are scopul de a contribui la cristalizarea societății civile.
În acest mod datorită incapacității statului de a furniza singur serviciile necesare colectivității apare sectorul nonprofit, situat între sectorul public și cel privat, fiind denumit “sectorul independent sau cel de al treilea sector”.
Definirea și specificul sectorului nonprofit
Datorită faptului că sectorul nonprofit a început să fie studiat de puțin timp există o oarecare ambiguitate în definirea acestui sector.
Pe de-o parte, dificultatea definirii sectorului nonprofit constă în identificarea acestuia cu ceea ce în mod tradițional apare sub forma organizațiilor filantropice, caritabile sau revoluționare.
În prezent, caracteristici precum voluntariatul sau filantropia nu mai constituie indicatori definitorii pentru sectorul nonprofit deoarece numeroase organizații care, la început erau apreciate ca voluntare folosesc forță de muncă specializată.
Pe de altă parte, termenul de “nonprofit” nu are semnificația care s-ar putea atribui în mod obișnuit, termenul de nonprofit nu se referă la lipsa profitului ci la “constrângerea nondistribuției” câștigului sau profitului între membrii organizației (Vlăsceanu, M, București; 1996, p.16).
Organizațiile nonprofit există pentru a furniza anumite servicii sau pentru a rezolva o problemă anume în timp ce organizatiile de afaceri pentru profit au ca obiectiv declarat obtinerea profitului iar organizațiile guvernamentale de a asigura și controla menținerea ordinii si bunăstării sociale. (Carp,C., Bucuresti, 2004,p. 7)
Se poate spune că organizațiile nonprofit sunt agenți ai schimbării umane prin ameliorarea confortului lor psihic sau fizic și că obiectivul organizațiilor constă în realizarea „binelui social”.
Majoritatea definițiilor date sectorului nonprofit sunt oferite, mai mult în termeni negativi decât afirmativi, punând accent pe ceea ce nu este și nu pe ceea ce este acest sector.
Prin consens, o definiție a sectorului nonprofit are în vedere un singur element și anume faptul că sectorul nonprofit nu este organizat pentru a produce profit și nici ca o entitate guvernamentală. (Carp,C., Bucuresti, 2004,p. 7)
Deoarece organizațiile nonprofit nu fac parte nici din secorul public, nici din sectorul privat, ele pot fi plasate între cele două sectoare, motiv pentru care mulți autori îl numesc “cel de-al treilea sector” sau “sectorul independent”.
Criteriul cel mai acceptat pentru definirea și pentru diferențierea unei organizații nonprofit se referă la obiectivul sau misiunea sa. În acest mod, organizațiile pentru profit au ca și scop producerea de bunuri pentru a obține profituri, iar organizațiile guvernamentale au scopul de a asigura și controla prin mecanisme specifice menținerea ordinii și bunăstării sociale, în timp ce organizațiile nonprofit există pentru a oferi anumite servicii sau pentru a apăra o cauză anume.
Un alt mod de diferențiere a sectorului nonprofit de sectorul public sau privat se referă la evaluarea sarcinilor pe care fiecare dintre aceste sectoare le poate realiza cel mai bine, accentul căzând pe obținerea rezultatelor, respectiv pe calitatea rezultatelor.
Având în vedere principalele argumente care relevă specificitatea sectorului nonprofit, acesta poate fi definit prin intermediul unor caracteristici.
Astfel termenul de organizații nonprofit: ”se referă la acele entități nonguvernamentale, constituie din punct de vedere strucural – legal într-o formă caritabilă sau nu pentru profit, al cărui scop principal este acela de furnizare a unor servicii publice sau de apărare a unei cauze. Ele sunt organizații private, desemnate a servi obiective publice, cavasi-publice.” ( Vlăsceanu, M., București, 1996, p.19)
Sectorul nonprofit cuprinde spitale, clinici, instituții de ocrotire a sănătății, universități, școli, centre de instruire a tineretului și a adulților, case de cultură, muzee, instituții ofertante de servivcii de asistență și protecție socială pentru diverse grupuri de personae defavorizate.
Esențial, sectorul nonprofit este definit ca ansamblul organizațiilor și instituțiilor ce oferă servicii de instruire și perfecționare, servicii de protecție și asistență socială având un caracter voluntar, neguvernamental, oferind servicii publice sau personale diversificate, cu o respectare riguroasă a restricției nondistributivității profitului între proprii membrii (Zamfir, C; Zamfir E, București, 1995, p.83)
Deci se consideră a fi foarte importante pentru sectorul nonprofit: caracterul nonguvernamental, oferta unor servicii publice sau personale diversificate, respectarea restricției nondistributivității profitului între membrii organizației, autoconducerea și implicarea parțială a voluntariatului persoanelor angajate sau associate.
1.2 Teorii ale apariției organizațiilor nonguvernamentale
Apariția, dezvoltarea și funcționarea sectorului privat nonprofit a dus la promovarea câtorva teorii.
Prima teoriei care justifică apriția și rolul organizațiilor nonprofit ca producătoare particulare ale bunurilor publice a fost dezvoltată de B. Weisbrad (1974), fiind cunoscută sub numele de teoria bunurilor publice.(vezi Vlasceanu,M.,”Sectorul nonprofit”, Bucuresti,1996,p.39)
Aceasta se referă la capacitatea sectorului nonprofit de a răspunde unor cerințe nesatisfăcute de guvern prin furnizarea suplimentară a unor bunuri publice.
Varietatea sau diversitatea preferințelor comunității reprezintă un factor responsabil pentru gradul de deosebire a sectorului nonprofit din diferite țării.
Încercarea de a explica rolul organizațiilor nonprofit a condus la completarea teoriei cererii suplimentare a bunurilor publice cu cea a cererii diversificate, care se referă la satisfacerea cerințelor de către guvern nu numai sub aspect cantitativ ci sub aspect calitativ.
Mihaela Vlăsceanu în lucrarea ”Politici sociale. Romania in context european” face referire la ceea ce spunea E. James (1987), care testând empiric teoria cererii diversificate vorbește despre o nevoie de varietate sau de diversitate, care apare în anumite condiții și anume atunci când populația este caracterizată prin:
printr-o diferențiere culturală;
preferințele sunt dispersate geografic, fiind cu greu satisfăcute de agențiile guvernamentale locale;
constrângerea guvernului de a furniza un produs relativ uniform;
imposibilitatea grupului cultural dominant de a-și impune preferințele asupra celorlalți, astfel încât alternativa producției private reprezintă o soluție acceptabilă.
Testarea empirică a teoriei cererii diversificate a demonstrat că responsabilitatea
pentru apariția, dezvoltarea, mărimea sectorului nonprofit în foarte multe țări sunt avantajele oferite de organizațiile nonprofit referitoare la varietate și opțiune.
O altă teorie generală cu privire la apariția și expansiunea nonprofit este aceea cunoscută sub numele “teoria contractului preventiv.” (Hanssman,1980) Aceasta vizează un anume tip de eșec al pieței și reprezintă o situație în care cumpărătorii unor bunuri publice nu sunt și consumatorii lor. Organizațiile oferă astfel prin contractele preventive, posibilitatea de a beneficia de servicii de calitate, la prețuri mici, posibilitatea de eșec a pieței situându-se pe poziții rezidualiste. (vezi Vlasceanu,M., Sectorul nonprofit, Bucuresti, 1996, p.40)
Mihaela Vlăsceacanu în lucrarea „Sectorul nonprofit” îl citeaza pe Lester Salamon (1987) care, încercând să treacă de aceste două tipuri de explicații, dezvoltă o altă teorie potrivit căreia sectorul nonprofit ar reprezenta “mecanismul preferat pentru furnizarea bunurilor colectve”. Astfel, nu organizațiile nonprofit ci guvernul reprezintă instituția rezindențială a cărei necesitate este generată de eșecul sectorului voluntar.
Limitele sectorului nonprofit
Datorită faptului că intervenția statului este justificată prin deficiențele sectorului nonprofit este foarte important ca aceste limite, deficiențe să fie cunoscute.
Lester Salamon este cel care sintetizează cele mai importante limite ale sectorului nonprofit: insuficiența filantropică ; amatorismul filantropic ; particularismul filantropic și paternalismul filantropic. (vezi Zamfir, C; Zamfir, E, București, 1995, p.89)
Insuficiența filantropică – are în vedere “incapacitatea organizațiilor voluntare de a găsi resursele necesare pentru a face față problemelor sociale cu care se confruntă o societate industrială dezvoltată” (Zamfir, C; Zamfir, E, București, 1995, p.89-90)
Chiar dacă organizațiile nonguvernamentale au la dispoziție o varietate de surse
din care le vin venituri (donații, sponsorizări, vânzare de diferite bunuri sau servicii în funcție de profitul organizației, subvenții de la bugetul de stat sau local,etc.) acestea nu sunt niciodată suficiente pentru a acoperi rezolvarea tuturor problemelor cu care se confruntă societatea.
Acestea se datorează faptului că sectorul voluntar, spre deosebire de guvern nu își constituie veniturile din taxe sau impozite impuse fiecărui cetățean, pentru a-și aduna fondurile necesare pentru rezolvarea problemelor sociale existente.
Această incapacitate a sectorului nonprofit de a rezolva problemele sociale majore se datorează și fluctuațiilor existente în dezvoltarea economică a unei țări, astfel în aceste perioade donațiile și alte surse de finanțare sunt restrânse.
Alături de aceste impedimente menționate mai sus, care duc la insuficiență filantropică, această incapacitate a sectorului voluntar de a dobândi resursele necesare de a face față problemelor cu care se confruntă socitatea poate fi determinată și de (Zamfir, C; Stoica, L, București, 2006, p.224)
disparitățile regionale și pe medii ale distribuției ONG-urilor active – studiile FDSC (2001) arată faptul că numai 15-17% din organizațiile care funcționează, furnizează servicii sau desfășoară activități și în mediul rural iar în zona de sud-est numărul ONG-urilor active este mult mai mic în comparație cu alte zone ale țării. În acest mod gradul de disparitate teritorială rămâne ridicat, ținând cont de faptul că furnizarea serviciilor dezvoltate de ONG-uri se suprapune disparităților teritoriale ale ocupării cu servicii furnizate de instituțiile publice.
Se mai poate întâmpla ca în primă fază, în perioada transferului de servicii către
sectorul nonguvernamental, aceste servicii să fie furnizate și de sectorul public, ceea ce poate duce la supraincluziune sau excluziune din cauza desprinderii unor programe de la un furnizor de mari dimensiuni către un număr mare de OMG-uri. Pe de altă parte, datorită faptului că aria de obținere a veniturilor este alta, de cele mai multe ori, decât cea în care apare problemele, capacitatea organizațiilor de a acoperii toate zonele este restrânsă.
dependența de finanțările externe – marea majoritate a organizațiilor depind de finanțări externe.
Un număr destul de mic din totalul organizațiilor dezvoltă parteneriate cu finanțatori externi care le acoperă o parte din cheltuielile curente. Din cauza că majoritatea organizațiilor depind de granturile externe, acestea sunt obligate să furnizeze servicii sub forma proiectelor și nu a programelor. Astfel, continuitatea organizațiilor de a furniza servicii devine dificilă după încetarea finanțării externe, acestea fiind cel mai fecvent transferate către instituțiile publice sau menținute în parteneriat cu autoritățile locale, ori furnizorii publici de servicii.
Conform statisticilor, tendința sectorului nonguvernmantal constă în a dezvolta noi servcii în parteneriat, fie cu o instituție publică, fie cu o altă organizație nonguvernamentală.
suport redus de la bugetul de stat sau local – suportul oferit de stat ONG-urilor are o pondere nesmnificativă în totalul fondurilor utilizate de acestea, chiar dacă volumul granturilor externe destinat serviciilor de asistență socială se diminuează de la an la an.
Finanțările în baza Legii nr.34/1998 privind acordarea unor subvenții asociațiilor
și fundațiilor române cu personalitate juridică ce înființează și administreză unități de asistență socială sunt rar acordate de la bugetele locale, iar finanțele de la bugetul de stat nu acoperă decât o mică parte din costuri.
Pe de altă parte prevederile Codului fiscal, (adică 2% din impozitul pe venit să fie acordat unor organizații nonguvernamentale) nu au fost destul de promovate și încurajate de instituțiile publice, astfel fiind destul de greu ca acel procent să ajungă la organizațiile nonguvernamentale.
condiții restrictive de acces la finațare – stabilitatea unei organizații poate fii afectată de condițiile restrictive de acordare a finanțatorilor. De exemplu nu mai sunt permise recuperările de TVA decât de un număr restrâns de finanțatori.
nivel de profesionalizare redus și probabilitate ridicată a resursei umane – chiar dacă sectorul nonguvernamental înregistreză rate mai ridicate de specialiști în comparație cu sistemul public, gradul de profesionalism este unul modest, dublat de riscul ieșirii acestora din sistem.
Mobilitatea angajaților sau riscul ca aceștia să iasă din sistem se datorează costurilor administrative și de personal, drastic limitate de finanțator.
În general organizațiile mici se confruntă cu lipsa de personal specializat.
– cadrul legislativ inadecvat și promovarea insufinientă a actelor normative elaborate – deși în ultimii ani reglementarea normativă din domeniile serviciilor sociale și al protecței categoriilor sociale aflate în dificultate a făcut progrese, totuși legislația din domeniul asistenței sociale nu a beneficiat de armonizări cu celelalte acte normative care pot interveni în reconstrucția instituțională.
Elaborarea unor acte normative în domeniul asistenței sociale a început în forță în anul 2001, dar apoi acest process de elaborare a legislației a pierdut coerența.
Specialiștii de la nivel județean cosideră că ar fi trebuit adoptată o legislație secundară dar și conexă, dar la nivel central sunt preluate acte normative de la țări cu experiență în asistență socială.
Transferul serviciilor va presupune schimbarea unor acte normative, proces care ar putea dura cel puțin până în anul 2008.
ONG-urile au propus câteva schimbări legislative, adică modificarea unor acte normative care să garanteze creșterea suportului financiar din partea sectorului public:
revizuirea legii sponsorizării, în sensul acordării unor facilități concrete și atractive sponsorilor;
finanțarea de la bugetul de stat a sectorului nonguvernamental (inclusiv alocarea unui buget minim fiecărui ONG);
reducerea fiscalității pentru ONG-uri;
reducerea birocrației pentru ONG-uri;
îmbunătățirea O.U.G nr 68/2003 și simplificarea legislației prin creearea unui cod unic;
îmbunătățirea legislației privind ONG-urile;
instituirea obligației angajării de personal de specialitate;
acordarea unor spații din fondul public pentru desfășurarea activității;
elaborarea unor standarde de calitate pentru serviciile sociale;
îmbunătățirea cadrului legislative pentru facilitarea subcontractării serviciilor sociale către ONG-uri;
încurajarea prin lege a voluntariatului, prin instituirea unor facilități pentru voluntari ;
revizuirea legii pentru acordarea statutului de utilitate publică;
reducerea fiscalității în cadrul angajaților din serviciile sociale;
dezvoltarea reglementărilor legislative privind activitățile aducătoare de venit;
încurajarea concesionării serviciilor sociale către furnizori acreditați (publici sau privați);
b) Amatorismul filantropic – este una dintre cele mai evidente limite ale acestui model de asistență socială, practicat la nivel de comunitate.
Această limită este “determinată în mare parte de modul de abordare a problemelor sărăciei” (Zamfir, C; Zamfir, E; București, 1995, p.90)
Această limită este atribuită uneori agețiilor voluntare datorită problemelor generate de sărăcie și modului de abordare a acestei probleme. Sărăcia duce la situații în care cei aflați în situații de risc să recurgă la a beneficia și accepta sprijinul sau a fi încredințate unor persoane bine intenționate, dar care nu le oferă un ajutor profesionist, specializat.
Amatorismul filantropic este practicat de personae nespecializate, incompetente, care nu au nici o legătură cu domeniul asistenței sociale.
Din cauza faptului că în organizații există persoane nespecializate, incompetente sau specializate parțial pentru activitatea pe care o desfășoară, multe dintre problemele comuntății și, în special problemele grave pot rămâne nesoluționate. Tot din cauza acestui fapt, proiectele pe care le desfășoară organizația pot rămâne nefinalizate, sau nu își pot îndeplini în totalitate și în conformitate cu standardele cerute, obiectivele propuse.
Toate aceste probleme care, în fond sunt considerate a fi generate de sărăcie duc, nu la realizarea bunăstării sociale ci la accentuarea problemelor existente în comunitate.
De aceea este normală instituirea obligației angajării de personal de specialitate, și este firesc ca serviciile de asistență socială de stat sau private să fie coordonate de specialiști.
Particularismul filantropic – “se referă la tendința organizațiilor voluntare și a donatorilor acestora de a furniza sevicii sociale anumitor grupuri sau subgrupuri ale populației” (Zamfir, C; Zamfir, E; București, 1995, p. 90).
Pentru a evidentia particularismul filantropic se impune o definire a termenului de filantropie.
În Dicționarul Explicativ al Limbii Romane, unde se regăsește o definiție generală a termenului, care nu acoperă în întregime sensul lui social, cuvântul filantropie este înțeles prin ”iubirea față de oameni” sau, într-o accepțiune mai largă se definește ca „fapta de caritate, binefacere în folosul oamenilor săraci sau neajutorați și al asezămintelor de binefacere”
Acest particularism filantropic poate fi considerat o caracteristică pozitivă a
organizațiilor voluntare atâta timp cât furnizează serviciile sociale diferitelor subgrupuri (etnice, religioase, de interes, etc.). Particularismul se referă la selectarea riguroasă atât a problemelor cât și a grupurilor care urmează să beneficieze de servicii pentru rezolvarea problemelor. Această situație a organizațiilor voluntare de supraspecializare și faptul că furnizează doar anumite servicii pentru un anume grup, respectiv o anumită problemă a condus la o serie de critici cu privire la rezolvarea problemelor societății.
Un exemplu care poate reflecta această situație poate face referire la faptul că există organizații nonprofit, care reprezintă anumite grupuri (în general religioase), care chiar dacă nu recunosc acest fapt, furnizează servicii doar acelor persoane care fac parte din grupul respectiv, astfel atingerea bunăstării celor cu probleme sociale depinde de apartenența la acel grup religios.
Se poate ajunge uneori până la situația în care unele grupuri sau categorii de clienți sunt private de serviciile de asistență socială, iar alte grupuri să beneficieze de servicii duble, atât din partea statului, cât și din cea a comunității. Pe de altă parte se poate întâmpla ca problemele grave și cazurile dificile să rămână nerezolvate sau să rămână în seama instituțiilor publice.
Prin urmare, acest particularism poate conduce la nerezolvarea unor probleme importante ale comunității, dar poate afecta și modul de folosire a resurselor.
Paternalismul filantropic – “implică posibilitatea celor ce dispun de majoritatea resurselor de a influența modul de definire a necesităților întregii comunități”. (Zamfir, C; Zamfir, E; București, 1995, p. 90). Adică se referă la faptul că sectorul privat poate, într-o oarecare măsură să hotărească sigur ceea ce trebuie să facă și cine sunt cei care urmează să beneficieze de serviciile sale, iar de cele mai multe ori, criteriile de selecție a beneficiarilor sunt subiective.
Astfel, actorii care reprezintă organizațiile nonprofit pot furniza servicii după anumite criterii și anume ținând cont de religie, etnie, clasa socială etc.
În această situație se poate ajunge la promovarea și furnizarea unor servicii
considerate a fi importante de liderii comunității, în detrimentul altor servicii, care ar duce la rezolvarea problemelor celor aflați în situații de risc.
Aceste deficiențe, limite ale sectorului voluntar nu duc la diminuarea virtuților sale sau a responsabilității ce și-o poate asuma în rezolvarea unor probleme sociale, ci pot fi considerate de fapt virtuți ale sectorului guvernamental și invers.
Aceste neajunsuri ale sectorului nonprofit pot fi rezolvate. Printre altele, soluția poate presupune o strânsă colaborare între stat și sectorul privat, însă această relație de parteneriat trebuie reglementată de legi clare și adecvate, după cum și sectorul nonprofit are nevoie de același intervenții pentru a-și diminua neajunsurile.
Prin urmare, ONG-urile care furnizează servicii sociale, cu implicarea asistentului social ca o condiție a acreditării lor pot și trebuie să devină un partener serios al statului în furnizarea unor servicii sociale.
Asociațiile și fundațiile particulare sau neguvernamentale cu profil de asistență socială au un rol deosebit de important în rezolvarea multiplelor cazuri de impas social care se pot întâlni oricând într-o societate. Aceste organizații își stabilesc în prealabil, prin statutul de funcționare, obiectivele de activitate (ex. protecția copilului, persoane cu handicap, persoane vârstnice, grupuri vulnerabile și marginale, etc.) care se desfășoară la un anumit moment dat, într-o comunitate, venind în sprijinul acesteia și contribuind la completarea serviciile guvernamentale.
Limitele sectorului neguvernamental șunt însușite și de către serviciile de asistență socială oferite de către Biserică.
În concluzie, se poate spune că organizațiile nonprofit și-au însușit o oarecare experiență, care nu poate fi neglijată, nu doar în furnizarea de servicii sociale celor aflați în situații de risc ci și în atragerea atenției opiniei publice asupra problemelor, nevoilor sociale, în promovarea unor inițiative privind politicile sociale și mobilizarea comunităților. Astfel, se poate afirma că organizațiile nonguvernamentale au parcurs drumul de la sursa de sprijin pentru cei aflați în nevoie la actori responsabili pentru schimbarea socială.
Din cadrul acestor organizații fac parte și asociațiile și fundațiile cu caracter religios care funcționează sub oblăduirea Bisericii. Acestea au un rol important în ceea ce privește activitatea misionar-socială a Bisericii și prin care se derulează diverse proiecte care vizează problemele de ordin social, care apar la un moment dar într-o comunitate religioasă și nu numai.
Din cercetarea întreprinsă și prezentată în capitolul următor putem afirma că serviciile sociale ale Bisericii Ortodoxe Române, în acest moment se confruntă cu limitele prezentate în acest capitol. Asistența socială și organizațiile furnizoare de servicii sociale patronate de către Biserica Ortodoxă Română se confruntă, ca majoritatea ONG-urilor din România, cu aceste limite ale sectorului neguvernamental. Insuficiența filantropică este prezentă în asistența socială bisericească, cercetarea din capitolul următor pune în evidență lipsa resurselor la nivelul comunităților religioase pentru furnizarea unosr servicii suficiente, dezirabile și de calitate. Amatorismul filantropic poate fi considerat ca limită a asistenței sociale bisericești deoarece majoritatea clericilor nu au cunostințele și pregătirea de specialitate necesară pentru a putea oferi servicii de calitate. Particularismul filantropic poate fi considart o limită a serviciilor sociale bisericești dar nu atât de frecvent ca celălalte limite, deoarece oricum serviciile oferite sunt puține și nu se face discriminare pe criterii de apartenență la comunitatea Bisericii. Paternalismul filantropic se manifestă în asistența socială bisericească prin stabilirea unilaterală din partea bisericii a domeniului serviciilor oferite, fără să se țină cont de alți actori sociali și de necesitatea și dezirabilitatea acestor tipuri de servicii. O altă manifestare a paternalismului filantropic se reflectă în standardele de organizare și de calitate a acestor servicii. Toate limitele menționate pot fi depășite printr-un amplu proces de profesionalizare a serviciilor și personalului ce le deservește.
Cap. 10. ROLUL BISERICII IN SOLUȚIONAREA PROBLEMELOR SOCIALE ALE COMUNITĂȚII. ANCHETĂ SOCIOLOGICĂ ÎN RÂNDUL PREOȚILOR EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A ORADIEI, BIHORULUI ȘI SĂLAJULUI.
Pentru a identifica problemele existente în comunitățile parohiale dar și rolul Bisericii în soluționarea problemelor sociale ale comunităților am întreprins o anchetă sociologică în rândul preoților din Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului și Sălajului.
OBIECTIVE:
Cercetarea întreprinsă a urmărit următoarele obiective:
Gradul de cunoaștere de către preoți a problemelor cu care se confruntă parohiile ca și comunitate;
Tipul problemelor care sunt soluționate în comunitate de către preoții parohi;
Dificultățile cu care se confruntă preoții în soluționarea problemelor sociale;
Nevoia de informare a preoților în legătură cu sursele de finanțare a programelor sociale și cu modalitățile de accesare a fondurilor necesare;
Cunoașterea gradului de satisfacție a preoților în legătură cu activitățile sociale desfășurate ca un indicator al dorinței de adaptare la nivelul și contextul de dezvoltare al vieții sociale.
IPOTEZE:
Preoții vor cunoaște problemele sociale cu care se confruntă enoriașii din comunitate;
Tipul de probleme identificate de preoți vor fi diferențiate pe medii de rezidență ( rural – urban )
Preoții își vor asuma, în special, statutul de educator, de consilier spiritual în comunitate, considerând că alți factori au datoria să se implice în soluționarea problemelor sociale din comunitate;
O cauză frecvent invocată de preoți în soluționarea problemelor comunității va fi lipsa resurselor financiare;
Preoții nu fac eforturi pentru crearea de parteneriate necesare soluționării problemelor comunității;
Preoții au puține informații privind posibilitățile de accesare a fondurilor necesare soluționării problemelor comunității prin întocmirea de proiecte;
Preoții din mediul rural nu dispun de sprijin specializat în domeniul asistenței sociale;
Strategiile de dezvoltare comunitară ale parohiilor nu se adaptează schimbării sociale, în sensul că majoritatea preoților se limitează la acordarea de sfaturi și a unor ajutoare ocazionale persoanelor aflate în dificultate;
Intervenția în domeniul social a preoților nu depășește faza amatorismului și insuficienței filantropice.
ASPECTE METODOLOGICE
Metoda abordată în cadrul acestei lucrări este ancheta sociologică. Instrumentul utilizat este chestionarul. Ancheta s-a desfășurat în perioada 10-18 mai 2007 și a cuprins 536 de subiecți, preoții din parohiile din Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului și Sălajului, intenția fiind de cercetare exhaustivă.
1. Descrierea populației cercetate:
Parohiile cuprinse în cercetare sunt organizate în șase Protopopiate: Oradea, Beiuș, Marghita, Zalău, Jibou, Șimleu, Tinca. Chestionarele au fost aplicate în cadrul conferințelor preoțești, gradul de cuprindere a subiecților investigați este foarte mare, absentând doar câțiva preoți. Distribuția subiecților pe protopopiate se prezintă astfel:
Tabel 1. Distribuția subiecților pe cele șase protopopiate
Majoritatea parohiilor din care fac parte preoții se află în comune sau sate (83,1%-441 de cazuri), din Oradea sunt 11,9% (63 de cazuri), iar din orașe mici sunt 5,1% – 27 de cazuri.
Fig. 1. Tipul localității
Preoții parohi cuprinși în cercetare sunt dispuși pe categorii de vîrstă conform fig. 2. Cei mai mulți dintre respondeți ( 40,93%) sunt înscriși pe categoria de vârstă între 46 și 60 de ani. Al doilea palier cu un procent de 35,33% este deținut de categoria de vîrstă 30 – 45 de ani. Sub 30 de ani sunt un procent de 19,50% iar peste 60 de ani doar 4,25% dintre respondenți.
Fig. 2. Categoriile de vârstă ale preoților
Marea majoritate a preoților care au răspuns la chestionar au studii superioare, 83,2% absolvind studii de licență în domeniul Teologie Pastorală. Nivelul de instrucție al preoților este ridicat, dar marea lor majoritate au doar o formație teologică, foarte puțini fiind cei care au și o formație socială. Au absolvit studii de masterat un procent de 7,5% dintre preoții din parohii. Din procentul de 7,5% de absolvenți de studii de masterat, doar câțiva preoți au absolvit masteratul de Spiritualitate și Consilere Pastorală, masterat care îi poate specializa în munca socială. O mică parte dintre cei chestionați au și studii doctorale. Cu studii medii sunt 8,8% dintre respondenți, și acestea sunt tot în domeniul teologic, aceștia fiind absolvenți ai Seminarului Teologic.
Fig.3 . Nivelul de intrucție a preoților
În ceea privește dispunerea în funcție de locație urban – rural, nivelul de instrucție este asemănător, evidențiindu-se diferențe la categoriile studii medii, mai mulți preoții cu studii medii fiind în mediul rural, și la categoria masterat unde sunt mai mulți absolvenți de masterat în mediul urban. Studiile doctorale la preoții din parohii sunt prezente doar în cazul celor din mediul urban. Preoții cu studii superioare sunt egali dispuși ca procentaj atât în mediul urban cât și în mediul rural.
Fig. 4. Nivelul de intrucție a preoților, dispunere urban – rural
2. Problemele sociale ale comunităților
Majoritatea preoților din cadrul parohiilor cunosc problemele sociale ale comunității în care se află parohia. Aceasta reprezintă un prim pas în angajarea Bisericii pentru rezolvarea problemelor cetățenilor. Rolul principal al preotului este cel de sfătuitor, iar acest rol presupune cunoașterea dificultăților pe care le întâmpină credincioșii. Astfel preoții cunosc marea majoritate a problemelor persoanelor care frecventează Biserica, și mai puțin a cetățenilor care nu participă la slujbe sau aparțin unui alt cult religios. Din acest punct de vedere trebuie subliniat faptul că problemele identificate de către preoți reprezintă problemele credincioșilor din parohiile din județ, existând posibilitatea ca acestea să nu reprezinte totalitatea problemelor cu care se confruntă întreaga comunitate.
Fig. 5. Cunoașterea problemelor sociale
Principalele probleme ale comunității din care fac parte parohiile sunt oferta de locuri de muncă, sărăcia, lipsa banilor. Trebuie menționat faptul că majoritatea comunităților au o populație îmbătrânită, datorită migrației tinerilor la oraș, a scăderii natalității, astfel majoritatea problemelor identificare sunt strâns legate de acest fenomen. Comunitățile în care activează preoții sunt comunități sărace, infrastructura nu este dezvoltată, nu există canalizare, apă curentă, drumul de acces este neasfaltat, nu există cabinete medicale și școli. Alte probleme ale comunităților identificate de către preoți sunt: agricultura deficitară, lipsa unui cămin cultural, lisa unei cantine sociale, lipsa unui spațiu verde pentru recreere, curățenia și igiena, lipsa unor utilități precum telefonul public, etc.
Datorită faptului că întrebarea formulată a fost de tip deschis (cu răspuns liber), numeroși preoți au enumerat probleme precum conflictele cu greco-catolicii sau cu alte secte, numărul mic de credincioși, biserica în construcție, necredința etc., probleme care afectează în principal Biserica și nu în mod direct cetățenii comunității. Putem afirma astfel că preoții acordă o importanță deosebită rolului pe care îl are biserica în comunitate, și implicit în soluționarea problemelor ei.
Fig. 6. Problemele sociale ale comunității – întrebare deschisă
În funcție de locație: urban – rural, problemele sociale din parohii cunosc diferențe semnificative doar în ceea ce privește sărăcia, asistența medicală, îmbătrânirea populației, lipsa mijloacelor de transport, apa curentă și canalizarea . Sărăcia este percepută de către preoți ca fiind mai mare în mediul urban decât în cel rural. Aceasta și datorită faptului că în mediul rural se produc în gospodăria proprie o mare parte a celor necesare traiului de zi cu zi. Asistența medicală este deficitară în mediul rural față de cel urban, îm mediul urban este considerată ca fiind o problemă pentru 2,1% din respondeți în timp ce în mediul rural asistența medicală este considerată o problemă pentru 11,7%, pe fondul lipsei cabinetelor medicale sau a utilării acestora sub standardele minime medicale și chiar a lipsei personalului medical din comunitate. Diferențe sunt constatate și în ceea ce privește apa curentă și canalizarea, fiind considerate mai problematice îm mediul rural.
Îmbătrânirea populației și persoanele vârstnice este considerată ca o mai mare problemă în mediul rural decît în cel urban. Populația comunităților parohiale este una îmbătrânită în care sunt resimțite acut problemele legate de lipsa serviciilor medicale sau servicii medicale insuficiente și a serviciilor sociale specializate pentru vârstnici.
O problemă importantă semnalată de către preoți este cea a lispei mijloacelor de transport din mediul rural, această problemă fiind expusă de către 3,6% dintre respondenți.
Fig. 7. Problemele sociale ale comunității – întrebare deschisă
La întrebarea închisă referitoare la gravitatea problemelor sociale cu care se confruntă comunitatea, au fost identificate în principal aceleași probleme ca cele din răspunsurile la întrebarea deschisă. Majoritatea dintre preoți (76,6%) consideră că lipsa canalizării reprezintă o problema gravă a comunității. Alte probleme grave sunt lipsa locurilor de muncă, populația vârstnică, lipsa banilor, lipsa anumitor utilități și servicii. În ceea ce privește rezolvarea problemelor cetățenilor, 50,6% dintre preoți consideră că aceasta reprezintă o problemă gravă în comunitate.
Preoții din parohii nu se confruntă cu probleme precum oameni fără locuințe, violența în familie, infracționalitatea și delincvența, acestea fiind considerate de către majoritatea probleme nu prea grave.
Fig. 8. Probleme sociale ale comunității
Din cauza faptului că multe dintre parohii se confruntă cu probleme legate de minoritatea rromă, am considerat că este util să aloc o parte specială acestei categorii de populație. Pentru că problemele rromilor sunt specifice și pentru a nu vicia rezultatele cercetării am decis să introduc în chestionar intrebări separate pentru populația de rromi din parohie, aceasta pentru a nu maximixa unele probleme cum ar fi sărăcia, lipsa actelor, lipsa apei etc, pentru întreaga comunitate investigată. Acolo unde rromii trăiesc în colonii, izolați de restul comunității preoții au fost rugați să identifice problemele speciale ale acestei categorii de populație. Din răspunsurile preoților a reieșit faptul că 38, 6 % dintre rromii din comunitățile parohiale trăiesc izolați de restul populației în colonii, iar 61,4% dintre rromii din parohii trăiesc amestecați în comunitățile parohiale. Preoții apreciază că la nivelul parohiilor populația de rromi este în medie în procent de 8,5 %. Există și comunități parohiale în care procentul maxim al populației de rromi este de 80%. Datele de la recensământul din 18 martie 2002 arătau că la nivelul județului Bihor populația de rromi este de 5%, dar este de notorietate faptul ca mulți dintre rromi s-au declarat ca fiind de o altă etnie nu cea rromă.
Problemele sociale identificate de către preoții parohi pentru populația de rromi care locuiesc izolați de restul comunității în colonii sunt în principal cele legate de sărăcie, lipsa locurilor de muncă, educația, caliatea slabă a locuirii, lipsa utilităților, delincvența, alcoolismul, lipsa documentelor de identitate, concubinajul și integrarea socială. Deși în mediul rural preoții apreciază că lipsa asistenței medicale este o problemă importantă, cînd vine vorba despre rromi doar 1,7% dintre respondenți apreciază că asistența medicală este o problemă pentru populația de rromi din comunitate. La fel se întâmplă și în ceea ce privește aprecierea față de infrastructură și drumuri de acces.
Fig. 9. Probleme sociale ale rromilor care locuiesc în colonie
În ceea ce privește rolul pe care îl are preotul în rezolvarea problemelor sociale ale comunității, majoritatea consideră că preotul trebuie să se implice în soluționarea problemelor. 98,1% din preoți au declarat că parohia trebuie să aibă un rol activ în domeniul social.
Fig. 10. Gradul de implicare al preotului în rezolvarea problemelor sociale
Fig.11. Rolul activ al parohiei în rezolvarea problemelor
Preoții declară că trebuie să se implice în majoritatea problemelor, dar gradul de implicare este diferit în funcție de domeniul în care este semnalată problema. Astfel, rolul principal al parohiei este în domeniul educației și ajutorul persoanelor aflate în dificultate, și mai puțin în oferta de locuri de muncă și asigurarea medicală a cetățenilor. Acestea din urmă presupun implicarea anumitor agenți pentru soluționarea problemelor, precum cadrele medicale sau anumiți agenți economici.
De asemenea trebuie subliniat faptul că procentele obținute pentru o implicare în mică măsură sau deloc sunt mai mari decât cele pentru o implicare în totalitate pentru majoritatea problemelor sociale din listă. Cu toate că la întrebarea generală referitoare la gradul de implicare al parohiei în rezolvarea problemelor sociale majoritatea preoților declară că aceasta trebuie să se implice în totalitate, în cazul problemelor concrete această atitudine se schimbă. Această proiectare explică percepția preoților asupra rolului pe care îl are biserica în societate. Parohia are un rol activ în comunitate și teoretic ea trebuie să rezolve problemele sociale ale cetățenilor, dar, din anumite motive, în cazul unor probleme concerte, parohia nu mai deține un rol central în soluționarea lor. Motivele pentru care se produce această schimbare de atitudine pot fi: lipsa resurselor necesare rezolvării respectivelor probleme sau lipsa unei pregătiri de specialitate a preoților în rezolvarea problemelor concrete.
Fig. 12. Implicarea parohiei în rezolvarea diferitelor probleme sociale
Cu toate că rolul Bisericii în domeniul social este apreciat de către preoți ca fiind unul activ, ei fiind agenți direct implicați în soluționarea problemelor sociale ale comunității, puține parohii dispun de resursele necesare acestei activități. Parohiile, fie nu dispun de aceste resurse, fie resursele nu sunt suficiente. Luând în considerare faptul că problemele sociale cu care se confruntă comunitățile, precum sărăcia, lipsa mijloacelor de transport sau lipsa cabinetelor medicale, necesită investiția a numeroase resurse, atât resurse financiare, cât și materiale și umane, este dificil pentru o parohie care nu dispune de aceste resurse să se implice activ în soluționarea acestor deficiențelor. În acest scop este necesară stabilirea unor colaborări sau parteneriate între parohie și instituțiile care dispun de resursele necesare pentru rezolvarea problemelor. După cum se poate observa aceste colaborări sunt foarte rare.
Fig. 13. Disponibilitatea resurselor necesare rezolvării problemelor sociale
Referitor la resursele de care dispune Biserica, respectiv Parohia, resurse care nu sunt valorificate în activitățile sociale, 50% dintre preoții parohi declară că Parohia nu dispune de astfel de resurse, iar 26,6% dintre aceștia consideră că Biserica nu are resurse nefructificate.
În principal resursele care nu sunt fructificate în activitatea socială se referă la resursele umane și resursele materiale, precum clădiri sau terenuri. Se poate observa în graficul de mai jos că Biserica dispune de importante resurse umane, resurse care nu sunt valorificate în activitatea socială. Biserica este unul din acorii comunitari care are capacitatea de a coagula și fructifica resursele umane, sondajele de opinie acordând bisericii cea mai mare încredere a populației. Faptul că Biserica nu dispune de resurse financiare și materiale ar putea fi cauza pentru care resursele umane nu sunt implicate în activitatea socială. Un alt aspect care ține de nefructificarea corespunzătoare a resurselor umane din comunitate este cel legat de lipsa de pregătire în acest domeniu a preoților. Modificarea curriculei universitare în ultimii ani la specializarea Teologie Pastorală a dus la scoaterea din planul de învățământ a disciplinelor psiho-sociale, preoții tineri nu au cunoștințele teoretice necesare în acest domeniu, iar cei cu vechime nu au disponibilitate pentru a se adapta schimbărilor sociale.
În ceea ce privește procentul mare de clădiri și terenuri pe care le deține Parohia, acestea sunt resurse care fac obiectul unor litigii. Una dintre dificultățile cu care se confruntă Parohiile o reprezintă procesele pentru retrocedarea terenurilor și a clădirilor. Cu toate că aceste procese nu sunt încă soluționate, preoții consideră că aceste resurse le aparțin, dar nu sunt fructificate în activitatea socială a Parohiei.
Fig. 14. Resurse nefructificate ale Bisericii și Parohiei
Activitatea socială a parohiilor
Datele prezentate în graficul următor confirmă faptul că, deși preoții consideră că sunt implicați în mod direct în rezolvarea problemelor sociale ale comunității, rolul lor principal este cel de consilier, sfătuitor. În parohii 96,5% din preoții discută cu persoanele aflate în dificultate. Alte activități desfășurate de către preoții parohi se referă la distribuirea de ajutoare pentru persoanele aflate în dificultate și organizarea de activități pentru copii, tineri și vârstnici.
Fig. 15. Activități sociale desfășurate în parohie
Susținerea acordată de diferite instituții în derularea programelor sociale de către parohie este foarte mică. 64,7% nu au beneficiat de nici un sprijin din partea Episcopiei și a Protopopiatului. Gradul cel mai mare de suport în realizarea activităților sociale este oferit de către Primărie, Consiliul Județean și de către Consiliul Local. Lipsa de colaborare și parteneriate cu alte instituții care activează în domeniul social reprezintă una dintre problemele principale cu care se confruntă parohiile. Acest sprijin din partea altor instituții ar putea facilita obținerea unor finanțări pentru diferite activități în domeniul social, prin oferta de resurse umane specializate și oferta de resurse materiale și financiare necesare în astfel de activități.
Fig. 16. Suportul acordat de către Episcopie și Protopopiat în activitățile sociale
Fig. 17. Sprijinul instituțiilor în activitățile sociale
Proiectele viitoare ale parohiilor în domeniul social păstrează aceeași abordare ca pentru cele derulate până în prezent. Majoritatea activităților planificate pe viitor sunt cele pe care parohia le organizează în mod curent, activitățile de ajutorare ai căror beneficiari sunt copii, tinerii sau vârstnicii. Pe lângă aceste activități continue, parohiile își propun organizarea de școli duminicale, construcția unei cantine sociale, centre pentru bătrâni sau centre de plasament, activități ce presupun investiția de resurse financiare și materiale, resurse de care parohia nu dispune.
Fig. 18. Activități sociale în viitor
Lipsa resurselor financiare reprezintă principala piedică în realizarea proiectelor de viitor ale parohiilor. Această problemă ar putea fi soluționată prin realizarea unor proiecte de finanțare exterioară, dar parohiile nu dispun de persoane specializate în elaborarea acestor proiecte. De asemenea, în măsura în care parohiile nu beneficiază de sprijinul și colaborarea cu alte instituții, instituții care dispun de resurse umane specializate în domeniul social, parohiile se află într-o situație dificilă, probabilitatea ca ele să nu își poată realiza activitățile planificate fiind foarte mare.
Fig. 19. Dificultăți în realizarea activităților sociale în viitor
Pentru a depăși dificultățile întâmpinate în desfășurarea activităților sociale, parohia are nevoie de sprijinul anumitor instituții. Preoții consideră că principala instituție care ar trebui să îi sprijine în activitatea socială este Episcopia. De asemenea autoritățile locale și cele de la nivel central trebuie să se implice în rezolvarea problemelor care apar în derularea activității sociale a parohiilor. Sprijinul acordat de către aceste instituții se referă la oferta de consultanță de specialitate în derularea programelor sociale, oferta de resurse umane specializate în domeniul social și oferta de resurse financiare și materiale necesare derulării activității sociale.
Fig. 20. Instituțiile ce sprijină activitatea socială a parohiei
Organizarea activității sociale a parohiei
Problema principală care intervine în activitatea socială a parohiilor este lipsa banilor. Astfel este necesară găsirea unor surse financiare exterioare, care în special se rezumă la resursele financiare obținute prin intermediul cererilor de finanțare și la donațiile realizate de către Asociații și Fundații, în special cele din străinătate.
În ceea ce privește realizarea proiectelor de finanțare, această activitate presupune în primul rând cunoașterea programelor de finanțare și în al doilea rând cunoașterea modalității de elaborare a unui astfel de proiect. În cazul parohiilor preoții nu sunt informați în acest domeniu. Ei nu numai că nu știu cum să elaboreze o cerere de finanțare, dar nici nu cunosc principalele surse de finanțare. Acest aspect este evident și în tipul de activități derulate de către parohii în domeniul social, activități care se rezumă la discuțiile cu credincioșii sau la oferirea de pachete persoanelor aflate în dificultate.
Fig. 21. Informarea cu privire la programele de finanțare în domeniul social
Parohiile nu dispun de resurse umane specializate în domeniul social. Majoritatea preoților nu au participat la un curs de formare-specializare pe probleme sociale. Astfel, putem afirma că pe lângă lipsa de informare cu privire la oferta de finanțări pentru programele sociale, preoții nu cunosc ce reprezintă astfel de proiecte. Aceasta este explicația pentru care la întrebarea deschisă referitoare la programele sociale derulate de către parohie în ultimii 5 ani, preoții au menționat doar activitățile sociale pe care le desfășoară parohia în mod curent, activități precum darurile de Crăciun, pachete pentru săraci etc.
Fig. 22. Participarea la cursuri de formare
Fig. 23. Participarea la cursuri de formare, distribuția răspunsurilor în funcție de locația parohiei urban – rural
Instituțiile care au oferit programe de instruire cu privire la elaborarea proiectelor de finanțare în domeniul social, programe la care au participat preoții din parohii sunt în principal instituții din cadrul administrației publice locale și asociații sau centre a căror activitate se desfășoară în domeniul social. Majoritatea celor care au declarat că au participat la un curs de instruire, au beneficiat de acest curs prin intermediul Direcției Generale Județene de Asistență Socială și Protecția Copilului. Pe lângă aceasta au mai fost menționate: Administrația Socială Comunitară Oradea, Fondul Român de Dezvoltare Rurală, Consiliul Județean, Inspectoratul Școlar, Fundația Ecotop. Este important de subliniat faptul că numărul preoților care au participat la aceste training-uri este foarte mic, iar dintre cei care au declarat că au participat la astfel de programe, sunt preoți care au menționat diferite cursuri parcurse în cadrul programelor de masterat, cursuri care nu sunt specializate pe programele de finanțare (Masterat consiliere psihologică, Consiliere pastorală etc.). Acest aspect întărește ipoteza conform căreia preoții nu sunt informați cu privire la tipurile de programe de finanțare, nu știu care sunt aceste surse de finanțare și mai mult, nu știu ce reprezintă aceste proiecte, sau ce reprezintă un curs de formare în elaborarea de proiecte în domeniul social.
Preoții din cadrul parohiilor au identificat ca o problemă lipsa de resurse umane specializate în domeniul social, ei consideră necesară informarea cu privire la diferitele programe de finanțare în domeniul social. Majoritatea acestora doresc să participe în viitor la un astfel de curs de formare, pentru a-și dezvolta abilitățile necesare în derularea de programe sociale și pentru a obține informații cu privirea la tipurile de finațări și la modalitatea de elaborarea a cererilor de finațare.
Fig. 24. Interesul pentru participarea la cursuri de formare
Din cauza faptului că majoritatea preoților nu au participat la un curs de formare în domeniul social, puțini au realizat un proiect depus spre finanțare, iar dintre cei care au elaborat un astfel de proiect, doar 39% au obținut finanțarea.
Fig. 25. Realizarea proiectelor de finanțare
Activitatea socială a parohiei nu este o activitate organizată. Unul dintre motivele acestei lipse de proiectare a activităților sociale îl reprezintă lipsa de specialiști în domeniul social, aceasta fiind una dintre dificultățile menționate de către preoți în derularea programelor sociale. Preoții nu îți stabilesc un calendar pentru activitățile sociale, nu își elaborează o anumită strategie, ei păstrează aceeași concepție privitoare la tipul activităților sociale, și anume continuarea programelor deja cunoscute, în special discuțiile cu enoriașii și ajutorarea persoanelor nevoiașe.
Cu toate că activitățile pe care parohiile doresc să le realizeze în viitor cuprind organizarea de cantine sociale, sau construcția unor centre de plasament, activități ce necesită o bună organizare și planificare inițială, preoții nu pun accent pe aceste acțiuni pregătitoare. Astfel putem afirma că deși preoții își doresc o lărgire a ariei de desfășurare a proiectelor în domeniul social, ei nu privesc în mod concret finalizarea acestora, ele în principal rămân la faza inițială, de proiect.
Deși au menționat că nu au resursele umene necesare rezolvării problemelor, preoții parohi nu au incercat să suplinească lipsa resurselor umene specializate cu persoane semnificative din parohie, grupuri de suport, grupuri obștești sau alți actori comunitari importanți pentru comunitatea parohială. La întrebarea legată de grupurile obștești de întrajutorare din parohie, mai puțini de jumătate dintre cei interviavați au răspuns că au astfel de grupuri organizate în parohie. Lipsa acestor grupuri de suport este și mai mare în mediul rural, 75,9% dintre preoții din mediul rural declarând că nu au intreprins nimic în organizarea unor astfel de grupuri obștești deși ele sunt obligatorii după Statutul de Organizare Și Funcționare a Bisericii Ortoidoxe Române.
Fig. 26. Distribuția pe mediul urban – rural al grupurilor de suport
Fig. 27. Calendarul activităților sociale ale Parohiei
Fig. 28. Strategia de dezvoltare a activităților sociale
În planificarea și organizarea activităților sociale parohiile nu beneficiază de sprijinul altor instituții. Parohiile nu au parteneriate de colaborare cu alte instituții care își desfășoară activitatea în domeniul social. Activitatea socială desfășurată de către parohii se intersectează cu activitatea a numeroase instituții și asociații, precum ajutorarea persoanelor aflate în dificultate, protecția copilului, serviciile sociale pentru vârstnici, asistența la domiciliu etc. Lipsa de colaborare cu astfel de instituții are numeroase efecte negative atât asupra eficienței în activitatea socială, cât și asupra investiției resurselor necesare acestor activități.
Fig. 29. Parteneriate cu alte instituții
Luând în considerare toate aspectele prezentate anterior, este surprinzătoare atitudinea preoților parohi cu privire la pregătirea lor pentru desfășurarea activităților sociale. 73,3% dintre ei se consideră pregătiți pentru a derula activități sociale în cadrul comunității din care face parte parohia. O explicație a acestei atitudini poate fi conținută în sensul general al întrebării. Astfel, majoritatea parohiilor au resursele necesare desfășurării activităților de ajutorare a celor săraci, oferta de pachete cu ocazia diferitelor sărbători din cursul anului, activități pentru copii marginalizați etc. Parohiile desfășoară în mod curent astfel de activități, activități care nu necesită un număr mare de resurse umane implicate în proiect, o strategie de elaborare a proiectului, un plan calendar sau un buget complex. În ceea ce privește proiectele de dezvoltare comunitară, cu un număr mare de beneficiari, cu un buget mare, acestea nu sunt incluse în planurile de acțiune viitoare.
Fig. 30. Pregătirea pentru desfășurarea activităților sociale
În ceea ce privește satisfacția față de activitatea generală a parohiei, majoritatea preoților se declară mulțumiți. Principalele activități derulate de către parohii în ultimii 5 ani sunt cele referitoare la oferta de suport pentru persoanele vârstnice, persoanele sărace sau familiile aflate în dificultate, oferta de ajutoare pentru sinistrați, oferta de haine pentru copii proveniți din familiile sărace, asistența la domiciliu, oferirea de cadouri cu ocazia sărbătorilor, organizarea cantinei sociale oferta de pachete cu hrană și îmbrăcăminte pentru diferite familii din comunitate aflate în dificultate, vizite la penitenciar. La aceste tipuri de activități se rezumă în principal activitatea parohiei în cadrul comunităților
Parohiile sunt implicate în viața socială a comunităților. Parohia își îndreaptă activitatea spre categoriile de persoane defavorizate, cărora le oferă sprijin și ajutor. În ceea ce privește problemele grave ale comunităților, precum lipsa anumitor utilități, canalizare, apă caldă, încălzire, șomajul, acestea nu intră în sfera de acțiune a parohiei, ele fiind responsabilitatea autorităților publice locale sau a celor de la nivel central, sau a anumitor instituții cu activitate specifică în acest domeniu.
Fig. 31. Satisfacția față de activitatea socială a parohiei
Deși preoții cunosc problemele cetățenilor din comunitate, le apreciază ca fiind grave, și se implică în rezolvarea lor doar preotul prin metode clasice de intervenție, rutinale în activităților comunității, nu își propun să facă inovații și schimbări decât în mică măsură. Faptul că doar 39,25 % exteriorizează un grad de satisfacție scăzut în legătură cu activitatea lor socială dovedește că cei mai mulți preoți se simt bine în rolul tradițional pe care îl exercită, fiind puțin deschiși spre schimbare.
În acest sens, credem că Episcopia va trebui să-și asume în mai mare măsură rolul de a impulsiona modificarea rolului și atitudinii preotului în comunitate, stimularea sa în creearea de parteneriate , în diagnoza problemelor sociale ale comunității și în căutarea de soluții pentru a elimina dificultățile cu care se confruntă comunitatea.
În momentul de față când rolul comunității trebuie să fie esențial în impulsionarea vieții sociale, în realizarea coeziunii între oameni, preotul trebuie să găsească modalitățile actuale, percutante de mobilizare a energiilor comunității spre progres și dezvoltare.
CONCLUZII:
În cerectare au fost angrenați majrea majoritate a preoților din Episcopia Oradiei, Bihorului și Sălajului, cazurile de absentă fiind de aproximativ 10 preoți din toalul preoților din Eparhie.
Marea majoritate a parohiilor sunt în mediul rural ( 83,1%)
Vârsta preoților se situează în majoritate pe segmentul de vârstă 46 – 60 de ani ( 40,93%), urmat de segmentul 30 – 45 de ani ( 35,33%), iar pe segmentul de vârstă sub 30 de ani sunt 19,50%. Doar un mic procent sunt peste 60 de ani ( 4,25%)
Majoritatea preoților au studii teologice superioare, dar foarte puțini au și o specializare în domeniul asistenței sociale
Preoții din parohii cunosc problemele comunităților, le identifică și fac o clasificare a acestora. Cele mai insemnate probleme sunt cele referitoare la infrastructura urbanistică, lipsa locurilor de muncă, sărăcia, persoanele vârstnice, consumul excesiv de alcool, familii dezorganizate. La polul opus respondenții apreciază că cea mai puțin gravă problemă este cea a persoanelor fără adăpost
În ceea ce privește rolul pe care îl are preotul în rezolvarea problemelor sociale ale comunității, majoritatea consideră că preotul trebuie să se implice în soluționarea problemelor. 98,1% din preoți au declarat că parohia trebuie să aibă un rol activ în domeniul social.
Referitor la resursele de care dispune Biserica, respectiv Parohia, resurse care nu sunt valorificate în activitățile sociale, 50% dintre preoții parohi declară că Parohia nu dispune de astfel de resurse, iar 26,6% dintre aceștia consideră că Biserica nu are resurse nefructificate
Susținerea acordată de diferite instituții în derularea programelor sociale de către parohie este foarte mică. 64,7% nu au beneficiat de nici un sprijin din partea Episcopiei și a Protopopiatului
Pentru a depăși dificultățile întâmpinate în desfășurarea activităților sociale, parohia are nevoie de sprijinul anumitor instituții. Preoții consideră că principala instituție care ar trebui să îi sprijine în activitatea socială este Episcopia. Sprijinul se referă la oferta de consultanță de specialitate în derularea programelor sociale, oferta de resurse umane specializate în domeniul social și oferta de resurse financiare și materiale necesare derulării activității sociale.
În cazul parohiilor preoții nu sunt informați cu privire la modalitățile de finanțare și dezvoltare a serviciilor de asistență socială la nivelul parohiilor lor. 49,1% declară că sunt informați doar în foarte mică măsură, dar sunt dispuși să participe activ la cursuri de formare și perfecționare în domeniul social
Implicarea în asistența socială în mod profesionist este foarte slabă. Marea majoritate a respondenților susțin că nu au un plan și un calendar al activităților, multe dintre aceste activități făcându-se doar sporadic, cu ocazia sărbătorilor religioase și îmbracă forma micilor pachete cu ajutoare. Răspunsul la aceste tipuri de întrebări reflectă tocmai limitele asistenței sociale bisericești amintite în capitotul anterior: amatorismul filantropic, insuficiența filantropică, paternalism filantropic și particularism filantropic
Deși sunt conștienți de resursele limitate de care dispun, precum și de importanța stabilirii unor parteneriate, doar 11,1% dintre parohii au stabilite parteneriate pentru programele sociale desfășurate
Un aspect interesant este cel legat de satisfacția în legătură cu activitatea socială desfășurată de către preoții în parohie. Majoritatea, 60,75% se declară foarte mulțumiți de activitatea lor socială, deși aceste activități sunt neprofesionalizate și uneori insuficiente față de multitudinea și gravitatea problemelor existente la nivelul comunităților parohiale
Episcopia ca și organ de conducere are un rol deosebit de important în impulsionarea preoților și parohiilor în oferta serviciilor sociale precum și în profesionalizarea acestora. Datorită faptului că până acum Episcopia nu a avut o strategie coerentă în acest domeniu și parohiile nu au știut să acționeze la nivelul așteptărilor și al posibilităților de acțiune
CAP. 11. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A SECTORULUI SOCIAL ȘI PLANIFICAREA SERVICIILOR ȘI ACTIVITĂȚILOR SOCIALE ALE EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A ORADIEI, BIHORULUI ȘI SĂLAJULUI.
Context general
Politic
Anul 2007 este anul aderării României la Uniunea Europeană, un moment politic major, cu un impact direct și asupra asistenței sociale, ceea ce aduce schimbări mai ales în modul de formulare a politicilor sociale, a metodelor de abordare, dar și a mijloacelor. Formula centrală de aplicare a politicii europene este Open Method of Coordination, (OMC), formulă neaplicată încă în România, decât la nivelul proiectelor pilot.
Social
Aspectul social al societății noastre la momentul aderării este unul complex, tot mai complex, nevoi sociale crescute atât ca urmare a dificutăților sociale, cât și ca urmare a asteptărilor sociale ale oamenilor. 2007-2013 reprezintă un interval de timp aferent implementării Planului European de Dezvoltare care orientează serviciile sociale în direcția ocupării forței de muncă, cu viziunea unei societăți a cărei probleme sociale sunt rezolvate prin promovarea cetățeniei active social, profesional, educațional și renunțarea la filantropie pasivă.
Economic
Modificarea surselor de finanțare a serviciilor sociale și reglementările europene în vigoare în România, conturează pentru perioada 2007-2013 două direcții de dezvoltare a serviciilor sociale: coeziunea serviciilor sociale cu apropierea acestora de nivelul celor furnizate în alte state dezvoltate ale UE; dezvoltarea unui cadru comunitar specific și stabil, tot în sensul coeziunii, dar care să ofere sustenabilitate pe termen lung din punct de vere economic. Ca și dezvoltare economică, serviciile sociale se raportează la resursele financiare specifice. Astfel, în această perioadă pot fi identificate trei astfel de resurse: 1. fondurile structurale pentru coeziune; 2. fondurile guvernamentale la toate nivelurile; 3. fondurile proprii, generate de participarea comunității și aplicarea OMC
Necesitatea planificarii serviciilor
Planificarea serviciilor are nevoie mai întâi de maturitatea promotorului, regăsită în cazul nostru în înțelegerea mediului social, a actorilor comunității și rolul acestora. De aceea, în abordarea planificării serviciilor sociale trebuie să pornim de la elementul de bază, individul, persoana în interacțiune cu mediul sau comunitatea.
În concepția lui Abraham Maslow, toate acțiunile umane au ca scop satisfacerea unor necesități sau trebuințe. Satisfacerea acestor trebuințe însa se realizează conform priorității lor, respectiv:
nevoile primare
nevoile de ordin superior
Astfel, nevoile umane, conform lui Maslow, sunt structurate piramidal, de la bază spre vârful piramidei, în cinci nivele, dupa cum urmează:
Nevoile elementare (la baza piramidei) sunt nevoile de ordin fiziologic (nevoia de aer, apă, hrană, îmbrăcăminte; nevoi de ordin senzorial, sexual, etc.). Satisfacerea acestor nevoi asigură buna funcționare biologică a organismului uman.
Nevoia de securitate individuală atât în mediul natural cât și în cel social; se referă la protecția individului față de forțele exterioare ostile, factori de risc care atentează la integritatea fizică a acestuia. Asigurarea unei astfel de protecții se realizează prin stabilitatea locului de muncă și prin asigurarea unor bunuri și resurse materiale necesare existentei: casa, salariu etc.
Nevoile sociale se raportează la necesitatea acceptarii si apartenentei intr-un grup social, de a face parte dintr-o comunitate. Oamenii manifestă nevoia de dragoste încă din primele luni de viațăă. Mai mult instinctivă la început, această nevoie devine treptat din ce în ce mai conștientă, devine o exigență de prim ordin pentru confortul sufletesc.
Nevoia de respect care derivă dintr-o exigență autoevaluativă a individului, care dorește să-i fie recunoscut statutul pe care îl are sau la care aspiră, dorința de a-i fi apreciate competențele, cunoștiințele, performanțele, calitățile etc.
Nevoia de autorealizare la vârful piramidei, de împlinire de sine, vizează construirea unei imagini de sine favorabile, precum și dobândirea capacității de auto-control.
Piramida lui Maslow este valabilă în special pentru oamenii din societatea occidentală, care duc o viață considerată ‘normală’. La orientalii tradiționali (nu cei occidentalizați), în afara primelor 2 nivele comune, cel mai important nivel este al 5-lea (și asta e valabil și la persoanele religioase).
Este foarte adevărat că în absența satisfacerii corespunzătoare a primelor 2 nivele nu reușești să conștientizezi și să te motivezi pentru celelalte, dar dacă ești ajutat și susținut din afară să mergi direct la nivelul 5 vei reuși să ți le armonizezi pe toate celelalte 4. Este ceea ce spunea și Iisus: “Căutați întâi Împărăția Cerurilor și toate celelalte vi se vor da pe deasupra”. Un alt mod de a spune că atunci când pui accent pe cine ești tu cu adevărat, pentru a te dezvolta pe tine însuți, lucrurile de care ai nevoie vin către tine în mod automat. Totuși, nu e chiar ușor să te motivezi (tu sau altcineva) pentru a merge direct la acest nivel – dar e calea cea mai rapidă!
Responsabilitatea comunitară
Responsabilitatea socială a comunității în Biserica ortodoxă pornește de la fiecare creștin, căci ”slujirea creștinului în lume se identifică cu slujirea și cu mesajul Bisericii lui Hristos, în care răspunderea personală se transformă în responsabilitate comunitară” (P.S.Irineu Bistriteanul, Episcop Vicar, Curs de morala crestina si spiritualitate ortodoxa)
Această definiție este suficientă în definirea motivației pentru împlinirea personală, însă ea solicită o abordare planificată, dată de complexitatea lumii contemporane, secularizate.
Astfel, biserica, în asumarea responsabilității sale comunitare motivează membrii comunității în găsirea autorealizării considerând următoarele aspecte de tip social:
1. Grupurile de oameni care formează o comunitate au credințe, norme de viață și experiențe comune, dobândite prin aparteneța la o istorie colectivă, un trecut comun
2. Există legături și relații economice, politice, sociale și culturale bazate pe încredere, sprijin reciproc și participare la viața comunității.
Alocarea timpului in familia modernă:
Elemente definitorii in planificarea serviciilor:
a. Parteneriatul (stakeholders – abordare comunitara)
În modelul de lucru care propune un proces de planificare, autoritățile locale, instituțiile de educație, sanitare, organizațiile neguvernamentale și chiar sectorul privat lucrează împreună pentru ași reuni experiențele în vederea evaluării nevoilor comunității, evaluării serviciilor existente și planificării eficiente a resurselor având ca țintă persoanele expuse riscului marginalizării.
Schema actorilor comunitari implicați în asistența socială bisericească în Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului și Sălajului
Dezvoltarea unui model de lucru în parteneriat, între furnizorii neguvernamentali și cei guvernamentali din comunitate, constituie o noutate în elaborarea politicilor de planificare a resurselor la nivel comunitar din România.
Evaluarea nevoilor
Alocarea de resurse în comunitate și în condiții de eficiență se poate realiza numai în baza unei analize de nevoi și a unei planificări adecvate a serviciilor existente și înființarea și dezvoltarea unor servicii care nu au fost identificate dar sunt necesare. Analiza de nevoi ține cont de nevoile individuale, colective, de serviciile existente și cele necesare.
Abordarea holistică a serviciilor
Soluționarea unei probleme individuale sau de grup poate fi realizată, în condiții de maximă eficiență, doar cu participarea tuturor competențelor, într-o abordare a problemei ca întreg, privind toate aspectele acesteia, cu implicarea tuturor profesioniștilor necesari pentru o astfel de abordare specializată. În plus, la nivelul instituțional este necesară integrarea serviciilor sociale cu celălalte servicii, cum sunt cele de sănătate.
Planificarea ca proces continuu
După terminarea procesului de colectare a datelor, de dezbatere a modului în care resursele sunt alocate, de planificarea serviciilor, trebuie să se continue în așa fel încât datele care au fost luate anterior sa fie actualizate. În acest fel se poate construi pe experiența avută anterior în evaluarea nevoilor populației, un nou plan actualizat al serviciilor sociale comunitare.
Planul de servicii și planificarea resurselor
Statutul de membru în Uniunea Europeană angajează România în Planul de Dezvoltare European, care presupune mijloace și metode de lucru specifice. Acestea sunt concretizate în planificarea serviciilor, ca metodă principală de lucru, care oferă în permanență indicatori de cantitate și calitate, și care oferă o imagine în permanență a ceea ce trebuie să fie prioritate pentru comunitate, care sunt grupurile vulnerabile și care este mai prioritar. O astfel de abordare asigură și cunoașterea și capacitarea resurselor necesare, atât ca urmare a efortului civic, cât și a celui guvernamental, ca urmare a finanțării publice.
ANALIZA DE TIP SWOT
În ceea ce urmează voi prezenta planul de dezvoltare instituțională a Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului și Sălajului pe perioada 2007 – 2008, plan de dezvoltare aprobat de către Permanența Consiliului Eparhial pentru dezvoltarea sectorului de asistență socială a Eparhiei. Acest plan de dezvoltare este structurat pe capitole și activități, precum și o dispunere temporală a acetor activități pe o perioadă de doi ani.
Propunere privind planul de dezvoltare instituțională
Propunere privind planul de acțiune pe termen mediu
CONCLUZII
Lucrarea de față abordează rolul Bisericii ca instituție divino-umană în dezvoltarea serviciilor de asistență socială la nivelul comunităților și pune accentul pe rolul Bisericii Ortodoxe Române în furnizarea de servicii de asistență socială comunitară. Biserica este unul dintre cei mai importanți actori comunitari care își asumă un rol însemnat în dezvoltarea și furnizarea de servicii sociale pentru oamenii care sunt în același timp credincioșii din comunitate.
Teza de doctorat cuprinde două părți, teoretică și practică și exemplifică aspectele esențiale ale activității sociale a Bisericii Ortodoxe Române. Partea teoretică îmbină conceptele teologice, dogmatice, misionare și de asistență socială și dezvoltare comunitară. În acest demers pornesc de la a arăta care sunt temeiurile doctrinare si religios – morale ale implicării bisericii în activitățile caritativ – filantropice și de asistență socială, exemplificând cu texte Scripturistice și Patristice importanța milei creștine, a filantropiei și diaconiei în slujirea aproapelui ca formă implicită a slujirii lui Dumnezeu. Demersul este continuat prin a arătă cum slujirea aproapelui ca formă de asistență sociala apare și în lumina Învățăturii de Credință a Bisericii Ortodoxe. Cele două părți ale tezei de doctorat se îmbină prin puntea de legătură pe care o propune autorul care este consemnarea istorică a instituțiilor bisericești de asistență socială de la înființarea primelor Mitropolii din provinciile românești și până în zilele noastre.
Partea a doua a lucrării este dedicată cercetării sociologice privind implicarea socială a bisericii. Propun alcătuirea unei baze de date cu instituțiile ofertante de servicii de asistență socială la nivelul Eparhiilor Ortodoxe din cuprinsul Patriarhiei Române. Această bază de date este deosebit de utilă atât pentru a construi rețeaua ofertanților de servicii de asistență socială și colaborarea lor în a oferi servicii profesionale de calitate. În continuare am propus o analiză a formării specialiștilor în asistența socială în dubla specializare teologie – asistență socială. Cercetarea privind ruta profesională a absolvenților are ca studiu de caz Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Oradea, specializarea Teologie Ortodoxă Asistență Socială.
Un obiectiv central al tezei de doctorat îl constituie identificarea rolului Bisericii în soluționarea problemelor sociale ale comunității. Pentru aceasta am intreprins o anchetă sociologică în rândul preoților Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului și Sălajului. Metoda abordată în cadrul acestei cercetări este ancheta sociologică. Rezultatele acestei cercetări au fost utilizate în diagnoza problemelor sociale ale comunității și în stabilirea unor strategii de intervenție viitoare. În acest sens am propus strategia de dezvoltare a sectorului social și planificarea serviciilor și activităților sociale ale Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului și Sălajului.
În prezent, Biserica desfășoară activități de asistență socială prin sistemul propriu, având suport de organizare legile emise de stat, promovând politicile sociale și măsurile de protecție socială pe care le regăsim în întreaga societate, ea punând la dispoziție resursele umane și logistica de care dispune. Nu în ultimul rând putem menționa că în cadrul serviciului social bisericesc se desfășoară proiecte care au ca sursă de realizare și resurse financiare care actualmente sunt modeste. De aceea Biserica invită statul și în același timp îi propune ca sistemul național de asistență socială să treacă în slujba bisericii, aceasta din urmă punând la dispoziție cele menționate mai sus, iar statul ca factor determinant într-o societate să-i dea bisericii capital financiar pentru finanțarea întregului sistem. Biserica oferă prin personalul său clerical care are statut de lider într-o societate mobilizarea și antrenarea oamenilor ca și comunitate într-o implicare directă în rezolvarea problemelor care pot apărea.
Implementarea politicilor sociale prin biserică se poate face printr-o colaborare de specialitate la nivelul celor două instituții militând împreună pentru o societate mai bună și pentru un grad de viață în acord cu normele europene și internaționale.
Activitatea socială a preotului se face remarcată în parohia pe care o administrează și o păstorește prin prezența sa în instituțiile sau așezămintele sociale aflate în sfera de influență a parohiei sale, unde desfășoară programe sociale și religioase cu diferite prilejuri sau cu un orar bine stabilit.
Opera filantropică și de asistență socială a Bisericii face parte din "dimensiunea slujirii aproapelui" și constituie unul din aspectele principale ale teologiei creștine contemporane, cu implicații tot mai profunde in cele mai variate aspecte ale vieții Bisericii, în special pe planul pastorației și al apostolatului social.
Slujirea sub acest aspect este cuprinsă ca adevăr fundamental în revelația biblică, în tradiția patristică și în istoria Bisericii creștine și constituie un factor de dinamism în mișcarea ecumenică de azi.
După învățătura Noului Testament, filantropia cuprinde Legea și Profeții, fiind cea mai mare poruncă din Lege (Mt. 22, 37-40) Toate aceste sinonime au ca fundament dragostea. Incompatibilă cu dragostea lumească, dragostea față de Dumnezeu constă în împlinirea Poruncilor și în iubirea oamenilor între ei.
Sentimentul dumnezeiesc al filantropiei și milei este rodul unei îndelungate și laborioase educații creștine, făcută cu tact și cu iubire fără margini de către cei rânduiți pentru aceasta. Astăzi, mai mult ca altădată, lumea secularizată, dominată de tehnologii, în care viețuim, are nevoie de umanizare, de milă și iubire față de om, de filantropie.
Biserica Ortodoxă Română este o biserică de origine apostolică, poporul român fiind încreștinat de Sfîntul Apostol Andrei. Creștinismul la români are o vechime de aproape două mii de ani, fiind singurul popor născut creștin. Istoria poporului român este contemporană și paralelă cu istoria Logosului întrupat. Odată cu începuturile creștinismului la români, asistența socială ia forma unor acțiuni umanitare cu caracter religios. Asistența socială în țara noastră a avut la început un caracter pronunțat bisericesc, nu poate fi ruptă de biserică și s-a dezvoltat ca și învățământul în jurul bisericii.
Ca lucrare a dreptății divine, filantropia Bisericii este un act profund teologic. Ea nu poate fi asociată pur și simplu celorlalte forme de dreptate socială consacrate de diverse ideologii moderne, ci exclusiv celorlalte forme de slujire divină.
Un alt aspect deosebit de important este formarea specialiștilor în domeniul asistenței sociale bisericești. Actualmente dubla specializare Teologie – Asistență Socială este într-un plin proces de transformare din punc de vedere al Tratatului Bologna. Patriarhia Română a hotărât ca specializarea să se intituleze „ Teologie Socială” ceea ce din punctul meu de vedere nu acordă absolvenților dreptul a a profesa decât în instituțiile de asistență socială bisericească, ceea ce este în detrimentul lor. Faptul că planurile de învățământ și programele analitice au avut de suferit prin reducerea numărului de ore în specialitatea asistență socială nu îi face pe absolvenți să fie competitivi din punct de vedere teoretic pe piața muncii. Un alt aspect demn de urmărit este și faptul că Biserica nu a absorbit în sistemul său de asistență socială absolvenții acestei specializări. Din studiul de cz întreprins rezultă că cei mai mulți absolvenți care profesează în specialitatea asistență socială au fost absorbiți pe piața muncii doar în instituțiile de stat și nu în cele ale bisericii.
Acestă specializare a demarat de la ideea caracterului filantropic al asistenței sociale și de la faptul că studenții acestei specializări au o deschidere mai mare spre problemele clienților, că formarea teologică de specialitate creeză profesioniștilor o sensibilitate și o disponibilitate ridicată pentru rezolvarea problemelor clienților asistenței sociale. În concluzie se poate afirma că dubla Specializare Teologie Ortodoxă-Asistență Socială a avut o evoluție ascendentă până în anul 2004, după acest an situația acestei specializări devenind incertă.
Din cercetarea întreprinsă și prezentată putem afirma că serviciile sociale ale Bisericii Ortodoxe Române în acest moment se confruntă cu o serie de limite pe care le-am identificat atât din punct de vedere teoretic cât și practic pe baza cercetării intreprinse. Insuficiența filantropică este prezentă în asistența socială bisericească, cercetarea punând în evidență lipsa resurselor la nivelul comunităților religioase pentru furnizarea unosr servicii suficiente, dezirabile și de calitate. Amatorismul filantropic poate fi considerat ca limită a asistenței sociale bisericești deoarece majoritatea clericilor nu au cunostințele și pregătirea de specialitate necesară pentru a putea oferi servicii de calitate. Particularismul filantropic poate fi considart o limită a serviciilor sociale bisericești dar nu atât de prezent ca celălalte limite deoarece oricum serviciile oferite sunt puține și nu se face discriminare pe criterii de apartenență la comunitatea Bisericii. Paternalismul filantropic se manifestă în asistența socială bisericească prin stabilirea unilaterală din partea bisericii a domeniului serviciilor oferite fără să se țină cont de alți actori sociali și de necesitatea și dezirabilitatea acestor tipuri de servicii. O altă manifestare a paternalismului filantropic se reflectă în standardele de organizare și de calitate a acestor servicii. Toate aceste limite pot fi depășite print-un amplu proces de profesionalizare a serviciilor și personalului ce deservește aceste servicii.
În momentul de față când rolul comunității trebuie să fie esențial în impulsionarea vieții sociale, în realizarea coeziunii între oameni, preotul trebuie să găsească modalitățile actuale, percutante de mobilizare a energiilor comunității spre progres și dezvoltare.
Ancheta sociologică exhaustivă realizată cu preoții din Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului și Sălajului a dus la rezultate deosebit de importante atât din punct de vedere a diagnozei sociale cât și pentru stabilirea unei strategii de dezvoltare comunitară pentru serviciile de asistență socială bisericească a Eparhiei. Din prelucrarea datelor anchetei au reieșit următoarele aspecte: În cercetare au fost angrenați marea majoritate a preoților din Episcopia Oradiei, Bihorului și Sălajului, cazurile de absentă fiind de aproximativ 10 preoți din totalul preoților din Eparhie, marea majoritate a parohiilor sunt în mediul rural ( 83,1%), vârsta preoților se situează în majoritate pe segmentul de vârstă 46 – 60 de ani ( 40,93% ), urmat de segmentul 30 – 45 de ani ( 35,33%), iar pe segmentul de vârstă sub 30 de ani sunt 19,50%. Doar un mic procent sunt peste 60 de ani ( 4,25%). Majoritatea preoților au studii teologice superioare, dar foarte puțini au și o specializare în domeniul asistenței sociale.
Preoții din parohii cunosc problemele comunităților, le identifică și fac o clasificare a acestora. Cele mai însemnate probleme sunt cele referitoare la infrastructura urbanistică, lipsa locurilor de muncă, sărăcia, persoanele vârstnice, consumul excesiv de alcool, familii dezorganizate. La polul opus respondenții apreciază că cea mai puțin gravă problemă este cea a persoanelor fără adăpost
În ceea ce privește rolul pe care îl are preotul în rezolvarea problemelor sociale ale comunității, majoritatea consideră că preotul trebuie să se implice în soluționarea problemelor. 98,1% din preoți au declarat că parohia trebuie să aibă un rol activ în domeniul social.
Referitor la resursele de care dispune Biserica, respectiv Parohia, resurse care nu sunt valorificate în activitățile sociale, 50% dintre preoții parohi declară că Parohia nu dispune de astfel de resurse, iar 26,6% dintre aceștia consideră că Biserica nu are resurse nefructificate.
Susținerea acordată de diferite instituții în derularea programelor sociale de către parohie este foarte mică. 64,7% nu au beneficiat de nici un sprijin din partea Episcopiei și a Protopopiatului.Pentru a depăși dificultățile întâmpinate în desfășurarea activităților sociale, parohia are nevoie de sprijinul anumitor instituții. Preoții consideră că principala instituție care ar trebui să îi sprijine în activitatea socială este Episcopia. Sprijinul se referă la oferta de consultanță de specialitate în derularea programelor sociale, oferta de resurse umane specializate în domeniul social și oferta de resurse financiare și materiale necesare derulării activității sociale.
În cazul parohiilor, preoții nu sunt informați cu privire la modalitățile de finanțare și dezvoltare a serviciilor de asistență socială la nivelul parohiilor lor. 49,1% declară că sunt informați doar în foarte mică măsură, dar sunt dispuși să participe activ la cursuri de formare și perfecționare în domeniul social.
Deși sunt conștienți de resursele limitate de care dispun, precum și de importanța stabilirii unor parteneriate, doar 11,1% dintre parohii au stabilite parteneriate pentru programele sociale desfășurate.
Un aspect interesant este cel legat de satisfacția în legătură cu activitatea socială desfășurată de către preoții în parohie. Majoritatea, 60,75% se declară foarte mulțumiți de activitatea lor socială, deși aceste activități sunt neprofesionalizate și uneori insuficiente față de multitudinea și gravitatea problemelor existente la nivelul comunităților parohiale.
Episcopia ca și organ de conducere are un rol deosebit de important în impulsionarea preoților și parohiilor în oferta serviciilor sociale precum și în profesionalizarea acestora. Datorită faptului că până acum Episcopia nu a avut o strategie coerentă în acest domeniu și parohiile nu au știut să acționeze la nivelul așteptărilor și al posibilităților de acțiune.
Teza de doctorat nu a avut doar un rol teoretic și de cercetare ci și unul de implicare activă la nivel comunitar. Studiul de diagnoză efectuat a constituit baza strategiei pentru perioada 2007-2008 a Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului și Sălajului, precum și planificarea și dezvoltarea serviciilor de asistență socială bisericească oferite la nivelul comunităților parohiale de către serviciile specializate de la nivel eparhial sau de unele organizații patronate de către Biserică. Strategia, planificarea și oferta de servicii profesionalizate la un standard ridicat de calitate fac din Biserică un actor comunitar important și un partener viabil pentru instituțiile abilitate să furnizeze aceste servicii.
BIBLIOGRAFIE
Abraham, D., Introducere în sociologia urbană, Editura Științifică, București, 1991.
Adeyi, O. și colab., Reverse Development Trends: The Transition in Central and Eastern Europe, The World Bank, Washington, 1996.
Andorka, Rudolf, Sărăcie și politici sociale, în Calitetea Vieții, anul 3, nr. 3-4, p. 323-328.
Apostol, George, Lucrarea socială a bisericii, în Studii Teologice, anul XLIV, nr. 3-4, p. 104-130, 1992.
Athanasiu, Alexandru, Dreptul securității sociale, Editura Actami, București, 1995.
Barker, Robert, The Social Work Dictionary, NASW Press, SUA, 1987.
Bercuș, Constantin, Contribuții la problema bolnițelor mănăstirești, în Mitropolia Olteniei, anul XXII, nr. 1-2, 1969.
Bodogae, Theodor, Prezența bisericii în nevoile vremii, Sibiu, 1947.
Brătescu, Gheorghe, De la bolnița mănăstirească la spitalul civil, în Mitropolia Olteniei, anul XXI, nr. 9-10, 1969.
Bulat, T.G., Biserica Moldovei și așezămintele spitalicești în prima jumătate a secolului al XIX –lea, în Biserica Ortodoxă Română, anul XC, nr. 11-12, p. 1227-1237, 1972.
Bulat, T.G., Două sute de ani de la întemeierea așezămintelor spitalicești Sf. Spiridon din Iași, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXXV, nr. 1-2, p. 108-109, 1957.
Buzducea, D., Aspecte contemporane în asistența socială, Editura Polirom, 2005;
Caldera,Rafael, Specificitatea democrației creștine, Editura Progresul Românesc, București, 1992.
Carta verde, Politica de dezvoltare regională în România, București, 1997.
Chelcea, S.; Mărginean,I.; Cauc,I.; Cercetarea sociologică, Metode și tehnici, Editura Destin, Deva, 1998
Cîndea, Spiridon, Apostolatul laic, Sibiu, 1944.
Constantin, Luminița, Economie regională, Editura Oscar Print, 1998.
Coșea, Mircea, Jurnal în tranziție, Editura Expert, București, 1995.
Costea, Filaret, Misiunea social-caritativă a bisericii, în Revista Teologică, anul I (73), nr. 4, p. 77-81, 1991.
Costin, Cornelia, Dimensiuni ale politicii culturale în perioada de tranziție, în Calitatea Vieții, anul 4, nr.1, p. 33-38, 1993.
Cotlarciuc, N., Ocrotirea socială și biserica, Cernăuți, 1921.
Coulshed, Veronica, Practica asistenței sociale, Editura Alternative, București, 1993.
Cozărescu, Epifania, Bolnița mănăstirii Precista din Roman, precursoare a spitalului actual, în Mitropolia Olteniei, anul XXI, nr. 11-12, 1969.
Cusworth, J.W., T.R. Franks, Managing Projects in Developing Countries, Longman Scietific and Tehnical, 1993.
Deacon, Bob, Developments in East European Social Policy, in C.Jones (ed.), New Perspectives on the Welfare State in Europe, Routledge, p. 177-197, London, 1993.
Decupaje teritoriale și politica de dezvoltare regională în România, Bibliotheca Demographica, nr. 7, Centrul de cercetări demografice al Academiei Române, CIDE, București, 1998.
Dumitru Sandu Dezvoltare comunitară, Ed. Polirom, Iași, 2005
Duțescu, B., Bolnițele și spitalele în secolul al XVIII-lea, în Mitropolia Olteniei, anul XXI, nr.11-12, 1969.
Ghidul dezvoltării regionale, Grupul de consultanță RAMBOLL, București, 1998.
Giddens, A. (1994) Beyond Left and Right: The Future of Radical Politics, Polity, Cambridge.
Giddens, A. (1998) The Third Way: The Renewal of Social Democracy, Polity, Cambridge.
Gomoiu, V., Medicina și biserica, București 1940.
Gomoiu, V., Preoțimea în slujba operelor de ocrotire și medicină socială, București, 1927.
Gonța, V.; Gonța, Al., Un spital de mănăstire la Putna în veacul al XV-lea, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XXXIX, nr. 9-10, 1963.
Gonța, V; Gonța, Al., Mitropolitul Anastasie Crimca, fondatorul celui dintâi spital din Moldova, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XXVIII, nr. 1-2, p. 33-39, 1962.
Howe, David, Introducere în teoria asistenței sociale (trad.), editat cu ajutorul UNICEF, București, 2001
Ilieș, A.; România. Euroregiuni, Ed. Universitatea Oradea, 2004
Iluț, P., Abordarea calitativă a socio-umanului, Ed. Polirom, Iași, 1997
Iluț, Petru, Valori, atitudini și comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie, Ed. Polirom, Iași, 2004;
Ioan Radu, Petru Iluț, Liviu Matei, Psihologie socială, Editura EXE S.R.L., Cluj-Napoca, 1994;
Ionescu, Cristina; Romanescu, C., Câteva opinii despre rolul bolnițelor mănăstirești din Moldova, în Mitropolia Olteniei, anul XXII, nr. 1-2, 1969.
Lițiu, Gheorghe, Oastea Domnului, o problemă a Bisericii, în Telegraful Român, nr. 29-30, 1990.
Livadă, Cadeschi Ligia, Asistența socială în Principate, (sec. XVIII-începutul sec. XIX). Între religios și laic, în Revista istorică, anul III, nr. 11-12, p. 1173-1182, 1992.
Manoiu, F., Epureanu, V., Asistența socială în România, ed. ALL, București, 1996
Manoliu, V., Cu privire la presupusa bolniță de la Vodița, în volumul Din istoria…, București, 1962.
Mărginean, Ioan, Probleme și soluții posibile pentru reforma sistemului de protecție socială și de servicii sociale, în Calitatea Vieții, anul 5, nr. 3-4, p. 205-225, 1994.
Mărgineanu, I. – Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iași, 1999
Marina, Iustinian, Apostolatul social, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1949.
Marinescu, V., Cât ține legenda și unde începe adevărul despre Bolnița Simidreni-Flămânzești din Curtea de Argeș, în Mitropolia Olteniei, anul XXI, nr. 11-12, 1969.
Mățăuan, Gabriel, Metode de evaluare a programelor sociale, în Calitatea Vieții, anul 6, nr. 1-2, p. 149-176.
Miclăuș, I.; Dezvoltare regională, cooperare transfrontalieră și integrare europeană, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002
Mielu Zlate, Psihologie socială și organizațională industrială, Editura Politică, București, 1975;
Ministerul Sănătății , Strategia sectorială de reformă a serviciilor de sănătate, București, 1998.
Miroiu, P., Casa de oaspeți și spitalul mănăstiresc de la Curtea de Argeș, în Mitropolia Olteniei, anul XXIV, nr. 7-8, 1972.
Miroiu, P., De la bolnița mănăstirească la spitalul organizat, în Mitropolia Olteniei, anul XXIII, nr. 5-6, 1969.
Miroiu, P., Despre tipicul bolnițelor mănăstirești, în Mitropolia Olteniei, anul XXI, nr. 9-10, p. 696-700, 1969.
Molin, Virgil, Bolnița de la Colțea acum două veacuri și jumătate, în Glasul Bisericii, anul XIX, nr. 11-12, p. 1007-1022, 1966.
Molin, Virgil, Date noi cu privire la trecutul instituțiilor pentru îngrijirea sănătății, patronate de mănăstirea Neamț, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XXXI, nr. 5-6, 1964.
Moscovici, S.(coord.), Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Ed. Polirom, Iași, 1998;
Neamțu George, Tratat de Asistență Socială, Ed.Polirom, Iași, 2003
Neamțu, G., Stan, D., (coord.), Asistența socială. Studii și aplicații, Editura Polirom, 2005;
Neculau, A. (coord.), Psihologie socială – aspecte contemporane, Ed. Polirom, Iași, 1996;
Neculau, A., Dinamica grupurilor: texte de bază, Ed. Polirom, Iași, 2001;
Neculau, A., Manual de psihologie socială, Ed. Polirom, Iași, 2003;
Neculau, A., Psihosociologia rezolvării conflictului, Ed. Polirom, Iași, 1998;
Negut, S.; "Euroregiones", Revue Roumaine de Geographie, Tome 42, 1998, Ed. Academiei Romane
Nonea, Constantin, Asistența socială prin Biserică, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-6, 1951.
Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.I și II, 1980.
Pascariu, Gabriel, Perspectivele dezvoltării regionale în România, Editura Arhitext, 1998.
Pasti, V., Miroiu, M., Codiță, C., România. Starea de fapt. Societatea, Editura Nemira, București, 1998.
Păstorul lui Herma, în volumul “Scrierile Părinților Apostolici”, traducere de D. Fecioru, Editura Institului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureâti, 1979.
Plămădeală, Antonie, Biserica slujitoare, Editura Mitropoliei, Sibiu, 1986.
Plămădeală, Antonie, Bolnițele mănăstirești în istoria grijii Bisericii pentru bolnavi. Câteva scurte precizări, în Telegraful Român, anul 140, nr. 23-24, p. 2-3, 1992.
Plămădeală, Antonie, Idei sociale oglindite în viața și activitatea Sfântului Vasile cel Mare, în volumul Închinare Sfântului Vasile cel Mare, p. 284-311, București, 1980.
Plămădeală, Antonie, Vocație și misiune creștină, Editura Mitropoliei, Sibiu, 1984.
Policy Instruments for regional development, Supplementary report, Warsaw, 1997.
Pop Luana Miruna coord., Dicționar de politici sociale, Ed. Expert, București, 2002
Popescu ,Teodor, Biserica în actualitatea socială, în Ortodoxia, nr. 1, 1953.
Popescu, Romulus, Însemnătatea medico-istorică a bolnițelor din județul Vâlcea, în Mitropolia Olteniei, anul XXI, nr. 11-12, 1969.
Popescu-Dobrotineanu, I.; Măldărescu, P., Bolnița de la mănăstirea Cozia, în Mitropolia Olteniei, anul XXI, nr. 11-12, 1969.
Powell, F. (2001) The Politics of Social Work, Sage, London.
Powell, F. and Geoghegan, M. (2004) The Politics of Community Development, A. & A. Farmar, Dublin.
Pruteanu, Paul, Contribuții la Istoricul spitalelor din Moldova, București 1957.
Radu, Ioan, Iluț, Petru, Matei, Liviu, Psihologie socială, Ed. EXE, Cluj-Napoca, 1994;
Ralea,M; Herseni,T; Introducere în psihologia socială, Editura Științifică București, 1966.
Rezuș, Petru, Rolul Social și misionar al Bisericii Ortodoxe Române, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1949.
Rotariu, T.; Iluț P. – Ancheta sociologică și sondajul de opinie, Ed. Polirom, Iași, 1997
Russel K. Schutt, – Investigating the Social World. The Process and Practice of Research, Pine Forge Press, 2000
Samarian, Pompei Ghe., Din istoria medicinii sociale în România, în Revista de Igienă Socială, nr. 7, București, 1931.
Sandu, Dumitru, Sociologia tranziției. Valori și tipuri sociale în România, Editura Staff, București, 1996.
Sburlan, L.; Tufan, O., Bolnița de la Curtea de Argeș, în Mitropolia Olteniei, anul XXII, nr. 1-2, 1969.
Septimiu Chelcea – Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, București 2001
Stahl, H.H. (coord.), D.Gusti – Studii critice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980.
Stahl, H.H., Matei, I.I., Manual de prevederi sociale și asistență socială. Teoria și tehnica prevederilor sociale, Editura Medicală, București, 1962.
Stan, Liviu, Instituții de asistență socială în Biserica veche, în Mitropolia Olteniei, anul XII, nr. 1, 1957.
Stăniloae, Dumitru, O direcție nouă în viața bisericească : asistența socială, în Glasul Bisericii, nr. 6, 1948.
Ștefan, Vasile, Organizarea asistenței sociale prin biserică, în Glasul Bisericii, nr. 6, 1948.
Tănăsescu, E.S.; Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale, Ed. Dacris, București 2004
Touraine, A. (2001) Beyond Neoliberalism, Polity, Cambridge.
Twelvetrees, A. (1991) Community Work, 2nd edition, Macmillan, London.
Vătămanu, N., 1600 de ani de la înființarea Vasiliadei, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXVIII, nr. 3-4, p. 297-311, 1969.
Vătămanu, N., Contribuții la istoricul bolniței de la Simidreni și al xenodochiului de la Argeș, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXVI, p. 802-808, 1968.
Vătămanu, N., Contribuții la istoricul zidirii spitalului Colțea, în volumul Din istoria…, București, 1962.
Vlad, Sofron, Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de problemele sociale. Principii cu caracter social, desprinse din Sfintele Evanghelii, în Studii Teologice, anul VI, nr.3-4, p. 158-173, 1954.
Vlăsceanu, L. – Metodologia cercetării sociologice, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982
Voicescu, C., Mănăstirea și așezământul spitalicesc Sfântul Pantelimon, în Biserica Ortodoxă Română, anul XCI, nr. 11-12, p. 1295-1313, 1973.
Vornicescu, Nestor, Îngrijirea sănătății în vechile noastre mănăstiri, în Mitropolia Olteniei, anul XX, nr. 1-2, 1968.
Vornicescu, Nestor, Instituții pentru îngrijirea sănătății patronate de mănăstirea Neamț, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XXXVIII, nr. 5-6, p. 422-450, 1962.
Yannoulatos, Anastasios, Misiunea la modul lui Hristos. Facă-se voia Ta, traducere și prezentare de Ică, Ioan I., în Revista Teologică , anul I (73), nr. 3, p. 85-94, 1991.
Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.), Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993.
Zamfir, Cătălin (coord.), Liniamente ale politicii de protecție socială pentru România anilor ’90, CIDE, București, 1992.
Zamfir, Cătălin (coord.), Politici sociale în România 1990-1998, Editura Expert, București, 1999.
Zamfir, Cătălin (ed.), Dimesiuni ale sărăciei – 1994, Editura Expert, București, 1995.
Zamfir, Cătălin, Mărginean,I.,Barbu, G., Manea ,L., Gheorghe, C., Ghețău, R., Cartea Albă. Sistemul de asistență socială în România. Comentarii, în Calitatea Vieții, anul 4, nr.4, p. 283-300, 1993.
Zamfir, Cătălin, Stoica, Laura, O nouă provocare: dezvoltarea socială, Ed. Polirom, Iași, 2006
Zamfir, Cătălin; Zamfir, Elena, (coord.), Țiganii între ignorare și îngrijorare, Editura Alternative, București, 1993.
Zamfir, Cătălin; Zamfir,Elena (eds.), Pentru o societate centrată pe copil, Editura Altenative, București, 1997.
Zamfir, Cătălin;Pop,M.A.;Zamfir, Elena; România ‘89-’93: Dinamica bunăstării și protecția socială, Editura Expert, București, 1994.
Zamfir, Elena, (coordonator), Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară, Ed. Expert, București, 2000;
Zamfir, Elena, Incursiune în universul uman, Editura Albatros, București, 1989.
Zamfir, Elena, Preda, Marian (coord.), Diagnoza problemelor social comunitare – studii de caz, Ed. Expert, București, 2000;
Zamfir, Elena, Psihologie socială – texte alese, Ed. Ankarom, Iași, 1997;
Zamfir, Elena, The Situation of Child and Family in Romania, UNICEF, 1995.
Zamfir, Elena, Zamfir, Cătălin (coord.), Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, București, 1995.
Zastrow, Charles, Introduction to Social Work and Social Welfare, Brooks/Cole Publ. Co., Pacific Gove, 1996
Zastrow, Charles, The Practice of Social Work, Brooks/Cole Publ. Co., Pacific Grove, 1995
ANEXE
REGULAMENT DE ORGANIZARE ȘI FUNCȚONARE A SISTEMULUI DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
CAP.I DISPOZITII GENERALE
Art.1. Sistemul de asistențã socialã în Biserica Ortodoxã Românã este determinat de slujirea misionară și pastorală a Bisericii și are profil social și filantropic. Activitatea de asistență socială se desfășoară în conformitate cu prevederile. Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române ( art.53 lit.c, d,g; art.69,70,72; art. 94 lit.f; art.100,170), precum și ale legislației în vigoare referitoare la furnizorii de servicii sociale (OG.68/2003, modificată și completată prin OG. 86/2004).
Art.2. Sistemul de asistență socială este integrat și organizat profesional în cadrul structurilor administrativ –organizatorice ale Bisericii Ortodoxe Române. Asociațiile și fundațiile cu scop social și filantropic care funcționează sub patronajul structurilor administrative organizatorice ale Bisericii au personalitate juridică conform legislației referitoare la organizațiile non-guvernamentale (OG. 26/2000, modificată și completată prin OG. 37/2003).
CAPITOLUL II – OBIECTIVE
Art. 3. Obiectivele rețelei de asistență socialã sunt:
1. Aducerea la îndeplinire a misiunii pe care o are Biserica pentru cei aflați în situații de dificultate, în conformitate cu învățătura de credință.;
2. Furnizarea de servicii sociale primare și specializate, precum și servicii de îngrijire social-medicală conform prevederilor legale în vigoare;
3. Crearea și menținerea unor rețele de suport, la nivel comunitar și la domiciliu, pentru persoanele sau grupurile sociale care se afla în situații de dificultate (categorii de persoane defavorizate, aflate în situații de risc social: copii orfani, abandonați, persoane vârstnice, persoane cu handicap, familii în dificultate).
4. Înființarea și administrarea de instituții de asistență socială și medico-socială proprii sau în parteneriat cu organisme publice și/sau private;
5. Efectuarea de studii și cercetări sociale referitoare la diferite problematici și fenomene sociale (nivel de trai, marginalizare și dependență socială etc.);
6. Participarea activă la elaborarea și aplicarea politicilor sociale, strategiilor și planurilor de acțiune la nivel național, județean și local;
7. Colaborarea și dezvoltarea de parteneriate atât cu serviciile publice specializate descentralizate ale ministerelor și consiliilor județene și locale, cât și cu unități de asistență socială de stat și particulare, organizații neguvernamentale care desfășoară activități în domeniu, în scopul îndeplinirii obiectivelor propuse.
8. Informarea opiniei publice cu privire la problematica socială, în scopul educării și sensibilizării acesteia, prin: organizarea de conferințe, seminarii, mese rotunde, dezbateri, etc; editarea de materiale informative (reviste, broșuri, pliante), materiale audio-video, materiale în format electronic; desfășurarea de campanii publice în vederea implicării comunității în rezolvarea unor probleme sociale;
CAPITOLUL III – ORGANIZAREA SISTEMULUI DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
A. La nivelul Patriarhiei Române
Art.4. La nivelul central, al Patriarhiei Române, în cadrul Sectorului “Biserica și Societatea” funcționează Biroul de Asistență Socială al Patriarhiei Române care are următoarele atribuții:
a. elaborează strategia și planurile de acțiune în domeniul social ale Bisericii Ortodoxe Române, potrivit îndrumărilor Sfântului Sinod;
b. coordonează și îndrumă punerea în aplicare a strategiei Bisericii Ortodoxe Române în domeniul social, potrivit îndrumărilor Sfântului Sinod;
c. stabilește și menține comunicarea cu organele centrale bisericești și cu Sectoarele Sociale ale eparhiilor;
d. elaborează și coordonează punerea în practică a diferite programe naționale în domeniul social vizând probleme actuale care conduc la degradarea morală, marginalizarea și excluderea socială a unora dintre credincioși;
e. organizează întâlniri periodice cu consilierii eparhiali sociali și inspectorii pe probleme de asistență socială, coordonatori ai Birourilor de Asistență socială de la centrele eparhiale;
f. identifică surse de finanțare pentru susținerea programelor de asistență socială ale Bisericii;
g. monitorizează legislația în domeniul asistenței sociale și informează centrele eparhiale cu privire la aceasta;
h. organizează activități de informare a opiniei publice în scopul educării și sensibilizării membrilor comunităților cu privire la diferite aspecte ale problematicii sociale (organizarea de seminarii, conferințe, dezbateri, campanii publice, editarea de publicații);
i. reprezintă Biserica Ortodoxă Română în relațiile de colaborare, asociere și parteneriat cu organele competente de stat și particulare, cu fundații și asociații, precum și cu organisme internaționale specializate în activități de asistență socială;
j. organizează schimburi de experiență între eparhii, precum și cu organisme similare ale Bisericilor Ortodoxe surori și ale altor Biserici;
k. întocmește raportul anual privind activitatea de asistență socială desfășurată de Patriarhia Română pe baza datelor primite de la eparhii, studiază și propune măsuri pentru îmbunătățirea acesteia.
B. La nivelul Centrelor Eparhiale
Art. 5. Activitatea de asistență socială la nivel eparhial este organizată și desfășurată prin “ Biroul de asistență socială “componentă a Sectorului Social –Misionar al eparhiei.
Art. 6. Sectorul Social –Misionar este condus de un consilier eparhial social numit de chiriarul locului, iar Biroul de asistență socială este condus de un inspector eparhial cu probleme de asistență socială.
Art. 7. Consilierul eparhial social are următoarele atribuții și responsabilități în domeniul asistenței sociale la nivel de eparhie:
a. coordonează elaborarea strategiei de activitate în domeniul social a eparhiei, pe care o supune spre aprobare chiriarhului, Consiliului Eparhial și Adunării Eparhiale;
b. propune spre aprobare chiriarhului și Consiliului Eparhial structura organizatorică a Sectorului Social Misionar, în funcție de evoluția activităților și dezvoltarea acestui sector, recomandând angajarea de personal nou, în urma concursului de selecție;
c. supervizează elaborarea tuturor documentelor necesare bunei funcționări a sectorului: regulamente de ordine interioară, strategii, politici, proceduri, fișe de post, etc;
d. monitorizează serviciile sociale furnizate la nivel de eparhie, din punct de vedere al respectării standardelor de calitate și al modului de gestionare a acestora;
e. coordonează activitatea structurilor organizatorice care compun Sectorul Social Misionar, urmărind respectarea standardelor calitative și manageriale;
f. supervizează aspectele financiare legate de funcționarea sectorului (costuri administrative, pentru derularea de proiecte și programe, pentru funcționarea așezămintelor de asistență sociale ale Bisericii);
g. prezintă organelor de conducere execuția bugetară pentru anul care a trecut, propunând spre aprobare bugetul de venituri și cheltuieli al sectorului pentru anul următor;
h. supervizează activitatea de scriere a propunerilor de finanțare și atragere de fonduri, ca o componentă a strategiei de dezvoltare a activității în domeniul social;
i. supervizează mediatizarea activității sociale din cadrul eparhiei;
j. supervizează și dezvoltă relația cu protoieriile, parohiile și mânăstirile din eparhie în ceea ce privește colaborarea în domeniul social;
k. supervizează întocmirea tuturor rapoartelor solicitate de către organele de conducere ale eparhiei, precum și de către Patriarhie;
l. menține și dezvoltă legătura cu partenerii, colaboratorii și finanțatorii din domeniul social, inițiind noi contacte;
m. participă la ședințele Permanenței Consiliului Eparhial și ale Consiliului Eparhial, precum și la orice alte întâlniri la care este solicitat de chiriarh;
n. prezintă chiriarhului informări cu privire la orice aspect legat de domeniul social.
Art. 8. Postul de inspector eparhial este ocupat, prin concurs, de un absolvent de studii superioare în asistențã socialã, la propunerea consilierului eparhial, cu aprobarea ierarhului. În funcție de amploarea activităților de asistență socială la nivel de eparhie, pot exista mai multe posturi de inspector eparhial cu probleme de asistență socială.
Art.9. Atribuțiile inspectorului eparhial cu probleme de asistență socială sunt:
a. participă la elaborarea strategiei de activitate în domeniul social a eparhiei;
b. coordonează aplicarea strategiei de activitate în domeniul social a eparhiei la nivel de protopopiat și parohie;
c. coordoneazã și monitorizează activitatea de asistențã socialã din eparhie, sub îndrumarea consilierului social și cu binecuvântarea ierarhului;
d. elaboreazã și coordoneazã programe de asistențã socialã la nivel eparhial;
e. coordonează activitatea de scriere a propunerilor de finanțare și atragere de fonduri, ca o componentă a strategiei de dezvoltare a activității în domeniul social;
f. urmărește realizarea programelor de asistențã socialã propuse de Biroul de asistențã socialã al Patriarhiei și aprobate de Sfântul Sinod;
g. urmărește modul de derulare a serviciilor sociale, din punct de vedere calitativ și managerial;
h. coordonează elaborarea tuturor documentelor necesare bunei funcționări a sectorului: regulamente de ordine interioară, strategii, politici, proceduri, fișe de post, etc;
i. centralizeazã rapoartele de activitate primite lunar de la protopopiate privind activitatea de asistențã socialã;
j. organizeazã trimestrial întruniri cu asistenții sociali coordonatori din protopopiatele eparhiei pentru informare și îmbunãtãțirea activitãții;
k. participã la întâlnirile organizate periodic de Biroul de Asistență socială al Patriarhiei Române;
l. prezintă trimestrial consilierului de resort rapoarte asupra activității de asistență socială desfășurată în cadrul eparhiei, spre a fi ulterior supuse analizei ierarhului;
m. colaborează cu serviciile publice descentralizate ale ministerelor și consiliilor județene, precum și cu unități de asistență socială de stat și particulare pentru derularea unor proiecte sociale în domeniul asistenței sociale;
n. cu binecuvântarea ierarhului poate colabora și lucra în cadrul fundațiilor și asociațiilor care desfășoară activități de asistență socială în cuprinsul eparhiei;
o. colaborează cu facultățile de teologie ortodoxă în care funcționează secții de asistență socială și cu alte școli teologice din cuprinsul eparhiei în vederea cooptării studenților și elevilor în susținerea programelor de asistență socială;
p. reprezintă Biroul de Asistență socială al eparhiei la simpozioane, conferințe, întâlniri, schimburi de experiență pe probleme de asistență socială;
q. coordonează elaborarea regulamentelor de organizare și funcționare a instituțiilor de asistență socială înființate de Biserică în cuprinsul eparhiei;
r. coordonează mediatizarea activităților sociale ale Sectorului Social Misionar;
s. prezintă consilierului social propuneri de repartizare a fondurilor speciale destinate activității de asistență socială, propuneri pe care acesta le va supune spre analiză și aprobare ierarhului;
t. prezintă propuneri și recomandări cu privire la pregătirea și perfecționarea personalului ce își desfășoară activitatea în rețeaua de asistență socială a eparhiei.
C. La nivelul protopopiatelor și parohiilor
Art.10. Activitatea de asistență socială la nivel de protopopiat se realizează prin Biroul de Asistență Socială sub directa supervizare a protopopului care răspunde de buna desfășurarea a activității față de Sectorul Social al eparhiei.
Art.11. În orașele în care nu existã protopopiat Biroul de asistențã socialã se va organiza în cadrul celei mai importante parohii desemnatã de ierarhul locului, în conformitate cu art.51 din statutul de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române.
Art.12. Modul de organizare și funcționare a Biroului de Asistențã Socialã este unic pentru întreaga Bisericã Ortodoxã Românã.
Art.13. Personalul Biroului de Asistențã Socialã este constituit din asistenți sociali cu studii superioare de specialitate, angajați prin concurs, cu binecuvântarea ierarhului.
Art.14. Coordonatorul Biroului de Asistențã Socialã de la protopopiat este numit din rândul membrilor Biroului de către consilierul social, cu binecuvântarea ierarhului și are următoarele atribuții:
a. elaborează și coordonează punerea în aplicare a strategiei de activitate în domeniul social a Biroului de Asistență Socială din cadrul protopopiatului;
b. îndrumă și coordonează activitatea asistenților sociali din cadrul biroului;
c. prezintă lunar la biroul de la centrul eparhial raportul de activitate;
d. participă la conferințele preoțești și la întâlnirile trimestriale organizate la centrul eparhial de către inspectorul eparhial pe probleme de asistență socială;
e. are drept de semnãturã alãturi de semnãtura protopopului pe actele elaborate în cadrul Biroului;
f. deține ștampila Biroului care poartă însemnele protopopiatului având în plus mențiunea “ Biroul de asistențã socialã ”;
g. participă la implementarea diferitelor programe sociale, alături de ceilalți asistenți sociali din componența biroului.
Art. 15. Protopopiatul are cont separat destinat activitãții Biroului de Asistențã Socialã în care vor fi incluse donații de la persoane fizice și juridice, sponsorizãri și venituri obținute din activitãți proprii, precum și cotã parte din fondul ,,Filantropia”.
Art. 16. Fondul constituit va fi folosit numai pentru activitãțile Biroului de Asistențã Socialã. Gestionarea fondurilor se va efectua prin serviciul de contabilitate al protopopiatului, cu respectarea prevederilor legale.
Art. 17. Asistentul social de la protopopiat își desfășoară activitatea în cadrul protopopiatului și are următoarele atribuții:
a. identifică, evaluează, centralizează și sistematizează problemele sociale din cadrul protopopiatului, formulând propuneri pentru soluționarea lor;
b. furnizează servicii sociale prin dezvoltarea de programe/proiecte de asistență socială la nivel de protopopiat;
c. stabilește criteriile de selecționare a persoanelor ce vor beneficia de asistențã socialã în funcție de prioritãți și posibilitãți de sprijinire a acestora;
d. efectuează anchete sociale și întocmește dosarul pentru fiecare beneficiar, ce va conține toate datele necesare stabilirii planului individualizat de asistență;
e. dezvoltă planuri de acțiuni, programe, măsuri, activități profesionalizate și servicii specializate pentru persoanele aflate în dificultate, în conformitate cu legislația existentă în domeniu;
f. monitorizează beneficiarii serviciilor de asistență socială acordate de către Biroul de Asistență Socială;
g. organizează campanii de colectare de fonduri și produse (îmbrăcăminte, încălțăminte, jucării, rechizite, fond de carte, etc) asigurând, totodată, distribuirea acestora către persoanele care beneficiază de asistență socială;
h. inițiază și coordonează programe de voluntariat, antrenând în aceste programe și comunitatea locală;
i. sensibilizează autoritățile locale în vederea conștientizării diferitelor probleme sociale și acordării acordării sprijinului necesar persoanelor/familiilor aflate în dificultate;
j. colaborează cu instituții de stat și organizații neguvernamentale care desfășoară activități în domeniul asistenței sociale;
k. colaborează cu preoții din parohiile unde sunt identificate cazuri de persoane sau familii în dificultate, în scopul susținerii serviciilor sociale acordate în sprijinul acestora;
l. participă la întâlnirile cu asistenții sociali din alte protopopiate organizate la Centrul eparhial.
Art. 18. Asistența socială se poate desfășura și la nivel de parohie. Asistentul social de la parohie își desfășoară activitatea în cadrul parohiei și are următoarele atribuții:
a. este delegatul parohului în conducerea comitetului parohial pentru activitãțiile de asistențã socialã în conformitate cu art.68, lit.c, d, g și art.69 din Statutul Bisericii Ortodoxe Român;
b. identifică, evaluează, centralizează și sistematizează problemele sociale din cadrul parohiei, formulând propuneri pentru soluționarea lor;
c. furnizează servicii sociale prin dezvoltarea de programe/proiecte de asistență socială la nivel de protopopiat;
d. stabilește criteriile de selecționare a persoanelor ce vor beneficia de asistențã socialã în funcție de situația existentă în parohie, de prioritãți și posibilitãți de sprijinire a acestora; le supune spre aprobare comitetului parohial;
e. efectuează anchete sociale și întocmește dosarul pentru fiecare beneficiar, ce va conține toate datele necesare stabilirii planului individualizat de asistență;
f. gestionează fișele privind situația familiilor și persoanelor din parohie care beneficiază de asistență socială;
g. dezvoltă planuri de acțiuni, programe, măsuri, activități profesionalizate și servicii specializate pentru persoanele aflate în dificultate, în conformitate cu legislația existentă în domeniu;
h. efectueazã vizite la domiciliul asistaților pe care îi are în evidențã dupã un program bine stabilit;
i. organizeazã colectarea și distribuirea de fonduri de la diferiți donatori către persoanele care beneficiază de programele de asistență socială;
j. mediazã relațiile între familiile donatoare și familiile asistate;
k. pregãtește și organizeazã grupurile de voluntari pe echipe de lucru și îi coordoneazã în activitatea de asistențã socialã;
l. organizeazã întâlniri periodice între membrii comitetelor parohiale și voluntarii din diferite parohii, implicați în activitãți de asistențã socialã;
m. organizeazã diferite activitãți cu asistații din cadrul parohiei ( activitãți de interes comunitar, întâlniri cu tematicã social educativã, activități cu caracter cultural, recreativ etc.);
n. colaboreazã cu instituții de stat și organizații nonguvernamentale care desfãșoarã activitãți în domeniul asistenței sociale;
o. colaboreazã cu preoții și asistenții sociali din celelalte parohii;
p. prezintã trimestrial consiliului parohial raportul de activitate, care dupã avizare este înaintat Biroului de Asistențã Socialã din protopopiat;
q. participã la întâlnirile cu asistenții sociali din cadrul protopopiatului.
CAPITOLUL IV. RESURSE UMANE
Art. 19. Personalul care își desfășoară activitatea în sistemul de asistență socială al Bisericii Ortodoxe Române este alcătuit din asistenți sociali cu studii de specialitate și specialiști având diverse calificări și competențe, responsabilități și atribuții specifice domeniului de activitate.
Art. 20. Asistentul social care activează în structurile de asistență socială ale Bisericii Ortodoxe Române respectă prevederile legilor în vigoare în domeniul asistenței sociale.
Art. 21. Asistentul social care activează în structurile de asistență socială ale Bisericii Ortodoxe Române are îndatorirea de a respecta și păstra rânduielile și disciplina bisericească, să aibă o conduită de bun creștin, să se înscrie în normele morale creștine.
Art. 22. Personalul angajat în structurile de asistență socială ale Bisericii Ortodoxe Române are aceleași drepturi și facilități, potrivit studiilor și experienței, ca și celelalte categorii de personal din aceleași instituții.
Art.23. Personalul angajat în structurile de asistență socială ale Bisericii Ortodoxe Române participă la cursuri și alte forme de perfecționare și specializare organizate de Biserică sau de alte instituții specializate.
Art. 24. În caz de indisciplină, conduită imorală și prejudiciu moral sau material asistentul social-teolog va răspunde, după caz, în conformitate cu legiuirile bisericești și legile țării.
CAPITOLUL V.
RELAȚIA CU ORGANIZAȚIILE NEGUVERNAMENTALE CARE FUNCȚIONEAZĂ CU BINECUVÂNTAREA BISERICII
Art. 25. Pentru realizarea scopului și obiectivelor Bisericii Ortodoxe Române în domeniul asistenței sociale, Patriarhia Română, centrele eparhiale, protopopiatele și parohiile pot înființa organizații neguvernamentale.
Art. 26. Funcționarea acestor organizații neguvernamentale, la nivelul Patriarhiei Române este aprobată prin Hotărâre a Sfântului Sinod, iar la nivelul celorlalte structuri prin Hotărâre a Adunării Eparhiale.
Art. 27. Binecuvântarea acordată poate fi retrasă în situația în care activitatea desfășurată se îndepărtează de principiile, valorile și viziunea Bisericii.
Art. 28. Documentele constitutive ale acestor organizații (Statut, Regulamentul de organizare și funcționare) trebuie să fie în concordanță cu prevederile Statului BOR și ale prezentului Regulamnet. Scopul și obiectivele acestora vor contribui la îndeplinirea scopului și obiectivelor BOR în domeniul social.
Art. 29. Activitatea organizațiilor neguvernamentale va fi supervizată de către Sectorul Social al eparhiei care i-a acordat binecuvântarea și în cadrul căreia își desfășoară activitatea.
Art. 30. Raportul de activitate anual al organizațiilor care funcționează cu binecuvântarea Bisericii va fi înaintat Sectorului Social după adoptarea de către organele de conducere proprii.
PROTOCOL DE COOPERARE ÎN DOMENIUL INCLUZIUNII SOCIALE
În vederea reglementării acțiunilor de cooperare dintre Guvernul României și Patriarhia Română
În temeiul:
– art. 29 alin. 5 din Constituție;
– art. 7 alin. 1 și 2, art. 9 alin. 3 și 5 și art. 10 alin. 7 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor;
– art. 11 alin. 3 lit. a din Ordonanța Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale cu modificările și completările ulterioare;
– art. 4 lit. d, art. 6 alin. 2 și art. 24 ș.u. din Legea nr. 47/2006 privind sistemul național de asistență socială;
– H.G. nr. 1217/2006 privind constituirea mecanismului național pentru promovarea incluziunii sociale în România;
– Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române și Regulamentele în vigoare;
– Regulamentul de organizare și funcționare a sistemului de asistență socială în Biserica Ortodoxă Română.
PĂRȚILE
1. Guvernul României, cu sediul în București, Piața Victoriei, nr. 1, sector 1, reprezentat de domnul Călin Popescu Tăriceanu, Prim-Ministru,
2. Patriarhia Română, cu sediul în Str. Dealul Mitropoliei nr. 25, sector, 4 București, reprezentată de Prea Fericitul Părinte Daniel, Patriarhul României.
SCOPUL
Protocolul se încheie în scopul reglementării acțiunilor de cooperare în domeniul incluziunii sociale între părțile semnatare, potrivit competențelor stabilite în documentele de organizare și funcționare ale acestora, precum și a dispozițiilor legale cu incidență asupra activităților pe care partenerii le vor derula în cadrul prezentului protocol.
OBIECTUL
Prin prezentul protocol, părțile convin să coopereze în vederea:
– întăririi mecanismului național pentru promovarea incluziunii sociale în România;
– promovării dialogului social pentru îmbunătățirea cadrului normativ și instituțional din domeniul incluziunii sociale ;
– definirii priorităților cheie care vor sta la baza elaborării de programe și proiecte comune în domeniul incluziunii sociale, în vederea găsirii de răspunsuri la nevoile sociale ale persoanelor aflate în dificultate;
– stabilirii premiselor de colaborare, de schimb de informații și asistență.
DURATA PROTOCOLULUI
Prezentul protocol se încheie pe o durată de 10 ani.
În cazul în care nici unul dintre parteneri nu notifică celeilalte părți intenția de încetare a valabilității sale, înaintea expirării perioadei pentru care a fost încheiat, prezentul protocol se prelungește automat pentru noi perioade de câte un an.
OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR
1. Guvernul se obligă ca, prin Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, precum și prin toate celelalte instituții publice aflate sub autoritatea sa:
a) să solicite puncte de vedere și să implice reprezentanții celeilalte părți semnatare în procesul de consultare privind proiectele de acte normative;
b) să implice membrii celeilalte părți semnatare în grupuri de lucru, seminarii, și alte reuniuni care au drept obiectiv dezbaterea și definirea priorităților din domeniul incluziunii sociale;
c) să faciliteze participarea reprezentanților partenerului la lucrările Comisiei Naționale privind Incluziunea Socială, la lucrările Comisiilor teritoriale privind Incluziunea Socială, precum și la alte structuri consultative în domeniul social, care implică participarea societății civile;
d) să coopereze cu partenerul în vederea inițierii de proiecte și programe comune în vederea susținerii și dezvoltării sistemului național de servicii sociale;
e) să informeze cealaltă parte semnatară (structurile bisericești recunoscute ca furnizori de servicii sociale) cu privire la oportunitățile de finanțare puse la dispoziție de minister în vederea dezvoltării și diversificării serviciilor sociale;
f) să asigure condiții optime în centrele furnizorilor publici de servicii sociale pentru desfășurarea asistenței spirituale a persoanelor beneficiare, inclusiv prin asigurarea unor spații proprii în acest sens, sub condiția respectării drepturilor fundamentale și în primul rând a libertății religiei;
g) să sprijine demersurile Patriarhiei Române pentru valorificarea potențialului specific al absolvenților Facultăților de Teologie Ortodoxă, Secția Teologie Socială;
h) să coopereze în domeniul incluziunii sociale și cu ONG-urile care funcționează în cadrul și cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române.
2. Patriarhia Română se obligă:
a) să desemneze reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române care să participe la activitatea de elaborare a proiectelor de acte normative și a programelor privind domeniul incluziunii sociale;
b) să desemneze reprezentanți în structurile consultative din domeniul social, care implică participarea societății civile;
c) să coopereze cu partenerul în scopul furnizării de servicii sociale în beneficiul persoanelor, familiilor și comunităților aflate în situații de dificultate;
d) să identifice, prin intermediul preoților și al personalului implicat în sistemul de asistență socială al Bisericii Ortodoxe Române, și să comunice partenerului situații și informații privind persoanele aflate în nevoie, precum și informații asupra persoanelor aflate în evidențele proprii, potențiale beneficiare de servicii sociale, prestații sociale, în vederea facilitării accesului la asistență, contribuind astfel la definirea de către partener a unor strategii sectoriale în domeniul incluziunii sociale;
e) să ofere consiliere spirituală, cu personal specializat, beneficiarilor de servicii sociale organizate de furnizori publici și privați;
f) să asigure implicarea resurselor umane și totodată a structurilor specializate din domeniul asistenței sociale în programe pentru dezvoltarea infrastructurii sociale și a serviciilor sociale;
g) să coopereze la implementarea programelor sociale de interes național;
h) să faciliteze diseminarea informațiilor specifice activității de incluziune socială pe care o derulează; să faciliteze diseminarea modelelor de bună practică;
i) să ofere informații privind organizațiile neguvernamentale din domeniul asistenței sociale, care funcționează în cadrul și cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române.
ÎNCETAREA PROTOCOLULUI
Valabilitatea protocolului încetează:
1. la împlinirea termenului, urmare notificării uneia dintre părți;
2. prin acordul părților;
3. la solicitarea unei dintre părți, în cazul în care partenerul nu își îndeplinește obligațiile asumate de comun acord.
DISPOZIȚII FINALE
1. Prezentul protocol constituie un document cadru de cooperare între părți, în vederea realizării obiectivelor comune propuse, putând fi completat sau modificat prin acte adiționale semnate de părți la inițiativa oricăreia dintre acestea.
2. Partea care are inițiativa modificării și/sau completării protocolului va transmite celeilalte părți spre analiză, în scris, motivele concrete ce determină această solicitare, precum și propunerea ce face obiectul modificării/completării.
3. Orice proiect sau activitate concretă pe care părțile vor dori să le desfășoare împreună pot face obiectul unor alte convenții sau protocoale.
4. Schimbul de informații se va face la cerere sau pe bază de voluntariat, chiar dacă nu a existat o solicitare anterioară. Solicitarea asistenței se poate face de fiecare parte semnatară, depunându-se eforturi rezonabile pentru a asigura asistență celeilalte părți, sub rezerva respectării legislației și politicilor promovate de fiecare parte.
5. Implementarea prevederilor prezentului protocol se realizează sub coordonarea Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, în colaborare cu autoritățile competente.
6. Părțile vor desemna câte un reprezentant permanent care să asigure coordonarea acțiunilor de cooperare dintre acestea; stabilirea sau schimbarea reprezentantului urmează a fi comunicată celeilalte părți în scris.
Prezentul protocol s-a întocmit în 2 exemplare originale, câte unul pentru fiecare parte semnatară și intră în vigoare la data semnării.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Asistenta Sociala Comunitara. Rolul Bisericii In Dezvoltarea Serviciilor de Asistenta Sociala (ID: 110261)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.