Asistarea Deciziei In Gestiunea Creditelor

CAPITOLUL I. CREDITUL – PRODUS BANCAR

1.1. Conceptul de credit

Termenul de credit, abordat semantic, are numeroase sensuri economice, fiind utilizat deopotrivă în activitatea comercială, bancară, în contabilitate, căt și în relațiile cotidiene, nu numai economice, dintre oameni. Desigur, cea mai largă utilizare a creditului aparține însă domeniului financiar-bancar și comercial.

În esență, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare. Deci, este o relație bănească ce apare în legătură cu acordarea împrumuturilor unor persoane juridice sau fizice, care urmează a se rambursa ulterior, la scadență.

Operațiunea privește două părți. O parte acordă creditul. Cealaltă parte îl primește, sau altfel spus se îndatorează.

Relațiile de credit au existat și în condiții premergătoare. Deci creditul poate exista și în economiile fără monedă. Evident că, în ansamblul lor, relațiile de credit, astăzi, nu se pot emancipa de haina monetară.

Operațiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de relații între indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacțiile formalizate ce se efectuează pe piețele monetare sau financiare foarte dezvoltate și formulate în cadrul unor contracte complexe. O parte importantă a relațiilor de credit privește mobilizarea capitalurilor disponibile și a economiilor.

Părțile implicate, tipul de instrumente utilizate și condițiile în care creditul este consimțit, sunt extrem de diverse și în continuă evoluție. Dispozitivul instituțional variază, de asemenea, de la țară la țară.

Esențialul rămâne același peste tot: o valoare actuală se transmite de un creditor (investitor sau împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-l ramburseze, după un timp, în condițiile specificate în acordul de credit, în cadrul căruia debitorul promite, de asemenea a plăti dobânda pentru a remunera pe creditor.

Creditul bancar reprezintă o componentă de bază a plasamentelor bancare în România, fiind cea mai importantă sursă de venituri pentru toate băncile românești.

Creditul constituie un contract prin, care o bancă (o firmă sau o persoană) transmite unei alte firme sau persoane fizice o sumă de bani pentru a o folosi o perioadă de timp în vederea realizării unui anumit scop (afacere, investiție etc.), cu obligația de a restitui suma respectivă și dobânda aferentă, conform prevederilor stipulate în contract.

Sunt cunoscute mai multe categorii de credite (deși unele nu sunt propriu-zis bancare), care se derulează prin bănci sub forma unor operațiuni de decontare. Dintre acestea, categoria cea mai larg răspândită este creditul bancar, prin care se "injectează" un volum suplimentar de mijloace de plată prin circuitele económico-financiare.

Creditul bancar este o noțiune complexă, ce implică diferite modalități de definire și tratare, în funcție de punctul de vedere din care este privit. Astfel, la nivelul economiei, creditul este considerat o instituție economică, prin intermediul căreia se asigură redistribuirea resurselor financiare din zonele (sau de la entitățile) ce dispun de un excedent de resurse spre zonele sau entitățile ce au un deficit de resurse în efortul lor de dezvoltare.

Din punct de vedere monetar, creditul este forma prin care băncile creează în economie bani, orientați spre investiții și spre reluarea directă sau indirectă (prin creditele de consum) a procesului reproducției lărgite.

Din această perspectivă, datorită, de asemenea, caracterului universal și extrem de volatil al banilor, creditul devine din perspectivă monetară un produs bancar ce se vinde pe piață, prețul fiind dobânda. Dimpotrivă, din punctul de vedere strict concret al relației dintre bancă (creditor) și clientul împrumutat devenit debitor, relația de credit este mai degrabă privită ca o închiriere de bani pe diverse termene, împrumutatul având obligația de a rambursa banii închiriați, și împreună cu ei și dobânda, care este contravaloarea chiriei pe acești bani.

În acest sens, creditul bancar este o operațiune prin care debitorul intră în posesia imediată a resurselor împrumutate în schimbul unéi promisiuni (care capătă de cele mai multe ori formă scrisă) irevocabile de a rambursa la o dată și în condiții prestabilite suma respectivă.

Pentru bancă, creditul constă efectiv în punerea la dispoziția împrumutatului a unei sume de bani ce reprezintă pentru acesta un capital în vederea producției de bunuri sau servicii. Esențial în acest raport este faptul că unul din parteneri este banca, iar relațiile b#%l!^+a?dintre bancă și partenerii – debitori se desfășoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile, fiind de fapt o componentă a relațiilor economice constituite în procesul complex al intermedierii financiare, proces în care banca joacă un rol central.

Majoritatea creditelor în economia de piață sunt acordate pe baza unor documente bancare:

instrumente de plată și de credit;

chitanțe și alte documente similare.

În cazul creditelor de valori mai mari se încheie contracte de cred'rt, însoțite de o analiză prealabilă a situației económico-financiare a solicitantului de credit, iar banca cere garanții speciale.

Pentru organizarea activității de creditare, al cărei specific a impus fenomenul de dereglementare (începând cu analiza cererilor de creditare, procesul de acordare și de urmărire a rambursării) fiecare bancă își elaborează propriile norme de creditare.

Băncile comerciale se organizează în vederea realizării următoarelor funcții importante:

funcția de transfer, prin conturile clienților lor derulându-se un număr însemnat de operațiuni în lei și în valută, intervenția băncilor comerciale regăsindu-se în sfera largă mai ales a serviciilor bancare;

funcția de intermediere care constă în atragerea resurselor financiare temporar disponibile pe piață și plasarea lor în condiții de eficiență pentru bancă.

Marea majoritate a resurselor bilanțiere se compun, în cazul băncilor românești, din capitalurile proprii, resursele disponibile ale agenților economici, ale populației precum și din resursele atrase de pe piața interbancară.

Aceste resurse se plasează în primul rând pentru acoperirea nevoilor suplimentare de finanțare ale agenților economici, care în condițiile actuale ale României acuză o puternică lipsă de fonduri, sursele proprii reușind doar în mică măsură să participe la acoperirea activelor circulante.

În funcție de specificul afacerilor și al politicilor proprii, fiecare bancă comercială are. o situație particulară a creditului în totalul bilanțului propriu și comparativ cu bilanțul agregat al băncilor comerciale. Există unele opinii care consideră că o bancă este echilibrată atunci când resursele sunt plasate în proporție de 70-75% în credite, însă acest nivel apare ca fiind riscant în România, având în vedere deprecierea continuă, mai ales din ultimii ani, a stării economice a țării. Băncile cu o poziție sub aceste procente.nu au activitate comercială suficientă, plasamentele acestora regăsindu-se pe piața interbancară.

Din acest punct de vedere, creditul în lei are în bilanțul agregat al băncilor comerciale o pondere scăzută, pondere ce reprezintă o medie, la nivelul sistemului bancar marja fiind totuși destul de mică, la polul pozitiv situându-se în general băncile mari, în vreme ce prudența se manifestă mai acut la băncile de mărime medie și mică datorită riscurilor colaterale pe care le implică, azi în țara noastră, activitatea de creditare.

În general, caracteristică operațiunilor active din cadrul sistemului bancar românesc este dispersia activității de trezorerie, diversitatea portofoliului de plasamente fiind o opțiune pozitivă a băncilor, având în vedere instabilitatea economică manifestă din țara noastră. Această opțiune reduce riscurile de pierdere la nivelul întregului portofoliu de plasamente.

Reculul activității de creditare în sistemul bancar românesc se datorează, printre altele:

reducerii din ce în ce mai pronunțate a investițiilor productive în România, fapt care a diminuat progresiv nivelul cererii în domeniul creditării;

deprecierii progresive a calității indicatorilor economici la multe din întreprinderilor românești, datorită unor condiții de cele mai multe ori independente (deprecierea valorii activelor proprii datorată inflației și reevaluărilor tardive și oricum insuficiente; reducerea cererii solvabile pe piață; politica fiscală agresivă; deprecierea monedei naționale comparativ cu devizele străine etc);

politicii agresive privind împrumuturile de trezorerie, care a impus pieței dobânzi atractive atât pentru bănci, cât și pentru celelalte categorii de entități economice, fapt ce a grevat asupra disponibilității băncilor privind acordarea de credite;

apariției instituțiilor financiare nonbancare de genul cooperativelor de credit și fondurilor mutuale, care au preluat o parte din resursele temporar disponibile din economie și au practicat chiar forme de împrumuturi asimilate creditului.

Strategia băncilor mari din România are însă în vedere, în continuare, concentrarea unui volum important al creditului bancar pe acoperirea solicitărilor justificate ale economiei reale, respectiv a cererilor de finanțare a producției materiale și a serviciilor din toate sectoarele economice și în principal din industrie. Băncile combină cu atenție cererile de finanțare pe care, în general, le încurajează cu respectarea regulilor bancare de prudență și asigurare împotriva tuturor riscurilor de nerambursare a ratelor de împrumut și a b#%l!^+a?dobânzilor la termenele contractuale. Politica băncilor în domeniul creditării ține seama și este influențată de mai mulți factori cu acțiune și efecte diferite. Principalul factor îl reprezintă cererea de creditare care, în general, se menține foarte ridicată.

Cererea de creditare este la rândul ei impulsionată de nivelul scăzut de capitalizare al multor agenți economici, de capacitatea redusă de creștere pe baza profitului sau prin alte pârghii a acestui nivel de capitalizare și apoi de procesul de erodare pe care inflația îl alimentează.

În timp ce cererea de creditare tinde în mod normal spre creșterea volumului creditelor, ca urmare a celor specificate mai sus, alți factori sunt meniți să temporizeze această creștere.

În același timp, băncile, prin politica proprie de creditare, concretizată în norme și proceduri de analiză, acordare și urmărire a creditelor, își impun o exigență ridicată în acordarea creditelor în sensul neonorării cererilor fără o serioasă motivație economică, fără garanții suficiente și fără o bună cunoaștere a societății comerciale în cauză, în aceste condiții, analiza financiară a clienților care apelează la credite bancare capătă o nouă dimensiune, iar băncile iau măsurile corespunzătoare pentru perfecționarea acestui sistem de lucru folosit în fundamentarea deciziilor în procesul creditării.

Analiza internă pe care unitățile teritoriale ale băncilor (cele care intră în contact direct cu clienții și care efectiv înregistrează și urmăresc creditele acordate) o fac prin utilizarea documentației prezentate de clienți și prin matricele de indicatori și criterii de evaluare ajută la identificarea cu mai multă certitudine a riscurilor la care acestea se pot expune în procesul de creditare în ideea soluționării cererilor, în limitele politicilor proprii de prudență bancară.

Analiza financiară internă presupune implementarea la nivelul întregului sistem al unei bănci, a unui complex unitar de metode de investigare a clientului, a unor metode și tehnici de tip chestionar, folosirea documentelor fiscale oficiale care prin lege se completează și se raportează autorităților, a altor situații financiare care pot fi utile scopurilor expuse mai sus.

În acest cadru, analiza SWOT (streghts-weaknesses-opportunities-threats) ce analizează punctele tari, punctele slabe, oportunitățile și amenințările la adresa stabilității financiare ale unui agent economic se impune ca atare, această metodă de analiză fiind din ce mai, larg răspândită printre modalitățile de determinare a oportunitaților de creditare de către bănci, ea fiind cunoscută ca o metodă larg utilizată în lume în procesul de cunoaștere a societăților comerciale.

Analiza factorilor interni (conducere și personal, organizare, comunicații, produse, date financiare) și a celor externi (piața, tehnologia, economia, societatea, legislația, mediul) permite concluziile de rigoare în cadrul metodei de investigare SWOT.

Pentru perfecționarea procesului de creditare, banca a întreprins un ansamblu de măsuri ce vizează o mai bună organizare a departamentelor de creditare atât pentru creditele în lei, cât și pentru cele în valută, perfecționarea normelor de creditare în funcție de noile oportunități și domenii de creditare ce apar, extinderea produselor și serviciilor pentru o mai bună satisfacere a clienților. Evoluția volumului și ponderii creditelor în bilanțul băncii este într-o relație directă cu concepția băncii de expunere minimă și, în acest fel, de protecție a resurselor atrase de la persoanele juridice și fizice care își mențin astfel încrederea în bancă și, deci, oferă băncii în continuare oportunități de fructificare a acestor resurse.

În acest sens, politica și strategia unei bănci, componente ale obiectivelor manageriale reprezintă justificări ale performanțelor financiare, precum și ale poziției acumulate de banca respectivă în cadrul sistemul bancar românesc actual.

1.2. Tipuri de credit

Creditele bancare pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii, astfel:

În funcție de perioada de acordare:

Credite pe termen scurt respectiv operațiuni de împrumut pe termen până la 1 an pentru suplimentarea mijloacelor circulante;

Credite pe termen mediu acordate pe o perioadă de până la 5 ani pentru operațiuni de export-import sau investiții;

Credite pe termen lung acordate pe o perioadă de peste 5 ani pentru investiții de amploare, retehnologizare.

În fiecare din cele 3 cazuri banca trebuie să se asigure că rambursarea creditului/ratelor de credit se va face la scadență, în caz contrar sunt afectate angajamentele asumate față de cei ce i-au încredințat fondurile spre păstrare.

2. În funcție de debitorii băncii (beneficiarul creditului):

Credite acordate persoanelor fizice, în principal, pentru construcția de locuințe, achiziționarea de autoturisme, cărți de credit, etc.

Credite acordate persoanelor juridice – agenți economici.

Pentru a face față cheltuielilor productive societățile comerciale apelează la credite bancare, banca urmând să satisfacă numai nevoile temporare de lichidități, sprijinind în b#%l!^+a?principal, activitățile rentabile.

3. În funcție de destinație:

Credite pentru producție, acordate pentru activitatea curentă și de investiții. În perioada actuală, creditele productive dețin ponderea cea mai mare din volumul creditelor acordate de bănci.

Creditele pentru activitatea curentă se solicită de societățile comerciale pentru desfășurarea activității curente (achiziționarea de materii prime, materiale, fond de marfă, prestarea unor lucrări și servicii facturate la sfârșitul perioadei, etc.) Aceste credite intră în categoria celor pe termen scurt, cu rambursare parțială sau integral la scadență, rata dobânzii stabilindu-se diferențiat de la bancă la bancă și garantate cu gaj cu sau fără deposedare de mărfuri, ipotecă și cesiunea creanțelor.

Credite pentru investiții acordate pentru construirea unor obiective industriale; ele fac parte din categoria creditelor pe termen mediu și uneori chiar lung. Angajarea unor asemenea credite de valori mari, presupune un control riguros din partea băncii începând cu faza de proiectare, de construcție și apoi de exploatare, asumarea unui risc mai mare determinat de rezultatele calculului de actualizare, deci a eficienței investiției. Specificul acestor credite este acordarea unor perioade de grație atât pentru rambursarea împrumutului (uzual 1 sau 2 ani, dar uneori și 5 ani) cât și pentru dobândă (pentru primele 6 sau 12 luni).

Garanția materială a acestui credit este însăși investiția plus alte garanții care aparțin agentului economic. Acest tip de credit ridică o serie de riscuri deloc de neglijat din partea băncii, unul dintre ele materializându-se în dificultatea atragerii unor surse de creditare pe termen mediu și lung.

Credite pentru export-import – vizează activitatea de comerț exterior. Diversitatea operațiunilor de comerț exterior a determinat condiții specifice de creditare pentru acest domeniu.

Băncile comerciale sprijină realizarea contractelor de export oferind o serie de facilități producătorilor (prefinanțare, scontarea efectelor de comerț, asigurarea creditului de export) de multe ori la costuri mai mici decât cele ale creditelor obișnuite, premise notabile pentru ca operațiunile de export să fie "motor" pentru economie, factor important în creșterea resurselor valutare.

La rândul lor operațiunile de import generează elemente tehnice specifice, particularități în acordarea (credite sub formă de avansuri, credite pentru deschideri de acreditive de import, etc.), utilizarea, costul și rambursarea acestui tip de credite. În plus, operațiunile de export și import prevalează tehnicilor de finanțare pe termen scurt, iar pentru investițiile internaționale specifice sunt finanțările pe termen lung ceea ce presupune în majoritatea cazurilor surse externe, fie de la bănci străine fie de la organisme internaționale.

Credite de consum sunt tipul de credite pe termen scurt sau cel mult pe termen mijlociu acordate persoanelor fizice și sunt destinate să acopere costul bunurilor și serviciilor de care beneficiază prin rețeaua de comercializare. Un astfel de credit este limitat și prin costul pe care îl comportă.

4. În activitatea practică regăsim și alte tipuri speciale de credite ce se acordă agenților economici:

Creditele de trezorerie reprezintă raporturi de credit menite să satisfacă necesitățile curente ale societăților comerciale de regulă, din sursele proprii ale băncii remunerate în strânsă corelare cu dobânda pieței și garantate, de obicei, prin desfășurarea întregii activități la banca creditoare.

Liniile de credit presupun efectuarea creditării fie prin cont curent, fie prin cont de împrumut. Această linie de credit presupune un plafon maxim de creditare stabilit anual, de regulă, un procent din cifra de afaceri sau procent din rulajul conturilor curente (lei/valută), bonitatea societății, notorietatea publică a acesteia, precum și de posibilitățile de garantare a liniei de credit. Întrucât plafonul de credit are valori de obicei mai mari și sursa acestui tip de credit este una atrasă, costurile sunt implicit mai ridicate.

Creditele pe obiect presupun raporturi de credit în care obiectul creditării este foarte bine delimitat (de ex.: achiziționarea de material lemnos pentru fabricarea de mobilă, achiziționarea unui anumit activ fix), rata dobânzii fiind determinată de costul sursei atrase și este garantat de regulă cu active fixe.

Creditele preferențiale – raporturi de credit izvorâte din acte normative ale statului român care prin politica sa economică poate sprijini o anumită ramură (de ex.: sprijinirea activității de export sau a agriculturii prin facilități de dobândă).

Creditele pentru stocuri și cheltuieli sezoniere – se acordă agenților economici care constituie stocuri de materii prime și produse, cum ar fi: produse agricole, agroalimentare, de proveniență vegetală sau animală etc. Ele se acordă, în special, pentru agricultură. b#%l!^+a?

Creditul de scont sau scontarea titlurilor de credit (cambii, bilete la ordin) sau a altor instrumente de plată (scrisori de credit) ce reprezintă o relație de credit de un tip special, solicitat de agenții economici atunci când duc o lipsă acută de disponibilități. Menționăm că valoarea creditului acordat de băncile care practică acest sistem de creditare este diminuată cu valoarea scontului.

5. În funcție de calitatea lor:

Credite performante – reprezintă angajamente de plată ale societăților comerciale față de bancă, onorate la scadență. Derularea lor se face în conformitate cu contractul de credit încheiat și cu normele interne bancare.

Credite neperformante – reprezintă angajamente de plată asumate de societățile comerciale care nu își achită la timp obligațiile, generând credite restante și dobânzi neachitate cu consecințe directe asupra activului, solvabilității și a cheltuielilor băncii prin constituirea de provizioane într-un volum mai mare.

1.3 Importanța creditului bancar

1.3.1 Fluctuațiile și avantajele creditului

Locul și importanța creditului în economie sunt date de rolul acestuia prin funcțiile pe care le îndeplinește.

În primul rând creditul îndeplinește o funcție distribuitivă prin faptul că mobilizează resursele bănești disponibile la un moment dat în economie, redistribuindu-le apoi prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanțare.

Disponibilitățile bănești se referă la surplusurile de capital de circulație aflate temporar sub formă inactivă în conturile întreprinderilor deschise la bănci, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi bancare etc., dar și la sumele economisite de populație pentru diferite scopuri și depuse la casele de economii sau la băncile comerciale, care și-au lărgit și diversificat operațiunile.

Oferind întreprinzătorilor toate aceste disponibilității, creditul sporește puterea de acțiune productivă a capitalului, punând astfel în mișcare forțele economice latente și contribuind în felul acesta la creșterea avuției reale a societății. Deci băncile, prin creditarea agenților economici, transformă economiile sterile în capitaluri productive.

În plus, operativitatea asigurată procurării de noi capitaluri dă posibilitatea existenței unei elasticități mai mari în economie, pe ansamblul ei, favorizând orientarea cât mai rapidă a investițiilor spre ramurile sau activitățile mai rentabile, asigurând o mai mare posibilitate de adaptare la cerințele pieței interne și externe și contribuind pe această bază la creșterea eficienței marginale a capitalului. Tot prin funcția sa distribuitivă, creditul participă la creșterea gradului de centralizare a capitalului.

O importanță deosebită o are creditul în procesul transformării economiilor în investiții. Așa cum arată economistul englez L. M. Keynes, într-o economie de piață dezvoltată ecuația fundamentală în realizarea echilibrului macroeconomic este S = I, unde S = economiile; I = investițiile.

Orice individ poate economisi o anumită sumă de bani, mai mare sau mai mică, în funcție de venitul lui și de comportamentul său economic.

Economisirea necontinuată de investire constituie însă o tezaurizare și reprezintă un factor dezechilibrat, deprimant pentru economie, ducând-o la recesiune, cu toate consecințele sale. Nu orice individ poate fi întreprinzător, nu își poate asuma riscurile investitorului, nu are calitățile necesare, iar dacă le are , este posibil să nu le poată verifica din cauza lipsei de capital. Creditul este cel care pune la dispoziția întreprinzătorului capitalul necesar asigurând astfel transformarea economiilor, astfel sterile, în investiții. De aceea, creditul este un important factor al creșterii economice.

Prin faptul că la acordarea creditului prin bănci este verificat modul cum urmează a fi utilizată suma primită de către întreprinzător, creditul joacă un rol de diminuare a inițiativelor păguboase, nerentabile.

Oferind posibilitatea accesului la credit a oricărui întreprinzător care, prin intențiile sale fracționale, fundamentate riguros, prezintă garanția sumelor primite (garanții reale), creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, adesea promotoare ale inovației ceea ce favorizează concurența, cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.

Creditul are și importanța funcției de emisiune monetară.

După ce, prin intervenția ideii de credit s-a ajuns la moneda funciară, adică biletele de bancă, prin intermediul unor solide instituții de credit s-au creat alături de acestea, multiple alte instrumente și tehnici de plată (trata, viramentul, cecul) care au dus la diminuarea folosirii numeralului și la creșterea în mari proporții a monedei scripturale. Prin b#%l!^+a?aceasta s-a asigurat și importanța reducere a cheltuielilor cu circulația banilor, noile tehnici și instrumente de plată oferite de existența creditului făcând față în cele mai bune condiții creșterii excepționale a volumului tranzacțiilor economice.

Reglând dimensiunile cererii și ofertei de mărfuri prin creditarea consumului, pe de o parte și a stocurilor, pe de altă parte, creditul contribuie, pe lângă alți factori la asigurarea stabilității prețurilor.

De exemplu, dacă anumite mărfuri, a căror produce are un caracter sezonier- cereale, de pildă- ar fi aduse pe piață toate în momentul obținerii, oferta ar deveni disproporționat de mare în raport cu cererea și am asista la o scădere spectaculoasă a prețurilor, care r fi urmată apoi (după o perioadă în care s-ar ajunge la raritatea mărfurilor respective) de o situație inversă (o cerere neacoperită de ofertă și o urcare exagerată a prețurilor). Pentru evitarea unor astfel de fluctuații generatoare de risipă și perturbatoare ale echilibrului economic se folosește instrumentul pentru creditare –warant- care oferă proprietarului mărfurile respective posibilitatea obținerii cu anticipație, cel puțin parțial, a contravalorii acestora.

De asemenea, creditul, prin însăși natura lui, contribuie la creșterea vitezei de rotație a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la reluarea permanentă a fondurilor.

Creditul, al cărui cont este dobânda, contribuie, prin reglarea ratei dobânzii la stăvilirea fenomenului de inflație.

Prin finanțarea consumului și prin crearea unor instrumente și tehnici, creditul a devenit o prezență indispensabilă ți în viața populației în orice țară civilizată (creditul consumativ, ipotecar etc).

Creditul are un rol deosebit și în promovarea relațiilor economice internaționale prin diferitele sale forme mai ales în comerțul exterior cu predilecție pentru stimularea exportului și pentru derularea normală a operațiunilor de import – export.

În sfârșit nu se poate trece cu vederea nici rolul pe care îl are creditul în finanțarea deficitului bugetar al statului, acolo unde este cazul sub forma creditului public.

Aceste au fost, pe scurt, avantajele care decurg din existența și utilizarea creditului.

Trebuie însă subliniată pe cât de util și avantajos este creditul ca verigă indispensabilă în mecanismul de funcționare al economiei naționale pe atât de periculos și dezavantajos devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu cerințele sale și ale echilibrului economic general.

Cel mai mare pericol îl constituie folosirea lui abuzivă, determinată de iluzia că prin sine însuși creditul reprezintă avuție.

Superceditarea duce la grave dezechilibre economice, monetare, generând atunci când ia proporții inflația.

De asemenea utilizarea creditului pentru finanțarea unor activități economice insuficiente fundamentale poate duce la dezechilibrul structural în economie, la disproporții între ramurile și sectoarele ei de activitate.

O folosire abuzivă a creditului poate stimula și o exacerbare a operațiunilor speculative o creștere a capitalului fictiv care pot ajunge la crahuri financiare. Nu trebuie omise nici problemele riscului presupuse de utilizarea creditului, în special pentru bănci, care neluate în calcul pot provoca prăbușirea în lanț a sistemului bancar, cu consecințe foarte grave pe plan economic, social economic.

1.3.2 Condițiile funcționării și dezvoltării creditului

Pentru ca rolul de „motor” al creditului în desfășurarea mecanismului economic să fie efectiv și eficient, manifestându-se la maximum avantajele și diminuându-se și la minim dezavantajele, este necesară întrunirea mai multor condiții obiective și subiective, care se pot grupa în cinci mari categorii:

a) condiții de ordin juridic legal referitoare la existența unui cadru juridic, a unor legi care să reglementeze cu precizie, fără echivoc, măsurile de protecție acordate contractelor încheiate între debitor și creditor (banca) procedurile de coercițiune față de debitorii recalcitranți etc. astfel încât să crească încrederea agenților economici și să limiteze riscurile;

b) condiții de ordin instituțional, infrastructura constând în existența unui sistem de instituții și organisme solide, bine concepute cu atribuții clare în efectuarea operațiunilor de credit, dar și în exercitarea controlului asupra modului cum sunt respectate aceste atribuții;

c) condiții de ordin social – politic referitoare la existența cadrului general de liniște și de pace socială și politică, de stabilitate și continuitate a operațiunilor generale ale factorilor de decizie macroeconomică, cât și la regimul politic existent și atitudinea lui față de economie de libera inițiativă, față de piață.

Este evident că un climat social caracterizat prin convulsii între diferite categorii sociale, un regim politic șubred, contestat o politică economică oscilantă sau operațiuni și atitudini nesigure, fără perspective clare vor afecta elementul esențial al creditului: b#%l!^+a?încrederea, descurajând atât economisirea prin intermediul instituțiilor specializate, cât și apelul la credite sau acordarea lor.

d) condiții de ordin economic legate de situația de ansamblu a economiei naționale, de perspectiva ei, dar și de conjugarea economică a momentului pe plan intern și internațional. Are importanță situația resurselor existente în economie la dispoziția agenților economici, accesul la acesta, structura economiei naționale, situația pieței de mărfuri, a capitaluriloretc.

e) condiții de ordin psihologic referitoare nu numai la încredere ca suport hotărâtor al creditului, ci și la comportamentul agenților economici, a întreprinzătorilor, dar și al populației în ansamblul ei. Nu putem face abstracție de înclinațiile diferitelor grupuri sociale spre economisire sau consum, spre investiții sau tezaurizare, de atitudinile populației în raport cu libera inițiativă etc. care țin de tradiție, religie, nivel de cultură și civilizație, educație, profesiunea și poziția socială a fiecăruia.

Luarea în considerație a acestor condiții, cunoașterea și crearea lor au o importanță deosebită în înfăptuirea tranziției la economia de piață în România. Numai enumerându-le ne dăm seama că, în cea mai mare parte, ele nu există decât într-o măsură foarte mică, vechiul regim lăsându-le moștenire, dimpotrivă, obiceiurile și mentalitățile antieconomice, contrarii înființării și funcționării uni sistem de credit care să devină un factor propulsor în economia de piață. De aceea într-o primă etapă sarcinile pe linia creării acestor condiții și nu a folosirii unor metode administrative vechii sunt forte mari.

1.4. Resursele de creditare

1.4.1 Resursele proprii

Resursele proprii sunt constituite din capitalul subscris de acționari și beneficiari distribuite și înglobate în diferite fonduri de rezervă sau de risc.

Ca orice societate o bancă posedă un capital propriu. Dar acest capital este neînsemnat în raport cu cifra de afaceri și constituie mai mult o garanție față de deponenți.

Acest capital – într-o proporție mai mare sau mai mică – este imobilizat cu ocazia înființări bănci (clădiri, materiale, mașini de calcul, calculatoare etc.).

Rezervele sunt formate din prelevări asupra beneficiilor anuale și care reprezintă fonduri de garantare.

Rezervele sunt folosite în operațiuni sigure cu scopul de a fi sustrase riscurilor și de a fi ușor transformate în lichidități. Băncile ar putea, fără îndoială, să crească fondurile prin emiterea de obligațiuni în public.

Emiterea de obligațiuni ar crește însă sarcinile de plăți anuale, prin achitarea dobânzilor aferente, reducând astfel suma de distribuit sub forma dividendelor.

În orice caz, mărirea capitalului băncii pe o astfel de cale nu ar crește în mod sensibil posibilitățile acesteia de acțiune.

1.4.2 Resurse atrase

Capital de împrumut.

Capitalul de împrumut, adică fondurile pe care populația le încredințează băncii sub formă de depozite la vederea sau la termen – constituie principalele fonduri care alimentează operațiunile de credit ale băncii.

A căuta, a menține și a crește cât mai mult volumul acestor depozite, este principala activitate de atragere de resurse – pentru că această activitate procură băncii marfa care constituie obiectul comerțului ei – banul.

Moneda scripturală (depozit bancar) în circulație – depinde de atitudinea publicului, de tendințe de tezaurizare a biletului de bancă, de tendința agenților economici și a populației de a utiliza în tranzacții curente biletul băncii centrale.

Partea „depozitelor bancare” în totalul depozitelor, este condiționată și de concurența mai mult sau mai puțin ascuțită pe care o face banilor CEC – ul și Tezaurul, prin acordarea de dobânzi ridicate la operațiunile lor.

Volumul depozitelor la bănci este determinat de încă doi factori, care au o importanță deosebită: securitatea și remunerația.

Securitatea și remunerația fondurilor depuse sunt cei doi factori susceptibili să atragă clientela. Securitatea se bazează pe buna reputație a băncii și nivelul serviciilor acesteia. Remunerația fără a fi neglijată – nu vine decât după aceea.

În practica bancară se disting 3 categorii de depozite:

a) depozite la vedere;

b) depozite cu preaviz;

c) depozite la termen.

a) Depozite la vedere b#%l!^+a?

Reprezintă cea mai mare parte a fondurilor depuse la bănci.

Depunătorii pot retrage folosi, fondurile când doresc. Totuși pentru sume mai mari, banca cere de cele mai multe ori, un preaviz de 24 de ore.

Motivul acestui preaviz este lesne de înțeles, dacă avem în vedere că băncile nu țin aceste fonduri nefructificate.

b) Depozite cu preaviz

Sunt mai puțin utilizate.

Depunătorii pot retrage fondurile cu condiția să avertizeze banca cu un anumit timp, fixat în momentul constituirii depozitului, 5-10 zile sau o lună, în funcție de convenția încheiată.

c) Depozite la termen (scadență)

Sunt cele făcute pentru perioade fixe, pornind de la o lună până la 1-5 ani.

Dobânzile bonificate de bănci depunătorilor de fonduri depind de piața banilor și de natura depozitului.

Desigur, procentul dobânzii este mai mare la depozitul cu preaviz, decât la cele la vedere și încă mai ridicat la depozitul la termen întrucât banca știe cât timp să dispună de aceste fonduri, să le fructifice.

Oricare ar fi natura depozitelor, pentru bancă, rambursarea acestora la timp este o problemă vitală.

Soldurile creditoare ale conturilor curente.

Sunt formate din soldurile existente și pe care titularii le lasă neîtrebuințate, pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp și pe care banca le folosește pe durata existenței lor.

Reescontul la Banca Centrală (BNR).

Pentru a mobiliza fondurile pe care o bancă le are imobilizate în operațiunile de scont, băncile recurg la reescontul Băncii Centrale sau la alte bănci.

Reescontul constă deci, pentru o bancă, în a negocia la o altă bancă efectele de comerț pe care le-a scontat deja clienților săi, cu scopul de a obține disponibilitățile de care are nevoie – înainte de scadența efectelor comerciale.

Creditul băncii – goodwill

Este un acord moral de cea mai mare importanță. Creditul băncii este reprezentat de încrederea pe care acesta o inspiră și se bazează pe o serie de elemente ponderabile și neponderabile ca: reputația, nivelul serviciilor prestate, calitatea operațiunilor, natura afacerilor etc. și care dă semnăturii băncii o valoare ridicată comparativ cu alte bănci.

Pentru acordarea de credite după „consumarea” resurselor proprii, banca apelează la Banca Centrală pentru refinanțare.

1.5. Activitatea propiru-zisă de acordare a creditelor

Persoanele fizice, independent autorizate, asociațiile familiale și societățile comerciale, regii autonome etc., pot fi finanțate din credite în scopul completării resurselor proprii, pentru realizarea activităților prevăzute în autorizația de funcționare.

Etapele de acordarea a creditelor sunt:

ETAPA I

Inspectorul băncii poartă, cu solicitantul creditului, o discuție cu caracter de informare-documentare, axată în principal pe activitățile prevăzute în statut sau autorizate, sumele de aprovizionare și posibilitățile de desfacere; cheltuielile și veniturile preliminare de întreprinzător, capital social de care dispune, credite necesare și alte elemente pentru primele concluzii.

În cazul în care, solicitantul este o persoană fizică, interesează: starea materială, scopul creditului.

În această etapă, nu se completează nici un act, ci inspectorul bancar doar își face o imagine globală asupra solicitantului, a necesității reale a acestuia de disponibilități.

ETAPA II.

În cazul în care inspectorul băncii consideră că sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea creditului, clientul băncii trebuie să prezinte următoarele documente: b#%l!^+a?

1. Cererea de acordarea a creditului sau emitere a unui angajament cu menționarea expresă a documentelor anexate la acesta;

Dovada înregistrării la Registrul Comerțului;

Aprobarea CIS sau a Consiliului de administrație conform hotărârii guvernamentale sau decizia administrației locale (după caz) de înființare a societății comerciale sau regiei autonome cu capital de stat sau majoritar de stat și respectiv, contractul de societate și statutul aprobate, cu sentința judecătorească pentru celelalte categorii de societăți privind:

a) angajarea legală a creditului în bancă;

b) asumarea de către bancă a unui angajament în numele agentului economic (acreditiv, garanție la bancară);

c) garanția materială pe care agentul o oferă în mod legal pentru creditul angajat sau pentru asumarea de către bancă a unor angajamente bancare în numele său;

d) programul de activitate pe perioada de la acordarea creditului și până la rambursarea acestuia, respectiv pe perioada de la data asumării angajamentului economic și până la expirarea valabilității lui: program să se muleze pe scheletul BVC elaborat de organele competente în materie;

e) BVC pe anul în curs și perioada menționată în mod detaliat la punctul d.

f) modificările în legătură cu capitalul social inițial, subscris sau vărsat la zi și a măsurilor întreprinse pentru aprobarea și comunicarea modificărilor respective, în condițiile legii către Registrul Comerțului și Monitorul Oficial;

g) contractul de import, export sau orice alt contract de vânzare cumpărare ce pot face obiectul solicitat de client;

h) textul scrisorii de garanției bancară pe care trebuie să o emită banca pe numele clientului său;

i) orice alte aprobări, prevăzute în statut, Regulamentul de funcționare al CIS sau Consiliul de administrație, respectiv contractul de societate etc, care pot avea legătură cu obiectul creditului sau garanția bancară solicitată a se emite.

4. Studiu de fezabilitate pe ansamblu a societății care să includă în mod obligatoriu și studiul de fezabilitate al investiției care face obiectul creditului sau scrisorii de garanție bancară solicitată.

Pentru SA și RA, studiul de fezabilitate se va întocmi obligatoriu prin metoda cost-beneficiu în conformitate cu HG nr. 64/1991.

5.BVC pe anul în curs și de perspectivă, până la rambursarea creditului sau expirarea valabilității scrisorii de garanție întocmit în conformitate cu instrucțiunile și normele elaborate de ministerul Finanțelor.

6. Certificatul de bonitate privind situația economico-financiară, prin prisma angajamentelor bancare asumate de client la banca ce gestionează contul principal HG 842/1991.

În măsura în care este posibil acest certificat trebuie să surprindă și aprecieri asupra stadiului profesional al conducerii agentului economic.

7. Bilanțurile contabile (formular) pe ultimii cinci ani, vizate de organele bancare.

8. Situația conturilor de profit și pierderi, vizat de CIS și cenzorii societății.

9. Situația patrimonială lunară (la zi) cuprinzând în mod obligatoriu situația încasărilor și plăților, atât în lei, cât și în valută.

10. Cash flow, în valută, pe perioada până la rambursarea creditului.

11. Contratul de import, de export, sau orice alt contract ce poate face obiectul creditului sau angajamentului solicitat.

12. Licența de import/export.

13. Textul scrisorii de garanție bancară, solicitate a se emite în limba de contract și în limba română, aprobat de Consiliul de Administrație.

14. Garanție materială reală oferită de agentul economic în contul creditului ce se acordă sau angajamentul ce se asumă în numele lui, de către bancă, cum ar fi:

concesiunea încasărilor în lei/valută pentru perioada până la rambursarea creditului, în condițiile legislative în vigoare privind concesionarea (cod comercial, LEGEA nr. 32/1990, cod civil).

b) controlul de gaj, întocmit și înregistrat în conformitate cu legislația în vigoare în materie, probat cu registrul de inventar, jurnal sau copier al agentului economic, ținute în condițiile legii în care s-a înregistrat gajarea unei părți din patrimoniu.

c) ipoteca, întocmită și înregistrată în conformitate cu legislația în vigoare în materie.

d) polița de asigurare a bunurilor cesionate în favoarea băncii, întocmită și înregistrată în conformitate cu legislația în vigoare în materie.

e) autorizarea debitării conturilor agentului economic de către bancă.

f) scrisori de garanție bancară de la bănci corespondente, în limita plafonului de lucru cu acesta.

g) scrisori de garanție bugetare. b#%l!^+a?

h) orice alte garanții materiale, evaluate de organele în drept, păstrate în depozit la banca respectivă sau alte depozite neutre, autorizate la dispoziția băncii.

Alte condiții:

agentul economic trebuie să aibă cont de disponibil deschis la banca respectivă;

agentul economic trebuie să aibă dosarul juridic adus la zi;

devizul general al lucrării;

planul de amplasare;

situația principalilor indicatori de eficiență economică;

contractul încheiat cu constructorul;

grafic de eșalonare a lucrărilor de investiții;

alte acorduri și avize, prevăzute de lege.

ETAPA III.

Pe baza documentelor prezentate de către client, banca procedează la analiza și pregătirea documentelor în vederea acordării de credite sau asumarea de către bancă, în numele și în favoarea clienților.

Analiza documentației

În continuare, inspectorul băncii, are următoarele sarcini:

Să constituie și să verifice dosarul juridic al clientului, sub aspectul legității. Constituirea agentului economic, persoanele legale autorizate să angajeze agentul economic față de bancă și terți, în relații contractuale, care pot face obiectul creditului sau angajametului solicitat la bancă: angajarea creditului și garanțiilor materiale date de client în favoarea băncii, în sensul existenței acordului expres în această privință al CIS și/sau a Consiliului de Administrație etc.

Subliniem că este necesară concordanța dintre capitalul social inițial subscris și cel vărsat, comunicat prin bilanțul contabil la Registrul Comerțului și cel înscris în statut.

În cazul în care există diferențe, clientul trebuie să dea explicații scrise cu privire la stadiul demersurilor făcute pe linia înregistrării în condițiile legii, a modificărilor existente.

Să analizeze datele din bilanț ale clientului cu privire la:

a) evoluția în timp a creditelor totale, curente și restante;

b) evoluția în timp a disponibilităților la zi în continuare deschise la alte bănci acestea se vor aproba cu extrasele de cont respective;

c) evoluția raportului creanțe de încasat/obligații de plată ale clientului, pe structură și pe vechime;

d) concordanța angajamentelor pe care clientul le are deja la bancă cu datele înscrise în bilanț;

e) evoluția operațiunilor în devize convertibile;

f) evoluția beneficiilor/profiturilor sau pierderilor societății, respectiv dacă pierderile din anii anteriori au fost acoperite și pe ce cale.

În urma analizei din bilanțul debitorului, se vor calcula următorii indicatori, pentru toți anii solicitații (în cazul RA și SC) sau pentru anii de activitate depuși de întreprinderile nou finanțate:

a) situația netă a întreprinderii (SN)

SN = TOTAL ACTIV – DATORII NERAMBURSATE

se va calcula comparativ pentru toții anii de analiză;

creșterea situației nete a agentului economic, de la un an la altul, dovedește îmbogățirea patrimoniului întreprinderi.

b) fondul de rulment (FR)

FR = active circulante – datorii pe termen scurt

FR = Capital permanent – imobilizări

c) necesarul de fond de rulment (NFR)

NFR = Stocuri + Clienți

d) trezoreria netă (cash-fkaw) (TN)

TN = FR – NFR

e) bonitatea clientului adică capacitatea acestuia de a-și da datoriile se va calcula cu ajutorul următorilor indicatori:

solvabilitatea se calculează astfel:

capital social

Solvabilitatea = 100

Capital social + elemente patrimoniale

Acest indicator se poate aprecia pozitiv în cazul în care, coeficientul rezultat se apropie de 100%.

2. lichiditatea – gradul de acoperire a creditelor și obligația prin elemente patrimoniale.

Disponibil sume de titluri de alte

și alte mijloace + încasat + credit + elemente

bănești negociabile activ b#%l!^+a?

Lichiditatea =

patrimonială credite și datorii pe termen scurt

Unde:

în disponibil și alte mijloace bănești sunt cuprinse soldurile din bilanț ale conturilor;

disponibil în cont la bănci (lei și valută);

contul casă;

mijloace în curs de decontare;

acreditive deschise și alte valori;

în cadrul sumelor de încasat avem soldurile din bilanț ale conturilor:

produse, lucrări și servicii facturate;

mărfuri expediate;

clienți;

debitori;

sume vărsate în plus la buget;

titluri și creditele negociate pe piață cuprind:

acțiuni și obligațiuni cumpărate de late societății;

efecte de comerț din portofoliul societății ce pot fi negociate prin scontare la bănci.

3. rentabilitatea – capacitatea agentului de a realiza profit;

1. rentabilitatea economică:

masa profitului

Rr = 100

Valoarea producției exprimată în cont

2. rentabilitatea financiară

Beneficiu

RPfin = 100

Capitaluri (proprii + împrumutate)

De asemenea inspectorul băncii trebuie să verifice existența garanțiilor materiale reale, posibil de la client în faza analizei documentației și respectiv, valabilitatea reală a acestora.

Această verificare se va face atât prin verificarea documentelor, cât și prin deplasarea la locul unde ele sunt.

În cazul în care aceste garanții nu se pot constitui în această fază, se solicită semnarea „angajamentului”.

De asemenea se va efectua analiza studiului de fezabilitate din care să rezulte posibilitățile reale ale clientului de rambursa integral și la scadență creditul solicitat și a dobânzilor eferente și a altor costuri ale creditului în condițiile convenite de comun acord cu banca, comparativ cu programul de activitate și BVC al clientului pentru anul curent și de perspectivă, până la rambursarea integrală a creditului.

ETAPA IV.

Negocierea creditelor

Pe baza concluziilor rezultate din analiză (condițiile de creditare fiind îndeplinite), se negociază cu clienți, următoarele condiții:

volumul creditului;

durata de acordare a creditului;

termenul de rambursare;

cuantumul ratelor;

dobânda;

perioada de garanție.

ETAPA V.

Aprobarea creditului

Nota de acordare a creditului după ce a fost semnată de șeful serviciului de clientelă, va fi înaintată alături de concluziile negocierii, Comitetului de risc și credite sau în cazul unor credite mari și Comitetul de Direcție.

ETAPA VI. b#%l!^+a?

În cazul în care acordarea creditului a fost aprobată se va întocmi Convenția de credite care va fi semnată de către reprezentanții desemnați ai băncii respectiv ai agentului economic.

ETAPA VII

Derularea creditelor

Acordarea creditelor se va face prin cont de disponibil din credite (și numai după depunerea de ipotecă și gaj, înregistrarea la notariat și primărie).

La acordarea creditului se oprește un comision de gestiune al băncii (care pot să fie între 0.5 – 3%, în funcție de caracteristicile creditului). Acest comision de gestiune este subliniat în Contractul de credite.

CAPITOLUL II. RISCUL BANCAR

2.1. Noțiuni generale. Clasificare

În prezent, riscurile au devenit aferente tuturor activităților, serviciilor și produselor bancare și această multitudine de riscuri a generat și diferite tratări ale acestei noțiuni.

Totuși riscul la care este supusă o bancă, trebuie privit ca un complex de incertitudini, de cele mai multe ori interdependente, pentru că, pot avea cauze comune, sau că producerea uneia poate genera efecte de antrenare de tip domino (bulgăre de zăpadă), fiecare exprimând probabilitatea producerii unor evenimente care pot avea influențe pozitive sau negative pentru bancă. În acest sens ar fi rezonabil de analizat riscurile privite ca un sistem aplicând conceptul managementului integrat al riscurilor.

În general, riscul (industrial, comercial, bancar) poate fi definit ca fiind o întâmplare a cărei producere are o consecință nefavorabilă asupra subiectului / agentului economic. Riscul reprezintă posibilitatea de nerealizare a câștigului scontat sau de apariție a unei pierderi în tranzacțiile economice (de import, export, arbitraj etc.), ca urmare a producerii unor evenimente sau fenomene cu impact asupra afacerilor societății comerciale/operatorului.

Cele mai multe definiții date riscului și managementului riscului se bazează pe funcția clasică a banilor și anume aceea de intermediere în domeniul riscurilor finan-ciare prin diviziunea lor. Din acest punct de vedere, este privită de obicei problema pierderilor neașteptate din activul băncilor, pierderi cauzate de piață, de riscurile de credit sau lichiditate. Este important de știut că riscul este generat de un număr mare de operațiuni și proceduri. Din această cauză, cel puțin în domeniul financiar, riscul trebuie să fie considerat ca un complex de riscuri, în sensul că producerea unui risc poate conduce la cauzarea altor riscuri. Ca o consecință, aceste operațiuni și proceduri pot genera în permanență o expunere a riscului.

Riscurile bancare sunt acele riscuri cu care se confruntă băncile în realizarea operațiunilor curente și nu numai riscurile specifice activității bancare clasice. În general, riscul bancar reprezintă gradul de pierdere suferit de o bancă în cazul în care cealaltă parte contractuală (clientul acesteia) falimentează fără să poată să-și achite obligațiile față de bancă.

În domeniul bancar, importanța problemei de gestiune a riscurilor bancare a sporit considerabil la începutul anilor 1980. În această perioadă, datorită variațiilor mari ale ratei dobânzii, generate de accentuarea procesului inflaționist și criza energetică, datorită fluctuațiilor semnificative ale cursurilor valutare după abrogarea sistemului de la Bretton Woods și, nu în ultimul rând, datorită intensificării concurenței pe piața serviciilor financiare, instabilitatea devine o trăsătură a mediului în care operează instituțiile financiare. În noua situație, a sporit vulnerabilitatea băncilor și a crescut numărul falimentelor bancare.

Premisele acestor modificări, au fost rapid conștientizate de specialiști, situație exemplificată prin Legea despre Supravegherea bancară și creditarea internațională, adoptată de către Congresul SUA în 1983, sau Acordul de la Basel din 1988 despre standardele internaționale ale capitalului bancar.

În prezent, în Uniunea Europeană există "directive bancare" având ca scop armonizarea legislației și stabilirea de reguli unitare, inclusiv în privința definirii riscului bancar, expunerii la risc și a sistemelor de acoperire a depozitelor bancare. Se cere menționat, în special, un document publicat în septembrie 1997 sub titlul "Principii de bază pentru supravegherea bancară efectivă", în care se definesc și se analizează opt categorii de riscuri bancare: riscul de credit, riscul de țară și de transfer, riscul de piață, riscul ratei dobânzii, riscul de lichiditate, riscul operațional, riscul legislativ și riscul de reputație. În 1999, Comitetul de la Basel a elaborat încă un document, cu titlul "Administrarea riscului în activitatea bancară electronică și cu monedă electronică".

Banca Comercială Română și-a propus structurarea categoriilor de risc existente conform următoarelor criterii:

I. Din punct de vedere al dependenței factorilor generatori de risc:

banca are rol determinant în formarea și controlul categoriei respective de risc: riscul de credit; riscul ratei dobânzii; riscul solvabilității; riscul lichidității.

banca este influențată de categoriile respective de risc, pe care doar le monitorizează: riscul valutar; riscul de țară și de bancă.

Din punct de vedere al importanței, principalele categorii ale riscului sunt riscul de credit; riscul ratei dobânzii; riscul lichidității; riscul de capital sau al solvabilității;riscul valutar; riscul de țară; riscul de bancă/partener; riscul de strategie; riscul de decontare; riscul de operare; riscul resurselor umane;riscul datorat reglementărilor bancare.

III. Din punct de vedere al încadrării în bilanț:

bilanțier: riscul ratei dobânzii; riscul lichidității; riscul solvabilității; riscul valutar; riscul de țară; riscul de bancă/partener; riscul de decontare;

extrabilanțier: contracte la termen; acreditive; Futures; F.R.A.(Forward Rate Agreement); Options; Swap.

IV. Alte categorii de risc: riscul de strategie; riscul de investiție; riscul concurenței.

O altă clasificare este cea dată de Banca Reglementelor Internaționale

.

Clasificarea riscurilor în funcție de tipul băncii:

Totalitatea riscurilor bancare pentru o bancă specializată, ramurală sau universală este diferită. b#%l!^+a?Băncile specializate suportă riscul acelor operații specifice pentru care ele sunt fondate. Pentru băncile de ramură este justificată elaborarea unei totalități de riscuri, caracteristice activității concrete a băncii. Cel mai mic grad de risc îl au băncile universale, deoarece ele au posibilitatea acoperirii pierderilor de la un tip de risc prin activitatea profitabilă la altul.

Clasificarea riscurilor în funcție de expunerea băncii la risc:

Poate fi deosebită expunerea inerentă a băncii și expunerea subiectivă. În acest context, riscurile pure se caracterizează prin aceea că expunerea este generată de activitățile și procesele bancare cu potențial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi. La rândul lor, riscurile pure se pot împărți în: riscuri fizice, riscuri financiare, riscuri criminale și frauduloase, riscuri de răspundere. Riscurile speculative sunt generate de încercarea de a obține un profit mai mare.

Clasificarea riscurilor în funcție de serviciile acordate:

Riscurile financiare conțin mai multe riscuri specifice activității financiare efectuate de bancă, care apar în condițiile unei economii de tranziție, purtătoare, prin esența acesteia, de riscuri. Printre principalele categorii de riscuri financiare menționăm: riscul de credit, riscul ratei dobânzii, riscul de lichiditate, riscul de schimb valutar și riscul insolvabilității. în continuare vom face o prezentare mai detaliată a acestora.

Riscurile funcționale – se referă la posibilitatea variației semnificative a cheltuielilor legate de activitatea de funcționare a băncii, ducând la diminuarea venitului net și a valorii acțiunilor băncii.

Riscul strategic – reprezintă riscul care apare la producerea erorilor în gestiunea strategică și anume: formularea incorectă a scopurilor instituției, realizarea greșită a acestor scopuri și utilizarea irațională a resurselor, gestionarea ineficientă a riscurilor în activitatea bancară.

Riscul tehnologic – riscul care apare la utilizarea de către banca a diverselor tehnologii informaționale și operaționale.

Riscul inefectivității – riscul care apare la necorespunderea dintre cheltuielile efectuate de bancă la realizarea operațiunilor și rentabilitatea acestora.

Riscul elaborării noilor produse și tehnologii – acest risc este legat de riscul adaptării economice a produselor noi, adică a riscului că noile produse (servicii, operațiuni, tehnologii) nu vor acoperi cheltuielile privind elaborarea și funcționarea acestora.

Alte riscuri externe – acestei categorii i se atribuie riscurile care au o puternică influență asupra băncii, însă asupra lor banca are un control limitat (riscul din reglementări, riscul de fraudă, riscul concurențial etc.).

Riscul din reglementări – riscul necorespunderii condițiilor impuse de reglementarea de stat, condiționat de modificarea neprevăzută a condițiilor reglementării de stat, precum și de problemele ce pot să apară în cadrul sistemului bancar:

Pierderi condiționate de sancțiunile impuse în urma nerespectării reglementării de stat;

Deteriorarea imaginii băncii (riscul pierderii imaginii băncii);

Apariția pierderilor datorită nefolosirii șanselor profitabile.

Clasificarea în funcție de cadrul riscurilor bancare:

Conform acestui principiu deosebim riscuri externe (pierderile, generate de schimbarea situației politice și social-economice în țară, de schimbarea legislației etc.) și interne, dependente de activitatea însăși a băncii.

Clasificarea în funcție de structura clienților băncii:

Acest criteriu este determinant la stabilirea metodei de evaluare a riscului băncii și gradului de risc la care este supusă banca. Cu cât este mai mic debitorul, cu atât este mai mică stabilitatea lui pe piață, și cu atât mai mare este probabilitatea neplății creditului, în același timp, cauza falimentului multor bănci au fost creditele mari, acordate conglomeratelor la prima vedere prospere. Din această cauză, o metodă de reglementare cotă-parte din capitalul băncii.

Clasificarea în funcție de posibilitatea diversificării:

Aici deosebim riscuri diversificabile, impactul cărora poate fi minimizat prin diversificare (de exemplu, riscul valutar poate fi minimizat prin diversificarea operațiunilor și valutelor) și riscuri nediversificabile, impactul cărora nu este influențat prin diversificare (de exemplu, riscul nerambursării creditului).

Clasificarea în funcție de structura organizatorică a băncii:

Fiecare din tipurile de structură organizatorică a băncii, presupune o modalitate sau alta de organizare a deservirii clienților, a circulației informației, a responsabilită-ților angajaților, a organizării controlului intern etc. Adică fiecare din structurile orga-nizatorice cunoscute presupune anumite tipuri de riscuri caracteristice acestei structu-ri. De exemplu, structura funcțională presupune creșterea calității serviciilor acordate și în același timp mărirea numărului de angajați, în acest caz, probabil, se micșorează posibilitatea apariției riscurilor ce țin de calitatea serviciilor șl crește probabilitatea ri-scului de fraudă (este mai greu de urmărit activitatea unui număr mare de angajați).

Clasificarea în funcție de metoda de evaluare a riscului

În practică bancară contemporană sunt cunoscute mai multe metode de evaluare a riscului, care, la modul general, pot fi clasificate astfel:

I. Metoda modelării statistice, adică prin simularea evenimentelor cu ajutorul modelelor matematice și urmărirea acestora prin utilizarea unor sisteme-suport de decizie. Această metodă este cea mai sigură, însă și cea mai complicată.

ÎI. Metoda aprecierii riscurilor în baza anumitor criterii și indicatori

Cu alte cuvinte, băncile comerciale ar trebui să folosească un șir de indicatori suplimentari celor propuși de Banca Națională. Sunt cunoscute mai multe grupe de indicatori, de exemplu, în baza b#%l!^+a?datelor din bilanț și din raportul despre profit și pierderi adăugător putem calcula un șir de indicatori, ca de exemplu: indicatori care caracterizează suficiența capitalului; indicatori ce caracterizează lichiditatea bilanțului; indicatori ai rentabilității; indicatori financiari; indicatorii care caracterizează factorii ce influențează eficiența activității băncii.

Metoda-analitică, ce presupune analiza riscurilor pentru fiecare operațiune în parte, cât și a totalității riscurilor la care este supusă banca. Analiza se face pe tipuri de risc, ele fiind grupate în funcție de anumite criterii.

Clasificarea în funcție de distribuirea riscului în timp:

Această clasificare este deosebit de importantă, din punct de vedere al prognozei pierderilor posibile. Este important de evitat repetarea de către bancă a riscurilor și pierderilor anterioare.

Clasificarea în funcție de posibilitatea gestiunii riscurilor:

După posibilitatea de gestiune, riscurile pot fi "deschise", care nu pot fi reglementate, și "închise" – care pot fi reglementate.

Clasificarea în funcție de mijloacele de gestiune:

La mijloacele sau modalitățile de bază de gestiune a riscurilor se referă:

aplicarea principiului de chibzuință a riscurilor, luarea în calcul a riscurilor externe (de ramură, regionale, de asigurare), efectuarea sistematică a analizei situației financiare a clientului băncii: posibilității lui de plată, credibilității, rating-ul etc.,

aplicarea principiului delimitării riscurilor, finanțarea creditelor, aplicarea politicii diversificării, acordarea creditelor mari numai pe baze consorțiale, utilizarea dobânzii flotante etc.

Clasificarea în funcție de piața care determină apariția riscului:

În conformitate cu acest criteriu deosebim:

riscuri determinate de piața produsului;

riscuri determinate de piața capitalului.

2.2 Principii și reguli care stau la baza fundamentării deciziei de creditare

Cadrul legislativ creat în România are la bază prevederile Legilor nr. 58/1998 privind activitatea bancară și 34/1991 privind Statutul B.N.R.

La rândul lor, băncile comerciale și-au creat propriul sistem de norme și instrucțiuni elaborate cu respectarea legislației în domeniu.

Principiul fundamental ce caracterizează întreaga activitate bancară este prudența bancară. Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă atât pentru bancă cât și pentru clienți. Banca, prin extinderea și diversificarea portofoliului de credite poate obține profit suplimentar. Clienții, pe seama creditelor pot să-și dezvolte afacerile, să obțină profit și astfel să ramburseze împrumuturile și să-și achite dobânzile.

Un alt principiu de bază al activității de creditare este principiul contractualității, ce constă în consemnarea în documente contractuale a operațiunilor de credit și garanție a societăților bancare.

Rambursabilitatea creditului este un alt principiu de creditare, conform căruia împrumutatul are obligația de a rambursa la scadență suma împrumutată împreună cu dobânzile aferente.

Un alt principiu ce trebuie întrunit în activitatea de creditare este respectarea destinației creditului.

Conform legislației, băncile au obligația de a urmări respectarea destinației creditului prevăzută în contractul de împrumut De asemenea, în toate cazurile creditele trebuie să fie garantate, iar volumul minim al garanțiilor constituite trebuie să acopere datoria maximă formată din credite și dobânzi.

.

2.3. Indicatori ai riscului de creditare

Aproape toate băncile, într-o măsura mai mică sau mai mare, își asumă riscul de creditare, ceea ce presupune necesitatea analizei modului cum evoluează în timp calitatea portofoliului de credite, cu impact asupra profitabilității, adecvării capitalului ¸și încrederii generale în banca respectivă.

Se determina doi indicatori de referință pentru estimarea riscului de creditare pe baza ponderii activelor de calitate slabă, care întârzie sau nu permit realizarea veniturilor anticipate:

Rata creditelor restante RCR = volumul creditelor restante / total credite *100;

Rata creditelor neperformante RCN = volumul creditelor neperformante / total credite *100.

Este de dorit ca cele două rapoarte să abia valori minimale, creditele restante, dar mai ales cele neperformante generând probleme în activitatea și asupra rezultatelor financiare ale băncii. Alți indicatori ai riscului de creditare utilizează în formula de calcul rezervele ¸și provizioanele pe care băncile le constituie pentru acoperirea eventualelor pierderi:

Rata rezervelor pentru pierderi RRP = rezerve pentru pierderi din credite / total credite *100 – raport care exprima sintetic așteptările manageriale privind evoluția calității portofoliului de împrumuturi;

Rata provizioanelor fata de pierderi RPP = provizioane pentru pierderi din credite / pierderi nete *100 – raport care reflectă nivelul de prudentă adoptat de banca în politica sa de creditare; b#%l!^+a?

Rata provizioanelor în profit RPPR = provizioane pentru pierderi din credite / profitul brut *100 – exprima costul acoperirii riscului de creditare asumat de bancă.

Indicatorii potențiali de măsurare a riscului care pot semnala în avans variațiile veniturilor băncii sunt: concentrarea geografică ¸și pe sectoare economice a creditelor, ritmul de creștere a volumului de credite, rentabilitatea ridicată a unor categorii de credite. Deși nici unul din indicatorii menționați nu reprezintă un predictor perfect, nivelul necorespunzător al unuia dintre aceștia sau a mai multora, constituie în sine un barometru al viitoarelor probleme de creditare.

2.4. Gestionarea riscului bancar

2.4.1. Noțiuni generale

Tipuri principale de credite acordate băncilor

Operațiunea de creditare este actul prin care banca pune la dispoziție (sau se obliga să pună la dispoziție) clienților fondurile solicitate sau își ia un angajament prin semnătură în favoarea lor.

Există diferite tipuri de credite acordate de banca clienților săi (separat se vor evidenția creditele evidențiate de Clasa I – operațiuni de trezorerie):

Cesiunea de creanțe materializate (sau nu) prin efecte care pot fi scontate, preluate în pensiune sau care fac obiectul unor avansuri. Unele din creanțele cedate pot fi utilizate ca garanție pentru creditul acordat.

Punerea la dispoziție a fondurilor în cadrul unui contract cu particularități privind: modul de utilizare a sumelor acordate ( o singură dată, eșalonat ); modul de rambursare ( în bloc, eșalonat, progresiv ); garanțiile ( reale, personale ).

Credite prin semnătură în care: banca se află în una din următoarele situații: se obliga să acorde un credit, se angajează să se substituie clientului când acesta devine falit sau acorda garanție clienților pentru a obține credite de la alte instituții;clientul evita imobilizarea disponibilităților proprii pentru constituirea unor depozite privind garanțiile.

Soldul descoperit în cont pentru a face fața unor nevoi de plăți curente. În unele țări se utilizează, în altele nu.

Categorii de credite acordate clienților:

1. Creanțe comerciale:

a) scontul comercial prin care banca preia un efect de comerț (cambie sau bilet la ordin) și în schimbul lui pune la dispoziție clienților valoarea actuală VA=VN-AGIO, unde AGIO se obține ca suma dintre scont (dobânda aferenta) și comision (de gir, de încasare și de trimitere la acceptare);

b) operațiuni asimilate prin care biletele la ordin de mobilizare a efectelor comerciale sunt subscrise la ordinul băncii și se emit pe baza altor cambii sau bilete la ordin de care beneficiază clientul respectiv. Se substituie astfel, operații de credit semnate de alți parteneri cu o creanță semnată de clienții băncii (rezulta relații doar cu el, banca evita astfel angajarea în procesul cambial ca la pensiune).

c) operațiunea de factoring: clientul aderent transfera proprietatea creanțelor către banca comercială (factor). Banca îndeplinește funcția de urmărire a încasării acestor efecte și de asumare a riscului în condițiile contractuale prevăzute. Condiția este că factorul să preia toate creanțele aderentului (altfel, aderentul poate selecta și oferi băncii doar creanțele cu probleme).

Poate exista în cadrul acestei relații o altă atitudine nefavorabilă pentru bancă: și anume că, clientul, având un contract încheiat cu banca, să încheie la rândul lui contracte cu parteneri cu risc foarte mare.

Banca plătește aderentului VN – AGIO imediat sau la scadență contractului.

2. Creditele de trezorerie:sunt considerate ca, credite acordate clientelei pe termen scurt pentru acoperirea necesarului de lichidități privind activitatea de exploatare curentă;

pot fi derulate doar cu o anumită categorie de clienți. Unele bănci își susțin întreprinderile de grup (grup industrial, grupul și-a înființat banca proprie). Banca poate procura tuturor compartimentelor grupului credite la nevoie. Astfel grupul își asigură atragerea unor resurse din exteriorul său, prin propria banca (banca atrage depozite, dar poate acorda credite și altora, nu numai grupului).băncile sunt interesate să acorde credite sigure, și de aceea, în timp își formează o clientelă cunoscută, selectând din rândul clienților unele firme care au potențial eficient și fata de care banca poate avea o politică de credit distinctă. De aici pot rezulta regimuri speciale de creditare (dobânzi mai mici pentru că riscul este mai mic).aceste credite vin ca un sprijin oprtun pentru cerințele întreprinderii, firma poate cheltui fondurile cum vrea, fără să i se impună o destinație anume.

În categoria creditelor de trezorerie includem creditele pentru: vânzări în rate, cele acordate persoanelor fizice, acordate prin facilitați, permanente, globale, de finanțare a stocurilor, avansurile temporare garantate cu certificate de depozit, credite pentru importuri.

3. Creditele de export:

Scopul principal al acestor credite este promovarea exportului.

Sprijinul statului acordat exportatorilor consta în înființarea instituțiilor de garantare a creanțelor din export și în creditarea prin subvenționare a unei părți din dobânda.

Potențialul economic al statelor e diferit, țările dezvoltate confruntându-se cu o concurentă reală din partea altor țări, fiecare dintre acestea sprijinind exportul prin subvenții tot mai mari, și de aici apariția unui climat de dumping. b#%l!^+a?

Țările au stabilit o convenție (Consenssus) având următoarele elemente:prevederea ca acordarea de credite pentru produsele contractate să fie condiționată de plată imediată a minim 15% din valoarea creditului;duratele maxime și dobânzile minime pe categorii de tari erau stabilite atât pe linia duratelor maxime ale creditelor de export, cât și pe linia ratelor minime ale dobânzilor, afectându-se astfel elementele esențiale condițiilor de competiție (duratele maxime fac ca nimeni să nu poată acorda credite pe o perioadă mai mare, iar ratele minime fac ca nici un concurent să nu poată reduce rata dobânzii).

Aceste condiții erau pe 3 categorii de țări: relativ bogate (dobânzi mai mari), clasa intermediară și relativ sărace (durate mai mari).rambursarea și plata dobânzilor să se efectueze în transe periodice cu intervale de maxim 1 semestru, iar rambursarea să înceapă cel mai târziu la 6 luni de la creditare;limitarea sprijinului numai la creditele de export (utilaje, instalații) propriu-zise și restrângerea creditelor de completare (credite financiare pentru acoperirea unor cheltuieli făcute pentru procurarea de instalații conexe)

În funcție de această situație, în țările dezvoltate sunt 3 categorii de credite de export:

a) creditele administrate cu garanții și dobânzi subvenționate (supuse controlului și sprijinului guvernamental);

b) credite cu garanție pură: pentru acele credite se practica dobânzi negociate (fără subvenții);

c) credite libere (fără subvenții, fără intervenția puterii publice).

Creditele de export sunt:

credite acordate prin cambii;

credite acordate de bănci: creditul furnizor acordat de exportator cumpărătorului extern sub forma mărfurilor ce fac obiectul contractului. Banca acorda un credit furnizorului. Deci, furnizorul se comporta nu numai ca vânzător, ci și ca finanțator, putând astfel corela condițiile de livrare cu condițiile de finanțare a proiectului;

credite de prefinanțare: credite care se acorda exportatorilor (pentru achiziționarea printr-o rețea a cerealelor pentru a fi exportate, construcția de nave pentru a fi vândute în exterior);

credite acordate cumpărătorului: acreditive, credit cumpărător (are dreptul destinatar importatorul extern. Acesta se adresează băncii, care acceptă proiectul, urmând să achite contravaloarea producătorului intern.

credite de echipament care se acorda beneficiarilor interni pentru finanțarea investițiilor productive efectuate de clienți, pe termen mediu său lung.

Tot aici intră creditele acordate unităților agricole pentru investiții productive.

credite pentru bunuri imobiliare. În cadrul acestei categorii există 2 tipuri de beneficiari ceea ce duce la existența a 2 categorii de credite: credite investitor (acordate investitorului, care achiziționează în scop propriu bunuri imobiliare) și credite promotor (pentru firmele care sprijină construcția de locuințe (achiziție de terenuri, efectuare de construcții, deținere de spații de vânzare)

4. Operațiuni de pensiune care au loc pe baza depunerii la banca a valorilor mobiliare sub forma obligațiunilor sau a titlurilor de creanța negociate (bilete de tezaur…);

5. Credite consorțiale:

Consorțiul este o formă de asociere ocazională a băncilor pentru realizarea unei operații financiare speciale pentru a dispersa riscul bancar (credite de anvergură).

Banca organizatoare se numește Chef de Fille (șef de filiera).

Participarea consorțiala se folosește pentru credite promoționale, credite de export, credite de tip Roll Over, acordate pe o perioadă lungă, cu rata dobânzii modificabila periodic pe baza unui parametru determinat: LIBOR, PIBOR, BUBOR.

Responsabilul colectează participările și le acorda la termenele stabilite. La scadență el remunerează participanții în funcție de participare (cu dobânzi, comisioane, rate).Cota de participare la trezorerie și cea la risc sunt 2 aspecte diferite privind participarea, care sunt remunerate separat.

2.4.2. Gestionarea riscului de contrapartidă

Această gestiune are ca obiect: limitarea pierderilor în cazul deprecierii situației debitorilor, evitarea ca slăbiciunile unor debitori să antreneze dificultăți prea importante pentru împrumutător. Prima etapă presupune o gestiune anterioară momentului luării deciziei de angajament, bazată pe criterii calitative și cantitative ce conduc la stabilirea deciziei privind acordarea autorizărilor de angajament. Majoritatea autorizațiilor și toate condițiile particulare depind de aprecierea calității debitorilor (soliditatea lor financiară) în momentul analizării dosarelor respective, de către bănci corespondente sau de agenții pentru referințe de creditare. A doua etapă presupune urmărirea debitorilor și estimarea riscurilor la portofoliul de active. Este vorba de o gestionare cantitativă a riscului de contrapartidă, bazată pe statistici ale situațiilor debitorilor, estimări ale expunerilor la risc și ale pierderilor în cazul înrăutățirii situațiilor clienților și portofoliilor de clienți diversificate.

Deci riscul de contrapartida este cel al înregistrării pierderilor în cazul imposibilității debitorilor de a-și onora obligațiile. Aceste pierderi depind de expunerile la risc și de garanțiile eventuale. Expunerile se prezintă sub formă de profile temporale ale expunerii de risc. Pentru fiecare din perioadele viitoare ale acestor profile, pierderile depind de: expuneri, de probabilitatea de înrăutățire a situației debitorului, de rață de recuperare în cazul imposibilității debitorului de onorare a obligațiilor.

Demersul general consta în estimarea provizioanelor statistice și a pierderilor neprevăzute. b#%l!^+a?Pierderile neprevăzute depind de volatilitatea pierderilor la care se aplică un multiplu “k”. Când facem judecată pentru un portofoliu de angajamente, metoda cea mai directă și mai simplă pentru estimarea pierderilor neprevăzute consta în plecarea de la ratele anuale de depreciere și de la instabilitățile lor în timp. Această instabilitate este măsurată de volatilitatea lor. Deducem apoi o rata maximala de depreciere la un prag de toleranță dat, aplicabil la portofoliu.

Deci, scopul este de a determina ratele de depreciere: medie (D medie) și maximala (D maxim) valabile pentru un portofoliu de angajamente la un prag de toleranță dat și pe o perioadă determinată. Aceste rate de depreciere sunt apoi aplicate la expunerile nete de garanții pentru obținerea pierderii medii și maximale pe portofoliu. Pentru pierderea medie corespund provizioanele economice, iar diferența până la pierderea maximală corespunde fondurilor proprii economice. Statisticile interne și externe privind ratele de depreciere și ratele de recuperare sunt disponibile și ele sunt exploatabile cu efecte diferite în funcție de expunerea fiecărei bănci. Aceste calcule se pot face pe diferite perioade prezente și viitoare. În continuare sunt prezentate coordonatele principale ale gestionarii riscului de credit. Expunerile se prezintă sub formă de profile temporale ale expunerii la risc. Acestea pot fi foarte diferite, în funcție de natura angajamentelor

. Profilurile temporale ale expunerii la risc constituie baza de calcul a pierderilor posibile medii sau maximale. Incertitudinea privind expunerile viitoare și operațiunile nonclasice complică elaborarea lor. În toate cazurile aceste profile temporale reprezintă un punct de plecare în calculul fondurilor proprii economice. Profilurile temporale ale expunerii la risc ale instrumentelor derivate sunt de două tipuri. Atunci când fluxurile îndepărtate sunt mai importante, riscul crește în timp, căci valoarea fluxurilor evoluează ținând seama că orizontul este îndepărtat (ex: swap de devize). Dacă efectele amortismentului sunt importante, numărul fluxurilor rămase se diminuează cu timpul și acest efect de amortisment compensează faptul că deviațiile valorilor acestor fluxuri sunt tot atât de importante pentru că orizontul este îndepărtat (swap de rată a dobânzii).

2.4.3. Importanța gestionării riscurilor

Este, desigur evident că o strategie bancară performanta trebuie să cuprindă atât programe cât și proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizează, de fapt, minimalizarea probabilității producerii acestor riscuri și a expunerii potențiale a băncii. Susținem că este evident deoarece obiectivul principal al acestor politici este acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, iar obiectivul central al activității bancare îl reprezintă obținerea unui profit cât mai mare pentru acționari.

S-ar putea ca, în anumite situații, costul implementării și exploatării procedurilor care vizează gestiunea riscurilor să fie mai mare decât expunerea potențială la risc. Ceea ce nu înseamnă decât ca și aceste programe trebuie selectate în funcție de criterii de eficientă. În alte cazuri s-ar putea ca strategia băncii să implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi.

În acest caz decizia trebuie luată întotdeauna având în vedere și cheltuielile suplimentare necesare pentru asigurarea unei protecții corespunzătoare și pierderile potențiale mai mari. Dar dacă decizia este de așa natură, atunci minimalizarea riscurilor bancare nu trebuie în nici un caz să se transforme într-un obiectiv în sine. De altfel, obiectivele managementului bancar sunt trei: maximizarea rentabilității, minimizarea expunerii la risc și respectarea reglementărilor bancare în vigoare.

Importanța gestiunii riscurilor bancare nu se rezuma totuși doar la minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanentă a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive și asupra comportamentului salariaților care devin mai riguroși și mai conștiincioși în îndeplinirea sarcinilor de servici, nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activități frauduloase. Și, nu în cele din urmă, o gestiune eficace a riscurilor bancare își va pune amprentă și asupra imaginii publice a băncii. Clienții doresc o bancă sigură și acționarii la fel.

Soliditatea unei bănci îi atrage însă pe deponenți în condițiile în care depozitele nu sunt asigurate în mod obligatoriu. Dacă băncile nu sunt obligate să se asigure de răspunderea civilă fata de deponenți, atunci interesul acestora pentru alegerea celor mai sigure instituții este diminuat; principalul criteriu devine rentabilitatea plasamentului. Poate să apară atunci o selecție adversă pentru care este foarte probabil că băncile cu cele mai mari probleme, în lipsa de lichiditate, să acorde cele mai ridicate dobânzi.

În România băncile au făcut față tuturor factorilor de instabilitate financiară într-un context de instabilitate generală generată de procesul de tranziție. Tranziția a însemnat pentru băncile romanești modificarea statutelor (ele operand ca societăți pe acțiuni), a cadrului legal de operare (legea permițând angajarea într-o gamă largă de operațiuni financiare), libertatea în alegerea partenerilor interni și externi, concurenta din partea altor instituții financiare și altor bănci (romanești, create după 1990 și străine), reducerea refinanțării directe de către banca centrală, schimbarea permanentă a normelor prudențiale de către BNR și deteriorarea situației financiare a majorității clienților mari. În aceste condiții, pentru conducerea băncilor, implementarea unor politici adecvate de gestiune a riscurilor devine o necesitate, ca și asimilarea de către salariați a unor noi tehnici și instrumente de gestiune a riscurilor.

În concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute, gestiunea lor adecvată pentru stabilizarea veniturilor în timp are rolul unui amortizor de șoc. În același timp, consolidarea valorii acțiunilor bancare se poate realiza doar printr-o comunicare reală cu piețele financiare și implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. b#%l!^+a?

Toate băncile și instituțiile financiare trebuie să-și îmbunătățească înțelegerea și practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-și putea gestiona cu succes diferite game de produse în anii '90. Dacă procesul de gestiune a riscurilor bancare și sistemul global de management sunt efective, atunci banca va avea succes. Băncile pot gestiona cu succes riscurile bancare dacă recunosc rolul strategic al riscurilor, dacă folosesc paradigma de analiză și gestiune în vederea creșterii eficienței.

Capitolul III. Riscul creditului. Gestiunea riscului creditului

3.1. Analiza creditului

Concepte teoretice:

Riscul de creditare exprimă posibilitatea ca debitorii sau emitenții de titluri să nu-și onoreze obligațiile la scadență, ca urmare a degradării situației financiare a acestora, care poate fi determinată de condițiile afacerii împrumutului sau de situația generală a economiei.

Analiza creditului reprezintă procesul de evaluare a riscului de creditare.

Riscul de creditare trebuie apreciat în funcție de ceea ce bancă se așteaptă să realizeze de pe urma creditării. Procesul de creditare este potențialul purtător de câștiguri; acestea se pot grupa în două categorii: câștiguri directe și cele indirecte.

Câștigurile directe sunt imediate și, cel mai adesea, cuantificabile. Cele mai importante sunt dobânzile și comisionul de încasat de bancă. La acestea se poate adăuga soldul creditor minim al contului clientului, șold care reprezintă garanția creditului.

Câștigurile indirecte sunt mult mai greu de identificat și mai incerte. Acordarea unui credit poate însă să atragă după sine inițierea sau menținerea unei relații, o creștere a depozitelor, precum și o creștere a cererii pentru alte servicii bancare. Ansamblul acestor câștiguri trebuie avut în vedere atunci când expunerea la risc este analizată și, eventual, acceptată în contextul general al politicii de creditare.

Analiza creditului este un proces care se derulează periodic: înainte de acordarea creditului în vederea fundamentării deciziei de creditare și apoi, în funcție de scadența creditului, la intervale de timp determinate, de regulă atunci când rapoartele financiare ale clientului sunt puse la dispoziție.

Procesul de analiză a creditului are două dimensiuni: o dimensiune cantitativă și o altă calitativă.

Dimensiunea cantitativă a analizei creditului are la bază o serie de activități specifice de colectare, prelucrare și interpretare a tuturor informațiilor referitoare la client, la care banca are acces. Acestea sunt: analiza datelor financiare, prognoza evoluției viitoare a activităților clientului, evaluarea capacității de rambursare prin analiza și prognoza fluxurilor viitoare anticipate de venituri și cheltuieli, evaluarea capacității debitorului de a rezista la șocuri.

Analiza creditului cuprinde analiza solvabilității clientului care are trei funcții:

să contribuie la dezvoltarea băncii prin găsirea unor clienți solvabili;

să evalueze cererile pentru noi credite;

să îi ajute pe debitorii existenți să își mențină sau să-și îmbunătățească solvabilitatea.

Analiza sistematică și obiectivă a solvabilității are trei elemente principale: b#%l!^+a?

folosirea unor concepte contabile obiective și înțelese de cât mai mulți oameni pentru:

a elimina riscurile excesive și necuantificabile care îi afectează pe creditori;

a stabili condițiile de creditare pe baza fluxului de lichiditate actual.

a evalua și a înțelege care este solvabilitatea clientului.

a-i permite creditorului să stabilească termene pentru credite pe baza evaluării riscurilor la zi.

O analiză financiară care să cuprindă:

analiza performanțelor financiare, a îndatorării și a lichidității clientului

identificarea și interpretarea tendințelor financiare ale creditorului

un raport realist între valoarea creditului și fluxul de lichiditate al clientului

structurarea facilităților de creditare pentru a realiza o corelare între necesitatea clientului și intrările și ieșirile de lichidității.

Filosofia tehnicilor consacrate pentru identificarea și evaluarea riscurilor, precum și pentru evaluarea și organizarea facilităților de credite, și au:

O formă comună de organizare a sistemului de informații financiare pentru a face analiza mai ușoară

O analiză standard a indicatorilor financiari și a tendințelor

Un sistem de corelare directă a valorii și a tendințelor creditelor cu nevoile actuale ale clientului și proiecțiile fluxului de lichidități

O structură pentru credite care să protejeze banca împotriva riscurilor principale și care să stabilească o corelație între intrările și ieșirile posibile de lichidități.

Pentru a evalua solvabilitatea și pentru a stabili facilitățile de creditare, analiști de credit folosesc ca instrumente foile de calcul financiare.

Foile de calcul financiare îi permit analistului de credite:

să analizeze fluxurile viitoare de numerar după criterii uniforme

să identifice informațiile și indicatorii critici.

Principalele cinci componente ale foilor de calcul standard:

situația profiturilor și pierderile, denumită și situația veniturilor care indică venitul, cheltuielile și profitul dintr-o perioadă dată;

bilanțul care indică activele, pasivele și valoarea netă la o dată anume;

situația fluxului de numerar sau a realizării numerarului;

o corelare a activului net cu imobilizările corporale și financiare;

fișe cu principalii indicatori financiari.

Foile de calcul se bazează pe date și informații furnizate de client.

Proiecțiile financiare ale clientului vor acoperi nu mai puțin de trei ani și vor cuprinde cel puțin următoarele: situația profitului și pierderile, bilanțul, situația fluxului de numerar, orice note financiare care completează aceste situații.

Pe baza foilor de calcul analiști de credite vor calcula diverși indicatori financiari (de rentabilitate, de eficiență, de îndatorare și de lichiditate) care îi va ajuta la evaluarea riscurilor.

Odată evaluate riscurile se poate trece la etapa următoare, și anume la stabilirea necesarului de credit.

Constatarea analistului ca solicitantul este solvabil înseamnă că, în principiu, creditorul este gata să accepte ca societatea comercială să-i devină client. Dar cât de mare va fi creditul și care sunt termenii de acordare sunt două chestiuni care depind de suma necesară clientului și de capacitatea acestuia de a plăti datoria. Proiecțiile fluxului de lichidități oferă informații pentru ambele.

Discuțiile privind proiecțiile cu conducerea societății comerciale i-au permis analistului să aprecieze capacitatea conducerii de a reacționa în situații de instabilitate și să pregătească scenariul cel mai probabil.

La sfârșitul acestui proces analistul de credite și clientul cad de acord asupra necesarului de credit pentru solicitant.

După stabilirea sumei necesare, analistul de credite recomandă structura creditului – adică „parametrii” sau termenii pe baza cărora vă fi acordat creditul.

Structura creditului conține șapte elemente: suma, garanția, prețul, programele de rambursare, prezentarea de rapoarte, documentația, clauze speciale.

Suma este stabilită prin proiecțiile făcute de analist pentru necesarul de credite și poate fi diferența de suma inițială a solicitantului.

Garanția este „plasa de siguranță” a creditorului, în cazul în care debitorul nu poate să-și plătească datoria în întregime și la timp.

Prețul unui credit constă din dobândă și taxe; dobânda se plătește la intervale de timp stabilite (lunar, trimestrial, anual) la închiderea bilanțului pentru restul de împrumut din perioada pentru care se plătește dobânda. Rata dobânzii este deseori exprimată prin rata de bază plus o primă de risc.

În ce privește taxele percepute acestea sunt de mai multe tipuri:

taxa de angajare a creditului este deseori percepută pentru partea nefolosită dintr-o linie de credit aprobată (dobânda se plătește pentru partea folosită);

taxa de evaluarea pentru a acoperii costul activității analistului de credite;

taxa de supraveghere anuală, pentru a acoperii costul supravegherii creditului.

În general, dobânda acoperă, în cazul creditorului, costurile legate de banii destinați creditării, riscul creditului și marja de profit; taxele sunt o altă sursă de profit și pot include sumele destinate b#%l!^+a?rambursării costurilor creditorului.

Programul de rambursare se stabilește în funcție de proiecțiile fluxului de lichidități care arată capacitatea debitorului de a rambursa creditul.

În mod normal, creditorul nu cere o rambursare mai rapidă decât permite fluxul de lichidități. Dar nu este necesară o perioadă lungă de rambursare, dacă acest lucru îi permite creditorului să acumuleze un excedent de lichidități.

Totodată programul de rambursare trebuie să arate în ce scop va fi folosit creditul.

Pentru a fi siguri și de scopul în care a fost folosit creditul, creditorii solicită din partea debitorilor rapoarte periodice. Astfel de rapoarte periodice pot fi transmiterea la timp a situațiilor financiare (trimestriale, fără verificare contabilă și anuală, cu verificare contabilă), rapoarte prompte privind acțiunile și evenimentele care ar putea afecta performanțele creditorului stabilite prin clauzele acordului de credite, rapoarte prompte privind orice situații care ar afecta datele de fundamentare a solvabilității pe baza cărora a fost aprobat creditul.

Majoritatea creditelor au la bază un acord sau mai multe:

acordul de acordare a creditelor este principalul document care conține toate termenele și condițiile acceptate de debitor sau de creditor.

acordul pentru garanție dintre garant și creditor stabilește garanția legală pentru obligația debitorului.

Multe acorduri pentru acordarea de credite impun debitorului anumite obligații sau restricții. Acestea reduc riscul pentru creditor. Aceste clauze speciale îl obligă pe debitor să respecte condițiile legate de lichiditate minimă, de indicatorii privind acoperirea dobânzii pentru împrumut și/sau îndatorarea maximală, atâta timp cât mai rămâne o parte din credit.

Alte clauze speciale privesc plata dividendului care poate fi condiționată de verificarea lichidității sau poate fi interzisă atâta timp cât mai rămâne o parte din credit.

De asemenea, clauzele speciale pot interzice debitorul acordarea de drepturi preferențiale altor creditori sau pot interzice debitorului dreptul de a angaja alte credite fără acordul creditorului.

Cea de-a doua dimensiune a procesului de creditare, și anume dimensiunea calitativă poate completă în mod fericit rezultatele analizei cantitative sau le poate răsturna spectaculos.

Analiza calitativă presupune adunarea și actualizarea tuturor informațiilor referitoare la responsabilitatea financiară a debitorului, determinarea scopului final al contractării împrumutului identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul și estimarea seriozității și implicării debitorului în respectarea angajamentelor asumate față de bancă.

3.2. Garanțiile creditelor

Garanția este denumirea generică utilizată pentru a desemna orice metodă, instrument sau angajament accesoriu contractului de împrumut, pus la dispoziția sau pus în favoarea băncii, în virtutea contractului încheiat, în măsură să asigure banca de realizarea certă a drepturilor garantate, respectiv recuperarea sumelor împrumutate (inclusiv dobânzile), în cazul nerambursării acestora de către debitori.

Așadar, garanțiile sunt folosite în caz de insolvabilitate a debitorului pentru a acoperi prin valorificarea debitul neacoperit de beneficiarul facilităților oferite de bancă.

Pornind de la accepțiunea dată garanției, obligația din contractul de credit este obligația principală. În virtutea ei, clientul este obligat să ramburseze ratele scadente și dobânzile aferente la termenele cuvenite.

Garanția cerută suplimentar de bancă dă naștere unei a două relații, secundare, dacă obligația inițială asumată nu a fost îndeplinită, banca apelează la executarea garanției.

În practică există multe tipuri de garanții, fiecare tip având caracteristici și utilizări proprii, necesitând o documentare specifică pentru a permite băncilor să beneficieze de drepturile pe care aceste garanții le conferă.

Cel solicitat să ofere o garanție suplimentară băncii, privind îndeplinirea obligației de rambursare a creditului are, în principiu, două alternative:

poate garanta cu bunuri materiale, imobil, terenuri sau active financiare pe care le pune la dispoziția băncii, sub forma ipotecii, gajului, depozitului bancar etc., acestea fiind denumite garanții reale;

poate apela la o terță persoană – numită garant, care va și consemna obligația că va achita datoria, în cazul în care cel pentru care garantează (debitorul) nu își îndeplinește obligația asumată prin contractul de împrumut. Instrumentul garantării poate fi în acest caz scrisoarea de garanție bancară, avansul constatat etc., acesta făcând parte din garanțiile personale.

Pentru a-și îndeplini scopul pentru care este constituită, garantul trebuie să răspundă anumitor cerințe de bază:

existența unui patrimoniu independent de relația contractuală, suficient de mare și cerut în timp, pentru a acoperi obligația garantată;

garanția să fie astfel concepută încât să asigure băncii dreptul și posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată acestei executări;

bancă, în calitate de beneficiar al garanției, să aibă un grad ridicat de lichiditate, dacă trebuie executată în cazul în care clientul nu își rambursează datoria.

Principalele tipuri de garanții utilizate și definite în normele interne de creditare sunt:

IPOTECA – servește la garantarea obligațiilor debitorului față de creditorul său printr-un bun b#%l!^+a?imobil din patrimoniu, anume desemnat pe cale legală în acest scop.

Garantarea plății prin ipotecă, în esență, constă în aceea că, dacă la scadență debitorul nu rambursează ratele și obligațiile aferente, banca creditoare în favoarea căreia a fost constituită ipoteca poate cere vânzarea bunului ipotecat, iar din suma obținută să-și acopere creanțele.

Există două mari probleme ce trebuie luate în considerare în cazul ipotecii. Primă este modul de evaluare. Chiar dacă se obține o evaluare profesională, evenimentele neașteptate (cum ar fi cutremurele sau modificările prețurilor) pot modifica valoarea reală a garanțiilor într-un sens nedorit. Pentru a se evita pierderile care ar rezulta din producerea unor evenimente neprevăzute, bunurile ipotecate se asigură la o societate de asigurare, iar polița de asigurare este andosată la ordinul băncii creditoare.

Cealaltă dificultate constă în timpul considerabil necesar vânzării proprietății, mai ales pe o piață imobiliară în stagnare sau pe care se manifestă o supraofertă de imobile și o cerere scăzută.

GAJUL – presupune înstrăinarea bunului și constă în remiterea de către debitor în favoarea creditorului a unui bun mobil care, în cazul în care datoria nu va fi achitată la scadență, va fi vândut și din banii obținuți se va acoperi datoria debitorului.

Gajul poate fi cu deposedare sau fără deposedare, în ultimul caz bunurile rămânând în posesia debitorului.

În principiu, orice bun poate fi utilizat drept gaj dacă îndeplinește următoarele condiții:

bunul gaj să aibă o valoare suficient de mare în raport cu creanța garantată;

valoarea să fie constantă sau chiar crescătoare în timp în cazul unui bun material, acesta să fie asigurat la o societate de asigurare sau depozitat spre păstrare la instituții specializate.

DEPOZITUL BANCAR – la prima vedere este o garanție ideală. Cu toate acestea, clienții care oferă drept garanție un depozit bancar nu sunt debitorii doriți de bancă.

Depozitul bancar îndeplinește cele mai multe cerințe ale unei garanții:

este accesibil oricând;

se constituie sub forma unei sume fixe, cunoscute de bancă;

în cazul în care depozitul este constituit în altă monedă decât cea care s-a dat împrumutul, la stabilirea nivelului depozitului drept garanție, banca trebuie să aibă în vedere riscurile rezultate din fluctuațiile cursului de schimb al celor două monede (monede depozitului și monedă în care s-a acordat împrumutul).

Dezavantajul depozitului bancar este legat de faptul că banca lua ca angajament legal de plată, în favoarea unui terț, propriile pasive. Acest neajuns poate fi evitat dacă depozitul este constituit la o altă bancă. Bancă la acre există acel depozit poate emite o garanție în favoarea băncii care acordă împrumutul. Acest proces este adesea costisitor.

Înainte de a accepta o garanție, indiferent de natura obligațiilor garantate sau instrumentul de garantare utilizat, banca trebuie să aibă în vedere trei aspecte:

dreptul de proprietate;

perfectarea contractului de garanție;

valoarea garanției.

Înainte ca un client să acorde drepturi asupra unui bun pe care banca îl acceptă drept garanție, acesta trebuie să aibă drept de proprietate asupra bunului respectiv. În cazul garanțiilor reale, cum este ipotecă, este important de știut dacă nu mai există un terț care are anumite drepturi asupra bunului respectiv.

În cazul ipotecii, prioritatea rangului se determină prin prioritatea datei la care aceasta a fost legal înscrisă. Acest lucru este foarte important deoarece, în caz de executare silită debitorului, creditorii ipotecari sunt preferați altor creditori.

Totodată se poate întâmpla ca alte persoane, care direct sau indirect sunt asociate bunului ce formează obiectul garanției, să aibă anumite drepturi (ex.: bloc de apartamente în care chiriașii au dreptul pe perioada închirierii).

Perfectarea contractului de garanție reprezintă un termen generic pentru a desemna ansamblul activităților și cerințelor impuse de lege și a căror respectare asigură băncii drepturile asupra garanției constituite.

Se disting mai multe aspecte ale garantării:

cunoașterea codului legal de folosire a garanțiilor, atât în sensul respectării legilor specifice, cât și a normelor bancare;

îndeplinirea tuturor formalităților legale pentru că bancă, în calitate de beneficiar, să aibă asigurată posibilitatea utilizării garanției în cazul în care banii trebuie recuperați;

documentele prioritare ale garanției trebuie să fie astfel concepute încât să asigure băncii dreptul și posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată opune;

constituirea oricărei garanții presupun anumite costuri, banca trebuie să le evalueze și să stabilească cine le suportă.

În practică, băncile calculează nivelul de acoperire asigurat de garanție, în raport cu valoarea obligației garantate. Bunurile oferite drept garanție sunt evaluate de specialiștii băncii sau de alte instituții specializate. Din valoarea bunurilor astfel evaluate, băncile calculează un anumit proiect care constituie valoarea garanției.

Nivelul acoperirii reflectă experiența băncii în posibilitatea de a încasa cât mai mult din garanție că urmare a executării ei.

În stabilirea nivelului de acoperire, banca trebuie să aibă în vedere că, în cazul în care bunul trebuie vândut, poate nu va exista cerere pentru astfel de produse sau, prin vânzarea unui stoc mare, b#%l!^+a?prețul se poate reduce, fapt ce va influența negativ suma ce poate fi obținută.

În România, materializarea garanțiilor în cazul limită, când numai pentru valorificarea lor se mai pot acoperi pierderile suferite de bănci, este greoaie. Băncile sunt obligate să inițieze acțiuni în justiție pentru obținerea titlului executoriu și numai după aceea pot să treacă la vânzarea bunurilor ce s-au constituit drept garanție materială a creditorului.

3.3. Cauzele apariției creditelor neperformante

La apariția creditelor neperformante concură, în general, factori:

interni, care țin de specificul și de modul de acționare al băncii;

externi – de mediu și de conjunctură.

Acești factori acționează de cele mai multe ori împreună și bineînțeles independent de voința părților.

În categoria factorilor putem aminti:

fazele ciclului economic;

conjunctura economică, politică, socială, națională sau internațională;

tratate;

catastrofe naturale.

Acești factori acționează asupra unor grupe întregi de clienți și de aceea, identificarea și evaluarea acestora se face pentru sectoare de activitate de către specialiștii băncii.

Factori interni:

efectuarea unei analize de credit greșită bazată pe o documentație incompletă sau necorespunzătoare, o interpretare eronată a rezultatelor financiare și a bonității clientului, utilizarea unor proceduri de analiză incomplete, neluarea în considerare a unor factori de risc;

schimbări nefavorabile de factori economici după ce creditele au fost acordate, astfel încât cel care împrumută nu poate realiza ceea ce și-a propus;

managementul necorespunzător sau schimbări inadecvate ale managementului, ale structurii organizatorice sau formă de organizare a clientului;

nedepistarea din timp a unor semnale de acționare privind derularea necorespunzătoare a activității clientului din cauza urmăririi creditelor după acordare.

Acești factori pot fi împărțiți în două categorii:

greșeli ce apar la acordarea creditului;

greșeli care se fac după acordarea creditului și sunt în general greșeli efectuate de personalul responsabil din creditare și urmărire.

La acordarea creditului există posibilitatea ca ofițerul de credit să cunoască insuficient activitatea desfășurată de client și perspectivele acestuia de a realiza performanțe financiare corespunzătoare în viitor.

De asemenea, insuficiența cunoaștere a pieței pe care clientul își desfășoară activitatea, excesiva dependență a clientului de un singur furnizor sau de un singur client, sunt factori care influențează calitatea portofoliului de credite. Există posibilitatea ca unele credite neperformante să apară datorită neprofesionalismului și incompetenței personalului în situațiile în care ofițerul de credite:

permite clientului să-l intimideze, să facă presiuni asupra lui să-l convingă să-i acorde creditul;

se teme să pună întrebări pertinente pentru a nu supăra clientul sau a nu-l pierde;

nu aprofundează analiza activității clientului, pentru a nu se prelungi durata de analiză;

tranzacționează împrumuturi dificile care s-ar cuveni să fie predate unui ofițer de credit cu experiență superioară;

realizează o analiză necorespunzătoare a documentației prezentată de solicitantul creditului;

nu respectă normele în procesul de creditare;

nu asigură garanțiile riscului pe care-l implică creditul respectiv.

După acordarea creditului, cauzele apariției creditelor neperformante decurg din efectuarea unei activități de urmărire defectuoasă a situației clientului prin:

nesolicitare;

neanalizarea informațiilor financiare ale clientului;

nesesizarea impactului produs de schimbările intervenite în condițiile economice asupra clientului în cauză.

Pentru o identificare operativă a clienților care au tendințe de înrăutățire a situației, normele de creditare atrag atenția asupra unor semnale timpurii care pot indica respectivele tendințe.

Astfel, printre semnalele financiare se numără:

înrăutățirea indicatorilor economico-financiari;

evoluția necorespunzătoare a indicatorilor față de alte firme din ramură;

vânzarea unor active importante;

vânzarea unor produse finite la un preț mai mic decât costul de fabricație;

acumulare de stocuri;

abateri de la disciplină contractuală;

diferențe mari între obiectivele propuse și realizarea acestora.

Semnale economice/tehnice sunt:

utilizarea incompletă a capacității e producție;

tehnologii și produse învechite; b#%l!^+a?

poziția modestă deținută în cadrul ramurii în care activează pe piața pe care își vinde produsele;

acționarea în instanță a clientului de către terțe persoane;

modificări ale raporturilor de muncă (revendicări, greve).

De asemenea :

lipsa unui plan coerent de afaceri;

modificări frecvente ale strategiei;

modificări în structura capitalului social;

refuzul de a oferi informații.

sunt cauze mai puțin evidente dar care au rol în creșterea portofoliului de credite neperformante.

În concluzie, atenția personalului trebuie să fie mărită și să mențină rapoarte permanente cu debitorul pentru a evita apariția creditelor problematice.

CAPITOLUL IV. GESTIONAREA CONCRETĂ A RISCURILOR LA BANCA TRANSILVANIA

4.1. Rezultatele băncii în 2013-2014

Climatul macroeconomic mondial s-a menținut dificil și în 2013, iar sistemul financiar internațional a prezentat în continuare un grad ridicat de fragilitate aducând mai multe corecții în piețele internaționale. Banca Centrală Europeană a operat prima majorare a dobânzii de politică monetară în luna aprilie (de la 1% la 1,25%) pentru a încerca să combată inflația ridicată, urmată de a doua majorare pe in iulie la 1,50%. Agențiile de rating au redus ratingurile la mai multe bănci și state europene.

Criza datoriilor suverane a început să afecteze semnificativ băncile din zona euro, acestea fiind nevoite să marcheze pierderi pe Grecia și Portugalia, iar randamentele nesustenabile în Italia și Spania au pus în pericol capitalurile băncilor, în luna octombrie liderii UE semnând declarația privind recapitalizarea băncilor, vizând astfel finanțarea băncilor pe termen mediu, încât să se asigure fluxurile de creditare pe termen mediu ale economiei reale.

Ultimele trei luni din 2013 au fost marcate de negocierile îndelungate dintre liderii europeni, în cooperare cu Fondul Monetar Internațional, în căutarea unei soluții pentru criza datoriilor suverane. Decizia Băncii Centrale Europene de a reduce dobânda de politica monetară la 1% în decembrie și decizia de a oferi o facilitate de împrumut pe trei ani băncilor făra limită de valoare au sporit încrederea în sectorul bancar.

În contextul dificil al anului 2013, Banca Transilvania a confirmat din nou că activitatea sa urmează un trend pozitiv, rezultatele anuale fiind cele previzibile. Oferta Băncii Transilvania a fost îmbogățită pe parcursul acelui an cu produse, servicii și campanii dedicate persoanelor fizice și companiilor, unul din obiectivele BT atinse pentru acest an fiind lansarea de soluții care să susțină în mod real și continuu activitatea clienților.

Obiective realizate în anul 2013:

Locul 3 in topul băncilor din Romania în anul 2013 cu o cotă de piață pe total active de 7,27%;

– îmbunătățirea calității activelor și reducerea costului net al riscului de credit; în 2013 banca a redus cu 23% costul net al riscului de credit față de anul precedent;

– menținerea unui nivel adecvat al capitalului, al lichidității și indicatorilor financiari generali;

– optimizarea continuă a costurilor operaționale și îmbunătățirea performanțelor; menținerea indicatorului cost/venit la un nivel redus (51,65%);

– management al riscului adecvat și o structură organizatorică de guvernanță a băncii care să asigure controale extinse și complete;

– menținerea poziției de lider de piață pe sectorul medical;

– creșterea eficienței în vânzări a clienților de retail prin abordarea segmentată și prin CRM; abordarea în continuare a clienților corporate;

– implementarea soluției de Imobile;

– profesionalizarea gamei de produse prin re-lansarea BT24, BT Money Connect, produse de factoring etc;

– dezvoltarea și extinderea proiectului “automatul de plăți”;

Pentru anul 2013, s-a prevăzut un nivel total al activelor bilanțiere de 24 miliarde lei. Acest obiectiv a fost realizat în proporție de 107%, soldul activelor fiind la sfârșitul anului de 25,74 miliarde lei. Comparativ cu realizările anului 2010, la finele anului 2013 activele înregistrate de Banca Transilvania în echivalent lei au fost mai mari cu 19%. În clasamentul realizat după activele nete de la finele anului 2013, Banca Transilvania a ocupat poziția a treia, cu o cotă de piață de 7,27%.

b#%l!^+a?

Portofoliul de credite al băncii, a crescut într-un ritm constant, soldul la 31 decembrie 2013 fiind de 15.358 milioane lei, mai mare cu 15% față de anul precedent si cu 2% peste nivelul previzionat. S-a urmărit o diversificare a portofoliului astfel încât banca să nu aibă o expunere majoră față de un anume risc de creditare specific (risc generat din dependența de un grup de clientelă, expunere majoritară față de un segment industrial, concentrarea activității pe un număr redus de produse etc).

Structura portofoliului de credite la 31.12.2013 este prezentată mai jos:

– pe tipuri de clienți: 62,95% persoane juridice; 37,05% persoane fizice;

– pe tipuri de monedă: 63,72% în lei; 36,28% în valută;

– pe domenii de activitate: 17,12% Comerț; 30,63% Producție (industrie); 13,51% Servicii; 37,05% Populație; 1,69% altele;

– pe termene de scadență: 38,64% termen scurt; 17,07% termen mediu; 44,29% termen lung. Creditele neperformante, cu restanțe mai mari de 90 de zile, reprezintă 8,62% din totalul portofoliului de credite BT existent la 31 decembrie 2013, fata de 7,37% cât a fost în 2010.

În cursul anului 2013, Consiliul de Administrație, în temeiul art. 13f din Actul Constitutiv, a aprobat înregistrarea pe pierderi a 178 cazuri de credite neperformante, în sumă de 9.204 mii lei, 404.945 euro și 254.119 USD, pentru care au fost epuizate toate căile legale de urmărire silită. În ceea ce privește nivelul creditelor neperformante, BT se situează sub media sistemului bancar, potrivit statisticilor BNR ( aceasta fiind de 14,10%).

Soldul provizioanelor din activitatea de creditare a crescut față de anul precedent, de la 1.356 milioane lei, la 1.806 milioane lei, din care 354 milioane reprezintă provizioane nedeductibile fiscal. Acestea au fost constituite suplimentar, pentru a avea o abordare prudentă a managementului riscului de credit, în condițiile de piață actuale. Raportul dintre total provizioane constituite pentru credite și total credite neperformante este de 114,12 %, determinând un grad de acoperire adecvat perioadei actuale.

Lichiditățile imediate, incluzând casa, disponibilități la bănci centrale și instituții de credit, sunt în sumă de 5.111 mil.lei, în creștere cu 9% atât față de anul precedent cât și față de nivelul previzionat. Ponderea în această grupă (4.177 mil.lei) este deținută de rezerva minimă obligatorie, aflată în cont la BNR.

Titlurile înregistrează o creștere de peste 50% față de anul trecut și de 17% față de nivelul bugetat, ajungând la 5.953 mil.lei la 31 decembrie 2013. Ponderea principală în această grupă (5.591 mil.lei) o reprezintă titlurile de stat.

Valorile imobilizate nete, se mențin la nivelul anului trecut, și sunt în sumă de 465 mil. lei, din care imobilizările corporale reprezintă 271 mil.lei ( terenuri și clădiri 172 mil.lei), imobilizările necorporale 69 mil.lei și imobilizările financiare 125 mil.lei.

Din punct de vedere al depozitelor atrase de la clienți nebancari, soldul înregistrat la sfârșitul anului a fost de 20.147 milioane lei, în creștere cu 17% față de anul anterior și cu 7% peste nivelul previzionat. În ceea ce privește moneda în care sunt depozitele atrase, 65% sunt în lei și 35% în valută.

Raportul credite / depozite înregistrează un nivel subunitar de 0,76 (0,78 în anul 2010), iar pe sistem bancar raportul a fost de 116,7% la 31.12.2013 (113,46% in 2010); Banca Transilvania a menținut o rată optimă a lichidității, datorată bazei consistente de resurse atrase.

b#%l!^+a?

În același timp, a păstrat un nivel adecvat al capitalului și a indicatorilor financiari generali, în conformitate cu principiile bancare sănătoase; rata de solvabilitate a fost de 11,87% cu profitul inclus .

Din punctul de vedere al activelor totale, al plasamentelor în credite și a resurselor atrase, poziția băncii în cadrul sistemului bancar, este prezentată grafic astfel:

Valorile indicatorilor CAMPL, calculați la 31.12.2013, sunt superioare limitelor impuse de Banca Națională a României, banca menținând un nivel adecvat al acestora, în conformitate cu principiile bancare care asigură soliditate și echilibru. BT are o bază consistentă de resurse atrase, aspect care a permis mentinerea unei rate optime a lichidității. Astfel, indicatorul de lichiditate înregistrat la 31.12.2013, a fost de 2,32 fața de minim 1, cât este prevăzut de Norma BNR nr. 24/2009. Indicatorul de solvabilitate (raportul dintre fondurile proprii și activele ponderate în funcție de riscuri) era de 11,87% la finele anului 2013, incluzând profitul, păstrându-se la un nivel ridicat pe tot parcursul anului 2013, chiar și în condițiile menținerii unui cost crescut al provizionării.

4.2. Guvernanța corporativă

Guvernanta corporativă reprezintă setul de responsabilități și practici ale conducerii, având drept scop oferirea unei direcții strategice și a unei asigurări ca obiectivele acesteia vor fi atinse, respectiv asigurarea că riscurile sunt gestionate corespunzător și că resursele companiei sunt utilizate responsabil.

Sistemul de identificare, evaluare, monitorizare, control și raportare a riscurilor, a fost dezvoltat și este aplicat de bancă și în ceea ce privește controlul intern și gestionarea riscurilor aferente proceselor de raportare financiară, în scopul furnizării de informații credibile, relevante și complete către structurile implicate în luarea deciziilor în cadrul BT și către utilizatorii externi, precum și în scopul asigurării conformității activităților bancare cu cadrul legal de raportare financiară și cu politicile și procedurile interne.

Comitetul tehnic de Administrarea a Riscurilor Bancare (CTARB)

Comitetul tehnic este numit de către CEM și este format din 7 membri: Director General Adjunct (conducător al funcției de administrare a riscurilor), Directorul General, Director Executiv (COO), Director Executiv Regional(DEB), Director Executiv Regional (DEO), Director Executiv Managementul Riscului (Secretar Executiv al comitetului tehnic), Director Executiv Trezorerie.

Comitetul tehnic de administrare a Riscurilor Bancare exercită, ca organ colectiv, funcția de administrare a riscurilor și membrii exercită parte a drepturilor specifice de admnistrare a riscurilor pe domeniul lor de activitate. Comitetul tehnic de administrare a Riscurilor Bancare se întrunește și analizează, de regulă lunar, sau de câte ori situația concretă impune acest lucru, rapoartele/materialele prin care Direcțiile de specialitate sesizează evenimente deosebite, sau evoluția unor indicatori și fenomene ca fiind diferite de politicile, prognozele și indicatorii stabiliți de bancă ca fiind relevanți pentru evoluția normală a acesteia (cu raportare la limite prestabilite), luând deciziile corespunzătoare.

Comitetul tehnic de Risc privind Operațiunile (CTRO)

Comitetul tehnic de Risc privind Operațiunile băncii are ca principal obiectiv gestionarea riscului din activități operaționale. Componența Comitetului tehnic este următoarea: Directorul general; Director General Adjunct; Director executiv (COO) ( Secretar Executiv al comitetului tehnic); Director Executiv Managementul Riscului.

Comitetul tehnic de Risc privind Operațiunile primește informări și rapoarte de la direcțiile de specialitate din Centrală și Sucursale, le analizează și adoptă decizii din domeniul sau de activitate sau avansează propuneri pentru alte comitete tehnice CEM sau către CEM, în funcție de competență; transmite măsurile adoptate pentru aplicare către Direcții/Sucursale și urmărește realizarea acestora la termenele stabilite.

Comitetele de credite si risc din centrala băncii (CCR1 si CCR2) b#%l!^+a?

Comitetele de credite și risc din Centrala Băncii au ca principal obiectiv analiza și aprobarea creditelor, respectiv a restructurării creditelor conform competențelor acordate de CEM.

Comitetul tehnic de politică și aprobare credite mandatează CCR1 și CCR2 competența de a aproba credite (competența este stabilită prin reglementări specifice interne).

Componența Comitetului de credit și risc 1 (CCR 1)

Comitetul de credit și risc (CCR 1) are ca membrii:

– Director adjunct DMRC/Coordonator Analiști risc /înlocuitori desemnați;

– Conducerea Direcției Credite Clienți Corporativi, Direcției Clienți IMM, Diviziei pentru Medici și Direcției Credite Retail, din Centrală;

– Șefi Servicii din cadrul DCCC / Directorul Direcției Credite Clienți Corporativi înlocuitor desemnat, pentru clienții corporate; Director DCIMM/Director adjunct credite IMM/înlocuitor desemnat, pentru clienții IMM;Director adjunct credite DPM/înlocuitor desemnat, pentru clienții DPM; Director adjunct credite retail/înlocuitor desemnat, pentru clienții retail;Consilier Juridic/înlocuitor desemnat.

Componența comitetului de credit și risc 2 (CCR 2)

– Director General Adjunct/înlocuitor desemnat;

– Director Executiv Managementul Riscului/ Director DMRC/înlocuitor desemnat;

– Conducerea Direcției Credite Clienți Corporativi, Direcției Clienți IMM, Diviziei pentru Medici și Direcției Credite Retail, din centrală: Directorul Direcției Credite Clienți Corporativi/înlocuitor desemnat, Director DCIMM/Director adjunct IMM/înlocuitor desemnat, pentru clienții IMM; Director adjunct credite DPM/înlocuitor desemnat, pentru clienții DPM; Director credite retail/înlocuitor desemnat, pentru clienții retail; Consilier juridic/înlocuitor desemnat.

Analizează și aprobă solicitările de credite ale sucursalelor în lei și valută, care intră în competența lor, în baza informatiilor cuprinse în referatele de credit/Formularele de evaluare a riscului de credit.

Comitetul de Credit si Risc din Sucursale/Agenții (CCRS/CCRA)

Comitetele de credite și risc din sucursale/agenții au ca principal obiectiv analiza și aprobarea creditelor, respectiv a restructurării creditelor (generic se va utiliza noțiunea de aprobare credite) conform competențelor acordate de CEM.

Componența Comitetului de Credit și Risc este concepută pentru a răspunde cerințelor de dimensiune și structură a personalului din cadrul sucursalelor Băncii Transilvania.

În cadrul sucursalelor BT funcționează 3 tipuri de comitete de credite și risc astfel:

a. Comitet de Credit și Risc pentru aprobarea creditelor acordate clienților persoane juridice de tip Corporate – numărul de membri: minim 3 persoane.

b. Comitet de Credit și Risc pentru aprobarea creditelor acordate clienților persoane juridice de tip IMM, asociații familiale sau PFA -numărul de membrii: 3 persoane.

c. Comitet de Credit pentru aprobarea creditelor acordate persoanelor fizice Componența CCR este următoarea:

– Director Sucursală/ Director Adjunct Sucursală;

– Șef Serviciu Retail/Coordonator Retail/Șef Serviciu Credite Retail;

– Analist credit/Consilier clientelă/ Șef Agenție (pentru documentația aferentă agenției coordonate);

– Consilierul juridic (consultant de specialitate,la solicitarea Comitetului de Credit și Risc, fără drept de vot).

Componența Comitetului de Credit și Risc Agenție, atât pentru persoane fizice cât și pentru persoane juridice este următoarea :

– Șef Agenție;

– Consilier bancar IMM (analist credit) / Consilier bancar retail.

Decizia de acordare a competențelor de creditare, operează atât timp cât Șeful de Agenție este prezent în agenție; în caz contrar documentația de credit se remite spre aprobare la Comitetul de Credit și Risc al Sucursalei. Consilierul Bancar IMM și Consilierul Bancar Retail se pot înlocui reciproc, atunci când unul dintre ei lipsește.

4.3. Managementul riscului la Banca Transilvania

Managementul riscurilor este parte integrantă a tuturor proceselor decizionale și de afaceri în cadrul Băncii Transilvania. Conducerea BT evaluează în mod continuu riscurile la care este sau poate fi expusă activitatea băncii, care pot afecta atingerea obiectivelor sale și ia măsuri cu privire la orice modificare a condițiilor în care aceasta își desfășoară activitatea. Conducerea BT asigură existența unui cadru adecvat de administrare a activității în cadrul băncii, corespunzătoare structurii, activității și riscurilor aferente prin sistemul propriu de reglementare (prin strategii, politici, norme, proceduri, regulamente) și control (prin persoane, departamente, comitete), fluxurile operaționale, modul de stabilire a b#%l!^+a?costurilor specifice.

Identificarea riscurilor: Expunerea băncii la riscurile inerente afacerii prin operațiunile și tranzacțiile zilnice (inclusiv operațiuni de creditare, dealing, activitate pe piață de capital) este identificată și agregată prin infrastructura de management al riscului implementată în bancă.

Evaluarea/ măsurarea riscurilor: Banca realizează o evaluare a riscurilor identificate prin modele și metode de calcul specifice: un sistem de indicatori și limite aferente, o metodologie de evaluare a evenimentelor de risc posibil a fi generatoare de pierderi, calcul de provizioane pentru activele depreciate, calcule estimative privind evoluțiile viitoare a valorii activelor etc.

Monitorizarea și controlul riscurilor: Politica și procedurile implementate pentru un management efectiv al riscului au capacitatea de a tempera riscurile inerente afacerii. Banca a implementat proceduri de supervizare și aprobare a limitelor de decizie și tranzacționare pe persoană/ unitate/ produs etc. Aceste limite sunt monitorizate zilnic/ săptămânal/ lunar – în funcție de specificul și derularea operațiunilor.

Raportarea riscului: Raportarea interna a expunerilor la riscuri se face pe linii de activitate și consolidat la nivelul întregii bănci. Managementul băncii este informat permanent cu privire la riscurile inerente derulării afacerii.

Calcularea și evaluarea capitalului intern și necesităților de capital intern: Pentru evaluarea adecvării capitalului intern la riscuri, banca identifica și evaluează toate riscurile semnificative la care este sau poate fi expusă. Banca calculează și evaluează în mod continuu capitalul intern și necesitățile de capital intern, pentru acoperirea nevoilor de activitate ale băncii și a riscurilor aferente.

Există 7 categorii de risc semnificativ, identificate la nivelul băncii: Risc de creditare, Risc de lichiditate, Risc operațional, Risc de piață, Risc de rată a dobânzii din activități în afara portofoliului de tranzacționare, Risc reputațional, Risc strategic.

Risc de creditare

Cadrul administrării riscului de credit este actualizat și îmbunștățit periodic, este conceput pentru a acoperi toate expunerile de credit în activitatea bancară și cuprinde următoarele componente de bază:

– un sistem de rating al contrapartidei individuale

– un sistem de evaluare la risc al tranzacțiilor

– un sistem de evaluare a riscurilor pentru produse noi de creditare / modificări semnificative a unor produse existente

– limite de concentrare pe client/grup de clienți / pe produse / regionale / sectoriale

– o metodologie de stabilire a prețurilor în funcție de risc

– management activ al portofoliului de credite;

– o metodologie de monitorizare/revizie a creditelor post acordare

– o metodologie de provizionare aferentă riscului de credit

– o metodologie de calcul a ajustărilor prudențiale de valoare

Administrarea riscului de credit se realizează prin:

– organizarea unui sistem propriu de norme și proceduri în domeniu capabil să creeze cadrul normativ care aplicat în procesul de creditare permite evitarea sau minimizarea declanșării riscurilor.

– dezvoltarea / îmbunătățirea cadrului procedural de management al riscului de creditare (strategia, politicile, normele privind administrarea riscului de credit); managementul fondurilor proprii (monitorizarea expunerii agregate vs. Fonduri proprii); efectuarea de simulări privind calculul necesarului de capital conform Basel II; respectarea reglementarilor interne privind adecvarea capitalului (procesul intern de evaluare a adecvării a capitalului la riscuri);

– existența și revizuirea periodică a unui sistem ierarhic de aprobare a limitelor de expunere în credite;

– monitorizarea riscurilor de creditare pe linii de afaceri și agregat la nivel de portofoliu;

– managementul expunerilor critice: clienți cu credite clasificați în clase de performanță inferioare, credite cu indicii de depreciere etc.

– structura organizatorică a băncii – există departamente și comitete cu rol în supravegherea și administrarea riscului de credit.

Risc de lichiditate

Profilul de risc de lichiditate pentru anul 2013 a fost adoptat ”mediu-scăzut” datorită corelației structurale corespunzătoare a activelor, respectiv pasivelor băncii, anume mixului de instrumente de fructificare a excedentelor temporare de lichidității, dar și a ponderii resurselor stabile, atrase de la clienți în totalul resurselor atrase. Banca gestionează lichiditatea la nivel centralizat. În stabilirea tipurilor de instrumente folosite de trezorerie pentru fructificarea excedentelor temporare de lichiditate, principiile fundamentale sunt posibilitatea lichidizării rapide, fără afectarea importantă a randamentului inițial al investiției și profitabilitatea acestora. În vederea gestiunii sănătoase a riscului de lichiditate, b#%l!^+a?banca urmărește permanent atragerea de lichidități prin operațiunile de trezorerie, finanțări externe, piețe de capital, etc. Indicatorii de lichiditate ai Băncii Transilvania sunt menținuți la valori care să se încadreze (conform sistemului CAMPL) în cel mai nefavorabil caz în grupa 2. Cu toate acestea pe parcursul anului 2013, banca a înregistrat nivele ale indicatorilor de lichiditate de rating 1, demonstrând astfel o poziție solidă , bucurându-se de o lichiditate mai mult decât confortabilă , într-un context general încă fragil .

De asemenea, se urmărește:

– Corelarea ritmurilor de creștere resurse / plasamente;

– Diversificarea gamei de instrumente utilizate, corelat cu apetitul la risc al instituției

– Alocarea adecvată a capitalului;

Risc operațional

Riscul operațional reprezintă riscul de pierderi rezultate din derularea eronată a unor procese, erori generate de sistemul informatic, pierderi rezultate din activitatea inadecvată a angajaților și alte evenimente externe. Banca monitorizează continuu riscurile operaționale inerente ce decurg din activitățile curente ale clienților, practicile bancare, fraudele, implementarea proceselor rezultate din punerea în aplicare a deciziilor de management, aspectele etice implicate de angajații BT.

În vederea reducerii riscurilor inerente activității operaționale a băncii, sunt elaborate politici, norme și proceduri privind administrarea riscului operațional îmbunătățindu-se astfel și guvernanta specifică.

Diminuarea expunerii la riscuri operaționale se realizează prin: adecvarea permanentă a documentelor normative la reglementările legale și condițiile pieței, pregătirea personalului, îmbunătățirea continuă a soluțiilor informatice și consolidare a sistemelor de securitate informațională ale băncii, utilizarea unor mijloace complementare de reducere a riscurilor (încheierea unor polițe de asigurare împotriva riscurilor), aplicarea de măsuri pentru limitarea, reducerea efectelor incidentelor de riscuri operaționale identificate, valorificarea recomandărilor și concluziilor rezultate ca urmare a controalelor efectuate de organisme interne și externe de control în domeniul riscurilor operaționale, actualizarea planurilor de continuitate, evaluarea și testarea acestora cu regularitate.

Informațiile relevante din domeniul riscurilor operaționale, inclusiv nivelul pierderilor materiale, sunt urmărite și analizate sistematic, aceste activități fiind parte integrantă a sistemului de management al riscurilor din bancă. Aceste informații sunt transpuse în rapoarte specifice (care conțin reprezentări grafice, evoluții cantitative și calitative) care sunt prezentate periodic comitetelor care analizează activitățile controlului intern, Comitetului Executiv de Management și Consiliului de Administrație. Procesul de evaluare a riscurilor operaționale este strâns corelat cu procesul global de management al riscurilor băncii : rezultatul acestuia este parte integrantă a proceselor de monitorizare și control a riscurilor operaționale și este permanent comparat cu profilul de risc stabilit prin strategia de administrare a riscurilor.

Risc de piață

În vederea diminuării riscurilor de piață inerente derulării operațiunilor, banca a adoptat o abordare prudențială în scopul de a proteja profitul băncii de variațiile de piață ale prețurilor, a ratelor de dobândă, a cursurilor valutare, care sunt toți factori exogeni, externi, independenți. Banca Transilvania realizează evaluarea zilnică a tuturor pozițiilor băncii, marcarea la piață a portofoliului de tranzacționare (trading book) și urmărește nivelele definite ca fiind „de atenție” sau „critice”; având planuri adecvate posibil de implementat imediat în condițiile în care piața ar fi afectată de turbulențe.

Risc de rată a dobânzii din activități în afara portofoliului de tranzacționare

Profilul de risc al ratei dobânzii din activități în afara portofoliului de tranzacționare în Banca Transilvania este adoptat ca fiind de tip „scăzut” banca având stabilit un set de principii stricte de gestiune, monitorizare a acestui tip de risc.

Abordarea riscului de rată a dobânzii se face plecând de la dezideratul unei poziții neutre față de riscul ratei dobânzii la valutele principale – EUR și USD și a unui management de tip „agresiv” doar la moneda națională. Banca utilizează instrumente de gestiune de tipul analizei GAP, static sau dinamic, precum și aceea a valorii economice a activelor.

Risc reputațional

Riscul reputațional reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a lipsei de încredere a publicului în integritatea băncii. Profilul de risc reputațional a fost adoptat „scăzut” pe baza menținerii încrederii publicului și partenerilor de afaceri în integritatea și poziția economico –financiară a băncii.

Administrarea riscului reputațional se realizează prin: efectuarea demersurilor pentru atragerea celor mai buni parteneri, atât în ceea ce privește clienții cât și furnizorii; recrutarea și păstrarea celor mai buni angajați; minimizarea litigiilor; reglementarea riguroasă a activității; reducerea situațiilor de criză și consolidarea credibilității băncii și încrederea acționarilor; îmbunătățirea relațiilor cu acționarii; crearea unui mediu mai favorabil pentru investiții și pentru accesul la capital.

Risc strategic

Riscul strategic este riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor și b#%l!^+a?capitalului determinat de schimbări în mediul de afaceri sau de decizii de afaceri defavorabile, de implementarea inadecvată a deciziilor sau de lipsa de reacție la schimbările din mediul de afaceri. Profilul de risc strategic al Băncii este adoptat „scăzut” pe baza următoarelor: practicile de managementul riscului sunt o parte integrantă a planificării strategice în cadrul BT, expunerea la riscul strategic reflectă obiective strategice care nu sunt excesiv de agresive și sunt compatibile cu strategiile de afaceri dezvoltate respectiv inițiativele de afaceri sunt bine concepute și susținute de canale de comunicare, sisteme de operare și rețele de livrare adecvate.

4.4. Analiza riscului de credit

Riscul de credit este asociat tuturor tranzacțiilor care pot duce la apariția unor cereri de despăgubiri reale, contingente sau potențiale față de clienții Băncii. Riscul de credit rezidă în riscul de nerespectare a obligației de plată – riscul ca o contrapartidă să nu poată să își îndeplinească obligațiile financiare, riscul de țară – reprezintă riscul pe care banca îl poate suporta, în orice țară, din cauza naționalizării, exproprierii de bunuri, repudierii datoriei de către guvern și riscul de răscumpărare – reprezintă riscul ca răscumpărarea sau compensația tranzacțiilor să eșueze.

Referitor la riscul de credit, limitele de risc sunt stabilite pentru diferite segmente de clienți: bănci, țări, suveranități, instituții financiare afiliate grupurilor bancare, companiilor de factoring, clienților/grupurilor persoane juridice. Banca a stabilit competențe de aprobare (puteri) pentru fiecare tip de clienți/grup de clienți (persoane juridice, persoane fizice, bănci etc.) reprezentând limita maximă pentru aprobarea creditelor și a altor tipuri de produse de creditare.

Banca acordă credite clienților persoane juridice ce pot genera fluxuri de numerar corespunzătoare, cu o reputație solidă în mediul de afaceri, cu un rating de credit corespunzător și persoanelor fizice cu venituri stabile și de încredere în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor contractuale față de Bancă.

În procesul de aprobare a creditelor, Banca este în principal interesată de sursa primară de rambursare a creditului, adica de capacitatea clientului de a genera fluxuri de numerar (în ceea ce privește clienții persoane juridice) și de a obține venituri stabile (în ce privește clienții persoane fizice).

Pentru evaluarea performanțelor și statutului financiar al clienților săi, Banca utilizează sisteme, ratinguri, metode de analiză a performanțelor financiare (SABINE – în cazul persoanelor juridice și micro-întreprinderilor, CARLA – pentru bănci și instituții financiare). Pentru evitarea concentrării riscului de credit la un număr redus de clienți, Banca monitorizează dispersia riscului de credit la categoriile de clienți, sucursale, regiuni geografice, sectoare de activitate și produse bancare.

b#%l!^+a?

Metoda constă într–o notație de apreciere a atributelor solicitantului în vederea acordării creditului, care sunt apoi agregate într-o notă totală. Aplicarea sistemului credit scoring are în vedere compararea punctajului obținut de solicitant cu limita stabilită pentru acordarea creditului. Acest rezultat constituie numai o bază pentru decizia de creditare, aceasta din urmă revenind Comitetului de Credite.

Stabilirea punctajului minim pentru acordarea creditului se realizează pornind de la o bază de date ce cuprinde clienții băncii care au beneficiat de credite în trecut.

Pentru stabilirea ierarhiei debitorilor banca utilizează 1000 dosare de credit din trecut, care cuprind 900 clienți solvabili și 100 clienți insolvabili. Convențional se consideră că un client solvabil aduce o unitate profit, iar un client nesolvabil 9 unități pierdere. Punctajele care s-ar obține, pe o scală de 100 puncte, sunt:

Se stabilește punctajul minim de la care clienții pot obține credite. Vom calcula pentru fiecare punctaj rezultatul obținut de bancă și se va considera ca prag minim acel nivel peste care banca înregistrează profit:

Pentru clienții ce au punctaj de până la 40 de puncte banca ar suferi o pierdere de 405 u.m. Renunțând la acești clienți, banca obține 405 u.m. profit. Renunțând la clienții cu punctaj sub 50 de puncte profitul ar fi de doar 369 u.m. Se observă că dacă banca crește plafonul de puncte peste 40 atunci profitul înregistrat se reduce. Deci, profitul maxim este de 405 u.m. și se obține prin creditarea clienților cu un punctaj superior limitei de 40 de puncte.

Concluzii

Banca este o instituție de credit definită ca ,,o entitate a cărei activitate constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public și în acordarea de credite în cont propriu”. Activitatea bancară presupune înainte de toate, asumarea unor riscuri specifice. Orice demers privind controlul și/sau auditul intern trebuie să pornească de la aprecierea riscurilor și a modalităților de gestionare eficientă a acestora. Riscul este un fenomen care apare pe întregul parcurs al derulării operațiunilor și activităților băncii și care b#%l!^+a?poate provoca efecte negative care se răsfrâng asupra întregii activități, prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi și afectarea funcționalității și imaginii băncii. Administrarea riscurilor se impune ca o activitate de primă importanță în viața băncii. Un bun management bancar poate evita acceptarea unor riscuri excesive și poate obține un profit rezonabil pentru instituția sa.

Importanța gestiunii riscurilor bancare nu se rezumă totuși doar la minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanentă a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive și asupra comportamentului salariaților care devin mai riguroși și mai conștiincioși în îndeplinirea sarcinilor de servici, nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activităti frauduloase. Existența unor programe adecvate pentru prevenirea și controlul riscurilor bancare contribuie și la impunerea instituției în cadrul comunității bancare, nu de puține ori experiența unor astfel de programe condiționând admiterea sau participarea băncii respective la asociații interbancare (îndeosebi de plăți) sau obținerea unor calificative superioare din partea autorității bancare.

Și, nu în cele din urmă, o gestiune eficace a riscurilor bancare își va pune amprenta și asupra imaginii publice a băncii. Clienții doresc o banca sigură și acționarii la fel. Soliditatea unei bănci îi atrage însă pe deponenți în condițiile în care depozitele nu sunt asigurate în mod obligatoriu. Dacă băncile nu sunt obligate să se asigure de răspunderea civilă față de deponenți, atunci interesul acestora pentru alegerea celor mai sigure instituții este diminuat; principalul criteriu devine rentabilitatea plasamentului. Poate să apară atunci o selecție adversă pentru care este foarte probabil ca băncile cu cele mai mari probleme, în lipsa de lichiditate, să acorde cele mai ridicate dobânzi. Pentru evitarea acestei selecții adverse, este preferabil ca asiguratorul să perceapă prime de asigurare diferențiate, mai ridicate pentru băncile cu o gestiune deficitară a riscurilor (cazul SUA) astfel încât să existe o penalizare explicită pentru acestea.

În România băncile au făcut față tuturor factorilor de instabilitate financiară într-un context de instabilitate generală generată de procesul de tranziție. Tranziția a însemnat pentru băncile românești modificarea statutelor (ele operând ca societăți pe acțiuni), a cadrului legal de operare (legea permițând angajarea într-o gamă largă de operațiuni financiare), libertatea în alegerea partenerilor interni și externi, concurența din partea altor instituții financiare (fondurile de plasament) și altor bănci (românești, create după 1990 și străine), reducerea refinanțării directe de către banca centrală, schimbarea permanentă a normelor prudențiale de către BNR și deteriorarea situației financiare a majorității clienților mari. În aceste condiții, pentru conducerea băncilor, implementarea unor politici adecvate de gestiune a riscurilor devine o necesitate, ca și asimilarea de către salariați a unor noi tehnici și instrumente de gestiune a riscurilor.

În sectorul bancar creșterea a devenit un atribut esențial al performanței bancare. Ea nu este un scop în sine ci este impusă de rentabilizarea investițiilor în tehnologii noi, posibilă doar în condițiile "producției de masă". Procesul de creștere în sectorul bancar are două componente: creșterea în domeniul serviciilor bancare tradiționale (creditarea clienților, efectuarea viramentelor, gestiunea patrimoniului) și creșterea în zona noilor servicii bancare (gestiunea de trezorerie, operațiuni pe piața de capital, servicii informatice și de informare, asigurări). El este caracterizat de faptul că are lor într-un context concurențial și are drept rezultat prestarea de către instituția financiară a unei game largi de servicii. Unele din aceste servicii sunt noi și personalul este lipsit de experiență, iar altele presupun operarea pe piețe cu care băncile nu sunt familiare și atunci personalul pare lipsit de profesionalism.

Drept urmare imaginea băncilor pe piețele financiare tinde să fie una deficitară, pentru că ele riscă să fie tratate de către partenerii mai specializați drept conglomerate formate la voia întâmplării, conduse de persoane ignorante în noile domenii și inconștiente de capacitatea netă de câștig sau riscurile specifice (exemplul băncii Baring's).

În condițiile unui management corect, creșterea operațiunilor în cele două arii mari – servicii tradiționale și servicii noi – ar trebui să aibă un efect sinergetic. Însă pierderile suportate de unii acționari și volatilitatea veniturilor duc la diminuarea valorii de piață a băncilor, ceea ce face extrem de scumpă procurarea de capital suplimentar (necesar pentru protecția generală a instituției în condiții de creștere). Deoarece comunicarea băncilor cu publicul și chiar cu acționarii, în ceea ce privește gestiunea riscurilor bancare, este deficiența (în România în special) piața tinde să trateze toate băncile la fel. Proasta gestiune a câtorva bănci poate influența negativ și imaginea publică a celorlalte.

În concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute, gestiunea lor adecvată pentru stabilizarea veniturilor în timp are rolul unui amortizor de șoc. În același timp, consolidarea valorii acțiunilor bancare se poate realiza doar printr-o comunicare reală cu piețele financiare și implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate băncile și instituțiile financiare trebuie să-și îmbunătățească înțelegerea și practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-și putea gestiona cu succes diferite game de produse în anii '90. Dacă procesul de gestiune a riscurilor bancare și sistemul global de management sunt efective, atunci banca va avea succes. Băncile pot gestiona cu succes riscurile bancare dacă recunosc rolul strategic al riscurilor, dacă folosesc b#%l!^+a?paradigma de analiză și gestiune în vederea creșterii eficienței.

Riscul de creditare este considerat cea mai periculoasă categorie de risc bancar, cu un potențial de producere supradimensionat de evoluțiile financiare fluctuante ale societăților comerciale. În vederea prevenirii riscurilor bancare, băncile trebuie să respecte o serie de reglementări. În general, aceste reglementări privind desfășurarea activității bancare au un mesaj de protecție față de risc cu rezonanță multilaterală. Exemplificând, se protejează în fapt în principal: băncile împotriva riscurilor determinate de calitatea clienților și acțiunile lor potrivnice; clienții împotriva unui management bancar incompetent; interesele acționarilor față de un management defectuos al echipei de conducere a băncii; interesele societății față de instabilitatea băncilor decurgând dintr-un management neechilibrat și cu un apetit foarte mare de risc. Astfel, stabilitatea economiei privită în ansamblul său are ca principal pilon de susținere stabilitatea sistemului bancar, respectiv funcționarea normală a băncilor în toate atribuțiile lor importante în vederea evitării dereglărilor din activitatea unei bănci, care poate reprezenta un pericol de contagiune și pentru celelalte bănci care activează în cadrul economiei.

Creșterea continuă a riscurilor bancare în epoca contemporană, concomitent cu intensificarea relațiilor de colaborare a condus la internaționalizarea reglementărilor în sensul elaborării unor norme naționale potrivit principiilor acceptate de mai multe țări, de genul grupurilor internaționale de studii organizate de Banca Reglementelor Internaționale de la Basel sau aplicarea normelor comunitare, elaborate sub forma directivelor europene în sistemul Uniunii Economice Europene.

În ceea ce privește Banca Transilvania aceasta are o abordare integrată, la nivelul întregului Grup, dedicată identificării, înțelegerii, evaluării și administrării riscului de afaceri, inclusiv a riscului de credit. Politica BT privind riscurile este conceputã pentru creșterea sistematică și continuă a valorii corporației și îndeplinirea obiectivelor strategice în cadrul unui management orientat către crearea de valoare. În plus, promovarea numelui și reputației, precum și a brand-ului său reprezintă priorități cheie pentru BT, a cărui conduită față de clienți este caracterizată prin corectitudine și simț de răspundere.

Riscurile sunt administrate printr-un proces de continuă identificare, măsurare și monitorizare, supus limitelor de risc, autorităților, separării responsabilității și altor controale. Banca este expusa la riscul de credit, risc de lichiditate și risc de piața, cât și la risc operațional. Consecvența administrării riscului este realizată, așa cum am amintit și mai sus, printr-o abordare integrată și coerenta din punct de vedere metodologic, fața de toate riscurile, împreună cu monitorizarea regulată ce permite administrării riscului să gestioneze propriile portofolii într-o maniera proactivă și, atunci când este necesar, să acționeze în timp util și în sens corectiv.

BT stabilește limitele de expunere la riscul de credit pentru instituțiile de credit. Asemenea limite sunt calculate pe baza analizei aspectelor financiare și nefinanciare ale acestor instituții. Noul sistem de punctare care utilizează un sistem de clasificare granulară este de asemenea un model de rating previzional și un instrument pentru evaluarea riscului de credit în vederea realizării unui proces precis de luare a deciziilor. BT foloseșe variabile cantitative, calitative și de risc de țară, calculând un scor final (grad final de risc) pentru fiecare entitate financiară.

Scopul analizelor bazate pe ratingul de credite este acela de a diferenția nivelurile de risc în cadrul portofoliului de împrumuturi al băncii, pentru :

evitarea unei concentrări a creditelor în categoriile cu risc major ;

determinarea unui trend al standingului financiar al clientelei, astfel încât să se întreprindă din timp măsurile necesare pentru a evita deteriorarea calității portofoliului de împrumuturi;

asigurarea managementului riscului de credite și protecția corespunzătoare a băncii și clienților față de riscurile specifice.

Pentru protejarea intereselor acționarilor, deponenților și celorlalți clienți ai săi, BT are un profil mediu de expunere la risc, care este reflectat prin întreaga activitate desfășurată și prin obiectivele, politicile și expunerea la fiecare risc semnificativ.

De asemenea ca urmare a calculării și interpretării unor indicatori privind riscul de credit, se observă că portofoliul de credite este gestionat eficient, banca fiind expusă unui risc de credit mic.

BIBLIOGRAFIE

Bătrâncea Ioan, Ioan Trenca (coord) Analiza performanțelor și riscurilor bancare. Edit Risoprint Cluj-Napoca, 2008

Basno Cezar, Dardac Nicolae, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999

Brendea Cosmin, Riscul și performanța creditului bancar în România, Editura Coresi, București, 2001

Ciotei Constantin N., Finanțe – monedă, credit – bănci, Editura România de Mâine, București, 1999 b#%l!^+a?

Cocriș Vasile , Managementul bancar și analiza de risc în activitatea de creditare: Teorie și cazuri practice,Editura Universității "Al. I. Cuza" , Iași, 2007.

Cocriș V., Chirleșan D., Management bancar, Ed. Univ. „A. I. Cuza”, Iași, 2007

Cocriș Vasile, Marieș Alin-Marius, „Managementul performanțelor și al riscurilor bancare” ” Editura Wolters Kluwer, România, 2010

Dardac Nicolae, Monedă și credit, vol. 1, Editura ASE, București, 2002

Dardac Nicolae, Barbu Teodora, Monedă,Credit, Editura Economică, 2004

Dedu Vasile, Gestiunea și auditul bancar, ed. a 3-a, Ed. Pt. St. Naționale, București, 2001

Emmanuel de Seze, citat de A. Boudinot și I.C. Frabot în “Tehnique et practique bancaires”, Edition Sirey, Paris, 1967

Fisman, R., Love, I., „Financial Development Growth in the Short and Long Run”, NBER Working Paper no. 10236, 2004

Greuning, H., Brajovic, B., Analiza și managementul riscului bancar, Editura Irecson, București,, 2003

Hoanță Nicolae, Bani. Bănci, Editura Economică, București, 2001

Ionescu C. Lucian, Băncile și operațiunile bancare – Fundamentele profesiunii bancare (IBR), Editura Economică, București, 1996

Hurduc Nătălița, Optimizarea activității bancare de rețea, București 2004

Lipsey Richard C., K.A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucuresti, 2002

Oprițescu Marin (coord) Managementul riscurilor și performanțelor bancare. Edit Universitaria Craiova, 2006

Roșca Teodor, Monedă și credit, Editura Altip, Alba Iulia 2003

Rotaru Constantin, Managementul performanței bancare, Ed. Expert, 2001

Temeș Ioan, Mariana Muresan, Contabilitatea societăților bancare.Editura Napoca Star, Cluj Napoca

Trenca, I., Metode și tehnici bancare, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2004, p. 207

Trenca Ioan I.,Metode și tehnici bancare, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca 2006

http://www.bancatransilvania.ro

http://www.zf.ro

www.bnr.ro

***Legea bancară nr.58/1998 art.3

***Norme interne de creditare persoane juridice N.1.1.25

***Regulamentul de Organizare și Funcționare al Băncii Transilvania

***Statutul juridic al Băncii Transilvania

***Statutul Băncii Centrale Europene, cap. Credite.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

BIBLIOGRAFIE

Bătrâncea Ioan, Ioan Trenca (coord) Analiza performanțelor și riscurilor bancare. Edit Risoprint Cluj-Napoca, 2008

Basno Cezar, Dardac Nicolae, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999

Brendea Cosmin, Riscul și performanța creditului bancar în România, Editura Coresi, București, 2001

Ciotei Constantin N., Finanțe – monedă, credit – bănci, Editura România de Mâine, București, 1999 b#%l!^+a?

Cocriș Vasile , Managementul bancar și analiza de risc în activitatea de creditare: Teorie și cazuri practice,Editura Universității "Al. I. Cuza" , Iași, 2007.

Cocriș V., Chirleșan D., Management bancar, Ed. Univ. „A. I. Cuza”, Iași, 2007

Cocriș Vasile, Marieș Alin-Marius, „Managementul performanțelor și al riscurilor bancare” ” Editura Wolters Kluwer, România, 2010

Dardac Nicolae, Monedă și credit, vol. 1, Editura ASE, București, 2002

Dardac Nicolae, Barbu Teodora, Monedă,Credit, Editura Economică, 2004

Dedu Vasile, Gestiunea și auditul bancar, ed. a 3-a, Ed. Pt. St. Naționale, București, 2001

Emmanuel de Seze, citat de A. Boudinot și I.C. Frabot în “Tehnique et practique bancaires”, Edition Sirey, Paris, 1967

Fisman, R., Love, I., „Financial Development Growth in the Short and Long Run”, NBER Working Paper no. 10236, 2004

Greuning, H., Brajovic, B., Analiza și managementul riscului bancar, Editura Irecson, București,, 2003

Hoanță Nicolae, Bani. Bănci, Editura Economică, București, 2001

Ionescu C. Lucian, Băncile și operațiunile bancare – Fundamentele profesiunii bancare (IBR), Editura Economică, București, 1996

Hurduc Nătălița, Optimizarea activității bancare de rețea, București 2004

Lipsey Richard C., K.A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucuresti, 2002

Oprițescu Marin (coord) Managementul riscurilor și performanțelor bancare. Edit Universitaria Craiova, 2006

Roșca Teodor, Monedă și credit, Editura Altip, Alba Iulia 2003

Rotaru Constantin, Managementul performanței bancare, Ed. Expert, 2001

Temeș Ioan, Mariana Muresan, Contabilitatea societăților bancare.Editura Napoca Star, Cluj Napoca

Trenca, I., Metode și tehnici bancare, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2004, p. 207

Trenca Ioan I.,Metode și tehnici bancare, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca 2006

http://www.bancatransilvania.ro

http://www.zf.ro

www.bnr.ro

***Legea bancară nr.58/1998 art.3

***Norme interne de creditare persoane juridice N.1.1.25

***Regulamentul de Organizare și Funcționare al Băncii Transilvania

***Statutul juridic al Băncii Transilvania

***Statutul Băncii Centrale Europene, cap. Credite.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?