Asimetria de Informatii pe Piata Asigurarilor

Economie

Asimetria de Informatii pe Piata Asigurarilor

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE DE LICENȚĂ

ASIMETRIA DE INFORMAȚII PE PIAȚA ASIGURĂRILOR

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: Piețele cu informație asimetrică. Câteva repere istorice

Caracteristici ale economiei cu piață concurențială

Antecedentele secolului al XVIII-lea si al XIX-lea

Antecedentele secolului al XX-lea

Problemele selecției informaționale

CAPITOLUL II: Delimitări conceptuale

2.1. Hazardul moral

2.2. Selecția adversă

2.3. Semnalizarea

2.4. Piașa asigurărilor

CAPITOLUL III: Câteva mecanisme de înlăturare a asimetriei

3.1. Certificate de garanție și certificate de depozit

3.2. Legile care reglementează datoriile

3.3. Reputația (marca)

3.4. Experții

3.5. Standarde și certificate

CAPITOLUL IV: Studiu de caz: „ Frauda în asigurări”

4.1. Segmentare fraude

4.2. Cum rezolvă asiguratorii cazurile de fraudă dovedită

4.3. Exemple de tentative de fraudă pe polițe auto

4.4. Exemple de fraude în asigurări

Bibliografie

Anexe

INTRODUCERE

Încă din antichitate un aspect important, am putea spune chiar esențial în viața și în evoluția omului, reprezinta grija pentru viitor, sentimental de frică imbinată cu precauție și înțelepciunea cu certitudinea unui lucru îndeplinit. Toate aceste lucruri au condus la unirea oamenilor pentru a face față consecințelor accidentelor.

De aceea se poate considera că asigurarea s-a dezvoltat odată cu apariția societății umane. Asigurarea exprimă în principal o protecție financiara pentru pierderile suferite de oameni sau companii datorate unor diverse riscuri.

De-a lungul timpului s-au cunoscut două tipuri de economii care au însușit societatea, și anume:

economiile de schimb – realizate prin intermediul unor elemente corespunzătoare: piețe de schimb, bani, instrumente financiare diverse;

economiile naturale – care au caracterizat societatea în lipsa unor elemente ajutătoare ca în cazul economiilor de schimb. Economiile naturale datează din timpuri mult mai vechi decât economiile de schimb.

În cadrul unei economi naturale, conceptul de asigurare este tratat ca pe o formă de sprijin între indivizii din societate. De exemplu, dacă o casă este incendiată devastator, comunitatea va contribui împreună la reconstruirea casei. În caz contrar, în cazul unui accident nu vor primi sprijin în viitor. Surprinzător acest tip de asigurare se păstrează și astăzi în anumite regiuni în care economiile de schimb moderne și-au pus amprenta superficial.

Lucrarea de față tratează asimetria de informații pe piața asigurărilor, prezentând câteva repere istorice ale piețelor cu informație asimetrică, delimitari conceptuale privind asigurările și câteva mecanisme de înlăturare a asimetriei. De asemenea acestă lucrare cuprinde și un studiu de caz cu referire la frauda în asigurări.

Partea teoretică cuprinde primele trei capitole. În primul capitol sunt oferite informații cu privire la contribuția teoriei piețelor cu informație asimetrică la dezvoltarea științei economice.

Analiza problematicii informației asimetrice reprezintă o dezvoltare a economiei incertitudinii. La începutul teoriei economiei incertitudinii, s-a accentuat caracterul exogen al incertitudinii, care previne din cause externe sistemului economic propriu zis. Aceasta teorie ilustrează incertitudinea cauzată de faptul că agenții economici dispun de informații private despre caracteristicile lor, aceste informații nefiind disponibile pentru ceilalți.

Al doilea capitol este dedicat hazardului moral, selecției adverse și semnalizării. Dacă oamenii au în vedere că unele riscuri sunt acoperite de o tetra parte, aceștia au tendința de a se comporta ca și cum riscul nu ar exista. Acest comportament definește termenul de hazard moral, care apare în multe situații și nu poate fi contraatacat decât prin impunerea unor condiții rigroase privind conduit personală de către cel care oferă acoperirea riscurilor.

Cel de-al treilea capitol se concentreaza asupra rezolvării problemelor cauzate de informația asimetrică si metodele care ar putea fi folosite pentru evitarea acestei probleme. Problema produselor slabe din punct de vedere calitativ care elimină de pe piață produsele de calitate ridicată apare datorităa informației asimetrice, iar când informația este simetrică, existent piețelor este mult mai posibilă.

Sunt cunoscute două tipuri de informație simetrică: ambele părți cunosc fără nicio cheltuială calitatea unui produs, sau ambele părți nu cunosc nimic referitor la calitatea produsului.

Partea practică a lucrării este reprezentată de un studiu de caz care trateazaă frauda în asigurări. Frauda este o problemă cu care asiguratorii se confruntă permanent. Aceasta poate fi atât interioară, realizată cu bună știință de angajați în scopul scopul obținerii unor câștiguri material. O formă mult mai gravă a fraudei este cea exterioară, venită din partea clienților.

Frauda în asigurări afectează toți oamenii, principalul efect fiind creșterea costurilor cu asigurarea. Suportarea unei daune frauduloase, care înseamnă achitarea beneficiului, costurilor de investigații și multe altele sunt niște costuri directe și indirecte care sunt suportate, practic, tot de asigurat prin achitarea unei prime de asigurare mai mari sau taxe către bugetul statului mai mari.

CAPITOLUL I: Piețele cu informație asimetrică. Câteva repere istorice

“Știința a făcut mari pași înainte care in ultimii o sută cincizeci de ani au schimbat fața lumii numai din momentul in care libertatea industrială a deschis calea către folosirea liberă a noilor cunoștințe, numai din clipa în care totul putea fi încercat – de îndată ce se găsea o persoană care sa-și asume inițiativa pe riscul ei; iar, adesea, s-ar cuveni să adăugăm, asemenea oameni proveneau mai degrabă din afara cercurilor care aveau oficial sarcina cultivării învățăturii.”

Contururile primului model teoretic de sistem economic au fost jalonate de către Adam Smith și este cunoscut sub numele de sistem economic liberal sau de piață în cadrul căruia forțele naturale ale pieței “mâna invizibilă” sunt cele care stabilesc modalitățile de acțiune pentru a găsi soluții problemei fundamentale și atenuării rarității fără nici un fel de intervenție din partea statului monopolurilor și altor centre de forță instituționalizate. El a pus bazele modelului teoretic de economie de piață.

Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activități, primind în compensație alte bunuri necesare, inclusiv moneda.

Satisfacerea trebuințelor prin autoconsum și satisfacerea lor prin intermediul schimbului au coexistat și coexistă, dar, în timp, raportul dintre ele s-a modificat în favoarea schimbului. Celor două modalități de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de organizare și desfașurare a activității economice: economia naturală și economia de schimb.

În realitate modelele teoretice de organizare a economiei de schimb nu sunt aplicabile în formă pură. De fapt în orice economie actuală sunt combinate, în diferite proporții, caracteristici, elemente, dar și mecanisme ale sistemului de piața liberă cu cele ale pieței dirijiste.

Caracteristici ale economiei cu piață concurențială

O economie națională contemporană poate fi considerată ca economie cu piață concurențială dacă aceasta conține urmatoarele elemente structurale și mecanisme de reglare:

pluralismul formelor de proprietate în cadrul cărora ponderea principală o deține cea particulară.

economia este descentralizată , funcționarea ei fiind consecința acțiunilor individuale a căror conexiune se realizează pe baza pieței , cadrului legislativ și a unor pârghii economico-financiare.

interesul personal și raporturile de piața bilaterală reprezintă baza activității economice , impulsul său, sintetizat în maximizarea profitului pentru vânzător și a utilitații pentru cumpărător.

piața concurențială este regulatorul principal al activității economice. Alocarea resurselor, fundamentarea tehnologiilor și modalităților de combinare , a concordanței ofertei cu nevoia socială se fac de catre piață prin mecanismul prețurilor. Acest lucru este posibil în măsura în care:

există un sistem de piețe: piața bunurilor de consum, piața factorilor de producție, piața monetară, piața financiară, piața valutară, în care se confruntă deschis cererea și oferta de bunuri specifice, determinând niveluri si evoluții adecvate ale prețurilor.

este realizat un sistem de comunicare între componentele sistemului de piețe, astfel ca situația specifică pe o anumită piața să determine reacții adecvate si la momentul oportun pe celelalte

concurenta loială, conformă reglementărilor legale îi favorizează pe cei puternici, întreprinzatori, înlăturându-i pe cei slabi și inadaptabili.

pentru majoritatea bunurilor economice (bunuri de consum și de investiții, forță de muncă, monedă, titluri, valute), prețurile se formează liber, prin negocieri între vânzători și cumpărători, fără intervenții administrative ale statului și fără practici monopoliste.

existența unui sistem financiar-bancar ramificat, care-și asumă reglarea operativă a masei monetare și orientarea acțiunilor celorlalți agenți economici.

structură tehnico-economică modernă care reprezintă componenta substanțială a unei înalte eficiențe economice.

statul democratic veghează la respectarea regulilor pieței, folosind cadrul legislativ și pârghiile economico-financiare.

acțiunile agenților economici – firme și familii – au la bază unele mentalități, atitudini și comportamente specifice: prevederea, inițiativa, responsabilitatea, asumarea riscului, spirit de competiție, inhibarea atitudinii “paternaliste” din partea statului sau a colectivității.

Sistemul real al economiei de piață, care funcționează în majoritatea economiilor contemporane, nu apare ca ceva unitar și indivizibil, ci se prezintă într-o mare diversitate de situații, de experienșe și de practici naționale , adecvate diferitelor niveluri de dezvoltare.

Se poate vorbi de existența unor tipuri (modele) de economie cu piața reală, a căror delimitare se face in raport de unele criterii ca :

gradul de intervenție a statului în activitatea economică.

măsura în care statul acționează alături de mecanismele pieței sau modul în care se implică in aceste mecanisme.

rolul și funcțiile reale pe care le îndeplinește piața.

curentul de gândire economică care exercită un rol mai mare în adoptarea politicii economice guvernamentale.

Componete structurale ale economie de piață de tip capitalist au cunoscut în timp ample evoluți si transformări si sunt în continuare compactibile cu schimbările produse la scara mondiala la sfarșitul secolului al XX-lea sau în curs de rulare în prespectiva secolului nostru .

Prabușirea modelului socialist de societate si economie (de tip marxist) , marilor deshideri datorate progreselor tehnico-stiințifice (dintre care se remarca noile tehnologi informatice si de comunicație), tendințele spre integrare interstatare , dar spre globalizare economica și noua economie , dispariția dipolarismului ideologic al omenirii , vor aduce noi schimbari în sistemul real de economie de piață , tranzitia accentuând componentele umaniste și armonizarea exigențele mediului natural vital .

Antecedentele secolului al XVIII-lea si al XIX-lea

Pentru a fi sigur , Marshall și alți economiști ai secolului al XIX-lea au discutat despre probleme informației imperfecte.

Formal se analizeaza concentrâdu-se pe stări în care informaîia a fost perfectă pentru toate scopurile si intențiile. În remarcile lor, cățiva dintre marii economiști ai anilor `90 și chiar mai înainte , se poate vedea că au anticipat multe dintre caracteristicile lor intrioare ,din puncul avantajos furnizat de informațiile econimice. Smith ,Marshall , Weber .sismondi, Mill erau conștienți de probleme lor informație chiar daca nu le interpretau ca atare . De exemplu, Smith , anticipând discuțiile ulterioare despre selecțoa adeversă a scris că îndată ce firmele cresc ratele , cei mai bun debitori cad de pe piață.

Dacă creditorii ar sti perfect riscurile asocexigențele mediului natural vital .

Antecedentele secolului al XVIII-lea si al XIX-lea

Pentru a fi sigur , Marshall și alți economiști ai secolului al XIX-lea au discutat despre probleme informației imperfecte.

Formal se analizeaza concentrâdu-se pe stări în care informaîia a fost perfectă pentru toate scopurile si intențiile. În remarcile lor, cățiva dintre marii economiști ai anilor `90 și chiar mai înainte , se poate vedea că au anticipat multe dintre caracteristicile lor intrioare ,din puncul avantajos furnizat de informațiile econimice. Smith ,Marshall , Weber .sismondi, Mill erau conștienți de probleme lor informație chiar daca nu le interpretau ca atare . De exemplu, Smith , anticipând discuțiile ulterioare despre selecțoa adeversă a scris că îndată ce firmele cresc ratele , cei mai bun debitori cad de pe piață.

Dacă creditorii ar sti perfect riscurile asociate cu fiecare debitor, acesta ar conta foarte putin; fiecare debitor primind un factor de risc potrivit. deoarece creditoriinu cunosc factorii de risc perfect procesul de selectie adversa are consencințe importante . de asemena, Marshall, a anticipat literatura ulterior privind retributiile eficiente, recunoscân ocă plătind lucrătorilor retibuăii mai mari poate mări productivitatea lor. Implicit el a recunoscut că munictorii nu sunt plătiți adesneobseeori pe baza atribușiilor pe care le îindeplinesc.

Unul din motivele acesteia este neobservarea sarcinilor perfecte- fie datele inițiale fie rezultatele. În fiecare caz autorul observă consecințele imperfecțiunii informației și recunoaște importanța ei , dar ei nu urmarește implicarea logică ( Marshall , a sugerta întradevăr că ar fi o analiză econimică foarte complicată) și măcar nu au urmărit susa obesrvației, a fenomenului până la problema de informație .

Toate aceste observații timpurii ale maeștrilor în economia informației au fost scoase la iveală din publicațiile lor dupa dezvoltarea economiei informaționale. Teoria Econimica generală, intergrată in teoria echilibrului competitiv general formulata de Arrow (1964) si Debreu (1959), ignoră pur si simplu aceste considerații. A existat speranța transmisă nu era foarte imperfectă, economiile cu informatie “aproape perfectă” ar arata foarte mult ca economiile cu informație perfectă, destul de aproape de descrierea modelelor idealizate.

Să considerăm, de exemplu, una dintre presupunerile economiei tradiționale, piața de capital perfectă. În timp ce există o recunoațtere generală că piețile de capital nu erau perfecte, natura, explicațiile și consecințele imperfecțiunilor erau departe de a fi clare. Stigler (1967), în lucrarea sa clasică a prevăzut un act frontaș ipotezei pieței de capital imperfectă clasică, sugerând ca multe dintre imperfecțiunile aparente pot fi explicate prin costurile de tranzacție (inclusiv costurile de informare), că aceste costuri sunt reale ca orice alte costuri economice, sugerând că o dată ce asceste costuri sunt luate în considerare, nu exista nici o supoziție că aceste piețe de capital nu sunt eficiente.

Economia informației moderne a întors aceste presupuneri la început: chiar și cele mai mici și puțin importante informații pot avea consecințe majore și multe dintre rezultatele standard, incluzând teoremele bunăstarii, pică chiar și atunci cand sunt mici imperfecțiuni ale informației. În timp ce unul din argumentele informale standard pentru descentralizarea folosind sistemul costurilor, este “economia informației “ , aceasta a aratat că, în general, eficiența descentralizării prin sistemul costurilor, fără multă intervenție guvernameltală, nu duce la un otim Pareto Forțat, care există, luând în calcul chiar costul informațiilor.

În aceleași condiții, dacă informația era perfectă, aplicarea contractului ar fi o acțiune simplă și în plus, chestiunile nesigure nu ar căpăta importanța pe care o au în economie: indivizii ar fi plătiți doar dacă ar fi terminat sarcina convenită în modul și timpul convenit, și curțile ar putea determina mult mai repede dacă contractul a fost sau nu îndeplinit.

În lumea reală nu există nici un set complet de piețe (în special piața riscului și future) prevăzute de modelul Arrow- Debreu . În unele cazuri, consecințele incomplete contractelor depind de cauzele căderii pieței iar în altele nu. Reducerea în general a costului tranzacțiilor poate, de exemplu, duce la un set mai mare al contractelor dacă costurile tranzacțiilor sunt motivul primar pentru limitările contractelor.

După cum a fost deja precizat , Stigler a argumentat că imperfecțiunea în piețele de capital poate fi urmartită până la costurile tranzacțiilor asociate cu informația . Economia modernă a informației a furnizat explicații alternative, fiecare dintre ele având validitatea considerabilă în anumite circumstanțe.

În economiile unde registrele firemelor pot fi bine verificate, care include majoritatea țărilor dezvoltate, modelul costlz state verification furnizează o explicație convingătoare o utilizării limitate a echității. Când interiorul unei firme are mai multe informații decât exteriorul, o situație destul de obișnuită, atunci, controlând voința interiorulzi de a furniza o informație corectă, duc la emiterea unei informații false, care supune că în meniu acțiunile sunt la suprapreț și piața răspunde prin micșorarea prețului (și atunci firmele cumpară înapoi acțiunile). Aceasta descurajează firmele în a emite noi acțuni .

Odată recunoscut că pentru orice motiv firmele au acces limitat (sau alege să folosească acces limitat) la echitate, adică echitatea pieței este incompletă, urmează anumite consecințe. Firmele recurg la împrumuturi pentru a crește nivelul fondurilor ele pot (și de obicei fac ), împrumuta destul astfel încât să existe o probabilitate de faliment. Ceea ce se poate întâmpla când se produce falimetul vine în prim plan – și determină în mare parte cât firma este dispusă să împrumute. Dacă falimentul impune un cost al acționarilor și managerilor, atunci firmele vor acționa manieră de risc advers ( furnizând faptul că nu sunt prea aproape de punctul de a da faliment ) explicând unele acțiuni anormale ale firmelor.

Antecedentele secolului al XX-lea

Hayek a arătat că modelul standard al echilibrului competitiv poate fi văzut ca rezolvând o problemă particulară, dar foarte importantă, a informației despre raritate. a informației despre raritate. Sistemul de costuri descentralizate a condus la eficiența alocării resurselor rare. Nimeni nu trebuie să cunoască preferințele tuturor indivizilor, sau tehnologiile tuturor firmelor pentru a se asigura că resursele sunt alocate cu optim Pareto. Prețurile transmit informații importante. Ele sunt, de fapt statistici suficiente.

Chiar și în acest domeniu Hayek nu a încercat să modeleze așa cum economia procesează informația. Până la dezvoltarea economiei informației, nu erau formulate modele în care economia trebuia să se ajusteze conform noilor informații. Modelul Arrow- Debreu a rezolvat, problema completă a alocării resurselor.

În afară informațiilor despre raritate, sunt multe alte probleme ale informației care apăr în economie. Angajatorii vor să cunoască productivitatea muncitorilor lor, punctele lor forțe și slabe, investitorii vor să știe rezultatul anumitor investiții, companiile de asigurări vor să știe probabilitatea cu care oamenii asigurați pot avea un accident sau se pot îmbolnăvi. Acestea sunt exemple de probleme de selecție, unde ceea ce contează sunt caracteristicile elementelor care sunt tranzacționate.

Angajatorii vor de asemenea să știe cât de mult muncesc angajații lor, asiguratorii ce masjri iau angajații pentru a evită un accident, creditorii ce risc au debitorii. Acestea sunt exemple de probleme stimulative, așa numitul hazard moral și are că punct de concentrare comportamentul uman.

Cel mai important este ce datorită acestor alte probleme ale informației care apăr în economie, prețurile nu rezolvă de fapt problemă informației rare. Procesul de schimb este îmbinat cu procesul de selecție a caracteristicilor ascunse și procesul de furnizare stimulativ a caracteristicilor ascunse.

Ca rezultat al rolurilor multiple pe care le joacă prețurile, angajații pot, de exemplu, primi retribuții mare în timp ce indivizi identici sunt șomeri (companiile cu retribuții mari cer și servesc ca selecție sau dispozitiv stimulator).

În economia tradițională prețutile exprimă toate informațiile relevante (între consumatori și producători, despre raritatea resurselor). Acum realizăm că sunt o multitudine de variante în care informația economică relevantă este exprimată și prețurile comunică alte informații decât cele referitoare la raritate. Producătorii și consumatorii observă că acțiunile lor exprimă informații, deci simpla teorie despre comportamentul consumatorului și producatorului nu descrie comportamentul consumatorilor sau producătorilor în fiecare din aspectele centrale.

Problemele selecției informaționale

Ceea ce este acum văzut ca și contribuție timpuri la literatura despre “selecție” nu a fost realmente exprimat în acești termeni. Mirrlees a întrebat cum să proiecteze un sistem de taxe pe venit care să maximizeze bunaăstarea socială. Dacă statul ar cunoaște cappacitățile fiecăaruia, ar strânge mai ușor taxele de la ficare nu ar mai exista nici o distorsionare. Dar guvernul nu cunoaște capacitățile fiecăruia, poate observa doar, presupune, venitul și taxele bazate pe această variabiliă – pe baza cărora se pot face simultan deducerile despre abilitățile individulae.

Procesul prin care fac indivizii dezvăluie infomații despree ei prin intermediul alegeriolr pe care le fac este astăzi denumită “ self -selection “ (Rothschild , Stiglitz) .

Problema lui Mirrlees este una similară cu problemele unui grup (guvernul , un monopolist) pentru a maximiza unele obiective (bunăstarea socială , profitul firmei ).

În timp ce rezultatele matematice au atras atenția considerabila , literatura a slujit , de asemenea, pentru a arăta oportunitatea de îmbogațirea a seturilor vizibile –dubla impozitare și teoria monopolului. Dacă statul ar putea abserva consumul de diferite mărfuri (și la diferite date ), atunci foarte probabil indivizii ar înfrunta nu doar un grafic de impozit pe profit dar și grafice nonlineare de impozite pe mărfuri. Dacă statul nu poate observa comerțul între indivizi, atunci el este limitat să impună un sistem de taxe pe mărfuri linear – dar probabil la diferite rate pentru diferite mărfuri .

Lucrarea clasică despre taxe a lui Ramsez poate fi remodelată ca o cercetare asupra taxării optimeunde statul, de asemenea, este incapabil să observe veninul, șo nu poate impune un impozit pe venit: stabilit în acest mod, devine sigur faptul că este limitată relevanța taxării în econimiile dezvoltate.

Rezultatul cel mai dificil – înca nerezolvat pe deplin –apare în echilibrul analizei concurențiale, în econimiile în care indivizii au informație limitată și cunosc că au onformașie limitată, făcând deduceri bazate pe informația disponibilă. Renumita lucrare despre mașinile second-hand a lui Akerlof reprezintă prima încercare a unui model de echilibru parșial, unde prețul afectează calitatea bunurilor oferite,și acest lucru afectează la rțndul său cererea. Curba cererii rezultată este considerabil diferită de curba cererii standard și Akerlof a evidențiat posibilitatea existenței sau inexistenței într-o mică măsura a schimbului la echilibru.

Dar Akerlof a ignorat dorința atât a vânzătorilor cât și a cumpăratorilor de a obține cat mai multe informații. Nu trebuie să fie pasivi deducând calitatea din preț.

CAPITOLUL II: Delimitări conceptuale

„În anii '70, G. Akerlof, M. Spence, J. Stiglitz au pus bazele teoriei piețelor cu informație asimetrică, propunând o justificare comună unor întrebări din diferite domenii ale economiei precum:

care este explicația pentru ratele dobânzii excesiv de mari pe piața creditului din țările slab dezvoltate – Justificare: împrumutătorii știu mai mult decât împrumutații despre eșalonarea plăților viitoare

de ce cei care doresc să cumpere un automobil second-hand bun se adresează unui dealer și nu vânzătorului particular – Justificare: vânzătorul știe mai multe despre calitatea mașinii decât cumpărătorul

care este explicația faptului că o firmă plătește dividende acționarilor chiar dacă este impozitată mai mult în raport cu câștigurile – Justificare: președintele consiliului de administrație știe mai multe despre profitabilitatea firmei

de ce este avantajos pentru companiile de asigurări să ofere clienților o listă unde deductibilitățile mai mari sunt înlocuite cu despăgubiri mai mici.

Aceste justificări provin din definiția informației asimetrică dată de cei trei inițiatori menționați mai sus și anume: una dintre părțile înrolate in procesul economic înregistrat în piață are mai multe informații decât ceilalți agenți economici.

Pentru o perioadă lungă de timp teoria economică a apelat se baza pe premisa că agenții economici obțin în mod egal aceeași cantitate de surse documentative necesare în cadrul procesului. Acest lucru a condus la acordarea unei importanțe nesemnificative problemelor legate de distribuirea informațiilor în cadrul piețelor.

În cadrul activității economice se întâlnește o multitudine de piețe în care informația este repartizată asimetric, iar modul în care aceasta se răspândește de la un agent economic la altul determină comportamentul indivizilor pe respectiva piață. Acest fenomen a fost observat și cercetat de cei trei inițiatori ai teoriei piețelor cu informație asimetrică: G. Akerlof, M. Spence, J. Stiglitz

Microeconomia contemporană pune în discuție problema deficiențelor piețelor care poate fi o urmare a distribuției asimetrice a informației. În economia tradițională, se abordau problemele legate de felul in care se distribuie venitul în procesul schimbului, echilibrul cererii și ofertei, de alocarea eficientă a resurselor.

Fiecare dintre cei trei inițiatori au privit piața cu informație asimetrică cu ajutorului unui element definitoriu.

G. Akerlof – selecția adversă (adverse selection)

"The Market for Lemons", publicată în 1970, având ca autor pe G. Akerlof face cunoscută pentru prima dată selecția adversă a pieței, bazandu-se pe o analiză formală a unei piețe cu dificultăți de informare. El pune temeliile unei noi teori care susține că din cauza informării cu lacune a împrumutaților și a cumpărătorilor, împrumutătorii cu sisteme de rambursare neperformante sau vânzătorii de produse de o calitate indoielnică pot îndepărta ceilalți competitori de pe piață. Așadar selecția adversă este o consecință a informării asimetrice a agenților.

În lucrarea sa, Akerlof argumentează selecția adversă printr-un studiu de caz în care analizează pieța unui bun unde vânzătorul deține mai multe informații decât cumpărătorul despre calitatea produselor, referindu-se la piața mașinilor second-hand. El a folosit termenul de "lămâia" pentru mașinile vechi și cu defecte.

Akerlof susține că prezumtiv dificultățile de informare se pot concluziona ori prin colapsul pieței largi, ori schimbarea ei prin selecție adversă,consumatorii optând pentru produsele de calitate scăzută în detrimentul celor calitativ superioare. Totodata asimetria informației a impulsionat doctrinele economice intervenționiste care susțineau că informația asimetrică reprezintă un argument pentru implicarea mai intensă a statului în ceea ce privește activitatea economică.

În teorie piața deși nu este caracterizată de concurența perfectă ,aceasta poate exista adaptându-și mecanismele de funcționare în rezolvarea internă a potențialelor probleme apărute.Agenții economici ce își desfășoară activitatea pe o piața cu informație asimetrică vor încerca pe de o parte să își sporească veniturile realizate utilizând avantajul conferit de asimetria informațiilor,iar pe de altă parte,să asigure reglementările legale pentru o bună funcționare a pieței în vederea menținerii avantajului de care aceștia dispun.Cheia în soluționarea acestei probleme o constituie acel grup de agenți economici adaptabili la schimbările pieței, bine dezvoltați ce doresc să înlăture prin intermediul canalelor comunicaționale distorsiunile informațiilor cu privire la eficiența pieței.Acest lucru este urmărit de multe dintre instituțiile ce oferă o varietate de contracte ce vizează soluționarea problemelor apărute ca urmare a informațiilor asimetrice ,un bun exemplu fiind vânzătorii de mașini second-hand ce oferă de asemenea și garanție cumpărătorului ,la această strategie se apelează pentru a conferi credibilitate cumpărătorului în calitatea superioară a mașinii achiziționate.

Stiglitz – selectarea- cernerea (screening)

Joseph Stiglitz, împreună cu diverși colaboratori, completează analizele întreprinse de Akerlof și Spence cu cercetarea comportamentului agenților economici neinformați pe piață cu informație asimetrică, în speță piața asigurărilor unde companiile de asigurări nu dețin informații despre riscul real la care sunt supuși clienții.

Joseph Stiglitz și Michael Rothschild arată cum compania de asigurări-partea neinformată poate determina clienții săi-partea informată să-și dezvăluie informațiile despre riscurile proprii, prin "screening". Pe baza informațiilor "cernute" ("selectate"), compania de asigurări distinge între diferitele clase de risc oferite asiguraților, dându-le posibilitatea de a alege dintr-o listă de contracte alternative, unde despăgubirile mici pot fi înlocuite cu deductibilități mari. Aplicațiile teoriei piețelor cu informație asimetrică sunt multiple: de la piețele financiare – monetare și piața asigurărilor, la piața muncii și piața bunurilor de consum.

Spence – semnalizarea (signaling)

Michael Spence a cercetat felul cum indivizii mai bine informați de pe o piață pot să transmită, "să semnalizeze", în mod credibil, celor mai puțin informați, informațiile pe care le dețin, astfel încât să evite unele probleme asociate selecției adverse. Semnalizarea de piață presupune existența unor agenți care să ia măsuri costisitoare, dar ușor de observat pentru a-i convinge pe alți agenți economici fie de abilitățile lor, fie de valoarea și calitatea produselor lor.

Michael Spence a publicat în 1973 un studiu intitulat "Job Market Signaling" unde identifică educația ca un "semnal" al productivității pe piața forței de muncă. Un angajator nu poate distinge persoanele mai productive de cele mai puțin productive. În consecință, el îl va alege pe cel mai productiv dintre solicitanții mai puțin productivi, numai dacă îl consideră mai puțin costisitor decât ceilalți fiind mai educat, decât cei mai puțin educați. Spence a constatat existența în baza de așteptare a unor puncte de echilibru diferite, condiționate de educație și venit (de exemplu, bărbații și albii primesc un salariu mai mare decât femeile și negrii cu aceeași productivitate). Cercetările ulterioare au extins aplicarea teoriei la explicarea altor tipuri de "semnale", confirmând importanța "semnalizării" pe diferite piețe (publicitatea costisitoare ca semn al productivității, finanțarea prin emiterea de obligațiuni ca semnal al profitabilității, tacticile de amânare a ofertei salariale ca semnal al capacității de negociere, reducerile agresive de prețuri ca semnale ale puterii pieței, etc.).

Teoria oferă explicația dividendelor plătite de firme acționarilor, deși se știe că ei vor plăti un impozit suplimentar pentru aceste venituri suplimentare. De ce aleg firmele să plătească dividende în loc să urmeze o cale mai simplă, adică să rețină profitul în interiorul firmei favorizând acționarii prin creșterea capitalului și a valorii acțiunilor? Un răspuns, în sensul teoriei "semnalizării", este acela că dividendele pot fi un semnal favorabil pentru investițiile viitoare, firmele plătesc dividende pentru că pe piață acest fapt este interpretat ca un semn bun, ceea ce va însemna și un preț mai mare al acțiunilor. Aceasta strategie se înscrie în cadrul comunicării financiare a întreprinderii și urmărește atragerea sau menținerea acționariatului. O companie care oferă dividende este o companie stabilă și prosperă, deci acțiunile acelei companii reprezintă o achiziție favorabilă pentru portofoliul acționarilor. Ideea este că prețul mai mare al acțiunilor va compensa pierderile acționarilor rezultate din impozitarea suplimentară a dividendelor.”

2.1. Hazardul moral

Despre hazardul moral se poate spune că definește ca situația în care apare tendința de a se asuma riscuri nejustificate bazându-se pe ideea suportării costurilor de către o terță parte care se ocupă parțial sau total de acest risc. Hazardul moral descrie situația în care o persoană sau o instituție nu își asumă complet responsabilitatea acțiunilor sale și ca urmare a acestui fapt tinde să fie mai puțin precaut decât de obicei, aceasta în dauna unei terțe părți care va urma să suporte eventualele daune. Așadar, hazardul moral este situația în care există tendința asumării de riscuri nejustificate pe fondul suportării costurilor de către o terță parte care preia parțial sau total acest risc. În zilele noastre, pe fondul crizei economice, acest termen a redevenit de actualitate și este pus în legătură cu un comportament economic iresponsabil.

Pentru a evidenția aspectul hazardului moral sunt prezentate trei cazul care evidențiază existența acestuia.

Exemplu 1: Un individ contractează opoliță de asigurare pentru furt de mașini, această având tendința de acum înainte să devină mai neglijentă în ceea ce privește închiderea mașinii. Acest comportament se naște pentru că aceea persoană știe, prin prisma poliței de asigurare încheiate, consecințele cu privire la furtul mașinii sunt de acum responsabilitatea asiguratorului. În situația prezentată, o parte ia o decizie privind riscului pe care trebuie să îl suporte,iar cealaltă parte acoperă costurile în caz că unor evenimente nefericite. Se observă schimbarea de comportament a asiguratului față de cel pe care l-ar fi avut a părții ferite de risc în cazul expunerii complete la acel risc.

Exemplul 2: Deținătorul unui automobil este tentat să conducă mai puțin grijuliu după ce a încheiat un contract de asigurare care transferă riscul daunelor vehiculului către o compania de asigurări. Ca și consecință a hazardului moral pot apărea mult mai multe daune decât preconiza societatea de asigurări în baza poliței încheiate, acest fenomen conducând la creșterea primelor de asigurare pentru toți. Din cauza acestui lucru compania de asigurări acordă o foarte mare importanță întocmirea unor termeni și condiți ale contractelor de asigurare precis și cât mai limpede formulate. De asemenea, plata făcută ca urmare a producerii unui eveniment asigurat trebuie să îl despăgubească pe asigurat numai pentru pierderea produsă și asiguratul nu trebuie să aibă un profit ca urmare a daunei, deoarece acest lucru i-ar putea schimba comportamentul în direcția favorizării producerii riscului.

Exemplul 3: Ca și extremitate a comportamenului numit hazard moral poate apărea stimularea indirectă a adeținătorului unei asigurări de a-și implica mașina într-un incendiu în situația posibilității de a obține o despăgubire mai mare ca valoarea de pe piață a acesteia.

Pentru diminuarea riscului moral se alege încheierea de polițe de asigurare cu franciză, care presupune suportarea unei părți din pagubă de către asigurat.

Riscul moral (subiectiv) se manifesta atunci cand contractarea unei asigurari schimba comportamentul asiguratului astfel incat creste marimea pagubei sau probabilitatea ca paguba sa se produca. Pentru asiguratori, este dificil de demonstrat ca asiguratul a manifestat acest comportament. O cale de diminuare a riscului moral consta in incheierea de contracte de asigurare cu franciza, asiguratul obligandu-se astfel sa suporte o parte din paguba.

In practica, nu toate riscurile sunt asigurabile existand o serie de criterii care il determina pe asigurator in a le asigura sau nu, de exemplu nu sunt asigurate riscurile care produc pierderi foarte mari, cum ar fi riscul de razboi, de radiatii nucleare etc., sau cele inerente anumitor bunuri cum ar fi viciile ascunse ale bunurilor (putrefactia lemnului, rugina, etc.).

În situațiile de hazard moral partea neinformată trebuie să găsească mecanismele prin care să incite partea informată să adopte o decizie optima din punct de vedere al celui neinformat. Mecanismele incitative utilizabile în situații de hazard moral sunt studiate cu ajutorul modelelor Principal – Agent. Agentul este persoana care acționează, iar Principalul este persoana afectată.

Problema Principal – Agent este o componentă a teoriei incitașiilor, care studiază mijloacele prin care pot fi stimulate agenții care dispun de anumite informații private să scoată la iveală aceste informații.

O relație Principal – Agent, numită și relație de agenție instituțională sau de organizație, este prezentă de cate ori bunăstarea unei personae depinde de acțiunile întreprinse de o altă persoană.

O problemă de risc moral apare atunci câand acțiunile mandatarului nu sunt verificabile sau atunci când acesta obține anumite informații private supă inițierea relației cu Principalul. Astfel, în cadrul problemelor de risc moral, Agenții dispun initial de aceleași informații, asimetria informațională fiind cauzată de faptul că după semnarea contractului, Principalul nu poate observa sau nu poate verifica acțiunile sau efortul Agentului.

Metoda clasică de modelare a acestei situații sebazează pe ipoteza că eforturile depuse de mandatar după semnarea contractului nu sunt verificabile. De aceea ele nu pot fi condiționate explicit de o clauză contractuală. Astfel, nu există o relație precisă, contractuală între câștigurile mandatarului și eforturile pe care acesta le depune sau pe care s-a angajat să le depună Evoluția în timp a unui model ce corespunde unei situații cu risc moral este reprezentată în Figura 1.

Figura 1: Evoluția în timp a unui model ce corespunde unei situații cu risc moral ( variant 1)

Nu toate problemele cu risc moral pot fi descrise in conformitate cu figura 1. Așa că unele problem apar datorită unei asimetrii informaționale ce se manifestă atunci când, înainte de a desfășura activitatea pentru care a fost angajat prin contract, Agentul observărezultatele unei acțiuni a naturii în timp ce Principalul nu poate face același lucru. Cu alte cuvinte, ambele părți se confruntă cu același grad de incertitudine la momentul semnării contractului, dar înaintea derulării efective a angajamentelor contractate, agentul obține un avantaj informațional prin observarea nemijlocită a unei variabile relevante, cum ar fi acel nivel de efort ce este optim pentru el. Această situație se reliefează în figura 2.

Figura 2 : Schema unui model cu risc moral in varianta II

Problemele pe care și le propun sprezolvare teoria Principal- Agent sunt explicarea modului în care informația incompletă și monitorizarea costisitoare afectează acțiunile agenților, dar și construirea unor mecanisme prin care agenții să fie stimulați să acționeze în interesul Principalului. Aceste probleme sunt rezolvate în general în funșie de cazul studiat și nu prin generalizare.

În stabilirea primei de asigurări, companiile sunt atente ca prima să depasească valoarea preconizată a pierderii. De aceea, o prima care a fost stabilită fără a se ține cont de probabilitatea crescută a pierderii datorată hazardului moral va fi prea scăzută și astfel amenință profitabilitatea continuă a firmei. Fiecare asigurator este conștient de această problemă și a dezvoltat metode pentru a o minimiza. Printre cele mai comune sunt coasigurarea și deductibilele.

În cazul coasigurarii asiguratul suportă un procent fix al pierderii sale; în cazul unui plan deductibil asiguratorul suportă o sumă fixă în dolari a pierderii, compania asigurătoare plătind toate pierderile peste acea sumă. Suplimentar, unele companii de asigurări oferă reduceri în prime pentru anumite acte stabilite ușor care reduc pretențiile de despăgubiri. De exemplu, primele asigurărilor de sănătate și de viață sunt mai mici pentru nefumători; primele de auto asigurare sunt mai mici pentru nebautari; și rațele asigurării la incendii sunt mai mici pentru aceia care instalează detectori de fum.

2.2. Selecția adversă

O altă problemă majoră cu care se confruntă companiile de asigurări este numită selecția adversă. Această apare datorită costului ridicat pentru asiguratori a distingerii cu acuratețe între asigurați la risc înalt și scăzut. Deși legea numerelor mari ajută compania în evaluarea probabilităților, ceea ce ea calculează din mostre mari sunt probabilități medii. Prima de asigurare trebuie să fie stabilită folosind axeasta probabilitate medie a unei anumite pierderi.

De exemplu, companiile de asigurare au determinat că bărbații necăsătoriți cu vârsta între 16 și 25 de ani să spunem, au o mai mare probabilitate a fi implicați într-un accident auto decât alte grupuri identificabile de șoferi. Că și rezultat, prima de asigurare aplicată membrilor acestui grup este mai mare decât aceea aplicată altor grupuri a căror probabilitate de accident este mult mai scăzută.

Dar, chiar dacă în rândul bărbaților necăsătoriți cu vârste între 16 și 25 de ani, în medie, este mult mai probabil să fie implicați într-un accident, sunt unii tineri în cadrul acestui grup care sunt chiar mai nesăbuiți decât media și unii care sunt mai puțin nechibzuiți decât media grupului.

Dacă este dificil pentru asigurator să distingă aceste grupuri de grupul mai mare al bărbaților necăsătoriți cu vârsta între 16 și 25 de ani, atunci prima care este stabilită egală cu media probabilității de accident din cadrul grupului va părea că o târguiala acelora care știu că ei sunt nesăbuiți și prea ridicată pentre aceia care știu că ei sunt mai în siguranță decât colegii lor.

Să presupunem, așa cum pare rezonabil, că în multe cazuri indivizii știu mai bine decât compania asigurătoare care sunt adevăratele lor riscuri. De exemplu, asiguratul singur poate ști că el bea din greu și că fumează în pat sau că el intenționează să-și ucidă soția pe a cărei poliță de asigurare a fost nominalizat că principal beneficiar. Dacă este așa, atunci această informare asimetrica poate induce numai oamenilor cu risc ridicat să cumpere asigurare și oamenilor cu risc scăzut să nu cumpere.

Aceleași dispozitive pe care le utilizează companiile de asigurări pentru a minimiza riscurile hazardelor morale pot de asemenea să servească pentru a minimiza problemă selecției adverse. Prevederile coasigurarii și deductibile sunt mult mai puțin atractive asiguraților cu risc mare decât celor cu risc scăzut, astfel că dorință unui asigurat că să accepte acele prevederi poate indică compabiei de asigurări cărei clase de risc aparține aplicantul.

Excluderea beneficiilor pentru pierderea apărută din condiții pre-existențe este o altă metodă de a încerca să se distingă între oameni de risc ridicat și risc scăzut. Asiguratorul poate de asemenea să încerce, pe un orizont de timp mai lung, pentru a reduce înclinarea selecției adverse cu dezvoltarea de metode mai bune de discriminare între asigurați, cum sunt testarea medicală și psihologică, astfel încât asigurații să fie plasați în clase de risc mai acurate.

Este deficit sau cel puțin foarte costisitor pentru o companie de asigurări să cunoască tipul unui client atunci când îi oferă acestuia o poliță de asigurare. Companiile de asigurări pentru autoturisme ar fi însă foarte interesate să poată distinge între șoferii prudenți și cei ce prin natura lor sunt foarte pasibili de a cauza sau suferi accidente de circulație.

Această informație ar fi foarte utilă pentru companie pentru a putea formula contracte distincte de asigurare pentru cele două tipuri de șoferi. Cu toate acestea, atunci cand un conducător auto se prezintă la sediul companiei pentru cumpărarea unei asigurări, defectele sau obiceiurile sale nu vor fi cunoscute asiguratorului. Această situație poate fi analizată cu ajutorul figurii 3.

Figura 3: Schema unui model cu selecție adversă

Primul care a atras atenția asupra fenomenului de selecție adversă a fost laureatul premiului Nobel din 2001 George Akerlof, în articolul “The Market for Lemons: Qualitz Uncertainty and the Market Mechanism”, publicat in The Quaterlz Journal of Ecomonics în, 1970. Articolul se referă la piața autoturismelor second- hand, termenul de “lămâi” desemnând autoturismele de proasta calitate.

Toți participanții la schimb stiu că pe piața second –hand există atât autoturisme de proastă calitate, cât și autoturisme bune și pot aproxima ponderea autoturismele de bună calitate în total. Dacă informația ar fi simetrică fiecare autoturism s-ar vinde exact la prețul pe care îl merită și piața ar funcționa asemănător concurenței perfecte.

Cauza eșecului acestei piețe este externalitatea negative generate de vânzătorii de autoturisme de proastă calitate asupra vânzătorilor de autoturisme de bună calitate. Dacă pe piață există prea multe produse de proastă calitate , va fi dificil pentru produsele de bună calitate să fie vândute.

Semnalizarea

Semnalizarea poate fi definită în strânsă legătură cu conceptul de selecție adeversă. În cazul semnalizării,după ce obtine informațiile referitoare la tipul său și înainte de a semna contractul, agentul se poate deicde să-i trasmită principalului un semnal. Cu alte cuvinte, înainte ca principalul să-i gere un contract, agentul ia o anumtă decizie gâandită să influențeze opiniile principalului cu privire la caracteristicile sale (ale agentului).(figura 4)

Figura 4: Schema unui model cu semnalizare varianta I

Pe majoritatea piețelor muncii, angajatorul nu cunoaște cu certitudine capacitațile productive ale unui individ la momentul angajării. Acestă informație nu devine disponibilă angajatorului imediat după ce individul a fost angajat. Efectuarea unei munci poate presupune un timp de învațare. Adesea, sunt necesare anumite stagii de specializare. De asemenea, este posibil să existe o perioadă de contractare în interiorul căreia nu este permisă nici o recontractare. Faptul că dobândirea de capacități productive de către un individ necesită timo face ca angajarea unei persoane să fie o decizie de investiții. Datorită faptului că angajatorul nu cunoaște capacitățile productive ale lucrătorului anterior angajării decizia de a angaja pe cineva este o decizie adoptată în condiții de incertitudine.

Unul dintre exemplele clasice pentru ilustrarea semnalizării este oferit de cazul unui lucrător, ale cărui calitați și aptitudini pot fi dificile devaluat de angajator (principal) la momentul începerii relației de muncă contractuale. De fapt, este vorba de o situațe ce afectează curent o proporție semnificativă a forței de muncă active: impulsul de a demonstra angaja torului (șefului) disponibilitatea de a munci efficient si un nivel cât mai ridicat de inteligență. De exemplu, faptul că o persoană este capabilă să termine cu success cursurile unei instituții de învățământ superior este de multe ori considerat un argument în plus la evaluarea acestei personae în vederea unei angajari, chiar și țn cazul în care conținutul studiilor urmate nu ar avea nici o legătura cu activitatea ce urmează a fi desfașurată. Cu toate acestea pentru ca o informație să poată servi derpt semnal, ea trebuie să îndeplinescă o serie de condiții.

Eșecul angajatorului în uitiliuzarea unor informații mai pertinente în condițiile în care concurenții lear utiliza, ar determina pierderi în competiția pentru personal valoros, și decăderea firmei pe termen lung. Cu alte cuvinte, personalul de valoare superioară, lipsit de motivație, va avea de ales între a părăsi locul de mucă, pentru a beneficia de recunoașterea pe care o merită, sau se va complacee în starea de incompetent pe care managementul firmei o încurajează involuntar prin absența diferențelor. Ceea ce este însă important să recunoaștem este faptul că semnalizarea este absolut necesară pentru progress, indiferent de nivel de calificare. Pe de o parte, chiar pentru angajașii de o compentență inferioară, care își pot pierde apparent din avantaje, trebuie conștientizat că nu există numai două clase de valoare: întotdeauna,cei din clasa inferioară valoric vor putea fi segmentați, la randul lor și vor fi interesați în diferența de cei din sub-clasele inferioare.

Alte exemple de semnalizare pot fi observate pe piețeloe financiare. Asfel, evaluarea situației financiare a unei firmei, a calității investițiilor acesteia sau a riscurilor la care este expusă este de multe ori dificilă sau foarte costisitoare pentru investitori. De aceea, orice decizie ajoră luată de management (cum ar fi de exemplu o decizie referitoare la nivelul datoriilor firmei) va fi examinată și interpretată ca un semnal de către investitorii de pe piața de capital. Valoarea acțiunilor firmei poate fi influențată de multe decizii cei din punctul de vedere al teoriei microeconomice clasice nu ar trebui să confere nici o informație referitoare la valoarea firmei. O analiză bazată pe tolul semnalizării poate însă explica acestă situație.

În unele cazuri, principalul este cel ce dispunede unele informații private ce pot afecta câștigurile (sau pierderile) agentului. În aceste cazuri, principalul poate încerca să transmită agentului informații private prin intermediul unui semnal. O situație relevantă este aceea în care principalul poate încerca să formuleze contractul în așa fel încât anumite clauze ale sale să reprezinte un semnal adresat agentului. Aceasta este de asemenea o situație de semnalizare ce poate fi reprezentată formal cu ajutorul figurii de mai jos.

Figura 5: Schema unui model cu semnalizare varianta II

În magazinele de aparte electronice de uz casnic se pot întalni de multe ori unele aparate (de exemlu firgidere) ce au caracteristice tehnice foarte apropriate și marci cu un grad relativ egal de răspândire. Confoorm unui set de criterii ce sunt utilizate în mod curent în evaluarea unui frigider, o serie întreagă de aparate par a fi identice sau aproape identice. Dacă și prețurile ar fi identice un cumpărător ar trebui sa fie indiferent aparent similare există de multe ori diferențe de preț considerabil. Acestea diferențe pot fi uneori justificate prin perioadele de garanție mai lungi aferite pentru aparatele frigorifice mai scumpe. Astfel producătorul poate folosi această clauză contractuală ca pe un semnal al unei calități mai înalte ce poate justifica un preț mai ridicat.

Piața asigurărilor

“Asigurările s-au născut din nevoia firească de protecție a omului împotrivă calamităților naturii, impotria consecințelor accidentelor, din nevoia unor mijloace de existența în condițiile pierderii sau limitării capacității de muncă în urmă bolilor sau bătrâneții .

Dezvoltarea societății a însemnat o continuă strădanie a omului în găsirea celor mai bune soluții de rezolvare a acestor probleme. Amploarea riscurilor , de toate categoriile, care afectează un număr din ce în ce mai mare de persoane fizice și juridice, impune cu necesitate sporirea interesului pentru activitatea de asigurare.

În prezent, dar mai ales în viitor, tot mai multe persoane vor apela la instituția asigurării că o necesitate obiectivă impusă de nevoile practice ale vieții economico-sociale.În aceste condiții, apreciem că va avea loc o creștere a ponderii activității de asigurare în raport cu totalul activității economice. Forțele naturii, dezvoltarea științei sau a tehnicii și activitatea omului sunt principalele cauze generatoare de pagube în economie.

Este necesar că oamenii să cunoască aceste evenimente generatoare de pagube pentru a se pune la adăpost de efectele lor pentru a putea acționă împotrivă lor.

Activitatea de asigurare desemnează în principal conform art.2 , pct. 1 din Legea nr. 32/2000:

– Oferirea, intermedierea, negocierea și încheierea de contracte de asigurare și reasigurare;

– Încasarea de prime;

– Lichidarea de daune;

– Activitatea de regres și de recuperare ;

– Investirea sau fructificarea fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfășurată.

Legea nr.32/2000 , la art.3, consacra gruparea activității de asigurare în asigurări de viață și asigurări generale, instituind în sarcină instituției care supraveghează piață asigurărilor din România, stabilirea claselor de asigurări aferente acestor categorii.

Că operațiune (art. 2 , pct. 3 din Legea nr. 32/2000) asigurarea reprezintă constituirea pe principiul mutualității, de către un asigurator, a unui fond de asigurare, prin contribuția unui număr de asigurați,expuși la producerea anumitor riscuri și indemnizarea celor care suferă un prejudiciu pe seamă fondului alcătuit din primele încasate, precum și pe seamă celorlalte venituri realizate că urmare a activității desfășurate.

Conform Legii nr. 32/2000 , societățile care pot exercită activitatea de asigurare sunt:

– societăți pe acțiuni, societăți mutuale, filiale ale unor asiguratori străini, constituite că persoane juridice române, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

– sucursale ale unor asiguratori, persoane juridice străine, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

Legea 136/1995 , privind asigurările și reasigurarile în România definește în mod direct contractul de asigurare în art. 9. Potrivit legii, prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o prima asiguratorului, iar acesta se obligă că, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau sumă asigurată, denumită indemnizație, în limitele și în termenele convenite.

Contractul de asigurare se încheie în formă scrisă și va cuprinde: – numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părților contractante; – obiectul asigurării: bunuri, persoane și răspundere civilă; – riscurile ce se asigură; – momentul începerii și cel al încetării răspunderii asiguratorului; – primele de asigurare; – sumele asigurate; – alte elemente care stabilesc drepturile și obligațiile părților. contractul de asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar dacă există un început de dovadă scrisă.

Elementele componente ale unui contract de asigurare

Asigurat

Persoană fizică sau juridică care a încheiat un contract cu o societate de asigurări fie printr-un agent reprezentant direct al acestuia fie printr-o agenție de brokeraj în asigurări. Acesta se poate asigură pentru prejudicii produse terților,pentru evenimente nefericite cu consecințe asupra sănătății sau vieții sale. Asiguratul este parte contractanta a unei polițe de asigurare dar nu neapărat beneficiarul unei polițe.

Asigurator

Persoană juridică care în condițiile legi are dreptul de a exercită activități de asigurare. Acesta are obligația de a despăgubi asiguratul în cazul în care independent de voința acestuia va ajunge în situația menționată în contract.

Piață asigurărilor este cadrul organizatoric și metodologic în care se realizează operațiunile de asigurări.

În această piață se întâlnesc: cererea de asigurare, care vine din partea persoanelor fizice și juridice asigurabile, dornice să încheie diverse tipuri de asigurări și ofertă de asigurare, susținută de organizații specializate, autorizate să funcționeze în acest domeniu și capabile sub raport financiar să desfășoare o astfel de activitate, așa cum se poate observă și din fig.4.1. „

Fig.2.1- Legaturile dintre asigurați și asiguratori pe piața asigurărilor

Ofertă de asigurare este susținută de societăți comerciale de asigurare, persoane juridice autorizate legal să funcționeze pe piață asigurărilor și care au capacitate financiară corespunzătoare. Ofertă de asigurare este impusă, în cazul asigurărilor obligatorii, dar este liberă în cazul asigurărilor facultative.

Cererea de asigurare este expresia manifestării unor persoane fizice și juridice că potențiali asigurați în raport cu interesul acestora pentru protecția unor bunuri, a unor valori, a integrității persoanelor etc., față de riscurile care le pot afecta. Cererea de asigurare se încadrează într-o anumită structură tipologica, putându-se identifică: cerere potențială și cerere reală, cerere satisfăcută și cerere nesatisfăcută, cerere amânată, etc.

Evoluția mutațiilor structurale ale cererii de asigurare se află sub incidență condițiilor socio-economice ale perioadei de referință, a condițiilor legislative, a facilităților oferite pe plan juridic și financiar, precum și a interesului privind promovarea diferitelor forme de asigurare, atât din partea societăților de asigurare, cât și a asiguraților.

Legătură dintre cerere și ofertă se poate realiză direct de către asigurator prin agenții proprii de asigurare, sau indirect prin mijlocirea agenților de intermediere sau a brokerilor, care negociază și încheie contracte de asigur are și reasigurare sau prestează alte servicii de specialitate pentru societățile de asigurare cu care lucrează.

Piață asigurărilor poate fi caracterizată prin starea sau modul ei de manifestare prin dimensiune, prin cadrul organizațional și prin modul de realizare al concurenței.

În cazul țărilor în care operează mai multe organizații de asigurare, se poate vorbi de o piață concurențiala. În cazul în care există o singură ofertă de asigurare, organizația de asigurare nu se află în competiție cu alte organizații similare, deci se poate vorbi de o piață neconcurențială.

Caracteristicile concurenței, perfecte sau imperfecte pe piață asigurărilor se reflectă prin:

omogenitatea produsului (formei de asigurare);

transparența pieței;

libertate de mișcare;

intrarea sau ieșirea agenților pieței;

descentralizarea deciziilor.

Omogenitatea produsului. Pe piață asigurărilor se comercializează o gamă largă de produse (servicii) constând în asigurări împotrivă diverselor riscuri, dar aceste produse nu sunt înlocuibile unul prin celălalt.

Spre exemplu, produsul aasigurarea autovehiculelor pentru avarii (autocasco)” nu poate fi înlocuit cu produsul a asigurarea de răspundere civilă auto” și cu atât mai puțin cu asigurarea bunurilor gospodărești ori cu asigurarea de viață.

Deci piață asigurărilor este alcătuită din atâtea componente, câte subramuri ale asigurării se practică. La o analiză mai atentă se poate observă că nici măcar în cadrul unei subramuri a asigurărilor nu întâlnim produse ce pot fi omogene. De exemplu asigurarea individuală de accidente se deosebește de cea în grup.

În concluzie, cu excepția câtorva produse, printre care asigurarea locuințelor și asigurarea autovehiculelor, celelalte sunt lipsite de omogenitate.

Transparența pieței asigurărilor. În cazul în care o persoană fizică sau juridică dorește să încheie un contract de asigurare, nu este suficientă o notiță în presă sau un clip la televizor pentru a înțelege efectul asigurării, raportul dintre prima de asigurare și sumă asigurată, valoarea bunurilor asigurate, risc etc. Deci persoanele interesate trebuie să se adreseze unui agent de asigurare.

Atomizarea pieței. O piață este atomizată dacă în cadrul ei se întâlnesc un număr suficient de mare de ofertanți și solicitanți, astfel încât nici unul dintre participanți nu poate influența funcționarea acesteia.

În unele țări ale lumii există un grad ridicat de atomizare a pieței asigurărilor. În S.U.A., în anul 1986 funcționau 2.256 de companii de asigurare de viață și 1.558 de companii de asigurare de automobile, în Japonia în anul 1988 erau 761 de companii de asigurare și 1.126 asociații și federații de asigurare, iar în Germania în anul 1989 funcționau 8.434 de întreprinderi cu profil de asigurare etc. Se observă că în aceste țări numărul organizațiilor de asigurare este mare, ele fiind organizate că societăți pe acțiuni sau societăți cu răspundere limitată ori că societăți de tip mutual.

În România, în anul 1938 existau 21 de societăți de asigurare de mărimi diferite: 7 dintre acestea dețineau 11,3% din capitalul total și înregistrau pierdere per șold, în schimb 5 dintre ele dețineau 56,2% din capitalul total și realizau 61,4% din beneficiul ramurii. Între anii 1953 și 1990 la noi în țara funcționa o singură instituție de asigurare, iar în anul 1996 funcționau peste 40 de societăți de asigurare a reasigurare, în regim comercial și concurențial; numărul acestora este în creștere dar parametrii în care evoluează sunt variați de la o societate la altă. Se poate spune deci că atomizare pieței asigurărilor constituie, încă în multe țări ale lumii un deziderat.

Libertatea de mișcare (intrare – ieșire) a agenților economici pe piață asigurărilor.

Deoarece pe piață asigurărilor au loc fluctuații determinate de apariția unor societăți de asigurare concomitent cu lichidarea și fuzionarea altora, se poate spune că această nu este o piață închisă ci una în continuă mișcare.

Piață asigurărilor este supusă unei supravegheri atente din partea autorităților publice. La noi în țara, sarcină supravegherii aplicării dispozițiilor legale cu privire la activitatea de asigurare, a prevenirii stării de insolvabilitate a asigurării și drepturilor asiguraților a fost încredințată Comisiei de Supraveghere a asigurărilor, care funcționează în cadrul Ministerului Finanțelor. Această entitate îndeplinește atribuțiile și drepturile ce i-au fost stabilite de Guvern, referitoare la constituirea societăților comerciale de asigurări, vărsarea capitalului subscris de acestea, asigurările prin efectul legii, tarifele de prime ale asigurărilor de viață, situația financiară a societăților de asigurare, fondul de protejare a asiguraților etc. Aceste atribuții și drepturi contribuie la mai bună funcționare a pieței asigurărilor și nu la îngrădirea acesteia.

Fiecare societate de asigurare ia decizii de una singură, în funcție de interesele ei și capacitatea ei financiară, în privință deciziilor care se răsfrâng asupra drepturilor terților, sau în sferă asigurărilor obligatorii, deciziile sale trebuie luate în conformitate cu reglementarea legală în materie, în scopul protejării atât a intereselor asiguraților cât și a societății.

Este suficient să reamintim reglementările legale instituite de legea nr. 32/2000, privind constituirea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor – cu modificările și completările ulterioare – și anume: obligativitatea subscrierii unui nivel minim de capital pentru fiecare din formele de asigurare practicate; obligativitatea avizului de constituire dat de Comisia de supraveghere a asigurărilor.

Faptul că nici o societate de asigurări nu poate contracta obligații care depășesc o anumită limită prevăzută, obligativitatea că, în cazul practicării asigurărilor de viață încasările, plățile și rezultatele financiare ale acestei forme de asigurare să fie evidențiate și administrate separat; obligativitatea că, din primele încasate să se constituie rezerve de prime și rezerve tehnice, pentru contractele ale căror riscuri continuă în timp, până la expirarea duratei contractului; restricțiile de fructificare aflate, la un moment dat în posesia societății de asigurare.

Evoluția pieței asigurărilor și reasigurarilor din România a urmat cursul contradictoriu al economiei în ansamblul ei. Deși numărul societăților de asigurare care acționează pe piață este mare și concurență este în creștere, acestea nu dispun de cadre specializate în domeniul asigurărilor și reasigurarilor.

În condițiile privatizării economiei s-a impus crearea cadrului juridic adecvat desfășurării activității de asigurare, care să faciliteze o activitate bazată pe principiile concurenței specifice economiei de piață.

În ceea ce privește fiscalitatea, această se identifică prioritar prin impozitul pe societate. Toate societățile de asigurare înregistrate legal sunt plătitoare de impozit pe profit. Diversele ramuri de asigurare sunt tratate egal, pe plan fiscal, indiferent de variația și nivelul cotelor tarifare de prime de asigurare.

Sunt semnalate acțiuni de concurență neloială din partea unor societăți de asigurare care practică dumpingul, cu scopul atragerii de noi segmente de consumatori, prin practicarea unor reduceri „anormale” a primelor de asigurare.

Concurență neloială se apreciază a fi susținută și de acele bănci comerciale care condiționează clienților acordarea creditelor de încheierea unor contracte de asigurare pentru bunurile gajate ori ipotecate la societățile de asigurare indicate de bancă respectivă.

Prin intrarea în vigoare a Legii nr.403/2004 care a modificat și completat Legea nr.32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare, clasificația asigurărilor de viață și a asigurărilor generale a fost aliniată pe deplin la directivele europene în domeniu. În consecință, în cursul anului 2005, societățile de asigurare și-au reîncadrat produsele de asigurare conform noii clasificații, proces care a influențat ritmurile anuale de creștere înregistrate în 2005 la anumite clase de asigurare. „

CAPITOLUL III: Câteva mecanisme de înlăturare a asimetriei

După cum am tot menționat în capitolele precedente, informația asimetrică conduse la eliminarea de pe piață a produselor de calitate ridicată din cauza produselor slabe din punct de vedere calitativ.

Dacă atât cumpărătorii, cât și vânzătorii cunosc calitatea produsului, atunci prețurile reflectă valoarea reală a acelui produs. Astfel, produsele de calitate înaltă se vor vinde la preț mai mare comparativ cu prețul de vânzare al unui produs de proastă calitate. În această situați, piața este perfect concurențială și nu există nicio sursă de ineficientă.

Dacă vânzătorii nu cunosc mai multe informații decât cumpărătorii, atunci atât produsele de bună calitate, cât și cele de proastă calitate se vor vinde la un preț ce reflectă o calitate medie. Astfel, prețul nu reflectă valoarea reală a unui produs, dar este egal cu valoarea sa anticipată. Atunci când există informație simetrică, dar imperfectă, piețele nu dispar.

Consumatorii sau vânzătorii plătesc pentru a obține informația comparând costurile obținerii ei cu beneficiile generate de aceasta. Când costurile obținerii informației sunt relativ mici, consumatorii obțin informația, iar piețele funcționează normal. Atunci când costurile obținerii informației sunt ridicate, informația nu se obține și rezultă ineficiențe pe piață. Pentru a contraataca efectele incertitudinii cu privire la calitate, au apărut o serie de instituții.

3.1. Certificate de garanție și certificate de depozit

Furnizând garanții credibile vânzătorii produselor de calitate ridicată transmit cumpărătorilor informația că produsele lor sunt de bună calitate. Furnizând informația consumatorilor, astfel de firme pot practică prețuri mai mari care să reflecte calitatea ridicată a produselor lor. Cu toate acesfea, garanțiile transmit această informație doar dacă sunt credibile. Un exemplu elocvent ar fi cazul unei garanții oferite de un dealer pentru o mașină uzată, este mult mai credibilă decât o garanție oferită de un individ oarecare. Garanția este valoroasă, numai dacă cel care cumpără este convins că vânzătorul poate fi găsit și determinat să își onoreze promisiunile în viitor.

În general, garanțiile sunt oferite numai dacă perioada de viață a produsului nu depinde în mod decisiv de modul în care consumatorul folosește produsul. În caz contrat, consumatorul are tendința de a folosi produsul în mod oarecum neglijent și să apeleze la vânzător pentru eventuale reparații în perioadă garanției. Astfel hazardul moral este un stimulent pentru consumator de a se comportă neglijent, atâta timp cât produsul se află în perioadă de garanție, perioadă în care vânzătorul este cel care se ocupă de evetualele defecțiuni ale produsului. În aceste situații riscul este suportat mai mult de către vânzător decât de cumpărător.

3.2. Legile care reglementează datoriile

Legile care reglementează datoriile, pot îndeplini aceeași funcție ca și garanțiile explicite. Când consumatorii cunosc că legile care reglementează datoriile sau atunci când legea contractului forțează producătorul să repare defectele unui produs, atunci nu este necesar că producătorul să mentioneze această obligație în certificatul de garanție. Cu toate acestea, sprijinirea pe un recurs legal spre deosebire de sprijinirea pe o garanție explicită ridica o problemă și anume aceea că obligațiile precise ale producătorului pot fi ambigue și că rezultat, costurile de tranzacție pot fi foarte mari. Astfel, producătorii pot să considere necesare anumite garanții explicite.

3.3. Reputația (marca)

O altă instituție care contracarează efectele incertitudinii cu privire la calitate se referă la reputația produsului. Un magazin sau un producător se poate sprijini pe reputația sa pentru a transmite un semnal cu privire la calitatea ridicată a bunurilor sau serviciilor oferite. Un magazin care se asteaptă ca individul să cumpere de la el dacă oferă bunuri de calitate, are un stimulent puternic de a nu oferi bunuri de calitate proastă. Pe de altă parte, reputația nu indică numai calitatea, ci acordă consumatorului și posibilitatea returnării bunului dacă acesta nu corespunde așteptărilor. În general, pe piețele pe care operează în mod regulat aceiași consumatori și aceleași firme, reputația este ușor de stabilit. Pe piețele pe care produsele sunt cumpărate ocazional, reputația este greu de stabilit.

3.4. Experții

Un expert, o parte dezintersată, ar putea furniza consumatorului o informație corectă. Spre exemplu, în cazul în care un individ hotărăste să achiziționeze un autovehicul second- hand poate apela la un mecanic auto pentru a evalua starea mașinii, eliminând astfel informația asimetrică.

Informația obiectiv oferită de anumite organizații este rară, deoarece informația este un bun public. De asemenea, pentru ca informația să fie valoroasă din punct de vedere social, aceasta trebuie să valoreze mai mult decât costul furnizării ei.

3.5. Standarde și certificate

Guvernul, grupurile de consumatori sau grupurile de firme pot furniza informații sub forma standardelor și certificatelor.

Standardul este o măsură sau o scală pentru evaluarea calității unui produs, iar certificatul este o comunicare în sensul că un produs anume atinge sau depășește un anumit standard. De asemenea, licențele de liberă practică indeplinesc funcția unui certificat.

Licențele au două efecte și anume: pe de o parte restricțiile cresc calitatea medie în industria respectivă prin eliminarea bunurilor și serviciilor de proastă calitate, iar pe de altă parte aceste restricții cresc prețul plătit de consumator. Astfel se reduce numărul indivizilor care furnizează servicii datorită faptului că restricțiile elimină o parte din eventualii ofertanți.

În consecință consumatorul nu poate obține un bun sau un serviciu de o calitate mai slabă, dar și mai puțin costisitor, bunăstarea putând să crească sau să se reducă. Pentru ca bunăstarea să crească este necesară stabilirea unui standard corect și modificarea lui doar atunci cand este necesar. Însă nu se poate afirma dacă agențiile guvernamentale pot stabili corect și cu costuri rezonabile aceste restricții.

Studiile experimentale făcute cu privire la piețele pe care cumpărătorii sunt mai puțin informați decât vânzătorii, ajung în general la următoarele rezultate:

În absența reputației sau a publicității, pe piață vor fi vândute de fapt numai produse de proastă calitate, acest lucru confirmând concluziile lui G. Akerlof.

Piața se comportă aproape perfect eficient atunci când sunt permise numai declarațiile corecte.

Nu este suficientă doar reputația pentru a rezolva problema produselor de proastă calitate. Astfel, atunci când vânzătorii au o anumită reputație, dar nu sunt condiționați de declarațiile corecte, se vor vinde de fapt numai produse de proastă calitate.

CONCLUZII

Funcționarea eficientă a economiei are o importanță vitală nu doar pentru bunăstarea materială a cetățenilor, ci și pentru dezvoltarea socială și culturală a societății în ansamblul său. Știința economică a încercat întotdeaună să imbunătățească gradul de înțelegere al funcționării relațiilor economice în speranța dezvoltării unui cadru capabil să asigure optimizarea deciziilor și creșterea bunăstării.

Informația reprezintă un element fundamental pentru funcționarea eficientă a economiei. Agenții economici au nevoie permanent de un volum considerabil de informații privind bunurile, serviciile și posibilitățile de tranzacționare și producție disponibile.

Informația asimetrică reprezintă o caracteristică fundamentală a funcționării piețelor. Vânzătorul unui bun dispune, în general de mai multe informații despre calitatea produsului respectiv decât un potențial cumpărător. De asemenea candidatul la ocupare unui post dispune de mai multe informații privind capacitățile și aptitudinile sale decât angajatorul care oferă locul de muncă respectiv. Cumpărătorul unei polițe de asigurare va fi mai bine informat decât societatea de asigurări cu privire la posibilitatea reală de producerea a riscurilor asigurate.

Frauda în asigurări ne afectează pe toți, principalul efect fiind creșterea costurilor cu asigurare. Aproape toate costurile directe și indirecte pe care le presupune suportarea unei daune frauduloase, inclusiv achitarea beneficiului, costurilor de investigații etc, vor fi suportate, în cele din urmă de asigurat prin achitarea unei prime mai mari de asigurare.

În al doilea rând, frauda în asigurări, face ca asiguratorul să devină mai suspicios în legătură cu solicitările de despăgubire formulate de clienți, apărând astfel o serie de măsuri suplimentare de precauție din partea acestuia, precum și creșterea timpului de soluționare a dosarului de daună.

Prin urmare, datorită asimetriei de informații cei care au de pierdut sunt atât comsumatorii, cât și producătorii. Consumatorii pot pierde datorită necunoașterii unor informații cu privire la calitatea unui autoturism în cazul achiziționării acestuia de pe piața second-hand.

În studiul de caz prezentat, sunt exemplificate situații în care compania de asigurări este cea care are de pierdut din cauza comportamentului fraudulos al clientului său, iar informația este importantă pentru ca o piață să funcționeze cât mai corespunzător.

Frauda în asigurări nu este definită ca atare în Codul Penalromânesc. Așa cum e cazul în multe țări. Din acest motiv, cei care încearcă să înșele societățile de asigurări prin cereri frauduloase de despăgubire nu prea de ce se teme decât de eșecul în sine al demersului.

Solicitările frauduloase de despăgubiri pe baza poliței de asigurare nu poate fi incadrată juridic la infracțiunea de înșelăciune, pentru că legea românească nu pedepsește decât fapta consumată, nu și tentativa, așa cum se întâmplă spre exemplu în cazul tentativei de omor.

Practic, dacă încerci să înșeli o companie de asigurări și nu reușești, datorită faptului ca asiguratorul descoperă tentativa de fraudă, ești nevinovat potrivit legislației din România, iar societatea de asigurări îi poate trimite în judecată pe fraudatori cel mult pentru fals în declarații.

Teama de fraudă a asiguratorilor, combinată cu refuuzul măsurilor concrete pentru combaterea ei, face ca cei care au de suferit să fie asigurații onești și cinstiți. Uneori din rea-voință și pentru a eluda costurile de despăgubire, alteori dintr-o suspiciune exagerată, generată de lipsa mijloacelor de prevenire, unele societăți de asigurări ajung să încadreze dosare la fraudă chiar dacă acestea nu sunt.

Din această cauză, rezolvarea dosarelor de daună durează foarte mult, iar uneori despăgubirile sunt refuzate pe nedrept, cazurile ajungănd în justiție, iar prejudicii suferă atât asigurații, cât și imaginea și activitatea companiilor de asigurări.

Bibliografie

Akerlof, G.A. “The Market for Lemons: Quality Uncertainty and the Market Mechanuism, in Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986

Angela Rogojanu, Comunicare și Limbaj Economic, Editura ASE, București, 2005

Dragotă V., Ciobanu, A., Obreja L., Dragotă, M. Management financiar, vol. I, Ed.Economică, București, 2003

Friedrich A. Hayek, Drumul către servitute, Editura Humanitas, București, 1994

Iancu, A. Bazele teoriei politicii economice, Editura All, București,1998

Iovițu M., Bazele politicii sociale, Editura Eficient, București 1997

Iovițu M., Teoria și practica bunăstării, Editura Teora, București 2000

Joseph E Stiglity; The Quarterlz Journal of Economics, November 2000, The Contribution of the economics of information to twentieth century economics

J.M. Keynes, Teorie generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, Editura Științifică, București 1970

Kreps D., Game Theory and Economic Modelling, Oxford Press, 1987

Loubergé, Henri, Economie et finance de l assurance et de la reassurance, Paris, Dalloz, 1985.

Monica Dudian (coord), Economie, Editura All Beck, 2005

Monica Dudian, D. Hur, Teoria economică a firmei, Editura ASE, 2003

Stroe R., Finanțe, Editura ASE, 2002

Suciu M.C., Avantajul competitive și capitalul intellectual în Convergențe economice în Uniunea Europeană, Editura Economică, București, 2002

Tașnadi A. și C. Doltu, Mirajul neoclasicismului, Editura Economică, București, 2000

Vacarel, I., Bercea, Fl., Asigurari si Reasigurari, Editura Expert, Bucuresti, 1998,

http://teoraeco.blogspot.com/2010/09/teoria-pietelor-cu-informatie.html

http://www.wall-street.ro/articol/Finante-Banci/78730/Cereri-de-daune-frauduloase-in-asigurari.html

http://www.asigurareamasinilor.ro/constat_237_daca-e-criza–e-frauda-in-asigurari.html

http://www.capital.ro/cat-de-ampla-si-sofisticata-e-frauda-in-asigurari-189086.html

Cazuri de frauda in asigurari pe timp de criza