Asigurarile Sociale In Romania. Somajul Si Politicile Antisomaj
INTRODUCERE
Creșterea alarmantă a nivelului șomajului, asociată cu o diminuare a ocupării forței de muncă, constituie probleme de interes deosebit, care au nevoie de rezolvare.
Ultimele trei decenii, văzute prin prisma evoluției șomajului, au determinat statele să acorde o importanță deosebită acestui fenomen.
Plecând de la discuțiile și problematizările realizate la nivel internațional fiecare stat își concepe o politică proprie în domeniul pieței muncii. Promovarea diferitelor tipuri de politici se realizează de cele mai multe ori, în conformitate cu situațiile concrete existente într-o țară sau alta.
Studiul de față își propune, în primul rând, să descrie și să compare politicile sociale existente în domeniul șomajului.
Proiectate ca modalitate de a garanta securitatea economică a persoanelor rămase fără loc de muncă, politicile de protecție a șomerilor constituie un domeniu distinct al politicilor de securitate socială. Ele s-au dezvoltat pe modelul sistemelor de asigurare socială.
Pentru societatea modernă companiile de asigurări sunt o prezență indispensabilă a vieții social – economice și nu numai, conducând la cifre de afaceri impresionante.
Cât privește organizarea asigurărilor de risc, acestea se pot realiza în sistem privat sau public. De ce se asigură oamenii în mod voluntar? În ce condiții piața privată va furniza asigurări? Sunt întrebări care ne oferă coordonatele a două dimensiuni: cererea și oferta de asigurări. Într-un anumit fel se poate spune că limitele asigurărilor private au condus și susțin în prezent asigurările sociale (capitolul 1.3.2.). contribuțiile directe, obligatorii sunt elementul principal ce diferențiază asigurările sociale de alte modalități de protecție socială. Raportul dintre asigurările private și cele sociale se subsumează raportului public – privat. Or, acesta este dependent de întrunirea sau nu a cerințelor de funcționare a mecanismelor de piață.
Statul poate să intervină pe motive de redistribuție (aceasta reprezintă în mare o problemă politică) sau de eficiență – existența unei imperfecțiuni pe piață (condiție necesară dar nu și suficientă pentru a justifica o intervenție) (N. Barr, 1993).
Argumentele pentru reușita guvernelor indică: comportarea electoratului și birocrații – ca importante surse de influență deformată (capitolul 1.4.).
Ar fi bine însă să fie făcută o distincție între ce se proclamă și ce se urzește cotidian în materie de control economic și social.
„Cheltuielile economice ale statului nu sunt cele care au crescut cel mai mult. Redistribuirea a crescut progresiv peste tot și conferă statului un rol important” (M. Dogan, 1992).
Sunt cunoscute două modalități concurente, dar inegal utilizate de organizare a asigurărilor sociale: acumularea contribuțiilor în fonduri speciale (asigurări pure pe care le găsim în mod special în cazul asigurărilor de tip privat) sau sistemul larg răspândit, al transferurilor în flux (PAYG), redistributiv – fiecare modalitate prezentând avantaje și limite (capitolul 1.5.).
Sistemul românesc de asigurări sociale este organizat preponderent pe principiul fluxului (PAYG).
S-a introdus limitarea contribuției la nivelul a 2,5 salarii medii pe economie, cu motivarea de a se disponibiliza resurse pentru asigurările private. Se intenționează ca asigurările private să fie obligatorii. În viitor ne așteptăm la inițierea sectorului privat în domeniul asigurărilor. Sistemul public rămâne însă dominant în ce privește asigurările sociale.
Nu trebuie pierdut din vedere faptul că avem de-a face cu producerea de bunuri și servicii care au un pronunțat caracter de bun public, unde nu funcționează mecanismul de piață.
Asigurările sociale au fost puse în operă cu o destinație precisă: compensarea pierderilor de venit suferite de persoanele active ocupațional după această perioadă.
Argumentele pentru o implicare a statului în furnizarea de asigurări sociale de șomaj sunt de natură a explica de ce piața privată nu furnizează prestații de asigurări sociale pentru șomeri și de ce statul intervine în a organiza un astfel de sistem (capitolul 1.6.).
România a dispus încă dinaintea celui de-al doilea război mondial și dispune și în prezent de un sistem relativ dezvoltat de asigurări sociale (capitolul 1.7.).
Din punctul de vedere al acoperirii diferitelor riscuri de pierdere a veniturilor, sistemul de asigurări sociale organizat de statul socialist era aproape la fel de complet ca sistemele cele mai dezvoltate din Occident.
Un singur element a lipsit acestui sistem, chiar și înaintea celui de-al doilea război mondial: asigurările de șomaj (capitolul 2.1.). Considerarea politicilor sociale socialiste este importantă deoarece reprezintă moștenirea de la care se pornește în reforma sistemului de asigurări sociale și de politică socială.
Abordările șomajului sunt diferite de la o țară la alta, concretizându-se în raport cu situațiile reale existente la un moment dat (capitolul 2.3.1.). Există o largă libertate pe care o colectivitate o are în alegerea tipului de sistem de bunăstare și a gradului său de dezvoltare. De asemenea se înregistrează oscilații de atitudine în reacția publicului față de zone diferite ale politicilor sociale (capitolul 2.3.3.). Această diversitate a modurilor de raportare a populației la problemele sociale își are sursa în tradiția culturală a societății, în încrederea de care se bucură guvernul și capacitatea sa de a iniția și propune soluții, de a fi în contact cu opinia publică și de a ține cont de reacțiile acesteia.
Susținând ipoteza unei consistențe doctrinare a programelor de protecție socială a principalelor partide politice românești, Mălina Voicu și Bogdan Voicu doresc să testeze consistența electoratului românesc. Cei doi au dorit să testeze dacă electoratul fiecărui partid în parte aderă la programe sociale de tipul celor propuse de formațiunea politică simpatizantă în perioada 1996 – 1997. Sursele de date utilizate nu au fost proiectate pentru o analiză de tipul celei realizate de autori aici. De altfel, anchetele reprezentative destinate unui scop similar nu au fost realizate încă în România. Concluziile studiului arată că valorile și politicile sprijinite de simpatizanții majorității partidelor sunt în bună concordanță cu programul partidului simpatizant. Cu puține excepții nu se înregistrează polarizări ale electoratului, românii susținând puncte de vedere similare, indiferent de simpatiile lor politice. Diferențele sunt de nuanță. Opțiunea populației pare să se îndrepte către un stat puternic angajat în organizarea și controlul vieții sociale și economice, principal creator de norme, cu un sector public important, în ciuda preponderenței proprietății private (M. Voicu și B. Voicu, 1999).
Evenimentele politice, economice și sociale ale țărilor central – este europene au survenit către finalul procesului de adaptare la noul cadru economic parcurs de țările industrializate, în care, la rândul lor, urmează a se integra (capitolul 2.3.5.). Caracteristicile șomajului în țările în tranziție au fost asemănătoare: o pondere ridicată a șomajului în rândul tinerilor (sub 25 de ani), o creștere a șomajului de lungă durată și diferențieri ale ratei șomajului pe regiuni în cadrul aceleiași țări.
Setul politicilor de tranziție adoptate în țările est europene a trebuit să aibă în vedere și cadrul legislativ care reglementează piața muncii. Un loc central l-au ocupat preocupările privind definirea și suportul persoanelor rămase fără loc de muncă (capitolul 3).
Distincția între modelul clasic de suport, politicile de tip pasiv, financiar, al șomerilor și cele de tip simulator, de creare a oportunităților și de suport a reinserției în piața muncii a fost făcută chiar înaintea anilor ’70. Delimitarea politicilor pasive de cele active are și caracter metodologic. Capitolul 3 al lucrării descrie tipurile de măsuri, precum și elementele de politică pasivă și activă din câteva țări din Europa Centrală și de Est cu o referire prealabilă la cele din țările industrializate. Din considerente mai mult geografice, printre statele Europei Centrale și de Est am inclus: Cehia, Bulgaria, Polonia, Ungaria și România. Alături de acest aspect intervin și o serie de similarități care facilitează într-o bună măsură demersul comparativ. Separarea măsurilor active de cele pasive poate clarifica, într-o mare măsură, impactul pe care l-au avut asupra stopării creșterii șomajului și asupra menținerii lui la „cote acceptabile”.
Concluziile elaborate succint mai degrabă problematizează în loc să ofere răspunsuri. Simpla lor enumerare poate constitui o sursă pentru descoperirea soluțiilor în problema analizată.
CAPITOLUL I
ASIGURĂRI SOCIALE
STRUCTURA STATULUI BUNĂSTĂRII. OBIECTIVE.
OPȚIUNI DE POLITICĂ SOCIALĂ
Din punct de vedere al structurii fundamentale există o mare similaritate între toate statele bunăstării dezvoltate în secolul XX. Făcând abstracție de particularitățile generate de economia socialistă și statul socialist al bunăstării prezintă aproximativ aceeași configurație.
Dacă în sistemul socialist bunăstarea colectivă era produsă în cadrul unui mix economică-politic (statul orienta întreaga producție și distribuție în așa fel încât obiectivele sale politice să fie realizate), în sistemul capitalist occidental diferențierea dintre economie și politică în producerea bunăstării colective este tranșantă.
Am putea vorbi de două mecanisme distincte de producere a bunăstării, unul primar prin intermediul economiei de piață și unul secundar prin mecanismele politicii sociale. Economia de piață ca producător primar prezintă o serie de limitări structurale în ceea ce privește realizarea obiectivului final:
în primul rând din punct de vedere al producerii bunurilor necesare, putem identifica:
distorsiuni ale cererii
Cererea pe piață trebuie să exprime în mod efectiv necesitățile de consum ale populației. Pentru aceasta însă, consumul trebuie să fie caracterizat prin două caracteristici: rivalitate și excludibilitate.
distorsiuni ale costurilor / beneficiilor
Este vorba despre costurile sociale (pe care le plătește colectivitatea) și beneficiile sociale (de care beneficiază colectivitatea). Aceste costuri și beneficii, care nu sunt luate în considerație în ecuația producător / cumpărător, sunt denumite tocmai din această cauză externalități. Omenirea se află în fața necesității presante de a judeca producția bunurilor nu numai din perspectivă strict economică, ci dintr-una mai largă, socială și umană.
distorsiuni produse de monopol
Monopolul distorsionează atât prețul, cât și cantitatea produselor. Economiștii au demonstrat că situația de monopol, indiferent dacă este vorba de monopol de stat sau privat, duce la prețuri ridicate și la subproducție.
Iată tipurile de bunuri care nu sunt produse optimal prin mecanismele pieței:
bunurile sociale sau publice pe care mecanismele pieței nu le-ar produce; acestea nu prezintă caracteristicile rivalității și excludibilității;
bunurile social dezirabile care sunt produse suboptimal;
bunurile social indezirabile care vor tinde să fie supraproduse în raport cu necesitățile sociale;
bunurile care implică costuri sociale ce vor tinde să fie supraproduse.
2) în al doilea rând piața este excesiv de inegală lăsând secțiuni importante ale colectivității sub nivelul de bunăstare, considerat de către colectivitatea respectivă a fi acceptabil. Pot fi desprinse mai multe surse de dezechilibre mari în producția primară realizată prin intermediul pieței:
limitări ale capacității individuale de obținere a veniturilor;
inegalități în șansa de câștig datorită unor factori sociali structurali, iar nu individuali.
O parte însemnată a populației active nu poate găsi un loc de muncă (șomajul) sau doar locuri de muncă cu timp parțial;
Veniturile din proprietate și capital tind să fie mai ridicate decât veniturile salariale;
cei care ocupă posturi de muncă ce presupun calificare mai ridicată vor obține venituri substanțial ridicată vor obține venituri substanțial mai mari decât cei care ocupă posturi mai slab calificate;
dezechilibrul dintre nevoi și posibilitățile de câștig. Există câteva grupuri tipice de persoane / familii care în condițiile unei societăți normale, bazate pe economia de piață au dificultăți de obținere a veniturilor necesare unei vieți decente. (Șomerii se numără printre aceștia).
Aceste limitări structurale dovedesc că nu întotdeauna mecanismul pieței duce la un rezultat eficient și că, de asemenea, în anumite sectoare nu există ofertă. Considerând toate aceste limite de principiu ale economiei de piață statul a început să dezvolte o serie de funcții complementare economiei al cărei obiectiv ultim este de a corecta producerea bunăstării colective generată de mecanismele pur economice. Acțiunile sociale corective, ce se organizează în jurul unor obiective sociale, utilizează resurse provenite din redistribuirea resurselor primare. Redistribuirea bunăstării se realizează în mai multe forme:
1) finanțare de către stat (dar și de către colectivitate în formele sale specifice), a bunurilor publice sau de interes public; consumul individual de bunuri, de interes social, este sprijinit pe diferite căi de către colectivitate. Modalități:
gratuitatea;
subvenția;
alte forme: reducerea de taxe / impozite; reglementări.
2) transferuri financiare de la cei cu resurse mai multe la cei cu resurse mai puține (în nevoie). Există două tipuri de transferuri: financiare, și în natură. Mecanisme:
asigurările sociale – transfer financiar contributoriu;
transferuri universale categoriale – non-contributorii;
asistența socială financiară – transfer financiar non-contributoriu bazat pe testarea mijloacelor.
Primul mecanism – finanțare de către stat – presupune o implicare directă a statului, o interferență cu piața privată. Iată că, dacă piața nu are rezultate pozitive, statul intervine pe motive de eficiență. Transferul de venit nu este un tip de intervenție directă în mecanismele pieței, aceasta permite beneficiarilor să-și cumpere bunuri la libera alegere la prețurile pieței (de exemplu, alocațiile pentru șomaj permit celor ce și-au pierdut veniturile să-și cumpere alimente). Transferurile de venit pot fi legate de tipuri specifice de cheltuieli cum sunt: bonuri de masă, înlesniri pentru locuit, servicii de sănătate, educație.
Transferurile se realizează în direcții deosebite și după criterii diferite.
Transferuri (redistribuție) de venituri pe verticală: resursele financiare sunt transferate de la persoanele cu venituri ridicate la persoanele cu venituri mai reduse; adică de la cei bogați la cei săraci. Uneori redistribuția pe verticală poate avea și un sens invers: de la cei săraci la cei bogați.
Transferuri (redistribuție) pe orizontală. Aici redistribuția nu se face în raport cu mărimea veniturilor, ci cu dimensiunile nevoilor: de la cei sănătoși la cei bolnavi, de la cei fără copii la cei cu copii, de la cei cu familii mai puțin numeroase la cei cu familii mai numeroase, de la cei care au un loc de muncă la cei în șomaj etc. Desigur unele transferuri pe orizontală pot fi interpretate a fi tot pe verticală.
Iată că de data aceasta nu eficiența este cea care determină statul să intervină, mai precis nu din motive de eficiență intervine statul, ci din motive de dreptate socială, de echitate. Întrebarea este când inegalitățile sociale și economice se justifică? Când o societate este dreaptă? „După Rawls, inegalitățile sociale și economice se justifică numai dacă sunt în beneficiul celor mai defavorizați, și trebuiesc văzute ca o încercare de a câștiga și pentru cei mai defavorizați un spațiu de așteptări care să permită cultivarea sensului valorii propriei vieți” (Mihaela Sârbu Czbor, 1996). Aceasta în măsura în care acel beneficiu de care se bucură cei mai defavorizați este în termeni de așteptări, iar cel mai important bun social ar fi respectul de sine. Din această perspectivă o societate este dreaptă dacă orice inegalități din cuprinsul său contribuie fie și în cea mai mică măsură la creșterea așteptărilor celor mai defavorizați. Tocmai pentru că nu pot stabili, nu am dreptul să stabilesc cine trebuie să fie sacrificat și cine nu – imparțialitatea pare singura soluție, astfel încât cei mai defavorizați să beneficieze pe termen lung de o creștere a așteptărilor, să-și vadă sporite șansele de realizare a planurilor lor particulare în viață. Această soluție presupune o libertate reală a accederii la existența publică.
Dacă este să elaborez o politică socială cum o pot face în mod drept? Pentru evaluarea unei politici sociale mai poate să existe o cale în afara celei modelate economic, o cale ce ia în serios autonomia politicului. Concepția politică a lui Rawls despre dreptate pleacă de la anumite intuiții fundamentale caracteristice culturii politice publice a unei democrații:
ideea că o societate este o întreprindere bazată pe cooperare echitabilă;
indivizii sunt persoane libere și egale, capabile să se angajeze în cooperare pe parcursul vieții lor.
În plus, spațiul politic este unul constituit, nu dat. Important este în ce condiții se poate fixa acordul rezonabil sau dezacordul rezonabil. La limită, pentru Rawls, spațiul politic (în măsura în care este guvernat de concepția politică despre dreptate) reprezintă forumul pentru marcarea publică a diferențelor, pentru aducerea acestora explicit, pentru afirmarea și recunoașterea lor publică. Iată că, paradoxal, ceea ce-i unește pe participanții la acest spațiu sunt tocmai diferențele. Pentru a se evita intervenția autoritară a statului ar fi important ca politicul să se constituie ca un adevărat spațiu public în care să fie posibilă discutarea liberă și explicită a diferitelor concepții particulare despre bine, fără ca nimeni, nici măcar statul, să aibă dreptul de a respinge o concepție particulară despre bine ca fiind falsă. Ceea ce este subliniat, din această perspectivă oferită de Rawls, este dialogul rațional și importanța publicității.
J. Habermas subliniază de asemenea, „capacitatea sferei publice a dialogului și comunicării de a aduce explicit cerințele universale de validitate prin care diferite concepții particulare despre bine sunt public verificate și criticabile” (Mihaela Sârbu Czbor, 1996). Se subliniază atât de către Rawls, cât și de Habermas importanța sferei publice, a comunicării, a dialogului prin care orice decizie trebuie să fie public verificabilă, criticabilă și inteligibilă. Pentru Rawls modalitatea de evaluare a unei politici sociale presupune discutarea publică a criteriilor ce îi stau la bază. Pentru Habermas este mai importantă profunzimea relației unui program social cu lumea vieții trăite și al deschiderii acestui program către o discutare critică a sa la nivelul formării opiniei și voinței publice. Astfel, cu cât un program social satisface mai mult cerințele raționalității comunicative, nevizând în primul rând, sau nu numai controlul, acțiunea strategică, ci mai degrabă includerea în formarea sa a consensului rațional al celor cărora urmează să li se aplice, cu atât este mai drept. Pentru Rawls, raționalitatea și rezonabilitatea (văzută ca o capacitate de recunoaștere a pluralismului) sunt capacități ale individului de a-și dezvolta propria concepție despre bine și sentimentul dreptății. Pentru Habermas, raționalitatea reprezintă capacitatea agenților umani de a depăși simplele lor păreri subiective și de a ajunge să se asigure prin reciprocitatea convingerii rațional adecvate, de unitatea lumii obiective și de intersubiectivitatea lumii vieții lor. Și Rawls și Habermas încearcă să redea politicului autonomia, scoțându-l din stare de subsistem aflat în slujba eficienței funcționării sistemului social total.
Este o nouă viziune cea legată de scopuri, stabilitatea scopurilor politicii sociale. Pentru amândoi politicul este o încercare de a reface de pe poziții laice consensul normativ al lumii moderne, un consens construit, ce respectă întotdeauna pluralismul.
„Nimeni nu este obligat să accepte parabola „cutiei negre” în care energia cererilor și sprijinului politic este transformată în texte legislative, ordonanțe guvernamentale sau simboluri, totuși toată lumea este de acord că toate sistemele politice generează decizii” (M. Dogan, 1993). Cine le ia? Existența unei rețele de comunicare în masă, determină în mod firesc, procese politice foarte diferite de cele generate de vechile și fragmentatele sisteme de comunicare orală.
Această încercare – a lui Rawls și Habermas – vizează redarea autonomiei și responsabilității, a puterii decizionale indivizilor umani.
Opțiunile politicii sociale
„Spațiul opțiunilor de politică socială poate fi înscris pe trei dimensiuni distincte:
1) maximalist versus minimalist: obiectivele politicii sociale sunt maximale, aducând o contribuție colectivă și autonomă substanțială în completarea economiei, la crearea bunăstării sau ele sunt minimale, reziduale, concentrându-se pe suportul unor grupuri marginale.
2) centralizare versus descentralizare.
3) societatea bunăstării versus economia bunăstării. La o limită, rolul cheie în producerea prin mecanisme sociale a bunăstării îl are statul sau un parteneriat larg al tuturor actorilor sociali. La cealaltă, se presupune că economia este capabilă prin propriile sale mecanisme să genereze bunăstarea pentru marea majoritate a populației, în centrul preocupărilor sociale trebuind să fie plasată doar politica antisărăcie”. (C. Zamfir, 1999)
1) Obiectivele politicilor sociale. Strategia minimalistă se fundează pe presupoziția că economia de piață reprezintă producătorul aproape exclusiv al bunăstării pentru marea majoritate a populației. Strategia maximalistă se fundează pe presupoziția că, deși având rolul cel mai important, economia prezintă limite structurale în producerea bunăstării, iar mecanismele sociale trebuie să intervină în mod activ. Funcția redistributivă a colectivității are ca obiectiv nu numai asigurarea unui minim și pentru cei ce nu-l pot produce singuri, ci și o anumită echilibrare a resurselor în raport cu nevoile, în situațiile considerate a fi necesare din diferite rațiuni. Pe fondul acestei strategii maximaliste s-a conturat ideea de drepturi sociale care se referă în mare parte la drepturile cetățenilor la diferite forme de asigurare a bunăstării.
2) Mecanismele producerii bunăstării. În modelele clasice de politică socială sunt luate în considerare de regulă, trei mari mecanisme de producere a bunăstării, cu opțiuni diferite asupra producerii fiecăreia dintre ele. Economia este acceptată ca producătorul principal. Strategia minimalistă pune accent masiv pe importanța acestui mecanism. Statul, în prelungirea sau în completarea economiei este cel de al doilea mare producător de bunăstare. Strategia maximalistă accentuează statul ca producător direct și ca redistributor al mbunăstării. Un al treilea producător al bunăstării, cu un rol relativ modest îl reprezintă societatea civilă, motivată mai ales de rațiuni caritabile. Strategia minimalistă mizează mult pe rolul caritabil al societății civile ca un complement al economiei, de preferat chiar statului. Modelele care accentuează rolul statului în producerea bunăstării tind să acorde societății civile un rol mai degrabă marginal. În ultimul timp se vorbește despre societatea bunăstării, unde societatea cu toate componentele sale are un rol semnificativ în producerea bunăstării. Opțiunea politicii sociale nu este atât între diferite tipuri de stat, cât între diferite tipuri de producere a bunăstării: economia ca unic producător al bunăstării, complementar cu statul corector marginal ale ei versus colectivitatea ca organizator și producător al unui însemnat sector al bunăstării.
3) Schimbarea rolului social al statului. Alternativa clasică stat al bunăstării sociale versus stat antisărăcie pare a fi depășită de ideea diversificării mecanismelor de producere a bunăstării.
Alternativa care se prefigurează este cea a unei combinații formată din economia de piață, stat, societate civilă și comunitate drept furnizoarea optimă a bunăstării, statul având pe lângă rolul de producător direct al bunăstării tot mai mult pe cel de organizator al producerii sociale a bunăstării. Acest nou rol posibil al statului pare a soluționa într-un mod nou disputa generată de criza statului bunăstării în anii ’80. Nu dezmembrarea treptată, ci perfecționarea capacităților statului este factorul crucial al dezvoltării social economice. Raportul mondial pe 1997 al Băncii Mondiale are ca temă rolul statului. Opțiunea fundamentală a raportului este îmbunătățirea capacităților statului de a contribui la maximizarea bunăstării, iar nu retragerea din aceste funcții. Problema nu este dacă statul ar trebui să-și sporească sau să scadă funcțiile în producerea bunăstării, ci că el trebuie să-și perfecționeze capacitățile în a identifica și promova combinația cea mai bună de producere a bunăstării. La baza diferitelor strategii stau opțiuni ideologice distincte în ceea ce privește potențialitățile statului. Strategia minimalistă se sprijină pe ideea că statul este birocratic, ineficient, rău în mod fundamental. Singura soluție este micșorarea rolului său cât mai mult și cât mai rapid posibil. Programul societății bunăstării gândește statul ca un instrument comunitar important care nu trebuie abandonat, redus cât mai mult cu putință, ci îmbunătățit, chiar reformat în multe privințe, făcut mai eficient. El are o funcție esențială: mobilizarea resurselor interne ale colectivităților și promovarea parteneriatului social la toate nivelele.
4) Diversificarea resurselor bunăstării. Criza prin care a trecut statul occidental al bunăstării în ultimele două decenii a dovedit că este imposibil ca doar statul să-și asume, în prelungirea economiei, întreaga responsabilitate pentru bunăstarea comunității. Este necesară promovarea unui nou mix de producere a bunăstării în care alături de stat și celelalte componente aloe sale să-și asume un rol mai însemnat. Este vorba despre: organizațiile non-guvernamentale, comunitatea însăși ca sursă potențială, întreprinderile care printr-o strategie a bunăstării bazate pe muncă vor avea probabil un rol special, precum și oamenii și familiile lor care ar putea fi stimulați și sprijiniți să producă ei înșiși bunuri și servicii pentru acoperirea propriilor nevoi.
5) Populația țintă. Strategia maximalistă promovează o protecție socială largă bazată pe solidaritatea întregii comunități; evitarea situațiilor de sărăcie degradantă și cronică; suport social pentru grupurile caracterizate prin dezechilibre între resurse și nevoi. Strategia minimalistă are ca obiectiv reducerea suportului social atât prin înalta focalizare a transferurilor de care se presupune că ar trebui să beneficieze doar segmentele sociale aflate în nevoie extremă, cât și prin minimizarea serviciilor sociale publice și transferul într-o măsură cât mai ridicată a costurilor acestora către beneficiar; accentul cade pe responsabilitatea individuală pentru propria bunăstare. Nici una din aceste opțiuni nu pare a reprezenta o soluție viabilă. Soluția pare a se prefigura pe linia unei definiri mai stricte a categoriilor de situații în care suportul social este necesar, cât și prin introducerea diferitelor forme de contribuții pentru serviciile primite, evitându-se însă scindarea comunității într-o majoritate care doar contribuie, fără a beneficia și o minoritate care beneficiază fără a contribui.
6) Ajutor social versus investiție socială. La o limită se înscrie o politică socială axată pe intervenții punctuale și limitate de ajutor social a celor aflați în nevoie. La limita opusă politica socială se poate orienta spre o varietate de forme de suport / sprijin: promovarea solidarității și coeziunii sociale, promovarea de oportunități egale, dezvoltarea capitalului uman, prevenirea unor patologii sociale ca excluziunea socială, explozia delicvenței, limitarea polarizărilor sociale, promovarea bunurilor sociale. Un loc important aici îl ocupă investiția socială. Solidaritatea este un element important. În ceea ce privește șomerii, accentul nu cade pe ajutorul economic care să asigure simpla supraviețuire, ca mod de a-i motiva să se reintegreze cât mai rapid în sistemul muncii, ci pe oferirea de șanse pentru o viață activă, care să producă un nivel acceptabil de bunăstare.
7) Beneficii sociale cu participare socială sau beneficii sociale necondiționate. Statul bunăstării sociale universalist a promovat un nou tip de drepturi: drepturile sociale. În contextul social al anilor ’60 – ’70, accentul a fost pus aproape exclusiv pe drepturile sociale și mult mai puțin pe responsabilitatea și participarea socială. În statul clasic universalist al bunăstării, multe dintre beneficiile sociale sunt atribuite necondiționat. Din acest motiv el a fost criticat de faptul că nu stimulează suficient reintegrarea în muncă, tinzând să genereze o stare de dependență de beneficiile sociale. Statul rezidualist caută să motiveze reintegrarea prin oferirea de beneficii reduse. O asemenea tehnică ridică două probleme distincte: pe de o parte presupune existența nelimitată de locuri de muncă singura problemă fiind voința individuală; pe de altă parte, efectul secundar negativ al beneficiilor scăzute este marginalizarea și excluziunea socială, fapt ce echivalează cu scăderea, iar nu creșterea șanselor de reintegrare în viața socială activă.
Alternativa este dezvoltarea unui pachet de beneficii / responsabilități, în care beneficiile sociale să fie cuplate cu diferite forme de participare socială. La limită, beneficiile non-contributive trebuie împletite cu participarea la activități de interes colectiv: fie programe de munci publice, fie alte forme de participare la soluționarea unor probleme sociale de interes colectiv. „Principiul acestui sistem de bunăstare socială poate fi formulat astfel: beneficii sociale pentru muncă și muncă pentru beneficii” (C. Zamfir, 1999). Legarea beneficiilor sociale de participare se poate realiza prin mai multe forme:
măsuri active de creare de locuri de muncă și de reinserție în muncă;
dezvoltarea de variate forme de participare la activități de interes social pentru cei care nu pot să-și găsească locuri de muncă;
crearea unui sistem de securitate socială care să încurajeze munca și participarea socială.
asigurări sociale versus asistență socială reprezintă o expresie tipică pentru relația dintre muncă și beneficii sociale.
Asigurarea socială înlocuiește un venit pierdut în mod proporțional cu contribuția din timpul vieții active. Asistența socială compensează lipsa de venit cu un venit mai mic capabil doar să asigure o minimă subzistență. Sistemele actuale de securitate socială se confruntă cu o dilemă din acest punct de vedere: a răsplăti efortul sau a acorda sprijin necondiționat. O politică socială activă se caracterizează și printr-un sistem înalt comprehensiv de asigurări sociale, care să îi compenseze pe cei care muncesc și contribuie, când se vor afla în nevoie. Sistemul de asigurări reprezintă un extrem de puternic stimulent de integrare activă în viața economică. El poate fi un amestec de PAYG (pay as you go) și investiții / acumulare, de componente publice și private. Principiul de bază al său trebuie să fie: beneficii proporționale cu contribuția, deși un anumit transfer de la cei cu contribuții mari la cei cu contribuții mai mic este inevitabil. Nivelul acestui transfer trebuie însă să fie transparent și decis printr-un proces democratic.
8) suport social pasiv versus măsuri active de suport.
La o limită se plasează preferința pentru suportul în bani și în natură a celor care sunt lipsiți de resursele necesare. Este o intervenție strict compensatorie: ce nu poate persoana să obțină, colectivitatea completează până la un minim. Singura componentă activă este presupusa motivare a persoanei în cauză de a-și găsi resurse proprii, datorită suportului minimal oferit. Efectul negativ este crearea capcanei sărăciei, a unei stări de dependență complementar cu o adaptare la un stil de viață, de subzistență și înfundarea în marginalizarea socială ireversibilă.
La cealaltă limită se înscrie politica de suport activ, caracterizată, pe de o parte, prin oportunități, iar pe de altă parte prin suportul persoanelor aflate în dificultate de a reface și dezvolta capacitățile de viață autonomă, de reinserție socială. În această din urmă opțiune se înscriu atât politici de creare de locuri de muncă, oportunități de participare la activități de interes social-colectiv, dezvoltarea capacităților personale atât profesionale cât și mai generale de viață, în fine, forme de responsabilizare pentru propria viață și față de ceilalți. Politicile active se plasează atât la nivel personal, cât și colectiv: programe de dezvoltare comunitară și regională. În acest context un rol crucial îl joacă promovarea serviciilor de asistență socială. Sprijinul social trebuie adresat capacității personale și colective de autodezvoltare și autosuficiență.
9) Beneficii sociale universale versus beneficii înalt focalizate.
Sistemul de beneficii sociale excesiv de generoase, acordate pentru categorii sociale foarte largi, mai puțin raportate la nevoia reală este considerat tot mai mult în ultimul timp ca fiind prea costisitor și chiar inechitabil. Opusul său – beneficii înalt focalizate pentru cei aflați în sărăcie extremă – este și el din ce în ce mai criticat. Opțiunile complexe combină abordările categoriale cu variate forme de testare a nevoii și de autofocalizare. Este foarte important să se evite oferirea de ajutor doar unor categorii caracterizate prin sărăcie extremă neglijându-se persoanele relativ sărace sau aflate în diferite situații de dificultate. (C. Zamfir, 1999)
10) Relația politică socială – economie a generat mai multe abordări alternative. Statul universalist clasic al bunăstării s-a dovedit a conține unele efecte perverse de frânare a economiei. El a fost un factor însă nici pe departe cel mai important, al dificultăților economice ale sfârșitului anilor ’70 – ’80. Politica neoliberală dură de tăiere a formelor de suport social în speranța stimulării economiei a generat rapid propriile efecte negative asupra societății și economiei. Experiența trecutului susține necesitatea identificării mecanismelor unei protecții sociale „prietenoasă economic”, care să îmbine protecția socială cu stimulenți importanți pentru creșterea economică.
11) Nivelul cheltuielilor sociale publice. Există două opțiuni limită. Pe de o parte se argumentează că un nivel cât mai scăzut al cheltuielilor sociale publice ar fi o precondiție a echilibrării macroeconomice și un mijloc de reorientare rapidă a forței de muncă spre sectoarele eficiente economic. La cealaltă limită – promovarea unei politici sociale la limita de sus a potențialului economic.
12) Bunăstare bazată pe muncă sau separarea completă a bunăstării de muncă. Statul bunăstării a tins în mod special în prima sa fază să reprezinte ceea ce s-ar putea numi o societate a bunăstării diferențiată echitabil după muncă. Ea combină echitatea și bunăstarea socială cu diferențierea stimulatoare. Statul bunăstării, mai ales în cazurile în care el a atins nivelurile cele mai ridicate, ca de exemplu în Suedia, a început să asigure un nivel substanțial ridicat de bunăstare tot mai mult independent de muncă. De la început statul bunăstării s-a confruntat cu o complexă dilemă legată de relația dintre muncă și bunăstare. În principal există aici două direcții mari de abordare a acestei relații:
a) bunăstarea bazată pe muncă pe care o găsim cel puțin ca intenție, în programele neoconservatoare, dar și în țările cu un nivel economic mai scăzut; ea pare să fie deosebit de importantă în țările foste socialiste în procesul tranziției.
b) separarea completă a bunăstării de muncă.
Cea de a treia cale propusă de Atkinson (1992), constă în mod special într-un nou tip de parteneriat între muncă și capital, bazat pe o creștere a participării la profit a salariaților și dezvoltarea unui sistem de securitate socială la nivelul întreprinderilor, pe baza unor principii cooperatiste.
Se conturează două opțiuni în contextul țării noastre:
Politică socială a bunăstării versus politică socială de supraviețuire.
Politica socială a bunăstării – este o politică socială accentuată situată chiar cu un pas înaintea posibilităților economice și, în mod special, imaginativă. Direcția generală ar putea fi constituirea unei societăți a bunăstării în care fiecare componentă să aibă un rol specific: economia de piață, statul, comunitatea, societatea civilă, familia, individul. Această abordare încearcă să combine inițiativa și responsabilitatea individuală cu solidaritatea socială care oferă un mecanism suplimentar vital de a face față multiplelor situații de risc și nevoie. Principiul responsabilității complementare colectivitate / individ este realizabil doar prin încorporarea în filosofia suportului social a multiplei condiționalități referitoare la asumarea responsabilității, la muncă și participare. Activizarea întregii colectivități, în mod special a celor săraci, este un obiectiv central al politicii sociale. Investiția socială, mijloc important de dezvoltare colectivă, trebuie să primească o atenție specială.
Politica socială a supraviețuirii – bunăstare produsă de economie, complementar cu o politică socială axată pe controlul sărăciei. O asemenea abordare promite să fie productivă în dublu sens. Pe de o parte, ea este inevitabilă în condițiile lipsei de resurse, fiind impusă totodată de imperativele echilibrării macroeconomice. Pe de altă parte, ea este o condiție pozitivă crucială pentru disciplinarea forței de muncă și stimularea creșterii economice rapide, atât prin reducerea impozitelor, cât și prin motivarea performanței. În compensare resursele minime existente trebuie focalizate pe suportul celor mai săraci dintre săraci.
Dacă prima opțiune este un țel, cea de a doua variantă se concretizează ca opțiune pentru o Românie în tranziție.
1.2. CONCEPT
„Asigurare” – provine din limba franceză și desemnează o acțiune întreprinsă pentru a obține siguranța în legătură cu ceva precum și rezultatul acestei acțiuni. Sunt avute în vedere, deopotrivă, planul individual al persoane umane, și cel social, al colectivității, al relațiilor dintre oameni, pentru sporirea certitudinii reușitei unei acțiuni specifice aflate în desfășurare. (I. Mărginean, 1995) Asigurarea este rezultată dintr-un contract ce intervine între părți. Una dintre aceste părți urmărește să obțină certitudinea despăgubirii, a compensației în cazul eșecului unei acțiuni pe care o întreprinde sau a apariției unor evenimente cauzatoare de daune. Cealaltă parte furnizează, la un preț dinainte stabilit, alternativa de care solicitantul are nevoie cel mai adesea o sumă de bani, fără a fi implicată efectiv în acțiunea acestuia. (I. Mărginean, 1995)
1.3. PIAȚA DE ASIGURĂRI: PRIVATĂ – PUBLICĂ
1.3.1. ASIGURĂRI PRIVATE
A acorda este just sau injust doar dacă s-a intervenit în nume individual. Piața este ceva impersonal, o forță impersonală, înrudită cu jocul economic, cu învingători și învinși, iar piața prin distribuția bunurilor nu poare fi nici justă nici injustă. Dreptatea socială nu are sens aici. Oricum am încerca să definim sintagma „asigurări sociale” două planuri trebuiesc distinse; „asigurarea socială” poate fi definită:
ca plan ce oferă indivizilor protecția împotriva riscului;
ca mecanism actuarial pe care sectorul privat îl poate organiza.
Chiar și acolo unde instituțiile nu oferă asigurări în sens b) ele pot fi privite ca asigurări ce oferă siguranță împotriva riscului. Cele două planuri fac o distincție între obiective și metodă.
Pentru societatea modernă companiile de asigurări sunt o prezență indispensabilă a vieții social – economice și nu numai, conducând la cifre de afaceri impresionante. Companiile de asigurări reușesc să obțină un profit considerabil. Sunt două întrebări care se pun:
de ce se asigură oamenii în mod voluntar?
în ce condiții piața privată va furniza asigurări?
CEREREA DE ASIGURĂRI
N. Barr (1992) atrage atenția asupra faptului că un individ rațional ca fi dispus să plătească atâta timp cât valoarea certitudinii obținute (V) va fi mai mare decât prețul net al asigurării (). Deci < V (1)
Prețul net al asigurării este obținut ca diferența dintre prima brută de asigurare () (plătită direct) și media câștigului așteptat a fi obținut din această acțiune, (altfel spus: înlocuirea pierderii estimate dacă nu s-ar asigura) (PL) unde L este pierderea așteptată, iar P este probabilitatea de producere a pierderii.
= – PL (2)
La rândul său, prima brută de asigurare se determină ca sumă a mediei câștigului așteptat, a cheltuielilor (C) și a profitului acestuia (Pr).
= PL + C + Pr (3)
Se poate lesne observa că prețul net reprezintă cheltuielile și profitul companiei de asigurări. Dacă acestea din urmă se încadrează în prețul net acceptat de către populație, activitatea privată de asigurări se va organiza în condiții favorabile. Desigur în realitate situația este mult mai complexă decât am reușit să o prezint aici, cu trimitere doar la câteva elemente de principiu. Important este că, în timp ce indivizii luați izolat se pot confrunta cu incertitudinea, pentru un număr suficient de mare de mare persoane se aproximează certitudinea ca probabilitate agregat. În grup este mai ușor să se obțină o anumită certitudine în acoperirea riscului. Prin urmare, jocul intelectual care stă la baza asigurărilor îl reprezintă întrunirea cerinței legii numerelor mari. În acest caz, dacă venitul (y), media și varianța acestuia (var(y)) pentru fiecare individ sunt independente de cele ale celorlalți și pentru toți există aceeași probabilitate a riscului, pentru fiecare în parte va rezulta un venit mai mic, dar cu o reducere substanțială a riscului. În fapt, acesta tinde către zero când N → ∞.
Varianța venitului (var(y)) reprezintă tocmai riscul cu care este confruntat un individ neasigurat. În condițiile asigurării:
→ 0 când N → ∞ (4)
Adesea, situații cvasiactuariale sunt luate drept bază a unor operațiuni de asigurare privată
OFERTA DE ASIGURĂRI
Posibilitatea practicării asigurărilor private este legată de identificarea unei situații actuariale. Aceasta se referă la cunoașterea probabilității de producere a riscului (a evenimentului cauzator de daune). De regulă, probabilitatea de risc se determină pe baza evoluțiilor anterioare ale evenimentului. (Cea mai frecventă eroare se poate produce prin considerarea că diferite evenimente vor avea în viitor aceeași evoluție ca și în trecut.)
Dacă se poate realiza o estimare adecvată a probabilității apariției riscului, se pot determina și primele de plată ce revin la o anumită valoare asigurată, despăgubirile datorate și profitul asiguratorului după scăderea tuturor cheltuielilor sale. În fapt, asiguratorul are nevoie nu de cunoașterea exactă a posibilității de risc, cât a limitei sale maxime, pentru a avea, la rândul lui, certitudinea că va obține profit de pe urma activității depuse. Este evident că asigurarea privată nu prezintă nici o atractivitate pentru un eventual întreprinzător, dacă acesta nu întrevede posibilitatea obținerii unui profit, eventual unul mai mare decât într-un alt domeniu de activitate. Se presupune însă că existența unei competiții pe piața liberă va modera o eventuală creștere prețului asigurărilor ca urmare a unei supraestimări a limitei de producere a riscului. Dacă un produs are mulți furnizori, concurența îl va forța să producă la costuri efective (eficiența produsului). Firmele care nu sunt în stare să realizeze acest lucru sunt scoase din afaceri. Exercitarea dreptului consumatorului de a alege prețul pe piață dă posibilitatea oamenilor să aleagă mărfurile pe care le doresc, ignorându-le pe cele pe care nu le vor. Aceasta maximizează satisfacția lor (eficiența consumului); de asemenea, înseamnă că produsele nedorite sunt oprite din producție.
Rolul prețurilor pieței este decisiv. Un preț mai mare semnalează consumatorilor faptul că pentru acest produs resursele sunt ineficiente forțându-i să facă economie la consum. Dacă oamenii cumpără chiar și la prețuri mari aceasta înseamnă că oamenii doresc acest produs, iar producătorii trebuie să continue să-l producă. Prin contrast, dacă oamenii nu cumpără produsul, producătorii primesc semnalul să reducă sau să înceteze producția. Forțele pieței dau consumatorilor și producătorilor impulsul de a acționa eficient.
Premisele necesare pentru ca piețele de asigurare să fie eficiente
Multor oameni nu le place riscul și sunt pregătiți să plătească pentru a-l evita sau atenua. Când un individ face o asigurare el cumpără certitudine. Prețul asigurării va depinde de gradul de risc și mărimea potențială a pierderii. Deși asigurarea particulară poate opera eficient în multe domenii, în altele, pot apărea probleme tehnice în ceea ce privește aprovizionarea. Eficiența asigurării particulare cere ca probabilitatea P, din ecuația (3) să îndeplinească cinci condiții (Nicholas Barr, 1994):
1) probabilitatea de producere a riscului la un individ trebuie să fie independentă de aceasta pentru oricine altcineva. Ceea ce înseamnă că asigurarea depinde, pentru valabilitatea ei financiară, de existența în oricare an a unui număr previzibil de câștigători și de cei care pierd.
2) probabilitatea P trebuie să fie mai mică de 1. Dacă P = 1 înseamnă că există certitudinea producerii riscului. De exemplu, piața particulară nu poate oferi asigurare pentru indivizii bolnavi la data contractării asigurării.
3) o a treia condiție este ca P să fie cunoscut sau să poată fi estimat. Dacă nu, companiile de asigurări nu pot calcula prima actuarială și asigurarea particulară este imposibilă.
4) a patra condiție este că nu trebuie să existe o selecție inversă (adversă) care apare când cumpărătorul este în măsură să ascundă față de firma de asigurare faptul că prezintă riscuri minore. Eficiența cere ca indivizii cu riscuri majore să plătească o primă mai mare decât cei cu riscuri minore. Dar dacă firma de asigurare nu poate distinge clienții cu riscurile mari de cei cu riscurile mici, trebuie să-i taxeze pe toți cu aceeași primă bazată pe riscul mediu. Ca rezultat indivizii cu riscuri mici trebuie să facă față unei prime ineficient de mari, și pot să aleagă să nu facă asigurarea; când problema devine serioasă piața poate cădea în totalitate.
5) în final, nu trebuie să existe nici un hazard moral. Problema poate să apară în două feluri:
mai întâi, hazardul moral poate să apară atunci când clientul poate să manipuleze fără costuri probabilitatea P, că evenimentul asigurat se va întâmpla.
al doilea tip de hazard moral, cunoscut ca plată de la a treia persoană, apare atunci când clientul poate manipula mărimea pierderii (L), din ecuația (3). Această situație cauzează supraconsum, creează presiuni asupra primei de asigurare.
Teoretic, piața va aloca eficient când toate premisele se mențin. Când una sau mai multe din premise nu se produc, ne aflăm în situația în care unele bunuri nu se produc sau se produc neeficient. De asemenea, atunci când nu se pot întruni cerințele constituirii unei baze actuariale, asigurările private devin foarte riscante.
Cu toate acestea, asigurările private se organizează în domenii în care nu există o bază actuarială de calcul a riscului asigurat. Asigurările private funcționează în regim de piață și sunt activități deosebit de profitabile. În cazul eșecului pieței în organizarea asigurărilor este necesară intervenția publică. Totodată asigurările private, s-au dovedit a fi insuficiente în raport cu gravele probleme de viață ale populației odată cu disoluția sistemelor informale de suport familial și comunitar și cu necesitatea raționalizării activității economice. Într-un anumit fel se poate spune că limitele asigurărilor private au condus și susțin în prezent asigurările sociale.
1.3.2. ASIGURĂRI SOCIALE PUBLICE
Asigurările sociale au o destinație precisă și anume: compensarea pierderilor de venit suferite de persoanele active ocupațional după această perioadă. Asigurările sociale se dovedesc necesare atunci când nu se poate determina o bază actuarială a riscului. Ele desemnează asigurările legate de condițiile de viață ale populației. Avem de-a face cu un aranjament public, organizat de stat, cu contribuții obligatorii, spre deosebire de aranjamentele private. Pentru N. Barr (1994) asigurarea socială desemnează „beneficiile bănești organizate de stat prin contribuții obligatorii”. P. Rosanvallon (1995) atribuie însă denumirea de sociale oricăror asigurări ale populației care se generalizează prin obligativitate. În raportul „Averting the Old Age Crisis” al Băncii Mondiale (1994) se evită ambiguitatea termenului de social, prin utilizarea expresiei de „public”, spre deosebire de sistemele private: ocupaționale și personale. În organizarea asigurărilor sociale se reunește spiritul uman de prevedere cu solidaritatea inter și intragenerațională și garanția statului, suplinindu-se astfel lipsa bazei actuariale. În asigurările sociale beneficiarul este compensat pentru pierderea de venit, spre deosebire de asigurările private unde beneficiarul primește o despăgubire pentru daunele suferite.
Prin mecanismul asigurărilor sociale se urmărește să se răspundă acelor evenimente din viața populației active, în special salariați și nu numai care atrag pierderea parțială sau totală a mijloacelor de trai. Furnizarea de venit se realizează pe perioade determinate sau pe perioade nedeterminate într-un cuantum neprecizat apriori. De regulă sunt avute în vedere șomajul, maternitatea, îmbolnăvirile, invaliditatea, bătrânețea sau decesul asiguratului cu moștenitori dependenți (fără posibilități de a se întreține pe cont propriu). Specialiștii apreciază că cel puțin șomajul și inflația nu sunt actuariale. Se atrage atenția că atunci când asigurările sociale nu au în vedere o corelare adecvată între cheltuieli și resurse pot apărea surprize neplăcute. Se recomandă chiar efectuarea unor calcule de tip actuarial pentru a se obține supraviețuirea sistemului. În virtutea convenției 102 a Organizației Internaționale a Muncii, statele au obligația de a interveni în a realiza protecția populației. Asigurările sociale funcționează în baza unui mecanism de transfer financiar contributoriu. De regulă, aceste forme de sprijin se acordă doar acelor persoane care au adus o anumită contribuție minimă la formarea respectivului fond și mărimea respectivului sprijin se face în funcție de mărimea contribuției (număr de ani în care a contribuit, mărimea anuală a respectivei contribuții). Nu este nevoie însă ca una sau alta dintre persoanele participante la respectivul sistem de asigurări să intre în situația descrisă de risc: poți să nu te îmbolnăvești, să nu ai accidente care să te pună în imposibilitate de a munci, să nu devii șomer. Toți cei care sunt expuși respectivului risc contribuie, dar vor beneficia doar cei aflați efectiv în nevoie. Este o solidaritate între toți cei care au de înfruntat un risc.
Contribuțiile directe sunt elementul principal ce diferențiază asigurările sociale de alte modalități de protecție socială. Contribuția directă a beneficiarilor de prestații de asigurări sociale îndeplinește o funcționalitate distinctă. Se apreciază că ea are darul să confere o anumită demnitate beneficiarului de asigurări sociale. Se creează un sistem de relații contractuale de obligații și drepturi, ceea ce reduce aspectele discreționale în luarea diferitelor decizii ce afectează beneficiarii de prestații de protecție socială.
Nu trebuie să ne îndepărtăm totuși de recunoașterea caracterului de obligație fiscală a contribuțiilor de asigurări sociale.
În fapt asigurarea socială este un tip de impozit direct pe venit (Glennester, 1992). Fără îndoială că problema impozitării este una dintre cele mai sensibile pentru societatea modernă. Discuțiile privesc atât aspectele economice ale problemei – tipul de impozit (pe venitul personal, proprietate, companie, profit, consum), baza și sistemele de impozitare, eficiența – cât și aspectele de natură socială și politică – deoarece impozitarea afectează viața oamenilor și le impune acestora obligații.
Atitudinile față de impozitare merg de la respingerea lor categorică, (orice impozit este privit ca furt) la abordări mai realiste, care includ și producerea bunurilor de interes general – apărare, ordine publică, protecție socială, investiții pentru dezvoltare și bunăstare.
În acest context, problemele care se pun se referă la tipurile de impozit ce ar trebui introduse, la dimensionarea contribuțiilor fiecărei persoane în raport cu capacitatea de plată și nevoile bugetului public, etc. Deasupra acestor observații se impune ca întregul demers al fiscalității să conducă la un astfel de aranjament încât impozitul să aibă un corespondent în servicii publice și beneficii individuale pentru contribuabili, pentru a nu se produce o situație asemănătoare cu cea de „bir” specifică societăților premoderne. Pentru sistemul de protecție socială și servicii sociale, impozitul apare nu doar ca sursă de alimentare a bugetului ci și ca mijloc de preîntâmpinare a unor situații ce ar necesita intervenția specifică prin furnizare de suport celor acre ajung, datorită și impozitului ce-l plătesc, să se situeze sub pragul de sărăcie. Apare astfel necesitatea introducerii unor facilități care să prevină reducerea veniturilor sub un nivel convenit. Este vorba de scutirea de impozit pe criterii legate strict de nivelul venitului. În cazuri specifice (familii cu mulți copii, persoane suferinde, etc.) se prevăd alocații sporite (niveluri mai înalte ale venitului neimpozitat). Contribuțiile de asigurări sociale au un rol însemnat în restructurarea obligațiilor fiscale, în sensul că ele se adaugă impozitării directe. La fel se întâmplă și cu impozitul pe consum. Se poate ajunge la eliminarea nu doar a caracterului progresiv al impozitării ci chiar la eliminarea proporționalității sale față de cuantumul veniturilor realizate. Apare fenomenul de „capcana impozitelor” sau „capcana sărăciei” când se impozitează pentru fiecare nouă unitate monetară câștigată de cei săraci, descurajând astfel orice activitate suplimentară, chiar eventual găsirea unui loc de muncă.
În ce privește contribuția de asigurări sociale – se situează într-un interval cuprins între 5% și 15% din venitul personal, funcție de strategia globală de protecție socială adoptată într-o țară sau alta. Ea poate fi deci, o sumă fixă sau proporțională cu mărimea venitului personal (salariul). Dacă există mai multe case de asigurări, mai multe fonduri, se vor percepe contribuții distincte. Efectul primei modalități de stabilire a contribuțiilor de asigurări sociale constă în accentuarea inegalității privind distribuția finală a veniturilor.
În ce privește prestațiile de asigurări sociale – acestea sunt cel mai frecvent sub formă bănească – transferuri de venit, sau sub forma unor servicii (în special în domeniul sănătății). Întrucât este vorba de un contract specific, garantat de către stat, beneficiile de asigurări sociale sunt acordate în condiții explicit formulate în acte legislative și administrative, cu referire la tipurile de prestații care dau dreptul la o anumită contribuție, condițiile de acordare, modalitățile de distribuție, nivelul beneficiilor. Referitor la nivelul beneficiilor se practică aceleași două variante de determinare: prestațiile în sumă fixă (săptămânală sau lunară), prestațiile determinate în funcție de venitul realizat de către asigurat în perioada cât a contribuit la alimentarea resurselor.
Sistemele de asigurări sociale, sunt de cele mai multe ori garantate de bugetul de stat în caz de dificultate bugetul de stat se garantează a le sprijini.
1.4. EȘECUL GUVERNULUI
Piețele pot să cadă. Așa și guvernele. Argumentele pentru nereușita guvernelor indică:
comportarea electoratului;
birocrații, ca importantă sursă de influență deformată.
Nevoia de a îndeplini mai bine anumite funcții recunoscute de interes public a condus colectivitățile publice la asumarea unei părți din responsabilitatea economică. Noțiunea de bun public, dar în aceeași măsură rata investițiilor și amploarea riscurilor declanșează, toate laolaltă, o mișcare de intervenție. Presiunile exercitate în sensul redistribuirii veniturilor contribuie la umflarea rolului statului în așa fel încât el devine producător de servicii colective pe piață sau agent de transferuri. Aceste presiuni cresc în condiții de criză. În măsura în care progresul unora implică un regres al altora – numai statul pare să dispună de autoritate pentru a impune redistribuirea. Grupurile sociale defavorizate sunt primele tentate să ceară intervenția statului. Ele sunt cele interesate cu prioritate de servicii colective și chiar de lupta împotriva inflației sau șomajului. Statul economic actual din Europa Occidentală se bazează pe două axiome:
în numele eficacității și libertății să fie păstrată piața;
compensarea insuficiențelor acestei piețe prin instalarea pe baza cerințelor fundamentale ale pieței a unei intervenții și a unui control statal.
Mijloacele de intervenție sunt multiple și dozate diferit de la o țară la alta. Variantele pe care le conturează lasă intact modelul central de „economie mixtă”. (M. Dogan, 1992). În toată Europa funcționează acest sistem. Cheltuielile economice ale statului nu sunt cele care au crescut cel mai mult. Redistribuirea a crescut progresiv peste tot și conferă statului un rol important. Aparenta stabilitate a intervențiilor în economie maschează o creștere proporțională a măririi bugetului de stat. Dimensiunea juridică și reglementară a rolului statului este în mod natural capitală. Ea este, de asemenea, foarte greu de evaluat. O consecință a obligațiilor și interdicțiilor produse de administrație este aceea că s-a ajuns la un fel de socializare mascată, în măsura în care persoanele și societățile private sunt obligate să-și asume responsabilități colective ca securitatea și informarea consumatorului, protecția muncii sau a mediului. Europa a găsit expresii inedite ale economiei mixte, prin numeroase formule de cooperare mai mult sau mai puțin instituite între stat și diferiți actori economici și sociali. Politica salarială, politica prețurilor ca și cea privind forța de muncă vizează intervenția statului european într-o manieră departe de a fi simplă și încă acolo unde metodele autoritare nu sunt cele potrivite să-i asigure maximum de eficiență. Ar fi bine însă, să fie făcută o distincție între ce se proclamă și ce se urzește cotidian în materie de control economic și social.
Distorsiuni pot să apară și în interiorul guvernului, în acele instituții publice care pot fi conduse în beneficiul birocraților însăși. În această ipoteză înalții funcționari apărând sistemul, apără confortul propriei situații. Acest tip de nereușită guvernamentală este foarte bine cunoscut în Europa Centrală și de Est. Aceste societăți, în care scara veniturilor și a avantajelor materiale coincide cu ierarhia funcțiilor publice și birocratice, implică un socialism împlinit, absorbirea totală a economicului de către politic.
Puterea birocrațiilor poate fi supraestimată și motivația ei greșit înțeleasă. Creșterile de salarii sau lărgirea departamentelor poate fi monitorizată. Interesele birocratice pot duce cu ușurință la reduceri de cheltuieli guvernamentale. În plus, controlul birocratic poate fi mai efectiv acolo unde statul reglează calitatea bunurilor și serviciilor produse public decât acolo unde încearcă să regleze producătorul particular.
În cadrul asigurărilor sociale statul are informații despre taxe și contribuțiile de asigurări sociale și puteri, care pot fi privite ca draconice în sectorul privat. Stimulentele, ca formă de intervenție a statului pe piață, au un rol însemnat în lupta împotriva birocrațiilor. În țările unde taxele pentru servicii medicale erau asigurate exclusiv din fonduri publice, costurile erau controlate mai greu, iar perspectiva unei asistențe medicale publice a părut mai eficientă.
Însă, nici instituția pieței, nici instituția guvernului nu constituie un mijloc ideal de alocare a resurselor sociale. Fiecare instituție are părțile ei tari și slăbiciunile ei.
SPRE O CONCLUZIE:
Punctul de pornire constă în a distinge între țeluri politice și metodele la îndemână pentru a le realiza. Țelurile cuprind eficiența, echitatea și alte variante. Metodele includ transferuri de venituri și intervenția directă pe piață prin reglementări, subvenții sau producție publică. Locul ideologiei constă în alegerea țelurilor, în special obiectivele distribuționale și tratarea lor cu eficiență. Odată ce aceste țeluri au fost agreate, alegerea metodei trebuie privită ca tehnică și nu ideologică. O alegere rațională între metode poate fi dată sub forma a două propuneri referitoare la eficiență și respectiv la echitate (N. Barr, 1994):
1) dacă toate premisele privind eficiența se realizează, scopul-eficiență este în general bine realizat de piață fără nici o intervenție. Când una sau mai multe dintre premise nu se realizează, statul intervine cu reglementări, finanțe sau producție publică, care să mărească eficiența economică.
2) a) numai argumentele de eficiență pot justifica intervenția altfel decât prin redistribuție de bani lichizi; dacă o astfel de justificare nu există, echitatea este în general realizată prin transfer de venituri.
b) dacă argumentele de eficiență indică producție publică și alocații de servicii sau bunuri, atunci distribuția poate fi realizată prin o serie de transferuri, de exemplu redistribuirea sub formă de educație.
În ce circumstanțe trebuie să intervină statul? Poate să facă aceasta pentru motive de redistribuție: aceasta reprezintă în mare o problemă politică. În ce privește eficiența, existența unei imperfecțiuni pe piață este necesară dar nu suficientă pentru a justifica o intervenție; considerațiile fiscale și costurile efective sunt relevante.
Intervenția trebuie făcută când:
sunt creșteri de eficiență comparabile cu poziția fără intervenție,
când costurile efective sunt suportabile.
Teoria ne arată de ce politica în Europa Centrală și de Est este îndreptată clar spre privatizare cât mai repede posibil. Aceeași teorie explică de ce guvernele din toate țările industrializate intervin. Acolo unde nu există piețe, în special în cazuri de riscuri neasigurabile, statul poate să intervină – fie să reglementeze sau să subvenționeze asigurarea particulară sau să opteze pentru un element esențial – fondurile publice, cum este cazul asigurărilor de șomaj.
1.5. MODALITĂȚI DE ORGANIZARE A ASIGURĂRILOR SOCIALE.
Sunt cunoscute două modalități concurente dar inegal utilizate de organizare a asigurărilor sociale.
a) prima modalitate de organizare a asigurărilor sociale se referă la acumularea contribuțiilor în fonduri speciale. Plata prestațiilor demarează după maturizarea fondurilor respective. Adică după ce s-a atins un anumit prag al veniturilor încasate și acumulate. Acestea sunt asigurările pure pe care le găsim în mod special în cazul asigurărilor de tip privat: sistemele private de pensii, asigurări de bunuri, de persoane, contra accidentelor.
b) în ce privește a doua modalitate, este vorba de sistemul larg răspândit, al transferurilor în flux, în care se plătește pe măsură ce situația apare (pay as you go – PAYG). Resursele, constituite din contribuțiile curente ale cotizanților sunt utilizate pentru efectuarea plăților către beneficiarii sistemului.
Asigurările prin transferuri în flux, numite și redistributive, s-au organizat prin analogie cu sistemul general de impozite: plătești pe măsură ce câștigi (pay as you earn – PAYE). Acest tip de asigurări îl găsim frecvent în sistemul de asigurări de bătrânețe (pensiile). Pensiile actuale sunt plătite nu din fondurile acumulate prin contribuțiile din trecut (sau în mod exclusiv din acestea), ci din contribuțiile celor care cotizează în prezent.
Asigurările redistributive se bazează pe solidaritatea între generații dar și între persoanele din cadrul aceleiași generații.
O anumită solidaritate umană este prezentă și în asigurarea de fond. Ea este dată de obicei de participarea la constituirea lui. În cazul asigurărilor redistributive este vorba însă de mai mult. Generația activă susține prin contribuții prestațiile beneficiarilor actuali, urmând ca și ea, la rândul ei, să fie susținută de generația activa viitoare (ce îi succede). Un asemenea pact se realizează doar în ipoteza că generațiile viitoare vor accepta aranjamentul existent la un moment dat. Ele însă îl pot modifica (E. Zamfir,1995).
Avantajul acestei modalități de organizare a asigurărilor sociale este deosebita ei flexibilitate prin posibilitatea adaptării la nevoile ce apar. Apoi, beneficiarii sunt susținuți aproape concomitent cu constituirea sistemului. Tot la acest nivel se situează însă și principalul neajuns al lor. În cazul dezechilibrelor dintre generații, odată cu creșterea coeficientului de dependență (populația de vârstă activă, 15 – 60 de ani, populația de peste 60 de ani), un număr mai restrâns de activi trebuie să susțină un număr sporit de populație inactivă. Cum acest proces este evident pentru următoarele decenii se recomandă adoptarea și a unor sisteme de asigurări bazate pe fonduri, inclusiv a celor private (I. Mărginean, 1995).
Fondurile au fără îndoială atractivitatea lor. Contribuțiile beneficiarilor sunt acumulate prin plasamente bancare. După expirarea timpului de acumulare (de regulă nu mai puțin de zece ani, dar nici mai mult de treizeci de ani), asiguratul este îndreptățit la suma rezultată din plasamentele efectuate cu contribuțiile sale, din care s-au scăzut cheltuielile de administrare. Resursele financiare se constituie în capital de investiții de unde și avantajul principal al acestei modalități de asigurare. În condițiile realizării asigurărilor pe bază de fond, suma rezultată este pusă la dispoziția beneficiarului la încheierea perioadei de contract. Beneficiarul poate încasa direct întreaga sumă sau aceasta este transformată într-o sumă fixă care este primită de asigurat până la sfârșitul vieții. Se schimbă astfel o sumă fixă și o durată de timp necunoscută pe un venit sigur. Rămâne de văzut dacă este și suficient. Dacă în perioada de acumulare sumele respective pot fi protejate de inflație prin rata pozitivă a dobânzii, după această perioadă nu mai există o astfel de protecție. Asigurările pe bază de fond nu pot fi nici pe departe absolutizate. În realitate, se pot obține surse de investiții pe căi multiple, pentru că oamenii adoptă comportamente diferite de economisire, fără să fie obligați să suporte rigorile impuse de o asigurare cu plată pe durata a zeci de ani și fără garanția venitului așteptat. Se argumentează de către specialiști că sursa de bani ce poate fi economisită în societate la un moment dat, este aceeași. „Nu este posibil ca economia să valorifice eficient întreaga sumă cu care ar trebui să opereze” (Atkinson și Rein, 1993, în I. Mărginean, 1999).
Adepții marketizării susțin organizarea asigurărilor pe bază de fond după principii private. Această orientare întrevede o sporire considerabilă a rezultatelor printr-un management motivat de profitul ce rezultă dintr-o administrare eficientă. Se întrevede aici o îndepărtare de formele considerate a fi etatiste, deci colectiviste, de procurare a mijloacelor de protecție socială existente în prezent (OECD, 1992).
Totodată nu trebuie pierdut din vedere faptul că asigurările pe bază de fond sunt supuse unor riscuri de plasament sau de gestiune. Prevederile suferite de către participanții la fond nu pot fi suplinite decât de intervenția sistemului public, fie direct de la buget, fie prin intermediul asigurărilor sociale redistributive. Fără a considera că asigurările pe bază de fonduri, publice sau private, ar putea înlocui în totalitate asigurările sociale redistributive, ele sunt recomandate cu precădere pentru pensiile ocupaționale oferite de patroni salariaților, respectiv de către stat pentru funcționarii publici.
Dificultatea majoră a introducerii în prezent a asigurărilor pe bază de fond constă în faptul că generația activă ar trebui să contribuie simultan la susținerea a două sisteme:
pentru obținerea de resurse pentru satisfacerea obligațiilor constituite în cadrul asigurărilor de tip redistributiv,
pentru propriile beneficii viitoare.
Sistemul românesc de asigurări sociale a fost organizat preponderent pe principiul fluxului (pay-as-you-go): prestațiile se plătesc din încasările curente, spre deosebire de tipul organizat pe bază de fonduri de acumulare. El este însă vulnerabil în condițiile creșterii coeficientului de dependență (raportul beneficiari – contribuabili).
Prin situația prognozată a se produce peste 30 – 40 de ani nu se pot justifica o serie de restricții introduse la plata contribuțiilor. Dificultățile financiare au și alte surse: restanțe înregistrate la plata contribuțiilor, plăți suplimentare suportate de sistem pentru care nu se acordă alocații de la buget, etc. Deși se deplânge lipsa de resurse, s-a introdus limitarea contribuției la nivelul a 2,5 salarii medii pe economie, cu motivarea de a se disponibiliza resurse pentru asigurările private. Ori, aici intervine un paradox. Pe de o parte, se intenționează ca asigurările private să fie obligatorii. Cei care vor simți cel mai dificil șocul nu sunt asigurații cu venituri mari, ci aceia cu venituri mici. Pe de altă parte, la persoanele cu venituri mici, dacă vor să se asigure, se impun niveluri de venit greu abordabile pentru ei (25% din salariul mediu brut pe economie), iar cei care lucrează pe cont propriu plătesc întreaga contribuție de asigurări sociale, care la ceilalți se distribuie între angajator și angajat.
“Ar fi de așteptat să nu se renunțe la aplicarea cotei de asigurare la venituri ce depășesc 2,5 salarii medii brute pe economie. În schimb se pot acorda anumite înlesniri de plată la cei cu venituri mici” (I. Mărginean, 1999).
Ca soluție ar fi de dorit să se dezvolte atât sistemul de asigurări sociale publice cât și sistemul de asigurări private (I. Mărginean, 1995).
În viitor ne așteptăm la întărirea sectorului privat în domeniul asigurărilor, inclusiv în sferele legate de condițiile de viață. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că avem de-a face cu producerea de bunuri și servicii care au un pronunțat caracter de bun public, unde nu funcționează mecanismul de piață.
Sistemul public rămâne dominant în ce privește asigurările sociale. În condițiile demografice ale României nu se pun însă probleme deosebit de acute pentru diferitele sisteme de asigurări sociale dacă se asigură încasarea contribuțiilor.
1.6. ARGUMENTE PENTRU IMPLICAREA STATULUI ÎN FURNIZAREA DE ASIGURĂRI SOCIALE DE ȘOMAJ
a. Eficiență: Reglare
Ar trebui ca un individ într-o piață privată să cumpere o cantitate de eficiență socială ca asigurări împotriva cauzelor de pierderi a veniturilor acoperite de asigurări naționale. N. Barr (1992) arată că oamenii se vor asigura atâta timp cât valoarea certitudinii va fi mai mare decât costul net al asigurării. Motivul pentru care statul face membrii ai asigurărilor sociale obligatoriu este pentru că dorește să prevină non-asigurarea. Cel neasigurat și fără venit începe să depindă de altul. Această dependență solicită costuri asupra altora. Prevenind non-asigurarea se previne dependența iar individul este ajutat să se integreze. Oricum scopul nu este de a marginaliza influența costului deciziilor consumate ci de a preveni non-asigurarea. Argumentul major al eficienței pentru membrii organizatori ai sistemului este această asigurare văzută ca o cotizație pierdută. Există și viziunea că dacă statul îl dezvinovățește pe cel ce nu s-a asigurat plătindu-i un beneficiu non-contributoriu – costul extern ar reveni celui ce plătește taxe.
b. Eficiența: Provizie publică
Statul face asigurări obligatorii deoarece limitele pieței fac ca aceasta să nu producă decât în anumite condiții și anumite tipuri de asigurări și în plus așa cum am arătat mai sus el încearcă prevenția unei non-asigurări.
Asigurările de șomaj lipsesc de pe piața privată.
1. Esența dificultăților constă în hazardul moral. Dacă cineva este încă șomer după 6 luni, fie că a încercat realmente să-și găsească servicii dar nu a găsit nici unul potrivit, fie că nu a căutat cu seriozitate fiind mulțumit cu condiția de șomer. Prima variantă este potențial un risc asigurabil, a doua însă nu este. Problema este că asiguratorul nu poate spune cu ușurință care din explicații este valabilă.
2. Probabilitatea de a deveni sau a rămâne șomer a unui individ, cât de independentă este aceasta de individ, rămâne o chestiune înalt controversată.
Teoria keynesiană sugerează că șomajul reduce cererea și contribuțiile pentru alți șomeri. Cei care cred într-o rată naturală a șomajului, neagă această concluzie (exceptând prima parte – cererea). Probabilitatea individuală poate în parte corela ceea ce face asigurarea privată imposibilă.
3. Probabilitatea generală de a fi șomer este mai mult decât sigură pentru câteva sectoare ale forței de muncă, cum sunt cei cu mai puține abilități și anume tinerii. Și acest lucru face ca asigurarea privată să fie ne-viabilă.
4. Probabilitatea medie de a fi șomer este cunoscută, (funcție de rata șomajului). Este, de asemenea, importantă cunoașterea probabilității de a fi șomer a unor subgrupuri ale forțelor de muncă.
5. Selecția negativă (adversă) care apare când cumpărătorul este în măsură să ascundă față de firma de asigurare faptul că el sau ea prezintă riscuri minore. O companie privată de asigurări poate în principiu să te întrebe despre solicitarea anterioară pentru un loc de muncă. Aceasta nu este o soluție completă: procesul este costisitor, verificarea nu este întotdeauna posibilă și nu toată lumea are un dosar cu vechile angajări.
Însă așa cum arătam la începutul acestei argumentații cea mai mare problemă cu asigurarea privată a șomerilor este hazardul moral. Fiecare asigurat în mod individual poate influența probabilitatea de a deveni șomer. Există un cost financiar și unul psihologic – pentru un individ de a rămâne șomer.
Atâta timp cât costul psihologic rămâne neobservabil nu este posibil să distingem dacă este o problemă care nu ține de individ și care face ca el să fie privat de un loc de muncă sau individul rămâne șomer cât alege el să rămână și pentru că alege el.
Istoric vorbind, obiectivul beneficiilor bănești a fost ajutorarea săracilor, în particular prevenția sărăciei absolute. Obiectivul însă a fost reconsiderat.
Asigurarea este preocupată de protecția în fața consecințelor neplăcute (cum ar fi șomajul). Unul dintre scopurile majore în explicarea contribuțiilor la sistemul asigurărilor sociale este de a da beneficiarilor o compensație justificată și de a sprijini solidaritatea socială.
Un șomer este neasigurat pe o piață privată.
Statul organizează compensații pentru șomerii contributori cu obiective de microeficiență. Aceste compensații sunt furnizate public și suportate prin motivul eficienței, venitul de suport pentru șomeri fiind existențial. În plus, instituțiile nu sunt actuariale. Ele vor supraviețui atâta timp cât vor fi percepute ca fiind juste.
Schimbările care au loc pe piața muncii au consecințe pentru toată lumea. Acestea vor duce la extinderea și strângerea relațiilor de interdependență socială și economică între angajați, patroni, structurile educative și de pregătire profesionale, agenții de orientare profesională, sindicate, asociații profesionale, organizații caritabile.
Percepția indivizilor și guvernelor asupra raportului securitate – insecuritate alături de carierele profesionale se modifică. Un număr tot mai ridicat de persoane se va afla la un moment dat în tranziție spre un nou loc de muncă, de la un loc de muncă cu timp integral spre unul cu timp parțial, de la statutul de angajat la cel de autoangajat, ori de la ocupația într-un sector economic spre alt sector economic. Oricine, oricât de temeinic ar fi protejat împotriva unor riscuri ale vieții poate deveni prin incidența unor conjuncturi ce scapă oricărui control, abonat al protecției sociale – pe un interval de timp oarecare.
„De aceea nu avem de ales, trebuie să învățăm a viețui împreună în această lume în care împrejurările ne obligă să acționăm de multe ori – din păcate – chiar înainte de a înțelege cu adevărat, în întregime, ce se întâmplă” (Mariana Stanciu, 1996).
1.7. ÎNCEPUTURILE ȘI CONSOLIDAREA ASIGURĂRILOR SOCIALE ÎN ROMÂNIA
Statul bunăstării a început să se prefigureze la sfârșitul secolului trecut în societățile industrial intrate într-un proces rapid de dezvoltare
Anumite inițiative de introducere a asigurărilor sociale în ultimul sfert de veac XIX au atras împotrivirea liberalilor, care vedeau în ele un mijloc de întărire a rolului statului în societate.
Autorul legii din 1912 pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești D. S. Nenițescu a completat asigurarea contra bolii și decesului, adoptată prin legea Missir din 1902, cu asigurarea de maternitate și a introdus asigurarea de invaliditate din boală și bătrânețe precum și asigurarea contra accidentelor – toate cu caracter obligatoriu. Sursa de inspirație a constituit-o regimul asigurărilor sociale din Germania, unde, în decurs de 6 ani, s-au succedat legea privind asigurarea de boală (1983), legea accidentelor de muncă (1884) și legea cu privire la asigurările de invaliditate și bătrânețe (1889).
Fără să se fi alterat principiile călăuzitoare prin modificările intervenite între timp, legea Nenițescu a dăinuit până în momentul unificării asigurărilor sociale – 1933.
Prin prevederile legii se constituie două case de asigurări:
1. una pentru boală, cu contribuții plătite de asigurați, în care se obțineau beneficii de boală (servicii medicale și ajutoare bănești), de maternitate și de ajutor de deces;
a) în caz de boală – potrivit articolului 117 din lege – asigurații aveau dreptul la
Îngrijiri medicale timp de 16 săptămâni, constând din consultarea bolnavilor de către medicii asigurărilor, la domiciliu sau la sediul corporațiilor; medicamente, pansamente și accesorii medicale; tratarea bolilor în spitale.
În afară de îngrijirile medicale, asiguratul primea ajutor în bani pe o durată de 16 săptămâni, dacă boala îl făcea inapt de muncă un interval mai mare de trei zile și dacă cotizase cel puțin două săptămâni. Durata bolii peste opt zile îi dă dreptul la ajutor în bani pentru primele trei zile. Evident această măsură este luată pentru a evita simulările de îmbolnăvire.
La noi, ca și în alte țări, ajutorul de boală se situa sub nivelul salariului normal. Astfel, cuantumul ajutorului bănesc reprezenta 50%, respectiv 35% din salariul mediu al casei de cotizare, după cum asiguratul bolnav era familist sau nefamilist. Dacă boala sau accidentul se datorau stării de ebrietate, asiguratul era privat de ajutorul în bani, dându-i-se numai îngrijire medicală. De menționat și faptul că la consultație medicală și medicamente aveau dreptul și membrii familiei asiguratului.
2. o altă casă, cea a asigurărilor sociale pentru pensii de invaliditate și bătrânețe. Contribuțiile erau suportate egal de către salariați, patroni și stat. Unicitatea cotizațiilor era negativ resimțită de salariații cu venituri mai reduse și de lucrătorii care lucrau la domiciliul clienților. Această categorie de lucrători era tratată ca cea a patronilor – meseriași, fiind astfel obligată să suporte atât cotizația patronului, cât și a lucrătorului, plus cotizația lucrătorilor și ucenicilor.
Cotizațiile asiguraților și patronilor se percepeau săptămânal. Patronii răspundeau de plata ambelor cotizații, ei fiind îndrituiți să rețină sumele necesare din salariile asiguraților. Contribuția statului se făcea pe baza sumei prevăzute în buget. De asemenea, se constituie un fond pentru accidente – cu contribuții plătite de patron, fond din care se acordă plăți pentru îngrijire medicală, cheltuieli de înmormântare, pensii de urmaș.
Obligativitatea întreprinderilor de a efectua asigurări pentru accidente opera indiferent de numărul muncitorilor utilizați, mergând până la atelierul cu un singur meșter.
Spre deosebire de legea germană ce servise ca punct de referință și care prevedea asigurarea accidentelor survenite la locul de muncă și în timpul activității, legiuitorul nostru din 1912 statua că asigurarea operează pentru accidentele petrecute cu ocazia și în timpul muncii. În ce privește drepturile asiguraților, relevant este faptul că acordarea rentelor și ajutoarelor prevăzute avea loc fără a cerceta dacă accidentul provenise „din forță majoră sau din greșeala victimei” (art. 148).
După Marea Unire, legea Nenițescu a fost extinsă și în Basarabia (1921), unde nu existau asigurări sociale. În 1932 se acoperă cu asigurări sociale, pentru invaliditate și boală și funcționarii din industrie sau comerț. De asemenea, legea se extinde și în Ardeal și Bucovina. În 1933, regimul asigurărilor sociale din Ardeal s-a desfășurat pe baza legii ungare din 1907, căreia i s-au adus mai multe modificări în 1919, 1920, 1924, 1932. Ceea ce se impune atenției dintr-o sumară cercetare a legislației aplicate în Ardeal, este faptul că asigurările pentru invaliditate din boală și bătrânețe era limitată numai la mineri și aceasta în virtutea legii austriece a minelor din 1854.
Asigurarea pentru invaliditate din boală și bătrânețe – restrânsă la o singură categorie de muncitori – minerii – încă din 1854 au fost menținute în legea ungară XIX / 1907. Pensia de invaliditate din boală era condiționată de cotizarea fără întrerupere, timp de opt ani și de certificatul medical din care trebuia să rezulte gradul de invaliditate. Pensia de bătrânețe se acorda asiguraților la 65 de ani. Casele frățești ale minerilor funcționau pe lângă fiecare întreprindere minieră pe baza unor statute proprii, ceea ce genera obligații și drepturi diferite. Părăsirea întreprinderii înainte de a fi cotizat minimum opt ani atrăgea după sine pierderea drepturilor, exceptând cazurile în care muncitorii respectivi se asigurau în unități de același profil, care posedau o asigurare identică.
Prin decretul din 1919 – nr. XIX – sunt lichidate casele frățești, statutându-se ca și minerii să fie încadrați în regimul de asigurare aplicat salariaților din industrie pentru boală și accidente.
Extinderea în Ardeal, prin legea din 1 mai 1932, a prevederilor legii Nenițescu din 1912, referitoare la asigurarea de invaliditate din boală și bătrânețe, a necesitat o cotizație suplimentară a asiguraților, până la legea unificatoare din anul următor (1933). Asemănător situației din Ardeal, în Bucovina nu exista asigurare pentru invaliditate din boală și bătrânețe, ci numai asigurare de boală, maternitate, deces, cele pentru accidente, iar din 1909, asigurări pentru funcționarii particulari. Absența asigurării pentru invaliditate din boală și bătrânețe – carență întâlnită de altfel și în Ardeal – a fost relativ remediată prin legea din 28 mai 1932, în baza căreia s-a extins și în Bucovina. Prevederile corespunzătoare ale legii Nenițescu din 1912. Salariile personalului administrativ, costul materialelor și cheltuielile generale de administrație au reprezentat circa 27% din totalul plăților efectuate pentru asigurarea de boală, maternitate și deces. Frapantă este participarea cheltuielilor administrative la totalul prestațiilor asigurărilor contra accidentelor în Bucovina.
În anul 1922, ele au depășit cu mult rentele și pensiile acordate, iar în 1931 ating aproape 40% din totalul plăților efectuate. Ponderea mare a cheltuielilor cu caracter administrativ reflectă descentralizarea excesivă, concretizată în completa autonomie administrativă și financiară a caselor de asigurări.
Unificarea asigurărilor sociale a constituit o preocupare de prim ordin în cercurile responsabile ale vremii. Proiectele de lege întocmite în acest sens de N. D. Chirculescu din 1925 și I. Răducanu în 1930 au fost sortite eșecului – primul a fost oprit de Senat, celălalt de Camera Deputaților.
Abia în 1933, proiectul D. R. Ioanițescu devine lege, Legea pentru unificarea asigurărilor sociale, publicată în Monitorul Oficial, nr. 83 din 8 aprilie 1933. Generatoare prin excelență, de drepturi și obligații bănești, unificarea asigurărilor sociale a implicat amplasarea ei în ambianța economică a vremii și evidențierea aspectelor financiare specifice la momentul legiferării.
Principiile unificării asigurărilor sociale din 1933 au izvorât, în principal, din confruntarea realităților românești cu recomandările, respectiv convențiile O.I.M. și cu principiile legii franceze a asigurărilor din 5 aprilie 1928. Astfel:
a) tendinței de generalizare i-au corespuns principiile obligativității și sistemului de asigurări sociale;
b) economicitatea și operativitatea au impus principiu mutualității unice;
riscurile de repartiție și de capitalizare au impus principiul descentralizării, respectiv centralizării sarcinilor;
stoparea imixtiunilor intempestive și responsabilitatea față de cei direct interesați au impus principiul autonomiei financiar – administrative;
curmarea abuzurilor a generat principiul plafonării cheltuielilor generale, respectiv administrative.
Potrivit primului articol din lege, erau „supuși, în mod obligatoriu la asigurarea pentru caz de boală, maternitate, deces, accidente și invaliditate” toți „salariații întreprinderilor industriale și comerciale, publice sau particulare, ale căror salarii anuale nu depășesc limita stabilită de Adunarea Generală a Casei Centrale a Asigurărilor Sociale”.
Plafonarea salariilor era o condiție a încadrării în asigurarea obligatorie. Unor asigurați nu li se plafona câștigul. Legea prevedea includerea în asigurarea obligatorie și a personalului casnic (servitorii). Se impune reliefată atitudinea legiuitorului nostru din 1933, care nu include în rândul celor exceptați pe cei prevăzuți în convenția nr. 24 a Conferinței Internaționale a Muncii din 1927 și anume pe cei a căror muncă nu avea caracter de continuitate, pe cei care nu erau plătiți în bani, etc. Salariații străini care lucrau în România erau supuși acelorași obligații și beneficiau de aceleași drepturi ca și salariații români pentru toate riscurile asigurate prin lege.
Salariații care aparțineau unei întreprinderi din România, dar preferau temporar, munca în străinătate, continuau asigurarea în țară, dacă nu erau asigurați în baza legilor statului în care erau trimiși. Persoanele care încetau să fie încadrate în asigurarea obligatorie puteau continua asigurarea „chiar facultativ” dacă contribuiseră la asigurarea obligatorie un anumit număr de săptămâni și dacă se înscriau în asigurările făcute cel mai târziu în patru săptămâni. Prin această lege, din 1933, s-a introdus o singură contribuție de asigurări sociale suportate de patroni și salariați la care se adaugă o subvenție a statului.
Deși recunoscute ca imperative, nu au putut fi incluse în legea din 1933 asigurarea de bătrânețe, asigurarea contra șomajului și asigurarea lucrătorilor agricoli. La aceasta a contribuit și slaba participare a Statului la susținerea asigurărilor sociale.
Legea asigurărilor sociale din 22 decembrie 1938, elaborată sub ministeriatul lui Mihai Ralea reintroduce asigurarea de bătrânețe – a cărei generalizare fusese suspendată în 1933, se extinde pensia de urmaș în cazul decesului asiguratului prin boală, iar tratamentul balnear ce avea caracter facultativ, în funcție de posibilitățile financiare ale caselor de asigurări, devine drept legal al asiguraților. În temeiul legii din 1938, asigurații aveau dreptul la:
ajutoare în „natură” (îngrijiri medicale, medicamente, accesorii medicale, tratament balneo-climateric);
ajutoare bănești de boală, accidente, maternitate și deces; pensii pentru invaliditate, boală și accidente; pensii de bătrânețe și pensii de retragere; pensii pentru urmași
(a) Legea din 1938 a păstrat principiul cotizație unice, majorând însă cotizația de la 6% la 8% asupra salariului mediu al casei de cotizare respective. Acest ultim procent susceptibil de majorare cu încă 1%, prin Hotărâre a Consiliului de Miniștri, la baza căreia trebuia să stea raportul Ministrului Muncii și avizul consiliului de administrație al Casei Centrale.
Legea din 1938 a privat adunarea generală de posibilitatea adaptării salariilor asigurate la condițiile economice, recurgându-se la fixarea lor ciclică, stabilindu-se 8 clase de cotizare, indicându-se la fiecare clasă salariile medii asigurate, care reprezentau, de regulă, media dintre salariile estimative minime și maxime ale fiecărei clase.
Se poate aprecia că în deceniul patru s-a ajuns la o reglementare cu un înalt grad de acoperire prim asigurări sociale a populației active din mediul urban.
Asigurările sociale din această perioadă au fost cu precădere destinate să acopere nevoile de servicii de îngrijire medicală și prestații bănești legate de îmbolnăvire, accidente și decese.
(b) În același timp, au funcționat și o serie de sisteme private de asigurare, precum și case speciale de asigurări pentru întreprinderile publice.
Existau regimuri speciale pentru pensii și asistență pe baza legii generale de pensii a funcționarilor publici, în cadrul unor organisme de utilitate publică: CFR, PTTR, precum și la nivelul unor așezăminte de cultură: teatrele naționale, operele de stat. Alte instituții și întreprinderi (Banca Națională a României, Societatea Națională de Credit Industrial) aveau case de pensii și ajutoare, care funcționau în condiții asemănătoare și uneori superioare celor prevăzute în legea asigurărilor sociale.
CAPITOLUL II
ASIGURĂRILE SOCIALE DE ȘOMAJ
ARGUMENT
Cu toate progresele realizate prin trecerea de la societatea tradițională la civilizația industrială și, mai recent, la societatea postindustrială, omul, lăsat singur, nu reușește să se pună la adăpost împotriva riscurilor care țin de destinul său în lume: bolile și alte evenimente individuale nefericite, oscilațiile conjuncturii economico-sociale, bătrânețea, ș.a. S-ar putea spune chiar că, în epoca contemporană, datorită slăbirii legăturilor comunitare, vulnerabilitatea individului lăsat singur la agresiunile mediului natural și social este într-un fel și mai mare. Răspunsul social la aceste provocări existențiale a fost crearea unei instituții menite să-i asigure individului o protecție adecvată față de împrejurările nefavorabile de viață, de care aproape nimeni nu este scutit: asigurările sociale.
Asigurarea securității sociale, care reprezintă idealul asumat al instituției de care ne ocupăm, se realizează în mod specific pentru fiecare din formele de risc social. Așa de exemplu, protecția socială împotriva șomajului se face prin intermediul asigurărilor sociale de șomaj.
Rolul sistemelor de protecție socială devine capital oricât de convingători ar părea politicienii care pledează în defavoarea finanțării unor astfel de activități sociale.
2.1. POLITICA SOCIALĂ SOCIALISTĂ ȘI ASIGURĂRILE SOCIALE DE ȘOMAJ
Critica standard a limitelor economiei de piață duce la concluzia necesității dezvoltării, deasupra pieței a unui stat cu funcții sociale complexe care să corecteze distorsiunile pieței (atât în ceea ce privește alocarea resurselor în sfera producției, cât și în distribuirea resurselor în sfera consumului).
Critica marxistă a economiei de piață a dus la concluzia înlocuirii economiei de piață cu un alt tip de economie: economia socialistă, planificată și orientată de către stat în vederea producerii sistematice a bunăstării.
Secolul XX a cunoscut două forme majore ale statului bunăstării:
statul capitalist (statul bunăstării bazat pe economia de piață);
statul socialist.
În momentul de față, cu câteva excepții minore (Cuba și Coreea de Nord) statul socialist al bunăstării a dispărut istoric. Acest fapt este interesant pentru analiza noastră deoarece reprezintă moștenirea de la care pornim.
Ideologia comunistă
Analiza originală a lui Marx a fost o analiză critică a capitalismului din secolul al XIX-lea, prin care relațiile de piață au înlocuit sclavia, feudalismul și alte forme de management economic (N. Barr, 1994). El a fost interesat să arate că sub aspectul schimbului voluntar de valori prin mecanismul banilor pe care se bazează sistemul de piață, era o exploatare tot atât de severă și degradantă ca și sclavia sau feudalismul. “Teoria valorii muncii” pretinde să dovedească științific că profiturile aparent cinstite ale noii clase capitaliste, erau de fapt fructul exploatării salariaților. Clasele muncitoare erau deci, îndreptățite să lupte împotriva condiției lor de grupări oprimate în societate. O soluție a fost crearea unei clase muncitoare cât mai lărgită posibil. Conform teoriei marxiste, inegalitățile erau menținute în socialism, deși autoritățile sprijineau aprovizionarea socială lărgită și o mai mare egalitate între salariații în salopetă și cei cu gulere albe. Calificarea pe scară lărgită, în special a muncitorilor din agricultură, care se alăturau proletariatului industrial a fost o prioritate, iar sistemul căuta să realizeze o siguranță absolută a locului de muncă. Substanțiala siguranță a locului de muncă nu a însemnat, desigur, o creștere a controlului muncitoresc asupra procesului de muncă. Deoarece comuniștii priveau societatea ca fiind alcătuită mai mult din clase decât din indivizi, o consecință a fost aplicarea principiului colectiv sau de grup decât a celui individual în ceea ce privește evaluarea bunăstării și consumului. Muncitorii puteau să consume sănătate, învățământ și chiar vacanțe în grup, organizate de întreprinderea la care lucrau, dar sistemul nu era orientat să aprovizioneze indivizii cu bunuri de consum pentru necesități particulare.
Rolul statului
În comunism, statul, cetățeanul și legea sunt în relații foarte diferite față de cele din vest. Puterea publică era în mod explicit o dictatură a partidului comunist în interesul proletariatului, în sensul interpretat și impus de partid prin mecanismul centralismului democratic. Scopul partidului era de a maximiza creșterea producției. Responsabilitățile în societate se concentrau deci, în satisfacerea nevoilor de plan ale partidului. Responsabilitățile secundare ale statului, constau în menținerea bunăstării muncitorilor prin asigurarea serviciilor de bază, sănătate și învățământ și de asigurare a locurilor de muncă sau reciclarea profesională cerută de plasarea forței de muncă. De asemenea, se oferea un rol neînsemnat statului în comparație cu partidul. Dominarea de către partid a subminat conceptul de conducere prin lege.
Structura recompenselor
Astfel, așa cum am văzut, într-o societate bazată pe economia de piață, diferența dintre distribuția primară și cea secundară tinde să fie suficient de clară. Distribuția primară a veniturilor este prezidată de logica economiei de piață. Uneori intervin anumite reglementări care nu sunt neapărat ale statului, ci mai degrabă ale partenerilor sociali: înțelegeri tripartite în legătură cu salariile și alte beneficii. Redistribuția făcută de stat, în principal, se face după alte rațiuni decât cele ale pieței și caută să corecteze distribuția primară care, din punct de vedere al colectivității cuprinde o serie de distorsiuni inacceptabile. În concepția socialistă, caracterul distinctiv al celor două sisteme nu mai este valabil. Întreaga distribuție este realizată de către stat.
Două binecunoscute principii pot sublinia distribuția venitului. În primul rând este principiul meritului, în care oamenii câștigă salarii determinate de contribuția lor față de societate. Dacă piața forței de muncă este competitivă, piața liberă va distribui venituri pe baza meritului. Alternativ, venitul poate fi distribuit după necesități. Aprecierea necesităților similare pentru toți oamenii din societate implică egalitarism. Distribuția după nevoi constă în alocarea de venituri mai mari grupurilor sociale cu nevoi mai mari (familii cu membri handicapați sau familii numeroase). În comunismul lui Marx, societatea distribuia după nevoi, dar pentru cele mai multe partide comuniste la putere, distribuția s-a făcut după merit. Interesul ca motivație a prevalat pe piața socialistă a muncii, deși s-au făcut eforturi de manipulare a stimulentelor materiale în special la determinarea salariului. În interpretarea meritelor, contribuțiile individuale erau, de obicei, evaluate după necesitățile de plan. Atâta timp cât sistemul de salarizare s-a bazat pe merite, principiul distribuției după nevoi a fost sacrificat prin transferul și alocarea de servicii publice gratuite. Distincția dintre salarii, beneficii în numerar și alte beneficii în afara celor în numerar, au fost voalate deoarece ele erau alocate prin locul de muncă. Nivelul mediu al salariului era adesea sub necesarul de consum.
Astfel, sistemul de asigurări sociale ce stătea la baza politicii sociale a regimului socialist urmărea menținerea diferențierii veniturilor provenite din muncă prin beneficii corespunzătoare în condițiile în care munca nu mai putea fi continuată dintr-un motiv sau altul: pensii, beneficii de concediu de boală, de maternitate. Justificarea acestui sistem nu era în primul rând economică (contribuția financiară la un anumit sistem), ci mai degrabă simbolică: contribuția prin muncă (de calitate și cantitate diferită) la bunăstarea colectivității. În fapt, și în mentalitatea populară, de exemplu, pensia era legată de muncă și nu de contribuția financiară, care nu era transparent legată de salariu.
La un moment dat s-a renunțat la impozitul direct pe salariu, transparent pentru salariat, și s-a introdus impozitul pe fondul general de salarii al întreprinderii. Impozitul nu mai era o contribuție a cetățeanului, ci o parte a valorii create în muncă transferată la buget. Oamenii considerau că li se cuvine o anumită pensie pentru că au muncit o perioadă anumită și pentru că munca lor avea o anumită calitate recunoscută de comunitate (C. Zamfir, 1999). Nimeni nu făcea referire la salariu și la contribuția financiară, ci la muncă. Sistemul asigurărilor sociale avea clar misiunea de a menține, și atunci când munca înceta, un sistem de stratificare socială fundat pe profesii și pe o calitate a muncii diferită nu în termeni economici, ci sociali-culturali.
În configurația politicii sociale socialiste – schema asigurărilor sociale puse la baza sistemului de protecție socială era înalt comprehensivă. Caracterul înalt comprehensiv al sistemului de asigurări sociale se datora politicii de utilizare completă a forței de muncă.
Asigurările sociale erau obligatorii, susținute de către întreprinderi din fondurile globale de salarii. Astfel, după câteva decenii de regim socialist, societatea românească se apropia de idealul unei acoperiri complete a vârstnicilor cu pensii. Și cei care nu întruneau condițiile de pensionare, dar care îndeplineau o limită minimă (10 ani de muncă), primeau o pensie socială, mai scăzută, dar atribuită în același sistem de pensii. Pe lângă bătrânețe, sistemul acoperea toate celelalte riscuri de pierdere a capacității de muncă: boală, accidente de muncă, pierderea principalului aducător de venit din familie (pensii de urmaș), maternitate.
Din punct de vedre al acoperirii diferitelor riscuri de pierdere a veniturilor, sistemul de asigurări sociale era la fel de complet ca sistemele cele mai dezvoltate din Occident. Un singur element lipsea din acest sistem: asigurările de șomaj.
Datorită politicii de utilizare completă a forței de muncă, cuplată cu presupoziția ideologică că economia socialistă structural este mai capabilă să absoarbă integral forța de muncă existentă, sistemul de asigurări sociale de șomaj nu exista. Se presupunea că perioada de șomaj este cu totul tranzitorie și chiar că poate fi evitată prin sistemul de transferuri de la o întreprindere care nu mai avea nevoie de locuri de muncă la alte întreprinderi care aveau asemenea posturi libere. Șomajul putea să apară doar din vina individului, care din motive de indisciplină, era concediat sau care din motive personale neîntemeiate părăsea locul de muncă. Sistemul transferurilor de la o întreprindere la alta era înalt încurajat, întreruperea însă a serviciului era aspru descurajată. Cei care nu aveau un loc de muncă, se presupunea, de asemenea, că purtau întreaga responsabilitate. În această ipoteză, statul nu își asuma nici un fel de obligație de suport pentru cei fără loc de muncă, în afara aceleia de a le oferi asemenea locuri. Statul socialist prefera să ofere locuri de muncă decât ajutor de șomaj.
La începutul anilor ’80, raritatea începe să se extindă și la locurile de muncă. Aflate în imposibilitate de a realiza indicatorii de plan, întreprinderile sunt presate să reducă numărul de locuri de muncă. Statul nu mai poate garanta în fapt dreptul la muncă. Un șomaj nerecunoscut apare și crește. În 1989, șomajul real este estimat la aproximativ 4 – 5%. S-ar putea ca el să fi fost mai mare. Mulți muncitori care locuiau la sat și făceau naveta, au fost, prin diferite mijloace, forțați să rămână în agricultură. Un exemplu a fost decizia unor întreprinderi de a disponibiliza muncitorii din sate, ori suspendarea transportului pentru navetiști.
Concluzionând, asigurările sociale după 1948 au fost organizate pe baza următoarelor principii: cuprinderea tuturor salariaților statului în sistemul asigurărilor sociale de stat, înființarea fondului de asigurări sociale din contribuțiile unităților economice administrative de alt profil aparținând statului, administrarea acestui fond de către stat, care își lua obligația de a acoperi eventualele deficite din bugetul general al statului.
Se remarcă prezența strivitoare a autorităților în desfășurarea unor activități ce aveau drept scop împiedicarea căderii în pauperitate a asiguraților și care se bazau în realitate pe resurse și cotizații plătite, de fapt, din veniturile proprii ale asiguraților. În afara sistemului de asigurări sociale de stat s-au mai constituit unele regimuri speciale de asigurări sociale, fiecare dispunând de un buget propriu de venituri și cheltuieli: membrii cooperației meșteșugărești (1958), membrii unităților de creație (scriitori, artiști plastici), avocați, militari. Sub acest aspect se poate concluziona că în perioada 1948 – 1989 s-a izbutit includerea tuturor persoanelor active și a familiilor lor în sistemul asigurărilor sociale.
Puncte forte ale vechiului sistem
Sistemul socialist poseda o serie de puncte forte: el oferea siguranță pentru locul de muncă, beneficiile esențiale erau garantate prin angajarea în muncă, salariații erau implicați în problemele întreprinderii, iar participarea forței de muncă era semnificativă (N. Barr, 1994). Rata înaltă de participare era asociată cu o mai mare egalitate pentru femei în ceea ce privește învățământul și pregătirea profesională și, în consecință cu perspective mai bune în privința carierei femeilor în multe domenii. Prin sporirea independenței financiare a femeilor, participarea forței de muncă a sprijinit creșterea statutului social și politic al femeilor. Facilitățile pentru îngrijirea copiilor și concediul generos de maternitate permitea femeilor să se mențină în cadrul forței de muncă chiar și atunci când ele își petreceau o parte însemnată acasă. O parte negativă o constituia faptul că multe femei erau nevoite să lucreze ca urmare a unor presiuni sociale și a veniturilor scăzute. Siguranța locului de muncă a minimalizat conflictul social și tensiunea legată de pierderea acestuia. A existat o solidă infrastructură pentru pregătirea profesională atât în instituțiile publice, cât și în întreprinderile de stat. Școlarizarea era gratuită, iar întreprinderile aduceau importante contribuții – prin școlarizarea tinerilor înainte de angajarea lor în muncă și a adulților aflați în serviciu. Exista un sistem matur și variat de asigurări sociale care includea concedii de boală, pensii și alocații de boală generoase. Sistemul acoperea marea majoritate a muncitorilor și familiile acestora. Aceste alocații combinate cu asigurarea mai mult sau mai puțin a locului de muncă dădea muncitorilor și familiilor lor un considerabil grad de securitate.
Puncte slabe ale vechiului sistem
Alături de părțile forte existau și aspecte slabe majore. Dintre acestea cele mai importante au fost: productivitatea scăzută a muncii, abordarea deficitară a șomajului, concentrarea excesivă a angajării în muncă asupra industriei și agriculturii, limitarea migrației pe plan internațional (S. Cace, 1997).
1. Productivitatea scăzută
Conducerea socialistă a economiei avea ca premisă creșterea rapidă , care era și motivația primară de a fi a mecanismului economic. Ratele de creștere au scăzut în toată Europa Centrală și de Est de la o medie de 4% în anii 1950 și 1960, la 4% în ultimii ani din deceniul al șaptelea și aproape de zero și în unele țări chiar negativă la sfârșitul anilor ’80 (N. Barr, 1994). Productivitatea scăzută a muncii se datorează în principal dorinței de ocupare totală a forței de muncă.
2. Abordarea deficitară a șomajului
Guvernele negau existența șomajului și, ca urmare, măsurile de rezolvare erau total inadecvate. Au apărut două efecte negative majore: șomajul ascuns și lipsa de sprijin pentru cei aflați în situația de a nu avea loc de muncă. Șomajul ascuns reprezintă o moștenire negativă majoră. Acesta a crescut după terminarea perioadei de industrializare extensivă când rezervele de forță de muncă fuseseră absorbite și atinseseră aproximativ 15% din forța de muncă în Cehoslovacia, în 1979 și peste 25% din forța de muncă în Polonia. Absența asistenței pentru șomeri era o consecință a securității locurilor de muncă. Neexistând ajutoare de șomaj, persoanele aflate în șomaj nu beneficiau de nici un sprijin.
3. Modelele distorsionate de angajare în muncă
Accentul care s-a pus pe dezvoltarea industriei grele și creșterea ocupării în acest sector a dus și continuă să aducă prejudicii majore în restructurarea economică. Spre deosebire de Occident, unde s-a restrâns simțitor acest sector, în țările Europei Centrale și de Est a atins dimensiuni paradoxale. Concentrarea angajaților în industrie și agricultură a împiedicat dezvoltarea sectorului terțiar (serviciile) care ar fi lăsat sistemul economic mai “aerisit”. Cheltuielile de investiții erau destinate cu prioritate industriei, deși angajările în învățământ, pregătire profesională și sănătate s-au extins constant. Astfel de activități nu constituiau priorități în alocarea fondurilor de investiții, deoarece conform ideologiei marxiste erau privite ca neproductive.
4. Limitarea migrării internaționale
Surplusul forței de muncă dintr-o țară poate fi folosit în mod productiv în alte țări în locuri de muncă pe care locuitorii acestor țări au rețineri în a le ocupa. Îngrădirea migrărilor a blocat forța de muncă din est capabilă să se încadreze în economiile vestice. Până în 1990 restricțiile se făceau în țările Europei Centrale și de Est, dar după 1990 ele au fost înlocuite cu restricțiile înlocuite de țările potențial gazde.
2.2. DUPĂ 1989
2.2.1. Condiții internaționale
Prăbușirea sistemului socialist în Europa de Est în anul 1989 s-a produs într-o conjunctură social-politică și economică distinctă care a modelat evoluția țărilor din regiune pe o cale cu multe elemente comune.
În primul rând, această prăbușire a avut loc la capătul unei îndelungi crize a economiilor socialiste. Criza s-a accentuat după ’70 fără nici un semn de revenire. Dacă în anii ’60 modelul socialist constituia o alternativă redutabilă a economiei de piață, două decenii mai târziu ea devenise deja dependentă de împrumuturile occidentale și complet discreditată în opinia publică internă.
Căderea tuturor economiilor din zonă după ’89 a pulverizat piața internațională relativ neproblematică a CAER-ului, agravând enorm dificultățile economice. Produsele pe care le dădeau la export țările cu economii planificate nu erau supuse testelor de calitate și cu greu ar fi putut pătrunde pe piețele occidentale.
În al doilea rând, economiile estice, datorită crizei profunde prin care treceau, erau tot mai dependente de capitalul occidental. O serie de organisme și instituții internaționale, după ’90 au “modelat” politica socială de ansamblu și politicile în domeniul șomajului.
Există patru instituții care au influențat evoluția țărilor Europei Centrale și de Est: Uniunea Europeană, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Organizația Internațională a Muncii.
a) Uniunea Europeană (UE). În perioada decembrie 1991 – martie 1993 toate țările din zonă au devenit membri asociați ai Uniunii Europene. În Cartea albă elaborată de Comisia Uniunii Europene sunt prevăzute o serie de aspecte referitoare la țările asociate. În domeniul politicilor sociale, țările asociate consideră că o mare parte din legislația lor este acoperită de standardele din UE. Șomajul constituie o problemă prioritară, căreia trebuie să i se acorde o atenție deosebită. Chiar dacă sunt prevăzute principii de aderare a țărilor din fostul sistem socialist, UE nu a impus, deocamdată, restricții în măsură să influențeze considerabil politicile sociale în domeniul șomajului. Rolul său este unul consultativ și de sprijin la nivelul specialiștilor. Probabil că, în următorii ani, pe măsură ce UE va deveni mai puternică, impactul acesteia va fi mai ridicat asupra țărilor din Europa Centrală și de Est.
b) Banca Mondială și-a concentrat atenția pe dezvoltarea unui sistem de protecție socială menit să contribuie la scăderea sărăciei în așa fel încât asistența socială bazată pe testarea mijloacelor să se afle în centrul sistemului. Banca Mondială are un rol foarte activ în administrarea împrumuturilor destinate conceperii reformei în diferite sectoare.
c) Fondul Monetar Internațional (FMI) rămâne organismul internațional cu cel mai mare impact asupra politicilor sociale promovate de țările din zonă. Dintre direcțiile impuse de FMI, trei sunt mai importante pentru domeniul analizat:
creșterea șomajului pentru a se realiza scăderea inflației la niveluri acceptabile. Ajutorul de șomaj urma să fie foarte redus;
pentru reducerea deficitului bugetar s-a impus puternica diminuare a cheltuielilor publice sociale prin renunțarea la forme de sprijin universal;
clădirea unui sistem rezidualist de protecție socială în care să fie ajutați doar cei mai săraci.
d) Organizația Internațională a Muncii (OIM) își centrează atenția asupra relațiilor de muncă și protecției sociale. OIM vine în contradicție cu FMI. OIM susține promovarea unui sistem de protecție socială universală. Ca urmare a dificultăților financiare cu care se confruntă acest organism internațional și mai ales datorită faptului că rolul său la nivel mondial este din ce în ce mai redus, influența asupra țărilor din Europa Centrală și de Est a fost nesemnificativă în ultimii șase ani.
2.2.2. Condiții interne
Condițiile internaționale au modificat substanțial dinamica cristalizării politicii social-economice din țările foste socialiste, însă nu le-au orientat într-o direcție cu totul diferită de tendințele lor naturale interne. Direcția generală a fost: promovarea economiei de piață și a democrației pluripartidiste. În ceea ce privește alte opțiuni a existat un puternic suport intern. Politica socială în România postrevoluționară a cunoscut trei etape distincte:
Etapa reparatorie
Punctul de pornire, ca și ritmul schimbării și al dezvoltării ulterioare au fost diferite de la o țară la alta.
Pentru România, acesta a coincis cu un șoc social și economic, datorat faptului că, spre deosebire de alte țări, aici nu a existat o perioadă prereformistă, în condițiile în care a cunoscut – poate – cea mai centralizată economie socialistă (C. Zamfir, 1995).
Marea majoritate a inițiativelor politice, inclusiv cele ce vizau politica socială, au avut în prima fază post-revoluționară un caracter predominant reparatoriu. Tot ceea ce se consideră a fi reprezentat o nedreptate în vechiul regim a fost eliminată și uneori reparată prin compensații retroactive, excepție făcând reparația naționalizărilor întreprinderilor și caselor.
Astfel o măsură reparatorie în prima jumătate a lui ’90 a fost eliminarea șomajului nerecunoscut, a șomajului mascat și a diferitelor forme de reducere a șomajului.
În martie 1990, prin decret, s-a creat pentru întreprinderile de stat posibilitatea de a face angajări practic nelimitate, fără ca acest lucru să fie condiționat de o creștere a producției. Crearea de noi locuri de muncă a reprezentat, de asemenea, un act reparatoriu.
A fost suspendată în fapt, orice reducere a salariilor în funcție de nerealizarea producției, câștigurile salariale redresându-se brusc. S-a reintrodus plata muncii suplimentare. Multe beneficii asociate cu condițiile dificile de muncă, care fuseseră arbitrar suspendate sau limitate, au fost reconsiderate. În unele cazuri, sub presiunea sindicatelor, salariații au primit multe dintre reținerile din trecut, considerate a fi fost ilegale. Contribuțiile forțate ale salariaților la capitalizarea întreprinderilor sub forma “părților sociale”, au fost desființate. În plus, aceste contribuții acumulate au fost returnate în decurs de câteva luni populației, în ciuda unei decizii inițiale ca ele să fie înapoiate în timp.
S-a desființat, de asemenea, contribuția în bani la bugetele locale sau a echivalentului lor în muncă. Doar acestea două din urmă “reparații” se apreciază că au adus populației în 1990 circa 35,1 miliarde de lei, ceea ce echivala aproximativ cu trei salarii minime (destul de mari în acea perioadă) pentru fiecare familie.
În primele 6 luni de după revoluție s-a înregistrat o creștere importantă a standardului de viață al populației, fără însă a se fi luat în considerare posibilitățile de perspectivă ale economiei și în consecință, capacitatea menținerii acestui standard de viață. Considerând însă evoluția ulterioară, mulți specialiști estimează că multe dintre aceste măsuri au fost chiar contraproductive pe termen mediu cel puțin. Factorii care au fost invocați au fost: starea de spirit a populației după revoluție, estimarea eronată a problemelor și a perspectivelor de scurt termen ale economiei și mecanismele social-politice prin care această politică socială s-a construit.
Etapa a doua: elaborarea strategiei tranziției și a cadrului legislativ și instituțional minim
Entuziasmul primelor momente ale revoluției a început rapid să facă loc preocupării pentru definirea direcției de evoluție a țării. A devenit clar că societatea românească intră într-un proces de tranziție caracterizat prin schimbări structurale profunde. Ideea tranziției la o economie de piață modifică sensibil așteptările economice postrevoluțuionare. Se conturează tot mai clar idea unor costuri economice și sociale ale tranziției.
Exista, chiar dacă vag, așteptarea unei redresări rapide a economiei, așteptare susținută de experiența anilor ’60, când după câțiva ani de liberalizare timidă, performanțele economice au devenit spectaculos vizibile. Începe acum să se acrediteze ideea că tranziția va fi acompaniată de unele probleme economice și sociale. Iar costul cel mai tulburător și mai clar pentru opinia publică, era cel legat de restructurarea economică: apariția șomajului, în primul rând. Era costul cel mai vizibil. O asemenea amenințare nu era însă foarte clară pe atunci dintr-un motiv simplu. După cum am văzut, în 1990 s-au creat multe locuri de muncă, pierderea lor a fost compensată pe perioade determinate de scăderea vârstei de pensionare. Cert este că în 1990 și 1991 șomajul nu a fost semnificativ. La 31 decembrie 1991 el abia atinge nivelul de 3%.
Saltul semnificativ are loc însă în anul următor: 8,4% la 31 decembrie 1992. Elaborarea sistemului de suport pentru șomeri s-a cristalizat într-o perioadă în care șomajul era practic inexistent, dar ca efect al unei așteptări sociale. Șomajul era un fenomen acceptat ca natural în noua economie.
Astfel – creșterea șomajului era considerată ca un efect inevitabil al restructurării economice și totodată, ca un factor puternic motivator al muncii. Colectivitatea trecea printr-o puternică criză morală în legătură cu motivația scăzută a muncii, lipsa de responsabilitate, calitate proastă. Șomajul urma să reprezinte un disciplinator al muncii.
Deja din mai 1990 se instituie Fondul de ajutor de șomaj. Legea ajutorului de șomaj nr. 1/7. 01. 1991 – care crea sistemul de protecție socială a șomerilor – a fost adoptată de către Parlament în ianuarie 1991, înainte de apariția propriu-zisă a unui șomaj semnificativ. Ministerul Muncii și Protecției Sociale a dezvoltat totodată sistemul din teritoriu de înregistrare a șomerilor și pentru plata ajutorului de șomaj.
Etapa a treia se identifică ca etapă efectivă a tranziției cu o politică socială mai degrabă reactivă, fără concepție, cu puternice tendințe minimaliste.
2.3. ȘOMAJUL
2.3.1. ABORDĂRI ALE ȘOMAJULUI ȘI NIVELE DE ȘOMAJ „ACCEPTABIL”
Abordările șomajului sunt diferite de la o țară la alta concretizându-se în raport cu situațiile reale existente la un moment dat. Șomajul nu este numai un fenomen economic care arată dezechilibrul ce apare și persistă pe piața muncii. El este mai mult decât atât, este un punct de criză care trebuie depășit.
Nivelul acceptabil al șomajului a cunoscut o evoluție ascendentă de-a lungul timpului. În Anglia anilor 1920 – 1930 nivelul șomajului pentru situația de ocupare deplină a forței de muncă se ridica, după unii autori, la circa 3% din populația activă. Pentru alte țări europene (Franța, Germania) se apreciază că imediat după cel de-al doilea război mondial, acest nivel era ilustrat de o rată a șomajului de 1 – 2%. Pentru SUA, nivelul respectiv a crescut la 5%, dar s-a diminuat la începutul anilor ’80, coborând sub 4%. În această perioadă, în Europa Occidentală acest nivel a crescut destul de mult. Prin raportare la gama diversă de situații posibile se estimează că în prezent, ocuparea deplină a forței de muncă presupune un șomaj de 1,5 – 4%.
Fiecare stat are o modalitate specifică de intervenție în problema șomajului. Dar dincolo de aceasta, există câteva modele prin care apariția, evoluția și consecințele lui sunt explicate. De asemenea, sunt prevăzute și măsurile prin care se poate interveni pentru diminuarea sau păstrarea șomajului la niveluri acceptabile.
2.3.2. Modele ale statului bunăstării și șomajului
Țările OCDE diferă considerabil în funcție de tipul de asigurări sociale, de testarea mijloacelor, de nivelul beneficiilor universale și de folosirea măsurilor active în domeniul șomajului. Sorin Cace, în articolul “Politici sociale în domeniul șomajului în țările Europei Centrale și de Est”, publicat în Revista de Cercetare a Calității Vieții (anul 1997, nr. 3-4) arată că sunt două lucrări de referință în care sunt descrise modelele statelor bunăstării.1
Tipologia care cuprinde statele liberale, conservatoare, social-democrate este făcută de Gosta Esping Andersen (1990), iar acestea sunt caracterizate astfel:
a) modelul liberal: SUA, Australia, Canada, Japonia.
În cadrul acestui model, statul nu intervine în crearea locurilor de muncă. Mecanismul cererii și ofertei reglează și disfuncționalitățile apărute pe piața muncii. Se pune accent deosebit pe măsurile pasive în domeniul șomajului și în special, pentru plata ajutorului de șomaj. Măsurile active sunt fragmentare și nesemnificative. Chiar dacă intervenția statului are o importanță redusă, în ultimele decenii în SUA au fost create numeroase locuri de muncă. Această evoluție este determinată de o mare flexibilitate a pieței muncii. S-au creat locuri de muncă mai prost plătite, dar mai avantajoase dacă ne raportăm la ajutorul de șomaj.
b) modelul social-democrat: Suedia, Danemarca, Olanda, Norvegia.
Măsurile active sunt cele mai dezvoltate în țările OCDE. Se vizează o ocupare aproape deplină a forței de muncă, Suedia fiind renumită printr-un nivel foarte scăzut al șomajului. Acest nivel este determinat de cheltuielile bugetare ridicate pentru recalificare, mobilitatea muncii, ocuparea rapidă și crearea directă a locurilor de muncă. Statul este principalul “artizan” pe piața muncii, care încearcă să prevină disfuncționalitățile și să atenueze șocurile provocate de “căderile” în șomaj.
c) modelul conservator: Franța, Italia, Austria, Germania.
În Germania se combină măsurile active cu cele pasive în domeniul șomajului. Acest dualism rămâne în seama landurilor, care în funcție de situațiile create, pot accentua un tip sau altul de măsuri. Un rol deosebit de important îl are pregătirea vocațională prin care se încearcă sincronizarea între cerințele pieței și forța de muncă calificată.
Principalele caracteristici ale celor trei state ale bunăstării (S. Cace, 1997).
Tabel nr. 1: Principalele caracteristici ale statelor bunăstării cu implicații asupra șomajului.
Sursă: Sorin Cace, Revista Calitatea Vieții, 1997, nr. 3 – 4.
Teoria lui Esping – Adersen, deși limitată la condiții social-istorice particulare, (Europa Occidentală și SUA) sugerează faptul că o serie de condiții politice și social culturale sunt responsabile de opțiuni de politică socială structural diferite. Concluzia acestei terorii este rezumată de către Cătălin Zamfir astfel: “nivelul de dezvoltare economică nu este factorul determinant al tipului de sistem de bunăstare pe care o societate îl adoptă. Deși economia reprezintă sursa cea mai importantă a unui asemenea sistem, condiționând limitele minime și maxime ale amplorii sale, între aceste limite alți factori sunt determinanți. Între aceștia, factorul politic – voința colectivității așa cum este ea exprimată în raportul forțelor politice – este cel mai important” (C. Zamfir, 1995).
Derivă de aici ideea libertății largi pe care o colectivitate o are în alegerea tipului de sistem de bunăstare și a gradului său de dezvoltare.
2.3.3. Șomajul în atitudinile opiniei publice
Prin dezvoltarea societăților moderne se accentuează o serie de dimensiuni ale fenomenului sărăciei – dimensiuni ce au reprezentat argumentul forte ce a stat la baza înființării și dezvoltării sistemelor de protecție socială până în anii ’70. În anii ’80 au apărut însă numeroase discursuri oficiale în legătură cu ideea contraproductivității și atractivității mai mari a beneficiilor sociale comparativ cu cele obținute prin angajarea în muncă.
Teoretic unele manifestări de acest gen pot să apară câtă vreme unii oameni gândesc că o pot duce mai bine fără să muncească. Cine poate să demonstreze că o astfel de prezumție se bazează pe adevăr? Ideea că beneficiile securității sociale favorizează apariția a o serie de comportamente economice iresponsabile pare extrem de atractivă pentru mediile guvernamentale conservatoare, care acreditează explicații individualiste pentru emergența fenomenului de sărăcie.
În istoria sociologiei engleze, H. Spencer (1898) a fost un critic acerb al săracilor și al celor care simpatizează cu săracii. La baza explicării fenomenului sărăciei el a studiat profilul moral – decăzut al săracilor. După Spencer, statul ar trebui să se implice cât mai puțin în viața indivizilor.
În SUA, Gallup înregistrează în 1968, 1969 opțiunea publicului de a se reduce sumele acordate de ajutor de șomaj, existând opțiunea că cei care beneficiază de ajutor de șomaj nu încearcă să-și găsească de lucru.
În explicațiile sociologilor se împletesc convingeri legate de natura muncii, a șomajului și succesul social. Schiltz arată că modul în care este prezentată “nevoia” de ajutor produce efecte diferite la nivelul publicului. Percepția condiției de șomer, ca “om aflat în situație grea” reprezintă punctul de referință la care se raportează atitudinile americanilor. Eșecul planului Truman reprezintă consecința absenței oricărei argumentații privind cauzele specifice ale șomajului și nevoia de ajutor. Alte explicații aduc în discuție echilibrul dintre colectivism și individualism în ideologia opiniei publice. Pentru americani “colectivismul”, manifestat prin intervenția guvernului în ameliorarea unor probleme sociale, este perceput în mod pozitiv și acceptat atâta timp cât nu atentează la valorile și convingerile individualiste atât de prețuite în tradiția culturală: independența, inițiativa individuală, munca îndârjită și succesul. De aceea sprijinul acordat de guvern menținerii unui standard de viață minim, nu trebuie să știrbească idealul unei conduceri de stat minime.
În Germania Federală, sondajele realizate în 1947, 1971, au decelat un model caracterizat prin amploarea publică a principiilor colectiviste mult mai puternic decât cel cunoscut în SUA.
Suedia, liderul “societății bunăstării”, își menține nivelul ridicat al atașamentului populației față de principiile centrale ale politicilor sociale. Sondajele din anii ’60 – privind sprijinul zdrobitor acordat planurilor care propuneau “lupta pentru egalitate” și încurajarea eforturilor guvernului de a asigura “securitate socială și locuri de muncă pentru toți” rămân și astăzi valabile.
Să remarcăm așadar, existența oscilațiilor de atitudine în reacția publicului față de zonele diferite ale politicilor sociale. Există arii ale socialului unde ideea intervenției guvernului este privită cu simpatie – asistență medicală, ajutor de bătrânețe, alocații pentru handicapați și domenii în care această intervenție este respinsă și chiar blamată.
Suedia și Danemarca au repudiat atât ideea unui control mai riguros al guvernului asupra întreprinderilor particulare, cât și pe cea a extinderii proprietății de stat în industrie. În acest sector este respinsă hotărât orice mișcare spre socialism.
Această diversitate a modurilor de raportare a populației la problemele sociale își are sursa în tradiția culturală a societății, în încrederea de care se bucură guvernul și capacitatea sa de a iniția și propune soluții , de a fi în contact cu opinia publică și de a ține cont de reacțiile acesteia.
În România, Mălina Voicu și Bogdan Voicu (1999) susțin ipoteza unei consistențe doctrinare a programelor de protecție socială ale principalelor partide politice românești. Consistența electoratului este un aspect important al analizei consistenței programatice a partidelor politice românești. O astfel de abordare este făcută de cei doi autori menționați. Aceștia doresc să testeze dacă electoratul fiecărui partid în parte aderă la programele sociale de tipul celor propuse de formațiunea politică simpatizantă în perioada 1996 – 1997. În estimarea opțiunilor populației sunt utilizate date produse prin anchetarea pe bază de chestionar a unor eșantioane reprezentative naționale.1
Tendințele generale înregistrate:
Cu puține excepții nu se înregistrează polarizări ale electoratului, românii susținând puncte de vedere similare, indiferent de simpatiile lor politice. Diferențele sunt de nuanță.
Opțiunea populației pare să se îndrepte către un stat puternic angajat în organizarea și controlul vieții sociale și economice, principal creator de norme cu un sector public important, în ciuda preponderenței proprietății private.
Valorile și politicile sprijinite de simpatizanții majorității partidelor sunt în bună concordanță cu programul partidului simpatizant.
Singura inconsistență remarcabilă dintre electorat și doctrină este cea remarcată în cazul PNȚ-CD, ai cărui simpatizanți sunt, din punct de vedere relativ, mai liberali decât prevederile programului partidului.
De asemenea, UDMR înregistrează variații însemnate în opțiunile simpatizanților săi, cauza constituind-o probabil, dispersia electoratului, recrutat nu atât pe criterii ideologice cât, mai ales, etnice.
PNL și PD au electoratele cele mai decise asupra problemelor investigate suporterii acestor partide înregistrând cele mai puține non-răspunsuri.
Cei ce simpatizează cu CDR ca alianță și nu cu unul din partidele componente, constituie un electorat distinct, în ciuda nivelelor ușor mai ridicate ale dispersiei opțiunilor lor. Acest segment se plasează undeva între PNL și PNȚ-CD, pe de o parte și PDSR de cealaltă, oscilând în a adopta poziții similare cu simpatizanții acestor partide.
2.3.4. Șomajul în țările în tranziție
Un anumit grad de șomaj reprezintă o trăsătură inevitabilă a unei economii de piață liberă.
Economia de piață a fost considerată a reprezenta singura soluție la stagnarea cronică și declinul rapid al economiei socialiste.
Evoluția ratei șomajului în aceste țări reflectă într-o anumită măsură ritmul proceselor de restructurare și privatizare pentru care au optat.
Tabel: Evoluția ratei șomajului în țările în tranziție.
Sursă: Simona Stroie, “Politici sociale în România”, coordonator C. Zamfir, 1998.
Configurația șomajului:
Angajarea forței de muncă în sectorul productiv din Europa Centrală și de Est era de două ori mai mare decât în țările cu economie de piață.
Procesele de restructurare și privatizare au impus întreprinderilor producătoare să disponibilizeze forța de muncă, iar în unele cazuri, stoparea totală a activității. Închiderea întreprinderilor, raportată la nivel local, a creat un șomaj mare în anumite comunități. În prezent șomajul afectează în cea mai mare măsură pe lucrătorii necalificați. În faza inițială a restructurării femeile erau mai afectate de șomaj decât bărbații. În timp concedierile afectează în mod egal pe bărbați și pe femei.
În toate țările ratele șomajului în rândul tineretului sunt ridicate. O trăsătură remarcabilă a piețelor forței de muncă în primele faze ale tranziției a constituit-o ratele reduse ale șomajului. Cu excepția Republicii Cehe, perspectivele șomerilor de a dobândi destul de rapid un nou loc de muncă sunt mai scăzute decât în țările industrializate.
Caracteristicile șomajului în țările în tranziție au fost asemănătoare: o pondere ridicată a șomajului în rândul tinerilor (sub 25 de ani), o creștere a șomajului de lungă durată și diferențieri ale ratei șomajului pe regiuni în cadrul aceleiași țări.
Tabel: Caracteristici ale șomajului în țările în tranziție – % din total șomeri
Sursă: Simona Stroie, “Politici sociale în România”, coordonator C. Zamfir, 1998.
Cea mai mică rată a șomajului se înregistrează în jurul capitalelor sau în vecinătatea graniței (libera circulație în Republica Cehă a permis lucrul în străinătate). Cele mai mari rate ale șomajului s-au înregistrat în zonele monoindustriale din ramuri afectate de restaurare. În ce privește șomajul de lung termen (cronic) cea mai afectată este Bulgaria unde peste 50% dintre șomeri sunt în șomaj de peste 12 luni.
Segmentul de populație sub 25 de ani cel mai puternic afectat de șomaj se găsește în România. România de altfel, a înregistrat niveluri ridicate de-a lungul întregii perioade la toți acești trei indicatori.
Explicații posibile
O posibilă explicație a ratei ridicate a șomajului în Bulgaria este și aceea că legislația bulgară din primii ani ai tranziției nu a definit conceptul de șomaj. Pentru ca o persoană să primească ajutor de șomaj, trebuia ca aceasta să fie înscrisă la oficiul de șomaj, să semneze o declarație prin care să certifice că este în căutare activă a unui loc de muncă și este disponibilă să se angajeze dacă oficiul de muncă îi oferă un loc de muncă.
Pentru Republica Cehă, se consideră că rata ridicată de flexibilitate profesională și mobilitate a forței de muncă și accentul pe care l-a pus pe crearea și dezvoltarea instituțiilor financiare necesare creării întreprinderilor particulare mici s-au constituit în factori explicatori ai nivelului scăzut al ratei șomajului. Republica Cehă a amânat legislația privind falimentul până în aprilie 1993 (N. Barr, 1994) prin aceasta susținând implicit funcționarea a numeroase întreprinderi de stat care înregistrau pierderi. Această politică poate să mențină șomajul la nivel scăzut pe termen scurt.
“Cu toate acestea, aserțiunea că șomajul redus din Republica Cehă s-ar putea datora amânării legii cu privire la faliment pare neplauzibilă întrucât rămâne virtual necunoscut în întreaga Europă Centrală și de Est” (N. Barr, 1994).
Republica Cehă posedă un sistem centralizat de negociere a salariilor în cadrul căruia sindicatele sunt implicate atât în stabilirea normelor de salarizare, cât și în aplicarea politicii. Moderarea salariilor poate că a contribuit la menținerea forței de muncă atât în întreprinderile de stat, cât și în cele particulare, ușurând astfel sarcinile politicii forței de muncă.
Republica Cehă a păstrat condițiile stricte în special din ianuarie 1992 cu privire la ajutoarele de șomaj și la limitarea la 6 luni a perioadei în care persoanele pot beneficia de asemenea ajutoare. Aceleași argumente expuse aici pot explica și ponderea scăzută a șomajului de lungă durată.
Aceste țări prezente în tabel (Polonia și Ungaria), care demaraseră mai de mult reformele, au adoptat o linie radicală prin concedieri și declararea falimentului.
Reflexe ale economiei centralizate
Trecerea la un nou sistem de organizare economică nu se poate realiza imediat și mai mult decât atât, reziduurile anterioare nu puteau fi eliminate peste noapte. De aceea, statele din Europa Centrală și de Est, puse în fața unei situații inedite, au încercat să realizeze o combinație între stat și piață.
Modalitățile prin care se poate ascunde excedentul de forță de muncă sunt numeroase, iar statele supuse analizei le-au folosit din plin. Sorin Cace evidențiază trei dintre acestea:
Prima constă în a nu obliga întreprinderile de stat să disponibilizeze muncitorii și să declare faliment;
A doua, în a nu testa piața muncii pentru a răspunde într-o manieră optimă forței de muncă, în raport cu gradul de calificare al acesteia;
În cele din urmă, neîncurajarea populației active să nu cadă în șomaj (muncitori în vârstă, femei, absolvenți) (S. Cace, 1997).
În România, cea mai ridicată cotă a șomajului a fost atinsă în anii 1993 – 1994, când s-au înregistrat și cele mai mari disparități regionale.
Tabel: Evoluția ratei șomajului în România în perioada 1991 – 1997 (%).
Sursă: Buletin statistic lunar, 3/1998, CNS.
Tabel: Număr de județe după mărimea ratei șomajului
Sursa: Simona Stroie în “Politici sociale în tranziție”, coord. C. Zamfir, 1999.
De-a lungul întregii perioade rata șomajului feminin a înregistrat valori superioare ratei generale, cu o tendință de apropiere în ultimii doi ani de cea a bărbaților. În fazele inițiale ale tranziției, femeile au fost mai afectate de șomaj decât bărbații. Chiar dacă contrazice etica vechiului sistem, persistă viziunea că femeile – cu vocații casnice – trebuie să cedeze bărbaților în privința angajării în locuri de muncă.
Dacă luăm în considerare că vârsta de pensionare este mai scăzută la femei decât la bărbați, rata efectivă de activitate a femeilor devine foarte apropiată de cea a bărbaților. Femeile tinere (15 – 24 de ani) înregistrează chiar o ușoară creștere a participării.
Datele sugerează că femeile care au depășit perioada de creștere a copilului (probabil cele de peste 40 de ani) au un grad de ocupare sporit și chiar și-au sporit participarea pe piața muncii. Gradul de ocupare în segmentul tânăr al populației feminine a scăzut, ceea ce va crea numeroase probleme pentru viitor.
Tabel: Structura șomerilor după caracteristici demografice.
Sursă: Simona Stroie în “Politici sociale în tranziție”, coord. C. Zamfir, 1999.
Analiza structurii șomajului pe vârste relevă că segmentul de populație cel mai expus șomajului sunt tinerii, la nivelul anului 1996 aceștia reprezentând 50% din numărul șomerilor.
La analiza șomajului în raport cu tipul de prestație primit se impune o precizare. Începând cu anul 1992, la expirarea perioadei de șomaj a fost introdusă în prelungire alocația de sprijin, sub forma unui venit lunar, acordat pe o durată de 18 luni. Astfel, cei 25% șomeri înregistrați în 1992 cu alocația de sprijin îi cuprind atât pe cei cărora le-a expirat perioada pentru care erau îndreptățiți să primească ajutor de șomaj, cât și pe cei cărora le-a expirat acest drept în cursul anului 1991 și conform legislației au fost evidențiați în grupa celor care nu (mai) beneficiază de suport financiar, dar sunt în căutarea unui loc de muncă.
Tabel: Structura șomerilor după tipul de prestație primit (%).
Sursă: Simona Stroie în “Politici sociale în tranziție”, coord. C. Zamfir, 1999.
În cadrul populației inactive (care este un indicator ce caracterizează evoluția repartizării populației totale după situația economică), o categorie aparte o constituie persoanele descurajate.
Persoanele descurajate să mai caute de lucru sunt persoane disponibile să lucreze în următoarele 15 zile, care nu au loc de muncă și au declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă, dar nu au întreprins nimic în acest scop în ultimele patru săptămâni sau că nu caută un loc de muncă din anumite motive:
au crezut că nu există locuri de muncă libere sau nu au știut unde să caute;
nu se simt pregătite profesional;
cred că nu vor găsi de lucru din cauza vârstei sau au căutat altădată și nu au găsit.
Rata acestora, calculată prin raportare la totalul populației inactive, a înregistrat pe perioada 1996 – 1997 o tendință descrescătoare. Ponderea persoanelor care au declarat că nu caută un loc de muncă pentru că au căutat altădată, dar nu au găsit – din totalul persoanelor descurajate – a înregistrat de-a lungul celor doi ani observați o tendință descrescătoare. Ponderea femeilor în totalul persoanelor descurajate – pentru aceeași perioadă observată – a înregistrat, de asemenea, o tendință descrescătoare. Pentru grupa persoanelor descurajate provenind din mediul rural cea mai mare pondere s-a înregistrat în trimestrele cu nivel scăzut al activității agricole.
Deși cu o tendință descrescătoare, ponderea tinerilor sub 25 de ani în totalul populației descurajate a înregistrat valori ridicate.
Tabel: Caracteristici ale populației descurajate.
Sursă: Anchete asupra forței de muncă în gospodării, CNS.
Un alt principal indicator care caracterizează evoluția repartizării populației totale după situația economică este cel al populației active. Populația activă cuprinde toate persoanele care furnizează forța de muncă disponibilă pentru producția de bunuri și servicii incluzând populația ocupată și șomerii.
Populația ocupată cuprinde toate persoanele de 15 ani și peste care desfășoară o activitate economică sau socială producătoare de bunuri sau servicii de cel puțin o oră, în scopul obținerii unor venituri sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii.1
O serie de persoane desfășoară pe lângă activitatea principală și activități secundare.
O altă categorie de populație, caracterizată din punct de vedere al timpului de lucru – cu implicații multiple pe piața forței de muncă, este populația subocupată.
Populația subocupată include acele persoane care au un loc de muncă (sunt ocupate), dar care au lucrat, independent de voința lor, mai puțin decât durata obișnuită de lucru și caută o activitate cu program complet sau o activitate suplimentară ori sunt disponibile în următoarele 15 zile pentru o asemenea activitate.
Rata de activitate secundară a înregistrat o tendință ușor descrescătoare în timp ce rata subocupării, după o perioadă de fluctuații mari, s-a stabilizat în anul 1997 în jurul valorii de 2,7. Saltul descrescător al ratei subocupării între anii 1995 – 1996 se explică probabil prin creșterea nivelului angajărilor, reflectate și în scăderea ratei șomajului cu aproximativ 3 procente. Peste 80% din persoanele subocupate sunt persoane cu program de lucru parțial; în cazul populației cu activitate secundară, ca și în cel al populației subocupate, aproximativ 80% o reprezintă populația din mediul rural, pentru majoritatea lor cea de-a doua activitate fiind agricultura.
Valori mari înregistrează grupa tinerilor, care reprezintă în jur de 40% din totalul persoanelor subocupate. Populația care desfășoară o activitate secundară este constituită în proporție de 70% de persoanele între 25 și 49 de ani, cei peste 50 de ani reprezentând în jur de 20%. În cazul persoanelor subocupate proporția acestora din urmă nu depășește 10%.
CAPITOLUL III
POLITICI ANTIȘOMAJ
Politicile antișomaj îmbracă trei forme principale:
măsuri care privesc populația activă;
măsuri care îi privesc direct pe șomeri;
alte măsuri.
Măsuri care privesc populația activă
Scopul acestora este dublu, pe de o parte să prevină creșterea șomajului prin pregătire, calificare și flexibilizare a pieței de muncă, iar pe de altă parte să reducă șomajul prin crearea unor posibilități suplimentare de angajare.
Acest din urmă scop se poate realiza prin reducerea timpului de muncă și a duratei vieții active. Proiectele pentru împărțirea muncii pot da rezultate pe termen scurt. Însă pe termen mediu și lung, soluția optimă este aceea de a crește investițiile și implicit numărul de locuri de muncă. Astfel, garantarea locurilor de muncă poate fi obținută de către angajați prin stipularea unor clauze precise în contractele colective sau individuale de muncă.
Pentru țările Europei Centrale și de Est aceste măsuri au fost de foarte mică amploare. De fapt, obiectivul principal a vizat în mod direct șomerii și mai puțin populația activă.
Măsuri care îi privesc direct pe șomeri
Politicile sociale de ansamblu au cunoscut evoluții diferite atât în țările cu economie de piață dezvoltată, cât și în țările în tranziție din Europa Centrală și de Est.
Un indicator relevant în acest sens este reprezentat de cheltuielile publice sociale ca procent din PIB. Vom urmări în continuare dinamica cheltuielilor sociale publice din țările în tranziție.
Tabel: Dinamica cheltuielilor sociale publice ca % din pib
Sursă: Sorin Cace, 1997.
Cheltuielile sociale din România se plasează, atât în 1989, cât și în anii următori, substanțial sub medie (C. Zamfir, 1999).
Aceste cifre conferă o imagine asupra gradului de intervenție / nonintervenție a statului în problemele cu caracter social.
Ele au un impact direct și asupra șomajului.
Măsurile clasice de suport, politicile de tip pasiv financiar al șomerilor și cele de tip stimulativ, de creare a oportunităților și de suport a reinserției în piața muncii sunt cele două tipuri de măsuri care îi privesc direct pe șomeri.
Dacă în ceea ce privește măsurile pasive se poate constata o unitate pentru cele mai multe țări, nu același lucru se poate spune despre măsurile active. Diferențele sunt semnificative și explică într-o mare măsură succesul obținut în țările unde s-a pus accent deosebit pe măsurile active.
3.2.1. POLITICI ACTIVE
În țările OCDE au fost promovate o serie de politici active ale forței de muncă. Ținând cont de perioada lungă în care au fost folosite, au fost făcute evaluări ale acestora.
Tabel: Descrierea și evaluarea politicilor active ale forței de muncă.
Sursă: N. Barr, 1994.
Tabel: Structura cheltuielilor destinate suportului șomerilor
Sursa: Simona Stroie în “Politici sociale în tranziție”, coord. C. Zamfir, 1999.
În țările cu o economie de piață dezvoltată o soluție la problemele forței de muncă, este crearea mai multor locuri de muncă. Se consideră că noile locuri de muncă trebuie generate de sectorul privat, deoarece în aproape toate țările deficitul bugetar și rezistența la impozite fac ca sectorul public să piardă, în mod semnificativ, teren.
Într-o lume globalizată se consideră că nu se poate rezista în competiția produselor obținute cu muncă slab salarizată, în raport cu produsele țărilor cu un nivel scăzut al salariilor.
Pentru a crea noi locuri de muncă se urmărește îmbunătățirea productivității firmelor care au o capacitate de inovare mare și folosesc efectiv tehnologia.
Multe locuri noi de muncă au productivitate slabă și salarii mici. Dintr-un punct de vedere, acest fenomen este total nedorit. În același timp însă, există solicitări clare să se sprijine crearea de noi locuri de muncă cu productivitate scăzută, în special în sectorul necomercial, capabile să absoarbă un număr semnificativ de șomeri necalificați.
Se apreciază că scutirile de taxe sau subvenționarea angajării, în vederea creării unor locuri de muncă cu salarii scăzute, probabil ar trebui evitate, cu excepția țărilor care sunt convinse că astfel de stimulente pot crea importante profituri sociale.
În același timp, trebuie evitate politicile care stopează crearea unor astfel de locuri de muncă sau ar trebui luate măsuri pentru minimizarea efectelor negative asupra creării de locuri de muncă.
Eforturile prin care este îmbunătățită capacitatea economiilor de a crea locuri de muncă sunt îndreptate către: dezvoltarea și folosirea tehnologiei, flexibilitatea programului de muncă, încurajarea antreprenoriatului și revizuirea politicilor care ar putea împiedica crearea locurilor de muncă.
a. Tehnologia
Tehnologia elimină și totodată creează locuri de muncă.
În general ea elimină salariile scăzute sau locurile de muncă cu productivitate scăzută, în timp ce creează locuri de muncă cu productivitate mai mare, cu calificare mai bună și mai bine plătite.
Faptul că ritmul progresului tehnologic s-a accelerat până la punctul în care produce “șomaj tehnologic” este de fapt un fenomen vechi.
Istoria a arătat că atunci când se accelerează progresul tehnic, cresc și standardele de viață și numărul locurilor de muncă.
Efectele generatoare de venit ale tehnologiilor s-au dovedit a fi cu mult mai puternice decât efectele înlocuirii muncii manuale.
Tranziția de la vechile la noile tehnologii este un proces necesar, care poate crea diferențe între aptitudinile pe care le au oamenii și cele de care au nevoie. Muncitorii care își pierd slujbele și nu sunt în stare să găsească noi oportunități de angajare tind să rămână șomeri pe perioade lungi.
Guvernele țărilor cu economie de piață dezvoltată recunosc din ce în ce mai mult beneficiile pe care noile tehnologii le pot aduce creării de locuri de muncă și se gândesc la măsuri pentru absorbția lor efectivă.
Sprijinirea actuală a noilor tehnologii vine din partea politicilor care încurajează răspândirea și absorbția lor.
Astfel de politici au mai multe dimensiuni.
Una constă în garantarea că piețele acționează eficient și că firmele sunt motivate să inoveze. Aceasta poate însemna liberalizarea subvenționării firmelor care activează în sectoare specifice și utilizează tehnologii specifice. Subvențiile însă tind să acționeze exact în sens opus celui dorit: adesea mai degrabă încetinesc decât stimulează schimbarea, mai mult descurajează decât încurajează înnoirea și tind să devină permanente.
A doua dimensiune a politicii implică evaluarea incertitudinilor și a efectelor secundare asociate înnoirii, prin distrugerea barierelor și crearea unei infrastructuri de standarde, protocoale și protecții pentru drepturi și date.
O a treia dimensiune implică adaptarea sistemelor de învățământ și instruire la o lume condusă de tehnologie, odată cu încurajarea, atât a firmelor, cât și a oamenilor, să învețe.
Este un element educativ important, care ajută la micșorarea distanței dintre modelele organizaționale care s-au dovedit a fi cele mai bune în practică și metodele curente de aplicare a tehnologiei de către cele mai multe firme.
b. Program flexibil de lucru
Acordurile privind programul de lucru sunt adesea rezultatul evoluției istorice. Revoluția industrială și extinderea producției de masă a bunurilor au făcut ca normarea standard a orelor de muncă normală și mecanizată să fie cea mai adecvată formă de organizare a muncii.
Dar tendința către o economie dominată de servicii, creșterea ponderii femeilor în forța de muncă și noile tehnologii au făcut ca acest model de organizare a muncii să fie din ce în ce mai perimat.
Totuși, multe modele tradiționale de organizare a muncii și de stabilire a programului de lucru sunt păstrate cu sfințenie în legislație sau în contractele colective de muncă. În acest fel este afectată flexibilitatea pieței muncii și implicit crearea de locuri de muncă.
Se propune un program de lucru zilnic, săptămânal, anual sau permanent care ar putea să întrunească atât cerințele întreprinderii, cât și aspirațiile lucrătorului.
Ele ar permite firmelor să își exploateze mai bine capacitățile productive printr-o mai bună adaptare a producției la variațiile cererii.
Totodată, lucrătorii și familiile lor ar obține programe de lucru noi, corespunzătoare preferințelor lor individuale sau circumstanțelor familiale. Tipul de flexibilitate în stabilirea programului de lucru urmărit de întreprinderi poate să nu coincidă întotdeauna cu aspirațiile lucrătorilor.
Se consideră că cel mai bun mod de a rezolva astfel de conflicte ar putea fi negocierea soluțiilor la niveluri descentralizate.
Un avantaj important al unei mai mari flexibilități în stabilirea programului de lucru îl poate constitui programul de integrare a timpului de lucru redus cu noile modele de învățare de-a lungul vieții.
Aranjamentele mai flexibile ar facilita, de asemenea, un mai mare grad de participare a femeilor la viața activă.
Totuși, este important ca noile acorduri privind programul de lucru să fie viabile din punct de vedere economic. Aceasta cere ca impozitele sau costurile unitare de producție să crească atunci când apar modificări ale programului de lucru.
c) Antreprenoriatul
Cele mai inovative firme – acelea care sunt cel mai bine pregătite să exploateze ocaziile viitoare – vor fi caracterizate printr-un antreprenoriat dinamic.
Antreprenoriatul a fost restrâns, în special în Europa, unde s-au creat puține locuri de muncă noi în sectorul privat în ultimii douăzeci de ani.
Cele mai substanțiale resurse materiale sunt transferate curent marilor firme, adesea ca subvenții pentru protecția locurilor de muncă.
Întreprinderile mici și mijlocii primesc de regulă foarte puțin sprijin.
Politica economică poate încuraja antreprenoriatul, eliminând barierele, reglementările și controalele care descurajează întreprinderile noi și în dezvoltare.
d) În ce privește revizuirea politicilor care ar putea împiedica crearea locurilor de muncă, se au în vedere factorii demotivanți pentru angajarea forței de muncă.
Se înregistrează o reproiectare fundamentală, radicală a politicilor, însoțită de schimbări considerabile în atitudinile și practicile instituționale, în special în domeniul impozitării, politicii sociale și al negocierilor colective.
Modalitățile prin care societățile își ating obiectivele trebuie să se adapteze la condițiile în schimbare.
Se dorește ca, în condițiile unui șomaj ridicat și persistent, să se acorde mai multă importanță rolului pe care îl joacă piața în formarea salariilor, iar obiectivele de echitate socială să se îndeplinească prin alte instrumente.
Cele mai mari probleme referitoare la calitatea salariilor și sărăcia populației active sunt, în general, legate de adulți și în special de cei cu responsabilități familiale. Tinerii și alte persoane care caută pentru prima dată de lucru pot să câștige experiență și venituri modeste în locuri de muncă slab plătite și apoi să urce în ierarhie, spre posturi mai bine plătite. Posturile cu salarii mici sunt rele numai atunci când lucrătorii se statornicesc în ele.
Salariile minime variază în plan regional, în special în țările cu diferențe semnificative între regiuni, în ceea ce privește rata șomajului și standardele de viață.
Legislația de protecție a dreptului la muncă urmărește să descurajeze concedierile, ridicând costurile firmelor care disponibilizează lucrători.
Dar în același timp, ea poate să-i facă pe proprietarii de firme mai reticenți la angajarea noilor lucrători.
Țările europene care au legi foarte stricte, înregistrează în general o rată mare a șomajului pe termen lung și adesea recurg la contracte temporare și la alte forme
“nestandard” de angajare, pentru a-și satisface necesitatea unei mai mari flexibilități a forței de muncă.
În același timp, asigurarea locului de muncă prin lege, împreună cu garanțiile locului de muncă negociate aduc și ele beneficii.
Garantarea locului de muncă prin contracte pe termen lung încurajează investiția în calificarea la locul de muncă, împiedicată de obicei de fluctuația forței de muncă.
O politică mai puțin radicală ar fi încurajarea așa – numitelor “clauze deschise” care permit ca acordurile colective negociate la niveluri centralizate sau de sector să fie renegociate la niveluri ierarhice mai joase.
Trebuie realizat un echilibru între acordarea unei libertăți mai mari patronilor în luarea deciziilor de angajare și concediere și asigurarea atât a unei protecții suficiente pentru muncitori și firme, astfel încât ele să investească în instruirea pe termen lung, cât și a protecției muncitorilor împotriva concedierilor nedrepte.
În domeniul politicilor active în țările cu economie de piață se disting trei categorii mari de programe, întâlnite adesea în practică într-o formă combinată:
– programe pentru crearea de locuri de muncă prin încurajarea dezvoltării activității antreprenoriale, creditarea sau facilități financiare acordate firmelor la angajarea șomerilor;
– programe de consultanță și calificare, extinse și asupra persoanelor care au loc de muncă;
– programe focalizate pe segmente de populație – cum sunt tineri șomeri care încă urmează o formă de învățământ, șomeri de lung termen sau persoane cu handicap.
La punerea lor în practică concură instituții ale statului, dar și instituții private de profil, o atenție deosebită fiind acordată antrenării și promovării instituțiilor și inițiativei locale.
Evenimentele politice, economice și sociale ale țărilor central-est europene au survenit către finalul procesului de adaptare la noul cadru economic parcurs de țările industrializate, în care la rândul lor, urmau să se integreze.
Punctul de pornire și măsurile adoptate au fost diferite de la o țară la alta.
Bulgaria – Au fost folosite trei măsuri active cu caracter general.
Prima se referă la tranzacția locurilor de muncă. Următoarele două sunt: politici care vizează mobilitatea pe piața muncii și măsuri de creare a locurilor de muncă.
a) Tranzacționarea locurilor de muncă (job brokering)
Există un sistem cu oficii locale de muncă conduse de către Serviciul Național de Muncă. Acesta administrează părțile beneficiilor de șomaj și în paralel funcționează ca servicii de plasare a forței de muncă. Pentru fiecare angajat al acestor oficii corespund peste 270 de șomeri, cărora trebuie să li se acorde servicii.
În țările occidentale raportul este mult mai mic (de exemplu în Suedia este de 1:9, în Austria 1:33, în Franța 1:78, datele sunt pentru 1988). Din cauza numărului mic de angajați, oficiile nu sunt capabile să răspundă tuturor cerințelor șomerilor. Rezultatele acestui tip de politică activă au fost modeste și nu au adus o contribuție însemnată în reducerea șomajului.
b) Politici de creștere a mobilității pe piața muncii
Au fost introduse o serie de măsuri pentru încurajarea migrației interne. Șomerii care au dorit să se mute în alte localități au primit din fondul de șomaj sumele necesare deplasărilor. Dar aceste posibilități nu au fost foarte bine folosite; cheltuielile pentru stabilirea sau deplasarea în alte localități reprezentau 0,1% din bugetul pentru șomaj (1993). Oamenii au refuzat să se mute pentru că piața locuințelor a fost nedezvoltată în toate regiunile țării. Numărul șomerilor în cursuri de pregătire (calificare și recalificare) este foarte mic comparativ cu numărul total al șomerilor. Raportarea șomerilor cuprinsă în cursuri de recalificare este de 2%, iar fondurile alocate nu depășesc 1,5% din totalul cheltuielilor pentru șomaj.
c) Măsuri de creare a locurilor de muncă
Multe firme au fost încurajate să angajeze șomeri prin subvențiile acordate din fondul de șomaj. Numai un număr mic de șomeri a căpătat locuri de muncă prin această măsură datorită, în primul rând, recesiunii economice. Mai puțin de 1% din fondul de șomaj a fost folosit în acest scop. Schemele temporare de ocupare și muncile publice au scopul de a combate efectele negative ale declinului industrial. Numai două programe de acest tip au fost inițiate, dar ele sunt foarte reduse în raport cu cerințele. Au fost incluși 7.000 – 8.000 de șomeri în prima fază, iar intenția era de a crește numărul de locuri de muncă la 25.000, dar rezultatele nu au fost cele așteptate. Aceste programe au promovat și muncile publice în construcții și infrastructură.
Ambele scheme au țintit sectoarele economice unde șomajul este foarte ridicat, dar scara operațiunilor a fost foarte mică și acestea nu au jucat un rol important în reducerea șomajului.
Polonia are un cadru cuprinzător de politică activă în sfera forței de muncă, dar capacitățile industriale de administrare a acesteia sunt limitate.
Procentul șomerilor cuprinși în schemele de măsuri active rămâne sub 10% din total, iar raportul dintre persoanele angajate în domeniul forței de muncă și șomeri era de 1 la 235 (1993).
Cea mai importantă măsură cu caracter activ a vizat tinerii. În 1992 peste 50% din cheltuielile pentru politici active erau destinate încadrării tinerilor și în special absolvenților. Această prioritate a fost determinată de evoluția demografică care a adus pe piața muncii un număr mare de tineri după 1990.
Cea mai mare parte a șomerilor din Polonia era reprezentată de tineri între 25 și 30 de ani. Schemele de angajare a tinerilor cuprindeau:
1. angajarea subvenționată în sectoarele de stat;
crearea de noi locuri de muncă;
sprijin pentru ucenici.
Dezvoltarea întreprinderilor mici (antreprenoriatul) a permis scoaterea din șomaj a aproximativ 2% din totalul șomerilor. Prin capitalizarea ajutoarelor de șomaj au fost create o serie de întreprinderi mici în care lucrează, în general, persoanele care au o anumită pregătire tehnică și profesională. Chiar dacă aceste firme mici nu rezistă decât o perioadă scurtă de timp, ele dezvoltă libera inițiativă și spiritul întreprinzător, având un puternic efect motivant asupra muncii.
Activitățile de calificare și recalificare au fost folosite foarte puțin. Ele acopereau numai 0,3 – 0,4% din totalul forței de muncă. Crearea de locuri de muncă temporare în sectorul public a fost începută abia în 1992 și a cuprins 1% din totalul șomerilor în medie pe an. Din această cauză, efectul acestei măsuri asupra scăderii șomajului a fost foarte mic.
Măsurile promovate în Polonia, începând cu 1990 au limitat într-o bună măsură creșterea șomajului, dar nu au contribuit prea mult la reducerea acestuia.
Ungaria a promovat un sistem cuprinzător de politici active în domeniul șomajului. De asemenea, s-a realizat o evaluare sistematică a măsurilor, care au fost regândite astfel încât să devină mai eficiente. Cheltuielile publice pentru șomaj ca procent din PIB, s-au situat constant peste 4%, Ungaria fiind singura țară din zonă care a alocat resurse mari pentru reducerea șomajului.
Sistemul de măsuri active cuprinde o gamă foarte largă de acțiuni. Principala măsură a fost recalificarea șomerilor pentru care au fost alocate în 1992, 39,1% din totalul fondurilor pentru politici active.
Schemele de recalificare au cuprins peste 40% din totalul șomerilor incluși în programele active. Recalificările au vizat șomerii din domeniile recunoscute în formarea capitalului uman și în creșterea productivității.
Tranzacționarea locurilor de muncă din oficiile specializate a dat rezultate bune atât la nivel național cât și la nivel local. Demararea procesului de tranziție înainte de 1990 a permis dezvoltarea unor structuri administrative specializate și bine focalizate în domeniul șomajului. De altfel, în Ungaria numărul de angajați care se ocupă de șomeri a crescut considerabil. În 1993 raportul era de 1 la 162. Buna circulație a informațiilor referitoare la locurile de muncă disponibile prin intermediul oficiilor și agențiilor specializate a contribuit la creșterea posibilităților de ocupare.
Măsurile de încurajare a migrației interne în scopul flexibilității pieței muncii au fost provocate cu o oarecare reținere și din această cauză ele nu au avut un impact prea mare asupra ocupării și reducerii șomajului. Schemele de ocupare temporară și muncile publice au fost dezvoltate la nivel local. În anumite regiuni ale țării rezultatele au fost satisfăcătoare. Din acest punct de vedere Ungaria este țara cu cele mai elaborate scheme de ocupare a șomerilor prin muncile publice. Pentru comparație am putea urmări câteva date care arată procentul șomerilor implicați în schemele de ocupare temporară și munci publice, în 1992.
Sursă: Sorin Cace, 1997.
Toate aceste politici inițiate în Ungaria au avut drept rezultat “aerisirea” pieței muncii, dar mai puțin reducerea șomajului, care se menține la cote ridicate. Pe termen mediu și lung aceste măsuri, dacă își vor păstra caracterul focalizat, vor ameliora situația ocupării și a șomajului.
Cehia – încă din iunie 1991 a fost adoptată legislația cu privire la politicile active pe piața muncii. Aceste politici includ:
crearea locurilor de muncă cu scopuri sociale (afaceri pe cont propriu și locuri de muncă pe termen lung);
folosirea muncilor publice (locuri de muncă pe termen scurt);
subvenții pentru noii absolvenți;
recalificarea șomerilor;
subvenții pentru firmele care introduc tehnologii moderne și reduc numărul de ore lucrătoare.
Descrierea acestor scheme permite și înțelegerea impactului pe care l-au avut asupra șomajului politicile active.
Crearea locurilor de muncă cu scopuri sociale
Acest tip de program conține două modalități pentru sprijinirea șomerilor: asistență pentru afacerile pe cont propriu și crearea de locuri de muncă de către cei care angajează. În acord cu legislația se pune accent pe acele locuri de muncă care au șanse să fie viabile pe termen lung. O caracteristică importantă a programului a fost descentralizarea sistemului. De aceea, s-au constatat diferențe importante între regiuni diverse. Oficiile de ocupare locală exercită control asupra tipurilor de afaceri care au fost create în zona lor. Testarea prealabilă conferă un avantaj acestei scheme de politică activă. Fondurile necesare demarării activităților pot fi obținute pe trei căi: subvenții, împrumuturi cu dobândă mică, plata împrumutului cu dobândă mică de către angajator (patron). Șomerii aleg una din cele trei posibilități, iar directorul local al oficiului de muncă hotărăște ce sprijin va primi. Cele mai multe fonduri au fost primite sub formă de subvenții.
b) Folosirea muncilor publice
Aceste programe oferă locuri de muncă pentru o perioadă de maximum șase luni. Ocuparea se așteaptă să fie valorizată de comunitate. Oficiile locale realizează medierea între patron și șomer după care se semnează un contract ce conține tipul de muncă ce trebuie prestată. Cele mai multe locuri de muncă au fost ocupate de muncitori necalificați care au participat la curățirea străzilor și la activități ecologice. Impactul acestei măsuri nu este prea mare, dar “exercită un efect de antrenare în muncă cu efecte psiho-sociale pozitive” (Cace, QOL, 1997).
c) Locuri de muncă pentru noii absolvenți
Absolvenții școlilor și universităților care nu găsesc de muncă sunt sprijiniți din Fondul Special de Șomaj. Acest program funcționează exact ca și cel de creare a locurilor de muncă cu scopuri sociale, dar este focalizat pe absolvenți. Măsura are un rol important deoarece nu “îngroașă” rândurile șomajului și previne cronicizarea acestuia.
d) Recalificarea șomerilor
Oficiile de muncă organizează cursuri de pregătire, atât în meserii specifice, cât și în pregătire generală.
În Cehia, calificările pentru construcții au fost cele mai frecvente. O mare parte dintre oamenii incluși în aceste cursuri și-au găsit locuri de muncă și se poate spune că aceste măsuri au dat rezultate destul de bune.
Subvenții pentru firmele care introduc tehnologii moderne și reduc numărul de ore lucrătoare
Au fost alocate subvenții care au acoperit diferențele între salariile cu programe integrale și cele cu programe reduse.
Tabel: Alocările bugetare pentru măsurile active în Cehia (1991 – 1993)
Sursă: S. Cace, QOL, 1997, nr. 1-2.
Pentru anul 1993, în Cehia accentul s-a mutat pe încadrarea absolvenților, fapt ce a contribuit la menținerea unui șomaj scăzut (aproximativ 3,5%).
Raportul dintre cheltuielile pentru măsuri active și pasive constituie un alt punct de interes.
Tabel: Structura cheltuielilor destinate protecției șomerilor
Sursă: Simona Stroie, cap. 15, “Politici sociale în România”, (C. Zamfir).
În termeni financiari efortul făcut de țările în tranziție privind protecția șomerilor este de asemenea, diferit.
Republicii Cehe îi este specifică o tendință descrescătoare a cheltuielilor și așa scăzute, explicabile dacă avem în vedere nivelul scăzut al ratei șomajului. Ratele ridicate ale șomajului din Ungaria și Polonia își găsesc expresia într-un nivel crescător al cheltuielilor, peste 1 – 2 % din PIB, asemănător Marii Britanii, Germaniei sau Franței.
România
În domeniul politicilor (strategiilor) de suport al șomajului de tip activ cel mai frecvent program, regăsit în toate țările este cel de pregătire profesională (calificare / recalificare) desfășurate în vederea îmbunătățirii șanselor celor aflați în căutarea unui loc de muncă pentru a se angaja.
În România programele de pregătire profesională au fost reglementate de Hotărârea Guvernamentală 288/1991, modificată și completată prin Hotărârea Guvernamentală 171/1994 și Hotărârea Guvernamentală 296/1995. Programele de pregătire profesională sunt organizate de către oficiile de muncă prin centre proprii sau alte unități, de stat sau particulare, autorizate conform legii, pe bază de convenție. Selecția unității care va dezvolta programul se face de către oficiile de muncă, în urma unei licitații. Faptul că aceste cursuri sunt finanțate din fondul de șomaj, face ca un criteriu foarte puternic în alegerea unității să fie costul programului. Sub presiunea Curții de Conturi acesta ajunge să aibă rol decisiv în alegerea unității de implementare a cursurilor de calificare.
Legea definește și un cadru de participare tripartită la finanțarea cursurilor, prin convenții încheiate anual între MMPS, organizații patronale și sindicale de ramură pentru a stabili contribuțiile acestora. Convențiile pot fi încheiate și la nivel teritorial.
Cursurile pot fi organizate și la cererea șomerilor sau a angajaților economici. În acest din urmă caz, legea prevede încheierea unei convenții între oficiul de muncă și unitatea solicitatoare, prin care unitatea se obligă să angajeze pe bază de contract persoanele participante la curs la cererea sa.
Legea nu prevede însă o limită minimă privind perioada de angajare a șomerilor.
Participarea la cursurile de pregătire profesională este liberă pentru “persoanele apte de muncă pentru meseria, profesia sau activitatea respectivă, care au studiile corespunzătoare și au fost selecționate și orientate profesional”.
Cheltuielile de participare sunt acoperite integral doar pentru cei care sunt în plata ajutorului de șomaj, a ajutorului de integrare profesională sau a alocației de sprijin.
Deși legea nu prevede expres majorarea prestațiilor de șomaj pe durata cursurilor, șomerii pot primi, în funcție de rezultatele obținute pe durata pregătirii profesionale, până la 10% din valoarea operațiunilor sau lucrărilor efectuate în timpul instruirii practice. Totodată, veniturile astfel obținute constituie surse de venit la fondul de șomaj.
Tabelul de mai jos surprinde o descreștere în timp a ponderii șomerilor participanți la cursurile de calificare începând din anii în care rata șomajului a atins cele mai înalte cote. Anii 1992 – 1993 au fost cei în care au predominat cursurile organizate pe baza studiilor de perspectivă în timp ce, începând din 1994, a crescut atenția acordată cursurilor la cererea persoanelor interesate, respectiv a agenților economici.
“Sensibilitatea” organizării cursurilor în funcție de condițiile pieței (arată Simona Stroie în lucrarea Politici sociale în România, coord. C. Zamfir) ar putea fi o posibilă explicație a proporției relativ constante a absolvenților încadrați.
Tabel: Cursuri de calificare a șomerilor
Sursă: Simona Stroie, 1999.
Numărul șomerilor cuprinși în cursurile de calificare și recalificare a crescut progresiv până în 1993. În 1994 s-a constatat o scădere vizibilă a intensității acestei activități, ca urmare a diminuării fondurilor alocate. După cum se observă, această măsură a dat rezultate promițătoare.
În categoria programelor de creare a locurilor de muncă, care este o grupă eterogenă de programe (măsuri), se regăsesc proiecte privind angajarea în domeniul public, subvenționarea (creditarea) creării locurilor de muncă și de suport pentru începerea unei activități pe cont propriu.
1. Programele privind angajarea în domeniul public se regăsesc în Germania (Job Creation), în Marea Britanie (Community Programme), Suedia (Temporary Public Employement) fiind destinate șomerilor înregistrați, dificil de plasat, de regulă de lungă durată, slab calificați (sau necalificați), selectați de oficiile de muncă. Ideea centrală a acestor programe este de a acorda acestor persoane temporar locuri de muncă și de a le menține astfel în contact cu piața muncii. Pe durata angajării parte din salariile pe care le primesc sunt plătite din fondurile de șomaj.
România nu a experimentat un astfel de program cu titlul de politică (măsură) anti – șomaj. O inițiativă asemănătoare poate fi însă regăsită în domeniul asistenței sociale, în cazul persoanelor beneficiare de ajutor social. Caracterul descentralizat al sistemului de ajutor social a permis administrațiilor locale ca, în condițiile unor dificultăți financiare severe, să introducă condiții proprii de acordare a ajutorului. Astfel, odată devenit eligibil pentru a primi ajutor de social, în unele regiuni, plata acestuia a fost condiționată de prestarea câtorva zile pe lună de muncă în folosul comunității. Această măsură a fost introdusă în 1997.
2. Subvenționarea (creditarea) creării locurilor de muncă este o grupă foarte largă de măsuri, variind în ce privește formele de subvenție, obiectul specific pe care îl au și condițiile de eligibilitate.
Programele de subvenționare a angajării se întâlnesc și în România sub formă de subvenții salariale sau de credite.
În România subvențiile de angajare au fost o inițiativă menită să sporească șansele tinerilor de a se integra pe piața muncii. Cadrul legislativ definit prin Legea 86/1992 s-a oferit agenților economici, de stat sau particulari, care angajează cu contract absolvenți din promoția anului 1992, timp de 9 luni, fondul de salarii aferent, echivalent cu 70% din salariul minim brut pe țară, pentru cei cu studii superioare, respectiv 60% pentru absolvenții de liceu și școli profesionale.
Potrivit legislației în vigoare beneficiază de ajutor de integrare profesională următoarele categorii:
absolvenții instituțiilor de învățământ în vârstă de minim 18 ani și care nu au surse proprii de venit, echivalentul a jumătate din nivelul salariului minim pe economie și care într-o perioadă de 60 de zile de la absolvire nu au reușit să-și găsească un loc de muncă potrivit pregătirii lor profesionale;
absolvenții instituțiilor de învățământ în vârstă de peste 18 ani, în cazul lipsei susținătorului legal sau imposibilității acestuia de a presta obligațiile legale de întreținere datorate minorilor;
tinerii care înainte de efectuarea stagiului militar nu au fost încadrați pe bază de contract de muncă și care, într-o perioadă de 30 de zile de la lăsarea la vatră, nu s-au putut angaja;
absolvenții școlilor speciale pentru handicapați, care nu au loc de muncă și care sunt luați în evidența oficiilor de muncă și protecție socială imediat după absolvire.
Ajutorul pentru integrarea profesională se calculează în următoarele cote procentuale:
60% din salariul de baza minim net pe economie , în cazul absolvenților învățământului preuniversitar, profesional sau de ucenici, în vârstă de minim 18 ani sau 16 ani după caz;
70 % din salariul de bază minim net pe economie în cazul persoanelor beneficiare de ajutor de integrare profesională și care sunt absolvenți ai învățământului superior.
Tabel: Fondul pentru acordarea ajutorului de integrare profesională în anii 1994 – 1996.
Sursa: Cornel Prisăcaru, 1998.
În această subgrupă se pot înscrie și măsurile pentru menținerea locului de muncă. În România, aceste măsuri au urmărit să evite disponibilizarea salariaților în întreprinderi care temporar nu aveau producție. Pe durata întreruperii activității salariatul primea o indemnizație neimpozabilă egală cu 60% din salariul tarifar net lunar și își păstra drepturile de asigurare și asistență legate de calitatea de salariat. Această măsură a funcționat frecvent în perioada 1991 – 1992.
3. Măsurile de suport pentru începerea unei activități pe cont propriu, prezente în toate țările sunt introduse și în România abia în anul 1995, când prin modificarea legii privind protecția socială a șomerilor a fost prevăzută posibilitatea acordării de “credite în condiții avantajoase […] pentru înființarea sau dezvoltarea de întreprinderi mici și mijlocii sau unități cooperatiste” cu cel mult 200 de salariați.
Pentru ca o unitate să poată beneficia de credite trebuia ca aceasta să angajeze șomeri în minim 50% din locurile de muncă nou create prin utilizarea creditelor acordate. Durata maximă de creditare este de 3 ani. Dacă în intervalul de 3 ani de la primirea creditului unitatea disponibilizează persoane angajate în acest sistem, legea prevede obligativitatea de a angaja în loc persoane din aceeași categorie, în maximum 30 de zile de la data la care locurile de muncă au devenit vacante. Nerespectarea acestei condiții atrage după sine plata unei penalități egală cu mărimea creditului acordat pentru fiecare loc de muncă creat și neocupat.
În privința programelor de politică activă, anul 1997 a reprezentat pentru România un an aparte. Deși măsuri active au fost reglementate legislativ și puse în practică începând cu 1990, conceptul de măsuri active de combatere a șomajului a fost menționat și definit explicit oficial într-un cadru legislativ abia în 1997. Echipa de guvernare recent instalată a avut ca obiectiv declarat punerea în practică a unui program radical de restructurare și privatizare considerat necesar pentru accelerarea reformei. S-a prognozat că un efect imediat al aplicării acestuia avea să fie creșterea explozivă a disponibilizărilor de personal. Actul normativ care a definit cadrul legal de protecție socială a populației afectate de concedierile colective ce se pregăteau a fost Ordonanța guvernului 9/1997, modificată ulterior prin Legea 108/1997. Beneficiarii acestei ordonanțe urmau să fie “salariații societăților comerciale în care statul deține cel puțin 1/3 din totalul drepturilor de vot în adunarea generală, precum și regiile autonome, care au înregistrat pierderi arierate și fluxuri financiare negative” și care – prin programele de privatizare aplicate, aprobate, după caz, de Fondul Proprietății de Stat, ministere sau consilii locale și județene – urmau să disponibilizeze cel puțin 10% din personalul angajat. Ordonanța (și legea ce a urmat-o) prevedea obligativitatea MMPS de a acorda servicii de preconcediere colectivă în asistarea unităților care efectuează disponibilizări, în elaborarea programelor de reconversie profesională, în pregătirea și orientarea individuală a salariaților.
În categoria măsurilor active de combatere a șomajului definite prin “acele măsuri care au ca scop crearea de noi locuri de muncă sau sprijinirea persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă pentru a dobândi statutul de persoană ocupată” au fost menționate “în principal următoarele: orientarea profesională, instruirea în unități de căutare a unui loc de muncă, instruirea antreprenorială și profesională, înființarea de centre de consultanță și dezvoltare pentru afaceri, sprijin financiar pentru creare de noi locuri de muncă, inclusiv prin programe de lucrări publice”.
În afara definirii cadrului legal al măsurilor active, legea a reglementat și o măsură de tip pasiv, constând în acordarea dreptului la o plată compensatorie, adițională a drepturilor de șomaj care urmau să se nască la momentul disponibilizării conform Legii 1/1991. Cuantumul acesteia reprezenta o sumă neimpozabilă, lunară, echivalentul salariului mediu net pe economie plătită timp de 6, 9 sau 12 luni, în funcție de vechimea în muncă a persoanelor disponibilizate, cu condiția ca aceasta să depășească 6 luni. Suma se putea suplimenta în cazul în care persoana disponibilizată avea o profesie de strictă specialitate, provenea dintr-o zonă cu o rată a șomajului de peste 12%1 sau în care existau un număr limitat de activități profesionale.
În ideea dezvoltării spiritului antreprenorial, legea a prevăzut posibilitatea plății compensatorii cumulat, o singură dată, dacă beneficiarii se angajau să o utilizeze “în scopul desfășurării unor activități cum ar fi: înființarea unei societăți comerciale, asociații familiale sau pentru desfășurarea unei activități comerciale pe cont propriu, achiziționarea sau asocierea în vederea achiziționării de inventar agricol, cumpărarea de acțiuni”.
La aceasta s-au adăugat scutirea de la plata impozitului pe venit, pe o perioadă de doi ani pentru cei autorizați să desfășoare o activitate economică pe baza liberei inițiative și credite conform Legii 1/1991 modificată prin Legea 65/1995.
O formă de protecție implicită o constituie criteriile avute în vedere la desființarea posturilor. Conform acestora în desființarea posturilor trebuie să se respecte următoarea ordine: posturile vacante, cele ocupate în virtutea drepturilor conferite prin legea cumulului de funcții (salariați – dacă acesta nu constituie locul de muncă de baza – și pensionari), apoi cele ale persoanelor care corespund condițiilor de pensionare legală, respectiv la cerere, urmate de cele ale persoanelor cu resurse materiale proprii cum sunt “salariații care dețin acțiuni sau părți sociale reprezentând mai mult de 5% din totalul drepturilor de vot în adunarea generală a acționarilor sau asociaților la o societate comercială”. Persoanele disponibilizate în aceste situații sunt evident exceptate de la plățile compensatorii. Dacă este necesar, disponibilizările de personal urmau să afecteze și alte posturi. S-a avut așadar în vedere disponibilizarea cu precădere a persoanelor care fie dispuneau de o altă sursă de venit, fie ar fui putut intra sub incidența altor reglementări care să le asigure un venit. În cazul persoanelor aflate în situații similare, selecția urma să respecte cerințele competenței profesionale, în conjuncție cu respectarea unor criterii suplimentare: în cazul a doi soți, cu acordul lor, disponibilizarea celui cu salariu mai mic, evitarea desfacerii contractului de muncă a salariaților cu copii în întreținere sau unici susținători ai familiei, precum și a celor cu mai puțin de trei ani până la îndeplinirea condițiilor de pensionare la cerere.
Deși până la momentul adoptării reglementării acestor criterii nu au fost menționate în alte acte normative ca acțiuni de protecție socială explicite, ele au fost aplicate în toată această perioadă în procesul disponibilizărilor de personal.
Este într-o anumită măsură explicația unei rate atât de ridicate a șomajului în rândul populației tinere. Excepție a făcut ultima categorie de persoane pentru care reglementarea este în vigoare din 1995, ca și femeile care și-au prelungit concediul fără plată, pentru creșterea copilului până la 3 ani, păstrându-și totodată statutul de salariat și care – imediat după 1990 – au fost printre primele disponibilizate.
Pe linia plăților compensatorii se înscrie și Ordonanța 22/1997, aplicată unităților economice din industria minieră, în care au avut loc concedieri colective.
Beneficiari ai acestei ordonanțe au fost și salariații care au solicitat desfacerea contractului de muncă. De această dată, plata compensatorie s-a constituit ca o sumă neimpozabilă, egală cu media pe ultimele trei luni a câștigului salarial mediu net pe ramură, dar mai puțin decât media ultimelor trei luni a câștigului salarial mediu net pe economie. Ca și în cazul Ordonanței 9/1997 plata se efectuează pe o perioadă de 12 – 15 respectiv 20 de salarii, în funcție de vechimea în muncă a salariaților cu cel puțin 6 luni vechime, din fondul de șomaj, suplimentar drepturilor stabilite prin legea care reglementează drepturile șomerilor. Spre deosebire de prima reglementare, plata se face cumulat, o singură dată, fără nici o condiție suplimentară.
Diferența majoră între cele două reglementări constă în obiectivele urmărite. Prima reglementare și-a propus definirea unui cadrul cât mai complet de acțiune – atât la nivel central, cât și local, dezvoltat în sistem tripartit – privind asigurarea unei minime protecții sociale persoanelor care își pierdeau locul de muncă – și prin aceasta venitul – ca urmare a disponibilizărilor masive, considerate indispensabile pentru promovarea reformei economice, constituind totodată o modalitate de a evita eventualele proteste sociale (sindicale). Cea de a doua “a vizat protecția și, totodată, motivarea salariaților dintr-o ramură economică ai cărei parametri de eficiență economică au fost apreciați ca fiind necorespunzători, să solicite desfacerea contractului de muncă în condițiile în care întreaga economie a zonei s-a dezvoltat în jurul acestei ramuri, iar la nivelul familiei veniturile provenind din această activitate au constituit tradițional veniturile de bază”. (Simona Stroie, “Politici sociale în România”, 1999, coord. C. Zamfir)
Cătălin Zamfir arată că “discriminarea” din punctul de vedere al compensațiilor, între diferitele tipuri de persoane disponibilizate “a fost justificată inițial ca făcând parte din programul de măsuri active”. “Compensațiile extrem de mari oferite au fost tratate nu ca un mijloc de evitare a tensiunilor sociale și a face acceptabil șomajul, ci mai mult ca un mijloc de sprijinire a inițiativelor pe cont propriu”.
Din datele existente reiese că aceste compensații au fost în marea lor majoritate consumate și nu investite.
Pentru a veni în sprijinul persoanelor disponibilizate în urma concedierilor colective MMPS a contractat și derulat prin primării, agenți economici locali, Camera de Comerț și industrie sau organizații neguvernamentale care activează la nivel local o serie de contracte privind programe de măsuri active finanțate din surse ale Băncii Mondiale.
Până la sfârșitul lui 1998 se aștepta un credit de 9,5 milioane dolari de la Banca Mondială pentru reconversia forței de muncă.
“1,8 milioane dolari vor ajunge direct în Valea Jiului” – se arată într-o declarație dată presei de către Secretarul de stat al Ministerului Muncii și Protecției Sociale de la acea dată. Aceasta a mai spus că până la sfârșitul anului 1998 “creditul Băncii Mondiale va sigura 80.000 de locuri de muncă la nivel național”. Dintre celelalte proiecte finanțate de forurile internaționale a mai enumerat 10 milioane ECU pentru dezvoltarea capacității antreprenoriale a femeilor, 30 milioane ECU pentru programe de protecție socială și dezvoltare regională și 600.000 de dolari de la Guvernul canadian pentru cabinete de consultanță privind cariera, în licee.
Atenția acordată măsurărilor active de protecție a șomerilor se reflectă în creșterea pe care o reprezintă cheltuielile Fondului de șomaj în veniturile acestuia.
Tabel: Cheltuieli din Fondul de șomaj ca % din veniturile Fondului de șomaj.
Sursă: Simona Stroie, în “Politici sociale în România”, coord. C. Zamfir, 1999.
Într-un buget an de an excedentar până în 1993 cheltuielile din Fondul de șomaj au crescut odată cu creșterea ratei șomajului și deci a numărului de beneficiari de ajutor de șomaj. După 1994, în condițiile descreșterii șomajului, menținerea lor la aceleași cote și dublarea lor în 1997 reflectă preocuparea pentru implementarea măsurilor active ca măsuri anti-șomaj pe termen lung. Preocuparea pentru implementarea măsurilor active este mai clar reliefată de structura cheltuielilor fondului de șomaj după cum rezultă din tabelul de mai jos:
Tabel: Structura cheltuielilor fondului de șomaj destinate protecției șomerilor
Sursă: Simona Stroie, “Politici sociale în România”, coord. C. Zamfir, 1999.
Ministerul Muncii și Protecției Sociale a fost principalul actor în privința coordonării măsurilor întreprinse în vederea asigurării securității economice a persoanelor rămase fără loc de muncă, alături de care au fost înregistrate inițiative alternative din partea organizațiilor sindicale sau non-profit.
Aceste inițiative au avut un caracter punctual, menit să soluționeze o problemă specifică, fără să-și propună strategii de acțiune în vederea protecției sociale legate de piața muncii. În unele cazuri ele au fost orientate pe segmente de populație care nu cădeau sub incidența legii șomajului, dar cărora le era direct asociat riscul de a deveni șomer.
Alături de măsurile prezentate este considerat că activitățile de informare, documentare și consultanță în domeniul pieței muncii se subsumează măsurilor de tip activ, contribuind prin specificul lor la sporirea șanselor de integrare a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă. Astfel de activități se desfășoară prin oficiile de forță de muncă, organizații particulare sau non-profit.
Politici pasive
Politica de suport a șomerilor în cazul Italiei are un caracter sever, nu acordă asigurare în caz de pierdere a locului de muncă decât pe o perioadă de șase luni (cea mai scurtă), în sumă mică raportat la câștigurile salariale anterioare. Spre deosebire, Spania și Franța au unele dintre cele mai generoase sisteme de protecție pasivă. Și celelalte țări central vest europene se înscriu în limitele definite de sistemele luate în discuție. Fără îndoială, cadrul economic și geografic au rolul lor în definirea sistemelor de suport pentru șomeri.
Tabel: Caracteristici ale politicii pasive în câteva din țările industrializate (1991)
Sursă: Simona Stroie, “Politici sociale în România”, coord. C. Zamfir, 1999.
În toate țările Europei Centrale și de Est sistemele de suport ale veniturilor celor ce și-au pierdut slujbele au fost introduse curând după ce au început reformele politice și economice, urmând modelele țărilor din vestul Europei. Toate guvernele din această regiune ca urmare a creșterii șomajului și a duratei acestuia au stabilit criteriile pentru determinarea condițiilor de selecție și perioadei pentru care era plătit ajutorul de șomaj. În ciuda constrângerilor bugetare, o înaltă prioritate a fost acordată protecției veniturilor șomerilor în perioada de tranziție.
În perioada 1990 – 1995 s-au produs o serie de schimbări în practicile pasive în domeniul șomajului. Iată care erau principalele reglementări ale politicii de suport pasiv al șomerilor la nivelul anului 1995.
Notă: 1. Asigurați împotriva șomajului erau doar cei care contribuiseră la fondul de calificare și șomaj. Absolvenții de învățământ superior, ca și cei cu studii medii, care nu s-au angajat în termen de o lună de la data absolvirii, erau îndreptățiți să primească, sub formă de asistență socială timp de 6, respectiv 3 luni, 80% din salariul minim pe economie, sursa de finanțare fiind bugetul de stat. 2. Finanțarea politicilor de suport al șomerilor se face din două fonduri distincte: fondul de angajare (FA) opțional, finanțat de stat, ca o cheltuială bugetară distinctă și fondul de solidaritate (FS) obligatoriu. FA este stabilit de un comitet format din reprezentanți guvernamentali, ai patronilor și salariaților. 60% din acesta este repartizat consiliilor locale, care au autoritate deplină în utilizarea lui. Restul este destinat rezolvării problemelor unor grupuri sociale speciale sau a dezechilibrelor regionale.
Sursă: Simona Stroie în “Politici sociale în România”, coord. C. Zamfir, 1999.
Elementele de politică pasivă din țările în tranziție, s-ar putea spune că, respectă cadrul definit de măsurile de protecție aplicate în țările industrializate. Rata de înlocuire a veniturilor salariale prin ajutorul de șomaj în Bulgaria, Cehia și Ungaria se situează între limita superioară a acestui indicator la nivel european, în timp ce Polonia se apropie de cea inferioară. Similitudini apar și în ce privește durata de acordare a ajutorului, cu precizarea că în cazul țărilor în tranziție aceasta este mai sensibilă la vechimea în muncă sau specificul zonei de rezidență a șomerului. În ce privește România, o diferență notabilă este legată de faptul că este singura țară în care nivelul prestației acordată șomerilor nu se modifică pe perioada participării la cursurile de pregătire profesională. Indemnizații de șomaj în sume fixe, nelegate de venit, ca în Polonia și Bulgaria, au anumite avantaje pe termen scurt: costuri reduse, stimulente în căutarea unui loc de muncă, fiind în același timp ușor de administrat.
Prin definiție, legislația română desemnează ca fiind șomer persoana aptă de muncă în vârstă de la 18 ani și până la vârsta de pensionare, care nu are un loc de muncă, este disponibilă pentru a desfășura o activitate economico – socială aducătoare de venituri, și care s-a înscris la Oficiul de Forță de Muncă și Șomaj.
În numărul șomerilor se include și absolvenții instituțiilor de învățământ (liceal și superior) în vârstă de 16 ani sau 18 ani împliniți, după caz, și care nu au un loc de muncă aducător de venituri. Potrivit prevederilor Legii nr. 1/1991, privind protecția socială a șomerilor și reintegrarea lor profesională, se constituie fondul pentru plata ajutorului de șomaj și alte forme de protecție socială a șomerilor.
Fondul pentru plata ajutorului de șomaj, a alocației de sprijin și a altor forme de protecție socială a șomerilor se constituie pe baza următoarelor surse de finanțare:
5% din fondul brut de salarii lunar realizat de persoanele fizice și juridice române și străine cu sediul în România;
1% din salariul brut de încadrare, plătit de salariații angajați;
1% din venitul brut lunar obținut din munca prestată de către membrii cooperatori;
o subvenție de la bugetul de stat ce se acordă pentru completarea fondului constituit din sursele indicate mai sus.
Fondul pentru plata ajutorului de șomaj și alte forme de protecție socială a șomerilor se păstrează într-un cont al Ministerului Muncii și protecție Sociale deschis la Banca Națională a României și este purtător de dobândă. Conform prevederilor legale pentru sursele prevăzute mai sus, nevărsate în termen, se aplică o majorare de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, dar nu mai mult decât totalul sumelor datorate. Legea prevede, de asemenea, că neplata contribuției datorate pentru constituirea fondului atrage după sine executarea silită a agenților economici debitori pe baza sesizării din partea direcțiilor teritoriale ale MMPS, iar organele bancare sunt obligate să execute poprirea fără acceptul debitorilor rău platnici.
Evoluția fondului pentru plata ajutorului de șomaj și a altor forme de protecție socială a șomerilor:
Tabel: Fondul pentru plata ajutorului de șomaj și alte cheltuieli (în miliarde lei).
Sursă: Cornel Prisăcaru, 1997.
În perioada anilor 1991 – 1996 fondul pentru plata ajutorului de șomaj și a altor forme de protecție socială a șomerilor a însumat 4709,2 miliarde lei din care au fost cheltuite 2183,6 miliarde lei, adică 46,4%. Evoluția cheltuielilor pentru plata ajutorului de șomaj, alocației de sprijin a ajutorului de integrare profesională, plata absolvenților, alte cheltuieli etc. a fost următoarea:
Tabel: Cheltuieli pentru plata ajutorului de șomaj și alte cheltuieli (în miliarde lei)
Sursă: Cornel Prisăcaru, 1997.
Deci, la sfârșitul anului 1996, din fondul pentru plata ajutorului de șomaj și a altor plăți pentru protecția socială a șomerilor era o economie de 2525,6 miliarde lei. Pentru anul 1997, excedentul era estimat la 364 miliarde lei, iar pentru anul 1998, excedentul prevăzut este de 218 miliarde lei, la un venit de 5234 miliarde lei. De remarcat că, începând cu 1997, se diminuează nivelul excedentelor, în principal ca urmare a introducerii prestației de protecție suplimentară a personalului afectat de restructurarea economică. La nivelul anului 1998, pentru această prestație sunt prevăzute 1385 miliarde lei, aproape 28% din totalul cheltuielilor de 5016 miliarde lei. Excedentele au fost puternic erodate de inflație, exemplu flagrant de ineficiență. Nu este exclus ca și în acest an, 1999, și acest fond să înregistreze deficit (I. Mărginean, 1999).
Ajutorul de șomaj: se acordă următoarelor categorii de personal:
persoanele al căror contract de muncă a fost desfăcut din inițiativa unității (reducerea personalului, încetarea activității unităților prin dizolvare, unitatea își mută sediul în altă localitate, persoana nu corespunde sub raport profesional postului pe care este încadrată etc.);
persoanele care au fost demise de unități în mod ilegal, iar reîncadrarea în muncă nu mai este posibilă;
persoanele al căror contract de muncă a fost desfăcut din inițiativa lor, dar care, potrivit legii, beneficiază de reîncadrarea în muncă cu vechime integrală;
persoanele încadrate pe durată determinată de muncă.
Ajutorul de șomaj se acordă 270 de zile de la data intrării în șomaj, adică pe o perioadă de 9 luni. Ajutorul de șomaj se calculează în mod diferențiat , pe categorii de salariați și vechime în muncă, astfel:
50% din salariul mediu net, avut în ultimele trei luni, în cazul persoanelor care au o vechime în muncă de până la 5 ani, dar nu mai puțin de 75% din salariul minim net pe țară;
55% din salariul mediu net avut în ultimele 3 luni, în cazul persoanelor care au o vechime în muncă cuprinsă între 5 și 15 ani, dar nu mai puțin de 80% din salariul minim net pe țară;
60% din salariu mediu net avut în ultimele 3 luni, în cazul persoanelor care au o vechime în muncă de minim 15 ani, dar nu mai puțin de 85% din salariul minim net pe țară;
50% din venitul mediu lunar net, pe ultimele 12 luni, pentru persoanele care au fost încadrate cu contract de muncă pe durată determinată.
Tabel: Fondul pentru plata ajutorului de șomaj și ajutorul de șomaj mediu.
Sursă: Cornel Prisăcaru, 1997.
Ajutorul de șomaj a reprezentat, în anul 1996 comparativ cu salariul minim pe economie, 97,9%.
Alocația de sprijin se acordă persoanelor care au beneficiat de ajutorul de șomaj (sau de ajutorul de integrare profesională) pe o perioadă de maxim 270 de zile. Alocația de sprijin se acordă pentru maximum 18 luni de la expirarea perioadei legale de acordare a ajutorului de șomaj (sau a ajutorului pentru integrarea profesională).
Beneficiarii alocației de sprijin trebuie să facă dovada lipsei mijloacelor de întreținere, adică dețin împreună cu membrii familiei cel mult 2 ha de teren agricol în zonele colinare și de șes sau cel mult 4 ha de teren agricol în zonele muntoase; nu realizează împreună cu membrii familiei un venit mediu lunar, pe membru de familie, de cel mult 60% din salariul minim net pe țară. Alocația de sprijin este egală cu 60% din salariul minim net pe țară și se acordă pe o durată de 18 luni de la data expirării perioadei legale de acordare a ajutorului de șomaj.
Tabel: Evoluția fondurilor pentru plata alocației de sprijin și alocația de sprijin medie.
Sursă: Cornel Prisăcaru, 1997.
Alocația de sprijin în raport cu salariul minim pe economie a sporit de la 41,1% în anul 1993, la 52,1% în anul 1996.
Conform legislației în vigoare plata ajutorului de șomaj și a alocației de sprijin încetează în următoarele împrejurări:
la împlinirea termenului de 270 zile calendaristice de la acordarea ajutorului de șomaj și, respectiv, după expirarea celor 18 luni de la acordarea alocației de sprijin;
la încadrarea în muncă a beneficiarilor de ajutor de șomaj sau de alocație de sprijin, respectiv după 30 de zile de la obținerea de către aceștia a autorizației de exercitare a unei activități pe cont propriu aducătoare de venit;
în cazul refuzului nejustificat de a se încadra cu contract de muncă pe o durată nedeterminată sau determinată, într-un loc de muncă corespunzător pregătirii sale profesionale, situației personale și a stării de sănătate a șomerului;
la data refuzului nejustificat de a urma cursurile de calificare, recalificare, perfecționare sau, după caz, și alte forme de pregătire profesională la data întreruperii sau neabsolvirii cursurilor pe motive imputabile beneficiarului.
Beneficiarii ajutorului de șomaj sau ai alocației de sprijin sunt obligați ca, lunar, conform programărilor efectuate sau ori de câte ori este nevoie să se prezinte la Oficiul Forței de Muncă și Protecției Sociale.
Persoanele care primesc ajutor de șomaj sau alocație de sprijin și se încadrează în muncă sau încep să realizeze venituri din suprafața de 2 ha teren agricol din zonele colinare și de șes, respectiv din suprafața de 4 ha de teren în zonele montane, ori îndeplinesc condițiile de pensionare pentru munca depusă și limită de vârstă sau urmează forme superioare de pregătire profesională au obligația de a înștiința, în termen de 3 zile, Oficiul Forței de Muncă și Protecției Sociale.
Încă de la început, sistemul ajutorului de șomaj a avut în vedre două obiective:
să asigure o înlocuire satisfăcătoare a salariului, făcând astfel acceptabilă schimbarea locului de muncă;
trebuia astfel conceput încât să nu creeze dependență și lipsă de motivație pentru reintegrarea rapidă în sistemul muncii.
Ajutorul de șomaj este continuat cu o și mai redusă alocație de sprijin (fixă, independentă de salariul inițial).
Sistemul se pare că a evoluat într-o direcție oarecum contrară intențiilor inițiale; nivelul ajutorului de șomaj s-a erodat în raport cu salariul pe care îl înlocuiește, depreciindu-se și funcția sa social – psihologică de facilitare a reorientării profesionale (C. Zamfir, 1999). Șomerii de lungă durată sunt introduși în sistemul de ajutor social oferindu-li-se o protecție precară. Atât în 1995, cât și în 1996 alocația medie de sprijin pentru șomeri se plasează conform unor estimări sub pragul de subzistență (Luana Pop, 1999).
Alături de plata ajutorului de șomaj în cadrul măsurilor de tip pasiv se regăsește strategia pensionării anticipate, adică înainte de împlinirea vârstei de pensionare. Pentru a motiva întreprinzătorii să renunțe la persoanele vârstnice în favoarea șomerilor sistemele țărilor occidentale acordă acestora, prin măsurile de pensionare anticipată, facilități financiare.
Această măsură a fost justificată prin aceea că se evita astfel intrarea în șomaj a forței de muncă vârstnice, în majoritatea cazurilor susținători materiali ai familiei. Acest segment de populație este expus unui risc ridicat ca odată devenit șomer să nu mai poată reintra în piața muncii pe durata vârstei active. Se impun câteva precizări în legătură cu măsurile privind pensionarea anticipată. Măsurile de pensionare anticipată au apărut într-un moment când țările occidentale se confruntau cu presiuni în creștere de schimbare a calificărilor cerute pe piața muncii, a unei rate a mobilității profesionale în accelerare și a extinderii angajării cu timp de lucru redus. Se încerca a se promova angajarea tinerilor, mai receptivi la schimbarea profesională sau la însușirea unei calificări noi. În același timp se dorea protejarea segmentului de vârstă tânără de forme de angajare atipice care oferă o mai mică securitate economică. Țările în tranziție – cum sunt Republica Cehă, România sau Ungaria – au preluat ideea în forme diferite într-un cadru general al pieței muncii diferit.
În România această măsură este reglementată prin Legea 2/1995 care prevede posibilitatea ca persoanele care “au vechime integrală în muncă pot solicita înscrierea la pensie cu până la 5 ani înainte de împlinirea vârstei prevăzute de lege pentru pensionarea la cerere”, după ce au beneficiat de ajutor de șomaj și alocație de sprijin pe perioada prevăzută de lege. Nivelul pensiei se stabilește în baza legii privind asigurările sociale de stat și asistență socială, diminuat proporțional cu 0,3% pentru fiecare lună cu care s-a redus vârsta de pensionare legală. Plata acestei pensii se face din fondurile de asigurări sociale. În cazul revenirii pe piața muncii se sistează plata pensiei, fapt care nu se întâmplă pentru cazul pensionării pentru limită de vârstă, situație în care simultaneitatea este garantată prin legea cumulului de funcții. Până la sfârșitul anului 1997 aproximativ 17.500 de persoane beneficiaseră de prevederile acestei legi.
Experiența (în special cea a țărilor în tranziție) a dovedit că pensionarea anticipată nu a avut parametrii de eficiență așteptați, având în vedere că, pe de o parte încarcă cheltuielile sociale ale statului, iar pe de altă parte o mare parte a acestor persoane reintră pe piața muncii.
Dincolo de aceste considerente, la doi ani după promulgarea legii, populația manifestă o atitudine favorabilă față de pensionarea anticipată. Într-un sondaj efectuat în 1997 de Institutul de Cercetare a Calității Vieții și Catedra de Sociologie a Universității București, 54,9% dintre respondenți au declarat că sunt de acord ca, atunci când există puține slujbe oamenii să fie obligați să se pensioneze mai devreme. 21,7% s-au declarat împotrivă, diferența până la 100% formând categoria celor indeciși (Simona Stroie, 1999).
CONCLUZII
Acolo unde nu există piețe, în special în cazuri de riscuri neasigurabile, statul poate să intervină pe piață – fie să reglementeze sau să subvenționeze asigurarea particulară sau să opteze pentru un element esențial – fondurile publice – cum este cazul asigurărilor de șomaj.
Teoria ne arată de ce politica în Europa Centrală și de Est este îndreptată clar spre privatizare, cât mai repede posibil. Aceeași teorie explică de ce guvernele din toate țările industrializate intervin. Procesul de tranziție de la economia centralizată la economia bazată pe legile pieței a determinat modificări profunde în toate planurile: politic, economic și social.
Țările Europei Centrale și de Est se confruntă cu probleme de restructurare economică dintre cele mai dificile. În acest context, creșterea șomajului este o consecință firească a procesului de tranziție. Evenimentele politice, economice și sociale ale țărilor central-est europene au survenit către finalul procesului de adaptare la noul cadru economic parcurs de țările industrializate.
Politicile antișomaj au fost promovate diferit de la o țară la alta.
Politicile pasive care au caracter de suport, rămân încă foarte bine dezvoltate. Cu toate acestea, ele favorizează șomajul de lungă durată având caracter demotivator asupra muncii. Spania – care are cea mai ridicată rată a șomajului de lungă durată, are însă unul dintre cele mai generoase sisteme de protecție pasivă. Spania acordă o atenție scăzută măsurilor de tip activ. Durata medie a șomajului tinde să treacă de zece luni în țările analizate din Europa Centrală și de Est. Reducerea perioadei de acordare a ajutorului de șomaj a contribuit la flexibilizarea pieței muncii în Cehia.
Politicile active – care după părerea specialiștilor sunt cele mai adecvate – au căpătat amploare în țările Europei Centrale și de Est, mai ales după 1994. Cel puțin pe termen scurt, impactul lor este relativ redus. Dezvoltarea unor sisteme coerente de măsuri active atât la nivel național, cât și la nivel local pare să fie soluția menținerii șomajului la niveluri acceptabile.
O caracteristică importantă este descentralizarea activităților contra șomajului, măsură care poate conduce la o mai bună gestionare și focalizare a fondurilor existente. Rolul organizațiilor neguvernamentale poate fi decisiv în această situație.
În România șomajul nu a atins încă nivelurile reale, deoarece privatizarea nu s-a încheiat. Prevenirea unui șomaj ridicat poate fi concepută prin accentuarea măsurilor active care ar putea spori posibilitățile de ocupare a forței de muncă.
BIBLIOGRAFIE
Athanasiu, Alexandru, 1995, Dreptul securității sociale, Editura Actami, București;
Barr, Nicholas, 1993, The Economics of the Welfare State, Stanford University Press, Stanford, California;
Botezatu, Doina, 1991, Șomajul în atitudinile opiniei publice, în Revista Calitatea Vieții, nr. 1 – 2;
Boboc, Ion, Manea, Livius, 1992, Politica pieței muncii în Suedia, în Revista Calitatea Vieții, nr. 3 – 4;
Boboc, Ion, Manea, Livius, 1993, Măsurile active ale politicii pieței muncii și relația sindicate – patronat în Suedia, în Revista Calitatea Vieții, nr. 1;
Cace, Sorin, 1997, Politici sociale în domeniul șomajului, în țările Europei Centrale și de Est, în Revista Calitatea Vieții, nr. 3 – 4;
Cobzac Elena, 1995, Natura șomajului la tineri, în Revista Calitatea Vieții, nr. 1 – 2;
Codin, Mihaela, 1993, Efectele stării de șomaj asupra individului, în Revista Calitatea Vieții, nr. 1;
Czbor, Mihaela, 1991, Nivelul de trai și stilurile de viață, în Revista Calitatea Vieții, nr. 3 – 4;
Czbor – Sârbu, Mihaela, 1996, Calitativ și cantitativ în conceptul de dreptate socială, în Revista Calitatea Vieții, nr. 3 – 4;
Dâmbean, Creța, Mirela, 1993, Aspecte privind structura veniturilor în familiile de șomeri, , în Revista Calitatea Vieții, nr. 1;
Dâmbean, Creța, Mirela, Galat Mara Ileana, Codin Mihaela, 1993, Șomajul – o categorie omogenă? în Revista Calitatea Vieții, nr. 2 – 3;
Dogan, Mattei, Pelassy Dominique, 1992, Economia mixtă. Jumătate capitalistă. Jumătate socialistă, Editura Alternative, București;
Dogan, Mattei, Pelassy Dominique, 1993, Cum să comparăm națiunile. Sociologia politică comparativă, Editura Alternative, București;
Doru, Marcel, 1997, Sistemul asigurărilor sociale din România comparativ cu cel din alte țări europene, în Revista Calitatea Vieții, nr. 1 – 2;
Ferreol, Gilles (coordonator), 1998, Dicționar de sociologie, Editura Polirom, Iași;
FIMAN (trad.), 1996, Monitorul ocupării forței de muncă în Europa, Comisia Europeană, Editura Expert, București;
FIMAN, 1997, Măsuri active pentru combaterea șomajului. Experiența europenă, București;
Lerner, Daniel, 1958, The Passing of Traditional Society, New York: Free Press;
Marinescu, Ilie, 1995, Politica socială interbelică în România, Relațiile dintre muncă și capital, Editura Tehnică, București;
Măgureanu, Virgil, 1997, Studii de sociologie politică, Editura Albatros, București;
Mărginean Ioan, 1993, Reforma socială în România postcomunistă, în Revista Calitatea Vieții, nr. 2-3;
Mărginean Ioan (Ciucă Vasilica, Lazăr Mitica, Moldoveanu Maria, Munteanu Carmen, Nica Raluca, Novac Andrei, Precupețu Iuliana, Preda Maria, Prisăcaru Corneliu, Stanciu Mariana, Voinea Lăcrămioara), 1997, Eficiența guvernării în susținerea dezvoltării umane, în Revista Calitatea Vieții, nr. 3 – 4;
Neder Maria, 1993, Probleme ale calificării forței de muncă, în Revista Calitatea Vieții, nr. 4;
Neder, Mariana, 1992, Concluzii ce se pot desprinde din studiul experienței internaționale în domeniul politicii sociale anti-șomaj, în Revista Calitatea Vieții, nr. 3 – 4;
Prisăcaru Corneliu, 1997, Aspecte actuale privind evoluția șomajului în România, în Revista Calitatea Vieții, nr. 1 – 2;
Puwak, Hildegard, 1992, Prestații sociale pe piața muncii în Germania, în Revista Calitatea Vieții, nr. 1 – 2;
Puwak, Hildegard, 1991, Prestații pe piața muncii în Germania, în Revista Calitatea Vieții, nr. 3 – 4;
Puwak, Hildegard, 1992, Prestații sociale pe piața muncii în Germania, în Revista Calitatea Vieții, nr. 1 – 2;
Rădulescu Constantin Dan, 1996, Politicile sociale românești 1848 – 1989, în Revista Calitatea Vieții, nr. 3 – 4;
Socol Gheorghe, 1996, Observații și sugestii la un proiect de lege a asigurărilor sociale, în Revista Calitatea Vieții, nr. 1 – 2;
Stanciu Mariana, 1995, Perspective actuale și politici economice mondiale, în Revista Calitatea Vieții, nr. 1 – 2;
Stanciu Mariana, 1996, O perspectivă modernă asupra conceptului de cultură a dependenței, în Revista Calitatea Vieții, nr. 3 – 4;
Stanciu Mariana, 1997, Trenduri mondiale pe piețele muncii și modele de angajare actuale, în Revista Calitatea Vieții, nr. 1 – 2;
Verba, Sidney, Almond, Gabriel, 1996, Cultura civică. Atitudini politice și democrație în cinci națiuni, Editura Du Style, București;
Zamfir, Cătălin (coordonator), 1999, Politici sociale în România, Editura Expert, București;
Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, 1998, Dicționar de sociologie, Editura Babel, București;
Zamfir, Elena, Zamfir, Cătălin (coordonatori), 1997, Politici Sociale. România în context European, Editura Alernative, București;
Zamfir, Elena, Zamfir, Cătălin (coordonatori), 1993, Țiganii între ignorare și îngrijorare, Editura Aternative, București;
Zara, Ion, 1991, Piața muncii în anii ’90: sfidări și șanse, în Revista Calitatea Vieții, nr. 3 – 4;
Zecheriu, Mihaela, 1992, Șomaj – sărăcie: o relație cauză – efect?, în Revista Calitatea Vieții, nr. 3 – 4;
*** Buletine Statistice în domeniul muncii și protecției sociale (publicație a Ministerului Muncii și Protecției sociale), 1997;
*** Comisia Națională pentru Statistică – Informații Statistice Operative, 1996
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Asigurarile Sociale In Romania. Somajul Si Politicile Antisomaj (ID: 164244)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.