Asist. Univ. Dr. Mădălina TEODOR [307914]

Licență

Asist. Univ. Dr. Mădălina TEODOR [307914]

Byadmin ianuarie 1, 2024

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonatori științifici:

Conf. Univ. Dr. Robert DOBRE

Asist. Univ. Dr. Mădălina TEODOR

Absolvent: [anonimizat]

2018

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

Geomorfologie și Cartografie cu elemente de Cadastru

Dinamica utilizării terenurilor în Podișul Negru Vodă

Cuprins

Capitolul 1 – Introducere ……………………………………………………………….. 5

1.2 Arealul de studiu (poziție geografică și analiză)……………………………. 6

1.3 Istoricul cercetării……………………………………………………………………… 8

Capitolul 2 – Metodologie……………………………………………………………….. 9

2.1. Baze de date utilizare……………………………………………………………….. 9

2.2. Etape de lucru …………………………………………………………………………. 10

2.2.1. Etapa de documentare și de cercetare pe teren

2.2.2. Etapa de colectare a datelor spațiale

2.2.3. Etapa de lucru în programele GIS

2.2.4. Etapa de validare a rezultatelor și de finalizare a studiului

Capitolul 3 – [anonimizat] a factorilor ce influențează utilizarea terenurilor……………………………………………………………………………………. 12

3.1 Factorii geologici…………………………………………………………………….. 12

3.2. Reflieful (Factorii morfometrici și morfogrfici) ………………………….. 15

3.2.1. Hipsometria………………………………………………………………. 15

3.2.2. Geodeclivitatea…………………………………………………………. .16

3.2.3. Expoziția versanților…………………………………………………… 17

3.2.4. Densitatea fragmentării reliefului…………………………………. 18

3.3. Factorii pedologici ………………………………………………………………….. 23

3.4. Factorii climatici …………………………………………………………………….. 26

3.4. Factorii de mediu …………………………………………………………………….. 28

3.4.3. Hidrografia

3.4.4. Vegetația

3.3. [anonimizat]………………………………………………………… 32

Capitolul 4 – Analiza dinamicii utilizării terenurilor……………………….. 37

Capitolul 5 – Scenarii de evoluție a dinamicii utilizării terenurilor și influența asupra mediului și societății…………………………………………………………….. 62

Concluzii………………………………………………………………………………………… 63

Bibliografie…………………………………………………………………………………….. 65

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

Scopul lucrării este de a analiza și de a previziona, pe baza datelor obținute din variate surse cartografice ( harta topografică cu scara 1:25.000 – anul 1980, Corine Land Cover 2000,2006, 2012), [anonimizat] a statisticii.

Obiective:

O1. Analiza seturilor de date din perioade diferite (harta topografică 1:25.000 – anul 1980, Corine Land Cover 2000,2006, 2012) prin utilizarea tehnicilor moderne (GIS, statistică)

O2. Identificarea schimbărilor apărute în utilizarea terenurilor în cadrul arealului de studiu

O3. Propunerea unor scenarii de evoluție și analiza influenței schimbărilor asupra mediului și a societății

Metodele utilizate pentru a observa modul în care sunt utilizate, respectiv modificate clasele de utilizare ale terenurilor în cadrul acestui areal sunt: metode de analiză în teren, cartografice, informatice, grafice, statistice, climatice.

Lucrarea scoate în evidență faptul că arealul studiat se află intr-o zonă în care predomină terenurile agricole însă condițiile climatice și lipsa sistemelor de irigații pot duce la apariția unor schimbări în modul de utilizare al acestora.

1.1 POZIȚIA GEOGRAFICĂ

Podișul Negru Vodă se află în partea central-sudică a Podișului Dobrogei de Sud (Figura 1.1) fiind cuprins între Podișul Oltinei în partea vestică, Podișul Carasu în partea de nord, Podișul Mangaliei la est și granița cu Bulgaria în partea de sud.

Figura 1.1 – Așezarea geografică a Podișului Negru Vodă în cadrul unității de rang superior. (Date utilizate – DEM Romania – Geospatial.org, DIVA GIS, România Digitală. Harta a fost creată prin overlay spațial).

.

Limita de nord a arealului pornește în vest de la localitatea Peștera, urmărind spre est pârâul Cochirleni până la obârșie de unde trece prin nordul localităților Ciocârlia de Sus, Bărăganu și Potârnichea până la vest de Agigea.

Limita de est începe de la vest de Agigea și trece prin vestul localităților Movilița, Topraisar, Amzacea, Comana și Dărăbani, mergând aproximativ paralel cu șoseaua Constanța-Negru Vodă, cu abateri de 2-3 km spre est.

Limita de vest urmărește în linii mari drumul comunal dintre Peștera și Pietreni, ocolind pe la vest Movila Vetereanu (148 m), ca apoi să treaca pe la nord de localitațile Deleni, Adamclisi, Rariștea și Băneasa până la granița cu Bulgaria, aceasta constituind și limta sudică.

Podișul însumează o suprafață de 1480 km², ceea ce reprezinta 30% din Podisul Dobrogei de Sud. Are forma unui patrulater neregulat, cu o prelungire în partea de sud-vest, astfel ca lungimea limitei de sud, respectiv granița cu Bulgaria, atinge 76 km, aproape dublu fața de celelalte limite care sunt cuprinse între 35 și 46 km.

Ca urmare, lungimea maximă în partea centrală, de la vest are 76 de km, iar lățimea de la nord la sud 48 km.

.

1.2 ISTORICUL CERCETĂRII

Studiile realizate pentru Podișul Negru Vodă (Cobadinului) au fost în ansamblu, mai puține decât cele realizate pentru Podișul Dobrogei. Cercetările au fost de-a lungul timpului efectuate nu doar pentru a observa modul de utilizare a terenurilor ci și de analiză a reliefului, a condițiilor climatice, a elementelor pedologice dar și a elementelor demografice, culturale specifice zonei.

Podișul Dobrogei de Sud este o subunitate de relief ce se individualizează față de restul arealului prin altitudine scăzută, fragmentare mică și hidrografie slab sezvoltată. Toți acești factori au stat la baza cercetărilor ce au avut loc în Dobrogea de Sud,unele dintre acestea fiind: Nicoară V. (2006), Coteț P. (1969), Basarabeanu N., Marin I. (1978), Mihai Ielenicz (2003), Iana, Sofia, (1965), Ilie, I., (1969). Dobrogea de Sud ramâne un important areal de studiu pentru diverse domenii de cercetare.

CAPITOLUL 2

METODOLOGIE

2.1 BAZE DE DATE UTILIZATE

În elaborarea acestui studiu s-a apelat atât la tehnicile clasice de documentare, urmărind studiile de geografie aplicată sau focusate pe arealul de studiu, analizând materialele cartografice analogice sau digitale (hărți topografice, geologice), cât și tehnicile moderne prin digitizarea, analiza și interpretarea în G.I.S a materialelor cartografice. Conform geografului M. Ielenicz (2005), metodele utilizate în studiul reliefului se pot enumera în trei mari categorii: metode generale aplicate în toate științele, metode folosite în geografie și în alte științe, metode specifice.

Realizarea studiului a început prin colectarea și structurarea unui volum mare de date geografice din care am extras elementele esanțiale necesare analizei (Teodor, 2017). Pentru realizarea materialului grafic s-au utilizat hărți topografice la scara 1:25.000 – anul 1980, harta geologică a României la scara 1:200.000.

Au fost utilizate date vectoriale Corine Land Cover 2000, 2006 și 2012, seturi de date vectoriale generale ale României (Open Street Map, geosapțial, cartări personale), harta geologică, harta solurilor. De asemenea au fost utilizate date vectoriale ale unităților administrativ teritoriale (Administrația Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară).

Au fost utilizate și date digitale obținute prin vectorizare, acestea fiind următoarele:

Curbele de nivel – acestea au fost vectorizate folosind harta topografică cu scara 1:25000, prin vectori de tip linie, altitudinea fiecărei curbe fiind introdusă în tabela de atribute. Acestea au fost utilizate pentru realizarea Modelului Digital Atlimetric (Digital Elevation Model – DEM) și prin urmare au folosit și la realizarea materialelor cartografice. De asemenea DEM-ul a fost utilizat și la realizarea umbririi terenului, acesta ajutând la obținerea efectului 3D al reliefului din spațiul analizat.

Rețeaua hidrografică a fost vectorizată cu geometrie de tip linie, folosind garta topografică cu scara 1:25000 și ortofotoplan.

Rețeaua rutieră a fost vectorizată cu geometrie de tip linie, folosind garta topografică cu scara 1:25000 și ortofotoplan.

2.2 ETAPE DE LUCRU

2.2.1 Etapa de documentare și de cercetare pe teren

Reprezintă baza acestui studiu. Această etapă a presupus documentarea bibliografică, analiza dateleor și materialele necesare realizării acestui proiect. Etapa de cercetare în teren a fost fost completată cu tehnicile de analiză cercetarea în cadrul programelor Google Earth și Google Maps a arealului studiat, astfel putând fi observate și comparate elementele prezente în realitatea din teren.

2.2.2 Etapa de colectare a datelor spațiale

Această etapa a fost una de durată deoarece datele disponibile au necesitat corectare analiză, completare, manipulare și validare digitală și pe teren.

2.2.3 Etapa de lucru în programele GIS

Este realizată ulterior etapei de colectare a datelor spațiale și reprezintă una din etapelelcele mai importante, având ca rezultat materialul cartografic care, în urma analizei, va duce la îndepliirea scopului acestui studiu.

Astfel, etapa inițială de laborator a necesitat obținerea modelului numeric al terenului (Digital Elevation Model – DEM) realizat pe baza vectorizării curbelor de nivel, a cotelor și rețelei hidrografice permanente și temporare dfolosind harta topografică cu scara 1: 25 000.

Pe baza dem-ului au fost obținute diverse hărți tematice de tip raster precum cele ale tuilizării terenurilor necesare realizării analizei. În etapele de editare și/sau prelucrare a datelor spațiale (vectorizare, interpolare, conversii ș.a.), calculele algebrice aplicate rasterelor (Map Algebra) și realizarea hărților s-au utilizat în principal extensiile de analiză spațială ale soft-ului ArcGIS. Materialul grafic a fost realizat cu ajutorul softurilor specializate ArcGis 10.3. (ArcMap, ArcCatalog, ArcScene) și Global Mapper 12. Programele GIS au în comun multitudinea de funcții și procedee de analiză și manipulare a seturilor de date rester sau vectoriale.

2.2.4 Etapa de validare a rezultatelor și de finalizare a studiului

În această etapă a fost necesară doar compararea datelor obținute cu realitatea din teren și validarea acestora. Această ultimă etapă unește toate celelalte etape pentru a prezenta sub formă compactă scopul inițial al proiectului.

CAPITOLUL 3

ANALIZA FIZICO-GEOGRAFICĂ A FACTORILOR

CE INFLUENȚEAZĂ UTILIZAREA TERENURILOR

3.1 ANALIZA FACTORILOR GEOLOGICI

Din punct de vedere geologic, Podișul Negru Vodă este alcătuit din calcare cretacice, eocene și sarmatice (Figura 2.1) dispuse discordant peste șisturile verzi și șisturile cristaline ale fundamentului. Acestea sunt acoperite aproape în întregime de un strat de loess cu grosimi de 20-40 m.

Figura 2.1 – Harta geologică (Date utilizate – Harta Geologică 1:200.000. Harta a fost creată prin overlay spațial și prin decupaje de date spațiale).

În partea de sud-est, pe treapta mai joasă a podișului, ca urmare a îndepărtării paturii de loess, apar frecvent forme carstice, între care predominante sunt depresiunile și poliile. În treapta mai înaltă a interfluviilor apar forme endocarstice, reprezentate prin peșteri, doline și lapiezuri.

Evoluția paleogeografică

Evoluția paleografică a Podișului Negru Vodă se integrează evoluții palegrafice a Podișului Dobrogei de Sud. A început în Proterozoicul inferior după orogeneza Zveco-Kareliană. În acest interval de timp, cele mai importante intervale de modelare subaeriană sunt cele ce au urmat marilor cicluri de sedimentare. Pentru argumentarea trăsăturilor reliefului actual, sunt importante urmatoarele etape (Marius Săndulache) :

Etapa din Cambrian inferior, ulterioară mișcărilor din orogeneza assyntică, mișcări când s-a definitivat aranjamentul structural al soclului cristalin mezo și ankimetamorfic (în blocuri tip horst-graben);

Etapa Carbonifer superior – Permian inferior, de peneplenizare și de reactivare a sistemului de blocuri;

Etapa Triasic superior – Jurasic mediu (prima parte), când au fost îndepărtate prin eroziune o parte din formțiunile ciclului depozițional anterior;

Etapa Senonian superior – Paleocen, de sculptare a suprafețelor acumulative depuse anterior, suprafețe frecvente exondate în regiunile ce au afectat mari teritorii din Dobrogea de Sud în Barremian, Apțian, Albian și Turonian;

Etapa Eocen superior – Miocen inferior, ulterioară ciclului de depozite marine epicontinentale (gresii calcaroase, calcare grezoase, etc.) depuse în prima parte a Eocenului;

Etapa Post – Sarmațian, de carstificare și modelare a reliefului actual.

In Ponțianul superior și în Dacian, lacul din Câmpia Română a înintat ușor (1-10 km lățime) peste partea sud-vestică a Podișului Dobrogei din Sud și a generat „terasa lacustră” (Brătescu, 1928 a), cu pătrundere mai adâncă pe gurile unor văi preexistente (în principal văile care astăzi se varsă în limanuri).

În timpul depunerii argilelor roșii (Pleistocen inferior), podișul era întins pedimentat, mai ales, pe marginea dunăreană și cea maritimă (Posea, 1980 a), suprafețele netezite asociindu-se într-un nivel de bordură, sub formă de prispă (prispa dunărenă, Mihăilescu, 1966), deseori, cu pătrundere adâncă pe văi. La marginea podișului către Câmpia Română, în prelungirea nivelului de bordura s-au format glacisuri acumulative.

În Pleistocenul mediu, Dobrogea de Sud a rămas ușor ridicată față de Câmpia Română și Marea Neagră, motiv pentru care argilele roșii se conservă pe mai departe. Apele de pe latura de vest se organizează în sisteme mai mari decăt cele de azi. Acestea au avansat până spre centrul Bărăganului (sistemul Vederoasa – Carasu prin nord-estul Câmpului Hagieni; sistemul Oltina – Gârlița, pe la vest de Câmpul Hagieni prin Valea Jegălia) (Posea, 1984 a).

În Pleistocenul mijlociu și superior, în timpul formării depozitelor loessoide și a solurilor fosile, pe un fond general de ridicare, văile s-au adâncit. Văile de pe latura de est s-au lungit (în conditiile regresiunii würmiene), iar cele din vest s-au scurtat prin retezarea sectorului lor inferior de către Dunăre (Posea, 1984 a).

În Holocen, țărmul Mării Negre se instalează la poziția actuală, cea mai avansata către uscat, situație care explică lipsa teraselor marine (Posea 1980 b); fundul văilor se înalță prin aluvionare și apar limanurile. Odată cu creșterea presiunii umane, în Dobrogea de Sud se ivesc numeroase forme de relief antropic, unele din ele impunându-se în peisaj.

3.2 ANALIZA RELIEFULUI (Factorii morfometrici și morfografici)

3.2.1 Hipsometria

Altitudinea maxima se întâlnește în Dealul Dobromir (210 m), situat la limita de sud-vest, iar altitudinea minimă la est de Topraisar (80 m).

Aspectul cel mai evidențiat este acela al unui podiș aproape neted aflat în partea de nord și de est la 100-1300 m, iar în partea de sud la 150-210 m.

Figura 2.2 – Podișul Negru Vodă. Harta treptelor altimetrice (Date utilizate – DEM Romania – Geospatial.org, DIVA GIS, România Digitală. Harta a fost creată prin overlay spațial și prin decupaje de date spațiale

3.2.2 Geodeclivitatea

Figura 2.3 – Podișul Negru Vodă. Harta geodeclivității (Date utilizate – DEM Romania – Geospatial.org, DIVA GIS, România Digitală. Harta a fost creată prin overlay spațial și prin decupaje de date spațiale).

Harta geodeclivității sau harta pantelor reprezintă gradul de inclinare al suprafețelor exprimat în grade „°”.

Așa cum se poate observa și pe hartă geodeclivitatea are valori medii cuprinse în intervalul 8° – 12°, cele mai mari înregistrăndu-se în partea de sud-vest a podișului, cea mai mare parte fiind cuprinsă în intervalul 0° – 4°.

3.2.3 Expoziția versanților

Figura 2.4 – Harta orientării versanților (Date utilizate – DEM Romania – Geospatial.org, DIVA GIS, România Digitală. Harta a fost creată prin overlay spațial și prin decupaje de date spațiale).

Expoziția suprafeței terestre se referă la orientarea acesteia față de direcțiile cardinale. Sub formă generalizată, expoziția poate fi determinată prin simpla raportare la direcția nord, dar într-o formă corectă matematic, geometric și metodologic expoziția depinde de înclinarea suprefeței terestre.

Expoziția este un parametru relaționat la rândul lui de procese geomorfologice, prin controlul acestuia asupra radiației solare, a temperaturii și precipitațiilor.

Figura 2.5 – Harta energiei de relief (Date utilizate – DEM Romania – Geospatial.org, DIVA GIS, România Digitală. Harta a fost creată prin overlay spațial și prin decupaje de date spațiale).

Energia de relief (Partsch, 1911 după Zakrzewska, 1967), cunoscută și sub numele de fragmentare verticală a reliefului sau adâncimea fragmentării reliefului (Grigore, 1979, Ungureanu, 1989), reprezintând variația pe verticală a altitudinii pe unitatea de suprafață.

Energia reliefului are valori medii de 33-50 m și maxime de 110-112 m. In același timp declivitatea la nivel de interfluviu are valori medii de 8-12ș, iar la nivel de versant de 45ș.

Relieful este fragmentat de o serie de văi largi, dirijate pe direcția est-vest, precum și pe sud-est – nord-vest. Predomina culmile domoale ce aparțin celor doua nivele de eroziune specifice Podișului Dobrogei Centrale și de Sud, anume în proporție de 60% suprafeței de eroziune superioară, cuprinsă între 150-210 m, intens fragmentata de numeroase văi tributare pârâului Urluia.

În părțile de nord și est aceasta se continuă cu suprafața de eroziune inferioară, cuprinsă între 100-130 m, a căror culmi sunt separate pe direcție est-vest de văile afluente râurilor Peștera, Valea Baciului și Urluia tributare Dunării, precum și de pârâul Dereaua, tributar lacului Techirghiol.

3.2.4 Densitatea fragmentării reliefului

Figura 2.6 – Harta densității fragmentării reliefului (Date utilizate – DEM Romania – Geospatial.org, DIVA GIS, România Digitală. Harta a fost creată prin overlay spațial și prin decupaje de date spațiale).

Densitatea fragmentării orizontale a reliefului (Grigore, 1979, Ungureanu, 1989) sau densitatea de drenaj (drainage density) reprezintă raportarea lungimii rețelei hidrografice/ de drenaj pe unitatea de suprafață (în general km²), exprimând gradul de fragmentare pe orizontală a reliefului.

Densitatea medie a fragmentării reliefului este un indicator morfometric important deoarece raportează lungimea rețelei erozionale la unitatea de suprafață.

Densitatea medie a fragmentării este cuprinsă între 1.57-2.34 km/km² în partea centrală, iar cea maximă în jur de 4 km/km² pe fațada dunăreană, în partea de vest.

Interfluviile

Au caracter eroziv-structural și sunt dezvoltate în principal, pe calcare sarmatice cvasi-orizontale sau ușor înclinate, acoperite cu loess cu grosimi până la 50 m. Exhumările sunt pe mici suprafețe astfel că relieful precuaternar apare pe interfluviile principale, într-un sistem paralel sau divergent de interfluvii de grad ierarhic inferior, cu altitudini mai mici, însă în procent mai mare. Ele aparțin de regulă, nivelurilor moderate prin glacsare și pedimentare.

Tipuri genetice de relief

Relieful fluviatil

Văile principale care se orientează spre Dunăre sau spre Marea Neagră, de obicei prin intermediul limanelor, pornesc din aria cumpenei de ape principale Dunăre-Marea Neagră. La obârșie au aspect evazat, dar la mică distanță se adâncesc, versanții evidențiiundu-se clar și cu pante crescânde până la verticală către vărsare.

Văile au forme și mărimi diferite în raport cu o roca și structura. Unele sunt simetrice (în Podișul Negru Vodă), altele sunt asimetrice.

Versanții sunt drepți, în trepte (terase structurale și de surpare), convecși-concavi, deseori sprijiniți pe glacisuri loessoide. Cănd acestea din urmă sunt retezate de eroziunea fluviatilă sau de abraziunea lacustră, forma rămasă lasă impresia unor terase.

Fundul văilor, foarte neted (ceair), pe aproape tot traseul, contrastează cu versanții abrupți sculptați în calcar și loess. În lungul unor văi apar și baraje proluvio-coluviale, care fac ca scurgerile să se dezorganizeze generând înmlăștiniri și lacuri : Plopeni, Negrești, Stupina, azi asanată (Basarabeanu, 1969, 1971).

Văiugile apar pe interfluvii și pe versanții prelungi acoperiți cu loess. Au formă de covată și trec pe nesimțite în câmpul limitrof. De cele mai multe ori moștenesc relieful preloessian.

Relieful carstic

Reprezintă un tip de relief aparte, diferit de cel întâlnit în celelalte regiuni, în sensul că este axat pe calcare de vârstă, grosimi și caracteristici diferite. Pătura de loess ce acoperă cea mai mare parte a calcarelor, fosilizează relieful carstic precuaternar. Pentru Dobrogea de Sud specific este merocarstul (rocă supusă carstificării, acoperită de o pătură sedimentară cu sol și vegetație). O importanță deosebită au avut fazele de denundare a calcarelor eocene și sarmatice.

Formele carstice prezente sunt dolinele, poliile, peșterile, avenele. Podișul Negru Vodă și zona Mangalia sunt zonele cu cele mai numeroase forme carstice. Se evidențiază un carst fosil și unul pe cale de exhumare (N. Băsărăbeanu, Sofia Iana, I. Marin 1978).

Formele exocarstice apar frecvent în Podișul Negru Vodă și sunt reprezentate prin martori ruiniformi, văi carstice, canarale, doline și polii. Văile carstice au aspect de chei, cu versanți abrupți, pe care se dezvoltă un un relief ruiniform; acese văi poartă denumirea de „canarale”.

Procesele actuale sunt reprezentate prin eroziunea liniară și sufoziune, care au creat ogașe și ravene, sâpate în cuvertura de loess, iar fundul văilor este înecat în aluviuni finw, transportate mai ales în urma ploilor torențiale.

3.3 ANALIZA FACTORILOR PEDOLOGICI

Învelișul de sol este influențat puternic de climatul arid, de relieful în mare parte domol, de materialul parental constituit predominant din loess, precum și de vegetația de stepă și de apele subterane situate la adâncime relativ mare. Ca urmare a unei omogenități a factorilor pedogenetici, solurile fac parte doar din două clase : cea a molisolurilor și a solurilor neevoluate, tipurile de sol fiind dispuse sub formă de fâșii, în concordanță cu dispunerea principalelor caracteristici ale reliefului

Figura 2.7 – Harta solului (Date utilizate – SRTS 2012 – Geospatial.org, DIVA GIS, România Digitală. Harta a fost creată prin overlay spațial și prin decupaje de date spațiale).

Molisolurile – sunt reprezentate de solurile bălane, cernoziomurile carbonatice și cernoziomurile tipice, alături de care apar, insular, cernoziomuri cambice și rendzine.

Solurile bălane (kastanoziomuri) se află pe latura de vest, în Depresiunea Nalbant și în jurul complexului lagunar Razelm – Sinoe, spre lacul Tașaul, au procentul cel mai mare de carbonați. Humusul este ceva mai puțin decât la cernoziom, are fertilitate bună pentru culturi, dar se impune irigarea. Nu depășește 150 m altitudine, se desfășoară sub forma unor fâșii de diferite lățimi paralele cu văile Dunării și Carasu. S-au format pe loess, cu apă freatică cuprinsă între 10 și 20 m adâncime. În funcție de stadiul de evoluție există mai multe subtipuri genetice : sol bălan tipic, închis, slab erodat, etc.

Cernoziomurile se întâlnesc îndeosebi pe terenurile mai puțin înclinate din jumătatea de esta arealului de studiu. Prezintă carbonați îndeosebi în jumătatea superioară a orizontului A (unele din acestea au fost numite în clasificarea din 1968 „cernoziomuri carbonatice”). Sunt fertile, dar le trebuie multă apă. De aceea sunt necesare irigațiile, cerință rezolvată prin sistemul Carasu – Negru Vodă – Marea Neagră. Sunt folosite intens pentru culturile cerealiere. S-au dezvoltat pe culmile și versanții domoli, cuprinși între 150 și 180 m altitudine, având ca material parental loessuri și argile iar apa freatică fiind la adâncimi sub 20 m.

Cernoziomurile tipice apar doar în sud-vestul podișurilor Oltinei și Cobadinului, în timp ce cernoziomurile vermice ocupă suprafețe mult mai mari, desfășurându-se sub forma unor fâșii largi orientate nord-sud în estul podișurilor Carasu, Cobadinului și Mangaliei. Ambele subtipuri s-au format pe loess și se întâlnesc pe cele mai înalte culmi, cuprinse între 180 și 200 m.

Cernoziomurile cambice (cernoziomuri și faeziomuri) sunt larg dezvoltate la peste 150 m altitudine, în condiții de silvostepă. Dețin suprafețe mult mai mici în sud-vestul Podișului Oltinei, în apropierea graniței cu Bulgaria. Subtipul cernoziomuri cambice vermice sunt mult mai extinse, sub forma unor fâșii prelungi orientate nord-sud, în nord-estul Podișului Cobadinului precum și pe areale mici în Podișul Mangaliei, dispersate în cuprinsul cernoziomurilor vermice.

Rendzinele dețin suprafețele cele mai mici dintre molisoluri, apar insular pe substrele calcaroase din nord-estul Podișului Cernavodă si din sud-estul Podișului Carasu, precum și pe cele din partea central-sudică a podișurilor Cobadin și Mangalia. Pretutindeni calcarele au fost scoase la zi de sub cuvertura de loess pe malurile puternic înclinate ale văilor Crucea, Carasu, Urluia și Albești ca și pe malurile sudice ale lacurilor Techirghiol, Tatlageac, Mangalia. Deși sunt bogate in humus, nu sunt foarte fertile, având profilul scurt si o rezervă mică de apă.

Solurile neevoluate – sunt puțin numeroase, în cadrul lor remarcându-se regosolurile si erodisolurile, solurile aluviale și aluvial-coluviale, precum și solurile afectate intend de excavații sau forme pe deponii (materiale reziduale transportate la distanță).

3.4 ANALIZA FACTORILOR CLIMATICI

Clima podișului este specifica Dobrogei de Sud, cu un climat continental cu nuanțe de excesivitate accentuate. Mare parte a sa se încadrează în ținutul climatic de câmpie. Sectoarele nordic și nord-vestic (înălțimile depășesc 300 m) fac parte din topoclimatul dealurilor joase.

Caracteristicile climatice sunt determinate de către:

cantitatea mare de radiație solară >125 kcal/cm2/an (maximum în iulie de 20 kcal/cm2) legată și de o durată anuală de strălucire a Soarelui de 2200-2500 ore;

deschiderea largă spre nord, est și sud, ce determină o frecvență mare a maselor de aer de pe aceste direcții;

existența bazinului Mării Negre către care se concentrează activitatea ciclonală, îndeosebi a celei din Marea Mediterană;

existența bălților Dunării și a Deltei Dunării ce determină modificări în regimul parametrilor climatici și în cel al unor fenomene meteorologice;

terenul neînpădurit, lipsit în mare măsură de pădure și prezența unor interfluvii largi netede ce favorizează accentuarea climatului continental, (M. Săndulache, Podișul Dobrogei).

Climatul continental arid a favorizat dezvoltarea stepei; Intervenția antropică a avut un rol deosebit în modificarea peisajului natural (desțelinirea stepei și silvostepei; îndiguiri, desecări, irigări, cariere de calcar și luturi etc.).

Se pot deosebi trei unități cu caracteristici climatice distincte:

Topoclimatul de dealuri joase. Cuprinde partea de nord-vest a podișului, cu înălțimile, fragmentarea și gradul de împădurire cele mai ridicate. Aici se înregistrează temperaturi medii de 10ș C anual, – 2ș C în ianuarie și 21ș C în iulie, amplitudini termice ceva mai moderate (65ș), circa 90-100 zile cu îngheț, o nebulozitate medie (5,1-5,4 zecimi) de care sunt legate circa 60-65 zile senine și 100 zile cu cer complet acoperit.

Anual cad, în medie, 550 mm de precipitații din care aproape jumătate se înregistrează vara sub formă de averse; ninsoarea se produce în medie în 15 zile, iar stratul de zăpadă cu grosime centimetrică se păstrează în jur de 20 zile.

Topoclimatul de podiș jos. Este caracteristic celei mai mari părți din regiune, unde înălțimile sunt sub 200 m. Valorile medii termice indică o ușoară creștere din Dobrogea Centrală spre cea Sudică (anual, de la 10ș la 11ș C; în ianuarie, de la – 2ș la –1ș C, în iulie de la 23ș la 24ș C. Aici se înregistrează peste 220 zile fără îngheț și peste 40 de zile tropicale. Ca urmare a evapotranspirației puternice (700 mm) și a precipitațiilor de numai 400-450 mm, deficitul de umiditate este foarte mare (în jur de 300 mm).

Precipitațiile cad în circa 90 de zile și sunt distribuite neuniform în timpul anului. Aproape 60% din volumul lor se produce în sezonul cald (maximul – în iunie); precipitații însemnate cad și toamna când, în noiembrie, se produce adesea al doilea maxim. Ploile torențiale, care au frecvență mare, sunt caracterizate prin cantități însemnate de apă (maximum în 24 ore în nord-est a fost de 140 mm, iar în sud – de 190 mm).

Topoclimatul litoralului. Cuprinde o fâșie de 5-10 km lățime unde se resimte influența Mării Negre. Deși media anuală a temperaturii este mai ridicată, 11,20 C, vara ele sunt mai scăzute (21,5șC-22,5șC) în raport cu interiorul podișului, iar iarna ceva mai ridicate + 0,5șC (Mangalia). Amplitudinea termică absolută oscilează între 60șC și 63șC, numărul de zile fără îngheț este mai mare, fenomenele de iarnă sunt mult diminuate etc.

3.4 ANALIZA FACTORILOR DE MEDIU

3.4.3 Hidrografia

Figura 2.8- Harta rețelei hidrografice în Podișul Negru Vodă (Date utilizate – DEM Romania – Geospatial.org, DIVA GIS, România Digitală. Harta a fost creată prin overlay spatial și prin decupaje de date spațiale).

Caracteristicile hidrografice, sunt influențate în mod deosebit de climatul excesiv continental (precipitații puține și cu repartiție extrem de neuniformă) și de rocile permeabile pe grosimi mari (asigură o infiltrație rapidă și cantonarea apei la adâncime în diferite nivele de carstificare). În ultimii 30 ani, prin lucrările efectuate pentru irigații și transport fluvial, omul a devenit un factor la fel de puternic în producerea unor modificări de esență.

Pânzele de apă la suprafață aproape că lipsesc. Cele de la baza unor deluvii, au debite reduse și sunt extrem de fluctuante. Stratele de adâncime se găsesc cantonate îndeosebi în nivelele calcaroase; sunt ape cu debit bogat, carbonatate; în Dobrogea de Sud au și un ușor caracter artezian.

Rețeaua hidrografică este tributară Dunării și Mării Negre; în sud există un mic sector endoreic desfășurat într-o regiune calcaroasă. Râurile lungi au sub 50 km și suprafețele bazinului (la cele mari) de ordinul a sute de km2; cele mai multe se termină în lacuri de tip liman.

Marea majoritate a râurilor au curs intermitent. Cele mai mari au o albie îngustă prin care, în intervalele secetoase, se scurge o cantitate mică de apă, dar care la viituri sunt neîncăpătoare, apele revărsându-se și provocând inundații. La averse se transportă cantități importante de nămol, masa de apă cu noroi care acoperă în întregime fundul văilor se transformă într-un agent care realizează o eroziune puternică. În Dobrogea acest fenomen se numește „șel”, (M. Săndulache, Podișul Dobrogei).

3.4.4 Vegetația

Figura 2.9 – Harta vegetației în Podișul Negru Vodă (Date utilizate – Corine Land Cover 2012. Harta a fost creată prin overlay spatial și prin decupaje de date spațiale).

Vegetația a evoluat de-a lungul timpului, până astăzi suferind de mai multe modificări, sub aspectul componenței, structurii si extinderii grupărilor, genurilor și speciilor vegetale. Din analiza hărților și a documentelor dar și a cercetarilor de teren a reieșit că masivele forestiere din Dobrogea de Sud au suferit modificari atât din punct de vedere al structurii dar și a extensiunii (I. Marin, 1967).

Acest lucru a fost influențat atât de factorii naturali, în special cel climatic, dar și de activitatea omului de-a lungul timpului, care a provocat numeroase dezechilibre în mediul natural al Dobrogei de Sud.

În peisaj predomină net terenurile agricole și islazurile degradate, în care se păstrează pajiștile stepiceinițiale, alcătuite din firuță cu bulbi, peliniță, alior și bărboasă. Cu totul izolat apar câteva paduri restrânse formate din stejar pufos cu cărpiniță, mojdrean și stejar pedunculat sau plantații de salcâm pe locul vegetației de stepă.

Între modificările antropice se remarcă numeroși tumuli și gorgane, canale de irigație, carierele de piatră și ale cărămidăriilor.

3.4 ANALIZA FACTORILOR ECONOMICO-SOCIALI

Principalele areale de concentrare a populației sunt reprezentate printr-o axa de circulație est-vest ce unește localitățile Negru Vodă, Amzacea, Topraisar, Cobadin. Aici densitatea populației înregistrează valori mari, între 100 și 200 loc/km².

La nivelul comunelor cele mai mici valori se întâlnesc în comuna Amzacea 20,5 loc/km², Adamclisi 16,9 loc/km², Deleni 13,6 loc/km², Dumbrăveni 12 loc/km², Independența 17,5 loc/km²,. Aceste valori sunt cauzate de amplasarea localităților în zone cu relief accidentat, grad mare de fragmentare și greu accesibile.

În ceea ce privește evoluția populației pe sexe la nivelul orașului Negru Vodă se poate observa o scădere atăt în cazul populației de sex masculin căt și celei de sex feminin.

Populația masculină cunoaște o valoare maximă de 2994 în anul 1992 și o valoare minimă de 2878 în anul 2015. Populația de sex feminin are o valoare maxima de 2981 în anul 2010 și o valoare minimă de 2913 în anul 2015, potrivit datelor statistice.

Figura 3.1 – Evoluția populației pe sexe a orașului Negru Vodă (date preluate de pe site-ul Institului Național de Statistică, www.insse.ro/shop)

În anul 1992 populația totală a orașului Negru Voda era de 5917 locuitori, și atinge o valoare maximă de 5956 locuitori în anul 2000. In anul 2015 se atinge valoare minimă a numărului de louitori la nivelul orașului si anume 5791 locuitori.

Figura 3.2 – Evoluția numarului total de locuitori ai orașului Negru Vodă (date preluate de pe site-ul Institutului Național de Statistică, www.insse.ro/shop)

Activitățile economice

Agricultura – ca ramura economică de bază pentru populația podișului Dobrogei de Sud, agricultura este o ocupație tradiționala în acest spațiu geografic.

Podișul relativ uniform, ușor vălurit, cu pante domoale și luncile au permis o utilizare complexă. Pe aceste forme de relief, în condițiile specifice de climă, de rocă și vegetație, s-au format soluri cu fertilitate soluri cu fertilitate mare (cernoziomuri și soluri bălane), care au influențat asupra structurii și modului de utilizare a terenurilor agricole și a productivității culturilor.

Condițiilor naturale favorabile li s-au adăugatactivitățile antropice de terasare a versanților, construirea sistemului de irigații Carasu și folosirea amendamentelor, încât utilizarea suprafețelor agricole, initial pentru cultura cerealelor, a florii soarelui și a nucului pentru ulei, a fost diversificată prin plantări de viță de vie, pomi fructiferi, etc.

Modul de utilizare al terenurilor

Suprafața agricolă se extinde pe circa 378.000 ha (80,5% din suprafața podișului). Cele mai întinse suprafețe agricole sunt în comunele Peștera, Cobadin, Independența, Deleni, situate în partea centrală. În peste 1/3 din comune, terenurile agricole depășesc 90% din suprafață totală. Este cazul comunelor Cerchezu, Amzacea, Siliștea, Independența, Tortoman, Topraisar, Ciocârlia, Chirnogeni.

În structura terenurilor agricole din Podișul Dobrogei de Sud, 83,5% revin terenurilor arabile, 12% pășunilor, 3,8% viilor si 0,7% livezilor.

Terenurile arabile (aprox. 314.000 ha) au cea mai mare pondere în jumătatea estică a podișului, unde depășesc în unele comune adeseori, 95% (Amzacea 99%, Comana 98,9%, Pecineaga 97,5%). În toate comunele predomină cultura cerealelor.

Grâul și orzul, care se cultiva pe aproximativ 28% din suprafața arabilă, ocupă aproximativ 52% din suprafața cerealieră.

Porumbul, plantă iubitoare de umiditate, a fost restrâns ca suprafață datorita suspendării în mare parte a irigațiilor. Cu ani în urma se afla pe primul loc ca surafață cultivată și ca producție. Astăzi deține sub 25% din suprafața arabilă, iar producția a scăzut semnificativ.

Floarea soarelui, cultură cu tradiție în Dobrogea de Sud datorită condițiilor pedoclimatice optime de dezvoltare, continua să ocupe circa 16% în structra culturilor.

Sunt cultivate și alte plante (leguminoase oentru boabe, sfecla de zahăr, cartofi, plante furajere), însă pe suprafețe mult mai restrânse.

Pășunile naturale în raport cu gradul de fragmentare a reliefului si calitatea solurilor, sunt mai extinse în partea de sud-vest a podișului. Pe baza acestora se practică pașunatul tradițional.

Viile au cunoscut o largă dezvoltare în ultimile două decenii, mai ales pe pantele terasate ale văilor supuse degradărilor de teren. Suprafața viticolă a podișului este concentrată pe rama dunăreană a Podișului Negru Vodă (Ostrov, Lipnița, Oltina, Aliman și Rasova).

Livezile s-au extins pe fruntea teraselor cu procese de degradare și nu ocupă suprafete prea mari. Structura lor este dominata de piersici si caiși.

Creșterea animalelor – Preocupare tredițională a locuitorilor Dobrogei, se menține în continuare ca ramură importanta în agricultură. Pășunile naturale, care ocupă aproape 45000 ha, cultura porumbului (pentru boabe și siloz), extinderea suprafețelor cultivate cu plante de nutreț (lucernă, sfecla furajeră, etc.) au favorizat, încă din trecut, dezvoltarea unui puternic sector zootehnic. În prezent creșterea animalelor se practică în cadrul societăților comerciale și al societăților private, ca și în gospodăriile populației.

Creșterea ovinelor, ocupație traditională pentru întreaga Dobroge, ocupă un rol economic important, prin producția de lapte, produse lactate, lână și carne. Ca rumare a cerințelor pieței externe, din Orientul Apropiat și Mijlociu, Dobrogea a devenit unul din principalii furnizori la exportul de berbecuți, unele comune deținând fiecare între 10000 și 15000 capete de ovine.

Asigurarea consumului de carne și preparate din carne a orașelor din zona litorală și a fluxului mare de tuiști în sezonul estival sunt factorii de stimulare a creșterii porcinelor, cu caracter intensiv, în mod deosebit, în cadrul societăților comerciale. Efective mari de porcine sunt pe raza comunelor Poarta Albă, Catelu, Chirnogeni, 23 August, Pecineaga.

Avicultura se practică în unități specializate și în gospodăriile populației. Pin numărul mare de pasări se remarcă orașele Mangalia, Medgidia, Constanța si comunele Mircea Vodă, Agigea, Amzacea, Topraisar, Compana, 23 August, etc.

Apicultura, ramura economică de mare rentabilitatea, a cunoscut o dezvoltare continuă în acest spațiu geografic, care beneficiază de o bogată și variată flora meliferă.

CAPITOLUL 4

ANALIZA DINAMICII UTILIZĂRII TERENURILOR

Termenul de teren se folosește îndeosebi în agricultură sub formă de teren agricol, pe când în silvicultură se utilizează mai ales termenul de stațiune forestieră. În vorbirea curentă, ca și în studiile de specialitate, se utilizează pe lângă noțiunea de sol și cea de teren. C. D. Chiriță (1974) arată că "producția vegetală este rezultatul întregului ansamblu de factori care acționează într-un ecosistem".

După FAO (1976), terenul reprezintă o arie specifică la suprafața uscatului, caracterizată prin atributele de deasupra și sub această arie, relativ stabile sau cele ale biosferei, ce sunt previzibile ciclic. Aceste atribute includ cele ale atmosferei, solurilor, rocilor, hidrogeologiei, ale populațiilor de plante de plante și animale, precum și rezultatele activității umane trecute și prezente, în măsura în care aceste atribute exercită o influență semnificativă asupra utilizării actuale sau viitoare a terenului de către om.

Noțiunea de teren este echivalentă cu biotopul sau stațiunea forestieră, completează noțiunea de sol cu atributele de mediu, atunci când privim solul ca mijloc de producție. Clasificările terenurilor au caracter pragmatic, ele realizându-se pentru diferite scopuri (pretabilitate la arabil, pretabilitate pentru plantații viticole sau pomicole, pretabilitate la amenajare pentru irigație, favorabilitate pentru diferite culturi, pretabilitate pentru amenajarea complexă a versanților etc.).

Clasificarea terenurilor reprezintă o grupare a unităților de sol-teren pe baza evaluării solurilor și a condițiilor de mediu în anumite scopuri.

Conceptul de teren integrează patru laturi distincte:

latura ecologică, referitoare la condițiile dezvoltării plantelor;

latura tehnologică, privitoare la posibilitățile și modurile de lucrare a terenului;

latura economică, ce sesizează capacitatea de producție a solului și eficiența;

latura geografică, de component al peisajului agricol.

Factorii care influențează utilizarea terenurilor:

Factorii naturali

Aceștia sunt reprezentați prin climă, vegetație, apă și hidrologie, relief și sol.

Clima este unul din factorii naturali importanți în modul de utilizare a terenurilor. Acțiunea climei se manifestă direct prin temperatură și umiditate și indirect prin intermediul vegetației și faunei. Clima determină o diferențiere a intensității și profunzimii pe care procesele de alterare acționează, putându-se observa la nivel planetar o zonare a acestora, conformă zonelor de climă. Clima creează condiții pentru dezvoltarea unui anumit gen de vegetație, ceea ce determină un anumit tip de acumulare a materiei organice în sol. Acest fapt cauzează diferențieri și în privința distribuției faunei din sol, activitatea acesteia, precum și condițiile de umiditate și temperatură, ce determină un anumit mod de humificare a materiei organice. În funcție de aceste elemente se diferențiază zonele de vegetație și implicit zonele agroclimatice, cu o anumită radiație solară, cu o anumită lungime a perioadei de vegetație, cu modul specific de utilizare a terenurilor, toate determinând o puternică diferențiere de la o zonă la alta.

În acest ultim aspect sunt incluse și condițiile mai mult sau mai puțin favorabile de a fi locuite de om. Din acest punct de vedere ariile de pe glob se diferențiază mult, de la arii ospitaliere până la arii ostile, în primul rând datorită climatului prea rece, prea uscat, prea cald sau a altitudinii prea mari.

Vegetația naturală formează la nivelul globului terestru zonele și etajele de vegetație, acestea constituind pe întinse suprafețe chiar modul de utilizare a terenului. Pădurea este folosită pentru exploatarea lemnului, stepele, preriile și savanele sunt utilizate pentru creșterea animalelor prin pășunat sau prin recoltarea de furaje.

Vegetația asigură materia organică principală a solului și contribuie la modul de acumulare a humusului, atât ca grosime a orizontului humifer, cât și ca tip de humus. Vegetația protejează solul împotriva denudației, influențează bilanțul apei în sol și microclimatul solului. Ea contribuie la recircularea nutrienților în cadrul ecosistemului, determinând un anumit grad de fertilitate al solului. Astfel, în zona caldă cele mai mici cantități de nutrienți în sol se constată în pădurea ecuatorială umedă, ele cresc în cazul solurilor din savana umedă, apoi în pădurea cu frunze căzătoare și ating maximul în savana aridă. Cele mai bune terenuri agricole sunt în ultimele două categorii, dar în ultima este necesară irigația culturilor. La fel și în zona temperată, conținutul de nutrienți este mai scăzut în luvisoluri, mai ridicat în cazul cambisolurilor și crește în continuare la cernoziomurile stepei, dar aici este necesară introducerea irigației pentru suplimentarea deficitului de umiditate din perioada de vară.

Apa are un rol esențial în determinarea utilizării terenului. Atunci când apa este în exces, în cazul utilizării ca arabil a ternului sunt necesare măsuri de eliminare a ei sau dăm respectivului teren altă folosință, cum ar fi cel de fâneață sau ca loc recreativ. Rolul apei devine însă covârșitor în regiunile aride, unde cultura plantelor agricole nu se poate realiza fără ca acestea să fie irigate. Cele mai frecvente surse de apă sunt râurile și lacurile naturale sau de baraj artificial, iar terenurile arabile sunt de obicei amplasate în apropierea acestor surse. De asemenea, în aceste zone se pune accent pe utilizarea surselor de apă subterană, aici având importanță chimismul acestora, mai ales în cazul utilizării lor ca apă potabilă.

Relieful reprezintă un factor important, deoarece de el depinde accesibilitatea terenului, traficabilitatea și mecanizabilitatea lucrărilor agricole, ca și efortul de realizare a diferitelor lucrări de infrastructură. De relief depinde și nivelul investițiilor pentru dezvoltarea agriculturii sub aspectul naturii, volumului de lucrări și costurilor. Relieful determină adesea folosințe obligatorii, fie pentru protecția surselor de sol, fie că relieful fiind prea accidentat nu poate fi folosit ca teren agricol. Aceste terenuri fiind folosite ca pajiște sau pădure.

Expoziția versanților are importanță în amplasarea unor culturi, în condițiile țării noastre, versanții sudici sunt folosiți pentru culturile de plante termofile (vița de vie).

Câmpiile, prin relieful lor uniform, sunt folosite pentru exploatații agricole pe mari suprafețe și intens mecanizate. De asemenea, terasele râurilor din regiunile de deal și munte au constituit din cele mai vechi timpuri locuri de amplasare a așezărilor omenești și au fost utilizate ca teren arabil pentru producția vegetală.

Solul îndeplinește o serie de funcții: ecologice, economice, informatice, energetice și tehnico-industriale.

Factorul uman

Omul este cel ce utilizează resursele naturale și organizează spațiul rural pentru valorificarea resurselor de sol. Creșterea densității populației într-un teritoriu determină o reducere a suprafețelor de teren agricol prin extinderea teritoriului intravilan, a căilor de comunicație și a altor folosințe. Adeseori, se produce și o parcelare mai intensă a teritoriului, datorită numărului mai mare de proprietari. Aceasta influențează modul de utilizare a terenului, dar și dificultăți în optimizarea folosirii lor cât mai eficiente.

Agricultorii reprezintă o importantă resursă umană în utilizarea eficientă a resurselor de sol și teren. Această eficiență poate fi estimată după următoarele criterii:

practica agricolă aplicată (tradițională, modernă, mixtă);

aspirația sau dorința de progres;

pătrunderea cunoștințelor noi referitoare la producția vegetală în rândul fermierilor, relizabilă pe diferite căi (asistență tehnică prin institute și stațiuni de cercetări agricole, loturi și câmpuri experimentale, ferme model, organizarea de consfătuiri și schimburi de experiență etc.);

înlesniri create în legătură cu modernizarea mecanizării lucrărilor agricole (agrotehnice, agropedoameliorative) prin achiziționare de mașini și unelte agricole, acordarea de asistență etc.;

organizarea eficientă a procurării de semințe selecționate, a folosirii de îngrășăminte minerale și substanțe pentru combaterea bolilor și dăunătorilor, a achiziționării și desfacerii produselor, a prelucrării acestora;

convingerea fermierilor cu argumente clare în legătură cu avantajul comasării terenurilor cu suprafețe mici pentru lucrarea lor adecvată în ferme de suprafețe mari.

Categoriile de folosință a terenurilor

Acoperirea terenurilor (land cover, în engleză) include utilizarea terenurilor și vegetația, cele două aspecte completându-se în ceea ce privește caracterizarea stării actuale. După FAO, utilizarea terenurilor se completează cu o descriere, acolo unde este cazul, a vegetației native, obținându-se astfel acoperirea terenului.

În România se folosesc mai multe categorii de folosință a terenurilor:

Tabelul 4.1 – Categoriile de folosință a terenurilor în România (După N. Florea, 2003)

Evaluarea terenurilor

Evaluarea terenurilor este o metodologie de estimare și graduare a terenurilor în clase, fie după modul de comportare a terenului la diferite genuri de utilizare sau de amenajare a teritoriului, fie după capabilitatea terenului pentru diferite folosințe sau după favorabilitatea terenului pentru diferite culturi.

Evaluarea se face pentru un anumit mod de utilizare a acestuia sau pentru un anumit gen de ameliorare a solurilor sau de amenajare cu lucrări de îmbunătățiri funciare. Această formă de evaluare se mai numește și pretabilitatea terenurilor pentru modul de utilizare sau amenajare avut în vedere.

Se face însă și o evaluare a solurilor sau terenurilor în funcție de condițiile ce le oferă diferitelor plante sau culturi și deci în funcție de potențialul lor productiv. Această evaluare este cunoscută sub numele de favorabilitate a terenurilor sau bonitarea terenurilor.

Procedura de evaluare a unui teren se derulează în două etape.

În prima etapă sunt stabilite acele caracteristici ale terenului care sunt relevante, adică favorabile sau restrictive pentru scopul pentru care se face evaluarea. Acestea sunt încadrate în clase de mărime sau de intensitate, definindu-se astfel nivelul cantitativ al specificului ecologic al solului.

În etapa a doua se compară acest specific ecologic al terenului cu cerințele vegetației sau a modului de utilizare sau amenajare a terenului.

Această evaluare nu se poate realiza fără o bună cunoaștere a relațiilor sol – plantă sau sol – gen de amenajare. Ele sunt obținute prin cercetări speciale, iar caracteristicile terenului, selectate pentru diferite evaluări, reprezintă de fapt criteriile de evaluare. Cu ajutorul acestor criterii, unitățile de sol (teren) ale hărții pedologice se grupează în unități teritoriale de pretabilitate pentru un anumit scop sau în unități de favorabilitate pentru o anumită cultură. Acestea corespund la diferite clase, subclase sau subunități de terenuri specifice fiecărui tip de evaluare. Se realizează astfel, hărți pedologice interpretative în diferite scopuri, parte componentă a oricărui studiu pedologic interpretativ.

Gruparea terenurilor se face în clase, subclase, grupe și subgrupe de pretabilitate.

De regulă, se stabilesc 6 clase de calitate, în funcție de intensitatea factorilor restrictivi pentru scopul respectiv. Aceste clase sunt numerotate cu cifre romane și, în general sunt definite astfel:

Clasa I – terenuri fără limitări sau restricții (nu ridică probleme de folosire;

Clasa II – terenuri cu limitări sau restricții slabe (ridică probleme relativ simple la folosire, în general de prevenire a unor procese sau fenomene de degradare;

Clasa III – terenuri cu limitări sau restricții moderate (ridică probleme mai complicate de folosire, amenajare, ameliorare etc.);

Clasa IV – terenuri cu limitări sau restricții severe (ridică probleme relativ dificile de amenajare, ameliorare, exploatare etc.);

Clasa V – terenuri cu limitări sau restricții foarte severe, care pot fi parțial corectate (pot fi utilizate într-un anumit scop numai după corectarea unor limitări);

Clasa VI – terenuri cu limitări sau restricții foarte severe, care nu pot fi corectate (și deci improprii pentru utilizare într-un anumit scop).

Bonitarea terenurilor agricole

Bonitarea terenurilor agricole prezintă operațiunea complexă de cunoaștere aprofundată a condițiilor de creștere și rodire a plantelor și de determinare a gradului de favorabilitate a acestor condiții pentru fiecare folosință și cultură (deoarece un teren poate fi nefavorabil pentru anumite folosințe și culturi, dar favorabil pentru altele), prin intermediul unui sistem de indici tehnici și note de bonitare.

Această notă exprimă sintetic potențialul relativ de producție a terenului corespunzător specificului său ecologic și modului de valorificare a acestuia de către plantă. Nota variază convențional între 0 și 100 și permite compararea solurilor între ele sub aspectul capacității potențiale de producție.

Procese de degradare a solului

Procesele și fenomenele de degradare a solului și terenurilor au început să se manifeste de când omul a început să defrișeze pădurile pentru extinderea pășunatului și să desțelenească pajiștile pentru cultivarea terenurilor. Evoluția societății omenești a dus la creșterea necesarului de produse agricole, ceea ce a determinat o intervenție tot mai accentuată asupra solului, pentru a obține recolte tot mai mari. În unele cazuri, această intervenție a avut asupra solului efecte favorabile, dar de cele mai multe ori consecințele au fost negative. Întinse suprafețe cu soluri, cândva fertile, astăzi sunt afectate de eroziune, de salinizare sau sodizare, de acidificare, și-au diminuat în mare măsură rezerva de nutrimente sau sunt contaminate cu diverse substanțe toxice. Toate acestea au determinat reducerea atât a cantității cât și a calității produselor vegetale, dar și transmiterea unor substanțe poluante, nocive către animale și în final și asupra omului.

Compactarea solului

Compactarea solului este un proces provocat de cauze naturale sau artificiale, în urma căruia densitatea aparentă crește foarte mult, iar porozitatea totală și cea de aerație scade sub valorile obișnuite.

Procesul natural de compactare apare ca urmare a unor procese pedogenetice, cum sunt cele de argiloiluviere. Când argila este spălată din orizonturile superioare, ea migrează pe profil și se depune în porii și pe fețele agregatelor structurale, provocând micșorarea porozității și creșterea valorilor densității aparente. Această acumulare de argilă duce la formarea orizonturilor Bt, foarte bine puse în evidență la luvosolurile tipice și albice, la luvosolurile roșcate sau la planosoluri. Procesul de compactare se manifestă la nivelul orizontului Bt și în cazul altor soluri, dar la acestea el este mai puțin evident.

Compactarea artificială a solului este cauzată de modul cum terenurile agricole sunt utilizate de către om. Folosirea unor sisteme de mașini agricole necorespunzătoare, efectuarea a numeroase treceri pe sol, executarea lucrărilor solului când umiditatea acestuia este prea mare sau chiar o agrotehnică greșită, cum ar fi: aplicarea nepotrivită a normelor de udare, creșterea numărului de recolte pe an sau suprimarea utilizării îngrășămintelor organice, toate duc la distrugerea structurii solului în orizonturile superioare și creșterea stării sale de compactare. Procesul de compactare poate apărea chiar de la suprafață sau imediat sub orizontul arat, acesta fiind denumit hardpan sau talpa plugului. Acest strat este lipsit de structură, este puțin permeabil pentru apă și aer, iar rădăcinile plantelor cu greu poate să-l străpungă. Pe lângă acestea, apariția compactării poate fi favorizată și de unele însușiri ale solului, cum sunt: alcătuirea granulometrică neechilibrată, structura instabilă sau conținutul redus de humus.

Eroziunea prin apă: este cea mai importanta formă a degradării terenului. Dintre diferitele forme de manifestare a eroziunii cea mai răspândită este scurgerea de suprafață, având consecințe atât de grave, încât terenurile nu mai pot fi redate agriculturii, astfel că trebuie scoase din circuitul agricol. Degradarea chimică: are ca cele mai importante cauze greșelile tehnologice agricole, la care se adaugă și activitățile industriale și bioindustriale. Cele mai importante forme ale proceselor degradării fizice, ca urmare a activităților antropice necorespunzătoare, se referă la compactare și crustificare.

Destructurarea și crustificarea solului: determinate de lucrarea excesivă, insuficienta acoperire a suprafeței solului cu un covor vegetal protector de resturi vegetale sau vegetație naturală. Presiune asupra calității solului o reprezintă și acidifierea, sărăcirea solului în microelemente, macroelemene și humus, ca o consecință a diferitelor activități antropice. Proprietățile fizice, chimice și biologice care imprimă solului o anumită stare de fertilitate sunt determinate de caracterul transformărilor pe care le suferă partea organică și cea minerală din sol sub acțiunea asociațiilor vegetale naturale sau a plantelor cultivate în condițiile date de climă, rocă, relief, mod de folosire a terenului sau impregnate cu poluanți evacuați din activitățile desfășurate în zonă. Un indice important al stării de fertilitate potențială îl constituie prezența și cantitatea compușilor toxici, care inhibă sau stânjenesc creșterea plantelor sau carența unor elemente de nutriție cu rol fiziologic important.

Îngrășăminte: în vederea restabilirii carențelor de nutrienți și sporirii productivității agricole, în sol se introduc îngrășăminte minerale și organice, diferite substanțe numite fertilizanți. Folosirea nechibzuită a îngrășămintelor minerale și organice, precum și a pesticidelor, a apelor de scurgere, conduce la poluarea chimică a solurilor, la acumularea în sol a substanțelor toxice și modificarea compoziției chimice inițiale a solurilor. Pentru a preîntâmpina scăderea productivității solului ca urmare a chimizării, se recomandă asocierea îngrășămintelor minerale cu cele organice, sau alternarea administrării lor, astfel că îngrășămintele organice să fie administrate cel puțin o dată la 3 – 4 ani.

Produse pentru protecția plantelor (fitosanitare): produsele fitosanitare sunt substanțe chimice destinate protecției culturilor agricole, ele având efecte letale sau inhibitoare asupra organismelor vegetale sau animale patogene, parazite sau concurente, determinând astfel obținerea unor productivități crescute prin eliminarea acestor factori. Totuși, aceste produse au și efecte nedorite, ele penetrează în lanțurile trofice și mediul înconjurător, sunt mutagene, teratogene și cancerigene, distrug echilibrul natural pentru că în afara organismelor dăunătoare sunt distruse și cele utile, se reduce sau se distruge fertilitatea solului datorită efectelor secundare asupra micro – și macroorganismelor acestuia, reducerea speciilor dintr-un ecosistem.

Soluri afectate de reziduuri zootehnice: produsele reziduale de origine animală sunt folosite încă din cele mai vechi timpuri pentru creșterea fertilității solului, însă utilizarea incorectă, depozitarea sau evacuarea necontrolată a acestor produse poate produce efecte puternic negative asupra solului. Reziduurile zootehnice prin variabilitatea mare de elemente pe care le conțin pot determina dezechilibre de micro și macroelemente din structura solului, pot contamina apele subterane și de suprafață.

Impactul activităților din sectorul agricol: agricultura poate fi sursă de poluare a solului prin declanșarea și favorizarea proceselor de eroziune, saturare, compactare, prin folosirea pesticidelor, în special a celor neselective și utilizarea în exces a îngrășămintelor chimice. Folosirea nerațională a pesticidelor în funcție de modul și cantitatea aplicată poate avea efecte negative asupra calității solului, mai ales asupra capacității bioproductive, asupra populației edafice și a activității fiziologice.

Zonele critice sub aspectul degradării solurilor, ca urmare a contaminării cu diverse tipuri de poluanți, sunt reprezentate adeseori de depozitele de deșeuri menajere și industriale și activitățile de exploatare, prin ocuparea de suprafețe de teren cu halde de steril, cariere și alte amenajări aferente acestor activități. De asemenea fenomenele de eroziune, alunecări de teren, exces de umiditate determină extinderea zonelor critice sub aspectul degradării solurilor

Poluările accidentale: sunt accidente majore de mediu care se produc în toate structurile acestuia și din motive foarte complexe. Poluarea naturală – are importanță secundară în condițiile în care aportul antropic de poluanți devine tot mai grav: a) erupțiile vulcanice elimină gaze, vapori, particule solide, care sunt transportate pe mari distanțe de vânt și curenți de aer; b) eroziunea solului, eoliană sau cauzată de ploi, este cu atât mai intensă cu cât solul este lipsit de vegetație, în pantă sau într-o zonă cu rețea hidografică bogată; c) reziduurile vegetale și animale degajă în urma descompunerii o serie de substanțe gazoase poluante.

Polenul sau fungii pot constitui aerosoli naturali care să influențeze negativ sănătatea populației umane; Poluarea artificială – inițial produsele poluante erau de natură organică și ușor biodegradate de bacterii și ciuperci. Pe măsura dezvoltării industriale și exploziei demografice au apărut deșeuri nebiodegradabile, pentru care nu există în natură enzime capabile să le descompună. Poluarea artificială este de natură: – fizică (sonoră, radioactivă, termică); – chimică, biologică (agenți patogeni virusuri, bacterii, fungi); după mediul în care acționează poate fi: – poluarea aerului – poluarea solului – poluarea apei.

Creșterea alarmantă a poluărilor accidentale și în special a celor cu consecințe grave necesită măsuri urgente de eficientizare a activităților de atât prin acțiuni sistematice directe, dar și printr-o mai bună cooperare între autoritățile teritoriale de mediu și agenții economici potențial poluatori. Poluările accidentale pot fi: – poluări accidentale produse din cauze tehnologice și neglijențe umane; – poluări accidentale ale localităților și terenurilor, cu produse petroliere, prin spargerea conductelor de transport a acestor produse; – poluări accidentale datorate accidentelor de circulație; – poluări accidentale cauzate de factori naturali; – poluări accidentale, cu produse petroliere.

Analiza datelor Corine Land Cover 2000, 2006 și 2012 privind Dinamica utilizării terenurilor în Podisul Negru Vodă

Analizând datele Corine Land Cover 2000, 2006 și 2012, se observă o modificare în ocuparea terenurilor Podișului Negru Vodă.

Astfel, dacă în anul 2000, suprafața predominantă a podișului era ocupată de pădurile de foioase (22%), în anul 2006 predomină pășunile secundare (34%) iar în 2012 tot pășunile secundare (30.9%).

Pădurile de foioase în 2000 ocupau 22% din suprafața întregului podiș, în 2006 acestea ocupând 25% și ating 30.6% în 2012, aceasta creștere a suprafeței ocupate de aceste păduri este pusă pe seama împăduririlor cu scopul de a atenua efectele climatului continental arid.

Pășunile secundare in anul 2000 se întindeau pe 14% din suprafața podișului, acestea ajungând în 2006 să se întindă pe 34% din suprafața podișului și totalizează 30.9% în 2012. Cauza acestei creșteri poate fi abandonul agricol.

Spațiul urban discontinuu și rural in 2000 ocupa 20% din suprafața totală, iar în 2006 ajunge sa ocupe 21%. Se remarcă o creștere a spațiului datorită faptului că numărul de persoane care aleg să plece din oraș spre sat în ultima perioadă, este mai mare decât cel care ales orașul în detrimentul satului.

Pajiștile naturale totalizau 11% din suprafața totala în anul 2000, ajungând sa ocupe numai 3% în anul 2006 și ajung la 7.2% în 2012. Scăderea in perioada 2000-2006 poate fi explicată prin pășunatul excesiv, ulterior creșterea suprafeței poate fi explicată prin scăderea acestuia.

Se mai remarcă modificări ce tin de suprafața ocupată cum ar fi :

terenurilor predominant agricole în combinatie cu vegetație (15% în 2000 și ajung la 4% în 2006 și la 4.3% în 2012).

terenurile arabile neirigate (5% în 2000, respectiv 1% în 2006 și 3.2% în 2012, aceasta scădere este posibil să fie datorată amenajărilor cu sisteme de irigații;

unități industriale sau comerciale (4% în 2000 și 5% în 2006 până la 2.3% în 2012), creștere ce poate fi explicată prin apariția de noi fabrici sau magazine.

Cele mai mici modificări ce au loc în perioadele studiate sunt la zonele de culturi complexe, zonele de extracție ale minereurilor, cursuri de apă, etc

Modificările care apar la nivelul podișului, atât în 2000, 2006 și 2012 sunt influențate în mod direct de condițiile climatice (secetă, înundație, etc.) și agricultori.

Figura nr. 4.2 – Harta utilizării terenurilor în Podișul Negru Vodă, Corine Land Cover 2000.

Figura nr. 4.3 – Harta utilizării terenurilor în Podișul Negru Vodă, Corine Land Cover 2006.

Figura nr. 4.4 – Harta utilizării terenurilor în Podișul Negru Vodă, Corine Land Cover 2012.

Tabel nr. 4.5 – Procentul de utilizare a terenului pe baza datelor Corine Land Cover 2000

Tabel nr. 4.6– Procentul de utilizare a terenului pe baza datelor Corine Land Cover 2006.

Tabel nr. 4.7 – Procentul de utilizare a terenului pe baza datelor Corine Land Cover 2012

Figura 4.8 – Graficul cu modul de utilizare al terenului în Podișul Negru Vodă. Date utilizate Corine Land Cover 2000.

Figura 4.11– Evoluția suprafețelor cultivate în Negru Vodă (date preluate de pe site-ul Institutului Național de Statistică, www.insse.ro/shop).

Figura 4.12 – Evoluția producției agricole în Negru Vodă (date preluate de pe site-ul Institutului Național de Statistică, www.insse.ro/shop).

Suprafețele cultivate în Podișul Negru Vodă, diferă în funcție de cultură, astfel se remarcă o scădere în timp a culturii de grâu și secară de la maximul de 5030 ha în 1995 la numai 1056 ha în 2003.

Porumbul boabe prezinta o situație diferită, aceasta cultură fiind cultivată pe suprafețe tot mai mari de-a lungul timpulul, de la 1365 ha în 1990 acesta ajunge să fie cultivat pe 4108 ha în 2003.

Floarea soarelui este o cultură cu tradiție, de-a lungul perioadei 1990-2003 suprafața care este cultivata cu floarea soarelui ajungând sa se marească de la 1570 ha la 5245 ha.

În ceea ce privește sfecla de zahăr se poate observa ca aceasta cultură este cultivată doar în anul 1990, ea fiind cultivată mai mult în perioada comunistă.

Cartoful are de asemenea o scădere a suprafeței cultivate, de la 72 ha în 1990 pana la doar 15 ha în 2003.

Legumele încep sa dețină o suprafață tot mai mare, acestea având numai 37 ha în 1990 și ajung la 82 ha în 2003.

Creșterea suprafețelor cultivate ale unor culturi se mai poate explica și prin procesul tehnologic avansat, în momentul de fața majoritatea din practicile agricole sunt mecanizate, față de perioadele când omul era singura „mașină agricolă”.

Dacă în privința suprafețelor situația este una destul de clară, se renunță la culturile care nu pot fi cultivate în conditiile de climă prezente în podiș, dar și în lipsa unei cantități mari de apă, raportul privind cantitățile producției agricole este unul destul de bun.

Grâul și secara au o scădere a producției agricole de la 12547 tone în 1990 la 9883 tone în anul 2000. Aceasta scădere este în raport cu scădere suprafeței cultivate.

Porumbul cunoaște o evoluție pozitiva a cantităților producției, de la 2749 tone în 2000 la 12042 tone în anul 2003.

La floarea soarelui se remarca de-a lungul timpului o marire a producției de aproximativ 3 ori față de 1990 când înregistra o producție de 2045 tone și ajungâng la 6698 în anul 2003.

Cartoful cunoaște ca o scădere ca și în cazul suprafeței cultivate, de la 370 tone în 1990 la numai 90 tone în 2003.

Legumele au avut o producție de 122 de tone în 1990 și au ajuns la 873 de tone în anul 2003.

CAPITOLUL 5

SCENARII DE EVOLUȚIE A DINAMICII UTILIZĂRII TERENURILOR ȘI INFLUENȚA ASUPRA MEDIULUI ȘI SOCIETĂȚII

Pe baza datelor studiate (Corine Land Cover 2000, 2006 și 2012) se pot creea scenarii de evoluție a dinamici utilizării terenului dar se pot identifica și soluții ce ar putea ajuta.

Creșterea pășunilor secundare se remarcă prin scăderea suprafețelor agricole, principalul factor fiind lipsa rețelei hidrografie sau a sistemelor de irigații fapt ce duce la creșterea abandonului agricol.

Spațiul urban continuu și discontinuu înregistrează o creștere în ultima perioadă a studiului, creștere ce poate fi explicată prin dorința de migrare a populației din zonele urbane periferice în zone rurale, aici factori decisivi fiind infrastructura, lipsa locurilor de muncă (ocupația principală rămâne agricultura și creșterea animalelor), lipsa centrelor școlare, etc.

Toate aceste modificări au impact direct asupra populației, deoarece se remarcă o îmbatrânire a acesteia (marea majoritate a populației tinere alege să plece migreze în orașele apropiate sau mai mari), calitatea vieții este în scădere ca urmare a nivelului de trai mic și fără măsuri directe care să aibă efect pe termen lung (dezvoltarea agriculturii), populația va scădea în continuare.

CONCLUZII

Lucrarea de față a identificat dinamica utilizării terenurilor în timp și a propus scenarii de evoluție pentru arealul Podișului Negru Vodă.

Lucrarea scoate în evidență faptul că arealul studiat se află intr-o zonă în care predomină terenurile agricole însă condițiile climatice și lipsa sistemelor de irigații pot duce la apariția unor schimbări în modul de utilizare al acestora.

Podișul prezintă climat continental cu nuanțe de excesivitate accentuate.

Caracteristicile hidrografice, sunt influențate în mod deosebit de climatul excesiv continental (precipitații puține și cu repartiție extrem de neuniformă) și de rocile permeabile pe grosimi mari (asigură o infiltrație rapidă și cantonarea apei la adâncime în diferite nivele de carstificare).

Este alcătuit din formațiuni calcaroase cretacice, eocene și sarmațiene dispuse discordant peste rocile sedimentare jurasice, formațiunile respective fiind acoperite cu un strat loessoid cu grosimi diferite.

Altitudinea maximă a reliefului este de 184 m în apropierea localității Cerchezu. În partea de sud a podișului, relieful se prezinta sub forma unei trepte fragmentată de văi.

Formele exocarstice apar frecvent în Podișul Negru Vodă și sunt reprezentate prin martori ruiniformi, văi carstice, canarale, doline și polii. Văile carstice au aspect de chei, cu versanți abrupți, pe care se dezvoltă un un relief ruiniform; acese văi poartă denumirea de „canarale”.

Învelișul de sol este influențat puternic de climatul arid, de relieful în mare parte domol, de materialul parental constituit predominant din loess, precum și de vegetația de stepă și de apele subterane situate la adâncime relativ mare.

Vegetația a evoluat de-a lungul timpului, până astăzi suferind de mai multe modificări, sub aspectul componenței, structurii si extinderii grupărilor, genurilor și speciilor vegetale

Activitățile economice principale desfășurate sunt agricultura, creșterea animalelor și apicultura.

Modul de utilizare al terenurilor este preponderent agricol, observându-se o serie de modificări ce țin de aceast mod. Principalele culturi sunt puternic influențate de conditiile climate și rețeaua hidrografică săracă.