Asistenta Judiciara Internationala In Materie Penala
=== 0316cd636c9de4e64d00e7153844d233ff51a051_457145_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Cererea de asistență
Noțiune și competențe
CAPITOLUL II FORME DE REALIZARE A ASISTENȚEI JUDICIARE INTERNAȚIONALE
2.1. Comisia rogatorie internațională
2.1.1. Repere istorice privind instituția comieiei rogatorii internaționale
2.1.2. Comisia rogatorie internațională în Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală
2.1.3. Comisia rogatorie internațională în dreptul român
2.2. Audierea prin videoconferință
2.3. Înfățișarea în statul solicitant a martorilor sau experților
2.4. Notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal
2.5. Cazierul judiciar
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
H.G. – Hotărârea Guvernului
Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.D.P. – Revista de Drept Penal
vol. – volumul
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Cererea de asistență
În doctrina din cea de-a doua jumătate a secolului trecut s-a apreciat că prin „asistență juridică penală cu caracter judiciar (accepțiunea restrânsă a noțiunii de asistență juridică internațională în materie penală) se înțelege asistența pe care organele judiciare dintr-un stat o acordă în cursul desfășurării unui proces penal organelor judiciare din statul unde are loc procesul și care constă în concret din efectuarea, predarea sau comunicarea unor acte procedurale necesare soluționării acestui proces”.
Un alt autor susține că „în accepțiunea sa largă, asistența judiciară internațională în penală cuprinde cooperarea organelor de poliție judiciară, condițiile de recunoaștere și executare a hotărârilor judecătorești penale, reglementarea extrădării, comisiile rogatorii internaționale în materie penală etc.”.
Având în vedere dispozițiile Codului de procedură penală în vigoare la acele timpuri un alt autor apreciază că „în cod sunt reglementate condițiile de realizare a asistenței judiciare internaționale în materie penală privitoare la două instituții: comisiile rogatorii internaționale și recunoașterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine”.
Influențată în mod categoric de legislația timpului, caracterizată de un sistem uneori reticent în ceea ce privește cooperarea judiciară internațională în materie penală la momentul respectiv fiind totuși în vigoare Legea nr. 4/1971 privind extrădarea, doctrina română recunoaște doar două forme de asistență judiciară internațională și recunoașterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine.
În același timp, se observă că noțiunea de cooperare judiciară intemațională în materie penală nu era în atenția legiuitorului și implicit nici a literaturii de specialitate, prerogativele acesteia fiind preluate în totalitate de noțiunea de asistență judiciară internațională în materie penală.
Pe fondul creșterii criminalității transnaționale, precum și a promovării unei noi politici penale, după anul 1990, România s-a implicat activ în activitățile complexe de prevenire și combatere a acestui flagel, printr-o deschidere totală în raport cu partenerii externi, care s-a concretizat în intensificarea formelor de cooperare judiciară internațională în materie penală.
Consecventă aspirațiilor sale europene de a contribui activ la asigurarea spațiu de siguranță pentru proprii cetățeni, România a ratificat toate instrumentele juridice internaționale care priveau activități specifice de cooperare judiciară.
Odată cu ratificarea acestor instrumente juridice europene sau mondiale (adoptate de către ONU), România s-a preocupat și de perfecționarea legislației sale internaționale.
În acest context, între noțiunile de cooperare judiciară și asistență judiciară) internațională în materie penală) au apărut deosebiri fundamentale, deosebiri determinate de formele de realizare a celor două activități complexe de cooperare.
Astfel, fără a proceda la definirea concretă a uneia din cele două sintagme, oratorul român le diferențiază, prevăzând că activitatea de cooperare judiciară internațională în materie penală, se realizează de către organele judiciare sau administrative române în mai multe forme [art. 1 alin. (1) din legea specială].
Noțiune și competențe
Una din aceste forme de cooperare judiciară în materie penală, menționată expres în dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. f), este asistența judiciară în materie penală.
După adoptarea legii speciale (Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală), doctrina română s-a reorientat, definind-o în diferite modalități, fără a se mai face confuzii între cele două instituții (cooperarea și asistența judiciară internațională în materie penală).
Astfel, unul dintre autori apreciază că „sub accepțiunea de asistență judiciară internațională în materie penală este cuprinsă o sumă de acte și măsuri specifice dispuse de autoritățile judiciare ale unui stat, denumit stat solicitat, în sprijinul declanșării ori derulării procedurilor penale în fața autorităților judiciare ale altui stat, denumit stat solicitant”.
Un alt autor susține că „asistența juridică internațională în materie penală constă în ajutorul pe care statele și-l acordă reciproc pentru combaterea criminalității pe teritoriul național, pentru realizarea și buna administrare a justiției proprii, ca atribut al suveranității lor. Asistența juridică este o formă de cooperare internațională care spre deosebire de conlucrarea internațională în combaterea unor anumite categorii de infracțiuni transnaționale comise de asociații sau grupări criminale, se realizează prin concursul acordat de un stat altui stat de a-și îndeplini funcția de realizare a justiției, ca expresie a suveranității sale”.
Depă cum constatăm, există încă discuții în legătură cu definirea instituției, respectiv asistență judiciară sau asistență juridică.
Pornind de la denumirea Titlului VII din legea specială (asistența judiciară internațională), credem că în condițiile actuale, definirea corectă a instituției este asistența judiciară internațională în materie penală.
În definirea asistenței judiciare internaționale în materie penală sse impune să se aibă în vedere două elemente principale, respectiv: asistența judiciară privită ca formă a cooperării judiciare internaționale în materie penală și formele prin care se realizează aceste activități circumscrise instituției în sine. Aceste activități complexe prin care se realizează asistența judiciară în materie penală sunt prevăzute atât în instrumentele juridice internaționale și în special în cele adoptate la nivelul Uniunii Europene, cât și în legea specială român.
Având în vedere dispozițiile legii speciale, precum și doctrina recentă promovată în materie, considerăm că asistența judiciară internațională în materie penală este o formă de cooperare judiciară internațională în materie penală, prin intermediul căreia un stat (prin autoritățile sale judiciare competente) solicită ajutorul unui alt stat (care poate consta în transmiterea de informații, comisie rogatorie, remiterea de obiecte sau dosare etc.), pentru realizarea actului de justiție pe teritoriul său, în cadrul unui proces penal aflat în desfășurare.
Instituția asistenței judiciare internaționale în materie penală este reglementată în dreptul intern în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, Titlul VII, art. 171-268.
Potrivit dispozițiilor instrumentelor juridice internaționale la care România este parte precum și a legii speciale, asistența judiciară în materie penală se solicită sau se acordă de către organele abilitate române, în baza unei cereri transmise statului solicitat sau primite de la un stat solicitant.
Cererea de asistență judiciară trebuie să fie însoțită de acte în sprijinul acesteia, în de natura și obiectul său.
Potrivit legii, cererea de asistență trebuie să cuprindă următoarele informații:
denumirea autorității judiciare solicitante și denumirea autorității judiciare solicitate;
obiectul și motivele cererii;
calificarea juridică a faptelor;
datele de identificare a suspectului, inculpatului sau condamnatului ori a martorului sau expertului, după caz;
incadrarea juridică și prezentarea sumară a faptelor [art. 172 alin. (1) din legea specială
De fiecare dată la cerere se vor anexa acte în sprijinul acesteia, după caz, în funcție de e natura și obiectul cererii.
Toate actele anexate cererii de asistență judiciară trebuie să fie certificate ret: autenticitate de autoritatea judiciară competentă din statului solicitan, nefiind necesare alte formalități de supralegalizare.
Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din legea specială, în domeniul cotter– judiciare internaționale în materie penală, competența îndeplinirii atribuții!: – • fice de către autoritatea centrală română, aparține și se exercită de către:
„Ministerul Justiției, prin direcția de specialitate, dacă cererile au ca obiect extrădarea, mandatul european de arestare, transferarea persoanelor condamnate, ordinul de indisponibilizare, ordinul de confiscare, recunoașterea și executarea hotărârilor și a actelor judiciare penale, comisiile rogatorii internaționale, orice altă formă de asistență judiciară internațională care se referă la activitatea de judecată ori la faza executării hotărârilor penale, precum și, indiferent de faza procesuală, atunci când, după caz, se prevede altfel prin prezenta lege sau cererea este formulată în temeiul curtoaziei internaționale sau Ministerul Justiției este desemnat autoritate centrală unică potrivit tratatelor internaționale la care România este parte;
Ministerul Public, prin structurile de specialitate, atunci când comisiile rogatorii internaționale sau celelalte forme de asistență judiciară internațională se referă la activitatea de cercetare și urmărire penală;
Ministerul Afacerilor Interne, prin structura de specialitate, dacă se referă la cazierul judiciar”.
După cum se observă, dispozițiile legale menționate mai sus privesc toate formele de cooperare judiciară internațională în materie penală, inclusiv asistența judiciară
În ceea ce privește competența Ministerului Justiției, prin direcția de specialitate, care la această dată este Direcția Drept Internațional Cooperare Judiciară, în cazul asistenței judiciare, este de reținut că cererile privesc următoarele forme de asistență: executarea ordinelor de indisponibilizare sau confiscare, comisiile rogatorii internaționale și alte forme de asistență care se referă la activitatea de judecată ori la faza executării hotărârilor penale, ori la altă fază procesuală.
Printre atribuțiile direcției de specialitate, în structura căreia se regăsește Serviciul de cooperare judiciară internațională în materie penală, menționăm următoarele:
asigurarea ducerii la îndeplinire a atribuțiilor conferite ministerului prin Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, precum și prin alte acte normative conținând dispoziții speciale în această materie, în baza instrumentelor juridice internaționale la care România este parte sau în virtutea curtoaziei internaționale, sub garanția reciprocității, în calitate de autoritate centrală română în domeniul cooperării judiciare internaționale în materie penală;
asigurarea ducerii la îndeplinire a atribuțiilor conferite ministerului prin Legea nr. 302/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și prin alte normative conținând dispoziții în această materie, în baza instrumentelor juridice relevante ale Uniunii Europene, în calitate de autoritate centrală românăîn domeniul cooperării judiciare internaționale în materie penală;
ține evidența reciprocității de fapt în domeniul cooperării judiciare în materie penală;
îndeplinește atribuțiile ce-i revin ministerului potrivit Legii nr. 111/2002 pentru ratificarea Statutului Curții Penale Internaționale, precum și cele privind cooperarea României cu alte tribunale penale internaționale, și Legii nr. 291/2007 privind intrarea, staționarea, desfășurarea de operațiuni sau tranzitul forțelor armate străine pe teritoriul României;
asigură, potrivit legii, ducerea la îndeplinire a atribuțiilor conferite ministerului, în baza legii de ratificare a Acordului dintre România și S.U.A. privind statutul forțelor S.U.A. în România și a celor conferite prin Angajamentul dintre autoritățile desemnate române și americane privind procedurile penale pentru implementarea Acordului privind activitățile forțelor Statelor Unite staționate pe teritoriul României”.
Dispozițiile menționate mai sus privesc doar atribuțiile specifice Ministerului Justiției în cadrul asistenței judiciare în materie penală.
Ministerul Public își exercită prerogativele de autoritate centrală română prin structurile specialitate și, în mod deosebi, prin Serviciul de Cooperare Judiciară Internațională, Relații Internaționale și Programe, din structura căruia face parte Biroul de cooperare judiciară internațională.
Potrivit dispozițiilor art. 48 alin. (2) lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, Biroul de cooperare judiciară internațională îndeplinește rolul de autoritate centrală în domeniul cooperării judiciare internaționale în materie penală în cazul cererilor care se referă la activități de urmărire penală, cu excepția cererilor de extrădare, procedurilor de predare în baza unui mandat european de arestare și a cererilor privind transferul de persoane condamnate, în condițiile legii, ale normelor de drept internațional și, respectiv, ale instrumentelor relevante ale Uniunii Europene.
De asemenea, această structură specializată a Ministerului Public execută și alte activități, printre care menționăm:
facilitează și accelerează asistența judiciară în materie penală în faza de cercetare și urmărire penală, inclusiv cu statele membre ale Uniunii Europene, prin punctele de contact din Rețeaua Judiciară Europeană și Rețeaua Judiciară Română în materie penală;
asigură schimbul de date și de informații cu Eurojust și cu instituțiile similare din alte state cu privire la investigarea și urmărirea infracțiunilor de competența Ministerului Public, în condițiile legii;
execută lucrările în materie de extrădare și comisii rogatorii și ține evidența convențiilor în care este stipulat principiul reciprocității, în acest domeniu;
asigură respectarea dispozițiilor cuprinse în acordurile de asistență judiciară în materie penală;
îndeplinește atribuții ce revin Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca autoritate centrală în cazul cererilor de supraveghere și urmărire ~m frontalieră;
asistă parchetele competente, atunci când este cazul, în formularea și scoluționarea cererilor de asistență judiciară în materie penală din faza de cercetare și urmărire penală și încurajează, în măsura posibilităților, contactul direct dintre acestea și cele din alte state membre ale Uniunii Europene;
facilitează și accelerează cooperarea judiciară internațională în materie penală în faza de urmărire penală în cazul cererilor în care România este stat solicitant stat solicitat”').
După cum se poate constata, atribuțiile Ministerului Public privit ca autoritate centrală se referă direct numai la faza de urmărire penală.
Atribuțiile Ministerului Afacerilor Interne, prin structura de specialitate, autoritate centrală română, constau în schimbul de date referitoare la cazierul judiciar.
Precizăm însă că atribuțiile Ministerului Afacerilor Interne, prin structura sa de specialitate reprezentată de Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din structura Poliției Române, în cadrul formelor de cooperare judiciară în materie penală, nu privesc doar cazierul judiciar.
Fiind organizată la nivel de direcție în structura Poliției Române, Centrul de Cooperare Polițienească Internațională (C.C.P.I.) constituie autoritatea națională centrală în domeniul cooperării polițienești internaționale fiind specializată în schimbul de informații operative în domeniul combaterii criminalității transfrontaliere, precum și în gestionarea fluxului informațional de interes operativ aferent cooperării internaționale derulată de structurile specializate ale Ministerului Afacerilor Interne.
Deși în textul legii speciale nu sunt prevăzute, printre atribuțiile din competența direcției de specialitate, menționăm:
primirea și transmiterea cererilor de asistență, care privesc: organizarea și realizarea schimbului de date și informații operative desfășurate între autoritățile competente române și structurile similare din străinătate, precum și cu organisme ori instituții internaționale; realizarea cooperării la nivel operațional în domeniul polițienesc pe segmentul schimbului de date și informații, cu respectarea regulilor de confidențialitate și de protecție a datelor cu caracter personal, precum și a legislației în domeniu; informarea autorităților competente române și străine cu privire la infracțiunile de terorism și a faptelor conexe acestora, traficul de droguri, falsificarea de monedă și alte titluri de valoare române sau străine, furturile de obiecte de artă și autovehicule, activitatea infractorilor străini sau români urmăriți internațional, conținutul unor documente de identitate străine în vederea prevenirii intrării/ieșirii ilegale a unor persoane, precum și despre orice alte fapte prevăzute de legea penală pentru 1uarea măsurilor operative ce se impun în vederea prevenirii și combaterii criminalității caracter tranfrontalier.
alte forme de cooperare și asistență polițienească și judiciare ce derivă din tratate la care România este parte sau din instrumente juridice comunitare ori potrivit Legislației interne;
coordonarea schimbului de date și informații între autoritățile competente române și străine, în scopul desfășurării unor acțiuni comune care necesită realizarea de operațiuni pe teritoriul mai multor state etc.”
Considerăm că legea specială trebuie completată cu principalele atribuții ale Centrului de Cooperare Polițienească Internațională, în acest domeniu.
În limita competențelor stabilite prin lege, cele trei autorități centrale române primesc,
efectuează controlul de regularitate și transmit statului solicitat în vederea executării cererile formulate de către autoritățile române. În același timp, autoritățile centrale române primesc, efectuează controlul de regularitate și, după caz, execută sau transmit autorităților române competente, în vederea executării, cererile formulate de autoritățile altui stat.
Potrivit art. 10 alin. 2 și 3 din Legea nr. 302/2004, așa cum a fost modificat prin art. I, pct. 2 din Legea nr. 300/2013 „Cererile se execută sau sunt transmise în vederea executării, după caz, de fiecare dată când în urma controlului de regularitate se constată că îndeplinesc condițiile de fond și formă prevăzute de legea internă, tratatele la care România este parte, precum și, dacă este cazul, de înțelegerile ori bunele practici stabilite în relațiile cu statul solicitat sau solicitant”
CAPITOLUL II
FORME DE REALIZARE A ASISTENȚEI JUDICIARE INTERNAȚIONALE
În ceea ce privește formele particulare ale asistenței judiciare internaționale în materie penală, în doctrina noastră se susține că „în Convenția europeană, Convenția Schengen și Convenția privind asistența judiciară, individualizată în funcție de obiectul asupra căreia poartă, asistența se caracterizează prin diversitate și cuprinde atât formele tipice, bazate pe sistemul cererii: clasice (comisii rogatorii, înfățișarea în statul solicitant a martorilor, experților și persoanelor urmărite, transferul persoanelor deținute, notificarea actelor de procedură care se îndeplinesc sau se depun într-un proces penal, cazierul judiciar) și modeme (audierile prin videoconferință și prin :eleconferință, livrările supravegheate, anchetele sub acoperire, echipele comune de anchetă, supravegherea transfrontalieră, informațiile privind conturile bancare, informațiile privind operațiunile bancare, supravegherea tranzacțiilor bancare), cât și formele atipice care conturează o relație asimetrică între state, fără să implice, de principiu, obligații în sarcina statului destinatar, ci doar, după caz, opțiunea sau obligația statului furnizor (transmiterea spontană de informații și transmiterea i-r informații despre hotărârile penale și despre măsurile ulterioare, care se referă ii cetățenii statului străin și care au făcut obiectul unei mențiuni în cazierul judiciar.”
Potrivit legii române, asistența judiciară în materie penală se poate realiza prr următoarele forme (modalități): comisiile rogatorii internaționale; audierile prin videoconferințe; înfățișarea în statul solicitant a martorilor, experților și a persoanelor urmărite. notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal; cazierul judiciar; alte forme de asistență judiciară”.
Examinarea formelor prin care se realizează asistența judiciară internațional prevăzute de legea română conduce la concluzia că legiuitorul român a nominalizat expres numai o parte din formele de asistență judiciară internațională prevăzute în Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală, celelalte fiind incluse în sintagma „alte forme de asistență judiciară”.
Fără îndoială că în calitatea sa de stat solicitant sau solicitat, România, prin organele sale judiciare abilitate poate solicita sau acorda asistență judiciară și prin alte forme ce nu sunt prevăzute în legea română, în temeiul dispozițiilor Convenție europene la care am făcut referire, act normativ european ratificat de statul român sau pe bază de reciprocitate.
Precizăm însă că formele de asistență judiciară menționate sunt aplicabile în relațiile României cu alte state din Europa sau care au aderat la Convenție, cu statele membre ale Uniunii Europene.
Având în vedere importanța formelor de asistență judiciară în materie penali în activitatea complexă de prevenire a criminalității transfrontaliere, vom proceda la examinarea succintă a acestora, cu trimitere directă la practica judiciară din ulmii ani.
2.1. Comisia rogatorie internațională
2.1.1. Referințe istorice privind instituția Comisiei Rogatorii internaționale
În dreptul român, comisia rogatorie internațională este menționată în mod exrre în Convențiunea de extrădare cu Italia, unde la art. 14 se prevede: „când în urmărirea unor afaceri penale, nepolitice, unul din cele două guverne ar găsi de trebuință să asculte martori domiciliați în celălalt Stat, sau să facă orice alt act de instrucțiune judiciară, se va trimite pentru acest scop o comisiune rogatorie pe cale diplomatică, și i se va da urmare conform legilor în care va trebui să se urmeze ascultarea martorilor sau actul de instrucțiune.
Comisiunile rogatorii emanate dela autoritatea competentă străină, și care ar avea scop a face să se opereze, fie o perchezițiune domiciliară, fie confiscarea (saisie) corpului delictului sau a pieselor de convicțiune, nu se vor putea executa decât pentru unul din faptele enumerate la
art. 2 și sub rezerva exprimată la paragraful din urmă al art. 11.
Guvernele respective renunță la orice reclamațiune ce ar avea de obiect restituirea cheltuieliior făcute cu executarea comisiunei rogatorii, chiar în caz când ar fi vorba, de o expertiză, cu condițiunea însă ca această expertiză să nu fi provocat mai mult decât o vocațiune”.
În cadrul art. 15 din aceeași convenție se arată că: „în materie penală, nepolitică, când notificațiunea unui act de procedură sau a unei judecăți, către un român sau către un italian se va părea necesară guvernului român și reciproc, piesa transmisă pe cale diplomatică se va semnifica persoanei, după cererea Ministerului public al locului de reședință, prin mijlocirea unui ofițer competent; iar originalul prin care se constată notificațiunea, învestit cu viza, se va trimite pe aceeași cale guvernului care cere. fără nici o restituire de cheltuieli”.
În sfârșit, în art. 16 se prevăd o serie de alte dispoziții, respectiv: „dacă într-o cauză penală, nepolitică, este necesară comparațiunea personală a unui martor, guvernul țărei unde se află martorul îl va angaja să urmeze invitațiunei ce i se va face,. și în acest caz, i se vor acorda cheltuieli de drum și de ședere, după tarifele și regulamentele în vigoare în țara unde va trebui să se asculte. Persoanele cu reședința în România sau în Italia, chemate ca martori înaintea tribunalelor uneia din cele două, nu vor putea fi urmărite, nici deținute pentru fapte sau condamnări criminale arcerioare, nici sub pretext de complicitate în faptele ce formează obiectul procesului, îi care ele figurează ca martori.
Când într-o cauză penală, nepolitică, instruită în una din cele două țări, s’ar găsi de folos producerea de piese de convicțiune sau de documente judiciare, cererea se face pe cale diplomatică și, dacă nu se vor opune considerațiuni particulare, i se va da urmare, cu obligațiunea de a se înapoia piesele.
Guvernele contractante renunță la orice reclamațiune de spese provenite, în limitele teritoriilor lor respective, din trimiterea și restituirea pieselor de convicțiune și a documentelor”.
Dispoziții asemănătoare, referitoare strict la comisia rogatorie se regăsesc și în alte instrumente internaționale bilaterale încheiate de România cu alte state în acea perioadă, respectiv: Convențiunea de extrădare cu Belgia, Tractat de extrădare între România și Marea Britanie, Convențiune de extradițiune între România și Olanda (Țările de Jos) etc. Precizăm că din examinarea conținuturilor acestor instrumente juridice internaționale bilaterale încheiate de România cu alte state europene, după modelul european al acelor timpuri, se desprinde concluzia că acestea, odată cu trecerea timpului au devenit din ce în ce mai complete.
Pentru înțelegerea importanței acestor dispoziții pentru evoluția ulterioară a instituției comisiei rogatorii internaționale, vom proceda la examinarea succintă a celor prevăzute în Convenția de extrădare cu Italia, care au fost redate mai sus, așa cum sunt menționate în actul normativ respectiv.
„Un prim aspect care rezultă din examinarea acestor dispoziții este acela că deși actul normativ internațional bilateral este denumit „Convențiunea de extrădare”, în conținutul acestuia sunt stipulate și norme juridice care se referă, pe lângă extrădare ca principală formă de cooperare judiciară internațională în materie penală, și la o altă formă, respectiv asistența judiciară internațională în materie penală. Mai mult, sunt menționate și o serie de modalități (forme) concrete prin care se asigură asistenta judiciară, respectiv: comisia rogatorie, schimbul de informații, cazierul judiciar, tranzitul pe teritoriul unuia dintre state și remiterea obiectelor și bunurilor care ac servit la săvârșirea infracțiunii sau care au rezultat din săvârșirea infracțiunii”.
Făcând parte integrantă din conținutul Convenției de extrădare, asistența judiciară în materie penală dintre cele două state se va acorda, la fel ca și extrădarea, numai in condițiile în care cauza concretă se referă la una din infracțiunile expres prevăzute de art. 2 din actul normativ în cauză.
În ceea ce privește comisia rogatorie internațională, observăm că aceasta este menționată expres, procedura directă fiind aceea de a se trimite o cerere pe cale diplomatică, fiind astfel exclusă cooperarea între instituțiile judiciare implicate direct în cauză.
Transmiterea unei cereri se putea realiza pentru următoarele cazuri:
ascultarea unui martor domiciliat pe teritoriul statului solicitat;
efectuarea unei percheziții domiciliare, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, ort corpuri delicte;
efectuarea unei expertize;
notificarea unui act de procedură sau a unei judecăți către un cetățean român san italian;
înmânarea unei invitații și luarea măsurilor necesare pentru ca martorul să se prezinte în statul solicitant în fața organului judiciar competent;
producerea de piese de convincțiune sau de documente judiciare;
efectuarea oricărui act de instrucțiune judiciară.
Menționăm că, în cazul percheziției domiciliare sau a confiscării corpului delict cererea se execută dacă este în discuție una din infracțiunile prevăzute expres în art.2 din Convenție. Pe cale de consecință dacă într-o cauză sau alta în care se punea problema unei alte infracțiuni decât cele menționate expres, nu se putea realiza mc extrădarea și, de asemenea, nici comisia rogatorie cu obiectul menționat mai sus.
Concluzia care se impune este aceea că România, după modelul european al acelor timpuri, a acordat o atenție deosebită adoptării unor instrumente judiciare de cooperare bilaterale, cel puțin cu unele state europene, contribuind astfel la fundameatarea activităților specifice de cooperare judiciară internațională în materie penală, și, implicit, la prevenirea și combaterea criminalității în Europa.
La începutul secolului trecut România a continuat să încheie asemenea convenții de extrădare în conținutul cărora se regăseau dispoziții referitoare la comisiile rogatorii internaționale, cu alte state ale Europei și S.U.A., după cum urmează: Convențiunea de extrădare dintre România și Marele Ducat al Luxemburgului, Convențiunea de extrădare între România și Ungaria, Convențiunea de extrădare între România și Bulgaria, Convențiunea de extrădare între România și Statele Unite ale Americii, Convențiunea de extrădare și de asistență judiciară internațională în materie penală încheiată între Regatul României și Republica Cehoslovacă.
De reținut este faptul că, deși aceste instrumente juridice internaționale reglementau instituția extrădării, în conținutul fiecăruia erau menționate și unele aspecte de comisia rogatorie internațională.
2.1.2. Comisia rogatorie internațională în Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală
În problema complexă a cooperării judiciare internaționale în materie penală, pe ilângă extrădare, odată cu trecerea timpului a fost acceptată (mai întâi de către doctrină) și asistența judiciară internațională în materie penală”).
Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală (denumită în continuare Convenție), pe lângă alte modalități de asigurare a asistenței judiciare intenaționale în materie penală, prevede și unele dispoziții referitoare la comisia rogatorie, având în vedere importanța sa în rândul formelor concrete de asigurare asisteței judiciare internaționale, dispozițiile referitoare la comisia rogatorie sunt prevăzute în cadrul Titlului II, art. 3-12 din Convenție.
Potrivit dispozițiilor art. 3 din Convenție,
„Partea solicitată va face să se îndeplinească, în formele prevăzute de legislația sa, comisiile rogatorii referitoare la o cauză penală, care îi vor fi adresate de către autoritățile judiciare ale Părții solicitante care au ca obiect îndeplinirea actelor de urmărire sau comunicarea mijloacelor nateriale de probă, dosarelor sau documentelor.
Dacă partea solicitantă dorește ca martorii sau experții să depună sub jurământ ea va cere aceasta în mod expres, iar Partea solicitată îi va da curs dacă legea din țara sa nu se opune.
Partea solicitată va putea să transmită numai copii sau fotocopii certificate pentru conformitate de pe dosarele sau documentele cerute. Totuși, dacă Partea soit- citantă cere în mod expres, comunicarea originalelor, se va da curs acestei cerer k măsura posibilităților”.
Din examinarea dispozițiilor menționate mai sus, rezultă că o comisie rogatarie internațională în materie penală poate fi solicitată de către oricare stat membru al Consiliului Europei, pentru îndeplinirea unor acte de urmărire și pentru comunicare mijloacelor de probă, a dosarelor sau a unor documente. Solicitarea unor asemenea modalități de asistență judiciară trebuie să se realizeze numai într-o cauză penală care se află pe rolul unui organ judiciar competent din statul solicitant.
De asemenea, în cazul martorilor sau experților, la solicitarea organului judiciar competent din statului solicitant, aceștia vor fi audiați sub jurământ.
„În cazul solicitării transmiterii unor dosare, documente și alte mijloace materiale de probă, la cererea statului solicitant, vor putea fi trimise în original”).
Atunci când statul solicitant cere, statul solicitat va comunica data și locul îndeplinirii comisiei rogatorii, iar autoritățile competente ale statului solicitant asista la îndeplinirea cererii, cu condiția ca statul solicitat să accepte acest nam (art. 4 din Convenție).
În ceea ce privește solicitarea efectuării unor percheziții sau aplicarea unor sechestre, Convenția prevede unele dispoziții speciale, care permit statelor membre ca, la momentul semnării sau a depunerii instrumentului de ratificare sau de aderare, printr-o declarație adresată Secretarului General al Consiliului Europei, să-și rezerve dreptul de a invoca una sau mai multe dintre următoarele condiții:
infracțiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie sancționabilă potrivit legii părții solicitate;
infracțiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie susceptibilă a da loc la extrădare în țara solicitată;
îndeplinirea comisiei rogatorii trebuie să fie compatibilă cu legea Părții solicitate” [art. 5 parag. 1 lit. a), b), și c) din Convenție],
Având în vedere implicațiile deosebite legate de cele două instituții care pot aduce atingerea unui drept fundamental prevăzut de legislațiile tuturor statelor europene, respectiv dreptul la proprietate, legiuitorul european a menționat și unele motive ce pot fi invocate de către statul solicitat, a căror neîndeplinire poate conduce la referii executării comisiei rogatorii internaționale solicitate.
Aceste motive vizează dubla incriminare, susceptibilitatea de a da loc la extrădare și dispozițiile legii interne a statului solicitat. De asemenea, în condițiile în care un stat a făcut o declarație cu privire la cele trei motive menționate mai sus (sau chiar numai unul sau două), oricare stat va putea aplica regula reciprocității.
În același timp, statul solicitat va putea amâna remiterea obiectelor, dosarelor sau documentelor, în cazul în care acestea sunt necesare pentru o procedură penală aflată în curs pe teritoriul său. Obiectele, originalele dosarelor sau documentelor vor fi de fiecare dată restituite cât mai curând posibil, statului solicitat, în afara cazului în care acesta din urmă renunță la ele (art. 6 parag. 1 și 2 din Convenție).
Din examinarea dispozițiilor referitoare la comisia rogatorie internațională, privită ca una din modalitățile concrete de îndeplinire a asistenței juridice internaționale în materie penală, se desprind următoarele concluzii:
Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală reprezintă primul act normativ european (cu excepția celor bilaterale), la care au aderat mai multe state, care nominalizează expres comisia rogatorie internațională;
modalitățile concrete de executare a unei comisii rogatorii internaționale privesc îndeplinirea unor acte de procedură, comunicarea mijloacelor de probă, a dosarelor sau a unor documente;
printre actele de procedură permise sunt menționate și percheziția și sechestrul;
spre deosebire de alte acte de procedură, percheziția și sechestrul au o reglementare specială, în sensul că, în anumite condiții, executarea acestora poate fi refuzată;
statul solicitant va remite obiectele, originalele dosarelor sau a documentelor statului solicitat, în afara cazului când se renunță la ele.
Apreciem că, deși a avut o contribuție importantă în perioada interbelică, dar și în cea
de-a doua jumătate a secolului trecut la intensificarea cooperării judiciare internaționale în materie penală în zona Europei, România a ratificat destul de târziu Convenția.
2.1.3. Comisia rogatorie internațională în dreptul român
În dreptul intern, comisia rogatorie ca instituție de drept procesual penal, este reglementată în dispozițiile art. 200 C.proc.pen.
În doctrina română, comisia rogatorie a fost definită ca fiind „actul procedural prin care organul de urmărire penală sau instanța de judecată, având competența potrivit legii, cere unui alt organ de urmărire penală sau altei instanțe de judecată, din aceeași categorie și de același grad să efectueze un act procedural necesar cauzei pe care o instrumentează (un procuror de la un parchet de pe lângă tribunal, o judecătorie unei alte judecătorii) ”.
Alt autor apreciază: „Comisia rogatorie internațională în materie penală este acea formă de întrajutorare judiciară internațională care constă în delegarea de putere pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorități din alt stat mandatată să îndeplinească, în locul și în numele său, unele activități judiciare privitoare la un mumit proces penal”).
Potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 200 alin. (1) C.proc.pen., „când un organ de urmărire penală sau instanța de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la fața locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanțe, care are posibilitatea să le efectueze”.
Având în vedere dispozițiile legii, precum și definiția dată de doctrină, putem defini comisia rogatorie ca reprezentând: „actul procedural, care emană de la un organ de urmărire penală sau de la o instanță de judecată, prin care se solicită unui alt organ de urmărire penală sau instanță de judecată din aceeași categorie și de același grad, să asculte un martor, să facă o cercetare la fața locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte, sau să efectueze orice alt act procedural, considerat a fi necesar într-: cauză penală aflată în instrumentare”).
Pe teritoriul României comisia rogatorie, privită ca instituție de drept procesual penal, este incidentă atât în faza de urmărire penală cât și în cea de judecată, vizând practic orice act procedural, cu excepția unora, expres prevăzute de lege.
Astfel, punerea în mișcare a acțiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuvințarea de probatorii, precum și dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsor procesuale nu pot face obiectul comisiei rogatorii [art. 200 alin. (2) C.proc.pen.].
Deoarece în actualul Cod de procedură penală nu se regăsesc dispoziții referitoare la comisia rogatorie internațională, aceasta se va realiza potrivit prevederilor legii speciale la care am făcut anterior referire.
Menționată în legea specială ca fiind prima dintre formele (modalitățile) de asigurare a asistenței judiciare internaționale în materie penală, comisia rogatorie internațională este prevăzută la art. 173 și urm., din acest act normativ).
În ceea ce privește comisia rogatorie internațională în materie penală, în doctrină s-a susținut că: „noțiunea exactă de comisie rogatorie internațională în materie penașă este similară celei din dreptul intern, și constă în «împuternicirea pe care o autoritate judiciară din statul solicitant o dă unei autorități de același fel sau similare, de a îndeplini, în numele și pe seama sa, un act de procedură pe care nu îl poate îndeplini în legătură cu o persoană care se află pe teritoriul statului solicitat”).
În legea specială, comisia rogatorie internațională în materie penală este de fieri ca fiind „acea formă de asistență judiciară care constă în împuternicirea pe care : autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorități din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul și în numele său, unele activități judiciare privitoare la un anumit proces penal” (art. 173 din legea specială).
Observăm că definiția comisiei rogatorii internaționale în materie penală este diferită de cea adoptată în legislația internă.
Potrivit dispozițiilor art. 174 alin. (1) din legea specială, Obiectul comisiei rogatorii internaționale în materie penală îl constituie cu precădere: „localizarea și identificarea persoanelor și obiectelor; audierea suspectului, inculpatului, persoanei vătămate, părții civile, părții responsabile civilmente, martorilor și experților, precum și confruntarea; percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, sechestrul și confiscarea specială sau extinsă; cercetarea la fața locului și reconstituirea; expertizele; transmiterea de informații necesare într-un anumit proces, interceptarea convorbirilor, examinarea documentelor de arhivă și a fișierelor specializate și alte asemenea acte de procedură [art. 174 alin. (1) lit. a) din legea specială], transmiterea mijloacelor materiale de probă; c) comunicarea de documente sau dosare”.
În condițiile în care statul solicitant solicită ca audierea martorilor sau experților să se realizeze sub jurământ, autoritățile judiciare române se vor conforma acestei solicitări.
De regulă, statul român va transmite numai copii sau fotocopii certificate de pe cocumentele sau dosarele solicitate, dar în cazul în care se solicită originalul acestor documente, în măsura în care este posibil, se va da curs cererii.
„Examinarea comparativă a obiectului comisiei rogatorii internaționale, și a obiectului comisiei rogatorii din dreptul intern, scoate în evidență, – în primul rând – multitudinea și varietatea formelor acesteia. Astfel, legiuitorul român, nominalizează concret unele forme ale comisiei rogatorii interne, respectiv audierea unui martor, cercetarea la fața locului și ridicarea de obiecte și înscrisuri, după care lasă la latitudinea organelor judiciare române posibilitatea utilizării altor forme, fără a le nominaliza concret, folosind sintagma «să efectueze orice alt act procedural», cu excepția celor menționate expres la art. 200 alin. (2), la care am făcut anterior referire”.
În doctrină, se susține că „spre deosebire de comisia rogatorie internă, care înseamnă numai un mandat judiciar parțial, dat numai pentru efectuarea actelor procedurale, excluzând actele procesuale, în materia comisiei rogatorii internaționale, având ca obiect în principal expertizele, constatarea tehnico-științifică și constatarea medico-legală, percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, sechestrul și confiscarea recială, mandatul este deplin, fiind dat în considerarea atât a actului procesual, cât și actului procedural. În aceste cazuri, însă, actul procesual are un regim diferit decât cel dispus într-un proces penal în curs pe teritoriul României, întrucât autoritățile judiciare române solicitate, neavând acces la piesele dosarului, procedează doar la un examen al legalității și nu cântăresc oportunitatea îndeplinirii actului și nici compatibilitatea legii statului solicitant cu instrumentele internaționale privind drepturile omului la care acest stat este parte, asupra cărora competența de statuare aparține autorităților străine solicitante”.
Într-o altă opinie se arată că: „de regulă, executarea cererii de comisie rogatorie internațională în materie penală nu este condiționată de incriminarea în legea statului solicitat a faptei la care se referă comisia rogatorie. În cazul cererilor având ca obiect efectuarea unei percheziții sau sechestrarea unor bunuri, executarea cererii are loc doar dacă fapta este una dintre acelea care dau loc la extrădare și dacă este compatibilă cu legea statului solicitat”).
Apreciem că, în cazul cererii adresate organelor judiciare române de către o autoritate judiciară competentă dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, sau oricare alt stat, formulată în baza unor instrumente juridice internaționale (la care România este parte) sau chiar bilaterale, care se referă la efectuarea unei percheziții sau la aplicarea sechestrului, executarea cererii va avea loc numai dacă fapta este uni din cele care dau loc la executarea mandatului european de arestare sau la extrădare.
În ceea ce privește procedura judiciară a executării unei comisii rogatorii internaționale de către autoritățile judiciare române, menționăm că aceasta va parcurge două etape: în cadrul primei etape autoritățile judiciare române competente (curtea de apel competentă teritorial în faza de judecată și parchetul de pe lângă curtea de apel în faza de urmărire penală) vor examina cererea sub aspectul îndeplinirii condițiilor de fond și formă prevăzute în instrumentul juridic internațional aplicabil sau în legea specială, iar în cea de-a doua etapă se va trece la executarea cererii.
Se subînțelege faptul că în cadrul primei etape, pot fi luate două decizii, care pot consta în respingerea cererii sau admiterea acesteia, iar trecerea la executarea cerrii nu poate avea loc decât în cazul admiterii acesteia.
În toate situațiile, indiferent de statul care solicită asistența judiciară internațională în materie penală, respectiv dacă este membru al UE, membru al Consiliata Europei sau oricare alt stat din lume, organele judiciare ale statului român vor proceda la executarea cererii numai cu respectarea dispozițiilor legii sale interne, indiferent de obiectul acesteia.
Menționăm că, în cazul în care statul solicitant solicită în mod expres, autoritățile judiciare competente ale statului român îl va informa despre data și locul îndeplinirii comisiei rogatorii. De asemenea, potrivit dispozițiilor legii române, autoritățile și persoanele menționate de statul solicitant, pot asista și colabora la efectuarea comisiei rogatorii, dar numai în limitele permise de legea română.
Pornind de la obiectul comisiei rogatorii internaționale, vom proceda la examinarea succintă a activităților prevăzute expres în legea specială, cu accent pe cele pe care le considerăm a fi mai importante și mai des uzitate
Localizarea și indentificarea persoanlor și obiectelor
Localizarea și indentificarea persoanelor reprezintă o activitate judiciară, potrivit căreia un organ judiciar abilitat dintr-un stat solicită unui alt organ judiciar din alt stat să întreprindă măsuri de localizare și identificare a unor persoane căutate de primnul stat, pentru rezolvarea unei cauze penale.
„În textul legii nu se fac referiri la calitatea persoanelor respective, aspect care induce la ideea că aceste persoane pot avea calități diferite, respectiv: suspecți, inculpați, condamnați, părți vătămate sau chiar martori”).
Ca activitate concretă, practică, localizarea și identificarea unei persoane reprezintă o activitate polițienească, în cadrul căreia organele abilitate ale statului solicitat execută o serie de activități specifice, circumscrise scopului urmărit, respectiv localizării și identificării persoanei în cauză. În ceea ce privește localizarea și identificarea obiectelor, activitatea în sine vizează categorii diferite de obiecte care pot fi produs al infracțiunii, folosite la săvârșirea infracțiunii etc. Varietatea categoriilor de asemenea obiecte rezidă din varietatea infracțiunilor care se pot săvârși într-un context sau altul”).
Precizăm că localizarea și identificarea persoanelor și obiectelor, activitate ce se execută de către autoritățile judiciare române competente (de regulă Poliția Română) executarea unei comisii rogatorii internaționale cu un asemenea obiect, nu trebuie confundată cu „identificarea persoanelor și a obiectelor”, instituție prevăzută în Tapitolul III din Titlul IV „Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii” din Codul de procedură penală, acestea fiind instituții diferite, ce se realizează prin nodalități procedurale diferite.
Totuși, apreciem că în cazul în care se impune, identificarea persoanelor și iiectelor, trebuie realizată în conformitate cu dispozițiile art. 132-137 C.proc.pen.
Audierea suspectului, inculpatului, persoanei vătămate, părții civile, părții responsabile civilmente, martorilor și experților, precum și confruntarea;
O altă activitate circumscrisă comisiei rogatorii internaționale în materie penală este reprezentată de audierea unor persoane în cadrul unui proces penal aflat în desfășurare pe teritoriul statului solicitant. Legiuitorul român a stabilit categoriile de persoane ce pot fi audiate, respectiv suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorul și expertul.
În practica judiciară se întâlnesc frecvent situații în care, după săvârșirea unei infracțiuni, suspectul sau inculpatul părăsește teritoriul statului respectiv, sau acesta este descoperit mai târziu, în urma activităților investigative desfășurate de organele judiciare abilitate ale statului pe teritoriul căruia s-a comis infracțiunea. În aceste mprejurări, inculpatul trebuie audiat de către organele judiciare competente, iar pentru celeritatea procesului penal se poate solicita audierea lui de către organele judiciare ale statului pe teritoriul căruia se află. De asemenea, chiar dacă într-o primă teză acesta a fost audiat, se poate solicita reaudierea lui pentru lămurirea altor aspecte legate de cauza aflată în lucru.
Mult mai frecvente sunt situațiile în care se impune audierea părții vătămate, cunoscut fiind faptul că, după săvârșirea unei infracțiuni împotriva unei persoane pe teritoriul unui alt stat, aceasta, de regulă, după depunerea plângerii, părăsește teritoriul statului respectiv, neavând obligația de a rămâne pe teritoriul acelui stat până la soluționarea cauzei penale. Aceeași particularitate apare și în cazul celorlalte părți ori a martorilor.
În ceea ce privește audierea expertului, facem precizarea că aceasta se impune într-un număr redus de cazuri, motiv pentru care nu insistăm în examinare.
În toate situațiile, audierile se vor realiza numai în conformitate cu normele de drept procesual penal din statul de executare.
„De asemenea, în cazul în care solicită, organele judiciare ale statului solicitant pot participa la audieri, dar acestea se vor realiza efectiv de către organele judiciare ale statului solicitat, fără intervenția organelor judiciare ale statului solicitant, care vor avea rolul numai de a asista, nu de a interveni în cadrul executării audierii”).
Examinarea dispozițiilor legii speciale care reglementează audierea acestor categorii de persoane în executarea unei comisii rogatorii internaționale în materie penală, comparativ cu reglementarea comisiei rogatorii din dreptul intern, permit formularea unor observații.
O primă constatare este aceea că, spre deosebire de dreptul intern în care audierea suspectului și inculpatului nu sunt prevăzute, în cadrul comisiei rogatorii internaționale audierea inculpatului este nominalizată expres ca activitate ce poate fi desfășurată la solicitarea unui alt stat.
A doua constatare se referă la faptul că textul legii speciale nu impune organelor judiciare române sau ale unui alt stat ca solicitarea să se adreseze unui organ judiciar egal în grad și din aceeași categorie, așa cum prevede legea română.
În legătură cu prima constatare, apreciem că audierea suspectului sau inculpatului prin comisie rogatorie poate fi utilă și în dreptul intern, chiar dacă pot exista și opinii contrare, dar numai în anumite cauze penale, de obicei, cele în care sunt supuse cercetării infracțiuni mai puțin grave, scopul final fiind reprezentat de necesitatea asigurării celerității procesului penal.
În condițiile în care statul român este statul solicitat, audierea persoanelor menționate se va realiza în conformitate cu dispozițiile Capitolului II din Titlul IV din Codul de procedură penală (art. 104-130 C.proc.pen.).
Confruntarea se poate solicita prin comisie rogatorie internațională numai atunci când persoanele supuse acestei proceduri se găsesc pe teritoriul statului solicitat, iar statul solicitant nu are posibilitatea realizării pe teritoriul său.
La solicitare, organele judiciare ale statului solicitant pot participa la confruntare, fără însă a interveni în cadrul procedurii, putând însă contribui, în opinia noastră, la formularea întrebărilor. Întreaga procedură se va desfășura în conformitate cu legislația statului solicitat.
Percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, sechestrul și confiscarea specială sau extinsă;
Spre deosebire de celelalte activități circumscrise comisiei rogatorii internaționale, percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, sechestrul și confiscarea specială sau extinsă prezintă anumite particularități, specifice, de altfel, dreptului intern al fiecărui stat.
Potrivit dispozițiilor legii speciale române, în vederea descoperirii și strângerii probelor aflate pe teritoriile altor state, organul judiciar român competent poate cere autorităților altui stat să ridice obiecte sau înscrisuri sau să efectueze percheziții și să remită obiectele sau înscrisurile predate sau ridicate în timpul percheziției.
În cazul în care se solicită efectuarea unei percheziții domiciliare, în cererea întocmită, organul judiciar român solicitant indică și confirmă emiterea de către judecătorul de drepturi și libertăți a încheierii prin care a fost încuviințată efectuarea percheziției.
Fără îndoială că atât ridicarea de obiecte și înscrisuri, cât și efectuarea perchezițiilor se va efectua de fiecare dată potrivit legii statului solicitat.
În cazul în care statul român este stat solicitat, cererea formulată de autoritățile străine, pe lângă informațiile prevăzute în art. 172 din legea specială română, care privesc conținutul cererii de asistență, trebuie să mai cuprindă următoarele informații:
„- numele, prenumele și semnalmentele persoanei cercetate de autoritățile străine, indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii ori a altor obiecte care se presupune că există la locul ce urmează să fie percheziționat;
motivul pentru care se solicită efectuarea percheziției;
indicarea încadrării juridice, descrierea situației de fapt, a probelor sau a datelor din care rezultă că în locul în care se solicită efectuarea percheziției se află persoana cercetată de autoritățile străine sau pot fi descoperite probe cu privire la săvârșirea infracțiunii;
dacă este cazul, indicarea probelor sau a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sau a obiectelor sau înscrisurilor ce fac obiectul infracțiunilor;
indicarea locului unde urmează a se efectua percheziția” [art. 176 alin. (3) din legea specială].
Cererea conținând datele menționate mai sus va fi admisă de către autoritățile judiciare române, numai dacă se constată că sunt îndeplinite următoarele condiții:
pedeapsa prevăzută de legea română și cea a statului solicitant pentru infracțiunea săvârșită de persoana cercetată de statul solicitant este de cel puțin un an închisoare” [art. 176 alin. (4) din legea specială].
Potrivit legii speciale române, condițiile menționate mai sus pot să atragă regula reciprocității.
Având în vedere modul de reglementare a celor două instituții de drept procesual penal român (percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri), precum și particularitățile specifice acestora, considerăm că sunt necesare câteva explicații.
Observăm că pentru executarea unei cereri transmise de către autoritățile judiciare ale unui alt stat, pe lângă informațiile generale (necesare în fiecare caz în parte), legea specială română prevede și îndeplinirea a două condiții speciale, respectiv constatarea existenței dublei incriminări și limita minimă a pedepsei prevăzute în cele două legi (română și a statului solicitant), care trebuie să fie de cel puțin un an.
În cazul în care organele judiciare române abilitate constată că cele două condiții nu sunt îndeplinite cumulativ, cererea nu va fi trimisă sau executată.
Cererea de asistență va fi executată în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură penală român (art. 157 și urm. C.proc.pen.).
Cu toate acestea, menționăm că, în cazul percheziției domiciliare, condiția începerii urmăririi penale nu se aplică, aceasta constituind o excepție de la regula generală.
În funcție de circumstanțele cauzei, ridicarea de obiecte și înscrisuri se poate realiza fie de către procuror prin ordonanța dispusă de acesta, fie de către judecătorul de drepturi și libertăți, prin încheiere, atunci când pentru ridicarea unor obiecte sau înscrisuri este necesară efectuarea unei percheziții domiciliare.
În cazul percheziției domiciliare, procedura de verificare a îndeplinirii cumulative a celor două condiții se va realiza de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă.
Se consideră că, în această situație, judecătorul de cameră preliminară nu va proceda la recunoașterea actului judiciar transmis de statul solicitant, ci va examina cererea și documentele prezentate, după care, în cazul în care constată că acestea îndeplinesc condițiile prevăzute în art. 176 alin. (3) și (4) din legea specială, va emite încheierea prin care se aprobă efectuarea percheziției.
În cazul în care statul român este statul solicitat, aplicarea sechestrului se va face cu respectarea strictă a dispozițiilor art. 252 și urm. C.proc.pen
„Măsurile de siguranță a confiscării speciale și a confiscării extinse, dispuse de către o autoritate judiciară străină, se vor executa de către autoritățile judiciare române competente, numai cu respectarea dispozițiilor art. 112 și 112ˡ din Codul penal român”.
Cercetarea la fața locului și reconstituirea;
Cercetarea la fața locului și reconstituirea privite ca activități ce se pot solicita printr-o comisie rogatorie internațională nu ridică probleme deosebite de procedură, important de reținut fiind faptul că acestea se vor executa numai în conformitate cu dispozițiile legii interne ale statului solicitat și de către organele judiciare abilitate de legea sa internă.
De asemenea mai precizăm faptul că, la cererea statului solicitant, la aceste activități pot participa organele judiciare ale statului solicitant, fără ca acestea să se substituie organelor judiciare abilitate ale statului solicitat.
„În cazul în care statul român este statul solicitat, cercetarea la fața locului și reconstituirea se vor efectua cu respectarea dispozițiilor art. 192-195 C.proc.pen.”
Expertizele;
Expertizele pot constitui obiectul unei comisii rogatorii internaționale, atunci când un stat solicitant apreciază că, în cadrul unui proces penal, sunt necesare concluziile unui expert din statul solicitat.
Prin modificările introduse în legea specială, observăm că legiuitorul român a renunțat la formularea inițială prin care erau avute în vedere „expertizele, constatarea tehnico-științifică și constatarea medico-legală”, menționând doar expertizele.
În cazul în care statul român este statul de executare, la solicitarea unui alt stat, se vor executa atât expertize cât și constatări.
Acestea se vor efectua numai cu respectarea dispozițiilor legii române, respectiv art. 172-191 C.proc.pen.
Astfel, potrivit legii române, la solicitarea autorităților judiciare ale altor state, prin cerere de asistență judiciară, se vor efectua toate categoriile de expertize, inclusiv expertiza medico-legală psihiatrică și expertiza genetică judiciară.
„În cazul în care statul român este statul solicitant, expertizele se vor efectua în conformitate cu dispozițiile legii interne ale statului solicitat”.
Transmiterea de informații necesare într-un anumit proces;
Potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 197 alin. (2) din legea specială, prin acte de procedură se înțelege „ în principal, citațiile pentru părți sau martori, actul de inculpare, alte acte de urmărire penală, hotărârile judecătorești, cererile pentru exercitarea căilor de control judiciar sau actele privind executarea unei pedepse, plata unei amenzi ori plata cheltuielilor de procedură”.
În ceea ce privește competența de executare a unor asemenea cereri, în cazul statului român, aceasta aparține pentru faza de judecată judecătoriei în circumscripția căreia domiciliază sau se află locul de detenție al persoanei căreia urmează a i se comunica actele, și parchetului de pe lângă această instanță în faza de urmărire penală.
Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată prin simpla lor transmitere către destinatar. în cazul în care statul solicitant o cere în mod expres, statul român va efectua comunicarea în una dintre formele prevăzute de legislația română pentru înmânări analoage sau printr-o formă specială compatibilă cu această legislație [art. 198 alin. (1) din legea specială].
Dovada comunicării se va face printr-un document datat și semnat de către destinatar sau printr-o declarație a autorităților judiciare române solicitate, constatândfaptul comunicării, forma și data efectuării comunicării. Actul sau declarația se trimit de îndată statului solicitant. La cererea acestuia din urmă, statul român va preciza dacă notificarea a fost făcută în conformitate cu legea română. în cazul în care comunicarea nu s-a putut face, statul român înștiințează de îndată statul solicitant despre motivul necomunicării [art. 198 alin. (2) din legea specială].
În cazul citației pentru înfățișare destinată unei persoane urmărite care se află pe teritoriul României, aceasta se va transmite autorităților judiciare române competente (judecătoriei sau parchetului, în funcție de faza de desfășurare a procesului penal), cel mai târziu cu 40 de zile înainte de data fixată pentru înfățișare.
Autoritățile judiciare române pot transmite direct, prin poștă, actele de procedură și hotărârile judecătorești persoanelor care se află pe teritoriul unui stat străin, dacă prin instrumentul juridic internațional aplicabil în relația cu acel stat se prevede astfel. Actele de procedură și hotărârile judecătorești vor fi însoțite de o notă care indică faptul că destinatarul poate obține de la autoritatea judiciară emitentă informații asupra drepturilor și obligațiilor sale.
De asemenea, statul român va comunica, în măsura în care autoritățile judiciare române pot ele însele să le obțină într-un asemenea caz, extrasele de pe cazierul judiciar și orice date referitoare la acesta care îi vor fi cerute, pentru o cauză penală, de autoritățile judiciare ale altui stat solicitant [art. 201 alin. (1) din legea specială], în temeiul legii speciale, statul român va transmite altui stat străin interesat informații despre hotărârile penale și despre măsurile ulterioare, care se referă la cetățenii statului străin și care au făcut obiectul unei mențiuni în cazierul judiciar, cel puțin o dată pe an. în situația în care o persoană are cetățenia mai multor state, aceste informații se vor transmite acestora, cu excepția cazului în care are și cetățenie română.
De asemenea, statul român, în temeiul dispozițiilor legii speciale interne, va transmite altui stat interesat, la cererea acestuia, în cazuri speciale, câte o copie de pe hotărârile penale și măsurile ulterioare luate împotriva unui cetățean al acelui stat, precum și orice alte informații referitoare la acestea, pentru a permite statului în cauză să examineze situația în care necesită luarea unor alte măsuri pe plan intern, potrivit legislației sale.
Informațiile menționate mai sus se vor transmite numai de către Ministerul Justiției din România, în baza datelor obținute de la organele judiciare interne competente.
Aceste categorii de informații transmise de către autoritățile competente ale altor state vor fi primite tot de către Ministerul Justiției, care le va transmite autorităților competente pentru a le recunoaște sau înregistra.
În practica judiciară în cazul unei cereri de asistență judiciară internațională, având ca obiect comunicarea unor acte judiciare s-a decis că: efectuarea comisiei rogatorii nu se poate realiza, dacă a intervenit decesul persoanei căreia se solicită a-i fi înmânate actele procedurale1).
Interceptarea convorbirilor;
Potrivit dispozițiilor legii speciale române, în scopul soluționării unei cauze penale, o autoritate judiciară competentă a unui stat solicitant, poate adresa autorităților române o cerere de asistență judiciară având ca obiect „ interceptarea telecomunicațiilor și transmiterea lor imediată către statul solicitant sau interceptarea înregistrării și a transmiterii ulterioare a înregistrării telecomunicațiilor către statul solicitant, în cazul în care persoana urmărită:
se află pe teritoriul statului solicitant și acesta are nevoie de asistență tehnică pentru a putea înregistra comunicațiile de la țintă;
se află pe teritoriul statului român, în cazul în care comunicațiile dinspre țintă pot fi interceptate în statul român;
se află pe teritoriul statului terț care a fost informat și dacă statul solicitant are nevoie de asistență tehnică pentru interceptarea comunicărilor de la țintă” [art. 184 alin. (1) din legea specială].
Examinarea dispozițiilor menționate mai sus conduce la concluzia că o asemenea cerere poate fi formulată indiferent de statul pe teritoriul căruia se află persoana care face obiectul cererii, respectiv pe teritoriul statului solicitant, pe teritoriul statului român sau a unui stat terț.
în vederea executării unei asemenea cereri, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
,,a) să indice și să confirme emiterea unui ordin sau a unui mandat de interceptare și înregistrare, în cadrul unui proces penal;
să conțină informații care să permită identificarea țintei interceptării;
să indice faptele penale care fac obiectul unei anchete penale;
să menționeze durata interceptării;
dacă este posibil, să conțină suficiente date tehnice, în special numărul de conectare la rețea, pentru a permite prelucrarea cererii” [art. 184 alin. (2) din legea specială],
În alin. (3) al aceluiași articol din legea specială se prevede că: „dacă cererea se formulează în conformitate cu dispozițiile alin. (1) lit. b), ea va trebui să conțină și o descriere a faptelor. Autoritățile judiciare române pot solicita orice alte informații suplimentare care sunt necesare pentru a le permite să aprecieze dacă măsura solicitată ar fi luată și într-o cauză națională similară”.
Menționăm că dispozițiile alin. (1) lit. b) se referă la situația în care persoana care face obiectul cererii de asistență se află pe teritoriul României.
Deoarece aceste dispoziții privesc executarea unei asemenea cereri de către autoritățile judiciare române, considerăm că sunt necesare câteva explicații, menite să clarifice modul de acțiune al autorităților judiciare române competente, obligate în această situație să respecte și dispozițiile art. 138 și urm. C.proc.pen.
Astfel, potrivit legii române, interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță reprezintă, în dreptul intern, una din metodele speciale de supraveghere sau cercetare, prevăzută în art. 138 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.
Această metodă specială de supraveghere sau cercetare se realizează în mod practic prin supravegherea tehnică, noțiune care este definită în dispozițiile art. 138 alin. (13) C.proc.pen.
În acest context este necesar a se avea în vedere dispozițiile art. 139 alin. (1) C.proc.pen., care reglementează această instituție, prin care se dispune că: „supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ, următoarele condiții:
există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni din cele prevăzute la alin. (2);
măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentală, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii;
probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Așadar, în dreptul intern, pentru a aproba o solicitare de acest gen făcută de către procuror, judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să constate, din actele dosarului, că sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiții prevăzute în text.
Situația pare a fi diferită în cazul executării unei cereri de asistență judiciară din partea unui alt stat, caz în care considerăm că autorizarea înregistrărilor trebuie dată tot de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă.
Procedând la examinarea dispozițiilor art. 184 din legea specială, raportate la dispozițiile art. 138 și urm. C.proc.pen., apreciem că vor fi incidente două situații distincte.
O primă situație va exista atunci când persoana urmărită este localizată pe teritoriul statului solicitant sau a unui stat terț, caz în care aprobarea cererii nu va ridica probleme deosebite, judecătorul de drepturi și libertăți verificând doar documentele anexate cererii, iar în cazul în care constată că acestea corespund dispozițiilor legii române, va aproba cererea și implicit interceptarea și înregistrarea comunicațiilor.
A doua situație va exista atunci când persoana urmărită este localizată pe teritoriul statului român, caz în care, în aplicarea dispozițiilor art. 184 din legea specială raportate la cele prevăzute în art. 139 C.proc.pen., trebuie avute în vedere și alte elemente.
Având în vedere dispozițiile legii române, apreciem că acestea trebuie respectate și în cazul executării unei comisii rogatorii internaționale în materie penală de către autoritățile judiciare române competente.
În acest context, considerăm că o asemenea cerere trebuie însoțită obligatoriu și de alte documente care să justifice necesitatea interceptării, precum și de decizia organelor judiciare abilitate din statul solicitant prin care se aprobă o asemenea măsură. Cererea și documentele anexate în susținerea acesteia trebuie mai întâi recunoscute de instanța competentă din România, după care se va obține autorizarea motivată a judecătorului de la instanța în circumscripția căreia este localizată persoana a cărei convorbiri se solicită a fi interceptate și înregistrate.
„Considerăm că în spiritul respectării legii interne, chiar dacă acea cauză nu se află în instrumentarea autorităților judiciare române, legea specială trebuie completată cu dispoziții care să facă trimitere la procedura de recunoaștere și executare a unei asemenea cereri”.
Examinarea documentelor de arhivă și a fișierelor specializate;
Examinarea documentelor de arhivă și a fișierelor specializate nu ridică probleme deosebite, care să necesite alte activități vizând recunoașterea și executarea, presupunând comunicarea unor informații utile organelor judiciare abilitate ale statului solicitant.
Alte asemenea acte de procedură;
Prin menționarea unei asemenea dispoziții, legiuitorul român a lăsat la latitudinea statelor implicate oportunitatea executării unor asemenea cereri care privesc orice alte acte de procedură solicitate pentru soluționarea unui proces penal aflat pe rolul organelor judiciare ale statului solicitant, cu respectarea dispozițiilor legii interne a statului solicitat.
Transmiterea mijloacelor materiale de probă;
Transmiterea mijloacelor materiale de probă presupune trimiterea de către autoritățile judiciare abilitate ale statului solicitat a mijloacelor materiale de probă deținute, în original sau în copii certificate, către autoritatea judiciară a statului solicitant^.
Comunicarea de documente și dosare;
Comunicarea unor documente sau dosare necesare soluționării unei cauze penale se va realiza în conformitate cu legislația statului solicitat. în general, activitatea în sine nu ridică aspecte deosebite legate de avizări, aprobări sau proceduri.
Identificarea produselor și instrumentelor infracțiunii;
În scopul strângerii unor informații legate de existența, locația, natura, statutul juridic, valoarea sau circulația produselor sau instrumentelor provenite din săvârșirea infracțiunilor sau a altor bunuri care au legătură cu infracțiunea care face obiectul activității de cercetare și urmărire penală, judecată sau executare, organul de cercetare penală, procurorul sau instanța de judecată poate solicita autorităților din alte state date și informații în acest sens.
Potrivit dispozițiilor art. 185 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, „asistența solicitată de oficiile de recuperare a creanțelor sau alte autorități cu atribuții similare din statele membre ale Uniunii Europene se realizează potrivit procedurii prevăzute de H.G. nr. 32/2011 privind desemnarea Biroului pentru prevenirea criminalității și de cooperare cu oficiile de recuperare a creanțelor din statele membre ale Uniunii Europene din cadrul Ministerului Justiției, în calitate de oficiu național pentru recuperarea creanțelor în domeniul urmăririi și identificării produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni sau a altor bunuri având legătură cu infracțiunile”.
În cadrul activității sale, această instituție „prelucrează și transmite altor oficii de recuperare a creanțelor sau autorități cu atribuții similare date și informații referitoare la persoane fizice identificate sau identificabile, cu respectarea prevederilor legale privind prelucrarea datelor cu caracter personal” [art. 185 alin. (3) din Legea nr. 302/2004].
2.2. Audierea prin videoconferință
Audierea prin videoconferință reprezintă a doua formă de asistență judiciară internațională în materie penală și este prevăzută în dispozițiile art. 178 din Legea zr, 302/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și în art. 9 din cel de-al doilea Protocol Adițional la Convenția europeană de asistență judiciară în rrtaterie penală.
Referindu-se la necesitatea și importanța reglementării acestei forme de asistență judiciară, unul dintre autorii români apreciază că: „problemele legate de valabilitatea in statul solicitant a actului obținut prin comisie rogatorie, la care se adaugă costurile ndicate pe care un transfer temporar le implică, insuficiența perioadei transferului pentru efectuarea actelor necesare, omisiunea martorilor, a experților sau a persoanelor urmărite de a compara la chemarea autorității judiciare solicitante, omisiune dată nu de refuzul de a depune, ci de cauze ținând de situația socială, familială sau personală a celui citat, sau de temerea serioasă a persoanei că siguranța și securitatea sa ar fi grav afectate prin prezentare, sunt doar câteva din inconvenientele pe care le dezvăluie formele clasice ale asistenței judiciare”.
Observațiile formulate de autorul citat care se referă la inconveniențele unor forme de asistență judiciară sunt cât se poate de pertinente, pe lângă acestea putând exista și altele, în raport cu fiecare cauză concretă.
Potrivit legii române, atunci când o persoană care se află pe teritoriul României este necesar să fie audiată în calitate de martor sau expert de către autoritățile judiciare ale altui stat, și este inoportun sau imposibil ca persoana în cauză să se înfățișeze personal pe teritoriul acelui stat, statul străin prin autoritățile sale competente poate solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferință.
Statul român va accepta o asemenea cerere dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții, respectiv:
cererea să nu contravină principiilor fundamentale ale dreptului român;
să dispună de condițiile tehnice necesare care să permită efectuarea audierii prin videoconferință.
În ceea ce privește prima condiție, cu toate că aceasta poate da naștere la numeroase interpretări care pot conduce în final la refuzul executării unei asemenea cereri, considerăm că trebuie avute în vedere numai principiile fundamentale ale sistemului de drept român.
În legătură cu cea de-a doua condiție, având în vedere dezvoltarea tehnicilor de înregistrare și transmitere prin videoconferințe, nu suntem de acord cu posibilitatea refuzului unei cereri de asistență argumentată de statul solicitat de lipsa unor posibilități tehnice de acest gen; în cazul României, în calitatea sa de stat solicitat, credem că nu poate fi incidență o asemenea dispoziție.
Se consideră că o asemenea condiție trebuie exclusă din legea română, deoarece în
cazul în care organul judiciar în cauză nu beneficiază de tehnica necesară, ascultarea efectivă a persoanei solicitate poate avea loc la sediul unui alt organ judiciar care dispune de o asemenea tehnică.
] În ceea ce privește cererea de asistență, pe lângă cele două condiții menționate mai sus, precizăm că deși, atât condițiile de fond cât și cele de formă sunt cele clasice, aceasta trebuie cuprindă și alte informații, respectiv motivul pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau expertul să fie prezent personal la audiere, precum și denumirea autorității judiciare și numele persoanelor care vor proceda la audiere.
„Fără a se prevala de facultatea lăsată statelor europene atât de Convenția privind asistența judiciară în materie penală cât și de al doilea Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, de a declara că nu înțeleg să extindă audierile prin videoconferință și la suspecți și inculpați, România a prevăzut și posibilitatea ascultării acestor categorii de participanți în procesul penal”.
Astfel, pentru a se aproba o cerere de asistență judiciară prin care se solicită audierea prin videoconferință a unui suspect sau inculpat, organele judiciare române abilitate, pe lângă existența condițiilor necesare în cazul audierii martorului sau expertului, trebuie să mai constate că sunt îndeplinite cumulativ alte două condiții:
existența consimțământului suspectului sau inculpatului, acesta constituind o garanție suplimentară a dreptului la apărare și mai ales a dreptului la tăcere;
existența unui acord între cele două autorități judiciare (a statului solicitant și a statului român) în vederea audierii prin videoconferință a acestor categorii de persoane [art. 178 alin. (9) din legea specială].
Autoritățile judiciare române competente să execute cererile formulate de autoritățile altor state sunt curțile de apel, în cursul judecății, respectiv parchetele de pe lângă curțile de apel, în cursul urmăririi penale.
În ceea ce privește procedura ascultării prin videoconferințe, a martorului, expertului, suspectului (învinuitului) sau inculpatului, atunci când statul român este stat solicitat, menționăm că ascultarea se va realiza direct de către autoritățile judiciare române competente (judecător sau procuror), potrivit normelor de procedură penală române (inclusiv în cazul martorului protejat).
Citarea persoanei în cauză se va face în conformitate cu normele de drept procesual penal în vigoare la data citării.
Procedura concretă a ascultării implică respectarea următoarelor reguli:
audierea are loc în prezența judecătorului sau procurorului român competent, asistat de un interpret (dacă este cazul); judecătorul sau procurorul desemnat verifică identitatea persoanei audiate fiind obligat să respecte principiile fundamentale ale legii române; dacă constată că sunt încălcate principiile fundamentale ale dreptului român, judecătorul sau procurorul va lua de îndată măsurile necesare pentru a asigura desfășurarea audierii în conformitate cu legea română.
Cu toate că textul legii nu prevede expres, considerăm că pe lângă interpret (atunci când este cazul), suspectul sau inculpatul trebuie asistați obligatoriu de către un avocat ales sau desemnat din oficiu, atunci când legea română prevede o asemenea procedură.
De asemenea, consider că și în situația în care legea română nu prevede obligativitatea asistenței juridice, la cererea celui audiat, aceasta trebuie acordată.
Credem că lipsa avocatului, reprezintă una din situațiile în care, judecătorul sau procurorul poate constata încălcarea unuia dintre principiile fundamentale ale dreptului român, respectiv, dreptul la apărare.
autoritățile judiciare române și cele ale statului solicitant, convin, după caz, asupra măsurilor de protecție a martorului sau expertului;
audierea se efectuează direct de către autoritatea judiciară competentă a statului solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii sale interne;
la cererea autorității solicitante ori a persoanei supuse audierii, aceasta va fi asistată de un interpret, potrivit legii române;
persoana audiată ca martor sau expert poate invoca dreptul de a nu depune mărturie, care îi este conferit de legea română sau legea statului solicitant;
fără a aduce atingere măsurilor convenite pentru protecția martorilor, procurorul sau judecătorul român va întocmi un proces-verbal în care va consemna data și locul audierii, identitatea persoanei audiate, informații privind depunerea jurământului și condițiile tehnice în care audierea s-a desfășurat. Acest proces-verbal se va transmite autorităților judiciare competente ale statului solicitant.
În cazul în care statul român este statul solicitant, declarațiile suspectului sau inculpatului, ale celorlalte părți în procesul penal sau ale expertului, care se află în străinătate, pot fi luate prin videoconferință ori de câte ori este inoportun sau imposibil pentru ca acea persoană să se înfățișeze personal pe teritoriul României.
În sensul legii române, este considerată a fi în imposibilitatea de a se înfățișa personal pe teritoriul României și persoana aflată în detenție pe teritoriul statului solicitat. în acest sens, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori instanța pe rolul căreia se află cauza spre soluționare întocmește și transmite, direct sau prin intermediul autorităților centrale prevăzute de lege, cererea de asistență judiciară internațională în materie penală.
În ceea ce privește cheltuielile legate de stabilirea legăturii video, cele legate de punerea la dispoziție a acestei legături în statul solicitant, remunerarea interpreților și indemnizațiile plătite martorilor și experților, precum și cheltuielile de deplasare în statul solicitant vor fi rambursate de statul străin solicitant statului român, dacă statul român nu a renunțat expres la rambursarea acestora în totalitate sau în parte.
Cu toate că audierea prin teleconferință este prevăzută ca formă de asistență judiciară și în Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală, România a înțeles să facă uz de posibilitatea acordată statelor semnatare de art. 11 parag. 3 din Convenție și de art. 10 parag. 3 din al doilea Protocol la Convenție, și în consecință, nu a prevăzut în legea specială audierea prin teleconferință.
„Datorită unor inconveniente care rezultă din aplicarea acestei forme de asistență judiciară, legate în special de posibilitatea observării modului în care sunt respectare drepturile și libertățile participanților la procesul penal, considerăm că această măsură este cât se poate de normală”.
2.3. Înfățișarea în statul solicitant a martorilor sau experților
Atunci când autoritățile judiciare române consideră că este necesară înfățișarea unei persoane, această mențiune se va face prin cererea de înmânare a citației.
În cazul menționat, în cerere sau în citație se va menționa cuantumul aproximativ al indemnizațiilor, precum și al cheltuielilor de călătorie și de ședere rambursabile. în același timp, autoritatea judiciară română care a dispus chemarea va putea solicita statului solicitat, prin cerere, acordarea unui avans martorului sau expertului.
Indemnizațiile cuvenite și cheltuielile de transport și de ședere rambursabile martorului sau expertului de către statul român solicitant vor fi calculate de la locul de reședință al acestuia și vor fi acordate la niveluri cel puțin egale cu cele prevăzute de tarifele și reglementările în vigoare în statul în care audierea trebuie să aibă loc.
În cazul în care înfățișarea în persoană a unui martor sau expert este solicitată autorităților române de un stat străin și martorul sau expertul declară că se va înfățișa, acesta poate solicita acordarea unui avans din cuantumul cheltuielilor de călătorie și de ședere. Procedural, în această ipoteză, instanța va indica prin încheiere suma de bani solicitată de martor sau expert, unitatea bancară unde urmează să se consemneze suma de bani, consemnarea fiind făcută pe numele martorului sau expertului, la dispoziția autorității judiciare române competente. încheierea instanței, precum și declarația scrisă a martorului sau expertului se vor comunica statului solicitant, fie prin transmitere directă, fie prin mijloace electronice.
Autoritatea română solicitată va aduce la cunoștința autorității judiciare străine solicitante răspunsul martorului sau al expertului. Acceptarea citației nu va atrage obligația martorului sau al expertului de a se prezenta în fața autorității judiciare străine solicitante.
Martorul sau expertul, care, după primirea citație, nu se prezintă în fața organelor judiciare străine solicitante, nu va putea fi supus, chiar dacă citația cuprinde un ordin categoric, niciunei sancțiuni sau măsuri de constrângere, în afara cazului în care acesta va reveni din proprie inițiativă pe teritoriul statului solicitant și dacă va fi din nou citat, în mod legal.
În situația în care martorul care dă curs citației, se prezintă în fața organelor judiciare române, dar refuză să depună mărturie în totalitate sau în parte, nu poate fi supus vreune măsuri de restrângere a libertății sau împiedicat în alt mod să părăsească România, chiar dacă, în conformitate cu dispozițiile legii române, un asemenea refuz ar constitui o infracțiune sau ar putea atrage măsuri coercitive.
Astfel, deși într-o asemenea ipoteză, potrivit legii române persoana în cauză săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă (art. 273 C.pen.), aceasta nu va răspunde penal.
Atunci când martorul sau expertul se va prezenta în fața autorităților judiciare ale statului solicitant, ascultarea se va realiza în conformitate cu dispozițiile legii statului respectiv.
Potrivit legii speciale române, „niciun martor sau expert, oricare ar fi cetățenia sa, care, în urma primirii unei citații, va consimți să se înfățișeze în fața autorităților judiciare ale statului român solicitant nu va putea fi nici urmărit, nici deținut, nici supus vreunei alte restricții a libertății sale individuale pe teritoriul României pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat.
Dacă în timpul procesului ar putea fi dispusă arestarea unui martor care este bănuit că a săvârșit o infracțiune în legătură cu mărturia sa în fața autorităților judiciare ale statului român solicitant, alta decât refuzul de a depune mărturie, se va lua în considerare faptul dacă interesele justiției nu ar fi mai bine protejate prin încredințarea urmăririi, dacă este posibil, către statul străin solicitat.
Nicio persoană, oricare ar fi cetățenia ei, citată în fața autorităților judiciare ale statului român solicitant, în vederea efectuării urmăririi penale pentru anumite infracțiuni, nu va putea fi nici urmărită, nici deținută, nici supusă vreunei alte măsuri de restrângere a libertății în România pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat și care nu sunt menționate în citație” [art. 192 alin. (l)-(3) din legea specială].
Imunitatea menționată mai sus atribuită oricărei persoane pe teritoriul statului român va înceta în cazul în care martorul, expertul sau persoana urmărită, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului român în termen de 15 zile consecutive după ce prezența sa nu mai este cerută de autoritățile judiciare române, rămâne pe teritoriul României sau se reîntoarce, după ce inițial l-a părăsit.
Martorii audiați de autoritățile judiciare române pot beneficia, după caz, de protecție potrivit legislației române în vigoare.
2.4. Notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal
Prin notificarea actelor de procedură se înțelege comunicarea în străinătate a actelor care se întocmesc sau se depun într-un proces penal, în principal, citații pentru părți sau martori, actul de inculpare, alte acte de urmărire penală, hotărâri judecătorești, cereri pentru exercitarea căilor de control judiciar sau actele privind executarea unei pedepse, plata unei amenzi ori plata cheltuielilor de procedură
În ceea ce privește procedura, „se remarcă, pe de o parte, numeroasele dispoziții particulare care sunt consacrate prin diferite tratate bi sau multilaterale, proceduri de urmat în cazul comunicării actelor de procedură către persoanele care locuiesc pe teritoriul unui alt stat, iar pe de altă parte, preocuparea constantă a statelor în vederea simplificării formelor de notificare”).
În ceea ce privește competența de executare a unei asemenea cereri de asistență, menționăm că în faza de judecată aceasta aparține judecătoriei în circumscripția căreia domiciliază sau este deținută persoana condamnată căreia urmează a i se comunica actele, iar în faza de urmărire penală parchetului de pe lângă judecătoria în cauză.
Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată prin simpla transmitere către destinatar. Dacă statul solicitant cere în mod expres, statul român va efectua comunicarea în una din formele prevăzute de legea română pentru înmânări analoage sau într-o formă specială, compatibile cu legea.
Dovada comunicării se va face printr-un document datat și semnat de destinatar sau printr-o declarație a autorității judiciare române solicitate, constatând faptul comunicării, forma și data efectuării comunicării. Actul sau declarația se trimit de îndată statului solicitant.
La cererea statului solicitant, statul român va preciza dacă notificarea a fost făcută în conformitate cu legea română.
În situația în care comunicarea solicitată de un alt stat nu s-a putut îndeplini, statul român va înștiința de îndată statul solicitant despre motivul necomunicării.â
Potrivit dispozițiilor legii speciale, citația pentru înfățișare, destinată unei persoane urmărite care se află pe teritoriul României, se transmite autorităților române competente cel mai târziu cu 40 de zile înainte de data fixată pentru înfățișare. De acest termen se ține seama la fixarea datei înfățișării și la transmiterea citației.
Termenul de „persoană urmărită” folosit de legiuitorul român și european trebuie înțeles în sensul că împotriva persoanei în cauză se desfășoară anumite proceduri judiciare, nu în sensul că aceasta se sustrage de la urmărirea penală, judecată sau executarea unei pedepse.
În privința acestui termen, „Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a lăsat deschisă calea, pentru ca în momentul semnării sau al depunerii instrumentului de ratificare sau de aderare, statul să ceară, prin declarație adresată Secretarului General al Consiliului Europei, ca citația pentru înfățișare, destinate unei persoane urmărite care se găsește pe teritoriul său, să fie transmisă autorităților sale într-un anumit termen, care nu va putea depăși 50 de zile înaintea datei fixate pentru înfățișare, pe care autoritățile judiciare sunt ținute să îl ia în considerare la stabilirea datei înfățișării și la transmiterea citației.
Autoritățile judiciare române pot transmite direct, prin poștă, actele de procedură și hotărârile judecătorești persoanelor care se află pe teritoriul unui alt stat, dacă prin instrumentul juridic internațional aplicabil în relația cu acel stat se prevede această modalitate.
În cazurile menționate mai sus, actele de procedură și hotărârile judecătorești sunt însoțite de o notă care indică faptul că destinatarul poate obține de la autoritatea judiciară emitentă informații asupra drepturilor și obligațiilor sale.
În contextul actual în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces este inclus în dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, transmiterea citație pentru înfățișare, destinate unei persoane aflate în curs de judecată, capătă noi conotații.
În același timp, Curtea a decis că, acest drept nu este absolut, iar în anumite condiții, persoana acuzată poate renunța, de bunăvoie și nesilită de nimeni, în mod expres sau tacit, dar fără echivoc, la acest drept.
Importanța transmiterii și primirii unei asemenea citații constă în faptul că, în anumite condiții, lipsa persoanei citate de la propriul proces, poate conduce la nerecunoașterea hotărârii judecătorești de condamnare de către oricare stat membru al Uniunii Europene.
În vederea respectării dispozițiilor art. 6 din Convenție, a fost adoptată Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, de modificare a Deciziilor-cadru 2002/584/JAI, 2005/214/JAI, 2006/783/JAI, 2008/909/JAI și 2008/947/JAI, de consolidare a drepturilor procedurale ale persoanelor și de încurajare a aplicării principiului recunoașterii reciproce cu privire la deciziile pronunțate în absența persoanei în cauză de la proces.
Actul normativ european menționat de modificare a altor acte normative, instituie o procedură distinctă de informare a unei persoane, cu privire la participarea sa la propriul proces, precum și cazurile în care, deși a fost informată, persoana în cauză nu se prezintă la propriul proces, asumându-și în acest mod o serie de riscuri.
2.5. Cazierul judiciar
Potrivit dispozițiilor legii speciale, statul român comunică, în măsura în care autoritățile judiciare române pot ele însele să le obțină într-un asemenea caz, extrasele de pe cazierul judiciar și orice date referitoare la acesta care îi vor fi cerute, pentru o cauză penală, de autoritățile judiciare ale statului solicitant.
În alte situații decât cele menționate mai sus, unei asemenea cereri se va da curs, cu respectarea dispozițiilor legii române.
De asemenea, statul român va transmite statului străin interesat informații despre hotărârile penale și despre măsurile ulterioare, care se referă la cetățenii statului străin și care au făcut obiectul unei mențiuni în cazierul judiciar. Aceste informații se comunică cel puțin o dată pe an.
În cazul în care persoana în cauză este cetățean al mai multor state, informațiile menționate mai sus se vor comunica fiecărui stat interesat, în afara cazului când persoana are și cetățenia statului român.
La cererea statului străin interesat, statul român va transmite, în cazuri speciale, câte o copie a hotărârilor și măsurilor menționate mai sus, precum și orice altă informație referitoare la acestea, pentru a-i permite să examineze dacă acestea necesită luarea unor măsuri pe plan intern.
în situațiile în care statul român este statul solicitant, informațiile sunt primite de Ministerul Justiției, care le retransmite autorităților judiciare române competente.
CONCLUZII
Potrivit dreptului român și european, asistența judiciară internațională în materie penală reprezintă una din formele de cooperare judiciară internațională în materie penală, fiind prevăzută în art. 1 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.
În ceea ce privește sfera de incidență a acestei forme de cooperare judiciară, în doctrina noastră recentă s-a apreciat că: „stricto sensu, asistența judiciară internațională în materie penală include comunicarea actelor de procedură, comisiile rogatorii internaționale, transferul de proceduri în materie penală, recunoașterea hotărârilor, transferul temporar al martorilor deținuți, înfățișarea martorilor, schimbul de informații din cazierul judiciar și, mai recent, audierile prin videoconferințe, echipele comune de anchetă, livrările supravegheate, anchetele sub acoperire, supravegherea transfrontalieră, transmiterea spontană de informații, interceptarea telecomunicațiilor”.
Același autor, arată că: „lato sensu, așa cum era abordată în lucrările și tratatele mai vechi, asistența judiciară internațională în materie penală include și extrădarea și transferarea persoanelor condamnate”.
Într-o altă opinie se susține că „în mod obișnuit, sub accepțiunea de asistență judiciară internațională în materie penală este cuprinsă o sumă de acte și măsuri specifice dispuse de autoritățile judiciare ale unui stat, denumit stat solicitat, în sprijinul declanșării ori derulării procedurilor penale în fața autorităților judiciare ale altui stat, denumit stat solicitant”.
„Asistența judiciară internațională în materie penală constituie, în țara noastră, o tradiție, România putând fi considerată, atât în planul preocupărilor legislative, cât și în cel al preocupărilor doctrinare, ca fiind în avangarda celor care au aborda: aspectele colaborării interstatale în scopul combaterii fenomenului criminalității”.
Noțiunea în sine este recunoscută și implicit menționată la jumătatea secolului trecut, în unele convenții ale Consiliului Europei, în acest sens în doctrină apre- ciindu-se că: „Modalitățile de realizare a asistenței judiciare internaționale în materie penală sunt legate unele de altele, se întrepătrund și se completează reciproc. Sunt relevante sub acest aspect motivele de fundamentare indicate în preambulul unor convenții, precum Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală: considerând că asistența judiciară este o materie conexă celei a extrădării, care a jăcut deja obiectul unei convenții din data de 13 decembrie 1957 sau Convenția europeană privind transferul de proceduri în materie penală: considerând că scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai strânsă uniune între membrii săi. intenționând să completeze ceea ce deja a adoptat în domeniul dreptului penal pentru a ajunge la o sancțiune mai justă și mai eficientă”.
Prima formă de cooperare judiciară internațională în materie penală cunoscută și aplicată frecvent între diferite state ale lumii, mai întâi în plan bilateral, a fost extrădarea.
Cu toate că nu era cunoscută sub această denumire, asistența judiciară internațională în materie penală a fost aplicată, odată cu cea a extrădării, în diferite modalități.
Astfel, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, odată cu încheierea primelor convenții bilaterale care reglementau instituția extrădării, în conținutul acestora, pe lângă reglementările specifice extrădării, erau prevăzute și unele modalități de realizare a asistenței judiciare în materie penală.
Asemenea prevederi apar în convențiile de extrădare încheiate de România cu alte state europene, cum sunt: Italia, Belgia, Marea Britanie, Olanda, Marele Ducat de Luxemburg, Ungaria etc.
BIBLIOGRAFIE
Boroi, Al. ș.a., Tratat de cooperare judiciară internațională în materie penală, Editura C.H. Beck, București 2016;
Basarab, M. Drept procesual penal vol.I, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, Facultatea de Drept, 1973;
Bulai, C. Drept penal. Partea generală, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L. Buucurești 1992;
Damaschin, M. Drept procesual penal, Editura Wolters Kluwer, București 2010;
David, B. Drept procesual penal, Partea generală și specială, Editura Pro Universitară București 2003;
Dongoroz, V. ș.a Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. I, București, Editura Academiei 1975;
Hanga, V. Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, 1977;
J. Larguier, Procédure pénale, 17e édition, Ed. Dalloz, Paris, 1999;
Mateuț, Ghe. Procedură penală. Partea generală, vol. II, Editura Chemarea, Iași 1994;
Mitrache, C-tin, C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Editura Universul Juridic, București 2014;
Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția a II-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2010;
Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția a III-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2013;
Oancea, I. Drept penal. Partea generală, București, Editura Didactică și Pedagogică 1971;
Radu, F.R. Coperarea judiciară internațională în matreie penală. Îndrumar pentru practicieni, Editura Wolters Kluwer, București, 2009;
Rămureanu, V. Competența penală a organelor judiciare, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1980;
Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu București 2008;
Traversi Alessandro La défence pénale. Techniques de l’argumentasion et de l’art ortaroire, Ed. Bruylant, Bruxelles 1999;
Udroiu, M. Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București 2014;
Udroiu,M. Drept penal. Partea generală, Editura C.H.Beck, București 2015;
Legislație
*** Constituția României revizuită
*** Codul penal român
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Asistenta Judiciara Internationala In Materie Penala (ID: 110250)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.