Asistenta, Recuperarea Si Reabilitarea Copiilor CU Dizabilitati

Cuprins

Cuprins

introducere

1. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA DIZABILITĂȚII

1.1. Conceptul de dizabilitate

1.1.1. Abordări ale problematicii persoanelor cu cerințe speciale

1.1.2. Dificultatea existențială

1.2. Originea și evoluția noțiunii de handicap

1.2.1. Definirea conceptului de handicap

1.2.2. Conceptul de handicap- funcționalitate și implicații

1.3. Reglementări internaționale și interne privind drepturile persoanelor cu dizabilități

1.3.1. Legislația internațională

1.3.2. Legislația internă

2. CUNOAȘTEREA ȘI CARACTERIZAREA COPILULUI CU CERINȚE SPECIALE .

2.1. Obiectivele asistenței sociale și psihopedagogice

2.1.1. Problematica copiilor cu dizabilități

2.1.2. Asistența psihopedagogică și socială a copiilor cu dizabilități

2.2. Modelul social versus modelul individual în abordarea dizabilității

2.3. Rolul educației timpurii în prevenire

3. PRINCIPII ȘI MODALITĂȚI DE RECUPERARE, EDUCAȚIE SPECIALĂ ȘI INTEGRARE

3.1. Prioritatea activitățiilor de prevenție

3.2. Servicii de recuperare/compensare destinate copiilor cu dizabilități

3.2.1. Dezinstituționalizarea

3.3 Proiectarea serviciilor de asistență și recuperare pentru copii cu dizabilități

4. CERCETARE PRACTICĂ

4.1. Scopul cercetării

4.2. Obiectivele cercetării

4.3.Ipotezele cercetării

4.4. Motivația lucrării

4.5. Metodologia de investigație

4.6. Studii de caz

4.7. Interviuri adresate specialiștiilor

4.8. Măsuri și concluzii

introducere

Actualitatea temei este legată de problema ce ține de persoana cu dizabilitati, in special copilul cu dizabilitati, care este o categorie a populației cu o poziție evident dezavantajată față de alte categorii de copii, aceasta fiind ca una din problemele majore și ea poate fi soluționată numai prin efortul comun al tuturor oamenilor de bună credință din domeniile: politică, social, afaceri, știință, cultură.

Gradul de civilizare a societății în mare măsură este determinată de atitudinea față de acesti copii ce au un anume tip de dizabilitate. Crearea condițiilor pentru educație și învățămînt, adaptare socio-profesională și integrare socială a acestora constituie și un obiectiv principal al oricărui stat și a comunității mondiale în general.

Tema este actuală și prin stringenta diferențiere a persoanelor cu handicap, care este determinată de particularitățile individual – tipologice a persoanelor anormale și asigură realizarea maximală a posibilităților de cunoaștere a acestora. Diferențierea persoanelor cu handicap este o problemă fundamentală a științei psihopedagogice, o acțiune complexă care se realizează interdisciplinar (medicină, psihologie, pedagogie, etc.) axîndu-se pe particularitățile dezvoltării psihofizice individuale. Problema handicapului în rîndurile copiilor și tinerilor este una dintre cele mai acute nu numai în domeniul protectiei speciale, dar și în viața socială a țării.

Actualitatea temei mai este determinată și de un număr mare de factori:

tendința generală de creștere a numarului de copii cu handicap.

apariția în familie a unui copil ce are un handicap, afectează planurile profesionale a părinților dar mai ales a mamelor. Mamele care cresc și educă copii cu handicap neuro-psihic renunță la activitatea lor profesională.

se dereglează climatul psihologic în familie: familiile se destramă, tații încep să facă abuz de alcool.

se măresc cheltuielile statului în domeniul subvențiilor-prestațiilor, serviciilor medicale, educationale si sociale acordate copiilor cu handicap.

introducere în problematica dizabilității

conceptul de dizabilitate

Persoanele cu dizabilități au existat intodeauna, indiferent de perioada istorica străbătută, de perioada culturală, areală, iar atitudinea vis-a-vis de această categorie s-a schimbat de la marginalizare la excludere socială spre acceptare si integrare comunitară. Daca privim această problemă in trecut, observăm ca România a moștenit un sistem precar de protecție sociala a persoanelor cu handicap, asigurându-li-se protecție si îngrijire doar in instituții speciale.

După 1990, opinia publică a început să se schimbe treptat în favoarea celor marginalizați, astfel de la negarea existenței persoanelor cu dizabilități din timpul comunismului la conștientizarea că acești oameni trăiesc lângă noi și, mai apoi, la acceptarea lor ca membri ai societății cu drepturi egale.

În ultimii ani, în literatura de specialitate, unii autori, mai ales din Țările Nordice si Marea Britanie, au încercat să elimine complet utilizarea termenului de „handicapat”, propunând ca substitut sintagma „persoană cu nevoi speciale”, sau „persoană cu cerințe speciale”.

Termenul central utilizat in legislația și practica românească a fost cel de "handicap". Pe locul secund, ca sferă de frecvență și utilizare este termenul "deficiență". Ambii termeni erau acoperiți prin definiții în texte legale și au avut circulație în toate ariile relevante: protecția copilului, educație si sănătate.

Conceptele de cerințe sau nevoi (educaționale) speciale circulă fără o definiție legală certă și cu acoperire pe arii mai restrânse – dupa caz, protecția copilului sau educație. Ca ființă socială omul este dependent de ceilalți oameni. Această dependență inseamnă de fapt ajutor, posibilitatea de a comunica si coopera. Acest lucru dă naștere la sentimentul de apartenență și solidaritate umană, precum si sentimentul de securitate al individului. Din categoria copiilor cu CES( cerințe educative speciale) fac parte atat copii cu deficiențe propriu-zise, la care cerințele speciale sunt multiple, inclusiv educative, cat si copii fara deficiențe dar care prezinta manifestari stabile de inadaptare la exigențele școlii. Din această categorie fac parte:

– copii cu deficiențe senzoriale : vizuale, auditive, locomotorii

– copii cu deficiențe mintale

– copii cu tulburari afective ( emoționale )

– copii cu handicap asociat

În literatura de specialitate, în diverse rapoarte și studii a început sa fie utilizat și promovat termenul "dizabilitate" – ca substitut, de regulă, pentru handicap, termen care tinde a fi înlocuit în terminologia internațională, de exemplu în Regulile Standard din 1993 și Clasificarea Internațională a Funcționării, Dizabilității și Sănătății, adoptată de Adunarea Mondială a Sănătății din 2001.

Persoană cu dizabilități este termenul corect, nediscriminatoriu și reflectă situația reală, dar și poziția înseși persoanei cu dizabilitate.

Definiția termenului de dizabilitate este urmatoarea: “afecțiune a sănătății de lungă durată apărută în urma disfuncțiilor și a pierderii integrității corporale, precum și în urma influenței factorilor nocivi de mediu, reducerea activității și posibilităților de participare la viața socială”.

Dizabilitatea face parte din experiența umană, fiind o dimensiune a umanității. Ea este cea mai puternică provocare la acceptare a diversității pentru că limitele sale sunt foarte fluide. În categoria persoanelor cu dizabilități poate intra oricine, în orice moment, ca urmare a unor împrejurări nefericite, cum sunt unele boli și accidentele.

Sarcina evaluării copiilor cu dizabilități nu este una usoara. Rolul evaluatorului este să știe exact ce este dizabilitatea, care sunt consecințele sale, dar și s-o recunoască ca experiență unică, ca o dimensiune a diversității umane. Numai astfel se poate aprecia corect dacă serviciile și programele de intervenție și sprijin pe care le propune și le evaluează răspund necesităților celor cărora le sunt adresate.

„Persoanele cu handicap, în înțelesul prezentei legi, sunt acele persoane cărora, datorită unor afecțiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitățile de a desfășura în mod normal activități cotidiene, necesitând măsuri de protecție în sprijinul recuperării, integrării și incluziunii sociale.” (Legea nr. 448/2006, art. 2, al.(1)).

Definiția adoptată în anul 1992 se referă, în mod nemijlocit, la o relație directă de cauzalitate între două variabile: pe de o parte, anumite deficiențe de ordin senzorial, fizic sau mintal și, pe de altă parte, imposibilitatea de integrare în viața socială și profesională, de unde necesitatea unor măsuri de protecție specială (care, în contextul respectiv, nu puteau să fie decât unele de tip reparatoriu).

Se observă că ultima definiție, formulată în acord cu perspectiva modelului social, vizează, în primul rând, relația dintre caracterul mediului social și limitarea sau împiedicarea totală a accesului persoanelor cu deficiențe la viața socială.

Abordari ale problematicii persoanelor cu cerințe speciale

În literatura psihopedagogică se intâlnesc frecvent mai mulți termeni care, în funcție de modul de abordare a problematicii persoanelor cu cerințe speciale, pot clarifica o serie de delimitări semantice utile în înțelegerea corectă și nuanțată a fenomenelor avute în vedere:

Aspectul medical – deficiența- se referă la deficitul stabilit prin metode și mijloace clinice sau paraclinice, explorări funcționale sau alte evaluări folosite de serviciile medicale, deficit care poate fi de natură senzorială, mintală, motorie, comportamentală sau de limbaj. Prin deficiența se ințelege pierderea, anomalia, perturbarea cu carcater definitiv sau temporar a unei structuri fiziologice, anatomice sau psihologice si desemnează o stare patologica, funcțională, stabilă sau de lungă durată, care afectează capacitatea de muncă, dereglând procesul de adaptare si integrare la locul de muncă sau în comunitate a persoanei in cauză.

Aspectul funcțional – incapacitatea- reprezintă o pierdere, o diminuare totala sau parțială a posibilitațiilor fizice, mentale, senzoriale, consecință a unei deficiențe care impiedică efectuarea normală a unor activități. Incapacitatea conduce la modificări de adaptare, la un anumit comportament adaptativ, la performanțe funcționale care determina forme, mai mult sau mai puțin grave, de autonomie personală, profesională sau socială.

Aspectul social rezumă consecințele deficienței și ale incapacitații, cu manifestări variabile in raport cu gravitatea deficienței și exigențele mediului. Aceste consecințe pe plan social sunt incluse in noțiunile de handicap , respectiv de inadaptare și se pot manifesta sub diverse forme: inadaptare propriu-zisă, marginalizare, inegalitate, segregare, excludere. Handicapul pentru o persoană este considerat un dezavantaj social, rezultat dintr-o deficientă sau incapacitate, care limitează sau impiedică indeplinirea unui rol într-un context social, cultural, în funcție de vârsta, sexul sau profesia persoanei respective.

În clasificarea internațională a handicapului, realizată de marele epidemiolog din Manchester, Philip Wood, handicapul era definit ca o consecință a maladiilor asupra persoanei si era analizat in trei planuri :

Deficiență ( infirmitate ) – alterarea unei structure sau a unei funcții psihologice, fiziologice sau anatomice

Incapacitate – reducerea parțială sau totală de indeplinire într-un mod normal a unei activități

Dezavantaj social sau handicap – consecința deficienței sau incapacității asupra posibilitățiilor de incluziune social, școlară sau profesională; dezavantajul este rezultanta interacțiunii dintre persoana cu deficiență sau incapacitate și mediul ambient.

Abordarea tradițională a handicapului – ca o caracteristică individuală a persoanei, a fost înlocuită cu abordarea socială a handicapului, cu accentul pe condițiile defavorizante, neadaptate ale mediului și societății, care stau la baza discriminării și accesibilității reduse la drepturile generale ale omului și care condiționează dezavantajul și handicapul social.

Dificultatea existențială

Cronologic, dificultățile existențiale au fost interpretate inițial preponderent medical ca expresii ale unor abateri de la normalitatea biopsihică, iar conceptele de normalitate și anormalitate erau circumscrise în baza unor criterii statistice. Majoritatea absolută identifica normalitatea, iar minoritățile de la exmpiedică indeplinirea unui rol într-un context social, cultural, în funcție de vârsta, sexul sau profesia persoanei respective.

În clasificarea internațională a handicapului, realizată de marele epidemiolog din Manchester, Philip Wood, handicapul era definit ca o consecință a maladiilor asupra persoanei si era analizat in trei planuri :

Deficiență ( infirmitate ) – alterarea unei structure sau a unei funcții psihologice, fiziologice sau anatomice

Incapacitate – reducerea parțială sau totală de indeplinire într-un mod normal a unei activități

Dezavantaj social sau handicap – consecința deficienței sau incapacității asupra posibilitățiilor de incluziune social, școlară sau profesională; dezavantajul este rezultanta interacțiunii dintre persoana cu deficiență sau incapacitate și mediul ambient.

Abordarea tradițională a handicapului – ca o caracteristică individuală a persoanei, a fost înlocuită cu abordarea socială a handicapului, cu accentul pe condițiile defavorizante, neadaptate ale mediului și societății, care stau la baza discriminării și accesibilității reduse la drepturile generale ale omului și care condiționează dezavantajul și handicapul social.

Dificultatea existențială

Cronologic, dificultățile existențiale au fost interpretate inițial preponderent medical ca expresii ale unor abateri de la normalitatea biopsihică, iar conceptele de normalitate și anormalitate erau circumscrise în baza unor criterii statistice. Majoritatea absolută identifica normalitatea, iar minoritățile de la extremele curbei lui Gauss erau asimilate anormalității.

Normalitatea este definită în dicționarele obișnuite ca fiind ceea ce corespund cu normele, respectiv ceea ce ne apare ca natural, obișnuit, firesc, comun.

Hegel, a definit normalitatea in plan filozofic ca fiind “corespondența dintre conceptul și realitatea unor entități oarecare” .

Binomul semantic normalitate – anormalitate a primit o întrebuințare curentă in plan medical, în special cel al psihiatriei. Aici normalitatea este similar stării de sănătate, iar anormalitatea este asimilată cu maladia, procesul pathologic, anomalia, starea de devianța.

Lagache defineste normalitatea psihică prin următoarele caracteristici:

Capacitatea de a tolera tensiuni suficient de mari și de a le reduce la un nivel satisfăcător pentru trăirile individuale.

Capacitatea de a organiza un proiect de viață și existență care să permită satisfacerea periodică și armonioasă a majorității trebuințelor vitale.

Transgresarea scopurilor imediate și avansarea spre finalități mai îndepartate.

Capacitatea de adecvare a aspirațiilor individuale la cele de grup.

Capacitatea de a păstra un echilibru între aderența la forțele de conservare si aderența la forțele de renovare ale societății.

Prin opoziție, anormalitatea este considerată ca abatere calitativă și funcțională de la parametrii semnificativi ai comportamentului uman standard.

originea si evoluțtia noțiunii de handicap

Definirea conceptului de handicap

Există numeroase teorii definiții ale conceptului de handicap, fiecare subliniind un anumit aspect semnificativ. În general, aceste definiții se caracterizeaza prin ambiguitate, simplificare excesivă sau printr-un amestec de natură foarte diferită: organică, funcțională sau socială.

Definițiile cu dominantă socială, pun în evidență incapacitatea individului – copil sau adult – de a-și asigura existența ca urmare a incapacității motorii, senzoriale, mintale sau comportamentale și, în consecință, apare fenomenul de izolare sau marginalizare de către membrii grupului social în care își desfășoară activitatea.

Definițiile descriptiv-pragmatice, se caracterizează prin enunțerea tuturor parametrilor caracteristici handicapului de toate tipurile și gradele. Definițiile Organizației Mondiale a Sănătății și ale Asociației Americane pentru Sănătate Publică, sunt în genere de acest tip. De exemplu Asociația Americană pentru Sănătate Publică apreciază că: “un copil este considerat handicapat dacă el nu poate să se joace, să învețe, să lucreze sau să desfășoare activități ca un copil de aceeași vârstă, este limitat în realizarea posibilităților sale fizice, mintale, sau sociale” (apud. Didier – Duché, Jaques, 1971).

Definițiile normative, raportează handicapul la normalitate și îi consideră ca inadaptați la societatea din care fac parte, copiii, adolescențiii și adulții care, din diferite cauze, mai mult sau mai puțin grave, întâmpină dificultăți mai mari sau mai mici în a fi și acționa ca alții.

Definițiile care pun accent pe reprezentarea personală și socială a handicapatului consideră că “este handicapată persoana care se percepe frustrată sau penalizată ca urmare a diferențelor semnificative ce le prezintă în raport cu cei din jur”.

Conform celor patru moduri de abordare anterioare, se poate conchide că handicapul este un dezavantaj concretizat în incapacități diverse, de natură congenitală sau câștigată, sau perceput ca o persoană frustrată care limitează realizarea posibilităților fizice, mintale, sociale ale subiectului, autonomia personal, profesională și social și îl conduce pe acesta la izolare față de colectivul în care trăieste, la o adaptare relativă sau normal în unele cazuri sau la o marginalizare a acestuia de către membrii grupului în care își desfășoară activitatea.

O definiție mai complexă analizează handicapul din perspectiva a trei dimensiuni: aspectul medical, funcțional, social.

Aspectul medical se referă la deficiență adică la deficitul definit prin metode clinice poate fi de natură motorize, mintală, comportamentală, etc..

Aspectul funcțional implică incapacitatea care decurge din deficiență.

Aspectul social rezumă consecințele deficienței și ale incapacității, cu manifestări variabile în raport cu gravitatea deficienței și exigențele mediului. Aceste consecințe sunt incluse în noțiunea gen de handicap sau de inadaptare.

Pentru înțelegerea conceptelor de handicap și inadaptare trebuie explicate cele doua dimensiuni ale handicapului, respectiv aspectul medical și cel funcțional.

Aspectul medical – se referă la deficiență, adică la deficitul definit prin metode si mijloace clinice sau paraclinice, explorari functionale sau alte evaluari folosite de serviciile medicale, deficit care poate fi de natura senzoriala, mintala, motorie, comportamentala sau de limbaj.

Aspectul funcțional – incapacitatea reprezintă o pierdere, o diminuare totală sau parțială a posibilităților fizice, mintale, senzoriale, etc., consecință a unei deficiențe care împiedică efectuarea normală a unei activități.

Incapacitatea determină dependența sau independența personală, profesională, socială a individului și un anumit grad de adaptare sau inadaptare. Handicapul nu este legat, în mod obligatoriu, de o incapacitate și, cu atât mai puțin de deficiență. În ultima perioadă definiția este completată cu un element esențial, și anume, că, handicapul este definit ca o “funcție a relațiilor dintre persoanele cu handicap și mediul în care acestea trăiesc”. Rezultă că, handicapul este o funcție a relației dintre persoanele cu incapacități și mediul lor înconjurător.

Conceptul de handicap- funcționalitate și implicații

Noțiunea de handicap, la origine nu a fost un termen ci o sintagmă compusă din trei unități semantice diferite: HAND IN CAP. Sintagma a apărut pentru prima oară în limba engleză, în sec. XIV. Hand înseamnă mână, in este echivalent cu în , iar cap înseamnă caschetă, căciulă. Expresia era folosită pentru a desemna un joc de noroc în care partenerii îsi disputau diverse obiecte personale după un preț fixat de un arbitru. Obiectele puse într-o căciulă (cap), se extrăgeau cu mâna (hand) absolut la întâmplare. Prin contractare lingvistică, consoana „n” de la „in” a dispărut, iar sintagma a devenit cuvânt de sine stătător: HANDICAP.

După W.Wall (1986) handicapații sunt apreciați ca “victimele sistemului nostru”

După grupul de lucru al Organizației Mondiale a Sănatății pentru depistarea precoce a handicapului la copii, 1979, handicapul apare atunci când individul este incapabil de a elabora strategii compensatorii care depind de urmatorii factori:

existența și acceptabilitatea comportamentelor de substituire;

existența unor aptitudini personale ale handicapatului, care să-i permită adoptarea altor comportamente;

suplețea psihologică a handicapatului;

suplețea și înțelegerea colectivității în care acesta trăieste.

Extins la adulți conceptul include persoanele ale căror posibilități de a câștiga sau de a păstra un loc de muncă sunt reduse, ca urmare a unor insuficiențe fizice, senzoriale, mentale, caracterizate în general prin capacitate redusă de autonomie personală și socială, și care au nevoie intr-o formă sau alta de tutelă.

După C.Păunescu și I. Mușu (1997), în general handicapul este dat de ceea ce micșorează șansele de reușită printr-o dizabilitate de structurare sau funcționalitate somatică, intelectuală sau psihoafectivă a copilului.

Handicapul, conform C. Păunescu (1970), desemnează nu o deficiență, ci raportul de forțe dintre potențialul integrant și solicitarea integratoare, care este generat de procesul de adaptare și integrare a individului în existență, sub toate aspectele. Prima categorie aparține individului, iar cea dea doua, condițiilor de mediu fizic și social. Handicapul nu se referă la grupuri, ci la individ, el fiind o consecință a a deficienței care-l împiedică să ajungă la nivelul de performanță personală, școlară, profesională, socială pe care ar dori să-l atingă sau pe care îl impune mediul integrator.

reglementări internaționale și interne privind drepturile persoanelor cu dizabilități

Asistența psihopedagogică și socială a persoanelor cu handicap este reglementată pe plan mondial printr-o serie de convenții și declarații ale organismelor internaționale a căror misiune este de apărare a drepturilor și securității ființei umane.

În România, legislația referitoare la protecția și asistența persoanelor aflate în dificultate respectă în totalitate prevederile actelor de drept internațional emise în sprijinul acestor persoane și, în același timp oferă posibilitatea persoanelor cu handicap să-și manifeste potențialul aptitudinal și profesional fară discriminări sau atitudini partizane față de o categorie de populație sau alta.

Legislația internațională

Convenția cu privire la drepturile copilului – adoptată de Adunarea Generală a ONU la data de 20 noiembrie 1989. Statele semnatare ale acestui document, printre care și România, recunosc drepturile copiilor, indiferent de mediul din care provin sau de starea lor de sănătate fizică sau psihică, la o viață decentă, la educație și cultură, în condiții care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia și participarea activă la viața comunității, pe măsura posibilităților și potențialului fiecărui copil în parte.

Declarația universală a drepturilor omului – adoptată și proclamată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la data de 10 decembrie 1948. Acest document legiferează egalitatea în demnitate, în drepturi și libertăți a tuturor ființelor umane, indiferent de rasă, etnie, cultură, limbă vorbită, de statutul social, politic sau juridic al țării ori teritoriului de care aparține o persoană. Conținutul universal și nenegociabil al Declarației Universale a Drepturilor Omului a declanșat procesul profund de schimbare a legislației și realităților sociale pentru a asigura centrerea politicilor sociale pe fiecare individ, pe ființa unică și irepetabilă – bărbatul, copilul, femeia, persoana cu handicap- pentru a apăra, a proteja, a respecta drepturile fiecăruia.

Declarația drepturilor persoanelor cu handicap – proclamată de Adunarea Generala a Organizației Națiunilor Unite la data de 9 decembrie 1975. Această declarație garantează drepturile persoanelor cu handicap (inclusiv dreptul la educație și pregătire profesională), fără discriminare de rasă, limbă, sex, culoare a pielii, religie, opinii politice, origine socială, nivel economic și cultural, stare de handicap sau de autonomie a persoanei respective.

Programul mondial de acțiune cu privire la persoanele cu handicap – adoptat în anul 1983. Conform programului finalitatea majoră a tuturor politicilor și intervențiilor privind persoana cu handicap se referă la „deplina participare și egalitate în drepturi a acesteia”. Finalitatea poate fi atinsă prin:

Servicii orientate în acest scop, de recuperare/rebilitare.

Procesul general de egalizare a șanselor pentru persoana cu handicap.

Declarația mondială asupra educației pentru toți – adoptată la Conferința Mondială UNESCO din anul 1990.

Regulile standard privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu handicap – adoptate de Adunarea Generală a ONU la data de 20 decembrie 1993 și promovate de politicile de asistență și ocrotire ale UNICEF și ale altor organisme internaționale.

Organizația Națiunilor Unite a elaborat și promovat un set de reguli care să asigure persoanelor cu cerințe speciale aceleași drepturi și obligații ca și persoanelor normale. Principalele reguli care trebuie să susțină egalizarea șanselor pentru persoanele cu handicap sunt:

1.Sporirea gradului de conștientizare – fiecare stat trebuie să inițieze și să sprijine
campaniile de informare în legătură cu politica și problematica persoanelor cu cerințe speciale prin programele și serviciile inițiate sau existente în fiecare comunitate, astfel încât să se încurajeze o reprezentare și o atitudine pozitive față de imaginea persoanelor cu handicap în mediile de informare.

2.Îngrijirea medicală – fiecare stat trebuie să asigure programe și servicii pentru
depistarea timpurie, evaluarea și tratamentul deficiențelor, precum și programe care să
asigure prevenirea și înlăturarea unor deficiențe apărute la populații sau persoane cu
grad mare de risc.

3.Reabilitarea – fiecare stat are obligația să dezvolte programe naționale de
reabilitare pentru toate categoriile de persoane cu handicap, bazate pe principiile
deplinei participări și ale egalității și care să includă o paletă largă de activități
destinate formării aptitudinilor de bază, îmbunătățirii sau compensării funcțiilor afectate, consilierii persoanelor cu handicap și a familiilor acestora, dezvoltării încrederii în sine, organizării de servicii ocazionale pentru evaluare, orientare și inserție socială etc.

4.Serviciile de sprijin – fiecare stat trebuie să asigure dezvoltarea, producerea și
furnizarea de echipamente, instrumente și dispozitive necesare susținerii persoanelor
cu handicap (ca o măsură importantă în favoarea egalizării șanselor), precum și
facilitarea achiziției de know-how tehnic, asigurarea service-ului pentru dispozitivele și echipamentele respective, facilitarea achiziției lor de către persoanele cu handicap (proteze de toate tipurile, instalații, mașini și echipamente de producție adaptate pentru persoana deficientă, ateliere de producție protejate, soft adaptat pentru persoane cu anumite tipuri de deficiență etc.).

5.Accesibilitatea – fiecare stat trebuie să introducă programe de acțiune pentru a
favoriza accesul persoanelor cu handicap în mediul fizic înconjurător (accesul stradal,
accesul în instituțiile publice și la serviciile comunitare, securitate în spații aglomerate, etc.), precum și accesul acestor persoane la informare și comunicare (sistemul Braille,
servicii de înregistrare pe suport magnetic, grafică adecvată și limbajul semnelor pe
canalele TV de informare, rețele informatizate adaptate pentru fiecare categorie de
deficiență în parte, etc.).

6.Educația – fiecare stat este responsabil de asigurarea șanselor egale la educație
primară, secundară, pregătire profesională sau educație superioară a copiilor, tinerilor
și adulților cu handicap, de facilitarea învățământului integrat, flexibilizarea, îmbogățirea și adaptarea curriculumului școlar, de pregătirea continuă a personalului didactic și de specialitate, încurajarea comunităților să folosească și să dezvolte propriile resurse pentru a asigura educația la nivel local a persoanelor cu handicap.

7.Ocuparea forței de muncă – fiecare stat trebuie să elaboreze legi și regulamente
care să sprijine activ integrarea persoanelor cu handicap în activități de producție
printr-o varietate de măsuri cum ar fi: calificare profesională de calitate, sisteme de
rezervare sau de protejare a locurilor de muncă, împrumuturi și garanții pentru micii
întreprinzători, contracte exclusive sau drepturi prioritare de producție, facilități fiscale etc.

8.Asistența în domeniul veniturilor și protecția socială – fiecare stat este responsabil pentru asigurarea protecției sociale și pentru garantarea sprijinului financiar adecvat întreținerii unei persoane cu handicap. Programele de protecție socială trebuie să
includă și măsuri de stimulare a persoanelor cu handicap să ocupe locuri de muncă, pentru a evita dependența totală față de sprijinul financiar al statului și pentru a participa activ la viața socială și de producție a comunității, premisă a integrării lor în societate.

9.Viața de familie și integritatea personală – fiecare stat trebuie să promoveze
participarea deplină a persoanelor cu handicap la viața de familie și să asigure dreptul
acestora la intimitate și integritate personală, evitarea discriminărilor referitoare la
relațiile sexuale, căsătorie și exercitarea rolului de părinte, în special în cazul fetelor și
femeilor cu handicap.

10.Religia – fiecare stat va încuraja măsurile de participare egală a persoanelor cu
handicap la viața religioasă a comunității din care fac parte, inclusiv accesul acestora la literatura religioasă și implicarea autorității religioase la programele de educație religioasă și de practicare a religiei de către persoanele cu handicap.

11.Urmărirea și evaluarea la nivel național a modului de implementare a regulilor
în cadrul programelor pentru persoanele cu handicap și diseminarea informațiilor cu
privire la rezultatele și eficiența acestor programe.

Legislația internă

Domeniul legislativ a evoluat semnificativ în ultimii ani, ajungând să fie astăzi suficient de generos pentru a putea răspunde adecvat celor mai diversificate nevoi ale persoanelor cu handicap.

Principalele acte normative care reglementează domeniul protecției și promovării drepturilor persoanelor cu handicap, respectiv ale copiilor cu handicap, sunt:

1.Constituția României – art. 50 – Protecția persoanelor cu handicap

“Persoanele cu handicap se bucura de protectie speciala. Statul asigura realizarea unei politici nationale de egalitate a sanselor, de prevenire si de tratament ale handicapului, in vederea participarii efective a persoanelor cu handicap in viata comunitatii, respectand drepturile si indatoririle ce revin parintilor si tutorilor”.

2.Legea 47/2007 privind sistemul national de asistenta sociala

3.Legea 487/2002 – Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice

4.Legea 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului

5.Legea 600/2004 pentru completarea Legii sanatatii mintale si a protectiei persoanelor cu tulburari psihice

6. Legea 448/2008 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată

Hotarari Guvernamentale

1. H.G. 1175/2005 – aprobarea Strategiei nationale privind protectia integrarea si incluziunea sociala a persoanelor cu handicap din România în perioada 2006 – 2013

2. H.G. 268/2007 – Hotărâre pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr.448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Legea care reglementează în prezent drepturile și obligațiile persoanei cu handicap, deci implicit și ale copilului cu handicap, este Legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

În mod particular art. 12 și 59 din cadrul Legii 448/2006 prevăd drepturi speciale pentru persoanele care au în îngrijire un copil cu handicap:

Art. 12. – (1) Persoana care are în ingrijire, supraveghere și întreținere un copil cu handicap beneficiază de urmatoarele drepturi:

a) concediu plătit pentru creșterea copilului cu handicap până la împlinirea de către acesta a vârstei de 7 ani și program de lucru redus la 4 ore pentru părintele care are în îngrijire copilul cu handicap care necesită tratament pentru afecțiuni intercurente, până la împlinirea de către copil a vârstei de 18 ani;

b) concedii medicale pentru îngrijirea copilului cu handicap care necesită internare, tratament ambulatoriu sau la domiciliu pentru afecțiuni intercurente, până la împlinirea de către copil a vârstei de 18 ani;

c) îndemnizație, prin Ministerul Muncii, Familiei si Egalității de Șanse pentru creșterea copilului cu handicap, acordată femeii mamă deținătoare de certificat de persoana cu handicap, până la împlinirea de către copil a vârstei de 7 ani;

d) alocație de întreținere pentru copiii cu handicap, aflați în plasament familial sau încredintati, potrivit legii, unei familii ori persoane sau unui organism privat autorizat potrivit legii, în cuantumul prevăzut de lege, majorat cu 100%.

(2) De drepturile prevăzute la alin. (1) beneficiază, la cerere, unul dintre părinți, tutorele, persoanele care au adoptat un copil cu handicap sau cărora li s-au încredințat copii cu handicap spre creștere și educare ori în plasament familial, dacă sunt asigurați pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.

Art. 59. – Persoana care are în îngrijire, supraveghere si întreținere un copil sau adult cu handicap are urmatoarele obligații principale:

a) să asigure creșterea și îngrijirea corespunzătoare a persoanei cu handicap;

b) să respecte și/sau să urmeze activitățile și serviciile prevăzute în planul de recuperare pentru copilul cu handicap, respectiv în planul individual de servicii al adultului cu handicap ;

c) să însoțească persoana cu handicap, la termenul necesar sau la solicitare, pentru evaluare și reevaluare, la comisiile cu competență în domeniu;

d) să se prezinte la solicitarea direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului județene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului București;

e) să colaboreze cu asistenții sociali și specialiștii care au ca scop recuperarea, reabilitarea, orientarea profesională și integrarea socială;

f) să comunice direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului județene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului București, în termen de 48 de ore de la luarea la cunoștință, orice modificare cu privire la gradul de handicap, domiciliu sau reședință, starea materială, precum și alte situații de natură să modifice acordarea drepturilor prevăzute de lege.

g) Conform H.G. 679/2003 – AMP beneficiază de asemenea de un spor de 25% pentru fiecare copil cu dizabilități aflat în plasament.

cunoașterea și caracterizarea copilului cu cerințe speciale

obiectivele asistenței sociale si psiohopedagogice

Asistența psihopedagogică și socială sau psihopedagogia specială constituie un ansamblu de măsuri de natură psihologică, pedagogică și socială a persoanelor care prezintă o serie de deficiențe de natură intelectuală, senzorială, fizică, psihică comportamentală sau de limbaj, precum și a persoanelor aflate în situații de risc din cauza mediului în care trăiesc, resurselor insuficiente de subzistență sau prezenței unor boli cronice ori a unor fenomene degenerative

care afectează integritatea lor biologică, fiziologică sau psihologică.

Obiectivul central care vizează intervenția aplicată în scop recuperativ și instructiv-educativ asupra copiilor cu diferite tipuri de deficiențe sau aflate în incapacitate de acțiune, trebuie să pornească de la o caracteristică comună a acestora, respectiv instabilitatea, dezechilibrul sau chiar ruperea totală a raporturilor individ-societate.

Problematica copiilor cu dizabilități

În general, handicapul pentru o persoană este considerat un dezavantaj social, rezultat dintr-o deficiență sau incapacitate care limitează sau împiedică îndeplinirea unui rol într-un context social, cultural, în funcție de varsta, sexul sau profesia persoanei respective. Handicapul este o funcție a relației dintre persoanele cu incapacitate și mediul lor de viață, fiind evidențiat atunci când aceste persoane întâlnesc bariere culturale, fizice sau sociale, împiedicându-le accesul la diferite activități sau servicii sociale care sunt disponibile, în condiții normale, celorlalte persoane din jurul lor.

Dificultățile întâmpinate de persoanele cu dizabilități sunt multiple și complexe, ceea ce face dificilă sistematizarea lor. Totuși, o sistematizare aproximativă a condus la următoarea clasificare a grupelor de dificultăți:

dificultăți de ordin general:

dificultăți de deplasare și mișcare – deficiențe fizice;

dificultăți de exprimare și comunicare – deficiențe senzoriale;

dificultăți de adaptare la modul de viață cotidian și la rigorile vieții sociale – deficiențe mintale și intelectule;

dificultăți de întreținere, pentru prsoanele lipsite de resurse și venituri sau care au venituri mici.

b) dificultăți de ordin profesional:

dificultăți de instruire și pregătire profesională a persoanelor cu diferite forme/grade de deficiență;

dificultăți de plasare în locuri de muncă corespunzătoare profesiei sau absența unor locuri de muncă în condiții protejate (ateliere protejate, secții speciale de producție).

c) dificultăți de ordin psihologic și social

Concluzie – deficiența poate determina o incapacitate care, la rîndul ei, antrenează o stare de handicap ce face ca persoana deficientă să suporte penalizările mediului în care trăiește, mediu care poate asimila, tolera sau respinge persoana deficientă și, de aici, o serie de consecințe cu urmări atât asupra echilibrului vieții interne a persoanei respective, cât și în planul relațiilor cu cei din jur, fapt care conduce la includerea persoanei cu deficiențe într-un cerc vicios, cu urmări, uneori destul de complexe, în procesul dezvoltării și structurării armonioase și echilibrate a personalității acestuia.

Asistența psihopedagogică si socială a copiilor cu nevoi speciale

Asistența socială a copiilor cu nevoi speciale reprezintă o componentă fundamentală a asistenței generale acordate, corelată cu intervenția psihologică, pedagogică, medicală.

In continuare ne propunem să prezentăm elementele care țin de componenta psihologică, pedagogică și cea socială, specificând rolul acestora în cadrul unor activitați școlare – formale sau neformale – la copiii care prezintă cerințe educative speciale. In acest context, prezentăm urmatoarele componente fundamentale:

Psihologică:

Cunoașterea particularităților specifice dezvoltării psihice a copilului și a tuturor componentelor personalității;

Atitudinea și reacțiile copilului în raport cu deficiența sau cu incapacitatea sa și în relațiile cu cei din jur;

Modul de manifestare a comportamentului în diferite situații;

Identificarea disfuncțiilor la nivel psihic;

Identificarea căilor de recuperare/compensare a funcțiilor psihice afectate;

Asigurarea unui cadru de securitate și confort afectiv pentru menținerea echilibrului psihic și dezvoltarea armonioasă a personalității.

Pedagogică;

Evidențierea problemelor specifice de educare, instruire și profesionalizare a copiilor cu diferite tipuri de de deficiențe;

Adaptarea obiectivelor, metodelor și mijloacelor de învățământ la cerințele impuse de particularitățile dezvoltării psihofizice a copiilor cu cerințe educative speciale;

Adaptarea/modificarea conținutului învățământului în funcție de nivelul evoluției și dezvoltării biopsihice a subiecților supuși educației;

Socială;

Acțiuni de prevenire și combatere a manifestărilor de inadaptare socială;

Informarea opiniei publice cu privire la responsabilitatea civică a membrilor comunității față de persoanele aflate în dificultate, precum și posibilitățile de valorificare a potențialului aptitudinal și relațional al acestor persoane în folosul comunității.

Abordarea problematicii copilului cu dizabilității din perspectiva drepturilor lui, definirea dizabilității, valorizarea principiului șanselor egale a condus la o nouă abordare a serviciilor pentru această categorie, prin restructurarea și dezvoltarea de servicii care vizează integrarea copilului cu cerințe speciale în societate.

Copilul aflat în dificultate de dezvoltare /învățare este un copil cu cerințe speciale – de afecțiune, de educație, de siguranță lângă adultul din preajma lui – părinte, pedagog – care îl invită la educație.

Există tendința de a împărți copiii în „normali" și „anormali".

Dar ce-o fi un copil „normal" și ce-o fi un copil „anormal"?

Noțiunea „normalului" este relativă și prezintă o varietate vastă de forme de personalități care parcurg în dezvoltarea lor etape predictive comune speciei umane.

"Norma – Normalul" sunt deosebit de schimbătoare când trebuie să se aplice copiilor, deoarece prin însăși natura lor, ei sunt în continuă transformare, schimbare, devenire. Desigur, se calculează vârsta cronologică, se evaluează vârsta mintală, se admite succesiunea perioadelor de dezvoltare, care oferă posibilitatea de a privi în ansamblu drumul parcurs de copil de la naștere până la momentul evaluării dezvoltării copilului concret, dar nu pentru a-i pune diagnosticuri, ci pentru a-1 ajuta să depășească situațiile de criză în propria dezvoltare. Dar crizele de vârstă, atât cele fizice cât și cele psihice, nu apar la o dată fixă. Copilul care se confruntă cu o dificultate/deficiență de dezvoltare/învățare la o vârstă de 3 ani, are riscul, să rămână cu această dificultate și la 10 ani, dar nu înseamnă că nu are o șansă de a depăși această situație/stare într-o bună zi, dacă i se acordă asistența necesară de la cele mai timpurii perioade ale dezvoltării.

Uniformitatea de atitudini, de comportamente, de tendințe nu constituie dovada unei sănătăți mintăle mai bune a persoanelor care o compun.

De-a lungul timpului, copiii și alte persoane care erau diferiți de percepția socială a normalului, erau numiți – „anormali".

Noțiunea „anormalului" a fost/este aplicată copiilor diferiți, care prezintă o abatere de la normal, de la obișnuit, de la regulă, în special copiilor cu deficiențe ale dezvoltării.

Știința pedagogică, pe parcursul dezvoltării, a abordat în diferite feluri problematica educației copiilor care din anumite motive învață mai greu, fiind excluși sau marginalizați de la procesul de educație, aplicându-se diferiți termeni care veneau să explice situația copilului.

Afirmația că un copil are /este cu cerințe educative speciale nu echivalează, desigur, cu un diagnostic, ci reprezintă o expresie care înglobează un ansamblu de dificultăți inerente unei anumite perioade a dezvoltării unui oarecare copil sau apărute într-o anumită etapă a procesului de dezvoltare /sau de educație, având la bază origini diferite.

În conextul asistenței psihopedagogice și sociale se include noțiunea de:

Integrare

În contextul psihopedagogic sau psihosocial desemnează inserția într-un grup la care individul ar trebui să se adapteze, conformîndu-i-se, grupul arătîndu-se mai mult sau mai puțin favorabil acestei inserții. Concepția cu privire la integrare a subordonat prioritar ideia de recuperare, instruire și educare cu scopul de a valorifica la maximum potențialul psihofizic al persoanelor cu deficiențe și a-i pregăti pentru o inserție social-profesională deplină. La baza acestei concepții stă o metodologie educațional-recuperativă, cu valențe de originalitate ce vizează dobîndirea de comportamente cognitive, afective, motivaționale, verbale, acționale, pe măsura posibilităților psihoindividuale ale fiecăruia, concomitent cu schimbarea atitudinii societății față de persoanele cu deficiențe de dezvoltare.

Integrare socială:

Este un proces ce implică modalități diverse de interacțiune utilizate de un individ pentru a fi situat sau a se situa într-un grup sau colectivitate, cu scopul de a i se recunoaște un loc, un statut și o identitate socială. Integraraea socială permite individului nu numai să intre în relațiile funcționale cu lumea, să-și satisfacă trebuințele de a fi stimulat și de a acționa, ci și de a răspunde la trebuințele interpersonale de participare, afiliere și confirmare.

Se referă la ansamblul relațiilor sociale dintre dizabilitați și normali, indivizii sau grupuri cu care acestea se intersectează (vecini, colegi, membrii ai comunității). Aceste relații sunt influențate de atitudinile de respect și stimă pe care trebuie să se bazeze și de ansamblul manierelor de interacțiune între copiii normali și dizabilitați.

Educație integrată :

Se referă la integrarea copiilor cu dizabilități în structurile învățământului de masă. O astfel de educație pot primi copiii dizabilitați: fizic, intlectual sau de limbaj, senzorial, defavorizați socio-economic și cultural, copii din centrele de asistență și ocrotire, copii cu ușoare tulburări psiho- afective și comportamentale, infectați cu virusul HIV etc., pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase și cît mai echilibrate a persoanalității acestora.

Conceptul de educație incluzivă are la bază principiul dreptului egal la educație pntru toți copiii, indiferent de modul social sau cultural, din care provin, religie, etnie, limba vorbită sau condițiile economice în care trăiesc.

Presupune un proces permanent de îmbunătățire a insituției școlare, avînd ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susține participarea la procesul de învățămînt a tuturor elevilor din cadrul unei comunități.

Integrare școlară:

Reprezintă procesul de includere în școlile generale, clasele obișnuite, la activitățile educative formale și nonformale, a copiilor considerați ca avînd cerințe educative speciale.

Integrarea școlară permite, sub îndrumarea atentă a cadrelor didactice, perceperea și înțelegerea de către elevii normali a problematicii și potențialului de raționare și participare la viața comunitară a sentimentelor care din motive independente de viața lor, au nevoie de o abordare diferențiată a procesului de instrucție și educație din școală și de anumite facilități penru accesul și participarea la serviciile oferite în cadrul comunității.

Școala incluzivă – este denumirea instituției școlare din învățământul public de masă unde au acces toți copii unei comunități indiferent de mediu de proveniență, în care sunt integrați într-o formă sau alta și copii cu dizabilități unde programul activităților didactice are la bază un curriculum specific (indidualizat și adaptat) și unde participarea personalului didactic la activitățile educative din clasă se bazează pe un parteniriat activ între profesori, profesorii de sprijin, specialiști în educație specială și părinți.

Societate incluzivă – reprezintă acea societate în care diferența este respectată și prețuită, iar discriminarea și prejudecata sunt combătute activ prin politici și practică; schimbarea atitudinilor și comportamentelor persoanelor particulare, organizațiilor și asociațiilor, astfel încât copii cu cerințe educative speciale să participe din plin și egal și să contribuie la viața și cultura comunității din care fac parte.

Strategii incluzive – se referă la orientarea nouă și eficientă a strategiilor didactice. Este vorba de folosirea incluzivă a metodelor participative și active ale pedagogiei: problematizare, rezolvare de probleme, descoperire, învățare prin cercetare, luare de decizii, rezolvare de conflicte etc.

Caracteristicile strategiilor incluzive, ca strategii ce se adresează tuturor copiilor și caută căile să atingă și să rezolve problemele de învățare a tuturor, sunt următoarele: flexibilitatea, efectivitatea, efciența, diversitatea, dinamica și cooperarea, creativitatea, globalitatea, interdisciplinaritatea.

modelul social versus modelul individual în abordarea dizabilitații

Problematica dizabilității, a handicapului a fost și este abordată, în principal, din perspectiva a două modele: cel individual, de inspirație medicală (care consideră că dificultățile persoanelor cu handicap sunt datorate inferiorității biologice și psihologice a acestora) și modelul social, care pune accentul pe mediul social neadaptat, considerat generator al dificultăților persoanelor cu deficiențe.

Modelul dominant a fost (și, din păcate, uneori continuă să fie) cel individual, care accentuează asupra pierderilor sau incapacităților individuale, considerate generatoare de dependență. Astfel, s-a ajuns la utilizarea unor etichete care au legitimat acest model medical individual, la anumite perspective negative asupra dizabilității și la neglijarea perspectivei proprii persoanelor cu handicap. În corelație directă cu acest model, intervențiile nu pot avea alt obiectiv decât adaptarea, ajustarea persoanei cu deficiență, aducerea acesteia cât mai aproape de ceea ce se consideră a fi „normal”. Din perspectiva modelului medical, oamenii au handicap ca urmare a deficiențelor lor individuale, fiziologice sau cognitive. Răspunsul oferit de medicină constă în tratament sau reabilitare, stabilindu-se ca obiectiv revenirea la condiția „normală”, obișnuită, adică aceea de a fi valid. Ca formă de devianță, dizabilitatea implică un anumit tip de management instituțional și o anumită formă de legitimare. În cadrul acestui model se operează cu conceptul de „normă”. În urma aplicării normei, unele persoane se plasează pe poziții inferioare. Norma apare ca o caracteristică a unui anumit tip de societate. Dată fiind marea variabilitate socială și culturală, este important modul în care este construită ideea de normalitate.

Modelul medical a creat o ierarhizare în cadrul construcției sociale a dizabilității și în determinarea egalității, prin:

– etichetarea într-un mod care consideră că persoana cu handicap este inferioară;

– dezvoltarea tratamentului, îngrijirii, inclusiv a practicii și standardelor profesionale, a legislației și beneficiilor, pe baza acestei etichete de inferioritate socială;

– negarea paternalistă a libertăților și autodeterminării.

Modelul individual postulează că problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilități nu sunt altceva decât consecințele directe ale deficiențelor lor specifice.

Modelul social pune accentul pe modul în care anumite caracteristici necorespunzătoare ale mediului fizic și social determină constrângeri la nivelul unei categorii de persoane. Toate persoanele cu handicap se confruntă cu experiența dizabilității ca restricție socială, dacă asemenea restricții apar drept consecințe ale inaccesibilității mediului construit, noțiunilor discutabile privind inteligența și competența lor socială, incapacității publicului general privind utilizarea limbajului semnelor, utilizarea alfabetului Braille sau atitudinilor ostile ale celor fără dizabilități vizibile.

Din perspectiva modelului social, intervențiile se concentrează asupra mediului, urmărindu-se eliminarea restricțiilor, a barierelor care împiedică participarea persoanelor cu deficiențe la diferitele aspecte ale vieții sociale.

În țara noastră, încă din anul 1990, au început eforturi pentru formularea unei definiții cât mai operaționale a conceptului de handicap. Dacă se compară prima definiție oficială apărută în Legea nr. 53/1992 cu definiția cea mai recentă, apărută în Legea nr. 448/2006, este evidentă schimbarea accentului, cu trecere de la modelul individual la cel social.

„Persoanele handicapate, în înțelesul prezentei legi, sunt acele persoane care, datorită unor deficiențe senzoriale, fizice sau mintale, nu se pot integra total sau parțial, temporar sau permanent, prin propriile lor posibilități, în viața socială și profesională, necesitând protecție specială” (Legea nr. 53/1992, art. 1, al.(1)).

„Persoanele cu handicap, în înțelesul prezentei legi, sunt acele persoane cărora, datorită unor afecțiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitățile de a desfășura în mod normal activități cotidiene, necesitând măsuri de protecție în sprijinul recuperării, integrării și incluziunii sociale.” (Legea nr. 448/2006, art. 2, al.(1)).

Definiția adoptată în anul 1992 se referă, în mod nemijlocit, la o relație directă de cauzalitate între două variabile: pe de o parte, anumite deficiențe de ordin senzorial, fizic sau mintal și, pe de altă parte, imposibilitatea de integrare în viața socială și profesională, de unde necesitatea unor măsuri de protecție specială (care, în contextul respectiv, nu puteau să fie decât unele de tip reparatoriu).

Se observă că ultima definiție, formulată în acord cu perspectiva modelului social, vizează, în primul rând, relația dintre caracterul mediului social și limitarea sau împiedicarea totală a accesului persoanelor cu deficiențe la viața socială.

Rolul educației timpurii in prevenire

De-a lungul istoriei, copiii cu cerințe educative speciale au fost fie suprimați, fie excluși, ignorați, neglijați, abandonați, pentru același motiv: sunt diferiți de ceilalți.

Copiii își încep viața sănătos și dacă sunt crescuți într-un mediu care să-i facă să se dezvolte fizic sănătoși, mental alerți și emoțional în siguranță, vor fi competenți social și intelectual capabili să învețe.

Un start bun în viață, într-un mediu familial plin de grijă, este piatra de temelie pentru evoluția viitoare a copilului și constituie nucleul dezvoltării viitoare a umanității.

Dezvoltarea copilului este un proces cultural specific dar interdependent, astfel că strategiile programelor vor trebui să respecte diversitatea și modelele culturale de îngrijire a copilului, asigurând în acelaș timp dimensiunile nutriționale, de sănătate, emoționale, sociale și intelectuale pentru îngrijirea acestuia.

Este cunoscut faptul că este necesar că un program educativ pentru copil trebuie să înceapă de la vârste foarte mici, motivat de faptul că vârstele mici constituie baza dezvoltării personalității, iar educația intervine în formarea și dezvoltarea copilului.

Este vorba de un veritabil „cerc vicios”, care se asociază cu două efecte:

Unul de etichetare, sugerând că nu ar exista șanse de progres; celălalt de demobilizare a persoanelor din mediul de viață al copilului (părinții, personalul didactic), care depun puține eforturi pentru a găsi căile eficiente de a ajuta (pentru că „toată lumea știe că nu se poate, că acei copii nu pot învăța”).

Un program eficient educativ este un program care își propune să ia in calcul copilul de la primele momente ale existenței sale și să implice toți agenții educaționali care au rol în creșterea și dezvoltarea acestuia.

Conceptul de educație timpurie se referă la două dimensiuni:

Începerea preocupărilor educaționale de la vârstele mici și implicarea familiei și comunității în educarea copilului mic și preșcolar.

Educația timpurie se preocupă de extinderea stategiilor de stimulare și dezvoltare a copilului în familie. În acest context, s-au dezvoltat programe educative care sprijină mamele încă din timpul sarcinii, pentru a avea un copil sănătos. Educația parentală începe din momentul concepției fătului, iar rolurile parentale se învață și se dezvoltă o dată cu creșterea și îngrijirea copilului.

Educația timpurie prevede parteneriatul activ cu părinții copilului mic sau preșcolar, în așa fel încât aceștia să cotinue acasă ceea ce se realizează la creșă / grădiniță și chiar să-și îmbunătățească practicile parentale.

Paralel cu educația parentală, accent deosebit trebuie acordat educației școlare, care trebuie înțeleasă și construită ținând seama de dimensiunea timpurie. Educația școlară este o treaptă care are în vedere experiența deja acumulată de copil în mediul familial, și trebuie construită în parteneriat educativ cu familia și comunitatea, constituind premiza cea mai importantă a dezvoltării copilului.

Fiecare copil, în funcție de particularitățile sale și de nevoile sale, prezintă atât pentru familie cât și pentru personalul educativ anumite cerințe educative. Acest lucru nu este valabil pentru toți copiiii, fie că sunt considerați obișnuiți, adică medii în dezvoltare, fie de excepție, aflați la extremele superiorului și ale problemelor serioase ale dezvoltării (deficiențe,incapacități, tulburări).

La vârstele mici, ca de altfel la orice vârsta, există o serie de cerințe educative valabile pentru toți copiii, cerințe legate de creștere, dezvoltare și educație, privite ca procese vitale în devenirea individualității. De fapt sunt acele cerințe de bază, esențiale, care trebuie să satisfacă esența umană, ritmurile relative ale dezvoltării, sensurile acesteia, curiozitatea epistemică, nevoia de acțiune și de construcție a personalității. Însă fiecare copil are și cerințe particulare determinate de propria ereditate biologică și socio-culturală și de modul în care se construiește personalitatea. Rolul important în formarea capacităților, competențelor și comportamentelor la vârstele mici, revine substratului ereditar, dar în aceeași măsură și influențelor mediului primar de viață.

Cu alte cuvinte, dacă copilul are o deficiență organică înnăscută, mediul inițial poate să-i ofere condițiile să o compenseze în mare parte, prin organizarea influențelor la vârstele mici. Sau, dacă copilul se naște fără nici o problemă organică, prin funcționarea deficitară a capacităților lui de instrumentare a experienței de viață primară, el poate să prezinte, după primii ani de viață, deficiențe funcționale. În această categorie găsim copiii numiți cu cerințe educative speciale, care se referă atât la problemele care țin de deficiențe senzoriale, mentale, cât și de deficiențe și tulburări determinate de sfera funcțională.

Important, atât pentru familie cât și pentru educator, este identificarea problemelor acestor copii și mai important, modul de tratare de pe o poziție care să nu împiedice dezvoltarea, ci să o faciliteze.

Principii si modalitați de recuperare, educație specială și integrare

prioritatea activitațiilor de prevenție

Conceptul de prevenire își are originea în modelul oferit de public health care presupune căutarea cauzelor patologiei și acțiunea de prevenire prin intermediul modificării condițiilor de mediu sau prin mărirea capacității de apărare a organismului contra bolilor. Acest model furnizează o serie de scopuri și propune un mod de gândire care ia în considerare probleme diferite de cele vizate de abordarea individualistă; oferă apoi o perspectivă temporală diferită și sugerează locuri diferite pentru intervenție; modelul cere să gândim dacă și cum să intervenim, înainte de apariția unui comportament nedorit, sau să învățăm să distribuim resursele astfel încât efortul de a rezolva problema să fie făcut din vreme, în faza precoce a istoriei manifestării sale.

Orice act de prevenție, sub raport cronologic, trebuie să fie mai întăi social, pentru că tocmai la acest nivel are loc emergența factorilor de risc.

Prevenirea în domeniul social presupune concentrarea eforturilor societății în direcția eliminării și diminuării condițiilor care afectează respectarea drepturilor omului și a oricăror factori care generează fenomenul de handicap, sărăcie și crează dezavantaje majore pentru anumite persoane în ceea ce privește exercitarea rolurilor sociale obișnuite pentru cei de vârsta, sexul, comunitatea din care fac parte ceilalți cetățeni.

Totodată, aceasta prevenire presunpune un ansamblu de acțiuni care vizează depistarea precoce, minimalizarea, neutralizarea și eliminarea condițiilor sociale, psihologice și a altor condiții care pot contribui la extinderea și agravarea problemelor socio-economice ale unor categorii de copii și adulți și asigurarea unui nivel de trai decent, și nu în ultimul rand măsuri pentru prevenirea instituționalizării persoanelor aflate în dificultate.

În domeniul activității cu persoanele/copiii cu dizabilităti, activitatea de prevenire se desfășoară pe mai multe arii prezentate în continuare:

Prevenirea apariției dizabilitații

Serviciile de asistență socială se implică în conștientizarea factorilor de risc pentru mamă și copil în țimpul sarcinii (ex. consumul de alcool și droguri) mai ales de către beneficiarii sistemului de asistență socială. Este importantă orientarea beneficiarilor spre servicii de planificare familială, medicale și consiliere și, de asemenea depistarea familiilor în care copilul riscă să dobândească o deficiență datorită neglijenței, abuzului, accidentelor de orice fel și stabilirea de măsuri corespunzătoare împreună cu ceilalți parteneri.

Prevenirea neglijării persoanei cu handicap

Prevenirea neglijării copilului cu sau fără handicap și a adultului cu handicap este un obiectiv al serviciilor de asistență socială. Neglijarea copilului se referă la incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i satisface nevoile biologice, de securitate afectivă, de dezoltare fizică și psihică, de a-i asigura accesul la activități specifice vârstei (învățare, joc) și educație timpurie, respectiv școlară.

Neglijarea persoanei/copilului cu handicap se manifestă și prin limutarea accesului la activitățile familiei și comunității (tradiții, activități culturale, sportive) precum și a posibilităților de a duce o viață activă.

Prevenirea resemnării părinților.

Prevenirea resemnării membrilor familiei persoanei/copilului cu handicap reprezintă un obiectiv important al serviciilor de asistență socială, de consiliere și de execuție pentru menținerea motivației părinților de a antrena maxim potențialul biopsihic al copilului lor, barând tendința de a găsi soluții numai în domeniul medical și stimulând recurgerea la servicii de socializare, recuperare, integrare școlară și comunitară.

Prevenirea instituționalizării persoanei/copilului cu handicap

Toate serviciile bazate pe comunitate, în mediu deschis sunt orientate spre menținerea copilului cu dizabilități în propria familie, în comunitatea de apartenență și previn instituționalizarea.

“Procesul de recuperare/reabilitare, educația școlară și serviciile de sprijin asigură în mod hotărâtor prevenirea secundară și terțiară”.

La un nivel înalt de generalitate se poate concluziona că progresul economic și social, dezvoltarea pe termen scurt sau lung contribuie la prevenirea apariției deficiențelor, și că de calitatea activităților de prevenire depinde în mare masură incluziunea socială a persoanelor/copiilor cu dizabilități.

servicii de recuperare/compensare destinate copiilor cu dizabilitați

În acest capitol voi încerca să prezint structura sistemului de asistență socială, respectiv serviciile centrate pe nevoile speciale ale copilului cu handicap, conținutul și direcțiile de dezvoltare ale diverselor instituții implicate în recuperarea și compensarea acestuia.

Tipul de servicii pe care o societate îl oferă persoanelor cu dizabilități este determinat de modul de abordare a problematicii dizabilității, de „filozofia” care stă la baza dezvoltării politicilor sociale.

În decursul timpului au existat trei perioade caracterizate prin trei moduri diferite de abordare a dizabilității, care sau reflectat în tipul de servicii, în limbajul folosit, în tipul de personal implicat, în stabilirea priorităților:

1. Perioada abordării medicale a handicapului: această abordare a dominat până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Se considera că handicapul este o problemă medicală, iar serviciul pe care societatea îl oferă este instituția gen spital, azil, izolată de comunitate. Persoana cu handicap era considerată ca pacient care, are nevoie de îngrijire medicală în primul rând. Prioritatea instituției este asigurarea curățeniei, a sănătății și siguranței pacientului, puterea decizională aparținând medicului.

2. Perioada reabilitării comunitare: aceasta apare prin anii 1950 în Europa Occidentală, îndeosebi ca rezultat al presiunii organizațiilor de părinți, care nu mai doresc să-și trimită copiii în instituții. Este perioada în care se dezvoltă serviciile comunitare de tip centru de zi, case de grup, ateliere protejate, școli speciale. Acestea reprezintă o ameliorare importantă a calității vieții persoanelor cu dizabilități. Cuvântul dominant este reabilitare, se întocmesc planuri individuale de reabilitare de către echipa multidisciplinară, care are puterea de decizie.

3. Perioada incluziunii: debutează în anii 80 în Europa Occidentală și America de Nord. Ea se întemeiază pe filozofia incluziunii, bazată pe convingerea că toți oamenii sunt egali și trebuie respectați și valorizați. Abordarea dizabilității nu mai este medicală, ci din prisma respectării drepturilor fundamentale ale omului. Persoanele cu dizabilități sunt cetățeni cu drepturi egale care trebuie de la început incluși în comunitate și trebuie să beneficieze de serviciile obișnuite care trebuiesc accesibilizate

Acest nou mod de a gândi a dus la o tranziție de la îngrijire și tratament la participare sprijinită, dezvoltarea de relații interpersonale și adaptarea mediului. Este o recunoaștere a faptului că mediul social și segregarea sunt obstacole mai mari decât dizabilitatea însăși.

Dezinstituționalizarea

Prin dezinstituționalizare, înțelegem procesul de tranziție de la un sistem de îngrijire a persoanelor cu dizabilități intelectuale în instituții la un sistem de sprijinire a acestora prin servicii alternative, pe baze comunitare.

A)Instituția

Să vedem întâi ce a însemnat instituția. Un exercițiu recomandat pentru a înțelege persoanele cu handicap este ca fiecare să se gândească prin ce trece o astfel de persoană, referitor la istoria acestora, la experiența lor de viață. Astfel pot fi identificate mai multe arii care marchează viața persoanelor cu dizabilități care sunt internate în instituții: segregarea fizică, izolarea de persoanele valorizate social, lipsa relațiilor, nesiguranța, lipsa libertații si a controlului, sarăcia, etichetarea, tratamentul, sentimentul de a fi o povară pentru ceilalți.

B) Normalizarea

Dacă comparăm viețile persoanelor cu dizabilități instituționalizate cu viețile noastre putem vedea în mod clar că viața lor este în mare parte irosită. Ele au oportunități extrem de reduse de a-și aduce contribuția în societate fie prin activități, fie prin relații. În marea majoritate a țărilor în care se acordă servicii persoanelor cu dizabilități ideologia segregă aceste persoane de societate. Această politică de segregare duce la instituționalizare. Aceste instituții au devenit din ce în ce mai mari și erau – dacă nu inumane – nepotrivite pentru ca persoanele cu handicap să-și dezvolte capacitățile lor umane sau să trăiască acolo.

Persoanele cu dizabilități învață mai greu, dar sentimentele și nevoile lor sunt identice cu cele ale celorlalți. De aceea, este important să fie acceptate, să aparțină unui grup, unui cerc de colegi/prieteni, să fie o parte din comunitate.

Niels Erik Bank-Mikkelsen a dezvoltat o viziune care mai târziu a devenit cunoscută sub numele de „principiul normalizării”.

Instituționalizarea se baza pe teoria că handicapul este o condiție pe viață, permanentă, că persoanele cu handicap mental nu se pot dezvolta și că aceste persoane nu erau decât cetățeni care aveau nevoie de tutelă. Scopul demersurilor actuale îl constituie crearea unor condiții normale de viață pentru persoanele cu handicap – principiul normalizării. Acest principiu este o expresie a egalității, a drepturilor legale și a drepturilor omului.

Dezinstituționalizarea confruntă persoana cu dizabilități cu o serie de probleme la care trebuie să găsească soluții pentru a se adapta și să ia decizii. Acestea stimulează inteligența persoanei.

C) Incluziunea

Incluziunea înseamnă :

Educație inclusivă, adică educarea copiilor cu dizabilități în școlile pe care le-ar fi urmat dacă nu ar fi avut dizabilități,Angajare inclusivă, adică locuri de muncă obișnuite, pe piața liberă a muncii pentru persoanele cu dizabilități, locuire independent, oferirea serviciilor și suportului de care au nevoie persoanele cu dizabilități și familiile lor pentru a trăi în habitatul lor obișnuit, încurajarea prieteniilor dintre persoanele cu dizabilități și colegii, vecinii, cei din jurul lor, educarea comunităților pentru a înțelege și accepta diferențele.

Proiectarea serviciilor de asistență si recuperare pentru copiii cu dizabilitați

Conform datelor comunicate de Autoritatea Natională pentru Persoanele cu Handicap (site: www.anph.ro), 96% dintre persoanele cu handicap sunt în familii și doar 4% în instituții. Cele mai puțin vizibile și care ajung cel mai greu să aibă acces și să participe la viața socială sunt persoanele cu dizabilități severe, în special cele intelectuale.

Deși pentru copiii cu dizabilități severe, aceste servicii sunt necesare din primul moment după naștere, ele sunt insuficiente ca număr și forme de intervenție.

Fiecare copil, înainte de a avea o dizabilitate, indiferent de gravitatea acesteia, este un copil cu drepturi egale cu ceilalți, căruia îi sunt asigurate prin măsuri sociale, educaționale și medicale, șanse egale la învățare, dezvoltare, integrare și participare școlară și socială.

Asigurarea șanselor egale la dezvoltare și educație precum și integrarea socială constituie un demers care depinde nu numai de legislație ci și de măsurile concrete preconizate de instituții sociale care trebuie să dezvolte mecanisme de depistare, evaluare, intervenție și monitorizare prin servicii publice specializate dar și prin serviciile bazate pe comunitate.

Asigurarea șanselor egale la educație constituie responsabilitatea tuturor organismelor sociale implicate în depistarea timpurie, intervenția și monitorizarea copilului cu dizabilități.

Este necesar ca familia să susțină copilul cu dizabilități pe tot parcursul existenței acestuia, în parteneriat cu organismele abilitate să ofere respectarea drepturilor și egalizarea șanselor la dezvoltare și educație. Pentru aceasta familia la rîndul ei trebuie susținută și pe parcursul traseului educațional al copilului, prin măsuri speciale care să o întărească și să o împuternicească să fie alături de copil și instituțiile de sprijin. Autoritățile locale care dezvoltă servicii educaționale specifice trebuie sprijinite, la rândul lor.

Programele de intervenție timpurie facilitează optimizarea dezvoltării copilului mic, (recunoscut fiind faptul că o proporție semnificativă a tulburărilor mentale grave se conturează în primii ani de viață) se referă la crearea de medii educaționale în care copiii pot să deprindă abilități de învățare cognitivă și socio-emoțională urmărindu-se optimizarea potențialului copilului de 0-3 ani, precum și pregătirea părinților în așa fel încât aceștia să-și învețe copiii cum să stabilească relații cu cei din jur (de exemplu prin programe specifice de tip parenting pozitiv, centre de resurse pentru părinți).

Acestea pot fi: logopedie, recuperare neuromorie, kinetoterapie, servicii de îngrijire si intervenție la domiciliu, servicii de îngrijire, intervenție și educație în centre de zi și grădinițe speciale care se adresează unui anumit tip de dizabilitate (autism, down, dizabilități severe neuromotorii sau/și intelectuale), servicii diverse de remediere timpurie în școli speciale transformate în centre de resurse deschise pentru comunitate, consiliere pentru părinți și programe de informare și educație adresate acestora (managementul stresului si anxietatii parintilor), consilierea tinerelor mame.

O calitate bună a educației timpurii favorizează valorificarea optimă a oportunităților de învățare create mai târziu. Deprinderile și cunoștințele dobândite devreme favorizează dezvoltarea altor cunoștințe și deprinderi. Dimpotrivă, deficiențele neremediate la această vârstă produc, mai târziu, deficiențe și mai mari, oportunități de învățare ratate sau mai slab valorificate. Investiția în educația timpurie este cea mai rentabilă investiție din educație, cu beneficiile individuale și sociale cele mai mari și cu costurile de oportunitate cele mai reduse.

O modalitate de implicare a mai multor grupuri profesionale din comunitate o reprezintă „structurile comunitare consultative” care pot cuprinde, dar fără a se limita la aceștia, oameni de afaceri locali, preoți, cadre didactice, medici, consilieri locali, polițiști”.Aceste structuri, al căror mandat se stabilește prin acte emise de către autoritățile administrației publice locale, au rolul de a găsi cel mai adecvat răspuns la problemele comunității, iar baza acțiunilor lor o reprezintă comunicarea, cooperarea și lucrul în echipă, axat pe copil și familie.

Din perspectiva asistenței sociale, pentru prevenirea separării copilului cu dizabilități de familia sa, consiliile locale ale municipiilor, orașelor, comunelor și sectoarelor municipiului București au obligația să organizeze, în mod autonom sau prin asociere, servicii de zi. Serviciile de zi au rolul de a asigura menținerea, refacerea și dezvoltarea capacităților copilului și ale părinților, pentru depășirea situațiilor care ar putea determina separarea copilului de familia sa și care se adresează părinților.

Din categoria serviciilor de zi fac parte:

a) centrul de zi, care asigură, pe timpul zilei, activități de îngrijire, educație, recreere-socializare, consiliere, dezvoltare a deprinderilor de viață independentă, orientare școlară și profesională etc. pentru copii și activități de sprijin, consiliere, educare etc. pentru părinți, reprezentanți legali, precum și pentru alte persoane care au în îngrijire copii;

b) centrul de consiliere și sprijin pentru părinți sprijină și asistă părinții/potențialii părinți pentru a face față dificultăților psihosociale care afectează relațiile familiale, pentru dezvoltarea competențelor parentale, pentru prevenirea separării copilului de familia sa, și sprijină copiii atunci când apar probleme în dezvoltarea acestora;

c) serviciul de monitorizare, asistență și sprijin al femeii gravide predispuse să își abandoneze copilul asigură femeii însărcinate consiliere (socială, juridică și/sau de altă natură), suport (material și/sau financiar) și facilitează accesul la servicii medicale de specialitate, cu scopul de a preveni abandonul copiilor și de a promova dreptul acestora la viață și la o stare de sănătate cât mai bună.

Consiliile locale pot înființa și alte tipuri de servicii de zi, potrivit nevoilor identificate în comunitatea respectivă.

Cercetare practică

scopul cercetării

Cercetarea are ca scop evidențierea faptului că, copiii care se confruntă cu diverse forme de handicap în special fizic, dacă beneficiază de servicii de intervenție timpurie și de un mediu social securizant au mari șanse de recuperare, abilitare și integrare socială.

De asemenea, rezultatele obținute în prezenta cercetare, au drept finalitate implementarea unor programe individualizate de recuperare, din perspectivă psiho- socio -juridico – medicală, precum si dezvoltarea de servicii primare specializate care să constitue alternative la protecția specială de tip rezidențial pentru copii cu dizabilități.

Obiectivele cercetării

Ca și obiective specifice ne propunem următoarele:

1.Realizarea unei fișe a instituției Centrului de recuperare și reabilitate pentru copilul cu dizabilități Oradea”, precum și a serviciului social „Kingdom Kids”,

2.Identificarea principiilor de organizare și funcționare, precum și a principiilor care stau la baza programelor terapeutice folosite în cadrul acestor servicii sociale,

3.Evidențierea importanței pe care o au serviciile alternative în egalizarea șanselor copiilor cu dizabilități

4.Cunoașterea particularităților intervenției timpurii recuperatorii

ipotezele cercetĂrii

1.Contribuția statului prin oferirea unor astfel de servicii din sistemul public local reprezintă un factor benefic în recuperarea și reabilitarea acestei categorii de beneficiari, completată de implicarea și intervenția pieței, prin serviciile sociale aparținând sistemului privat

2. Intervențiile oferite în cadrul unor asemenea servicii sociale constă în intervenții diversificate și înalt specializate în recuperarea și reabilitarea copiilor cu dizabilități, oferite de o echipă multidisciplinară

3.Principiul recuperării medicale, dar și al asistării sociale reprezintă principiile de bază pe care se fundamentează intervențiile derulate în cadrul unor asemenea servicii sociale

5. Instrumentele de lucru – de evaluare, planificare, monitorizare – optimizează timpii de intervenție specifică.

Motivația cercetării

Demararea acestei cercetări se fondează pe interesul personal pentru problematica copiilor cu dizabilități și pe faptul că egalizarea șanselor trebuie înțeleasă ca drept al persoanelor/copiilor cu dizabilități de a rămâne în comunitate și de a primi sprijinul necesar în cadrul structurilor obișnuite de educație, sănătate a serviciilor sociale și de încadrare în muncă.

metodologia de investigație

Cercetarea de față are la bază metoda studiului de caz, o metodă de cercetare calitativă intâlnită in diferite domenii ale cunoașterii ștințiifice precum sociologie, științe politice sau economice, psihologie sau psihologie socială, dar si în domenii ale acțiunii sociale precum asistența socială.

În cazul de față studiul de caz este utilizat cu scopul prezentării cât mai detaliate a unei imagini de ansamblu a doua servicii sociale, și anume Centrul de Recuperare și Reabilitare pentru copilul cu Dizabilități Oradea și serviciul Kingdom Kids din cadrul Fundației Creștine de Asistență socială „ Casa”.

Referitor la metodologia utilizată în domeniul protecției și asistenței sociale, specialiștii în domeniu au constatat că în ultimii ani s-a bucurat de un imens interes o nouă metodă de cercetare: o metodă prin care pot fi cunoscute persoanele și mediile lor sociale în feluri cât mai apropiate de trăirile omenești normale, studiindu-le în cadrul lor natural. Ea folosește proceduri și tehnici de culegere a informațiilor care caută să nu deformeze trăirile pe care încearcă să le explice. Acest tip de cercetare – denumită calitativă – caută să înțeleagă informațiile împărtășite de oameni fără să forțeze reducerea lor la cifre.

În contextul descrierii metodologiei utilizate, trebuie precizat faptul că, la baza acesteia a stat cercetarea calitativă – apelând la cele mai importante modalități de culegere a datelor (adică intervievarea, observația, ancheta socială, evaluarea psihologică), dar și la alte tehnice specifice studiului de caz; nu trebuie omisă nici cealaltă metodă de culegere a informațiilor atât de necesare – documentarea – din surse bibliografice, documente scrise oficile și/sau neoficiale, documente statistice etc.

Studiul de caz este o metodă calitativă ce pornește de la un cadru teoretic, urmată de selectarea cazurilor și precizarea unității de analiză (individ, situație, etc.) și de studiul fiecărui caz în parte prin interviu, observație, test, extragerea datelor relevante și elaborarea concluziilor.

Studiul de caz este, așadar, o anchetă focalizată pe descrierea, înțelegea și/sau controlul entităților individuale, fie ele persoane, organizații, grupuri etc. Deși fiecare dintre acestea sau combinații ale lor – descriere, înțelegere, predicție, control – poate servi ca obiectiv al studiului cazului, totuși, înțelegerea în profunzime a actorilor, sentimentelor, interacțiunilor, comportamentelor lor legate de un anumit proces reprezintă, dincolo de aparențe, obiectivul ultim al cercetării bazate pe metoda studiului de caz.

Metode de intervenție specifice asistenței sociale a copilului cu dizabilități

Asistența socială de care poate beneficia un copil cu deficiențe, este în general o asistență desfășurată în cadrul familiei, deoarece vizează schimbarea atitudinii familiei, educarea familiei în legătură cu creșterea unui astfel de copil, sprijinirea familiie pentru a putea reintegra copilul și orientarea familiei către instituții sau servicii care ar putea să o sprijine financiar și material acolo unde sunt probleme de acest gen.

Tehnicile și instrumentele de lucru ale asistentului social în astfel de situații sunt:

Istoricul social al dezvoltării copilului

Este un instrument pe care asistentul social îl întocmește în scopul obținerii de informații în legătură cu evenimentele din timpul sarcinii, de la nașterea copilului și stadiile de dezvoltare. Aceste informații pot fi obținute de asistentul social de la mama copilului cu dizabilități.

Genograma – este o diagramă asemănătoare arborelui genealogic sau genetic și se utilizează pentru a refelcta relațiile din familie. Genograma necesită utilizarea unor coduri a căror descifrare este menționată într-o legendă.

Ecomapa – prezintă grafic locul individului în contextul social prin evidențeirea naturii relațiilor existente cu ajutorul unor coduri. Astfel sunt evidențiate diverse relații cu prietenii, vecinii, școală, biserică, cluburi și alte servicii.

Interviul – reprezintă o “unealtă de comunicare” între asistent social și asistat, în care sunt vizate în exclusivitate interesele asistatului/beneficiarului. Îndiferent de mediul în care este aplicat interviul, de nivelul psiho – social al persoanei, asistentul social trebuie să-și construiască dinainte un ghid de interviu, pentru a se atinge toate obiectivele urmărite și pentru a aduce discuția de viață la tema inițială. Astfel, întrebările trebuie să fie scurte, clare și bine formulate, care să aibă un singur răspuns posibil și cert, întrebările nu trebuie să fie stânjenitoare, limbajul folosit de către asistentul social trebuie să fie adecvat, conform nivelului de pregătire al clinetului, vocea să fie caldă și să nu impună autoritate. Aceasta presupune din partea asistentului social ascultare activă și utilizarea unor aptitudini personale de comunicare. În timpul interviului atmosfera trebuie să fie distinsă, intimă. Asistentul social trebuie să urmărească să existe permanent un feed – back între ei, lipsa acestuia presupunând neatenția unuia dintre ei. Dacă clientul nu este într-o stare psihică favorabilă interviului, întâlnirea și discuția pot fi amânate.

Observația – paralel cu interviul se desfășoară și observația, care poate fi directă sau indirectă.

Observația directă este “operația pe care o efectuează un investigator pregătit în mod special în acest scop la fața locului și în timp ce se petrece un asemenea fenomen”. Este vorba despre confruntare a celor souse de client cu cele manifestate de el sau cu starea faptică. Pot exista clienți manipulatori care să exprime altceva decât realitatea, găsind mereu scuze care ridică pentru asistentul sociale semne de întrebare. Un copil cu handicap mintal, de exemplu, poate fi abuzat fizic și emoțional, iar părintele său să nege acest fapt, dând vina pe colegii de joacă sau simpla neatenție ori să ceară pur și simplu dreptul de a îngriji cum crede el că este mai bine acel copil.

Observația indirectă este deducția pe care o facem pe baza unor observații directe, asupra unor femnomene a căror observare nu s-a putut face la locul și timpul când s-au petrecut.

Cartea vieții – valoarea terapeutică a a cestui instrument este scoasă în evidență de copil, care își descrie propria viață.

studii de caz

Analiză comparativă sector public vs. sector privat

Centrul de Recuperare și Reabilitare pentru Copilul cu Dizabilități Oradea vs.

serviciul social „Kingdom Kids”din cadrul Fundației Creștine de Asistență Socială „CASA”

Evaluarea comparativă este utilizată mai ales in evaluarea unui program care se desfășoară in mai multe locații sau a diferitelor programe care au aceleași obiective și grupuri țintă. Pentru evaluarea calitații și identificării punctelor tari ale programului pentru fiecare locație, evaluatorii stabilesc indicatorii care vor fi masurați în mod unitar și care pot oferi informații relevante despre calitatea serviciilor oferite.

Cercetarea de față are ca obiectiv principal analiza serviciilor sociale destinate recuperării, reabilitării și asistării copilului cu dizabilitate și a familiei acestuia, din municipiul Oradea.

În particular cercetarea își propune să analizeze situația specifică a unui două servicii sociale locale, unul din sistemul public și celălalt din sistemul privat, destinate reabilitării și recuperării copiilor cu dizabilități, în cadrul studiilor de caz realizate asupra “Centrului de recuperare și reabilitate pentru copilul cu dizabilități Oradea” și asupra serviciului „Kingdom Kids”.

Pornind de la certitudinea diversității și complexității sferei sociale a oricărei națiuni, studiul de față își propune o analiză a problematicii recuperării copiilor cu dizabilități din județul Bihor și a intervențiilor furnizate prin intermediul serviciilor sociale, precum și a modului în care se realizează acest lucru în sistemul de stat și în cel privat. Supunem analizei în mod special parteneriatul dezvoltat între Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor și Fundația Creștină de Asistență Socială „CASA” în scopul furnizării de servicii de recuperare copiilor cu dizabilități din centrele de plasament și din comunitate, oferind ca studii de caz serviciile sociale oferite prin cele două organizații, respectiv serviciul social „Kingdom Kids” al Fundației Creștine de Asistență Socială „CASA” și Centrul de Recuperare și Reabilitare pentru Copilul cu Dizabilități Oradea aflat în subordinea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor, și realizând totodată o analiză comparativă a sectorului public, reprezentat de DGASPC vs. sectorul privat, reprezentat de Fundația Creștină de Asistență Socială „CASA”.

Studiu de caz: “Centrul de Recuperare și Reabilitate pentru Copilul cu Dizabilități Oradea”

Centrul de Recuperare și Reabilitate pentru copilul cu Dizabilități Oradea este serviciu public specializat, fără personalitate juridică, aflat în subordinea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor, Consiliului Județean Bihor și Fundației Sera Romania, înființat în baza H.G.nr.539/2005, a H.G.nr.1007/2005.

Înființarea Centrului a reprezentat o soluție necesară menită să vină în întâmpinarea nevoilor copiilor cu handicap grav din Oradea și județul Bihor, copii care în marea lor majoritate nu au beneficiat de servicii de reabilitare, în special cei proveniți din familii cu resurse materiale limitate sau grad scăzut de educație precum și cei proveniți din mediul instituțional. Centru a fost înființat și este organizat organizat pentru a presta activități și servicii de recuperare și reabilitare în vederea inserției sociale pentru copilul cu dizabilități, în contextul integrării acestora în Strategia comunitară de asistare a categoriei copiilor cu dizabilități, ca și grup țintă.

Scopul și totodată misiunea Centrului constă în:

asigurarea unor servicii de specialitate pentru copii cu dizabilități și părinții acestora, în vederea inserției lor în societate,

asigurarea intervenției timpurii în recuperarea copiilor cu dizabilități și asigurarea unei relații optime cu familiile sau cu reprezentanții legali ai acestora,

realizarea unor terapii complexe destinate copiilor cu deficiențe,

consilierea părinților sau a reprezentanților legali ai copiilor în vederea unor probleme psihologice si/sau sociale, prevenirea abandonului și a nașterii nedorite.

Programele terapeutice de recuperare prestate zilnic în cadrul acestui serviciu social sunt reprezentate de o arie vastă de activități terapeutice absolut necesare recuperării, reabilitării și funcționării copiilor cu diverse dizabilități, precum:

kinetoterapie și educația psihomotrivității,

fizioterapie (electroterapie, hidroterapie, masaj),

psihoterapie,

terapie cognitivă,

logopedie,

stimulare senzorială (tactilă, auditivă, olfactivă, vizuală, vestibulară),

terapie educațional-cognitivă (autonomie personală),

terapie ocupațională și art-terapie,

tifloterapie,

consiliere socială pentru părinții copiilor beneficiari din centru,

consiliere psihologică pentru părinții copiilor beneficiari din centru,

asistență medicală de urgență,

prevenția îmbolnăvirilor,

Organizarea programelor terapeutice. Copiii beneficiarii ai serviciilor Centrului sunt cuprinși în programe terapeutice în funcție de necesitatea fiecărui beneficiar, respectând anumite reguli de funcționare a acestora, precum:

Fiecare terapie durează de la de 30 min la 1 oră,

Terapiile se efectuează individual, copil-terapeut,

Fiecare copil beneficiază de programele terapeutice cu o frecvență de 10 ședințe/lună, organizate câte trei ședințe într-o săptămână și două ședințe în săptămăna următoare

Orarul terapeutic al fiecărui beneficiar în parte este afișat la afișierul Centrului,

Accesarea serviciilor trebuie să urmărească demersul stabilit în cadrul regulamentului de funcționare a serviciului social. Demersul presupune dispunerea de următoarele documente necesare admiterii beneficiarilor în cadrul Centrului: cerere tip de admisie adresată conducerii DGASPC Bihor complectată de către reprezentantul legal al copilului (Anexa 2), însoțită de recomandarea din partea medicului specialist (Anexa 3) și a Serviciului de Evaluare Complexă a Copilului cu Handicap din cadrul Direcției Generale de Aistență Socială și Protecția Copilului, certificatului de încadrare într-un grad de handicap, contractul pentru acordarea de servicii sociale (Anexa 1) și declarație (Anexa 4).

Modalitatea de selectare sau de admitere a beneficiarilor se realizează pe baza Criteriilor de Eligibilitate ale Centrului aprobate de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor, stabilite în ordinea priorităților, după cum urmează:

Gradul de handicap: grav-asociat, grav, accentuat, mediu,

Vârsta: mică, mijlocie, mare.

Situația familială – fără familie sau aflat în sistemul de protecție, familie defavorizată, familie obișnuită sau funcțională,

Recomandarea Comisiei pentru Protecția Copilului prin Serviciul de Evaluare Complexă

La admiterea în centrul de recuperare șeful de centru organizează o întâlnire cu reprezentantul legal al copilului pentru a realiza evaluarea copilului în vederea eligibilității sale la programele terapeutice ale Centrului. Contractul pentru acordare de servicii sociale cu beneficiarul se desfășoară pe o perioadă de 6 luni cu posibilitatea de prelungire, în funcție de evoluția procesului recuperator, pentru o perioadă nelimitată.

Beneficiarii Centrului sunt copii cu dizabilități, cu vârsta cuprinsă între 2 – 18 ani din municipiul Oradea sau zonele aflate în proximitatea acestuia, copii din comunicate sau aflați în sistemul de protecție socială, precum și familiile sau reprezentanții legali ai acestora. În prezent sunt asistați un număr de 65 de copii cu dizabilități din familii, 73 de copii cu dizabilități din sistemul de protecție specială, un total de 138 copii, precum și părinții, respectiv reprezentanții legali ai acestora (până la data de 31 dec. 2010).

Echipa de personal.

La începutul anul 2010 Centrul și-a început activitatea cu următoarea structură detaliată de personal. Făcând o sinteză , distribuția pe categorii de personal a resurselor umane implicate în intervențiile serviciului social este după cum urmează:

Începând cu data de 01. 09. 2010, odată cu instituirea Echipei mobile de Asistență la Domiciliu, personalul Centrului de recuperare implicat în prestarea serviciilor enunțate este format dintr-o echipă multidisciplinară mai mică, constând în 17 membri și având următoarea componență: 1 șef centru, 1 psiholog, 4 kinetoterapeuți (1 CIC), 2 fiziokinetoterapeuți, 2 maseuri, 1 educator specializat, 1 pedagog de recuperare, 1 art-terapeut, 1 îngrijitor curățenie, 1 referent recepție (CIC), 1 infirmieră, 1 instructor de educație.

Personalul Centrului se întâlnește săptămânal în cadrul unor ședințe de lucru a echipei sub coordonarea directă a șefului de Centru. De asemenea personalul este implicat în întâlniri periodice cu părinții și reprezentanții legali ai copiilor și în activitățile curente.

Modalități de control periodic al calității serviciului. Fiecare beneficiar din centru are un program personalizat de intervenție, reactualizat periodic, ținând cont de vârsta acestuia, nivelul de dezvoltare, potențialul, nevoile și disponibilitățile pe care le are pentru dezvoltarea lui optimă. Obiectivele propuse sunt realiste, adaptate nivelului lui real și utile echipei de terapeuți. Observațiile de specialitate se consemnează zilnic în registrul de evidență a terapeutului, acestea stând la baza evaluărilor efectuate de specialiști, de regulă, la 6 luni împreună cu responsabilul de caz în vederea stabilirii celor mai eficiente măsuri și programe de reabilitare și recuperare

Colaborarea cu alte instituții. Centrul de Recuperare și Reabilitare Pentru Copilul cu Dizabilități Oradea dezvoltă relații de colaborare cu instituții publice, ONG-uri acreditate sau alte persoane juridice care sprijină activitatea Centrului de recuperare.

Aspecte cantitative/statistice

Numărul total de beneficiari asistați în anul 2010 este de 138 de persoane

Vârsta. Repartiția pe vârstă a beneficiarilor asistați este de 90 de copii asistați cu vârsta cuprinsă între 2-18 ani și de 31 de beneficiari adulți cu vârsta de peste 18 ani.

Sexul. Repartiția pe gen de beneficiarilor asistați este de : masculin – 64 de asistați, feminin – 57 de asistați,

Încadrarea în grad de handicap. Repartiția pe încadrarea în grad/tip de handicap a beneficiarilor asistați este următoarea:

handicap neuropsihic: 45 de asistați

handicap asociat: 50 de asistați

handicap motor: 8 de asistați

handicap mental: 3 de asistați

handicap neurologic: 15 de asistați

Ca urmare a obiectivelor propuse biroul de asistență socială din cadrul Centrului oferă servicii de consiliere socială furnizate parinților și reprezentanților legali ai beneficiarilor acestuia. Consilierea socială constă în informarea familiilor beneficiarilor cu privire la serviciile și prestațiile sociale din sectorul public sau privat, demersurile cu caracter birocratic necesare accesării acestora, rețeaua locală de servicii publice sau private de interes pentru soluționarea unor probleme administrative, sociale, medicale sau educaționale, aspectelor legislative de interes pentru domeniul protecției copiilor cu dizabilități, activități de trainning precum și orice tip de informații de interes general.

În anul 2010 Centrul de recuperare a admis un număr de încă șase copii, spre deosebire de anul 2009, ceea ce a dus la realizarea a 6 anchete sociale la domiciliul familiilor acestor copii, deveniți astfel beneficiari ai Centrului. De asemenea s-au întocmit dosarele pentru copiii care au intrat în programele terapeutice ale Centrului. Totodată ca urmare a parteneriatului realizat între Centru de Recuperare și Centrul de Consiliere pentru Părinți și Copii, Centrul oferă părinții copiilor asistați aici servicii de asistență, cursuri de consiliere și consiliere psihologică în cadrul unor întâlniri individuale săptămânale. Astfel în anul 2010 au avut loc întâlniri repetate cu părinții, focalizate pe tema „Creșterea rezistenței la stres în relația copil-părinte”, iar un număr de 9 părinți (8 mame și 1 tată) au optat pentru consiliere psihologică individuală.

În cadrul activităților administrative contractele încheiate cu Centrul sunt reactualizate la fiecare șase luni sau ori de câte ori este cazul, prin semnarea actelor adiționale acestuia, respectiv actul de încetare a contractului cu beneficiarul.

În anul 2010 reprezentanții Centrului au participat la Conferința furnizorilor de servicii sociale acordate persoanelor cu dizabilități, desfășurată la nivel local, prin activități de promovare și de informare a comunității locale în dreptul misiunii și activităților proprii.

În urma prezentării și analizei raportului de activitate pe anul 2010 al serviciilor furnizate în cadrul Centrului de Recuperare și Reabilitate pentru copilul cu Dizabilități Oradea, pot fi consemate următoarele :

Centrul de Recuperare și Reabilitate pentru copilul cu Dizabilități Oradea asistă un număr de 138 de beneficiari, precum și părinții, respectiv reprezentanții legali ai acestora, având un număr anual, relativ constat, funcționând la capacitatea sa reală.

Centrul de Recuperare și Reabilitate pentru copilul cu Dizabilități Oradea asigură servicii de specialitate prin programele terapeutice diversificate și complexe, precum: kinetoterapie, fiziokinetoterapie, masaj, terapie ocupațională, logopedie, terapie educațională integrată și comunicare nonverbală, stimulare senzorială, psihoterapie, tifloterapie, asistență medicală, ludoterapie, asistență socială,

Centrul de Recuperare și Reabilitate pentru copilul cu Dizabilități Oradea are ca obiectiv central inserția în societate a copiilor cu dizabilități, dar și colaborare cu familiile acestora în procesul de îngrijire și de ameliorare a situației copiilor cu dizabilități, prin aportul adus prin înseși serviciile furnizate,

Centrul de Recuperare și Reabilitate pentru copilul cu Dizabilități Oradea reprezentă o strategie eficientă și necesară promovării îngrijirii în comunitate, fiind un serviciu public specializat, aflat în subordinea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor, care vine în întâmpinarea nevoilor copiilor cu handicap grav din Oradea și județul Bihor, majoritatea dintre aceștia neavând șansa de a beneficia de alte servicii de reabilitare, în special cei proveniți din familii cu resurse materiale limitate sau cu grad scăzut de educație, dar și în cazul celor proveniți din mediul instituțional,

Centrul de Recuperare și Reabilitate pentru copilul cu Dizabilități Oradea are ca principiu terapeutic, nu doar susținerea familiei copilului cu dizabilitate, prin consilierea părinților sau a reprezentanților legali ai copiilor în vederea unor probleme psihologice si/sau sociale, dar și implicarea acesteia în procesul de recuperare, încurajând și facilitând accesul acesteia la ședințele programelor terapeutice furnizate și asigurarea unei relații optime cu familiile sau cu reprezentanții legali ai acestora,

Ca și principiu de recuperare eficientă, Centrul de Recuperare și Reabilitate pentru copilul cu Dizabilități Oradea promovează și asigură totodată intervenția timpurie în recuperarea copiilor cu dizabilități,

În anul 2010, la 81% dintre beneficiarii asistați în cadrul Centrului de Recuperare și Reabilitate pentru copilul cu Dizabilități Oradea au fost constatate și înregistrate progrese de diferite grade în funcție de gradul și tipul dizabilității,

Studiu de caz: Fundația Creștină de Asistență Socială „CASA” cu serviciul social „Kingdom Kids”

Fundația Creștină de Asistență Socială „CASA” este organizație neguvernamentală de servicii sociale, înființată în anul 1996, având convingeri și principii moral-religioase. Misiunea fundației este aceea de a spori bunăstarea oamenilor din zonele urbane și rurale din județul Bihor, de a satisface nevoile lor fizice, sociale și emoționale, prin furnizarea de servicii de consiliere, de formare profesională și asistență materială.

Fundația Creștină de Asistență Socială CASA cu sprijinul "British Occupational Therapists" a inițiat în noiembrie 1999 un program de recuperare în cadrul Centrului de Plasament Nr 1 Oradea, denumit serviciul “Kingdom Kids”, actualmente un serviciu de îngrijire socio-medicală de natura serviciilor conexe, având ca misiune stimularea și recuperarea psiho-motorie a copiilor cu cerințe speciale. În prezent serviciul Kingdom Kids prestează servicii de terapie recuperatorie în cadrul Centrului de Recuperare și Reabilitare pentru Copilul cu Dizabilități Oradea, cu sediul în strada Traian Lalescu Nr 3, Oradea. Beneficiarii acestui serviciu sunt copiii cu cerințe speciale abandonați, aflați în sistemul de protecție socială, rezidenți în căsuțele de tip familial și copiii cu dizabilități din comunitate de Oradea sau zonele învecinate.

Obiectivele serviciului. Înființarea și implementarea acestui proiect a pornit de la dorința de îmbunătățire a calității vieții copiilor cu nevoi speciale din cadrul Centrelor de Plasament pentru copiii cu dizabilități din Oradea, în prezent rezidenți în casuțe de tip familial, precum și a copiilor cu nevoi speciale din familii, de împlinire a nevoii lor de afecțiune și de socializare, dar și de inițiere, desfășurare, promovare și susținere de activității în vederea recuperării lor psiho-motorii.

Serviciile oferite. În cadrul acestui proiect sunt furnizate urmatoarele servicii :

recupererea și reabilitarea prin activități de stimulare : auditivă, tactilă, olfactivă, motorie, vizuală și gustativă,

învățarea și dezvoltarea deprinderilor de bază,

evaluare periodică (6 luni),

activități în grup (desfășurate în săli de joacă) și activități individuale (desfășurate în săli de joacă sau sala de stimulare senzorială),

stabilirea de contacte cu alți specialiști în domeniu.

Pentru furnizarea și implementarea acestor servicii sunt derulate o serie de activități cu caracter administrativ, constând în: semnarea de acte adiționale la contractele cu beneficiarii, completarea dosarelor individuale, evaluarea și reevaluare dosarelor, completarea fișelor de observație, ajustarea gestionării propriei activități potrivit planificării activității întocmite în cadrul Centrului de Recuperare și Reabilitare a Copilului cu Dizabilități Oradea, furnizarea sub formă de donație a unor materiale sau echipamente speciale, constând în cadre, scaune speciale, scaun cu rotile, ulei pentru masaj, pături tricotate, materiale de lucru, cadouri cu ocazia Sărbătorii Craciunului oferite tuturor copiilor cu dizabilități care frecventeaza Centrul de Recuperare și Reabilitare a Copilului cu Dizabilități Oradea etc.

Anul în curs, respectiv anul 2011 a adus anumite modificări în implementarea intervențiilor stabilite, precum: copiii rezidenți ai caselor de tip familial, beneficiari constanți ai Centrului de Recuperare și Reabilitare pentru Copilul cu Dizabilități Oradea și implicit ai serviciului Kingdom Kids beneficiază, începând cu luna martie a anului 2011, de două sau trei servicii terapeutice specializate la domiciliu, cu o frecvență de o dată/săptămână, numărul serviciilor terapeutice fiind dat de planificarea stabilită în cadrul planului de intervenție personalizat. De asemenea începând cu acest an, în urma unui parteneriat realizat între Centrul de Recuperare și Reabilitare pentru Copilul cu Dizabilități Oradea și Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă Orizont Oradea, copiii cu dizabilități înmatriculați în instituția educațională în cauză beneficiază de terapiile specializate oferite în cadrul Centrului.

Specificul intervenției. Intervenția specializată constă în activități specifice de recuperare și reabilitare, precum și de corectare a pozițiilor vicioase prin exerciții de posturări. Recuperarea si reabilitarea copiilor cu dizabilitate se face prin tehnici de stimulare:

tactilă: când copilul întâlnește obiecte de duritate, consistență, diametru, textură diferite,

auditivă: prin jucării ce emit sunete de la cele mai înalte frecvențe pînă la cele mai joase,

vizuală: copilul se observă sau este învațat să se privească în oglindă sau prin jucării ce modifică imaginea reală, jucării viu colorate, echipamente speciale care își modifică culoarea, jucării cu beculețe etc.

gustativă: prin oferirea de produse alimentare de preferință dulci (ex: iaurt, biscuiți, ciocolată, fructe). Uneori este o metoda de " șantaj", de convingere pentru a-l determina să facă un anumit lucru (de obicei nou pentru el),

olfactivă

motorie

Acestea tehnici de stimulare sunt cuprinse într-un program ludic, având ca scop formarea și îmbunătățirea mișcărilor de coordonare și finețe ale copilului asistat. Ele trebuie să cuprindă:

jocul cu mâinile: jocul cu baloane, cu mingea, construcții de diferite forme geometrice sau de dimensiuni diferite care fie se suprapun, fie se introduc una in alta (ex lego),

învățarea și exersarea penselor digitale prin prinderea clamelor pe marginea unui vas, introducerea unor obiecte printr-o formă, înșirarea mărgelelor pe șnur.

Toate acestea au ca scop îmbunătățirea calității vieții copiilor cu dizabilități, dobândirea deprinderilor de bază care în timp duc la independență și socializarea copiilor cu cerințe speciale.

Metodologia de lucru a fundației este următoarea: copiilor beneficiari ai serviciului li se face o evaluare inițială de către asistenta mecală, cât mai obiectivă, constând în observarea acestora o perioadă anume de timp, urmată de întocmirea unui plan de intervenție pentru fiecare copil în parte. Semestrial planul de intervenție propus este supus evaluării, analizându-se atât obiectivele propuse, cât progresele obținute sau obstacolele care au contribuit la imposibilitatea atingerii lor.

Beneficiarii serviciului. Beneficiarii acestui serviciu sunt copiii cu cerințe speciale abandonați, aflați în sistemul de protecție socială, rezidenți în căsuțele de tip familial, actualmente aparținând Centrelor de Plasament pentru Copiii cu Dizabilități (în număr de șase centre), precum și copiii cu dizabilități din comunitate de Oradea, sau zonele învecinate, crescuți în familiile lor naturale.

Activitate desfășurată pe anul 2010. Numărul de beneficiari asistați în anul 2010 a fost de 51 de copii

Dintr-un lot de 51 de copii, situația acestora se prezintă în felul următor:

11 copii au fost școlarizați în școli cu regim special,

3 copii au fost integrați în grădinițe cu regim special,

13 copii au dobîndit abilitățile de bază, majoritatea au mers independent. Ei sunt rezidenți în căsuțele de tip familial, integrați în colectivitățile de copii de acolo. Nu au fost recrutați pentru școlarizare datorită vârstei sau diagnosticului pe care îl au,

1 copil este spitalizat,

4 copii s-au recuperat și au fost incluși în programul de plsament,

1 copil s-a recuperat și a mers în adopție,

1 copil a fost reintegrat în familia naturală,

9 copii nu s-au recuperat conform planului de tratament si dupa o perioadă de activitate terapeutică au fost scoși din program,

1 copil a decedat în urma spitalizării,

7 copii sunt la ora actulală în program,

Selectarea beneficiarilor se face pe baza criteriilor de eligibilitate și în urma expertizei făcute de către Comisia de evaluare alcătuită din specialiști (medic pediatru, medic generalist, psiholog, logoped, kinetoterapeut, fiziokinetoterapeut) din cadrul Centrului de Recuperare și Reabilitare pentru Copilului cu dizabilități Oradea.

Dintre copiii care au ieșit din program sunt unii care nu au prezentat îmbunătățiri timp de mai multe luni de muncă. Alții s-au integrat în colectivități de copii (grădinițe cu regim special, școli cu regim special, colectivități de copii din căsuțe de tip familial), învățând să fie mai independenți.

Modalitate de evaluare. Anual reprezentantul sponsorului, specialist în terapie ocupațională, care a inițiat serviciul Kingdom Kids vine în vizită de lucru de o săptămână și participă la activitățile serviciului cu scopul de a urmării progresele realizate de copii. Se fac raportări trimestriale cu descrierea activității pe perioada respectivă pentru: organizație, sponsori, DGASPC Bihor. Folosind activități simple bazate pe afectivitate, jocuri sau exerciții de recuperare s-au demonstrat progrese și îmbunătățiri semnificative.

Echipa de personal : Resursele umane pentru realizarea serviciului social este alcătuit dint-un singur specialist cu studii medii de asistență medicală. Inițial proiectul a demarat cu doi specialiști, dar la începutul anului 2010, s-a redus un post din cauza fondurilor insuficiente.

 Finanțare: Majoritatea resurselor financiare sunt reprezentate prin donații de la organizații caritabile internaționale.

Dotare: Spațiul în care își desfășoară specialistul activitatea este alcătuită dintr-o sală de stimulare în care se desfășoară activitățile de terapie este de aprozimativ 9 m pătrați. Ședințele de terapie se desfășoară 1 la 1 (un asistent medical – 1 copil).

Rezultate anticipate: În ceea ce privesc rezultatele activităților se preconizează că în timpul și în urma ședințelor de terapie, copiii cu dizabilități să prezinte:

dezvoltarea potențialului sub mai multe aspecte: fizic, intelectual, social,

plăcerea beneficiarului de a se juca,

dobândirea abilităților de bază,

îmbunătățirea coordonării, încrederii, independenței și coordonării,

intergrarea sau reintegrarea socială,

Modalități de informare. Comunitatea locală este informată cu privire la activitățile precum și rezultatele acestora prin: raportări către autorități în care este descrisă activitatea și rezultatele pe perioada respectivă, buletine informative în care sunt descrise atât studii de caz cât și activitatea serviciului Kingdom Kids, pliante în care sunt descrise serviciile organizației.

Studii de caz – copii care beneficiază de serviciile Centrului de Recuperare și Reabilitare pentru Copilul cu Dizabilități Oradea

Studiu de caz 1

I. DATE DESPRE COPIL

I.1. Date privind identitatea copilului

Numele și prenumele: P.A.G.

Data și locul nașterii: 29.07.1994, mun. V., jud. V.

Religie: ortodoxă

Etnie: română

Domiciliul: mun. O., jud. B.

Nivelul de școlarizare: absolventă a 4 clase, în cadrul Școlii Speciale

Situația juridică: filiație stabilită față de ambii părinți

I.2. Antecedente personale

Medicale: potrivit Hotărârii nr. 1906/14.11.2008 emisă de Serviciul de Evaluare Complexă din cadrul Direcție Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor, copilul este încadrat în gradul de handicap “mediu”, prezentând diagnosticul de “Hemipareză spastică; Sechele ECI; Sindrom de instabilitate mediu ”.

Comportamentale: copilul prezintă tulburări de comportament în baza deficiențelor de intelect, tendințe de autoagresivitate;

Educaționale: copilul a promovat clasa a IV-a la Școala Specială din C

II. DATE PRIVIND FAMILIA COPILULUI

Informațiile cu privire la istoricul familiei au fost obținute prin analiza documentelor, având ca scop identificarea climatului familial în care s-a dezvoltat subiectul.

Metoda analizei documentare cunoaște doua variante de bază: analiza directa care utilizează in mod nemijlocit informația conșinută in documente, ca informație despre anumite fapte sociale si analiza indirect în care documentul are o semnificație social.

II.1. Date despre mamă

Numele și prenumele: P.E.

Data și locul nașterii: 01.06.1969, com. V., jud. B.

Religie: ortodoxă

Etnie: română

Nivel de școlarizare: absolvent a II clase

Stare civilă: căsătorită

Ocupație: fără ocupație

Domiciliul stabil: com. M, jud. B.

II.2. Date despre tată

Numele și prenumele: P.I.

Data și locul nașterii: 06.01.1965, com. M., jud. B.

Religie: ortodoxă

Etnie: română

Nivel de școlarizare: absolvent a VII clase

Stare civilă: căsătorit

Ocupație: fără ocupație

Domiciliul stabil: com. M., jud. B.

II.3. Date despre familia extinsă – copilul P.A.G. provine dintr-o familie numeroasă,

constituită din 10 membri. Părinții săi au trăit vreme de mai mulți ani în concubinaj,

legiferându-și relația abia în anul 2002, la sugestia reprezentanților autorităților locale. Din relația celor doi au rezultat 8 copii, 5 dintre ei aflându-se în întreținerea și supravegherea părinților, iar 3 beneficiind de măsuri de protecție specială.

P.E. – născută la data de 27.01.1991, elevă la Școala Specială din mun. B., jud. B. își vizitează părinții și frații doar în weekend și în vacanțe, în prezent locuind la unul dintre unchii materni;

P. A. F. – născută la data de 05.05.1997 și este elevă în clasa a V –a la școala generală din comunitatea în care domiciliază;

P. B. I. – născută la data de 09.03.2000 și este elevă în clasa a II-a la școala generală în comunitatea în care locuiește;

P. C. M . – născut la data de 02.04.2003, neșcolarizat;

P. P. S. – născută la data de 27.11.2006;

P. A. M. – născută la data de 31.05.1993, beneficiază de măsură de protecție specială, respectiv plasament la asisetntul maternal profesionist, elev în clasa a V-a în cadrul Școlii Speciale C.;

P. D. – născut la data de 08.04. 2002, beneficiază de măsură de protecție specială, respectiv plasament la asistentul maternal profesionist, nu a fost școlarizat până în prezent;

P. A. G. – copilul în cauză, cu măsură de protecție special la asistent maternal profesionist.

II.4. Istoricul și climatul familial

Familia P. s-a constituit legal în luna mai a anului 2002 după o relație de concubinaj de mai mulți ani. În urma acestei relații au rezultat cei 8 copii, dintre care 5 locuiesc împreună cu părinții iar 3 beneficiază de măsură de protecție specială, respectiv plasament la diferiți asistenți maternali profesioniști care și-au asumat responsabilitatea creșterii, îngrijirii și educării copiilor.

Deși legislația în domeniu, respectiv Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, prevede ca frații să fie plasați împreună, pe fondul deficiențelor pe care aceștia le prezintă, specialiștii au considerat că un singur asistent maternal profesionist nu s-ar putea ocupa corespunzător de aceștia, motiv pentru care au fost identificate trei familii substitutive care să asigure climate favorabile recuperării, îngrijirii specializate, creșterii și dezvoltării acestora.

Încă din momentul instituirii măsurilor de protecție, copiii nu au fost vizitați niciodată de către părinți sau alți membri ai familiei lărgite, nu-și cunosc ceilalți frați și dețin foarte puține informații cu privire la mediul de proveniență și membrii acesteia. Mai mult decât atât, în urma reevaluărilor situațiile psiho – sociale desfășurate periodic, responsabilii de caz au identificat faptul că nu există posibilitatea reintegrării în familia naturală a copiilor în cauză, anul trecut fiind demarată procedura de clarificare a situației juridice în vederea declarării acestora judecătorește adoptabili.

Părinții și copiii din întreținerea lor locuiesc într-o casă proprietate personală a tatălui, formată din 2 camere și o anexă, neracordată la curentul electric și lipsită de condițiile igienice și de curățenie necesare unui trai decent și sănătos. Mama copiilor este surdo – mută, nu a lucrat niciodată, iar veniturile familiei sunt constituite din prestațiile financiare ocazionale ale tatălui și alocațiile celor 5 copii.

Familia este recunoscută la nivelul comunității ca fiind una numeroasă, dar necaracterizată de conflicte violente sau de consum de alcool din partea vreunuia dintre soți. Din acest motiv, membrii comunității locale oferă sprijin ori de câte ori este nevoie, chiar și sub forma alimentelor sau a unor obiecte de îmbrăcăminte, rechizite și jucării pentru copii. În plus, tatăl este cunoscut în comunitate ca fiind un om foarte muncitor, serios, motiv pentru care adeseori este solicitat să presteze o serie de activități care îi permit să-și hrănească și să-și întrețină copiii. Chiar și în aceste condiții, el a menționat că nu există posibilitatea de a-și reintegra familial și ceilalți trei copii întrucât aceștia prezintă deficiențe severe de intelect și nu se poate ocupa de supevegherea strictă a acestora.

Din păcate însă, membrii familiei nu beneficiază de nici un fel de sprijin sau suport din partea rudelor, relațiile dintre aceștia fiind aproape inexistente.

III. ASPECTE ALE DEZVOLTĂRII PSIHO–COMPORTAMENTALE A COPILULUI

Dezvoltarea socio – afectivă – copilul este comunicativ, sociabil, activ, curios, s-a integrat foarte bine în cadrul familiei substitutive colaborând eficient cu asistentul maternal profesionist; prezintă stări oscilante și deține deprinderi de autoservire;

Dezvoltarea cognitivă și limbajul – pe fondul deficienței intelectuale copilul deține un vocabular relativ sărac raportat la vârsta cronologică, însă reușește să exprime ceea ce dorește și simte;

Dezvoltarea psiho – motorie – copilul manifestă lentoare în mișcări și deficit funcțional, este interesat de activitățile ludice și practice.

IV. ISTORICUL SOCIAL AL COPILULUI

Copilul P.A.G. a fost abandonat la Spitalul “Sf. Nicolae” din municipiul B., la doar câteva zile după naștre. Din acest motiv, cadrele medicale au sesizat autoritățile în domeniu. În urma identificării părinților și verificării condițiilor de viață ale acestora, s-a constatat faptul că acesta provine dintr-o familie numeroasă, lipsită de condițiile și mijloacele materiale și financiare necesare creșterii corespunzătoare a copiilor, că mama este surdo – mută și singurul membru responsabil în familie este tatăl. Din acest motiv și la cererea părinților, autoritățile competente în domeniu au decis instituirea unei măsuri de protecție pentru copil, respectiv plasarea acestuia la un asistent maternal profesionist din comunitate. Ca urmare a Hotărârii nr. 187/15.02.1995 emisă de către Comisia pentru Protecția Copilului, fetița a fost plasată la asistentul maternal G.D. din comuna O, județul B.

Inițial copilul a beneficiat de condiții optime în cadrul mediului familial alternativ. După un timp însă, pe fondul deficienței prezentate, copilul a suferit mai multe spitalizări și intervenții chirurgicale de Copii din Iași. Ulterior, asistentul maternal responsabil de creșterea și îngrijirea copilului împreună cu specialiștii din cadrul Direcției au realizat toate demersurile necesare evaluării complexe a copilului și încadrării acestuia în grad de handicap. Aceste aspecte au condus la scoaterea copilului din mediul familial și plasarea acestuia în sistem de protecție de tip rezidențial, ca urmare a Hotărârii nr. 1327/08.09.2002.

În această instituție copilul a beneficiat de rezidență alături de servicii de recuperare până în anul 2007, când a fost identificat un alt asistent maternal profesionist care și-a asumat responsabilitatea creșterii, îngrijirii, supravegherii și educării copilului. În urma verificării situației sociale a copilului, s-a constat faptul că nu există posibilitatea reintegrării sale în familia naturală întrucât părinții nu dețin mijloacele și resursele necesare creșterii și îngrijirii acestuia, că se recomandă transferul copilului în cadrul Școlii Speciale. Ca urmare a Hot. Nr. 324/05.10.2007, copilul P.A.G a fost plasat la asistentul maternal J. L., din mun. O., jud. B., unde se află și astăzi.

În plus, copilul este înscris într-un program de recuperare și reabilitare în cadrul Centrului de zi pentru Copilul cu Dizabilități Oradea.

În urma monitorizării măsurii de protecție specială de către specialiștii Serviciului de Asistență Maternală din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor, s-a constat faptul că între fetiță și membrii familiei substitutive s-au dezvoltat puternice relații de atașament, aceasta din urmă beneficiind de toate condițiile optime necesare unei îngrijiri, creșteri și educații adecvate. Este cel mai mic membru al familiei, cel mai răsfățat, beneficiază de spațiu propriu și individualizat. Copilul s-a integrat foarte bine și în comunitatea din care face parte asistentul maternal profesionist, are prieteni în rândul copiilor de vârsta sa, frecventează cursurile școlii speciale și este ajutat la efectuarea temelor de către membrii familiei, urmează un program de recuperare în cadrul unui centru de zi pentru copiii cu dizabilități.

Copilul nu deține nici o informație cu privire la identitatea părinților și nu a fost vizitat niciodată de către aceștia sau alți membri ai familiei lărgite. Asistentul maternal a făcut însă posibilă întâlnirea în câteva rânduri cu ceilalți doi frați aflați în sistemul de protecție.

ECOMAPA

Legendă :

– relație puternică dintr-un singur sens

– relație puternică din mabele sensuri

– relație slabă

– relație întreruptă, inexistentă

VII. DATE DESPRE FAMILIA SUBSTITUTIVĂ

Doamna J. L., domiciliată în mun. O., jud. B., a solicitat Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor să devină asistent maternal profesionist și să ia în plasament un copil cu nevoi speciale. Aceasta a făcut obiectul unei evaluări realizate de către specialiștii instituției, rezultatul acesteia împreună cu documentația aferentă a dovedit îndeplinirea condițiilor solicitate de normele în vigoare, fiind prezentate Comisiei pentru Protecția Copilului împreună cu propunerea responsabilului de caz.

Date despre membrii familiei

J.L. – solicitantul, născut la data de 22.10.1965 în com. S., jud. I.;

J.L. – soțul, născut la data de 22.03.1958 în com. V., jud. N.;

J.L. – fiică, născută la data de 13.04.1988 în or. N., jud. V.;

J. C. C – fiu, născut la data de 03.01.1986 în or. T.G., jud. N.

Climat familial

Climatul familial din care provine asistentul maternal se caracterizează prin respect reciproc între soți, colaborare și sprijin în situații de stress. Motivația doameni de a deveni asistent maternal profesionist este de natură instrinsecă, respective dragostea față de copii. Familia este cunoscută în comunitate ca fiind o familie sociabilă și respectabilă și nu una turbulentă. Potrivit cazierelor judiciare, nici unul dintre membri nu este cunoscut ca având antecedente penale.

Capacitate parentală

Domna J.L. deține experiență în creșterea și educarea copiilor, având doi copii rezultați în cadrul căsătoriei. Fondul de personalitate este constituit dintr-o serie de caracteristici și trăsături pozitive, care sunt determinate de o interiorizare corectă a valorilor social acceptate. Planul caracterial se distinge prin: răbdare, perseverență, maturizare cognitivă, raționalitate, prin capacitatea de a lucra în echipă, prin conștiinciozitate și seriozitate.

Starea de sănătate a membrilor familiei

Potrivit certificatelor medicale eliberate de unitățile avizate, membrii familiei solicitante sunt clinic sănătoși, nereprezentând nici un pericol cu privire la integritatea fizică a copilului din plasament.

Venituri

Familia locuiește într-o casă proprietate persoanlă a soților, alcătuită din 4 camere, bucătărie și hol. Veniturile familie sunt de aproximativ 2500 lei pe lună, fiind constituite din salariile celor doi soți. Copiii sunt studenți și ambii beneficiază de burse de merit.

Atitudinea față de copilul primit în plasament

Copilul P.A.G. s-a integrat foarte bine în cadrul familiei substitutive în cadrul căreia a dezvoltat puternice relații de atașament, aceasta din urmă beneficiind de toate condițiile optime necesare unei îngrijiri, creșteri și educații adecvate. Este cel mai mic membru al familiei, cel mai răsfățat, beneficiază de spațiu propriu și individualizat. Copilul s-a integrat foarte bine și în comunitatea din care face parte asistentul maternal profesionist, are prieteni în rândul copiilor de vârsta sa, frecventează cursurile școlii speciale și este ajuttat la efectuarea temelor de către membrii familiei, urmează un program de recuperare în cadrul unui centru de zi pentru copiii cu dizabilități.

Copilul nu deține nici o informație cu privire la identitatea părinților și nu a fost vizitat niciodată de către aceștia sau alți membri ai familiei lărgite. Asistentul maternal a făcut însă posibilă posibilitatea revederii în câteva rânduri cu ceilalți doi frați aflați în sistemul de protecție.

VIII. RAPORT DE EVALUARE A NEVOILOR COPILULUI

Nevoile primare identificate :

Alimentație: diversificată, nu este necesar să fie respectat un anumit regim alimentar;

Igiena modului de viață se va realiza prin luarea unor măsuri de bază: respectarea orelor de somn, stabilirea locului în care doarme, ambianța în care este luată masa, plimbările în aer liber, dacă timpul o premite, întreținerea obiectelor personale în condiții corespunzătoare, dobîndirea autonomiei de a se deplasa singur;

Intimitate si confort: copilul trebuie să dispună de spațiu individualizat.

Starea de sanatate:

înscrierea la medicul de familie – cabinet medical individual;

vaccinări – fetei i s-a administrat vaccinul antigripal în luna decembrie 2007;

evaluări medicale periodice : în acord cu prescripțiile medicului de familie;

Nevoi educationale:

P.A.G a fost înscrisă în anul școlar 2007/2008, la Școala Specială fiind elevă în clasa a V-a ;

menținerea legăturii cu cadrele didactice ;

încurajarea cultivării aptitudinilor / talentului.

Nevoi de natura afectivă 

relația copilului cu familia naturală si alte rude – asistentul maternal profesionist va insista pentru realizarea legăturii cu părinții copilului facilitând vizite reciproce, telefonic și prin scrisori ;

nevoia de afectivitate a copilului – este satisfăcută de asistentul maternal profesionist și de ceilalți membri ai familiei acestuia, care acordă copilului îngrijirile necesare;

nevoia de exprimare a emoțiilor/sentimentelor copilului – este necesară o examinare minuțioasă a așa numitelor comportamente de atașament, a manifestărilor copilului față de persoanele de care este atașat;

nevoia de apreciere și recunoaștere – copilul este lăudat și încurajat în permanență în toate activitățile pe care le întreprinde, indiferent de rezultatul acestora;

nevoia de securitate – copilul este îngrijirit permanent de aceeași persoană, asigurându-i-se mediul favorabil unei dezvoltări armonioase.

IX. ANALIZA CÂMPULUI DE FORȚE

Studiu de caz 2

Date personale

Nume: A

Vârstă: 25 ani

Statut: fiu

Date despre familie

Mama: V.T.

Vârsta: 60

Statut: pensionară, asistent personal

Tata: N.T.

Vârsta: 63

Statut: pensionar

Istoricul și climatul familial

Subiectul studiului face parte dintr-o familie organizată, al cărei istoric este marcat de evenimente care au avut impact asupra persoanei studiate și au facilitat recuperarea parțială a tânarului. Tânărul A.T. a fost diagnosticat cu oligofrenie in grad de idioție ( IQ 19 ) de către Comisia de expertiză medical a persoanelor cu handicap care necesită protecție special, județul Bihor.

Pe baza acestui diagnostic, subiectul a fost încadrat în handicapul grav iar mama acestuia este asistentul personal.

Informațiile cu privire la subiect și familia acestuia, au fost obținute printr-un interviu informal, nestructurat, adresat mamei subiectului. Acest interviu a avut ca scop identificarea climatului în care s-a dezvoltat subiectul și măsura în care serviciile sociale de a beneficiat pană in present au contribuit la recuperarea subiectului.

1.Care a fost relația intre voi ca și parteneri , după nașterea lui A.?

Era ok. Ne înțelegeam bine. La început a fost mai greu până ne-am obijnuit cu ideea. Nu știam dinainte că o să avem un copil bolnav și nu eram pregatiți pentru asta. După această perioadă am devenit mai apropiați și ne concentram asupra modalitătiilor în care îl putem ajuta.

2. V-ați dorit copii pe care îi aveți?

Binențeles. De aceea i-am acceptat să vină pe lume.

3. Care sunt serviciile sociale de care a beneficiat A.?

Din luna Mai a anului 2002, A. Frecventează centrul de zi „Iedera” pentru tineri și adulți cu sindromul down și este pentru prima dată într-o formă organizată de colectivitate. Beneficiază de toate formele de terapie ale centrului : ergoterapie, kinetoterapie, terapie prin muzică și toate activitățiile zilnice din cadrul centrului.

4. Cât de importante credeți că sunt aceste servicii în egalizarea șanselor copiilor cu dizabilități?

Cred că nu doar în cazul nostrum ci în cazul tuturor copiilor cu dizabilităti, aceste servicii sunt extrem de importante si benefice. Ele contribuie enorm la integrarea socială a acestor copii si la recuperarea lor.

5. Cum vedeți acest proces de recuperare a copiilor cu dizabilități?

După părerea mea depinde foarte mult de educația primită acasă și atitudinea părinților. Dacă ei știu să motiveze copilul lucrul acesta aduce un plus în procesul de recuperare. Este nevoie de multă răbdare din partea noastră ca părinți cât și din partea specialiștiilor de la centru.

6. Cum vedeți eficiența intervențiilor oferite? Există rezultate vizibile în urma intervenților în cazul lui A. ?

Da. Participarea la serviciile de terapie existente în centru au dus la o schimbare radicală a vieții lui A. Și-a îmbunătățit vorbirea, relațiile de comunicare, și-a dezvoltat deprinderile legate de autonomie personală. A învățat să se îmbrace-dezbrace singur, să folosească aparatele de uz caznic, și-a dezvoltat abilitățiile manuale, lucruri pe care înainte nu le putea face fără ajutor.

ECOMAPA

Legendă :

– relație puternică dintr-un singur sens

– relație puternică din mabele sensuri

– relație slabă

GENOGRAMA

Interpretarea studiului de caz

Întrebările din cadrul interviului au ca scop identificarea contextului familial și impactul pe care acesta îl are asupra subiectului cât si urmărirea eficienței intervențiilor recuperatorii. Scopul studiului de caz a fost cunoașterea importanței serviciilor alternative și a intervențiilor recuperatorii pentru aceasta familie.

Ceea ce putem constata din răspunsurile mamei in cadrul interviului este că in urma serviciilor de recuperare de care A. a beneficiat în cadrul centrului de zi și participarea la serviciile de terapie existente în centru au dus la o schimbare calitativă radical a vieții lui.

Subiectul studiului, A. , frecventează centrul de zi Iedera pentru tineri și adulți cu sindromul dowm. Neintegrarea în formele de colectivitate oferite de societate s-a datorat diagnosticului sever pe care îl are. Acesta are consecințe grave asupra componentei motorii, afectând si organul vorbirii, nu însă și inteligența.

Educația primită acasă, deprinderile învațate în famlie ( o familie organizată ) au facilitat integrarea rapidă a acestuia în colectivul centrului. Subiectul este coptat în toate formele de terapie existente ale centrului : ergoterapie, kinetoterapie, terapie prin muzică precum la toate manifestăriile organizate în cadrul programului zilnic.

Eficiența intervenției recuperatorii în acest caz este demonstrată prin rezultatele obținute în urma terapiilor. Subiectul este foarte motivat, se poate lucra ușor cu el și dorește în continuare să-și îmbunătățească vorbirea.

În cadrul centrului, subiectul și-a dezvoltat deprinderile legate de autonomie. A învățat să se îmbrace/dezbrace singur. De asemenea și-a dezvoltat abilitățiile manuale prin participarea la atelierele centrului.

Prin studiile de caz prezentate am dorit să scot în evidență achizițiile și înclinațiile copiilor cu dizabilități , dacă intervenția este timpurie, dacă recuperarea se desfășoară în centre de zi specializate, și comunitatea nu-i etichetează.

De asemenea, un accent deosebit trebuie pus pe existența serviciilor alternative care să asigure îngrijiri adecvate, acolo unde sistemele familiale și abilitățile de cooperare sunt depășite.

Studiu de caz 3

Date personale:

Nume: E.G.K.

Vârsta: 3 ani

Statut: fiică

Date familiale:

Mama: F.K.

Vârsta: 37

Studii: superioare

Ocupația: concediu pentru creșterea și îngrijirea copilului

Locul de muncă: Metro Group

Tatăl: E.F.K.

Vârsta: 34

Studii: superioare

Ocupația: salariat

Locul de muncă: OBI

Informațiile cu privire la acest studiu de caz au fost obținute printr-un interviu informal, nestructurat, adresat mamei subiectului. Acest interviu a avut ca scop identificarea climatului în care s-a dezvoltat subiectul și măsura în care serviciile sociale de a beneficiat pană in prezent au contribuit la recuperarea subiectului.

Istoricul familiei:

Soții K s-au căsătorit la 12 August 2005. În urma interviului purtat cu mama subiectului rezultă că relațiile familial sunt bazate pe înțelegere, comunicare, support afectiv, asigurând condiții optime de creștere și educare a copilului. Familia este legal constituită, relaționează bine cu vecinii și în general cu persoanele cu care au stabilit relații interpersonal.

În data de 29.05.2008 s-a născut E.K., subiectul studiului de caz. Imediat după naștere I s-a pus diagnosticul de sindrom Down, iar la 5 luni după naștere cel de sindrom West datorită deselor reprise de epilepsie. Micuța beneficiază de servicii de recuperare din 25.08.2008, în cadrul Centrului de recuperare si reabilitare a copiilor cu dizabilitați. Terapiile de care micuța beneficiază sunt: terapii ocupationale, masaj, kinetoterapie și terapie senzorială.

Subiectul e în totalitate dependent de grija unui adult. Nu menține contact vizual cu adultul și nu răspunde prin mișcarea capului atunci când i se strigă numele. Se încadrează în gradul de handicap grav iar mama este asistentul personal.

1.Care a fost relația intre voi ca și parteneri , după nașterea lui E.?

Am avut întodeauna o relație bună cu soțul meu iar după nașterea fetiței, mama soțului ne-a sprijinit mult în creșterea fetiței.

2. V-ați dorit copii pe care îi aveți?

Da. Chiar dacă nu ne așteptam sa avem copii așa repede.

3. Care sunt serviciile sociale de care a beneficiat A.?

Din luna august 2008, E. Beneficiază în cadrul centrului de terapie ocupațională, masaj, kinetoterapie și terapie senzorială.

4. Cât de importante credeți că sunt aceste servicii în egalizarea șanselor copiilor cu dizabilități?

Cred că nu doar în cazul nostrum ci în cazul tuturor copiilor cu dizabilităti, aceste servicii sunt extrem de importante si benefice. Ele contribuie enorm la integrarea socială a acestor copii si la recuperarea lor.

5. Cum vedeți acest proces de recuperare a copiilor cu dizabilități?

Nu ne așteptăm la lucruri supranaturale din cauza diagnosticului care nu poate fi schimbat, însă cred că rezultatele sunt vizibile in timp. Cred că e un proces lent care necesită multă rabdare. Este nevoie de multă răbdare din partea noastră ca părinți cât și din partea specialiștiilor de la centru.

6. Cum vedeți eficiența intervențiilor oferite? Există rezultate vizibile în urma intervenților în cazul lui A. ?

Da. Participarea la serviciile de terapie existente în centru au dus la o schimbare a vieții fetiței noastre. Sunt foarte mulțumită de servicii. Singura nemulțumire e că nu am timp suficient pentru a exersa acasă cu ea exercițiile.

interviuri adresate specialiștiilor

Întrebăriile din cadrul interviurilor au fost formulate in așa fel încat să atingă obiectivele propuse de-a lungul cercetării și să răspundă la câteva din ipotezele alese.

Întrebăriile au fost adresate specialiștiilor din cadrul Centrului de recuprerare si reabilitare a copiilor cu dizabilitați din Oradea, în funcție de disponibilitatea acestora.

Întrebarea 1

Cât de importante credeți că sunt serviciile alternative în egalizarea șanselor copiilor cu dizabilități?

Asistent Social: Sunt extreme de importante. Consider că școală specială și serviciile alternative are trebui sa fie o continuitate. Acestea sunt elementele cele mai importante care asigură incluziunea copiilor cu dizabilități. Școala special fără serviciile alternative aprope că nu și-ar avea rostul. Din pacate sunt foarte puțini specialiști.

Kinetoterapeut: Sunt foarte importante și consider că fară aceste servicii alternative egalizarea șanselor acestor copii nu ar fi posibilă.

Psiholog: Sunt foarte importante deoarece aduc un plus în calitatea vieții individului și contribuie semnificativ la egalizarea șanselor acestor copii.

Întrebarea 2

Cât de eficiente sunt instrumentarele de lucru pe care le folosiți?

Asistent Social: Potrivit standardului fiecărui serviciu social există instrumente specific iar noi avem libertatea sa ni le întocmim. Sunt foarte eficiente pentru că sunt făcute de noi și ne sunt de foarte mare ajutor.

Kinetoterapeut: Sunt foarte importante dar după părerea mea trebuiesc adaptate după fiecare patologie in parte. Iar eficiența depinde foarte mult de deficiență.

Psiholog: Consider că instrumentarele de lucru sunt insuficiente și au nevoie de îmbunătățiri. Înstrumentarele de lucru nu oferă o evaluare rafinată in toate cazurile de aceea e nevoie de îmbunatățire in multe situații.

Întrebarea 3

Cum vedeți eficiența intervențiilor oferite de o echipa multidisciplinară?

Asistent Social: Consider că fără echipa multidisciplinară intervenția nu ar fi eficientă deoarece nevoiile copiilor cu dizabilități sunt multiple. Acești copii au nevoie de intervenții multiple.

Kinetoterapeut: După parerea mea echipa multidisciplinară este necesară iar eficiența intervențiilor este bună.

Psiholog: Eficiența intervențiilor se aplică in mod individual. Poate varia de la recuperare completă până la rezultate nule. Această eficientă se raportează la gradul de dizabilitate și la prognostic.

Întrebarea 4

Cum vedeți dumneavoastră acest proces de recuperare și reabilitare al copiilor cu dizabilitați?

Asistent social: Este un proces foarte lent care diferă de la caz la caz. Necesită foarte multă implicare atât din partea echipei cât si din parte familiei. Familia are un rol extreme de important in acest proces de recuperare fiind coterapeut.

Kinetoterapeut: Este un proces lent în care e nevoie de foarte multă rabdare și un optimism crescut. Rezultatele se văd in timp.

Psiholog: Din punct de vedere al rezultatelor este un proces lent iar eficiența este în funcție de caz, natura dizabilității și percepția beneficiarului sau aparținătorului. Prognosticul e orientat in funcție de severitatea diagnosticului.

Întrebarea 5

Care sunt principiile de bază pe care se fundamentează intervențiile derulate in cadrul unor asemenea servicii sociale?

Asistentul social: Principiile de baza sunt cel al recuperării medicale si al asistării sociale. Fiecare individ are dreptul și șansa de a fi recuperate.

Kinetoterapeut: Principiul nediscriminării în primul rand și cel al recuperării medicale în al doilea rând. E nevoie de o colaborare stransă între terapeuți si beneficiar.

Psiholog: Principiile de bază pe care se fundează aceste intervenții sunt cel al recuperării medicale, asistării sociale și intervenției precoce. Pentru aceasta e nevoie de o deschidere optimă din partea beneficiarului și respectarea principiilor generale specifice și a terapiilor.

Interpretarea

Interviurile au fost orientate pentru atinge obiectivele propuse de-a lungul cercetării iar întrebăriile folosite in interviu au fost formulate cu scopul de a răspunde oarecum obiectivelor.

Pentru o interpretare cât mai calitativă a interviurilor vom urmari fiecare întrebare în parte căutand să observăm modul în care răspunsurile primite si metodele folosite ating obiectivele si ipotezele propuse.

Din răspunsurile specialiștiilor constatăm că serviciile alternative joacă un rol deosebit de important în egalizarea șanselor copiilor cu dizabilități, ele asigurând incluziunea socială intr-o mare masura a acestor copii. Aceste servicii alternative : sociale, terapeutice , educaționale, aduc un plus calității vieții indiviziilor.

Instrumentarele de lucru folosite sunt extrem de eficiente, specifice fiecarui serviciu social iar dacă sunt adaptate pentru fiecare patologie în parte optimizează timpii de intervenție.

Intervențiile oferite de echipa multidisciplinară sunt extrem de eficiente deoarece nevoile copiilor cu dizabilităti sunt multiple. Fără această echipă multidisciplinară intervențiile nu ar fi eficiente datorita faptului că beneficiarii nu ar avea parte de intervenții multiple.

Procesul de recuperare și reabilitare al copiilor cu dizabilitați este un proces lent, care necesita multă implicare atât din partea familiei cât și a echipei multidisciplinare, iar rezultatele sunt văzute in timp. Prognosticul e orientat în funcție de severitatea diagnosticului. Eficiența se aplica individual și poate varia de la recuperare completă până la rezultate nule.

Principiile de bază pe care se fundamentează intervențiile derulate în cadrul acestor servicii sociale sunt cel al recuperării medicale si asistării sociale.

Prin recuperare se urmărește pe de o parte, să se valorifice la maximum posibilitățile individului cu handicap iar pe de altă parte, funcțiile psiho-fizice neafectate trebuiesc astfel antrenate încât să poate suplini activitatea funcțiilor deficiente pentru a se ajunge la formare unor abilități ce îi permit persoanei o integrare activ-eficientă.

Asistența socială a persoanelor cu handicap constituie un ansamblu de măsuri de natură socială, în vederea depistării diagnosticului, recuperării, educării, instituirii, profesionalizării, adaptării și integrării sociale a persoanelor care prezintă o serie de deficiențe de natură intelectuală, senzorială, fizică, psihică, comportamentală sau de limbaj. Asistența socială a acestei categorii de persoane constituie o componentă fundamentală a asistenței generale acordate, iar din punct de vedere al intervenției ea trebuie corelată cu intervenția psihologică, pedagogică, medicală etc., la nivelul unei echipe interdisciplinare.

măsuri și concluzii

Potrivit legislației în domeniu cu privire la respectarea și promovarea drepturilor copilului, copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială adaptată nevoilor sale. Astfel, el are dreptul la educație, recuperare, compensare, reabilitare și integrare, adaptate posibilităților proprii, în vederea dezvoltării personalității sale. Potrivit aceluiași act normativ, îngrijirea specială, care trebuie să asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală și socială a copilului cu handicap, constă în ajutor adecvat situației copilului și părinților săi în vederea accesului efectiv și fără discriminare al acestor copii la educație, formare profesională, servicii medicale și de recuperare, pregătire în vederea ocupării unui loc de muncă, la activități recreative, precum și la alte activități care să le permită deplina integrare socială și dezvoltare a personalității lor. .

Una dintre plăcerile vieții constă în urmărirea evoluției copiilor, a primilor pași, a primelor cuvinte, a progresului lor până la totala independență, toate acestea arătându-ne miraculoasele schimbări care ne sunt oferite. Toți copiii cresc și învață. Deci și copiii cu dizabilități. Ca și ceilalți copii, realizările lor bucură părinții și educatorii. Întradevăr, dezvoltarea lor este mult mai lentă decât a celorlalți și în realizarea unei evoluții ei au nevoie – mai mult decât alții – de ajutorul celor din jur, Dar vor învăța și vor crește. Această creștere este specifică. Este necesară cunoașterea dezvoltării copiilor cu handicap fizic pentru a putea obține un potențial maxim în educație, în așa fel încât părinții și educatorii să poată fi fericiți de pașii (chiar și mărunți) pe care îi fac copiii. Retardarea fizică poate fi diminuată prin intervenții psihologice și educaționale, însușirea abilităților cognitive, funcționale, depinzând de programul educațional. Crearea unui program de recuperare e necesar din momentul în care se constată deficiența, ideal, încă de la naștere. “Prin recuperare se urmărește pe de o parte, să se valorifice la maximum posibilitățile individului cu handicap iar pe de altă parte, funcțiile psiho-fizice neafectate trebuiesc astfel antrenate încât să poate suplini activitatea funcțiilor deficiente pentru a se ajunge la formare unor abilități ce îi permit persoanei o integrare activ-eficientă.

Esențială în intervenția timpurie a copilului cu handicap este implicarea directă a familiei. Majoritatea programelor de recuperare pun accent pe implicarea părinților în recuperare pentru că ei sunt primii profesori ai copiilor lor. Părinții sunt cei care își cunosc cel mai bine copiii și au cea mai bună ocazie pentru a lucra și a se juca cu ei. E necesară acordarea unei atenții zilnice suplimentare față de copilul normal deoarece copiii cu dizabilități sunt schimbători, foarte imprevizibili în felul în care răspund la programul de stimulare instituit de părinți – împreună cu un coordonator – psihoterapeut. Progresul acestor copii depinde în primul rând de părinții lor.

Focalizarea constă în învățarea copilului de noi comportamente în mediul lor natural, acasă la ei. După cum aminteam anterior, la baza acestei intervenții stau părinții, asistați sau îndrumați de un coordonator, imediat după nașterea copilului. Deoarece părinții adună cea mai mare parte a informațiilor despre dezvoltarea copilului, ei pot evalua programele de recuperare și astfel, modifica aceasta în funcție de particularitățile specifice copilului lor.

Relația dintre coordonator (terapeut) și familie trebuie să fie una pozitivă. Acesta trebuie să susțină moral și pe părinți pentru ca aceștia să nu se descurajeze dacă copilul nu progresează rapid. Totodată trebuie să le explice părinților procesul învățarii cu pași mici, învățarea pas cu pas a tututor obiectivelor programului recuperator. Obiectul central al intervenției este ca acești copii să poată deveni independenți, sau cât mai puțin dependenți de alte persoane, să fie capabili să se autoservească, să poată efectua diferite activități utile.

Prin studiile de caz prezentate am dorit să scot în evidență achizițiile și înclinațiile copiilor cu dizabilități , dacă intervenția este timpurie, dacă recuperarea se desfășoară în centre de zi specializate, și comunitatea nu-i etichetează.

De asemenea, un accent deosebit trebuie pus pe existența serviciilor alternative care să asigure îngrijiri adecvate, acolo unde sistemele familiale și abilitățile de cooperare sunt depășite. Astfel familia substitutivă, asistentul maternal profesionist, specialiștii centrelor de zi și nu în ultimul rând reprezentanții școlii, sunt cei care au obligativitatea și responsabilitatea implicării active în procesul de învățare și de construire a aptitudinilor care să îmbunătățească dezvoltarea fizică, emoțională, socială și cognitivă a copilului cu handicap. Analizând problema integrării copilului cu cerințe speciale prin prisma parteneriatelor prezentate, constat că un rol important în acest proces revine comunității locale căreia acestuia îi aparține, liderii responsabili ai comunităților au obligația să se asigure că existe sisteme sigure de îngrijire, accesibilitate și recuperare pentru acesta.

Integrarea socială a copiilor cu dizabilități este indisolubil legată de procesul de socializare și de diferitele forme de acțiune educativă la care participă. Privită din acest unghi, singura soluție o constituie reducerea diferențelor, pentru ca acești copii deosebiți să urmeze o școală obișnuită. Școala trebuie să-și extindă scopul și rolul obișnuite pentru a putea răspunde unei mari diversități de copii. Este necesar ca învățământul, în calitatea sa de prestator de servicii, să se adapteze cerințelor copiilor, și nu invers, astfel ținta finală este să se asigure că toți copiii să aibă acces la o educație în cadrul comunității, educație care să fie adecvată, relevantă și eficientă.

În pledoaria privind integrarea socială și recuperarea copiilor cu dizabilități, argumentul suprem îl constituie beneficiile psihosociale ale incluziunii, care facilitează asumarea de roluri sociale proprii în comunitate, care se exprimă fie prin valorizarea imaginii sociale a persoanei, fie prin creșterea competențelor în aceleași medii ambiante.

Bibliografie

Albu., A., Albu, C., Asistența psihopedagogică și medicală a copilului deficient fizic, ( Iași : Polirom, 2001), 49.

Bocancea, C. și Neamțu, G., Elemente de Asistență Socială, ( Iași: Editura Polirom, 1999)

Charles Zastrow, The Practice of social work, ( Chicago : The Dorsey Press, 1989), 54.

Chelemen, I., Persoanele cu dizabilități – Abordări Teoretice, (București : Editura Universitații din Oradea, 2007 )

Chiriac, I., Chițu, A., Primul Pas, Primul Cuvânt, ( București: Editura Medicală, 1977), 152.

Coașan, A., Vasilescu, A., Adaptarea Școlară, ( București: Editura Științifică și pedagogică, 1998)

Cojocaru,D., Schimbarea Organizațională și identificarea problemelor sociale prin metode calitative, (Iași :Editura: Univ. Al. I. Cuza, 2004),p 90.

Constantin Gorgos, Dicționar Enciclopedic de Psihiatrie, ( București : Editura Medicală ,volumul III, 1989), 274.

Daniel Vasilescu, Oameni Asemenea, ( București : Editura Compania Altfel, 2001), 76.

Emil Păun, Educația preșcolară în Romania, ( Polirom, 2002), 234.

Eddy Street, Counseling for Family problems, Sage Publication,1993.

Fluieraș Vasile, Teoria si practica învațării prin cooperare, ( Cluj Napoca, Editura: Casa Cărții de Știință, 2005), 73-74

George Neamțu, Tratat de asistență socială, ( Iași : Editura Polirom, 2003), p 860.

Gherguț, A., Problematica asistenței persoanelor cu handicap/cerințe speciale, în Tratat de asistență socială, ( Iași: Polirom,2003), 860.

Grupul de Studiu pentru problemele Handicapaților, Opțiunea Muncii, Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, București.

Guttman Filip, Percepția persoanelor cu deficiențe de vedere, ( Iași : Lumen, 2009), 80.

Hermann Turck, Omul genial, ( The New York Public Library, 1898), 74.

Institutul de științe pedagogice, Psiho-pedagogie specială, ( București, Litera, 1973), 32.

J. Hamel, S. Dufour și D. Fortin, Case study methodes, (Newbury Park : Sage Publication, 1993)

Krogsrud, M. K., Michael, O.M și Brenda, D. B., Practica asistentei sociale, (Iași :Editura Polirom, 2006).

Manea L., Protecția socială a persoanelor cu handicap, ( București: Casa de Editură și șansă srl, 2000).

Manolache, I., Învățare și handicap, ( București: Editura Pro Humanitate, 1999), 86.

Miftode, V., Irimescu, G., Ghid de practică în asistența socială,( Editura Univ. Al. I.Cuza, Iași, 2002), 76.

Monitorul Oficial, partea 1, nr. 1006, publicat in 18.12.2006, Legea 448/2006 privind drepturile persoanelor cu handicap din Romania

Monitorul Oficial, partea1, nr. 919, publicat în 14.10.2005, Hotărârea nr. 1175 din 29/09/2005

Păunescu, C., Mușu, I., Handicapul mintal, Handicapul intelectual, ( București : Editura Pro-Humanite 1997), p. 22 .

Revista de Asistență Socială, anul IX, nr. 2/2010, 226.

Revista de Asistență Socială, nr 4, ( București : Editura Polirom, 2007 ), 17.

Rusu, C.,- coord., Deficiență, Incapacitate, Handicap,( București : Editura Pro Humanitate, 1997), 13.

Roth, M. , și Rebeleanu, Asistența socială. Cadru conceptual si aplicații practice, ( Presa Universitară Clujeană, 2007)

Simona Ponea, O lume diferită, o lume la fel. Integrarea socială a persoanelor cu dizabilități, ( Editura Lumen, 2009), 37.

Spînu, M., Asistența socială a familiei și copilului ,(Chișinău USM, 1998), 154.

Stoescu, S., Sistemul de protecție socială a persoanelor cu handicap din Romania, ( București: All Black, 2003), 89.

Ștefan Cojocaru., Evaluarea programelor de asistență socială, ( Iași: Editura Polirom, 2010), 100-101.

Ursula Șchiopu, Psihologia copilului, (București : Editura didactică si pedagogică, 1967 ), 132.

Valerie Sinason, Mental Handicap and the Human Condition, ( Editura: Free Association Book, 1992), 157.

Vrașmaș T., Învațămantul integrat si/sau incluziv pentru copiii cu cerințe speciale, ( București : Editura Aramis, 2001), 81

Vrajmaș, E., Educația copilului preșcolar,( București: Editura Pro Humanitate,1999), 26.

Zamfir, C și Vlăsceanu, L., Dicționar de sociologie,( București : Editura Babel, 1993).

Zastrow, C., Social Work and Social Welfare, ( USA: Sixth Edition. Brooks/Cole Publishing Company, 1996)

Bibliografie

Albu., A., Albu, C., Asistența psihopedagogică și medicală a copilului deficient fizic, ( Iași : Polirom, 2001), 49.

Bocancea, C. și Neamțu, G., Elemente de Asistență Socială, ( Iași: Editura Polirom, 1999)

Charles Zastrow, The Practice of social work, ( Chicago : The Dorsey Press, 1989), 54.

Chelemen, I., Persoanele cu dizabilități – Abordări Teoretice, (București : Editura Universitații din Oradea, 2007 )

Chiriac, I., Chițu, A., Primul Pas, Primul Cuvânt, ( București: Editura Medicală, 1977), 152.

Coașan, A., Vasilescu, A., Adaptarea Școlară, ( București: Editura Științifică și pedagogică, 1998)

Cojocaru,D., Schimbarea Organizațională și identificarea problemelor sociale prin metode calitative, (Iași :Editura: Univ. Al. I. Cuza, 2004),p 90.

Constantin Gorgos, Dicționar Enciclopedic de Psihiatrie, ( București : Editura Medicală ,volumul III, 1989), 274.

Daniel Vasilescu, Oameni Asemenea, ( București : Editura Compania Altfel, 2001), 76.

Emil Păun, Educația preșcolară în Romania, ( Polirom, 2002), 234.

Eddy Street, Counseling for Family problems, Sage Publication,1993.

Fluieraș Vasile, Teoria si practica învațării prin cooperare, ( Cluj Napoca, Editura: Casa Cărții de Știință, 2005), 73-74

George Neamțu, Tratat de asistență socială, ( Iași : Editura Polirom, 2003), p 860.

Gherguț, A., Problematica asistenței persoanelor cu handicap/cerințe speciale, în Tratat de asistență socială, ( Iași: Polirom,2003), 860.

Grupul de Studiu pentru problemele Handicapaților, Opțiunea Muncii, Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, București.

Guttman Filip, Percepția persoanelor cu deficiențe de vedere, ( Iași : Lumen, 2009), 80.

Hermann Turck, Omul genial, ( The New York Public Library, 1898), 74.

Institutul de științe pedagogice, Psiho-pedagogie specială, ( București, Litera, 1973), 32.

J. Hamel, S. Dufour și D. Fortin, Case study methodes, (Newbury Park : Sage Publication, 1993)

Krogsrud, M. K., Michael, O.M și Brenda, D. B., Practica asistentei sociale, (Iași :Editura Polirom, 2006).

Manea L., Protecția socială a persoanelor cu handicap, ( București: Casa de Editură și șansă srl, 2000).

Manolache, I., Învățare și handicap, ( București: Editura Pro Humanitate, 1999), 86.

Miftode, V., Irimescu, G., Ghid de practică în asistența socială,( Editura Univ. Al. I.Cuza, Iași, 2002), 76.

Monitorul Oficial, partea 1, nr. 1006, publicat in 18.12.2006, Legea 448/2006 privind drepturile persoanelor cu handicap din Romania

Monitorul Oficial, partea1, nr. 919, publicat în 14.10.2005, Hotărârea nr. 1175 din 29/09/2005

Păunescu, C., Mușu, I., Handicapul mintal, Handicapul intelectual, ( București : Editura Pro-Humanite 1997), p. 22 .

Revista de Asistență Socială, anul IX, nr. 2/2010, 226.

Revista de Asistență Socială, nr 4, ( București : Editura Polirom, 2007 ), 17.

Rusu, C.,- coord., Deficiență, Incapacitate, Handicap,( București : Editura Pro Humanitate, 1997), 13.

Roth, M. , și Rebeleanu, Asistența socială. Cadru conceptual si aplicații practice, ( Presa Universitară Clujeană, 2007)

Simona Ponea, O lume diferită, o lume la fel. Integrarea socială a persoanelor cu dizabilități, ( Editura Lumen, 2009), 37.

Spînu, M., Asistența socială a familiei și copilului ,(Chișinău USM, 1998), 154.

Stoescu, S., Sistemul de protecție socială a persoanelor cu handicap din Romania, ( București: All Black, 2003), 89.

Ștefan Cojocaru., Evaluarea programelor de asistență socială, ( Iași: Editura Polirom, 2010), 100-101.

Ursula Șchiopu, Psihologia copilului, (București : Editura didactică si pedagogică, 1967 ), 132.

Valerie Sinason, Mental Handicap and the Human Condition, ( Editura: Free Association Book, 1992), 157.

Vrașmaș T., Învațămantul integrat si/sau incluziv pentru copiii cu cerințe speciale, ( București : Editura Aramis, 2001), 81

Vrajmaș, E., Educația copilului preșcolar,( București: Editura Pro Humanitate,1999), 26.

Zamfir, C și Vlăsceanu, L., Dicționar de sociologie,( București : Editura Babel, 1993).

Zastrow, C., Social Work and Social Welfare, ( USA: Sixth Edition. Brooks/Cole Publishing Company, 1996)