Asist. univ. dr. Marius -Ioan Floare [621647]

UNIVERSITATEA „BABEȘ -BOLYAI”
FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:
Asist. univ. dr. Marius -Ioan Floare
Absolvent: [anonimizat]
2020

UNIVERSITATEA „BABEȘ -BOLYAI”
FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ
EUTANASIA ȘI SINUCIDEREA ASISTATĂ MEDICAL

Coordonator științific:
Asist. univ. dr. Marius -Ioan Flo are
Absolvent: [anonimizat]
2020

1
Cuprins
1. Partea introductivă ……………………………………………………………………… .2
1.1. Eutanasia și sinuciderea asistată medical ………………………………………….3
1.2. Tratamentul medical ………………………………………………………………6
1.2.1. Aspecte generale ……………………………………………………….. ….6
1.2.2. Obligația de informare a pacientului ……………………………………… 6
1.2.3. Dreptul de a fi tratat medical ……………………………………………… 9
1.2.4. Dreptul de a refuza tratamentul medical …………………………………… 9
1.2.5. Refuzul victimei de a se trata medical raportat la eutanasie și sinuciderea
asistată medical …………… …………………… ……………………… …12
2. Cercetarea argumentelor incrimin ării și dezincrimină rii eutanasiei ori sinuciderii asistate
medical ………………………………………………………………………… ……… .12
2.1. Eutanasia și sinuciderea medicală în Olanda ……………………………………..18
3. Consimțământul victimei – cauză justificativă ………………………………………… 18
4. Prevederile legii fundamentale ale României referitoare la dreptul la viață……………..20
5. Identificarea și analizarea faptelor penale care se mul ează pe întreruperea voită a cursului
natural al vieții pacientului ……………………………………… …………. ………… ..27
5.1. Aspecte generale …… ………………………………………………… ..…………27
5.2. Eutanasia .…………………………………………………………………………28
5.2.1. Omorul și omorul calificat ………………………………… ……………..28
5.2.2. Uciderea la cererea victimei ………………………………………………29
5.3. Sinuciderea asistată medical ………………………………………………………31
5.3.1. Determinarea sau înlesnire a sinuciderii ………………………………….. 31
6. Concluzii ……………………………………………………………………………… ..32

2
1. Partea introductivă
Contextul actual al îmbogățirii cunoștințel or științifice și al perfecționă rii tehnologice1,
care îi permit e omului să trăiască mai mult și, implicit, să conv iețuiască mai mult timp cu o
boală, care până nu demult producea o moarte rapidă, creează apariția unei noi dezbateri
referitoare la eutanasie și sinucidere asistată medical, respectiv la dreptul pacientului de a
refuza tratamentul medical. Acestă temă con troversată nu poate fi, în opinia mea, reductibilă
la o soluționare binară, adică la o legalizare deplină a mijloacelor de întrerupere a cursului vieții
sau la o refuzare completă a procedeelor de sistare a vieții, ci remediul optim necesită a fi
nuanțat, nefiind pe deplin convingătoare nici poziția în d efavoarea dezincriminării, care
apreciază că, atentându -se la dreptul la viață, s -ar crea o hemoragie necontenită a valorii sociale
aflată în cauză, nici viziunea care își dorește accesul liber și neîngrădit la metode de s istare a
vieții. Însă, apreciez că nu e ste cu putință să nu năzui m înspre o abordare intermediară și
proporțională. Această cale de mijloc consider că nu este reprezentată nicidecum doar de
recurgerea la tratamente paliative, adică medicamen te care ameliorează sau înlătură
simptomele unei boli pen tru o durată scurtă de timp, fără a suprima cauza acesteia, întrucât
prezintă marele neajuns de a prelungi suferința psihică a pacientului în fața morții iminente.
Laura Stănilă susține că eutanasia este „un subiect de actualitate atâta timp cât viața va
da o lupta cu moartea și durerea”2. Într -adevăr, este o temă litigioasă, susceptibilă de o abordare
multidimensională, care de multe ori este rezumată în următoarele abor dări di ametral opuse,
disco rdia celor două viziuni fiind ire conciliabilă: moarte demnă ori crimă premeditată.
Socotesc că confluența acestui concurs de valori trebuie să încline înspre accesul liber la o
moarte demnă, conform liberului arbitru al celui aflat în suferință, și nu în spre o moarte
chinuitoare, apărân du-se astfel doar propriile ambiții depersonalizate ale ambasadorilor
curentului incriminării eu tnanasiei și sinuci derii asist ate medical. Însă, acest acces la
posibilitatea de a stopa cursul firesc al vieții este necesar a fi scrupulos reglementat, întocmai
pentru a nu deveni o pantă alunecoasă. Această ultimă sintagmă este des întâlnită în doctrină,
fiind socotită a fi „principalul argument al opozanților legalizării eutana siei, care au considerat

1 Inclusiv Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, în adoptarea Declarației universale
despre bioetică și drepturile omului, confirmă problemele etice pe care le ridică progresele rapide ale științelor și
aplicațiilor tehnologice, sugerând că acestea „trebuie examinate ținând cont de demnitatea persoanei umane și de
respectul universal și efectiv pentru drepturile omului și pentru libertățile fundamentale” (UNESCO, Declarația
universală despre bioetică și drepturile omului , în Studia Univers itatis Babeș -Bolyai Bioetica, nr. 1/2008, p. 99).
2 L. Stănilă, Obsesia terapeutică. Pro și contra eutanasiei – noi provocări ale legislației românești , în Analele
Universitatii de Vest din Timisoara, Seria Drept, nr. 2/2014, p. 43.

3
că legalizarea eutanasiei ar duce la accentuarea acestei pante , adică la o cădere liberă spre mai
multe abuzuri și decesuri nejustificate”3.
În conținutul prezentei lucrări voi încerca să expun necesitatea depenalizării eutanasiei
și sinuciderii asi state medical, priviț ă prin prisma pacientului aflat în suferință. De asemenea,
nu pot să neg achiesarea de la bun început a concepțiilor poziționate în favoarea dezincriminării
eutanasiei, adică cele referitoare la o moarte demnă, prin urmare, o expunere imparțială a
subiectului n u este în măsură a fi realizată. C u toate acestea, voi analiza receptiv tema indicată,
iar, pentru a ajunge la o concluzie clară, voi parcurge întreaga axă, dinspre o extremă a ei,
înspre cealaltă.
Deși eutanas ia și sinuciderea asistată medical sunt practici legale î n diferite state ale
spațiului e uropean4, cât și ale altor state din afara acestuia5, legiuitorul român a ales respingerea
în totalitate a unor astfel de practici, Codul penal prevăzând, printre alte le, la art. 190,
infracțiunea de ucidere la cerea victimei, ca o formă atenuată a omorului.
Realitatea nu poate fi combătută, în societățile dezvoltate se moare tot mai des, aproape
exclusiv în spital, înconjurat de medici și de personalul sanitar, ajungându -se astfel ca medicul
să fie poziționat între ciocan și nicovală, căci, pe de o parte, exi stă drepturile pacientului care
îi cer medicului să fie un simplu executant al voinței celui aflat în suferință, iar, pe de cealaltă
parte, avem rațiunile morale și scopurile medicinii, care îi solicită medicului să nu prescrie
niciodată o substanță cu efe cte letale, chiar dacă i se cere, și nici să ofere vreu n sfat în această
privință. Ace ste ultim e imperativ e sunt cuprins e în jurământul lui Hip ocrate, legământ cu dublă
calitate, căci cuprinde îndatori rile etice ale medici lor și reprezintă actul de debut al oricărui
medic în exercitarea profesiei.
1.1. Eutanasia și sinuciderea asistată medical
În primul rând, se impune definirea și disecarea următoarelor noțiuni: eutanasie și
sinucidere asi stată medical, pentru a putea conclude dacă este necesar ori nu a probarea acestor
mijloace ce servesc la întrerupere a cursului natural al vieții. De asemenea, trebuie evidențiat
că utilizarea acestor metode se solicită a fi efe ctuate doar în cazul pacienților cuprinși de o
boală nevindecabilă și provocatoare de suferințe, care, în plus, și -au manifestat neechivoc
consimțământul de a înceta din viață, căci, altminteri, ne putem întreba în temeiul căror criterii

3 D. Nițu, L. Mureșan, Eutanasia – o pantă alunecoasă? , în Studia Universitatis Babeș -Bolyai Iurisprudentia, nr.
2/2003 (disponibil pe: http://arhiva -studia.law.ubbcluj.ro/articol/452 ).
4 De pildă, Olanda, Belgia, L uxemburg și Elveția.
5 Spre exemplu, provincia canadiană Quebec, și, din interiorul Statelor Un ite ale Americii, se pot enumera statele
Washington, Oregon, Montana.

4
poate fi considerată îndreptățită atitudinea titularului va lorii sociale ocrotite de a recurge la
eutanasie sau la sinucidere a asistată medical.
Cercetarea subiectul ui consider că trebuie pornită de la conceptul sinucidere, întrucât,
fără nicio urmă de îndoială, pacientul, în forul său interior, acest rezultat dor ește să îl obțină.
Un autorul definește sinuciderea ca fiind „orice caz de moar te care rezultă direct sau indirect
dintr -un act pozitiv sau negativ, savîrșit de victima însăși, și despre care aceasta știe ce rezultat
se va produce”6. Așadar , dacă actul est e comis de o altă persoană, dar cu consimțământul
victimei, nu e cu putință să considerăm că persoana s -a sinucis. Consider aceas tă viziunea
robustă, întrucât delimitarea dintre sinucidere și omucidere se realizează în funcție de cel care
a săvârșit actul de executare, prin urmare , doresc să propun un alt criteriu de determinare a unei
fapte drept fiind sinucidere, și anume, consimțământul victimei.
În opinia mea, definiția anterioară constituie sinuciderea privită stricto sensu ,
sinuciderea lato sensu reprezentând urmărirea și realizarea suprimării în mod voit a vieții
pacientului, printr -o acțiune sau inacțiune, indiferent dacă actul de executare este săvârșit de
către victima însăși ori de către o altă persoană, dar cu consimț ământul celei dintâi.
Rațiune a pentru care apreciez că este necesară extinderea noțiunii de sinucidere,
inclusiv în situația în care actul de executare a fost comis de către o altă persoană, se bazează
pe premisa de la care trebuie să pornim, mai exact , consimțământul victimei, întruc ât acesta
este elementul declanșator al conduitei terțului. Consecințele practice ale unei astfel de viziuni
sunt majore, deoarece ar rezulta includerea eutanasiei și a sinuciderii asistate medical în
noțiunea de sinucidere, iar sinuciderea nefiind incriminată în nici un stat din lume, fiindcă este
considerată o „autoleazare care implică ab sența unui conflict juridic”7, are ca efect
dezincriminarea eutanasiei și a sinuciderii asistate medical. Cu toate acestea, în cele ce vor
urma voi întrebuința semn ificațiile terminologice consolidate unanim în doctrină , pe care le o
voi prezenta mai jos.
În sfârșit, eutanasia reprezintă actul deliberat al medicului de a pune capăt vieții unui
pacient printr -o interven ție medicală, la cererea celui aflat în suferință, cu intenția de a curma
afecțiunea acestuia, iar sinuciderea asistată medical constă în acț iunea pacientului de a -și
administra un medicament cu efect letal, intenția acestuia fiind de a cauza moartea sa, urmărind

6 É. Durkhe im, Despre sinucidere , Ed. Institutul European, Iași, 1993, p. 12.
7 V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, Explicații teoretice ale
Codului penal român. Partea specială , vol. III, ed. a 2 -a, Ed. Academiei Române, București, 2003, p. 201.

5
ușurarea suferinței, moartea pacientului fiind declanșată de medicamentul furnizat de către
medic, cu scopul de a facilita sinucidere a pacientului8.
Este important de precizat că, în momentul în care pacientul este împrejmuit de
iminența morții acerbe, dar manifestă reticență în privința oricărui tratament medicamentos,
apreciind că pentru el însemnă o nouă povară, acest caz nu se încad rează în definițiile de
eutanasie ori o sinucidere asis tată medical, fiindcă lipsește intenția de a întrerupe viața ,
respectiv furnizarea de substanțe cu efect mortal, ci constituie facultatea legitimă a pacientului
de a refuza tratamentul medical.
Revenin d, pe lângă cele două definiții menționate anterior, se cere, pentru o mai bună
înțelegere a subiectului, a se face distincția între următoarele clasificări princip ale ale
eutanasiei:
În funcție de voința pacientului, trebuie să distingem între eutanasie v oluntară,
non-voluntară și involuntară. Ne aflăm în prima situație atunci când pacientul, persoană care
are competență decizională, înțel egând natura solicitării și urmă rind obținerea rezultatului
deciziei sale, reclamă efectuarea sistării cursului vieții . Eutanasia non -voluntară desemnează
ipoteza în care viața pacientul este curmată, acesta neputând exprima o opinie, „fie pentru că
este inconștient, fie pentru că este incapabil să exprime o dorință, fie pentru că nu poate înțelege
situația”9. De pildă, i poteza pacientului aflat înt r-un stadiu avansat de intoxicaț ie voluntară cu
substanțe psihoactive, căruia i se re fuză sau întrerupe tratamentul medicamentos, deși
consecințele conduitei sale sunt previzibile pentru medic, reprezintă o eutanasie non -volunta ră.
Eutanasia involuntară se întâlnește atunci când „pacientul, deși are capacitatea de a decide, nu
a fost consultat asupra gestului aducător de moarte sau a declarat anterior că nu dorește să i se
facă eut anasie”10. Spre exemplu, în caz de război, atenția medicilor este concentrată asupra
persoanelor care au șanse mai crescute de supraviețuire, în defavoarea celorlalți soldați răniți
mai grav.
De asemenea, după modalitatea de efectuare, eutanasia poate fi „activă, atunci când
medicul administrează anumite substanțe letale sau în doze letale”11, ori pasivă, atunci când
medicul omite realizarea unui anumit tratament cu calitatea de a prelungi ori salva viața
pacientului. În plus, trebuie să delimităm eutanasia activă, în funcție de factorul declanșator al

8 L. W. Summer, Asisted death: a st udy in ethics and law , Ed. Oxford University Press, Oxford, 2011, p. 18 -19.
9 D. Nițu, L. Mureșan, op. cit .
10 A. B. Trif, V. Astărăstoae, L. Cocora, Euthanasia. Suicidul asistat. Eugenia. Pro versus contra. Mari dileme
ale umanității , Ed. Infomedica, Bucur ești, 2002, p. 81.
11 R. Chiriță, Dreptul constituțional la viață și dreptul penal , în Studia Universitatis Babeș -Bolyai Iurisprudentia,
nr. 2/2001, p. 120.

6
decesului pacientului, în eutanasie directă, care presupune producerea morții ca urmare a
medicamentul letal, și indirectă, care desemnează ipoteza producerii decesul ca efect colateral
al tratamentului paliativ, act medical cu scop analgezic.
1.2. Tratamentul medical
1.2.1. Aspecte generale
Refuzul intervențiilor medicale de către un pacient este o realitate a practicii medicale,
care nu de puține ori declanșează dileme etice izvorâte de conflictul obligației medicului de a
trata pacientul și dreptul la autode terminare al pacientului.
Înainte de a examina posibilitatea pacientului de a refuza tratamentul medical, în
prealabil, se impune cercetarea obligației medicului de a informa pacientul, întrucât, așa cum
voi arăta mai jos, pe de o parte, pot exista ipoteze în care consimță mântul pacientului este
prezumat, iar, pe de cealaltă parte, putem întâlni situații în care pacientul nu are capacitatea
decizională.
De asemenea, trebuie supus analizei dreptul pacientul ui la ocrotirea sănătății, adică
dreptul de a fi tr atat, care, evident, este strâns aflat în relație cu dreptul pacientului de a refuza
tratamentul medical, căci, în absența primului drept, discuția despre cel de -al doilea este
iluzorie. În plus, e ste interesantă afirmația unor autori din doctrină, care po rnind de la principiul
autonomiei de voință, aflat atât la temelia consimț ământului la tratament, cât și la refuzul la
tratament, ajung la a concluzia că „acceptarea tratamentului e mai bine reglementată legal decât
procedura de a refuza tratamentul medica l”12.
1.2.2. Obligația de informare a pacientului
Deși notorietatea consimțământul informat la tratament poate fi sesizată încă din
primele decenii ale secolului douăzeci, prima declarație cu valoare juridică a fost formulată
abia în anul 1947, ca reacție a experimentelor medicale efectuate de către Germania Nazistă
de-a lungul celui de -al Doilea Război Mondial, precum și în perioada imediat anterioară
declanșării acestuia. La p rimul punct al Codului de la Nuremberg13 se precizează, în mod
expres, în secțiune a dedicată experimentelor med icale permise, faptul că consimțămâ ntul
voluntar al subiectului uman este esențial.

12 M. Rajka, M. Aluaș, Legal regulations on patient’s right to refuse medical treatment , în Studia Un iversitatis
Babeș -Bolyai Bioetica, nr. 1 -2/2016, p. 117.
13 Pentru o prezentare mai amănunțită, a se vedea: P. J. Weindling, Nazi Medicine and the Nuremberg Trials.
From Medical War Crimes to Informed Consent , Ed. Palgrave Macmillan, London, 2004, p. 3 -8.

7
Ulterior s-au format și alte proclamații, ajungând să se considere că „orice intervenție
medicală care are caracter preventiv, diagnostic sau terapeutic nu poate să fie pusă în acțiune
decât cu consimțământul prealabil, liber și ex primat al persoa nei în cauză , fondat pe informații
suficiente”14. În plus, în societatea contemporană, exigența consensului informat este decisivă
chiar și pentru medic, întrucât acesta este chemat „să facă socoteli cu pluralitate de interese în
joc”15 sau, cu alte cuvinte, în realizarea ac tului medical, medicul este constrâns să țină seamă
de algoritmul pacientului, adică de alegerile pacientului. De exemplu , dacă maladia se poate
lecui medicamentos prin două căi, fiecare prezentând diferite riscuri și avantaje, medicul este
obligat să resp ecte judecata pacientului.
Sub influența doctrinei străine16 au fost dezvoltate patru elemente constitutive ale
consimțământu lui valid, necesare ca pacientul să primească î ngrijiri medicale:
Acceptarea clară și explicită a pacientului ca, într -o situație pr ecisă, un specific
tratament medical să -i fie administrat de către un anume medic. În plus, în anumite ipoteze,
acordul poate fi inclusiv implicit, dacă aceasta rezultă dintr -un comportament anterior exprimat
al pacientului. Propunerea tratamentului medica l poate surveni din dorința pacientului ori, în
mod alternativ, la sugestia cadrelor medicale. Oricum, este important de subliniat că acceptarea
trebuie să izvorească din forul interior al pacientului, iar nu a unei alte persoane.
Capacitatea pacientului presupune abilitatea acestuia de a lua o decizie rațională în
privința acceptării sau refuzării unei forme particulare de tratament. Capacitatea de a decide
este necesar să existe la momentul pronunțării hotărârii medicale. În cazul persoanelor majore
capacitate a este prezumată, putându -se face proba contrară. Per a contrario , minorii sunt
prezumați a fi lipsiț i de capacitatea decizională.
Acceptarea pacientului trebuie să fie neviciată, cu alte cuvinte, acceptarea să nu fie
alterată, fie în conținutul său intelectual, conștient, fie în caracterul său liber.
Se impune ca persoanei să îi fie divulgate toate informațiile referitoare la tratamentul
medical. Aceste informații , în mod firesc , ar trebui să includă: diagnosticul, pronosticul în
ipoteza absenței tr atamentului, tratamentele alternativele disponibile, probabilitatea de reușită
a fiec ărei alegeri, precum și riscurile asociate. În plus , pentru a facilita înțelegerea informațiilor
oferite , comunicarea către pacient e ste necesar a fi realizată într -o manieră coprehensibilă.

14 UNESCO, op. cit., p. 103.
15 A. Musion, Relația medic -pacient verificată în consensul informat , în Studia Universitatis Babeș -Bolyai
Bioetica, nr. 1/2010, p. 55.
16 L. W. Summer, op. cit. , p. 28 -30.

8
De asemenea, trebuie expuse încă câteva observații suplimentare :
În primul rând, în ipoteza unei urgențe , când lipsa u nui tratament medical poate înrăutăț i
ireversibil starea pacientului sau îi poate provoca moartea, iar pacientul e ste incapabil din cauza
situației să -și ofere consimțământul, medicul poate administra tratamentul fără acordul părții
suferinde . Acesta este o situație de excepți în care consimțământul pacientului este prezumat17.
Cu toate acestea, consimț ământul informat al pacientului reprezintă regula, iar acesta constă
într-un proces prin care pacientul ia cunoștință despre scopul, beneficiile și potențialele riscuri
ale unui act sau intervenții medicale , precum a fost descris și mai sus .
În al doilea rând, pot exista situații în care interesul societății trebuie să prevaleze, prin
urmare, tratamentul medical poate fi administrat fără consimțământul pacientului sau chiar
dacă acesta refuză în mod manifest. De pildă, pacienții cu suspiciu ne de tuberculoză ce necesită
spitalizare vor fi plasați în unitatea de izolare respir atorie până la stabilirea statut ului
bacteriologic18.
În al treilea rând, pacientul poate renunța la beneficiul consimțământului informat,
lăsând autoritatea de decizie me dicului sau unui terț.
În al patrulea rând, medicul, sub prevederea privilegiului terapeutic, are facultatea de a
nu divulga o parte din informațiile relevante, dacă dezvăluirea acestora ar avea efect e
substanțial adverse asupra condiției pacientului. Ne p utem află într -o astfel de ipoteză în
următorul exemplu, când pacientul se află într -o situație instabilă de aritmie cardiacă, iar
relev area tuturor informațiilor de că tre medic ar putea declanșa un rezultat vătămător mai grav
sau chiar moartea.
Așadar, cu excepția cazurilor prezentate mai sus, putem concluziona că este i nterzisă
efectuarea unui tratament medical fără acordul pacientului. Tot astfel, trebuie punctată
sesizarea marcată în doctrina a utohtonă privind aplicarea cauzei justificative a stării de
necesitate, care precizează că „u na dintre limitările cauzei justificatie a starii de ne cesitate este
principiul demnităț ii umane și cel al autonomiei de voințe a pacientului, astfel că o intervenție
medicală, chiar menită să salveze viața paci entului, nu poate fi efectuată î mpotriva voințe i
acestuia, pe considerentul stă rii de n ecesitate”19.

17 Potrivit art. 14 din Legea 46/2006, când pacientul nu îș i poate exprima voința, dar este necesară o intervenție
medicală de urgență, personalul medical are dreptul sa deducă acordul pacientului dintr -o exprimare anterioară a
voinței acestuia.
18 Conform ghidului metodologic privind controlul transmiterii tubercu lozei în unitățile sanitare de
pneumoftiziologie și în alte instituții cu risc din România, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
88 din 30 ianuarie 2018.
19 F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea Generală , vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 406.

9
1.2.3. Dreptul de a fi tratat medical
Dreptul de a fi tratat medical își are izvorul atât în dreptul internațional20, cât și în
dreptul intern, fiind prevăzut inclusiv d e legea fun damentală a României la art. 34. C onform
acestei norme juridice, dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. Tot astfel, potrivit art. 2 din
Legea 46/2003, pacienții au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care
societate a dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare și materiale.
Tratamentul medical include în conținutul său, pe lângă efectul curativ, inclusiv
îngrijirea paliativă, care trebuie considerată o formă de asistență medicală. În mod tradițional,
ocrotirea paliativă era aplicabilă exclusiv în cazul pacienților în care moartea era iminentă, însă,
în perioada contemporană, de o asemenea solicitudine poate beneficia persoana încă dintr -un
stadiu incipient al maladiei progresive, concomitent cu alte modali tăți de tratament specifice
bolii respective care au ca scop amânarea deznodământului .
Organizația Mondială a Sănătății a redefinit recent, în 2002, la Geneva, îngrijirea
paliativă, considerând că reprezintă o „abordare care îmbunătățește calitatea vieții pacienților
și familiilor acestora, făcând față problemelor asociate cu boala amenințătoare de viață, prin
prevenirea și înlăturarea suferinței, prin identificarea precoce, evaluarea corectă și tratamentul
durerii și al altor probleme fizice, psiho -social e și spirituale”. În acest context, este important
de reținut că unul dintre principiile tratamentelor paliative privește „utilizarea terapiilor potrivit
fiecărui caz în parte, pentru a menține independența pacientului”21, întocmai pentru ca cel
căruia i se administrează substanțele cu efect analgezic să poată acorda prețuire clipelor finale
ale vieții, în caz contrat, supliciul s -ar fi întins nejustificat, persoana bolnavă fiind silită să
vizioneze derularea imagin ației diluate.
1.2.4. Dreptul de a refuza t ratamentul medical
După cum exprimă un autor, „varianta negativă a consimțământului informat o
reprezintă refuzul informat”22, iar despre acesta din urmă vom discuta în acestă secțiune. Cu
toate acestea, poziționarea pe același palier a refuzului de a se tr ata, a eutanasiei și a sinuciderii
asistate medical, ar avea sens doar dacă s -ar fonda exclusiv pe manif estarea de voință a
pacientului. În consecință, refuzul victimei de a se trata este sui generis .

20 Spre exemplu, în Declarația Universală a Drepturilor Omului, semnată de România , în data de 14 decembrie
1955, se prevăd, la art. 25, următoarele: „Orice om are dreptul la un nivel de trai care să -i asigure sănătatea și
bunăstarea lui și familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile
sociale necesare.”
21 B. Ioan, V. Astărăstoae, Dileme etice la finalul vieții , Ed. Polirom, Iași, 2013, p. 77.
22 B. Ioan, C. Gavrilovici, V. Astărăstore, Bioetica: cazuri celebre , Ed. Junimea, Iași, 2005, p. 19.

10
Dreptului de ocrotire a sănă tății îi corespunde un drept al pacientului la
autodeterminare23, prevăzut și de art. 3 din Declarația de la Lisabona privind drepturile
pacienților. În adăugare, posiblilitatea pacientului de a refuza tratamentul medical este
recunoscută inclusiv de către Curtea Europeană a Drep turilor Omului: „dreptul individului, în
deplină cunoștință de cauză, de a refuza, conform legii, diverse tratamente, intră sub sfera art.
8 al Convenției, care îi asigura integritatea vieții sale private”24.
Odată ce refuzul tratamentul medical a fost rec unoscut ca drept, medicul și personalul
sanitar au devenit obligați a se abține de la orice intervenție contrară voinței persoanei. Prin
urmare, dacă decizia de autodeterminarea a pacientului se află în conflict cu obligația medicului
de a-l trata , dreptul celui ce refuză trebuie să prevaleze, chiar și în situația în care aceasta nu
este oportun ori este în detrimentul sănătății celui aflat în suferință. Această abordare a
pacientului, care poate fi considerată autodistructivă, poate surveni inclusiv în sta diul terminal
al maladiei25.
Conform doctrinei26, s-au dezvoltat următoarele principii ale îngrijirii paliative:
afirmarea vieții; privirea morții ca un proces natural; încunoștințarea faptului că ocrotirea
analgezică nici nu gră bește moartea, nici nu o amân ă; asigurarea amelioră rii durerii lor și a
simptomelor dezagreabile; integrarea aspectelor psihologice și spirituale ale îngrijirii; oferirea
unui sistem de sprijin pentru a -i ajuta pe pacienți să trăiască pe cât de activi posibil, până la
moarte; oferirea unui sistem de sprijin pentru a ajuta familia să facă față pe durata bolii
pacientului și a propriului lor doliu. După cum se poate sesiza, îngrijirea paliativă impl ică o
abordare multiprofesională , fapt lăudabil, nerezumându -se doar la simpla administrar e
medicamentoasă a analgezicelor.
Cu alte cuvinte , este esențial de evidențiat că medicul are obligația de a -l informa pe
pacient despre dreptul său la autodeterminare27, dar și de a-i aduce la cunoștință repercu siunile
deciziei de renunțare sau de oprire a intervenției medicale, în ipoteza în care un act medical se
afla în desfășurare, judecata putând fi realizată doar de către pacient. Astfel spus , „întreruperea
tratamentelor ineficiente și inadecvate se configurează ca o acceptare conștiincioasă a condiți ei

23 Conform art. 13 din Legea 46/2006, pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenție medicală
asumându -și, în scris, răspunderea pentru decizia s a; consecințele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie
explicate pacientului.
24 L.-M. Harosa, O discuție asupra jurisprundenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la
moarte , în Studia Universitatis Babeș -Bolyai Bioetica , nr. 1/2008, p. 69.
25 Stadiul terminal de îngrijire reprezin tă etapa finală a pacientului, survenirea decesului fiind iminentă și
inevitabilă, iar tratamentul medical are, în acest moment, doar un efect paliativ.
26 G. Zeppetella, Îngrijirea paliativă în pr actica clinică , Ed. Farmmedia, Târgul -Mureș, 2014, p. 3.
27 M. Rajka, M. Aluaș, op. cit. , p. 114.

11
de muritor a omului și nu va fi confundată nici cu resemnarea, nici cu omiterea acordării
primului ajutor”28.
În doctrină se face o distincție între abandonul terapeutic și asistențial, pe de o parte, și
întreruperea încrâncenării terapeutice, pe de altă parte, ambele constituind modalități ale
dreptului de a refuza tratamentul medical. Prin prima sintagmă trebuie să înțelegem „omiterea
în mod voluntar, a tuturor acelor acte proporționale și adecvate situației clinice a pacientului
care contribuie sau duc la moartea acest uia, sau întrerup evoluția bolii, sau îl privează de
susținere vitală de natură diferită”29, iar prin a doua sintagmă trebuie să înțelegem „suspendarea
tuturor acelor tratamente care sunt disproporționate față de situația clinică a paci entului, care,
de fapt, cauzează mai multe daune decât beneficii persoanei tratate și care nu reușesc nici să
stabilizeze, nici să amelioreze condiția generală a pacientului”30. În plus, atrage atenție situația
Martorilor lui Iehova care nu țin seamă de transfu ziile sanguine , dar refuzul nu se naște din
dorința de a muri, ci ca urmare a unor convingeri religioase, căci acceptare a ar presupune, în
concepția acestora, excluziunea din viața veșnică.
Deoarece același tratament poate avea aptitudinea de a fi atât proporționat, cât și
disproporționat, în funcție de starea de sănătate, respectiv cantitatea și calitatea vieții de care
poate beneficia pacientul de pe urma tratamentului, este limpede, în ace st context, facultatea
celui care se află în suferință de a se abține de la tratament, dacă tratamentul ar fi
disproporționat, adică sanșa obținerii rezultatului dorit ar fi nesemnificativă, iar efectele
adverse ar diminua drastic cantitatea ori calitatea vieții.
Este clar că pacienții competenți au dreptul de a lua ei înșiși hotărâri privind tratamentul
medical, datorită dreptului la autodeterminare. Însă, care este situația persoanelor considerate
incompetente, fie din cauza progresiei nefavorabile a boli i, fie ca urmare a unui efect pricinuit
de tratamentele aplicate? În această ipoteză, există un mecanism substitutiv, care se dorește a
completa absența persoanei incapabile la participarea procesului decizional . Astfel, subiecții
incapabili au beneficiul de a refuza tratamentul medical, însă în acest caz, conform prevederilor
legale ale art. 16 din Legea 46/2003, se cere consimțământul reprezentantului legal, pacientul
trebuind să fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât îi permite capacitatea lui de
înțelegere. Rațiunea normei juridice fiind întocmai de a ocroti pacientul vulnerabil, pentru ca
acesta să nu adopte o rezoluț ie pripită cu posibile efecte dăună toare și ireversibile.

28 A. Pessina, Eutanasia. Despre moarte și despre alte lucruri. Câteva di stincții. A ucide și a lăsa să moară , în
Studia Universitatis Babeș -Bolyai Bioetica , nr. 2/2009, p. 110.
29 Idem , p. 104.
30 Ibidem .

12
1.2.5. Refuzul victimei de a se trata medical raportat la eutanasie și sinuciderea
asistată medical
În sfârșit, este necesară delimitarea dintre dreptul paci entului de a refuza tratamentul
medical, eutanasia și sinuciderea asistată medical. Pentru a lămuri această dilemă, voi p orni de
la un exemplu de școală: dacă pacientul, împușcat în zona gâtului, este paralizat ca urmare a
secționării măduvei spinării, viața acestuia depinzând de un mecanism de ventilație artificială,
iar cel aflat în suferință adoptă, în mod conștient, hotărârea că nu își dorește s ă mai îndur e
durerea propriei existențe , cerând deconectarea de la aparatul medical , fapta persoanei cuprinse
de boală constituie un refuz al tratamentul ui medical , eutanasie ori sinucidere asistată medical?
În primul rând, sinuciderea asistată medical trebuie exclu să în totalitate, neexistând o
acțiu ne de furnizare a pacientului substanțe cu efect letal, chiar și atunci , persoana ar fi inaptă
de a o administra, căci este atins de paralizie31. Prin urmare, mai rămân viabile doar
alternativele de refuz al tratamentului și eutanasia. În privința celei d intâi, se apreci ază că este
necesar, de asemenea, să fie înlăturată din rândul modalităților de rezolvare a disputei, întrucât
suprimarea conexiunii aparatului de ventilație artificială trebuie să fie realizată de către pa cient,
sau, altfel spus, se impune ca persoana în cauză să săvârșească actul de executare pentru a se
considera refuzul victimei de a se trata.
Așadar, prin excludere, fapta medicului se include în categoria eutanasiei, de unde se
ivește o altă discor die, și anume, întreruperea conexiunii aparatului este considerată o eutanasie
activă ori pasivă? Această controver să privind clasificarea eutanasiei, în funcție de modalitatea
de efectuare, deși la prima vedere p are clară, practic, este dificil de distins, ap reciindu -se că
dilema poate fi rezolvată doar de la caz la caz.
Doctrina32 socotește că trebuie diferențiat după cum aparatul, pe de o parte, poate
funcționa doar pe baza acțiunii fizice continue, situație în care ne -am afla în ipoteza eutanasiei
pasive, sau, pe de altă parte, poate funcționa independent de acțiunea fizică a une i persoane,
caz în care ne află pe tărâmul eutanasiei active.
2. C ercetarea argumentelor incriminării și dezincrimină rii eutanasiei ori
sinuciderii asistate medical
În această secțiune voi prezenta și analiza argumente pro și contra, atât cele evidențiate
în doctrina autohtonă , cât și cele prezente în doctrina străină, întâlnite adesea în cazul eutanasiei

31 Iată și unul dintre motivele pentru care socotesc că este oportună dezincriminarea eutanasiei alături de
sinuciderea asistată medical, căci, în speță, pacientul se află în imposibilitatea de a recurge la sinuciderea asistată.
32 D. Nițu, L. Mureșan, op. ci t.

13
și a sinuciderii asistate medical. Un autor a reușit o conturare demnă de atenție a temei, spunând
următoarele: „în vreme ce etica de până la sfârșitul se colului al XX -lea, s -a concentrat exclusiv
asupra relațiilor dintre persoane, problema care se pune acum este elaborarea eticii operării
omului cu natura însăși”33.
Succint, există două poziții, pe de o parte, cea care militează pentru incriminarea
eutanas iei și a sinuciderii asistate medical, considerând că nu se justifică în vreo circumstanță
gestul de a întrerupe cursul natural al vieți sale sau altuia, și, pe de cealaltă parte, cea care
consideră că există un drept de a muri, prin urmare, se solicită po sibilitatea bolnavului de a cere
medicului oferirea, respectiv administrarea substanței provo catoare de moarte. Cu alte cuvinte,
„se cere medicului să devină arbitru al alegerii, alegere care poate separa voința rudelor de cea
a pacienților, sau se pretind e ca medicul să fie un simplu executant al alegerii pacientului
însuși”34.
Dacă inclusiv în forul intern este dificilă găsirea răspunsului pe care îl socotim corect,
atunci o soluționare unanimă a tuturor statelor poate fi considerată imposibil de realizat. În
concepția unui autor, reacția comunității, privind dorința pacientului de a recurge la eutanasie,
poate fi reductibilă la următorul comportament succesiv: „indiferența rece pe care societatea
i-o arată omului, iar apoi grija febrilă față de același, a tunci când el este pe cale să părăsească
deliberat liga celor vii”35. Complexitate a subiectului reiese atât din implicațiile
pluridisciplinare pe care le curpinde, precum și din formele de reflectare diferită în conștiința
omului. Altfel spus, în funcție de prisma înspre care ne îndreptăm, putem descoperi o elucidare
diamentral opusă a c ontroversei, de pildă, aceeași persoană, dar în ipostaze distincte ale vieții,
posibil chiar neîndepărtate, este îndreptățită să considere eutanasia unica decizie aflată în
consonanță cu demnitatea umană, dacă este cuprins de o boală incurabilă și provocat oare de
suferințe proeminente, ori, în lipsa vreunei afecțiuni, poate considera optarea morții o alegere
lașă36.

33 M. G. Buta, L. Buta, Pentru o bioetică creștină într -o epocă post creștină , în Studia Universitatis Babeș -Bolyai
Bioetica, nr. 1/2008, p. 92.
34 A. Pessina, Eutanasia. Despre moarte și despre alte lucruri. Eutanasia liberală , în Studia Universitatis
Babeș-Bolyai Bioetica, nr. 1/2009, p. 101.
35 J. Améry, Despre sinucidere. Discurs asupra morții liber alese , Ed. Art, București, 2012, p. 114. Paradoxal, în
opinia mea, o atitudine similară privind dreptul la viață se poate sesiza și în cazul întreruperii c ursului sarcinii, o
altă dilemă cu care societatea contemporană se confruntă, când multe asociații sunt preocupate de protejarea
dreptului la viață doar până în stadiu desprinderii fătului de cordonul ombilical, urmând ca ulterior, după
dobândirea calități i de persoană, aceleași organizații să reflecte un comportament delăsător, necanalizând resursele
către sprijinirea noii vieții, ci rezumându -se doar la adoptarea unei poziții declarative de apă rare a vieții premature.
36 După cum spune un autor, „sinucigaș ul alege moartea, pentru că nu vede rostul, sau îi este teamă, nu are curajul
să parcurgă până la capăt drumul vieții” (B. László, Eutelia – Eutanasia: o viață mai fericită – o moarte demnă ,
Ed. Curtea veche, București, 2007, p. 249).

14
De-a lungul timpului s -au formulat, spre exemplu, următoarele considerații contra
intervențiilor medicale de scurtare intenționată a duratei vi eții pacientului aflat în faza
terminală: posibilitatea comiterii unor abuzuri, dificultatea diferențierii între cererile care
trebuie onorate și cele care trebuie respinse, șansa survenirii unor erori de diagnostic,
eventualitatea găsirii unor metode de v indecare, existența centrelor care furnizează îngrijiri
paliative, potențialitatea încetinirii ritmului de dezvoltare a științei medicale.
În opinia mea, nu poate fi subminat criteriul voinței37 persoanei bolnave, cu condiția ca
cererea sa fie justificată irefutabil, fiindcă suferința persistentă diminuează calitatea vieții celui
în cauză, prejudiciind demnitatea ființei umane, concept, evident, individual, cu dimensiuni
relative, diferite pentru fiecare pacient în parte. Cu toate acestea, Adriano Pessina, profesor de
filosofie modernă, argumentează că „demnitatea, de fapt, nu este o posesiune (ce poate fi
cumpărată sau pierdută în diferi te stadii ale vieții sau ale să nătății), niciun proiect, ci este ființa
însăși a persoanei umane, care în determinarea ei corporală este, la origine, un subiect, chiar și
când nu știe că este, c hiar și când nu va ști niciodată că va fi, chiar și când va înceta să mai
știe”38. În schimb, în aceeași ordine d e idei, apreciez că demnitatea umană este mai aproape de
a fi o propriet ate, decât un bun asupra căruia să se exercite o posesie, proprietate care este
susceptibilă a fi afectată ori pierdută.
Cei mai mul ți susțin că dezincriminarea eutanasiei sau a sinuciderii asistate medical ar
putea avea un efect al bulgărelui de zăpadă, a dică așa -numitul fenomen slippery slope , altfel
spus, odată cu trecerea timpului se vor diminua condițiile stricte de a beneficia de dreptul la
moarte, producându -se încet și sigur efecte imprevizibile și incontrolabile, care vor duce la
extirparea celor n edemni, precum cei ce suferă de boli cronice, de dizabilități mentale ori fizice,
nou-născuți39 malformați sau cu grave forme de demență. Alții, continuând raționamentul,
speculează chiar că mișcarea de legalizare ar culmina cu eradicarea persoanelor învârs tă, care
nu ar mai prezenta o utilitate societății, ori ar instiga persoanele care n u se suprapun peste forma
cetățeanului model către apelarea la mijloace de sistare a vieții, întrucât nu e cu putință ca
acestea să coboare sub standardele satisfăcătoare i mpuse de societate.

37 „Mișcările în favoa rea eutanasiei voluntare (adică la cererea pacientului) și a suicidului asistat, atât cât pot fi
cunoscute astăzi, sunt răspândite în diferite părți ale lumii occidentale și sunt puse, de fapt, sub emblema libertății
de alegere a individului” (A. Pessina, Eutanasia. Despre moarte și despre alte lucruri. Eutanasia …, p. 102).
38 A. Pessina, Demnitatea persoanei umane, dezvoltare tehnologică și dezbatere bioetică , în Studia Universitatis
Babeș -Bolyai Bioetica, nr. 1/2008, p. 22.
39 A se vedea, de exemplu, A. Giu bilini, F. Minerva, After -birth abortion: why should the baby live? , în Journal
of Medical Ethics, 2013 (disponibil pe https://jme.bmj.com/content/medethics/39/5/261.full.pdf , consultat în data
de 18.10.2019).

15
De asemenea, interzicerea eutanasiei este „considerată ca fiind expresia unui principiu
fundamental în medicină, care are o valoare absolută atât pentru pacienți, cât și pentru
medici”40, încălcându -se jurământul lui Hipocrate41, care in terzice vehement prescrierea de
substanțe cu efect letal. O astfel de atitudine, în opinia mea, nu poate să denote decât o
îndepărtare de la nevoile particulare ale paci entului, căutându -se, de fapt, un refugiu în
aforisme antice.
Un alt argument al celor care militează împotriva dezincriminării este reprezentat de
eventualitatea descoperirii unor metode de vindecare a boli i considerate acum incurabilă. Chiar
dacă la prima vedere afirmația pare a fi convingăto are, datele42 sugerează că covârșitoare a parte
a pacienților care solicită eutanasia sau sinuciderea asistată medical o constituie persoanele
care se află în faza terminală a cancerului, caz în ca re speranța medie de viață poate fi numărată
pe degete , prin urmare, dacă nu a fost descoperit până atunci un mijloc de salvare, într -un
interval atât de scurt , șansele sunt mai mult decât reduse.
Cei care susțin incriminarea eutanasiei, deoarece, în concepția acestora, nu este
lesnicioasă realizarea delimitării cererilor care trebuie admisie ori respinse, pot fi acuzați de
sfidarea logicii, întrucât preferă, doar pentru că există o zonă cenușie, greu de diferențiat, să se
pronunțe împotriva favorizării mijloacelor de sistare a vieții, indi ferent de caz. Or, în ipotezele
în care demnitatea asociată ființelor umane este vădit încălcată, pacientul aflându -se în cazul
considerat tipic pentru a beneficia de o mo arte aleasă, de ce ar fi necesar ca titularul valorii
ocrotite să fie privat de ace astă alternativă?
Un autor străin, referindu -se la legătura dintre eutanasie și eutanasia practicată de către
naziști în cel de -al Doilea Război Mondial, consideră că „cine introduce astăzi în dezbatere
acest uz îl face exclusiv pentru a menține o aură sinis tră cu privire la acest termen”43.
Într-adevă r, prin utilizarea termenului „eutanasie”, cu semnificația dobândită în urma sumbrei
perioade a Europei, se dorește doar o actualizare, portretizându -se sentimentele de oroare,
creând astfel doar o iluzie în per cepția societății, cu scopul de a o coagula împotriva mișcărilor
de dezincriminare a eutanasiei și a sinuciderii asistate medical. Aceste practici perfide de
stigmatizare trebuie considerate o ratare a unui argument valid, neprezentând altceva decât o

40 Š. Enikő, Aspecte ale asistenței bolnavului aflat în stadiul terminal. Posibilități, limite și dileme fundamentale ,
Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj -Napoca, 2004, p. 72.
41 În plus, s -a observat , în istoria recentă , inclu siv interpretarea diametral opusă, susținându -se că „este un
document care stă la baza atitudinilor de la ambele extreme” ( idem , p. 71).
42 A se vedea : https://english.euthanasiecommissie.nl/the -committees/documents/publications/annual –
reports/2002/annual -reports/annual -reports, consultat în data de 01.09.2019.
43 D. Neri, Eutanasia. Valori, scelte morali, dignità delle persone , Ed. Laterza, Bari, 1995, p. 13.

16
încercare de persuasiune nedemnă, în con cluzie, se cere afișată distanță față de un astfel proiect
darwinian, de epurarea etnică și eugenică.
În concepția catolică44, suferința este privită drept fiind o parte inerentă a vieții, iar în
fața acest eia trebuie dat ă dovadă de empatie și compasiune reciprocă, persoa na, aducându -și
aminte de învățătu rile Domnului Iisus Hristos, poate regăsi consolare și speranță. De asemenea,
deși catolicismul exclude recurgea la diferite procedee de sistare a vieții, pacienții ori
reprezentanții acestora, după caz, pot refuza metode disproporționate de salvare a vieții ori pot
opta în favoarea unor metode car e diminuează durerea, chiar dacă prezintă potențialitatea de a
scurta durata de viață. Papa Paul al VI -lea a declarat, adresându -se Federaț iei Internaționale a
Asociațiilor Medicilor Catolici, că nu le solicită cadrelor medicale „să folosească mijloace
extraordinare pentru a menține o scânteie de viață într -un pacient deteriorat, fără posibilitatea
evidentă de revenire”45.
În schimb , conform viziunii bioetici i seculare46, persoana trebuie să judece în funcție
de valorile intrinseci ale celui aflat în suferinț ă, permițându -i acestuia o libertate în selectarea
unei soluții, individul având posibilitatea de a alege între care dintre sufe rințe să le îmbrățișeze,
să le ignore sau să le elimine. Așadar, toate deciziile medicale sunt lăsate la îndemâna
individului, acesta fiind singurul care poate decide conform propriul său interes particular47.
Sintetizând, medicina modernă și bioetica secul ară întruchipează potențialul nestingherit al
voinței umane de a controla viața și moartea.
Émile Durkhe im, sociolog francez, consideră că indulgența privind sinuciderea este
excesivă, întrucât ofensează morala, spunând că: „sinuciderea ar trebui condamnată cu mai
multă energie și precizie, iar dezacordul nostru ar trebui să se exprime prin semne exterioare
clare, cu alte cuvinte, pedepse”48. Autorul ajungând la concluzia că nu se pot stabili decât
pedepse morale, întrucât fapta victimei inspiră în primul rând milă, ceea ce creează ca blamul
societății să nu poată fi decât unul at enuat, propune ca posibile sancț iuni: refuzarea onorurilor
unei înmormântări normale, în situația în care s -a constatat decesul, și, în cazul celui care
încearcă să se sinuc idă, retragerea anumitor drepturi civile, politice sau de familie, precum
drepturile părinteș ti și dreptul de a fi ales în funcții publice.

44 A se consulta, pentru mai multe detalii: R. M. Green, N. J. Palpant, Suffering and bioethics , Ed. Oxford
University Press, Oxford, 2014, p. 245.
45 A. B. Trif, V. Astărăstoae, L. Cocora, op. cit. , p. 59.
46 A se vedea, pentru mai multe detalii: R. M. Green, N. J, Palpant, op. cit. , p. 348.
47 Adică „se încearcă trecerea de la eutanasia totalitară (coordo nată de clasa medicală) la o eutanasie liber ală,
care pune în centru voința individului și nu proiectul partidului sau al Statului” (A. Pessina, Eutanasia. Despre
moarte și despre alte lucruri. Eutanasia …, p. 103).
48 É. Durkhe im, op. cit. , p. 303 -304.

17
Adriano Pessina sustințe următoarea teză: „patrimonul specific al societății, al oricărei
societăți, este, în mod st ructural însăși persoana umană, pentru că societatea există prin
persoanele care o constituie”49. Conform acestei afirmații, reiese că societatea nu trebuie să
tolereze întotdeauna alegerea cetățenilor săi, în special când aceste manifestări de voință pun
în pericol existența societății . Însă, această afirmație ratează însăși dimensiunea morală, căci
cum e cu putință a considera o persoană, ca re nu -și mai dorește să aparțină societății, de pildă,
din cauza unei boli incurabile și permanente, cauzatoare de grave suferințe, un pion al societății,
dacă el însuși nu își mai manifestă o asemenea voință .
În doctrina autohtonă, conform scrierii unor autori, se impun patru argumente pentru
justificarea eutanasiei sub diferitele ei forme: compasiunea, dreptul de a muri, progresul
social50 și necesitatea economică51. Asupra primelor două argumente voi reveni ulterior, dar
mai întâi este necesară analizarea celor din urmă. În primul rând, prin argumentul progresului
social, de fapt, se înțelege teoria utilitaristă, adică darwinismul social, fapt declarat inc lusiv de
către creatorii operei. Î ntrucât aceast ă teză excede rațiunea instituirii mijloacelor de întrerupere
a cursului vieții, mă sit uez în imposibilitate de a achiesa acestei motivații. În al doilea rând,
factorul economic, adică imposibilitatea pacientului de a procura mijloacele finan ciare
necesare pentru îngrijir ea sănătății, de asemenea, nu poate fi considerată o justificare rațion ală,
deoarece, conform art. 34 din Constituție, statul are obligația de a garanta ocrotirea sănătății,
inclusiv a persoanelor defavorizate, prin urmare, plata nu necesită a fi suportată de cel aflat în
suferință. În opinia mea, aceste susțineri pricinuiesc doar discreditarea mișcărilor care doresc
implementarea unor metode legale de încetare a vieții, deviind spre un alt făgaș. În schimb,
primele două argumente invocate, demnitatea umană, care se cere a fi restabilită pacientu lui
aflat în suferință, și drep tul la autodeterminare, prin care titularul valorii ocrotite are facultatea
de a hotărî modul de a dispune asupra propriei vieții, apreciez că trebuie socotite pilonii pe care
se sprijină pledoaria dezincriminării mijloacelor de scurtare intenționată a vie ții pacientului
afla în faza terminală , cele două justificări reprezentând, în realitate, condiții cu mulative
necesare pentru apelarea la manopere de întrerupere a cursului vieții.

49 A. Pessina, Eutanasia. Despre moarte și despre alte lucruri. Eutanasia …, p. 107
50 Conform acestui argument, „se pretinde că societatea ar avea o obligație de eugenie de a -i elimina din cadrul ei
pe cei care nu fac față din punct de vedere fizic și intelec tual” (A. B. Trif, V. Astărăstoae, L. Cocora, op. cit. , p.
93).
51 Pentru înțelegerea acestei sintagme, autorii oferă următorul exemplu: „în ultimii ani au fost tot mai numeroase
cazurile de stare vegetativă persistentă, ceea ce a dus la recunoașterea maril or costuri pentru îngrijirea medicală
și socială ale celor care a r putea fi candidați pentru eut anasie” ( idem ).

18
2.1. Eutanasia și sinuciderea asistată medical în Olanda
Dat fiind faptul că eutanasia a fost legalizată pentru prima dată în Olanda, în opinia
mea, se impune sublinierea succintă a principalilor factori care au dus la un acestă decizie,
precum și a criteriile care stau la baza eutanasiei.
Statul olandez, conform psihiatrului ol andez G. F. Koerselman, în urma practicilor de
tolerare de care a dat dovadă în istoria sa recentă, a ajuns la adoptarea meca nismului de sistare
a vieții, datorită atitu dinii cetățenilor față de lege, – de pildă, deși era ilegală eutanasia, curțile
de just iție au emis ghiduri de jurisprudență pentru soluționarea suferinței pacienților –, și
procesului de secularizare, care a subminat sta tutul instituților tradiționale .
În sfârșit, criteriile care stau la baza eutanasiei52, conform precedentului din 1981 al
Curții Rotterdam, care acceptase circumstanțele unei sinucideri asistate, sunt următoarele:
cerere voluntară și persistentă, prezența unei boli incurabile și de nesuportat, informarea cu
privire la alternative, inexistența alternativelor acceptabile pentru pacient, consultarea cu un alt
medic, efectuarea eutanasiei numai de către medic.
3. Consimțământul victimei – cauză justificativă
Înaintea cercetării încadrărilor juridice pe care s -ar putea mula eutanasia sau sinuciderea
asistată medical, se impune, în m od necesar, analizarea în prealabil a co nsimț ământul victimei
care, fiind o cauză justificativă, are vocația de a înlătura caracterul infracțional al faptei penale.
Ulterior, vom putea constata dacă exprimarea consimțământului își găsește aplicabilitatea î n
ipoteza întreruperii cursului vieții al celui aflat în suferință. Reținerea existenței cauzei
justificative suprimă aptitudinea statului de a exercita funcția protectoare53 a dreptului penal,
sub aspect represiv, adică de a exterioriza forța coercitivă îm potriva persoanelor care au
săvârșit fapte susceptibile de a încălca valorile sociale protejate de legea penală, întrucât fapta
este comisă „în situații care îi conferă un caracter licit, adică permis în lumina unor cerințe
superioare ale ordinii juridice, fiind înlăturat caracterul ilicit al faptei”54. Subliniindu -se
menirea aplicării cauzei justificative, se precizează , în doct rină, că „atâta timp cât se vorbește
despre un obiect juridic de care un individ poate dispune, libertatea de decizie a acestuia
prevalează asupra obiectului juridic atașat incriminări”55.

52 M. S. Ghelase (coord.), Bioetică , Ed. Medicală Universitară, Craiova, 2011, p. 295.
53 Pentru mai multe amănunte, a se vedea: F. Streteanu, D. Nițu, op. cit. , vol. I, p. 12 -13.
54 G. Antoniu, T. Toader (coord.), Explicațiile noului Cod penal , vol. I, Ed. Univer sul Juridic, București, 2015, p.
190.
55 A. Rîșniță, Teoria obiectului juridic în dreptul penal – între exigență și derizoriu , în Studia Uni versitatis
Babeș -Bolyai Iurisprudentia, nr. 2/2014, p. 141.

19
Sub influența doctrinei56 au fost elaborate următoarele condiții de valabilitate ale
consimț ământului persoanei vătămate: să fie valabil exprimat, să fie actual, să privească o
valoare socială de car e titularul poate dispune, să provină de la titularul valorii sociale ocrotite
și să fie determinat.
Pentru a a vea caracter justificat, consimț ământul „trebuie să fie liber exprimat, respectiv
să nu fie obți nut prin dol, violență sau eroare, trebuie să emane de la o persoană capabilă”57.
Consimțământul victimei este valabil formulat doar dacă urmările actului său de dispoziție pot
fi percepute de către titularul valorii sociale ocrotite. Așadar, acesta trebuie să aibă capacitatea
de a își reprezenta semni ficația comportamentului său. În plus, cred că această condiție
înglobează originea exclusiv personală a consimțământului, altfel spus, e ste imperios să nu se
înscrie o contribuție de determinare a titularului valorii social protejate, în caz contrar, se
săvârșește infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii, prevăzută de art. 191 din
Codul penal, asupra căruia voi reveni într -o secțiune ulterioară.
Actualitatea consimț ământului simbolizează conservarea voinței celui aflat în suferință
până în m omentul comiterii actului de executare. În opinia mea, încuviințarea suprimării vieții
poate fi manifestată inclusiv anterior instalării suferințelor proeminente, dacă există o
certitudine a survenirii unei boli incurabile, însă cu condiția ca până la cons umarea faptei ,
caracterul nevindecabil al maladiei să statornicească.
Privind valoarea socială de care persoana poate dispune, odin ioară, în dreptul roman,
consimț ământul titularului era interpretat în sens larg, juri sconsulții romani proclamând că
voința titularul are aptitudinea „să justifice orice faptă împotriva celui care a consimțit,
susținându -se că fiecare cetățean are dreptul să dispună liber de persoana sa”58. Însă, în doctrin a
contemporană, se apreciază că doar majoritatea drepturilor patrimoniale sunt alienabile,
drepturile personale, de pildă, cele care privesc integritatea corporală, sănătatea și libertatea,
sunt inalienabile în măsura în care consimțământul oferit are ca efect sacrificarea totală a
dreptului respectiv, precum și în ipoteza în c are încuviințarea este oferită contrar ordinii publice
ori bunelo r moravuri. Există două viziuni contrare referitoare la dreptul la viață, pe de o parte,
„dreptul la viață este indisponibil”59, întrucât se socotește că viață nu trebuie cedată la prețuirea
titularului ei, protejarea ei ținând de interesul societății, iar, pe de cealaltă parte, „orice om are

56 F. Streteanu, D. Nițu, op. cit. , vol. I, p. 398 -404.
57 G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L. V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F. -M. Vasile, Cod penal.
Comentariu pe articole , Ed. C. H. Beck, București, 2014, p. 87.
58 V. Păvăleanu, Drept penal general. Conform noului Cod penal , Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 245.
59 I. Pascu (coord.), Noul Cod penal comentat. Partea generală , ed. a 2 -a, revizuită și adugită, Ed. Univerul Juridi c,
București, 2014, p 175.

20
dreptul să trăiască și să moară în demnitate, el fiind singurul în drept să aprecieze calitatea vieții
sale și să decidă a muri în mod demn”60. Totuși, con form prevederilor art. 22 din Codul penal,
se specifică expres faptul că „consimțământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul
infracțiunilor contra vieții, precum și atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia”.
În concluzie, prima viziune, exprimată anterior, prevalează în detrimentul celeilalte, iar fără o
intervenție de modificare legislativă se cuvine depășirea granițelor înțelepciunii legiuitorului
doar în plan teoret ic. Chiar dacă cercetare consimț ământul victimei este exclusă în prezentul
scenariu, prin urmare, nu se mai impune continuare a analizei, cu toate acestea, o voi duce la
bun sfârșit.
Fiind cea mai intimă și însemnată valoare socială a unei ființe umane, actul de dispoziție
privind dreptul la viață poate fi manifestat doar de către titularul valorii ocrotite, prin urmare,
nu poate fi concepută exprimarea consimțământului de întrerupere a cursului natural al vieții
de o altă persoană.
Consimțământul determinat apreciez că presupune atât identificarea valorii sociale de
care se dorește orândui, cât și modalitatea d e dispunere, care, de pildă , poate include
identificarea substanței letale, data, ora și locația în care se dorește a fi sistată viața. Deși, de
regulă, voința poate fi exprimată „în orice formă”61, în situația e utanasiei ori a sinuciderii
asistate medical, consider că, pentru a opera cauza justificativă, s -ar impune ca formularea
consimțământului să îmbrace o anumită formă solemnă.
4. Prevederile legii fundamentale ale României referitoare la dreptul la viață
Întrucât liantul oricărei ramuri de drept intern cu cel constituțional este i ndisolubil, fiind
izvor principal nu doar pentru aria respectiv ă, ci pentru întregul sistem de drept, este necesară
examinarea normelor legii fundamentale care privesc dreptul la viață.
Art. 22 din Constituția României, cu denumirea marginală „dreptul la viață și la
integritate fizică și psihică”, prevede că „dreptul la viață este garantat”. Dreptul la viață,
oferindu -i-se o reglementare consti uțională, se înfăți șează întâi de toat e aidoma oricărui drept
fundamental, însă, spre deosebire de celelalte drepturi fundamentale, dreptul la viață este
supranumit dreptul drepturilor , întrucât în conținutul acestuia se regăsesc restul drepturilor și
libertăților. Într -o accepțiune largă, doc trina socotește că „viața persoanei este privită ca un
univers de fenomene, fapte, cerințe și dorințe ce se adaugă, permit și îmbogățesc existența

60 G. Antoniu, Unele idei noi în doctrina și legislația penală , în Revista de drept penal , nr. 3/2013, p. 20.
61 M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal , ed. a 2 -a, revizuită și adăugită, Ed. C. H. Beck,
București, 2015, p. 112.

21
fizică”62. Deși dreptul în cauză este un drept primordial al ființei umane, fără de care niciun alt
drept nu p oate fi exercitat, stabilirea granițelor acestuia este dificil de realizat. Intervalul în
interiorul căruia dreptul la viață este protejat, din punct de vedere penal, are consecințe
semnificative de ordin practic, fiindcă în afara acestuia sunt lezate alte obiecte juridice, în
aceasta constând rațiune a fixării cu o cât mai bună acuratețe a punctelor extreme ale vieții.
Rezumând discuția , putem concluziona următoarele: anterior existenței persoanei sunt
protejate drepturile fătului, acesta fiind doar o viață potențială, iar, odată cu constatarea
stingerii vieții, este protejat, prin infacțiunea de profanare de cadavre sau morminte, prevăzută
de art. 383 din Codul penal, respectul datorat persoanelor decedate, mormintelor, urnelor și
monumentelor funerare. Rev enind, se consideră că următoarele semne cumulative alcătuiesc
apariția vieții nou născutului: „activitatea cerebrală, circulația sanguină, respirația”63. În
viziunea literaturii medico -legale , moartea reprezi ntă un fenomen care se instalează treptat, iar
etapele decesului64 rezidă în încetarea acelorași funcții vitale ale organismului cu care
debutează începerea vieții. Totuși, punctul final al vieții este marcat de încetarea activității
cerebrale65, adică moartea creierului. Prin urmare, dreptul la viață al persoanei este ocrotit, din
perspectiva dreptului penal, doar în interiorul ariei cartografiate anterior, infra cțiunile care
protejează această valoare socială urmează să fie supuse analizei într -o secțiune ulterioară.
În art. 26 din legea fundamentală a R omâniei, se prevede la alin. (2) că „persoana fizică
are dreptul să dispună de ea însăși dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordine a publică
sau bunele moravuri”. Componentă a vieții private, libertatea persoanei de a dispune de ea
însăși est e „unul dintre cele mai naturale, inalienabile și imprescribtibile drepturi ale omului”66,
considerându -se că toate ființele umane sunt înzestrate cu rațiunea necesară de a conștientiza
urmările acțiunilor ori omisiunilor sale. Dreptul analizat comportă două rest rângeri care nu pot
fi depășite. Î n primul rând, doar titularul dreptului consacrat poate dispune de ființa sa, voința
subiectului fiind unica instanță capabilă de a pecetlui propria existență. Î n al doilea rând,
exercitarea dreptului de a dispune de libertatea proprie nu trebuie să încalce drepturile și
libertățile altora, ordinea publică ori bunele moravuri. În plus, conform deciziei nr. 1287/2009
a Curții Constituționale, prin dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăși trebuie să avem

62 M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Constituția României revizuită – comentarii și
explicații , Ed. All Beck, București, 2004, p. 36.
63 C. Ionescu, C. A. Dumitrescu (coordonatori), Constituția României. Comentarii și explicații , Ed. C. H. Beck,
București, 2017, p 311.
64 „Etape morții sunt: agonia, moartea clinică și moartea biologică.” (V. Cioclei, Drept penal. Partea specială I.
Infracțiuni contra persoanei și contra patrimoniului, ed. a 3 -a, Ed. C. H. Beck, București , 2018, p. 5).
65 „Moartea cerebrală apare ca urmare a totalei întreruperi a fluxului sanguin central.” (Š. Enikő, op. cit. , p. 43).
66 M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op. cit. , p. 49.

22
„în vedere persoana fizică cu capacitate deplină de exercițiu și experiență de viață, care are
posibilitatea de a -și valorifica acest drept în deplină cunoștință de cauză, ceea ce nu se regăsește
în persoana unui minor, lipsit de capacitate de exercițiu”. Mă întreb, în concepția garantului
supremației Constituție, care este semnificația sintagmei „experiență de viață”? În fine. De
asemenea, instanța de contencios constituțional este reticentă în a defini într -o manieră
exhaustivă noțiunile de „ordine publică” și „bune moravuri”, deoarece acestea sunt concepe
evolutive. Totuși, potrivit deciziei 108/1995, se poate de sprinde aspirația Curții de a înțelege
prin încălcarea moralei publice un „sentimen tul public de pudoare și decență , a cărui nesocotire
nu poate fi tolerată de colectivitatea respectivă ”.
Potrivit art. 20 din legea f undamentală, dispozițiile consti uționale privind drepturile și
libertățile ființei umane trebuie interpretate și aplicat e, întâi de toate, în concordanț ă cu
prevederile Declarației Univer sale a Drepturilor Omului, precum și cu tratate internaționale la
care România este parte, așadar, implicit Conve nția Europe ană a Drepturilor Omului și
jurispru dența Curții Europene a Drepturilor Omului. Declarația, numită un „document de
început și referi nță în domeniu, care a marcat începutul unei ere noi în proclamarea și protecția
drepturilor omului”67, dobândește odată cu trecerea timpului, prin influența pe care a generat –
o, forța de soft law68, în ciuda faptului că nu este un tratat internațional, ci d oar un mesaj politic
adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite. Convenția, instrument juridic internațional
de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale, consolidează punctele cardinale ale
drepturilor și libertăților omului și înlătură li berul arbitru al statelor, întrucât acestea „sunt
ținute să adopte măsuri adecvate pentru a proteja drepturile persoanelor aflate sub jurisdicția
lor”69. De asemenea, influen ța exercitată de practica judiciară a Curții internaționale de la
Strasbourg este m ajoră, această construcție nouă a sistemului in stituțional internațional are, pe
de o parte, datoria de a proteja drepturilor oricărei persoane care au fost violate de către
activitatea statului membru, sub jurisdicția acestuia, garantând drepturi concrete și efective, și
nu drepturi teoretice ori iluzorii, iar, pe de cealaltă parte, reprezintă o sursă importantă de drept,
datorită caracterului obligatoriu pe care o are jurisprudența pentru toate părțile contractante,
indiferent împotriva cărui stat membru s-ar pronunța hotărârea în cauză. Astfel, fiind un pionier

67 I. Muraru, E. S. Tănăsescu (coord.), Consti tuția României. Comentariu pe articole , Ed. C. H. Beck, București,
2008, p. 173
68 „Mecanismele de soft law reprezintă reguli de conduită sau angajamente care, chiar dacă nu beneficiază de o
sancțiune juridică, produc totuși efecte juridice indirecte.” (R. Bufan, J. Malherbe, Tratat de drept fiscal , vol. II,
Drept fiscal al Uniunii Europene , Ed. Hamangiu, București, 2018, p. 75).
69 R. Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații , ed. a 2 -a, Ed. C. H. Beck,
București, 2008, p. 1 3.

23
al unor vremuri deloc îndepă rtate, „mecanismul de protecție instituit de Convenție70 a făcut din
individ direct un subiect de drept internațional public, aflat pe poziție de egalitate procesuală
cu statul pârât”71.
În sfârșit, fiind evidențiată importanță Conve nției, trebuie să trecem la următorul pas,
și anume, la precizările Curții cu privire la dreptul la viață, inerent ființei umane. Acest demers
trebuie pornit de la distincția între drepturi și libertăți, întrucât astfel, adică în funcție de
categoria în car e plasăm viața, putem să știm dacă o persoană poate să dispună după bunul plac
de valoarea social ocrotită ori dacă exercitarea interesului protejat este îngrădită. Drepturile
sunt „acele interese protejate, la care persoana căreia îi aparține nu poate ren unța”72, iar
libertățile sunt „acele atribute ce aparțin persoanei umane, de care ea poate decide, în mod liber,
dacă să și le exercite sau nu”73. Pe teritoriul României, nerecunoscându -se posibilitatea
persoanei de a alege întreruperea cursului natural al v ieții, titularul neputând dispune de propria
viață, rezultă că viața este proiectată a fi înțeleasă un drept privit stricto sensu .
Se consideră, în doctrina autohtonă, că dreptului la viață îi corespund două componente,
un interes personal și un interes de tașat.
Interesul personal „vizează protecția drepturilor și libertăților care se presupune că
le-ar avea strict persoana în cauză”74. În primul rând, este necesară deslușirea marginilor
temporale în care este protejat dreptul personal la viață. Pentru a s tabili momentul de debut al
dreptului personal la viață, se impune folosirea teoriei viabilității, aceasta se traduce prin
identificarea momentului în care fetusul are capacitatea de a trăi singur în exteriorul uterului
mamei sale, iar momentul până la car e dreptul în cauză priveș te strict persoana se identifică cu
momentul decesului acestuia.
În schimb, interesul detașat „se materializează în protejarea vieții umane ca valoare
sacră, ca valoare intrinsecă, dincolo de valoarea personală implicată”75. Deoarec e este
constituit în interesul societății, depășind sfera interesului personal, dreptul detașat la viață
trebuie apărat încă din momentul concepției. Însă, interesul se diminuează la un moment
anterior decesului persoanei, ajungând chiar să înceteze odată cu apariția boli incurabile,
maladie care cauzează suferințe proeminente. Prin urmare, se socotește, cu riscul de a figura la

70 „La baza acestui mecanism se află plângerea individuală sau cum se mai spune recursul individual împotriva
statului sub jurisdicția căruia se află persoana”. (I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale în dreptul român
și în dreptul comparat , Ed. C. H. Beck, București, 2006, p. 310 -311).
71 C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole , vol. I, Drepturi și libertăți , Ed.
All Beck, București, 2005, p. 73.
72 R. Chiriță, Convenția… , p. 37.
73 Ibidem .
74 Idem , p. 33.
75 Ibidem .

24
o primă vedere cinic, că „societatea în ansamblul ei nu mai are cu ce profita de pe urma
persoanei în cauză, astfel că dreptul det așat la viață dispare, iar protecția acordată dreptului la
viață al persoanei se raportează strict la protecția dreptului personal la viață”76.
Așadar, întorcându -ne la distincția dintre drepturi și libertăți, în cazul unui pacient
cuprins de o boală nevind ecabilă, malignă și pricinuitoare de suferințe, interesul detașat din
structura dreptului la viaț ă dispare, viața pierzându -și calitatea de drept, transfigurându -se
într-o libertate, iar, întrucât în această împrejurare are un caracter strict personal, ti tularul poate
să dispună în mod liber de ea prin atingeri voluntare. Altfel spus, da că am scoate în relief
dreptul cercetat, redând viața pe un grafic, s -ar sesiza forma sinusoidală a interesului detașat.
În acestă ipoteză, este imperativ ca cel aflat în s uferință să formuleze cererea „în mod conștient
și voluntar, ca starea sa medicală să fie ireversibilă și să fie exercitat un control efectiv”77. Însă,
până la diminuarea semnificativă a interesului detașat, se impune în mod irefutabil protecția
vieții, inc lusiv împotriva voinței persoanei respective.
Se po ate adresa întrebarea următoare: art. 2 din Co nvenție oferă și un drept diame tral
opus dreptul la viață, altfel spus, au statele obligația pozitivă78 de a garanta pacientului
recurgerea la mijloace de sistare a vieții? Curtea a pronunțat o hotărâre asupra acestei chestiuni
în cauza Daine Pretty c. Regatul Unit79. În speță, reclamanta, paralizată și aflată într -un stadiu
avansat al unei boli neurodegener ative incurabile, susține că interdicția generală privind
sinuciderea asistată prevăzută de dreptul intern constituie o încălcare a dreptului său la viață.
Curtea a precizat că dreptul la viață, garantat de art. 2, nu poate fi interpretat ca având o
compon entă negativă, adică de a implica dreptul de a muri, fie de mâna unei alte persoane, fie
cu asistență din partea unei autorități publice. Cu toate acestea, în doctrină se stipulează că
„refuzul (legitim) al recunoașterii unui drept de a muri nu împiedică r ecunoașterea dreptului
unei persoane de a refuza un tratament medical nedorit, chiar dacă acel tratament este vital”80.
Tot astfel, o altă întrebare asupra căruia trebuie reflectat, este dacă refuzul statului de a
dezincrimina dreptului de a -și pune capăt vieții, în situația în care titularul valorii suferă de o
boală incurabilă și ireversibilă, constituie o ingerință a art. 3 din Convenție, dispoziție juridică
redactată în termeni absoluți, nefiind admise derogări? În acestă ipoteză, trebuie să pornim de
la noțiunea de tratament degradant, care se caracterizează prin „umilirea grosieră în fața altora

76 Idem , p. 36.
77 J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului , Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 112.
78 Reprezintă obligația de a adopta toate măsurile care se impun pe plan intern, pentru a se asigura respectarea
drepturilor și lib ertăților persoanelor . Pentru mai multe detalii, a se vedea: C. Bîrsan, op. cit. , p. 18 -19.
79 A se vedea: www.hudoc.echr.coe.int , constultat în data de 09.10 .2019.
80 J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului , Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 111.

25
a unei persoane, care poate fi obligată să acționeze împotriva voinței sau conștiinței sale”81, și
tratament inuman, care reprezintă provocarea voită de suferin țe mentale și fizice de o
intensitate deosebită. Dacă răspunsul este afirmativ, altfel spus, dacă se poate identifica o
violare a art. 3 din Convenție, statul are obligația p ozitivă de a lua toate măsurile necesare în
vederea protejării efective a demnităț ii umane, mai exact, de a îndeplini preferința titularului
de drept care își dorește să își pună capăt vieții. Curtea de la Strasbourg s -a pronunțat și asupra
acestei pretenții în cauza Daine Pretty c. Regatul Unit, expusă mai sus, formulând următoarea
judecată: „cu toată compasiunea față de teama reclamantei că, lipsită de posibilitatea de a -și
pune capăt vieții, se va confrunta cu perspectiva unei morți tulburătoare, totuși, obligația
pozitivă a statului care a fost invocată ar necesita ca statul să permi tă fapte menite să curme
viața, obligație care nu se poate deduce din art. 3”.
De asemenea, se impune discutarea unei alte probleme juridice cu care a fost
confruntată instanța europeană în istoria recentă. În cauza Haas c. Elveția82, reclamantul,
suferind de o severă tulburare bipolară afectivă, care îl privează de un trai demn, solicită
sinuciderea asistată medical unei asociații de drept privat. Însă, aprovizionarea pacientului cu
substanța letală este condiționată de obținerea prescripției medicale, pres cripție medicală care
se eliberează doar ulterior efectuării unei expertize psihiatrice aprofundate. Obiectu l
controversat, în prezenta speț ă, este dacă în temeiul art. 8 din Convenție, privind respectarea
vieții private, statul are obligația pozitivă de a asigura dobândirea substanței cu efect letal fără
prescripție medicală. Curtea apreciază că obligația impusă de către statul contractant are un
scop legitim, cu alte cuvinte, exigența primirii pentobarbitalului de sodiu numai în temeiul unei
prescripții medical e are „scopul de a proteja, în special, orice persoană de luarea unei decizii
pripite, cât și pentru a preveni abuzurile, căci nu pot fi subestimate riscurile inerente unui sistem
care facilitea ză accesul la suicidul asistat”. P rin urmare, în cauză nu s -a constatat o încălcare a
art. 8. În plus , în temeiul art. 8 din Conve nție, Curtea sublini ază că „în raport cu acest text ar
exista un drept la autodeterminare”83, altfel spus, un drept al titularului de drept de a dispune
de propria viață.
O ultimă mențiune mai este necesar a fi evidențiată, mai exact, cea privind restrângerea
exercițiului unor drepturi sau libertăți, prevăzută de art. 53 din legea fundamentală a României,
corelat cu art. 1 alin. (3) din aceeași lege, conform căreia demnitatea omului, precum și
drepturile și libertățile cetățenilo r sunt garantate. Potrivit primului text constituțional semnalat,

81 Idem , p. 120.
82 Hotărârea este disponibilă pe site -ul www.hudoc.echr.coe.int , vizualizat în data de 05.12.2019.
83 G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. I, p. 235.

26
sunt patru exigențe pentru a se putea realiza restrângerea unor drept uri ori libertăți: se poate
înfăptui numai prin lege, legea trebuie să se impună pentru protejarea criter iilor specificat e de
norma juridică84, restrângerea să fie necesară într -o societate democratică și măsura să fie
proporțională cu cauza care a determinat -o, aplicându -se nediscriminatoriu, precum și fără a
aduce atingere existenței drepturilor și libertăților. Instanța de contencios constituțional a
creionat în jurisprudența sa, prin pronunțarea deciziei nr. 1414/200985, preceptul accesului liber
al persoanei la exercitarea drepturilor și libertăților sale fundamentale, drept o expresie a
demnității și personalității sale. În plus, privitor la art. 1 alin. (3) din Constituție, se consideră,
în doctrină, că „statul asigură respectarea demnității umane sub toate aspectele ce țin de
progresul social general”86, prin urmare, ar putea intra în conținutul acesteia inclusiv
posibili tatea de a dispune de propria viață, căci dacă ne gândim la situațiile care justifică
alegerea morții, demnitatea, organic legată de titularul de drept, este lezată. Așadar, în opinia
mea, în situația existenței unei boli incurabile și pr ovocatoare de sufe rințe grave, î mpiedicarea
pacientului de a exercita dreptul morții alese nu poate fi considerată în echilibru cu valorile
ocrotite de legea fundamentală referitoare la demnitatea umană87, restrângerea dreptului fiind
o măsura disproporționată în raport cu a mplitudinea caracterului declanșator. Astfel, apreci ez
că se impune, în spiritul justeței, implementarea posibilității a apela la mijloace de sista re a
vieții de către titularul valorii ocrotite, întrucât proporționalitatea este criteriul juridic în temeiu l
căruia se evaluează legiti mitatea ingerinței puterii statale în domeniul exercitării drepturilor și
libertăților fundamentale.
5. Identificarea și analiza rea faptelor penale care se mul ează pe întreruperea voită
a cursului natural al vieții pacientului
5.1. Aspecte generale
Întrucât eutanasia și sinuciderea asistată medical sunt incriminate de Codul penal, în
cadrul prezentului capitol vor fi analizate principalele infracțiuni contra persoanei, mai cu

84 Situațiile care oferă un caracter legitim îngrădirii sunt „limitativ enumerate și de o incontestabilă importanță”.
(M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op. cit. , p. 109).
85 „Într -o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale,
restrângerea fiind prevăzută ca excepție, dacă nu există o altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care
sunt puse în pericol.” (decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie
2009) .
86 C. Ionescu, C. A. Dumitrescu (coordonatori), op. cit. , p. 23.
87 „Ideea fundamentală care stă la baza dreptului este în felul acesta respectul demnității omene ști, respectul
omului față de om cu simpatia față de semeni, prin urmare respectarea tuturor drepturilor legitime, adică a acelora
care nu reprezintă încălcarea libertății celorlalți.” (M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (enciclopedia
juridică). Drept rațional, izvoare și drept pozitiv , Ed. All, București, 1995, p. 134.

27
seamă numai cele ce aduc atingere dreptului care reprezentă întregul mănunchi de valori sociale
ocrotite, adică dreptul la viață.
În acest context, este necesară sublinierea funcției de intimidare a sancțiunii penale,
deoarece cel care dorește să adopte comportamentul solicitat de persoana aflată în suferin ță, va
„cântări avantajele și riscurile pe care acestea le implică”88 suprimarea vieții celuilalt, fiind
astfel, de regulă, înfricoșat de supor tarea pedepsei corespunzătoare infracț iunii săvârșite, chiar
dacă comisiunea sau omisiunea agentului ar putea fi c atalogată justificată de efectele nefaste
ale maladiei care le pricinuiește pacientului. Prin urmare, agentul nu va în clina balanța înspre
salvarea demnității umane a pacientului, menirea sancțiunii penale descurajându -l,
conservându -se astfel rigoriile so cietății actuale.
Faptele penale menționate în prezenta secțiune ad uc atingere aceluiași obiect juridic
generic, adică viața individului, dar, pe lângă aceasta , în doctr ină s-a sesizat, de asemenea,
prezența unui obiect juridic special, care constă în drep tul persoanei la viață sau, cu alte cuvinte,
a relațiilor sociale „a căror formare, desfă șurare și dezvoltare normală implică respectul acelei
valori umane și sociale care este viața omului”89. Succint, elementul material reprezentat de
uciderea unei persoa ne, lezează bolta sferică a chintesenței ființei umane, iar sancțiunea
corespunzătoare fapte i comise variază în funcție de î ncadrarea juridică stabilită.
Activitatea infracțională întreprinsă , prin care se aduce atingere vieții , vizează, sub
aspectul obect ului material, corpul persoanei vătămate, cu excepția, de reținut faptul că nu este
o viziune unanimă a doctrinei, i nfracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, în cadrul
căreia elementul material nu se îndreaptă înspre corpul omenesc, ci, în funcție de modalitatea
de săvârșire, putem avea, pe de o parte, în cazul determinării, o „acțiune persuasivă imaterială,
ce se îndreaptă către mentalul victimei”90, iar, pe de cealaltă parte, în situația înlesnirii, „o
activitate de sprijinire”91.
Deși supri marea vieții este incriminată sub toate formele de vinovăție, eutanasia,
respectiv sinuciderea asistată medical sunt caracterizate doar de intenție, fie ea directă ori
indirectă, fiindcă adoptarea comportamentului de ucidere este declanșată de consimțământ ul
victimei, iar rezultatul este prevăzut, dorindu -se obținerea lui sau acceptând u-se producerea lui
prin săvârșirea faptei.

88 F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea Generală , vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 282.
89 V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, op. cit. , p. 171.
90 V. Cioclei, op. cit. , p. 42.
91 Ibidem .

28
Urmarea imediată, distinctă în ipoteza infracțiunilor contra vieții, infracțiune de
rezultat, este constatarea decesului persoanei, odată cu aceasta, fiind realizate toate elementele
conținutului faptei tipice, infracțiunea este considerată consumată. De asemenea, este esențială
stabilirea raportul ui de cauzalitate între acțiunea ori omisiunea ce întruchipează elementul
material și de cesului persoanei, căci, în caz contrar, nu putem discuta despre efectuarea unei
eutanasii ori a unei sinucideri asistate medical. În plus, întrucât este vorba despre sistarea
cursului vieții, paci entul trebuie să fie în viață înaintea comiterii activități i incriminate.
5.2. Eutanasia
După cum am menționat anterior, eutanasia reprezintă atât actul deliberat al medicului
de a pune capăt vieții unui pacient printr -o intervenț ie medicală, la cererea celui aflat în
suferință, cu intenția de a curma afecțiunea a cestuia, cât și omisiunea medicului de a îndeplini
un anumit tratament care are aptitudinea de a prelungi ori salva viața pacientului. În acest caz,
identificarea precisă a fapt ei penale săvârșite depinde de î mprejurările cauzei, după cum va
urma să detali ez.
5.2.1. Omorul și omorul calificat
În primul rând, conținutul juridic al infracțiunii de omor calificat fiind edificat peste
fundația conținutului juridic al omorului, la care se adaugă unele elemente circumstanțiale, care
denotă o periculozitate crescu tă a infractorului, prev ăuzu te de normele juridice ale textului
incriminator, solicită rezumarea doar la forma de bază, simplă, în prezenta lucrare.
Infracțiunea de omor prezintă un pericol social semnificativ de grav, tră sătură
evidențiat ă încă din cele m ai timpurii legiuiri penale, severitatea sancțiunii penale fiind pe
deplin căștigate, deoarece nesocotește valoarea inestimabilă a vieții persoanei.
Acțiunea infracțiunii constă în uciderea unei persoane, adică î ntr-o activitate comisivă
săvârș ită prin or ice fel de mijloace care are capacitatea de a suprima viața unei persoane,
situația eutanasiei active. De pildă, administrarea intravenoasă , în mod voit , a unei substanțe
cu efect letal pacientului de către medic, se î ncadrează juridic în infracțiunea de o mor. Cu toate
acestea, fapta, având un conținut deschis, se poate comite inclusiv prin omisiune, dacă agentul
se află în poziție de garant, legătură specială, în privința evitării rezultatului prevăzut de norma
juridică. În acest ultim caz, se consideră că „nu este suficient să se cons tate că inculpatul ar fi
putut î mpiedica producerea unui rezultat, fiind, în plus, necesar a se stabili că el avea și

29
obligația de a -l împiedica”92. Medicul, asumându -și voluntar obligația contractuală de
protecție, se află țin ut să ia măsurile necesare pentru salvarea vieții pacientului, prin urmare, în
această ipoteză, ne aflăm pe tărâmul eutanasiei pasive, adică al omorului, și nu pe meleagurile
art. 203 din Codul penal, care incriminează lăsarea fără ajuto r a unei persoane a flate în
dificultate, chiar dacă situația premisă este aceeași, „nu agentul a fost cel care a creat starea
inițială de pericol pentru viața (…) persoanei”93.
5.2.2. Uciderea la cererea victimei
Uciderea la cererea vi ctimei, infracțiune fără corespo ndent în vechiul Cod penal, cu
toate că au fost prezente variante atenuante ale o muciderii în perioada antebelică , și-a remarcat
apariția odată cu intrarea în vigoare a noului Cod pena l. Incriminarea sub această formă permite
osândirea agentului conform gradului re al de pericol social al faptei, reproșabilitatea fiind
redusă de condițiile excepționale ale normei juridice în care o anumită persoană dorește să
renunțe la propria viață cu ajutorul altei persoane. Într -o notă optimistă, această faptă penală,
prevăzută d e art. 190 din Codul penal, poate reprezenta un prim pas înspre dezincriminarea
eutanasiei, întrucât pedeapsa prevăzută de norma penală are limite semnificativ mai diminuate.
Cu toate acestea, în plan jurdic, incriminarea faptei reiterează faptul că viața propriei persoane
nu este o valoare d e care se poate dispune, consimț ământul titularului valorii sociale apărate
neproducând un efect de clemență deplină, altfel spus, de înlăturare a răspunderii penale.
Este de remarcat inexistența subiectului activ cir cumstanțiat, neprezentând vreo
importanță dacă, de pildă, acesta are vreo altă legătură afectivă cu victima ori dacă face parte
din cadrul medical, teoretic, orice persoană putân d comite această infracțiune. Totuși, subiectul
pasiv este calificat, acesta fii nd o persoană care este cuprins de o maladie nevindecabilă sau de
o infirmitate gravă, provocatoare de suferințe proeminente și greu de suportat. De asemenea,
nu trebuie omis faptul că titularul valorii sociale ocrotite are deplinătatea facultăților mintal e,
discernământul pacientului fiind conservat integral.
Trecând la latura obiectivă a faptei, este imperativă sesizarea rigurozității normei
juridice, care are aptitudinea de a exclude false motive altruiste pe care le -ar putea invoca cel
care a comis ucid erea victimei, cu toate acestea, apreciez că putem constata excesul de zel de
care a dat dovadă legiuitorul, stabilind condiții excesive și nerezonabile, precum existența unor

92 F. Streteanu, D. Nițu, op. cit. , vol. I, p. 286.
93 S. Bogdan, D. A. Șerban, Drept penal. Partea Specială. Infracțiuni contra persoanei și contra înfăptuirii
justiției , Ed. Univerul Juridic, București, 2017, p. 165.

30
suferințe permanente. În fine, înainte de a sublinia neajunsurile normei, trebui e evidențiate
elemente care diferențiază prezenta infracțiune de omor.
În primul rând, în doctrină se consideră că „pentru a se integra în logica infracțiunii,
logică dată de condițiile atașate elementului material, acțiunile sau inacțiunile trebuie să
provoace suferințe minime victimei”94, de pildă, administrarea pacientului a unei substa nțe
analgezice care în doze mari dobândește un efect letal.
Caracterul explicit al cererii denotă o manifestare expresă a victimei de a -i fi suprimată
viața, doar din condu ita victimei neputându -se sugera o astfel de voință. În plus, prin
seriozitatea cererii trebuie să înțelegem excluderea formulărilor în glumă, iar prin caracterul
conștient se exprimă dorința legiuitorului de a reduce sfera persoanelor care pot solicita, î n mod
deliberat, curmarea suferințelor, adică este necesară prezența discernământu lui victimei. Însă,
semnificația cererii repetate nu se bucură de o recunoaștere unanimă în doctrină, totuși, prin
introducerea acestei condiții se dorește a se creiona chibz uința victimei asupra deciziei finale.
Totuși, circumstanțele prezentate anterior nu sunt suficiente pentru a fi incidentă
infacțiunea de ucidere la cererea victimei, deoarece starea victimei trebuie să fie motivată de
existența unei boli incurabile sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de
suferințe permanente și greu de suportat. Rațiunea formei atenuate a omorului rezidă în
condiționarea celui care cere să fie ucis de a suferi de o maladie incurabilă provocatoare de
dureri, dar în ce măs ură trebuie să se regăsească criteriile gravității și permanenței suferințelor,
întrucât, în mod evident, sunt boli care pricinuiesc dureri intermitente, în plus, factorul
intensității este relativ, depinzând de sensibilitatea fizică a fiecărei persoane. D e asemenea, de
ce este indispensabilă exigența atestării medicale?
Se mai impune răspunderea la chestiunea naturii suferințelor, pot fi acestea și psihice?
O posibilă soluționare a enigmei poate fi regăsită în conțin utul notelor de studii ale noilor
coduri , disponibile pe site -ul Ministerului Public, und e se menționează că suferințe pot fi
inclusiv psihice95.
Mai mult, ce se întâmplă dacă cererea este formulată anterior instalării bolii, știindu -se
cu certitud ine apariția acesteia, din cauza eredității persoanei, în perioada imediată? În opinia
mea, această construcție juridică trebuie să își găsească aplicabilitatea inclusiv în asemenea
situații, căci, în caz contrar, se impune să cerem vic timei să sufere anterior formulă rii cererii
de sista re a vieții. Spre exemplu, chiar dacă pacientul se află într -un stadiu incipient al evoluției

94 G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L. V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F. -M. Vasile, op. cit. , p. 393.
95 A se vedea: http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/NOILE_CODURI/ncp.pdf , p. 208, vizualizat în data
de 20.09 .2019. În sens contrar, a se consulta: S. Bogdan, D. A. Șerban, op. cit. , p. 59.

31
bolii A lzheimer, socotesc că se cuvine ca cel care comite actul de ucidere să beneficieze de
tratamentul sancționator mai les ne al uciderii la cererea victimei.
În plus, avându -se în vedere importanța valorii sociale sacrificate, se menționează , în
doctrină, că „nu este suficientă existența cererii victimei în mod obiectiv, textul presupunând
și ca autorul să acționeze în considerarea acestei cereri”96.
5.3. Sinuci derea asistată medical
Sinuciderea asistată medical reprezintă acțiunea pacientului de a -și administra un
medicament cu efect letal, intenția acestuia fiind de a cauza moartea sa, urmărind ușurarea
suferinței, moartea pacientului fiind declanșată de medica mentul furnizat de către medic, cu
scopul de a facilita sinuciderea pacientului.
Această faptă se suprapune peste elementele tipice ale unei singure norme penale, și
anume, peste i nfracțiunea de determinare sau înlesnire a sinu ciderii, prevăzută de art. 1 91 din
Codul penal, subliniindu -se în doctrină că astfel „se cree ază un plus de ocrotire a vieții
oamenilor, contra unor activități care pe căi ocolite conduc la suprimarea acesteia”97.
5.3.1. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii
Infracțiunea supusă cerc etării se poate săvârși în două modalități alternative, însă este
necesară numai cercetarea modalității înlesnirii, fiindcă, în situația sinuciderii asistate medical,
decizia de a -și pune capăt vieții este preexistentă solicitării agentului de a convinge p acientul
să se sinucidă. În schimb, determinarea este reprezentată de ansamblul unor manopere
persuasive de insuflare a unor gânduri de punere în aplicare a sinuciderii.
Tot astfel, în contextul sinuciderii asistate medical, prin înlesnirea sinuciderii se
înțelege orice activitate de sprijinire a pacientului în realizarea suprim ării vieții sale de către
medic. D e regulă, această constă în oferirea unei substanțe cu proprietăți mortale, întrucât
activitate a directă de curmare a vieții este necesar să fie ope ra exclusivă a titularului valorii
protejate. De asemenea, este important de notat că această modalitate se poate săvârși inclusiv
prin inacțiune, dacă operează o obligație în detrimentul medicului în acest sens, de pildă,
medicul depozitează, în mod voit98, flaconul cu medicamente într -un sertar nesecurizat.

96 S. Bogd an, D. A. Șerban, op. cit. , p. 61.
97 V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, op. cit. , p. 201.
98 Deoarece „pentru existența intenției de înlesnire a sinuciderii, este absolut necesar ca subiectul activ să șt ie că
victima a luat hotărârea de a se sinucide, urmând ca prin faptele sale (ale subiectului activ) să -i înlesnească
aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri” [G. Antoniu, T. Toader (coord.), Explicațiile noului Cod penal , vol. III,
Ed. Univer sul Juridi c, București, 2015, p. 55].

32
De reținut că, în varianta tip a faptei penale, spre deosebire de uciderea la cererea
victimei, subiectul pasiv nu este calificat, pacientul putând a nu avea o stare de sănătate precară,
cu toate ace stea, persoana trebuie să nu aibă capacitățile intelectuale alterate.
Infracțiunea se consumă fie în momentul producerii decesului, fie, conform
prevederilor art. 191 alin. (4) din Codul penal, în momentul în care a fost încercată sinuciderea.
În plus, „înle snirea nu constituie acte de participație, ci acte de autora t”99.
6. Concluzii
Fiind cartografiat e, în secțiunile anterioare , punctele cardinale ale eutanasiei și ale
sinuciderii asistate medical, concluzionez că dezincriminarea procedeelor de sistare a cursului
vieții reprezintă un deziderat, mai ales în contextul societății actuale care este marcată de un
progres semnificativ al științelor. Dacă privim situația excepțională prin prisma pacientului,
căruia i se permite să conveițuiască mai mult timp cu o boală, care până nu demult producea o
moarte rapidă, deși se creează o creștere a cantității vieții, a longevității, reversul medaliei
constă în subțierea calității vieții, pacientul fiind nevoit, de pildă, să îndure povara suferinței o
durată nerezonabilă de timp, tergivesându -se astfel inevitabilul, cu prețul demnității umane.
În plus, trebuie subliniată importanța corespunder ii sistemului judiciar cu di namica
relațiilor sociale actuale , cele două elemente solicitându -se a fi înlănțuite în simbioză.
Revenind asupra interesului detașat al dreptului la viață, în temeiul căruia, în primul
rând, îmi întemeiez opinia, socotesc că necesitatea salvgardării demnității umane se impune,
așa că, în situații de excepție, care își au izvorul în boli nevindecabile și cauzatoare de suferințe
proeminente, dreptul la autodeterminare al titularului valorii ocrotite trebuie să prevaleze în
detrimentul manifestări i de voință considerate a pune în pericol existența societății . Rațiunea
afirmației rezidă tocmai în diminuare a interesului menționat la un moment anterior decesului
persoanei, care coincide cu apariția maladiei.
Cu toate acestea, evident, nu trebuie omise pericolele care au potențialul de a împânzi
dezincriminarea eutanasiei o ri sinuciderii asistate medical. T otuși, fără a exacerba amenințarea
prezentată, apreciez că este imperativă legiferarea unor norme juridice cu caracter restrâns,
astfel prevenindu -se efect ul bulgărelui de zăpadă, adică a așa-numitul fenomen slippery slope .
De asemenea, consider că se impune, între timp, modificarea infracțiunii de ucidere la
cerea victimei, întrucât, în forma sa actuală, din cauza excesul ui de zel de care a dat dovadă
legiuitorul , febră recurentă a înțelepciunii sale, a naștere unei norme juridice nefuncționale.

99 M. Basarab, V. Pașca (coord.), Codul penal comentat , vol. II, Partea specială , Ed. Hamangiu, București, 2008,
p. 153.

33
Bibliografie
1. Améry J., Despre sinucidere. Discurs asupra morții liber alese , Ed. Art, București,
2012;
2. Antoniu G., Toader T: (coord.), Explicațiile noului Cod penal , vol. I, Ed. Universul
Juridic, București, 2015;
3. Antoniu G., Unele idei noi în doctrina și legislația penală , în Revista de drept penal,
nr. 3/2013;
4. Antoniu G:, Toader T. (coord.), Explicațiile noului Cod penal , vol. III, Ed. Universul
Juridic, București, 2015;
5. Basarab M., Pașca V. (coord.), Codul penal comentat , vol. II, Partea specială , Ed.
Hamangiu, București, 2008;
6. Bîrsan C., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole , vol. I,
Drepturi și libertăți , Ed. All Beck, București, 2005;
7. Bodoroncea G., Cioclei V., Kuglay I., Lefterache L. V., Manea T., Nedelcu I., Vasile
F.-M., Cod penal. Comentariu pe articole , Ed. C. H. Beck, București, 2014;
8. Bogdan S., Șerban D. A., Drept penal. Partea Specială. Infracțiuni contra persoanei și
contra înfăptuirii justiției , Ed. Univerul Juridic, București, 2017;
9. Bufan R,, Malherbe J., Tratat de drept fiscal , vol. II, Drept fiscal al Uniunii Europene ,
Ed. Hamangiu, București, 2018;
10. Buta M. G., Buta L., Pentru o bioetică creștină într -o epocă post creștină , în Studia
Universitatis Babeș -Bolyai Bioetica, nr. 1/2008;
11. Chiriță R,, Dreptul constituțion al la viață și dreptul penal , în Studia Universitatis
Babeș -Bolyai Iurisprudentia, nr. 2/2001;
12. Chiriță R., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații , ed.
a 2-a, Ed. C. H. Beck, București, 2008;
13. Cioclei V., Drept penal. Partea spec ială I. Infracțiuni contra persoanei și contra
patrimoniului, ed. a 3 -a, Ed. C. H. Beck, București, 2018;
14. Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I,, Tănăsescu E. S., Constituția României
revizuită – comentarii și explicații , Ed. All Beck, București, 2004;
15. Deleanu I., Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și în dreptul
comparat , Ed. C. H. Beck, București, 2006;
16. Djuvara M., Teoria generală a dreptului (enciclopedia juridică). Drept rațional,
izvoare și drept pozitiv , Ed. All, București, 199 5;

34
17. Dongoroz V., Fodor I., Kahane S., Oancea I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R.,
Roșca V., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială , vol. III, ed. a
2-a, Ed. Academiei Române, București, 2003.
18. Durkheim É., Despre sinucidere , Ed. Inst itutul European, Iași, 1993;
19. Enikő Š., Aspecte ale asistenței bolnavului aflat în stadiul terminal. Posibilități, limite
și dileme fundamentale , Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj -Napoca, 2004;
20. Ghelase M. S. (coord.), Bioetică , Ed. Medicală Universitară, Cra iova, 2011;
21. Green R. M., Palpant N. J., Suffering and bioethics , Ed. Oxford University Press,
Oxford, 2014;
22. Harosa L. -M., O discuție asupra jurisprundenței Curții Europene a Drepturilor Omului
cu privire la dreptul la moarte , în Studia Universitatis Babeș -Bolyai Bioetica, nr.
1/2008;
23. Ioan B., Astărăstoae V., Dileme etice la finalul vieții , Ed. Polirom, Iași, 2013;
24. Ioan B., Gavrilovici C., Astărăstore V., Bioetica: cazuri celebre , Ed. Junimea, Iași,
2005;
25. Ionescu, C. A. Dumitrescu (coordonatori), Constituția României. Comentarii și
explicații , Ed. C. H. Beck, București, 2017;
26. László B., Eutelia – Eutanasia: o viață mai fericită – o moarte demnă , Ed. Curtea
veche, București, 2007;
27. Muraru I., Tănăsescu E. S. (coord.), Constituția României. Comentariu pe articol e, Ed.
C. H. Beck, București, 2008;
28. Musion A., Relația medic -pacient verificată în consensul informat , în Studia
Universitatis Babeș -Bolyai Bioetica, nr. 1/2010;
29. Neri D., Eutanasia. Valori, scelte morali, dignità delle persone , Ed. Laterza, Bari, 1995;
30. Nițu D., Mureșan L., Eutanasia – o pantă alunecoasă? , în Studia Universitatis
Babeș -Bolyai Iurisprudentia, nr. 2/2003;
31. Pascu I. (coord.), Noul Cod penal comentat. Partea generală , ed. a 2 -a, revizuită și
adugită, Ed. Univerul Juridic, București, 2014;
32. Păvăleanu V., Drept penal general. Conform noului Cod penal , Ed. Universul Juridic,
București, 2012 ;
33. Pessina A., Demnitatea persoanei umane, dezvoltare tehnologică și dezbatere bioetică ,
în Studia Universitatis Babeș -Bolyai Bioetica, nr. 1/2008;
34. Pessina A., Eutanasia. Despre moarte și despre alte lucruri. Câteva distincții. A ucide
și a lăsa să moară , în Studia Universitatis Babeș -Bolyai Bioetica nr. 2/2009;

35
35. Pessina A., Eutanasia. Despre moarte și despre alte lucruri. Eutanasia liberală , în
Studia Universitati s Babeș -Bolyai Bioetica, nr. 1/2009;
36. Rajka M., Aluaș M., Legal regulations on patient’s right to refuse medical treatment ,
în Studia Universitatis Babeș -Bolyai Bioetica, nr. 1 -2/2016;
37. Renucci J. -F., Tratat de drept european al drepturilor omului , Ed. Haman giu,
București, 2009;
38. Rîșniță A., Teoria obiectului juridic în dreptul penal – între exigență și derizoriu , în
Studia Universitatis Babeș -Bolyai Iurisprudentia, nr. 2/2014;
39. Stănilă L., Obsesia terapeutică. Pro și contra eutanasiei – noi provocări ale legis lației
românești , în Analele Universitatii de Vest din Timisoara, Seria Drept, nr. 2/2014;
40. Streteanu F., Nițu D., Drept penal. Partea Generală , vol. I, Ed. Universul Juridic,
București, 2014;
41. Streteanu F., Nițu D:, Drept penal. Partea Generală , vol. II, Ed. Universul Juridic,
București, 2018;
42. Summer L. W., Asisted death: a study in ethics and law , Ed. Oxford University Press,
Oxford, 2011;
43. Trif A. B., Astărăstoae V., Cocora L., Euthanasia. Suicidul asistat. Eugenia. Pro versus
contra. Mari dileme ale uman ității , Ed. Infomedica, București, 2002;
44. Udroiu M., Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal , ed. a 2 -a, revizuită și
adăugită, Ed. C. H. Beck, București, 2015;
45. UNESCO, Declarația universală despre bioetică și drepturile omului , în Studia
Universitatis Babeș -Bolyai Bioetica, nr. 1/2008;
46. Weindling P. J., Nazi Medicine and the Nuremberg Trials. From Medical War Crimes
to Informed Consent , Ed. Palgrave Macmillan, London, 2004;
47. Zeppetella G., Îngrijirea paliativă în practica clinică , Ed. Farmmedia, Târgul -Mureș,
2014;