Asistenta Psihologica Si Psihopedagogica Preventiva a Abuzului Emotional Asupra Copilului

CUPRINS

INTRODUCERE

Actualitatea cercetării.

Studiind problema asistența psihologică și psihopedagogică de prevenire a abuzului emoțional asupra copilului am ajuns la concluzia că există un discrepanță dintre cercetările teoretice și practice generale și obiectivele pentru pregătirea specialiștilor care au drept datorie formarea personalității umane. Această disrepanță se manifestă prin:

faptul că predomină educația colectivistă și sunt neglijate interesele, aspirațiile copilului;

criza morală, economică, socială și prin polarizarea societății;

nivelul nesatisfăcător, uneori destul de superficial de pregătire profesională pentru activitate într-o societate democratică, în condițiile educației pentru schimbare.

Astfel, consider că în lucrul său consilierul psihopedagog trebuie să se centreze pe copil. Psihopedagogul trebuie să rețină toate particularitățile, trebuințele și interesele sale, experiența de viață a copilului. Specialistul pshiopedagog trebie să fie relevant, generator, creator de experiențe de viață, de formare a sensului de existență a copilului. Specialistul pshiopedagog trebuie să ajute fiecare copil, ca acesta să găsească drumul propriu de dezvoltare, prin acțiuni asupra mediului înconjurător și asupra lui însuși. Copilul, ajutat de specialistul pshiopedagog, trebuie să învețe să contribuie, în plină forță, la formarea personalității sale armonioase [4, p. 11].

Personalitatea umană tinde spre o integrare rapidă și eficientă în cîmpul social și profesional. Prin internediul experienței interiorizate, copilul își formează structuri, procese, funcții și competențe care îi permit adaptarea la cerințele societății. Considerăm că acest preoces este posibil pentru că formarea personalității umane presupune o relație de comunicare, ce se manifestă prin diferite modalități verbale și nonverbale, între consilierul psihopedagog și subiectul supus influenței [4, p. 12].

Specialistii consideră că abuzul emoțional este un subiect delicat dar, totodată, provocator. Studii recente au demonstrat ca efectele produse asupra copiilor pot fi la fel de devastatoare precum cele provocate de celelalte tipuri de comportamente abuzive.

Abuzul emoțional (sau psihic) poaste fi considerat a fi unul dintre cele mai comune tipuri de agresiune la care sunt supuși copiii. Pentru a putea ințelege profunzinmea impactului pe care abuzul psihologic le are asupra copiilor, putem menționa spunem că acesta implică orice tip de atitudine comportamentală verbală sau non-verbală care produce un impact negativ asupra unei persoane.

Numai specialiștii competenți, printre care și specialistul pshiopedagog, pot interveni în cazurile de abuz emoțional asupra copiilor. Acești specialiști trebuie să posede abilități și competențe care sunt considerate a fi cele mai importante, de sprijin pentru un bun consilier psihopedagog, din perspectiva modelului european a profesorului.

Astfel, consider că un consilier psihopedagog bun trebuie să poată:

organiza condițiile favorabile pentru cei ce învață;

realiza un management al progresului de învățare;

respecta eterogenitatea grupului educațional;

dezvolta potențialul de învățare al personalității aflate în proces de dezvoltare;

colabora cu părinții și cu comunitatea;

utiliza noile tehnilogii în activitățile de consiliere psihopedagogică;

gestiona propria dezvoltare profesională;

stabili o relație pozitivă cu propria cultură, dar să fie deschis și să accepte alte manifestări cu caracter cultural;

ajuta copilul de a obține calitățile necesare pentru a reuși în societatea de astări, în societatea cunoașterii, în care toți învață toată viața.

De-asemenea, menționez că abuzul emoțional poate fi considerat a fi ca terorizarea, subaprecierea și neglijarea copiilor sunt forme ale acestui tip de abuz. Exisă cercetări ce analizează riscurile la care sunt expusi copiii abuzați psihic, dar și schimbările de comportament ale copiilor provocate de neglijența părinților. Abuzul emotional este considerat a fi o provocare pentru interesul specialistilor din cauza naturii aparte. Această natură este influențată, în mare măsură de relația dintre părinte (tutore, asistent maternat, profesor, etc.) și copil.

În paralel cu aceste fapte pot menționa că acest tip de comportament abuziv este extrem de dificil de identificat. Pediatrii sunt unanimi în a spune că menținerea unui copil într-o permanentă stare de teamă este caracterizată ca fiind abuzivă. În aceeași masură, privarea copilului de interacțiunea cu semenii săi poate fi incadrată tot la capitolul abuz psihic.

A fost demonstrat că este este destul de dificil a fi catalogat comportamentul părinților ca fiind unul abuziv sau nu într-o situație de acest fel. Abuzul psihologic poate să includă și încercări de corupere a minorului. Aceast fenomen se realizează prin încurajarea unui copil de a consuma droguri sau de a fi implicat în activități ilegale. Aceste acțiuni, la fel, pot fi catalogate ca fiind abuz emoțional.

Există femei si bărbați care au trecut prin abuzuri emoționale ăn perioada copilăriei.

Se atestă persoane care afirmă că abuzul emoțional a fost unul dintre cele mai frecvente tipuri de abuz la care au fost supuși de-a lungul vieții. Avînd în vedere aceste aspecte, cercetătorii au ajuns la concluzia că abuzul psihic este cel mai des întîlnit tip de abuzexercitat asupra copiilor. Există, în acest sens, recomandori, parvenite din partea pediatrilor de a fi acordată atenție, în egală măsură atît semnelor de abuz sexual sau fizic, cît și celor cauzate de abuzul psihic.

Concluzia specialiștilor este că victimele abuzul emoțional au nevoie de consiliere și de ajutor pentru a depăși momentele critice. Putem completa această concluzie prin scoaterea în relief a cazurilor foarte grave, cînd autoritățtile trebui să decadă din drepturile părintești pe cei care și-au rănit emoțional copiii.

Astfel, asistența psihologică și psihopedagogică preventivă a avuzului emoțional constă în:

– determinarea problemelor emoționale fundamentale ale copilului;

– explicarea comportamentelor afective și a mediilor care au generat acestea;

– descrierea componentelor structurale ale situației;

– identificarea cauzelor ce au generat situația de abuz asupra copilului;

– cunoașterea reperelot teoretice și metodologice ale educației petrnu dezvotarea emoțională a copilului ce a suportat abuz emoțional;

– caracterizarea profilurilor psihologice ale copiilor ce au suportat abuz dar și a agresorilor;

– identificarea condițiilor de dezvoltarea a asistenței psihologice și psihopedagogice preventive a abuzului emoțional asupra copilului.

La nivel de aplicare, aceste cunoștințe pot fi realizate prin:

– aprecierea tipurilor de persoane afective;

– elaborarea de proiecte de dezvoltare a laturii emoționale a copiilor ce au suportat abuz emoțional prin demonstrare de coeficient înalt de emoționalitate, competențe reflexive (autoapreciere, autocontrol, autoreglare și autorealizare, adaptare rațională șa mediu) dar și competențe dfe interacțiune socială;

– operaționalizarea obiectivelor educative pentru a fi prevenit abuzul emoțional asupra copilului;

– propunerea de recomandări privind educația pentru prevenirea abuzului emoțional asupra copilului;

– elaborarea strategiilor de sporire a nivelului de prevenire a abuzului emoțional asupra copilului.

Ca urmare, trebuie realizată integrarea prin:

– estimarea caracterului relațiilor afective a mediului, în general și a mediului educațional, în special;

– demonstrarea implicării afective în acțiunile de prevenire a abuzului emoțional prin asistență psihologică și psihopedagogică;

– promovarea valorilor culturii emoționale, care sunt: empatie, echilibru emoțional, libertate afectivă și responsabilitate socială, flexibilitate, toleranță la stres, optimism, încredere în sine, adaptabilitate, inovare, dăruire, inițiativă, diversitate și expresivitate emoțională, comunicare nonviolentă, managementul conflictului, cooperare, acceptare, conștiință emoționalp activă și atuorealizare profesională;

– autodepășirea nivelului actual de cultură emoțională din perspectiva corelației funcționale optime între formarea psihopedgogică și dezvoltarea emoțională;

– exprimarea orientării pozitive și creativitate emoțională în conduita afectivă;

– asumarea de responsabilități pentru propriile emoții și sentimente;

– conștientizarea valorii propriei personalități.

Problema investigației. Corelația nesatisfăcătoare dintre factorii psihologici și pedagogici și procesul de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional.

Obiectul cercetării constituie procesul de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional.

Scopul cercetării constă în reliefarea rolului factorilor psihopedagogici ce contribuie la realizarea eficientă a consilierii psihopedagogice preventive a copiilor aflați în situația abuzului emoțional.

Obiectivele investigației:

– analiză teoretico – practică a procesului de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional;

– reliefarea aspectelor psihopedagogice a procesului de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional;

– identificarea factorilor ce influențează procesul de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional;

– elaborarea aparatului de cercetare și evidențierea rezultatelor obținute;
– elaborarea de concluzii și recomandări.

Ipotezele cercetării: Procesul de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional.

se va realiza eficient în cazul când:

– vor fi studiați și analizați factorii psihopedagogici ce contribuie la consilierea eficientă preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional;

– consilierea psihopedagogică preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional va avea loc prin corelarea eficientă a factorilor psihopedagogici și a practicii educaționale.

Baza conceptuală a cercetării constituie modelele, principiile, teoriile și legile filosofice, psihologice și pedagogice a procesului de consiliere psihopedagogică. Fundamentele conceptuale ale cercetării au fost abordările teoretice filosofice și psihologice privind formarea personalității (A.Birch, M.Boroș, E. Bonchis, G. Berger, G. S. Becker, E. Cassirer, A. Chelcea), teoriile pedagogice privind procesul de consiliere (A. Băban, C. Beldiga, V. Cojocaru, O. Dandara, J. R. Davitz, S. Ball, A. Dicu, E. Dimitriu, L Ezechil, P. Golu, I. Golu); concepția despre noile educații (E. Durkheim, G. Văideanu, L. Antonesei, L. Papuc, A. Arhip); cercetările din domeniul formării cadrelor didactice (G. Ferry, A. Dragu, E. Joița, I. Maciuc, Vl. Guțu, Vl. Pîslaru, T. Callo, M. Vasiliev, L. Papuc, L. Granaci); cercetările privind formarea stilului educațional (E. Gessler, D. P. Ausubel, F. G. Robinson, D. Potolea, V. Ilie, G. F. Kneller, N. Mitrofan). Studierea orientărilor valorile a fost efectuată pe baza lucrărilor cercetătorilor din domeniul dat (I. Kant, E. Spranger, A. Neculau, P. Andrei, T. Vianu, M. Niculescu, V. Oprescu, Vl. Pîslaru). Cercetările din domeniul formării cadrelor didactice s-au sprijinit pe contribuțiile teoretice și practice aduse de cercetărorii: R. Iucu, I. Negură, E. Pregher, T. Callo, D. Patrașcu, L. Patrașcu, A. Zbîrnea, E. Pregher, I. Mocrac. Studierea fenomenului de abuz emoțional a fost realizat prin analiza lucrărilor teoretice și practice din domeniul dat (S. Rădulescu, C. Păunescu, K. Killen, G. Fischer, P. Riedesser).

Metode‚ procedee și tehnici de cercetare:

– metode teoretice – examinarea surselor teoretice, a conceptelor;

– analiza și sinteza teoretică;

– metode practice experimentale – observarea, chestionarea, sondajul de opinii, convorbirea, analiza produselor activității copiilor;

– metode statistice – analiza și interpretarea statistică, compararea rezultatelor obținute, interpretarea cantitativă și calitativă a datelor obținute.

Etapele investigației:

– etapa I – stabilirea problemei și a temei de cercetare;

– etapa a II-a – cercetarea teoretică și explorarea cadrului teoretic a aspectelor psihopedagogice a procesului de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional; a contribuțiilor teoretice privind consilierea psihopedagogică preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional; a aspectelor comparate dintre experiență psihologică și pedagogică privind procesul de consiliere preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional, a aspectelor psihopedagogice în procesul de formare a personalității umane, sistematizarea informației acumulate;

– etapa a II-a – efectuarea probelor practice privind cercetarea procesului de consiliere preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional și obținerea rezultatelor;

– etapa a III – generalizarea, sistematizarea și sinteza rezultatelor obținute, formularea concluziilor și a recomandărilor, redactarea textului tezei de master.

Baza experimentală a cercetării: cercetarea problemei a avut loc pe un eșantion de 14 psihologi și psihopedagogi din Tîrgu Jiu.

Importanța lucrării

Prezenta lucrare a realizat o cercetare a procesului de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional. Astfel cercetarea s-a desfășurat din două perspective:

importanța teoretică a lucrării:

1). cercetarea problemei din perspectiva teoretică a problemei consilierii psihologice și psihopedagogice preventive a copiilor aflați în situația abuzului emoțional;

2). cercetarea problemei din perspectiva psihopedagogică a consilierii ca element esențial în procesul de consiliere a copiilor aflați în situația abuzului emoținal;

3). evidențierea rolului consilierului psihopedagog ca fiind nucleu al consilierii psihopedagogice preventive a copiilor aflați în situația abuzului emoțional;

4). cercetarea, din perspectivă istorică a conținutului și specificului consilierii psihopedagogice;

importanța practică a lucrării:

1). cercetarea experimentală a practicilor psihopedagogice din perspectiva consilierii psihologice și psihopedagogice preventive a copiilor aflați în situația abuzului emoțional;

2). efectuarea constatării practicilor psihopedagogice a consilierii psihologice și psihopedagogice preventive a copiilor aflați în situația abuzului emoțional;

3). obținerea rezultatelor în urma efectuarea constatării practicilor psihopedagogice din cadrul consilierii;

4). interpretarea rezultatelor în urma efectuarea constatării practicilor psihopedagogice.

Termeni-cheie: abuz, activitate, comportament, competența profesională, conduită, consiliere, cultura profesională, factorii psihologici, factorii pedagogici, intervenție, motiv, motivație, orientarea personalității, orientare profesională, personalitate, potențial, practica educațională, sens, sensul vieții, standard profesional, științe pedagogice, științe psihologie.

1. CERCETAREA TEORETICĂ A PROBLEMEI DE PREVENIRE A ABUZULUI EMOȚIONAL ASUPRA COPILULUI

Abuzul și neglijarea copiilor continuă să fie două subiecte sensibile ale agendei publice, asupra cărora atenția și eforturile autorităților, dar și cele ale actorilor relevanți din mediul non-guvernamental vor continua să se îndrepte cu aceeași preocupare.

Nevoia armonizării acestui efort comun trebuie să rămînă o prioritate, avînd în vedere efectele grave pe termen lung, pe care actele de violență săvîrșite asupra unui copil, le pot avea asupra dezvoltării sale viitoare și a comportamentului său de adult, în ansamblul regulilor de conviețuire socială.

Analiza pertinentă și de substanță a diverselor forme pe care violența asupra copiilor le îmbracă, aduce în prim plan modul în care copiii și adulții percep fenomenul violenței, consecințele acestuia sau cauzalitățile care stau la baza unui astfel de comportament.

Pe de altă parte, concluziile desprinse din studiu sunt de natură să ofere noi instrumente de lucru, autorităților abilitate, în vederea conturării politicilor viitoare adresate acestui domeniu. În același timp oferă dimensiuni de dezvoltare unor măsuri concrete și orientate, care să asigure o prevenire reală și o corectare, pe măsură, a cauzelor care pot favoriza perpetuarea manifestărilor violente față de copii.

Mai mult, realizarea analizei calitative și cantitative a fenomenului abuzului și neglijării copilului, nu numai în cadrul propriei familii dar și al școlii sau comunității în care acesta trăiește și se dezvoltă, reprezintă, fără îndoială, o altă inițiativă ambițioasă a organizațiilor ce se ocupă de eradicarea acestui fenomen din scoietatea noastră. Apreciind calitatea acestui demers, credem că trebuie să fie continuate studiile acestui fenomen, în raport cu actorii sociali și instituționali, care ar trebui să se concretizeze într-o serie de măsuri și acțiuni al căror singur obiectiv să fie asigurarea unei protecții reale a fiecărui copil împotriva abuzului și neglijării.

1. 1. Psihologia emoțiilor și a sentimentelor: repere teoretice

În lumea de azi mediul educațional și nu numai este saturat de emoții și stări afective schimbătoare de care depinde climatul psihopedagogic, construit de către adulți, argument pentru care adulții trebuie să conștientizeze valoarea emoțiilor în activitatea sa, fiind conștineți de faptul că există un sistem de noțiuni care servesc la înțelegerea, analiza și explicarea propriului comportament afectiv dar și cel al copiilor.

Psihologia emoțiilor și a sentimentelor se ocupă de dobîndirea și sistematizarea cunoștințelor pentru a fi consolidată sau afirmată cultura emoțională a adulților și a copiilor și pentru a fi înțeleasă și dezvoltată capacitatea afectivă a adulțiulor și a copiilor, astfel, fiind studiate natura și funcționalitatea emoțiilor.

Este utilă, în acest sens, studierea mecanismelor de dezvoltare a culturii emoționale pentru că, prin aceasta pot fi cunoscute emoțiile de bază și caracteristicile acestora, emoțiile complexe și elementele constitutive, sentimentele pozitive (prietenia, dragostea etc.) și emoțiile negative (ura, violența etc.), pot fi, deasemenea cunoscută necesitatea de a controla emoțiile și efectele distructive ale dezechilibrului emoțional, de a preveni emoțiile ratate (anxietatea, angoasa, stresul) dar poate fi totodată, prevenită dezvoltarea alexitimiei – sindromul ce se caracterizează prin deficitul emoțional dar și incapacitatea de a exprima verbal emoțiile.

Teoriile generale, numite clasice, ce studiază tendințele actuale în psihologia emoțiilor sunt:

– teoriile procesuale care explică mecanismele reacțiilor emoționale;

– teoriile funcționale care definesc paradigma emoțiilor.

Primele mai sunt numite și teorii mecaniciste, ele sunt numeroase și, la rîndul lor, se grupează în jurul a două probleme:

a) originea centrală sau periferică a emoțiilor;

b) relația emoție-cogniție unde emoția este un element al cogniției sau emoția este o entitate autonomă.

Teoriile mecaniciste critică și numesc a fi învechită opotiția dintre originea periferică și originea centrală susținînd complementaritatea acestora. Cercetătorii susțin că emoția este o entitate autonomă care nu se poate reduce la cogniție, deși sunt în interacțiune, sunt independente, argumentînd prin faptul că reacțiile afective se produc într-un timp mai scurt decît cele cognitive și că emoția precede cogniția. Teoriile pragmaticii emoționale sau teoriile funcționale se bazează pe opoziția tradițională dintre rațiune și pasiune. Prin aceasta este promovată ideea că emoțiile nu servesc la nimic, cel mult perturbează ordinea intra– și interindividuală. Ca urmare au fost generate de către Ch. Darwin trei principii ale expresieie emoționale (după ):

1. principiul perenității obiceiurilor utiler care explică și caracterul ereditar al anumitor expresii emoționale și posibilitatea de a perfecționa și învăța prin exersare exprimarea inteligentă a emoțiilor;

2. principiul expresiei antitetice a emoțiilor opuse adică trăsăturile caracteristice ale emoțiilor opuse sunt deasemenea opuse morfologic și în expresie;

3. principiul acțiunii directe a sistemului nervos adică la o excitație puternică forța nervoasă este la fel în exces.

Putem menționa că principiile darwiene se bazează pe recunoașterea dimensiunii funcționale a emoțiilor care se supun legilor generale ale evoluției bioogice.

Mai tîrziu, cercetătorul N. Fridja a propus alte principii ale emoțiilor:

principiul activității relaționale;

principiul eficacității interactive;

principiul activării;

principiul inhibiției.

Din perspectiva noilor principii emoțiile sunt văzute ca fiind stări din domeniul afectiv ce sunt caracterizate printr-un ansamblu de trăiri psihice, variate ca durată, intensitate și calitate, unitatea de manifestări fiziologice, care sunt ascunse ca modificări metabolice și observabile ca, spre exemplu: tremuratul, transpiurația, uscăciunea în gît, și manifestările comportamentale, ca, spre exemplu: fuga, retragerea, manifestări verbale, etc.

Emoțiile intră în categoria stărilor motivaționale majore deoarece sint definite ca stări de pregătire și activare a sistemelor comportamentale în mare parte înnăscute, dar influențate și de practică. Tendințele de a acționa pregătesc acțiunea prin formularea scopurilor. Ca urmare, conduita are de cele mai nulte ori un punct de plecare emoțional.

Abordînd emoțiile este cert că trebuie să analizăm funcțiile prioritare ale acestora în procesul de asistență psihologică și psihopedagogică de prevenire a abuzului emoțional asupra copilului. În acest caz finalitățile se realizează prin comunicare, trebuie privite și analizate emoțiile din perrspectiva comunicării: intrapersonală (cu sine) și interpersonală (cu alții). Funcția comunicativă a emoțiilor este prioritară în situația ăn care comunicarea e mijlocul cel mai eficient de prevenire a abuzului emoțional asupra copilului. Prin comunicarea emoțională ce furnizează baza comunicării discursive, poate fi realizată concomitent și funcția relațională a emoțiilor asupra căreia se insistă pînă în prezent. Această insistență este explicată prin faptul că sistemul emoțional posedă o funcție semiotică valorificată prin discursuri, cînd luîm în considerare semnificațiile personale acordate obiectelor discursului.

Emoțiile sint de valoare incontestabilă pentru că ele asigură, în opnia M. Roco:

supraviețuirea, adică emoțiile funcționează ca un sistem interior de ghidare, delicat și sofisticat;

luarea deciziilor, adică sentimentele și emoțiile constituie o valoroasă sursă de informații care permit luarea deciziilor;

stabilirea limitelor, adică senitmentele ajută la declanșarea semnalelor de alarmă, la trasarea granițelor, necesare pentru protejarea sănătății psihice;

Comunicarea, adică, spre exemplu: expresia feței exprimă o gamă largă de senitmente, prin arta comunicării verbale anunțăm nevoile emoționale;

unitatea, adică senitmentele sunt o sursă de unitate (după).

Pentru a înțelege cun funcționează emoțiile lu cum putem gestiona stările emoționale, au fost studiate dimensiunile inteligenței emoționale, fiind folosite conceptele de: aptitudini sociale, competență interpersonală, maturitate psihologică, conțtiință emoțională. Au fost, deasemenea cercetate conceptele de: dezvoltare socială, învățare socială și emoțională, inteligență personală. Toate aceste cercetări au avut ca scop de a crește nivelul de competență socială și emoțională. Au fost cercetate legăturile dintre iteligența emoțională și fenomene ca, spre exemplu: conducerea, performanța de grup, performanța individuală, schimbări sociale interpersonale, adaptare la schimbări. Din acest punct de vedere a fost afirmat că inteligența emoțională asigură armonizarea mediului și cu sine.

P. Popescu-Neveanu (după) a demonstrat în lucrările sale că trăirile afective au grade de complexitate diferite, reactivitatea emoțională a fost situată la diferite niveluri biologic și cultural. Formele complexe ale afecvtivității, respectiv sentimentele, pasiunile, plasate la nivel cultural au un rol adaptativ. Emoția implică o evaluare are depinde de factori culturali. Prin emoții judecăm lkumea ca fiind plăcută sau neplăcută, ca fiind bună sau rea, adică are loc concordarea lor cu propriul sistem de valori. A iubi, a urî, a te teme, a fi trist, a fi rușinos, a fi optinmist, toate acestea pot fi considerate a fi judecăți emoționale asupra unor situații. Emoțiile nu pot fi tratate doar la nivel biologic, psihofiziologic pentru că ele se definesc în raport cu dimensiunile specific umane, socaile, culturale și din această perspectivă ele nu se opun rațiunii.

Cercetătorul M. Zlate (după) susține că procesele afective și procesele cognitive, sunt diferite după natura lor, dar sunt inseparabile în cadrul activităților individuale, astfel, fiind în strînsă legătură și ingteracțiune. În unele etape ale cercetării acestor fenomene, activitățile și procesele mentale au fost estimate ca fiind mai importante decît cele emoționale. În realitate ambele au aceeași importanță. Persoana cu IQ mare nu este neapărat superior unui om cu un IQ mic. Și aceasta nu înseamnă că nu va reuși neapărat în viața și are la fel de multe șanse. O persoană cu coeficient de inteligență cognitivă IQ ridicat are o mare capacitate de a rezolva probleme legate de logică, dar nu neapărat și capacitatea de a le comunica și a le transpune ăn rezultate concrete. Persoanele cu coeficient de inteligență eomțională EQ ridicat au, în schimb, o excelentă cpacitate de a depăși, de multe ori împreună cu cei din jurul lor, dificultăți de natură relațională care implică cooperarea și munca în grup. Dacă nivelul IQ indică probabilitatea de a spune ce anume este de făcut, nivelul EQ determină probabilitatea cum anume trebuie de făcut și cum trebuie de reușit cu adevărat.

Sistemul limbic este considerat a fi sediul vieții emoționale, adică nucleul amigdalian, care este numit și magazinul memoriei emoționale. Nucleul amigdalian este acea zonă care reacționează în momentele de criză ale organismului, declanșînd alarma la nivelul creierului emoțional, astfel, încît personalitatea să reacționeze corect sau adaptat în momente critice.

Aceste cazuri sunt în limita cercetărilor pedagogie emoțiilor.

Studiile despre inteligența emoțională deplasează accentul de pe stilul de instruire cognitivă, bazată pe activitățile de prelucrare a informațiilor pe stilul de predare emoțională, acidă cea ce este centrată pe copil, pe dificultățile sale de dezvoltare. Adică, imbinarea acestor două moduri de abordare a copiilor se includ, de fapt, în stilul de predare emoțională, întrucît situl de instruire cognitiv pare a fi unul incomplet și incapabil de a răspunde la toate solicităile emoționale. Prin urmare, se pune accentul pe un alt domeniu de competențe și pe părți ale creierului la care se referă, adică pe abilități și competențe emoționale. Savanții menționați oferă o nouă viziune, potrivit căreia pentru a învăța bine trebuie să simți. Pedagogia emoțională este țtiința ce analizează conceptele pedagogice operaționale necesare studierii fenomenelor afective ale vieții copilului prin abordări inter-, multi- și transdisciplinare ale pregătirii adulților implicați în proiectarea sau realizarea educației emoționale a elevilor conform unor valori afective specifice actului educativ și formativ.

Principiile de bazp, în acest sens, sunt cele bazate pe inteligența emoțională care sunt organizate în trei categorii:

principii cognitive;

strategii de adresare a întrebărilor;

sugestii pentru succesul pe termen lung.

Există cercetări ce demonstrează că există și influențe culturale ce acționează asupra structurii stabilității emoționale, a sănătății publice, a sănătății psihice și a efectelor inteligenței emoționale asupra comunicării relaționale. Dstabilitatea emoțională (echilibrul) emoționale este considerat a fi gradul de sensibilitate la stimulenții emoționali și de autoreglare a excitabilității emoționale.

Manifestările emoționale ale adulților și copiilor în situații stresante, cu caracter imprevizibil, pot fi gedstionate prin stabilitate sau echilibtu emoțional, fiind controlate expresiile emoționale fiind acestea organizate eficient. În situația în care adultul, prin statului de funcție, este responsabil de prevenirea și soluționarea conflictelor prin mobilitate emoțională, toleranță și adaptabilitate psihologică, pentru asigurrea eficienței în comunicarea didactică, devine absolut necesar de a fi analitată cultura emoțională a adulților și de a fi evaluată și dezvoltată, în primul rînd prin autoeducație dimensiunea emoțională pentru a preveni aparției sindromul de epuizare (ardere) emoțională. Aceasta, de-obicei, apare și este rezultat al implicării emoționale constante, de lungă durată în diferite activități.

Societatea postindustrială este marcată de rapiditatea schimbărilor tehnologice, de creșterea continuă a sarcinilor și consecinței incompetenței de mangement al vieții, constrîngerile pe diferite planuri ale vieții sociale, a exercitat o puternică influență asupra echilibrului mental și biologic al oamenilor. În plus că trebuie să considerăm și tensiunile emoționale ce solicită adaptări rapide și flexibile. Caracteristicile mediului social contemporan determină apariția unui spectru larg al factorilor de stres, dintre care putem aminti: depersonalizarea instituțiilor socaile, valori în continuă schimbare, supraîncărcarea informațională, deprivarea de tradiții, sărăcia, discriminarea, crizele economice și politice permanente.

Factorii de stres au ca fundamente: ambianța, relații interpersonale reduse, lipsa cooperării, presiunea timpului, atitudini critice, nesiguranța locului de muncă, suprasolicitare afectivă, ritm impus, responsabilitate sporită, ambiguitatea rolurilor etc. Care pot genera răspunsuri prompte care diminuează capacitatea umană de adaptare.

De rînd cu alte situații și probeleme stresante, adulții trebuie să implice și un grad sporit de emotivitate, care se asociază cu stările afective de multe ori negative, generate de diferiți factori. Emotivitatea are două caracteristici generale: echilibrul și dezechilibrul. Dacă echilibrul emoțional presupune o stare de tensiune omogenă și moderată de activare a trăirilor afective polarizate – pozitive și negative, atunci dezechilibrul emoțional se caracterizează prin indispoziție, supărare, iritare, furie și indignare. Putem menționa și cauzele ce pot provoca apariția dezechilibrului emoțional:

emotivitatea exagerată de natură ereditară;

emotivitatea excesivă neurotică dobândită ca rezultat al unor boli, ce intensifică hiperemotivitatea.

Procesele afective frecvent activate în comunicare adulțiolor cu copiii, capătă, în anumite situații, o tonalitatea negativă, ceea ce explică tendința de a pune semhl egalității între stresurile psihice ale adulților și stările afective de coloratură negativă.

Stresurile psihice înregsitrate pot produce dezechilibru emoțional cu serioase efecte interne, ca, spre exemplu: tulburări psihosomatice, neurovegetative, disfuncția unor glande cu secreție internăk, presiune arterială crescută, aritmii, dar și efecte externe, ca, spre exemplu: tulburări de comportament exprimate în fizionomie, gestică, acte motorii complexe, etc.

Comportamentul comunicativ al adulților, marcat, în multe cazuri de instabilitate emoțională, generează conflictem frustrare, frică, nesiguranță, insatisfacție, pasivitate, vină, anxietate. Se atestă, însă și cazuri cînd este generată și agresivitatea care duce la abuzul emoțional efectuat asupra copilului. Cercetările psihologice demonstrează că există și impact distructiv al dezechilibrului emoțional asupra procesului de relaționare dintre adulți șpi copii. Din aceste considerente, adultul trebuie să solicite stabilitatea emoțională, care se exprimă prin disciplinare emoțională în cadrul unui nivel înalt de cultură emoțională.

1.2. Analize teoretice privind problema prevenirii abuzului emoțional asupra copilului

Abuzul asupra copiilor este reprezentat de orice formă de violeță fizică sau emoțională la care sunt supuși sau expuși copii. Prin diverse legi se încearcă realizarea protecției copiilor. Acestea încearcă să clarifice mai multe aspecte și să ofere suportul legal pentru a identifica cazurile de abuz. Departe de a fi perfecte legile oferă un cadru care poate fi folosit stoparea comportamentelor abuzatoare asupra copiilor. O dezvoltare a legii ar trebui să permită evoluția de la acțiuni reactive în caz de abuz către acțiuni preventive care să evite apariția abuzurilor asupra copiilor. Conform acestei legi instituțiile statului sunt obligate să prevină și să protejeze copiii de orice act de violență, abuz fizic, psihic sau sexual împotriva lor. Legile ce țin de protecția copiilor împotriva abuzurilor, interzic orice fel de pedeapsă fizică sau umilitoare, acasă sau într-o instituție care ar trebui să se ocupe de protejarea sau educția copiilor. Plângerile și sesizările cu privire la abuzuri împotriva copiilor pot fi depuse atât de către copil cât și de către oricare persoană din apropierea copilului care observă semnele unor abuzuri asupra acestora.

Săvârșirea abuzului implică ațiunea voluntară a abuzatorului, care periclitează existența și dezvoltarea copilului, indiferent de existența unui posibil consimțmțământ al copilului. Există diverse tipuri de abuz: fizic (orice formă de pedeapsă corporală, imobilizarea fizică, reducerea alimentației), emoțional (rejectarea, intimidarea verbală prin diverse amenințări, abuzul verbal prin adresarea unor injurii sau cuvinte umilitoare, izolarea, interzicerea contactului cu propria familie etc.), sexual (act sexual cu copii, implicarea copiilor în producția, răspândirea, distribuirea unor materiale pornografice, expunerea organelor sexuale ale copiilor în scopuri sexuale, prezentarea unor materiale pornografice copiilor, realizarea unor acte sexuale în prezența copiilor). Aceste forme de abuz pot fi asociate și cu neglijarea copilului sau cu diverse forme de exploatare a acestuia. Abuzul se referă la orice formă de violență intenționată împotriva copilului sau orice tratament dăunător care nu implică întotdeauna violentă.

Studiile în domeniu au relevat consecințele pe termen lung ale abuzului asupra copiilor, concretizate în manifestări violente sau antisociale ale acestora în perioada vieții de adult și riscul reproducerii acestor comportamente violente.

Există mai multe feluri de abuzuri, unele dintre care le voi descrie în continuare.

Abuzurile propriu-zise: prin abuz asupra copilului se înțelege orice acțiune voluntară a unei persoane care se afla într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. Abuzul asupra copilului presupune existența unor relații prin care abuzatorul deține controlul sau poate influența/manipula acțiunile copilului și, în contextul realizării acestor relații, pune în pericol, în mod voit și conștient, integritatea, dezvoltarea, sănătatea sau viața copilului.

Abuzul fizic, numit violență fizică constă în atingeri sau contacte fizice dureroase ne-accidentale, inclusiv în intimidarea fizică îndreptată asupra copilului (de exemplu gestul cuiva de a ridica mâna asupra unui copil). Abuzul fizic este reprezentat de acele traume fizice (care pot sa varieze în intensitate de la mici vânătăi la fracturi sau chiar moartea minorului) ca rezultat al înțepării, pălmuirii, lovirii, mușcării, scuturării, îmbrâncirii, aruncării, sufocării, lovirii (cu mâna, cu piciorul sau alt obiect contondent), arderii, legării, încătușării, sechestrării, cauzate de din partea persoanei abuzatoare; aceste traume sunt considerate abuz indiferent dacă persoana abuzatoare a intenționat să rănească copilul sau nu. Fapta unei persoane adulte de a asista fără să intervină la aplicarea violenței sau de încuraja aplicarea violenței asupra copiilor pe care îi are în îngrijire, violență aplicată de către alți minori (ca de exemplu frații mai mari ce lovesc frații mai mici sau colegii mari din colectivitate ce lovesc pe colegii mai mici) este de asemenea considerată o formă de abuz fizic. Violența în familie se referă la violența îndreptată împotriva oricărui membru al familiei.

Un alt fel de violență este violența în scop educativ pentru că o problemă deosebit de importantă este legată de violența exercitată de părinți sau educatori cu scop așa-zis educativ. Este interzisă aplicarea oricăror pedepse fizice precum și privarea copilului de drepturi care îi pot pune în pericol viața și dezvoltarea, oriunde și în orice context se află copilul. Sunt stabilite drepturile copilului de a-i fi respectată demnitatea și integritatea ca persoană, de a fi protejat împotriva oricăror forme de abuz fizic sau alte acte care îl pot pune în pericol în familie (naturală sau substitutivă) sau în orice instituție în care se află copilul (creșă, grădiniță, școală, centru de plasament etc.). Chiar dacă unele pedepse fizice sunt apreciate ca fiind ușoare, efectele emoționale pe care acestea le pot produce pot fi pătrunzătoare și de durată, astfel încât nu se poate recomanda o soluție a pedepselor corporale ,,ușoare și acceptate“.
Abuzul sexual denumit și violență sexuală constă în comentarii jignitoare la adresa copilului, hărțuirea sexuală, atingeri sau aluzii neplăcute, diverse injurii, propuneri indecente, atingerea sau mângâierea organelor genitale ale copilului, penetrarea sexului sau anusului copilului, expunerea organelor sexuale ale abuzatorului în fața copilului, obligarea sau încurajarea copilului să mângâie organele sexuale ale abuzatorului, obligarea minorului de a viziona materiale care conțin pornografie; forțarea minorilor sub 18 ani să aibă contacte sexuale cu alte persoane indiferent dacă este vorba de alți minori sau de adulți sau mutilarea organelor genitale ale copiilor. Câteva categorii de abuz sexual sunt: violul (actul sexual împotriva voinței copilului), pedofilia (atracția sexuală a unui adult față de copii) și respectiv incestul (legătura sexuală între părinț și copii sau între frați și surori).

Abuzul emoțional, numit abuz psihologic sau violență psihologică se poate manifesta prin injurii, proferarea de amenințări, intimidări, uciderea sau maltratarea animalelor domestice preferate ale copilului, insulte, poreclire, izolare, ignorare, respingere, indiferență, folosirea de apelative sau etichetări denigratoare, etc. Amenințarea cu violența fizică este de asemenea un abuz psihologic. Violenta fizică, verbală sau denigrarea îndreptată asupra altui membru al familiei precum și violenta fizică sau asupra animalului de companie al copilului sau distrugerea jucăriilor acestuia cu intenția de a îi crea acestuia o suferință, sunt și ele forme de manifestare a abuzului emoțional. În majoritatea cazurilor abuzul emoțional însoțește formele de abuz fizic. Copilul simte că nu este iubit, apreciat sau respectat. Un caz particular de abuz emoțional este abuzul alienator.

Abuzul alienator reprezintă înstrăinarea copilului de persoanele, animalele sau lucrurile de care s-a atașat emoțional. Interzicerea de către persoana abuzatoare a accesului minorului la persoanele, animale sau lucrurile respective sau a legăturilor emoționale pe care acesta ar fi normal să aibă cu anumite persoane semnificative din viața acestuia. Un caz special este fenomenul alienării părintești în care persoana abuzatoare denigrează pe o altă persoană (persoana țintă) în fața minorului. Alienatorul are are așteptări nerealiste de la copil pretinzându-i să coopereze la campania de denigrare împotriva persoanelor țintă. El condiționează minorului îngrijirea sau oferirea de afectivitate în funcție de comportamentul pe care îl pretinde de la copil cu privire de persoanele țintă. Astfel alienatorul își retrage afecțiunea pentru copil atunci când acesta nu participă la campania de denigrare persoanelor țintă și, respectiv, recompensează copilul atunci când acesta acceptă să participe la campania de denigrare. Cazuri particulare de abuz alienator sunt reprezentate de nerespectarea de către părintele custodian a programului de legături personale decis de către instanță sau răpirea internațională de minori (scoaterea ilegală din țară a minorului). Partea vizibilă a abuzului de tip alienator care se manifestă prin nerespectarea programului de legături personale este pedepsită de lege. 

Abuzul verbal, numit violență verbală reprezintă o formă de abuz emoțional și respectiv de tratament umilitor în care adulți sau grupuri de copii și adulți folosesc cu privire la minor apelative care îl desconsideră și care îl umilesc. Legea interzice tratamentele umilitoare, poreclele, catalogările privarea de hrană etc. Prin urmare, în familie și în toate instituțiile publice și private care au în îngrijire copii sunt interzise pedepsele corporale și tratamentele umilitoare. Înjurăturile la adresa copilului sau folosirea unui limbaj obscen la adresa lui reprezintă, de asemenea, tot forme de violență verbală și sunt extrem de dăunător, putând lăsa traume psihice asupra copilului.

Abuzul de substanțe periculoase apare datorită de expunerii copilului nenăscut (sau a sugarului care este alăptat la sân) la factori risc din cauza faptului ca mama consumă substanțe ilegale care pot cauza traume fătului (respectiv sugarului). Obligării minorului acestuia de a bea băuturi alcoolice sau de a înghiți tranchilizante pentru a obține calmul ori somnul copilului se încadrează de asemenea în această categorie. Folosirea de către părinte sau persoana care îngrijește copii de substanțe care afectează abilitatea respectivei persoane de a se îngriji de copil. De asemenea producerea de alcool, droguri sau alte substanțe psihotrope în prezenta copilului, vânzarea sau distribuirea gratuită către un minor de alcool, droguri, sau alte substanțe psihotrope, încurajarea minorilor de a consuma alcool, tutun, droguri, substanțe psihotrope sau a altor substanțțe pseudo-psihotrope. Obligarea copilului sa trăiască într-un mediu toxic sau care îl obligă pe acesta să fumeze pasiv. Orice comportamente din partea vreunui adult care încurajată consumul de alcool, produse de tutun, droguri sau alte substanțe psihotrope sau pseudo-droguri în rândul minorilor. Vânzarea de țigări către minori.

Relele tratamente reprezintă privarea intenționată a copilului de drepturile sale, sau de satisfacerea nevoilor personale esențiale, de natură să pună în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. Infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului este definită ca fiind punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau de către orice persoană căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare. În acest sens voi menționa principalele rele tratamente:

– tratamentele inumane care se caracterizează prin privarea de mâncare sau băutură, privarea de medicamentele necesare sau neacordarea tratamentului prescris de către medic atunci când lipsirea copilului de acest tratament poate înrăutăți starea de sănătate a copilului, privarea de somn, privarea de îmbrăcăminte, legarea și sau închiderea copilului într-o camera friguroasă, privarea de dreptul la joaca și recreere, privarea de dreptul de a merge la scoală, etc. Neasigurarea unor minime condiții de locuit, a unor facilități sanitare adecvate, a unei îmbrăcăminți adecvate, ne asigurarea unui pat unde copilul poate sa doarmă reprezintă de asemenea forme de tratament inuman;

– tratamentele degradante nu prevăd definiție clară dar acestea pot fi considerate a fi tratamentele umilitoare, poreclele, catalogările privarea de hrană etc. Tot aici se încadrează abuzurile verbale care constau în denigrarea copilului (jigniri, etichetări) indiferent dacă este făcută în particular sau în public, în fața altor persoane și aici, precizez, că se suprapune cu noțiunea de abuz emoțional. Tratamentul este degradant atunci când în opinia victimei sau a celor din jur, ea a suferit umilire sau înjosire care a atins nivelul minim de severitate nivelul respectiv fiind stabilit de la caz la caz;

– Tratamentele crude, de-asemenea nu au o definiție clară, dar acestea sunt considerate a fi abuzurile fizice sau expunerea inteționată minorului la imagini statice sau în mișcare care arată comportamente de violență extremă asupra altor ființe s-ar putea încadra în această categorie;

– neglijarea copilului înseamnă omisiunea de către o persoană care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului, de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilități. Această neglijare poate pune în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. Neglijarea apare atunci când  părințiisau persoanele, involuntar, în grija cărora se află copilul, nu acordă îngrijirea, educația de care are nevoie copilul și, prin aceasta pun în pericol dezvoltarea lui. Dacă omisiunea este voluntară atunci se încadrează la categoria rele tratamente;

– Neglijare fizică poate fi considerată a fi și neglijența părinților sau a persoanelor care au în grijă copii de a le asigura acestora nevoia de somn, mâncarea sau băutura necesare, de a le asigura acestora îmbrăcămintea adecvată condițiilor meteorologice și, respectiv, a adăpostului pentru copil, legarea si/sau închiderea copilului într-o camera întunecoasă sau friguroasă, lăsarea copilului nesupravegheat în casă sau pe stradă. Copiii sub 8 ani nu ar trebui lăsați nesupravegheați nici măcar în casă sau în curtea casei:

– Un caz particular este abandonul care reprezintă fapta persoanei care are un copil în îngrijire de a-l fi lăsat singur în circumstanțe în care acesta poate suferi daune serioase;

– Neglijarea medicală este considerată a fi o inacțiune din partea părinților sau a persoanelor care au în grijă copii de a acorda tratamentul medical prescris al unui copil, fără de care minorul ar putea suferi o deteriorare a stării sale de sănătate. Această neglijență, din partea părinților sau a persoanelor se manifestă șu prin faptul că minorul nu este dus la consultațiile doctorilor în cazul în care observă o deteriorare a stării de sănătate a copiilor sau astfel se periclitează recuperarea abilităților copilului (de exemplu neacordarea de către părinte a posibilității de a fi îndrumat de către un specialist logoped);

– Neglijarea educațională este legată de interzicerea sau ne-asigurarea posibilității unui copil de a merge la școală. Privarea la dreptul la joacă și la recreere, deasemenea poate fi considerată a fi neglijare educațională. Acest fel de neglijare este, la fel, pedepsit;

– Neglijarea emoțională are loc atunci cînd persoana abuzatoare nu este receptivă la nevoile emoționale ale copilului, dacă nu îi acordă copilului în dificultate posibilitatea de a fi văzut de un psiholog, de un specialist logoped, etc.;

Printre alte feluri de abut pot indica și obligarea copilului să fumeze pasiv, prin ne luarea măsurilor de prevenire a acestei situații; comportamentul adulților de a lăsa la îndemâna copiilor chiar și supravegheat, substanțe psihotrope, alcool, substanțe otrăvitoare sau medicamente care, ingerate, pot să pună în pericol sănătatea copilului.

În cazul expunerii la obiecte periculoase comportamentul adulților constă în a lăsa la îndemâna copilului, chiar și supravegheat, materiale inflamabile, obiecte tăioase sau foarte fierbinți, pungi de plastic sau jucării ce conțin componente periculoase. În acest sens menționez că, spre exemplu, copiilor sub 3 ani nu ar trebui să li se permită să se joace cu jucării compuse din elemente foarte mici care ar putea fi înghițite și ar putea astfel să provoace sufocarea minorilor.

Expunerea la cruzimi constă în neluarea de către persoana care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului a precauțiilor necesare pentru prevenirea expunerii copilului la ațiuni, imagini statice sau în mițcare care reprezintă violențe extreme îndreptate asupra altor oameni sau animale inclusiv pornografie extremă.

Exploatarea reprezintă acele acțiuni ale părinților sau persoanelor care au copii în îngrijire, acțiuni îndreptate spre obținerea de avantaje economice de pe urma relției de autoritate dintre ei și copii lor. Poate îmbrăca diferite forme, cel mai evident fiind traficul de minori cu scopul exploatării economice.

Exploatarea economică reprezintă constrângerea minorilor la muncă ce comportă risc sau poate compromite educația ori să dăuneze dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale. Poate lua diferite forme:

– obligarea la muncă a minorilor aflați sub limita legală;

– cerșetoria, adică  obligarea, încurajarea sau tolerarea fenomenului de obținere de bani de către minori prin apelarea la mila publică;

– vânzarea copiilor de către părinți sau rude către terți pentru a fi folosiți la muncă;

– utilizarea minorilor pentru comiterea de infracțiuni;

– incitarea minorilor (care nu răspund penal) pentru furt sau fraudă de orice fel, folosirea minorilor (care nu răspund penal) pentru furt sau fraudă;

– folosirea copiilor (care nu răspund penal) pentru producția, transportul, traficul sau distribuirea de substanțe psihotrope;

Exploatarea militară reprezintă implicarea copiilor în operațiuni militare (spionaj, călăuză, curier, etc.) indiferent dacă e făcută benevol sau în schimbul unei sume de bani.

Exploatarea sexuală (sau proxenetismul) reprezintă obligarea minorului să se prostitueze; filmarea sau fotografierea copilului pentru a produce materiale cu caracter pornografic inclusiv infracțiunile legate de participarea unui copil la spectacole pornografice, infracțiuni referitoare la pornografia infantilă; infracțiuni referitoare la prostituția infantilă.

Exploatarea imaginii minorului în audio-vizual este de asemenea o formă de abuz. Indiferent dacă este făcută în scopuri economice sau pentru cîștigarea simpatiei publicului  pentru familia minorului această exploatare a imaginii minorului ar trebui interzisă prin lege.

2. TOLERANȚA COMUNICATIVĂ ÎN FAMILIE ȘI ÎN ȘCOALĂ CA
FACTOR DE PREVENIRE A ABUZULUI EMOȚIONAL ASUPRA
COPILULUI

2. 1. Toleranța comunicativă în familie ca factor de prevenire a abuzului emoțional asupra copilului

Secolul XXI se caracterizează prin toleranță și respectarea demnității personale, ceea ce poate fi realizat prin comunicare. Oamenii trebuie să se înțeleagă că această înțelegere îi îmbogățește reciproc pentru că numai așa este posibil de a trăi și activa productiv. Competența emoțională de valoare devine una distinctă pentru o comunicare eficientă atunci cînd în familie este respectată și dezvoltată toleranța comunicativă, ca modalitate de prevenire a abuzului emoțional asupra copilului,. Aceasta reprezintă una dintre cele mai actuale probleme a psihologiei moderne și, respectiv, trebuie examinată nu doar prin prisma cadrului relațiilor interpersonale din cuplul familial, ci și în context social larg.

Contradicția dintre importanța toleranței pentru armonizarea interacțiunilor comunicative în familie și deficitul studiilor la problema dată din domeniul psihologiei, pedagogiei și filosofiei explică actualitatea și necesitatea cercetării acetstei. Mai ales, aceste fapt este important pentru că se atestă cazuri de abuz emoțional asupra copiilor în familie.

Din aceasta perspectivă este necesară relevarea argumentelor teoretice privind importanța toleranței comunicative în familie, necesitatea dezvoltării acestei competențe afective pentru sporirea nivelului de cukltură emoțională în mediul familiei, dar și ca modalitate de prevenire a unui posibil abuz emoțional asupra copilului.

Incursiunea în evoluția conceptului de toleranță, care provine de la latinescul tolerare ce înseamnă a suporta, arată că acesta este un termen social și etic, aplicat la o colectivitate sau la un individ,c are definește respectul libertății altuia, a modului său de gîndire și de comportament, precum și a opiniilor sale la orice natură (politică, religioasă, etc.).

Noțiunea de toleranță apare în istoria culturii europene la începutul sec. al XVI-lea, în strînsă legătură cu gîndirea umanistă, întruchipată în perspoana lui Erasmus din Rotterdam, în efortul său de combatere a fanatismului religios. Alte presonalități marcante care au ilustrat conservent toleranța, în confruntarea cu alte opinii sau reprezentări asupra lumii au fost John Lockek, Voltaire, lessing etc. Aceștia recomandă dezvoltarea toleranței ca reacție față de un comportament aberant, ceea ce duce la confirmarea ideei că toleranța este o reacție firească față de fenomenele psihosociale, fiind acceptată legimitatea chiar dacă nu corespund corințelor noastre.

Torelanța este percepută ca normă psihologică de comportament comunicativ la individului ce permite acestuia să supraviețuiască în condițiile complexe și variate ale comunității umane. Din aceste considerente, formarea toleranței trebuie începută în viața cotidiană a familiei încă de la vîrsta fragedă. În lipsa unei educații ăentru toleranță în familie riscăm dezvoltarea în structura personalității a unor formațiuni intoleranțe, consecințe ale experiențelor negative de comunicare ce trebuie înlăturate imediat, astfel, trebuind de a fi acordată mai multă atenție problemei dezvoltării formațiunilor tolerante în domeniul familiei și învățămîntului.

O altă perspectivă în dezvoltarea toleranței comunicative în familie ca modalitatea de prevenire a abutului emoțional asupra copilului, este conștientizarea dimensiunilor toleranță și intoleranță ale sinelui prin dezvoltarea competențelor de interacțiune pozitivă în comunicarea inter-personală. Determinînd calitatea acestora, comunicarea exercită o influență puternică atît asupra stării de spirit a individului și asupra perfoemanțelor acestuia, cît și asupra rezultatelor activității colective.

În acest sens, toleranța presupune orientarea pozitivă a comportamentului afectiv al memebrilor din familie, care constituie un indicator serios al nivelului de cultură emoțională a familiei atît pe dimensiunea intrapersonală, cît și pe dimensiunea interpesonală.

Examinarea fenomenului toleranței în familie, ca modalitate de prevenire a abuzului emoțional asupra copilului, presupune analiza conduitei afective în procesul complex alo comunicării intrafamiliale, care reprezintă o formă de manifestare a atitudinilor și activitate specifică de formare a reprezentărilor sociale. Juudecînd în această ordine de idei, comunicare umană este un proces de tip tranzacțional, prin care oamenii t5ransferă energii, emoții, sentimente și schimbă semnificații.

Astfel, scopul comunicării interpersonale în familie, ca modalitate de prevenire a abuzului emoțional asupra copilului, este de a convinge adulții să simtă, să gîndească și să se comporte într-un anumit mod, adică să se integreze în mediul familial prin comunicarea nevoilor, opțiunilor și a proiectelor de gîndire și acțiune.

Cercetătorul V. Boico exprimă opnia, conform căreiai toleranța comunicativă, ca modalitate de prevenire a abuzului emoțional asupra copilului, se poate manifesta sub forma caracteristicilor comportamentale. Ca exemplu, cercetătorul aduce nivelul general scăzut al toleranței comunicative care se poate manifesta prin:

– refuzul de a înțelege individualitatea celuilalt;

– supraestimarea de sine perceput ca etalor al corectitudinii;

– manifestarea conduitei categorice;

– conservatorism în evaluarea altora;

– incapacitatea de a inhiba stările emoționale în evaluarea altora;

– incapacitatea de a inhiba stările emoționale distructive;

– tendința de a reeduca partenerul;

– refuzul de a ierta greșelile celuilalt;

– manifestarea nerăbdării la disconfortul fizic sau psihic al partenerului;

– adaptarea dificilă la comportamentul celor din jur.

În literatura de specialitate pot fi distinse și tructuri ce condiționează exprimarea toleranței comunicative. Structura intelectuală reflectă stilul activității de gîndire a altuia, a principiilor înțelegerii realității, conștientizarea problemelor, ideilor, luarea deciziilor, individualismul intelectual. Structura valorico-orientativă prezintă înțelegerea ibndividualismului idealurilor, concepțiilor fundamentale despre lume ale fiecărei persoane, a scopurilor sale vitale apropiate și îndepărtate, a intereselor, a evaluărilor celor întîmplate, a reprezentărilor privind sensul vieții și fericirea. Substructura etică vizează răbdarea și acceptarea normelor morale, orientarea spre bine, justețe, sentimentul datoriei. Substructura estetică relevă toleranța în sfera preferințelor, gusturilor, sentimentelor și particularităților de percepție. Sunstructura afectivă se manifestă prin toleranță față de spectrul emoțional predominant, în care de cele mai dese ori persoana întîlnește bucurie și tristețe, optimism sau pesimism, agitație sau calm, urcuș sau coborîș, lipsa grijilor și a neliniștii, dragostea față de lume sau agresivitatea. Sunstructura sensibilității include perceperea particularităților organizării senzoriale individuale, perceperea sensibilă a lumii la nivel de auz, văz, olfacitv, gust, tactil, locomotor. Substructura energetico-dinamică reflectă perceperea varietății proprietăților energetice ca fiind calități și putere ale cîmpului energetic. Substructura algoritmică marchează toleranța pentru diferite stiluri de activitate, pentru diferite ritualuri, inclusiv familiale, religioase. Substructura caracterologică se referă la perceperea specificului calităților stabile, tipice ale personalității, care sunt înnăscute sau formate în rezultatul educației. Substructura funcțională desemnează toleranța La diferite sisteme de asigurare a vieții și menținere a confortului perosnalității necesitățile, preferințele și aspirațiile.

Toleranța comunicativă, ca modalitate de prevenire a abuzului emoțional asupra copilului, corelează cu aserțiunea exprimată prin comportament de autoafirmare prin activitate constructivă și succes într-un anumit domeniu de activitate datorită realizării potențialului individual. Fenomenul aserțiunii a fost studiat de mai mulți cercetători care au demonstrat că există situații cînd comportamentul asertiv crează premise pentru promovarea propriilor interese și exprimarea liberă a trăirilor afective. În familie, aserțiunea, ca modalitate de prevenire a abuzului emoțional asupra copilului, este rezultatul educației pe diverse dimensiuni și reprezintă interacțiunia a mai mulți factori, cum ar fi: autoevaluarea pozitivă și nivelul înalt al aspirațiiloor care stau la baza comportamentelor de autoafirmare și reprezintă competențe importante rezultate din dezvoltarea culturii emoționale.

Tendința spre autodezvăluirea membrilor familiei, siguranța în forțele proprii, înțelegerea în familie depind de gradul de conștientizare a propriului Eu, de caracterul impresiilor despre sine însăși.

Calitatea familiei, ca modalitate de prevenire a abuzului emoțional asupra copilului, este determinată de nivelul culturii ermoționale a partenerilor acesteia, în primul rînd, de gradul de formare a competențelor emoționale: a empatiei, toleranței comunicative, de caracterul adecvat al autoevaluării și al nivelului aspirațiilor, de siguranța în forțele proprii.

Toleranța. ca modalitate de prevenire a abuzului emoțional asupra copilului, presupune o anumită reacție la intoleranță. Tolerante pot fi considerate, mai ales, acele persoane care prezintă o identitate puternică și care sunt deschise. Toleranța poate evolua în așa măsură, încît, receptarea și suportarea unor inlfuențe dăunătoare pun în pericol însăși viața celui tolerant. Înrudite cu termenul de toleranță sunt noțiunile tolerarea ambiguității. Toleranța, de obicei, este echidistantă, reflexivă ți inofensivă. Toleranța comunicativă, ca modalitate de prevenire a abuzului emoțional asupra copilului, este necesară atît în cadul familiei, cît și în comunitate.

Educația pentru toleranță, ca modalitate de prevenire a abuzului emoțional asupra copilului, trebuie desfășurată în familie, unde se produce debutul socializării copilului. Cercetările actuale asupra problemelor familiei atestă numeroase exemple de intoleranță în familie, una fiind chiar abuzul emoțional asupra copilului.

Promovarea toleranței și modelarea atitudinilor față de diferite opinii, în sensul unei deschideri reciproce și a solidarității trebuie realizată prin intermediul educației nonformale, acasă și la locul de muncă. Mijloacele de informare sunt pe măsura să joace un rol constructiv, în acest sens, fiind favorizate dialogul și dezbaterile deschise, porpagînd valorile toleranței și evidențierii pericolului indiferenței față de expansiunea intoleranței.

A practica toleranța comunicativă, nu înseamnă a face concesii, a fi indulgent sau a renunța la propriile convingeri. Nu este obligatorie, ci este absolut necesară în familie, școală și societate.

Dezvoltarea toleranței comunicative, ca modalitate de prevenire a abuzului emoțional asupra copilului, are loc în familie și în școală, un rol important avînd în acest sens cunoașterea, comunicarea, deschiderea și, în special, exemplul personal al adulților.

Nedezvoltarea toleranței comunicative produce conflicte, subminează armonia intrafmilială și duce la abuzul emoțional al copilului.

Pentru a educa în fmilie un copil sănătos mintal, sociabil și respionsabil, părinții au datoria să creeze în casă un mediu tolerant de comunicare interpersonală, fiind primul model al toleranței de urmat pentru copii, la școală – profesorii devin modele de conduită comunicativă pe direcția dezvoltării unor relații armonioase cu cei din jur pentru a evita conflictele și pentru a avea o viață liniștită, clamă li sigură.

2. 2. Practicile psihopedagogice privind prevenirea abuzului emoțional

asupra copilului

Școala reprezintă un mediu cu potențial abuziv ridicat, abuzuile fiind săvârșite de alți copii sau de către unele cadre didactice. Drept cauză a abuzurilor fizice se identifică carența educativă a familiei, care nu transmite copilului mijloace de interacțiune non-violente. De asemenea, se mai identifică sărăcia drept cauză a comportamentelor agresive (furtul pachețelelor, al banilor, al unor obiecte).

În general aceste abuzuri sunt săvârșite de către elevi mai mari sau de către persoane din afara școlii. Au fost identificate de către cadrele didactice și o serie de măsuri pentru diminuarea acestor acțiuni:

colaborarea mai bună între profesori și părinți, astfel încât copilul să fie supravegheat permanent;

apelarea la alte instituții, în special la poliție;

sancționarea școlară a copiilor care se fac vinovați de acte de violență;

îmbunătățirea comunicării între profesor și elev, în special prin stimularea discuțiilor pe tema problemelor pe care acesta din urmă le întâmpină în viața de zi cu zi.

Abuzurile săvârșite de către cadrele didactice, identificate de către intervievați, sunt, pe de o parte, abuzuri săvârșite prin sistemul de notare al elevilor (se dau note mici pentru comportamentul copiilor), iar pe de altă parte, sunt forme de abuz fizic. Acestea au fost explicate de către participanți prin lipsa de „profesionalism” a unor cadre didactice, care practică metode punitive pentru că nu cunosc tehnicile de conducere a unui grup.

O soluție la această problemă ar fi selectarea mai riguroasă a cadrelor didactice. S-a avansat chiar și ideea unor măsuri mai drastice, precum desfacerea contractului de muncă.

Strada este percepută de către cadrele didactice ca un mediu nesigur pentru copii, iar șansele ca părinții să fie ocupați cu serviciul și să nu își poată supraveghea copiii crește riscul ca aceștia din urmă să fie agresați. Mediul cel mai nesigur identificat de cadre didactice este grupul de prieteni („anturajul”, „gașca”), care atrage copilul în situații cu risc ridicat sau chiar poate constitui un mediu abuziv pentru copil. Gașca este percepută ca având o mare influență asupra copilului, transmițându-i un set de valori indezirabile social. Au fost identificate și locuri cu grad mare de risc pentru copii (discotecile, barurile, internet-cafe-urile) și s-a recomandat implicarea poliției în protecția copiilor în locurile publice și în preajma școlii.

Școala reprezintă în continuare un mediu cu potențial abuziv ridicat, abuzurile fiind săvârșite de alți copii sau de către unele cadre didactice. Drept cauze ale abuzurilor fizice s-au identificat în cadrul focus-grupurilor carența educativă a familiei, care nu transmite copilului mijloace de interacțiune non-violente și sărăcia (furtul pachețelelor, al banilor, al unor obiecte).

Violența în mediul școlar poate fi redusă prin programe specifice care încurajează dezvoltarea de abilități, cum sunt abordările non-violente ale rezolvării conflictelor, implementarea unor politici care să prevină abuzul și să promoveze respectul pentru toți membrii comunității școlare. Factorii care pot diminua riscul abuzului și violenței în școală includ politici specifice la nivelul acesteia și un curriculum eficient, care să susțină dezvoltarea unor atitudini și comportamente non-violente și non-discriminatorii.

Ca obiective subsidiare celor avute în vedere în analizele calitative efectuate ne-am propus și identificarea unor arii, domenii conexe de implicare în acest domeniu (școala, ca factor important de reziliență pentru copil, sistemul sanitar) precum și proiectarea unor măsuri de prevenire eficiente atât din punctul de vedere al costurilor implicate cât și al posibilității de reproducere și multiplicare.

În perioada actuală mai mult decât oricând, orice activitate de prevenire trebuie să fie bine justificată și din punct de vedere financiar. Există puține informații disponibile despre costurile economice la nivel mondial ale violenței asupra copiilor, în special din țările în curs de dezvoltare. Totuși, varietatea consecințelor pe termen scurt și lung asociate cu violența asupra copiilor sugerează că există costuri economice semnificative pentru societate. Astfel, în SUA, costul abuzului și neglijării a fost de aproximativ 103.8 miliarde USD în 2007, incluzând aici atât costurile directe legate de intervenția primară, tratamentul medical și psihologic asociat, cât și cele indirecte legate de consecințele pe termen lung ale maltratării de la nivel individual și societal.

Aș dori să abordez probleme legate de utilitatea teoretică și practică a datelor, limitele analizelor și posibilele direcții de cercetare și intervenție ulterioare, utilitatea și perspectivei de replicare, multiplicare a metodelor de prevenire utilizate. Majoritatea acțiunilor de prevenire se bazează, pe identificarea indiviziilor/familiilor/grupurilor aflate în situații de risc și îmbunătățirea abilităților parentale astfel încât adulții să fie capabili a gestiona mai bine situațiile ce pot genera astfel de comportamente. Asemenea acțiuni sunt extreme de costisitoare din punct de vedere economic: pe de-o parte identificarea grupurilor țintă este dificilă (numărul cazurilor cunoscute respectă modelul iceberg-ului), procesele de reabilitare, suport, consiliere sunt anevoiase și costisitoare, iar pe de altă parte intervențiile centrate pe persoană, chiar dacă sunt eficiente, nu au efecte pozitive de lungă durată în toate situațiile (copilul se reîntoarce, de regulă, în același mediu care a inițiat și susținut comportamentul abuziv).

Din această perspectivă, intervențiile care reușesc să modifice condițiile structurale, care capacitează și resursele comunitare au șanse mai mari de reușită pe termen lung prin crearea unui mediu suportiv pentru copil.

Una din modalitățile de prevenire a abuzului este aceea de a răspunde nevoilor familiilor ce experimentează astfel de probleme. Intervențiile familiale ar trebui orientate înspre îmbunătățirea abilităților de rezolvare de probleme și pe o mai bună gestionare a rolurilor familiale.

Majoritatea acțiunilor de prevenire se bazează, pe identificarea indiviziilor/familiilor/grupurilor aflate în situații de risc și îmbunătățirea abilităților parentale astfel încât adulții să fie capabili a gestiona mai bine situațiile ce pot genera astfel de comportamente. Asemenea acțiuni sunt extreme de costisitoare din punct de vedere economic: pe de-o parte identificarea grupurilor țintă este dificilă (numărul cazurilor cunoscute respectă modelul iceberg-ului), procesele de reabilitare, suport, consiliere sunt anevoiase și costisitoare, iar pe de altă parte intervențiile centrate pe persoană, chiar dacă sunt eficiente, nu au efecte pozitive de lungă durată în toate situațiile (copilul se reîntoarce, de regulă, în același mediu care a inițiat și susținut comportamentul abuziv).

Din această perspectivă, intervențiile care reușesc să modifice condițiile structurale, care capacitează și resursele comunitare au șanse mai mari de reușită pe termen lung prin crearea unui mediu suportiv pentru copil.

Activitățile de prevenire universală (campanii, programe de educație a părinților) trebuie să vizeze modificarea atitudinilor membrilor comunității care trec cu vederea sau normalizează abuzul asupra copiilor, inclusiv rolurile de gen stereotipe și discriminarea, acceptarea pedepselor corporale și a practicilor tradiționale dăunătoare (toleranță „zero” a maltratării copilului). Campaniile de informare comunitară își manifestă utilitatea în sensibilizarea publicului cu privire la efectele vătămătoare pe care le are violența, abuzul asupra copiilor.

Intervențiile și metodele de prevenire în mediul familial ar trebui orientate înspre îmbunătățirea abilităților de rezolvare de probleme și pe o mai bună gestionare a rolurilor familiale. Metodele de prevenire și tehnicile de intervenție cu cazurile de abuz și neglijare acordă prioritate abordărilor care se concentrează pe îmbunătățirea legăturilor și funcțiilor familiale, pe participare și pe suport, pe rețele sociale în cadrul și între diferite grupuri ale comunității, îndeplinind astfel funcția de susținere a familiilor în risc de maltratare a copiilor.

Programele și metodele de prevenire trebuie să promoveze o relație sănătoasă părinte-copil și să orienteze părinții spre forme pozitive și constructive de disciplinare și de abordare a dezvoltării copilului, luând în considerare capacitățile în plină dezvoltare ale copiilor și importanța respectării opiniilor lor. Familia trebuie ajutată în a deveni sau redeveni protectivă, părinții pot „învăța”, deprinde calitatea de a fi un „părinte suficient de bun”, prin utilizarea unor metode și tehnici de disciplinare pozitivă, non-violentă a copiilor.

Ca rezultat al abuzului emoțional asupra copiilor poate fi agresivitatea. Aceasta este una dintre cele mai neplăcute și mai dăunătoare forme de manifestare a compormanetului uman. Din păcate, societatea de azi este una violentă, iar copiii sunt supuși acestor acte agresive în fiecare zi. Problema agresivității se discută foarte mult în literatura psihologică. Multe încercări sunt întreprinse cu scfopul de a defini, analiza și interpreta agresivitate, de aici și multe viziuni privind noțiunea dată. Multitudinea de opinii față de agresivitate, pot fi împărțite în două categorii:

teoriile care tratează agresivitatea ca particularitate înnăscută, instinctivă a individului;

concepțiile, care abordează agresivitatea prin prisma comportamentului dobândit al individului.

Dar, necătînd la multiplele cercetări în domeniul agresivității, mai puțin este tratată în literatura de specialitate problema manifestării agresivității la etapele timpurii de dezvoltare și numărul de cercetări asupra familiei ca sursă generatoare de comportamente agresive este foarte mic.

Din evantaiul de cauze ale agresivității, putem analiza doar cîteva ce reies din abuzul emoțional căruia poate fi expus copilul.

Relațiile afective reci și neimplicarea din partea părinților față de copil: rolul afectivității parentale în modelarea caracterului copilului este imens. În cadrul familiei există valențe afective care sunt benefice în raport cu dezvoltarea personalității copilului. Un fond afectiv nefavorabil duce la evoluția personalității în direcția neintegrării sociale, a nerealizării în voață și chiar a unor maladii psihice. Tensiunile acumulate în cadrul familiei pot duce la defulări ale elevului ăn cadrul clasei, iar ținta acestor defulări pot deveni colegii de clasă sau profesorii.

Ca rezultat, copii ce au devenit agresivi ca rezultat al abuzului emoțional pe care lș-au suportat, de regulă cresc în familii unde există distanță între copii și părinți; unde părinții nu se interesează de dezvoltarea copiilor, unde copiii duc lipsa de gingășie și afectivitate, unde comportamentul agresiv al copiilor nu este luat în semana, unde abuzul emoițonal a devenit normă, unde sunt aplicate pedepse fizice pentru soluționarea conflictelor. Deci, dacă copiii sînt în relații nefavorabile cu părinții, dacă copii se simt inutili șu nu au susținere din partea părinților, atunci există probabilitatea ca pe viitor acești copii să se comporte agresiv în relație cu copiii lor, să primească o apreciere negativă din partea semenilor, să fie autorii diverselor infracțiuni.

Conform teoriei atașamentului, copii ce cunosc relații afective favorabile, stabile cu mama, sînt predispuși să posede încredere în alți oameni, să posede deprinderi sociale bine dezvoltate. Pe când copii, ce au suportat abuz emoțional, ale căror relații cu mama au fost șubrede și alarmante, pe viitor, vor evita relații apropiate cu alți oameni. Așa tip de perosnae se împotrivesc controlului. Manifestă agresivitate fizică, sînt impulsivio, instabili emoțional.

Un rol deosebit îl are stilul de educație al părinților în familie. A fost demonstrat că pedepsele aspre aplicate se află într-o legătură directă cu nivelul ridicat al manifestărilor agresive. De rînd cu recompensele și pedepsele, părinții dau lecții de agresivitate copiilor inconștient, servindu-le drept model de comportare adecvată. Foarte des părinții consideră o pedeapsă sau abuzul emoțional ca fiind soluție eficientă în educare copiilor.

Pedeapsa este o modalitate de a reduce frecvența de apariție a unui comportament, prin aplicarea unui stimul neplăcut. Dacă părinții pedepsesc copilul strigînd și lovind, atunci el își poate imagina că agresivitatea este permisă în relațiile cu alții, numai că victima trebuie aleasă de vîrstă mai mică sau mai slabă. În al doilea rînd, copiii care, deseori, sînt pedepșiți sau supuși abuzului emoțional, vor tinde să-și evite părinții, să le opună rezistență. Pedeapsa îi irită și îi alarmează pe copii, ei pot uita cauza pentru care sînt pedepsiți. Chiar dacă copiii își schimbă comportamentul în rezultatul aplicării pedepsei, fac aceasta doar atîta timp cît sînt urmăriți și controlați. Pedepasa îi impune să-și ascundă manifestările agresive exterioare ale comportamentului ăn direcție pozitivă. Cercetările efectuate demonstrează că pedeapsa, chiar și în forma abuzului emoțional, poate schimba comportamenhtul, dar nu și lichidarea lui. Necătînd la faptul că pedeapsa aferă efecte negative, totuși ea poate duce și la modificarea comportamentului în direcție pozitivă prin respectarea unor principii, ca, spre exemplu, să fie precedată de un avertisment, să fie acompaniată de întărirea comportamentelor pozitive, să nu fie criticată sau atacată persoana, să fie însoțită de explicații.

Pentru a obține cunoștințe noi privind impactul agresivității părinților asupra comportamentul agresiv al copiilor, trebuie efectuate cercetări în teren. Există cercetări ale acestui fenomen, în cadrul cărora au fost aplicate diferite teste. Astfel, cercetătorii au ajuns la concluzia că subiecții experimentali demonstrează nivel de agresivitate moderat și înalt. Condțiile de viață, schimbările sociale, economice, politice, instabilitatea în societate generează agresivitate în rîndurile adulților care abuzează emoțional copiii. Această agresivitate este exteriorizată în scopul de a se apăra de dificultățile din jur, ori de a protesta împotriva situației încordate, stresante în care ei se află.

În unele cazuri agresivitatea poate fi o relație de răspuns la situația din familie.

De-asemenea cercetările demonstrează că există o corelație puternic semnificativă între manifestarea agresivității copiilor și agresivitatea părinților. Aceste date duc la concluzia că un coportament agresiv poate fi ănvățat, imitat, preluat. De-asemenea, s-a ajuns la concluziile ca, spre exemplu:

cea mai nare frecvență de agresivitate o dețin părinții care au un mariaj instabil, care au divorțat și cei care s-au separat;

cei mai mulți părinți ce-și abuzează emoțional copiii au fost ei înșiși supuși unei astfel de metode educative de către proprii părinți sau au fost neglijați emoțional de către aceștia;

părinții abuzivi tratează copilul ca pe o modalitate de a-și satisface propriile lor nevoi, solicitîndu-le în a întreține acțiuni ce depășesc posibilitățile și abilitățile lui psihice și fizice;

destul de frecvent se constată că părinții ce ăși maltratează copiii, prezintă diverse tulburări psihologice și neurologice.

Astfel, abuzul emoțional și agresivitatea poate fi învățată în familie, atunci cînd ea este prezentă în relațiile intrafamiliale. Cînd copilului nu îi este acordată atenția necesară la primele semne ale agresivității sau abuzului emoțional, el poate fi respins de semenii săi și se poate simți izolat social, avînd în același timp eșecuri școlare. El caută susținere printre copiii care prezintă aceleași manifestări problematice ca și el, îl acceptă și îi întăresc și mai mult agresivitatea, intrînd într-un cerc vicios din care cu greu mai poate ieși. Agresivitatea părinților, odată transmisă copiilor, este, în primul rînd, un semnal de alarmă, prin care acesta arată că este încărcat cu emoții negative precum furia, supărarea, dezamăgirea, neliniștea. El nu este capabil să își controleze emoțiile, ci le scoate la suprafață, uneori sub formă de agresivitate. Este absolut necesar de a identifica cauzele apariției comportamentelor agresive la copii și a interveni în stadiile incipiente de manifestare a lor.

Mass-media portretizează uneori violența ca fiind normală sau o glorifică, inclusiv violența asupra copiilor, în presa scrisă sau în audio-vizual, prin intermediul programelor de televiziune și a filmelor. Ea poate să aibă și un rol important în prevenirea maltratării copiilor, pe de o parte putând să ofere informații despre acest fenomen, iar pe de altă parte să reducă expunerea copiilor la imagini și mesaje violente, generatoare de comportamente agresive. De asemenea, mass-media trebuie încurajată să promoveze valorile non-violenței și să aplice principii care să asigure respectarea deplină a drepturilor copiilor și a confidențialității în relatarea unor cazuri de maltratare.

Un rol deosebit de important în activitatea de prevenire a abuzului și neglijării copilului l-au avut și trebuie să-l aibă în continuare organizațiile nonguvernamentale și profesioniste ce activează în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului, atât cele internaționale („Save the Cildren”, Médecins du Monde, ISPCAN – International Society for Prevention of Child Abuse and Neglect, ECPAT – End Child Prostitution, Child Pornography and Trafficking of Cildren for Sexual Purposes, UNICEF, WHO – Organizația Mondială a Sănătății, CCFC- Christian Children Fund of Canada, ILO-IPEC – International Labour Organization – International Programme on the Elimination of Child Labour) cît și cele ce activează în România („Salvați Copiii” România, FICF – Fundația Internațională pentru Copil și Familie, FONCP – Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Protecția Copilului, FICE România – Federația Internațională a Comunităților Educative, SNCAN – Societatea Națională pentru Copilul Abuzat și Neglijat), dacă ar fi să enumerăm doar câteva dintre cele care au dezvoltat, susținut programe eficiente de intervenție și prevenire a maltratării, de-a lungul anilor.

Rezultatele cercetării mele consider a fi utile specialiștilor din domeniul psihologiei, sociologiei, asistenței sociale, a celor ce activează în domeniul protecției copilului, în educație, lucrarea avînd caracterul interdisciplinar.

Protecția copiilor împotriva maltratării este o problemă urgentă. Copiii au suportat abuzurile adulților fără să fie văzuți și auziți timp de secole întregi. Acum, deoarece dimensiunea și impactul tuturor formelor de abuz asupra copiilor sunt mai bine cunoscute, copiii trebuie să beneficieze de o prevenire și o protecție eficientă, la care au dreptul necondiționat.

3. CERCETAREA EXPERIMENTALĂ A PRACTICILOR PSIHOPEDAGOGICE CA POSIBILITATE IMPORTANTĂ DE FORMARE A PERSONALITĂȚII UMANE

3. 1. Principiile metodologice și metodele de constatare a practicilor psihologice și psihopedagogice prevenitve a abuzului emoțional asupra copilului

Obiectivele investigației practice:

– analiză teoretico – practică a procesului de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional;

– reliefarea aspectelor psihopedagogice a procesului de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional;

– identificarea factorilor ce influențează procesul de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional;

– elaborarea aparatului de cercetare și evidențierea rezultatelor obținute;
– elaborarea de concluzii și recomandări.

Ipotezele cercetării: Procesul de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional.

se va realiza eficient în cazul când:

– vor fi studiați și analizați factorii psihopedagogici ce contribuie la consilierea eficientă preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional;

– consilierea psihopedagogică preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional va avea loc prin corelarea eficientă a factorilor psihopedagogici și a practicii educaționale.

Descrierea eșantionului: cercetarea problemei a avut loc pe un eșantion 14 psihologi și psihopedagogi din Tîrgu Jiu.

Etapele investigației:

– etapa I – stabilirea problemei și a temei de cercetare;

– etapa a II-a – cercetarea teoretică și explorarea cadrului teoretic a aspectelor psihopedagogice a procesului de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional; a contribuțiilor teoretice privind consilierea psihopedagogică preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional; a aspectelor comparate dintre experiență psihologică și pedagogică privind procesul de consiliere preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional, a aspectelor psihopedagogice în procesul de formare a personalității umane, sistematizarea informației acumulate;

– etapa a II-a – efectuarea probelor practice privind cercetarea procesului de consiliere preventivă a copiilor aflați în situația abuzului emoțional și obținerea rezultatelor;

– etapa a III – generalizarea, sistematizarea și sinteza rezultatelor obținute, formularea concluziilor și a recomandărilor, redactarea textului tezei de master.

Metode‚ procedee și tehnici de cercetare:

– metode teoretice – examinarea surselor teoretice, a conceptelor;

– analiza și sinteza teoretică;

– metode practice experimentale – observarea, chestionarea, sondajul de opinii, convorbirea, analiza produselor activității copiilor;

– metode statistice – analiza și interpretarea statistică, compararea rezultatelor obținute, interpretarea cantitativă și calitativă a datelor obținute.

Cercetarea posibilităților de asistență psihologică și psihopedagogică a copiilor aflați în situația abuzului emoțional a avut loc pe un eșantion de 14 psihologi șipsihopedagogi din Tîrgu Jiu. Au fost utilizate observarea, sondajul de opinii, chestionarul, studiul documentelor, teste psihologice de personalitate, teste de aptitudini, metode de prelucrare statistică a datelor obținute și a corelării acestora.

Materialele suport au constituit punce de plecare ale investigației și mijloace de intervenție în diferite momente ale experimentului.

Chestionarul curpinde 15 factori. Fiecare factor descrie o caractersitică esențială, specifică unui ansamblu de profesii sau activități, prin intermediul a 3 itemi.

Tabelul 1. Chestionarul nr. 1: factorii, itemii și caracteristicile specifice.

Se poate face suma notelor acordate pentru fiecare factor la cei trei itemi. Scorul poate varia de la 3 la 15, deoarece fiecare dintre factorii enumerați are 3 itemi cu scară de evaluare de 5 grade. Apo se stabilește ordinea ierarhică a factorilor. Primii 3-5 factori la care ați obținut punctajul cel mai mare descriu domeniul de activitate în care puteți obține succese și vă puteți realiza din punct de vedere profesional.

Am cercetat de-asemenea, aptitudinile de comunicare și organizatorice ale profesorilor ce lucrează cu elevii supradotați și talentați pentru că aceste aptitudini, considerăm, sunt deosebit de importante în formarea profesorului care lucrează cu elevii supradotați și talentați, atât în direcția academică, pe linia carierei didactice, cât și în direcția aplicativă, în domeniil de diagnoză a aptitudinilor elevilor cu scopul de a le dezvolta și de a ajuta elevii să se autoafirme în direcvțiile talentelor lor. Pentru aceasta am aplicat chestionarul „Diagnosticarea aptitudinilor comunicative și organizatorice COS-1” (după V.V. Simavski, B. A. Fedorișin). Cercetarea nivelului aptitudinilor comunicative și organizatorie trebuie neapărat realizat, pentru că acestea constituie factorii care asigură succesul în activitatea de tipul om-om. Proba COS-1 este elaborată în baza principiului de autoanaliză și autoapreciere a comportamentului personal într-o anumită situație. Conținutul probei preia o serie de situații din experiența cotidiană a subiecților chestionați. Răspunsurile implică reproducerea comportamentului și manifestarea unor atitudini deja trăite. Pentru studierea aptitudinilor comunicative au fost propuse întrebări ce trebuiau să reliefeze: interesu pentru comunicare, capacitatea de convingere, utilizând funcția de persuasiune a limbajlui; predispoziția pentru grup și invers, pentru activități singulare; acomodarea la un nou colectiv; tipul reacției la solicitările preietenilor și cunoscuților; atitudinea față de muncă; capacitatea de a purta discuții și a se face înțeles de oameni indiferent de vârstă; de a iniția comportamente comunicative fără a se simți obosit sau plictisit; contactul cu persoane necunoscute (întrebările/itemi 1,2,5,7,9,14,17,21,24,25,29,32,35,39).

Chestionarul COS-1

Instrucțiuni: Citiți cu atenție fiecare întrebare și determinați-vă propria părere sau atitudine în raport cu ea. Răspunsul trebuie să fie „da” sau „nu”. Dacă răspunsul exprimat la întrebarea respectivă este afirmtiv, atunci în spațiul rezervat acestei întrebări în fiaț răspunsurilor punteți semnul „+”; dacă este negativ – semnul „-”.

Aveți mulți prieteni cu care comunicați intens?

Deseori reușiți să convingeți prietenii să accepte propria Dvstră părere?

Mult timp sunteți trist din cauza ofensei care v-a adus-o cineva din prieteni?

Întotdeauna Vă orientați cu greu într-o situați critică?

Tindeți să stabiliți relații de prietenie cu persoane noi, mai puțin cunoscute?

Vă place munca social-utilă?

Este adevărat că e maiplăcut și mai simplu să pterceți timpul în lumea cărților decât în societatea oamenilor?

Dacă intervin dificultăți în realizarea intențiilor Dvstră, vă deziceți ușor de ele?

Stabiliți ușor relații cu persoane mult mai în vârstă decât Dvstră?

Vă place să inventați și să organizați împreună cu prietenii diferite jocuri și distracții?

Vă adaptați cu greu la o nouă companie?

Deseori lăsați pentru o altă zi lucrul care trebuie făcut azi?

Stabiliți ușor relații cu persoane necunoscute?

Tindețși ca prietenii Dvstră să acționeze conform părerii care o exprimați?

Vă acomodați ci greu întrun colectiv nou?

Este adevărat că nu apar disensiuni în relațiile Dvstră cu prietenii atunci când aceștia nu-și respectă promisiunile și obligațiile?

Într-o situație favorabilă tindeți să faceți cunoștință și să discutați cu o persoană necunoscută?

Deseori preluați inițiativa în rezolvarea unor probleme importante?

Vă enervează oamenii din jur și ași vrea să rămâneți singur?

Este adevărat că, de regulă, vă orientați cu greu întrun anturaj necunoscut?

Vă place să vă aflați permanent printre oameni?

Vă enervați dacă nu reușiți să terminați lucurl început?

Încercați o senzație de disconfort atunci când trebuie să faceți cunoștință cu noi persoane?

Este adevărat că vă obosește comunicare cu prietenii?

Vă place să participați la jocuri colective?

Deseori dați dovadă de inițiativă în rezolvarea problemelor prietenilor Dvstră?

Este adevărat că Vă simțiți nesigur printre persoane necunoscute?

Este adevărat că doar foarte rar încercați să demonstrați că aveți dreptate?

Considerațin că nu trebuie să depuneți mare efort pentru a înveseli o companie puțin cunoscută?

Ați muncit îm domeniul obștesc în clasă și în școală?

Tindețși să reduceți cercul de cunoștințe la un număr mic de persoane?

Încercați să vă argumentați părerea sau decizia, dacă aceasta nu este acceptată de prieteni?

Vă simțiți liber, degajat nimerind într-o companie necunoscută?

Vă ocupați cu plăcere de organizarea diferitelor activități pentru prietenii Dvstră?

Vă simțiți calm și sigur pe sine, când sunteți nevoit să vorbiți în fața unui număr mare de oameni?

Deseori întârziați la întâlniri?

Este adevărat că aveți mulți prieteni?

Deseori sunteți în centrul atenției prietenilor Dvstră?

Deseori, comunicând cu persoane necunoscute, Vă jenați și să simțiți incomod?

Vă simțiți sigur pe sine aflându-vă într-un grup numeros de persoane?

Pentru ceercetarea competenței de comunicare am aplicat chestionarul de opinii „Competența de comunicare a profesorului”.

FIȘĂ

Comunicarea în clasă

Fișa de evaluare a competenței cadrului didactic

Școala_________

Disciplina_________

Anul de studii _____________

Profesorul _________________

Rezultatele acestei evaluări vor permite profesorului să amelioreze, în caz de necesitate, competențele de predare. Marcați cu „v” fiecare enunț care corespunde opiniei Dvstră. Veniți cu sugestii suplimentare la finele chestionarului. Vă mulțumim pentru colaborare.

Tabelul 2. Fișa de evaluare a competenței cadrului didactic

Comentarii, sugestii suplimentare.

_____________________________________________________________________

_____________________________________________________________________

_____________________________________________________________________

_____________________________________________________________________

_____________________________________________________________________

Datele culese au fost prelucrate prin metodele standard adecvate cercetărilor în domeniile pedagocic și psihologic. Amutilizat tabele, liste, pe care le-am prelucrat statistic. Datele finale le-am incadrat în diverse forme de prezentare grafică pentru o mai bună vizualizare și corelare.

De-asemenea, menționăm, că un bun conislier psihopedagog trebuie să posede următoarele abilități:

cunoașterea și înțelegerea bazelor științelor educației, științelor psihologice, filosofice, manageriale;

identificarea și analiza proceselor, fenomenelor și tenidințelor dezvoltării domeniului psihopedagoigic și psihosocial;

elaborarea programelor, proiectelor de activitate profesională cu realizarea eficientă a comunicării, educației, evaluării, consilierii;

elaborarea și aplicarea tehnologiilor educaționale și informaționale moderne;

comunicarea eficientă și coerentă în cadrul activităților profesionale și sociale, inclusiv într-o limbă străină;

stabilirea și menținerea relațiilor umane cu colegii, elevii, părinții și alți actori educaționali;

rezolvarea constructivă a problemelor, dificultăților, contradicțiilor și conflictelor în activitatea profesională și socială;

manifestarea atitudinii pozitive față de valorile naționale și general-umane;

realizarea cercetărilor științifice aplicative;

elaborarea, implimentarea și evaluarea proiectelor de dezvoltare în domeniul psihopedagogic;

particiăparea eficientă în echipă, inclusiv și în echipa policulturală, și individual în ceea ce privește proiectarea și realizarea activității profesionale;

evaluarea și monitorizarea procesului și rezultatului activității profesionale;

organizarea și conducerea unui grup profesional.

Pe lângă metodele utilizate am realizat și o probă de dicție prin citirea la prima vedere. De-asemenea, pentru competența de comunicare am realizat un test COS, teste de competență interpesonală și un eseu pe o temă psihopedagogică din actualitatea educațională.

Pentru a cerceta dimensiunile stitlului didactic am cercetat:

cultuvarea capacităilor intelectuale;

cultivarea motivației pentru învățare;

atitudinea afectivă;

atidudinea cognitivă;

atitudinea evaluativă;

stilul de transmitere a cunoștințelor;

indiviodualizarea procesului de predare;

raportul profesor-student;

cultivarea interesului pentru obiectul predat;

educație și disciplină.

3. 2. Rezultate și interpretări a contribuțiilor consilierii psihologice și psihopedagogice preventive a abuzului emoțional asupra copilului

Pentru a determina impactul abandonului temporar asupra laturii afective a școlarilor mici am efectuat mai multe acțiuni. Prima a fost de a diagnostica climatul afectiv din familie. Pentru aceasta am utilizat tehnica „Familia mea”, în urma căreia am obținut mai multe date calitative. Am asistat la lecții la mai multe discipline. Am efectuat observări asupra conduitei școlarilor mici când ei comunică cu profesorii și colegii săi. Am analizat reacțiile afective la acceptare, la ironiile și reporșurile colegilor. Am realizat observări și la lecțiile individuale, la orele de meditații, pentru a vedea comportamentul și trăirile afective ale școlarilor mici în timpul pregătirii temelor pentru acasă. Am fost interesată de a vedea activitatea elevilor organizată de profesor. Dar, am studiat și analizat, de-asemenea, activitatea elevilor în afara orelor școlare, adică jocul loc în spațiul aferent școlii, când ei priveau diferite emisiuni, sau ascultau radio, pentru că în aceste situații ei erau mai liberi și mai deschiși pentru comunicare, ei erau mai sinceri.

Rezultatele experimentale arată deosebiri între rezultatele medii obținute la școlarii mici, privind manifestările afective. Astfel, avem la copiii din familiile complete și la copiii care se află în situația de abandon temporar: hipersensibilitate – I grup = 0,9 un. med; II grup = 2,1 un. med (p = 0,04), excitabilitate – I grup = 0,8 un. med; II grup = 2,1 un. med (p = 0,011), frica – I grup = 0,9 un. med; II grup = 1,9 un. med (p = 0,031), bucuria – I grup = 3,2 un. med; II grup = 2,4 un. med (p = 0,029), tristețea – I grup = 0,4 un. med; II grup = 2,1 un. med (p = 0,0003), furia – I grup = 0,5 un. med; II grup = 1,9 un. med (p = 0,002), agresivitatea – I grup = 0,6 un. med; II grup = 2,3 un. med (p = 0,001), nereținerea emoțiilor – I grup = 1,5 un. med; II grup = 2,5 un. med (p = 0,03).

Există diferențe și la alți parametri: ostilitate – I grup = 0,7 un. med; II grup = 2,2 un. med (p = 0,001), invidia – I grup = 0,4 un. med; II grup = 1,6 un. med (p = 0,0004), încăpățânare – I grup = 1 un. med; II grup = 2,2 un. med (p = 0,001), compasiune – I grup = 2,7 un. med; II grup = 1,8 un. med (p = 0,026), înfumurare – I grup = 0,7 un. med; II grup = 1,5 un. med (p = 0,005). Nu au fost consemnate diferențe semnificative în manifestările de blândețe și rușine.

La această etapă, am constatat că școlarii ce se află în situația abandonului temporar, sunt mai hipersensibili, excitabili, au frică ce se manifestă mai des, ostilitate, mai pronunțată este și agresivitatea, sunt mai triști. Important este de menționat că acești copii nu demonstrează prezența mecanismelor de reținere a emoțiilor. În comparație cu aceștia, copiii din familiile complete favorabile demonstrează mai des bucurie și compasiune, mai rar ostilitate, frică, tristețe și excitabilitate, agresivitate. Considerăm că aceasta se explică prin experiența trăirilor afective anterioare și experiența afectivă curentă.

Rezulatele obținute sunt prezentate în următorult tabel:

Tabel 1. Rezultatele medii obținute la observarea trăirilor afective

Următorul tabel arată valorile pragului de semnificație (p) obținut la compararea rezultatelor între loturi.

Tabel 2. Valorile pragului de semnificație (p) obținut la compararea rezultatelor între grupuri, după observarea trăirilor afective.

Următorul tabel arată valorile pragului de semnificație (p) ce au fost obținute prin compararea rezultatelor obținute pe categorii de vârstă.

Tabel 3. Valorile pragului de semnificație (p) ce au fost obținute prin compararea rezultatelor obținute pe categorii de vârstă, în urma observației trăirilor afective.

Următorul tabel arată valorile pragului de semnificație (p) ce au fost obținute prin compararea rezultatelor obținute pe categorii de vârstă.

Tabel 4. Valorile pragului de semnificație (p) ce au fost obținute prin compararea rezultatelor obținute pe categorii de vârstă, în urma observației trăirilor afective.

Următorul tabel arată valorile pragului de semnificație (p) ce au fost obținute prin compararea rezultatelor obținute pe categorii de vârstă.

Tabel 5. Valorile pragului de semnificație (p) ce au fost obținute prin compararea rezultatelor obținute pe categorii de vârstă, în urma observației trăirilor afective.

Interesant este că cei mai înalți indici privind trăirile afective demonstrează școlarii mici din familiile favorabile complete: bucurie, compasiune, blândețe. Iar copiii care sunt în situația abandonului temporar, dimpotrivă, demonstrează rezultate mai mari la hipersensibilitate, frică, excitabilitate, invidie, ostilitate, furie, încăpățânare, afresivitate, înmufurare, rușine și nereținerea emoțiilor.

Am detectat diferențe statistice la școlarii mici din familiile favorabile și complete comparativ cu cei ce suportă situația abandonului temporar la următoarele manifestări afective: hipersensibilitate – I grup = 1,1 un. med; II grup = 2,3 un. med (p = 0,005), excitabilitatea – I grup = 0,6 un. med; II grup = 2 un. med (p = 0,002), frica – I grup = 1 un. med; II grup = 2,1 un. med (p = 0,027), ostilitate – I grup = 0,8 un. med; II grup = 2,1 un. med (p = 0,004), bucuria – I grup = 3,2 un. med; II grup = 2,1 un. med (p = 0,009), invidia – I grup = 0,6 un. med; II grup = 1,7 un. med (p = 0,03), tristețea – I grup = 0,8 un. med; II grup = 2,1 un. med (p = 0,004), furia – I grup = 0,4 un. med; II grup = 2,1 un. med (p = 0,0009), agresivitatea – I grup = 0,7 un. med; II grup = 2,4 un. med (p = 0,002), nereținerea emoțiilor – I grup = 0,6 un. med; II grup = 2,3 un. med (p = 0,028). După cum vedem, în majoritatea cazurilor se atestă diferențe considerabile, ceea ce ne determină să afirmăm că la copiii se se aflăm în situația abandonului temporar, starea afectivă generală este una nefavorabilă, ei manifestă trăiri afective negative. Această stare afectivă generală nefavorabilă survine și datorită mediului educațional familial în care se află copilul.

Mai trebuie să menționăm că la elevii din clasa a III-a nu există diferențe mari privind excitabilitatea – I grup = 0,7 un. med; II grup = 1 un. med, și nereținerea emoțiilor – I grup = 0,7 un. med; II grup = 1,5 un. med. Aceste date demonstrează că elevii aflați în situația de abandon temporar sunt aproximativ în aceeași stare afectivă ca și copiii din familiile favorabile complete, ei sunt mai puțin excitabili și își rețin emoțiile.

Copiii aflați în situația abandonului temporar, comparativ cu copiii din familiile favorabile complete, demonstrează în cazuri mai dese: hipersensibilitate – I grup = 0,8 un. med; II grup = 1,8 un. med (p = 0,007), frică – I grup = 1 un. med; II grup = 2,2 un. med (p = 0,001), ostilitate – I grup = 0,2 un. med; II grup = 1,9 un. med (p = 0,001), bucurie – I grup = 3,5 un. med; II grup = 1,9 un. med (p = 0,001), tristețe – I grup = 0,8 un. med; II grup = 2,3 un. med (p = 0,001), încăpățânare – I grup = 0,5 un. med; II grup = 1,8 un. med (p = 0,018), furie – I grup = 0,2 un. med; II grup = 1,4 un. med (p = 0,002), înfumurare – I grup = 0,4 un. med; II grup = 1,7 un. med (p = 0,016), agresivitate – I grup = 0,5 un. med; II grup = 1,5 un. med (p = 0,012).

Menționăm că analiza statistică a datelor arată că la copiii din clasa a III-a există diferențe privind manifestările afective la copiii din familiile favorabile complete și copiii ce sunt în situația abandonului temporar. Frica, agresivitatea, furia, tristețea sunt mai frecvente la copiii se se află în situația abandonului temporar.

Am mai stabilit că există diferențe la alte manifestări afective la copiii din a patra categorie de vîrstă: excitabilitatea – I grup = 0,6 un. med; II grup = 1,3 un. med (p = 0,048), ostilitate – I grup = 0,5 un. med; II grup = 1,8 un. med (p = 0,002), tristețe – I grup = 0,7 un. med; II grup = 2 un. med (p = 0,005), încăpățânare – I grup = 0,5 un. med; II grup = 1,6 un. med (p = 0,04), furie – I grup = 0,4 un. med; II grup = 1,9 un. med (p = 0,007), agresivitate – I grup = 0,5 un. med; II grup = 221 un. med (p = 0,0008), nereținerea emoțiilor – I grup = 0,6 un. med; II grup = 1,91 un. med (p = 0,001).

Vom reliefa, în continuare, datele obținute la copiii din familiile favorabile complete din clasa I-a și din clasa a II-a, deși nu au fost demonstrate diferențe considerabile, după cum vedem: hipersensibilitate – cl I = 0,9 un. med; cl a II-a = 1,1, excitabilitate – cl I = 0,8 un. med; cl a II-a = 0,6, frică – cl I = 0,9 un. med; cl a II-a = 1, ostilitate – cl I = 0,7 un. med; cl a II-a = 0,8, bucurie – cl I = 3,2 un. med; cl a II-a = 3,2 un. med, blîndețe – cl I = 2,5 un. med; cl a II-a = 2,5, compasiune – cl I = 2,7 un. med; cl a II-a = 2,7, tristețe – cl I = 0,4 un. med; cl a II-a = 0,8, încăpățânare – cl I = 1 un. med; cl a II-a = 1, furie – cl I = 0,5 un. med; cl a II-a = 0,4, înfumurare – cl I = 0,7 un. med; cl a II-a = 0,7, agresivitate – cl I = 0,6 un. med; cl a II-a = 0,7, rușine – cl I = 1,3 un. med; cl a II-a = 0,8. Avem diferențe la nereținerea emoțiilor – cl I = 1,5 un. med; cl a II-a = 0,6, adică la copiii din familiile complete favorabile, clasa a II-a, reținerea emoțiilor este mai frecventă decât la copii din clasa I-a.

După analiza comparativă a datelor obținute la copiii din familiile favorabile complete din clasa I-a și a III-a am obținut următoarele date: încăpățânarea – cl I = 1 un. med; cl a III-a = 0,5 un. med (p = 0,042), înfumurarea – cl I = 0,7 un. med; cl a III-a = 0,4 un. med (p = 0,028), nereținerea emoțiilor – cl I = 1,5 un. med; cl a III-a = 0,7 un. med (p = 0,022), ruținea – cl I = 1,3 un. med; cl a III-a = 2 un. med (p = 0,018). Aceste date arată că elevii din clasa I-a și elevii din clasa a III-a nu atestă diferențe semnificative.

Altele sunt datele obținute la elevii din clasa a IV-a. Aici am obținut: încăpățînare – cl I = 1 un. med; cl a IV-a = 0,5 un. med (p = 0,042), nereținerea emoțiilor – cl I = 1,5 un. med; cl a IV-a = 0,6 un. med (p = 0,014). Comparativ cu clasa a III-a, elevii din clasa a IV-a simt mai rar rușine: – cl III = 2 un. med; cl a IV-a = 1,2 un. med (p = 0,004).

La acest capitol putem să rezumăm prin a spune că la copiii din familiile favorabile complete, pe parcursul vârstei școlare mici nu se atestă diferențe considerabile la manifestările afective: agresivitate, furie, invidie, frică, hipersensibilitate, compasiune, blândețe, bucurie.

Alta este situația cu copii se sunt în stare de abandon temporar, avem o frecvență mai scăzută de manifestare a trăirilor afective negative: excitabilitate – cl I = 2 un. med; cl a III-a = 1 un. med (p = 0,027), compasiunea – cl I = 1,9 un. med; cl a III-a = 2,9 un. med (p = 0,021).

Comparativ cu clasa a IV-a avem o scădere a hipersensibilității – cl I = 2,1 un. med; cl a II-a – 2,3 un. med., cl a IV-a = 1,3 un. med, excitabilitatea – cl I = 2,1 un. med; cl a II-a – 2 un. med., cl a IV-a = 1,6 un. med, frica – cl I = 1,9 un. med; cl a II-a – 2,1 un. med., cl a IV-a = 1,4 un. med. Nu au fost detectate schimbări deosebite la manifestările afective ale copiilor din clasa I-a și cl a II-a. Schimbări nesemnificative sunt și între datele obținute la elevii claselor a III-a și a IV-a.

Dacă ar fi vă vorbim despre diferențele statistice pe care le-am obținut, la elevii cl I-a și elevii cl a II-a, cei din situațiile de abandon temporar avem: frica (p = 0,043), invidia (p = 0,049). Datele următoare: frica – cl I = 2,5 un. med; cl a II-a – 1,9 un. med., invidia – cl I = 1,6 un. med; cl a II-a – 1 un. med. Arată că elevii din clasa a II-a demonstrează un nivel mai scăzut de manifestări afective decât cei din clasa I-a. Elevii din clasa a III-a devin, în timp, mai puțin invidioși, decât semenii lor din clasa I-a: – cl I = 1,6 un. med; cl a III-a – 1 un. med., (p = 0,025), crește rușinea, comparativ cu elevii cl. a II-a: cl I = 1,8 un. med; cl a III-a – 2,8 un. med., (p = 0,022). Încă un moment pe care dorim să-l menționăm este că elevii din clasa a III-a demonstrează un nivel mai mare de ostilitate comparativ cu elevii din clasa a II-a: cl II = 1,5 un. med; cl a III-a – 2,4 un. med., (p = 0,018).

Astfel, copiii ce se află în situația abandonului temporar din clasa a IV-a sunt mai puțin invidioși de cei din clasa I-a: cl I = 1,6 un. med; cl a IV-a – 1 un. med., (p = 0,025), comparativ cu elevii din clasa a II-a: cl II = 1,5 un. med; cl a IV-a – 2,1 un. med., (p = 0,017), iar rușinea are următoarele date: cl I = 1,9 un. med; cl a IV-a – 2,4 un. med., (p = 0,022). Putem afirma că manifestările afective a copiilor aflați în situația abandonului temporar din cl a III-a nu se deosebesc mult de datele obținute la copii din clasa a IV-a. Acest fapt vorbește că ei au aceleași manifestări afective.

În concluzie putem spune că au fost constatate diferite date la manifestările afective ale copiilor din familiile favorabile complete și la copiii aflați în situația de abandon temporar. În familiile complete copiii au mai multe manifestări afective pozitive: compasiune, blândețe, bucurie. Ei demonstrează mai puține trăiri afective negative. Explicăm aceste date prin argumentul că părinții asigură o atitudine binevoitoare, prietenoasă, stimulativă, de acceptare, de dragoste pentru copiii săi. Respectiv, această atitudine generează la copii emoții pozitive. Chiar dacă sunt situațăii cu caracter negativ la școală cuprofesorii sau colegii, acestea sunt atenuate acasă, prin grija și dragostea părinților.

Copiii ce se află în situația de abandon temporar sunt lipsiți de manifestările afective primare pozitive, de-aceea necesitatea în dragoste, acceptare, grijă și atenți se manifestă prin manifestări afective negative, iar cele pozitive sunt la un nivel scăzut. Acești copii nu știu și nu pot să reducă energiile negative, apărute în diferite situații dificile, traumatizante, de-aceea acești copii demonstrează furie, încăpățânare și chiar agresivitate.

Pentru a cerceta particularitățile unor calități de personalitate a școlarilor mici aflați în situația abandonului temporar am aplicat, de-asemenea, varianta pentru a copii a chestionarului multifactorial de personalitate (R. Cattell).

Tabel 6. Mediile obținute după aplicarea chestionarului multifactorial de personalitate (R. Cattell)

Tabel 7. Valorile pragului de semnificație (P) obținute după aplicarea chestionarului multifactorial de personalitate (R. Cattell) și după compararea rezultatelor dintre grupuri

Tabel 8. Valorile pragului de semnificație (P) obținute după aplicarea chestionarului multifactorilal (R. Cattell) la compararea rezultatelor între grupele de vârstă

Tabel 9. Valorile pragului de semnificație (P) obținute după aplicarea chestionarului multifactorilal (R. Cattell) la compararea rezultatelor între grupele de vârstă

Tabel 10. Valorile pragului de semnificație (P) obținute după aplicarea chestionarului multifactorilal (R. Cattell) la compararea rezultatelor între grupele de vârstă

Analiza rezultatelor medii pe care le-am prezentat mai sus ne arată că la elevii de 7-8 ani (clasa I-a) există diferențe între grupurile cercetate în ceea ce privește manifestarea factorilor de personalitate. La analiza rezultatelor și după prelucrarea statistică a acestora am constatat diferențe semnificative la factorii A (p= 0,04), C (p= 0,029), E (p= 0,012), F (p= 0,038), H (p= 0,007), I (p= 0,019), O (p= 0,014), Q3 (p= 0,035), Q4 (p= 0,044). La factorii D și G nu am constatat diferențe statistice semnificative.

Rezultatele studierii mediilor elevilor claselor a II-a (8-9 ani), au fost obținute diferențe, după cum urmează: A (p= 0,038), C (p= 0,02), E (p= 0,008), F (p= 0,024), H (p= 0,045), I (p= 0,009), O (p= 0,043), Q3 (p= 0,005), Q4 (p= 0,03).

În ceea ce privește elevii din clasele a III-a am detectat următoarele diferențe: A (p= 0,007), C (p= 0,009), E (p= 0,01), F (p= 0,009), H (p= 0,007), I (p= 0,017), O (p= 0,001), Q3 (p= 0,0001), factorul Q4 nu a reliefat diferențe.

Pentru clasele a IV-a am obținut următoarele rezultate: A (p= 0,006), C (p= 0,002), E (p= 0,0001), F (p= 0,024), H (p= 0,0001), I (p= 0,008), O (p= 0,0001), Q3 (p= 0,006), Q4 (p= 0,004).

Putem spune cu certitudine că elevii din familiile favorabile complete sunt mai deschiși, mai veseli. Mai sociabili cu cei din jur pe parcursul întregii perioade de școlarizare (veriga primară). Elevii ce sunt în situația abandonului temporar demonstrează neîncredere față de cei din jur, sunt supărăcioși, au o mică experiență în a stabili relații interpersonale de prietenii cu cei din jur. Unii elevi deomnstrează încăpățînare, egocentrism, negativism.

Elevii din familiile complete nu au dificultăți de adaptare la condiții noi, au încredere în sine, au o dispoziție mai stabilă. Copiii ce sunt în situația abandonului temporar demonstrează instabilitate emoțională mai înaltă, reacționează furtunos la insuccese, au o instabilitate emoțională mai mare, își controlează mai slab emoțiile, se subapreciază, sunt mai neîncrezuți îm propriile forțe. Aceștia au o excitabilitate și reactivitate mai înaltă la stimuli slabi, au neliniște motrică, distragere, o concentrare insuficientă a atenției, sunt nerăbdători când trebuie de realizat careva activități. Copiii din familiile favorabile complete sunt mai echilibrați afectiv, sunt mai reținuși. Credem că formarea acestor calități este condiționată de felul în care ei sunt educați.

Privind factorul E, asfirmăm că elevii din familiile complete favorabile au rezultate mai înalte. Ei sunt mai independenți, au dorința de a se autoafirma, pot susține propria opinie. Elevii ce sunt în situația abandonului temporar demonstrează dependență de adulți, ușor se supun indicațiilor. Considerăm că aceasta poate fi explicat prin deprivarea afectivă. Ei doresc atenția și dragostea profesorului sau a educatorului. Acest lucru este explicat foarte simplu, el se întîmplă pentru că elevii ce sunt în situația abandonului temporar demonstrează, nu primesc atenție și dragoste din partea părinților sau a celor în grija cărora se află. Astfel, ei tind către comunicare și colaborare. Dar pentru a realiza acest lucru ei trebuie să fie ascultători și să îndeplinească toate indicațiile sau cerințele înaintater de adulți.

Privind factorul F putem spune că elevii din familiile favorabile sunt energici, arată bucurie, sunt optimiști, activi au mai mult curaj. Elevii ce sunt în situația abandonului temporar sunt mai precauți, prudenți, sunt triști, rezonabili, în unele situații au frică.

Pentru factorul G, elevii din familiile favorabile complete demonstrează un sentiment de responsabilitate înalt, motivație stabilă, sunt mai conștiincioși, sunt orientați spre scop.

Pentru factorul H, vedem că elevii din familiile favorabile complete sunt mai liberi, curajoși, mai hotărîți, ușor stabilesc relații cu cei din jur, comunică eficient.

Pentru factorul I avem rezultate mai înalt pentru elevii se sunt în situația abandonului temporar demonstrează. Ei sunt mai sensibili, se supus ușor influenței mediului extern. În ceea ce privește elevii din familiile favorabile complete, aceștia sunt mai practici, independenți, văd realist diversele situații care apar în diferite momente.

Pentru factorul O avem rezultatele elevilor se sunt în situația abandonului temporar demonstrează, care sunt mai anxioși, dezechilibrați, au o dispoziție scăzută, comparativ cu elevii din familiile complete favorabile care demonstrează calmitate și optimism.

Pentru factorul Q3, elevii din familiile favorabile complete arată nivel înalt de autocontrol al comportamentului propriu, comparativ cu normele sociale, se adaptează în societate mai bine. Elevii ce sunt în situația abandonului temporar demonstrează nu pot controla propriul comportament, sunt mai slab organizați pentru că aceștia înțeleg mai slab normele sociale.

Pentru factorul Q4 avem situația elevilor ce sunt în situația abandonului temporar demonstrează iritare mai mare, tensiune și frustrare în procesul de activitate. Ei sunt în situația unei încordări nervoase. Comparativ cu aceștia, elevii din familiile favorabile complete sunt mai liniștiți, mai relaxați.

În final putem afirma că elevii sâce sunt în situația abandonului temporar demonstrează, la capitolul afectivitate, un anumit specific cu careva denaturări și rețineri de dezvoltare.

Dacă ar fi să analizăm rezultatele laturii afective pe parcursul vârstei școlare mici (veriga primară) vom observa o dezvoltare succesivă, treptată, progresivă a tuturor factorilor de personalitate.

După prelucrarea statistică a datelor am stabilita diferențe statistice semnificative între clasa I-a și clasa a III-a:

la factorul C „instabilitate emoțională – stabilitate emoțională” avem cl. a I – 6,8 un. med și cl. a III-a – 8 un. med cu un p = 0,017; între cl. a I- a și cl. a IV-a avem cl. a I-a – 6,8 un. med și cl. a IV-a – 8,3 un. med cu p = 0,003;

la factorul E „dependență – independență” avem cl. I-a – 5,7 un. med și cl. a IV –a – 8,1 un.med cu p = 0,015;

la factorul F „prudență- curaj” avem cl. I-a – 5,7 un. med și cl. IV-a – 7,4 un- med cu p = 0,046;

la factorul G „iresponsabilitate – responsabilitate” avem cl. I-a – 6,4 un. med și cl. IV-a un. med cu p = 0,014;

la factorul H „rușine – hotărâre” avem cl. I-a – 6 un. med și cl. a IV-a – 7,6 un. med. Cu p = 0,009;

la factorul Q3 „autocontrol jos – autocontrol înalt” avem cl. I-a – 6,3 un. med și cl. a IV-a – 8 un. med cu p = 0,034;

la factorul I „caracter realist – sensibilitate” avem cl- I-a – 4,7 un. med. și cl. IV-a – 3,4 un. med cu p = 0,037;

la factorul O „optimism – anxietate” avem cl- I-a – 4,4 un. med. și cl. a IV-a – 2,8 un. med cu p = 0,04.

Au fost obținute rezultate mai mari în clasa a IV-a:

factorul E p = 0,007;

factorul F p = 0,037;

factorl H p = 0,015;

factorl Q3 p = 0,044.

Elevii din familiile faborabile complete devin tot mai sociabili, mai stabili emoțional, mai răbdători, mai independenți. La acești copii crește, în timp, simțul responsabilității și al autocontrolului comportamentului.

În ceea ce privește elevii ce sunt în situația abandonului temporar din cl a II-a (5,9 un. med.) și clasa a III-a (5,7 un.med.) sunt mai sociabili, binevoitori, mai veseli decât copiii din cl. I-a (4,6 un. med.) și clasa a IV-a (4,1 un. med.). La acest factor copiii ce sunt în situația abandonului temporar, arată rezultate mai mici pentru că ei nu posedă experiență pozitivă în stabilirea relațiilor interpersonale. În clasa a IV-a apare atitudinea critică față de adulți și colegii lor.

În cazul copiilor din clasa I-a și clasa a II-a avem diferențe semnificative pentru factorul E „dependență – independență”: cl. I-a – 3 un. med și cl. A II-a – 5,2 un. med. cu p = 0,025. copiii din clasa a II-a sunt mai independenți decât elevii din clasa I-a . Privind clasa I-a și clasa a III-a avem diferențe semnificative pentru factorul F „prudență -curaj”: cl. I – 3,7 un. med. și cl a III-a – 5, 1 un. med cu p = 0,041. Copiii din clasa a III-a sunt mai energici, mai activi, cu mai mult curaj decît elevii din clasa I-a. Privind factorii D, G, H menționăm că rezultatele nu diferă între clase, ceea ce ne vorbește despre faptul că elevii ce sunt în situația abandonului temporar nu au o dezvoltare succesivă a echilibrării, a responsabilității, a libertății în comunicare cu adulții. Considerăm că acest lucru poate fi explicat prin impactul mediului de educație nefavorabil din familie asupra laturii afective a copiilor ce sunt în situația abandonului temporar.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

În urma cercetării temei date am ajuns la următoarele concușii și recomandări:

în domeniul studierii abuzului și neglijării copilului, cercetarea românească se află într-un stadiu incipient;

la nivel național nu există statistici bine documentate ci doar estimări relative ale acestui fenomen;

studiile efectuate indică următoarele forme de rele tratamente asupra copilului: abuz emoțional 90%, abuz fizic 75%. 12% din copii au declarat ca li s-a întâmplat să fie atinși pe părțile intime ale corpului, fără voia lor (deci au fost expuși riscului unui abuz sexual).

preponderență a violențelor fizice asupra minorilor este de peste 25% din copii fiind supuși unor astfel de violențe, dar există și unele comportamente de tip pedofil asupra a 4.6% din minori;

problema impactulul abuzului emoțional asupra copiilor este încă una mai puțin studiată dar care, în ultimii ani, capătă amploare;

studiile din domeniul psihologic și pedagogic arată că impactul abuzului emoțional asupra copiilor este unul cu caracter negativ;

realațiile deficitare dintre părinți și copii afectează și denaturează dezvoltarea personalității copiilor;

sursele din domeniul pedagogic și psihologic arată evidența impactului negativ a abuzului emoțional asupra copiilor, în special a celor aflați în perioada școlarității mici;

pe parcursul vîrstei școlare mici, sfera afectivă a copiilor trece printr-o dezvoltare specifică și pe anumite etape;

dezvoltarea laturii afective a copiilor aflați în situația abuzului emoțional asupra este determinată de experiența de comunicare a elevilor cu adulții și cu semenii săi;

comunicarea abuzului emoțional asupra copiilor este una deficitară, distantă, ceea ce nu contribuie la formarea deprinderilor de comunicare afectivă favorabilă cu alți adulți și cu semenii săi, dar și, împiedică, totodată, manifestarea unor calități afective necesare pentru a asemenea comunicare;

deficiențele pe care le întîmpină copiii aflați în situați abuzului emoțional, demonstrează că aceștia au un nivel mai scăzut de dezvoltare a sferei afective;

copiii aflați în situați abuzului emoțional, manifestă mai des stări afective negative: agresivitate, frică, trsitețe, furie, sunt anxioși, de dezechilibrează ușor afectiv;

copiii aflați în situați abuzului emoțional,, în situații de frustrare, își orientează reacțiile spre anturajul psiho-social sub formă de amenințări, acuzații, manifestă comportament neadecvat și trăiri afective negative;

copiii aflați în situați abuzului emoțional, demonstrează dependență înaltă față de adulți și alți copii, ușor se supun indicațiilor adulților;

copiii aflați în situați abuzului emoțional, nu-și pot controla comportamentul, sunt slab organizați, pentru că înțelegerea și conștientizarea sunt la un nivel mai scăzut al normelor morale;

copiii aflați în situați abuzului emoțional, sunt mai hipersensibili, excitabili, demonstrează mai des frică, ostilitate, agresivitate, sunt triști și nu pot reține propriile emoții;

capacitatea de a reține și controla propriile trăiri afective și propriu comportament este la nivel scăzut, copiii aflați în situați abuzului emoțional, necesită indicația directă și individuală a adultului asupra manifestărilor sale afective și comportamentale, sunt supuși mai unor influențelor negative, pentru că prin aceste comportamente negative ei se autoafirmă, atrag atenția adulților asupra sa;

copiii aflați în situați abuzului emoțional, pot fi caracterizați prin neîncredere față de cei din jur, ei sunt închiși pentru relațiile cu cei din jur;

copiii aflați în situați abuzului emoțional, demonstrează instabilitate emoțională, excitabilitate mai înaltă, independență și hotărâre mai joasă;

copiii aflați în situați abuzului emoțional, sunt anxioși, tensionați, mai frustrați, prezintă un autocontrol al comportamentului mai puțin dezvoltat;

copiii aflați în situați abuzului emoțional, nu are loc dezvoltarea succesivă a sentimentului responsabilității, a echilibrului emoțional, a libertății în comunicare cu adulții;

copiii aflați în situați abuzului emoțional, demonstrează neliniște, încordare și anxietate față de colegii săi și față de profesor, față de activitățile școlare și relațiile interpersonale, au o atitudine față de controlul cunoștințelor și o rezistență fiziologică joasă la stres;

copiii aflați în situați abuzului emoțional, trăiesc emoții negative în situații de descoperire a personalității proprii, de control al cunoștințelor, iar particularitățile psihofiziologice ale copiilor scad adaptarea la situațiile stresogene;

copiii aflați în situați abuzului emoțional,, în situații de frustrare se orientează spre anturajul psiho-social, această manifestându-se prin amenințări, acuzații față de cei din jur, manifestând neliniște și agresivitate, situațiile critice le provoacă un înalt grad de frustrare și comportament neadevcat, copilul trăind emoții negative;

dezvoltarea toleranței comunicative, ca modalitate de prevenire a abuzului emoțional asupra copilului, are loc în familie și în școală, un rol important avînd în acest sens cunoașterea, comunicarea, deschiderea și, în special, exemplul personal al adulților;

nedezvoltarea toleranței comunicative produce conflicte, subminează armonia intrafmilială și duce la abuzul emoțional al copilului;

pentru a educa în fmilie un copil sănătos mintal, sociabil și respionsabil, părinții au datoria să creeze în casă un mediu tolerant de comunicare interpersonală, fiind primul model al toleranței de urmat pentru copii, la școală – profesorii devin modele de conduită comunicativă pe direcția dezvoltării unor relații armonioase cu cei din jur pentru a evita conflictele și pentru a avea o viață liniștită, clamă li sigură;

cea mai nare frecvență de agresivitate o dețin părinții care au un mariaj instabil, care au divorțat și cei care s-au separat;

cei mai mulți părinți ce-și abuzează emoțional copiii au fost ei înșiși supuși unei astfel de metode educative de către proprii părinți sau au fost neglijați emoțional de către aceștia;

părinții abuzivi tratează copilul ca pe o modalitate de a-și satisface propriile lor nevoi, solicitîndu-le în a întreține acțiuni ce depășesc posibilitățile și abilitățile lui psihice și fizice;

destul de frecvent se constată că părinții ce ăși maltratează copiii, prezintă diverse tulburări psihologice și neurologice;

abuzul emoțional și agresivitatea poate fi învățată în familie, atunci cînd ea este prezentă în relațiile intrafamiliale;

cînd copilului nu îi este acordată atenția necesară la primele semne ale agresivității sau abuzului emoțional, el poate fi respins de semenii săi și se poate simți izolat social, avînd în același timp eșecuri școlare;

copilul caută susținere printre copiii care prezintă aceleași manifestări problematice ca și el, îl acceptă și îi întăresc și mai mult agresivitatea, intrînd într-un cerc vicios din care cu greu mai poate ieși;

agresivitatea părinților, odată transmisă copiilor, este, în primul rînd, un semnal de alarmă, prin care acesta arată că este încărcat cu emoții negative precum furia, supărarea, dezamăgirea, neliniștea;

copilul nu este capabil să își controleze emoțiile, ci le scoate la suprafață, uneori sub formă de agresivitate. Și, de-aceea este absolut necesar de a identifica cauzele apariției comportamentelor agresive la copii și a interveni în stadiile incipiente de manifestare a lor.

Drept recomandare aș propune:

activitățile instructiv-educative trebuie să se desfășoare prin activități de joc, activități atractive, interesante cu caracter instructiv;

activitățile instructiv-educative trebuie să contribuie la dezvoltarea comunicării afective pozitive cu semenii săi și cu adulții, trebuie ameliorată experiența interacțiunilor sociale ale copiilor;

trebuie utilizate exerciții de cunoaștere, exerciții mobile pe roluri și exerciții de sensibilizare pentru a mări încrederea în sine a copiii aflați în situați abuzului emoțional, și pentru a stabili relații de colaborare între copii.

– de a deschide mai multe centre sau organizații cu caracter psihosocial, mai ales în școli, unde cu toți elevii ar lucra, nu numai profesorii, diriginții, administrația dar și psihopedagogii;

– este necesară elaborarea unor standarde profesionale pentru profesorii și personalul auxiliar care vor lucra cu elevii la toate nivelurile școlare.

BIBLIOGRAFIE

1. Arhip A.; Papuc L. Noile educații. Imperative ale lumii contemporane. Chișinău: FEP „Tipografia centrală”, 1996. 88 p.

2. Ariès P.; Duby G. Istoria vieții private. București: Editura Meridiane, 1997. 78 p.

3. Avram E. Psihologia personalității: arhitectură și dimensiuni. București: Editura Universitară, 2009. 240 p.

4. Ausubel D.; Robinson F. Învățarea în școală. O introducere în psihologia pedagogică. București: EDP, 1981. 300 p.

5. Băban A. Consilierea educațională. Cluj-Napoca: Psihnet, 2003. 288 p.

6. Becker G. S. Comportamentul uman: o abordare economică. București: Editura All, 1994. 334 p.

7. Beldiga C.; Cojocaru V.; Dandara O.; Învăț să fiu. Ghid pentru psihologi școlari, diriginți, profesori. Chișinău: Didactica Pro, 2006. 348 p.

8. Berger G. Tratat practic de cunoaștere a omului. București: Editura IRI, 1997. 268 p.

9. Berger G. Omul modern și educația sa. București: EDP, 1984. 215 p.

10. Bonchis E. Psihologia copilului. Oradea: Editura Universității din Oradea, 2004. 402 p.

11. Boroș M. Părinți și copii. Baia Mare: Guținul, 1992. 115 p.

12. Birch A. Psihologia dezvoltării. București: Editura Tehnică, 2000. 511 p.

13. Carabet N. Consilierea familiei. Chișinău: CET „Ion Creangă”, 2009. 33 p.

14. Cassirer E. Eseu despre om. O introducere în filosofia culturii. București: Humanitas, 1994. 239 p.

15. Cemortan S. Formarea competențelor de învățare – condiție necesară derzvoltării comportamentului cognitiv. În: Imperativele educației, 2004, p. II, p. 80 – 85.

16. Chelcea A., coord. Cunoașterea de sine și a celorlalți. București: Știință și tehnică, 1997. 302 p.

17. Chicu V.; Dandara O.; Solcan A.; Solovei R. Psihopedagogia centrată pe copil. Chișinău: CEP USM, 2008. 175 p.

18. Ciofu C. Interacțiunea părinți-copii. București: Almateea, 1998. 218 p.

19. Cristescu P. Sens și valori în existența umană. București: Editura Politică, 1982. 164 p.

20. Davitz J. R.; Ball S. Psihologia procesului educațional. București: EDP, 1978. 50 p.

21. Dicu A.; Dimitriu E. Probleme de psihosociologie a educației. București: EDP, 1973. 262 p.

22. Dinu M. Comunicarea. Repere fundamentale. București: Editura Științifică, 1999. 356 p.

23. Dragu A. Structura personalității profesorului. București: EDP, 1996. 262 p.

24. Dragu A.; Popovici V.; Enache R. Consilierea școlară între provocări și paradigme. Constanța: Editura NewLine, 2009. 86 p.

25. Durkheim E. Educație și sociologie. București: EDP, 1980. 25 p.

26. Ezechil L. Comunicarea educațională în context școlar. București: EDP, 2012. 180 p.

27. Giblin L. Arta dezvoltării relațiilor interumane. București: Editura Cartea Veche, 2000. 222 p.

28. Golu P.; Golu I. Psihologie educațională. București: Editura Miron, 2001. 474 p.

29. Gonobodin F. N. Probleme de psihologia personalității. București: EDP, 1963. 216 p.

30. Granaci L. Unele sugestii la pregătirea cadrelor didactice. În: Probleme ale științelor socio-umane și modernizării învățământului, 2002, nr, 5, p. 16-18.

31. Habermas J. Conștiință morală și acțiune comunicativă. București: Editura ALL, 2000. 182 p.

32. Iacob L. Cercetarea comunicării astăzi. În: Psihologie socială, 1996, nr. 3, p. 179-197.

33. Iacob L. Comunicare didactică. În: Psihopedagogie, 1998, nr. 1, p. 221-249.

34. Joița E. Strategii constructiviste în formarea inițială a profesorului. Craiova: Editura universitară, 2005. 430 p.

35. Iucu R.; Manolescu M. Elemente de pedagogie. București: Editura Credis, 2004. 340 p.

36. Ivey A. E.; Gluckstern N.; Ivey B. Abilitățile consilierului – abordare din perspectiva microconsilierii. Cluj Napoca: Editura RisoPrint, 1999. 182 p.

37. Kneller G. F. Logica și limbajul educației. București: EDP, 1973. 218 p.

38. Marcus S.; Cristina A. Stiluri apreciative. Cercetări asupra psihologiei persoanei. București: Editura Academiei RSR, 1980. 152 p.

39. Mitrofan N. Aptitudinea pedagogică. București: Editura Academiei, 1988. 216 p.

40. Mitrofan N.; Mitrofan L. Testarea psihologică. Inteligența și aptitudinile. Iași: Polirom, 2005. 276 p.

41. Niculescu M. Modelul uman și idealul educativ. Antologie de texte. București: EDP, 1995. 316 p.

42. Patrașcu D.; Patrașcu L. și a. Metodologia cercetării și creativității psihopedagogice. Chișinău: Știința, 2003. 252 p.

43. Pânișoară O. I. Comunicarea eficientă. Metode de interacțiune educațională. Iași: Editura Polirom, 2003. 224 p.

44. Potolea D. De la stiluri la strategii și performanțe. O abordare empirică a comportamentului didactic. Structuri, strategii și performanțe în învățământ. București: Editura Academiei, 1989. 187 p.

45. Potolea D. Profesorul și strategiile conducerii învățării. În: Structuri, strategii și performanțe în învățământ, 1989, nr. 2, p. 59 – 68.

46. Pregher E. Principii și criterii de integrare a curriculum-ului de psihopedagogie universitar: teză de doctorat . Ch., 2001, 219 p.

47. Sălăvăstru D. Psihologia educației. Iași: Polirom, 2004. 288 p.

48. Sălăvăstru C. Logică și limbaj educațional. București: EDP, 1995. 312 p.

49. Stancu I. Mic tratat de consiliere psihologică și școlară. București: Editura S.P.E.R. 2005. 243 p.

50. Stoica M. Psihopedagogia personalității. București: Editura didactică și pedagogică, R. A., 1996. 291 p.

51. Șoitu L. Pedagogia comunicării. București: EDP, 1997. 223 p.

52. Tomșa Gh. Abordările generale ale consilierii și consultanței școlare. București: EDP, 2011. 95 p.

53. Vandra A. Cum să ne educăm copiii. București: Teora, 2008. 188 p.

54. Văideanu G. Educația la frontiera dintre milenii. București: Editura Politică, 1988. 74 p.

55. Voinea, M. Psihosociologia familiei. București: Editura Universității din București, 1996. 211 p.

56. Vrăsmaș E. Consilierea si educatia părinților. București: Editura Aramis, 2003. 144 p.

57. Yin R. K. Toleranța comunicativă. Studiul de caz. Iași : Editura Polirom, 2005. 37 p.

58. Vîrlan M. Direcțiile de activitate ale psihologului școlar. Chișinău: Centru ed. Al UPS „Creangă”, 2005. 281 p.

59. Vrabie D. Limbajul profesorului și efectele lui asupra dezvoltării psihice a școlarului. În: Revista de Pedagogie, 1979, nr. 4, p. 9-13.

60. Wallon H. Evoluția psihologică a copilului. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1975. 159 p.

61. Zdrehuș C. T. Consiliere psihopedagogică. Oradea: Editura Universității din Oradea, 2004. 166 p.

62. Zlate M. Introducere în Psihologie. Iași: Editura Polirom, 2007. 74 p.