Asist. univ. dr. Cristina Goga [302117]

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:

Asist. univ. dr. Cristina Goga

Absolvent: [anonimizat]

2016

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

SPECIALIZAREA:SOCIOLOGIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

PERCEPȚIA CRAIOVENILOR ASPURA FENOMENULUI DE SUICID

Coordonator științific:

Asist. univ. dr. Cristina Goga

Absolvent: [anonimizat]

2016

Cuprins

Introducere ……………………………………………………………………………………………………………………….4

Capitolul 1.Fenomenul de suicid. Delimitări conceptuale ……………………………………………………6

Definirea suicidului ……………………………………………………………………………………..6

O analiză istorică a fenomenului suicidar ………………………………………………………..

[anonimizat], Egiptul antic ……………………………………………..

Evul Mediu și Renașterea …………………………………………………………………

[anonimizat] – lea ……………………………………………………………………….

Epoca Modernă ……………………………………………………………………………..

Secolul XVII ……………………………………………………………………………

Secolul XVIII ……………………………………………………………………………

Secolul XIX ……………………………………………………………………………..

Cauzele sinuciderii …………………………………………………………………………………….

Metode de sinucidere………………………………………………………………………………….

Capitolul 2. Evoluția fenomenului de suicid în România …………………………………………………25

2.1. [anonimizat] a actului suicidar ………………………………………………..

2.1.1. Perspectiva juridică ……………………………………………………………………………

2.1.2. Perspectiva morală religioasă ……………………………………………………………….

2.2.Date privind fenomenul sinuciderii la nivel global ……………………………………………

2.3. Analiza suicidului în țara noastră 1983-2012 ………………………………………………..

2.4. Situația actuala a fenomenului suicidar în România ………………………………………..

Capitolul 3. Ancheta de opinie. Percepția craiovenilor asupra homosexualității…………………..64

Stabilirea problemei de studiat…………………………………………………

Studiul bibliografiei de specialitate …………………………………………..

Formularea ipotezelor de lucru ………………………………………………..

Stabilirea metodelor și tehnicilor de cercetare ………………………………

Determinarea populației de studiat …………………………………………….

Colectarea datelor ……………………………………………………………….

Analiza rezultatelor cercetării……………………………………………………

4.7.1. Cercetarea cantitativă……………………………………………………….

4.7.2. Analiza interviului…………………………………………………………..

Concluziile cercetării …………………………………………………………………………

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………………..

Anexe………………………………………………………………………………………………………………………………..

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………………….

Introducere

Tema generală abordată în această lucrare este sinuciderea. Motivul pentru care am ales să

studiez acest fenomen a pornit de la o simplă curiozitate proprie- de ce se sinucid oamenii?

Dorința de a afla cât mai multe despre acest subiect și totodată dorința de a mă implica în

procesul de prevenire a fenomenului m-au determinat să abordez această temă în lucrarea de față.

De-a lungul timpului actele de sinucidere au șocat, fie prin brutalitatea cu care au fost comise, fie prin cauzele, uneori absurde, ce le-au determinat. Niciodata oamenii nu au putut întelege pe deplin actele de sinucidere arătând în mod aproape constant dispreț, teamă, milă sau indiferență față de acestea.

Daca acestea sunt de condamnat înseamnă că nu sunt în concordanță cu o anume morală care nu le tolerează. Intoleranța acestei morale se poate sa aibă uneori o justificare elaborată pur rațional, alteori o justificare religioasă sau în alte cazuri să se bazeze pe simplele sentimente ale omului ce reacționeaza față de aceste acte.

În schimb daca aceste acte nu sunt condamnabile înseamna ca ele sunt recunoscute ca manifestare a libertății individuale de a hotărâ fiecare pentru sine și de a acționa conform propriei dorințe în ceea ce îl privește. În cazul în care acceptam ca fiecare individ este liber să faca ce vrea atâta timp cât actiunile sale nu afecteaza în mod direct pe ceilalți, sinuciderea nu ar mai trebui judecată sau condamnată în vreun fel deoarece ea reprezintă expresia libertății celui in cauză.

Totodată am pus accentul și pe influența familiei asupra conduitei suicidare, deoarece consider că rolul acesteia în dezvoltarea ulterioară a individului este extrem de important. Familia reprezintă primul grup social din care individul face parte, ea fiind responsabilă de procesul de socializare primară. În cazul în care acest grup nu îndeplinește nevoile afective ale individului și îi oferă acestuia un model dezadaptativ de rezolvare a problemelor, funcționarea lui ulterioară va fi afectată. Existența unui mediu familial conflictual poate crea individului impresia că nu este iubit și apreciat și de aceea el se poate considera lipsit de valoare, iar o stimă de sine scăzută crește riscul de suicid.

Lucrarea este organizată în trei capitole, dintre care primele două tratează o serie de aspecte teoretice, legate de: explicarea fenomenului, teoriile și explicațiile de natură biologică, psihologică, psihiatrică și sociologică care duc la apariția fenomenului de sinucidere în societatea contemporană, evoluția fenomenului de-a lungul timpului în diverse societăți, evoluția fenomenului în România precum și normele legislative privind fenomenul de suicid în societatea româneacă.

Primul capitol a debutat cu o serie de explicații, cu caracter științific, privind fenomenul de suicid, definirea acestuia, tipurile de sinucidere, cauzele care îl determină dar si metodele de suicid . Ajutându-mă de teoriile, psihologice, psihiatrice și sociologice am încercat să ofer o explicație plauzibilă care să demonstreze faptul că sinuciderea este un fenomen complex și cu rădăcini mult mai adânci decât lasă să se vadă la o primă vedere. Acest fenomen este unul cu rădacini adanci în istoria omenirii, acest lucru este dovedit prin intermediul istoricului acestui fenomen care este mult mai vechi decât se crede.

Capitolul al doilea este destinat în totaitate analizi fenomenului la nivel europea dar si la nivelul țării noaste. Totodata în acest capitol se regăsesc și noțiuni de ordin juridic și religios.

În partea a doua a lucrării, prezentând metodologia utilizată, obiectivele de la care am pornit cercetarea, ipotezele, precum și rezultatele cercetării realizate prin intermediul anchetei de opinie, pe bază de chestionar administrat și interviu structurat, am încercat să descopăr cât de informați sunt cetățenii din orașul Craiova despre acest fenomen si care este parerea lor cu privire la acesta.

Capitolul 1

Fenomenul de suicid. Delimitari conceptuale

Definirea suicidului

Deși sinuciderea ca atare este un act individual, care aste susținut de motive proprii, procesul de sucid are un caracter social. Astfel sinuciderea nu este numai un subiect de interes pentru psihologie și psihiatrie, ci și un teren extrem de bogat pentru studiile sociologice, deoarece procesul de sinucidere are semnificații care nu se înscriu în aria biologică a instinctelor, ci în raporturile sociale, valori, norme, etc.

Acest fapt poate fi identificat chiar în reglementările normatice ale societăților tradiționale sau contemporane care interzic și interziceau și în trecut tentativele de luare a vieții prin mijloace proprii.

Dar pentru început să vedem cum este definită sinuciderea și ce reprezintă ea.

Suicidul este un fenomen devastator cu efecte tragice pentru indivizi, familii și comunități.

“Acest comportament disfuncțional este poate forma extremă de manifestare a problemelor de sănătate psihică din viața de zi cu zi și forma cea mai violentă a comportamentului auto- distructiv. Dezechilibrele emoționale și de comportament care influențează predispoziția spre suicid sunt însă preventibile. Scopul acestui capitol este de a furniza informații care să stimuleze implicarea specialiștilor în dezvoltarea unor direcții preventive. După o analiză succintă a amplorii fenomenului și a principalilor factori de risc, capitolul prezintă cele mai importante intervenții care au astăzi suficient suport empiric pentru a putea fi considerate eficiente.”

Suicidul (din latinescul “sui”= de sine și “cidiun” = omorâtor ) seminifică “orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, înfăptuit chiar de victim, aceasta stiind că va produce acel rezultat”.

În conformitate cu “Dicționarului Explicativ al Limbii Române", verbul reflexive “a se sinucide” provine din limba franceză și este echivalent cu “ a-și lua singur viața, a se omorî, a-și face seama”.

“Sinucidere = actiunea de a se sinucide si rezultatul ei; suprimarea propriei vieți.

Sinucigaș = persoana care si-a luat (sau a incercat să-și ia) singură viața.”

O altă definiție dată sinucideri este cea a Organizației Mondiale a Sănătății :

“Suicidul este un act prin care un individ caută să se autodistrugă, cu intenția mai mult sau mai puțin autentică de a-și pierde viața fiind mai mult sau mai puțin conștient de motivele sale.”

“Sinucidere suprimare intenționată a propriei vieți. Prin raportarea mai multor cazuri de s. La o populație dată se obține o măsură a intensității fenomenului de s. la nivel social. Durkheim (la Suicide, 1897) distinge patru tipuri de s. — anomică, egoistă, altruistă și fatalistă. Primul tip de s. este favorizat de situațiile anomice, caracterizate prin dezintegrarea structurilor normative ei valorice, prin definirea neclară a scopurilor individuale, prin conflict între mijloace și scopuri etc. în situațiile în care orientările valorice dominante sînt de tip individualist, ou interacțiuni reduse între individ și grup, sînt favorizate s., de tip egoist. în s. altruistă, motivația o constituie dorința de a face bine altora (acte de eroism etc). S. fatalistă, menționată în treacăt numai de către Durkheim, se produce ca reacție la norme prea restrictive care blochează orice perspectivă individuală (s. scalvilor). Fenomenul de s. A fost pus în relație cu comunitatea rezidențială (mai intens la orașe decît la sate), convingerile religioase (mai intens la protestanți decît la catolici, la libercugetători decît la credincioși), mobilitatea socială (favorizat de mobilitatea.descendentă), stabilitatea vieții de familie (s. mai frecventă la femeile divorțate decît la cele căsătorite), imitație sau contagiune socială, vîrstă (s. crește ca frecvență o dată cu numărul de ani), sex (s,mai frecventă la bărbați decît la femei, ca act împlinit, dar ca tentativă de s. fiind mai frecventă la femei), categoria socială, perioada de criză economică, de război etc. Geografia s. are o mare stabilitate în timp, țări precum Ungaria menținind rate foarte ridicate (numărul de s. la 100 000 de locuitori fiind de 32 în anii "30 ai acestui secol și de 46,6 în 1980). Rate foarte reduse ale s. se înregistrează în Italia (8,5 în anii 1931-1938 și 5,9 în 1971-1978). Sau, pe arii și mai întinse, Europa centrală continuă să aibă rate de s. mai mari decît cea meridională. (Pentru o analiză complexă vezi J-C. Chesnais, Histoire de la violence en Occident de 1800 â nps jours, 1981). În psihologie și medicină se folosește frecvent, ca sinonim cu s., termenul de suicid, calchiat după francezul suicide. V. abuz, asistență socială, calitatea vieții, sex, violență, devianță. D.S.”

“Sinucidere (suicide) . Orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act poyitiv sau negativ îndeplint de către victima însăși care știe că va trbui să producă acest rezultat.”

“Sinuciderea, numită și suicid (din latină suicaedere, a se omorî), este actul prin care cineva își ia singur viața.

În lume suicidul ocupă locul trei la capitolul mortalitate adolescentină, după accidente, boli incurabile și alte nenorociri. Cele mai frecvente sinucideri printre elevi se produc toamna (în octombrie), primăvara (în aprilie, mai) și vara între orele 15 – 24. E de menționat că suicidul școlar în ultimele decenii a luat proporții de “epidemie” în țările ex-sovietice.

Sinuciderea este un act de auto agresiune, de suprimare bruscă a propriei vieți, în mod intenționat, voit, conștient și privind moartea ca pe un sfârșit total. Deși pare incredibil, pe intreaga suprafață a pământului, un om se sinucide la fiecare 40 de secunde.

Noțiunea de “suicid” tinde să fie înlocuită cu cea de “conduită suicidală”, întrcât aceasta înglobează suicidul reuțit, tentativele de sinucidere, iedeile de sinucidere, sindronul presucidal.”

O analiza istorica a fenomenului suicidar

Dintotdeauna sinuciderea a avut o însemnătate diferită atât pentru medici, psihologi, filosofi, sociologi, etc., cât si pentru religie și oamenii de rând.

Pentru unii sinuciderea reprezintă o manifestare liberă, o eliberare de problemele vieții, în timp ce pentru alții este ceva de neconceput, de condamnat, de blamat, considerându-l un gest extrem.

Legând sinuciderea de absurdul lumii în care trăim, Albert Camus spunea în “Mitul lui Sisif”: “Omul care este capabil să privească în față absurditatea existenței umane, care vede dispărând semnificația vieții încă se confruntă cu problema sinuciderii. Singura problemă filosofică într-adevăr serioasă este sinuciderea”.

„La izvorul umanității, în perioada apariției omului ca ființă, este imposibilă descoperirea unor dovezi care să ateste că actul suicidar a apărut odată cu omul. Dovezi in acest sens nu au existat și nici nu există numai pentru că „omul grotelor”, „omul neanderthalian”, „omul ancestral” avea un instinct de conservare, nealterat, nelăsând loc ideii de autodistrugere a vieții. Lupta cu natura, preocuparea pentru perpetuarea speciei au reprezentat argumente puternice pentru o singură opțiune: viața.”

Cu timpul sinuciderea a început să fie cunoscuta, oamenii primitiv dezicându-se de aceasta practica. Cu timpul însa societățile primitive au început să accepte această practica, membrii triburilor apelând la sinucidere din cauza bolilor sau a vârstei înaintate.” Astfel de comportamente se întâlnesc la triburile de eschimoși, la cele din Samoa și la indienii din America de Nord și Canada.”

Antichitatea greco-romană, Egiptul antic

Toate curentele de gândire ale Greciei antice au recunoscut că individul are libertatea și puterea de a hotărî asupra propriei vieți, dar si morți în aceeași măsură. Plecând de aici, considerau că viața merită păstrată doar daca este în conformitate cu demnitatea umană, cu rațiunea și dacă aduce mai multe beneficii decât nenorociri, în caz contrar păstrarea ei era considerată o nebunie.

Platon însă era împotriva sinuciderii, excepție făcând următoarele situații:

Condamnarea (cazul lui Socrate)

Bolile incurabile și foarte dureroase

O soartă mizeră

“Intre toate civilizațiile antice, Roma este considerată a fi cea mai tolerantă față de sinucidere. Yolande Grise4 a oferit un tablou in care creionează date despre 314 cazuri de moarte voluntară a unor personalități celebre, din secolul al V-lea inainte de Cristos și pană in secolul al II-lea după Cristos, adică un număr considerabil mai mare decat cel pe care l-am putea găsi in Europa din 1300 până în zilele noastre. Datele istorice nu specifică nici o interdicție legală a sinuciderii.

Analiza discursului lui Seneca din Scrisoarea către Lucilius reliefează legătura evidentă dintre sinucidere și vârsta individului. Autorul spunea că atâta vreme cât corpul și mintea noastră este în cea mai bună formă, permițându-ne să ducem o viață demnă, sinuciderea nu ar fi justificată. În schimb a trăi în decrepitudine, cu suferințele provocate de o bătrânețe înaintată, a nu te elibera de ea, este o adevărată prostie.

Dreptul roman din epoca imperială lasă fiecăruia libertatea de a-și alege moartea. Pe măsură ce stoicismul începe să decadă, cam prin secolul al II-lea, legislația romană privitoare la sinucidere devine mai aspră. Neoplatonismul, la fel ca și cultele orientale, condamnă sinuciderea, care tulbura de fapt sufletul mortului și îl împiedica să se desprindă de trup pentru a se ridica la ceruri.”

“În Egiptul antic justiția recomanda suicidul în cazuri penale grave, atunci când condamnatul era un mare demnitar. Exista chiar o sinucidere rituală pentru faraoni.

În Japonia, în epoca feudalismului, când onoarea samuraiuli era lezată unul dintre ritualurile precticate era”harakiri” sau “sepuku”, realizare prin tăierea gâtului și despicarea fulgerătoare a abdomenului. O altă formă a sinuciderii întâlinite în rândul soldaților este “kamikaze”, modelul ideal de suicid altruist, o expresie de voință șidevotament patriotic. ”

Evul Mediu și Renașterea

Eviul Mediu se remarcă prin absența totală a sinuciderilor, contrastând puternic cu perioada antichității. Cu toate că in peste 1000 de ani nu a fost nicio sinucidere celebră, asta nu înseamnă că sinuciderile au dispărut, acestea au fost relizate in mod indirect, un exmplu în acest sens îl costituie turnirurile.

În acestă perioadă sinuciderile se condamnau categoric, fiind prezentate ca un rezltat al disperării, ori ca o influență a diavolului.

“Cântecele de vitejie (chansons de geste) prezintă oarecum diferit acest fenomen. Sinuciderea apare aici ca o conduită ce sfârșește într-un impas, oricare ar fi motivele ei sau contextul: personajele se sinucid din cauza iubirilor imposibile, din tristețe extremă, din remușcare, de rușine.

Comportamentul real și literatura medievală sunt în deplină concordanță atunci când sunt diferențiate sinuciderea „nobilă” de cea „nedemnă”. Personalitatea și motivația sinucigașului contează mai mult decât actul în sine. Țăranul, care se sinucide pentru a scăpa de mizerie, este considerat un laș al cărui trup trebuie să fie supus supliciului și al cărui suflet va ajunge în iad. Cavalerul viteaz, plin de calități, care preferă să moară în bătălie decât să se predea, este considerat erou și i se datorează onoruri civile și religioase

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în Anglia, tribunalele hotărăsc să se facă o distincție între cazurile de sinucidere non compos mentis (cel care se sinucidea suferea de o maladie mentală) și cele felo de se (trădător al propriei persoane), numai bunurile acestuia din urmă fiind confiscate.

Explicând sinuciderea numai prin acțiunea diavolului și prin nebunie, Evul Mediu a făcut din ea un act cu totul irațional. Sinuciderea, îndelung gândită și

explicabilă prin simplul motiv al dezgustului față de viață, nu era decât o categorie a nebuniei, melancolia.”

Perioada renscentistă reprezintă un tablou aparte în ceea ce privește fenomenul de sucid. Cu toate că esența acestei perioade o reprezintă omul, multe personalități din aceasta prioadă vorbesc despre un numar cescut al sinuciderilor, cum ar fii: Boccaccio, Erasmus de Rotterdam, Luther, etc. De asemenea în această perioadă apar primele statistici în ceea ce priveste numarul sinuciderilor.

“Frământările religioase din epoca Renașterii timpurii nu aduc o destindere în ceea ce privește condamnarea morții voluntare, putându-se constata chiar o anumită înăsprire. Atât pentru catolici, cât și pentru luterani, calviniști, anglicani, sinuciderea era considerată un act diavolesc, intrând, de aceea, în arsenalul luptelor religioase. În secolul al XV-lea, teologii catolici sunt cu toții la fel de intransigenți.”

În secolul al XVI- lea procedura de anchetare a sinuciderilor a devenit din ce în ce mai riguroasă. Astfel era nevoie de redactarea unui proces verbal detaliat cu privire la locul unde a fost găsit cadavrul, era nevoie de chirurgi care să examineze cu atentie corpil sinucigașului, aceștea adunau date legate de viața acestuia, obiceiurile dar și posibile motive de sinucidere, era numit și un curator al trupului, care avea rol și de avocat în fața tribunalului, erau chemați atăât famila cât și moștenitorii defunctului, iar dacă nu erau îndeplinite aceste condiții judecata nu mai era cosiderată valabilă, iar judecătorii ar fi suportat consecințele.

Această perioadă este una importantă pentru studiul sinuciderii deoarce începe să se descopere complexitatea acestui fenomen importanța sa în conduuita individuală. Deși suiciul este în continuare respins, acum încep să se pună intrebări și să se facă analize.

Epoca modernă

“Secolul al XVII-lea se distinge prin excepțiile care se fac în reprimarea sinuciderii. Reacția autorităților religioase și civile ale vremii combină severitatea de principiu și rigoarea selectivă în aplicare. Să fie oare dreptul la sinucidere un privilegiu suplimentar al nobilimii? Poate că da, dacă ținem seama de absența execuțiilor de cadavre ale aristocraților din Franța, Anglia secolului al XVII-lea. La Londra, modul de înregistrare a deceselor permite înțelegerea rolului amplificator al zvonurilor privind sinuciderile. De la începutul secolului al XVII-lea, autoritățile municipale publicau în fiecare săptămână lista deceselor, la început în legătură cu epidemiile de ciumă, apoi regulat, indicându-se și cauzele morții; este ceea ce se numea bills of mortality. Astfel, era disponibilă o listă săptămânală a sinuciderilor din fiecare parohie, în care se menționau și cazurile de nebunie și,uneori, profesia victimelor, făcându-se și un total anual. Ar mai fi de semnalat și valurile de sinucideri cauzate de circumstanțe extraordinare, cum erau epidemiile de ciumă și sinuciderile colective legate de teama sfârșitului lumii, semnalate în unele regiuni din Rusia.”

Secolul al XVIII- lea este marcat de crizele financiare, care au zguduit lumea capitalistă cu toate că aceasta era realtiv pregatită pentru ceea ce urma. În aceasta prioadă “numărul sinuciderilor ajunge brusc de la 20 în 1720 la 52 în 1721 la Londra”.

Tot în aceasta prioadă crește și numărul persoanelor care se sinucid din cauza crizelor alimentare, a bolilor, a iernii grele, etc.

Filosifi iluminiști sunt și ei interesați de fenomenul sinuciderii, uni considerând că omul este liber să facă ce dorește cu viața lui, alții condamnându-l fără ezitare și în cele din urmă sunt și cei care îl accepta sau îl condamnă în funcție de context.

Voltaire este unul dintre cei care se documentează în privința sinuciderii deoarece aceasta îi stârnește curiozitatea. Acesta vorbește mul despre acest fenomen, cercetează căutând motivele care îi împing pe oameni să-și ia viața, acesta fiind foarte atașat de viață.

“Reflecțiile asupra sinuciderii aparținând autoarei franceze Madame de Staël egalează aproape un tratat științific, în care această problemă este analizată într-o manieră echilibrată și neutră. Aceasta poate fi considerată lucrarea care face trecerea de la operele angajate ale secolului al XVIII-lea la studiile psihologice și sociologice din secolul al XIX-lea. Ideea de bază este că elementară. trebuie să evităm să-i judecăm pe cei care se sinucid pentru că sunt nefericiți, demni de compătimire, nu de ură, de laudă sau dispreț. Autoarea afirmă că, din

punct de vedere psihologic, există întotdeauna în sinucidere o parte de irațional care însoțește paroxismul pasiunilor. În ceea ce privește jurisprudența legată de sinucidere, mai cu seamă bătălia pentru scoaterea sinuciderii de sub incidența penală, tocmai, în Anglia, unde sinuciderea părea a fi fost abordată într-o manieră oarecum mai liberală, acest lucru se produce cel mai târziu, întâi fiind abolite sancțiunile religioase (1823), apoi sancțiunile civile (1870). A trebuit, însă să se aștepte a doua jumătate a secolului al XX-lea (1961) pentru ca sinuciderea să nu mai fie considerată o crimă.

În Franța, între 1789 și 1790 au apărut cinci tratate care cereau scoaterea de sub incidența penală a sinuciderii.”

Secolul al XIX- lea aduce o schimbare în studierea fenomenului de sinucidere, începând să se focuseze din ce în ce mai mult pe cauzele fenomenului, fie ele sociale sau psihologice.

Individul ne mai fiind considerat unicul responsbil, acum accentul mutându-se pe factorii socilai sau psihologici, factori care îl pot influeța și pe care individul nu este capabil să îi controleze.

“În căutarea adevărului despre sinucidere, ca și despre alte fenomene, spiritul uman a trecut de-a lungul istoriei de la certitudine la îndoială, îndoială care devine la rândul ei generatoare de noi certitudini și de iluzii. Problema libertății fiecărui individ asupra propriei vieți este pusă și repusă în discuție sub efectul unor crize profunde. În evoluția societății, dezbaterile privind sinuciderea trec de la propunerea scoaterii ei de sub incidența legii și recunoașterea unor morți voluntare ca fiind sub semnul măreției și al demnității (apanajul filosofilor) la insistența pedepsirii acestui act care, în viziunea oamenilor legii, minau conștiința colectivă. În final, s-a obținut scoaterea de sub incidența legii a sinuciderii, dar a rămas mentalitatea colectivă cu tăcerea ei reprobatoare.”

Cauzele sinuciderii

Deseori în studiul fenomenului de sinucidere se face confuzie între cauzele sociale ale sinuciderii și motivele individuale ale celui care de sinucide, ceea ce îl determină pe individ să-și ia viața ne poate supune doar el. Însă motivațiile și cauzele sinucideri se caută și se analizează după ce aseasta s-a produs, informațiile fiind obținute de la rude, prieteni și cunoșzinte. De cele mai multe ori acestea pot fi eronate deoarce, familia, prietenii, sunt simpli spectatori și nu pot știi cu exactitatea ce a detreminat sinuciderea, ceea ce pentru ei poate părea lipsit de importanță si banal, pentru sinucigaș poate reprezenta foarte mult.

Motivația actului suicidar este ca un iceberg, majoritatea motivelor rămânând necunoscute (“sub apa”), iar cele cunoscute fiind relaționale (conflicte, reacții la doliu, depresii situaționale, etc.) sau , alteori abisale ( o fugă de o realitate dificilă, o nevoie de răzbunare, de autopedepsire din cauza unor sentimente de culpa, etc.). Ca eșec al comunicării inter-umane, la bărbați, motivațiile cele mai frecvente rezidă în conflicte de ordin social, iar la femei, în conflicte afective.

Pentru a reuși o delinitare în analiza cauzelor care stau la baza sinuciderii ne vom focaliza aupra lucrării de referintă a lui Emile Durkheim “Despre sinucidere”.

În carte acesta pornește de la ideea că singurul element care poate explica sinuciderea este mediul social.

Exista deci, pentru fiecare popor, o forță colectivă, de o energie determinată, care-i îndeamna pe oameni la sinucidere. Mișcarile pe care le face sinucigașul și care, la prima vedere, par să exprime doar temperamentul său personal, sunt în realitate urmarea și prelungirea stării sociale pe care o manifestă la exterior. Fiecare grup social are într-adevar o înclinatie colectiva proprie, din care derivă înclinatiile individuale, și care este constituita din curente de egoism, altruism sau anomie.

Pornind de la acesta idee, acesta arată că există doua cauze majore ale sinuciderii:

Integrarea socială = atașamentul individului față de societatea în care trăieste

Reglarea socială = acțiunile colective ale grupului asupra comportamentului individului.

Având la bază cele două cauze, Durkheim face distincția între patru tipuri de sinucidere :

Egoistă

Altrusită

Anomică

Fatalistă

Sinuciderea egoistă

În analizarea acestui tip de sinucidere, Durkheim, analizează sinuciderile in rândul protestanților și al catolicilor. Acesta observă că numărul sinuciderilor în rândul protestanților este mai mare decât în cel al catolicilor. Explicația acestui fapt nu este absența sau prezența credinței în Dumnezeu, ci este o consecință deviantă a sistemului comun de credințe și prctici religioase ale prostestanților, cultul pesonalitații individuale; sinuciderile acestora fiind unele egoiste.

Totodată Durkheim analizează viata politică si domestică, obsevând că pesoanele căsătorite au un risc mult mai scazut de a comite suicid egoist, deoarce mediul familial și atașamentul față de pesoanele iubite le oferă o mai mare stabilitate.

În urma acestor cercetari, el stabilește patru “legi” ale sinuciderii:

Căsătoriile prea timpurii au o influentă agravantă asupra sinuciderii, mai ales în cazul bărbaților.

După 20 de ani persoanele căsătorite, de ambele sexe, beneficiază de un coeficient de apărare în raport cu celibatarii.

Coeficientul de apărare al persoanelor căsătorite față de celibatari variază în funcție de sex.

Văduvia diminuează coeficientul de apărare al persoanelor căsă-torite, indiferent de sex, dar de obicei, nu îl anulează total. Văduvii se sinucid, în general, mai mult decât căsătoriții, dar mai puțin decât celibatarii.

Într-o societate dată. tendința spre sinucidere a fiecărui sex în starea de văduvie este dependentă de tendința spre sinucidere a sexului respectiv în starea de căsătorie.

Putem concluziona astfel:

Sinuciderea variază invers proporțional cu gradul de integrare al societății religioase.

Sinuciderea variază invers proporțional cu gradul de integrare al societății domestice.

Sinuciderea variază invers proporțional cu gradul de integrare al societății politice.

Având la bază aceste cercetări putem afirma că cu cât integrarea socială este mai slaba cu atât rata suicidului este mai crescută, deoarce prin lipsa integrării sociale individul devine din ce în ce mai singur. Astfel sinuciderea egoistă se caracterizează prin excesul de individualizare, care duce la ruperea legăturilor cu grupul de apartenență, cu societatea, ca mai apoi să conducă chiar la ruperea lagăturii cu viața.

Sinuciderea altruistă

Pentru a demonstra existența unei astefl de sinucideri se pornește din antichitate, unde întalnim sinuciderea altruista obligatorie:

Sinuciderea bărbaților ajunși la bătrînețe sau atinși de boală.

Sinuciderea femeilor la moartea soțului.

Sinuciderea servitorilor și supușilor la moartea stăpînului.

În toate aceste cazuri omul își ia viața nu pentru că și-ar lua singur dreptul s-o facă, ci pentru că are datoria să o facă, ceea ce e cu totul altceva. Neîmplinindu-și obligația, el este pedepsit prin dezonoare și, adesea, prin sancțiuni religioase. Cînd aflăm despre bătrîni care se sinucid, ne gîndim imediat la oboseala și suferințele obișnuite, aduse de vîrsta. Dar dacă aceste sinucideri ar avea cu adevărat o astfel de origine, individul s-ar sinucide pentru a pune capăt unei vieți insuportabile și, oricum, n-ar fi obligat s-o facă, deoarece nimeni nu poate fi obligat să se bucure de un anume privilegiu. Or, noi am văzut că, dacă persistă să trăiască, bătrînul pierde stima publică, îi sunt refuzate onorurile obișnuite la înmormîntare și o viață îngrozitoare îl așteaptă dincolo de mormînt. Societatea îl constrînge deci să se autodistrugă. Ea intervine, bineînțeles, și în cazul sinuciderii egoiste, însă într-un mod total diferit, într-un caz, societatea îl împinge pe om la detașarea de existență, în celălalt îl obligă să pună capăt acesteia ; prima dată, sugerează sau cel mult sfătuiește ; în cazul al doilea, obligă și stabilește condițiile și circumstanțele îndeplinirii obligației.

Există și cazuri în care altruismul determină sinuciderea într-un mod mai direct și mai violent, în exemplele precedente, omul era împins la sinucidere doar într-un concurs de împrejurări. Era nevoie ca moartea să fie impusă de societate ca o datorie, sau ca o chestiune de onoare să fie în joc sau, cel puțin, ca un eveniment nefericit să declanșeze deprecierea existenței în ochii victimei. Dar se întîmplă ca individul să se sacrifice doar pentru bucuria sacrificiului, atunci cînd renunțarea în sine, nu pentru vreun motiv anume, este considerată lăudabilă.

“În societățile contemporane, sinuciderea altruistă nu mai este atât de prezentă. Acum personalitatea individuală se ridică deasupra personalități colective, deși întâlnim și in zilele noastre. Exemplul piloților kamikaze care sunt instruiți și educați pentru moarte. Acestea de sinucid în numele unei cause, luând cu ei si mulțimi de vieti nevinovate (de exemplu atentatele din 11 septembrie 2001 de la New York).

Sinuciderea anomică

Dacă sinuciderile sunt sporite de crizele industriale sau financiare, fenomenul nu se datorează sărăcirii, de vreme ce și valurile de prosperitate au aceleași efecte. Orice fel de anomie atât economică, familială, în cadrul industriei sau comerțului, favorizează creșterea ratei sinuciderilor. Orice zdruncinare a echilibrului favorizează sinuciderea și omul își ia viața cu mai multă ușurință când structura socială suferă modificări importante.

Așa cum sinuciderea egoistă este opusul sinuciderii altruiste, sinuciderea fatalistă este opusul celei anomice.

Sinuciderea fatalistă

Este rezultatul unui exces ale reglării sociale. Exemplul cel mei concludent este cel al sclavilor din societățile arhaice care comiteau într-o măsură mai mare suicidul fatalist decât indivizii liberi, din cauza faptului că nu mai puteau suporta reglarea socială. Același lucru se întâmplă și în cazul deținuților care resimt ca intolerabilă disciplina închisorii și al bărbaților tineri căsătoriți, fără copii, care se sinucid din cauza constrângerilor impuse de mariaj.

Totodată putem identifică și cauzele extrinseci care determină suicidul:

Mediul

Condițiile de viață

Ocupația

Gradul de cultură

Stresul

În ceea ce privește clasificarea sinuciderilor alienaților, specialiștii au considerat ,totuși,că cele 4 tipuri de suicid care urmează formează speciile cele mai importante. Trăsăturile esențiale ale acestei clasificări din perspectiva psihopatologică ,sunt preluate de la Jousset și Moureau de Tours.

Sinuciderea manică – se datorează fie halucinațiilor, fie concepțiilor delirante. Bolnavul se omoară pentru a scapa de un pericol sau de o rușine imaginară , ori pentru a asculta un ordin misterios etc. Motivele acestor sinucideri și modul de evoluție reflectă caracterele generale ale maladiei din care deriva, deci ale maniei.

Sinuciderea melancolică – este legată de o stare generală de extremă depresie, de trsistețe exagerată care îl determina pe bolnav să nu mai aprecieze corect relațiile sale cu oamenii și lucrurile din jur. Placerile lui nu-l mai atrag, pentru că vede totul în negru .Temerile care îl chinuie pe subiect, reproșurile pe  care și le face, necazurile pe care le resimte sunt întotdeauna aceleasi. Se distinge de forma precedentă prin caracterul sau cronic si foarte tenace.

Sinuciderea obsesivă – în acest caz subiectul nu are un motiv real sau imaginar ci este cauzată de ideea fixa a morții, care, fara vreun motiv palpabil, domină spiritul bolnavului. El este obsedat de dorința de a se omori, chiar dacă știe ca nu are nici un motiv rezonabil să o faca. Cum subiectul își dă seama de caracterul absurd al dorinței sale, el încearca la început să lupte. Dar pe toata durata existenței sale este trist, chinuit și resimte o anxietate care crește în fiecare zi  .

Din acest motiv se mai foloseste denumirea de sinucidere anxioasă. Imediat ce bolnavul a hotărât să renunțe la luptă și să se omoare, neliniștea încetează și revine calmul. Iar dacă tentativa eșuează, se micsorează dorința maladivă, iar subiectul își va depași obsesia.

Sinuciderea impusivă sau autonomă – nu este motivată mai mult decât precedenta, nu este justificată nici în realitate, nici în imaginația bolnavului. În loc sa provină dintr-o idee fixă, sau care obsedează spiritul, ea rezulta acum dintr-un  impuls brusc și imediat irezistibil, determinând actul sau cel putin debutul execuției. Aici, înclinația spre sinucidere izbucnește și își produce efectele ca un adevarat automatism, fară să fi fost precedat de vreun antecedent intelectual.

Abordarea psihologică a sinuciderii

“Implicarea psihologică are rădăcini atât de adânc implantate în juridic, încât la un moment dat se naste întrebarea firească dacă nu cumva suicidul poate fi considerat o infractiune, in sens strict juridic, atâta timp cât obiectul asupra căruia se răsfrânge ,,lezarea" are o valoare supremă (este vorba de viața omului), psihologicul furnizând în acest sens dovezile unui comportament deviant. La nivel social dar si individual actul sinuciderii poate fi considerat o infractiune atâta timp prin acest gest se lezează bunul cel mai de pret al omenirii si anume viata omului, deci însăsi existenta civilizatiei umane. Dacă societatea prin sistemul ei de legi ocrotește viața individului, pare nenatural ca acesta să-si distrugă propria viată. Conceptia legată de ideea că individul poate face orice cu viata lui nu-si poate găsi vreo justificare. Aceasta întrucât omul trăieste într-o societate, iar faptul că în acea societate a avut loc fie si numai o sinucidere demonstrează că ceva în acel mediu nu functionează bine, că societatea respectivă a eludat tocmai scopul de a proteja viata indivizilor săi Alfred Adler afirma că ,,lovitura care îl doboară pe sinucigas nu crută pe ceilalti, societatea fiind rănită în strădania ei spre propășire.

Psihologia va încerca să caute explicația științifică sau medicală a actului și va încerca să izoleze cazul pentru a evita o altă situatie, care poate degenera în lantîntr-o cascadă de asemenea manifestări, pentru ca în final să se poată opri asupra unor concluzii care să accepte teoria situării conflictului suicidar la nivel psihologic.”

“Într-o interpretare de sinteză privind conduitele distructive, in cadrul general al comportamentului deviant, în literatura de specialitate s-au deosebit specifice si nespecifice ale autodistructiei sau autoagresivitătii, forme reflectate individual si pe plan social. In acest context, suicidul este considerat tipul particular (specific si major) atât ca intensitate de manifestare cât si ca reflectare socială a conduitei deviante autodistructive. Intre formele nespecifice se plasează leziunile traumatice autoproduse, de gravitate diferită putându-se ajunge până la automutilare precum si solicitările cu insistentă ale efectuării unor interventii chirurgicale care în realitate nu ar trebui executate (spre exemplu o operatie de apendicită cronică la o persoană de vârstă înaintată).

Din punct de vedere psihologic si psihopatologic, suicidul reprezintă o autodistructie specifică, o reactie comportamentală de tip antisocial ce implică factorul individual instinctiv, dar si cauzele psihopatologice specifice ca: delirul, halucinatiile, ideile ipohondriace, stările obsesivo-fobice, melancolia.

O altă dimensiune a fenomenului este cea de ordin etico- filozofic.. Merită însă să-l aminti pe Albert Camus, care arată că sinuciderea este un fenomen social, iar a hotărâ dacă viata merită sau nu a fi trăită, inseamnă a răspunde la problema fundamentală a filozofiei.

Profesorul Mina sublinia ca potentialul auto distructiv nespecific, caracteristic pentru persoanele dizarmonice (psihopatice), la fel ca si tentativele anterioare de suicid, pot fi adăugate cadrului lărgit al stărilor tanatogene din morțile violente, alături de stările de agresivitate potentială explicată neurofiziopatologic prin leziunile sechelare cerebrale sau de la nivelul sistemului hipotalamic-limbic, in stările psihopatoide.

Reputatul profesor mentiona în continuare că, din perspectiva suicidului, nu se poate ignora asa -numita stare psihocoloidoclazică de anafilaxie mintală, în care hipersensibilizarea psihogenă poate fi rezultatul cumulării unor conflicte întreținute și în care la o stimulare de minimă se pot declansa si conduite autodistructive specifice, fără legătură aparentă cu continutul stimulării (aparent nemotivate, fată de intensitatea reactiei de răspuns).

Prin prisma acestor observatii am putea concluziona că suicidul, ca de fapt întregul comportament deviant autodis- tructiv, necesită a fi analizat sub lupa criminalisticii si a medi cinei legale în vederea excluderii unor posibile acte accide tale sau cu intentie (criminale).

Suicidul propriu-zis (,,vero")

În fenomenologia suicidară se întâlnesc diferite forme de suicid. Există spre exemplu suicidul tentativă, în care finalitatea tanatologică nu este acceptată de individ, fiind pusă sub semnul întrebării chiar de la început, deci subiectul nici nu-si pune problema autosuprimării ci urmăreste de fapt atingerea unui anume scop: să impresioneze anturajul, să obtină un anumit avantaj etc. Spre deosebire de cei care doar ,,cochetează" cu sinuciderea , există sinucigasi reali care nu numai că visează, dar isi si doresc moartea.

Din perspectivă psiho-juridică, suicidul “vero” constituie cea mai importantă categorie, prin multitudinea de implicatii pe care le poate avea. Suicidul vero este, asadar, actul prin care individul își suprimă în mod deliberat propria viată.

Suicidologia ca ramură a medicinei legale prin obiectul ei de studiu care este suicidopatia, are o contributie insemnată la încercarea de elucidare a acestui mister (suicidul), ce incită la dialog nu numai sub aspect psihojudiciar.

În viziunea suicidologiei, suicidopatia este cosiderată o entitate aparte care evoluează, conform prof. dr V.T Dragomirescu, în trei etape distincte si obligatorii:

Suicidație – suicidacție – traumatizare

Sinucidatia (Suicidatia)

Această primă fază a procesului suicidar, numită si faza de incubație sau faza mentală, este etapa in care subiectul își ețafodează motivatia, punandu-și problema morții și a necesității de a muri sau de a continua să supravietuiască. Asa cum precizează V.T Dragomirescu, sinucidatia este ,,declanșată de una sau mai multe cauze, fie de ordin patologic- eredoconstituțional, tip de personalitate, boală psihică- fie de ordin sociologic – dificultăti de adaptare socială, slăbirea sau accentuarea coeziunii în grupul social propriu etc. Aceasta determină pe plan intrapsihic formarea unei atitudini motivaționale corespunzătoare pregătirii actului suicidar, cauza reprezentând momentul conflictului.

Din analiza celor mai multe cazuri, reiese că adesea în această fază constientul ,,priveste'' neputincios, incapabil de a se opune acestui crescendo, cu geneză în determinismul negativ din abisurile psihismului. O dată ideea încoltită (faptul cauzal) ea devine obsedantă, paralizand activitatea psihică, până când se trece de la ideile cu caracter suicidar la posibilitatea de fapt a suicidului

Sinucidactia (Suicidactia)

Individul o dată poluat, o dată contaminat cu ,,microbul" ideii de sinucidere, de autoanulare ca entitate biologică, trece într-un mod mai mult sau mai putin lent la următoarea etapă a drumului spre neant si anume sinucidactia, fază ce pentru sinucigasul vero este ineludabilă.

“ Tulburarea instinctului de apărare poate avea loc fie in directia exagerării sale, tradusă prin frică excesivă de boală si moarte fie, dimpotrivă, prin diminuarea instinctului de apărare, tradus prin automutilare, dar mai ales, in forma sa cea mai gravă, prin suicid"

M. Minovici ,,Tratat complet de medicină legală" Vol. I”

În acestă etapă individul i-a decizia înfăptuirii suicidului, moment în care se produce erupția vulcanului autodistructiv.

Acum cel mai important pentru sinucigaș este găsirea metodei; unii apelează la substanțe toxice, alții preferă spâzurătoarea, unii vor studia mersul trenurilor sau vor analiza locul cel mai înalt ideal pentru prăbușirea în gol.

De asemenea în această etapăo importanță deosebită o are locul unde urmează să se producă sinuciderea.Pentru cei care își doresc asta cu adevăratva fii un loc cât mai retras, pentru ca găsirea lor să fie dificilă.

În cazl în care actul suicidar eșuează, individul va încerca din nou de data aceasta optând pentru o modalitate mult mai eficientă, pentru a obține rezultatul dorit.

Traumatizarea (Traumatizatia)

In cea de a treia si ultima fază a suicidopatiei, o dată stabilită metoda si după ce a fost ales locul de suprimare a vietii, are loc punerea în practică a suicidului, realizarea lui propriu-zisă; asadar traumatizatia, conform prof. dr. V. T Dragomirescu este faza de punere în aplicare a modalitătilor autodistructive preconcepute in faza suicidactiei sau actul în sine de suprimare a vietii, urmat (sau nu – în cazul tentativei) de reusită, adică de moarte.

Se pune întrebarea dacă sinucigasul are o conceptie obiectivă asupra riscului de moarte pe care și-l asumă.

Indiscutabil, in cazul suicidului vero individului în cauză îi este străină ideea de risc, el nu riscă moartea ci vizează direct aspectul tanatologic

Se remarcă în această privintă părerea reputatului profesor dr. Mina Minovici (la care subscriu numerosi specialisti) conform căreia “Importante în aceasta fază, în aceasta etapă a conduitei suicidare sunt metodele folosite si mai ales aspectul lor. Efectele pot fi psihopatologice sau specifice, în cazul suicidului realizat, tentativei de suicid, santajului suicidarsi sociale sau nespecifice in cazul suicidului egoist suicidului altruist, suicidului anomic ".

Asadar, în cazul suicidului vero pentru deviantul cu tendinte autodistructive este exclusă ideea simplei depărtări de viată, sensul suicidului fiind neutralizarea totală a existentei individuale.

In concluzie, in situatia suicidului,,vero” adică a suicidului a cărui finalitate este de domeniul tanatologiei, evolutia conceptului sucidar străbate cele trei faze mentionate, ce se augmentează una pe cealaltă, fiind înlăntuite cauzal si având finalitate în moarte, contrar suicidului-tentativă (gest intenpestiv temerar), o manifestare de regulă de moment.”

Metode de sinucidere

Modalitățile prin care oamenii decid să-și ia viața sunt variate, putând fi împărțite in:

Procedee traumatice: arme albe (cuțite, lame), arme de foc, precipitare (aruncarea de la înălțime , plonjare), zdrobire (tren, automobil), ardere, caustice (soda, acizi etc.);

Procedee de asfixiere : spânzurare, strangulare, sufocare, înec, vapori de carbon, gaz, electrocutare;

Procedee toxice: otrăvuri (săruri arsenicale, stricnină, cianuri, beladonă, etc.), produse medicamentoase ( barbiturice, tranchilizante, gangliopleogice, etc.).

Într-o alta clasificare, metodele alese de sinucigași sunt de două tipuri: fizico-mecanice și chimice.

Din prima categorie, cercetarea criminalistică si medico-legală releva o serie de metode fizico-mecanice clasice, ordinea prezentării fiind fără nici o importantă:

Spânzurarea – este destule de frecventă si are o rată a succesului mare.

Hemoragia externa – este cea mai simplă metodă, datorita faptului ca ai nevoie doar de un cuțit sau un obiect ascuțit (o lama). Se realizează prin tăierea vaselor de sânge cu precădere a celor aflate la încheietura mâinii

Electrocutarea – poate fi realizata fie prin folosirea unor cabluri electrice conectate la o sursa electrica aplicate direct pe corp, fie introducerea cablurilor intr-un loc cu apa in care te vei scufunda .

Împușcarea

Înecarea – este una dintre cele mai întâlnite metode de sinucidere, fiind cea mai la îndemână deoarece o poți realiza fie intr-un lac, fie intr-o cada cu apa. Majoritatea celor care aleg această metoda își leagă greutăți in jurul corpului.

Aruncarea – în fața uni vehicul aflat in mișcare, de preferat a celor cu roți metalice (tren, metrou).

„Precipitarea – saltul în gol de la înălțime, fie din imobile, fie în cadrul natural (mai rar) continuă să fie o metodă destul de des folosită,

Secționarea gâtului sau plăgi cardiace – prin folosirea unor obiecte dure, ascuțite; în aceste situații, de cele mai multe ori leziunile tanatologice sunt însoțite de ,,leziuni de ezitare”

In cea de-a doua categorie se înscriu otrăvurile și produsele medicamentoase. Aceste metode sunt folosite în special de femei. O posibilă explicație a acestei alegeri este teama pe care o trezește metoda fizico-mecanică, dură sexului „slab” și „frumos”. S-a constatat astfel o incidență crescută în rândul femeilor sinucigașe a preferinței pentru intoxicația cu oxid de carbon, care conferă culoarea roșu-carmin feței și conservă atributele de frumusețe din timpul vieții. S-a observat că de foarte multe ori înainte de a-și pune la gât lațul spânzurătorii, aceștia își pun un prosop sau un fular. De aici rezultă preferința lor de multe ori pentru otrăvuri.

Dintre medicamente este preferat luminalul (53%), restul de 47% dintre cazuri folosind alte substanțe medicamentoase. Cianura de potasiu are efect letal în câteva secunde, soda caustică în schimb, creează mai multă durere; moarte în acest caz survine târziu, după o lungă spitalizare, printr-o complicație. Tot aici întâlnim substanțele toxice folosite în mod normal ca pesticide : DDT, clordan, etc.

În privința alegerii metodei de auto agresiune, există variații culturale ce o determina. În Franța o treime dintre sinucigași se spânzură, un sfert de îneacă si o cincime se împușcă. În țările nordice (Suedia, Norvegia, Danemarca), înecul este cel mai puțin frecvent. China domină prin intoxicațiile cu opiu și săruri de arsenic. În Japonia, suicidul tradițional, harakiri, a fost înlocuit cu metodele moderne: armele de foc. În legătura cu tendințele moderne ale comportamentului autodistructiv, narcomania poate fi încadrată în categoria conduitelor autodistructive pasive.

De asemenea se considera ca metodele de sinucidere variază in funcție de anotimp. Astfel iarna cea mai des întâlnită metoda de sinucidere este prin intoxicație iar vara înecul, totodată s-a observat că numărul sinuciderilor este mai crescut toamna și primăvara, că este mai frecvent în zona de șes decât la munte.

În ceea ce privește spațiul ales pentru realizarea autodistrugerii, statisticile ne arata că 44% dintre indivizi se sinucid la domiciliu, urmând în ordine locurile publice frecventate, mai puțin hoteluri sau locul de muncă.

Capitolul 2

Evolutia fenomenului de suicid în România

2.1. Perspectiva juridico-religioasă a actului suicidar

I. Perspectiva juridică

“Determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art.179)

Noțiune și definiție. Potrivit alin. (1) infracțiunea constă în faptul de a detremina sau a înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc.

Obiectul juridic constă în corpul persoanei care s-a sinucis sau a încercat să se sinucidă.

Subiectul activ poate fi orice persoană. Participația penală este posibilă sub toate formele.

Latura obiectivă. Elementul material se realizează printr-o acțiune de determinare sau de înlesnire a sinuciderii unei persoane.

Detereminarea sinuciderii presupune indemnarea si covingerea unei persoane de a se sinucide. Nu interesează dacă ideea sinuciderii a fost sugerată victimei de către făptuitorsau dacă această idee se născuse mai înainte în mintea ei. Ceea ce interesează este ca făptuitorul, prin activitatea sa, să fi făcut ca victima să ia hotărârea de a se sinucide. În principiu, nu interesează mijloacele prin care s-a realizat acțiunea de determinare, însă întodeauna trebuie să fie vorba de alte mijloace decât cele de constrângere, deoarece, în caz contrar fapta va constitui infrcțiunea de omor. În practica judiciară s-a arătat că determinarea la sinucidere se poate realiza și prin acte de supunere la chinuri, prin repetate scandaluri și bătăi care pot duce p persoană într-o stare de disperare culminând cu sinuciderea. Dacă victima nu a avut libertatea să ia hotărârea de a se sinucide, fapta nu constituie infracțiunea prevazută în art. 179 C. pen., ci infracțiunea de omor, deoarce ea s-a realizat prin constrângere, și nu prin detrminare. În acest sens, în practica judiciară s-a considerat că fapta inculpatului care, prin violente fizice și psihice a constrâns victima să se arunce pe fereastra situată la etajul 4 al uniu imobil, decedând, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor, iar nu pe cele ale infracțiunii de determinare sau inlesnire a sinuciderii, întrucât în cazul acestei din urmă infracțiuni sinuciderea trebuie să fie rezultatul voinței libere a victimei, fără a exista constrângere.

Înlesnirea sinuciderii constră în orice ajutor acordat persoanei pentru a se sinucide. În acest caz, victima care a luat hotărârea să se sinucidă este numai ajutată de făptuitor să realizeze acestă hotărâre. Ajutorul poate consta în procurarea armei sau a substanței cu care să se sinucidă victima, în asigurarea locului potrivit, în darea de sfaturi, etc.

Atât în cazul determinarii, cât și în cazul înlesnirii sinuciderii, activitatea de suprimare a vieții trebuie să fie în exclusivitate opera sinucigașului. Dacă făptuitorulsăvârșește acte de cooperare directă la realizarea acțiunii sinucigașului, fapta constituie infracțiunea de omor.

Urmarea imediată constă în sinuciderea sau încecarea de sinucidere a victimei.

Raportul de cauzalitate trebuie sa existe.

Latura subiectvă presupune intenția, care poate fi directă sau indirectă. Nu interesează mobilul sau scopul săvârșirii faptei.

Tentativa și consumarea. Tentativa nu se pedepsește. Consumarea infracțiunii are loc ăn momentul în care victima se sinucide sau încearcă să se sinucidă.

Sancțiunea constă în închisoare de la 2 la 7 ani.

Forma agravată. Potivit alin. (2) infraciunea este mai gravă cănd fapta prevăzută în alineatul precedent s-a săvârșit față de un minor sau față de o persoană care nu este în stare să-și dea seama de fapta sa ori nu putea fi stăpân pe actele sale.

Agravata se judecă prin aceea că, față de persoanele de mai sus, fapta poate fi săvârșită mai ușor. Este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut starea persoanei, altfel agravanta nefiind aplicabilă.

Sacțiunea constă în închisoarea de la 3 la 10 ani. “

Abordarea juridica, accentuează ”caracterul antisocial al suicidului în sine, al comportamentului suicidar heterodistructiv, demonstrând elocvent acest lucru; ne vom confrunta cu mai multe omoruri, a căror finalitate este autopedepsirea făptuitorului prin sucid, dar care slăbesc, vlăguisesc societatea. Interretarea juridică nu se poate opri aici, doar fiindcă nu se mai poate realiza pedepsirea criminalului, care s-a sinucis” ancheta ar trebuii continuată, găsindu-se o motivație care mai apoi ar conduce la stoparea fenomenului aducând inclusiv modificări ale Codului penal.

II. Perspectiva moral religioasă

“Este binecunoscută atitudinea religiei fată de actul sinucigaș. Indiferent de religia ecumenică la care oamenii au aderat conform convingerilor personale, aceasta condamnă actul suicidar ca fiind forma cea mai gravă de păcat, modul cel mai abject de a sfida Credinta Divină. Trebuie semnalat faptul, bine surprins de V. Kernbach, că ,,in istoria religioasă a ome- nirii există două fenomene care se contrazic fără să-și împiedice reciproc desfăsurarea: sinuciderea credinciosilor si repudierea sinuciderii.”

Nu de putine ori cadrul preceptelor moral-religioase este colacul de salvare a celor predispusi suicidului; sunt descrise cazuri în care sinucigasul s-a oprit la faza sinucidatiei din cauza sentimentului puternic religios.

Se pare că acum, în țara noastră cel putin, religia ar putea fi una dintre cele mai perfecte terapii antisuicidare, devansând medicina.

Anumite studii demonstrează însă că sinucigasii, în general (cazurile de suicid ,,vero” ) ignora fenomenul religios ca posibilitate de eludare a sinuciderii, uneori aruncând culpa chiar în sarcina bisericii.

Din studiul marii majorități a subiectilor care practică un cult religios, reiese în mod evident faptul că alte conflicte, sentimente, animozități si tendinte autodistructive sunt pe cât de puternice, pe atât de interdependente între ele, într-o remaniere si tendintă continuă de predominare când a uneia când a celeilalte, astfel încât sentimentul religios nu li se poate opune aproape deloc. Acest fapt este cu atât mai evident cu cât întâlnim cazuri la care toate elementele negative de declanșare a actului volitiv sunt în continuă crestere sau pe cale de a pune in miscare mecanismul insusi.

Asadar, cu toate că religia, prin esenta perceptelor ei consideră suicidul ca cel mai reprobabil act, la sinucigasul “vero" este anihilată până si această ultimă barieră, o dată declansat mecanismul de ideea dominantă de sinucidere care-i parazitează psihismul și-i întunecă discernământul.

Pe de altă parte, religia, pe lângă faptul că anatemizează suicidul, poate fi si un catalizator al lui. Nu ne referim la religiile consacrate, cu istoric indelungat si traditie de-a lungul vremii (ca ortodoxism, catolicism, iudaism, mahomedanism etc.), ci la noile curente religioase ce se profilează tot mai debordant în contemporaneitate. Ritualurile magice, practicile esoterice caracterizează sfarsitul acestui mileniu, in care secte noi servesc drept supape de refulare pentru o societate care gaseste cu greu valori si elemente de referinta. Se descoperă astfel că granita dintre esoterism si lumea interlopă este cel mai adesea labilă, că lumea magiei si a credintei alternative poate ascunde afaceri dubioase, sinucideri si crime.

Nu în rând, un puternic semnal de alarmă este ultimul tras de diferiti specialisti psihologi, medici, magistrati, cadre ale politiei etc. care subliniază proliferarea sectelor sataniste ca unul dintre cele mai nefaste fenomene; în cadrul acestor unul secte, ritualurile cu sacrificii umane, urmate de sinucideri colective, sunt tot mai frecvente.

Din perspectiva cadrului strict moral sau moral-social societatea condamnă suicidul, socotindu-l o formă de lașitate, o formă de fugă, de abdicare în fata greutăților inerente ale vieții, desi ea însăsi, în anumite cazuri, poate fi o cauză a declansării actului suicidar

Societatea ii refuză, pentru că și ei (sinucigașii) au refuzat societatea . Deci, sub aspect moral-religios, suicidul se conturează ca o dimensiune negativă:"nu este loc pentru scuze nici urmă de clemență, sinucigașul este un rebut al societății…"

2.2. Date privind fenomenul sinuciderii la nivel global

„Ratele sinuciderii variază de la o țară la alta. Cele mai ridicate sunt cele comunicate de țările din estul Europei la Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S., 2002)*: Lituania – 51,6, Federația Rusă – 43,1, Belarus – 41,5, Estonia – 37,9 la 100.000 de locuitori. Cele mai mici rate par a fi în America Latină: Columbia – 4,5, Paraguay – 4,2 la 100.000 de locuitori, dar și în unele țări din Asia: Tailanda – 5,6, Filipine – 2,1, la 100.000. În America de Nord și alte țări din Europa, ratele se înscriu între aceste extreme: de exemplu, Finlanda – 28,4, Belgia – 24,0, Elveția – 22,5, Franța – 20,0, Germania – 14, 3, Canada – 15,0, S.U.A. – 13,9, la 100.000 de locuitori. Din datele centralizate de O.M.S., se observă că lipsesc în mare parte statistici referitoare la țările africane.

La nivel global, ratele sinuciderii au tendința să crească o dată cu înaintarea în vârstă: în 1995, în lume, acestea variază între 0,9 la 100.000 pentru grupa 5-14 ani și 66,9 la 100.000 pentru peste 75 ani. În general, rata pentru acest grup este de circa 3 ori mai mare decât în cazul tinerilor între 15 și 24 de ani. Această tendință este valabilă, în linii mari, pentru ambele sexe, dar este mai marcată pentru bărbați. Pentru femei, ratele sinuciderii prezintă scheme divergente. În unele cazuri, rata crește regulat o dată cu vârsta, în altele ea atinge punctul maxim la 40 de ani sau, cum ar fi în țările în dezvoltare și pentru grupurile minoritare, ea atinge apogeul la tinerele adulte

Sexul, cultura, rasa și originea etnică sunt și ele dimensiuni importante în epidemiologia sinuciderii. Ratele de sinucidere sunt mai mari la bărbați decât la femei: de exemplu, între 1990 și 2000, pentru grupa de vârstă 35-44 de ani, rata de sinucidere la bărbați a fost de 20,5, iar la femei de 15,4 la 100.000 de locuitori.”

“Dintr-un studiu transnațional (1996) asupra comportamentului suicidar desfășurat în 13 țări, între 1989 și 1992, a reieșit că, la Helsinki, rata masculină a tentativelor de sinucidere este cea mai ridicată – 314 la 100.000 de locuitori, iar, prin comparație, într-o provincie spaniolă (Guipuzcoa) este cea mai mică dintre țările și regiunile investigate (45 la 100.000)41. Pentru femei, cea mai mare rată în ceea ce privește tentative de sinucidere s-a remarcat la Cergy-Pontoise, în Franța (462 la 100.000), iar cea mai scăzută în aceeași provincie spaniolă, menționată mai sus. (69 la 100.000). Ratele cele mai ridicate s-au semnalat pentru persoanele în vârstă de până la 55 de ani. Metoda cel mai des întâlnită este otrăvirea și autorănirea prin tăiere.. Mai mult de jumătate din persoanele cercetate avuseseră mai multe tentative de sinucidere, iar a doua tentativă a intervenit în anul imediat următor celei dintâi în mai mult din 20% din cazuri.

Un alt studiu (2000) pe un eșantion longitudinal norvegian de aproape 10.000 de adolescenți între 12 și 20 de ani a arătat că 8% au încercat să se sinucidă o dată, iar 2,7% de cel puțin două ori cu doi ani înainte de perioada vizată pentru analiză de acest studiu. Analiza datelor prin regresie au arătat că probabilitatea unei tentative de sinucidere este mai mare dacă persoana a atentat deja la viața sa, dacă este de sex feminin, dacă este la o vârstă apropiată de cea a pubertății, dacă are ideație suicidară, dacă a consumat alcool, dacă nu trăiește cu ambii părinți și dacă este tentat să se devalorizeze ca persoană”

“Aproximativ 80% dintre sinucideri se produc în țările cu venituri mici și medii. În Europa se înregistrează cea mai înaltă rată de sinucideri reușite; aici, mai mult de 58.000 de oameni renunță la viață anual (Eurostat, 2013). Din acest motiv prevenția sinuciderii este una dintre cele cinci axe prioritare ale Pactului european pentru sănătate mintală și bunăstare (Comisia Europeană, 2008). Datele colectate în ultimii 15 ani arată că, între membrii UE, România are o rată medie de sinucidere: aproape 3000 de victime anual, ceea ce corespunde la aproximativ 12 cazuri la suta de mii de locuitori. Rata de suicid din țara noastră se află ușor peste media europeană (10,2 la 100.000 locuitori), foarte aproape de Bulgaria (12,3), mult sub Lituania (58) sau Ungaria (40,1), dar mai ridicată decât în Portugalia (9,9) sau Albania (3,4). Alarmant este faptul că aceste date nu includ și tentativele de suicid – acțiuni suicidare nefatale provenite din eșecul finalizării actului suicidar. Se estimează că tentativele sunt de cca. 10 ori mai numeroase dacât sinuciderile reușite (Hegerl et al., 2009).

Sinuciderea este un act săvârșit în mod deliberat de către un individ cu scopul de a-și

suprima viața, fiind constatat și clasificat ca atare de autoritatea națională competentă.

Stabilirea intenției nu este un proces standardizat între țările membre ale UE, ceea ce poate

duce la o subestimare a numărului total de sinucideri în populație.”

Rata mortalității prin suicid în funcție de sex (rata standardizată de deces la 100 000 de locuitori), în diferite țări europene, în anul 2010

Sursa: EUROSTAT

Numărul de sinucideri și ratele de sinucidere ale bărbaților și femeilor din întreaga lume, în anul 2008

Sursa: Prelucrare după P. Värnik, p. 765.

Numărul de sinucideri și ratele de sinucidere ale bărbaților și femeilor din Europa, în anul 2008

Sursa: Prelucrare după P. Värnik, p. 765.

“Conform acestui grafic, întocmit pe baza statisticilor EUROSTAT, printre țările care au înregistrat, în anul 2010, cele mai ridicate valori ale ratelor suicidare specifice grupurilor care au vârsta cea mai avansată (85 de ani și peste) se numără Bulgaria (54,7), Ungaria (48,3), Lituania (47,1), Croația (42,6), Austria (41,2), Franța (38,7), Portugalia (38,4), Slovenia (33,5), Republica Cehă (33,4), Germania (31,4), Letonia (30,6), Estonia (28,0), Elveția (25,7), Slovacia (22,1). România, la rândul ei, are o rată suicidară a grupurilor de vârstă 85 de ani și peste de 19,6, sub media (23,2) celor 27 țări componente ale Uniunii Europene, evidențiate în statisticile EUROSTAT. Este de menționat și faptul că, în anul 2010, Irlanda (1,7), Anglia (6,2), Grecia (8,0) și fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (8,0) au avut cele mai mici rate de suicid caracteristice grupului de vârstă 85 de ani și peste.

De asemenea, dintre acele țări care au înregistrat, în anul 2010, cele mai mari rate de suicid ale grupurilor care au vârsta de 50–54 de ani, pot fi menționate: Liechtenstein (71,2), Lituania (49,8), 44,2 (Ungaria), Luxemburg (33,8), Slovenia (31,7), Polonia (30,0), Franța (27,4), Croația (25,0), Letonia (23,6), Finlanda (23,4), Slovacia (23,2), Republica Cehă (22,9), Elveția (22,0), Suedia (21,2). Este de menționat faptul că, exceptând Liechtenstein, Luxemburg, Polonia, Finlanda și Suedia, toate aceste țări au, așa cum am menționat deja, și o rată suicidară ridicată a grupului de vârstă 85 de ani și peste. În ceea ce privește România, aceasta are o rată de suicid a persoanelor cu vârsta între 50–54 de ani de 22,2, situată deasupra mediei (18,3) țărilor membre ale Uniunii Europene. În schimb, Bulgaria, care are rata cea mai ridicată de suicid a grupului cel mai mare de vârstă are, în același timp, o rată suicidară a grupului de vârstă 50–54 de ani, egală cu media înregistrată de țările care fac parte din Uniunea Europeană. Printre țările care au avut valorile cele mai mici ale ratei de suicid specifice grupului de vârstă 50–54 de ani se pot enumera Cipru (1,1), Grecia (6,0) și Italia (9,0). Valorile cele mai mici ale ratei suicidare au fost înregistrate, în anul 2010, de către grupul de vârstă 15–19 ani. Dintre țările cu rate de suicid mai mari la acest grup de vârstă decât cele înregistrate în alte țări, trebuie menționate Lituania (13,6), Estonia (12,8), Finlanda (11,7), Slovenia (9,6) etc. România are o valoare a ratei de suicid specifică grupului de vârstă 15–19 ani egală cu 6,3, peste media (4,6) țărilor componente ale Uniunii Europene.”

2.3. Analiza suicidului din țara noastră în perioada 1983-2012

Sinuciderea este un fenomen social cunoscut încă din cele mai vechi timpuri. Acest fenomen afectreză fiecare țară, popor, indiferent de nivelul de dezvoltate, nivelul de educație, religie, etc., afectând atât barbați cât și femei.

“România se încadreză în grupul țărilor cu rata de sinucidre sinucidere slabă, caracteristcă țărilor semiindustriale cu o rată cuprinsa între 10-15 sinucideri/100.000 locuitori.

Fenomenul suicidar nu este unul omogen, ci cunoaște variații în timp și spațiu. În România, pe perioada 1983-1997 se disting trei intervale în care fenomenul a evoluat diferit: 1983-1988; 1989-1991, 1992-1997.”

Conform cărtii Fenomenul social al sinucideri, Florentina Sîrbii

“În concordanță cu statisticile anuale publicate de către Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” din București, anual, se înregistrează în România un număr de circa 2 500–3 500 sinucideri, cu diferite variații, mai mari sau mai mici, de la un an la altul.

Deși statisticile menționate nu au încă acuratețea necesară unei analize riguroase a fenomenului suicidar din România, ele oferă, totuși, premisele unei evaluări de ansamblu a modului în care acest fenomen a evoluat într-o perioadă de 16 ani (1996–2012).

Astfel, comparativ cu anul 1996, până în anul 2003, sinuciderile din România au înregistrat o tendință cvasiconstantă de creștere. Această creștere, care a atins circa 16% în 2003 comparativ cu 1996, a existat an de an cu o singură excepție (în 2001, față de anul precedent), înregistrând un ritm mediu de spor anual de 6,7%.”

DINAMICA SINUCIDERILOR ÎN ROMÂNIA ULTIMILOR 15 ANI

Evoluția sinuciderilor în România, în perioada 1996-2012

Sursă: Rapoartele anuale ale Institutului Național de Medicină Legală

Evoluția sinuciderilor din România, în perioada 2000–2012

Sursa: Institutul Național de Statistică.

Sursa: Institutul Național de Medicină Legală.

“În concordanță cu statisticile Institutului Național de Medicină Legală, cea mai frecventă metodă de comitere a suicidului, folosită în România, este spânzurarea. Astfel, peste 72% dintre sinucigași aleg să-și pună capăt vieții prin această metodă . Această pondere este comparabilă cu cea a sinucigașilor din țările Europei de Est, care preferă spânzurarea ca metodă de sinucidere preponderentă.

Urmează, în ordine, intoxicațiile (voluntare) și precipitările (aruncările de la înălțime), care sunt folosite de aproximativ 8–9% dintre sinucigași. De menționat că aceste metode sunt folosite, de asemenea, dar într-o proporție mai mare decât în România, de sinucigașii din alte țări europene, precum Anglia și țările nordice (care aleg, ca principală metodă, după spânzurare, intoxicațiile), de cei din Luxemburg, Malta și Spania (care preferă, imediat după spânzurare, precipitările). Exceptând asemenea metode, în România mai sunt folosite, dar într-o proporție mai mică, submersia sau înecul (3,5%), plăgile autoproduse (1,8%) și arsurile, la egalitate cu împușcăturile (2,1%). Deosebirea față de alte țări europene se manifestă, mai ales, în privința împușcăturilor cu arme de foc, care, exceptând spânzurarea, reprezintă o metod preferată de sinucigașii din Serbia, Croația, Elveția, Finlanda, Franța și Norvegia, dar este mult mai puțin folosită de cei din România, astfel că numai 1,2 dintre aceștia o preferă ca mijloc de sinucidere. În perioada 1998–2012, rata suicidară, adică numărul de sinucigași la 100 000 de locuitori din România, s-a situat între 11,9 (cea mai scăzută rată, care a fost înregistrată în anul 2007) și 17,4 (cea mai ridicată rată, care a fost stabilită în anul 2000). Pe toată durata acestei perioade, cele mai ridicate rate de suicid (peste 15 la suta de mii de locuitori) au fost stabilite în anul 1999, 2000 și 2003, iar cele mai scăzute (sub 13 la o sută de mii de locuitori) au fost înregistrate în anul 2007 și 2008.”

DISTRIBUȚIA RATEI DE SUICID ÎN FUNCȚIE DE JUDEȚELE ȘI REGIUNILE ROMÂNIEI

Ierarhizarea județelor României în funcție de media ratelor anuale de suicid

Sursa: Rapoartele anuale 1999–2012, Institutul Național de Medicină Legală.

După cum se poate observa în tabelul de mai sus, județele cu cel mai mare număr de sinucideri la suta de mii de locuitori, sunt, în ordine, Harghita, Covasna și Satu Mare, iar județele cu cea mai mică rată suicidară sunt Caraș-Severin și Argeș .” Este de menționat faptul că etnicii maghiari (care, conform datelor ultimului recensământ, numără aproximativ 1 300 000 de persoane, adică 6,5% din totalul populației din România) au o pondere ridicată în statistica sinuciderilor din România, astfel că județele care au o populație majoritară maghiară (Harghita – peste 86% din totalul populației sau Covasna – peste 75% din totalul populației județului) au înregistrat și înregistrează cele mai mari rate suicidare. De asemenea, județe precum Satu Mare (unde 40% din populație cuprinde etnici maghiari) sau Mureș (în care aproape 39% din populație este de naționalitate maghiară) au avut și au, în continuare, rate de suicid dintre cele mai ridicate din România.”

Distribuția ratei de suicid în funcție de județele care cuprind etnici maghiari fie în proporție majoritară, fie în proporții situate în jurul a 40%

Sursa: Prelucrare după datele recensământului din 2011, existente la Institutul Național de Statistică.

Cu scopul de a reprezenta în mod ilustrativ diferența dintre județe cu privește ratele de sinucidere, au fost stabilit 5 niveluri de ierarhizare, și anume: nivel foarte ridicat al ratei suicidare, nivel ridicat, nivel moderat, apropiat de medie, nivel scăzut și nivel foarte scăzut.

Ierarhizarea județelor României în funcție de numărul de sinucideri la 100 000 de locuitori

Sursa: Prelucrare după rapoartele anuale (1999–2012) ale Institutului Național de Medicină Legală.

DISTRIBUȚIA RATEI DE SUICID ÎN FUNCȚIE DE REGIUNILE DE DEZVOLTARE ALE ROMÂNIEI

“În funcție de regiunile de dezvoltare, cele mai ridicate rate de suicid, în medie, au fost identificate în Centrul și Nord-Vestul României, adică în județele transilvănene și cele din Maramureș și Crișana.

Dimpotrivă, cele mai scăzute rate de suicid au fost înregistrate, în medie, în Sudul României, adică în județele din Muntenia. Este de menționat, în același timp, faptul că zona Nord-Est și zona Sud-Vest, alături de București și Ilfov au, în medie, o rată de suicid similară (13,1–13,2 la suta de mii de locuitori).”

Numărul de sinucideri la 100 000 de locuitori în funcție de regiunile de dezvoltare ale României

Sursa: Prelucrare după rapoartele anuale ale Institutului Național de Medicină Legală.

“Există, însă, chiar în cadrul aceleiași regiuni, disparități mari între județe. De

exemplu:

în zona Nord-Est: între județul Iași (16,1 la o sută de mii de locuitori) și

județul Suceava (9,9 la suta de mii de locuitori);

în zona Sud-Est: între județul Vrancea sau Buzău, pe de o parte (ambele cu

rată de suicid de 9,6–9,9 la 100 000 de locuitori), și Constanța (19,2 la 100 000

de locuitori), pe de altă parte;

în zona Sud: între județul Giurgiu (16,2) și județul Argeș (9,3);

în zona Sud-Vest: între județul Dolj (18,8) și județul Mehedinți (10,4) sau

județul Gorj (10,6);

în zona Vest: între județul Arad (18,6 la suta de mii de locuitori) și Caraș-

Severin (cea mai scăzută rată de suicid din toată România – 9,0 la o sută de mii de

locuitori);

în zona Nord-Vest: între județul Satu-Mare (23,3% la 100 000 de locuitori)

și județul Bistrița-Năsăud (9,7 la 100 000 de locuitori);

în zona Centru: între județul Harghita (32,3 la o sută de mii de locuitori) și

județul Alba (10,8 la suta de mii de locuitori).”

EVOLUȚIA RATEI SUICIDARE PE FIECARE JUDEȚ ÎN PARTE ȘI LA NIVEL REGIONAL, DIN ANUL 1999 ȘI PÂNĂ ÎN ANUL 2012

“Exceptând anii 2000, 2001 și 2002 (ani pentru care Institutul Național de Medicină Legală fie furnizează date incomplete, fie nu furnizează niciun fel de date), evoluția ratei de suicid după o perioadă de 11 ani (2012 comparativ cu 1999) indică faptul că s-au înregistrat creșteri ale ei în 11 județe și descreșteri ale ei în alte 20 de județe, plus în municipiul București. În 10 județe, această rată a rămas (în limitele a +1% sau –1%) relativ constantă (vezi Tabelul nr. 6). Cele mai pronunțate creșteri au fost înregistrate în județele Vaslui (cu peste 10 la suta de mii de locuitori) și Giurgiu (peste 7 la o sută de mii de locuitori). În schimb, cele mai mari descreșteri ale ratei de suicid au avut loc în următoarele județe: Arad (–12,7 la suta de mii de locuitori), Dolj (–12,4), Maramureș (–11,4), Timiș (–11) și Satu Mare (–10,6). Creșteri sau descreșteri minime (±1) au fost stabilite în județe precum: Tulcea, Iași, Teleorman, Galați, Suceava, Sibiu, Mehedinți, Caraș Severin, Călărași și Bistrița.”

RATA DE SINUCIDERE ÎN RAPORT DE SEXUL SINUCIGAȘILOR

“După cum se poate observa în acest grafic, în România, aproape an de an, rata de sinucidere pentru bărbați a fost de peste 5 ori mai mare decât cea a femeilor, în anul 2004 și în 2009 proporția dintre aceste rate ajungând chiar la peste 6. Dacă considerăm o perioadă mai mare de timp, inclusiv o parte din perioada de dinainte de 1989, proporția dintre ratele de suicid caracteristice bărbaților și femeilor este mai mică decât cea care a fost înregistrată după anul 1991.

Este de menționat faptul că înainte de 1989 proporția menționată nu depășea circa 3/1, pentru ca începând cu anul 1992 să depășească 4 și (după 1995) 5 la 1. În rapoartele sale cu caracter public, Institutul Național de Medicină Legală prezintă, pentru perioada 2003–2012, evoluția anuală a proporției dintre ratele de suicid ale bărbaților și femeilor din România, proporție care se situează între 4,3 (în anul 2004) și 5,7 (în anul 2010)”

“Conform cu datele Institutului Național de Statitică, anual, sinuciderile comise de bărbați sunt de 4−5 ori mai multe decât cele comise de femei, în anul 2012, înregistrându-se un număr record de sinucideri ale bărbaților, chiar de peste 6 ori decât acelea ale femeilor. Cele mai multe sinucideri, în întreaga perioadă analizată, au fost comise, atât de către bărbați, cât și de către femei în anul 2002, iar cele mai puține au fost comise în anul 2008 − în cazul bărbaților – și în anul 2012 − în cazul femeilor.

Proporții relativ similare între sinuciderile bărbaților și acelea ale femeilor au fost calculate și de către Institutul Național de Medicină Legală cu începere din anul 2003, diferențele față de calculele Institutului Național de Statistică fiind nesemnificative.”

“Spre deosebire de rata de sinucidere caracteristică femeilor, care are o evoluție relativ uniformă, în jurul valorii de 4−5 și chiar 6 la o sută de mii de persoane de sex feminin, evoluția ratei de suicid specifică bărbaților este cumva mai neregulată, oscilând între circa 19 și aproximativ 24 la suta de mii de locuitori de sex masculin. Cu unele excepții, mai ales în cazul ratei de suicid a bărbaților, datele din

Este de menționat faptul că media ratei de suicid a bărbaților în Uniunea Europeană este de 20,2 la o sută de mii de locuitori de același sex, iar media ratei de sucicid a femeilor este de 5,4 la suta de mii de locuitori de sex feminin. De asemenea, exceptând membrele Uniunii, în toate țările europene, media ratei de sinucidere pentru bărbați este de 23,8 la suta de mii de locuitori bărbați, iar aceea a femeilor este de 5,2 la o sută de mii de locuitori femei. Statisticile indică, în același timp, faptul că aproximativ în toate țările europene bărbații au o probabilitate de 5 ori mai mare decât femeile să comită un act de sinucidere.”

Rata sinuciderilor în funcție de categorii de vârstă în România

“În acord cu datele furnizate de Institutul Național de Statistică, grupurile de vârstă cele mai expuse riscului de sinucidere sunt, în ordine, 45−59 de ani; 30−44 de ani; 60−69 de ani și 15−29 de ani. Aceste tendințe îi caracterizează atât pe bărbați, cât și pe femei.

În ceea ce privește numărul de sinucideri specifice grupului de vârstă 45−59 de ani, acesta a crescut din anul 2000 și până în 2005−2006, după care a înregistrat o tendință de scădere, mai pronunțată în 2012. La rândul său, numărul de sinucideri caracteristice grupului de vârstă 30−44 de ani, acesta a crescut din 2000 până în 2001, după care a înregistrat o tendință de scădere mai pronunțată în anul 2005, urmată de o ușoară creștere în perioada 2006−2007 și în anii următori, cu excepția anului 2008 și 2011 – atunci când se înregistrează scăderi față de anul anterior.”

Evoluția sinuciderilor în România, în perioada 2000−2012, în funcție de vârstă

Sursa: Institutul Național de Statistică − Cercetarea statistică privind mortalitatea.

Distribuția sinuciderilor în anul 2012, în funcție de sexe și gruipuri de vârstă

Sursa: Institutul Național de Statistică − Cercetarea statistică privind mortalitatea.

“Pe de altă parte, grupul de vârstă 60−69 de ani a înregistrat următoarele tendințe ale numărului de sinucideri: o ușoară scădere din anul 2000 până în 2002, urmată de o creștere până în anul 2005, apoi, din nou, o scădere în jurul aceluiași nivel atins în anul 2000. Compararea acestor cifre cu acelea furnizate de către Institutul Național de Medicină Legală este imposibil de efectuat, deoarece acesta nu a dat publicității decât datele pentru 2003 și 2004, iar pe de altă parte, intervalele de vârstă utilizate de acest institut sunt diferite de acelea folosite de către Institutul Național de Statistică

În concordanță cu informatiile rezultate din rapoartele anualle ale Institutului

Național de Medicină Legală, grupurile de vârstă 41−60 de ani și 21−40 ani au dat

cel mai mare număr de sinucideri atât în anul 2003, cât și în 2004.”

Rata sinuciderilor în funcție de mediul de rezidență al vicitimelor

“Conform cu datele Institutului Național de Statistică, evoluția sinuciderilor, în perioada 2000−2012, în funcție de mediul de rezidență unde au avut loc aceste sinucideri, evidențiază faptul că cele mai multe se comit în mediul rural, adică, în medie pe an, 56,8% din totalul sinuciderilor, comparativ cu mediul urban, unde au loc, în medie anuală, 43,2% din totalul sinuciderilor.

Anual, în mediul rural se înregistrează, în medie, circa 1 520 de sinucideri, spre deosebire de mediul urban, unde se comit, în medie, numai 1 158 de sinucideri. Proporția dintre numărul de sinucideri din rural și urban este, în medie, de 1,3/1.”

Evoluția sinuciderilor în România, în perioada 2000−2012, în funcție de ponderea fiecărui mediu de rezidență

Sursa: Institutul Național de Statistică − Cercetarea statistică privind mortalitatea.

Distribuția sinuciderilor în anul 2012, în funcție de mediul de rezidență și de sexul victimelor

Sursa: Institutul Național de Statistică − Cercetarea statistică privind mortalitatea.

Distribuția sinuciderilor în anul 2012, în funcție de mediul de rezidență și de vârsta victimelor

Sursa: Institutul Național de Statistică − Cercetarea statistică privind mortalitatea.

2.4.  Situatia actuala a fenomenului suicidar în România

“În anul 2014 s-au efectuat în întreaga țară un numar de 19303 autopsii. Din numarul total de autopsii medico-legale, 52% au fost reprezentate de morțile violente iar 48% au fost reprezentate de morți neviolente. Tot ca și în anii trecuți, un numar mare (15%) din autopsii nu se efectueaza la sediul instituțiilor medico-legale, ci teritoriul judetului, în condiții mai mult sau mai puțin improvizate. Pentru a schimba această stare de fapt ar trebui ca toate SMLJ să aibă sala de autopsie proprie și mijloace de transport proprii, ceea ce din pacate nu este cazul. Trebuie reamintit că în aproximativ 20% din autopsii, medicii legiști trebuie să efectueze necropsia asupra unor cadavre prezentînd un risc biologic considerabil (TBC activ, Hepatita B si C, SIDA, putrefactie avansată), aspect mult prea ușor “uitat” de autorități.

Trebuie subliniat ca în ciuda folosirii unor echipamente de protecție, riscul de contaminare a personalului care efectuează autopsia NU poate fi eliminat, ceea ce explică incidență crescută a TBC și Hepatitelor în rîndul personalului din instituțiile de medicină legală.

Circumstanțele de producere a morților violente au fost deosebit de variate: pe primul loc ca frecvență, s-au situat decesele în circumstanțe accidentale 68%. Pe primele locuri se situeaza decesele produse în cursul accidentelor rutiere (20%) și sinuciderile (reprezentînd 27% din totalul morților violente).”

Rata sinuciderilor în anul 2013

Sursă: Institutul Național de Medicină Legală

Analizând rata regională a sinuciderilor raportată la 100.000 locuitori (media natională fiind de 13,15 sinucideri/100.000 locuitori/an) zonele cu o incidență inexplicabil de mare a sinuciderilor sunt: Harghita 26,6, Covasna 22,3 cazuri/100.000 locuitori /an. În alte zone ale țării incidența sinuciderilor este mult sub media nationala: Caraș-Severin 6,2; Vrancea 6,8.

Rata sinuciderii în anul 2014

Sursă: Institutul Național de Medicină Legală

“Analizând incidența regională a sinuciderilor raportată la 100.000 locuitori (media natională = 12,33 sinucideri/100.000 locuitori/an) observăm că pe lângă zonele cu o incidență

“tradiționă” mare a sinuciderilor (Harghita 25,5; Covasna 23,8 cazuri/100.000 locuitori /an) apar noi “puncte fierbinți”: Ilfov 29, Satu Mare 22,73, Tulcea 22,3 . În alte zone ale țări incidența sinuciderilor este mult sub media națională: Argeș 6,6; Buzău 7,2.”

Sursă: Institutul Național de Medicină Legală

O constatare clasica și valabilă pe toate meridianele o reprezintă preponderența sinuciderilor în cadrul sexului masculin (82% din cazuri). Analizând distribuția geografică a raportului barbați/femei în cazul sinuciderilor observam variații între limite foarte mari ale acestui raport.

Rata sinuciderii în anul 2015

“Cele mai frecvente mecanisme tanatogeneratoare sunt: lovire cu corp dur, asfixie mecanica prin spînzurare, intoxicații.

Un indicator important din categoria mortilor violente este si acela al sinuciderilor care in cursul anului precedent au inregistrat pe tara 2477 cazuri, incadrindu-se in trendul descrescator inregistrta din 2010. Ca si in alti ani, marea majoritate a sinuciderilor se inregistreaza la barbati (82% barbati; 18% femei).”

“Analizând evoluția multianuală a incidenței sinuciderilor în București se poate observa că variațiile anuale ale numarului de sinucideri nu se suprapune perfect peste evoluția sinuciderilor la nivel național, dar confirmă trendul descrescător.

Modalități de sinucidere

Cele mai frecvent folosite modalități de sinucidere au fost în ordinea descrescătoare a frecvenței: Spânzurare 79%, Precipitare 8%, Intoxicație voluntară 6%.

Spectrul metodelor suicidare a înregistrat fluctuații relativ mici in ultimii 11 ani, remarcabilă fiind constanta preferinței pentru spânzurare ca metodă suicidere.”

Sursă: Institutul Național de Medicină Legală

Sursă: Institutul Național de Medicină Legală

Capitolul 3

Ancheta de opinie: Percepția craiovenilor asupra fenomenului de suicid

Ca pentru orice cercetare sociologică riguros fundamentată, proiectul pe care îl voi realiza va urmării toate etapele esențiale într-un asemenea proces de cercetare :

3.1 Stabilirea problemei de studiat (argument pentru alegerea temei),

3.2. Studiul bibliografiei de specialitate (cadrul conceptual al cercetării),

3.3. Formularea ipotezelor de lucru ,

3.4. Stabilirea metodelor și tehnicilor de cercetare ,

3.5. Determinarea populației de studiat (alegerea eșantionării),

3.6 Colectarea datelor,

3.7 Analiza rezultatelor cercetării ,

3.7.1. Cercetarea cantitativă,

3.7.2. Analiza interviului,

3.8 Concluziile cercetării.

3.1 Argument pentru alegerea temei de cercetare

Acest proiect de cercetare este parte din lucrarea de licență “Percepția craiovenilor asupra fenomenului de suicid”, realizată în cadrul Universității din Craiova și este realizată cu scopul de a surprinde părerea craiovenilor cu privire la acest subiect dar și părerea a două persoane care au îmcercat sa își ia viața.

3.2 Cadrul conceptual al cercetării

În cuprinsul conceptual al prezentei cercetări voi evidenția mai multe aspecte:

Literatura de specialitate în domeniul sexualității

Literatura de specialitate referitoare la comportamentul sexual deviant

Legislația statului român în domeniul căsătoriei

Cercetări de teren efectuate în orașul Craiova

3.3 Ipotezele de lucru

Compunerea cadrului conceptual a facilitat fixarea unui set de variabile-cauză și variabile-efect. Legătura dintre cele două variabile poartă numele de ipoteză.

În partea următoare voi prezenta procesul de identificare a variabilelor cauză, de stabilire a variabilelor efect, de creare a ipotezelor și determinare a obiectivelor:

1. Cu cât gradul depresiei este mai mare, cu atât individul este mai predispus la sinucidere

2. Dacă individul consumă frecvent droguri, atunci riscul de a avea tentative de sinucidere este mai mare

3. Dacă individul a avut dezamagiri peste care nu poate trece atunci riscul de a avea tentative de sinucidere crește

3.4 Stabilirea metodelor și tehnicilor de cercetare

Metoda cercetării este cea a anchetei prin aplicarea tehnici chestionarului și a interviului structurat.

Chestionarul aplicat cuprinde 22 de întrebări închise, deschise și mixte. Sunt 27 de întrebări de conținut și 5 întrebări de identificare.

Interviul structurat cuprinde 25 întrebări prestabilite.

3.5 Determinarea populației de studiat

În alegerea lotului explorator, în cazul anchetei de opinie, am optat pentru populația de la nivelul orașului Craiova, selectând un număr de 100 de persoane, iar în cazul interviului am optat pentru două care au avut tentative sinucigașe, și anume un băiat de 22 de ani și o femeie in vârstă de 40 de ani.

3.6 Colectarea datelor

Colectarea datelor pentru chestionar s-a realizat în perioada 07 aprilie-27 aprilie 2017, iar interviulrile au fost relizate pe 05 aprilie, respectiv 29 aprilie.

3.7 Analiza rezultatelor cercetării

În această secțiune vom prezenta rezultatele esențiale ale anchetei sociologice pe bază de chestionar și totodată ale interviurilor aplicate

3.7.1 Cercetarea cantitativă

La întrebarea Ce intelegeti prin sinucidere? Fiind o întrebare deschisă răspunsurile au fost unele variate, însă au existat anumite răspunsuri care s-au repetat si anume un procent de 13% dintre respondenți au afirmat că prin sinucidere înțeleg “a-ți lua viața”, 14% dintre ei au au răspuns că prin sinucidere înteleg “ moarte”, 4% văd sinuciderea ca pe un act de lașitate. Alte răspunsuri ar mai fii :” curamarea vieții, tentativa de evadare, cauzarea propriei morți, slabiciune, refuzul de a mai trăii “

Figura 3.1 Rata sinuciderilor la nivelul mondial?

La întrebarea Cât de mare amploare a luat rata sinuciderilor la nivel mondial ?, un procent de 49 % dintre respondenți au afirmat că a luat amploare în mare masură , iar în proporție de 22 %au afirmat în mare foarte mare măsură.

Tabelul 3.2 Rata sinuciderilor la nivelul țării noastre ?

Figura.3.2. Rata sinuciderilor la nivelul țării noastre ?

La întrebarea Cât de mare amploare a luat rata sinuciderilor la nivelul țării noastre ?, un procet de 37% au răspuns ca rata sinuciderii este medie, 30% au afirmat că rata sinuciderilor este mare, iar 21% au răspuns ca este foarte mare.

Tabelul 3.3. Care sunt principalii factori care determină sinuciderea?

Figura. 3.3 Care sunt principalii factori care determină sinuciderea ?

Întrebații fiind Care sunt pricipalii factori care determină sinuciderea, 62% dintre respondeți au firmat că principalii factori, sunt factorii intrinseci, 33% dinre ei afirmând ca factorii extrinseci sunt principalii factori care depermină sinuciderea.

Figura. 3.4. Principalele cauze care determină sinuciderea

Fiind întrebați care considera ca sunt principalele cauze ce determină sinuciderea , ca primă opțiune, 63% dintre respondenți au ales ca răspuns dezechilibrele psihice , 7% au ales lipsa afecțiunii din partea părinților/familiei, , iar 6% au spus că principla cauză este violența în familie dar în aceeași măsură au ales și lipsa integrarii sociale.

Figura.3.5 Principalele cauze care determina sinuciderea?

Întrebați fiind care consideră că sunt principalel cauze ce determina sinuciderea, ca o a doua opțiune, 22% dintre respondenți au afirmat că lipsa integrării sociale este principala cauză, 14% au afirmat ca lipsa afecțiunii din partea unei prsoane dragi este o cauza a sinuciderii ,11 % au spus că violența în familie dar si consumul de substanțe ilegale sunt cauze ale sinuciderii.

Figura. 3.6 Care sunt principalel cauze care determină sinuciderea?

Fiind întrebați care considera ca sunt principlalele cause care determina sinucidrea, ca o a treia opțiune, 20% dintre respondenți au afirmat că principala cauză asinuciderii este fuga de realitate, 12 % au ales durerile provocate de o boala, 11% au răspuns că depresia provenită dintr-o neîmplinire este o cauză, violența în familie si saracia severă fiind alese de 9% dintre respondeți în egală masură.

Tabelul 3.4 Care este metoda folosită cel mai frecvent pentru sinucidere?

Figura. 3.7 Care este metoda folosită cel mai frecvent pentru sinucidere ?

La întrebarea Care este metoda folosită cel mai frecvent pentru sinucidere ?, 42% dintre respondeți au afirmat că spânzurarea este metoda cea mai frecvent folosita pentru sinuciderea, 25% au afirmat ca otravirea sau ingerarea de medicamenete ar fii, iar 13 % au considerat ca tăierea venelor este metoda cea mai des folosită de sinucidere.

Tabelul 3.5 Etapa vieții, în care exista cel mai mare risc pentru comiterea actelor suicidale?

Figura 3.8. Etapa vieții, în care exista cel mai mare risc pentru comiterea actelor suicidale?

Fiind întrebați care este etapa in care exista cel mai mare risc de comitere a actelor suicidale, un procete de 95% au ales adolescența, 23% tinerețea, 6 % pubertatea, iar 5% alegând maturitatea ca prioada a vieții în care au loc cele mai multe sinucideri.

Figura.3.9

Întrbații fiind cum percep sinuciderea, 79% dintre respondeți au afirmat că sinuciderea este un act de lașitate, pe când 7% dintre acește percept siunicderea ca pe o dovadă de curaj.

Figura. 3.10

La întrebarea dacă sinucidere este mai degrabă un gest egoist sau altruist, 76% dintre respondenți au afirmat că sinucidrea este un gest egoist, in schimb 6% dintre aceștea văd sinuciderea ca pe un gest altruist.

Figura. 3.11. Considerați sinuciderea ca fiind mai degrabă

Fiind intrebați daca consideră că sinuciderea este mai degrabă anomica sau mai degrabă fatalistă, 82 % au afirmat ca sinuciderea este mai degrabă anomică ( rezultat al zdruncinării a echilibrului vieții sociale, între dorință și posibiltate, între scop și mijloace), si 11% dintre respondeți au afirmat ca este fatalistă (expunerea la un exces de norme sociale).

Figura.3.12. Părerea despre persoanele care își iau viața?

La întrebarea Care este părerea despre persoanele care își iau viața?, 37 % dintre respondeți au afirmat ca au o părere foarte prostă despre persoanele care se sinucid, 22% au o părere proastă, iar 28 % dintre acește nu ai o parere nici bună dar nici prostă cu privire la respectivele persoane.

Figura.3.13 Cunoașteți vreo peroană care s-a sinucis ?

Fiind întrebați dacă cunosc vreo persoană care s-a sinucis, 59% dintre respondenți au afrimat că nu cunosc, iar 38% au afimat că da cunosc persoane care si-au pus capăt zilelor.

Figura.3.14 Vârsta respectivelor persoane ?

6% dintre persoanele care s-au sinucis aveau 20 de ani, 4 % aveau 50, 3 % aveau 15, 17, 18 si 19 ani. 30, 16, 60, sunt vârstele celor care se mai află pe această listă.

Figura 3.15 În funcție de gen, care este frecvența sinuciderilor?

La întrebarea care este frecvența sinuciderilor în funcție de gen, 37 % dintre respondenți au afirmata ca se sinucide mai mulți bărbați, iar 35% au afirmat că se sinucid mai multe femei.

Figura. 3.16. Considerați sinuciderea ca fiind un păcat?

Întrebați fiind dacă considera sinuciderea un păcat, 78% dintre respondenți au afirmat că văd sinuciderea ca pe un păcat, 8% au afirmat că nu, iar 5 % dintre aceștea au afirmat ca nu este cazul fiindcă nu cred în Dumnezeu.

Figura.3.17. Sunteti de acord cu atitudinea bisericii.

La întrebarea Sunteti de acord cu atitudinea bisericii, conform căreia persoanele care își ia viața nu pot beneficia de o slujbă și nici nu sunt primite în biserică?, 29% au afirmat ca nu sunt nici de acord, nici dezacord cu această atitudine, 26% nu sunt de acord cu atitudinea bisericii, si doar 14 % dintre aceștea fiind de acord cu aceasta.

Figura.3.18 O persoană care a încercat să se sinucidă dar nu a reușit, va încerca din nou?

Fiind întrebați dacă cred că o persoana care a încercat să se sinucidă dar nu a reușit va încerca din nou, 50% dintre respondenți au afirmat ca nu, daca aceasta beneficiază de ajutor, 33 % au răspuns ca da, nu se va oprii indiferent de intervenție, iar 8 % au afirmat ca nu, deoarce își va coștientiza singur greșeala.

Figura.3.19 V-ați gândit să vă sinucideți ?

Fiind întrebați dacă vreodată s-au gândit să se sinucidă , 92% dintre respondenți au afirmat că nu, 4 % dintre aceștia au afirmat ca da, doar odată, 2 % da, de puține ori, si 1 % da, câteodată.

Figura.3.20. Cauza care v-a determinat să aveți acest gând ?

Dintre cei care au afirmat că au avut gânduri de sinucidere, cauzele care au determinat aceste gânduri sunt: depresie, consumul excesiv de alcool, eșec persona, lipsuri financiare, răzbunare pe membrii familiei, subaprecierea și răutățile celor din jur, teribilismul.

Figura.3.21. A-ți încercat să vă sinucideți ?

Fiind întrebați dacă au încercat să se sinucidă, 4 % dintre aceștia au afirmat că da, o singură dată, 3% însă au afirmat ca nu.

Figura.3.22. Cum a-ți încercat să vă sinucideți ?

Întrebați fiind care a fost metoda prin care au încercat să se sinucidă, răspunsurile oferite au fost: tăierea venelor, otrăvire sau ingerare de medicamente .

Figura.3.23.Ce v-a determinat să vă răzgândiți ?

Fiind întrebați ce i-a determinat să renunțe la gândurile de sinicidere, 5% dintre respondenți a afirmat că și-au dat seama de greșeala pe care o făceau, 1% dintre aceste afirmând că fi au scăpat de problema care i-a determinat să aibă aceste gânduri, fie și-au schimbat stilul de viață.

Figura.3.24 Genul

Respondenții au fost în procent de 35 % de sex masculin și 65 % de sex feminin.

Vârsta respondenților a fost cuprinsă între 15 și peste 66 de ani, 2 % având vârsta cuprinsă între 15-17, 48 % cu vârstă între 18-25, 20 % dintre respondenți aveau vârstă de 26-35 de ani, 14 % cu vârstă între 36-45, 4 % se încadrau în categoria de vârstă 46-55, iar în procent de 11 % avem categoriile de vârstă 56-65 și 1% peste 66.

La întrebarea Care este ultima școală pe care ați absolvit-o? , 44% dintre respondenți sunt absolvenți de liceu, 37% sunt absolvenți de studii superioare, 10% sunt absolvenți de școală postliceală, 6 % școală profesională, iar 3 % școală generală.

Figura.3.25. Ocupația actuală

La întrebarea Care este ocupația dvs. actuală?, 45% au răspuns că sunt angajați, 39% au spus că sunt studenți , 6% au declarat că sunt muncitori, 3 % elevi și fără ocupație, 2% șomeri, 2% pensionari.

3.7.2 Analiza interviului

Nume: B.T.

Vârstă: 22

Sex: Masculin

Ocupație : Student

Nume: V.G.

Vârstă: 50,

Sex: Masculin,

Ocupație : Muncitor.