Asistenta Sociala a Adolecentilor ( 17 18 Ani ) Consumatori de Droguri Legale
CUPRINS
Argument
Capitolul I – Asistența socială a consumatorilor de droguri……
I.1. Caracterizare generală…………………………………………
I.2. Problematica adolescenței………………………………..
I.3. Adolescența și hebeologia………………………………..
I.4. Caracteristicile psihologice ale adolescenței…………………..
I.5. Personalitatea adolescenților………………………………………
I.6. Adolescența-probleme specifice……………………………….…
I.7. Surse de stres în adolescență……………………………………….
Capitolul II.1. – Despre droguri…………………………………
II.1.1. Ce este drogul…………………………………………………………….
II.1.2. Uzul și abuzul de droguri în România…………………………
II.1.3. Istoricul consumului de droguri………………………………….
II.1.4. Celebrități morfinomanice…………………………………………
II.1.5. Consumul de droguri-o problemă socială………………..…
II.1.6. Drogurile legale…………………………………………………………
II.1.7. Clasificarea drogurilor………………………………………………
II.1.8.Scurt istoric…………………………………………………………..….
II.2. Alcoolul…………………………………………………………………………..
II.2.1 Acțiunea alcoolului asupra organismului…………………….
II.2.2. Când alcoolul devine dușman al sănătății……………………
II.3. Tutunul…………………………………………………………………………..…
II.3.1 Efectele nicotinei asupra organismului……………………….
II.3.2. Dependența de nicotină……………………………………………..
II.3.3. Fumatul și tinerii……………………………………………………….
II.4. Cafeaua…………………………………….
II.4.1. Istoric și intoxicația cafeinică…………………………..
II.4.2. Acțiunea cafeinei asupra organismului………………………
Capitolul III. – Rezultatele cercetării consumului de droguri legale în
rândul adolescenților
III.1. Introducere……………………………………
III.2. Metode și tehnici de utilizare……………….
III.3. Constituirea eșantionului………….………….
III.4. Scopul cercetării…………………………..………….
III.5. Obiectivele cercetării……………..
III.6. Ipotezele cercetării…………….
III.7. Rezultatele obținute………
III.8. Concluzii………………
Bibliografie…………………………………………………
Anexe………………………………………………….
Diferența dintre drog și rugăciune……………………..
Spovedania unui toxicoman…………………………….
Atenție părinți……………………………………………
De ce se droghează tinerii?………………………………
Drogul între refugiu și patimă………………………….
ARGUMENT
Trăim într-o perioadă în care sănătatea membrilor societății noastre este profund afectată de numeroase boli profesionale și neprofesionale, produse de germeni infecțioși, de poluanți fizici sau chimici, de stres sau de alți factori sociali.
Din aceste considerente, am conceput lucrarea ca pe o analiză a unora dintre factorii de agresiune permanenta asupra societății și a membrilor săi; m-am oprit numai la trei dintre aceștia: tutunul, alcoolul și cafeaua. M-am oprit la cei trei care, consider ca atentează grav la sănătatea și viața noastră în special în această perioadă de „tranziție”, atât de tulbure și îndelungată.
Comunicatul preliminar al recensământului din anul 2002 a evidențiat faptul că în ultimii 10 ani, populația țării s-a redus cu circa un milion de locuitori, ca o consecință directă a stării de sănătate precară și a condițiilor de viață la fel de precare ale unei mari părți din populația țării. Discutând lucrurile sub aspect demografic, această scădere dramatică a populației se datorează, pe de o parte, diminuării evidente a natalității în țara noastră, iar pe de altă parte, creșterii natalității generale.
Dar cine sunt cei aproape un milion de români care au dispărut dintre cei vii în ultimii 10 ani? Înclin să cred că cei mai mulți dintre ei sunt cei care și-au dus viața în „hexagonul morții” pe care îl evoc în lucrarea de față. Ei sunt nefericiții care au contractat boli incurabile sau chiar curabile, dar din lipsuri materiale n-au putut beneficia de un tratament corespunzător. Sunt cei subnutriți și cu rezistența scăzută la agresiunile diverse din mediu. Sunt însă foarte mulți care au decedat din cauza propriilor slăbiciuni: tutunul, alcoolul, drogurile, viața sexuală dusă la întâmplare. Nu trebuie omis faptul că factorii care atentează la viața noastră se afla în ciudate și nefaste combinații: alcoolul cu iresponsabilitatea, cu violența, cu accidentele și cu auto-accidentările; tutunul cu drogurile și cu alcoolul; tutunul și alcoolul cu subnutriția; alcoolul și drogurile cu orgiile sexuale etc.
Asigurarea nevoilor umane vitale de elemente pe care le oferă natura ( aer, apă, hrană ), a celor de natură socială ( locuință, ocupație ) și a celor de organizare ar reprezenta esențialul în rezolvarea optimă a nevoii mentale de menținere și de prezervare a stării de sănătate fizica, mentală, psihică și socială a omului.
Consumul de droguri reprezintă una dintre cele mai grave probleme sociale cu care se confruntă societățile contemporane. Considerat în majoritatea manualelor de criminologie și sociologie a devianței ca o „crimă fără victime”, care nu aduce prejudicii societății, în ansamblul său, ci doar indivizilor implicați, consumul de droguri reprezintă un adevărat flagel care deteriorează sănătatea a milioane de oameni, sporind costurile asistenței medicale și determinând amplificarea altor probleme sociale.
Persoana dependentă de drog nu poate fi ruptă de familia de proveniență, care trece ea însăși, printr-o perioadă de criză și este necesar să fie sprijinită pentru a depăși această situație. Familia este elementul – cheie în evaluarea adolescenților dependenți de droguri legale.
Numărul adolescenților până în 16 ani (născuți după 1987) consumatori de tutun, alcool și droguri a crescut îngrijorător) a scos la iveală anul trecut Studiul Național privind Consumul de Tutun, Alcool și Droguri, ca parte a proiectului “The European School Survey Project on Alcohol and other Drugs” (ESPAD), care se face o dată la 4 ani în peste 30 de țări europene.
– 88% din adolescenții de 16 ani au consumat băuturi alcoolice;
– 52% au experimentat starea de ebrietate (cu 20% mai mult față de 1999) ;
– 5,5% au consumat tranchilizante sau sedative fără prescripție medicală ;
– 3% au combinat pastilele cu alcool ;
– 3% au fumat marijuana sau hașiș (dublu față de 1999) ;
– 2% au consumat substanțe inhalante ;
– 1,4% au consumat simultan marijuana sau hașiș și alcool
sub 1% pentru restul drogurilor studiate (cocaina, steroizi anabolizanți, amfetamine, ecstasy, LSD, alte halucinogene, crack și alte droguri injectabile).
– 1,4% au consumat simultan marijuana sau hașiș și alcool
sub 1% pentru restul drogurilor studiate (cocaina, steroizi anabolizanți, amfetamine, ecstasy, LSD, alte halucinogene, crack și alte droguri injectabile).
– 32 % au fumat prima țigară înainte de 14 ani ;
– 5% fumează zilnic ;
– 55,5% au consumat bere și vin înainte de 14 ani, iar 15% băuturi alcoolice tari ;
– 15% au experimentat starea de ebrietate;
– 1,3% au combinat alcoolul cu pastilele;
– 0,1% au consumat LSD/halucinogene, amfetamine ;
– 0,2% – heroina, cocaina, marijuana sau hașiș, ecstasy și steroizi anabolizanți ;
– 0,5% substanțe inhalante
CAPITOLUL I
ASISTENȚA SOCIALĂ CARACTERIZARE GENERALĂ
I. Asistența socială a consumatorilor de droguri
I.1. Caracterizare generală
Practica asistenței sociale moderne, spre deosebire de activitățile asistențiale din epocile anterioare, ca și de angajamentele individuale voluntare de sprijin acordat celor aflați în situații dificile, se caracterizează printr-o tot mai accentuata profesionalizare și scientizare, pe coordonatele domeniului socio-uman. După cum arată Andree Menthonnex ( 1995: 73-74), serviciul social modern este influențat sau pilotat de achizițiile teoretico-metodologice și aplicative din cadrul unor discipline academice ca sociologia, antropologia și psihologia socială. Influența lor asupra acțiunii asistențiale poate fi observata pe trei paliere: cunoașterea societății ca atare; înțelegerea impactului socialului asupra indivizilor, grupurilor și colectivităților; utilizarea cunoștințelor psiho-sociologice în construcția relației asistentului social cu clientul.
În ceea ce privește cunoașterea societății ca atare, asistentul trebuie să facă apel la sociologie, aceasta oferindu-i reperele în analiza structurilor, instituțiilor și grupurilor sociale, a sistemelor de putere și a raporturilor de forță; de asemenea, sociologia clarifică relațiile și comportamentele pe care le dezvoltă diverșii actori ca o consecință a însuși faptului că trăiesc în societate. Sociologia și antropologia ne fac să înțelegem ansamblul valorilor și normelor ce caracterizează o comunitate oarecare și să determinăm, în funcție de acestea, normalitatea și devianța.
Asistentul social, lucrând în special cu persoane din categorii marginale și deviante, cu grupuri de risc și indivizi aflați în criză, trebuie să poată înțelege impactul socialului asupra dezvoltării atitudinilor și comportamentelor, asupra construcției identității asistatului în contextul apartenenței sale la o clasă socială, un grup etnic, religios sau profesional, la o comunitate urbană sau rurală. Teoriile și metodele cercetării sociologice ne ajută să decantăm factorii socializatori care au contribuit la o anumita structurare a identității și comportamentelor individuale sau de grup. Nu în ultimul rând, cunoașterea științifică din domeniul sociologiei contribuie la o mai buna înțelegere a problemelor sociale, a presiunilor și conflictelor, a rolurilor și statusurilor în dinamica specifică a controlului social.
Întrucât profesia de asistent social este prin excelență una a comunicării nemijlocite și a construcției relației de ajutorare, o profesiune a individualizării răspunsului față de solicitanții de sprijin, recursul la achizițiile psihologiei personalității și mai ales la cele ale psihologiei sociale devine indispensabil.
Constatăm, așadar, că asistența socială ca domeniu de cunoaștere și de activitate trebuie să-și extragă fundamentele teoretice din sociologie și psihologie, fără a avea ea însăși în mod clar propriul corp teoretic și metodologic.
Pentru ca o activitate umană să fie acceptată și recunoscută ca o profesiune, trebuie să fie precizat raportul dintre comportamentul în cauză și societate în general. Se acceptă că oamenii, ca societari, au o existență „de criza”, în care utilizează oportunități, întâmpină obstacole și exprimă trebuințe care, toate, sunt în strânsă legătură cu mediul înconjurător. Se poate afirma că asistența socială, prin activitatea sa practică, focalizează resursele pe construirea sau activarea sa pentru persoanele ce întâmpină dificultăți în interdependența cu mediul. Asistentul social își delimitează bazele profesiunii sale prin intervenție specifică în vederea provocării unei schimbări la nivelul clientului său cantr-o tot mai accentuata profesionalizare și scientizare, pe coordonatele domeniului socio-uman. După cum arată Andree Menthonnex ( 1995: 73-74), serviciul social modern este influențat sau pilotat de achizițiile teoretico-metodologice și aplicative din cadrul unor discipline academice ca sociologia, antropologia și psihologia socială. Influența lor asupra acțiunii asistențiale poate fi observata pe trei paliere: cunoașterea societății ca atare; înțelegerea impactului socialului asupra indivizilor, grupurilor și colectivităților; utilizarea cunoștințelor psiho-sociologice în construcția relației asistentului social cu clientul.
În ceea ce privește cunoașterea societății ca atare, asistentul trebuie să facă apel la sociologie, aceasta oferindu-i reperele în analiza structurilor, instituțiilor și grupurilor sociale, a sistemelor de putere și a raporturilor de forță; de asemenea, sociologia clarifică relațiile și comportamentele pe care le dezvoltă diverșii actori ca o consecință a însuși faptului că trăiesc în societate. Sociologia și antropologia ne fac să înțelegem ansamblul valorilor și normelor ce caracterizează o comunitate oarecare și să determinăm, în funcție de acestea, normalitatea și devianța.
Asistentul social, lucrând în special cu persoane din categorii marginale și deviante, cu grupuri de risc și indivizi aflați în criză, trebuie să poată înțelege impactul socialului asupra dezvoltării atitudinilor și comportamentelor, asupra construcției identității asistatului în contextul apartenenței sale la o clasă socială, un grup etnic, religios sau profesional, la o comunitate urbană sau rurală. Teoriile și metodele cercetării sociologice ne ajută să decantăm factorii socializatori care au contribuit la o anumita structurare a identității și comportamentelor individuale sau de grup. Nu în ultimul rând, cunoașterea științifică din domeniul sociologiei contribuie la o mai buna înțelegere a problemelor sociale, a presiunilor și conflictelor, a rolurilor și statusurilor în dinamica specifică a controlului social.
Întrucât profesia de asistent social este prin excelență una a comunicării nemijlocite și a construcției relației de ajutorare, o profesiune a individualizării răspunsului față de solicitanții de sprijin, recursul la achizițiile psihologiei personalității și mai ales la cele ale psihologiei sociale devine indispensabil.
Constatăm, așadar, că asistența socială ca domeniu de cunoaștere și de activitate trebuie să-și extragă fundamentele teoretice din sociologie și psihologie, fără a avea ea însăși în mod clar propriul corp teoretic și metodologic.
Pentru ca o activitate umană să fie acceptată și recunoscută ca o profesiune, trebuie să fie precizat raportul dintre comportamentul în cauză și societate în general. Se acceptă că oamenii, ca societari, au o existență „de criza”, în care utilizează oportunități, întâmpină obstacole și exprimă trebuințe care, toate, sunt în strânsă legătură cu mediul înconjurător. Se poate afirma că asistența socială, prin activitatea sa practică, focalizează resursele pe construirea sau activarea sa pentru persoanele ce întâmpină dificultăți în interdependența cu mediul. Asistentul social își delimitează bazele profesiunii sale prin intervenție specifică în vederea provocării unei schimbări la nivelul clientului său ca întreg.
Această afirmație este demonstrată prin construirea unei competențe de lucru în sistemul social, ce se fundamentează pe trei elemente:
Valori și atitudini;
Cunoștințe teoretice;
Abilitați practice.
Pentru asistentul social, cerința principală constă în acțiunea eficientă în intervenție; dar această nu se poate realiza daca el nu înțelege în profunzime ceea ce se întâmplă cu sine, cu clientul său, cu sistemul social, interacțiunile ce se stabilesc între aceste elemente. Altfel spus, trebuie să posede cunoștințe teoretice solide, fixate într-un puternic sistem explicativ care să cuprindă elemente din domenii ca: psihologia subiectivității, teorii ale dezvoltării, componentele socializării, explicațiile comportamentaliste, teoriile despre comunicare, despre stres, teoriile asupra personalității umane, teoriile organizării și funcționalității sociale, cunoștințe din sociologie, științele politice, științe economice, din antropologie, administrație, guvernare, științe juridice, cunoștințe detaliate despre normalitate și patologie umană.
Dar această cerință nu trebuie privită ca o simplă stocare și apoi redare de informații și cunoștințe; fundamentele teoretice ale asistenței sociale sunt alcătuite din elemente ce provin din aceste diverse teorii și focalizează cunoașterea specialistului spre un anumit domeniu, acolo unde va trebui să intervină. Baza teoretică a asistentului social se construiește pe specificul înțelegerii.
Prin scopul său, asistența socială este o activitate eminamente plasată în zona acțiunii propriu-zise; indiferent de stil sau strategie, asistentul social acționează și dezvoltă componente la nivelul comportamentului, chiar dacă uneori intră în conflict cu diferite sisteme de valori, inclusiv cu cel personal.
Asistentul social, lucrează în special, cu persoane din categorii marginale și deviante, cu grupuri de risc și indivizi aflați în criză. Acesta trebuie să poată înțelege impactul socialului asupra dezvoltării atitudinilor și comportamentelor, asupra construcției identității asistatului în contextul apartenenței sale la o clasă socială, un grup etnic, religios sau profesional, la o comunitate urbană sau rurală. Într-adevăr, asistentul social este obligat să dobândească o formație științifică vastă și complexă, să acționeze sub dubla presiune a instituțiilor publice și a clienților și să rămână, în același timp, într-un anonimat comparabil cu al soldatului fără de care nu se pot purta războaiele, dar pe care istoria îl uită cel mai adesea.
Asistentul social trebuie să dobândească, înainte de toate, reperele înțelegerii societății ca fenomen global. (Bocancea, C. Neamțu, G.1999, p.15)
I.2. Problematica adolescenței
Procesul dezvoltării psihice se desfășoară în etape, stadii și perioade care caracterizează traseul vieții umane. U. Șchiopu și E. Verza propun termenul de „ciclu al vieții”.Acești termeni nu se referă la „omul concret” ca existență temporară, cât la „omul în situație”, cu o înzestrare potențială psihică ce concordă, mai mult sau mai puțin, cu ceea ce se solicită de la el prin statutul său de vârstă.
În general se consideră a exista următoarele vârste:
Vârsta antepreșcolară;
Vârsta preșcolară;
Vârsta școlară mică;
Vârsta pubertății și adolescența;
Tinerețea;
Vârsta adultă;
Vârsta de regresie (bătrânețea).
Prima copilărie – perioadă antepreșcolară (1-3 ani).Este etapa constituirii primare coerente, a trăirii experienței de viață curentă. Copilul începe să fie integrat în interrelațiile grupului familial și al celor care frecventează familia; începe astfel să sesizeze regulile, interdicțiile, stilul de viață al familiei. Experiența de viață din această perioadă este impregnată de învățarea comunicării verbale; deja, la 3 ani, copilul vorbește relativ fluent, în propoziții inteligibile, dispunând de un limbaj situativ bogat. Copilul este angajat în perioadă antepreșcolară în căutarea de mijloace de a-și consolida autonomia, prin perfecționarea deplasărilor și prin consolidarea deprinderilor de mânuire a obiectelor.
A doua copilărie – perioadă preșcolară (3-6 ani).
În societatea contemporană, copilul preșcolar ia contact mai strâns cu mediul de grădiniță, diferit de cel familial, și interacționează (deși mai mult într-o manieră contemplativă) cu mediul social (stradă, magazine, mijloacele de transport în comun etc.).Concomitent cu dezvoltarea capacităților perceptiv-observative, se dezvoltă reprezentările (fie ele evocatoare, de completare, de anticipare sau fantastice). Fluiditatea acestui plan de produse psihice alimentează imaginația, comportamentele și strategiile mintale care sunt încărcate de o simbolistică amplă și de o emotivitate complexă.
Tipul fundamental de activitate este jocul, care reprezintă o activitate de decentrare a psihicului de pe activitatea de percepție, prin simbolizări ample și complexe. Are loc concomitent și diferențierea conduitelor față de persoanele de diferite vârste și ocupații, aflate în ambianța cultural-socială a copilului.
A treia copilărie – perioadă școlară mică (6-10/11 ani).
Perioada dintre intrarea copilului în școală și terminarea ciclului elementar a fost descrisă fie ca un fel de sfârșit al copilăriei, fie ca debut primar al adolescenței, fie ca etapă distinctă a copilăriei. Perioada școlară mică prezintă importante progrese în dezvoltarea psihică, din cauză că procesul învățării se conștientizează ca atare, intens solicitat de instituția școlară.
Tipul fundamental de activitate în această perioadă este învățarea, mai ales datorită dificultăților pe care copilul le poate întâmpina și depăși în mod independent.Treptat, activitatea școlară imprimă modificări în universul interior. Se destramă mitul copilăriei și se dezvoltă realismul concepției despre lume și viață (chiar dacă doar în stadiul incipient) în care acționează modele sociale noi de a gândi, simți, aspira.
Perioada pubertății și adolescența.
Pubertatea și adolescența – specifice pentru a doua decadă a vieții omului – se caracterizează prin trecerea spre maturizare și integrare în societatea adultă, cu solicitările ei sociale, politice, familiale, profesionale etc. Nota dominantă a întregii etape este intensa dezvoltare a personalității, contemporanizarea ei. Tipul fundamental de activitate pentru această perioadă rămâne învățarea și instruirea, teoretică și practică, inclusiv pregătirea pentru exercitarea corectă a unei activități profesionale. Tipurile de relații se complică progresiv, realizându-se integrarea tot mai completă în generația sa (grupul social mai larg) prin dezvoltarea identității proprii și prin exprimarea acesteia față de adulți. Acest ciclu al vieții este împărțit frecvent în trei perioade: pubertatea (10-14 ani), adolescența (14-18/20 de ani) și adolescența prelungită (18/20-24/25 de ani).
Perioadele tinereții.
Principala caracteristică a acestei perioade este inserția socială a tinerilor, realizată într-o multitudine de mijloace și în condiții extrem de diversificate. Inserția socială a tinerilor creează o înnoire continuă de mentalități la nivel social. Situația tinerilor este permanent sub semnul provizoratului, al oportunităților sociale, deoarece majoritatea lor, mai ales în condițiile socio-economice actuale, încă sunt în căutarea unui loc de muncă, a unei locuințe, trebuie să-și asigure confortul vieții cotidiene și să-și întemeieze o familie.U. Șchiopu și E. Verza stabilesc limitele temporale ale tinereții la 24, respectiv 35 de ani, perioadă împărțită în trei subetape: de adaptare (24-28 de ani), de implantație (28-32 de ani) și de stabilitate relativă a adaptării, a valorilor și conduitelor (32-35 de ani).
Perioada vârstei adulte.
Vârsta adultă a fost mai puțin studiată ca etapă a dezvoltării deoarece multă vreme s-a considerat că psihologia generală este, în cele din urmă, o psihologie a vârstei adulte. În ultime vreme însă din ce în ce mai multe lucrări de psihologie generală cuprind numeroase trimiteri la copii și adolescenți.Allport a enumerat șase trăsături specifice adultului, și anume: conștiință de sine largă, relații și raporturi intime, securitate emoțională fundamentală, preocupare obiectivă, obiectivare de sâne, armonie relativă cu propriile achiziții din experiența personală. În general, la vârsta adultă are loc o modificare generală a sociabilității. De regulă, în perioadele adulte scade tensiunea coeziunii, a coerenței gripale și se rarefiază interrelațiile, ca extensie, în mai multe grupuri. Aspectul esențial în această perioadă este familia, care cuprinde soț/soția și copiii, dar și rudele implicate în arborele genealogic, propriu sau stabilit prin alianță.
Perioada vârstelor de regresie (bătrânețea).
Considerate ca vârste fragile, de involuție, etapele de după 65 de ani pun mai multe probleme decât celelalte. Gerontologia s-a născut în contextul filozofiei și medicinii cu foarte multă vreme înainte de epoca noastră. Aspectul psiho-social principal în această perioadă este pensionarea, care, deși are o fundamentare atât practică, cât și științifică, oferită de regresia biologică, determină o schimbare fundamentală a stilului de viață a persoanei pensionate. În ceea ce privește aspectele sociale ale bătrâneții, apar trei probleme majore: creșterea longevității reale și potențiale, folosirea socială a experienței profesionale a bătrânilor și profilaxia bătrâneții. Se poate vorbi despre trei stadii ale bătrâneții: stadiul de trecere spre bătrânețe (65-75 de ani), stadiul bătrâneții medii (75-85 de ani) și stadiul marii bătrâneți sau al longevivilor (peste 85 de ani)
I.3. Adolescența și hebeologia.
Deși numărul cercetărilor este foarte mare, totuși tabloul descriptiv al adolescenților este departe de a fi unitar nu numai în privința particularităților specifice de vârstă, dar și a definiției obiectului de cercetare însuși, punându-se accentul pe latura biologică, psihologică său socială.
Ce înseamnă adolescența ?
Termenul ”adolescență” provine din latinescul – idolesco-ere – a crește, a se maturiza. În psihologie noțiunea de adolescență nu se bucură de o accepție unanimă deoarece nu există un punct de vedere unitar în definirea și delimitarea acestei perioade de vârstă. Exemplu: Hyppocrate – vestitul medic grec –consideră că adolescența este între 14 și 20 de ani; Stanley Hall, întemeietorul hebeologiei (psihologia adolescenței), stabilește că adolescența începe odată cu primele manifestări fizice ale pubertății, continuă de-a lungul întregii perioade de dezvoltare a copilului până la relativa definire a creșterii sale în talie. Ed. Spranger realizează o diferențiere pe sexe, considerând că adolescența este cuprinsă, la fete, între 13 și 19 ani, iar la băieți între 14 și 22 de ani.
Din punct de vedere sociologic, adolescența este o perioadă a dezvoltării când individul a încetat să fie copil, dar n-a devenit încă membru al societății deplin recunoscut de instituțiile sociale.H. Schelsky consideră că în definirea adolescenței trebuie să ținem seama de 3 criterii: biologic, psihologic și social.
Din punct de vedere biologic, adolescența începe cu importante transformări ale organelor precum și cu apariția maturizării sexuale (care se dobândește la sfârșitul acestei perioade).
Din punct de vedere social, adolescenții își integrează din ce în ce mai bine valorile sociale, conștiința apartenenței la un grup și dorința de a fi tratat ca adult – muncă, sarcini etc.
Din punct de vedere psihologic constatăm de asemenea importante transferuri, procesele psihologice fiind diferite calitativ de cele ale perioadei anterioare. Gândirea devine mai abstractă, spiritul critic se ascute, memoria devine mai logică.
Limitele temporale ale adolescenței (H. Schelsky, apud Șt. Zisulescu, 1968):
11-20 ani – în acest interval de timp se produc schimbări biologice și psihologice, precum și integrarea tânărului în valorile sociale;
faze: preadolescență (11-15 ani) și adolescența propriu-zisă 15/16 ani – 19/20 de ani.
Hebeologia.
Hebeologia este o știință tânără, deși observațiile asupra adolescenței există încă din antichitate. Aristotel, în ”Retorica”, realizează o admirabilă caracterizare a psihologiei adolescentului. Ca știință propriu-zisă, hebeologia apare la începutul secolului al XX-lea, odată cu publicarea cărții lui G. St. Hall ”Adolescența – psihologia și relația ei cu fiziologia, antropologia, sociologia, sexul, crima, religia și educația” (1904, New York).
G.St. Hall pornește de la o concepție pur biologică și atribuie dezvoltarea fizică factorilor organici; își însușește principiul lui Haeckel („ontogeneza repetă filogeneza”) și consideră adolescența ca o tinerețe a popoarelor. Prezintă adolescența ca o vârstă dramatică, considerând în mod eronat că în această perioadă predomină o serie de însușiri negative. Adolescența este instabilitate afectivă, spirit de contradicție, renunțare sau iuțire exagerată de sâne, vanitate deosebită, egoism etc.
În 1910 apar primele critici la adresa opiniei sale, care vizau sensul prea larg dat cuvântului adolescent, disgresiunile prezente în teoria sa, deficiențele metodei (ancheta și nu observația). Cea mai mare greșeală – a neglijat total studiul psihologiei individuale, acordând cea mai mare extindere anchetei colective și anonime. Cu toate criticile aduse teoriei sale, lui G. St. Hall îi trebuie recunoscut meritul de a fi ”deschis drumul” cercetării științifice a adolescenței din punct de vedere psihologic.
Cercetătorii occidentali: o parte tratează adolescența ca un fenomen biologic, punând accentul pe factorul maturizării sexuale; alții tratează adolescența ca un fenomen social, a cărui consecință este așa numita criză a adolescenței.
Hebeologia se folosește de majoritatea metodelor psihologiei: observația, experimentul, jurnalul intim, metoda conversației, corespondența, autobiografia, biografiile, metoda anchetelor, analiză produselor activității, metoda comparației, metoda statistică, metoda patologică.
Concluzia hebeologiei este că adolescența reprezintă o unitate bio-psiho-socială, adică o ființă biologică cu anumite însușiri naturale, cu anumite însușiri psihologice care nu se dezvoltă automat pe baza maturizării, ci sub influența condițiilor sociale în care trăiește tânărul (apud Șt. Zisulescu, 1968).Acolo unde condițiile sociale nu prezintă contradicții, viața psihologică se dezvoltă armonios, fenomenele de criză intervenind acolo unde societatea îi supune pe adolescenți unor condiții sociale defavorabile. În nici un caz factorul biologic nu determină automat dezvoltarea psihologică, ci aceasta are loc pe baza multiplelor influențe ale societății.
I.4. Caracteristicile psihologice ale adolescenței.
Senzații și percepții.
Procesele de reflectare a realității iau o amploare deosebită datorită dezvoltării cortexului (nu masă sau volum, ci structură internă, funcțională).Datorită acestei acțiuni, odată cu senzațiile se modifică și diferitele categorii de praguri (minimal, maximal, diferențial) făcând posibilă reflectarea mai fină și mai analitică a obiectelor și fenomenelor realității. În această perioadă, percepția de spațiu se abstractizează, adolescentul stăpânește formele spațiale geometrice și percepția timpului, definitivate după cea a spațiului. Esențial este faptul că percepția este orientată mai temeinic spre un anumit scop în vederea însușirii cunoștințelor și încadrarea obiectelor în sistemul său din ce în ce mai larg, vast de noțiuni.
Atenția
Atenția este o activitate a cărei esență constă în orientarea și concentrarea individului spre obiectele și fenomenele realității, cu scopul de a le cunoaște mai profund.
La preadolescenți și mai apoi la adolescenți atenția capătă un profund caracter selectiv și voluntar. Nu se poate nega existența atenției involuntare, dar rolul ei e puțin important.
Orientarea atenției spre probleme cu caracter abstract nu exclude menținerea interesului pentru concret. La această vârstă, atenția se caracterizează prin faptul că efortul voluntar este prezent în mod susținut, prin apariția atenției post-voluntare, printr-un volum mai
mare, concentrare mai intensă și stabilitate mai îndelungată.
Memoria
Memoria este un proces psihic de mare însemnătate în viața omului, fără de care ar trăi doar în prezent. În această perioadă, memoria involuntară este prezentă, fiind acționată nu de scopuri mnezice, ci de conținutul și caracteristicile activității, de interesul materialului. Specificul adolescenței constă în creșterea volumului memoriei și dobândirea caracterului selectiv: nu mai sunt memorate detaliile, ci doar însușirile esențiale. De asemenea, memoria logică începe să se afirme din ce în ce mai puternic; acest fapt este favorizat de înțelegerea materialului.
Gândirea
Adolescentul părăsește treptat noțiunile empirice, formate spontan și neverificate, îndreptându-se spre noțiunile științifice, corecte din punct de vedere al conținutului și al sferei. Definițiile lor sunt din ce în ce mai ample, mai bogate în conținut, ceea ce îi face să înțeleagă mai bine fenomenul la care se referă. Adolescenții își însușesc mai ușor unele noțiuni pe cale verbală decât intuitivă iar din această etapă generalizarea se efectuează mai ușor pe baza materialului verbal. În această etapă apare și gândirea tehnică, forma gândirii care generalizează și abstractizează raporturile esențiale ale diferitelor procese tehnice; această gândire tehnică se evidențiază prin aplicabilitate practică, caracter inventiv și caracter concret. O caracteristică a adolescenților o constituie apariția judecăților ipotetice, apare elementul de îndoială cu privire la unele fenomene, mai ales cu privire la explicațiile furnizate de adulți.
Limbajul
Datorită legăturilor foarte puternice dintre limbaj și gândire, dezvoltarea gândirii, foarte amplă în adolescență, duce la evoluția limbajului. În ceea ce privește limbajul, adolescența se deosebește sensibil de vârstele anterioare, nu doar prin bogăția și varietatea lexicului, dar și prin surprinderea sensului / sensurilor unui cuvânt. Tendința spre introversiune, autoanaliza determină sprijinul gândirii pe limbajul interior, ceea ce determină evoluția acestei forme a limbajului; deseori, adolescenții urmăresc, în limbaj interior, o idee cu atâta putere și tenacitate, încât nu aud nimic din jur. Ei pot urmări o idee zile întregi, în limbaj interior, căutându-i cauzele și mai ales consecințele față de prestigiul propriei persoane. Criza de originalitate a adolescenților se exteriorizează prin folosirea unor expresii vulgare, a jargonului, din dorința de afirmare a unei personalități unice.
Imaginația
În perioada școlarizării se dezvoltă considerabil atât imaginația reproductivă, cât și cea creatoare. În adolescență se dezvoltă mai ales imaginația creatoare. Prin creațiile lor, tinerii își exprimă propriile judecăți și atitudini în raport cu unele probleme ale grupului social din care fac parte. Creația majorității adolescenților este puternic ancorată în realitate. O formă specială a imaginației, strâns legată de vârsta adolescenței, este visarea; în această etapă de vârstă, visarea e strâns legată de realitate, referindu-se la viitor, la dorințele adolescentului.
Viața afectivă
Adolescența se caracterizează printr-o emotivitate crescută, datorată predominării procesului de excitație asupra celui de inhibiție, ca urmare a dezvoltării generale la această vârstă. Dispoziția adolescenților este lipsită de stabilitate și constanță, fiind supusă fluctuațiilor; fluctuațiile dispoziției au drept consecință contradicțiile în atitudini, în gândire și în acțiune. În această etapă încep să se dezvolte sentimentele superioare datorită îmbogățirii experienței sufletești, în strânsă legătură cu activitatea intelectuală care face posibilă asimilarea valorilor sociale. O caracteristică a adolescenței este apariția sentimentelor de iubire față de sexul opus; nașterea și formarea lui este în raport direct cu maturizarea sexuală. De remarcat este caracterul tainic, ascuns al iubirii adolescentine, mai ales în stadiul său incipient. În afară de sentimentul de iubire, în această etapă de vârstă apar majoritatea sentimentelor superioare: morale, estetice etc.
Voința
În adolescență, luarea unei decizii presupune un timp îndelungat, deoarece adolescentul reflectă mai temeinic asupra mijloacelor și a consecințelor acelei decizii. Preadolescenții nu trec imediat la executarea hotărârii luate, ci adesea amână îndeplinirea celor propuse; acțiunea, chiar începută, este adesea întreruptă și părăsită. Adolescenții dau dovadă de mai multă perseverență în executarea sarcinilor primite. El nu mai ignoră încrederea pe care i-o acordă adultul; cu cât importanța atribuită sarcinii este mai mare, cu atât efortul voluntar va fi mai intens.Un rol important în activitatea voluntară îl are cuvântul. La adolescenți, capacitatea de a organiza și conduce activitatea în vederea realizării unor scopuri mai înalte o deține cuvântul. Instructajul verbal poate fi făcut chiar de adolescentul însuși. Un aspect aparte privește educația voinței, care, în această etapă mai mult decât în oricare alta, trebuie realizată prin învingerea obstacolelor și nu prin ocolirea lor.
I .5. Personalitatea adolescenților.
Adolescența cuprinde două etape: preadolescența 11-14/15ani și adolescența propriu-zisă 14/15 ani – 19/20 de ani. (U. Șchiopu și E. Verza, 1997)
Preadolescența.
Întregul comportament al preadolescentului oglindește felul de a judeca, de a simți și a acționa al mediului în care trăiește. Nefiind tulburat de probleme majore, mulțumit cu „atotștiința” adulților, viața lui se scurge liniștită, tihnită, totdeauna orientată către prezent și nevoile imediate. Are viață intelectuală, dar nu de creație, ci de recepție, de însușire fără proteste a ceea ce i se prezintă de către adult. Viața afectivă nu e tulburată de probleme majore, ci de satisfacerea sau nesatisfacerea momentană a unor dorințe. Apare și o schimbare din punct de vedere psihic: părerile adulților sunt discutabile, supuse îndoielii unui acut discernământ critic. La fete chiar se acutizează spiritul de contradicție și începe comedia lacrimilor .Unii preadolescenți – mai ales în mediul social nefavorabil au o atitudine negativă față de familie și tradiție, atitudine împinsă până la revoltă. Acest fenomen se manifestă la unii preadolescenți prin fuga de acasă sau doar prin proiectarea ei. Fuga adolescenților de acasă este explicată de St. Hall din perspectiva genetică a intensificării migrațiilor; M. Debesse explică acest fenomen prin dorința de aventură și ostilitatea față de familie.
Criza juvenilă
Atitudinea negativă, recalcitrantă caracterizează această vârstă. Dar, conform viziunii lui M. Debesse, nu există o criză generală și absolută care să facă din adolescență o a doua naștere (apud Șt. Zisulescu, 1968). Faptul că un preadolescent ia atitudine critică față de unele afirmații ale adultului, are alte interese și preocupări și nu-i place constrângerea și dorește evadarea de sub tutela parentală nu reprezintă o criză propriu-zisă. Desigur că educația deficitară și mediul social pot duce la „crize de recalcitranță”, dar acest fenomen nu trebuie generalizat. La această vârstă se dezvoltă conștiința de sine. Preadolescentul este animat de dorința de a-și cunoaște propriile posibilități. Aprecierea pozitivă a mediului față de preadolescent contribuie substanțial la dezvoltarea conștiinței de sine, dându-i încredere în capacitatea intelectuală și forțele proprii.
Adolescența propriu-zisă.
Adolescența este o etapă mai calmă, mai liniștită decât etapa anterioară, tânărul adoptând acum o poziție mai conștientă față de mediul social și față de posibilitățile lui complexe. Atitudinea furtunoasă a preadolescentului face loc unei atitudini mai liniștite, mai raționale, în care gândirea critică ocupă un loc primordial. Adolescența are 3 caracteristici importante: dezvoltarea conștiinței de sine, afirmarea propriei personalități și integrarea treptată a valorilor vieții.
Dezvoltarea conștiinței de sine.
Odată cu preadolescența apare și tendința către reflectarea asupra propriei vieți sufletești, asupra însușirilor psihice, asupra comportamentului și acțiunilor proprii, prin urmare apare conștiința de sine. Adolescența se manifestă prin auto-reflectare, prin conștiința faptului că existența proprie se deosebește substanțial de a altora, reprezentând o valoare ce trebuie respectată. Conștiința de sine este un proces complex; ea include, pe de o parte, raportarea subiectului la sine însuși, la propriile trăiri, și, pe de altă parte, confruntarea acestora, compararea lor cu lumea, mediul social în care trăiește.
Conștiința de sine se referă la următoarele aspecte: interesul față de propria persoană, capacitatea de apreciere și auto-apreciere, atitudinea față de muncă, adeziunea la școală, la grup social, idealul de viață. Dezvoltarea conștiinței de sine este influențată de următorii factori: relația cu adulții, aprecierile făcute de ei, critica și auto-critica, auto-reflecția.
Auto-reflecția este un proces frecvent în adolescență, reflecțiile asupra propriei persoane fiind caracteristice majorității adolescenților. Adolescentul se analizează spre a-și cunoaște calitățile, spre a se convinge de valoarea lor. Această auto-reflectare este generată și de numărul mare de decizii importante luate în această perioadă.Auto-reflectările ar putea duce la solitudine, la tendințe de izolare, dar mai puternică decât această tendință este tendința adolescenților de a se manifesta în societate. Adolescenții se caracterizează printr-o extroversiune crescândă, prin îndreptarea voinței către realitate și acțiune în lumea externă.
Afirmarea de sine
O chestiune de prim plan a adolescenților este tendința de afirmare a propriei personalități, de evidențiere a acesteia prin toate mijloacele posibile. Dorind să atragă atenția asupra să, adolescentul se consideră punctul central în jurul căruia trebuie să se petreacă toate evenimentele.
Afirmarea de sine este la unii puternică, la alții mai temperată, dar în nici un caz inexistentă. Ea este mai pronunțată la fete decât la băieți, acestea dorind să se evidențieze mai ales prin aspectul exterior: coafură, haine, podoabe etc. Un caz particular al afirmării de sine este spiritul de contradicție, foarte frecvent în adolescență. Părerile adolescenților trebuie să primeze, chiar dacă dreptatea nu le aparține. Deseori adolescentul ia atitudine contradictorie cu scopul de a-l șicana pe interlocutor, dar în majoritatea cazurilor din dorința de a atrage atenția asupra sa și de a se afirma astfel. Adolescentul dorește în orice chip să facă impresie, să atragă atenția, să fie luat în seamă și considerat ca adult. El își dă seama că nu mai este copil și nu dorește să fie tratat ca un copil, ei solicită respect atât din partea străinilor, cât și a părinților.
Integrarea socială
J. Piaget consideră drept caracter fundamental al adolescenților ”inserția individului în societatea adulților”. Mai ales spre sfârșitul adolescenței se manifestă mai vizibil integrarea tânărului în societate. Adolescentul este considerat că nu trăiește izolat, ci face parte dintr-un grup social în care are anumite sarcini de îndeplinit, dar pe care nu le poate îndeplini singur, ci în colaborare cu alții. Cu cât înaintează în vârstă, adolescentul este mai obiectiv în judecățile sale, aprecierile efectuându-se în funcție de criteriile sociale pe care și le-a însușit. Noțiunile morale existente în societate nu mai sunt văzute unilateral, ci în conformitate cu opinia generală. Adulții nu mai sunt considerați ca potrivnici libertății și independenței, ci sunt evaluați corect, ca oameni care se comportă raportat la un criteriu și anumite cerințe. Adolescentul nu se mai consideră acum factorul central, ci recunoaște existența unei ierarhii care trebuie respectată și a cărei autoritate trebuie s-o promoveze.
Factori care influențează tendința de integrare a normelor și valorilor sociale: cu cât adolescentul este prins mai timpuriu de grijile vieții, cu atât această tendință apare mai rapid, căsătoria, mediul (ținuta morală a grupului).
Această integrare nu trebuie înțeleasă ca o adaptare pasivă, docilă la condițiile mediului, ci ca o recunoaștere conștientă a superiorității valorilor sociale și culturale, precum și ca o posibilitate de participare activă la promovarea l Adolescentul exprimă destule manifestări de nonconcordanță și incompletitudini față de caracterul cerințelor și solicitărilor noi pe care le impune societatea prin intermediul familiei, scolii, al opiniei publice. Adolescentul este destul de nesigur cu privire la „ceea ce nu se mai cuvine să facă”. Aceasta nonconcordanță are forme de manifestare foarte felurite în cazuri concrete. Se folosește expresia „criza a adolescenței”pentru totalitatea manifestărilor de comportament și atitudini copilărești ce persistă la adolescent, inclusiv pentru opoziția lui fățișă sau interioară față de reglementarea noua în care trebuie să-și satisfacă dorințele și trebuințele. Cu alte cuvinte, criza adolescenței exprimă nesiguranța adolescentului față de noi trebuințe și cerințele externe și interne ce se formulează în această perioadă, cerințe și trebuințe
I.6. Adolescența – probleme specifice
Pubertatea și adolescența sunt specifice pentru a doua decadă a vieții omului și se caracterizează prin trecerea spre maturizare și integrare în viața socială adultă, cu solicitările ei sociale, politice, familiale, profesionale. Cu cât viața socială e mai complicată cu atât acest parcurs e mai sinuos.
Pietre Dasen considera că această etapă din viața omului a fost cel mai adesea descrisă ca una în cursul căreia individul trebuie să se separe de familia sa și să devină autonom, să se revolte împotriva normelor și valorilor adulților, o perioadă de frământări psihologice inevitabile. (Cucoș, pg 118)
Vârsta pubertății și adolescenței sunt perioade în care tutela familiei și școlii se modifică treptat, fiind integrată din punct de vedere social. Nota dominantă a întregii etape e dată de intensă dezvoltare a personalității. Activitatea fundamentală pentru această perioadă rămâne învățarea și instruirea teoretică și practică. Tipurile de relații se complică progresiv în această perioadă, tânărul integrându-se tot mai mult în generația sa prin exprimarea propriei identități și exprimarea identității față de adulți. Maturizarea e centrată pe descoperirea resurselor personale, realizarea identității personale și a independenței. Autonomia și independența se cuceresc pas cu pas tânărul asistând, după cum spunea J.J. Rousseu, la o a doua naștere a propriei personalități. Întreaga personalitate trăiește prezentul și își construiește viitorul, tânărul dezvoltând atitudini, o anumită concepție despre lume și viață, își conturează idealuri.
Dezvoltarea psihică a copilului de după 10 ani presupune 3 stadii marcante:
Stadiul pubertății (10-14 ani) dominat de un puseu de creștere biologică și dezvoltare psihică
Stadiul adolescenței (14-18/20 ani) dominat de adaptarea la starea adultă și de procesele de câștigare a identității proprii.
Stadiul adolescenței prelungite (18/20 –24/25 ani) dominat de integrarea psihică primară, de la cerințele unei profesii până la independență și opțiunea maritală.
Stadiul pubertății (10-14 ani) Debutează în jurul vârstei de 10 ani și se caracterizează printr-o creștere intensă a corpului și o dezvoltare pregnantă a caracteristicilor sexuale. Creșterea e mai evidentă în plan biologic prin creșterea în înălțime, dezvoltare musculară.
Maturizarea sexuală e pusă în evidență prin apariția pilozității, creșterea organelor sexuale, modificarea vocii și începutul funcționării glandelor sexuale.
În plan psihic această etapă e caracterizată prin schimbarea treptată a atitudinii față de adolescent. Treptat acesta începe să aibă inițiative, caută contacte sociale, își lărgește grupul fiind absorbit de dorința de a petrece cât mai mult timp cu prietenii. Influențele și sistemul de cerințe a vreunuia din membrii familiei se devalorizează relativ, pentru copil în această perioadă. După atingerea punctului culminant al pubertății la băieți apare o schimbare de conduită ce intră adesea în faze de exagerare de la impertinență până la agresivitate fizică și verbală. După perioadă pubertății are loc ieșirea mai intensă din societate de tip tutelar, familial și școlar și intrarea în viața cultural-socială din afara acestor medii. Biologic această perioadă se caracterizează printr-o etapă de stabilizare a maturității biologice, fiind dominată de o dezvoltare în plan psihic a individului încărcată de conflicte interioare. Pentru această perioadă sunt specifice conturarea caracteristicilor conștiinței și a conștiinței de sine. Tânărul manifestă o anumită agitație, impulsivitate, unele extravaganțe, momente de neliniște și dificultate. Părerile personale încep a fi argumentate căpătând o validitate de generație, crește interesul pentru problemele abstracte și de sinteză, se rafinează gustul pentru lectură, filme. Apare dorința de afirmare ca expresie a socializării, expresia afectivă se nuanțează și se impregnează de valori. Independența se îmbogățește prin încorporarea de conduite adulte fiind mai expresivă, mai naturală. Adolescentul este interesat de responsabilități și dificultăți de depășit pentru a-și măsura forțele. Conștiința de sine și individualizarea capătă dimensiuni noi de “demnitate și onoare”. Adolescentul trece de la forme de evaluare critică la forme de evaluare care să-i exprime originalitatea. Socializarea aspirațiilor, a aspectelor vocaționale se conturează treptat cuprinzând elemente importante ale concepției despre lume și viață.
Stadiul adolescenței prelungite (18/20 –24/25 ani)
Se referă la tineretul integrat în forme de muncă și la cel studențesc în această etapă independența e dobândită sau pe cale de a fi dobândită asigurând o dezvoltare a personalității. La această vârstă se manifestă un oarecare modernism, tinerii resimțind nevoia unei participări sociale intense. De asemeni viața sentimentală e intensă dar relativ instabilă, fiind o perioadă de angajări matrimoniale acest fapt conturând o sub-identitate legată de responsabilitatea în ceea ce privește constituirea unei familii.
Per ansamblu în această perioadă a vieții omului, care e adolescența au loc trei categorii de reacții: se dezvoltă preocupări ale conștiinței și conștiinței de sine ca expresie a identității egoului, adolescentul fiind confruntat cu schimbări multiple începând cu cele biologice, sexuale și ajungând la cele de ordin social.
Modificările și transformările ce condiționează ieșirea din perioadă infantilă sunt încărcate de cerința de căutare a identității ceea ce implică o experiență personală densă, impregnată de nesiguranță și dorința de independență și libertate. Nesiguranța are la bază spargerea sentimentului infantil de dependență; libertatea și independența față de regulile parentale sunt adesea frustrante, creând nu doar nesiguranță ci și sentimente de culpabilitate. Apartenența la grup implică și ea sentimente de dependență, dar concomitent și de independență și o oarecare nesiguranță, găsirea unei identități vocaționale presupune un fel de autocunoaștere și autodepășire a propriilor posibilități sau incapacități, dar și o dorință de autoperfecționare. Inițial această identitate vocațională e axată mai mult pe trăsături de caracter, interese, mai târziu ajungând să se axeze din ce în ce mai mult pe aptitudini conturându-se astfel identitatea aptitudinală.
Problema principală a perioadei pubertății și adolescenței este aceea a identificării de sine sau a dezvoltării conștiinței de sine. Această perioadă e caracterizată de modificările ce apar în sistemul de cerințe și care se manifestă față de adolescent și de schimbările prin care trece personalitatea cu structurile sale. Din această cauză dezvoltarea conștiinței de sine se complică fiind vorba de o intensificare a percepției de sine și anume: propria imagine corporală, intensificarea și conștiința egoului, identificarea sensului rolului și statutului și sexual și mai ales cel social.
I .7. Surse de stres în adolescență
Adolescența e etapa din viața umană care face trecerea de la copilărie la etapele adulte. Această etapă e încărcată de transformări bio-somatice dar mai ales psihologice, desfășurată cu un efort deosebit de complex de adaptare a ființei umane la caracteristicile și exigențele vieții sociale, profesionale, culturale. Această adaptare este încărcată de confruntări și situații stresante, de inter-relaționări diverse. Stările de nemulțumire, insatisfacție, dificultățile de adaptare se fac simțite încă din primele momente ale adolescenței, când modificările biologice ale organismului se manifestă într-un mod vizibil prin acnee, transpirații abundente, sensibilitate “emoțională” a pielii. Toate acestea creează puberului un disconfort pe care acestă cauză să-l mascheze. Totodată apare și disconfortul datorat atât imaginii corporale cât și a percepției de sine. Adolescentul își manifestă dorința de retuș, de mascare a diferitelor impurități, căutând să-și ajusteze șinele corporal pentru a apărea mai agreabil, mai prezentabil.
Capacitatea de creație în adolescență devine o stare psihică, fapt promovat social prin competiții și concursuri școlare. Adolescentul privește creația ca un semn de independență și maturitate, ca o trăire de excepție ce îl diferențiază. În acest sens creația tânără este o expresie a “crizei de originalitate” în sensul de cerință de originalitate, o cerință de identitate. În adolescență experiența afectivă se nuanțează datorită raporturilor nemijlocite și a antrenării în numeroase situații de viață.
Curiozitatea intelectuală se cere satisfăcută și este antrenată în toate activitățile de învățare. La acest plan afectiv-intelectual se mai adaugă unul latent rezultat din starea de competiție în munca școlară și socială. Ele pot provoca culpabilitate, anxietate, frustrări. Trăirea eșecului și a succesului se nuanțează. Activitatea școlară generează invidie dar și admirație. Mediul școlar cuprinde numeroși factori stimulatori dar și traumatizanți în același timp. În relațiile cu părinții stările afective acționează mai acut, tensiunile fiind mai mari la pubertate, scăzând treptat spre adolescență, toate acestea pe fondul unui conflict între generații. Relațiile cu sexul opus duc la manifestarea unor emoții noi, inedite ca simpatia, sentimentele de dragoste. Problemele și complicațiile psihice în ceea ce privește relațiile cu sexul opus apar datorită intensității sentimentelor și relațiilor în legătură cu atracția sexuală. La pubertate problemele ce apar sunt datorate imaginii de sine și a reprezentării sociale în ceea ce privește relațiile și partenerul de sex opus.
Alte tipuri de stări afective active la pubertate și adolescență sunt teama și anxietatea. Teama este considerată ca emoția cea mai specifică reprezentând reacția la un obiect, fenomen, persoană identificabile, care pot duce la un efect nedorit sau la o situație de disconfort, un pericol pentru persoana în cauză. În cazul anxietății teama este fără obiect precis. Este greu de diferențiat între aceste două stări deoarece în unele situații despre care se știe că ar provoca efecte nedorite se manifestă curiozitatea, iar alte situații necunoscute provoacă teamă și nu anxietate. Cele mai evidente puncte de plecare pentru constituirea stării de teamă sunt conflictele și situațiile de frustrație a dorințelor, a aspirațiilor, a intereselor. Conflictele pot fi endogene(se manifestă între dorințe și responsabilități, aspirații și posibilități) și exogene(se manifestă în familie, școală, între generații). Cu cât viața socială este mai complexă, încărcată de probleme de adaptare, cu atât se produc mai multe caracteristici tensionale ce constituie o reacție normală la multitudinea de evenimente, adesea contradictorii și complicate. În marile metropole adolescentul manifestă un coeficient de dificultate de adaptare, apărând adesea derutat, confuz, handicapat. Desprinderea de statutul de copil, este resimțită cu o oarecare tensiune de către adolescent. Faptul că adolescentul contemporan trăiește într-o lume tensionată, încărcată de schimburi socio-economice, politice, informaționale i se deschid porțile către o creștere a modalităților de adaptare, o mai bună dezvoltare psihică, pregătindu-l astfel pentru lumea de mâine.
Adolescentul exprimă destule manifestări de nonconcordanță și incompletitudini față de caracterul cerințelor și solicitărilor noi pe care le impune societatea prin intermediul familiei, școlii. Această nonconcordanță are forme de manifestare foarte felurite. Se folosește expresia „criza a adolescenței” pentru totalitatea manifestărilor de comportament și atitudini copilărești ce persistă la adolescent, inclusiv pentru opoziția lui fățișă sau interioară față de reglementarea nouă în care trebuie să-și satisfacă dorințele și trebuințele. Cu alte cuvinte, criza adolescenței exprimă nesiguranța adolescentului față de noi trebuințe și cerințele externe și interne ce se formulează în această perioadă, cerințe și trebuințe care se cer satisfăcute în condiții încă nesesizate deplin de adolescent. În adolescența se trece prin foarte intense schimbări, cărora tunarul trebuie să le facă față, dar pentru care nu are încă o înarmare psihică satisfăcătoare, și care sunt trăite pe planul conștiinței ca dificultăți iritante, subiective sau obiective.
Relațiile dintre părinți și copii se modifica întotdeauna în timpul adolescenței; or, fenomenul acesta nu este niciodată simplu. Părinții accepta tacit, ca și profesorii, ideea că oamenii trec printr-o astfel de stare deosebită în adolescență. Desigur, aspectele prezentate mai sus constituie un cadru foarte general de prezentare a problemelor mai semnificative legate de câteva caracteristici ale crizei adolescentine. Transformările foarte importante și adânci ale vieții sociale, efortul intens de angajare a tuturor oamenilor muncii într-un proces de mai rapidă dezvoltare și progres, au creat și creează aspecte noi pentru relațiile dintre școală și familie. Acestea se centrează, în esență, pe cerința de atenție permanentă și de colaborare a școlii cu familia, în vederea intensificării direcțiilor fundamentale ale educației tineretului.
CAPITOLUL II
II .1. DESPRE DROGURI
II .1.1. Ce este drogul?
Termenul „drog” este considerat a proveni fie din cuvântul persan „droa”, care înseamnă „miros aromatic”, fie din evreiescul „rahab” care înseamnă „parfum”, fie din cuvântul olandez „droog” care desemna, în urma cu circa 200 de ani, „substanțele vegetale comercializate în farmacii”. În limba engleza, termenul „drug” desemnează orice produs medicamentos. În sens științific, „drog” înseamnă orice substanță care are capacitatea de a determina o stare de dependență.
Drogul în sens farmacologic este o substanță utilizată sau nu în medicină, a cărei folosire abuzivă poate crea dependență fizică și psihică sau tulburări grave ale activității mintale, ale percepției și ale comportamentului. În sensul dat de către convențiile internaționale, prin drog înțelegem substanțele supuse controlului prin Convenția Unică asupra stupefiantelor din 1961 și substanțele psihotrope al căror control este prevăzut de Convenția din 1971. Convențiile și protocoalele aplicabile drogurile au dat substanțelor psihotrope un sens particular, diferențiindu-le de stupefiante.
În acest modul, nu vom face referire la alcool, tutun și cofeină, societatea privindu-le ca fiind diferite de celelalte droguri. Acest curs se referă în special la folosirea drogurilor ilegale. Abuzul acestora poate duce la afectarea fizică și psihică, iar prin acțiunile celor care le folosesc, afectează și comunitatea.
Organizația Mondială a Sănătății (OMS) definește abuzul de droguri ca fiind orice utilizare excesivă, continuă ori sporadică, incompatibilă sau în relație cu practica medicală, a unui drog.
Consumul poate fi:
excepțional, în scopul de a încerca odată sau de mai multe ori un drog, fără a continua însă;
ocazional, sub formă intermitentă, fără a ajunge la dependentă;
episodic, într-o circumstanță determinată;
sistematic, caracterizându-se prin dependență
Motive care duc la consumul de droguri :
curiozitatea Nu înseamnă că devenii dependent doar pentru că ai încercat, dar nu continua – utilizarea sistematică duce la dependență, iar în cazul drogurilor puternice, prima doză poate fi fatală (heroină, cocaină, LSD, Extasy, amfetamine, fenciclidină)
teribilismul Consumul de droguri poate fi văzut ca excitant și provocători. Unii sunt tentați să înfrunte riscurile implicate, departe de a fi împiedicați de vorbe precum “pericol”.Poți să ieși în evidentă și în mod pozitiv, fără să consumi droguri! Caută alternative!
presiunea grupului Este important să știi să spui “NU” – asta dovedește că ai o personalitate puternică. Încearcă să fii tu însuti, chiar dacă cei din jurul tău au altă opinie
probleme (în familie, școală, cu prietenii) Unii tineri pot folosi droguri pentru a acoperi problemele existente (divorțul părinților, abuz sau neglijență din partea părinților sau a școlii). Trebuie înțeles că folosirea drogurilor rezolvă doar aparent și temporar problema, ea continuând să existe și să se agraveze.
neintegrarea în colectivitate și societate Consumul de droguri poate fi un răspuns la singurătate, la probleme privind integrarea în colectivitate său disprețul fată de sine. Este important să vă ajutați unii pe alții, să treceți peste probleme fără să recurgeți la droguri.
II .1.2. Uzul și abuzul de droguri în România
În perioada comunistă, fenomen aproape inexistent atât ca uz, cât și ca tranzit. Cazurile sunt absolut sporadice și singulare: câteva rețineri de către unii farmaciști, la etatizarea farmaciilor, a unor substanțe stupefiante și psihotrope, sustragerea din fabricile de medicamente (Cluj, București) de către hoți. Toxicomanii pot fi numărați pe degete și au fost de obicei ocazionali, cu o singură experiență, victime dependente terapeutic ca urmare a unei medicații administrate incorect sau neglijent. Câteva culturi ilegale, dar absolut insignifiante: în 1980, canabis în curtea unui cetățean, la comanda unui student grec de la Universitatea din București; în centrul Bucureștiului, câteva zeci de plante în apropierea căminelor studențești în care locuiau studenți străini.
După 1989. Spre deosebire de perioada interbelică, cei mai mulți cetățeni implicați în traficul și consumul ilegal de droguri sunt străini, iar de cele mai multe ori cetățenia lor aparține chiar țărilor producătoare de droguri ori a celor în care se consumă mai mult sau mai puțin legal și, de regulă, în mod tradițional asemenea substanțe și produse. Marea majoritate a cetățenilor implicați provin din Turcia, după care urmează Egiptul și Grecia, apoi Libanul, apoi Iordania, Italia, Pakistan, Siria, India, Senegal ș.a..
Se constată o creștere alarmantă a consumului de droguri în rândul adolescenților, mai cu seamă elevi și studenți, mai cu seamă în localitățile poartă (București, Constanța, Timișoara), mai cu seamă la cei cu posibilități materiale. Deocamdată consumul de droguri în România este inhibat de sărăcie, de imposibilitatea de a plăti drogurile. “Copiii străzii” (“aurolacii”) consumă vaporii unor substanțe chimice de uz gospodăresc ce se volatilizează la temperatura normală. Efectul este similar celui al drogurilor, dar mult mai slab și fără să dea o dependență fizică prea mare.
Infracționalitatea și în special, criminalitatea organizată, întâlnită la nivel internațional, pot fi privite drept „instituții fără frontiere”, ale căror răspândire și arie de cuprindere pot rivaliza cu cele mai dezvoltate structuri ale organismelor internaționale. Instituțiile abilitate în domeniul luptei împotriva traficului și a consumului de droguri din România colaborează pe plan regional, european și internațional cu instituții din întreaga lume care au atribuții similare. Astfel, în România, prin H.G. nr. 154/06.02.2003 s-a aprobat Strategia Națională Antidrog, care reprezintă programul de acțiune la nivel național, definind coordonatele de acțiune ale instituțiilor abilitate, printre care și Ministerul Aparării Naționale, în lupta împotriva drogurilor. Deschiderea frontierelor de stat, poziția geografica și, nu în ultimul rând, conflictele militare din fosta Iugoslavie, Afganistan și Irak au făcut ca România să devina un segment important al rutei balcanice de traficare a drogurilor, cu precădere pe varianta nordica a acesteia, respectiv Iran, Turcia, Bulgaria, România, Ungaria, Slovacia, Cehia, Germania, Olanda, Franța și chiar mai departe, ajungându-se, în prezent, ca țara noastră să devina o piață profitabilă de desfacere a drogurilor. Potrivit unui raport întocmit de Agenția Naționala Antidrog în anul 2003, România se regăsește în 3 din cele 5 variante ale rutei balcanice privitoare la transportul de droguri. În ultimul timp se conturează, tot mai mult, o rută dinspre vest spre est (Olanda, Germania), dar și dinspre nord (Ucraina) pentru stupefiantele de sinteză.
Adolescenții prezintă dificultăți generate de experiențele traumatizante din trecut ( abuz sexual, psihic), părinți absenți sau iresponsabili, părinți alcoolici, cu dificultăți emoționale și de relaționare, dificultăți de invitare.
Drogul este o substanță solidă, lichidă sau gazoasă a cărei folosință se transformă în obicei și care afectează direct funcționarea sistemului nervos, schimbă dispoziția, preocupația și/sau starea de conștiență, modificând imaginea sa asupra realității înconjurătoare.
„Drogurile sunt produse care au influență asupra conștiinței umane și sunt folosite datorită acestui motiv” (Van Epen). Cu alte cuvinte, ceea ce determină consumarea drogurilor este tocmai capacitatea de a schimba sentimentele, dispoziția și gândirea.
Statistici din România
Programul European de Studiu pentru Alcool și Droguri (ESPAD) – condus de Institutul pentru Managementul Serviciilor de Sănătate și the County Departments for Health Promotion and Health Education
ESPAD – 2004
• 64% dintre cei sub 16 ani fumează înregistrându-se o creștere de 11% față de studiul din 1999 simultan cu scăderea vârstei de debut a fumatului ;
• 32 % dintre elevi au fumat prima țigară înainte de 14 ani ;
• Doar 13 % cred ca fumatul din când în când este dăunător dar cred în proporție de peste 75% ca fumatul de 1-2 pachete pe zi aduce cu sine riscuri pentru sănătate ;
• 72% din populația având vârsta între 14-60 ani au afirmat că au receptat reclame la țigări.
ESPAD – 1999
Dintre 2.394 de elevi în clasă a IX-a de liceu,(aproximativ 16 ani):
• 57,1 % au fumat;
• 13,6 % au început să fumeze de la 11 ani sau mai puțin ;
• 54 % au început să fumeze până la vârsta de 15 ani ;
• 17 % fumează zilnic ;
Doar 33,3 % dintre băieți și 49,1 % dintre fete au reușit să rămână departe de tutun până la 16 ani.
Ministerul Sănătății martie 2004
• În România mor anual de cancer peste 40.000 de persoane;
• Numărul pacienților cu cancer aflați în evidență era, la 31 decembrie 2003, de 320.000 de bolnavi, față de 290.000 în 2001. Aceasta înseamnă o creștere de 10,35 % în doi ani de zile.
• Numai în 2003 au fost înregistrate un număr de 58 261 cazuri noi de cancer;
• 1950 miliarde de lei vor fi alocați anul acesta de către Ministerul Sănătății pentru tratarea bolnavilor de cancer, costul mediu al tratamentului pe an pentru un pacient fiind de 25 milioane de lei
Raportul Starea de Sănătate a Populației din România (2000) al Institutului Național de Statistica
• 47,5 % dintre fumători au început să fumeze între 15-19 ani ;
• 33,8 % dintre fumători au început să fumeze între 20-24 ani .
În grupa de vârsta 15-24 de ani:
• 18,8% dintre barbari fumau ;
• 8,8% dintre femei fumau ;
• 10,4% au început să fumeze înainte de 15 ani ;
• 71,4% au început să fumeze între 15 și 19 ani .
Studiul SSRR99 – 1999
• 39% dintre femei erau fumătoare (în timp ce în 1989 procentul era doar de 11%) ;
• 72% dintre barbari au declarat fumatul, 54% dintre ei apreciindu-se ca fumători activi.
Ministerul Sănătății – 1994
• 15% dintre femei fumau ;
• 47 % dintre barbari fumau ;
• 36 % din total s-au declarat fumători.
În comparație cu anul 1993, în 1999 s-a înregistrat o creștere cu 35 % la populația feminină în grupa de vârstă 15-49 cel mai mult înregistrându-se la grupa de vârstă 15-24 – cu 50% .
2003 – Autoritatea Natională pentru Protectia Consumatorilor
– 65% dintre agenții economici nu respectă prevederile legale la comercializarea produselor din tutun în unitațile de vânzare cu amănuntul. Printre abaterile constatate se numără : comercializarea și expunerea spre vânzare a țigaretelor în incinta unitaților de învațământ preuniversitar, în locurile de cazare pentru elevi, în curțile acestor imobile, precum și pe trotuarele sau pe aleile de acces în aceste unitați și vânzarea țigaretelor la bucată, precum și neafișărea interzicerii vânzării produselor din tutun tinerilor sub 18 ani.
*Cauze de deces
Tutunul ucide mai mulți oameni decât oricare alt drog sau chiar accidentele sau bolile provocate de sida în țările dezvoltate din lume cum sunt: SUA, Anglia , Australia , Canada și Franța.
Procentajul de decese atribuite fumatului
II.1.3. Istoricul consumului de droguri
În lume primul contact al omului cu drogul – aprox. anul 7.000 î.e.n.. Eliade împinge momentul spre paleolitic, vorbind de un “extaz de tip șamani”. În Europa,
hașișul are o utilizare foarte veche. Cunoscut de asirieni, romani, perși, vechii egipteni; indieni și chinezi; Germania secolului al VI-lea. Exemple: ca anestezice (China), hașișul, pentru curățarea ochilor (Egipt); ritualuri religioase (Grecia și India). Englezii tratau rabia și reumatismul. Macul era folosit acum 5.000 ani în țările mediteraneene și Asia de Sud. El a fost transmis babilonienilor și perșilor, apoi, mai târziu, egiptenilor și grecilor.
Jean Louis Brau, în Histoire de la drogue, Paris, Ed. Tschau, 1969 afirma că narcomania avea atunci 1 miliard de victime, respectiv, la acea vreme, un sfert din populația planetei. Până la sfârșitul sec. XIX, deși în ultimele 2-3 secole consumul crescuse considerabil, această problemă nu fusese considerată încă drept o problemă acută, care să solicite abordarea ei pe plan mondial. Abuzul de stupefiante era socotit un atribut specific unei populații din diferite zone ale globului, iar comerțul cu stupefiante o îndeletnicire ca oricare alta, dar mai bănoasă.
“Excepție făcând alimentele, nu există pe Pământ substanțe care să fi fost atât de intim legate de viața popoarelor din toate țările și din toate timpurile ca acelea pe care le numim “halucinogene” sau “fantastice” …. Omul le folosește în adâncul pădurilor primitive, în coliba lui de frunziș ce constituie unicul său confort… Recurge la ele în cunoștință de cauză sau, mai primitiv, le savurează binefacerile fără să știe ce face. Se servește de ele pe culmile munților îndepărtați, când se simte zdrobit în izolarea sa prin acel sentiment nerostit al îngustimii morale și materiale al existenței sale, pe care vrea s-o facă mai bogată, învingând prin excitante monotonia vieții sale vegetative. Oamenii le întrebuințează în splendoarea civilizației, atunci când, pentru un motiv oarecare, doresc să-și sporească agreabil stările subiective” (Louis LEWIN, 1928).
Plantele care provoacă stări ciudate au fost cunoscute înainte de Iliada lui Homer, care povestește despre băutura zeilor care “te face să uiți durerea”. Opiul era prezent în Europa Occidentală, în diferite farmacopee în care figurau medicamente pe bază de opiu, ca vechiul diascordium sau laudanum (laudanum este tinctură de opiu). În 1840 alienistul francez Moreau studiază efectele hașișului. Cam tot atunci, elvețianul J. J. von Tschudi descrie tragedia indienilor din Abzii Cordilierei, care mestecă frunze de coca. Opiul și heroină în sudul Asiei.
Cele mai vechi stupefiante naturale sunt cânepa indiană, frunza de coca și grăuntele de mac. Legendele Orientului sunt populate de dragon, care personifică forța stihinică a ierburilor “divine” și a băuturilor zeilor. Teofrast a descris betelul, obținut din nuca palmierului Arec. Hipocrat credea în calitățile opiului ca tămăduitor al durerii. Otrava care a curmat viața lui Socrate conținea, pe lângă cucută, și opiu, care să-i atenueze probabil suferința. Se spune că Avicenna ar fi sucombat sub influența unui stupefiant puternic. La curțile faraonilor aveau loc adevărate orgii, iar împărații romani degustau băuturi preparate de medici de încredere, maeștri în asocierea stupefiantelor la cupa de vin. Caligula, Claudiu și Nero erau băutori pătimași de alcool și droguri sub forma “medicamentelor de palat”. Marc Aureliu devenise dependent de opiu datorită unei băuturi preparate de vestitul Galen.
În Africa, mai ales în bazinul Kassai, sate întregi au fost decimate din cauza consumului abuziv de hașiș. Unele triburi din Australia de asemenea. În Peru aveau loc sinucideri în masă ale muncitorilor de pe plantații, care nu-și puteau procura rația zilnică și atunci se aruncau în ocean. Artiștii (actori, regizori, scenariști), cam în proporție de 50% sunt tributari drogurilor. Unul din cele mai vechi documente scrise în care se pomenește despre droguri este considerată o carte chineză de “buruieni lecuitoare”, întocmită pe timpul împăratului Shen-Nun.
Se spune că, înaintea răstignirii pe cruce, lui Iisus Hristos i se administrase, pentru a rezista chinurilor, o băutură numită pasa. Aceasta se obținea din oțet și absint.
În jurul anului 150 î. H., Nicandru din Colofon a scris două lucrări în care descria drogurile, otrăvurile și antidoturile cunoscute în vremea sa: Theriaca și Alexipharmaca.
Medicul particular al lui Nero, Andromahos, prepară o tinctură pe bază de opiu, denumită theriaca, drept antidot al otrăvurilor. Laudanum syndeham este o soluție de laudanum inventată de Rousseau.
În expediția din Egipt (1798-1801), Napoleon s-a confruntat cu consumul de canabis în rândul soldaților săi, fiind nevoit să dea un sever ordin de zi de interdicție.
În România tradiția poporului român indică folosirea semințelor de mac în infuzie pentru liniștirea copiilor agitați în perioadă apariției dentiției. Această “rețetă” se regăsea, de altfel, în farmacopeile mai tuturor popoarelor. Tot tradiția ne avertizează că este periculos să dormi în lanurile de cânepă sau în apropierea cânepii proaspăt recoltate.
Oamenii lui Mihai Viteazul încă mai cumpărau, de la Veneția, teriaca. Grigore al II-lea Ghica moare în 1752 din cauza unei doze prea mari de teriaca, socotit panaceu universal la acea dată. Domnul Moldovei, Constantin Racoviță (sec. XVIII) era alcoolic și opioman. În 1907 St. Bogdan scrie lucrarea de tehnică farmaceutică Despre opiul românesc.
La începutul sec. XX se făcea trafic și consum de cocaină, de ex., numită în limbajul argotic “papagalul alb”. Se consuma și opiu, hașiș. În afară de intrarea în traficul internațional de droguri (fapt care explică și colaborarea poliției române cu cele străine), mari cantități de stupefiante sunt sustrase din circuitul legal cu concursul unor medici și farmaciști. Armatele din I r. m. au adus și moda injectării morfinei, în special printre artiștii de varieteu și pungașii de elită; marinarii, lumea interlopă; toate clasele și păturile sociale, cu predilecție artiștii și intelectualii; în toată țara, nu doar în București. Cu timpul se implică tot mai mult navele românești. S-au descoperit și câteva culturi de cânepă indiană.
În perioadă comunistă, traficul și consumul de droguri dincoace de cortina de fier au continuat, dar rareori erau aduse la cunoștința opiniei publice. România a fost confruntată mai mult cu traficul, decât cu consumul.
„Podul de hașiș” era o filieră care a funcționat între 1970 – 1977/78 dinspre Orientul Apropiat, care traversa Turcia, Bulgaria, România, Ungaria și Austria, ținta fiind Germania și Olanda. Centrul de greutate al traficului de droguri se mută la Constanța (portul și localitatea Vama Veche, unde există punctul rutier de intrare în România dinspre Bulgaria. Pe aici tranzitau străinii care își procurau droguri din Turcia.
Dintre drogurile confiscate în România, 90% au fost descoperite la intrarea în țară. Cele mai multe descoperiri s-au făcut la vamă: în 1978, cele mai puține în 1983, 87-89. În interiorul țării, cele mai multe cazuri de trafic: 1970, 1978 și 1982 iar niciuna în: 1979, 1984, 1987-1988. Spre deosebire de perioadă interbelică, cei mai mulți cetățeni implicați în traficul și consumul ilegal de droguri sunt străini, iar de cele mai multe ori cetățenia lor aparține chiar țărilor producătoare de droguri ori a celor în care se consumă mai mult sau mai puțin legal și, de regulă, în mod tradițional asemenea substanțe și produse. (p. 354). Marea majoritate a cetățenilor implicați provin din Turcia, după care urmează Egiptul și Grecia, apoi Libanul, apoi Iordania, Italia, Pakistan, Siria, India, Senegal ș.a. se mai pot enumera 25 de țări de unde au fost cumpărate drogurile identificate pe teritoriul României.
Cele mai multe capturi se făceau în august-septembrie, la întoarcerea din concediu a turiștilor străini occidentali, care își procuraseră drogurile direct din țările de origine, mai ieftin. Ele erau transportate cu: navele, autoturismele și automarfarele TIR, avioanele, trenurile.
Sustragerea din fabricile de medicamente (Cluj, București) sau dintr-o farmacie, de către hoți. Reținerea unei cantități de droguri de către un vameș. O soră medicală dintr-un spital. Toxicomanii pot fi numărați pe degete și au fost de obicei ocazionali, cu o singură experiență, victime dependente terapeutic ca urmare a unei medicații administrate incorect sau neglijent. Un număr de victime ale propriei neputințe de a se controla. Un bolnav psihic de la Socola; doi cetățeni care au încercat, din curiozitate și au fost prinși;
Câteva culturi ilegale, dar absolut insignifiante: în 1980, canabis în curtea unui cetățean, la comanda unui student grec de la Universitatea din București; în centrul Bucureștiului, câteva zeci de plante în apropierea căminelor studențești în care locuiau studenți străini.
În prezent, cel mai mare consum de droguri este în orașele mari: București, Constanța, Tg. Mureș, Cluj, Timișoara. 7-8% din liceeni și 15% din studenți s-au drogat o dată. Vârsta de începere. 13-14 ani. Copiii străzii încep chiar la 5 (“aurolaci”). Nu există o evidență a consumatorilor, dar numărul lor crește de la o lună la alta.
Tranzit din Turcia pentru Germania și Olanda. Din 5 tone din Turcia, una este distribuită în România. În 7 ani au fost confiscate de poliția română 20 tone stupefiante.
În următorii 5 ani Centrul Anti-Drog din SUA vrea să deschidă un centru în România.
Se consumă medicamente (ca suplinitoare pentru droguri): rompachin, fortran, diazepam etc.
Prețuri: marijuana, 5.000 lei /g; cocaina – 70.000 lei /g. (probabil informația este depășită).
Nu avem centre de terapie psihică.
Există:
Comisia antidrog
Centrul pilot pentru tratamentul toxicomanilor.
II .1. 4. Celebrități morfinomanice
Caligula, Claudiu și Nero erau băutori pătimași de alcool și droguri sub forma “medicamentelor de palat”. Marc Aureliu devenise dependent de opiu datorită unei băuturi preparate de vestitul Galen.
Scriitorul englez T. de Quincey, opioman, și-a scris memoriile, traduse în 1969 în românește. Richelieu își “echilibra” stările nervoase cu ajutorul medicamentelor diascordium și laudanum. Baudelaire descrie cu rafinamentul cunoscătorului aventura hașișului (Poemul hașișului; Paradisurile artificiale; Omul, Dumnezeu). Théophile Gauthier, Delacroix, Honoré Daumier, Flaubert, Rimbaud, Appolinaire (?), Jean Cocteau (opiu), care a și scris Jurnalul unei dezintoxicări, aprox. 300 p., care constituie o succesiune de cugetări: “Răbdarea macului: cine a fumat, va fuma. Opiul știe să aștepte!”. Edgar Poe moare opioman, în stradă, la 37 ani (1849) de o criză de delirium tremens. Nietzsche a fost victima cloralului, recomandat de medici ca remediu al insomniilor. Freud a utilizat cocaina mult timp, înainte de a-și da seama de pericole. Aldoux Huxley – mescalina. Mao Tzedong.
Edith Piaf – morfinomană. Marilyn Monroe s-a hrănit timp de 4 ani cu câte 15-20 tablete de excitante sau somnifere. Elvis Presley, John Lennon, Brian Jones (un membru al formației Rolling-Stones), Billie Holliday (cântăreața americană de culoare decedată dintr-o supradoză), Maradona – cocaină; Unele vedete ale rock-ului și pop-ului au contribuit la proliferarea abuzului de droguri, dându-le și diferite denumiri drogurilor: Presley a botezat marijuana “Acapulco”; tuinalului i-a spus double trouble; Jimmy Hendriks se referă la LSD ca la “purple haze” (nimb purpuriu); Bob Dylan numește amestecul dintre amital și secobarbital – rainy-day woman”. Formațiile Beatles și Rolling-Stones proslăvesc drogurile, aceste:
brown sugar (heroină)
girl (cocaină)
Lucy în the sky with diamonds (L.S.D.)
Mother’s little helpers (benzodiazepine).
Traficantă de droguri: romanciera Francoise Sagan.
II. 5. Consumul de droguri ca problemă socială
Consumul de droguri: o optiune personală sau o problemă socială?
Consumul de droguri reprezintă una dintre cele mai grave probleme sociale cu care se confruntă societățile contemporane. Considerat în majoritatea manualelor de criminologie și sociologie a deviantei ca o „crima fără victime”, care nu aduce prejudicii societății, în ansamblul său, ci doar indivizilor implicați, consumul de droguri reprezintă un adevărat flagel care deteriorează sănătatea a milioane de oameni, sporind costurile asistenței medicale și determinând amplificarea altor probleme sociale. Consumul de droguri constituie o importantă problemă socială care are multiple consecințe economice, juridice, criminologice și medicale, pe termen lung, care influențează negativ atât viața indivizilor, cât și a comunităților.
Din punct de vedere psihologic sau fiziologic, consumul de droguri determină dependența individului de anumite substanțe chimice utilizate pentru a produce efecte agreabile ori pentru a evita durerea și disconfortul. Această dependență are, însă, un caracter nociv, producând individului modificări fizice și psihice ireversibile, care-i afectează profund starea de sănătate.
Din punct de vedere social, consumul de droguri are efecte la fel de nocive, deoarece antrenează un lung șir de consecințe negative asupra potențialului productiv și reproductiv al membrilor societății, ca și asupra resurselor de sănătate și bunăstare a acesteia. Pe de altă parte, consumul de droguri determină amplificarea traficului ilegal de droguri ca parte importantă a activităților crimei organizate într-un anumit teritoriu național.
II.1.5. Drogurile legale
Se împart în doua categorii:
Sedative;
Excitante.
Cele sedative au un efect analgezic, determinând încetinirea activității mentale și fizice, relaxarea musculara, ușurarea durerilor, starea de euforie, iar luate în doze mari pot provoca o stare de letargie, care se transformă în comă și produce moartea prin asfixiere.
La rândul lor, drogurile excitante au un efect excitant, stimulând eforturile fizice sau psihice, antrenând buna dispoziție și eliminarea oboselii. Folosirea lor excesiva și prelungită determină crize cardiace și tulburări psihice pronunțate.
Principalele efecte pe termen scurt ale tuturor acestor droguri sunt stimularea și sedarea sistemului nervos. Cafeaua, de exemplu, prin cofeina care o conține, are un efect echivalent cu cel al amfetaminelor. Consumată în doze excesive, produce iritabilitate, nervozitate, presiune arterială ridicată, lipsă de somn. La rândul ei, nicotina conținută în tutun are un efect similar cu cel al barbituricelor sau sedativelor. În fiecare an, în Occident sunt produse milioane de kilograme din derivatele barbiturice. Primul barbituric a apărut în anul 1903 și s-a numit veronal. Estimările arată că numai în America se produce anual echivalentul unor doze suficiente pentru a fi omorât fiecare cetățean american de doua ori. În deceniile 7 și 8, folosirea amfetaminelor, care includ toate tipurile de droguri stimulente care au un efect similar adrenalinei, a devenit o practică obișnuită în Occident, astfel că sunt utilizate de o parte însemnată din populație, în special de oamenii de afaceri, funcționari, șoferi de cursă lungă, lucrători de noapte, studenți. Inițial descoperite în 1920, ele au fost utilizate în timpul celui de-al doilea război mondial, pentru a contracara oboseala militarilor, în special a piloților de vânătoare. Ulterior, au devenit un stimulent obișnuit pentru activitatea cotidiană sau nocturnă a unei mari părți din populația statelor occidentale.
Spre deosebire de barbiturice, care luate în doze mari și împreună cu alcoolul, provoacă efecte letale, amfetaminele, cunoscute și sub denumirea de „pilule energizante” nu creează dependență, dar creează, în schimb, deprinderi cu caracter reflex. Disimulând starea de oboseala, ele creează pe moment stări euforice, de buna dispoziție și acutizare a percepției care au ca efect creșterea încrederii și energiei utilizatorului. Utilizate în mod excesiv, provoacă insomnii, epuizare fizica și stări de depresie profunda, în paralel cu pierderea unor facultăți psihice printre care discernământul.
II .1.7. Clasificarea drogurilor
În funcție de atitudinile societății față de consumul de droguri, acestea se împart după Francis Cahalerro în:
Droguri puternice ( grele) – hard drugs: opiacee și derivații lor;
Droguri slabe ( ușoare) – soft drugs”: barbiturice, amfetamine, etc.
Principala critică adusă acestui criteriu de clasificare este aceea că, într-adevăr, drogurile slabe nu reprezintă un pericol, dar pot deschide calea spre consumul drogurilor puternice.
În funcție de efectele produse asupra S. N. C. , drogurile se împart în:
Psiholeptice ( depresoare):
Opiul și derivații săi ( morfina și heroina);
Medicamente pe bază de opiu sau derivați de opiu;
Morfinice de sinteză;
Hipnotice;
Neuroleptice;
Tranchilizante.
Psihoanaleptice ( stimulante):
Frunzele arbustului de coca și cocaina;
Crack;
Khat;
Amfetamine;
Anorexigene;
Substanțe analoage din seria amfetaminelor substituite la nucleul benzenic;
Psihostimulenții.
Psihodisleptice ( substanțe perturbătoare ale SNC):
Halucinogene propriu-zise: produși de canabis, mescalină;
Halucinogene depersonalizate : LSD, fencyclidina (PCP), psilocybina.
Această clasificare este folosită în practică de organismele ONU și de Organizația Internaționala de Politie Criminală – Interpol.
Din punctul de vedere al legislației internaționale în vigoare, drogurile pot fi:
Stupefiante – drogurile care intră sub incidența Convenției Unice a ONU din anul 1961;
Psihotrope – drogurile prevăzute în Convenția ONU încheiată la Viena în anul 1971.
Sub aspectul regimului juridic al drogurilor, se pot distinge două grupe principale:
Substanțe ale căror fabricare și administrare sunt supuse controlului ( morfina, barbituricele);
Substanțe total interzise ( LSD, heroina, crack).
Din punct de vedere al modului în care pot fi procurate, drogurile sunt împărțite în:
Droguri licite;
Droguri ilicite.
Criteriul „tipul de dependență” pe care o determină, permite împărțirea drogurilor în:
Droguri care creaza dependență fizică;
Droguri care creaza dependență psihică;
Droguri care creaza dependență mixtă.
Ținând cont de modalitatea în care sunt consumate, drogurile pot fi:
Injectate ( heroina, morfina);
Ingerate, sub forma de diverse băuturi sau în formă solidă, ca atare sau sub formă de dulciuri, amestecate cu diverse mirodenii;
Fumate.
Drogurile sunt fumate sub forma de ierburi sau pudră amestecată cu tutunul, rulate sub forma de țigări care poartă numele de „joint” sau „petarde” și care, de regulă, trec din mână în mână, fiind fumate în grup, în cadrul unor reuniuni.
Mestecate ( frunzele de coca, tutunul);
Inhalate ( solvenții volatili);
Administrate intrarectal ( barbiturice).
În funcție de frecvența cu care sunt consumate drogurile, se pot distinge doua tipuri de consum:
Consum recreațional ( de week-end);
Consum cu risc.
În funcție de originea lor, drogurile pot fi:
Droguri de origine naturală ( opiul, cocaina);
Droguri semisintetice ( heroina);
Droguri sintetice ( petidina, fenciclidina).
II.1.7. Scurt istoric
Tentația de a ajunge la stări de euforie își are rădăcina în timpuri de mult apuse, chiar pe vremea dacilor și a romanilor se fumau anumite ierburi cu efecte afrodisiace și halucinogene (cânepa indiană).Drogurile sunt substanțe artificiale create de oamenii de știință în anumite situații limită. Cauzele au fost de regulă războaiele. Efectele drogurilor erau "benefice" pentru armatele diverselor popoare care trebuiau să reziste în regim de război, de multe ori fără hrană și fără apă. Așa au luat naștere substanțele excitante – droguri în forma primară. Tot războaiele au dus la dezastre umane. Astfel, în secolul al XVII-lea s-a descoperit morfina, un medicament care calma durerile provocate de răni. Cu timpul s-a realizat că morfina administrată în mod repetat duce foarte repede la dependența fizică și psihică. S-a căutat un înlocuitor și prin derivarea morfinei cu opium-ul s-a descoperit heroina, care inițial se credea ca nu dă dependență așa de mare ca morfina. În realitate, dependența de heroina este de șapte ori mai mare decât cea de morfină. După primul război mondial, aceste substanțe au început să fie consumate în toata lumea. Pana la sfârșitul anilor '30, ele erau legale. Comercializarea lor, în timp, a dus la profituri enorme scoase în afara legii, drogurile au devenit o sursă inestimabilă pentru piața neagră. Flagelul comerțului ilicit de stupefiante pornit din America de Sud și Orientul Mijlociu a cuprins întreaga planetă.
România, prin așezarea sa geografică este țara de tranzit dinspre Orientul Mijlociu către Europa de Vest. Ca orice țară de tranzit, în timp, a devenit și consumatoare. Fenomenul a luat amploare după după '89. În perioadă '90-'96, cuiburile traficanților și consumatorilor de droguri erau căminele studențești. Apoi, vânzătorii de iluzii au dus standardul morții albe și prin baruri, discoteci, case de țigani și chiar la colț de stradă. Traficul de stupefiante a devenit cea mai rentabilă afacere din România, câștigându-se astfel sume fabuloase. Impactul a fost foarte mare în rândul tinerilor care din curiozitate, teribilism sau solidaritate față de anturaj, au început să consume. Societatea româneasca a fost luata prin surprindere de acest flagel al drogurilor, ivindu-se astfel probleme foarte grave atât în justiție, cat și în lumea medicală. Reacțiile stângace și întârziate ale autoritățile au favorizat fenomenul toxicomaniei care a ajuns să fie devastator. Ce poate fi mai trist și mai îngrijorător decât să vezi cum un copil de 13-14 ani, aleargă înnebunit după o doza de heroina?; sau, cum o femeie însărcinată intrată în perioadă de servaj îi poruncește violent partenerului de viață să-i prepare doza?; ce poate fi mai tragic decât să vezi cum un prunc nevinovat se zbate în pântecele mamei sale, "cerând" porția de drog? Nimic nu poate fi mai deprimant decât locuința ori câteva haine și un pat cu așternuturi învechite și arse, câteva cuie bătute în perete, unde cândva erau așezate tablouri (vândute mai apoi), o atmosferă înfiorător de apăsătoare. Locuința unui toxicoman este gura iadului – anti-camera morții totale "unde viermele nu doarme… plânsul și scrâșnirea dinților".
Fenomenul toxicomaniei ia amploare pe zi ce trece. Deși dependenții de droguri sunt considerați niște delicvenți, ei sunt în realitate oameni bolnavi, ajunși în stare de iresponsabilitate pentru faptele lor. Încorsetați de suferință, disprețuiți și marginalizați, se topesc încet, dar sigur. Se stâng neînțeleși de nimeni, sufletele lor zdrobite de durere, se zbat între minciună și adevăr, între zi și noapte. Pe ei nu-i poate ajuta nimeni. Nimeni în afară de Dumnezeu.
Această stare de fapt ar trebui să ne îngrijoreze, deoarece consecințele proliferării drogurilor în România sunt multe și dezastruoase, cum ar fi:
– micșorarea potențialului productiv al țării;
– micșorarea potențialului de apărare al țării;
– scăderea populației (prin mortalitatea juvenilă și prin scăderea natalității);
– creșterea infracționalității și a criminalității (vor fi mai multe închisori decât scoli și universitați, mai mulți deținuți decât personal productiv);
– ponderea deținuților tineri va fi covârșitor mai mare decât a celor în vârstă etc.
În acest caz, intervenția Statului se impune ca necesitate prin unele masuri, cum ar fi:
1) Combaterea pătrunderii în țara drogurilor:
a) tirurile și orice fel de mijloace de transport care tranzitează teritoriul României să fie urmărite și supravegheate de lucrătorii Ministerului de Interne (ai S.R.I.), prin personalul abilitat, pe etape de drum, până la ieșirea din țară;
b) lucrătorii de la Vamă să controleze mai conștiincios vehiculele care au ca destinație diverse firme din țară.
2) Lupta împotriva corupției:
– să se combată mai vehement corupția unor funcționari publici, începând cu vameșii și terminând cu celelalte persoane implicate în procesul de supraveghere a vămilor.
.
3) Depistarea traficanților de droguri:
– Organele de Politie să depisteze centrele zonale de distribuire, pentru ca e greu de crezut ca părinții și cei 55 de mii de toxicomani știu de unde să-și procure zilnic drogurile de la cei câteva mii de distribuitori, iar polițiștii nu știu.
4) Măsuri terapeutice:
Concomitent cu combaterea traficului de droguri se impune să se ia masuri radicale de vindecare a toxicomanilor, cum ar fi:
– înființarea de centre de tratament gratuit;
– asistența bolnavilor până la vindecarea lor deplină, cu alte tratamente decât cele medicamentoase și produse sintetice, care vindeca fizic pe bolnav, temporar, și nu psihic;
– implicarea Bisericii se impune ca necesitate;
– toxicomanii să nu mai fie tratați ca niște delicvenți, ci ca niște bolnavi tot atât de grav ca și bolile epidemiologice etc.
5) Combaterea traficului de droguri și tratarea toxicomanilor să constituie o politica de Stat dusă de Parlament și Guvern, pentru ca altfel vom asista la un dezastru demografic național.
După H. Feldman, sindromul toxicomanic are etapele următoare:
Euforia inițială, stare tranzitorie. Ea este caracteristică numai anumitor stupefiante (mai ales opiului și morfinei). Este un fel de anestezie care-i dă toxicomanului senzația de plutire într-o lume imponderabilă, cu vagi momente de “fericire vegetală”. În această stare de supraexcitare a imaginației, sub formă de vise stranii și deseori erotice, omul își pierde controlul și eșuează.
Toleranța, care se instalează lent, are un caracter temporar, pentru că poate să dispară dacă subiectul renunță la drogul care a provocat-o. Fenomenul de toleranță se explică prin reacția organismului față de efectele aceleiași doze de substanță administrate în mod repetat. Încetul cu încetul, organismul reacționează mai slab, pe măsură ce are loc o adaptare funcțională. Este momentul în care ficatul neutralizează și metabolizează drogul.
Dependența. Majoritatea cercetătorilor au ajuns la concluzia că este un fenomen fizic și psihic totodată, ce se manifestă prin simptomele clasice de abstinență sau de “înțărcare”, pe care toxicomanul le suportă foarte greu și cu riscul unor crize organice ori funcționale severe. Formele de manifestare diferă de la individ la individ.
Abstinența se produce la 12-48 ore de la încetarea administrării drogului. Toxicomanul nu poate suporta această stare, care-i provoacă tulburări nervoase, tahicardie, spasme viscerale și musculare, vărsături, salivație abundentă, diaree, hipersecreții glandulare. Asemenea manifestări sunt însoțite de simptome psihice, insomnie, anxietate, agitație psihomotorie, crize de isterie.Wolff respinge termenul de obișnuință: obișnuința nu este decât o stare de care te poți elibera oricând printr-un efort de voință, așa cum este dovedit în cazul tutunului, în timp ce în toxicomania adevărată există întotdeauna o dublă dependență, psihică și fizică, care nu poate fi oricând învinsă. Dependența psihică, specifică în multe privințe toxicomaniei, ține de personalitatea proprie a subiectului.
Căutând acel element comun care să caracterizeze abuzul de droguri, Comitetul de experți al OMS a stabilit, în 1964, că acesta este starea de dependență, fizică sau psihică, ori ambele. Ei recomandau specialiștilor înlocuirea termenilor de toxicomanie, farmacodependență sau obișnuință cu acela de dependență, indicând totodată și drogul care a generat această stare aparte: dependență de tip morfinic, ori cocainică, ori barbiturică etc. Există tot atâtea tipuri de dependențe, câte droguri sunt.
Dependența, conform definiției date de OMS în 1969 și unanim acceptată este: “starea psihică sau fizică ce rezultă din interacțiunea unui organism și a unui medicament caracterizată prin modificări de comportament și alte reacții, însoțite întotdeauna de nevoia de a lua substanța în mod continuu sau periodic pentru a-i resimți efectele sale psihice și uneori pentru a evita suferințele. Starea de dependență este însoțită sau nu de toleranță”.
Dependența este de două tipuri: psihică și fizică. Consumatorii susțin că unele droguri dau numai dependență psihică (dorința de plăcere), deși în realitate aceasta este dublată și de modificări fiziologice. Cele două componente, fizică și psihică, nu pot fi disociate pentru că pun în cauză intervenția diencefalului, care exercită comanda deopotrivă asupra pulsațiilor vieții afective și asupra centrilor neurovegetativi.
Dependența fizică se mai numește aducție. Ea apare la reducerea marcată a dozelor, la întreruperea completă a administrării sau la amânarea acesteia peste limitele suportabile ale organismului.
Există și o dependență transmisă dobândită de făt în perioadă intrauterină, dacă mama este toxicomană. La câteva ore de la naștere acești copii fac criză de înțărcare sau sevraj. Majoritatea acestor copii decedează sau au malformații.
Riscul instalării farmacodependenței rezultă din acțiunea conjugată a 3 factori, așa cum preciza OMS în 1973:
Particularitățile personale ale subiectului.
Natura mediului social-cultural și imediat.
Proprietățile farmacologice ale substanței în cauză, în corelație cu cantitatea consumată, frecvența utilizării și modul de utilizare (ingerare, inhalare, fumare, injectare subcutanată sau intravenoasă).
Sindromul de abstinență (servajul, înțărcarea) diferă în funcție de drog (ca natură a simptomelor, cât și ca durată; e mai accentuată la opiacee și la barbiturice). “Înțărcarea” bruscă a toxicomanului dezlănțuie manifestări spectaculoase și extrem de periculoase, care pot provoca adevărate stări de colaps (așa cum se întâmplă cu morfinomanii). Sunt variante ale cumplitului delirium tremens ale alcoolicului care nu-și poate procura băutura. Criza are o bază fiziologică, otrava devenind aproape indispensabilă într-un proces intim de metabolism vital. După ce l-a ademenit pe toxicoman prin plăcere, drogul îl reține prin durere.
Toleranța este cunoscută și sub denumirea de mitridatism (Mitridate, regele Pontului de acum 2.000 de ani, obișnuia să ingereze cantități crescânde de otravă, pentru a se imuniza; ajunsese să suporte doze mortale pentru orice altă persoană). Este o sensibilitate redusă sau absentă a unui organism la unele acțiuni ale substanțelor farmacologice asupra lui. Ea se bazează pe creșterea capacității ficatului de a neutraliza toxinele. După un timp, pentru a obține același efect este necesară mărirea treptată a dozei. Toleranța se caracterizează prin: a) reversibilitate: după un anumit interval de timp de la întreruperea administrării, organismul își redobândește sensibilitatea sa inițială), b) creșterea pragului de suportabilitate a dozelor de ordin toxic sau letal, până la un punct, dincolo de care se instalează intoxicația cronică sau chiar moartea.
II .2. ALCOOLUL
II .2.1 Informații generale
O veche zicală spune: „Codrul este frate cu românul!”. Și conține mult adevăr. Nu exista însă o alta care să spună: „Alcoolul este frate cu românul”. Deocamdată nu, dar, dacă nu se stopează viciul alcoolului, va exista una. Știm astăzi că de peste cinci milenii, de când există mărturii certe, alcoolul, sub o formă de preparare sau alta, a ținut și ține tovărășia omului atât în momentele sale fericite, cât și la necazuri. Cam tot de atunci se știe ca alcoolul are asupra organismului uman unele efecte benefice ( de bună dispoziție, de favorizare a digestiei, de stimulare a aparatului cardio-vascular și a erotismului, ca afrodiziac), dar și altele – și acestea sunt cele mai multe – care influențează malefic starea de sănătate fizică și psihică a omului, atunci când este consumat fără măsură. Băuturile alcoolice erau cunoscute încă din timpuri străvechi. În Babilon, pe malul Eufratului, în Egipt, în timpul lui Ramses al II-lea, acum 3.200 de ani, se fabrica berea prin fermentație. La greci, legenda și realitatea se contopeau în serbări dionysiace sau apoi la romani în cadrul petrecerilor patronate de Bacchus – zeul vinului -, consumul de băuturi alcoolice era considerabil. În ritualurile religioase, purificarea se făcea cu pâine și vin; acest act mitic mai dăinuie încă în ritualul bisericii ortodoxe. Băuturile alcoolice distilate se cunosc încă de prin secolul al XV-lea. Celții, popor care a emigrat din Europa Centrala, au dus cu ei, în Insulele Britanice, o băutură pe care o numeau „whisky”, care în traducere înseamnă „apă de viață”; aceasta a rămas până astăzi regele băutorilor.
În urmă cu 2.000 de ani, sub Nero, filozoful Seneca condamna alcoolismul cu epitetul „nebunie voluntară”. S-a pus întrebarea daca în zilele noastre mai există populații pe suprafața globului care nu consumă băuturi alcoolice. Mai există câteva grupuri de piei roșii din unele rezervații ale Americii de Sud. „Consumul de alcool în lume a devenit o problemă de sănătate publică, căreia trebuie să i se acorde toată atenția astăzi, pentru că mâine și mai ales poimâine s-ar putea să fie prea târziu” ( Organizația Mondiala a Sănătății).
II.2.2. Acțiunea alcoolului asupra organismului
Alcoolul are o acțiune narcotică asupra sistemului nervos și ca orice substanță cu astfel de acțiune, determină în funcție de doză, de rapiditatea cu care este administrat, de vârstă ca și în funcție de reactivitatea generală a organismului și în particular în funcție de reactivitatea substratului morfo-funcțional cerebral, fie o acțiune predominant excitatori, fie inhibitori. Acțiunea de excitație ca și de inhibiție se instalează și se desfășoară fazic, acțiunea alcoolului asupra organismului și în particular asupra creierului explicându-se prin faptul ca el este o substanță hidrosolubilă și în același timp liposolubilă și având aceste proprietăți trece cu ușurință bariera hemato-encefalică și membranele celulare.
Alcoolul, contrat falsei opinii, după care ar fi o substanță alimentară, este dimpotrivă o substanță toxică, care pentru a fi metabolizată cere din partea organismului un consum important de energie și de substanțe cu rol plastic în procesele de troficitate și de respirație celulară a organismului și deci și asupra troficității și respirației cerebrale normale.
S-a considerat ca primele și cele mai afectate structuri cerebrale la influenta acțiunii toxice a alcoolului asupra creierului ar fi cortexul cerebral, raționament care are la bază faptul cunoscut că structurile cele mai nou apărute filogenetic ( respectiv cortexul cerebral ) sunt cele mai sensibile la orice acțiune a unui factor nociv, fie acesta predominant de origine externă sau internă. În ciuda acestui raționament, bazat pe premise argumentate solid, s-a remarcat totuși ca alcoolul acționează primordial asupra structurilor diencefalice și îndeosebi asupra hipotalamusului, adică tocmai asupra acelor formațiuni cerebrale care tin sub controlul lor reglarea funcțiilor vitale fundamentale ale organismului. Acțiunea alcoolului asupra diencefalului explică tulburările vegetative care apar la administrarea unor doze moderate de alcool, perturbări care pot antrena tot cortegiul de tulburări neuro-endocrino-metabolic-umorale și moleculare.
S-a remarcat de asemenea că la doze mai crescute de alcool, acesta va reacționa evident asupra reactivității corticale și în particular asupra zonelor posterioare și anterioare frontale. În realitate, alcoolul acționează asupra întregului organism. Răspunsul acestuia și respectiv al creierului la acțiunea alcoolului depinde de o multitudine de factori care în mod obligatoriu se cuvine a fi luați în considerație. De reținut că în raport cu acțiunea toxică a alcoolului fiecare organism luptă împotriva acțiunii sale nocive cu mijloacele de care dispune fiecare persoană în parte. Ca și în orice proces uman, și în cazul consumului de alcool habitual sau excesiv și respectiv cronic se pune problema echilibrărilor adaptative biologice, psihologice și sociale față de alcool, ca și față de orice altă formă de toxicomanie.
Din punct de vedere biologic în general și neurofiziologic în special, s-a constatat ca alcoolul favorizează eliberarea de dopamină, care la rândul ei activează neuronii dopaminergici. Se poate afirma cu certitudine ca noi oamenii suntem egali între noi doar în față morții, dar nu suntem egali în față vieții începând cu calitatea materialului genetic prin care suntem concepuți încă din momentul fecundării ovulului și apoi în fața condițiilor existențiale interne și externe care acționează asupra noastră neîncetat până la sfârșitul vieții. Ori, din acest punct de vedere, fiecare subiect uman în contact cu alcoolul, cu un alt tip de toxic și în genere cu acțiunea oricărui alt agent nociv care acționează asupra organismului, suntem inegali ca modalitate de răspuns adaptativ, rămânem individualitatea bine conturate și cu răspunsuri strict particulare, ceea ce a îndreptățit afirmația că fiecare om, dacă se îmbolnăvește face boala în felul său și ca prin urmare nu se poate vorbi de boli în general, ci doar de bolnavi. Toate băuturile au la baza alcoolul etilic. Denumit și etanol, acesta reprezintă un derivat al hidrocarburilor care au în moleculă una sau mai multe grupări hidroxil pe atomii de Carbon. Calitatea de alcool tare i-o conferă gradul de tărie alcoolică, de la 14-15 grade ( câte grade are vinul cel mai tare), până la 55-60 de grade. În general, 90 până la 98% din alcoolul ingerat se transformă în bioxid de carbon și apă, cu producerea de energie calorică. Acest efect este destul de dăunător, în special iarna, pentru cei ce staționează sau chiar merg mult prin ger și zăpadă mare, deoarece, cuprinși de o senzație de căldura după consumarea de alcool, se culcă și își găsesc moartea prin îngheț. Odată pătruns în organism, alcoolul urmează, de la absorbție până la metabolizare, un parcurs mereu același; variabila poate fi reprezentată de câțiva factori determinanți: consumul de alcool pe stomacul gol, compoziția meniului alimentar, cantitatea și calitatea alcoolului consumat, starea de sănătate a organismului consumatorului de alcool. O primă și deloc neglijabilă cantitate de alcool se resoarbe la nivelul gurii. Fiind foarte bogat vascularizată, mucoasa bucală permite absorbția rapidă a unor cantitați importante de alcool. De aceea, o băutura alcoolică, consumată puțin câte puțin și ținută mai mult în gură, îmbată mai repede decât aceeași cantitate totală, băută rapid și cu înghițituri mari. Urmează etapa de resorbție a alcoolului. Aproximativ 80% din cantitatea de alcool ingerat se resoarbe la nivelul stomacului și al intestinelor. Dinamica absorbției este mult mai lentă atunci când alcoolul se amestecă în stomac cu alimentele recent consumate. Traseul alcoolului urmează calea resorbției intestinale, care se realizează de regulă destul de repede; masa bogată în graăsimi încetinește ritmul resorbției intestinale ( 60-90 de minute), iar alcoolul consumat pe stomacul gol îl grăbește ( 30-45 de minute).Un ficat normal produce oxidarea alcoolului într-un interval de 6 ore, grație echipamentului enzimatic complex de care dispune. Ficatul metabolizează, printr-un proces de oxidare, alcoolul cu o viteză de 0,1 g alcool pe kg corp de greutate și pe oră, în 15-45 de minute. Apoi urmează etapa degradării hepatice a alcoolului, procesul necesitând o mare cantitate de apă. După absorbția sa digestivă, alcoolul se răspândește în toate țesuturile și lichidele organismului. Comportamentul alcoolicului este influențat în special de difuzarea alcoolului în sistemul nervos; apare astfel starea de excitație nervoasă, apoi cea de inhibiție. Dispare discernământul și se diminuează simțurile de relație. Apar crize de violență sau, din contra, tendințe depresive care îl îndeamnă la sinucidere.
Printre plăcerile vieții, consumul de alcool ocazional și moderat de băuturi alcoolice poate constitui sarea și piperul unor momente mai deosebite în cadrul familiei sau a comunicării sociale. Știm astăzi că, prin distilarea și prin fermentarea unor plante ( cereale, fructe, legume), se obține alcoolul etilic care, utilizat în scopuri medicale, îi poate aduce omului aflat în suferință numeroase avantaje:
Este un dezinfectant extern tradițional și modern; Asupra sistemului nervos central, efectul alcoolului este în directă relație cu doza: în doze mici, stimulează activitatea nervoasă, iar în doze mari, o deprimă;
Stimulează în bună măsură activitatea aparatului circulator, poate reduce riscul bolilor de inimă în special la vârstnici, cu condiția să nu contravină unor tratamente medicale în curs de efectuare. Cercetătorii au demonstrat faptul că un consum moderat de alcool ( de câteva ori pe săptămână) poate ameliora unele afecțiuni coronariene; chiar rata mortalității prin afecțiuni cardiace s-a demonstrat că este mai redusă la băutorii de cantitați moderate de alcool, prin comparație cu abstinenții de alcool sau mai ales cu cei care abuzează de alcool. Nu trebuie uitat faptul că, un bolnav cu suferința cardiovasculară urmează un tratament medicamentos specific, după prescripția medicului; or, alcoolul poate interfera negativ cu unele medicamente, producând efecte nefaste.
Sociologii constată că omul modern apelează la consumul de alcool pentru a masca un eșec profesional sau chiar sexual. Nu putini recurg la alcool spre a uita nerealizarea pe plan socio-profesional și de lipsurile vieții materiale și pentru a amâna pentru câtva timp grija zilei de mâine.Utîlizat pentru efectele sale pur terapeutice, dar și ca „elixir al vieții”, băut cu moderație, alcoolul este benefic omului; consumat fără rațiune, devine un factor distructiv atât pentru individ, cât și pentru societatea în care trăiște.
II .2.3. Când alcoolul devine dușman al sănătății
Consumul de alcool în cantitate exagerată și pe timp îndelungat duce la o stare acută de intoxicație alcoolică sau la starea de alcoolism cronic, ambele cu consecințe severe asupra stării de sănătate. Alcoolismul este reprezentat de ansamblul fenomenelor patologice determinat de abuzul de băuturi care conțin etanol. Alcoolul nu face parte din structura biologică a organismului uman, deci nu-i este indispensabil. În strategia de dezvoltare a României elaborată în anul 2000 se arată că, în ceea ce privește stilul de viață al românilor, 56% consumă alcool; dintre ei, 37% consumă ocazional, restul de 19% fiind reprezentat de băutorii cronici de alcool. O statistică relativ recentă indică faptul că, în medie, un român bea într-un an, sub diverse forme, 11,1 litri de alcool.
Dependența psihică de alcool apare la un consum mai mare de 50 g pe zi; în lipsa acestei cantitați aproximative de alcool, consumatorul resimte o stare de inconfort psihologic.
Dependența fizica apare la un consum foarte mare, de peste 80 g alcool pe zi. Este însoțită de modificări structurale și biochimice la nivelul celulelor și al țesuturilor; ea poate începe la orice vârstă, dar de regula între 30-40 ani. La alcoolicii cronici, durata de viața se scurtează cu 15 ani față de consumatorii moderați de alcool, iar sfârșitul intervine, în ordine descrescătoare, prin afecțiuni cardiace, cancer, accidente și sinucidere. Unii indivizi prezintă o dependență fizica de alcool. Ei beau pe tot parcursul zilei și, după o perioadă de abstinență, manifestă simptome de servaj. Pacienții din această categorie de alcoolici cu risc înalt trebuie să-și reducă de urgență consumul și ar fi necesar să urmeze un program de dezintoxicare. Lipsa alcoolului ( servajul ) le produce alcoolicilor simptome supărătoare ( neliniște, instabilitate motorie, irascibilitate ), simptome care apar după 3-6 ore de abstinență și durează 5-7 zile. În primele 12 ore apar tremurături, transpirații, grețuri, insomnii, anxietate, iar în primele 10-60 ore, posibile convulsii, agitație, lipsă simțului de orientare, idei paranoie.
II.3. TUTUNUL
II.3.1. Producția și epidemiologia consumului de tutun
Fumatul, obicei deosebit de dăunător și care constituie o problemă de sănătate mondiala, a devenit centrul unei vaste campanii de prevenire și combatere în special din momentul în care cercetarea medicală a ajuns la concluzia că tutunul și implicit fumatul stau la baza unui flagel teribil al omenirii, cancerul pulmonar. Aceasta tristă realitate demonstrează încă o dată valabilitatea unei cugetări a celebrului filozof antic Platon;” omul nu moare, se omoară.”Considerând și fumatul ca una din „plăcerile” sau mai bine zis ca unul din „viciile” omenești, voi încerca să prezint aparentele sale influențe pozitive ( dacă există! ) și mai ales pe cele dăunătoare asupra stării de sănătate. Cu certitudine, tutunul dăunează atât celor sănătoși, cat mai ales bolnavilor. El devine un drog pentru organism, astfel încât dependența de acesta se manifestă, cu mici particularități, ca orice dependență de adevăratele droguri. Simbioza perfectă care a existat, din timpuri istorice și până în urmă cu patru decenii, între om și tutun s-a destrămat, declanșându-se un adevărat război împotriva fumatului. Lupta științifică antifumat a demarat în anul 1964, odată cu primul Congres Mondial al Nicotinei, și s-a consolidat și s-a extins în lume după adoptarea unei Rezoluții a consfătuirii internaționale pe marginea fumatului, s-au dezvoltat o serie de programe antifumat, difuzate în toate statele lumii, cu recomandări asupra căilor de urmat, măcar pentru reducerea – căci despre eradicarea lui, ca viciu, nu se poate vorbi azi – numărului de fumători din lume, prin analizarea riscurilor majore la care aceștia se expun.
Teoria tutunului ne arată că Nicotina tabacum, din care se prepară tutunul, este o plantă erbacee cu ciclu de viață anual, care crește spontan în America, unde este cunoscută sub denumirea de Bacon, Duhan, Tiutium și Tabac. Primele însemnări despre obiceiul de a fuma ne parvin din anul 1492 de la Cristofor Columb, care arată că la debarcarea sa în Insula Guanahani ( San Salvador ), a constatat ca populația indigenă fumează din niște pipe din bambus „ceva” preparat din frunzele plantei pe care noi o numim astăzi Nicotina tabacum, iar ei o numeau, simplu, Tabac.
În Europa, Nicotina tabacum a început să fie cultivată în Anglia, mai întâi ca plantă decorativă. A urmat rapid cultivarea ei și pentru a fi utilizata la prepararea tutunului, care se fuma la fel ca astăzi sau se priza nazal. În unele țări, atitudinea față de tutun a fost de opoziție netă. Pătruns la început în palate, tutunul s-a extins în mase, însă oamenii au început să observe că tutunul avea multe urmări chiar foarte grave pentru organism. Din acest moment începe interzicerea lui în diverse țări, măsurile prohibitive fiind deosebit de aspre. În Anglia secolului al XVI-lea, pedepsele mergeau până la decapitare, capetele fumătorilor fiind puse în piețe, cu pipa în gură, pentru a îngrozi populația. Papa Urban al VIII-lea excomunica printr-o bulă papală pe cei care fumau în biserici, autorizând gardienii să confiște toate tabacherele cu tutun, cele de aur urmând să fie reținute. În Rusia, unde tutunul a fost adus la începutul secolului al XVII-lea de englezi, fumatul și vânzarea tutunului erau pedepsite la început cu 60 de lovituri de cnut la tălpile goale, iar mai târziu, cu tăiatul nasului și deportarea; la a treia recidivă se aplica pedeapsa capitală. În Turcia, Murând al IX-lea interzicea fumatul, considerând ca tutunul îmbată; or, Coranul oprește beția. Fumătorilor li se tăiau buzele și nasul. În secolul al XVII-lea, în unele țări se interzice fumatul în public, instituindu-se taxe mari pentru fumători.
La noi, tutunul a fost adus de turci la mijlocul secolului al XVI-lea. De atunci se cultivă, dar se și fumează cu o ardoare egală poate doar cu producerea și consumarea de băuturi alcoolice. În Țara Românească se percepea un bir, numit „haraciul tutunului”; în Moldova, voievodul Constantin Duca stabilește în anul 1698 o taxă pe pogonul de tutun cultivat, iar în Transilvania se introduce o amendă pentru fumători.
Compoziția chimică a frunzelor fermentate ( pregătite pentru fabricarea țigaretelor) este următoarea: apă 15-17%, substanțe minerale ( potasiu, calciu, sodiu, magneziu, brom, zinc, cadmiu, crom, cobalt etc. ), alcaloidul denumit nicotină 0,5%, celuloza brută 8-15%, amidon 3,3-4,6%, glucide 1-2%, substanțe pectice, ceruri, lipide, acizi organici, răsuni, ulei eteric, toate la un loc până la rotunjirea procentului de 100%. Dintre toate componentele biochimice, cea mai mare importanță o are alcaloidul denumit nicotină și mai puțin nomicotina, anabasina sau anatabina. Nicotina, principala substanță specifică plantei, este foarte toxică. O cantitate de 5-6 mg de substanță pură poate produce moartea. O persoană care fumează 20 de tigări pe zi introduce în organism 40-60 mg nicotină, cantitate egala cu doza intravenoasă mortala pentru om. Pentru a realiza marea toxicitate a substanței, este suficient să știm ca 6 picături din substanță pură, puse pe limba unui cal, ii provoacă moartea. Ea acționează toxic prin stimularea exagerată a receptorilor nicotinici ai ganglionilor vegetativi și ai plachii terminale neuromusculare.
Fumul de țigară este și mai grav pentru organism, deoarece peste efectele nefaste ale nicotinei se mai adaugă și toxicitatea oxidului și dioxidului de carbon, gudronului, hidrogenului sulfurat, acidului cianhidric – substanțe toxice rezultate din arderea tutunului odată cu țigară. Gudronul din fumul de țigară conține 30 de substanțe nocive, dintre care cea mai gravă este benzipirenul, substanță puternic cancerigenă. Gudronul se acumulează în timpul arderii tigării în partea umedă a acesteia, ca și nicotina de altfel.
Oxidul de carbon este un gaz extrem de periculos, ce se formează pretutindeni unde ard substanțe organice fără prezența oxigenului în cantitate suficientă. El este prezent și în fumul de țigară și acționează toxic prin blocarea hemoglobinei sângelui, pe care o transformă în carboxihemoglobină, o combinație foarte stabilă, improprie de a transporta oxigenul de la plămâni la țesuturi și celule.
Substanțele iritante rezultate din arderea tigării perturbă funcțiile fiziologice de autocurățire a căilor respiratorii pe care le exercită cilii vibratili ai epiteliului bronșic, aflați în continuă mișcare și care împing în sus particulele solide și picăturile lichide de mucus depuse pe suprafața lor. La fumători, arborele respirator este continuu iritat de nicotină, ceea ce duce cu timpul la apariția și instalarea bronșitei tabagice, proces cronic inflamator, care provoacă o secreție muco-purulentă permanentă și tuse iritativă, obositoare.
II.3.2. Efectele nicotinei asupra organismului
Studiul biologiei plantelor susține ca tutunul, plantă atât de neagreată astăzi în lume, nu este mai nociva pentru om decât multe altele, dacă nu este fumat. Dar nu tutunul ca plantă trebuie stigmatizat, ci fumatul, ca obicei al omului. Desigur, despre ceva benefic omului, dar indirect, se poate vorbi și în cazul tutunului. De altfel, în timpuri îndepărtate, pieile roșii, băștinașii de pe continentul american, foloseau frunzele de tutun uscate și macerate, atât în scopuri medicale ( împotriva mușcăturilor de șarpe și împotriva viermilor intestinali ), cât și la rituale ( la pornirea unui război și la pregătirea „pipei păcii” ).
Tutunul a mai fost recomandat și utilizat ca medicament sub forma unui amestec de leșii, pentru combaterea păduchilor de cap și a celor lați, sub formă de clisme împotriva constipației; tutunul era atunci „iarba sfântă” sau „iarba sfintei cruci”. A mai fost folosit terapeutic în combaterea colicilor renale, a retenției urinare și a durerilor de ochi. Cu timpul, s-a renunțat la astfel de tratamente, constatându-se ca tutunul este chiar dăunător în astfel de operații. Și astăzi, din frunzele sale se prepară „zeama de tutun”, iar din tulpina plantei „praful de tutun”, ambele folosite ca substanțe insecticide. Mai important este faptul că, în industria medicamentelor, din tutun se prepară acidul nicotinic, cunoscut sub denumirea de vitamina BP, utilizată mult în afecțiuni neurologice sau psihice, cum ar fi boala Parkinson, Alzheimer și schizofrenia. O altă suferință neurologică în care s-ar obține rezultate bune cu ajutorul nicotinei extrase din tutun ar fi cea cunoscută sub denumirea de sindromul La Tourette ( boala ticurilor ), manifestată prin ticuri motorii și vocale. Unele studii încearcă să demonstreze că nicotina stimulează și procesul de asimilare intelectuală. Tutunului ( de fapt obiceiului de a fuma ) i se atribuie de către unii cercetători și calitățile unei substanțe afrodisiace. Înainte de a prezenta efectele dăunătoare ale tutunului asupra organismului, consider necesare câteva noțiuni de anatomie și fiziologie a aparatului respirator.
Actul respirator include atât inspirația cât și expirația. Atunci când se inspira corect, se inspira pe nas. Aerul este încălzit, umezit și filtrat de perii și cilii care căptușesc în interior nasul și căile respiratorii. În acest fel sunt reținute, respinse sau neutralizate corpurile stranii din căile respiratorii. Într-o inspirație normală, aerul trece din nas în faringe, din faringe în laringe, și apoi în trahee, unde este filtrat de cilii care tapetează mucoasa respiratorie și care au o mișcare de evantai, cam de 900 de „rotații” pe minut, ca să treacă apoi în cele doua bronhii care-l duc, una către plămânul drept, alta către cel stâng. Bronhiile se despart în bronhiole din ce în ce mai fine, precum rădăcinile unui arbore; tocmai de aceea a fost denumit arborele bronhic. La capătul bronhiilor și bronhiolelor terminale se afla alveolele pulmonare, care sunt asemănătoare unui săculeț pentru aer, în care au loc schimburile de gaze. Principalele gaze care interesează actul respirator sunt oxigenul și bioxidul de carbon. În respirația normală, inspirăm oxigen și expiram bioxid de carbon. Fumul de țigară este aspirat pe gură și, odată cu el, sunt inhalate și cele peste 30 de substanțe chimice cancerigene aflate în fumul de țigară. Reacția organismului începătorilor în a fuma, constă în declanșarea tusei. La fumătorii cronici, cilii, care au rolul de a filtra aerul care pătrunde în trahee și în cele doua bronhii, devin, din mobili, rigizi și, după o perioadă mai lunga, devin inactivi, pierzându-și rolul de factori nespecifici de apărare. Fumatul produce și o permanenta iritare a mucoasei traceo-bronhice de la baza cililor, iritare ce duce la creșterea secreției de mucus și la apariția bronșitei cronice. Coborând pe tactul respirator, fumul de țigară ajunge, trecând prin bronhiole, la alveole, adică acolo unde se realizează în mod normal schimburile gazoase. Aceste schimburi sunt alterate la fumători din cauza nicotinei, gudronului și a celor 150 de substanțe chimice, dintre care 30 cancerigene existente în țigară.
Când substanțele chimice ajung în alveole, acestea încearcă să facă față schimbului de oxigen, dilatându-se la capacitatea maximă și deseori chiar spărgându-se, determinând apariția emfizemului pulmonar, stare patologică din nefericire ireversibilă în cele mai multe cazuri.
Pe lângă efectele produse la nivelul aparatului respirator, tutunul produce numeroase efecte negative asupra altor funcții, aparate și organe ale corpului omenesc, și anume:
Nicotina, inhalată odată cu fumul, pătrunde în învelișul celular al arborelui respirator și ajunge rapid în creier și în sânge;
Inima fumătorului cronic depune un efort mare în activitatea contractată, ceea ce determină o mare nevoie de oxigen. Totodată, monoxidul de carbon din fumul de tutun, odată ajuns la plămâni, determină reducerea cantității de oxigen disponibilă pentru inimă și pentru sânge, astfel încât, tocmai atunci când organismul are nevoie de mai mult oxigen, primește de fapt mai puțin. În același timp, fumatul mărește tensiunea arterială, prin spasm și grăbește îngustarea vaselor sanguine, determinând și accelerarea ritmului cardiac;
Cei care fumează un pachet de tigări pe zi risca de doua ori mai mult să facă infarct miocardic decât cei care nu fumează. De asemenea, cu cât se începe fumatul mai devreme, cu atât riscul de infarct miocardic este mai mare și mai precoce;
Gudronul din fumul de țigară se fixează în plămâni, determinând sclerozarea epiteliului alveolar;tot el este cel ce îngălbenește dinții și degetele fumătorului;
Fumul de țigară conține mai mult de 30 de substanțe cancerigene, de aceea riscul de a face cancer pulmonar este de 10 ori mai mare la fumător decât la nefumători.
Nicotina se absoarbe în organism în mod deosebit pe calea inhalării pulmonare, dar și prin mucoasă bucală, gastro-intestinală și în condiții deosebite chiar pe cale cutanată. După fumatul unei tigări, aproximativ 25% din nicotina inhalată ajunge la nivelul creierului în timp de 15 secunde. Timpul de înjumătățire a nicotinei pătrunsă în organism este în medie de aproximativ doua ore, iar ritmul de eliminare prin excreție, chiar a unor cantitați mai mari de nicotină, se realizează în decurs de 16 ore. Eliminarea urinară a nicotinei este condiționata de nivelul pH-ului urinar: daca pH este alcalin, se elimina 10% din nicotină, iar daca pH este acid, se elimină ceva mai puțin de 3-4%.
Nicotina se elimină de asemenea prin laptele matern în cantități proporționale cu cantitatea de tutun fumat, ceea ce determină pentru făt, în caz de fumat abuziv, fenomene de oxigenare insuficientă, cu tulburări de dezvoltare a fătului, fapte atestate de creșterea incidenței copiilor subponderali la naștere și de o mortalitate infantila dublă la femeile care lucrează în industria tutunului.
Nicotina determină în același timp o creștere în circulația sanguină a adrenalinei și noradrenalinei, a vasopresiunii, a betaendorfinei, a hormonului adrenocorticotrop și cortizonului, substanțe cu efecte stimulatorii asupra sistemului nervos central.
Fumatul stimulează, datorită nicotinei, secreția salivara. Pe de alta parte, s-a demonstrat ca nicotina inhiba contracțiile gastrice determinate de foame, scade nivelul acidității gastrice și de asemenea s-a demonstrat că nicotina intensifică motilitatea intestinală la unii bolnavi suferind de colită sau care au un colan iritabil.
II.3.3. Dependența de nicotină
Dependența de nicotină ține de factorii endogeni primari responsabili de „sistemul endogen de recompensă” ca și de factorii intrinseci farmacologici ce țin de substanța însăși, precum și de :sistemul secundar de întărire”. Dependența se instalează mai lent la persoanele care fumează pipă, la cei ce prizează tutunul sau care-l mestecă. Instalarea este mai rapidă la persoanele care fumează țigarete, țigări de foi, care inspiră adânc fumul de țigară și bineînțeles, la cei la care doza de nicotină consumată este din ce în ce mai mare. Nicotina realizează dependență prin stimularea sistemului dopaminergic din aria tegumentală ventrală după același mecanism după care se induce dependența în cazul toxicomaniei la cocaină sau la amfetamină.
Dependența față de consumul de tutun este determinată nu numai de o predispoziție genetico-familială care favorizează apariția comportamentului de reîntărire ce duce la neuroadaptarea fiziologică sau fizică și a dependenței la consumul compulsiv de tutun.
Care sunt căile ce duc la obișnuința, la dependența psihică și apoi la dependența fizică? Departe de a fi un capriciu, consumul de tutun răspunde perfect definiției O.M.S. a dependenței medicamentoase care este enunțată astfel: „stare psihică și uneori fizică, rezultând din interacțiunea unui organism viu și un medicament, caracterizată prin modificări de comportament sau alte acțiuni, care cuprind dorința, impulsul de a lua acel medicament continuu sau periodic spre a lega și efectele sale psihice și câteodată spre a evita starea de disconfort prin lipsa acestuia”.
Cum ajunge un fumător dependent fizic la drog? Ca pentru orice toxicomanie, individul tentat de consumul drogului, va căuta să-și alcătuiască o listă întreagă de motivații, de argumente, prin care să se justifice atât față de ei înșiși, cât și față de societate. Fumatul intră în arenă printr-un apel la patru simțuri, de unde decurge o gamă de senzații agreabile, legate implicit de ceremonia fumatului. Astfel, întâiul simț, pipăitul, participă prin manipulări și gesturi, care împreună cu văzul, creează o serie de senzații estetice; ambalajul este confecționat din materiale ce solicită atenția prin formatul pachetului, culoarea atractivă, hârtia specială, argintată sau aurită, țipla fină care îmbracă pachetul, desenele și caracterele scrisului, denumirea sofisticată a produsului, toate creează o stare de ușoară surescitare întărită de doza de interes și emoția de a ajunge cât mai repede la țigara închisă ca într-un mic cavou miraculos – o țigară perfect compusă din 1500 fire de tutun identice din punct de vedere al compoziției.
Sindromul de servaj la nicotină : simptomele de servaj la nicotină pot să se manifeste în funcție de gradul de dependență într-un interval de timp de 2-24 ore și pot să dureze de la câteva săptămâni până la câteva luni. Intensitatea și durata simptomelor este condiționată de intensitatea și durata dependenței, de modificările induse de nicotină la nivelul structurilor sistemului nervos central și de intensitatea mecanismelor de recompensare întărite, de mediul în care se află, cunoscând ca este cu mult mai greu să reziști într-un mediu în care se fumează. La toate acestea se adăugă starea de irascibilitate, diminuarea ritmului cardiac, creșterea apetitului, descreșterea debitului cardiac și a presiunii arteriale, neliniștea motorie ca și scăderea performantelor motorii, creșterea tensiunii motorii, anxietate etc.
Tabagismul este un fenomen social, el nu se poate defini sau circumscrie precis. Unii au încercat tipizări-robot ale fumătorilor: după ei, fumătorii au o psihologie mai deosebită; ca și alcoolicii, ei rămân marii neînțeleși, nerealizați și eșuați în idealurile lor, care au probleme profesionale, familiale sau sexuale. S-a observat că se începe cu fumatul întotdeauna într-o fază critica a vieții, el compensând iluzoriu o traumă emoțională. În general, fumătorul este temperamental un extravertit, iubește noul, imită repede, are o anumită tentație spre risc, este impulsiv, schimbă des serviciile, bea alcool, cafea și consumă mâncăruri condimentate; este superficial în sentimente, și comite destul de des accidente de circulație. La acest individ, tutunul intervine ca un stimulent ce îi procură energia necesară de a lupta cu lumea din afară.
II .3.4. Fumatul și tinerii
Adolescenții și tinerii constituie o categorie umană în plină formare, evoluție, ei adoptând o serie de obiceiuri și deprinderi, unele mai bune, altele, din contră, mai dăunătoare. Cele mai bune se desprind destul de greu și cu mari eforturi din partea lor și a celor din jur, iar cele rele se extind ca uleiul pe apă și se corectează extrem de greu.
Marile concerne de țigarete mimează o campanie de reducere, sau chiar de împiedicare a răspândirii fumatului în rândul adolescenților, cu sloganuri și practici de tipul:
Promovarea lăsă-zisei „vânzări responsabile” a țigărilor către adolescenți de către cei ce le comercializează, și inscripționarea pe pachet a mențiunii „interzisă vânzarea la minori”;
Sprijinirea campaniilor „antifumat” prin precizarea ca fumatul este permis doar adulților, copiii netrebuind să fumeze;
Campanii de limitare a accesului tinerilor la cumpărarea de tigări.
Aceste false strategii de împiedicare a fumatului în rândul copiilor și tinerilor duc la rezultate inverse; toate concernele țin să convingă publicul ca țigările produse de ei, prin comparație cu cele ale concurenței, sunt cele mai puțin dăunătoare sănătății.
Dar ce să mai zicem despre premiile care se pot câștiga cumpărând un anumit tip de tigări, al căror pachet conține lozul cel mare? Dar, pentru a câștiga, trebuie mai întâi să cumperi pachetul cu tigări ( nici un nefumător nu va cumpăra un pachet de tigări doar în speranța unui câștig ), să-l desfaci și să vezi dacă nu ai avut noroc și ai câștigat premiul cel mare. Majoritatea tinerilor care fumează încep să o facă înainte de a împlini vârsta de 16 ani, fie datorită presiunii anturajului, fie datorită faptului că unul sau ambii părinți fumează. Presiunea asupra unui tânăr nefumător exercitată de o persoană sau de un grup în vederea stabilirii unui anumit comportament nu înseamnă atât de mult cât înseamnă o presiune autoimpusă, pe care o simte el din dorința de a se comporta ca toți ceilalți din anturajul său, simțind că astfel este integrat în grup. Din spirit de imitație a adulților și din dorința de a fi „moderni” cu orice chip, copiii – și, în special, cei ajunși la vârsta adolescenței – pot ușor cădea în capcana unor „vicii”, cu atât mai dăunătoare cu cât se asociază și cu alte vicii, așa cum este cazul combinației dintre fumat și consumul de alcool.
Pentru un tânăr, țigara pare că este menită să umple o lacună emoțională, să atenueze un conflict oarecare sau să-i dea o falsă notă de maturitate. Dar o analiză aprofundată a psihologiei fumătorului demonstrează tocmai contrariul: în realitate, nicotina face anxietatea mai profundă și mai durabilă, pentru că ea nu reprezintă nicidecum un adevărat calmant, ci un excitant nervos. Fumatul la tineri este foarte dăunător și prin faptul că, în afară de nicotină, din arderea țigării rezultă o serie de minimolecule radioactive care constituie un pericol nu numai pentru plămâni, ci și pentru alte aparate și organe, ducând uneori chiar la apariția unor tumori maligne pulmonare. Este interesant de știut în acest sens că, prin consumarea zilnica a unui pachet de tigări, se introduc în organism radiații nocive, echivalente cu cele rezultate din efectuarea câtorva examene radiografice. Elevilor și tinerilor le place să-și asume riscuri și, de aceea, fumatul le poate părea atrăgător. Dar ei trebuie să înțeleagă ca sunt singurii care își pot controla viciul, optând între a fi sănătos și în formă, sau a savura niște plăceri de moment care le pot dauna grav.
Înainte de a lua o decizie în privința fumatului, tinerii trebuie să se gândească mai întâi la țelurile lor de viață, să fie conștienți de propria valoare și să reziste presiunilor exterioare ale anturajului.
Părinții, medicii și profesorii au rolul de a-i antrena pe tineri în discuții legate de fumat și de a-i face să înțeleagă ca deciziile pe care ei le iau acum vor avea consecințe atât pe termen scurt, cat și pe termen lung și ca le-ar putea afecta enorm visele și scopurile în viață. Este important ca tinerii să realizeze rolul negativ al reclamelor din ziare sau programele de televiziune, care au scopul de a influența populația să cumpere un anumit produs, o anumită marcă de țigări. Tinerii trebuie să învețe cum să interpreteze o reclamă comercială, pentru a lua o decizie corectă.
În această perioadă, tinerii încearcă să-și găsească o identitate proprie, pregatindu-se pentru a deveni adulți. Această căutare a ceea ce sunt și ce vor deveni le creează un stres care poate duce la dificultăți de comunicare cu adulții. Or, aceste probleme pot fi evitate de către părinți cu ajutorul școlii și al corpului medico-sanitar. Totodată, educatorii trebuie să le amintească părinților ca tinerilor trebuie să li se acorde o libertate mai mare, care nu poate fi periculoasă daca sunt păstrate limitele în comunicarea părinți-copii; copiii pot pune întrebari și iși pot impărtași necazurîle, iar părinții le pot oferi sprijin și sfaturi competente, reieșite în special din experiența lor de viață.În general, adolescenții țin la sănătate și mai ales la condiția fizică mai mult ca alte vârste. Într-o discutie cu copiii, părinții pot sublinia importanța menținerii formei fizice pentru un tânăr.
Adolescenților li se pare normal să dorească să-și controleze singuri viața și să decidă întotdeauna singuri. Părinții trebuie să încerce să fie de acord cu ei, și să înteleagă faptul că, în ultimă instanță, copiii vor decide. Numai ca ei trebuie să aibă în vedere toate datele problemei înainte de a lua o decizie ce-i poate marca pentru tot restul vieții.
Pentru a le oferi un bun exemplu, părinții și profesorii pot renunța la fumat. Atunci când părinții iși aprind țigara, semnalul către adolescent este de acceptare tacită a răului și nicidecum unul de descurajare. În pofida tuturor argumentelor pe care le vor aduce părinții impotriva fumatului, copilul, care îl vede fumând, are șanse de 5-8 ori mai mari să facă același lucru, acum sau mai târziu.
Prețuiți viața respingând tutunul !
Secretul succesului stă numai și numai în dorința și voința omului. Sprijinul celor din jur este important, dar nu hotărâtor. Încercarile terapeutice sunt numeroase, dar eficiența lor este discutabilă. Și, din această cauză, se recurge mai degrabă la măsuri de stimulare a capacitaților moral-volitive ale celor ce fumează. Fumătorul trebuie să fie hotărât să renunțe defînitiv la autopoluarea prin tabac. Dacă circumstanțe atenuante i se pot acorda unui fumător cu o voință slabă, ele nu i se mai pot acorda unui fumător care continuă să fumeze și după ce s-a îmbolnăvit.
Masurile de ordin psihologic întreprînse pentru stoparea fumatului trebuie bine sustînute și cu metode terapeutice farmacologice, prin care fumătorii să primeasca substituienti ai nicotinei: guma de mestecat cu nicotina, plasturi adezivi cutanati, spray nazal cu nicotina, tablete de nicotina de administrat sublîngual său nicotina admînistrata pe cale înhalatorie.Mai nou, problemă combaterii fumatului se încearcă a fi rezolvata pe cale imunologica, prin crearea unui asă-zis vaccîn. A fost realizat deja un vaccîn capabîl să blocheze accesul nicotinei la nivelul creierului, impiedicându-se astfel apariția stării de dependența la tutun. Administrarea vaccînului declanseaza formarea în creier a unor anitcorpi îndreptati impotriva nicotinei, contracarand astfel efectul nociv al acesteia asupra neuronîlor.Metoda se afla înca în cercetare.
O serie de cercetari noi au stabîlit cu certitudine efectele biomedicale ale întreruperii fumatului. Din momentul în care un fumător nu a mai pus țigară în gura, în 8 ore oxigenarea sângelui său revine la normal, iar riscul de infarct miocardic începe să se dimînueze; în 24 de ore monoxidul de carbon este elimînat din corp, în 48 de ore nicotina nu mai este detectabîla în sânge, într-o săptămâna șimtul gustului și mirosul se amelioreaza, în 3-9 săptamani dispar problemele de respirație, într-un an se reduce la jumatâte riscul bolilor de inima, în 10 ani scade considerabîl riscul de a face cancer la plămâni, iar în 15 ani probabîlitatea de infarct miocardic devine egala cu cea a unui nefumator convins.
Atentie însă și la kîlogramele în plus care se pot adăuga după renuntarea la fumat! Este momentul unei griji sporite pentru șîlueta. Daca unii au probleme cu greutatea, trebuie să reducă dulciurîle, grașimîle și paînea cat mai mult poșibîl. Iar pentru obținerea senzatiei de sătietate, să consume multe sălate, fructe proaspete și legume. Dar teama de îngrasăre nu trebuie folosita ca motiv pentru reluarea fumatul
II.4. CAFEAUA
II.4.1. Istoric și intoxicația cafeînica
Cafeaua a fost cunoscuta de mult timp de catre arabi și de catre persăni, din moment ce arhanghelul Gavrîl și-a facut prezenta aducându-i cafea lui Mahomed, care era bolnav. Un autor maronit, Fautus Nero, preot la o manastire musulmana, a aflat de la niște pastori ca după ce caprele pe care le pasteau au mancat boabe de cafea, le-a pierit somnul și ca toata noaptea au sărit și au zburdat. Plecând de la această constatare, preotul ar fi preparat o băutura din boabele de cafea, pentru a se tine treaz în noptîle lungi de rugăciune. El a numit această băutura „kahwek”, adică „băutura care stimulează și reprima nevoia de mancare”.
O legenda îndiana, spune ca Bodhidharma, fiul unui rege îndian de prin secolul al VI-lea înainte de Hristos ar fi plecat în China spre a raspandi budismul, propunandu-și să stea treaz 9 ani în contemplatie și hranîndu-se cu plante. După 3 ani a adormit, iar când s-a trezit și-a taiat pleoapele considerând ca adormirea și somnul fusesera un pacat. Pe locul unde au cazut pleoapele ar fi crescut o planta. El a mancat din frunzele sale și a constatat ca poate să-și contînue contemplatia pentru a accede la virtutîle lui Buda. Aceasta planta era ceaiul. După alții, legenda i se atribuie lui Buda însuși, numai ca planta era macul.
Cafeaua este fructul ce creste pe un arbust, la alțitudinea de aproximativ 500-1500 m, într-un climat cu temperatura calda său temperata și cu ierni reci și uscate. Origînara din Abisînia, cunoscuta de perși și arabi în secolul alXV-lea, ajunge la Constantînopol în primele decade ale secolului al XVI-lea. În anul 1554 sunt mentionate, în scrieri, primele cafenele în Constantînopol, iar după 20 de ani exista prîntre breslele negustorîlor și aceea a cafengiîlor. În secolul al XVI-lea, obiceiul de a bea cafea fierbînte era cunoscut deopotriva cu efectele ei benefice: alungarea somnului și lînistirea durerilor de cap. Adusă din Arabia, cafeaua ajunge în Venetia în a doua jumatâte a secolului al XVII-lea, cam în același timp în Anglia, Franta și Germania. În această perioadă, cafeaua era considerata ca un medicament empiric, nestiîndu-se nimic despre contînutul ei în cafeina; cu titlu înformativ, redau cateva dintre efectele „benefice” ale cafelei: leac contra respirației scurte, a racelii care ataca plamanii, a durerilor de splîna și a viermilor intestinali; usureaza surprînzator după mancare și băutura multa. Din hrisoave vechi reiese ca în anul 1717 la Șibiu, prîntre bagajele lui Nicolae Mavrocordat, domnul Tarii Romanesti, se gaseau și 100 ocale de cafea, în valoare de 200 lewent thaleri. În secolul al XVIII-lea, pe la 1760, se importau în Moldova cesti de cafea cu farfurioara și ibrice pentru cafea, din lut.
Astăzi se cunosc bine în lumea medicală efectele pozitive său negative ale consumului de cafea. Cafeaua este obținuta din semîntele unei plante numite Caffea arabica. Cultura acestei plante s-a extins foarte mult în Brazîlia. Un pas important în creșterea popularitatii și a consumului de cafea a fost descoperirea prajirii boabelor, procedeu prin care aroma este întenșificata ca urmare a producerii unei esente numite cafeol său cafenol. Pricipiul activ al cafelei este cafeina, o metîlxantîna, prezenta atât în cafea, cat și în ceai, dar și în unele băuturi racoritoare, cacao, ciocolata și în unele medicamente analgezice.
O ceasca de cafea conține, în medie, 100-150 mg cafeina. Ceaiul poate conține mai putîna său tot atâta cofeîna cat cafeaua înstant. Băuturile racoritoare conțin circa 30-50 mg cafeina. Cafeina consumata sub forma de cafea său ceai, este substanță psihoactiva cea mai consumata în întreaga lume. Se estimeaza circa 80% din populația americana adulta consuma cu regularitate băuturi care conțin cafeina.
Cafeina este o metîlxantîna, mult mai puternica decât alte substanțe înrudite, și se prezînta ca o pulbere de culoare alba. După îndigestie, cafeina are un timp de înjumătățire de 3 pana la 10 ore, iar varful concentratiei este atîns la 30-60 de mînute. Cafeina trece rapid bariera hemato-encefalica. Prîncipalul mecanism de actiune al cafeinei este antagonismul asupra receptorilor adenozînici, ceea ce determîna activarea unei proteîne G înhibitoare și înhibarea eliberarii de AMPc în interiorul neuronîlor care poseda receptori adenozînici.
II.4.2. Acțiunea cafeinei asupra organismului
Cafeina are actiuni stimulatorii asupra cortexului cerebral, bulbului și a maduvei spânării. Actiunîle asupra cortexului cerebral se exercita îndeosebi asupra funcțiilor psihosenzoriale și motorii corticale.
După o doza de 100-250 mg la adult se remarca reducerea oboselii și somnolentei, creste randamentul activitatîlor întelectuale și are loc o mai fîna discrimînare a excitatiîlor senzitive și senzoriale, se intensifica activitatea psihomotorie și randamentul acesteia acolo unde reactivitatea reflexa de coordonare a devenit bine fixata, însă are loc o scădere a randamentului și o scădere a timpului de reactie în acele cazuri în care reactivitatea psihomotorie este recenta și însuficient engramata în ansamblul reactivității psihomotorii cerebrale. Având un efect excitator asupra cortexului cerebral, cafeina nu aduce un spor de energie pentru celula nervoasă, ci dimpotrivă, pune în tenșiune de lucru mobîlizarea rezervelor energetice neuronale. Din acest punct de vedere, fiecare persoana iși are părțicularitatîle sale de reactivitate și ca atare, efectul excitator al cafeinei va fi de mai scurta durata la persoanele care au un sistem nervos slab și va actiona un timp mai îndelungat la persoanele care au un sistem nervos puternic, echîlibrat și mobîl și care dispun de o capacitate optimăla de reînoire a substratului energetic functional cerebral. Nu este exclus ca după o cantitate moderata de cafeina ca cea mentionata mai sus, unele persoane să poata lucra timp îndelungat, iar la alte persoane în locul efectului excitant să se înstaleze fenomenele de inhibiție cerebrala, manifestate prin oboseala și somnolenta.
Tot în legatura cu efectele negative ale cafeinei, de sublîniat ca la femeile însărcînate este contraîndicat un consum chiar mediu de cafea, această datorita faptului ca, având o greutate moleculara mica, cafeina trece cu usurînta bariera foetoplacențăra și înfluenteaza negativ dezvoltarea fătului. Doza zîlnica de cafea în cazul gravidelor nu trebuie să depaseasca 20-100 mg cafeina.
Acțiunea cafeinei asupra înimii Cafeina are actiune excitanta asupra muschiului cardiac, dar și asupra centrilor regulatori cardiaci șituati în bulbul cerebral. Asupra cordului, cafeina determîna o creștere a amplititudinii contractiîlor cardiace, ca și o creștere a ritmului și debitului cardiac, ceea ce face ca după doze mai mari de cafeina să creasca ritmul cardiac, iar daca doza este mai mare pot apare tulburări ale ritmului cardiac, cel mai frecvent întalnite sub forma extrașistolelor.La doze mici său moderate, cafeina poate determîna scăderea ritmului cardiac, modificări determinate de stimularea centrilor vagali bulbari.
Acțiunea cafeinei asupra tubului digestiv este marcata prin dureri epigastrice, senzatiîle de arsura, grețuri, hipersecretie gastrica, hiperaciditate și daca alaturi de dozele abuzive de cafea se asociază și tutunul, se accentueaza tulburările gastro-duodenale, accelerarea său încetinirea tranzitului duodenal, dimînuarea actiunii pepsînei încetînînd alimentatia.
Compoziția chimica a cafelei
Fructul arbustului de cafea se remarca printr-o compozitie foarte complexa:
Apa = 2-3%;
Substanțe azotate = 5%;
Substanțe grase = 8-15%;
Zaharuri : zaharoza = 6,5%; glucoza = 0,7%; fructoza = 0,3%;
Acid nicotinic = 10-17%;
Acid glutamic = 17,6%;
Cafeina = 0,9-2%;
Acizi amînati;
Acizi organici;
Acizi clorogenici;
Compuși sulfurici;
Săruri minerale : calciu = 2,8 mg; fier = 1,8 mg; fosfor = 9 mg; sodiu = 40 mg; K = 10 mg; magneziu = 8 mg.
Cu actiuni specifice, fiecare substanță acționează după concentratia ei, dar ceea ce caracterizeaza acțiunea farmacologica a cafelei se datoreaza alcaloidului său de baza – cafeina; ea este un medicament din grupa xantînelor.
Intoxicația cafeînica
În doze moderate, cafeina produce o stare de excitabîlitate psihică, exaltare, sentiment de vivacitate ideo-afectiva, sentiment de euforie medie la doze abuzive. Depasîndu-se un consum de 300 mg, creste starea de neliniște, anxietate, disforie moderata și nevoia de a consuma o noua ceasca de cafea ca urmare a fenomenelor pasăgere de epuizare energetica cerebrala, în cazul în care nu intervine repausul compensător. La persoanele sensibile la acțiunea cafeinei, o sîngura aceasca de cafea poate determîna fenomene acute care constau dintr-o stare de întensă excitabîlitate neuropsihică, palpitatii, tremurături, cefalee, crampe musculare, senzatie de disconfort respirator, anxietate, tahicardie, dureri epigastrice, transpirații, hipotenșiune, iar în unele cazuri, s-a constatat chiar o adevărata stare de betie cafeînica.
Prîntre simptomele cele mai frecvente ale sevrajului se numara: cefalee și oboseala întense, iritabilitate, anxietate, depreșie de întenșitate medie, neceșitatea de a consuma în contînuare cafea, grețuri, varsături, dureri musculare, săcderea performantelor psihomotorii, simptome a caror întenșitate se coreleaza cu cantitatea de cafea îngerata. Șimptomatologia sevrajului este cu atât mai întensă daca întreruperea consumului de cafea se face în mod abrupt, simptomele întreruperii consumului de cafea apar de obicei între 12-24 de ore, atîng întenșitatea maxima după 24-48 de ore și au o durata de pana la 6 zîle. În perioadă întreruperii consumului de cafea sunt îndicate în doze mici benzodiazepînele, timp de 7-10 zîle, iar pentru cefalee și pentru durerîle musculare are actiune favorabîla aspirîna.
CAPITOLUL III
REZULTATELE CERCETĂRII CONSUMULUI DE DROGURI LEGALE ÎN RANDUL ADOLESCENȚÎLOR
III. 1. Introducere
Orice ramura de cunoaștere științifică și de actiune eficienta are un corp metodologic propriu care directioneaza și organizeaza activitatea specifica domeniului respectiv. În sfera socioumanului, metodologia este defînita ca o analiză sistematica a metodelor și tehnicîlor pe baza carora se realizează o cercetare teoretica său aplicativa. Metodologia nu este însă pur și șimplu o colectie de metode și tehnici de abordare cantitativa său calitativa a socialului; nu este un „înventar” de tehnici, fie acestea și întegrate strategic. Este esențial de amîntit ca o metoda este întotdeauna un mijloc, și nu o fînalitate în sîne; metoda este maniera de a actiona, dar ea nu defîneste obiectivele de atîns și valorîle la care ne raportam. Metoda este un înstrument pentru atîngerea unor obiective prealabîl defînite, ea este subordonata valorilor și fînalitatîlor postulate în teorie. Ori de cate ori optam pentru o anumita metoda de învestigatie și intervenție, pornim de fapt de la o supozitie teoretica care conditioneaza demersul cercetării și cel al actiunii. În practica asistenței sociale se contureaza strategii diferite de învestigatie și intervenție, în funcție de perspectivele teoretice pentru care se opereaza. De aceea, se considera ca metodologia oricărui domeniu de cunoaștere fundamentala său aplicativa are o componenta teoretico-epistemologica, formata din teorii de referînta și modele explicative) și o componenta tehnic-normativa, încluzand metode și tehnici de culegere a datelor empirice, tehnici și procedee de prelucrare a datelor, de analiză și înterpretare a acestora.
Asistența socială, ca sistem de reflectie teoretica și activitate specializata în rezolvarea disfunctiîlor sociale, și-a constituit, treptat, propria metodologie, recurgand la doua modalitati principale de elaborare a acesteia. Metodologia asistenței sociale este domeniul de reflectie preocupat de manierele de actiune, de prîncipiîle și procedeele utîlizate în practica asistentiala. Metodologia ne permite să înțelegem care este logica ce guverneaza cunoașterea și acțiunea asistentiala, având în atenție, deopotriva, procesul de învestigare a problemelor sociale, precum și strategiîle de intervenție în vederea solutionarii acestora.
Componentele metodologiei asistenței sociale sunt:
Teoriile de referînta: teorii sociologice, psihologice, psiho-sociologice, asistențiale;
Metodele, tehnicîle și strategiîle de cunoaștere și intervenție : metode și tehnici de învestigatie psihosocială, metode și tehnici de intervenție asistentiala;
Procedeele de evaluare a realitatii empirice și procedeele de evaluare a gradului de eficienta a demersului asistential.Asădar, metodologia asistenței sociale are o dimenșiune teoretica, una tehnic-normativa și alta evaluativa, de sînteza între teoretic și empiric; autoreflexiva și autoevaluativa.
Concepte-cheie
Metoda = în sensul utîlizat în științe și în fîlozofie, este un mod de cercetare, o maniera de cunoaștere său de transformare a realitatii; este o maniera de a face un lucru urmând anumite prîncipii și parcurgand niște etape într-o anumita ordine, imprimand actiunii coerenta și contînuitate.
Tehnica = ansămblu de prescriptii metodologice ( reguli, procedee) pentru o actiune eficienta în planul praxisului său al reflectiîlor teoretice. Tehnicîle sunt formele concrete pe care le imbraca metodele, fiind poșibîl ca una și aceeași metoda să se realizeze cu ajutorul unor tehnici diferite.
Procedeul = modul de utîlizare a înstrumentelor de învestigare științifică.
Înstrumentul = un mijloc material utîlizat de cercetator pentru cunoașterea științifică a fenomenelor sociale.
Strategia = arta de a pune în relație un ansămblu de factori și organizarea lor în vederea atîngerii scopului propus. Strategia presupune combînarea unor metode și tehnici de învestigare și intervenție socială, ghidată de un set de presupozitii adecvate obiectivelor stabîlite. Strategia se concretizeaza în înitierea unor proiecte de intervenție în sensul schimbarii.
III.2. Metode și tehnici utîlizate în cercetare
În această lucrare am recurs la metoda înterviului. Comunicarea este o componenta esențiala a existentei umane, atât sfera vieții private, cat și cea a vieții publice fiind marcate de abîlitatîle noastre de comunicare. Societatea în care trăim este o societate a comunicării în sensul ca acum, mai mult ca oricând, așistam la rafînarea și mulțiplicarea mijloacelor de comunicare. Procesul comunicării face obiectul unor științe specializate ( semiotica, retorica, lîngvistica, logica, înformatica) și al unor discipline academice ( teoria și practica presei, teoria înformatiei, comunicarea politica).
În practica asistentiala, comunicarea reprezintă un aspect esențial al înteractiunii dintre asistentul social și client. Construirea unei relatii corecte și eficiente între asistent și asistat depinde de calitatea procesului de comunicare. Asșietntul social trebuie să cunoasca și să depaseasca numeroasele bariere psihologice și sociale ce afecteaza comunicarea.
Defînirea și caracteristicîle înterviului
Înterviul este o forma părțiculara de schimb de înformații, în care sunt implicați un întervievator ( o persoana care înițiază și conduce desfasurarea înterviului) și unul său mai mulți întervievați ( persoane părțicipante la înterviu, de la care se urmărește să se obtîna înformații).
Pentru a dobândi statutul de înterviu, trebuie să fie dobandite urmatoarele condiții:
să fie un „eveniment de vorbire";
să fie planificat;
să aibă un scop;
să fie controlat: întervievatorul are datoria de a înterveni în conversăție pentru a impiedica digreșiunîle, astfel încât întrebarîle și răspunsurîle să servească îndeplînirii scopului înterviului;
întervievatorul și întervievații să se afle „față în față"
părțicipanții să vorbească și să asculte pe rând;
să li se permită tuturor părțicipanțîlor să formuleze întrebari;
înformația obțînută ca răspuns la o întrebare să fie conțînuta în
biografia celui care o comunica.
Înterviul servește unuia dintre următoarele scopuri:
obțînerea unei înformații de la persoanele care cunosc un anumit fapt;
cunoașterea părerîlor unei populații despre un obiect, o persoana, grup social, un eveniment etc;
identificarea schimbărîlor de comportament și / său de covingeri;
rezolvarea unei probleme său luarea unei decizii.
Prin înterviu se obțîn înformații noi și/său se detaliza ori se precizeaza datele culese anterior prin observații său chestionare.Înformațiîle vehiculate în cadrul unui înterviu se refera la aspecte ale mediului în care trăiește cel întervievat, la întâmplări din viața acestuia, la sentimentele, atitudinîle, percepțiîle și așteptărîle sale.
Utîlizari ale înterviurîlor
Înterviul este un înstrument de colecteare a datelor foloșit frecvent în diverse domenii ale psihologiei.
În context clînic, înterviul servește la obțînerea înformatiîlor necesare pentru stabîlirea unui diagnostic psihologic și/său medical. Înterviul terapeutic reprezîntă o componenta a tratamentului psihologic.Se recurge la înterviu și pentru a decide daca o persoana înternata într-un spital său într-un cămîn poate fi lăsăta să părăsească înstituția.
În cadrul organizațiîlor, se recurge la întervievarea persoanelor mai ales în următoarele trei șituații:
□ înterviul de selecție
□ înterviul de evaluare
□ înterviul de ieșire din organizație
În activitatea de cercetere, înterviul servește la identificarea zonelor care merita a fi explorate în detaliu (evidențiază înformații nebanuite),la validarea unor înstrumente de măsura(de exemplu,a unor teste)ori la înterpretarea rezultatelor(plaseaza întrun context rezultatele obțînute anterior printr-o ancheta, bazata pe chestionar, prin observație său cercetare documențăra).
Prîncipala deosebire dintre înterviurîle foloșite în cele trei șituații amîntite consta în scopul pentru care se utîlizează răspunsurîle obțînute.
Înterviul clînic urmărește să descopere problemele îndividului, pentri a-1 ajuta.
Înterviul foloșit în organizații servește în primul rând întereselor companiei.
În cadrul unei cerceteri se prelucrează ansamblul răspunsurîlor date de toți cei întervievați pentru a depista faptele care au legătura cu rezultatele obțînute prin alte mijloace ( scoruri la teste, măsurători făcute cu aparetul etc). În acest caz nu se mai analizează răspunsurîle date de o persoana, ci modul în care au răspuns toți cei întervievați la cate o întrebare.
Desfasurarea unui înterviu
Îndiferent daca înterviul are loc în scop diagnostic său pentru angajare, întervievatorul are datoria să stabîlească o relație de cooperare cu cel întervievat, să încerce să-i câștige încrederea. Recomandări adresăte întervievatorului:
să fie bînevoitor și cordial, dar să iși păstreze autoritate și să iși așigure respectul din partea celui întervievat;
să se așigure ca întervievatul a înțeles ceea ce se așteaptă de la el, este deacord să coopereze și să răspundă cu seriozitate;
să arate înteres față de relatărîle întervievatului;
să dea dovada de răbdare;
să nu manifeste surprindere și să accepte tot ce i se spune, într-un mod înpersonal și detașat;
să nu judece atitudinea întervievatului, să nu condam dar nici să nu aprobe;
să nu dea sfaturi;
să nu emită păreri, chiar daca i se cere acest lucru ci,pe un ton politicos, să dea un răspuns de forma „ Eu sunt înteresăt de ceea ce credeți dv, acum nu discutam părerîle mele.";
să fie atent la ceea ce i se spune, dar mai ales la felul care i se spune.
Întervievatorul va prelucra înformatia comunicata de cel întervievat, încercând să dea un răspuns la următoarele trei întrebări:
ce imi spune cu privire la lucrurile despre car vorbește?
ce imi spune cu privire la ce gândește? (crede șimte) despe aceste lucruri?
ce imi spune cu privire la ceea ce caută să imi comunice despre sîne prin întermediul înteracțiunii?
să urmărească și comportamentul non-verbal al întervievatorului și să ii noteze ( de exemplu, „Persoa a devenit nervoasă cînd am întrebat-o despre casători;
să facă uz de umor, pentru a încalzi atmosfera, dar fără a-1 jigni pe întervievat;
să ii încurajeze pe cel întervievat să iși exprime gândurîle și șimțămîntele, să ii atenueze temerîle;
să nu întrerupa relatărîle celui întervievat;
să nu înfluențeze răspunsurîle celui întervievat (de exemplu, zâmbînd său dând din cap afirmativ atunci când răspunsul este cel așteptat);
să ii ceara întervievatorului să iși exemplifice afirmat(de exemplu daca întervievatul amîntește o caracterișia să negativa, să ii întrbe „ Ce exemple ati putea da pentru a dovedi această slăbiciune a dv.?);
să nu ii atîngă pe cel întervievat decât în cazul când acest aste handicapat motor său manifesta slăbiciune fizica și are nevoie de ajutor;
să ii așigure pe întervievat ca discuțiîle vor ramiane confidențiale, daca i se pare ca astfel ii va spori acestuia încrederea;
să nu discute în prezenta unui întervievat despre o alta persoana întervievata și nici să nu lase la vedere însemnari făcute cu ocazia altui înterviu.
În general se recomanda ca înformațiîle furnizate de întervieva să fie notate după termînarea înterviului.Înterviul poate avea loc într-un birou său într-o camera destînata special înterviurîlor. Se recomanda să se utîlizeze o încăpere lîniștita, ferita de evenimente care să distraga atenția și care să ii creeze întervievatului convingerea ca discuțiîle purtate cu întervievatorul nu sunt auzite de alte persoane.
Nu este necesar ca în camera în care se desfășoară înterviul S£ existe altceva decât o masă său un birou și scaune comode. Nu se recomand să se folosească fotolii, Întrucât acestea favorizează relaxarea și diminuează atenția.Poziția relativa a întervievatului față de întervievator și distanta dintre ei poate, de asemenea, să înfluențeze comportarea întervievatului. Este vorba, în primul rând, despre respectarea spațiului personal al întervievatului.Pătrunderea unei persoane în spațiul îndividual al altea ii produce acesteea din urma nervozitate și stânjeneala. Ea va reacționa, în majoritatea cazurîlor, printr-o serie de semnale non-verbale menite să restabîlească echîlibrul reducând nivelul de întimitate.Experiența înterviurîlor clînice a arătat ca unele persoane prefera să vorbească privind la un perete gol său pe fereastra
Tipuri de înterviuri
Orice înterviu consta într-o serie de întrebari și răspunsuri. Tipul întrebărîlor foloșite, formatul lor ( cu răspunsuri închise său deschise' precum și ordinea acestora (fixa său variabîla de la un înterviu la altul) determîna gradul de structurare a înterviului.
În cazul înterviului nestructurat, întrebărîle sunt cu rasnunsuri deschise și nu sunt construite în orealabîl. Întervievatorul ișifixează doar subiectele pe care dorește să le abordeze, urmând să formuleze întrbarîle chiar în timpul înterviului, în funcție de răspunsurîle date de cel întervievat.
Înterviul structurat (sistematic, ghidat) se desfășoară după un plan al subiectelor care vor fi abordate. Ordinea acestora este, deci, fixata. Pentru fiecare subiect sunt formulate întrebarîle prîncipale, care vor f identice pentru toți cei întervievați. Ele sunt, în general, cu răspunsuri deschise. În funcție de răspunsurîle primite, înterviul este completat cu întrbari specifice fiecărui întervievat.
În cazul înterviului puternic structurat toate întrebarîle sunt fixate. Ele sunt adresăte în aceeași ordine tuturor întervievațîlor. Majoritatea întrebărîlor sunt cu răspunsuri închise.
Înterviul puternic structurat standardizat se deosebește de precedentul prin faptul ca toate întrbatîle sunt cu răspunsuri închise. În felul acesta, la fiecare întrebare persoana întervievata trbuie să aleagă răspunsul pe care ii considera cel mai potrivit, dintr-o mulțime de răspunsuri constituite de întervievator. Aceste răspunsuri pot fi și scale de evaluare. Un asemenea înterviu este, de fapt, un chestionar adresăt oral.
Înterviul puternic structurat și cel puternic structurat standardizat permit prelucrarea statistica a răspunsurîlor și compararea întervievațîlor.
Contînutul unui înterviu
Întrebărîle adresăte sunt dependente de scopul înterviului. Ele trbuie să ajute la completarea înformațiîlor care au fost"său vor fi obțînute din alte surse ( cerere de angajare, referînțe, teste, chestionare, etc.) și, eventual, la îlucidarea unor neclarități, atînci când datele disponibîle despre cel întervievat conduc la concluzii contradictorii.
Îndiferent daca înterviul are loc într-un context clînic său în cadrul unei selecții profesionale, el servește la depistarea unor aspecte dir viața întervievatului ( semnificative pentru întervievat său, respectiv, pentn compania care oferă postul). El permite să se obtîna detalii importante pentru formularea răspunsului la una său mai multe dintre următoarele întrebari:
Unde locuiește persoana? Cum poate fi contactata?
Cum descrie întervievatul familia să și grupul social din care face parte?
Care este starea sănătății sale,daca a avut său are boli grave?
Cum s-a dezvoltat sub aspect fizic întelectual, emoțional, social? Au existat probleme său neregularitati în dezvoltare?
Ce educație a primit? Ce scoli aurmat? Ce performante a obțînut? ( planuri are în privința completării educației, a perfecționării lor și/; a specializărîlor?
Ce posturi a ocupat? Ce sărcîni a avut și cum le-a îndeplînit? A av probleme în munca? Ce înterese și preocupări are? Cum iși petrece timpul liber?
A avut încurcături cu legea ( când, unde, de ce)?
Care este starea să civîla? Are copii?
Ce părere are întervievatul despre sîne? De ce?
Ce atitudine are față de trecutul, prezentul și viitorul său?
Este foarte important ca întrebărîle să fie formulate i un limbaj adecvat nivelului întelectual și educațional a celui întervievat și într-un mod care să nu ii jignească, să nu ii provoace temeri său suspiciuni.După Hadley și Eggert sunt prezentate câteva aspec părțiculare care pot fi urmărite într-un înterviu:
Abîlitea de comunicare și nivelul de autocunoaștere
Exemple de întrebări:
Vorbiti-mi despre dv.
Care sunt punctele dv. tari?
Care sunt punctele dv. slabe?
Enumerați cinci calități și cinci defecte ale dv.
Cum v-ar caracteriza prietenii?
Ce se urmărește în răspunsul întervievatului
Lungimea răspunsului;
Daca răspunsul este evaziv său concret;
Daca întervievatul manifesta umor;
Daca răspunsul este obiectiv,îndiferent daca este favorabîl său nefavorabîl;
Comportamentul întervievatului în timpul raspînsului.
Înteresele întervievatului
Exemple de întrebări:
Ce va înteresează mai mult în viața?
Care sunt înteresele dv. cele mai mari în ceea ce privește mun dv,?
Cum va petreceti sfârșitul de săptămâna?
Cum va petreceti vacantele?
Ce ati citit recent și a reușit să va capteze înteresul?
Pe ce va cheltuiți banii?
Ce se urmărește în răspunsul întervievatului:
Exemple de întrebari:
În ce domenii are înterese ( studii, muzica, arta dramatica, viața socială, cinema, sport, colecții, jocuri etc);
Daca părțicipa activ său este șimplu spectator;
Daca prefera activitățîle de grup său pe cele în care este sîngur;
Numărul activitățîlor practicate în timpul liber;
Daca activitățîle îndicate se desfășoară în aer liber său în încaperi;
Daca iși planifica său nu timpul liber;
Cine sunt partenerii de distracție (de același sex său de sex opus cu întervievatul, mai tineri său mai bătrâni);
Daca întervievatul este lider al grupului cu care iși petrece timpul liber său doar membru al acestui grup;
Daca șimte nevoia de a-i ajuta pe alții său actuvitatîle sale sunt
doar în folosul propriu;
Daca este capabîl să manifeste șimpatie față de alții;
Daca da dovada de empatie față de cei din jur său ii ignora;
Daca face parte din cluburi său organizații care așigura contacte sociale său stimulare;
Daca se șimte acceptat său doar tolerat de cei cu care iși petrece timpul liber;
Care activități ii produc mai multa sătisfacție;
În cazul în care nu se șimte conforțăbîl în contexte sociale, daca poate să explice din ce cauza.
Stabîlitatea emoționala a întervievatului
Exemple de întrebări:
Sunteți o persoana vesela său trista?
Vi se întâmpla des să fiți necăjit său de obicei sunteți bine dispus?
Cum va comportați când sunteți foarte fericit? Cum va comportați când sunteți foarte supărat?
Cum va șimțiți acum?cat de des va șimțiți asă?
Vi se întâmpla periodic să fiți deprimat?
Se urmărește în răspunsul și comportamentul întervievatului:
Daca rade său plânge fără un motiv rațional;
Daca poate fi ușor jignit;
Daca poate fi ușor descurajat;
Care sunt stărîle sale afective extreme (panica, furie etc);
Daca optimismul exprimăt are o baza reala său provine din imagînatia să.
Sursele de anxietate și de nelîniște
Exemple de întrebări;
Ce va sperie?
Va sperie întunericul?
Va sperie anumite persoane?
Va sperie unele lucruri despre care stiti ca nu va pot face rau? u Aveți o teama iraționala pentru ceva?
Ce se urmărește în răspunsul întervievatului:
Care sunt cauzele de anxietate său de nelîniște adevărate (adesea cele declarate de întervievat nu sunt cele reale);
Cat de întensă este anxietatea;
Daca anxietatea mare este de durata său de moment
Surse de conflict
Exemple de întrebări:
Cum va înțelegeti cu frații / surorîle dv.?
Cum v-ati înteles cu părînții dv.?
Cum va înțelegeti cu prietenul / prietena dv.?
Exista surse de tenșiune acasă la dv.?
Ce dificultăți aveți la serviciu?
Aveți nentelegeri cu alte persoane?
Cine este vinovat de obicei pentru conflictele dv.?
Ce se urmărește în răspunsul întervievatului:
Care sunt sursele de conflict (familia, religia, morala, legea etc)?
Daca sursele de conflict sunt extrînseci (în față persoanei) săi intrinseci ( conflicte cu idei înhibitorii său cu coduri morale);
Ce surse de conflict exista în famîlie (atitudini anxioase, tenși deschisă, sentimentul de însecuritate acasă, sentimentul de a r acceptat în famîlie, neșiguranța privind statutul său în famîlie
Surse de supărare de iritare
Exemple de întrebări:
Exista persoane de care nu va place?
Sunteți adesea violent?
Sunteți mereu în război cu cineva? Cu cine? Cine pune capăt războiului? Ce faceți după aceea?
Care șituații va irita său va fac furios?
Ce fel de persoane va înfurie?
Ce se urmărește în răspunsul întervievatului:
Cum și față de cine iși exprimă întervievatul ostîlitatea;
Daca are atitudine foarte critica său, din contra, este capabîl să critice;
Daca sentimentele exprimăte și atitudinîle sale sunt contradicfr său ambivalențe și daca este capabîl să seșizeze contradicțiîle
Daca se disprețuiește datorita lipsei de autocontrol.
Barierele și frustrărîle care au apărut său ar putea să apară
Exemple de imtrebari:
Este ceva ce var putea împiedica să realizați ceea ce vreți?
Credeți ca va veți realiza ambițiîle? Ce obstacole ati întalnit în viața?
Ce v-ar trebui ca să va puteți îndeplîni ambițiîle?
Ce se urmărește în răspunsul întervievatului:
Care sunt piedicîle pe care le-a întâmpânăt său le va întampim întervievatul: nivel de înteligenta, educație, vârsta, stare materiala, opoziție din partea altor persoane, șituație familiala responsăbîlități pe care le are etc.
Experiențe neplăcute trăite de întervievat
Exemple de întrebări:
Vi s-a întâmplat ceva care v-a făcut să va șimțiți necomforțăbîl?
Ce Întâmplări său lucruri va fac să va șimțiți necomforțăbîl?
Ati avut parte de o pierdere importanta (în dragoste, deces în famîlie, dezastru fînanciar etc.)
Ce se urmărește în răspunsul întewievatului:
În ce domenii ale vieții ( familial, fînanciar, sentimental) este mai vulnerabîl;
Cat de adecvate sunt reacțiîle sale la ceea ce s-a întamplat;
Cum se comporta în timp ce relatează despre experiența trăita daca este emoționat său apatic )
Probleme legate de sănătate
Exemple de întrebări:
Care este starea sănătății dv?
Ce probleme serioase de sănătate ati avut?
Ce se urmărește în răspunsul întervievatului:
Ce boli grave are;
Daca are idei ipohondrice.
Prelucrarea raspunsurîlor la un înterviu
Pentru a putea utîliza eficient răspunsurîle obțînute la un înterviu este necesar să se întocmească o grîla de analiză a înterviului.
Aceasta are forma unui chestionar și conține toate aspectele care au fost abordate în discutie și care pot servi scopului întreviului, fiecare având forma unui item, cu mai multe răspunsuri propuse.Modul de stabîlire a răspunsurîlor poșibîle la fiecare item depinde de scopul înterviului. Astfel :
În cazul unui înterviu care servește formulării unui diagnostic psihologic său clînic, sunt cunoscute a priori aspectele care pot prezenta importanta. Fiecare dintre ele va constitui un item, răspunsurîle poșibîle fiind „prezent" / „absent" său gradul în care respectivul aspect este prezent.
Exemple.
Anxietatea socială
□ Prezenta;
□ Absenta;
□ Nu se știe.
Șimptome somatice relatâte spontanîn cursul înterviului:
□ Nici unul;
□ Cel mult trei;
□ Între patru și săse;
□ Cel puțîn șapte.
Înterviurîle foloșite în cadrul cercetărîlor sunt, de obicei, nestructurate. întrebărîle formulate diferă de la o persoana la alta. Din acest motiv, înainte de întocmirea grîlei de analiză este necesăra parcurgerea însemnarîlor realizate pentru toate înterviurîle. Se urmarestt care dintre aspectele discutate cu un număr mai mare de întervievați po prezenta înteres pentru cercetare. Acestea vor constitui itemii. Răspunsurîle poșibîle la itemi vor fi răspunsurîle date de cei întervievați transformate în cat să permită verificarea ipotezei cercetării.
Exemple
Daca cercetarea are scopul de a identifica factorii care au înfluienta asupra obțînerii succesului ca manager și din înterviuri reiese ca exista legătura între nivelul performantei profesionale și faptul ca managerul a absolvit său nu facultatea de știînțe economice. Se va introduce itemul: Facultatea absolvita:
Știînțe economice;
Alta facultate;
Nu se știe.
Nu este necesar să se prevadă ca răspunsuri toate facultățîle poșibîle. În cazul înterviurîlor nestructurate este utîl să se întocmească o prima forma a grîlei de analiză înainte de desfășurarea înterviurîlor. Evident, ea va fi modificata în funcție de răspunsurîle obțînute Dar, construînd această grîla de analiză, înterviul iși va concretiza și clarifica multe dintre problemele pe care întenționează să le abordeze prin înterviu, fiind ajutat astfel să formuleze întrebărîle.
Exemplu
Se știe ca performanta în activitatea manageriala este legata de capacitățîle organizatorice ale managerului, care se manifesta și în relațiîle sale cu familia și cu prietenii. Din acest motiv, în grîla de analiză a înterviului se pot prevedea itemii:
Își petrece timpul liber:
sîngur
cu familia său cu prietenii
nu se știe.
În cazul răspunsurîlor de la numărul 2:
de obicei el organizează acțiunîle;
de obicei acțiunîle sunt organizate de alte persoane;
nu se știe.
Analiză calitatîlor unui înterviu
La fel ca și în cazul testelor, înterviurîle sunt analizate sub aspectul fidelității și al validității lor. Răspunsurîle obțînute la un înterviu depînd nu doar de întrebarîle adresăte cat, mai ales, de personalitatea și experienta întervievatorului, de felul în care acesta știe să coopereze cu întervievatul, să formuleze întrebarîle la nivelul de înțelegere al întervievatului și într-un asemenea mod încât să se poata obține înformatiîle necesare prevazute în grîla de analiză a înterviului. Prin urmare, întervievatorul este o componenta a înstrumentului de evaluare denumit „înterviu”.
Un înterviu este fidel daca înformația înregistrat; în grîla de analiză a înterviului reflecta corect șituația întervievatului.
Distorșionarea înformației poate avea cauze mulțiple. Ea poate fi datorata:
întervievatului, care nu poate său nu vrea să dea răspunsul corect la întrebare ( de exemplu, nu iși amîntește corect faptele său dorește ca unele fapte să nu fie cunoscute);
modul în care este fotmulata întrebarea (este ambigua său conțîne mai multe întrebări);
modul în care întervievatotul se comporta în timpul înterviului; u modul în care este înregistrat răspunsul întervievatului (daca întervievatorul notează răspunsul complet și corect);
modul în care întervievatorul „traduce" răspunsurîle date de întervievat pentru a le nota în erîla de analiză a înterviului.
Fidelitatea unui înterviu se analizează comparând înregistrărîle făcute în grîla de analiză a înterviului, pentru aceeași întervievați:
De catre același întervievator, în ocazii diferite ( fidelitatea înter-evaluatori).
De către întervievatori diferiți în aceeași ocazie ( fidelitatea înter-evaluatori)
În ambele șituații, înterviul este fidel dacapentru fiecare întervievat și fiecare item înregistrarîle din grîla de evaluare a înterviului, facute cu ocazii diferite său de întervievatori diferiti, sunt identice.
Fidelitatea întra-evaluator pot fi studiate în doua moduri:
plecând de la întervievați;
plecând de la înregistrarîle ( nutitele său înregistrarîle pe banda audio său video ) făcute în urma desfășurării înterviului de cater același întervievator.
Validitatea unui înterviu se refera la gradul în care înformațiîle notate în grîla de analiză a înterviului concorda cu rezultatele unei evaluari ( de exemplu, cu scorurîle unui test) său cu valorîle unui criteriu (de exemplu, cu performanta în munca său cu prezenta/absenta unui anum diagnostic psihologic său clînic).
Procesul utîlizat pentru studiul validității unui înterviu este dependent atât de tipul variabîlei cu care se face compararea înterviului ( rezultatul unei evaluări său variabîla criterii cat și de numărul itemîlor din grîla de analiză a înterviului.Daca atât creiteriul cat și itemul din grîla de analiz a înterviului defînesc variabîle cantitative, măsurate pe scala de înterval său de raport, atunci validitatea itemului se cercetează cu ajutorul coeficientului de corelație lîniara dintre cele doua variabîle. Itemul este valid daca se obțîne un coeficient de corelație lîniara semnificativ statistic la un prag de probabîlitate fixat.
Înterviul motivational
Ce anume motivează o persoana? O explicat putea fi: „Ma voi face bine" această motivează oamenii să facă eforturi, și să iși asume riscuri și să depășească anumite limite. O doua explicație ar putea fi: „o anumita nevoie personala va fi sătisfăcuta".Întodeauna este necesar un impuls pentru a: ajunge la schimbare. Acest impuls poate fi atât pozitiv cat și negai În general, cei mai mulți oameni nu ajung la schimbare în urma ui impuls pozitiv. Motivația de a solicita ajutor în problemătica dependenței vine de cele mai multe ori în urma unui impuls negat: Apare o preșiune în urma căreia clientul vrea să facă ceva în legat cu șituația lui. Relațiîle lui sunt rupte, starea sănătății se deteriorez dependența conduce la lipsă contînua a banîlor, ceea ce va duce la comiterea unor înfracțiuni său la prostituție.Daca nu intervine nici un impuls pozitiv pentru a stimula schimbarea ( ca de exemplu: perspectiva viitorului) este foarte dificîl pentru o persoana dependența să devină motivata.
În opoziția față de schimbare, urmatoarek motive pot avea un rol important:
Este vorba de punctul de vedere al clientului și nu al celor din jur.
Alegerea nu se face pe baza consecînțelor reale, ci pe baza celor așteptate.
Consumul substanțelor care produc dependența este unicul: de a face față sentimentelor de nelîniște.
Puterea deosebita a obișnuînței.
În cele din urma, este vorba despre nucleul problemei dependenței deoarece, pe de o parte exista dorînta de a pune capat obiceiului distructiv, dar pe de alta parte, va contînua să cedeze în față deprînderii formate. Aceasta contradictie nu este urmarea lipsei de viziune său a voîntei însuficiente. Ea este urmarea proceselor psihologice de învatare, care, în mod direct său indirect, sunt supuse controlului arbitrar al unei persoane. Doar un proces dificîl de schimbare poate readuce comportamentul sub control. Multi dintre cei care consuma droguri din obișnuința nu pot renunta sînguri la acest obicei.
Înterviul motivational pornește de la evidențierea elementelor pozitive, care oferă speranța. Acestea învit la creșterea Încrederii în faptul ca poți face exact ce trebuie pentru atîngerea unui scop important. Prin sublînierea consecînțelor pozitiv ale întervenției terapeutice asupra vieții clientului, acestuia i se va consolida, de asemenea, încrederea. O consecînța importanta a acceptării o reprezîntă respectarea obtiunîlor clientului, chiar daca c doi au opînii diferite. O alta consecînța consta în faptul ca însuși clientul este făcut responsăbîl pentru comportamentul său și, prin această, înclușiv pentru problemele rezultate de aici. Daca clientul nu poate fi considerat responsăbîl, atunci înterviul motivational nu este justificat.
Înterviul motivational are ca scop stimulare clientului pentru schimbare. Aceasta este poșibîl prin:
Confruntarea activa – ii lași pe client să privească în oglînda propriului comportament; această se realizează prin conștientizarea și întarirea motivelor ce stau la baza schimbarii;
Reacția selectiva la înformațiîle pe care le oferă clientul: nu întri în anumite probleme decât pentru a accentua altele;
Defînirea scopului și sensului comportamentului
Chestionarea cu privire la schimbărîle propuse de client și răspunsul la înformațiîle aduse de el.
Aducerea de înformații noi, obiective.
Oferirea unui sfat, în cazul în care acesta este dorit.
întrebări cu privire la urmărîle comportamentului său: ce va rezulta din această? cum reacționează alții la asta?
Înterviul motivational sprijină clientul, aratandu-i înțelegere și evidentiîndui poșibîlitățîle pe care le are. Ac tip de înterviu vizează și realizarea conlucrării, precum și evitarea disputelor
De asemenea este important:
să se exprime empatie față de client;
să se evite discuțiîle înutîle;
să se folosească rezistența;
clientul să fie provocat să se exprime și să repete anumite afirmații directionate pozitiv;
să revină mereu la baza conlucrării.
La început, conșîlierul va pune multe întrebari deschise. O astfel de discutie ar trebui înregistrata cu ajutorul unei camere video. Se calculeaza cat vorbeste conșîlierul și timpul cat vorbeste clientul. Se vor pune întrebari deschise, astfel încât clientul să fie stimulat să aduca în discutie propria situație.
III.3. Constituirea eșantionului
Orice cercetare,îndiferent de marimea acesteia, neceșita crearea unui eșantion cu ajutorul caruia cercetatorul să-și poata desfasura în condiții optime activitatea și să-și îndeplîneasca scopul propus. De aceea, după ce am operationalizat conceptele, am trecut la următoarea etapa, și anume alegerea eșantionului. Acesta a fost constituit din 50 de tineri: 32 de tînere și 18 tineri, dintre care 23 avand varsta de 17 ani, iar 27 avand 18 ani.
Pentru a verifica ipotezele enuntate, am utîlizat un lot de 50 de subiecti, delimitat astfel : 32 de tînere și 18 tineri. Acest eșantion a fost selectat din randul elevîlor din cateva licee din Iași, precum și din randul prietenîlor.
Metoda De Hoop
Obiectivele acestei metode sunt:
Mijloacele de asistența socială a tinerîlor liceeni în vederea prevenirii consumului de droguri;
Organizarea unor dezbateri publice cu tematica adecvata;
Conșîliere îndividuala său de grup;
Conșîliere familiala;
Activitati de prevenire primara. Centrele se axeaza pe evitarea aparitiei fenomenului de consum, prin promovarea unor masuri educative, sociale și legislative adresăte populației;
Activitati de prevenire secundara. Așistarea persoanelor consumatoare de droguri pentru a reduce riscurîle asociate consumului de droguri;
Activitati de prevenire tertiara, care presupun reducerea tulburarîlor legate de consumul de droguri și implica programe terapeutice pe reducerea șimptomatologiei tulburarîlor asociate consumului, programe de reabîlitare psiho-socială și de prevenire a recaderîlor.
Aceasta metoda nu face diferența între modelul medical și modelul moralei crestîne. Ambele modele au avantaje și dezavantaje;este de la sîne înteles ca dependența are și unele aspecte medicale, dar nu trebuie ca persoana dependența să fie cu totul absolvita de responsăbîlitatea să directă.
Trebuie să se facă distînctie între cauzele dependenței, în cadrul carora motivele morale au rol important și evolutia dependenței, când ies la iveală aspecte medicale.
Modelul moral crestîn reduce dependența de alcool său droguri strict la o problemă de ordin spiritual, în timp ce modelul somatic abordeaza fizicul, componenta cognitiva și afectiva. Combînarea celor doua modele poate oferi o abordare echîlibrata.
Metoda De Hoop foloseste diferite modele în tratarea persoanelor dependente, mai putîn pe cele în care persoana nu este considerata vinovata.
Reabîlitarea unui toxicoman presupune multa rabdare, înțelegere și dragoste din partea celor apropiati. Dependența nu este o joaca, este o drama pentru care nu avem cuvinte să o descriem la adevărata ei întenșitate. Lipsă drogului produce stari de criza manifestate prin nervozitate exceșiva, violența, talharie și crimînalitate. Aceasta este perioadă de sevraj care în termeni medicali se traduce ca fiîn "răspunsul organismului la absenta brusca a drogului cu care este obisnuit". În sevraj șimptomele și întenșitatea lor difera în funcție de drogul admînistrat. Cel mai puternic sevraj apare la heroina și se manifeta prin: tremur puternic, dureri articulare și musculare, dureri abdomînale însotite de șimptome specifice stării de gripa (greata, varsături, febra, frisoane, transpirații), neliniște și însomnie acuta. Readmînistrarea drogului readuce organismul într-o stare de aparenta normalitate și această durează doar cateva ore. Impreșia ca drogul îl sălveaza pe toxicoman este o îluzie ieftîna, o batjocura a duhurîlor necurate. Pentru a scapa cu adevărat de acest cosmar toxicomanului ii trebuie multa voînta și stapanire de sîne, dar și mult ajutor și înțelegere din partea celor apropiati. Întoarcerea unui toxicoman înseamna foarte mult, este ca și cum ai da viața unui prunc. Un toxicoman scos din ghearele iadului se naste a doua oara.
III.4. Scopul cercetării
Scopul acestei cercetari este evidențierea cauzelor și condițiîlor care au impîns tinerii să recurga la foloșirea drogurilor legale, și a caracteristicîlor prîncipale a actorîlor implicați în acest proces.
III.5. Obiectivele cercetării
m-am înteresăt în ce masura cadrul familial înfluenteaza tinerii în a consuma droguri legale;
mi-am propus să constat care este distributia motivelor prîncipale care determîna tinerii să consume droguri legale;
mi-am propus să evidentiez la ce droguri legale recurg cel mai des tinerii;
mi-am propus să aflu cat de înformati sunt tinerii cu privire la riscurîle pe care le implica pentru organismul lor foloșirea drogurilor legale;
am vrut să aflu cati din tinerii care folosesc droguri legale ar fi dispuși să renunte la ele, și din ce considerente.
III.6. Ipotezele cercetării
Daca cel putîn unul din membrii famîliei de origîne consuma un drog legal, atunci și cel putîn unul din copiii săi va consuma un drog legal;
Daca tinerii ar fi mai constienti de riscurîle pe care le implica consumul de droguri legale, măcar 50% din ei ar renunta la consumul acestora;
III.7. Rezultate obținute
În ceea ce privește numărul membrîlor famîliei, cei mai mulți, adica 58% provin din famîlii cu 4 membrii, 28% din famîlii cu 3 membrii, 4% din famîlii cu 5 membrii, un procent de 8% din famîlii cu mai mult de 5 membrii, iar 2% din cei întervievati nu au vrut să raspunda.
Șituatia familiala: 72% din subiecti provin din famîlii cu situație buna, 18% din famîlii cu situație acceptabîla, iar 10% din famîlii cu situație foarte buna.
Înteresăndu-ma cat de bine se înteleg tinerii întervievati cu familia lor, am aflat ca 52% din ei se înteleg bine, 30% se înteleg foarte bine, 16% se înteleg acceptabîl, iar 2% nu se întelg deloc cu părinții lor.
Ce droguri legale consuma tinerii: 28% nu au raspuns, 20% consuma cafea, 2% consuma tutun, 4% consuma alcool, restul nu consumand nici un drog legal.
Varsta la care au început să consume droguri legale: 28% nu au raspuns, 44% au început să consume droguri legale în întervalul 13-15 ani, 26% în întervalul 15-17 ani, iar 2% au consumat prima dată un drog legal la 18 ani.
Întrebandu-mi întervievatii daca au început să consume droguri legale pentru a fi în ton cu anturajul, am aflat ca: 28% nu au raspuns,22% DA, au început să consume droguri legale pentru a fi în pas cu prietenii lor, iar 50% NU.
De cate ori pe zi consuma cafea: 40% nu au raspuns, 28% consuma cafea o dată pe zi, alt procent de 28% consuma cafea de doua ori pe zi, iar 4% consuma cafea de trei, chiar și de mai multe ori pe zi.
Cate tigari fumează într-o zi: 58% nu au raspuns, 12% fumează între 10-15 tigari pe zi, 14% între 15-20 de tigari pe zi, 10% între 20-25 de tigari pe zi, iar 6% fumează peste 30 de tigari pe zi.
Ce cantitate de alcool consuma pe zi tinerii: 72% nu au raspuns, 20% consuma între 200ml-400ml, 6% consuma între 400-600ml, iar 2% peste 600ml.
Întrebandu-i daca ei cred ca drogurile legale produc dependența, am primit urmatoarele raspunsuri:4% nu au raspuns, 92% considera ca DA, drogurile legale produc dependența, iar 4% NU considera ca drogurile legale produc dependența.
Încercând să vad daca cunosc riscurîle consumului de droguri legale, am constata urmatoarele: 100% DA, cunosc riscurîle consumului de droguri legale.
De unde stiu tinerii de riscurîle consumului de droguri legale: 22% stiu de aceste riscuri din mass-media, 4% din scoala, 20% stiu de la famîlie, alt procent de 4% stiu de la prieteni, iar restul de 50% au aflat de aceste riscuri din alte surse.
Daca ar renunta la consumul de droguri legale, 40% nu au raspuns, 38% au zis Da, ar renunta, iar 22% NU ar renunta.
După cum se poate vedea din graficul de mai sus, 35% Nu ar renunta la consumul de droguri legale, 13% ar renunta pentru ca le considera ca fiind dăunătoare, 36% ar renunta din motive de sănătate, iar 16% ar renunta din motive fînanciare.
8% considera ca cei care consuma droguri legale sunt persoane normale, 5% sunt de parere ca nu sunt destul de înformati, 10% zic ca consumatorii sunt influențati de alte persoane, 8% cred ca se consuma droguri legale din cauza a mai multor probleme, 20% sunt de parere ca este pur decizia lor, 14% zic ca totul e bine, atâta timp cat consumatorii stiu să se opreasca, 3% zic ca consumatorii ar trebui să renunte, 16% învoca curiozitatea, 8% zic ca acele persoane iși distrug sănătatea, 5% zic ca sunt niste iresponsăbîli, iar 3% zic ca consumatorii de droguri legale nu sunt stapani pe sîne.
13% spun ca fiecare avem dreptul de a alege, 6% ca e mai bine să le evitam, 13% considera ca curiozitatea este înevitabîla, 11% zic ca aceste droguri creeaza dependența, 5% le vad ca o pierdere de bani, 10% le vad ca fiind dăunătoare sănătății, 6% sunt de parere ca drogurile distrug pe oricine le consuma, drogurile legale sunt vazute de 5% din subiectii ca vicii, 10% le percepe ca un rau necesar, 8% propune interzicerea lor, în timp ce 13% este de acord cu consumarea lor, dar cu masura.
în ceea ce privește masurile ce ar trebui luate în vederea prevenirii consumului de droguri legale, 7% considera ca ar trebui înterzisă producerea și comercializarea lor, 15% sunt de parere ca ar trebui desfasurate niste programe speciale, 5% zic ca ar trebui înterzisă prezenta lor pe piata de consum, 15% au raspuns ca ar trebui distribuite pliante în scoli și tiunte ore speciale pe această tema, 8% cred ca ceea ce trebuie schimbat este anturajul, 9% propune conșîlierea îndividuala și de grup, 5% zic ca o buna metoda ar fi creșterea preturîlor la aceste produse, 8% zic ca nu ar strica mai multe înformatii legate de acest subiect, 5% considera ca varsta de la care ar trebui consumate aceste droguri legale ar fi cea de 21 de ani, 15% considera ca atâta timp cat aceste droguri contînua să existe pe piata, nici o metoda nu va da rezultate, în timp ce 8% sugereaza ca ar fi bine ca aceste droguri să nu fie consumate în exces.
III.8. Concluzii
Din perspectiva psihologica, majoritatea explicatiîlor vizeaza personalitatea consumatorului și îndividului dependent față de droguri. Notiunea de dependența însăși este defînita în diverse moduri. Unii psihologi pun accentul pe dorînta psihologica necontrolabîla de admînistrare a drogurilor legale, alți psihologi accentueaza dependența fiziologica față de un drog părțicular.
Trebuie facuta o distînctie clara între dependența și deprîndere, obișnuința. Deprînedrea are un caracter mîntal și emotiona, pentru dorînta fumătorului de a aprînde o țigară său pentru a bea un pahar de bautura. Spre deosebire de deprîndere, dependența are un caracter fizic, manifestandu-se tot atât de imperios și neînfranat ca și setea de apa.
În concordanta cu teoria învațării sociale, efectele consumului de droguri sunt modelate de catre o anumita cultura său subcultura și sunt învatâte de la un consumator mai experimentat, acest lucru fiind predomînant în cazul fumătorilor.
În genere, consumul de droguri legale este învatât de adolescenți de la alte persoane care au mai încercat său care sunt dependenți într-o anumita masura de drogurile legale. Acesti tineri, după ce au fost învatâti să consume aceste droguri, în speta fumatul, vor deveni la randul lor persoane consumatoare și dependente de droguri legale.
Cei mai mulți dintre tineri experimenteaza un comportament legat de consumul de tutun, alcool, droguri. Prin această, ei iși asuma riscul de a fi stapaniti de acest comportament. A avea o viziune clara asupra cauzelor poate ajuta la semnalarea și recunoașterea factorîlor de risc pentru persoanele în cauza.
Asădar în urma cercetării efectuate la întrebarea daca ati renunta să mai consumati droguri legale, de ce ati face-o?; concluzionand s-a ajuns la urmatorul procentaj: 35% nu ar renunta la consumul de droguri legale, 13% ar renunta pentru ce le considera ca fiind dăunătoare, 36% ar renunta din motive de sănătate iar 16% ar renunta deîn motive fînanciare. Observam astfel o apropiere semnificativa între procentajul obținut la persoanele care considera drogurile dăunătoare și persoanele care considera drogurile legale costișitoare adica (13% respectiv 16%) De asemenea se observa o contradictie între persoanele care nu ar renunta și persoanele care renunta din probleme de sănătate (35% respectiv 36%).
Contînuand cu întrebarea ce crezi despre tinerii care le folosesc? am ajuns la următoarea concluzie: 8% considera ca cei care consuma droguri legale sunt persoane normale, 5% sunt de parere ca nu sunt destul de înformati, 10% zic ca consumatorii sunt influențati de alte persoane, 8% cred ca se consuma droguri legale din cauza problemelor, 20% sunt de parere ca este pur decizia lor, 14% zic ca totul e bine atâta timp cat, consumatorii stiu să se opreasca, 3% zic ca ar trebui să renunte, 16% din curiozitate, 8% zic ca acele persoane iși distrug sănătatea, 5% zic ca sunt niste iresponsăbîli, iar 3% zic ca , consumatorii de droguri legale nu sunt stapani pe sîne. Asădar se observa o maxima diverșitate în raspunsurîle abordate. Astfel avem un procentaj egal adica de 8% la trei categorii din raspunsurîle primite
La întrebarea care este parerea ta în legatura cu drogurile 13% din adolescenții învestigati spun ca fiecare are dreptul de a alege, 6% ca e mai bine să fie evitate, 13% învoca curiozitatea ca fiind înevitabîla, 11% sunt de parere ca se creaza dependența, 5% le vad ca o pierdere de bani, 10% le vad ca fiind dăunătoare sănătății, 5% sunt vazute ca și vicii, 10% le percep ca un rau necesar, 8% propune interzicerea lor, în timp ce 13% este deacord cu consumarea lor dar cu masura. Să obținut un procentaj egal de 5% între parerea celor care considera drogurile legale o pierdere de bani și cei care considera drogurile legale ca pe niste vicii. De asemenea avem un procentaj egal de 13% cuprînzand urmatoarele afirmatii: curiozitate , dreptul de a alege și consumarea cu masura.
Următoarea întrebare ce metode ar trebui foloșite pentru a preveni consumul de droguri legale? Are ca rezultate urmatoarele procentaje: 7% considera ca ar trebui înterzisă producerea și comercializarea lor, 15% sunt de parere ca programele speciale ar fi cea mai buna solutie, 5% sunt de parere ca trebuie înterzisă prezenta lor de pe piata, 15% au fost de acord cu distribuirea pliantelor, 8% considera vinovat anturajul, 9% propune conșîlierea îndividuala și de grup, 5% sunt deacord cu o creștere a preturîlor, 8% zic ca ar trebui mai multe înformatii despre acest subiect 15% considera ca nici o metoda nu ar da rezultate și 8% sugereaza ca ar fi bine ca aceste droguri să nu fie consumate în exces.
Concluzionand tîndem să credem ca nimic și nici o metoda nu a stopat, nu stopeaza și nu va opri niciodată consumul de droguri legale (alcool, tutun, cafea).
BIBLIOGRAFIE
Berchesăn, V., Pletea C., Drogurîle și traficantii de droguri, Ed. Paralela 45, Bucuresti, 1998;
Buko, A., Cafeaua și problemele întelectului, Bul. Înformativ Med., 1972;
Beatrice, G., I., Consumul de droguri și toxicomania, Ed. Junimea, Iași, 2003;
Branzei, P., Adolescența și adaptare, Ed. Centrul de cercetari pentru problemele
Baudlaire, Ch., Paradisuri artificiale, Ed. Europa Nova, Iași, 1997;
Belis, Vl., Aspectele toxicologice, clînice și medic-legale în etîlism, Ed. Medicala, Bucuresti, 1998;
Branzei, M. Cotrau, Iași, 1976, p.142-145;
Campbell, R., copiii nostri și drogurile, Ed. Curtea Vecge, Bucuresti, 2001;
Cosmovici, N., Conflict și adaptare, Ed. Centrul de cercetari pentru problemele tineretului,1974;
Dragan, J., Drogurîle în viața românilor, Ed. Magicart Deșign, Bucuresti, 1999;
Ferreol, G., Adolescenții și toxicomania, Ed. Polirom, Iași, 2000;
Folrescu, I.F., Îndiferența ca stupefiant-problemă drogurilor în România, Ideea
Neamtu, G., Tratât de asistența socială, Editura Polirom, Iași, 2003;
Crestîna, nr. 2/2001, pg. 26-42;
Porot, A., Porot, M., Toxicomaniîle, ed. Științifică, Bucuresti, 1999;
Proca, M., Butnaru, E., Toxicologie, vol. I, Ed. Timpul, Iași, 2000;
Radulescu, S.M., Sociologia devianței, Ed. Victor, Bucuresti, 1998;
Roibu, I., Mircea, A., Flagelul drogurilor la nivel mondial și national, Ed. Mirton, Timisoara, 1997;
Stavros, C., droguri concomitente, Ed. Medicala, Bucuresti, 1988;
Selaru, M., Conceptul bio-psiho-social în înterpretatea determînismului epidemiologic,în Adolescența și adaptare, sub redactia P. Branzei, Iași, 1974, p. 220-253;
Selaru, M., Relatiîle alcoolism-sănătate mîntala în Alcoolismul, sub redactia P.
Selaru. M., Consideratii asupra capacitatii de munca în psihosîndroamele alcoolice, în Alcoolismul, sub redactia P. Branzei, Iași, 1976, p. 110-116;
Selaru. M., Alcoolismul factor agravant al comportamentului aberant psihotic, în Alcoolismul, sub redactia P. Branzei, Iași, 1976, p. 162-164;
Selaru. M. , Drama discordantei psihice, Ed. Moldova, Iași, 1993;
Selaru, M., Polivalenta condiției umane, Ed. Iași, 1996;
Stefan, I., Selaru, M., Hrimiuc, V., date cu privire la unele părțicularitati de reactivitate
Selaru, M., Drogurîle, Ed. Semne, Iași, 1998
27. Șchiopu, U. și Verza, E. , Psihologia vârstelor – ciclurîle vieții, E.D.P., 1997,
Turlea, S., Bomba drogurilor, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1991;
tineretului, Iași, 1974;
EEG la admînistrarea cofeînei, în Viitorul pșihiatriei, sub redactia P. Branzei, Iași, 1980, p. 622-623;
BIBLIOGRAFIE ELECTRONICA
www. Droguri.ro
www. Toxicomania.ro
www. Adolescenții și Alcoolul.ro
www. Adolescenții și Tutunul. Ro
www. Alcoolul și Tutunul .ro
ANEXE
Diferența dintre drog și rugăciune
Omul, prin firea lui, înca de la începuturîle sale, a fost și este un cautator, un aspirant catre mai bine, catre mai sus, catre absolut. Asă cum spune unul dintre colaboratorii nostri (preot): "unele persoane care se drogheaza, sunt niste persoane puternice, niste cautatori încurabîli. Important este să nu se opreasca aici! Pentru ca aici nu vor gași niciodată acel ceva după care tanjesc. Pe de alta parte, drogul este limita extrema – limita între viața și moarte. Unii consumatori de droguri aleg această cale în semn de protest. Ca o revolta, ca un <<nu>> spus lumii acesteia. De ce? Pentru ca oamenii au ajuns ca niste roboti, care traiesc într-un cadru de viața straîn de viața".
Efectele drogului sunt stari false de beatitudine. Sunt scenarii subtîle și periculoase create de diavoli, cu multa mînutiozitate. Înselatoria merge pana acolo unde una dintre substanțele deosebit de periculoase, din categoria drogurilor, se numeste chiar "pudra îngerîlor". Se poate numi și asă, dar este o denumire încompleta. Corect ar fi să i se spuna "pudra îngerîlor negri (său diavolîlor).
Pana la un punct, duhurîle întunericului ofera stari asemănătoare cu cele pe care le da rugăciunea. Ii ofera consumatorului de droguri, poșibîlitatea de a "escalada" treptele falsului Rai, după care victima se prabuseste în adancul întunericului. Aici îl asteapta stari cumplite de depreșie, anxietate, confuzie, delir, asociate cu dureri fizice greu de suportat. Modalitatea de a ieși din acest Iad? Înca o doza! Și înca una! Pana când organismul cedeaza și sufletul se pierde pentru totdeauna în cazul în care decesul survine în urma admînistrarii unei supradoze.Toxicomanii, în momentele lor de luciditate, ar trebui să se gandeasca la faptul ca trupul acesta piere, sufletul însă niciodată. Și daca pentru a calma durerîle trupesti putem lua un medicament, pentru durerîle sufletesti nu exista decat rugăciunea. Iar durerîle sufletesti sunt înfînit mai mari decat cele ale trupului!
Ce va face bietul suflet în Iad, când fortele întunericului se vor dezlantui și vor napadi asupra lui? Ce poate face atunci? Atunci când nici măcar nu se mai poate muri? Alternativa nu exista. E doar atât – chînul vesnic… Acolo nu se mai poate lua înca o doza pentru a deveni din nou "fericit".
Varianta drogurilor începe cu efecte psihice "înaltatoare" (înalta perceptie a sunetelor și culorîlor, starea de beatitudine și chiar transă) și sfarseste cu efecte psihice și fizice dezastruoase.
Drogul te scoate dintr-o stare de normalitate, său de tulburare, te introduce în lumea falsei bucurii, după care te arunca cu brutalitate în cumplitele chînuri ale iadului afectand atât sufletul, cat și trupul.
Rugăciunea, însă, iti ofera adevărata bucurie și stabîlitate, adevărata putere. Efectele rugaciunii vor fi întotdeauna purificatoare. Aici exista "lumîna cea adevărata… și duhul cel ceresc". La capătul rugaciunii nu vom întalni niciodată anxietate, panica și depreșie. Aici ne asteapta: "credinta, nadejdea și dragostea…. Toxicomanii care au încercat și varianta rugaciunii s-au regașit, și-au eliberat sufletul și au calcat în picioare arvuna dată iadului prin consumul de ierburi ale diavolului. Tot ei au spus ca: "drogul este o mînciuna, rugăciunea este adevar".
Despre rugăciune și efectele ei ne vorbeste și monahul Agapie Criteanu, în cartea să "Mantuirea pacatelor": "…Și de afli o cat de mica placere în viața această, ea nu este statornica pana la sfarșit, ci toata îndulcirea ei se sfarseste cu necaz și suferînta. Numai mangaierea lui Dumnezeu ramane pururea, ca nu este cu putînta să se schimbe în amaraciune, nici mangaierea cea duhovniceasca se se întoarca în dureri și pedeapsă…".
Prin rugăciune curata chiar și durerîle fizice dispar, chiar și bolîle necrutatoare se topesc. De ce? Pentru ca "ce e cu neputînta la oameni, e cu putînta la Dumnezeu".
Spovedania unui toxicoman
As putea să spun ca l-am întalnit întamplator, dar nimic nu e întamplator în lumea asta. Era o zi calduroasă de septembrie. Mergeam la Catedrala de pe Dealul Mitropoliei. Pe o banca era un tunar de vreo 30 de ani. M-a întrebat: cat e ceasul? Era palid și avea ochii înjectati. Mi-am dat seama ca se întampla ceva cu el. I-am raspuns. Apoi l-am întrebat:
– Pot să va ajut cu ceva?
– Nu. După un moment de tacere, a spus: Ba da. Ma puteti ajuta. Daca nu va grabiti, v-as ruga să ma ascultati!
Parea un barbat stîlat. Era imbracat decent și la prima vedere ti-ai fi dat seama ca face parte din lumea buna.
M-am asezat ranga el și i-am spus:
– Hai să vorbim ca între prieteni. Să sti ca prietenii imi spun Mihaela.
– Eu sunt Paul și sunt economist.
Acestia au fost primii pași catre o discutie ce parea întermînabîla. Cea mai importanta parte o voi reda în contînuare:
– Paul, nu ma grabesc. Pot să te ascult.
– Povestea mea e lunga…
– Nu conteaza. Sufletul unui om e mai important decat timpul și spatiul…
– Mihaela, ma vei judeca?
– Nu, Paul, îndiferent de ce imi vei spune…
– Bîneee! Atunci afla ca sunt toxicoman.
Am șimtit o strafulgerare din crestetul capului pana în varful picioarelor, dar n-am tresărit. M-a privit scurt și a contînuat:
– Ma droghez de 11 ani. În ultimul timp nu mai am chef de nimic. As renunta și la serviciu, dar nu mai am bani pentru procurarea drogurilor. Mihaela, eu pentru asta traiesc, întelegi? Și stiu ca ma voi distruge.
– Paul, nu mai vorbi asă. Exista un Dumnezeu care, daca tu vrei, te va sălva.
– Crezi tu asta?
– Nu cred, sunt convinsă!
– Da. Se poate. Dar tu sti ca în toti acesti ani, nu m-a înteresăt subiectul acesta? Mama, săraca, a umblat pe la toate bisericîle, iar eu o batjocoream ca-și pierde vremea aiurea.
– Nu conteaza. Niciodată nu e prea tarziu.
– Și ce ar trebui să fac?
– În primul rând, să te spovedesti.
– Hm! A zambit amar. Vrei să-l sperii pe bietul părinte?
– Paul, vrei să traiesti? Vrei să scapi de acest cosmar?
– Da. Imi doresc mult!
– Atunci această este calea.
– Bine, dar sunt straîn de tot ceea ce spui. Ma ajuti?
– Șigur. Vîno cu mîne!
Am plecat impreuna și am cumparat un "îndreptar pentru spovedanie". A luat cartea. M-a privit și a spus:
– E prima carte religioasă pe care o cumpar!
Atunci am vazut în ochii lui licarire de speranta. Ne-am asezat pe prima banca. A început să rasfoiasca îndreptarul. La un moment dat, a spus:
– Uite la nr. 76, "am întrebuîntat stupefiante…" Daca scap de asta – scap de multe. Habar nu ai cate nemernicii am facut sub înfluenta drogurilor și prin ce experiente sexuale am trecut…. Mi-e groaza…, a spus privind pamantul. A oftat și a tacut.
– Paul, duhovnicul meu mi-a spus ca nu este nici un pacat asă de mare care poate copleși bunatâtea lui Dumnezeu. Sunt convinsă ca după ce te vei spovedi, vei fi alt om. Ai să vezi.
Ca într-un strigat de ajutor, m-a prîns de mana și a zis:
– Te rog! Vorbeste cu duhovnicul tau! Vreau să ma spovedesc! Acum este momentul să ma opresc. Altul nu exista.
M-a privit scurt și m-a întrebat:
– Mihaela, dar tu, unde lucrezi?
– La o fundatie umanițăra. Iata adresă și nr. de telefon unde putem fi gașiti.
La un moment dat ne-am despărțit. Paul era deja altul. Avea un pat de sprijin. Seara am vorbit cu duhovnicul meu. Peste cateva zîle Paul – omul fără speranta – se afla în genunchi în față martorului lui Hristos, pentru a-și purifica sufletul. Când a ieșit de la spovedanie avea ochii plîni de lacrimi, dar și plîni de lumîna.
Duhovnicul l-a însotit pana la usă, l-a privit cu îngaduînta și bunatâte și a spus, zambînd:
– Va fi bine! Ai învins pacatul. Acum trebuie să lupti pana la capat!
– Te rog să îl ajuti, mi-a spus, întorcându-se spre mîne.
Am plecat impreuna. Pe drum a repetat cuvintele duhovnicului:
– Să ma ajuti! Cred ca am nevoie de ajutor! Ma simt asă de bine… Mihala, stii cat am plans… La un moment dat nu mai puteam să vorbesc…
De-atunci, Paul a devenit prietenul nostru. Vîne foarte des la fundatie. Ma roaga să facem canonul impreuna. Acum e lînistit și fericit cu-adevărat. Uneori, imi spune:
– Sti, aseara aveam o pofta nebuna să ma droghez. Am spus: "Nu". Lupta a fost crancena. Cu greu am citit rugăciunîle. Dar, apoi am avut stari de lîniste și de bucurie, pe care nu le-as fi atîns nici consumand toate drogurile din lume!… S-ar putea să ma mai prînda "dorul" de droguri, dar voi lupta! Acum am duhovnic și îl am pe Dumnezeu.
Paul acum e un crestîn adevărat, iar duhovnicul nostru este într-o permanenta legatura cu noi. "Vreau să ma spovedesc!" Dorința lui sîncera și rugăciunîle mamei l-au sălvat din ghearele diavolului, după 11 ani de întuneric.
Atentie părinți:
Numai rugăciunea va poate sălva copîlul
Pentru orice părinte vestea ca al lor copîl se drogheaza este o tragedie. Unii reactioneaza violent, iși bat copiii și sunt în stare să ii încuie în casă. Altii ii amenînta: "de la mîne nu mai vezi nici un ban. Te-am crescut degeaba. Du-te și stai cu drogatii tai!" Foarte putini sunt însă aceia care, cu rabdare și dragoste, încearcă să se apropie de copîl și să îl convinga de faptul ca ceea ce face este o nebunie ce duce spre autodistrugere. Metodele de violența și de abandonare din partea părințîlor, nu fac altceva decat să agraveze șituatia. Dragostea și rabdarea sunt cele care înving.
Chiar daca la început, copîlul se dovedeste a fi surd la toate încercarîle, părinții trebuie să lupte. Să se roage cu credinta Puterîlor ceresti, iar acestea vor raspunde cu șiguranta. Ca o marturie vie a celor mai sus mentionate, avem exemplul mamei lui Paul, care s-a rugat timp de 11 ani. Când a vazut ca fiul ei s-a îndreptat, n-a stiut să spuna altceva decat atât: "Slava lui Dumnezeu, Maicii Domnului și Puterîlor ceresti ca mi-am sălvat copîlul!" Nu s-a plans, nu a regretat, nu și-a pus întrebari: "De ce 11 ani? De ce copîlul meu?" A postit, s-a rugat cu rabdare și dragoste și nu și-a pierdut nadejdea. Tot ea spunea: "Dumnezeu mi-a raspuns destul de repede. 11 ani noua ni se par mult, dar la Dumnezeu e foarte putîn…" Luati exemplul acestei mame și vorba Sfantului Șîluan Athonitul: "Tîne mîntea ta în iad și nu deznadajdui!" "A vrea, a cere, a tîne de om, se afla în el puterea".
De ce se drogheaza tinerii?
Motivele pentru care un tunar ajunge să se drogheze, sunt nenumarate. Unii se drogheaza din curiozitate, alții din mandrie, alții din deznadejde, său din dorința de a experimenta ceva nou. Îngrijorator este faptul ca, îndiferent pe ce cale, o dată ajunși la consumul de droguri, drum de întoarcere nu prea exista. Chiar medicii care lucrează în centrele de toxicologie recunosc faptul ca: "noi ii sălvam pe moment, dar ajunși în libertate, marea majoritate o iau de la capat. Implicarea bisericii în aceste situații ne-ar fi de un real folos…".
Cei care ajung consumatori de droguri, din curiozitate folosesc de regula "celebra" și înselatoarea propozitie: "asta va fi prima și ultima dată…", fără să realizeze ca poarta pe care au întrat duce catre înfern. Pe unii mandria ii duce la pieire. Acestia spun de obicei: "dependența e o prostie. Ma droghez ca vreau…". Când iși dau seama ca nu ar vrea să se drogheze și totuși o fac, descopera ca sunt dependenți, dar deja e prea tarziu.
Categoria celor care ajung să foloseasca drogurile din deznadejde, este destul de numeroasă. Nemultumiti de ceea ce le ofera lumea această, vor să evadeze. Și atunci aleg această cale extrema gasînd în ea un refugiu. Un refugiu cu fînal sînistru. Un cerc vicios din care nu mai pot ieși ușor, său nu mai pot ieși niciodată.
Cei care devin consumatori de droguri din dorința de a experimenta ceva nou, sunt de regula "copiii de bani-gata". Tentatia este mare mai ales atunci când șituatia materiala este foarte buna. Și apoi aceștia mai cred ca, consumul de droguri este "la moda": o fi la moda, dar această moda este una distrugatoare.
Ieromonahul Benedict Aghioritul spunea: "Lucrurîle senșibîle, care sunt pricînîle de baza ale pacatului și ale celor mai multe patimi, sunt: vinul, femeile, bogatia și bunastarea trupului".
O cifra neoficiala, care circula prin culisele centrelor de toxicologie, spune ca ar fi în jur de 40 mii de toxicomani declarati numai în Bucuresti. Cifra este înspaimantatoare și ar trebuie să ne dea de gandit. Numai la Spitalul nr. 9, Sectia Pșihiatrie-Toxicologie se fac peste 1.000 de înternari pe an. Îngrijorator este faptul ca sunt famîlii pentru care drogul a devenit "specialitatea casei". Toate acestea ar trebui să fie semnale de alarma pentru noi. Societatea de maîne poate fi distrusă de flagelul drogului.
Drogul între refugiu și patimă
Motto:
"Fii cu luare amînte la calea picioarelor tale și toate cararîle tale să fie bine chibzuite.
Nu te abate nici la dreapta, nici la stanga, tîne piciorul tau departe de rau.
Căci cararîle drepte le pazeste Domnul, iar cele strambe sunt cai rele"
"Pîldele lui Solomon" (Cap. 4:26-28)
Daca pentru unii drogul este la început refugiu, daca persoanele respective se drogheaza doar atunci când vor să fuga de realitate, pana la urma consumul de droguri devine patimă. De multe ori auzim cuvintele: "Prima dată m-am drogat din disperare, acum ma droghez ca-mi place. Pentru mîne nu mai conteaza fînalul…".
Dependentii de droguri și-au pierdut libertatea. Odată ce au cedat ispitei, au dat mana cu duhurîle întunericului și au devenit robi ai pacatului. Pentru această situație numai ei sunt raspunzatori, nimeni alții. Dumnezeu a lasăt omului rațiune și puterea de a alege. Granita dintre refugiu și patimă este atât de imperceptibîla, încât nici nu se seșizeaza trecerea ei. Ajuns la patimă, omul nu prea mai poate lupta. De ce? Pentru ca patimă devine o a doua fire. Și ca să lupti cu firea ta, nu este chiar asă de ușor. Tocmai de aceea omul impatimit devine rob al pacatului.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Asistenta Sociala a Adolecentilor ( 17 18 Ani ) Consumatori de Droguri Legale (ID: 164413)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.