. Asistenta Financiara Externa Pentru Dezvoltare
INTRODUCERE
Acordarea de asistență externă, sub formă financiară sau sub forma consultanței tehnice reprezintă o noutate în planul relațiilor internaționale.
Crearea organizațiilor și instituțiilor internaționale ce aveau menirea de a contribui la consolidarea legăturilor economice dintre statele lumii și de a sprijini dezvoltarea economică a acestora a determinat apariția a diverse forme de finanțare si programe de ajutorare pentru statele care aveau nevoie de asistență.
În prezent sunt numeroase țările care au probleme cu plata serviciului datoriei externe și care apelează la organizațiile financiare internaționale pentru a obține resursele financiare de care au nevoie. Asistența financiară trebuie considerată în contextul mai larg al resurselor de finanțare, deoarece ea nu poate înlocuii ci completează efortul propriu.
În 1989, odată cu înlăturarea regimului comunist în țările din centrul și Estul Europei a devenit evident că drumul spre o economie de piață solicita existența unor sume substanțiale pentru finanțarea investițiilor în sectoarele productive, care pentru guvernele țărilor în tranziție erau foarte greu de obținut prin resurse proprii. Asistența financiară necesară a fost asigurată, în mare parte de către instituțiile financiare și Uniunea Europeană. Potențialul fluxurilor de capital străine destinat creșterii economice vine în completarea economiilor interne, în felul acesta aducându-si contribuția la îmbunătățirea alocării de resurse și constituind o cale către atragerea de tehnologii noi și ‘know-how ’.
CAP. I.
ECONOMIA MODERNǍ CONTEMPORANǍ
1.1. Tendințe și caracteristici ale economiei mondiale
Lumea în care trăim astăzi este, înainte de toate o lume a interdependențelor, a relațiilor între indivizi, țări, indiferent de potențialul, mărimea sau nivelul lor de dezvoltare. Așa cum se prezintă astăzi, economia mondială este rezultatul unui întreg proces evolutiv, al dezvoltării schimbului reciproc de activități, de la forme inferioare, la forme superioare, de la simplu, la complex.
Într-o accepțiune foarte largă, economia, sau schimbul reciproc de activități, constituie ansamblul de acțiuni ale unei comunități, cu scopul producerii și consumului de bunuri. Realizarea acestui scop presupune, în primul rând, acțiunea asupra mediului ambiant dar și alte acțiuni, cum ar fi repartiția sau schimbul. Altfel spus, economia nu poate fi concepută în afara factorului uman, a socialului.
Economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activități, pe baza diviziunii internaționale a muncii, în care sunt implicați, în mod obiectiv, majoritatea agenților economici de pe glob.
Conceptul de economie mondială este expresia teoretică a unui complet de relații economice, cel mai amplu și cel mai profund, cunoscut până în prezent.
Așa cum se prezintă ea astăzi, economia mondială reprezintă un ansamblu de economii naționale, de entități regionale și de corporații transnaționale aflate într-un stadiu avansat de interdependență. Principalele caracteristici ale economiei mondiale sunt :
Economiile naționale constituie celulele de bază ale economiei mondiale ;
Agenții economici care operează într-o economie națională pot fi: naționali, străini sau rezidenți, atunci când desfășoară activități economice pe o perioadă mai mare de un an ;
Participarea țărilor la economia națională nu este egală ;
Creșterea intervenției statului în schimburile comerciale internaționale ;
Eterogenitatea
Procesul de adâncire al interdependențelor se află într-o dinamică continuă. Interdependențele stau la baza existenței și dinamicii economiei mondiale. Dezvoltarea economiilor naționale determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii, iar pe de altă parte contribuie la crearea interrelațiilor între economiile naționale, făcând posibilă existența unor sisteme la scară planetară ;
Pe parcursul dezvoltării economiei naționale au apărut o serie de contradicții al căror rol s-a modificat de la o etapă a dezvoltării la alta ;
Accentuarea procesului de regionalizare
La scară planetară există mai multe centre de putere, tendința fiind aceea de multipolaritate ;
Dinamismul mutațiilor în cadrul multipolarității ;
Națiunea și statul rămân, în pofida tuturor tendințelor de regionalizare sau globalizare, entități de sine stătătoare, cu atribute proprii : economice, sociale, politice, culturale.
1.2. Globalizarea, problemă de actualitate a economiei mondiale
Globalizarea a devenit problema cea mai arzătoare a epocii noastre.
Atlasul Băncii Mondiale pe 2000 prezintă următoarea definiție a mondializării: “procesul care oferă indivizilor și întreprinderilor o capacitate crescândă de a realiza tranzacții economice, dincolo de tranzacțiile naționale. Acest proces este indus prin eliminarea barierelor naționale și de diminuarea costurilor, în principal de transport și comunicații”. Aceeași definiție este atribuită, în cadrul aceluiași atlas și globalizării.
Însă, diferența dintre cele două fenomene trebuie extrasă din analiza unor fenomene mult mai profunde, care au caracterizat sfârșitul mileniului trei. În fond, în cazul mondializării este vorba despre tendința de creare a unei piețe unice, la scară planetară, în sensul legării prin interese economice a cumpărătorilor de vânzători, a producătorilor de consumatori, a depunătorilor de investitori.
În prezent, globalizarea poate fi percepută mai ales datorită tendințelor de reglementare și liberalizare ce au loc în societate. Tot mai multe sectoare, la nivel național sunt liberalizate, apar norme și reglementări la nivel internațional, intens dezbătute în prezent. Sferele vieții social, economic, cultural sunt tot mai legate între ele, se realizează o intercondiționare ce face imposibilă rezolvarea unor probleme și neglijarea altora.
Deschiderea comerțului mondial a ajutat milioane de persoane prin impulsionarea exporturilor, fapt ce a determinat dezvoltarea a numeroase țări. Globalizarea a redus sentimentul de izolare care domina țările sărace și a oferit multora dintre locuitorii acestora accesul la cunoaștere.
Însă problemele ce par să o caracterizeze sunt pe măsura avantajelor. Ester Brown, coordonatorul lucrărilor “Starea lumii”, editate anual de către Institutul World Watch, desemnează două mari sfidări cu care se confruntă civilizația la începutul noului mileniu și trage un semnal de alarmă mult mai grav decât cel pe care Clubul de la Roma îl marcase deja la începutul anilor '70 și anume, conflictul dintre dezvoltarea civilizației și suportul natural. Este vorba despre tendința de epuizare a resurselor, în timp ce economia le solicită tot mai mult, iar factorii de mediu se deteriorează.
Impactul pe care-l poate avea globalizarea asupra țărilor în curs de dezvoltare și, în primul rând asupra populației sărace de pe glob, poate fi devastator.
Una dintre marile probleme ale globalizării este distribuția creșterii economice globale în ultimele două decenii. Țările în dezvoltare au cunoscut o dinamică mai mare a creșterii economice, în raport cu țările dezvoltate, însă această creștere nu a fost suficientă pentru recuperarea decalajelor existente. La nivel global, inegalitatea dintre națiuni s-a accentuat continuu, începând cu anul 1978, după ce timp de aproape 20 de ani s-a menținut relativ constantă (coeficientul Gini a crescut de la circa 46, în perioada 1960-1978, la 54 în prezent, adică o creștere de aproximativ 20 de puncte procentuale).
Raportul întocmit de Banca Mondială în 2002, privind efectele globalizării susține latura pozitivă a acestui fenomen, apelând la explicația conform căreia țările care au optat pentru deschiderea economiilor lor au cunoscut cele mai mari ritmuri de creștere a veniturilor pe cap de locuitor.
O altă mare problemă a globalizării o reprezintă sărăcia și inegalitățile de dezvoltare. De-a lungul secolului XX, venitul global mediu pe locuitor a crescut semnificativ, dar s-au înregistrat diferențe importante în ceea ce privește nivelul la nivelul țărilor. Evident este faptul că diferențele de venituri dintre locuitorii țărilor sărace și cei ai țărilor bogate s-au accentuat. Un studiu efectuat de World Economic Outlook pe 42 de țări, cu o populație ce reprezintă 90% din populația globului a evidențiat faptul că, deși producția pe cap de locuitor a crescut apreciabil la nivelul tuturor acestor țări, distribuția veniturilor create a devenit tot mai inegală.
Flagelul sărăciei nu a părăsit nici țările dezvoltate, un număr însemnat din populația acestor țări trăind la limita subzistenței ( la nivelul anului 2000, în SUA trăiau aproximativ 40 de milioane de oameni la limita sărăciei). Decalajul dintre bogați și săraci se adâncește tot mai mult, estimările făcute fiind acelea că o cincime din populația globului are acces la trei sferturi dintre bogățiile acestuia. Această polarizare se explică prin fenomenul de migrație masivă a populației spre Europa și America de Nord. Această polarizare se acutizează, datorită faptului că regiunile bogate au trecut deja prin fenomenul de tranziție demografică, iar populația lor este relativ stabilă, în timp ce populația din sud va crește în continuare în următorii 60 de ani. În jumătate din acest timp, doar 1/7 din populația mondială va controla cel puțin trei sferturi din bogăția mondială.
O problemă de actualitate și un nou punct de discordie între țările dezvoltate și cele în dezvoltare îl reprezintă stabilirea unor standarde internaționale ale muncii având ca scop înlăturarea dumpingului social. Temerile țărilor dezvoltate legate de importul de produse mai ieftine constau în riscul de creștere al șomajului sau în deteriorarea bunăstării muncitorilor ca urmare a scăderii salariilor pentru menținerea competitivității.
O altă mare temere în ceea ce privește globalizarea este legată de contagiunea crizelor financiare. Succesiunea crizelor din anii ’90 în Mexic, Thailanda, Indonezia, Coreea, Turcia, Brazilia și Argentina i-a determinat pe unii specialiști să considere crizele financiare drept un rezultat inevitabil al globalizării. Evident este doar faptul că aceste crize nu s-ar fi dezvoltat până la nivelul de necontrolat și nici nu s-ar fi extins cu atâta repeziciune dacă n-ar fi fost expuse la piețele internaționale de capital. Aceste crize au însă rațiuni mult mai complexe, care țin de legăturile existente între politicile internaționale și sistemul financiar internațional. Contagiunea crizelor la nivel regional și global are mai multe canale de transmisie, acestea constând în legăturile fundamentale dintre economiile lumii: financiare, relațiile comerciale internaționale, legăturile politice.
Însă problema care a generat cele mai multe polemici la nivel internațional este cea legată de deficitele statale. Autoritatea statului este legată de apartenența la un anumit teritoriu. În cazul globalizării, granițele devin permeabile, din ce în ce mai multe procese au un caracter transfrontalier, iar altele nu pot nici măcar să fie localizate. Statelor le este greu să reglementeze aceste procese ce au de cele mai multe ori efecte negative asupra economiei. Acest lucru reprezintă o amenințare pentru calitatea vieții într-o lume globalizată, deoarece conduce la deficite de guvernare majore: social, democratic, ecologic, de securitate.
Există două aspecte ale deficitului social. Mai întâi, prin globalizare, statelor li se propune crearea de avantaje naționale comparative cu alte state care favorizează companiile transnaționale și investitorii. Încercând să creeze un climat economic competitiv statele renunță la măsurile de protecție socială, micșorează taxele și impozitele, riscând astfel să se trezească într-o cursă spre abis. Cea de-a doua problemă socială este dificultatea de a crea semă socială este dificultatea de a crea suficiente locuri de muncă, datorită inovațiilor tehnologice care schimbă structura pieței muncii.
Globalizarea desemnează un ansamblu tot mai integrat în care rolul statelor-națiune rămâne important, dar în care mișcările economice nu se mai reduc la schimburile internaționale. Pe de altă parte, globalizarea este, însă, și un proces de redistribuire a puterii economice și de accentuarea a decalajelor și diferențelor sociale la nivel mondial.
Globalizarea impune exigențe deosebite pentru economiile naționale. La nivel macroeconomic, este necesară o strategie capabilă să asigure orientarea activității atât spre macrostabilizarea economică, cât și spre impulsionarea procesului de modernizare a structurii tehnologice și productive a economiei, ținând seama de cerințele fructificării superioare a potențialului național. La nivel microeconomic, orientarea hotărâtoare trebuie să fie spre ridicarea nivelului de competitivitate.
Procesul globalizării stimulează dezvoltarea rapidă, circuitele economice și financiare, propagă valorile universale și apropie societățile între ele, oferind oportunități multiplicate pentru beneficii economice și sociale pentru toate țările lumii. Pe de alta parte, in absenta unor politici adecvate, procesul globalizării poate conduce si la unele efecte negative, adevărate provocări la adresa statelor lumii noi, precum încălzirea globală, poluarea, afectarea biodiversității și deșertificarea, inechitatea distribuției beneficiilor globalizării între țările bogate și cele sărace și adâncirea decalajelor, ștergerea specificităților culturale, proliferarea armelor de distrugere în masă, criminalitatea transfrontalieră sau terorismul.
Acceptând existența acestor aspecte, comunitatea internațională a recunoscut ca una din problemele majore ale perioadei actuale găsirea căilor prin care efectele pozitive ale globalizării să fie maximizate și să se răsfrângă asupra tuturor țărilor și popoarelor, în timp ce efectele negative potențiale să fie eliminate sau reduse la minim. Numai în atari condiții, idealul general acceptat al dezvoltării durabile poate fi atins, astfel încât tuturor locuitorilor planetei să le fie asigurat în mod echitabil dreptul la bunăstare, libertate și pace.
1.3. Importanța asistenței financiare externe în contextul globalizǎrii
Evoluțiile relațiilor recente din economia mondială au determinat și, cu siguranță vor continua să inducă numeroase consecințe pe plan financiar. Astfel, asistăm la reducerea necesităților de mișcare a bunurilor dintr-o țară în alta, ceea ce, evident este în detrimentul comerțului internațional tradițional, stimulându-se, în schimb, involuția internațională prin dezvoltarea producțiilor realizate în străinătate.
În prezent toate economiile naționale sunt, în diferite proporții, penetrate de capital străin, operatorii economici având posibilitatea de a-și găsi posibilități de finanțare mult mai ușor. Datorită faptului că economiile naționale sunt tot mai legate unele de altele, măsurile de politică economică adoptate de către un stat se vor repercuta și asupra altor țări. De exemplu, atunci când unele țări își propun să adopte o serie de măsuri pentru relansarea economică, iar autoritatea monetară din acel stat coboară rata dobânzii, vom asista la o migrare a capitalurilor peste granițe.
Gradul crescut al cooperării financiare dintre state este o dovadă clară a faptului că în economia mondială contemporană multilateralismul a devenit o modalitate de rezolvare a problemelor cu care se confruntă umanitatea. În acest context un rol important îl dețin organizațiile financiare internaționale, dar și organizațiile economice integraționiste. De exemplu, Banca Mondială, dar și băncile regionale, își procură resursele de pe piețele financiare private din statele dezvoltate și pe care le alocă țărilor în dezvoltare, incluzând astfel în zona piețelor financiare noi state pe care le și determină să adopte o serie de măsuri menite să liberalizeze piețele.
În prezent, numeroase țări au importante probleme în ceea ce privește echilibrarea balanței contului curent și plate serviciului datoriei externe. O parte din resursele necesare pentru acoperirea acestor obligații au ca sursă tocmai organizațiile financiare internaționale, cealaltă parte fiind acoperită din resurse private.
CAP.II.
ASISTENȚA FINANCIARǍ EXTERNǍ–SURSǍ
IMPORTANTǍ A DEZVOLTǍRII
2.1. Nevoia de asistență financiară externă
Evoluția economiei mondiale și a economiei multor țări a fost marcată în anii de după cel de-al II-lea război mondial de preocupările pentru refacerea economiei și pentru trecerea la economia de pace. În acest context se înscriu preocupările pentru crearea unor organizații și instituții internaționale cu menirea de a contribui la instituirea și consolidarea legăturilor economice dintre state, precum și la sprijinirea dezvoltării lor economico-sociale. De asemenea se conturează tendințe de unire a eforturilor statelor pentru accelerarea dezvoltării și pentru realizarea unei creșteri economice durabile.
În sistemul relațiilor economice internaționale, asistența financiară pentru dezvoltare reprezintă o instituție nouă, apărută în acest context, ca expresie a extinderii și adâncirii continue a cooperării economice dintre statele lumii, a preocupării comunității internaționale pentru lichidarea urmărilor subdezvoltării.
Asistența financiară externă trebuie să fie considerată în contextul mai larg al surselor pentru dezvoltare exogene, surse care nu pot înlocui ci completează factorul intern, efortul propriu. Dar, în cadrul statelor tinere care au cea mai mare nevoie de asistență se manifestă o contradicție evidentă între necesități și posibilitatea de acumulare internă de capital. Aceste state sunt încă departe de situația în care să fie capabile să-și finanțeze dezvoltarea proprie numai pe baza economiilor interne, datorită anumitor factori, independenți de ele, care le împiedică să-și însușească valoarea adăugată. Din acești factori fac parte:
limitarea veniturilor în devize pentru exporturile efectuate, ca urmare a barierelor tarifare și netarifare (limitări cantitative, norme tehnice, reglementări sanitare etc.);
creșterea însemnată și continuă a prețurilor importurilor, mai ales la instalațiile industriale, creșteri care nu pot fi compensate prin exporturile proprii;
transferul profiturilor obținute de către investitori către țările de origine ale acestora în locul investirii acestora pe plan local;
Este evident faptul că, dată fiind starea de subdezvoltare moștenită la câștigarea independenței de sub colonialism, sau dată fiind tranziția prelungită spre economia de piață a țărilor foste comuniste, posibilitățile proprii de lichidare a stării de înapoiere sunt limitate.
Deci proporția nevoilor de asistență financiară externă pentru dezvoltare este determinată de gradul de rămânere în urmă a economiei interne.
Țările în tranziție din Europa Centrala și de Est cu excepția Ungariei și Cehiei erau țări în dezvoltare înainte de 1989, iar situația s-a prelungit până în cea de-a doua jumătate a deceniului trecut când împreuna cu Polonia si Slovacia au trecut în rândul țărilor dezvoltate. Statutul de economie dezvoltată al celor cinci țări în tranziție cu excepția României și Bulgariei, a fost recunoscut odată cu intrarea Ungariei, Cehiei și Poloniei, începând cu anul 1995, și Slovaciei din anul 2000 în rândul țărilor dezvoltate care formează OCDE (Organizația pentru Cooperare si Dezvoltare Economica).
După 1989, majoritatea economiilor în tranziție au înregistrat scăderi importante în nivelele producției industriale, salariilor și ale capacitații de realizare a investițiilor în propriile economii, datorită lipsei mijloacelor financiare pentru finanțarea activităților economice. În aceste condiții, asistența externă era și este absolut necesară (în prezent doar pentru țările mai puțin dezvoltate din rândul țărilor în tranziție analizate). Situația financiară externă a majorității țărilor în tranziție a rămas neschimbată. Deficitele contului curent ale Europei de Est au fost in general ușor de finanțat prin intrări substanțiale de capital și prin creșterea rezervelor valutare străine. Una din cauzele creării deficitului contului curent este deficitul balanței comerciale existent în toate țările în tranziție care la rândul său este alimentat de valoarea ridicată a importurilor. Aceasta valoare ridicată în situația importurilor a fost posibilă în condițiile în care în primii ani ai tranziției și până în perioada 1996-1998, raportul de schimb a fost net în favoarea țărilor dezvoltate. Țările în tranziție, puteau oferi la export mărfuri cu nivel tehnologic
scăzut și mediu (cazul Bulgariei și României), sau cu nivel mediu în restul țărilor.
2.2 Tipologia fluxurilor financiare îndreptate către țările în dezvoltare
Odată cu creșterea și diversificarea comerțului internațional, s-au impus și chiar au depășit fluxurile mondiale de mărfuri, fluxurile internaționale de capitaluri.
Actualmente, fluxurile internaționale de capitaluri pot fi caracterizate de complexitate deosebită. Conform balanței de plăți elaborată de FMI, mișcările internaționale de capitaluri pot fi clasificate în:
fluxuri de capital pe termen scurt;
fluxuri de capital pe termen lung;
transferuri financiare, fără contraprestații sau cu caracter excepțional;
Fluxurile financiare internaționale se desfășoară într-un cadru instituțional care constă într-un ansamblu de instituții și mecanisme de formare și distribuire a resurselor financiare către țările în dezvoltare și către țările în tranziție din Centrul și Estul Europei.
Instituția care deține rolul central în formarea și distribuirea resurselor financiare îndreptate către țările în dezvoltare este ONU, prin organele și organismele sale (ECOSOC, PNUD), precum și unele instituții din cadrul Sistemului Națiunilor Unite: FMI, Grupul Băncii Mondiale. Un rol important este deținut și de Uniunea Europeană, mai ales prin prisma raporturilor și programelor sale adresate țărilor în tranziție, în procesul de asistență financiară externă bi și multilaterală.
Datorită scumpirii barilului de petrol, OPEC a devenit donatoare de resurse financiare, după 1973.
Sub egida ONU, în cadru strategiei Națiunilor Unite pentru al II-lea deceniu de dezvoltare (1971-1980) a fost formulată recomandarea ca fiecare țară capitalistă industrializată să asigure țărilor în dezvoltare un transfer de resurse financiare publice și private, cu o valoare minimă anuală de 1% din PNB. Din acest transfer 30% trebuia să vină pe cale privată iar 70% ar fi trebuit să fie bani publici, deoarece ajutorul public pentru dezvoltare conține mai multe elemente de favoare.
Experiența a arătat faptul că ajutorul public pentru dezvoltare nu a reușit să depășească 0,3% din PNB-ul țărilor bogate, deoarece numai câteva țări nordice și-au îndeplinit angajamentul luat (Norvegia, Suedia, Danemarca și Olanda).
Fluxurile financiare îndreptate spre țările în dezvoltare au o structură diversificată. Acestea se compun din:
1. Fluxuri în condiții de favoare
A. Ajutorul public pentru dezvoltare (APD)
– Bilateral
– Multilateral
B. Donații private
2. Resurse furnizate în condiții de piață
A. Din sectorul public
– Bilaterale ( credite la export sau alte fluxuri publice)
– Multilaterale
B. Din sectorul privat
– Investiții directe de portofoliu
– Împrumuturi bancare
– Obligațiuni
Ajutorul public pentru dezvoltare reprezintă într-o măsură mai mare o finanțare reală a țărilor în dezvoltare, deoarece acesta constă din donații, fonduri nerambursabile, dar și din împrumuturi publice care au un grad de suplețe mai ridicat în ceea ce privește : mărimea ratei dobânzii, termenul de rambursare total și termenul de grație. În concepția OCDE, aceste împrumuturi ar trebui să conțină un grad de liberalitate de cel puțin 25%.
Gradul de liberalitate al acestor împrumuturi este dat de: rata dobânzii mai scăzută decât dobânda pieței financiare libere, un termen de rambursare mai îngăduitor și acordarea unui termen de grație.
În 1969, Comitetul de Ajutor pentru Dezvoltare al OCDE a definit ajutorul public pentru dezvoltare prin patru caracteristici:
este acordat țărilor în dezvoltare în mod bilateral și multilateral (prin instituții internaționale)
este acordat organismelor publice
este destinat dezvoltării economice
este dat în condiții financiare de favoare, adică sub forma donațiilor sau a împrumuturilor care conțin elemente de liberalitate
De la începutul anilor 1990 se constată o creștere a importanței ajutorului public pentru dezvoltare în cadrul fluxurilor financiare îndreptate către țările în dezvoltare, față de resursele furnizate în condiții de piață. Acest lucru se datorează faptului că țările dezvoltate preferă acordurile bilaterale cadrului multilateral, fapt ce dovedește că repartiția ajutorului public pentru dezvoltare este încă influențată de legăturile tradiționale, de considerații geopolitice și de interese comerciale. Un exemplu în acest sens este acela că aproape 60% din ajutorul financiar acordat de guvernul american se îndreaptă către: Israel, Egipt, Indonezia și Filipine. În 1992, ajutorul public pentru dezvoltare acordat de SUA Israelului sau Iordaniei se ridica la 300 dolari/persoană în timp ce ajutorul acordat unor țări ca India sau China ajungea la un nivel de doar 2 dolari/ persoană.
De cele mai multe ori acordarea ajutorului a fost condiționată de clauze economice și politice, țările beneficiare acceptând să importe mărfuri de pe piața țării donatoare, provocând fenomenul “devierii de comerț”, nociv pentru economia mondială datorită faptului că se favorizează mărfurile ce provin dintr-o anumită țară fără a se respecta principiile concurenței loiale.
Un reproș adus ajutorului public pentru dezvoltare este acela că nu ajunge la populație, ci prin funcționarii statului beneficiar se ajunge la corupție; iar din ajutorul primit se plătesc sume mari specialiștilor străini pentru deplasare și pentru efectuarea unor studii de fezabilitate.
În prezent se pune problema înlocuirii asistenței financiare externe cu parteneriatul economic, datorită neajunsurilor acesteia .
În ceea ce privește sursele de finanțare privată, acestea au o valoare superioară ajutorului public pentru dezvoltare și sunt acordate, în general de marile bănci comerciale transnaționale, cu scopul înfăptuirii unor programe naționale de dezvoltare, în condițiile pieței financiare libere.
Din 1973 băncile transnaționale reciclează petrodolari acordând împrumuturi în condiții de piață țărilor în dezvoltare. Pentru a se asigura împotriva riscului de incapacitate de plată, problemă cu care s-au confruntat în anii '80, acestea pretind dobânda care este practicată pe piața internațională la care se adaugă o marjă (spread) calculată în funcție de solvabilitatea debitorului. Ca urmare, obținerea unui împrumut de la bănci este cu atât mai costisitoare cu cât țara este mai săracă.
Conform unui raport al Băncii Mondiale și al FMI, creditele private de la băncile comerciale au fost principalele surse de finanțare externă, până la izbucnirea crizei datoriei externe a țărilor în dezvoltare, declanșată în anii '80. După aceasta se constată o scădere a împrumuturilor pe termen lung acordate țărilor în dezvoltare pentru finanțarea obiectivelor plănuite. În schimb au luat amploare investițiile străine directe, constatându-se o triplare a sumelor investite în țările în dezvoltare în perioada 1984-1993, investiții ce au fost vectorul dezvoltării unor state noi industrializate cunoscute sub denumirea de “dragonii din Asia”. Trebuie remarcat, de asemenea că investițiile străine directe nu creează datorii externe.
Investițiile străine directe, urmăresc, în majoritatea cazurilor, exploatarea unei resurse locale, abundente și avantajoase, în vederea satisfacerii cererii de pe piața mondială și a obținerii unui profit.
Tabel nr. 1
Structura fluxurilor internaționale, pe tipuri de resurse, în perioada 1989-1997
Miliarde dolari
Sursa :Global Development Finance, World Bank 1998
Asistența financiară externă are două categorii de efecte asupra creșterii economice. Primul este cel amplificator, generat de utilizarea resurselor externe, iar cel de-al doilea este unul limitative, generat de micșorarea resurselor interne ca urmare a rambursării creditelor și dobânzilor aferente.
2.3. Instituții financiar monetare de credit și forme de creditare ale acestora
2.3.1. Fondul Monetar Internațional
Fondul Monetar Internațional a luat ființă în urma lucrărilor Conferinței Monetare și financiare a Națiunilor Unite, din Iulie 1944, ținută la Bretton Woods. La lucrările acestei Conferințe au participat 49 de state care au elaborat acordurile de constituire ale Fondului și Băncii Mondiale pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Crearea Fondului Monetar Internațional răspundea voinței comune a statelor aliate în perioada celui de-al doilea război mondial, în special a SUA și a Marii Britanii, de a se instaura, după război o ordine monetară care să faciliteze reconstrucția postbelică și să permită evitarea crizelor economice și sociale din anii '30. S-a urmărit deci crearea unei instituții internaționale care, acordând asistență financiară țărilor cu probleme în domeniul balanțelor de plăți, să permită evitarea recurgerii, de către acestea, la protecționism sau devalorizări competitive, ca metode de redresare a balanțelor de plăți. Pentru a acorda un ajutor financiar, Fondul trebuie să se pună de acord cu autoritățile naționale asupra unui program economic care să permită atingerea obiectivelor specifice de fiabilitate externă, stabilitate monetară și o dezvoltare durabilă.
Activitatea Fondului Monetar Internațional ca instituție internațională de credit este complexă, atât din punct de vedere al formelor de creditare cât și din punctul de vedere al gradului de condiționare.
Statului inițial al Fondului prevedea o singură modalitate de creditare și anume tragerile. Prin intermediul tragerilor, o țară membră cumpăra de la Fond, contra monedei sale, moneda unui alt stat membru, se cumpăra, deci, monedă convertibilă cu monedă națională. Aceste trageri presupuneau mai multe trageri, dintre care prima se numește „tranșă de rezervă”, iar următoarele „tranșe de credit”. Tranșa de rezervă se acordă automat, fără condiționări, dar acordarea tranșelor de credit este însoțită de îndeplinirea unor condiții economice, al căror grad de constrângere crește odată cu acordarea tranșelor superioare.
Prin folosirea sistemului de trageri, suma totală în monedă convertibilă, posibilă a fi cumpărată de către o țară membră în schimbul monedei naționale, ajunge până la dublul cotei sale de subscripție. Plafonul poate ajunge până la 600% din cotă în cazul în care se cumulează și efectul altor facilități de creditare.
Aranjamentele „stand-by” au fost create de Fond în anul 1952. Practic, la dispoziția țării solicitante este pusă o anumită sumă de bani, în general echivalentul tranșei de rezervă la care se adaugă primele două tranșe de credit, care poate fi folosită de către țara solicitantă pe parcursul aranjamentului, de regulă pe durata unui an.
Un aranjament „stand-by” include, de fapt, două documente: unul cuprinde un număr de clauze standard, indicând scopul, durata, suma creditului și obligațiile țării beneficiare. Al doilea este un memorandum sau o scrisoare de intenție, precizând politica monetară și de schimb pe care statul respectiv se angajează să o urmeze. Adesea celor două documente li se adaugă un program de stabilizare sau redresare economică .
Pentru a răspunde solicitărilor de creditare ale noilor țări membre, în special cele în curs de dezvoltare, au fost create noi instrumente de finanțare, respectiv instrumente cu caracter permanent și instrumente cu caracter temporar.
Din categoria facilităților de finanțare cu caracter permanent fac parte: finanțarea compensatorie, finanțarea stocurilor regulatorii, finanțarea extinsă și facilitatea rezervei suplimentare.
Finanțarea compensatorie a fost introdusă în practica Fondului din 1963 în scopul ajutorării țărilor cu probleme ale balanței de plăți externe, ca urmare a fluctuațiilor încasărilor din export, produse de instabilitatea prețurilor materiilor prime pe piața internațională sau produse de calamități naturale.
Mecanismul finanțării stocurilor regulatorii (tampon) a fost creat în 1969 pentru a ajuta țările membre să-și finanțeze constituirea de stocuri.
Mecanismul finanțării extinse (lărgite) a fost introdus în 1974 și este destinat țărilor care trebuie să facă față unor dificultăți economice ce au o incidență negativă asupra balanțelor de plăți. Pentru utilizarea acestui mecanism, țările în cauză trebuie să prezinte Fondului un program complet privind politicile și măsurile avute în vedere pentru remedierea problemelor cu care se confruntă.
Facilitatea rezervei suplimentare a fost introdusă în 1997 și urmărește ajutorarea țărilor membre în a face față unor crize neașteptate ale balanței de plăți, ca urmare a unor ieșiri masive de capital din țară.
Mecanismele temporare de finanțare au fost create pentru a ajuta țările membre să facă față unor crize ce afectează economia mondială. Primele mecanisme temporare au apărut în perioada anilor 1974-1977, urmărind asigurarea unor creșteri a contribuției Fondului Monetar Internațional la reciclarea petrodolarilor, după criza petrolului din 1973. În anul 1993 s-a constituit, special pentru țările în tranziție spre economia de piață, facilitatea de „transformare sistemică”, cu scopul ușurării acestui proces. Mecanismele temporare de finanțare includ: politica de acces lărgit, facilitatea de ajustare structurală și facilitatea de ajustare structurală întărită.
Facilitatea de ajustare structurală a fost creată în 1991 pentru finanțarea unor dezechilibre ale balanței de plăți.
Facilitatea de ajustare structurală a fost constituită în 1986 în favoarea țărilor membre ale fondului care aveau un venit pe locuitor scăzut. Țările membre nu pot apela la acest mecanism decât dacă dificultățile lor de plată nu pot fi depășite decât prin programe macro-economice pe termen mediu.
Facilitatea de ajustare structurală întărită a fost creată în 1988, se adresează tot țărilor în curs de dezvoltare și vizează reducerea datoriei externe. Apelând la acest mecanism se pot obține fonduri mai mari decât în cazul facilității de ajustare structurală.
Rolul Fondului Monetar Internațional în direcționarea ajutorului financiar internațional este:
de a orienta ajutorul financiar către țările în curs de dezvoltare, prin crearea unor mecanisme speciale de finanțare pentru acestea;
implicarea în soluționarea unor crize grave de lichidități țări ca: Argentina, Mexic, Indonezia;
de a desfășura activități specifice de consiliere în fostele țări cu economie centralizată în vederea soluționării problemelor structurale;
2.3.2. Grupul Băncii Mondiale
Grupul Băncii Mondiale este cea de-a doua instituție financiar-monetară creată în cadrul conferinței de la Bretton-Woods. Din cadrul grupului de organizații ce poarta denumirea de „Grupul Băncii Mondiale” fac parte: banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare ( BIRD), Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID), creată în 1950, Societatea Financiară Internațională (SFI), înființată în 1956, Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor (MIGA), operabilă din 1988 și Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investițiile (CIRDI), care funcționează din 1966.
În primii ani de activitate ai BIRD, cea mai mare parte a împrumuturilor au avut ca destinație principală aprovizionarea cu energie electrică și finanțarea de proiecte în domeniul infrastructurii, pornindu-se de la ideea că dezvoltarea acestor sectoare este benefică pentru stimularea afacerilor, în general. În anii '70, finanțarea unor astfel de proiecte se făcea tot mai rar deoarece duceau la crearea unor sectoare moderne într-o țară săracă. Deși banca a continuat finanțarea acestor proiecte, din anul 1969 principala destinație a împrumuturilor a devenit proiectele care vizau sărăciei și o mai bună distribuție a venitului social.
Ulterior, spectrul programelor sociale a fost lărgit, cuprinzând împrumuturi pentru modernizarea unor sectoare ca: educație, sănătate, controlul natalității, alimentație, etc. Acestea sunt proiecte cu efecte directe asupra populației sărace, dar s-au confruntat cu critici puternice deoarece erau considerate a fi costisitoare și se considera că nu avantajează sectorul particular. Criticile au aparținut în principal SUA care acuzau că aceste împrumuturi au o eficiență slabă, sunt mari consumatoare de fonduri și neglijează sectorul privat al economiei creditate.
La începutul anilor '80, când țările industrializate se confruntau cu o puternică recesiune, iar țările externe aveau probleme cu rambursarea datoriei externe, au fost dezvoltate două noi programe de împrumut: împrumuturi pentru ajustarea structurală și împrumuturi pentru ajustare sectorială.
Împrumuturile pentru ajustare structurală au ca scop îmbunătățirea modului de funcționare a economiei țării beneficiare și creșterea exporturilor sale. Deoarece unul dintre scopurile finale ale acestui tip de împrumut este stabilizarea balanței de plăți externe, acest tip de împrumut este acordat în corelare cu împrumuturi ale Fondului Monetar Internațional.
Împrumuturile pentru ajustare sectorială au ca scop acordarea de resurse financiare pentru reformarea sectorului privat.
Un alt tip de credite acordate de BIRD sunt împrumuturile de protecție a mediului, cunoscute și sub denumirea de „facilitatea ecologică globală”, destinate finanțării unor proiecte de îmbunătățire a calității apei, de reducere a efectului de seră, de protejare a biodiversității.
Din anul 1946 când și-a început activitatea, până în 1996, BIRD a acordat un număr de 3923 de împrumuturi a căror valoare s-a ridicat la 28 miliarde de dolari, iar numai la nivelul anului 2004 BIRD a finanțat 245 de proiecte în țările în dezvoltare ce au cumulat o valoare de 20 de miliarde de dolari. Creșterea numărului de proiecte finanțate și a valorii acestora se datorează împrumuturilor acordate pentru țările Europei Centrale și de Est. Cifra cumulativă a împrumuturilor acordate până în prezent este de 394 miliarde dolari.
Constituirea Asociației Internaționale pentru Dezvoltare, a devenit necesară după anul 1950, când s-a constatat că țările în curs de dezvoltare, mai sărace nu puteau răspunde condițiilor statutare de acordare a împrumuturilor impuse de Banca Mondială.
Beneficiarii creditelor AID sunt țările în curs de dezvoltare cel mai puțin avansate al căror venit național pe cap de locuitor se plasează sub 925 dolari anual. Criteriul venitului național pe cap de locuitor nu este însă absolut. Beneficiarii de credite AID trebuie să îndeplinească și alte condiții, printre care:
ei trebuie să aibă o stabilitate economică, financiară și politică care să justifice o politică de împrumuturi de dezvoltare pe termen lung;
să aibă o problemă de balanțe de plăți neobișnuit de grea iar perspectiva unor încasări din export care să justifice obținerea împrumuturilor de care au nevoie, în condițiile pieței, deosebit de neînsemnată;
politicile lor trebuie să reflecte un autentic angajament pentru dezvoltare;
Cifra cumulativă a împrumuturilor acordate este până în prezent de aproximativ 151 miliarde dolari. Contribuțiile la IDA permit Băncii Mondiale să furnizeze 6-7 miliarde dolari pe an sub formă de credite fără dobândă celor mai sărace 78 de țări din lume, unde trăiesc aproximativ 2,4 miliarde de oameni. Aceasta asistență este vitală pentru ca aceste țări au o capacitate minimă sau inexistentă de a împrumuta în condițiile pieței.
Tabel nr. 2
Primii zece datornici ai IDA în anul 2005
Sursa: www.worldbank.com
Corporația Financiară Internațională a fost creată în 1950, ca o organizație independentă, din punct de vedere instituțional și financiar de Banca Mondială. Crearea acestei instituții de finanțare a rezultat din nevoia completării activităților BIRD, care se desfășurau cu precădere la nivel guvernamental, cu operațiuni, la scară mai mică, în sectorul privat din țările în curs de dezvoltare, în vederea creșterii fluxului de capital către acest sector. Prin înființarea CFI s-a dorit înființarea unei organizații ce avea ca scop încurajarea investițiilor private în țările în curs de dezvoltare, țări ocolite de investitori, care preferă să investească pe piețele mai sigure din țările industrializate.
Împrumuturile acordate de Corporația Financiară Internațională nu necesită garanție guvernamentală și vizează:
împrumutarea firmelor din țările dezvoltate;
participarea la capitalul social al unor firme private;
Condițiile de finanțare sunt mai dure decât în cazul BIRD, iar împrumuturile sunt acordate în condiții de piață și sunt condiționate de implicarea de fonduri private.
Importante în activitatea Corporație sunt participările la capitalul unor firme private, cu o cotă maximă de 25%, dar suficientă pentru a determina și alți investitori să participe la subscripții. Corporația a participat la înființarea mai multor fonduri de investiții ți burse de valori și în dezvoltarea piețelor de capital. În Europa Centrală și de Est s-a implicat în organizarea licitațiilor pentru privatizarea întreprinderilor.
Portofoliu de angajamente al corporației este de aproximativ 23,5 miliarde de dolari. Mandatul Corporației Financiare Internaționale este extinderea dezvoltării economice prin sectorul privat. Lucrând cu partenerii de afaceri, Corporația investește în întreprinderile particulare viabile din țările în curs de dezvoltare și oferă împrumuturi pe termen lung, garanții și servicii de gestionare a riscului și consultanță pentru clienții săi.
Lucrările pentru elaborarea Convenției Internaționale de creare a Agenției Multilaterale de Garantare a Investițiilor s-au desfășurat în cadrul BIRD, începând cu anul 1981. Convenția a fost aprobată de reuniunea anuală a Consiliului Guvernatorilor Băncii Mondiale, de la Seul, în 1985 și a intrat în vigoare în 1988.
Agenția acționează ca un mandatar al statelor membre care doresc garantarea investițiilor, acceptând acoperirea riscurilor. În această calitate, ea urmărește asigurarea unui echilibru al drepturilor și obligațiilor investitorului eligibil și ale statului gazdă a investiției; o largă protecție juridică și politică a investitorului străin și investiției cât și un efect sporit al proiectului de investiție asupra economiei țării gazdă. Obiectul garanțiilor agenției este reprezentat, în primul rând de împrumuturile pe termen mediu și lung , pentru proiecte de investiții, dar și orice alte forme de investiții directe.
Pe lângă activitatea de garantare a investițiilor, MIGA desfășoară și o activitate de promovare a investițiilor în țările în dezvoltare.
Cifra cumulativă a garanțiilor emise până în prezent este de aproximativ 13,5 miliarde dolari. Obiectivul MIGA este încurajarea investițiilor străine în țările în curs de dezvoltare, prin acordarea de garanții împotriva unor riscuri ce pot apărea din finanțarea de proiecte în țările membre.
Fondul Internațional pentru Dezvoltare Agricolă a fost creat în 1976 ca urmare a agravării fenomenelor de sărăcie în țările în dezvoltare.
Fondul acordă împrumuturi în condiții de favoare, dar și împrumuturi în condițiile pieței, și anume:
împrumuturi în condiții de favoare, pe o durată de până la 50 de ani, cu 10 ani perioadă de grație, nepurtătoare de dobândă, dar pentru care se percepe un comision de administrare de 1%;
împrumuturi pe o durată de 20 de ani, cu o perioadă de grație de 5 ani și o dobândă de 4% pe an;
împrumuturi în condiții similare condițiilor de piață, cu o durată de rambursare de 15, până la 18 ani, cu o perioadă de grație de 3 ani și o dobândă de 8% pe an;
Din punct de vedere al instituțiilor implicate în finanțare, Fondul Internațional pentru Dezvoltare Agricolă operează două categorii de proiecte: proiecte finanțate direct, din fondurile sale și proiecte cofinanțate împreună cu alte instituții financiare sau de dezvoltare. Proiectele finanțate de FIDA sunt concentrate în zonele marginale și fragile din punct de vedere ecologic din Africa Subsahariană, Africa de Nord și Orientul Apropiat, America Latină și Caraibe, precum și Asia și zona Pacificului.
FIDA este specializată în finanțarea unor proiecte destinate ameliorării unor situații în țările cele mai sărace, create de: criza alimentară, deșertificare și eroziunea solului.
2.4 Problema datoriei externe acumulată de țările în dezvoltare
În opinia multor economiști, faptul că fluxurile financiare provenite de la țările dezvoltate nu s-au transformat decât în mică măsură într-un ajutor efectiv se datorează în mare parte chiar țărilor beneficiare, datorită faptului că n-au stăvilit creșterea populației, datorită gestiunii iraționale a fondurilor primite și din cauza lipsei de prevedere care a împins aceste țări spre un exces de împrumuturi costisitoare.
Datoria externă a țărilor în dezvoltare a crescut de la 100 miliarde dolari, cât era în 1970 la peste 2000 miliarde dolari la sfârșitul deceniului trecut, o sumă imensă ce a devenit o povară pentru economia mondială.
Trebuie avut în vedere și faptul că ajutorul public pentru dezvoltare, mai ales sub forma donațiilor a scăzut, ceea ce a determinat aceste țări să apeleze tot mai mult la băncile comerciale, împrumutându-se în condiții de piață. Apelul sporit la creditele bancare nu a fost de bun augur pentru țările în dezvoltare deoarece s-a încercat finanțarea unor nevoi pe termen lung folosind ca suport creditele pe termen scurt, fapt ce a determinat cumularea multor scadențe.
La începutul anilor '80 a devenit evidentă existența unei crize a plăților internaționale, determinată atât de mărimea datoriei externe în valoare absolută, cât și de posibilitatea țărilor în dezvoltare de a face față datoriilor scadente.
Din această cauză au avut loc numeroase dezbateri în cadrul ONU și al FMI, pe problema metodelor de reducere și lichidare a datoriei externe. Câteva dintre soluțiile propuse au fost:
În 1988, la Toronto, G7 a propus reducerea datoriei publice cu o treime pentru țările cele mai sărace
O altă soluție este cea legată de reamenajarea datoriei externe, care constă în negocieri la care participă unul dintre cele două cluburi: “Clubul de la Londra”/ comitetul băncilor private sau “Clubul de la Paris”/comisia ce reprezintă guvernele țărilor creditoare, pe de o parte și țara debitoare, alături de FMI, de cealaltă parte. FMI se constituie garant pentru debitor în urma celor stabilite la negocieri. Cele mai frecvente întâlniri sunt cele legate de reamenajarea datoriei externe rezultată din împrumuturile obținute de la băncile comerciale. În acest caz, este necesară obținerea acordului unanim al băncilor care cer garanția oferită de un acord cu FMI. Fondul acordă un credit țării care solicită reamenajarea datoriei, cu condiția acceptării unui “program de ajustare” care prevede măsuri corective ca: scăderea inflației, restructurarea cererii interne. Băncile nu iau în considerare dobânzile ce trebuie plătite la termen, ci doar reeșalonarea împrumutului, precum și condițiile obținerii unui împrumut suplimentar ce poate permite debitorului plata serviciului scadent al datoriei.
“Clubul de la Paris” a hotărât anularea unor datorii pentru țările cele mai puțin dezvoltate, datorii rezultate din ajutorul public.
Banca Mondială a creat în 1989 un Fond de Dezîndatorare, pentru a permite răscumpărarea datoriilor bancare. Răscumpărarea este finanțată de Asociația Internațională pentru dezvoltare, prin acordarea de împrumuturi în condiții foarte avantajoase țărilor solvabile care au capacitate de plată.
Dar datoria externă a țărilor în dezvoltare nu numai că nu este atenuată ci se mărește. Se poate constata că aceste metode tratează efectele și nu cauzele expansiunii datoriei externe.
CAP. III.
ASISTENȚA FINANCIARǍ EXTERNǍ PENTRU ADERARE
3.1. Asistența occidentală pentru țările aflate în tranziție
Comunitatea Europeană a fost prima care a acordat asistență financiară pentru țările estice și a devenit și principalul coordonator al fondurilor îndreptate către aceste țări.
În decembrie 1989, Președintele François Mitterand a propus înființarea unei instituții financiare internaționale, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, care a început să funcționeze din 1991. Principalul său obiectiv este promovarea instituțiilor democratice și a economiilor deschise de piață în Europa Centrală și de Est, precum și în fosta Uniune Sovietică, prin investiții și prin acordarea de împrumuturi, cel puțin 60% din fonduri fiind direcționate către sectorul întreprinderilor private sau către întreprinderile proprietate de stat angajate în privatizare.
Astăzi, BERD utilizează mecanisme de finanțare pentru a ajuta la refacerea economiilor a 27 de țări din Europa Centrală și de Est și Asia Centrală. BERD este cel mai mare investitor al regiunii și mobilizează și alți investitori pentru a participa la proiectele desfășurate în regiune, asigură finanțare pentru bănci și afaceri și lucrează și la proiecte de privatizare pentru companiile de stat. Banca conlucrează cu guvernele statelor pentru a promova politicile care vor revigora mediul economic. Conform statutului, aceasta nu poate opera decât în statele care respectă principiile democratice. Investițiile BERD trebuie să respecte următoarele condiții:
Să atenueze impactul tranziției spre economia de piață;
Să-și asume riscurile care-i determină pe investitori să nu investească în țara respectivă;
Să aplice principii bancare solide;
Astăzi, BERD utilizează toate instrumentele financiare și investiționale de care dispune pentru a susține construirea economiilor de piață și a democrațiilor în 27 de țări din Europa Centrală până în Asia Centrală. BERD este cel mai mare investitor instituțional în regiune și mobilizează investiții străine directe semnificative, pe plângă propriile finanțări. Banca, cu un capital subscris de 20 miliarde euro, este deținută de 60 de țări membre și două instituții interguvernamentale (Uniunea Europeană și Banca Europeană de Investiții). Dar, în ciuda faptului că acționarii BERD sunt din sectorul public, Banca investește în principal în întreprinderi private, de obicei împreună cu parteneri comerciali. BERD finanțează proiecte de afaceri, acționând, în special, în domeniul bancar și industrial, lucrează cu companii aflate în proprietate de stat pentru a susține privatizarea, restructurarea și îmbunătățirea serviciilor municipale.
Prin investițiile sale, BERD promovează reformele structurale și sectoriale, competiția, privatizarea, instituții financiare și sisteme juridice mai puternice, dezvoltarea infrastructurii pentru susținerea sectorului privat și guvernarea corporativă eficientă. BERD promovează co-finanțarea și investițiile străine directe, mobilizează capital intern și oferă asistență tehnică.
Experiența a demonstrat că absorbția fondurilor UE constituie o problemă și de aceea Comisia Europeană, BEI si BERD au lansat Programul de Asistență Comună pentru Pregătirea Proiectelor în Regiunile din Europa (JASPERS), o inițiativă politică majoră care își propune să sprijine pregătirea unor proiecte de înaltă calitate care sa fie eligibile pentru fondurile UE structurale și de coeziune. Acest lucru va da posibilitatea Comisiei să aprobe mai repede proiectele bine pregătite. JASPERS va fi complementar activității de pregătire a proiectelor efectuată de autoritățile naționale si locale. Banca ajută țările candidate în depășirea constrângerilor de capacitate, în asigurarea absorbției fondurilor EU în timp util și în administrarea judicioasă a acestora.
Ulterior, în procesul de asistență a țărilor aflate în tranziție s-au implicat și instituțiile financiare internaționale. În anul 1992, toate țările central și est-europene și statele baltice erau membre ale FMI și ale Băncii Mondiale. FMI s-a implicat activ în acordarea de asistență, ajutorul său fiind condiționat de implementarea programelor de stabilizare a căror aprobare nu atrăgea numai transferul fondurilor ci și condiționa alte forme de finanțare publică și privată, inclusiv scutire de plata datoriei.
Aderarea la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială a reprezentat o prioritate pe linia obținerii accesului la resursele financiare, îndrumării politice cât și pentru atragerea investitorilor străini. Este deja cunoscut faptul că un program al FMI odată aprobat, reprezintă o condiție esențiala pentru eliberarea unor împrumuturi de către Banca Mondială sau a unor împrumuturi bilaterale, iar când este cazul ajută la normalizarea relațiilor cu creditorii externi. Recunoscând schimbările specifice tranziției, FMI a introdus schema Facilitaților de Transformare Sistemică, care asigura finanțare suplimentară în condiții simplificate.
Formele de acordare a asistenței țărilor în dezvoltare din Europa de Est îmbracă următoarele forme:
ajutor umanitar, sub forma aprovizionărilor de urgență cu alimente și medicamente;
asistența tehnică, cum ar fi pregătirea specialiștilor și furnizarea de consultanță și recomandări în privința politicii macroeconomice;
finanțare multilaterală macroeconomică (prin fonduri FMI);
finanțări speciale ale balanței de plăți, care cuprind anulări ale datoriei, reeșalonări și restructurări;
finanțarea unor proiecte specifice, în condiții de concesiune;
asigurarea unor fonduri de stabilizare care să sprijine realizarea convertibilității monetare;
garantarea unor credite la export în condiții de concesiune, ;
furnizarea unor garanții pentru investiții;
Încă din prima parte a anilor ’90 economiile în tranziție s-au străduit să-și îmbunătățească capacitatea lor de plată, în scopul lărgirii accesului la capitalul privat și pentru obținerea unor costuri mai scăzute la împrumuturi.
Conform statisticilor FMI privind finanțele guvernamentale, țările Europei Centrale și de Est au beneficiat de asistență externă nerambursabilă în volum substanțial începând cu anul 1997. De la aceasta situație fac excepție România care a beneficiat de acest tip de asistență începând cu anul 1998, Bulgaria care a beneficiat de asistență financiară din anul 1991, dar în mărimi valorice nesemnificative (sute de milioane leva), Polonia care beneficiază de asistență gratuită începând cu 1986, fiind reluata in anul 1996 după o pauză de doi ani.
Tabel nr. 3
Asistența acordată țărilor din Estul Europei
Milioane Euro
Sursa: www.ocde/topistat
3.2. Fondurile europene
Țările membre ale Uniunii Europene nu sunt identice din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare. Dacă ne raportăm la dimensiunile PIB pe cap de locuitor, între ele apar deosebiri. În partea occidentală a Uniunii Europene, țările din Nord au un venit pe locuitor mai ridicat decât cele din sud. Cu atât mai mult apar aceste deosebiri dacă se au în vedere noii membrii situați în centrul și mai ales în estul continentului. Discrepanțele regionale și sub-regionale reprezintă obstacole în calea procesului de integrare.
Coeziunea economică reprezintă suportul atingerii obiectivului general urmărit de fiecare națiune, cel al creșterii bunăstării. În Europa, cei treizeci de ani care au urmat războiului, cunoscuți și sub numele de „cei treizeci de ani glorioși”, au fost urmați de alți douăzeci de ani de creștere încetinită, pentru ca, în ultimul deceniu, procesul de creștere să fie reluat. La nivelul Uniunii Europene, termenului de coeziune i s-a atribuit un înțeles mult mai restrâns, acela de coeziune economică și socială. Pentru societatea europeană, coeziunea rămâne un pilon important, reprezentând obiectivul acțiunilor întreprinse în domeniul dezvoltării.
Fondurile Structurale și Fondul de Coeziune constituie principalele instrumente pentru reducerea disparităților și întărirea coeziunii economice și sociale.
Fondurile structurale cuprind patru tipuri diferite de fonduri, fiecare având rolul său bine determinat.
Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDER) – este fondul structural care sprijină regiunile mai puțin dezvoltate, prin finanțarea de investiții în sectorul productiv, infrastructură, educație, sănătate, dezvoltare locală și întreprinderi mici și mijlocii, precum și la conversia economică și socială pentru zone care se confruntă cu dificultăți structurale. Domeniile de intervenție ale acestei componente sunt: investiții productive care permit crearea sau menținerea de locuri de muncă permanente, investiții în infrastructura necesară dezvoltării economiei, dezvoltarea potențialului intern al regiunilor prin stimularea proiectelor de dezvoltare regională și a IMM-urilor, acordarea de asistență tehnică în vederea implementării eficiente a măsurilor de sprijin comunitar.
Fondul Social European (FSE) – este fondul structural destinat politicii sociale a Uniunii Europene, care sprijină măsuri de ocupare a forței de muncă și dezvoltare a resurselor umane. Principalele obiective ale acestui fond sunt: promovarea oportunităților pentru angajarea forței de muncă, în special a șomerilor și grupurilor dezavantajate, prin creșterea mobilității lor, calificarea profesională și crearea de noi locuri de muncă.
Fondul European pentru Orientare si Garantare in Agricultura (FEOGA) este fondul structural destinat politicii agricole comune a Uniunii Europene, care sprijină măsuri pentru modernizarea agriculturii și dezvoltare rurală. Secțiunea „Orientare” contribuie la sprijinirea regiunilor mai puțin dezvoltate, prin îmbunătățirea eficienței structurilor de producție, procesarea și marketingul produselor agricole și forestiere, precum și dezvoltarea potențialului local in zonele rurale. Secțiunea „Garanții” a acestui fond, care nu este de tip structural, contribuie la dezvoltarea rurală in cadrul Politicii Agricole Comune în zonele cu dificultăți structurale.
Componenta de orientare a fost crată în 1962 pentru ajustarea structurală, respectiv pentru reconversia producției agricole și dezvoltarea de activități complementare în agricultură. Domeniile de intervenție ale acestei componente sunt: investițiile în asociațiile agricole, facilități acordate tinerilor agricultori, sprijinul pentru metodele de producție agricolă destinate să protejeze mediul și să conserve peisajul natural, etc.
Componenta de garantare urmărește susținerea prețurilor produselor agricole. Această componentă acționează independent de fondurile structurale fiind principalul instrument al politicii agricole comunitare. Secțiunea garantare este cea care consumă principalele resurse ale UE, în ansamblu politica agricolă utilizând 40-50% din bugetul comunitar.
Instrumentul Financiar pentru Orientare Piscicolă (IFOP) – este fondul structural destinat politicii comunitare din domeniul pescuitului, care sprijină măsuri pentru creșterea competitivității sectorului piscicol, în condițiile asigurării unui echilibru durabil între resurse și capacitatea de exploatare. Obiectivele IFOP sunt realizarea unui echilibru durabil între resursele pescuitului și exploatarea lor precum și consolidarea competitivității sectorului și dezvoltarea zonelor care depind de el.
Având în vedere sumele alocate celor patru fonduri structurale, se poate spune că FEDER a crescut treptat, atât în valoare absolută, cât și ca pondere în totalul alocațiilor structurale, FEDER deținând în perioada 2000-2006 mai mult de 50% din totalul fondurilor structurale. Al doilea ca importanță este FSE, urmat de FEOGA, secțiune orientare. Cele mai puține fonduri sunt alocate prin intermediul ISOP, mai puțin de 2,5%, datorită specificului său și faptului că se adresează unor arii particulare, cu o populație puțin numeroasă.
Tabel nr. 4
Sumele alocate prin intermediul Instrumentelor Structurale celor 10 noi state membre pentru perioada 2004-2006
miliarde euro
Sursa: Drăgan, Gabriela: “Uniunea Europeana intre federalism si interguvernamentalism. Politici comune ale UE", Ed. Economică, București, 2005, Pag 285
În contextul politicii de dezvoltare regională a UE, scopul principal al Fondului de Coeziune constă în asistența țărilor cu dificultăți economice pentru a face posibilă aderarea lor la UE. Resursele acestui fond sunt alocate în două sectoare: mediu și rețele de transport europene.
3.3.Scurt istoric al fondurilor de pre-aderare
Imediat după prăbușirea regimurilor comuniste, Comunitatea Europeană a început procesul de asociere cu alte țări. În 1990, cu prilejul reuniunii de vârf de la Dublin, sunt inițiate acordurile de asociere și declanșarea ajutorului financiar. Cu acest prilej se decide înființarea Băncii Europene de Reconstrucție și Dezvoltare, precum și a Băncii Europene de Investiții în scopul finanțării proiectelor de modernizare economică în noile țări asociate.
În iulie 1997, Comisia a dat publicității un nou document, cunoscut sub numele de Agenda 2000, „Pentru o Uniune mai puternică și mai mare”, care include informații privind politica agricolă comună, viitorul politicii de coeziune economică și socială, strategia de pre-aderare și consecințele extinderii și finanțarea Comunității. Comisia trasează și cadrul financiar pentru 2000-2006, menținând pragul resurselor proprii la 1.27% din PIB mediu comunitar. Principalele componente ale Agendei 2000 au fost aprobate în cadrul Consiliului European de la Berlin, din 24-25 martie 1999, iar la 6 mai 1999, Parlamentul European adoptă noul Acord, care încorporează perspectivele financiare pentru 2000-2006. Momentul reformei din 1999 este completat și de crearea unor instrumente speciale pentru țările care doresc să adere la Comunitate, pentru care, au fost alocate 45 de miliarde de euro pentru următorii 7 ani.
Pachetul financiar implicat de extinderea Uniunii Europene spre Est a fost inclus în documentul intitulat Agenda 2000 pentru o Uniune mai puternică și mai vastă. Documentul se referă, printre altele la:
Perspectivele politicilor comunitare
Opiniile Comisiei Europene privind cererile de aderare a țărilor candidate
Potrivit acestuia, UE dorea ca extinderea să se desfășoare fără o reformă substanțială a sistemului său financiar. Această decizie a reprezentat o adevărată provocare deoarece nu presupunea urmărirea strategiei tradiționale a UE și anume ridicarea plafonului bugetar pentru susținerea plăților către anumite state membre în scopul obținerii acordului acestora pentru o viitoare integrare sau extindere. Dimpotrivă, cum toate statele candidate erau relativ sărace și deci eligibile pentru finanțarea oferită în cadrul Politicii Regionale, derularea procesului de extindere spre Est, cu același mecanism bugetar aplicabil , însemna reformarea Politicii Regionale existente și reducerea numărului de regiuni beneficiare doar la cele care aveau cea mai mare nevoie de aceste fonduri. În acest context, era de așteptat o reformă de amploare a Politicii Regionale, iar oficialii europeni au căzut de acord în ceea ce privește necesitatea concentrării fondurilor și sporirea eficienței lor.
În cadrul acestui document, Comisia Europeană a propus o nouă perspectivă financiară pe o perioadă de șapte ani, 2000-2006. Bugetul operațiunilor structurale (incluzând asistența pre și post-aderare) se ridica la 286 miliarde euro, reprezentând 36% din întregul buget. Pentru statele candidate era prevăzut un buget de 46.9 miliarde euro.
Reforma din 1999, decisă în cadrul Consiliului European de la Berlin, a urmărit trei direcții importante:
Menținerea echilibrului bugetar în limitele stabilite anterior;
Creșterea eficienței instrumentelor structurale prin concentrarea asupra unui număr mai redus de obiective ale politicii structurale (de la 6/7 obiective la 3);
Creșterea eficienței procesului de coeziune economică și socială în cadrul țărilor candidate, prin introducerea a două noi instrumente structurale de pre-aderare, ISPA și SAPARD.
3.4. Finanțarea prin programe de preaderare
După anii '90, Uniunea a demarat programe comunitare speciale în vederea stimulării eforturilor țărilor din Europa Centrală și de Est pentru a-și reforma economiile. Astfel Uniunea Europeană a devenit rapid principala sursă de asistență și investiții pentru aceste țări. Fondurile alocate au ca destinație principală pregătirea țărilor candidate la Uniunea Europeană pentru a avea capacitatea de a utiliza în viitor fondurile structurale.
Decalajul dintre nivelul mediu de dezvoltare al țărilor Europei Centrale și de Est candidate la aderare și țările membre ale UE este mare. Analizat la nivelul regiunilor, decalajul este mult mai accentuat. Aceste decalaje constituie piedici serioase pentru funcționarea armonioasă a întregului comunitar. Existența unor zone de sărăcie în apropierea UE perturbă armonia și echilibrul pe cale a se realiza în cadrul Comunității și împiedică crearea unei zone de echilibru pe întreg continentul.
În afara instrumentelor susținute de bugetul comunitar, începând cu perioada financiară 2000 – 2006 au fost introduse două noi instrumente financiare de preaderare, care se adresează exclusiv statelor candidate, ISPA și SAPARD. Cele două noi instrumente vin să se alăture ajutorului oferit prin intermediul programului PHARE. Instrumentele de pre-aderare sunt menite, pe de o parte, să ofere acestor țări suportul financiar necesar perioadei de pre-aderare și, pe de altă parte, să obișnuiască viitoarele state membre cu mecanismele specifice accesării și utilizării instrumentelor structurale.
În cadrul strategiei de pre-aderare a Uniunii Europene, asistența financiară acordată țărilor candidate se realizează prin intermediul instrumentelor financiare de pre-aderare PHARE, ISPA și SAPARD, cu respectarea principiului privind evitarea “dublei intervenții”, prin favorizarea complementarității și a unui impact economic pozitiv al implementării diferitelor programe comunitare (Reglementarea (CE) nr. 1266/1999).
Programul PHARE (Poland Hungary aid for Reconstruction of Economy) Primul instrument nerambursabil acordat de Uniunea Europeană țărilor candidate la aderare. Inițiat în anul 1989 pentru a sprijini tranziția la economia de piață a Ungariei și Poloniei, primele două state care au renunțat la comunism , Programul PHARE a fost extins în 1996 la 13 state partenere din centrul și estul Europei. Prin acest program Uniunea Europeană sprijină țările candidate prin asistență financiară pentru dezvoltare instituțională, consolidarea legislației necesare asigurării compatibilității cu acquis-ul comunitar, investiții și asigurarea coeziunii economice și sociale.
Axat, în primul rând, pe asistența tehnică a reformelor, aceste ajutoare s-au extins și asupra altor domenii, mergând de la securitatea nucleară până la dezvoltarea infrastructurilor. Prin flexibilitatea sa de funcționare, PHARE a jucat și continua să joace un rol cheie pentru aceste țări care se confruntă cu aceeași moștenire a centralizării politico economice, dar care își amorsează tranziția în condiții și ritmuri diferite.
Programul PHARE a fost conceput pentru a acoperi nevoile de asistență din diverse sectoare economice ale țărilor în tranziție. În perioada 1990-1996, au beneficiat de asistență PHARE un număr de 13 țări în tranziție, suma disponibilă fiind 6,263 milioane euro. Aceasta a fost acordată pentru sprijin destinat investițiilor și Know-how-ului. În ultimii 3-4 ani acesta s-a concentrat mai mult pe asistența acordată țărilor în tranziție din Europa Centrală și de Est pentru atingerea unor obiective în planul îndeplinirii reformei economice, mai exact asistența pe întărirea capacității instituționale a diverselor organisme naționale, pregătirea pentru restructurarea și privatizarea sectoarelor energetice, reforma sistemului financiar care include privatizarea sectorului bancar și de asigurări, accelerarea privatizării îndeosebi în situația României si Bulgariei unde s-au înregistrat mari întârzieri.
Programul PHARE a fost orientat către consolidarea instituțională, susținerea investițiilor, dezvoltarea regională și socială, restructurarea industrială și dezvoltarea IMM-urilor, având ca scop întărirea instituțiilor democratice, a administrației publice și a organizațiilor care au responsabilitatea implementării efective și eficiente a legislației comunitare.
Sprijinul acordat prin Programul PHARE vizează:
Dezvoltarea instituțională;
Sprijinul acordat pentru dezvoltarea instituțională reprezintă aproximativ o treime din bugetul PHARE acordat țărilor candidate.
Sprijin pentru investiții;
Sprijinul investițional reprezintă aproximativ două treimi din bugetul PHARE și se concentrează pe patru domenii cheie:
Investiții mari. Deoarece, prin programul PHARE nu se poate acorda decât o parte mică din necesarul finanțării, asistența acordată joacă rolul de catalizator al investițiilor.
Investiții în norme UE – respectiv în aplicarea normelor comunitare în domenii cum ar fi: concurența, energia, legislația socială și cea a muncii, normele veterinare și fitosanitare, legislația produselor industriale.
Dezvoltarea regională – țările candidate primesc sprijin pentru implementarea politicilor care le vor permite să beneficieze de fondurile structurale ale UE.
Sprijinirea întreprinderilor mici și mijlocii – prin cofinanțare cu instituțiile financiare internaționale, se acordă facilități pentru IMM-uri , respectiv capital, împrumuturi și garanții.
Programul ISPA (Instrument for Structural Policies for pre-Accession) este instrumentul de finanțare destinat statelor candidate, similar Fondului de Coeziune al UE.
Sprijinul acordat prin programul ISPA vizează următoarele obiective:
Protecția mediului înconjurător;
Măsurile referitoare la mediul înconjurător cuprind: cerințe ale legislației UE și obiective ale parteneriatelor de aderare, aprovizionarea cu apă potabilă, tratarea apelor reziduale, managementul deșeurilor solide și al poluării aerului.
Dezvoltarea infrastructurii de transport;
Familiarizarea administrațiilor statelor candidate cu politicile și procedurile fondurilor structurale și de coeziune ale UE;
Pentru țările Europei Centrale și de Est, Comisia Europeană a lansat 94 de proiecte, începând cu anul 2001, finanțare de ISPA, destinat special sectorului transporturilor și mediului. Majoritatea proiectelor se concentrează pe modernizarea rețelelor de distribuție a apei din mediul urban și municipal, sistemelor apelor reziduale, reabilitării și construcției străzilor, autostrăzilor și căilor ferate. Finanțarea Comunității se ridică la 1,1 mld Euro dintr-un total de 2,3 mld Euro reprezentând cofinanțarea statelor beneficiare și a instituțiilor financiare internaționale. Pentru anii 2000 și 2001, Comisia Europeană a aprobat un total de 169 de proiecte ISPA, reprezentând 6.113 mil. Euro, iar contribuțiile UE reprezintă 3.938 mil. Euro (64,4%).Din totalul acestor proiecte, 100 sunt destinate proiectelor de mediu (reprezentând 38,4 % din totalul sumei disponibile), 64 pentru proiecte în domeniul transporturilor (61,4%) și 5 proiecte (0,1%)pentru asistență tehnică.
Programul SAPARD (Special pre-Accesion Programme for Agriculture and Rural Development) este menit să sprijine eforturile făcute de către țările Europei Centrale și de Est în perioada de pre-aderare pentru participarea la politica agricolă comună și la piața unică.
Programul SAPARD (Special Accession Programme for Agriculture and Rural Development) a fost inițiat în baza Reglementării nr. 1268/1999 a Consiliului Uniunii Europene, privind sprijinul pentru măsurile de pre-aderare în domeniul agriculturii și dezvoltării rurale, în țările candidate din centrul și estul Europei. Obiective prioritare ale programului SAPARD sunt:
De a contribui la aplicarea acquis-ului comunitar ;
De a rezolva problemele prioritare și specifice în domeniul agriculturii și dezvoltării rurale;
Obiectivul prioritar al Programului SAPARD este acela de a crea cadrul necesar implementării unei agriculturi performante și dezvoltării durabile a zonelor rurale în țările candidate. Programul urmărește preluarea acquis-ului comunitar și adaptarea progresivă a mecanismelor de piață la principiile care guvernează Politica Agricolă Comună.
Prin intermediul programului SAPARD sunt finanțate proiecte în următoarele domenii:
Îmbunătățirea competitivității produselor agricole și comercializare a produselor agricole și piscicole;
Îmbunătățirea infrastucturii pentru dezvoltarea rurală și agricolă (managementul resurselor de apă, renovarea satelor și conservarea tradițiilor din mediul rural etc.);
Dezvoltarea economică a zonelor rurale, prin investiții în zonele agricole, diversificarea activităților economice în mediul rural, promovarea reîmpăduririlor, protecția zonelor împădurite, etc. ;
Dezvoltarea resurselor umane, prin măsuri care vizează: îmbunătățirea pregătirii profesionale, asistență tehnică financiară, inclusiv studii care s[ contribuie la pregătirea și monitorizarea programului, precum și la campania de publicitate și informare
În comparație cu instrumentele PHARE și ISPA, Programul SAPARD acordă statelor candidate responsabilități depline în ceea ce privește gestionarea proiectelor de investiții, începând cu etapa de selectare și până la efectuarea plăților, în vederea acumulării de experiență în implementarea normelor și practicilor U.E. și în gestionarea, în viitor, a fondurilor structurale.
Tabelul nr. 5
Nivelul alocărilor destinate acțiunilor structurale în perioada 2000-2006
miliarde euro
Sursa: Drăgan Gabriela: “Uniunea Europeana intre federalism si interguvernamentalism. Politici comune ale UE", Editura ASE, București, 2005, Pag 281
Pe de altă parte, sumele destinate țărilor candidate între 2000-2006, prin același Acord Interinstituțional, au fost stabilite la 10,92 miliarde în cazul programului PHARE, 7,28 miliarde pentru ISPA și 3,64 pentru SAPARD. După aderare, programele financiare de asistență din perioada de pre-aderare vor fi înlocuite de Instrumentele Structurale, la care fiecare nou stat membru va avea acces în funcție de gradul de eligibilitate.
Deși suma totală alocată acestor fonduri de preaderare (circa 20 miliarde EURO) pentru perioada 2000 – 2006 pare substanțială în termeni absoluți, în comparație cu resursele financiare alocate politicii regionale poate fi considerată drept o „cantitate neglijabilă”. Celui mai costisitor program – PHARE – i-au fost alocate în perioada 2000 – 2006 aproape 13 miliarde EUR, dar acesta nu este destinat exclusiv problemelor ce țin de politica regională, ci mai degrabă problemelor ce țin de procesul de extindere în general. Al doilea mare program – SAPARD – este aproape irelevant pentru Politica Regională fiind destinat problemelor cu care se confruntă sectoarele agricole în vederea pregătirii lor pentru participarea la Politica Agricolă Comună. Doar ISPA, – însumând 4,16 miliarde Euro pentru întreaga perioadă de programare – este destinat în mod special aspectelor ce țin de Politica Regională în statele candidate. Această sumă reprezintă însă mai puțin de 3% din fondurile alocate Politicii Regionale la nivel comunitar.
La nivelul tuturor statelor candidate, alocările anuale, prin intermediul instrumentelor de pre-aderare, pentru perioada 2000-2006, sunt:
Tabelul nr. 6
Nivelul alocărilor anuale în cazul instrumentelor de pre-aderare
în perioada 2000-2006
milioane euro
Sursa: Drăgan Gabriela: “Uniunea Europeana intre federalism si interguvernamentalism. Politici comune ale UE", Editura ASE, București, 2005, Pag 283
În cazul celor 10 țări candidate, care au devenit state membre începând cu luna mai 2004, s-a realizat o nouă alocare a sumelor de care vor beneficia prin intermediul instrumentelor structurale.
Prin intermediul sumelor alocate, se urmărește atingerea obiectivelor privind creșterea gradului de convergență și a coeziunii economico-financiare la nivelul întregii Uniuni, astfel încât diferențele, încă semnificative, dintre viitoarele state membre și restul Uniunii Europene să se reducă rapid. Pentru aceasta, administrarea corespunzătoare a fondurilor structurale devine extrem de importantă.
CAP. IV.
ASISTENȚA FINANCIARǍ EXTERNǍ PRIMITǍ DE
ROMÂNIA
4.1 Evoluția economiei românești în perioada de tranziție
În primii ani de după Revoluția din decembrie 1989, a devenit evident că în raport cu celelalte țări ex-comuniste, România avea de făcut față unei moșteniri grele, marea industrie comunistă, care cu câteva excepții nu era rentabilă. Explicația rezidă în faptul că industrializarea comunistă nu a avut la bază calculul economic, ci decizia politică a partidului comunist, economicul fiind subordonat politicului. Ținta principală era demonstrarea faptului că sistemul comunist este superior celui capitalist.
Lipsa de competitivitate a produselor românești resimțită imediat după revoluție a fost determinată de factori interni și externi. Pe plan intern, determinantă a fost poziția de monopol a firmelor de stat, concurența fiind exclusă și suprapopularea acestor firme, rezultatele obținute dovedindu-se insuficiente pentru a putea susține numărul de angajați ai acestora. Pe plan extern cel mai important factor a fost desființarea CAER, principalul partener comercial al României în perioada comunistă. În 1990 ne confruntam cu o industrie a giganților necompetitivi, îngreunată de datoriile față de proprii angajați. Așadar, mari unități nerentabile, energofage și poluante ce dispuneau de tehnologii învechite și o mentalitate managerială nepotrivită.
În ceea ce privește agricultura, randamentul economic al acestei ramuri a fost redus . România ante-belică, supranumită grânarul Europei a devenit o amintire. Odată cu venirea la putere a regimului comunist, „transformarea socialistă a agriculturii” a fost făcută cu forța iar problemele dificile, legate de restituirea terenurilor, care se resimt și acum fac ca acest capitol să fie unul dintre cele mai grele negociate cu Uniunea Europeană.
Imediat după decembrie 1989, statul a devenit cel mai important agent economic al țării noastre și s-a grăbit să-și ia mâinile de pe moștenirea comunistă prin intermediul marii privatizări. Structura economiei a devenit astfel foarte eterogenă : întreprinderi de stat care nu au reușit să fie privatizate , adevărate găuri negre ale economiei care produceau anual mari datorii de stat, un sector privat, o economie de tip natural, de subzistență , în agricultură și o puternică economie subterană.
În aceste condiții reforma a evoluat foarte lent ale cărei măsuri semnificative au fost:
O primă încercare de descentralizare prin separarea proprietății de stat de cea a domeniului privat. Această măsură a fost concretizată prin privatizarea societăților de stat și a regiilor autonome, statul având posibilitatea de a păstra pachetul majoritar de acțiuni al acestora, în proprietatea exclusivă a statului rămânând bunurile de interes public neprivatizabile.
Apariția și dezvoltarea unui sector particular.
Liberalizarea prețurilor, a comerțului exterior și a cursului valutar.
Reformele cheie și aranjamentele instituționale sunt elemente esențiale pentru dezvoltarea susținuta și crearea pieței care să influențeze intrările de capital cât și absorbția eficientă a resurselor. Până să înceapă tranziția, economiile estice erau incapabile să atragă o gama completă de capital străin.
Mediul socio-economic
La ultimul recensământ, care a avut loc în martie 2002, populația României a fost estimată la 21.698.181 locuitori, ceea ce reprezintă o scădere de 4,9 la sută față de 1992. Această scădere este rezultatul unei combinații între scăderea ratei natalității, creșterea ratei mortalității și a emigrării. Rata natalității a scăzut de la 13,6 la 1.000 de locuitori la 9,8 la 1.000 de locuitori in 2003. Rata generală a mortalității a crescut de la 10,6 la 1.000 de locuitori in 1990 la 12,3 la 1.000 de locuitori in 2003. Emigrarea a fost o cauza majoră a scăderii populației. Numărul estimat al românilor care lucrează în străinătate este între 900.000 si 1,8 milioane (între 5 si 10% din populația adultă). Aproximativ 12% din familiile românești au cel puțin un membru care lucrează în străinătate, ceea ce explică importanțele trimiteri de bani din străinătate. La începutul anului 2004, populația rurală a României era de 10.068.000 locuitori, reprezentând 46,4% din totalul populației, ceea ce constituie unul dintre cele mai ridicate niveluri din Europa. Aproape 60% din populația de peste 60 de ani trăiește în mediul rural, iar în zonele rurale locuitorii in vârstă reprezintă peste 24%.
Speranța medie de viață în România era de 70,9 ani in 2003, practic neschimbată de la începutul tranziției. Aceasta limita este scăzută față de standardele din regiune. În ultimele trei decenii speranța de viață pentru bărbații din România a rămas în mare la același nivel. Mortalitatea infantilă a scăzut de la 26,9 decese la 1.000 de copii născuți in 1989, la 17,3 decese la 1.000 de copii născuți in 2003, dar chiar și așa rata mortalității infantile este de peste doua ori mai mare decât în Polonia, Ungaria și Slovacia. Rata mortalității maternale a scăzut de la 83,6 la 100.000 de copii născuți in 1990 la 41,8 la 100.000 de copii născuți in 1999, ceea ce reflectă liberalizarea avorturilor. Totuși aceasta rata este de șase ori mai mare decât cea din Polonia și Ungaria. Principalele cauze de deces sunt similare celor din societățile industrializate, dar tuberculoza rămâne frecventă. România are un sistem de sănătate care este aproape integral deținut de stat și este finanțat printr-o combinație de contribuții ale angajatorilor și angajaților la Fondul Național al Asigurărilor Sociale de Sănătate și alocare directă de la bugetul de stat. România a fost una dintre ultimele țări candidate la UE care a introdus un sistem de sănătate bazat pe asigurări in 1998.
4.2 Acordurile cu FMI și Banca Mondială
România a devenit membră a Fondului Monetar Internațional în 1972, fiind singura țară din blocul răsăritean, în afara Iugoslaviei care a întreprins acest demers.
Între 1972 și 1984, România a beneficiat de mai multe credite în volum total de 2 miliarde de dolari ce au avut ca destinații principale: suplimentarea rezervei valutare a statului, acoperirea deficitului balanței contului curent și acoperirea pierderilor cauzate de scumpirea petrolului. Creditele au fost rambursate integral, cu mult înainte de termen. Între 1979 și 1981, România a beneficiat de alocări de drepturi speciale de tragere de circa 76 milioane de dolari, nerambursabile, dar purtătoare de dobânzi. Fondul a sprijinit România în cadrul Clubului de la Paris , al țărilor creditoare pentru reeșalonarea datoriei externe, în perioada 1981-1982, dar datorită tendințelor manifestate în conducerea economico-socială a României, după 1984 relațiile cu Fondul au cunoscut o puternică deteriorare, ajungând chiar la ruperea lor în 1989.
Imediat după 1990, România s-a confruntat cu un deficit de amploare cauzat de desființarea principalului partener comercial al României, CAER, de importul masiv de produse și de conjunctura internațională nefavorabilă, respectiv recesiunea în țările în dezvoltare, criza din Golf și embargoul impus Iugoslaviei.
În acest cadru încheierea de acorduri cu Fondul Monetar Internațional părea singura modalitate depășire a dificultăților de plăți majore cu care se confrunta România.
În cadrul FMI, România face parte din grupa de țări care include: Olanda, Ucraina, Israel, Cipru, Moldova, Georgia, Armenia, Bulgaria, Bosnia Herțegovina, Croația, Macedonia. Grupa de țări este reprezentată în Consiliul executiv al FMI de un director executiv olandez – domnul Jeroen Kremers. În cadrul biroului directorului executiv, România are un reprezentant care îndeplinește funcția de consilier al acestuia.
Începând cu anul 1991 asistența financiară acordată de FMI s-a concretizat prin aprobarea mai multor aranjamente stand-by. În calitate de stat membru, România furnizează FMI informații și realizează consultări anuale cu această instituție, în conformitate cu prevederile Articolului IV al Statutului FMI . FMI a acordat României asistență tehnică în câteva domenii incluzând politica monetară și organizarea băncii centrale, supraveghere bancară și statistică.
La începutul acestui an, misiunea FMI care a venit în România pentru a efectua evaluările doi și trei ale acordului stand-by cu România încheiat în iulie 2004, a revenit la Washington fără a finaliza evaluările. Misiunea FMI urma să revină la București la începutul lunii martie. Principala divergență se referă la deficitul bugetar, în condițiile în care partea română dorește să stabilească un obiectiv de 0,7% din PIB, iar FMI a solicitat un nivel de 0,4-0,5% din PIB. O altă diferență de evaluare provine din estimările privind creșterea economică pentru acest an, FMI prognozând o creștere economică de 5,3%, iar Executivul, de 6%.Oficialii de la București au arătat că România are nevoie de cheltuieli mai ridicate pentru a acoperi contribuția sa la programele finanțate din fonduri ale Uniunii Europene.
Începând cu 1972, România a folosit resursele FMI în nouă ocazii, ca suport financiar al programelor economice ale Guvernului. Ultimul acord, al zecelea, încheiat în iulie 2004 este un acord stand-by de tip preventiv, pe 24 de luni, din care autoritățile române nu au făcut trageri. Totalul creditelor și împrumuturilor nerambursate la sfârșitul lunii iunie 2004 se ridica la 337.00 milioane DST, respectiv 32,71 % din cota.
Tabel nr. 7
Acordurile FMI cu România
Sursa: www. fmi. ro
România este membră a BIRD din 1972, IFC din 1990 și MIGA din 1992. Activitatea Grupului Băncii Mondiale în România a început în anul 1991 și cuprinde atât programe și proiecte publice, finanțate de către Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare prin împrumuturi acordate direct statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și proiecte private, fără garanție de stat, prin sprijinul acordat de către Corporația Financiară Internațională și Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor.
Din 1991 volumul total de asistență acordată de Banca Mondială, inclusiv operațiunile CFI si MIGA, a depășit 6 miliarde USD și a avut ca obiectiv să ajute transformarea României într-o economie de piață și totodată măsuri de protejare a celor mai vulnerabili în acest proces. Volumul actual de asistență BIRD se ridică la aproximativ 1,51 miliarde USD si este materializat in 20 de împrumuturi, o operațiune de garanție, șase activități care nu implică împrumut și nouă împrumuturi nerambursabile. 2005 a fost un an special atât în ce privește noile angajamente, cât și în ce privește noile produse. Portofoliul a crescut cu aproximativ 786 milioane USD, reprezentând angajamente în baza a șapte noi împrumuturi. Totodată, a fost dezvoltat un produs nou, respectiv garantarea parțiala a riscului, care a fost folosit pentru Garantarea Parțială a Riscului pentru Privatizarea Distribuțiilor de Energie Electrică din Banat și Dobrogea (76,7 milioane USD).
Asistenta BIRD a fost orientata spre obiective de dezvoltare care pot fi clasificate in trei categorii :
promovarea creșterii durabile a sectorului privat;
reducerea nivelului de sărăcie
îmbunătățirea conducerii și construcția instituțională.
România a devenit membra CFI in 1990. De la acea data, CFI a aprobat 849 milioane USD, inclusiv 241 milioane USD pentru finanțarea a peste 30 de proiecte în diverse sectoare de activitate. Portofoliul CFI în România se ridică la 418 milioane USD, investițiile fiind împărțite între sectoarele de activitate cele mai importante: sectorul bancar, leasing, finanțarea locuințelor, infrastructură, industrie generală, petrol și gaze, telecomunicații, comerț cu amănuntul și asistență medicală. Cooperare cu BERD este reflectată în proiecte comune cum ar fi: Distrigaz Sud, BCR si Banc Post.
În perioada 2006-2009, angajamentul Băncii Mondiale va fi axat pe procesul de integrare in UE, cadrul strategic care va direcționa împrumuturile viitoare fiind concentrat pe facilitarea integrării economice și a coeziunii sociale cu UE. Au fost identificate ca priorități majore mai multe domenii: încheierea reformelor în vederea aderării la UE, infrastructura, sănătatea, educația și agricultura. Un alt element important este dezvoltarea relațiilor cu alți parteneri de dezvoltare, în special cu Comisia Europeană, Banca Europeană de Investiții și BERD.
Banca Mondială este un partener important al României în procesul de dezvoltare. Din 1991, Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) a aprobat operațiuni finanțate în România, cu un total al angajamentelor de aproximativ 4,2 miliarde USD ceea ce înseamnă peste 40% din totalul împrumuturilor externe contractate de România. În prezent, portofoliul Băncii în România cuprinde 30 de operațiuni în valoare de peste 1,2 miliarde de dolari și acoperă sectoarele cele mai importante ale economiei.
Portofoliul de proiecte al Băncii Mondiale în România este unul dintre cele mai mari din regiunea Europa și Asia Centrală.
România face parte din grupul pilot al țărilor participante la inițiativa Băncii Mondiale denumită Cadrul general de dezvoltare (Comprehensive Development Framework – CDF). Principiile CDF sunt dezvoltarea pe termen lung, dezvoltarea participativă, parteneriatul sub conducere națională și orientarea programelor în funcție de rezultate.
Progresele României în ceea ce privește reformele structurale și privatizarea sunt sprijinite de Banca Mondială prin împrumuturile de ajustare a sectorului privat (PSAL I si II), structurate pe cinci obiective fundamentale pentru dezvoltare:
privatizarea și restructurarea băncilor de stat;
privatizarea/ restructurarea/ lichidarea întreprinderilor de stat; reforma în sectorul energetic, cu accent pe restructurarea / privatizarea utilităților (petrol, gaze naturale, energie electrică);
îmbunătățirea mediului de afaceri;
măsuri pentru atenuarea impactului social al implementării reformelor;
Programul multianual PAL (Programmatic Adjustment Loan – împrumut pentru ajustare programatică, a cărui primă tranșă este în valoare de 150 de milioane de dolari vizează reforma administrației publice și a justiției, mecanismele de elaborare a politicilor, precum și eficientizarea sistemului de cheltuieli publice. Prin încheierea cu succes a primei faze a programului PAL, România se poate considera o țară aflată într-un proces accelerat de reformă. Programele PAL II și III, vor avansa programul de reformă care va contribui la creșterea eficienței manageriale în sectorul public și la îmbunătățirea mediului de afaceri, ambele domenii fiind critice în accelerarea dezvoltării și în sprijinirea eforturilor României de a îndeplini, până în 2007, cerințele extrem de competitive ale pieței unice europene.
Corporația Financiară Internațională a aprobat o serie de investiții în sectorul comunicațiilor, infrastructura, industrie sau în sectorul sănătății, sprijinind în același timp dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, precum și a sectorului bancar din România.
În perioada 2001-2005, Agenția de Garantare Multilaterală a Investițiilor a garantat în România investiții private de peste 100 milioane USD. În prezent se află în curs de elaborare parteneriatul strategic al României cu Banca Mondială, care cuprinde programele pe care Banca le va derula în România în perioada 2005-2009.
4.3 Asistența pentru aderare primită de la Uniunea Europeană
Uniunea Europeană sprijină România prin programul PHARE încă din 1991, alocând, în perioada 1991-2001 aproximativ 1,7 miliarde Euro pentru asistență financiară nerambursabilă.
Începând cu anul 1998, sprijinul PHARE în România este alocat în proporție de 70% pentru investiții și de 30% pentru construcție instituțională. Prin “construcție instituțională” se înțelege procesul de sprijinire a țărilor candidate de a-și dezvolta structurile, strategiile, resursele umane și managementul necesare dobândirii capacității de a pune în aplicare o legislație armonizată cu cea a statelor membre ale Uniunii Europene.
În cadrul fiecărui program anual PHARE se finanțează proiecte care să asigure pregătirea României în vederea aderării la Uniunea Europeană. Programul PHARE furnizează sprijin pentru îndeplinirea cerințelor primului criteriu de la Copenhaga, anume stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, respectarea drepturilor omului și protecția minorităților.
A doua prioritate, “investițiile”, îmbracă două forme: Investiții pentru dezvoltarea infrastructurii de reglementare necesare pentru a asigura conformitatea cu legislația comunitară si investiții directe legate de legislația comunităților europene. Alinierea la normele și standardele Uniunii Europene presupune investiții pentru dotarea instituțiilor cheie, a căror capacitate de a monitoriza sau aplica corpul legislativ comunitar trebuie întărită.
Investițiile în coeziunea economică si socială impun prin măsuri similare celor finanțate în statele membre ale Uniunii Europene prin intermediul Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER) și al Fondului Social European (FSE). Aceste investiții contribuie la dezvoltarea unei economii de piață funcționale și la dezvoltarea capacității de a face față presiunilor concurențiale si forțelor pieței din Uniunea Europeană.
Pe lângă aceste priorități, programul PHARE include anual alocări pentru proiecte în cadrul cooperării transfrontaliere cu Bulgaria și Ungaria, precum și pentru participarea la programele comunitare.
Implementarea programelor PHARE se realizează în momentul de față pe baza Manualului DIS (Decentralised Implementation System – Sistem descentralizat de implementare) și a Ghidului pentru PHARE, ISPA și SAPARD (PRAG – Practical Guide for Phare, ISPA & SAPARD).
Memorandumurile de Finanțare PHARE prevăd o perioadă de implementare a proiectelor de trei ani: în primii doi ani fondurile alocate trebuie contractate, în caz de necontractare fondurile putând fi pierdute, iar cel de-al treilea an este destinat efectuării plăților, sumele contractate dar neplătite în interiorul perioadei prevăzute de Memorandumul de Finanțare putând fi de asemenea pierdute.
Pentru România asistenta nerambursabila PHARE a fost direcționată către următoarele domenii și în următoarea ordine cronologică și structură:
– finanțare pentru studiul armonizării legislației române la directivele UE privind păstrarea stocurilor minime de petrol brut și la produse petroliere. Studiul a recomandat în anul 1999 ca, obligația păstrării stocului minim să fie respectată de rafinării, terminalul petrolier Constanța, distribuitori și Termoelectrica ]n vederea reducerii capacității de depozitare existente dar și pentru menținerea stocului actual. Conform recomandărilor, stocurile minime ar trebui sa fie deținute de către unitățile de producție cu obligativitatea păstrării acestora existând în orice moment posibilitatea trecerii în proprietatea guvernului atunci când acesta va dispune acest lucru. Administrarea rezervelor dar și stabilirea costurilor comerciale ale depozitării sunt stabilite și controlate de către Administrația Naționala a Rezervelor Statului. Acest sistem de administrare a resurselor în domeniul petrolier și care conferă statului puteri depline nu a făcut decât să ridice costurile petrolului brut și al produselor petroliere datorită angajamentelor pe care statul și le-a asumat. În felul acesta, începând cu anul 1995, scumpirea programată a petrolului datorită în primul rând folosirii de către rafinării a unor stocuri sub capacitățile de rafinare a produs creșterea costurilor marginale ale rafinării și implicit a contribuit împreuna cu o politică fiscală și valutară neadecvată realităților economice din România (urmare angajamentelor internaționale asumate de către guvern) la creșterea prețurilor de comercializare a carburanților și a energiei la consumatori. Mai mult decât atât, nerentabilitatea rafinării produselor din petrol a contribuit la creșterea justificată a costurilor în economie făcând ca produsele românești prelucrate să nu fie suficient de competitive la export, îndeosebi cele cu grad mare de prelucrare (sau care încorporează valoare adăugată mare). Economia României a atins în felul acesta, limita competitivității în domeniul realizării produselor intensive în forța de muncă iar structura exporturilor sale evidențiază foarte clar această situație deoarece predomină la export materiile prime (cherestea, materiale de construcții, produse chimice, textile și confecții și produse agricole si alimentare).
– pentru privatizarea sectorului bancar și de asigurări (proiectele au urmărit evaluarea si privatizarea Băncii Agricole, auditarea societăților de asigurări Astra si Asirom, auditarea BCR) s-au alocat pentru asistența tehnică 6 milioane EURO în anul 1998;
– Restructurarea industriei miniere a cărbunelui datorita neeficienței și rămânerii în urma în privința dotărilor. Acest obiectiv face parte din strategia de preaderare a României la Uniune Europeana și implică angajamentul guvernului în vederea eliminării subvențiilor pentru transformarea companiilor miniere în companii profitabile. Consecințele au fost atât economice (privind dezvoltarea regionala ) cât și sociale. În plan economic s-a redus efortul financiar al statului pentru menținerea în funcțiune a minelor neprofitabile, la vremea respectivă considerându-se că este mai ieftin să se achiziționeze cărbune din import decât din producția internă, iar în plan social a crescut numărul șomerilor ca urmare a disponibilizării masive de personal provenind din minele neprofitabile care au fost închise (în felul acesta a crescut presiunea asupra statului pentru absorbția și reconversia forței de munca astfel disponibilizate).
Proiectul a fost lansat în 1998 iar plata efectiva a asistenței și creditelor rambursabile și nerambursabile a început în anul 1999, și s-a încheiat în anul 2002 potrivit rapoartelor de monitorizare. Valoarea asistentei acordate (credite rambursabile și nerambursabile inclusiv asistenta tehnică) a reprezentat 10 milioane Euro din care s-au cheltuit 9,34 milioane Euro restul de 0,65 milioane Euro anulându-se, fiind înregistrată ca o pierdere de fonduri. Studiind pe componente asistența acordată restructurării sectorului minier prin programul MARR (Mining Afecting Reconstruction Region) aceasta ne indică că, pentru linia de credit de 3,7 mil Euro pentru care s-au formulat 61 de cereri de finanțare, fiind aprobate 38 din care pentru 35 s-au semnat contracte de împrumut în valoare de 3,383 milioane Euro, s-au rambursat, până în decembrie 2002, 2,925 milioane Euro. Cealaltă componentă a programului implică credite nerambursabile în valoare de 6 milioane Euro și o contribuție locală a beneficiarului în proporție de 25% din valoarea proiectului având ca scop crearea de locuri de muncă și reconstrucția economică în zonele miniere din valea Jiului și județul Gorj. Pentru aceasta componenta din 151 de cereri preselectate au fost selectate 66 de proiecte.
– Finanțare pentru continuarea privatizării companiilor de electricitate regionale, licitația fiind organizată în noiembrie 2002.
– anul 1999 s-a remarcat prin accelerarea procesului de privatizare realizat prin dezvoltarea susținută a unui mediu de afaceri competitiv prin transferarea majorității societăților cu capital de stat către sectorul privat și îmbunătățirea politicilor bugetare severe prin restructurare. S-au alocat în acest sens 6 milioane Euro, în cadrul a 13 proiecte, pentru asistența tehnică în vederea restructurării unor societăți comerciale din domeniile industriei chimice, coloranților, construcțiilor de mașini (autocamioane, autobuze, u t i l a j g r e u, construcții și reparații material rulant, locomotive, motoare și echipamente Diesel) și metalurgice. În prezent, asistența este acordată pentru audit de mediu în vederea adaptării societăților comerciale la legislația de mediu și cerințele protecției mediului din Uniunea Europeană. Sunt vizate companii din siderurgia neferoasă cum ar fi Romplumb Baia Mare.
– în anul 2000, asistența s-a concentrat pe liberalizarea sectorului energetic (dezvoltarea autorității secundare în sectorul gazelor, privatizarea distribuției electricității și a gazelor, investiții în centrale de transmisie a energiei), asigurându-i-se o finanțare PHARE in valoare de 28,9 milioane Euro. La realizarea acestui obiectiv un rol important l-a avut contribuția suplimentara a BEI în valoare de 81,3 milioane Euro, BERD cu 51,4 milioane Euro și contribuția națională în valoare de 47,7 milioane Euro. Scopul pentru care s-a acordat asistența respectivă a fost realizarea restructurării în sectorul energetic.
– în anul 2001, a avut loc dezvoltarea mecanismelor de piață și reforma în sectorul energiei electrice pentru care s-a acordat asistență în valoare de 2,8 milioane Euro. Separarea producerii, transmisiei și distribuției energiei electrice a început să se aplice începând cu august 2000, aceasta având ca rezultat crearea companiilor independente juridic și financiar, adică fragmentarea monopolului Conel. Temoelectrica este una din companiile independente care s-au desprins din Conel și care are ca obiect de activitate producerea energiei electrice cu o capacitate totala de 11,162 MW (la sfârșitul anului 2000). Mai bine de 10 % din aceasta capacitate va trebui închisă din motive de raționalizare și modernizare a capacității producerii de electricitate, acesta fiind si scopul acordării asistenței.
Un alt obiectiv al acordării asistenței PHARE este crearea unei piețe funcționale a electricității care implică crearea unui operator comercial care să aibă capacitatea de a încheia contracte bilaterale. În acest domeniu România este în întârziere cu 2-3 ani față de Ungaria care în anul 2003 a intrat în prima etapă a liberalizării pieței energetice. Aceeași rămânere în urma o indică și Bulgaria.
În perioada 2000-2006, România a primit peste 25% din totalul de 1,04 mld. Euro disponibil, în cadrul programului ISPA destinat celor 10 țări central și est europene, ceea ce înseamnă că a primit în medie anual de la 208 la 270 milioane Euro, ocupând in felul acesta locul 2 după Polonia, la capitolul volumul total al asistenței nerambursabile. Pentru a atinge standardele UE în domeniul transporturilor si mediului este nevoie de investiții importante pe care ISPA le asigură in vederea dezvoltării căilor ferate, șoselelor, porturilor și aeroporturilor, conform cerințelor de dezvoltare a transporturilor mondiale.
Principalii beneficiari sunt ministerele, regiile autonome și companiile naționale. Pentru proiectele identificate, guvernul României a suportat aproximativ 25% din cheltuielile de finanțare. Ținând cont că majoritatea proiectelor sunt destinate dezvoltării infrastructuri de mediu și transporturilor au fost atrase în acest context, instituții financiare internaționale și anume: Banca Europeană pentru Reconstrucție si Dezvoltare (care a aprobat credite nerambursabile pentru România în valoare de 80 milioane Euro); Banca Europeana de Investiții. Până în prezent, România a semnat un Memorandum de Finanțare cu UE în valoare de 1,57 mld Euro (jumătate din suma fiind repartizata egal între proiectele de mediu și cele din domeniul transporturilor – modernizări de căi ferate, șosele, construcții de autostrăzi și pasaje – din care 1,17 mld. Euro reprezintă credite nerambursabile.
Programul SAPARD urmărește să sprijine România în pregătirea pentru participarea la Politica Agricolă Comună implementată în Uniunea Europeană, obiectivele operaționale în acest sens fiind:
rezolvarea problemelor specifice legate de o dezvoltare rurală durabilă;
îmbunătățirea standardelor de calitate ale produselor agricole si piscicole, ale procesului de producție și de comercializare a acestora și aducerea lor la standardele practicate în Uniunea Europeană;
sprijinirea României în implementarea legislației Uniunii Europene (“acquis-ului comunitar”) corespunzătoare acestui sector ;
Instituția responsabilă cu implementarea tehnică și financiară a programului în România este Agenția SAPARD, instituție publică cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Agriculturii, Pădurilor si Dezvoltării Rurale, Agenția SAPARD are în structură o unitate centrală, situată în municipiul București, și opt Birouri Regionale de Implementare a Programului SAPARD (BRIPS).
Responsabilitatea pentru managementul financiar al fondurilor SAPARD revine Responsabilului Național cu Autorizarea Finanțării (National Authorising Officer – NAO). Fondul Național din cadrul Ministerului Finanțelor Publice acționează în calitate de Autoritate Competentă, având rolul de a emite, monitoriza și retrage acreditarea Agenției SAPARD și de a numi Organismul de Certificare.
Ministerul Agriculturii, Pădurilor si Dezvoltării Rurale are în atribuții coordonarea, raportarea, monitorizarea si evaluarea Programului SAPARD si îndeplinește funcția de Autoritate de Management pentru Programul SAPARD. Acest organism asigură monitorizarea efectivă a derulării Programului și raportează Comitetului de Monitorizare pentru Programul SAPARD, progresele înregistrate în implementarea măsurilor și dacă este cazul, ale sub-măsurilor.
Conform Planului Național pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală al României, prin intermediul Programului SAPARD s-a acordat finanțare în perioada 2000 – 2006 pentru unsprezece Măsuri, structurate pe patru priorități, astfel:
1.Îmbunătățirea accesului la piețe si a competitivității produselor agricole și piscicole prelucrate:
1.1.Îmbunătățirea prelucrării si marketingului produselor agricole și piscicole;
1.2.Îmbunătățirea structurilor in vederea realizării controlului de calitate, veterinar si fitosanitar, pentru calitatea produselor alimentare și pentru protecția consumatorilor;
2.Îmbunătățirea infrastructurii pentru dezvoltare rurală și agricultură:
2.1.Dezvoltarea și îmbunătățirea infrastructurii rurale;
2.2.Managementul resurselor de apă pentru agricultură;
3. Dezvoltarea economiei rurale:
3.1.Investiții în exploatațiile agricole;
3.2.Constituirea grupurilor de producători;
3.3.Metode agricole de producție proiectate să protejeze mediul și să mențină peisajul rural (agro-mediu);
3.4.Dezvoltarea și diversificarea activităților economice pentru generarea de activități multiple și venituri alternative;
3.5.Silvicultura;
4. Dezvoltarea resurselor umane:
4.1.Îmbunătățirea pregătirii profesionale;
4.2.Asistență tehnică ;
Până în prezent, prin Programul SAPARD s-a asigurat implementarea a șase măsuri, dintre care, trei măsuri au fost acreditate de către Comisia Europeana în cursul anului 2002 si anume: Măsura 1.1 „Îmbunătățirea prelucrării și marketingului produselor agricole și piscicole”, Măsura 2.1 „Dezvoltarea și îmbunătățirea infrastructurii rurale” si Măsura 4.2 „Asistența tehnică”.
1.1 Îmbunătățirea prelucrării și marketingului produselor agricole și piscicole
Potențialii beneficiari :
asociații si grupuri de producători (cu personalitate juridică);
societăți comerciale cu capital 100% privat;
în sectorul vinificație sunt sprijinite: asociațiile, grupurile de producători și societățile comerciale private care procesează numai soiuri nobile de struguri.
Tipurile de investiții vizate :
îmbunătățirea și optimizarea fluxurilor de producție, prelucrare și marketing al produselor agricole si piscicole;
crearea sau modernizarea rețelelor locale de colectare, a capacităților de recepționare, depozitare, condiționare, sortare și ambalare a produselor agricole si piscicole.
Aceste investiții vor contribui la accelerarea ameliorării standardelor naționale prin adaptarea progresivă la standardele comunitare în sectoarele: lapte și produse lactate; carne (taurine, suine, ovine, păsări) și ouă; legume, fructe și cartofi; prelucrarea strugurilor – soiuri nobile pentru vin; pește și acvacultură și produse de ostreicultură (stridii și midii); cereale; semințe oleaginoase; zahăr, plante textile (in și cânepă). În cadrul acestei măsuri sunt finanțate proiecte a căror valoare totală eligibilă este cuprinsă între 30.000 și 2.000.000 EURO.
În cadrul acestei măsuri au fost depuse 172 proiecte, din care au fost contractate 122 proiecte cu o valoare totala de 61,22 milioane euro. Pana in prezent, au fost efectuate plăți în valoare totala de 23,79 milioane euro.
2.1 Dezvoltarea și îmbunătățirea infrastructurii rurale
Potențialii beneficiari :
Consiliile locale comunale;
Asocieri de tip partenerial, cu statut juridic, între consiliile locale comunale ;
Tipurile de investiții vizate :
Drumuri în zonele rurale;
Alimentarea cu apă în sistem centralizat în zonele rurale;
Canalizări în sistem centralizat în zonele rurale ;
În cadrul acestei măsuri sunt finanțate proiecte a căror valoare totală eligibilă este cuprinsă între 100 000 EURO și 1 000 000 EURO.
Până în prezent au fost depuse 1.354 proiecte, din care au fost contractate 592 proiecte cu o valoare totala de 479,31 milioane euro și au fost demarate lucrările pentru un număr de 435 proiecte contractate, dintre care, 239 pentru drumuri, 162 pentru alimentari cu apă si 34 pentru canalizare. În cadrul acestei măsuri s-au efectuat plăți în valoare totală de 113,13 milioane euro.
4.2 Asistența tehnică
Beneficiarii sunt Autoritatea de Management din cadrul Ministerului Integrării Europene și Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului.
În cadrul măsurii 4.2 „Asistenta tehnică” au fost depuse 8 proiecte în valoare de 1,31 milioane euro, din care au fost contractate 6 proiecte cu o valoare totala de 1,18 milioane euro.
În prima parte a lunii decembrie 2003, Comisia Europeană a emis Decizia de acreditare pentru încă trei măsuri, după cum urmează: Măsura 3.1 „Investiții în exploatațiile agricole”, Măsura 3.4 „Dezvoltarea și diversificarea activităților economice pentru generarea de activități multiple și venituri alternative” și Măsura 4.1 „Îmbunătățirea pregătirii profesionale”.
3.1 Investiții în exploatațiile agricole
Potențialii beneficiari :
producătorii agricoli individuali;
asociațiile agricole familiale;
societăți agricole private/asociații agricole cu personalitate juridică, prevăzute în Legea nr. 36/1991;
societățile comerciale agricole cu capital integral privat, constituite în baza Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 15/1990, cu modificările și completările ulterioare.
Tipurile de investiții vizate :
Fondurile s-au alocat pentru proiecte de investiții în ferme de producție vegetală si ferme de creștere a animalelor si păsărilor, sub-sectoarele: culturi de câmp, horticultură, viticultură, pomicultură, sere, ferme de vaci, bivolițe, oi, capre, porci, păsări, berbecuți și taurine. În cadrul acestei măsuri au fost finanțate proiecte a căror valoare totală eligibilă este cuprinsă între 10.000 – 500.000 EURO. Până în prezent au fost depuse 136 proiecte in valoare de 15,95 milioane euro, din care au fost contractate 93 de proiecte cu o valoare totală de 11,50 milioane euro.
3.4 Dezvoltarea și diversificarea activităților economice pentru generarea de activități multiple și venituri alternative
Potențialii beneficiari :
agricultori și/ sau silvicultori și/sau acvacultori persoane fizice (producători individuali de bunuri și/sau servicii);
asociații familiale înregistrate, asociații și grupuri de producători;
societăți comerciale 100 % private ;
Tipurile de investiții vizate :
Fondurile vor fi alocate pentru proiecte de investiții în domeniile: servicii agricole, agroturism, silvoturism, activități meșteșugărești, acvacultură, alte activități complementare agriculturii: sericicultura, apicultura, cultura ciupercilor, arbuști fructiferi și plante medicinale. În cadrul acestei măsuri au fost finanțate proiecte a căror valoare totală este cuprinsă între 5.000 – 200.000 EURO.
Până în prezent au fost depuse 154 proiecte in valoare de 9,85 milioane euro, din care au fost contractate 99 de proiecte cu o valoare totala de 6,22 milioane euro.
4.1 Îmbunătățirea pregătirii profesionale
Potențialii beneficiari :
Beneficiarul acestei măsuri este Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale. Prin această măsură sunt eligibili furnizorii de formare profesională, persoane juridice de drept public sau privat (experți independenți și persoane juridice, române/străine sau cu capital mixt).
Cursurile de pregătire profesională sunt destinate:
responsabililor tehnici ai proiectelor finanțate prin Programul SAPARD;
Producătorilor privați agricoli, silvici, piscicoli, procesatorilor de produselor agro-alimentare; proprietarilor privați de pădure sau exploatații agricole și silvice; crescătorilor de animale; fermierilor; meșteșugarilor; apicultorilor; micilor întreprinzători implicați în activități agricole, piscicole, forestiere, turism rural, mecanizare agricolă și alte ocupații din spațiul rural, precum și conversia acestora către activități non-agricole.
Această măsură se aplică în scopul pregătirii profesionale a producătorilor agricoli, silvici, piscicoli, a angajaților unităților de procesare a produselor agricole și piscicole și a altor activități de diversificare care-și desfășoară activitatea în spațiul rural în diferite domenii, precum:
Îmbunătățirea pregătirii profesionale a producătorilor agricoli, piscicoli și silvici, ca și a șefilor de fermă în managementul producției, marketingul produselor, aplicarea de tehnologii competitive nepoluante și respectarea standardelor sanitare veterinare, fito–sanitare, de sănătate, de protecția mediului și de calitatea produselor;
Pregătire în vederea stimulării înființării grupurilor de producători;
Îmbunătățirea pregătirii profesionale a producătorilor agricoli și a proprietarilor privați de pădure în vederea revigorării unor tradiții și meșteșuguri ce folosesc resurse locale;
Îmbunătățirea pregătirii profesionale a membrilor asociațiilor utilizatorilor de apă pentru aplicarea unor tehnologii eficiente și nepoluante, compatibile cu menținerea calității solului și pentru asigurarea unui management durabil al resurselor de apă cu destinație agricolă.
În cadrul acestei măsuri vor putea fi finanțate proiecte a căror valoare totală minimă eligibilă este 50.000 Euro.
Condiții de finanțare ale proiectelor SAPARD:
Toate proiectele de tip SAPARD sunt co-finanțate cu fonduri de la Uniunea Europeană și bugetul național al României. Regulile de co-finanțare sunt diferite pentru beneficiarii privați și respectiv cei publici:
pentru măsurile din domeniul privat: minim 50% contribuția beneficiarului și 50% contribuție publică (din care 25% bugetul național și 75% contribuție comunitară);
pentru măsurile din domeniul public: contribuție publica 100% din care, 25% de la bugetul național și 75% contribuție comunitară. Proiectele publice sunt proiecte de infrastructura care nu generează venituri substanțiale, în consecință, contribuția publică fiind de 100% din bugetul eligibil total al proiectului.
În ceea ce privește măsura de asistență tehnică, finanțarea se realizează prin contribuție publica 100%, din care 20% de la bugetul național și 80% contribuție comunitară, cu excepția cheltuielilor asociate vizitelor și seminariilor organizate din inițiativa Comisiei, unde contribuția Comunității este de 100% din totalul cheltuielilor publice. Pentru beneficiarii privați sunt stabilite următoarele criterii generale de eligibilitate:
proiectele trebuie să fie amplasate în zonele rurale și numai în cazul în care se referă la modernizarea sau extinderea unor capacități deja existente pot fi plasate în zone urbane;
proiectele trebuie să contribuie la îmbunătățirea situației în zonele în care sunt localizate;
trebuie demonstrată viabilitatea economică și financiară a proiectului prin intermediul unui studiu de fezabilitate și/sau a unui plan de afaceri; acesta din urmă va fi cerut numai în situația în care bugetul total eligibil pentru proiectul respectiv va depăși 50.000 EURO;
solicitantul sau angajații acestuia, responsabili tehnici cu proiectul, trebuie să-și dovedească cu documente experiența profesională relevantă pentru respectivul proiect;
proiectele trebuie să corespundă standardelor U.E. și românești privind protecția mediului înconjurător;
beneficiarii nu trebuie să fi înregistrat pierderi financiare sau să aibă datorii către bugetul de stat sau cel al asigurărilor sociale.
Conformitatea proiectelor se realizează pe baza verificării documentelor justificative anexate la Cererea de finanțare. Documentele necesare pentru depunerea și acceptarea proiectelor sunt prezentate în Ghidul solicitantului. Pentru fiecare măsură în parte sunt stabilite criterii de selecție și criterii de eligibilitate. Evaluarea și selecția proiectelor se face pe baza acestor criterii generale și specifice.
CONCLUZII
În anul 1990, situația financiară externă din câteva țări est europene devenise destul de precară. Încă din anii anteriori, datoria externă crescuse amețitor iar rezervele valutare s-au diminuat. La începutul acestei perioade, Ungaria și România conduceau în clasamentul țărilor central și est europene în privința nivelului datoriei externe (aproximativ 10 miliarde de dolari SUA la acea dată). La începutul anilor '90 ele au intrat într-o perioadă de reforme politice și economice profunde care vizau tranziția spre economia de piață pe care planificarea centralizată o suprimase. În materie de dezvoltare economică aceste țări se situau și încă se mai află la mare distanță de restul țărilor din Europa.
Intrările de fluxuri financiare au oferit posibilitatea refacerii rezervelor oficiale ale acestor țări. Asistenta financiară a fost acordată în principal de instituțiile financiare internaționale, UE și donatori bilaterali. În cazul României fluxurile financiare au fost direcționate către sectorul infrastructurii și dezvoltarea acestuia, dar și către dezvoltarea sectorului privat.
Avantajele și rezultatele economice înregistrate de economia românească în anii de derulare a reformelor, ani în care economia românească a beneficiat de ajutor financiar important, sunt evidente. Cele mai importante ar putea fi: o creștere economica in jur de 5% pe an în ultimii 5 ani, scăderea inflației, menținerea șomajului la cote rezonabile, menținerea deficitului bugetar la cote scăzute, creșterea semnificativă a comerțului cu UE și a investițiilor din țările comunitare, accesul sporit al lucrătorilor români pe piața forței de muncă din țările UE și mai ales nivelul ridicat al intrărilor valutare generate de aceștia, asistența economică semnificativă primita din partea UE și a organismelor financiar monetare.
Tratatul de aderare la UE semnat de România în aprilie 2005, care reflectă rezultatul negocierii a 31 de capitole, acoperind întreaga arie a domeniilor economico-sociale, prefigurează, de fapt, trecerea într-o altă faza, mai aprofundată, mai structurată. Analizele economice pun în evidență efecte benefice ale liberalizării serviciilor, capitalului și forței de muncă, sporirea semnificativă a asistenței nerambursabile a UE către România și este de așteptat un impact economic pozitiv al aderării României la UE. Sunt însă de așteptat și costuri, care vor fi distribuite neuniform la nivelul societății și a diferitelor zone geografice, nefiind clar în ce măsura România va fi pregătită instituțional și managerial să valorifice fondurile structurale ale UE care îi vor fi puse la dispoziție după aderare și în ce măsură acestea vor corespunde nevoilor multiple ale României.
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Asistenta Financiara Externa Pentru Dezvoltare (ID: 131626)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.