Asigurarile Sociale DIN Romania

CUPRINS

ABREVIERI … .. 3

INTRODUCERE … . 4

CAPITOLUL I – ASIGURĂRILE SOCIALE: CONCEPTE … . 9

1. 1. Evoluția sistemului asigurărilor sociale … .. 9

1. 2. Abordări și forme de asigurări sociale … .. 19

1. 3. Forme de bunăstare socială … … 38

CAPITOLUL II – PROBLEMA PERFECȚIONĂRII SCHEMELOR DE ASIGURĂRI

SOCIALE … .. 54

2. 1. Experiența funcționării sistemului de asigurări sociale … … 54

2. 2. Elaborarea schemelor de asigurări sociale… .. 62

2. 3. Asigurările sociale în complexul problemelor economiilor din țările Uniunii Europene ….. 77

CAPITOLUL III – SISTEMUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DIN ROMÂNIA … . 86

3. 1. Contextul macroeconomic din România … . 86

3. 2. Problema perfecționării asigurărilor sociale la reglementările comunitare în domeniu …… 101

3. 3. Drepturile de pensii în comunitatea statelor din UE: reflecții, probleme, sugestii … .. 114

SINTEZA REZULTATELOR OBȚINUTE … . 121

CONCLUZII ȘI PROPUNERI … . 122

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………..13131

ADNOTARE … .. ….140

ANEXE … . 144

2

ABREVIERI

AUE – Actul Unic European

BIM – Biroul Internațional al Muncii BM – Banca Mondială

CE – Comisia Europeană

CNS – Comisia Națională pentru Statistică CP – Creditul de Pensie

DB – Schemă de pensii bazată pe beneficii cu conturi individuale DC – Schemă bazată pe contribuții cu conturi individuale
IS – Incluziune Socială

MDC – Metoda Deschisă de Coordonare

MECT – Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului

MMFEȘ – Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse MR – Marginal Revenue

MSE – Modelul Social European

NDC – Pensie bazată pe conturi naționale OIM – Organizația Internațională a Muncii PAC – Politică Agrară Comună

PAYE – Pay-As-You-Earn
PAYG – Pay-As-You-Go
PIB – Produs Intern Brut

PPC – Politică de Pensionare Comună
PPS – Pensia Principală de Stat
PSS – Pensie de Stat Secundară
PUE – Piața Unică Europeană

SCSC – Schema de Compensație de Serviciu Civil

SCVSSS – Schema de Contribuții Voluntară Suplimentară de Serviciu Social SEO – Strategia Europeană de Ocupare

SERPS – State Earnings – Related Pension Scheme SM – State Membre

SPO – Serviciul Public de Ocupare

SPPSC – Schema Principală de Pensii de Serviciu Civil

SPVSS – Schema de Prestații pentru Vătămare de Serviciu Social TC – Total Cost

TR – Total Revenue

UE – Uniunea Europeană

VAB – Valoarea Adăugată Brută
VMG – Venitul Minim Garantat

3

INTRODUCERE

Actualitatea tezei și nivelul cercetărilor întreprinse. Germenii nevoii de protecție au
apărut cu mult înainte de revoluția industrială, ca o necesitate, însă modul de protecție socială s-a
realizat prin intermediul acțiunilor de caritate. Cu timpul grija oamenilor față de semenii săi căzuți
în dificultăți a evoluat. Pe parcursul istoriei această „grijă” s-a transformat într-o teorie, într-o
practică, s-a dezvoltat în spațiu și în timp. Actualmente progresul tehnico-științific creează premiza
pentru creșterea productivității muncii, în consecință contribuie la creșterea șomajului, deci
creșterea asigurărilor sociale; progresul tehnico-științific contribuie la crearea de noi tehnologii,
bunuri de consum, servicii, iar în consecință la poluarea mediului ambiant, la apariția unor boli, la
creșterea morbidității populației, deci, la necesitatea creșterii asigurărilor sociale; progresul
tehnico-științific contribuie la creșterea vitezei, deci la creșterea accidentelor; la creșterea unor
tehnologii de producție nocive, în consecință, la creșterea numărului invalizilor, deci la creșterea
asigurărilor sociale; populația care și-a pierdut locul de muncă, devenită șomeră, dacă societatea
nu-i va asigura cu minimul necesar pentru a supraviețui, aceasta poate deveni agresivă, poate crea
un mare disconfort pentru întreaga societate. Cheltuielile pentru protecție a celor ce dispun de un
loc de muncă ar depăși considerabil cheltuielile pentru asigurările sociale. Asigurările sociale sunt
necesare din câteva considerente: umane, economice, sociale. Responsabilitatea statului, privind
asigurările sociale, care sunt identificate ca sisteme de securitate socială, relevă din unele
documente internaționale unde statul este caracterizat ca fiind o organizație compusă din cetățeni,
necesară acestora în asigurarea bunăstării generale, având ca bază legislația proprie care se
adresează unor categorii de persoane, care pentru anumite perioade sunt îndreptățite să primească
unele ajutoare sub formă de prestații. Problema asigurărilor sociale, fiind o problemă complexă și
deloc simplă și mai mult s-a complicat odată cu deschiderea economică a tuturor statelor. Uniunea
Europeană (UE), pornind de la Politica Agrară Comună (PAC) în anul 1957, până în prezent încă nu
a reușit să elaboreze și să adopte similar PAC o politică de asigurări sociale comune. Aceasta doar
ne vorbește de gravitatea problemei. Problema după importanță și complexitate nu este mai simplă
decât PAC din UE. România, devenită membră a UE, a trecut în spațiul economic, de drept, social,
demografic și se confruntă cu probleme fără precedent pentru ea. UE nu este „un binefăcător”
pentru toți. În UE fiecare țară își protejează interesele economice, demografice, politicile sociale,
ținând cont de restricțiile comune. Actualmente și România are nevoie de noi variante de tratare a
problemei asigurărilor sociale care ar putea fi puse la baza unor decizii în procesul perfecționării
schemelor de pensionare, acordarea unui suport material persoanelor defavorizate, șomerilor etc.
România poate copia aceste scheme de la alte țări membre ale UE. În acest caz interesele țării ar
putea fi lezate. România trebuie să-și elaboreze propria politică a asigurărilor sociale, să-și

4

promoveze în condițiile impuse de UE, politica sa economică, socială de protecție a cetățenilor săi,
de „protejare” a bugetului țării pentru a ocoli în măsura admisibilului acordarea de către România
de pensii cetățenilor din alte State Membre (SM). Actualmente România are nevoie de principii,
concepte ce ar putea fi puse la baza unor elaborări a Politicii asigurărilor sociale a țării în cadrul
UE, care n-ar contraveni rigorilor din UE, dar în mare măsură ar apăra interesele românilor, a țării
în ansamblu. Tema tezei este actuală și pe fondul absenței unor abordări științifice în literatura de
specialitate din România cu iz pro România. Și în alte tratări ale problemei asigurărilor sociale din
alte țări multe întrebări rămân fără răspuns. Tendințele și problemele apărute în reformarea
schemelor de pensii sunt actuale și se realizează în cadrul majorității schemelor de pensii publice,
care se bazează pe beneficii definite, fiind finanțate din contribuții. În decursul ultimelor decenii,
însă au existat critici puternice împotriva lor, cele mai importante fiind grupate în jurul câștigurilor
financiare cu care s-au confruntat. În primul rând, schemele existente nu reușesc întotdeauna să
protejeze pe cei vârstnici și mai ales pe cei ce se vor pensiona în viitor, care nu vor avea aceeași
evoluție ca și în trecut, principiul – calculul actual nu satisface necesitatea viitorului – fiind perfect
valabil. În al doilea rând, fenomenul actual de îmbătrânire a populației modifică în termeni reali
raportul de dependență, astfel încât actualii contributori trebuie să plătească pentru un număr mai
mare de pensionari. În plus, adesea ele nu sunt capabile să împartă echitabil beneficiile și împiedică
creșterea economică. Mai mult, aceste scheme nu sunt sustenabile în forma actuală. Deci, abordarea
problemei asigurărilor sociale în cadrul comunității UE din toate considerentele poate fi apreciată
ca actuală.

Scopul și sarcinile investigației îl constituie dezvoltarea bazelor teoretice și perfecționarea
metodelor de formare și implementare a asigurărilor sociale, în special, cele de pensii, care
reprezintă principalul segment al acestora, în vederea alinierii la principiile coordonării și
armonizării europene. Realizarea scopului propus condiționează următoarele sarcini ale cercetării:
studierea și precizarea conceptului metodologic de integrare a asigurărilor sociale românești în
structurile europene, inclusiv analizarea modelelor aplicate în acest domeniu în practica mondială;
evidențierea particularităților metodologice ale procesului de integrare a sistemelor românești de
asigurări sociale și alinierea acestora la reglementările comunitare în domeniu; analiza rezultatelor
soluțiilor practice ale celor mai recente metode de asigurare socială din prisma evoluției și
dezvoltării acestui segment pe plan mondial și a experienței naționale de funcționare a acestor
relații; identificarea și anticiparea tendințelor actuale în evoluție a sistemului de asigurare socială în
țara noastră și a problemelor principale cu care se confruntă acest sistem, precum și a metodelor
necesare de rezolvare a lor; elaborarea unor recomandări practice și necesare pentru perfecționarea
sistemului de asigurare socială și în special cel de pensii în vederea compatibilității cu principiile

5

comunitare din cadrul pieței unice europene; evaluarea integrării sistemului românesc de asigurări
sociale în spațiul comunitar și crearea unui model românesc de calcul al pensiei mai flexibil.
Obiectul și asigurarea informațională a cercetărilor. Obiectul cercetărilor îl constituie
sistemul de asigurări sociale din România și a evoluției acestuia, în vederea adaptării și
transformării lui la condițiile impuse de integrarea în structurile europene. Sistemul de asigurări
sociale românesc este tratat din perspectiva dezvoltării acestor scheme atât la nivel național cât și
internațional.

Subiectul cercetării. Asigurările sociale sunt o ramură care funcționează în ansamblul securității sociale în baza mai multor subiecte: structurile administrației publice centrale și locale care coordonează această activitate. Subiectul tezei îl constituie sistemul de protecție socială din România din prisma integrării acestuia în cadrul comunității UE.

Suportul teoretico-științific și metodologic al tezei. Pentru cunoașterea și aprofundarea
problematicii de studiu, au fost studiate și analizate lucrările de specialitate ale unor autori
consacrați cu aport direct la domeniul temei de cercetare: Mărginean I., Preda M., Zamfir C.,
Zamfir E., Bistriceanu D. Gh, Barr N., Holzmann R., Alber J., Esping-Andersen G., Whitehouse

E., Richardson J. H., Doublet J., Lavau G., Fierens J., Dupeyrox J. J, Berghman J., Eichenhofer E.

ș.a., unele publicații periodice, legi, decrete, regulamente, în care s-au făcut referiri la tema cercetării.

Baza informațională a cercetării a constituit-o datele statistice ale Institutului Național de Statistică, și Comisiei Naționale de Prognoză din România, ale Organizației Națiunilor Unite, Băncii Mondiale, Fondului Internațional Monetar, Institutului de Statistică al Comisiei Europene –
EUROSTAT, unele publicații periodice din țările membre ale UE, și ale Comisiei Europene, materialele conferințelor științifico-aplicative pe problematica cercetată și literatura de specialitate editată în România, Republica Moldova și alte țări. Metodologia cercetării s-a bazat pe utilizarea următoarelor metode – metoda dialectică cu componentele ei: analiza, sinteza, inducția, deducția, cercetarea de la simplu la compus, de la istoric la logic și metodele inerente disciplinelor economice – observarea, compararea, selectarea, gruparea etc.

Noutatea științifică a lucrării. În lucrare este reflectată evoluția în spațiu și în timp a
asigurărilor sociale, care poate fi utilizată de cercetători, politicieni în scopul asigurării unei analize
mai complexe a domeniului; este propusă metoda sistemică de determinare a factorilor ce
influențează cuantumul pensiei; este elaborat modelul de Statistică, și Comisiei Naționale de Prognoză din România, ale Organizației Națiunilor Unite, Băncii Mondiale, Fondului Internațional Monetar, Institutului de Statistică al Comisiei Europene –
EUROSTAT, unele publicații periodice din țările membre ale UE, și ale Comisiei Europene, materialele conferințelor științifico-aplicative pe problematica cercetată și literatura de specialitate editată în România, Republica Moldova și alte țări. Metodologia cercetării s-a bazat pe utilizarea următoarelor metode – metoda dialectică cu componentele ei: analiza, sinteza, inducția, deducția, cercetarea de la simplu la compus, de la istoric la logic și metodele inerente disciplinelor economice – observarea, compararea, selectarea, gruparea etc.

Noutatea științifică a lucrării. În lucrare este reflectată evoluția în spațiu și în timp a
asigurărilor sociale, care poate fi utilizată de cercetători, politicieni în scopul asigurării unei analize
mai complexe a domeniului; este propusă metoda sistemică de determinare a factorilor ce
influențează cuantumul pensiei; este elaborat modelul tipului de pensie „plătești pe măsură ce ești
plătit” (PAYG) în scopul determinării necesarului și aportului fiecărei generații în timp; este
determinat modelul „Marginal Revenue” și „Marginal Cost muncă” în scopul realizării profitului
maxim, fiind accentuate condițiile necesare pentru realizarea acestui deziderat; este interpretat

6

grafic cuantumul șomajului firesc al deficitului de muncă, fiind argumentată necesitatea emigrării și
imigrării forței de muncă; sunt determinate limitele acestor fluxuri, refluxuri de forță de muncă; este
propusă o tratare complexă a bunăstării individuale, fiind evidențiați factorii de bază, conexiunile
directe și inverse; sunt propuse modalități de determinare a procentului asigurărilor sociale în PIB
în diferite țări, sunt efectuate analizele respective; calitatea socială este tratată sistemic; factorii:
mediul social, economic, ambiant, educațional, cultural, științific, recreativ, tehnologic, calitatea
locurilor de muncă constituie intrările în sistem, calitatea socială, ieșirile sistemului; este analizată
politica de ocupație a forței de muncă în domeniile: economic, social, educațional, ecologic, și
dezvoltării tehnico-științifice cu conexiune inversă; este propusă o tratare cibernetică a procesului
de menținere a calității de persoane economic active, fiind argumentată necesitatea recalificării
forței de muncă din contul cotizațiilor țărilor comunitare; este propusă tratarea sistemică a
sistemului de reglare a procesului de utilizare a forței de muncă în cadrul UE; sunt deduse condițiile
necesare de „supraviețuire” a firmelor în mediul concurențial, pentru a exclude generarea
șomajului; sunt analizate problemele economice, sociale ale României în condițiile unui flux de
forță de muncă și reflux de bani în România; este propusă schema cibernetică a desfășurării unor
procese economice în România sub impactul emigrației forței de muncă, a productivității muncii
reduse în România, în comparație cu UE; este propusă analiza creșterii necontrolate a importurilor,
reducerii capacităților productive din țară; sunt evidențiate conexiunile directe și inverse în sistemul
elaborat; este expus sistemic impactul negativ al importurilor asupra potențialului asigurărilor
sociale; este demonstrată contribuția asigurărilor sociale la creșterea cererii; în teză sunt examinate
dependențele cerere-income, modelate, procesele pentru mărfurile de primă necesitate care sunt
puse la baza determinării cererii în raport cu creșterea asigurărilor sociale; în scopul perfecționării
schemelor de asigurări sociale în lucrare sunt elaborate patru modele-etalon sub formă sistemică;
utilizând aceste forme, este constituită o schemă etalon pentru România; este modelată schema
asigurărilor sociale din România sub formă de schemă-bloc, evidențiind regulatorii „acces” și
„elasticitate”; este propusă schema numărului populației umane în profilul vârstei, validității,
ocupației cu munca; sunt elaborați indicatorii demografici necesari pentru determinarea
cuantumului asigurărilor sociale; în teză sunt evidențiate părțile slabe în schema de pensionare în
România, este argumentată și propusă altă schemă la nivel de principii, concepții.

Implementarea practică. Rezultatele cercetărilor efectuate în lucrare pot fi folosite pentru perfecționarea legislației României referitoare la dezvoltarea asigurărilor sociale, precum și la dezvoltarea sistemului de protecție socială, cu precădere cel de pensii.

Semnificația și valoarea aplicativă a lucrării. Semnificația lucrării constă în utilizarea
metodelor complexe de cercetare și aprobare a rezultatelor; prin elaborări noi de principiu privind

7

dezvoltarea asigurărilor sociale. Lucrarea prezintă interes deosebit prin identificarea unor modalități prin care se propune, la nivel de principii, modificare schemei publice de pensii din România în concordanță cu necesitățile și rigorile impuse de statutul de țară membră UE.

Aprobarea lucrării. Aspecte ale lucrării au fost prezentate la conferințe și simpozioane
internaționale din România și Republica Moldova care au fost apreciate în cercurile științifice,
precum: Sesiunea Internațională „Globalizare și identitate”, Universitatea „Constantin Brâncuși”,
iunie 2006,; Sesiunea Internațională „Economics and Globalization”, Universitatea „Constantin
Brâncuși”, noiembrie 2006 și noiembrie 2007; Sesiunea Internațională „Universitatea, parte a
strategiilor de postaderare a României la UE”, Universitatea „Constantin Brâncuși”, iunie 2007;
revistele: „Scientia” nr. 3/2002; nr. 5-6/2003; nr. 7/2004; nr. 9/2004; „Studii Economice”, ULIM,
nr. 1-2/2007; „Economica”, ASEM, nr. 4/2007; „Economica”, ASEM nr. 1/2008 și Revista
„Drept, Economie și Informatică” nr. 3 (13) 2007. Rezultatele științifice s-au materializat prin
semnarea unor protocoale pentru implementare, documentare și studii cu diverse instituții.

Publicații. La tema tezei sunt publicate 12 lucrări, dintre care o monografie: Asigurări
sociale: reflecții, probleme, sugestii. -Chișinău: UASM, 2008, 177 pag (ISBN 978-9975-946-82-7),
3 în reviste de specialitate acreditate: 2 lucrări în revista „Economica” ASEM, o lucrare în „Drept,
Economie și Informatică”, revistă realizată prin colaborarea dintre ASEM și Facultatea de Științe
Economice și Administrative a Universității „Dunărea de Jos” din Galați România, ULIM, și 8 în
culegerile conferințelor și simpozioanelor științifice și internaționale, cu un volum total de cca 14,5

c. a.

Structura lucrării este determinată de scopul și sarcinile lucrării și cuprinde caracteristica generală, trei capitole, concluzii și propuneri, bibliografie și anexe. Anexele includ figuri, grafice, diagrame și tabele.

8

CAPITOLUL I – ASIGURĂRILE SOCIALE: CONCEPTE

Viața economică și politică contemporană traversează perioada unei reconstrucții europene, a unei noi lumi global pacificatoare, dorința speranței într-un viitor comun mai bun. Procesul de integrare europeană, este lung și dificil, antrenează imense valori materiale și spirituale, și se întinde pe o perioadă mare de timp, desfășurându-se în mai multe etape. Extinderea UE spre est este în primul rând o opțiune politică menită să restabilească și să mențină pacea și prosperitatea pe întreg continentul european.

În această perioadă puternic marcată de diverse evoluții ale vieții politice și sociale, de transformări structurale de natură economică, socială și politică, marcate de trecerea spre o economie de piață funcțională și pe fondul unor schimbări de proporții în cadrul economiei mondiale, asigurările sociale din România se pregătesc de cel mai mare examen de până acuma: integrarea în structurile europene.

Integrarea reprezintă procesul de creare a celei mai de dorit societăți a economiei internaționale prin centralizarea, la nivel supranațional, a unui număr oarecare de instrumente ale politicilor economice și sociale [92, p. 57].

În acest capitolul se încearcă o analiză a principalelor aspecte teoretice ale formarii și dezvoltării asigurărilor sociale ca parte integrantă a segmentului securității sociale, a analizării principalelor abordări și forme de asigurări sociale, încercându-se o descriere a principalelor state de bunăstare socială, ca rezultat al evoluției istorice ale economiei mondiale.

1. 1. EVOLUȚIA SISTEMULUI ASIGURĂRILOR SOCIALE

Necesitatea organizării ocrotirii oamenilor, sub diferite forme, au apărut din nevoia
acestora de protecție, mult înainte de revoluția industrială, ca o necesitate, însă modalitatea prin care
aceasta s-a manifestat, s-a redus doar la unele acțiuni de caritate realizate prin intermediul bisericii
[46, p. 14]. Deci, putem afirma, fără să greșim, că nevoia de „apărare” a oamenilor împotriva
diverselor fenomene, a apărut odată cu nașterea ideii de organizare, ca o nevoie de a se proteja pe
sine și familia sa [189, pp. 86-89]. Opinăm că, asigurările sociale reprezintă un mod eficient, prin
care se oferă posibilitatea de a asigura un anumit nivel de întrajutorare persoanelor care din anumite
motive sunt în imposibilitatea de a-și procura cele necesare traiului, ele devenind un factor activ și
important al existenței multor categorii sociale, încă de la începutul timid [82; p. 15].

La început această nevoie s-a manifestat din dorința oamenilor de a găsi diferite metode și
soluții de apărare împotriva diverselor și nenumăratelor riscuri atât din punct de vedere al sănătății
cât și pentru menținerea integrității familiale, sau al bisericii sau chiar al locului de muncă unde
aceștia lucrau [82, p. 27]. Aceste forme de înlăturare a riscurilor au fost diversificate pe parcursul
dezvoltării omenirii, de la o epocă la alta, de la un regim cultural la altul. Totuși, mărimea nevoilor

9

sociale și a rezultatelor colaterale acestora a condus la apariția altor forme de protecție, bazate pe o mai mare solidaritate – securitatea socială, care însă nu a înlăturat formele deja tradiționale de protecție împotriva riscurilor. Practic protecția socială, poate fi definită ca acel complex de măsuri cu caracter economic, de drept, sociale și organizatorice, întreprinse de stat, de al căror rezultat eficient depinde viața cetățenilor aflați, la un moment dat în dificultate [156; p. 38].

Jacques Doublet și George Lavau (1957) [40], a dat expresia conceptului de securitate
socială ce necesită o fundamentare în considerarea a ceea ce este un sistem de protecție socială și o
instituție cu caracter juridico-politic, orientată către toți membrii societății, o relație statuată pe
norme recunoscute și reglementate; în toate domeniile de operare și aplicare; ca o organizație de
administrare și executare în vederea realizării acestor instrumente și elementele necesare atingerii
obiectivului. Aceasta presupune ca mediul și tehnica de bază a obiectivelor să fie bine definite.
Aceste îndemânări se clasifică în funcție de cauzele istorice, economice, de grup, profesionale,
sanitare, igienice etc. [40, p. 8-11]. Potrivit acestui principiu, considerăm că sistemul astfel

organizat, determină o compensare între diferite riscuri și costuri aferente, care fac referire la fiecare membru al colectivității, având ca finalitate acordarea de către societate a unor beneficii sub formă de prestații, posibil mai mari decât unele care ar putea fi realizate în condiții individuale.

Richardson J. H. (1960) definește că asigurările sociale au ca scop principal, acordarea unui sprijin din partea comunității acelora care dintr-un motiv sau altul sunt în imposibilitatea de a dispune de resurse proprii necesare subzistenței sau unei îngrijiri medicale adecvate [82, p. 14]. Potrivit acestuia, societatea colectează de la membrii săi, în funcție de unele criterii, anumite rente sau cotizații care acumulate în fonduri de ajutorare și pensii, acordă un minim de beneficiu acestora și membrilor familiilor lor [40, p. 3].

Așa cum susțin Flora P. și Alber J. (1981) [47], dezvoltarea protecției sociale ca nevoie de securitate, era o necesitate a caracteristicilor societății industriale, ceea ce a condus la apariția unor programe sociale pentru susținerea populației, uneori, chiar, și în zonele rurale din țările dezvoltate din această perioadă.

Ideea privind apariția și dezvoltarea protecției sociale ca necesitate, este preluată și de Olson M. (1982) [74] și Lindert (1994) [63] ca o obligație a comunității locale pentru dispariția și preluarea responsabilităților de către stat a sărăciei.

Macarov (1995) [64] arăta de asemenea că responsabilitate pentru persoanele care se ocupau cu cerșitul și de atragere a săracilor în activitățile lucrative trebuiau să revină comunităților locale și a parohiilor.

Părerea noastră este, că asigurările sociale, ca parte a securității sociale, a apărut datorită
unor grupuri sociale puternic marginalizate, a unei „clase de jos”, a săracilor, fie din cauze

10

structurale sau culturale ce țin de sistem ca un întreg și, cel puțin teoretic, nici un grup social nu este complet ignorat de organismele furnizoare de bunăstare socială.

Prima formă de asistență socială a apărut în Anglia, la începutul secolului al XVII-lea, prin
adoptarea legii sărăciei, ca răspuns al conflictului dintre regalitate și biserică, prin care se asigura
doar asistență bolnavilor și celor cu infirmități. Totuși ca modalitate de susținere a finanțării acestei
activității cu caracter social, apare, de asemene pentru prima dată, obligativitatea plății unor taxe cu
scopul de a colecta sume de bani pentru păturile sărace; spre exemplu în Germania (1520) prin
legea săracilor de la oraș, ce ulterior (1530) a fost extinsă la toate categoriile populației. Mai târziu
(1794) Prusia își asumă responsabilitatea de a acorda unor categorii de cetățeni, care erau incapabili
a le avea, hrană și locuință.

În timpul domniei regelui Henric IV, în Franța, s-a impus colectarea de la fiecare mină a unei sume de bani care era folosită pentru achiziționarea de medicamente și plata pentru un medic, aceasta cu scopul, ca răniții păturilor sărace să fie îngrijiți în mod gratuit.

Legea săracilor din Anglia, a fost îmbunătățită pe măsură ce apăreau diferite cazuri noi pe
care aceasta nu le-a prevăzut inițial, până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea când aceasta a fost
abrogată, fiind înlocuită de o nouă lege a săracilor (1834), care privea sărăcia din alt punct de
vedere, din cel moral, solicitând ca săracii să fie cuprinși în colective de muncă, iar asistența, ca
excepție, să le fie acordată de la caz la caz. Această lege a constituit, ca idee și conținut, un model
ce a fost aplicat coloniștilor în câteva state americane, fiind preluată și de Jamaica (1862) iar mai
târziu în Mauritius (1902) și Trinidad (1931). Pe continentul american, coloniștii spanioli, au creat,
în America Latină, o agenție publică destinată ajutorării săracilor, prin care erau acordate unele
servicii caritabile sub forma unor îngrijiri medicale celor mai sărace persoane.

Prima schemă de asigurări sociale, totuși, a fost înființată de Germania, în 1883, al cărui principiu, se baza pe experiența și rezultatele a trei astfel precedente. Întâiul precedent a fost cel al vechiului sistem axat pe colectarea taxelor, în cadrul unei bresle, într-un fond pe care fiecare membru al acelei activități, era obligat să contribuie la anumite intervale de timp; fonduri ce erau colectate cu scopul asigurării pentru plata spitalizării, pentru hrană, pentru vârstnici și pentru unele cheltuieli de înmormântare. A doua etapă ce a precedat constituirea sistemului de asigurări sociale a constituit-o Prusia, care în anul 1810 a introdus obligativitatea ca lucrătorii meșteșugarilor să fie asigurați în vederea beneficierii de îngrijiri medicale în caz de îmbolnăvire. În sfârșit, ultima etapă a reprezentat-o obligativitatea impusă prin lege, a celor ce angajau, pentru plata unor despăgubiri pentru accidente din cauza neglijenței acestora [29, p. 24].

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Cancelarul Otto von Bismark, introduce în Germania,
legea obligatorie de asigurare de boală a tuturor, conducând la crearea de fonduri de asigurare, atât

11

pentru cei ce angajează cât și pentru angajați, din care erau achitate costurile îngrijirilor medicale pe
durata incapacității. Împotriva accidentelor de muncă, este aprobată în 1884 legea ce obliga toate
categoriile de muncitori să fie asigurați. Cele două legi erau practic niște scheme contributorii ce au
funcționat pe principii contributorii al căror control era asigurat de către salariați și patroni. Aceste
două legi au creat premisa adoptării în anul 1889 [154, pp. 1-37], a legii asigurării pentru pensie
care obliga salariații din ramurile productive să participe cu o anumită contribuție, diferențiată,
pentru a avea asigurat un minim de venit în perioada pierderii capacității de a munci datorită vârstei
sau invalidității. În acest sens a fost creată și instituția de administrare directă a acestui fond –
Oficiul Imperial al Asigurărilor. Prin introducerea acestei legi s-a încercat ameliorarea
nemulțumirilor ridicate de către muncitori expuși mereu la sărăcie și la pierderea locurilor de
muncă. Legea în sine a condus la crearea primului sistem german de asigurări sociale bazat pe
contribuții, în cadrul căruia, atât muncitorii cât și patronii vărsau o parte din venitul lor la acest fond
din care ulterior puteau fi plătite cazurile de boală, accidentele de muncă și vârsta înaintată.

Inspirate de principiile legii bismarkiene, Austria îl introduce în 1888, Italia în 1893 iar Olanda și Suedia abia în 1901. Austria a fost nevoită să introducă această lege datorită luptei politice ce era îndreptată pentru ridicarea standardului de viață al muncitorilor. Din acest context, Marea Britanie se numără printre primele state industrializate, care au preluat și dezvoltat sistemul de asigurări sociale german, adaptându-l intereselor sale specifice ce presupuneau o slabă intervenție a statului în realizarea acestor obiective.

Principiul sistemului german de asigurări sociale dezvoltat de aceste state prevedea acordarea de beneficii muncitorilor pe perioada pierderii capacității de muncă și plata tratamentului medical pentru unitatea spitalicească de o anumită contribuție a fiecărui membru, denumită și plată „per capita” [39, p. 35].

Începutul de secol XX aduce în Marea Britanie pentru persoanele de peste 70 de ani
acordarea unui minim venit sub formă de pensie bazată pe un sistem noncontributiv și testarea
mijloacelor, reușind în acest fel pentru un termen scurt acest sprijin financiar a cărui condiție
conducea direct la supunerea individului față de monarhie. Aparent aceste obiective erau îndreptate
către îmbunătățirea condițiilor de viață ale muncitorilor, ale căror drepturi sociale nu erau
îmbunătățite, deoarece beneficierea de drepturile economice erau condiționate de unele obligații
concis stipulate de legislație, printre care obligativitatea indivizilor de a participa pe piața muncii și
de a contribui.

Introducerea și adaptarea principiilor asigurărilor sociale oriunde, au fost precedate de o
serie întreagă de dezbateri pro și contra între cei ce preferau sistemul voluntar de asigurare și cei
care susțineau un sistem public obligatoriu. Din aceste considerente, Marea Britanie a adoptat

12

(1911) o schemă obligatorie de asigurări pentru sănătate, dezvoltând-o treptat până spre sfârșitul anilor ’50 ale secolului trecut. Practic după anul 1920, asigurările sociale obligatorii au fost rapid asimilate în țările europene. Ca un impuls al valului mare al industrializării, schemele publice de asigurări sociale s-au extins cu repeziciune, din acest punct de vedere, nu numai în Europa, ci asistăm la o dezvoltare rapidă și în țările de pe continentul american și în special în America Latină, a unor planuri de asigurări sociale complet adaptate propriilor principii ce erau canalizate în special pe acordarea unor alocații de tip familial.

În SUA, pentru prima dată, a fost utilizat termenul de securitate socială, ca titlu al unei legi
votate de Congres – Social Security Act din 14 august 1935, prin care s-a introdus un program
național de asigurări sociale aflat în responsabilitatea guvernamentală centrală și locală. Astfel,
programele federale de asigurări sociale dezvoltate după acest an au fost în număr de trei: beneficiile
în caz de retragere de pe piața muncii și pentru urmași; îngrijire medicală pentru persoanele în vârstă
și asigurarea împotriva handicapului [71, p. 134]. Deși termenul de securitate socială a apărut pentru
prima dată într-o lege americană, ideea de securitate socială este contemporană cu nașterea
drepturilor omului. În opinia sa, noua lege americană de securitate socială din 1935, era considerată
un efort în lupta pentru înfruntarea în bloc a nevoii de societate și de a-i asigura un concurs de soluții
coordonate [41, p. 186]. Apărută în anii puternicii recesiuni, această lege, nu a furnizat doar sprijin
financiar din partea guvernului sau asistență pentru vârstnici și persoane cu probleme de dizabilitate,
ci introducea scheme federale pentru asigurări de pensie sau șomaj, precum și alocații financiare din
partea statului pentru cei care au pierdut locurile de muncă din domeniul public și care erau incluși în
schemele de asigurări pentru șomaj.

Ideea eliminării statului de proveniență, apare, totuși, pentru prima dată în Noua Zeelandă
în 1938, prin introducerea pensiei universale, fără existența testării mijloacelor, care se adresa
persoanelor care au împlinit 65 de ani, nefiind condiționată de origine, ci de rezidență, fiind deschisă
oricărei persoane care a contribuit cu o parte din venitul propriu drept contribuție la sistemul de
securitate.

O etapă majoră în dezvoltarea mondială a securității sociale a avut-o celebrul Raport al
Guvernului britanic al cărui inițiator a fost Lordul William Beveridge din 1942 [168], prin care se
accentua lupta pentru găsirea metodelor de combatere a sărăciei. Motivul principal invocat de
Raport, era acela că, pentru menținerea deplină a ocupării forței de muncă, este nevoie de acordarea
unor alocații pentru toate familiile, precum și de un program social complet de asistență socială
bazată pe testarea mijloacelor și a nevoilor. Pe lângă acestea, în Raport se insista pe aspectul
prevenirii riscului, iar securitatea socială era definită prin garantarea unui venit minim. Inspirat de

13

Raportul Beveridge, Guvernul francez a introdus, începând cu anul 1948, acest sistem căruia i-a adus
o serie de modificări ce au condus la crearea unui sistem propriu unificat de asigurări sociale.
După sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, problema asigurărilor sociale ca parte a
unui întreg al protecției și securității sociale, în special în țările dezvoltate economic, a evoluat
într-un ritm rapid, acoperind din ce în ce mai toate riscurile sociale, concomitent cu cuprinderea în
totalitate a categoriilor de salariați. Are loc înlocuirea vechiului concept de asigurare cu un nou
concept cu un spectru mai larg al cuprinderii, acela de securitate socială, bazat pe repartizarea
riscurilor și redistribuirea veniturilor [40, p. 10]. Practic, putem să argumentăm, că după cel de-al
doilea Război Mondial, în perioada anilor ’60, la nivel internațional s-au dezvoltat două tipuri de
sisteme de securitate socială – de tip bismarkian și de tip beveridge. Sistemul de securitate socială de
tip Beveridge a fost elaborat și conceput să vină ca un răspuns la tradiționala lege a sărăciei, deja
existentă, care în concepția autorului, era bazat pe ideea unor scheme de tipul unor asigurări cu
spectru social, în care se punea în scenă tot mai pregnant pe acordarea sub sistem de protecție a unui
venit minim garantat pentru întreaga populație. La polul opus acestui tip de protecție, a existat unele
scheme de securitate socială care puneau accentul pe acordarea unui ajutor, îmbrăcând în multe
cazuri o formă de tip reciproc, axat pe acordarea unor prestații sociale diferite ca valoare în cadrul
categoriilor de populație și definirea concretă a categoriilor beneficiare, iar schemele de prestații erau
elaborate ținând cont de cuantumul câștigurilor din salarii.

Responsabilitatea statului, privind asigurările sociale, care sunt identificate ca sisteme de
securitate socială, relevă din unele documente internaționale [142] unde statul este caracterizat ca
fiind o organizație compusă din cetățeni, necesară acestora în asigurarea bunăstării generale, având
ca bază legislația proprie care se adresează unor categorii de persoane, care pentru anumite perioade
sunt îndreptățite să primească unele ajutoare sub formă de prestații. În general aceste sisteme sunt
coordonate și gestionate de instituții cu atribuțiuni în acest domeniu ale statului, dar pe lângă care
pot funcționa în paralel, fără a se exclude, societăți de asigurare din domeniul privat.

Părerea noastră este că idealul fiecărei societăți este a atinge un grad cât mai înalt al
protecției sociale având drept scop acoperirea diverselor nevoi determinate de inegalitatea
veniturilor, a sărăciei, a pierderii capacității de muncă din cauză de boală și bătrânețe [40, p. 25]. În
majoritatea statelor, în Constituțiile acestora, sunt prevăzute obligațiile acestora de a garanta tuturor
cetățenilor săi dreptul la muncă decentă, protecția sănătății, a copilului, a mamei, a celor în vârstă
înaintată, iar datorită anumitor situații în care se află – stare fizică sau psihică, economică,

incapacitate de muncă, este îndreptățit de a primi de la colectivitate mijloacele necesare existenței.
Totodată, în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 [119] se
menționează că: „Orice persoană în calitate de membru al societății are dreptul la securitate socială

14

(…) la muncă (…), protecție împotriva șomajului (…), la un nivel de viață care să-i asigure sănătatea și bunăstarea sa și a familiei sale (…), are dreptul la securitate în caz de boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență, ca urmare a unor circumstanțe independente de voința sa (…)”, iar pentru „orice muncă are dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare întregită dacă este cazul, de orice alte mijloace de protecție socială”.

Potrivit celor de mai sus, se poate afirma că asigurările sociale ca parte integrantă a
vastului domeniu al securității sociale se bazează pe efortul întregii națiuni, ce are ca fundament,
existența, dezvoltarea și funcționarea unui sistem de compensare general, care diferă ca mod de
organizare și resurse de care dispune, de la o țară la alta, fiind folosite diverse modalități în ceea ce
privește riscurile sau costurile asigurate. Dacă facem referire în mod special la latura securității
sociale, care acoperă o întreagă serie de riscuri, aceasta ar putea fi reconsiderată în sensul acoperirii
anumitor categorii definite, fără o intensă cooperare la nivel internațional, din prisma migrației
forței de muncă, a cetățenilor străini imigranți precum și a lucrătorilor transfrontalieri.

Potrivit Convenției nr. 102 (1952) a Organizației Internaționale a Muncii (OIM) [200], termenul de securitate socială se referă la cele nouă ramuri ale asigurărilor sociale, în care nu este inclusă, asistența socială: boală, maternitate, invaliditate, bătrânețe, urmași, accidente de muncă și boli profesionale, șomaj, alocațiile familiale și decesul. Cu toate acestea fiecare stat și-a creat propriul sistem de securitate socială. În cadrul statelor industrializate legislația privind asigurările sociale reprezintă un set de prevederi legale care privesc latura protecției sociale desfășurată prin intermediul categoriilor cărora i se adresează, ce include reguli bine definite de transfer de bani de la instituțiile publice ce coordonează aceste sisteme direct cetățenilor asigurați. Această ramură face parte din sistemul național de drept ce converge din alte ramuri de drept ca: cel administrativ, al muncii, familiei și chiar dreptul fiscal. Prin intermediul acestor ramuri și a relațiilor ce se stabilesc între diferitele sisteme naționale de securitate socială se realizează direct legături între acestea și unele elemente ale unor ramuri ale dreptului internațional, de unde și faptul că dreptul securității sociale are diferite dimensiuni cu conotație internațională.

În cadrul relațiilor internaționale dintre state se manifestă, ca diferență, salariile și costurile
sociale, care devin mult mai importante în determinarea posibilităților de concurență comercială, pe
lângă faptul că mai există un aspect primordial al diferențierii, acela al lucrătorului imigrant atunci
când trece frontiera riscă să-și piardă toate drepturile și în special cele privind protecția socială [40,

p. 612]. Domeniul securității sociale ca parte a sistemelor publice de protecție socială abordează
două direcții în cadrul reglementărilor internaționale. O primă direcție denumită coordonare
urmărește continuarea acordării asistenței sociale pentru acele categorii de persoane care circulă în
afara granițelor unui stat. Cea de-a doua direcție se referă la stabilirea nivelului venitului ce stă la

15

baza sistemelor de securitate socială, care se mai numește și armonizare sau standardizare [72, p. 32].
La nivel internațional armonizarea este stabilită de reglementări din domeniul securității sociale
aprobate de organizații ca OIM sau UE, iar dreptul internațional al securității sociale se referă la
legislația privind securitatea socială elaborată de aceste organizații ce sunt impuse SM în vederea
adaptării legislațiilor naționale din domeniul securității sociale la aceste standarde. În cadrul acestor
criterii, fiecare SM are libertatea deplină în a-și stabili propriile sisteme de asigurări sociale, cu
condiția respectării într-u totul a standardelor internaționale privind securitatea socială.

Alinierea diferitelor sisteme de securitate socială este un proces complex și anevoios, care în cele mai multe cazuri sunt doar la nivelul unor acorduri internaționale din domeniul securității sociale. Din punctul de vedere al coordonării, acordurile internaționale ca parte a dreptului internațional are rolul de a rezolva cazurile care apar ca neconcordanță a legislației unui stat cu altul în domeniul securității sociale, prin stabilirea regulilor de determinare a legislației aplicabile. De ce a fost necesară găsirea acestor metode? Un prim răspuns, ar fi acela, la fenomenul migrației persoanelor dintr-o țară în alta, ca nevoie a găsirii unui loc de muncă. Un alt răspuns, ar fi acela, al necesității adaptării legislației naționale din domeniul securității sociale aplicabile și stabilirea de către ramura dreptului intern, dacă legea străină poate fi aplicabilă sau nu, cazuri în care trebuie să definească și să reglementeze aceste impacturi.

La realizarea acestor reglementări stau ca fundament legal acordurile internaționale încheiate între sistemele naționale de securitate socială. Acordurile respective, de obicei au forma unui tratat internațional ca parte a dreptului public internațional sau în alte cazuri pot lua forma unei dispoziții obligatorii a unei organizații internaționale, așa cum este cazul țărilor membre UE, în cadrul cărora legislațiile naționale privind securitatea socială sunt coordonate de către Regulamentul (CEE) nr. 1408/1971 [19].

Scopul coordonării sistemelor de securitate socială, în baza încheierii de acorduri bilaterale în acest domeniu, este acela de a elimina acele prevederi discriminatorii pe baza cetățeniei, să uniformizeze aplicarea legislației naționale și să stabilească modul de cooperare între instituțiile implicate în derularea acordurilor de securitate socială și acelor organisme cu sarcini în acordarea prestațiilor. Acordurile internaționale bilaterale sunt menite să găsească o cale de rezolvare a problematicii sociale a lucrătorilor care circulă dintr-un stat în altul și pe care, putem, să le considerăm contemporane cu asigurările sociale, deoarece încă de la începuturile nevoii de asigurare împotriva riscurilor exista fenomenul migrației lucrătorilor. Astfel, au fost încheiate o serie de acorduri între state dar care aveau ca obiective principale întru totul alte problematici decât specificarea expresă a fenomenelor sociale, care în mai toate cazurile erau limitate doar la prevederea cu privire la asigurarea împotriva accidentelor de muncă.

16

În istoria acordurilor internaționale bilaterale, așa cum arată unii autori [40, p. 616], menite să aducă unele îmbunătățiri soluțiilor directoare de reducere a acestor discordanțe, noi considerăm că se pot distinge două perioade: (1) interbelică, caracterizată printr-un caracter evaziv al negocierilor privind problematica socială și, (2) postbelică, caracterizată printr-un avânt fără precedent a relațiilor internaționale în domeniul securității sociale. În accepțiunea noastră, acordurile internaționale între state pe linia securității sociale trebuie să trateze cetățenii celeilalte părți fără discriminare, să înlăture clauza de rezidență în vederea păstrării drepturilor dobândite de lucrătorii migranți.

În perioada interbelică, tratatele cu privire la dreptul de a muncii într-o altă țară, alta decât
cea de origine, conțineau numai unele dispoziții de asigurare privind drepturile la prestațiile sociale
și a egalității de tratament între cetățenii părților contractuale. Au existat și alte acorduri în care era
prevăzută și posibilitatea totalizării perioadelor de contribuție realizate în statele contractante
necesare stabilirii dreptului și plății prestațiilor corespunzătoare fiecărei perioade contributivă în
statul respectiv, așa cum spre exemplu era prevăzut în acordul franco-italian din 1904.

După sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, problema asigurărilor sociale ca parte a
unui întreg al protecției și securității sociale, în special în țările dezvoltate economic, a evoluat
într-un ritm rapid, acoperind din ce în ce mai toate riscurile sociale, concomitent cu cuprinderea în
totalitate a categoriilor de salariați. Are loc înlocuirea vechiului concept de asigurare cu un nou
concept cu un spectru mai larg al cuprinderii, acela de securitate socială, bazat pe repartizarea
riscurilor și redistribuirea veniturilor [40, p. 10]. Prin încheierea unor acorduri bilaterale, în

accepțiunea noastră, nu se statua decât situația lucrătorilor migranți ai statelor respective, ca părți
contractante, ce puteau să se deplaseze în interiorul acestora, din aceste motive și ca urmare a
fenomenelor migrației și a extinderii colaborării internaționale a apărut ca o necesitate încheierea
unor acorduri multilaterale care să acopere riscurile deplasărilor lucrătorilor între mai multe state
partenere.

În acest sens, primul acord a fost Tratatul de la Bruxelles, semnat la 7 noiembrie 1949, între
Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie, prin care se garanta tratamentul egal pentru
cetățenii proprii din punctul de vedere al legislației privind securitatea socială și cuprindea prevederi
exprese privind dreptul acestora la prestații indiferent de statul unde intervenea riscul, cu condiția ca
beneficiarul să fie rezidentul statului respectiv, deoarece aceste acorduri, care și în prezent, respectă
dreptul fiecărui stat la determinarea propriei politici sociale, limitându-se doar la coordonarea
sistemelor nici decât la armonizarea lor, iar principiul fundamental al acordurilor fiind acela al
reciprocității în baza căruia sunt prevăzute numai acele ramuri ale securității sociale care sunt
comune părților semnatare.

17

La nivelul structurilor UE au existat încă de la început manifestări în găsirea unor soluții
comune privind securitatea socială, a protecției sociale a acestora, aceasta în condițiile asigurării
principiului comun al asigurării liberei circulații a bunurilor și serviciilor [194, pp. 4-13]. Problema
socială a UE a fost parte a Tratatului de la Roma, al cărui obiectiv primordial, a fost și a rămas,
realizarea unei piețe interne unice, bazată pe o dezvoltare rapidă a tuturor ramurilor liber consimțite
necesară afirmării progresului economic [108, pp. 8-22]. Actul Unic European (AUE) din 1986 prin
acceptarea în cadrul pieței unice a dimensiunii sociale, ce a continuat pe această linie, prin
recunoașterea din 1989 a Cartei fundamentale a drepturilor lucrătorilor au constituit actul de naștere
a unei politici sociale consolidate la nivelul comunității. Crearea Pieței Unice Europene (PUE) prin
Actul Unic European nu a însemnat pentru politica socială comunitară un pas înainte pentru singurul
motiv al competenței instituțiilor europene, care în acest caz este limitată doar la acceptarea liberei
circulații a lucrătorilor și al tratamentului egal între cetățeni, pentru o concurență loială pe o piață
unică, singura realizare notabilă a fost cea a coordonării sistemelor naționale de securitate socială,
realizată prin intermediul regulamentelor comunitare, ale căror prevederi sunt în prezent în faza de
discuții privind îmbunătățirea și extinderea ariei de aplicare.

O primă discuție, care a produs mari controverse, s-a purtat pe linia garantării unei
concurențe loiale în cadrul pieței, ceea ce a condus la crearea unui nou sector de competență în
domeniul social prin încercarea armonizării sistemelor de asigurări sociale în cadrul acesteia. Potrivit
acestor discuții, armonizarea sistemelor de asigurări sociale la nivelul pieței unice, trebuie să
conducă la perfecționarea sistemelor naționale de asigurări sociale, necesară alinierii acestora din
urmă, la același numitor comun. Așa cum arăta Jos Berghman [108, pp. 8-22] armonizarea s-ar afla
undeva între unificarea totală a sistemelor de asigurări sociale și coordonarea acestora.

Considerăm că, armonizarea unui sistem cu altele nu poate fi un proces realizabil, din
punctul de vedere al simplului fapt, că aceste sisteme nu sunt organizate pe aceleași structuri, cu
toate că, multe dintre ele sunt bazate pe același principiu, nu au aceeași tradiție sau experiență, iar
coordonarea, totuși, este un proces care ar trebui să se bazeze în primul rând pe cooperare bilaterală.
De asemenea, considerăm că toate aceste încercări au condus la rămânerea competențelor
instituțiilor din cadrul SM în domeniul social la același stadiu al coordonării cu progresele pe care
le-a acumulat în timp, odată din faptul că a armoniza sistemele de asigurări sociale înseamnă, în
primul rând, a fi acceptat de toate SM, iar în cel de-al doilea rând, datorită numeroaselor valuri de
extindere, ale căror sisteme proprii de asigurări sociale noi venite, sunt mult diferite unele de
celelalte.

În concluzie, apreciem că nevoia de asigurare socială a apărut din necesitatea ca populația
umană să fie mereu protejată împotriva diverselor fenomene socio-economice care ar putea surveni

18

în timp, ca urmare a pierderii locului de muncă sau chiar a capacității sale de muncă, și nu în ultimul rând, de a avea un venit garantat pentru perioadele când acesta nu poate fi realizat din multiple motive care nu țin întotdeauna de voința lor.

1. 2. ABORDĂRI ȘI FORME DE ASIGURĂRI SOCIALE

Protecția socială a individului unei țări, este una dintre cele mai importante față de celelalte
politici, fiind un rezultat al gradului de dezvoltare și civilizație a acesteia. Formele prin care acest
sistem de protecție este pus în aplicare depind de un ansamblu de factori, dintre care cei mai
importanți pot fi: nivelul de dezvoltare economică și socială; natura programelor îndreptate spre
latura socială; necesarul resurselor umane în economie; caracteristicile și tradițiile; vârstele de
pensionare; raportarea față de boală; serviciile medicale și nu în ultimul rând nivelul beneficiilor.
Protecția socială a unei țări se poate realiza prin următoarele pârghii: (1) protecție socială bazată pe
contribuții; (2) protecție socială fără plata unei contribuții pentru anumite categorii (copii, persoane
cu dizabilități); și (3) transfer financiar fără plata unei contribuții, realizat pe baza analizei

necesităților concrete.

Asigurările sociale sunt o parte componentă a protecției sociale ce se realizează pe bază
de contribuții. Asigurările sociale reprezintă o formă specială de protecție pe care societatea o poate
acorda membrilor săi aflați în dificultate. Prin intermediul acestor programe se oferă un sprijin ce
înlocuiește efectele riscurilor economice în caz de pierderea veniturilor datorită diverselor cauze,
datorate îmbolnăvirilor, pierderii capacității de muncă pentru vârstă înaintată sau chiar datorită
pierderii locului de muncă – șomaj. Despre asigurările sociale se poate afirma că au o dublă
semnificație, odată pot fi un tip de securitate socială iar alteori pot reprezenta un sector al politicilor
sociale, chiar mai mult, în literatura de specialitate este considerat faptul că aceste aspecte pot fi
interschimbabile.

Statele lumii au dezvoltat diverse programe cu scopul de a asigura climatul social, acestea
fiind diferite de la țară la țară, dar per ansamblu, ele vizează câteva dimensiuni comune: (1) au o
componentă comună, fiind legate de același fenomen social ce se poate fructifica în cursul vieții
unui individ; (2) sunt obligatoriu reglementate prin lege; (3) în cazul pierderii veniturilor datorită
vârstei înaintate concomitent cu scăderea capacității de muncă datorată invalidității, îmbolnăvirii,
maternității, accidentelor de muncă sau de șomaj sunt furnizate unele beneficii sub forma veniturilor
de înlocuire; și (4) acordarea beneficiilor este condiționată întotdeauna de plata unei contribuții.

Beneficiile care se plătesc în cadrul asigurărilor sociale diferă semnificativ de alte forme de
ajutor sau sprijin și depind în general de contribuții, devenind un drept al celor care le primesc.
Persoanele angajate și angajatorii achită o cotă drept contribuții sociale ce sunt colectate în fonduri
speciale, asigurând suportul financiar al beneficiilor prezente și viitoare, iar în unele cazuri

19

contribuțiilor colectate le vin în completare unele subvenții de la bugetul public. Schemele de asigurări sociale îmbracă forma unei mari diversități, fapt ce conduce la principiul potrivit căruia, nu se poate stabili un model „tip”. În prezent, așa cum am mai arătat mai înainte, putem distinge totuși două tipuri tradiționale de asigurări: de tip bismarckian și de tip beveridgean, între ele putându-se face unele distincții majore.

Asigurările sociale de tip Bismarck sunt acelea care pun accentul pe fondul de asigurări
sociale fiind diferite de bugetul de stat, mărimea beneficiilor este corelată direct cu cea a
contribuțiilor, administrarea fondului se bazează pe mai multe instituții sociale-patronat, guvern și
sindicate. Această asigurare este deseori controversată, în prezent, deoarece conduce la inegalități și
excluziuni sociale datorită existenței primordiale a elementului bazat pe ocuparea deplină.

În schimb asigurările de tip Beveridge acoperă întreaga populație ce contribuie la bugetul public, beneficiile au un nivel relativ constant, scăzut, ce sunt suportate din acest buget, statul fiind unicul administrator al sistemului ce stabilește atât tipul cât și nivelul venitului.

Contribuțiile de asigurări sociale reprezintă o cheltuială asupra muncii încorporată în bunurile realizate sau serviciile prestate – iar în cazul în care cotele de contribuții sunt prea mari, angajatorii procedează la reducerea personalului angajat care își va desfășura activitatea fie pe cont propriu, achitându-și direct contribuțiile sau vor fi încorporați fenomenului „muncii la negru” ocolind astfel, pe termen scurt, orice fel de asigurare [28, pp. 29-37].

Analizând sistemul de asigurări sociale în corelare cu oferta socială îndreptată spre necesități și reducere a sărăciei rezultă câteva dezavantaje, printre care enumerăm: a) în comparație cu asigurările din sectorul privat, în care beneficiile se întorc direct la cei care au contribuit, schemele publice nu pot oferi beneficii celor care nu au lucrat niciodată sau au contribuit pe o perioadă insuficientă prevăzută de lege pentru a putea primi o parte din beneficii; b) asigurările sociale ale sectorului public prezintă unele aspecte discriminatorii prin faptul că femeile nu pot avea beneficii egale cu cele ale bărbaților datorită în primul rând al numărului de ani care în mai toate cazurile mai mic decât al bărbaților; c) în cazul în care sunt legiferate ca beneficiile să fie corelate cu câștigurile – principiul contributivității – primele vor fi mai mici pentru cei cu câștiguri mici, conducând în multe cazuri la apariția sărăciei.

În decursul timpului statele au încercat prin diverse ajustări să remedieze dezavantajele din
cadrul schemelor de asigurări sociale prin crearea unui sistem aparte de beneficii mai ales pentru cei
de ale căror venituri depind și alte persoane. Pensiile constituie principalul segment al asigurărilor
sociale. Fără discuție putem afirma fără să greșim că, pentru fiecare țară, sistemul de pensii
reprezintă partea cea mai dificilă a politicii sociale. Principala sarcină a sistemelor de asigurări
sociale este asigurarea unui venit decent și sigur celor în vârstă care au părăsit viața activă.

20

Necesitatea unui sistem de asigurări sociale îndreptat spre cetățeni este evidentă și astfel de sisteme
există de mai bine de un secol în toate statele avansate. Sistemele de asigurări sociale poate fi
alcătuite din diferite beneficii și servicii de natură socială. Rolul acestora este îndreptat spre a
asigura, pentru toate categoriile de actori, acele beneficii sociale prin intermediul sistemului de
protecție socială, atât sub formă generală, cât și celor care sub o formă sau alta, au contribuit la
acestea. Schemele sociale de tip beneficii cu contribuție sunt analizate ca o vastă piață care însă
diferă total față de piața liberă. Așa cum este definită, o asigurare, indiferent la ce se referă, trebuie
să ofere o anumită protecție împotriva evenimentelor neprevăzute pentru care ea a fost încheiată
[28, p. 152], iar în cazul persoanelor, datorită fenomenului de îmbătrânire, ceea ce reprezintă un fapt
așteptat, companiile private de asigurări, în multe cazuri, nu sunt interesate în plasarea acestor tipuri
de asigurări, în special datorită anumitor disfuncționalități ce pot să intervină pe parcursul alinierii
acestor tipuri de asigurări [28, p. 164]. De aici, se pune accentul pe aspectul economic al tranziției,
de la un sistem de asigurare de pensii bazat pe oferirea unei singure scheme universal valabile, la
unul cu mai multe scheme care intră în competiție [29, p. 33], caz în care, costul luării unei decizii
în favoarea celui în cauză, de multe ori sunt crescute, reflectându-se direct în mărimea beneficiului
final.

Un alt aspect major îl reprezintă principiul economic al mecanismului pieței, care nu
permite asigurarea în totalitate în eradicarea sărăciei, în corelație directă cu înaintarea în vârstă
[138, pp. 9-10]. Totuși, față de schemele publice general valabile de asigurare, asigurările private de
pensii sunt în incapacitatea de a face față unor fenomene cu care se poate confrunta societatea per
ansamblu, caz în care, datorită unor fenomene neașteptate, aceste economii bazate pe acumulare să
se reducă semnificativ, iar cei cărora li se adresează trebuie să-și asume aceste riscuri, conducând la
inegalități majore ce pot apărea între generații. Pentru diminuarea acestor disfuncționalități, singura
măsură pe care o poate aplica un stat este mărirea impozitelor, a bazei de impozitare sau chiar
accesarea unor împrumuturi, conducând la împărțirea responsabilităților între mai multe generații
[88, p. 178]. Datorită creșterii rapide a speranței de viață coroborat cu diminuarea fertilității,
populația îmbătrânește mult mai repede în țările în curs de dezvoltare decât în țările industrializate,
cu reflectarea directă în volumul pensiilor pentru vârstă înaintată. Pentru echilibrarea financiară, în
astfel de cazuri, sistemele private de asigurări sociale, solicită de la asigurații proprii plata unor
prime mai ridicate, necesare administrării eficiente a sistemului pentru contrabalansarea procesului
de creștere a speranței de viață, de unde, persoanele care mor mai devreme contribuie la finanțarea
celor care trăiesc mai mult. Existența unor dificultăți cu grad mai mic, poate conduce la lipsa de
interes în achiziționarea unor astfel de asigurări și implicit la plata crescândă a primelor de
asigurare, rezumându-se în multe cazuri numai la cei cu riscuri ridicate în achiziționarea unor astfel

21

contracte private de asigurare. Considerăm că în această situație problema se poate rezolva numai
prin introducerea asigurărilor obligatorii, caz în care gradele diferite de dificultate se pot echilibra
reciproc. Faptul că unele persoane, independent de voința lor, se îmbolnăvesc și se retrag anticipat,
că alții mor tineri, lăsând în urmă moștenitori, sau, trăiesc mai mult decât media, impune existența
unui sistem bazat pe solidaritate care să preia și să susțină dificultățile involuntare. Acesta este
motivul pentru care securitatea vârstnicilor este bine să fie asigurată printr-o combinație dintre o
autoasigurare obligatorie și o asigurare între indivizi într-un sistem multiplu cu o înclinație spre
economisire, cu finanțare și mecanisme manageriale separate pentru redistribuire și capitalizare și
care împarte responsabilitățile între sectoarele public și privat. Toate aceste neîmpliniri în multe
cazuri justifică intervenția statului în vederea promovării sistemelor de asigurări de pensii publice și
în cazul concurenței neloiale se impune unele reglementări stricte pentru companiile private.

Într-o economie sănătoasă, între asigurările publice și cele private nu trebuie să existe
raporturi de excludere. În lipsa concurenței, cele două sisteme se pot influența și susține reciproc –
extinderea și generalizarea sistemelor publice ar diminua posibilitățile de organizare a celor private,
iar acestea din urmă, în caz de eșec, ar găsi un suport în primele [103, pp. 78-99]. Din punct de
vedere economic se poate spune că nu există diferențe semnificative între sistemele de bază de
acumulare și cele de tip Pay-as-you-go (PAYG). Totuși, acestea au mecanisme financiare diferite,
dar care au principii aceleași de asigurarea veniturilor viitoare indivizilor și a realizării bunăstării
acestora [106, p. 4]. Schemele de pensii publice de tip PAYG, care poate fi tradus prin „plătești pe
măsură ce ești plătit”, persistă de peste un secol și va continua să alimenteze pensiile având o
întindere mai mică sau mai mare, bazate pe o solidaritate mai largă sau mai îngustă. Astfel de
sisteme publice de asigurări de pensii sunt organizate în mod tradițional pe structura sistemelor
plăților treptate pentru beneficii determinate. În astfel de sisteme, beneficiile actuale sunt finanțate
din contribuțiile sau din impozitele actuale [58, p. 124]. Mărimea pensiei este determinată adesea de
mărimea bazei contributive și durata vieții active, iar valoarea contribuțiilor depinde de mecanismul
ales [139, p. 12]. La modul simplificat, un sistem de tip PAYG poate fi ilustrat prin următoarea
relație:

rWS PN (1.2.1.)

unde: r = rata contribuției la sistemul PAYG; W = salariul nominal mediu; S = numărul de angajați; P = pensia nominală medie; N = numărul pensionarilor.

Deci: P

rWS

,

N

(1.2.2.)

22

pensia este în dependență directă: cu rata contribuției la sistemul PAYG; cu salariul nominal; cu numărul de angajați și în dependență inversă cu numărul pensionarilor. Creșterea sau descreșterea pensiei depinde de acești factori, adică:

P

Creșterea

P

r

Creșterea

P

r W

W

Creșterea Creșterea Creșterea

P P

S N (1.2.3.)

S N

Creșterea Creșterea Creșterea Creșterea

pensiei pensiei la o ratei

unitate de contribuției

creștere a

ratei

Creșterea pensiei

din contul

creșterii ratei

sau

pensiei la o salariului pensiei la o numărului pensiei la o numărului

unitate de nominal unitate de de angajați unitate de pensionarilor

creștere a creștere a creștere a

salariului numărului numărului

nominal de angajați pensionarilor

Creșterea pensiei Creșterea pensiei Descreșterea

din contul din contul pensiei din contul

creșterii salariului creșterii creșterii

nominal numărului de numărului

angajați pensionarilor

WS rS rW rWS

P

N

r W

N N

S 2 N (1.2.4.)

N

Împărțim ambele părți ale acestei relații la P

P r W

rWS

N

S

și obținem:

N

P

, (1.2.5.)

r W S N

adică creșterea procentuală a ratei, a salariului nominal, a numărului de angajați minus creșterea

procentuală a numărului pensionarilor. Cunoscând evoluția fiecăruia din factorii ce influențează cuantumul pensiei poate fi prognozată pensia.

Principalul avantaj al sistemului public PAYG este asigurarea unui venit minim garantat celor care datorită bolii sau neșansei, nu au putut să contribuie suficient pentru pensia lor în timpul vieții active. Solidaritatea de sistem este benefică pentru cei invalizi sau pentru urmași, asigurând în același timp beneficii acceptabile pentru țările cu populație tânără sau cu un grad înalt de ocupare a forței de muncă [39, p. 38; 118, p. 7].

Ca dezavantaj major al acestui sistem, îl reprezintă viabilitatea acestuia care, pentru țările
cu speranță de viață ridicată la momentul retragerii, sau cu o populație îmbătrânită sau în curs de
îmbătrânire, sau pentru țările cu un grad ridicat de dependență a populației retrase față de cea
ocupată, el nu este viabil. Astfel de sisteme nu sunt sustenabile în timp dacă apar tendințe
demografice defavorabile sau disponibilizări de personal. Rezultă că sistemul PAYG are o

23

perspectivă de grup și solidară, ceea ce permite redistribuirea venitului colectat între membrii săi, de unde poate fi considerat un sistem de tip piramidal /figura 1.2.1/.

Perioada

1

2

3

4

Generația

A B C D

+ 1 UM – 1 UM

+ 1 UM – 1 UM

+ 1 UM – 1 UM

+ 1 UM

Figura 1.2.1 Schemă simplificată a sistemului Pay-As-You-Go

Sursa: Nicholas Barr, Reforming Pensions: Myths, Truths and Policy Choices, IMF Working Paper 00/139, 2000, p. 27

Generațiile A, B, C, D, activând în diferite perioade, în diferite situații economice, cu
potențial economic diferit nu vor avea o sumă algebrică (+ 1 UM – 1 UM) egală cu zero: unele
generații suportă cheltuieli mari (sau mici) pentru susținerea generației devenită „pensionară” însă
ar putea profita de un suport mic (sau mare) când vor deveni „pensionare”. Admitem că durata de
viață activă a unei generații constituie ani; generația A în anii „suportă povara” pentru

susținerea generației pensionare M; generația A peste ani va deveni pensionară și va fi susținută de următoarea generație B /tabelul 1.2.1./.

Tabelul 1.2.1.

„Plătești pe măsură ce ești plătit”

Generațiile care

profită de

Generațiile cheltuieli

care suportă

cheltuielile

M ( ) A (2 )

P N

B (3 ) C (4 ) D (5 )

A ( ) r A

B (2 )

M M

W A S A

P A N A

r B

W B S B

C (3 ) r C

P B N B

W C S C

D (4 ) r D

P

C

N

C

WDSD

Sursa: Elaborat autor

W S P N

Din ipoteza că r r

B B A A

r r obținem

, de unde aparent poate să se

A B C D

W S P N

A A M M

creeze impresia că o creștere a numărului pensionarilor generației A față de generația M s-a

transformat într-o „povară” suplimentară pentru generația B care suportă cheltuielile pentru pensiile
generației A. În realitate, creșterea numărului pensionarilor (îmbătrânirea populației) se datorează
succeselor tehnico-științifice ale acestor „bătrâni”. Tot acești „bătrâni” au creat fonduri productive

24

de o eficiență înaltă, care asigură o mai mare cotă-parte a muncii în structura costului produsului final. Sau în limbajul formulelor:

N W

A

N

B

(1.2.6.)

W

M A

Cu alte cuvinte, a crescut „povara”, dar au crescut considerabil și posibilitățile de a suporta

„povara”.

O altă schemă publică de pensii este cea bazată pe conturi naționale (NDC) care este un
plan național definit pe bază de contribuții ce poate să ofere fiecărui contributor un cont individual
în care se colectează contribuțiile ajustate cu indicele de inflație. La momentul zero, acumularea
națională de pe parcursul vieții active este convertită sub forma unei anuități real plătibilă în termeni
actuariali. În cadrul acestui tip de sistem, beneficiile sunt direct legate de contribuții, stagiile de
cotizare pot fi valorificate în orice țară membră UE cu condiția alinierii la această schemă a tuturor
țărilor [106, p. 12]. Această schemă existentă în prezent în Polonia, Suedia, Letonia, Estonia, ceea
ce favorizează mobilitatea muncii, gradul de ocupare și oferă nivelul cel mai ridicat de echitate, prin
reducerea inegalităților privind beneficiile diverselor generații și a distorsiunilor de pe piața muncii
[105, p. 33].

Schema publică parțial capitalizată este folosită în SUA și Germania și reprezintă o încercare prudentă de capitalizare a economiilor salariaților, cu buna cunoștință a acestora că o mică parte din contribuțiile lor la sistemul PAYG se economisește prin investițiile făcute de către stat, care are obligația controlului și garantării acestora. Această schemă reprezintă avantajul unor costuri minime de administrare ale sistemului PAYG și ale schemei cu capitalizare fiind dictate de posibilitățile bugetare [105, p. 40].

Schema publică concepută pe trei feluri de contribuții reflectă o gândire flexibilă a
factorilor de decizie care în loc să se confrunte cu evaziunea fiscală, datorii, penalizări și ștergeri de
datorii și, în ultimă instanță să acorde subvenții bugetului de pensii, se preferă să participe direct,
alimentându-l. Schema creează o bună premisă pentru creșterea economică. Formula de calcul a
beneficiilor s-ar putea modifica în viitor, pentru acordarea unor beneficii mai substanțiale, pe
măsură ce numărul contribuabililor crește ca urmare a creșterii economice. Schema este atipică, dar
reprezintă voința politică a guvernului de a avea o politică de încurajare a creării de locuri de muncă
prin menținerea unei fiscalități scăzute pentru un loc de muncă [149, p. 10]. Schema publică bazată
pe trei feluri de contribuții a fost introdusă pentru prima dată în Cehia, ca răspuns la atingerea
pragului de suportabilitate privind nivelul contribuțiilor necesare din partea angajatorilor și a
angajaților, pierzându-și caracterul contributiv și a acoperirii diferitelor prestații sau segmente de
beneficiari care nu au contribuit.

25

Schemele ocupaționale cu capitalizare sunt tipic pentru schemele de asigurări din sectorul privat. Aceste scheme pot fi bazate pe beneficii (DB) sau pe contribuții (DC), cu conturi individuale [141, pp. 1-14]. În cadrul acestor scheme pensiile sunt bazate pe active financiare acumulate într-o anumită perioadă de timp, din contribuțiile membrilor fondului [58, p. 129; 106, pp. 2-3]. Rata contribuției este fixă, iar valoarea beneficiului depinde de dimensiunea acumulărilor în perioada activă la fondul de pensii, de rata reală a rentabilității activelor.

Tendințele și problemele apărute în reformarea schemelor de pensii sunt actuale și se
realizează în cadrul majorității schemelor de pensii publice, care se bazează așa cum am mai arătat
mai sus, pe așa-zise beneficii definite, în baza unei formule bazate pe câștigurile lucrătorului și anii
de serviciu, fiind finanțate din contribuții. În decursul ultimelor decenii, însă au existat critici
puternice împotriva lor, cele mai importante fiind grupate în jurul câștigurilor financiare cu care
s-au confruntat. În primul rând, schemele existente nu reușesc întotdeauna să protejeze pe cei
vârstnici și mai ales pe cei ce se vor pensiona în viitor, care nu vor avea aceeași evoluție ca și în
trecut, principiul – calculul actual nu satisface necesitatea viitorului – fiind perfect valabil. În al
doilea rând, fenomenul actual de îmbătrânire a populației modifică în termeni reali raportul de
dependență, astfel încât actualii contributori trebuie să plătească pentru un număr mai mare de
pensionari [139, p. 5]. În plus, adesea ele nu sunt capabile să împartă echitabil beneficiile și
împiedică creșterea economică. Mai mult, aceste scheme nu sunt sustenabile în forma actuală.
Schemele publice de pensii reprezintă principalul program fiscal, dar se adeverește că acesta se
confruntă cu mari greutăți, chiar dacă nu toate în prezent, dar absolut toate pe termen mediu și lung.

Stabilitatea financiară a sistemelor de tip PAYG este legată direct de tendința scăderii natalității în corelație directă cu creșterea speranței de viață și exercită serioase presiuni financiare asupra acestor scheme tradiționale, cu beneficii definite, existând pericolul determinării unei crize de sustenabilitate, fiind corelată cu natura treptată a finanțării sistemului [71, pp. 9-10]. Aspectul cel mai important al acestui sistem din punctul de vedere al viabilității și sustenabilității îl constituie raportul de dependență, fluctuațiile acestuia pot conduce la crize puternice.

Un alt aspect major este reprezentat de rata creșterii productivității muncii care determină direct raportul dintre venitul angajaților și beneficiile pensionarilor [88, p. 426].
Sistemele bazate pe fonduri de acumulare vor avea efecte pozitive asupra piețelor de
capital, aceasta pentru simplul fapt că activele pentru pensii reprezintă o parte importantă din activele financiare ale unui stat. Astfel, prin introducerea obligativității fondurilor de pensii, se asigură active pe termen lung pentru piețele de capital. În acest sens se poate afirma că, reforma pensiilor poate conduce la apariția de noi servicii pe piața asigurărilor.

26

Efectul moral al muncii în cadrul sistemului de tip PAYG este determinat de acordarea
unor stimulente generoase care ar putea să mărească volumul beneficiilor, fapt ce conduce direct la
tendința generală a beneficiarilor pentru o pensionare mai devreme, fenomen ce poate fi diminuat
prin introducerea unor restricții cu rol direct în diminuarea acestor facilități, dar care totuși, nu pot fi
diminuate în întregime. În cadrul sistemelor bazate pe fonduri de acumulare, în general, motivația
pentru muncă se reduce în cazul existenței unei impozitări a muncii exagerate. Dar, în cazul în care
o parte din impozit este îndreptat către un fond de pensii, acesta este privit ca o motivație pentru o
bunăstare viitoare de către persoana în cauză, ducând la o legătură directă între contribuții și
beneficii.

Efectul direct asupra economiilor sistemelor PAYG reiese din construcția principiului pe baza căruia este proiectat, de promovarea asigurărilor pentru pensii, sistemul conduce pe cei cărora i se adresează la o economisire relativ mică decât ar fi făcut-o în alte condiții. Fenomenul în sine poate fi definit ca efect al substituirii activelor [29, p. 37; 93, p. 364]. Astfel de condiții, datorită nivelului scăzut al economiilor individuale conduc direct la o rată mică a economiilor cu implicații directe asupra investițiilor și a productivității muncii, iar în cazul sistemelor bazate pe fonduri de acumulare, datorită principiului pe baza căruia sunt proiectate, ca obligativitate a economisirii, vor conduce la mărirea volumului depozitelor la nivel micro și macroeconomic.

Rata rentabilității în cadrul sistemului de pensii de tip PAYG, este în mod real mai mică
decât în celelalte sisteme bazate pe acumulare, în schimb se creează totuși un echilibru datorită ratei
scăzute a riscului. Față de aceste considerente este greu de crezut că se poate găsi cu certitudine o
dovadă solidă că sistemele finanțate pe bază de fond ar satisface în totalitate aceste neîmpliniri.
Calculele prezente asupra rentabilității celor două sisteme sunt contradictorii și neconcludente [105,

p. 32; 139, p. 21].

Față de planurile financiare de asigurări sociale pe baza beneficiilor determinate ce au fost studiate în amănunt, planurile financiare bazate pe contribuții determinate au fost mai puțin studiate, aceasta datorită bazei simple de determinare [192, pp. 25-36]. La nivelul țărilor dezvoltate există o tendință clară în dezvoltarea și reformarea sistemelor publice de pensii prin introducerea de elemente specifice schemelor de finanțare pe baza fondurilor de acumulare.

Începând cu anul 1994, datorită diverselor crize cu care s-au confruntat diverse state,
Banca Mondială (BM) [202], prin intermediul diviziei sociale, a sugerat implementarea unui nou
concept de sistem de pensii bazat pe trei piloni, abordare care astăzi a devenit foarte răspândită
[185, pp. 76-78]. Cei trei piloni propuși diferă unul de celălalt prin obiectivele pe care și le propune,
prin principiile legate de nivelul contribuțiilor și al beneficiilor, prin caracterul administrativ-public,
privat sau combinat, componenta opțională sau obligatorie, conducând la o combinare de elemente

27

diferite între ele și în cele mai potrivite moduri. Proiectarea și aplicarea concretă a unui nou sistem de pensii este direct legată de necesitatea și capacitatea societății și de sistemele de valori de care dispune un stat la un anumit moment dat /tabelul 1.2.2/.

Tabelul 1.2.2

Sistemul de pensii bazat pe trei piloni propus de Banca Mondială

Pilonul I Pilonul II Pilonul III

Obligatoriu Obligatoriu Obligatoriu

Public Public / privat Privat

PAYG PAYG / Finanțat Finanțat

Anti-sărăcie / redistribuire către bătrâni Economii forțate Economii personale

Beneficii determinate Beneficii determinate / Beneficii determinate /

contribuții determinate contribuții determinate

Finanțat prin contribuții / impozite Contribuții Contribuții

Testat universal / necesități

Sursa: Richard Hemming, Should Public Pensions be Funded ?, International Monetary Fund, Working Paper 93/35, 1998, p. 6.

Principiul fundamental ce stă la baza sistemului de pensii multi-pillar este acela al diversificării surselor de finanțare a veniturilor din pensii, prin suportarea acestora, atât de către sectorul de stat, cât și de cel privat [185, p. 77].

Primul pilon reprezintă în mod obligatoriu o pensie publică, sistem tip PAYG, cu scopul de a garanta tuturor participanților, într-un anumit cuantum, un venit care să acopere necesitățile cauzate de vârsta înaintată. Dacă sistemul este proiectat pe testarea necesităților, atunci beneficiarii acestuia ar trebui să fie numai cei care au nevoie de acest sprijin. Sistemul universal valabil presupune ca baza de calcul să fie aceeași pentru toți [106, p. 10]. Acest pilon trebuie să fie public, având componentă obligatorie redistributivă, deoarece statul are la dispoziție pârghiile administrării prin mecanismele de impozitare, transferare și indexare a plăților, ceea ce este esențial pentru
veniturile mici [139, p. 10].

Cel de-al doilea pilon este o componentă obligatorie, bazată pe capitalizare, administrată
privat, ce promovează ca principii precum obligativitatea participării la noul sistem pentru
persoanele nou intrate pe piața muncii, egalitatea de tratament pentru toți coparticipanții,
contributivitatea, capitalizarea și investirea activelor în mod prudențial și eficient. Principalul
obiectiv al acestui pilon este de a asigura un stimulent pentru ca indivizii să repartizeze uniform
consumul de-a lungul vieții, aducându-se mai multe argumente în favoarea acestui sistem prin
reducerea problemelor legate de informare imperfectă, o mai bună protecție împotriva riscurilor
[105, p. 3; 118, p. 10].

Cel de-al treilea pilon este o schemă facultativă, bazată pe capitalizare, finanțată pe bază de
contribuții determinate ce asigură participantului posibilitatea acumulării unor economii
suplimentare față de sistemul obligatoriu, ținând cont de alegerea și posibilitatea fiecăruia. În cadrul

28

acestei scheme, statul trebuie să intervină prin intermediul fiscal prin stabilirea plafoanelor maxime admise de scutire în cazul participării indivizilor.

Finanțarea prin impozitare este în multe cazuri considerată incorectă pentru actuala
generație, însă dacă se alege finanțarea prin creanțe, aceasta poate fi mai atractivă din punct de
vedere politic, prin însăși faptul că permite impozitelor să rămână constante neaducând vreo
greutate suplimentară asupra generației actuale, dar care totuși, transferă costurile asupra
generațiilor viitoare [172, p. 22]. Promotorul reformării sistemelor publice de asigurări sociale de
pensii [106, pp. 11-13] a împărțit în patru categorii statele, oferindu-le următoarele recomandări:
prima categorie se referă la statele ale căror sisteme PAYG sunt extinse având un grad mare de
maturitate, ce trebuie să încerce îmbunătățirea acestora; a doua categorie o constituie țările cu
sisteme PAYG extinse dar nesustenabile, recomandându-le urgentarea reformării, dar numai la
momentul în care vechiul sistem a devenit sustenabil; a treia categorie sunt țările cu o capacitate
instituțională redusă, caz în care reforma trebuie să înceapă de la problemele fundamentale spre
nivelurile superioare; și, în final, cea de-a patra categorie este reprezentată de țările cu sisteme
publice reduse ca dimensiune dar care dispun de o capacitate crescută, având la dispoziție o gamă
largă de opțiuni.

Asigurările sociale pentru șomaj reprezintă o formă specială și mai recentă de protecție venită în sprijinul celora care dintr-un motiv sau altul, și-au pierdut locul de muncă, ca urmare a restructurării sau desființării [6; 9] și pentru care, se acordă o compensație, denumită ajutor de șomaj, pentru o perioadă limitată de timp.

Se știe că funcția produsului intern brut (PIB), Y

2

, satisface condițiile:

Y

L

unde: L – forța de muncă.

0 ;

Y

2

L

0 , (1.2.7)

Deci, între creșterea marginală a PIB-ului și forța de muncă, antrenată în activitatea economică dependența este inversă. Cu alte cuvinte, fiecare unitate de muncă antrenată suplimentar în activitatea economică este mai eficientă decât următoarea unitate.

Firma își crește numărul angajaților până când este satisfăcută condiția: Marginal Revenue

este egală cu Marginal Cost. În limbaj matematic: profitul

Pf 

pf Revenue Y P L W

Pf va fi maxim când

L

PY

L

Marginal
Revenue

WL 0 (1.2.8)

L

Marginal

Cost

muncă

29

de unde:

Y

L

sau

P  W

Pf

L

Y

P W 0 (1.2.9)

L

Marginal Marginal

Revenue Cost

muncă

Marginal Revenue va fi maxim când

2

Y

L

W

P

Condițiile

Y

2

0 și

Y W

pot fi interpretate grafic /figura 1.2.2/:

L L p

Y

L

W
P

L1 L* L2

0

Deficit

de forță Șomaj

de muncă firesc

Figura 1.2.2. Determinarea șomajului firesc L* care nu poate fi redus

Sursa: Elaborată de autor

Dacă în țară disponibilul de forță de muncă coincide cu L*, atunci ocupația totală a populației economic este justificată (șomajul zero); în caz contrar în țară apare șomaj dacă L* < L2 sau deficit de forță de muncă dacă L1 < L* sau schematic /figura 1.2.3/:

Țara are nevoie În țară există Cheltuieli

de forță de NU DA șomaj firesc pentru

muncă, de L > L* ? care nu poate fi susținerea

imigranți redus șomerilor

Figura 1.2.3. Variația șomajului firesc

Sursa: Elaborată de autor

Deci, comunitatea pentru unele țări membre ale UE contribuie la reducerea șomajului (prin
migrația liberă a forței de muncă), pentru altele rezolvă problema asigurării locurilor de muncă cu
forță de muncă. Țările cu „șomaj firesc”, fiind membre ale UE au de câștigat prin emigrarea forței

30

de muncă în alte state din UE și deci nu suportă cheltuieli pentru susținerea șomerilor; cele cu
deficit de forță de muncă au de câștigat prin crearea posibilităților de intrare suplimentară a forței de
muncă care contribuie la creșterea PIB-ului. Câștigul poate fi explicat. Admitem în țara A (din

comunitate) disponibilul de forță de muncă

A * Y

L L L /figura 1.2.4/. Creșterea marginală este

1 A

marginală a PIB-ului (sau a Revenue) este la nivelul

Y

L

L

1 , țara A cu creșterea

W A

. Deci țara A poate să antreneze

P A

suplimentar forță de muncă din comunitate până când

*

Y

L

W A

va coincide cu (punctul M 1

P A

„alunecă” până la punctul M ).

Y

a)

L Creșterea marginală a Revenue

deservește până la W A

Y W M P A

L

Y

L

A 1

P A

W A

P A

A

L1

0

W A

P A

Y

L

*

L A

L A

b) Y

E*

*

Y L

Y A

E 1

A

Y1

A

Creșterea PIB-ului în țara A cu

A

0 A L1 L *

Y A Y A *Y 1

A L A

Figura 1.2.4. Imigrarea forței de muncă în țara A contribuie la creșterea PIB-ului în această țară

Sursa: Elaborată de autor

31

Până la antrenarea suplimentară a forței de muncă PIB constituia Y A1 (coborâm o

1 pe 0L din graficul figura 1.2.4.b, la intersecția cu graficul Y LA

determinăm ordonata YA1 a punctului E1 ).

1

* * A

până la mărimea firească pentru țara A, până la LA , adică se majorează cu

perpendiculară din L *

/figura 1.2.4.a/ pe axa 0

L  1 . Coborâm o

L din figura 1.2.4.b, care intersectează graficul

Y LA în punctul E

A

* *

. Ordonata punctului E

A

*

constituie PIB egal cu Y A

. Imigrarea forței de muncă

a contribuit la creșterea PIB-ului în țara A cu Y A

în țările de origine pentru forța de muncă imigrantă.

A

Y A *Y 1 ; la reducerea cheltuielilor pentru șomaj

Fiecare țară și-a creat propriul sistem de protecție socială privind persoanele aflate în șomaj [23, pp. 29-37]. Cele mai multe, nu acordă acest sprijin financiar persoanelor care nu s-au prezentat într-o perioadă de timp la instituțiile coordonatoare cu acest segment al securității sociale în vederea înscrierii sau persoanelor care nu sunt apte de muncă. Alte țări, cum sunt Canada, Germania, Israel, Norvegia și Marea Britanie, acordă această indemnizație numai dacă cel în cauză are statut de persoană ocupată fiind implicit cuprins în sistemul propriu de asigurări sociale pentru șomaj. Sistemul de asigurări sociale pentru șomeri, acoperă, în Statele Unite ale Americii numai muncitorii din industrie, lucrătorii pe cont propriu și funcționarii publici, în alte state aceștia fiind excluși (Austria, Irlanda și Japonia).

Acordarea acestui sprijin financiar, este condiționat în special de plata unei contribuții către acest buget, atât de către „viitorii beneficiari” cât și de angajatori, și diferă de la o țară la alta, în funcție de modul de impozitare a bazei de impunere cât și prin participarea din partea statului la echilibrarea acestuia sub diferite forme de finanțare /tabelul 1.2.3/.

Tabelul 1.2.3

Finanțarea asigurărilor sociale pentru șomaj în țările membre UE
Finanțare

Tipul beneficiului

Indemnizații de șomaj (ajutor șomaj)

Contributivă Universală (din

(cotizații sociale) impozite)

Olanda, Italia, –

Portugalia, Spania,

România

Sursa: MISSOC, European Comission, 2006

Mixtă

Danemarca, Franța, Suedia, Austria, Belgia, Germania, Irlanda

Diferențele apar și între formele concrete de protecție socială destinate acestor categorii de persoane în funcție de mecanismele și măsurile cu caracter social, precum și ca venit net sub formă de ajutor social de șomaj [25, p. 123].

32

Protecția socială a șomerilor se realizează de către fiecare stat prin două categorii de măsuri: active și pasive. Din categoria măsurilor pasive face parte beneficiul social acordat sub forma indemnizațiilor, alocațiilor sau ajutorului de șomaj, în funcție de contribuțiile achitate în perioada ocupării. Formula de calcul a mărimii lui are în vedere, pe de o parte, asigurarea unei corelații cu mărimea și durata contribuțiilor la fondul de șomaj, ca și cu nivelul de trai realizat înainte de intrarea în șomaj, iar pe de altă parte, stimularea șomerilor în direcția căutării unui loc de muncă. Prin urmare, ajutorul de șomaj este proporțional cu salariul realizat înainte de pierderea locului de muncă și depinde de vechimea în muncă a beneficiarului. Există și situații în care toți șomerii beneficiază de o sumă fixă, durata în ambele cazuri fiind limitată.

Asigurările sociale de șomaj reprezintă sistemul în cadrul căruia sumele acordate se pot
grupa în funcție de destinație astfel: de asigurare și de asistență pentru șomeri [24, p. 128].

Indemnizația de șomaj are funcția de asigurare deoarece are rolul de a oferi un supliment sau o
completare a mijloacelor de trai pentru o perioadă determinată, în măsura în care persoana care o
încasează dovedește că este șomer și că realizează venit sub un anumit nivel. Din punctul de vedere
al funcției de asistență, indemnizația de șomaj are o contribuție importantă la diminuarea șomajului
prin realizarea programelor de calificare și reorientare a șomerilor, care, în unele țări, au caracter
obligatoriu în vederea dreptului de a beneficia de indemnizație, de unde funcția de asistență are un
caracter activ [33, p. 594].

Indemnizația de șomaj, prin funcția sa activă, contribuie la diminuarea costului social al sistemului de protecție, la creșterea veniturilor fiscale ale statului, ca aport al noilor lucrători proveniți din rândul șomerilor. În acest sens, are loc diminuarea cheltuielilor administrative cu verificarea faptului că beneficiarii indemnizației caută efectiv de lucru și sunt gata să accepte un loc de muncă [91, p. 35]. Prin funcția sa pasivă, indemnizația de șomaj poate genera dezinteresul beneficiarului în a-și păstra statutul de persoană ocupată, dacă aceasta se apropie de nivelul salariului net avut la pierderea locului de muncă.

Funcția activă a șomajului a apărut în ultima perioadă sub forma unui concept îndreptat spre combaterea efectelor șomajului – concept nou în teoria și practica pieței muncii [26, pp. 17-
19]. Se poate spune că acest concept a apărut ca o reacție necesară din partea statului, de retragere progresivă a acestuia din economie și acordarea și susținerea dreptului fiecărui individ de a-și dezvolta propria afacere având drept consecință creșterea gradului de ocupare.

Prin intermediul acestor măsuri, sunt sprijinite financiar, acele acțiuni individuale, de grup sau comunitare, prin intermediul instituției de șomaj, cu scopul precis de combatere a șomajului și al creșterii gradului de ocupare la nivelul fiecărei colectivități /figura 1.2.5/.

33

Programe în vederea combaterii șomajului

Sunt realizate prin parteneriate cu diverse companii, cu scopul de a crește gradul
de ocupare a populației locale apte de muncă.

Combaterea

șomajului prin
măsuri active

Derularea programelor

Sunt realizate prin colaborare cu unii parteneri sociali, și se derulează cu

participarea unor parteneri sociali de la nivelul companiilor industriale aflate în

proces de schimbare structurală.

Politica socială

Reprezintă totalitatea programelor, strategiilor și măsurilor individuale,

desfășurate la nivel teritorial, ramură sau național .

Figura 1.2.5. Măsuri active pentru combaterea șomajului

Sursa: Prelucrat de autor pe baza legislației românești de asigurări sociale pentru șomaj

Aceste criterii de măsuri active de combatere a șomajului sunt menite să conducă direct la creșterea gradului de ocupare a forței de muncă prin crearea de noi locuri de muncă, prin stimularea inițiativei particulare, programe care pot fi derulate la toate nivelurile – național, regional, local, de ramură sau la nivelul agentului economic.

Asigurările sociale de sănătate. În dicționarul explicativ al limbii române se precizează că
prin ocrotirea sănătății se înțelege un complex de măsuri luate de stat pentru prevenirea bolilor,
întărirea și refacerea sănătății, prelungirea vieții și a capacității de muncă a oamenilor [38, p. 711].

Articolul 33 din Constituția României [1], prevede următoarele: „… dreptul la ocrotirea
sănătății este garantat; statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și sănătății publice;
organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente,
maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale,
precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii”.

Acest drept constituțional valorifică la rândul său dispozițiile unor acte internaționale în materia sănătății.

Astfel, articolul 25 alin. 1 din „Declarația Universală a Drepturilor Omului”, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, la 10 decembrie 1948, prevede că orice persoană are dreptul la un nivel de viață corespunzător asigurării sănătății sale, la îngrijire medicală și la serviciile sociale necesare.

Pactul internațional cu privire la drepturile economice sociale și culturale, adoptat de către
Adunarea Generală a O.N.U. la 19 decembrie 1966, consacră în articolul 9 dreptul pe care îl are
orice persoană la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale de sănătate. În art. 12 din acest pact
se reglementează dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică
și mintală pe care o poate atinge, în baza următoarelor măsuri: scăderea mortalității noilor născuți și

34

a mortalității infantile, precum și dezvoltarea sănătoasă a copilului; îmbunătățirea tuturor aspectelor igienei mediului și ale igienei industriale; profilaxia și tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale și a altora, precum și lupta împotriva unor maladii; crearea de condiții care să asigure tuturor servicii medicale și un ajutor medical în caz de boală.

Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de ocrotire a sănătății populației.

Având în vedere cele de mai sus putem defini asigurările sociale de sănătate ca fiind un ansamblu de norme juridice prin care se reglementează îngrijirea medicală a salariaților și a altor categorii de persoane prin intermediul serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare și dispozitivelor medicale, urmărindu-se îndeplinirea de calitate a acestor prestații de către casele de asigurări sociale de sănătate ce funcționează pe baza fondurilor constituite în acest scop.

Sistemul asigurărilor sociale de sănătate reprezintă o formă specială în cadrul politicii sociale a fiecărui stat, a cărei componentă specifică poate fi astfel reliefată /tabelul 1.2.4/.

Tabelul 1.2.4

Structura sistemului de asigurări sociale de sănătate

Asigurații/

Beneficiarii serviciilor de sănătate

Furnizorii de servicii
medico-farmaceutice

Casele de asigurări

sociale de sănătate

Asiguratul care plătește contribuții la fondurile de asigurări sociale pentru sănătate, este

principalul beneficiar al acestora prin intermediul serviciilor de asistență și tratament.

În cadrul acestui segment, furnizorii de servicii sunt reprezentați de personalul medico-
farmaceutic, ce au diverse roluri – profesionistul care vine în contact cu clientul (pacient – medic de familie – farmacist), precum și interese economice care pot fi în contradicție cu interesele clienților. Acestea dirijează acțiunile pe piața serviciilor de sănătate.

Sarcina principală a acestora este de a distribui fondurile între beneficiar și prestator (pacient – unitate medico-sanitară). În cadrul acestui segment se realizează cumpărarea de servicii medicale necesare asiguraților.

Sursa: Elaborat de autor pe baza legislației în domeniu

În cadrul segmentului asigurărilor sociale de sănătate se regăsesc cele mai importante relații economice și sociale, de protecție a sănătății populației, ele fiind obligatorii și funcționează pe principiile descentralizării, solidarității și subsidiarității în colectarea și utilizarea fondurilor, precum și a dreptului alegerii libere de către fiecare asigurat în parte a propriului medic curant și a furnizorului de servicii medicale [89, p. 124; 90, p. 114].

Sistemul asigurărilor sociale de sănătate nu este unul perfect, el ar trebui să reprezinte mai
multe avantaje, dintre care se numără o mai bună organizare și calitate a serviciilor medicale,
accesul neîngrădit al populației la asistență și tratament medical. Totuși, există o serie de
considerente care duc la impasul considerabil al acestui sistem ce necesită în multe cazuri
intervenția guvernamentală, care se referă la organizarea structurilor și la crearea politicilor care au
ca scop protecția individului prin asigurarea unui nivel ridicat al calității serviciilor [95, p. 89].

Asigurările sociale pentru sănătate trebuie să fie organizate și să funcționeze pe baza următoarelor principii /tabelul 1.2.5/:

35

Tabelul 1.2.5

Principiile de bază ale organizării și funcționării sistemului de asigurări sociale de sănătate

Cuprinderea obligatorie a

cetățenilor în sistem Solidaritatea și

subsidiaritatea

Prestarea în favoarea asiguraților a unui pachet definit de servicii

medico-sanitare

Libertatea alegerii

medicului de familie
Calitatea serviciilor și
respectul pentru asigurat
Confidențialitatea actului
medical

Finanțarea autonomă și echilibrul financiar

Conducere autonomă

Toți cetățenii sunt cuprinși obligatoriu în cadrul sistemului medico-sanitar curent de

protecție socială.

Este principiul fundamental al asigurărilor pentru sănătate. Solidaritatea se realizează între: oameni sănătoși și bolnavi, persoane în vârstă și tinere, active, cei angajați și cei aflați în șomaj, persoanele singure li cele cu familii numeroase etc.

Contribuțiile fiecărei persoane nu se bazează numai pe riscul individual, ci și pe
posibilitățile de plată, care sunt date de venitul din salarii sau alte surse.
Avându-se în vedere cerințele de îngrijire a stării de sănătate, persoanele asigurate
beneficiază de un complex de servicii medico-sanitare, în funcție de starea pacientului.

Sistemul asigurărilor pentru sănătate oferă asiguratului dreptul de a-și alege medicul pe care îl consideră cel mai bun.

Concurența impune creșterea calității serviciilor medico-sanitare acordate asiguraților.

Prin respectul pacientului se înțelege, în primul rând, confidențialitatea actului medical, care este garantată prin lege.

ASIGURĂRILE SOCIALE pentru sănătate își constituie fondurile în principal din
contribuțiile persoanelor fizice și ale celor juridice și din subvenții din partea statului.
Conform acestui principiu, ASIGURĂRILE SOCIALE pentru sănătate au organe
proprii de conducere, care cuprind reprezentanți ai asiguraților și ai persoanelor
juridice.

Sursa: Bistriceanu D. Gh., Asigurările sociale din România, Editura Economică, București, 2002 p. 91; Elaborat de autor pe baza legislației în
domeniu

Astfel, potrivit principiului solidarității sociale, toți cetățenii, indiferent de veniturile de care dispun au dreptul la o protecție adecvată. Prestațiile susceptibile de a fi acordate populației sunt bine definite și pentru ele trebuie găsite fondurile necesare pentru a le asigura finanțarea și de a răspunde condițiilor impuse de executarea prestațiilor. Principiul solidarității în baza căruia funcționează asigurările sociale de sănătate în mai toate țările lumii este de tip transfer în flux, denumite și redistributive, organizate asemănător cu sistemul general de impozite – pay-as-you-earn – PAYE – plătești pe măsură ce câștigi [166, p. 22].

Intervenția guvernamentală în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate este justificată din prisma costului îngrijirilor acordate în cadrul serviciilor medicale precum și ca procent total din PIB ce este alocat sistemului public de sănătate.

O problemă deosebit de spinoasă, în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, o constituie sustenabilitatea acestor feluri de sisteme de protecție a individului; din acest punct de vedere organizarea și funcționarea acestora au la bază mecanisme specifice de finanțare, în funcție de domeniul către cine se adresează [98, p. 30].

Sustenabilitatea sistemelor de sănătate poate fi realizată prin sistem privat cât și prin
intermediul unui sistem de tip „acumulare”. Mecanismul realizat în cadrul sistemului privat, constă
în plata directă între beneficiar și prestator la data consumării actului prin consultație, observație,
tratament sau intervenție directă. În cazul sistemului de tip „acumulare”, mecanismul care stă la
baza acestui tip de finanțare constă în acela că indivizii plătesc constant într-un cont colector o

36

anumită sumă de bani, iar când va beneficia de anumite servicii medicale, plata contravalorii acestora va fi realizată din acest cont colector, caz în care efortul financiar se distribuie tuturor participanților la acest sistem de asigurare.

Mecanismul de finanțare din cadrul serviciilor de sănătate se poate realiza pe baza a două
fluxuri financiare, primul intervine la momentul colectării fondurilor în cadrul căruia este
determinat modul cum va fi finanțat sistemul îngrijirilor de sănătate, iar cel de-al doilea se
realizează la momentul consumului (distribuirii) sumelor alocate dintre colector și cumpărătorul
furnizorilor de servicii de sănătate. Astfel, se pot distinge două tipuri de finanțare a acestor servicii:
în cadrul asigurării publice de sănătate și în cadrul sistemului privat de asigurare pentru sănătate.

În funcție de modalitatea de impunere, se disting două forme de finanțare: publică prin impozitarea forței de muncă și prin asigurări sociale facultative.

Finanțarea sistemului public de asigurări sociale de sănătate prin impozitarea forței de
muncă mai este cunoscut și sub numele de asigurare publică de sănătate, și în cadrul acestui
mecanism statul este colectorul taxelor, din care o parte se distribuie direct sectorului de sănătate în
vederea satisfacerii nevoilor generale ale indivizilor de a beneficia de servicii de sănătate adecvate
/figura 1.2.6/.

Colectarea Administrarea Utilizarea

fondurilor fondurilor fondurilor

Figura 1.2.6. Finanțarea publică a sistemului de asigurări sociale de sănătate

Sursa: Elaborată de autor pe baza legislației în domeniu

Riscul financiar în astfel de finanțări apare în cazul în care nu sunt colectate integral contribuțiile, ce poate conduce la o serie de „obturări” în sistemul de sănătate și, în special la riscul ca serviciile să fie acordate numai în raport de sumele alocate și nu cum sunt solicitate.

Finanțarea publică prin asigurare socială facultativă reprezintă o formă specială prin care o
parte din indivizi, care nu se regăsesc într-o categorie de persoane asigurate obligatoriu, pot să
încheie o poliță de asigurare în baza căreia plătește o anumită contribuție stabilită la un anumit
plafon ca nivel al unui venit minim pe economie, ce nu este legată de riscul personal de
îmbolnăvire.

Finanțarea în cadrul sistemului privat de asigurare pentru sănătate se realizează prin decizia individuală ce are ca idee de bază că toate persoanele pot avea același risc de îmbolnăvire pentru care contribuțiile de asigurare trebuie să fie în mod egal pentru toți cei ce contribuie. Ținând cont de principiul potrivit căruia, că fiecare persoană are risc de îmbolnăvire diferit și contribuția individuală trebuie să fie diferențiată, motiv pentru care, în astfel de asigurări, nu poate să funcționeze aceeași contribuție.

37

În astfel de sisteme de finanțări, companiile private de asigurări oferă diferite scheme de asigurare, unele mai atractive decât altele, în spatele cărora trebuie să-și asigure profitul scontat, ca urmare a serviciilor de sănătate oferite pentru care au deja calculat riscul financiar prin excluderea acelor servicii pe termen lung și destul de costisitoare.

Ca o concluzie se poate afirma că fiecare sistem de finanțare are avantaje și dezavantaje iar în practică ar putea exista combinații de sisteme menite să asigure optimul dorit de fiecare țară, menținerea într-un grad înalt a sănătății indivizilor.

1. 3. FORME DE BUNĂSTARE SOCIALĂ

Bunăstarea (în engleză welfare) poate fi definită în limba română sub două aspecte,
intercalate unul prin celălalt, cu referire atât la persoană cât și la statul în sine, ceea ce înseamnă: (1)
starea acesteia la un moment dat și (2) ca rezultat al condițiilor materiale și sociale a societății care a
contribuit la formarea ei. În acest sens unii autori [80, p. 16] propun existența a trei tipuri de
bunăstare:

– bunăstarea socială (în engleză social welfare) ce este caracterizată prin furnizarea către întreaga colectivitate a bunăstării;

– bunăstarea economică (în engleză economic welfare) caracteristică a bunăstării furnizată prin intermediul mecanismelor pieței sau chiar al economiei în sine;

– bunăstarea de stat (în engleză state welfare) definită prin asigurarea bunăstării materiale și sociale prin intervenția directă a statului [83, pp. 30-32].

Ca perioadă de naștere a expresiei – statul bunăstării (în engleză welfare state), se poate
considera perioada cuprinsă între ultimii ani ai celui de-al doilea Război Mondial și primii ani de
după, în așa zisă perioadă Beveridge, ce coincide cu începutul reformelor sociale universaliste, cu
implicații directe asupra modelului keynesian al politicilor sociale [65, p. 78]. Totuși, inițiatorul
termenului, ca atare, i se poate atribui unui prelat pe numele său, Temple, care prin scrierile sale din
perioada celui de-al doilea Război Mondial a încercat să facă o analiză a situației conflagrației, prin
comparare celor două mari puteri denumindu-le – statul puterii pentru Germania nazistă și statul
bunăstării pentru aliați care ulterior au contribuit la reconstrucția postebelică [64, pp. 6-9; 78, p. 6].
În descrierea acestui termen de stat al bunăstării cât mai aproape de sensul lui, îl putem definii ca:
(i) o formă particulară de stat, (ii) o formă distinctă de guvernare, și (iii) un tip specific de societate.

Prin căutarea explicațiilor privind apariția statului bunăstării, s-a ajuns la concluzia că
există diferențe între țări, în ceea ce privește efortul de asigurare a bunăstării și a stabilirii modelului
aplicabil, funcție de gradul industrial al dezvoltării. Funcție de nivelurile dezvoltării economice
mult diferită de la un stat la altul, bazate pe ideologii și modele teoretice distincte, s-a încercat
surprinderea unor diferențe de strategie în abordarea bunăstării colective [93, p. 15]. La momentul

38

de față expresia statului bunăstării se confundă adesea cu statul capitalist occidental, constituit într-o
modalitate specifică de guvernare pe baza consensului social, prin îmbinarea eficienței sistemului
economiei de piață cu solidaritatea socială și umanismul politicilor sociale redistributive [80, p. 18].
În analizarea strictă a modelelor de state ale bunăstării, întâlnite în cadrul țărilor occidentale, statul
tinde uneori, în asociere directă cu piața, familia și instituțiile nonprofit să formeze o rețea de
securitate socială tip „safety net”, bazată pe principiul subsidiarității, al cărei sistem de protecție
socială, are ca obiectiv general satisfacerea nevoilor minimale ale fiecărui cetățean, prin
complementaritatea măsurilor de protecție între piață, familie, comunitate, instituțiile caritabile și
stat [80, pp. 19-20] / figura 1.3.1/.

Factorii

exogeni +

Instituții

+

Interna-

ționale,

+

Regionale,

Naționale

+

Societatea

civilă +

Familie +

+

Politici

Sociale +

Piața +

Bunăstarea

Individuală

(BI)

BI

este Ieșiri

DA

bună ?

NU

Figura 1.3.1. Sistemul bunăstării individuale (BI)

Sursa: Elaborată de autor

Rolul statului în cadrul principiului subsidiarității este descris prin prisma funcției acestuia de a face ca toți indivizii să fie protejați și să atingă, cel puțin un nivel minim de satisfacere a nevoilor, indiferent de căile prin care se realizează, sau chiar preluarea, de către acesta, în ultimă instanță, a tuturor măsurilor de protecție neîndeplinite sau îndeplinite îndoielnic de către celelalte instituții implicate [48, p. 17].

39

Modelele de stat al bunăstării au fost rezultatul evoluției controversate a opțiunilor unor state pentru soluții la problemele sociale care au fost ulterior analizate și clasificate, dar și modele teoretice pornind de la care s-au luat decizii, s-au elaborat soluții instituționalizate pentru probleme sociale diverse. Mai multe astfel de clasificări ale regimurilor bunăstării au fost lansate de-a lungul anilor în literatura de specialitate. Acestea au cunoscut schimbări de-a lungul timpului și chiar de la un autor la altul, poate chiar în cazul aceleiași țări.

În literatura de specialitate s-a căutat găsirea unor explicații în ceea ce privește nașterea ideii de stat al bunăstării, ajungându-se la concluzia că nu există un asemenea stat perfect din această perspectivă deoarece există diferențe deosebite, atât de structură cât și de substanță, în ceea ce privește efortul de asigurare a bunăstării [93, p. 48]. Pentru identificarea existenței acestor tipuri de state se pleacă de la stabilirea corelației dintre nivelurile de dezvoltare economică ale statelor, care după cum se cunoaște însăși nivelul dezvoltării economice este diferit de la un stat la altul, între statele capitaliste dezvoltate și cele slab dezvoltate, diferențele pot fi explicabile foarte ușor, problema se pune cu totul altfel în cazul celor cu niveluri apropiate de dezvoltare, unde clarificarea unor diferențe este mult mai complicată.

La început s-a plecat de la o analiză foarte simplistă prin compararea diferențelor dintre
proporția cheltuielilor sociale ca mărime din PIB. Deoarece aceste analize au condus la unele
rezultate simpliste, s-a ajuns la ideea că analiza trebuie să se extindă de așa natură încât să surprindă
toate diferențele existente, nu numai din punctul de vedere al economicului ci și al nivelului de
structură. În astfel de circumstanțe, s-au născut primele clasificări tipologice de state sociale ale
bunăstării.

Așa cum arată specialiștii [101, pp. 330 și urm.] prima astfel de clasificare care a dat
naștere la o intensă dezbatere de idei, a fost cea realizată de Richard Titmuss [93], bazată pe analiza
modelului și a ideologiei distincte, încercând prin analiza sa, să surprindă diferențele de strategie și
nu pe cele de grad de dezvoltare în clarificarea ideii de bunăstare socială și colectivă, făcând
următoarea stratificare a regimului bunăstării, clasificându-le pe trei categorii de state ale bunăstării
[93, pp. 11-23].

Modelul statului social de minim al bunăstării ce poate fi caracterizat prin aceea că numai
pentru un grup delimitat al colectivității, statul social al binefacerii își asumă responsabilitatea, caz
în care sunt vizate categoriile cele mai sărace ale societății. Ideea unui astfel de model pleacă de la
premisa că nevoile de bază ale unui individ pot fi satisfăcute pe deplin prin intermediul a două
canale „naturale”, acestea fiind economia de piață și familia [150, pp. 7-38]. În cazul eventualului
unui eșec sau chiar al modificării celor două componente de intrare, economia de piață sau familia,
se poate intervenii prin pârghiile instituțiilor de protecție socială statale, dar numai pentru o

40

perioadă scurtă de timp, de unde și clasificarea de minimal sau rezidual. Securitatea socială în astfel de model de stat social al bunăstării se rezumă numai la un mic grup de populație, asigurâdu-i-se acestuia numai un minim de venit, aflat la „periferia” societății.

Plecând de la această caracteristică, se poate stabili că astfel de stat social al bunăstării se bazează pe existența a: (i) impozite pe muncă și venituri scăzute cu rezultat direct în efectuarea cheltuielilor publice, care, de asemenea, sunt la un nivel scăzut, și (ii) cheltuielile sociale publice sunt limitate numai la partea colectivității cele mai sărace, fără să ia in considerare existența unor măsuri de reducere a inechităților sociale.

Statul social minimal al bunăstării nu are ca ideologie necesitatea asigurării aceluiași nivel
de bunăstare la întreaga colectivitate, ci numai pentru acea pătură socială, cea mai săracă, prin
asigurarea către aceasta din urmă a unui minim nivel de subzistență, ducând în ultimă instanță ca
aceste grupuri defavorizate să ajungă într-o sărăcie absolută. Statul social minimal al bunăstării este
conceput prin asigurarea unei asistențe sociale, ținând cont de testarea mijloacelor de care dispune
segmentul de populație căruia i se adresează [120, p. 35]. Plecând de la concepția doctrinară a
economiei de piață, potrivit căreia, aceasta, poate asigura pentru fiecare individ un anume grad de
bunăstare, urmând ca asigurarea asistenței sociale să intervină numai acolo unde acest tip de
economie are discrepanțe, acordând un așa zis ajutor îndreptat spre obiect. În cadrul mecanismului
de ajutorare, al acestui model de stat, în cadrul căruia formele tradiționale de protecție, sunt slab
reprezentate, prin intermediul asistenței sociale bazate pe testarea mijloacelor se acordă și o serie
de alte servicii menite să amelioreze starea de fapt a segmentului pentru care intervine, cum ar fi
asistența medicală gratuită pentru un anumit nivel, asigurarea de locuri în cadrul locuințelor sociale
și chiar consiliere în integrarea pe piața muncii. Acordarea unor servicii prin intermediul asistenței
sociale, fără testarea mijloacelor, denumite și servicii sociale de tip rezidual, se face numai către
categoria de populație cea mai săracă. Statul social minimal al bunăstării mai poate fi caracterizat și
prin politica de ocupare deplină a forței de muncă, mecanismele de ocupare și șomaj sunt lăsate să
funcționeze pe principiul mecanismului pieței, deoarece în astfel de model statul nu-și asumă o
responsabilitate directă, considerându-se intervenția sa ca un obstacol în dezvoltarea și consolidarea
economiei de piață. Modelul analizat mai poate fi denumit și anglo-saxon deoarece îl întâlnim cu
preponderență în acele țări în care liberalismul are tradiții vechi: SUA, Canada, Australia, Marea
Britanie [34, pp. 29-71].

Modelul statului industrial de atingere a performanțelor este construit pe rolul important pe
care-l au instituțiile bunăstării sociale în sprijinirea economiei, prin satisfacerea nevoilor sociale în
funcție de performanța și productivitatea muncii, bunăstarea socială în cazul acesta este subordonată
politicii economice, având o destul de bună dezvoltare a drepturilor sociale cu menținerea

41

diferențelor, fiind dominant în a asigura bunăstarea socială, având și o puternică influență a bisericii
catolice. Se încearcă satisfacerea nevoilor sociale în funcție de merit, performanță a muncii și
productivitate, bunăstarea socială fiind subordonată structurii economice. Aici se poate identifica o
destul de bună dezvoltare a drepturilor sociale, dar accentuându-se menținerea diferențelor.
Principiul subsidiarității este dominant în asigurarea bunăstării, cu o puternică influență a bisericii
catolice. Statul se implică într-o mică măsură în socializarea bunăstării familiei – în sensul că sunt
subdezvoltate servicii de genul centrelor de zi pentru copii sau ajutor acasă, descurajând femeile cu
copii să se angajeze pe piața muncii. Exemplul cel mai clar pentru acest model este reprezentat de
Germania [130, pp. 201-210].

Modelul statului instituțional redistributiv al bunăstării (universalist) orientat spre

asigurarea de servicii universale în afara pieței, bazat pe principiul necesităților, privind bunăstarea
socială ca o instituție majoră integrată în societate. Universalitatea se referă la întreaga colectivitate
vizată de politicile de bunăstare prin faptul că toate sferele vieții umane sunt puse sub semnul
bunăstării. Caracteristicile principale ale modelului statului universalist sunt: transferuri sociale
orientate spre reducerea inegalităților sociale; în caz de nevoi speciale, suportul financiar este extins
la întreaga populație; extinderea serviciilor sociale (educație, sănătate, șomaj); implicarea statului în
crearea de locuri de muncă în vederea ocupării depline cu forță de muncă; asistența socială este
prezentată la nivel marginal, apărând doar în cazul în care formele extinderii serviciilor sociale sunt
ineficiente; egalitate între clasele sociale, bazată pe înalte standarde ale calității serviciilor oferite în
vederea eliminării sărăciei relative în detrimentul celei absolute; statul este singurul responsabil în
asigurarea bunăstării sociale, de unde și fiscalitatea și cheltuielile publice sociale sunt ridicate [107,

p. 32]. Exemplele celor mai concludente al acestui tip de stat al bunăstării sunt Suedia, Norvegia,
Danemarca, Olanda, Austria [34, pp. 17-37]. Realitatea prezentă din cadrul actualelor tipuri de state
ale bunăstării se prezintă prin existența unor combinații de elemente ce compun cele trei modele,
practic nu putem afirma că se poate vorbi de cazuri standard sau ideale ale acestor tipuri de state.

Goran Therban efectuează o altă clasificare funcție de două concepte definitorii: mărimea
și nivelul drepturilor sociale (în engleză social entitlements level) și orientarea către piața muncii și
ocuparea într-un grad total a forței de muncă. Conform celor de mai sus distingem patru modele ale
statelor bunăstării: state restrânse dar orientate spre șomaj redus – Elveția, Japonia; state diminuate:
Australia, Canada, S.U.A., Marea Britanie; state puternic intervenționiste: Suedia, Norvegia,
Austria [22, pp. 14-24]; state compensatoare slabe: Belgia, Danemarca, Olanda. Schematic cele
patru modele care rezultă din combinarea celor două concepte definite mai sus, se prezintă astfel
/tabelul 1.3.1/:

42

Tabelul 1.3.1

Clasificarea statelor bunăstării conform lui Therbon

Nivelul Drepturi sociale

Piața muncii drepturilor

sociale

Preocuparea Mare

pentru

Ocuparea Mică

totală a forței

de muncă

Mari

Statele bunăstării puternic

intervenționiste (Suedia, Norvegia, Austria)

Statele bunăstării compensatoare,
slabe (Belgia, Danemarca, Olanda)

Reduse

Statele bunăstării restrânse, dar
orientate spre șomaj redus (Elveția și
Japonia)

Statele bunăstării restrânse, dar
orientate spre piață (Australia,

Canada, SUA, Marea Britanie, Noua Zeelandă)

Sursa: Cristopher Pierson, Beyond the Welfare state?, Oxford, Polity Press, 1991, p. 186.

În ultimii ani a fost tot mai mult prezentă o altă clasificare, ce a fost realizată de către Gosta Esping-Andersen [45, p. 24] bazată pe trei feluri de state ale bunăstării rezultate din grupări statistice a țărilor occidentale dezvoltate, pe care el le-a supus analizei, pe baza unor criterii găsind următoarele indicii de clasificare:

– gradul de decomodificare a asigurării serviciilor sociale (în limba engleză commodity înseamnă marfă), punându-se problema, în ce măsură serviciile sociale și ajutoarele acordate în cadrul acestora, pot fi disponibile fără preț pentru cei cărora se adresează;

– rezultatul acordării serviciilor și ajutoarelor, sub acest aspect, ideea care interesează, o
constituie efectul pe care sistemul de impozite și ajutoare contribuie la generarea de inegalități, la
păstrarea stratificării sociale sau la redistribuirea bunurilor și serviciilor într-un mod mai egalitar;

– mixul stat/piață în asigurarea pensiilor, întrebarea care se pune în cadrul acestui indice de
clasificare, este în ce măsură dreptul de pensie a fost acordat de sistemele publice, de cele
ocupaționale sau de sistemele de piață. Potrivit criteriilor de mai sus, autorul [45, p. 24] a realizat o
tipologie a statelor bunăstării, organizate pe grupări funcție de regimuri, considerând statele
capitaliste ca fiind state cu adevărat ale bunăstării, distingând trei grupe de state ale bunăstării,
propunând o scară de analiză care trebuie să ia în considerare caracteristica naturală a statului
bunăstării ca: grad de acces universal la beneficii, grad de diferențiere a beneficiilor sociale pentru
diferite grupuri, raportul dintre sistemul de pensii din sistemul public și cel privat, alcătuind trei
grupări de state ale bunăstării: liberal, conservativ- corporatist și social-democrat /tabelul 1.3.2/.

Tabelul 1.3.2

Gruparea statelor bunăstării în funcție de tipuri ale regimurilor

Puternic liberale Puternic conservatoare Puternic socialiste

Australia Austria Danemarca

Canada Belgia Finlanda

Japonia Franța Olanda

Elveția Germania (Federală) Norvegia

SUA Italia Suedia

Sursa: Esping-Andersen, G., The Three Worlds of Welfare Capitalism, Cambridge; Polity Press, 1990, p. 74, Tabelul 3. 3.

Statul bunăstării liberal – bazat pe transferuri universaliste și contributorii predominante,

beneficiile adresându-se mai ales celor cu venituri mici, în special muncitorii, care depind de stat și

43

prin aceasta să nu fie încurajată ieșirea de pe piața muncii. Acest tip de stat restrânge domeniul
drepturilor sociale și realizează o stratificare ce combină o relativă egalitate în sărăcie între cei care
sunt beneficiari ai statului bunăstării, diferențiată de piață, la nivelul majorității populației. Acest tip
de stat al bunăstării este puternic dominat de principiul funcționării pieței [78, p. 167], în cadrul
căruia asistența socială este bazată pe testarea mijloacelor, beneficiile acordate sunt foarte modeste,
iar transferurile universaliste cât și cele contributorii (asigurările sociale) sunt majoritare.

Acordarea beneficiilor se face mai cu seamă către cei cu venituri mici, în special muncitori, și care
depind direct de sistemul de stat, aceasta, pentru preîntâmpinarea fenomenului negativ pe care-l
poate produce acordarea de beneficii generoase ce poate conduce la încurajarea ieșirii de pe piața
muncii prematur. Pentru acordarea de către stat a acestor drepturi, sunt stabilite reguli stricte,
deoarece statul încurajează sistemele private de asigurare a bunăstării, spre exemplu, prin subvenții
acordate agenților privați. Rezultatul direct este că acest tip de stat al bunăstării reduce la maxim
efectele decomodificării, prin care autorul [45, pp. 21-22] înțelege măsura în care indivizii sau
familiile pot obține un standard de viață acceptabil independent de participarea la procesul pieței,
iar cât timp indivizii vor avea condiția de mărfuri, ei vor fi concurenți prin definiția mărfii
(comodities în limba engleză), și cu cât competiția va fi mai mare, prețul lor va fi mai mic; restrânge
domeniul drepturilor sociale și realizează o stratificare ce combină o cât de cât egalitate între sărăcie
și cei care sunt beneficiari ai statului bunăstării, o bunăstare diferențiată de piață la nivelul
majorității populației și o combinație între clasă și politic. Cu toate acestea activitatea politică este
relativ redusă, atât de stânga cât și de dreapta. Exemple de regimuri liberale: S.U.A., Canada,
Australia.

Statul bunăstării conservativ-corporatist [52, pp. 24-27] – predomină menținerea

diferențelor de statut social și de clasă, asigurările sociale private fiind slab dezvoltate, mai degrabă
marginalizate, iar redistribuția veniturilor este neglijabilă, statul dorind menținerea diferențelor
existente. Asigurările sociale exclud femeile casnice, iar beneficiile acordate familiei le încurajează
pe acestea să stea acasă. Principiul subsidiarității este predominant, astfel că statul intervine pentru
asigurarea formelor de bunăstare pe care alte instituții intermediare nu le pot satisface. Acest tip de
stat al bunăstării păstrează moștenirea „corporatist-etatistă” chiar și în structurile de clasă post-
industriale, din prisma căreia, problema drepturilor sociale nu a trezit dispute aprinse ca în modelul
liberal. Predomină în schimb, menținerea diferențelor de statut social și de clasă. Un rol important
în aceste state este jucat de biserică, astfel că sunt orientate spre păstrarea familiei tradiționale.
Biserica are un rol important în formarea atitudinilor conservatoare față de familie, iar diferențierea
veniturilor se face în funcție de sexe. Aceste regimuri sunt caracterizate și de principiul
subsidiarității, prin care statul trebuie să intervină pentru prestarea doar a acelor servicii pe care

44

instituțiile intermediare, precum piața, familia, biserica sunt incapabile să le asigure. Exemplele
clasice de state cu regimuri ale bunăstării conservativ-corporatiste: Austria, Franța, Germania,
Italia.

Statul bunăstării social-democrat (socialist) [52, pp. 52-62] – regăsit în țările în care social-
democrația este forța dominantă în reformele sociale realizate. Statul bunăstării social-democrat
promovează o egalitate între clasele sociale prin egalizarea nevoilor minime asemănător cu modelul
rezidual, implicând pe de o parte, ca serviciile și beneficiile să urmeze un curs ascendent, privind
calitatea și cantitatea, cererilor clasei de mijloc, și pe de altă parte garantarea muncitorilor că au
dreptul la aceleași servicii și beneficii ca și cei înstăriți. Beneficiile sunt acordate în raport cu
câștigurile, însă aceasta este o cale de garantare a suportului universal de participare printr-un
sistem de asigurare universal. În cadrul acestui model de stat al bunăstării, principiile
universalismului și decomodificării drepturilor sociale au fost extinse și la noile clase de mijloc.
Toți beneficiază; toți sunt dependenți; și toți se vor simți probabil obligați să plătească. Spre
deosebire de cazul altor regimuri, aici statul nu este privit ca un resort secund sau ultim, ci ca un
mijloc principal de respectare a drepturilor sociale ale tuturor cetățenilor săi. Idealul nu este de
maximizare a dependenței de familie, ci a capacităților indivizilor de a trăi independent. Statul
întreprinde măsuri active de ocupare a forței de muncă, spre deosebire de modelul rezidual în care
statul nu se implică, lăsând piața să regleze cererea și oferta de forță de muncă. Beneficiile de pe
urma programelor de securitate socială sunt determinate și de venituri, dar aceasta doar ca o măsură
de a stimula participarea la sistemul universal de asigurări sociale și susținerea lui de către
populație. Statul bunăstării social-democrat (socialist) îl regăsim în: Suedia și Norvegia

În cadrul clasificării statelor bunăstării sociale, putem aminti aici și clasificarea făcută de
către Ramesh Mishra, [70, p. 27], care identifică existența a două tipuri ideale de regimuri ale
bunăstării:

Statul bunăstări sociale cu regim neoconservator – caracteristic pentru guvernările

politice de dreapta, ce a introdus schimbări în politicile privind impozitarea pe fondul influențelor în
acest domeniu de presiunile din perioadele electorale. Sindicatele sunt slabe în acest tip de regimuri,
drepturile lor fiind limitate. Aceste regimuri au favorizat împărțirea societății în săraci și bogați,
realizându-se totuși o creștere economica apreciabilă, stabilitate a prețurilor și un anumit grad de
modernizare economică. Exemplele clasice sunt reprezentate de: S.U.A. și Marea Britanie.

Statul bunăstări sociale cu regim social-corporatist – a păstrat ca elemente specifice de
bază ale statului bunăstării: ocuparea totală a forței de muncă, servicii sociale universaliste și
menținerea unui nivel minim de trai. Se susține adesea că nu există dovezi care să ateste că eficiența

45

și creșterea economică ar fi afectate de menținerea unui șomaj foarte scăzut și a unor cheltuieli
sociale ridicate. Suedia și Austria sunt state reprezentative ale acestui regim [80, p. 47].
Plecând de la clasificările realizate de Richard Titmuss, Gosta Esping-Andersen și Ramesh
Mishra, Stephan Leibfried [151, pp. 133-156], care după ce analizează perspectivele unui posibil
stat al bunăstării european, în care să fie integrate toate tendințele actuale din țările membre ale UE,
identifică, numai în Europa, așa cum rezultă din tabelul 1.3.3, patru tipuri de state ale bunăstării, de
aici rezultând că statul bunăstării social-democrat corespunde țărilor Scandinave, cel conservator,
așa-numitului tip „Bismarck-ian”, iar cel rezidual se regăsește în țările anglosaxone.

Tabelul 1.3.3.

Tipuri de state ale bunăstării în Europa

Scandinave Bismarck-iene Anglo-saxone Latine

Tipul de regim al Modern Instituțional Rezidual Rudimentar

bunăstării

Caracteristici Angajare deplină; Creștere deplină; Creștere deplină; În formare; statul

statul bunăstării statul bunăstării este statul bunăstării este bunăstării este o

acționează ca compensator de prim compensator de ultim „promisiune

angajator de prim resort și angajator de resort. instituționalizată”.

resort și ultim resort.

compensator de

ultim resort.

Dreptul la: Muncă Securitate socială. Venituri din Muncă și bunăstare

Susținut de un transferuri. proclamate,

concept Fără o asemenea implementate doar

instituționalizat al susținere. parțial.

cetățeniei.

Dezvoltarea Managerială, dar Poate radicaliza Poate susține Poate susține

privind veniturile poate îmbunătăți cumva dezvoltarea dezvoltarea

de bază „compactarea „desprinderea” sistemului „normal” sistemului normal de

veniturilor” muncii de venituri de bunăstare bunăstare

Sursa: Leibfried, S., Towards an European Welfare State?, în Jones, C. (ed.), New Perspectives of the Welfare State in Europe, Routledge, Londra,
1993, p. 142, Tabelul 7. 3.

Față de modelele mai sus analizate, autorul [152, pp. 24-35] introduce un nou model ce
poate, în accepțiunea sa, să constituie un element de analiză și comparație reprezentat de tipul latin
sau sudic de stat al bunăstării. În cadrul acestui model, alți autorul [151, pp. 133-156] includ Spania,
Portugalia, Grecia, într-o oarecare măsură Italia dar numai partea de sud a acesteia și cel mai puțin,
Franța, asupra căreia are rețineri afirmând că Franța formează un regim diferit, mai special, de stat
al bunăstării. Prin excluderea Franței, aceste state sunt asemănătoare țărilor anglosaxone prin
accentul pus pe rezidență și intrarea masivă pe piața muncii, dar în același timp există și o tradiție a
bunăstării sociale legată de biserica catolică, ce nu se regăsește nici în țările anglo-saxone, nici în
cele scandinavice. Modelul latin de bunăstare socială prevede existența unor programe de protecție
socială ce servesc drept măsuri pentru un venit de bază, minimal [153, pp. 2-7], deși nu au fost
create în acest scop, așa cum sunt pensiile de invaliditate ce sunt acordate în sudul Italiei. Din alt
punct de vedere, piața forței de muncă este preponderent înclinată spre agricultură, combinată cu o

46

economie de subzistență care asigură un alt fel de stat al bunăstării. În același timp, angajarea spre ocuparea deplină a forței de muncă, prezentă în țările scandinave, lipsește, și în special cea cu referire la ocuparea deplină a femeii.

O altă clasificare ce și-a făcut locul în literatura de specialitate a ultimilor ani, cu două abordări diferite dar cu aceeași caracteristică, este modelul de stat al bunăstării de tip asiatic, de tip paternalist, specific Asiei de Sud-Est, Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud și Taiwan, pe care autorul, îl numește inițial statul bunăstării oiconomic, iar mai târziu statul bunăstării confucianist. Este un model care se bazează pe combinarea elementelor tradiționale de întrajutorare în mediul familial, cu intervenția statului și antrenarea substanțială a patronatului și a marilor corporații în soluționarea problemelor sociale. Acesta a creat un model total diferit de cel vest-european –
economia gospodăriei (oikos), caracterizat de o influență foarte mare a familiei și comunității, care au lăsat foarte puține probleme sociale de rezolvat în sarcina statului. Conform tradiției asiatice, și în prezent familia și comunitatea își asumă responsabilitatea pentru îngrijirea bătrânilor și persoanelor cu probleme speciale [146, pp. 446-462; 147, pp. 198-217]. Aceste modele teoretice sunt utilizate adesea pentru a sprijini părerile privind evoluția statului bunăstării pornind de la modelul rezidual, trecând printr-unul industrial, al atingerii performanțelor, către unul de tip instituțional. Realitatea statelor bunăstării actuale arată existența unor combinații de elemente ale acestor modele, practic neputându-se vorbi de cazuri „pure”.

Așa cum am arătat la începutul acestui subcapitol, statul bunăstării sociale a apărut odată
cu perioada de „înflorire” a țărilor capitaliste occidentale dezvoltate, care au avut o perioadă (1950-
1973) de dezvoltare economică fără precedent, ce a permis o escaladare la superlativ a politicilor
sociale universaliste, determinate de implementarea ideilor economice promovate de Keynes [86, p.
165], având ca centrul de pornire creșterea rolului statului în reglarea proceselor economiei de piață
și stabilirea ca obiectiv general realizarea unui „șomaj 0”. Realizarea în practica economică, în
această etapă a avântului economic, a unui șomaj foarte redus, apropiat uneori de ideile keynesiste,
a avut, în cele din urmă, consecințe negative, pentru ambele componente ale statului bunăstării –
economică și cea socială, conducând inevitabil, ca urmare a presiunilor de natură salarială, a
diminuării acțiunilor profitabile și a creșterii în amploare a acțiunilor greviste, la creșterea într-un
ritm alarmant a fenomenului inflaționist [45, pp. 30-34] /figura 1.3.2/, conducând în cele ce a urmat,
la începutul perioadei de declin a statului bunăstării, care a coincis cu declanșarea crizei petrolului
(1973), care de fapt a anticipat decât a declanșat, criza unei societăți capitaliste, care și așa era
confruntată cu serioase probleme de natură economică.

47

șomaj presiune salarială inflație (datorită devalorizărilor

scăzut ridicată (datorită ofertei care să compenseze măririle

scăzute de forță de muncă salariilor

Figura 1.3.2 Traseul cauzal în cadrul șomajului 0

Sursa: Preda, M., Politica socială românească între sărăcie și globalizare, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 38.

Abordarea securității sociale din perspectiva istorică și a statului bunăstării sociale, creează
reperele necesare pentru a analiza situația de fapt a politicilor sociale din România, în vederea
îmbunătățirii acestora, pentru un viitor prosper și necesar, ca o condiție impusă integrării în marea
familie europeană. După o perioadă de peste patru decenii de societate puternic centralizată și cu o
economie socialistă de comandă, România se află, în prezent în plină economie de piață funcțională.
Statul bunăstării comunist a fost diferit de cel capitalist bazat pe economia de piață, din care
amintim câteva caracteristici [101, pp. 24 și urm.]: obligativitatea legală de a munci prin ocuparea
deplină a forței de muncă; asigurarea unei bunăstări colective, care masca sărăcia și folosirea
redistribuirii veniturilor pentru compensarea inegalităților rezultate din salarii, beneficiile erau strict
legate de muncă, întreprinderile jucând un rol important în furnizarea bunăstării; un sistem de
asigurări sociale atotcuprinzător, servicii sociale gratuite (educație și sănătate); mai puțin asigurări
de șomaj, care acesta nu era admis ca existând legal; lipsa unui sistem de ajutor social bine
determinat. Ideologic, statul bunăstării comuniste din România, ca de altfel toate statele comuniste,
se apropia foarte mult de modelul statului instituțional redistributiv al bunăstării, aceasta pentru
simplul motiv că acesta era singurul mijloc de realizare a drepturilor sociale pentru toți cetățenii.
Dacă analizăm principiul acordării drepturilor de muncă, găsim elementele caracteristice modelului
statului industrial de atingere a performanțelor – conservator. După Revoluția din decembrie 1989,
se observă o retragere a statului din funcția de asigurare a bunăstării cu care era investit, tendință
care nu este caracteristică numai României, ea fiind larg răspândită [133, pp. 52-76] și în alte state.

Literatura de specialitate [136, pp. 17-36] consideră că în ultima decadă guvernele

europene au luat măsuri similare, conducând la reducerea și redefinirea statului bunăstării pe fondul presiunii globalizării economice care a condus la înlocuirea modelului social-democratic dominant cu modelul neo-liberal contracționist. Cu toate acestea se poate spune că statul nu s-a retras complet din funcțiile sale de furnizor al bunăstării individuale.

Dinamica cheltuielilor sociale ca procent din PIB în România a cunoscut o ușoară creștere
/tabelul 1.3.4/, datorată nivelului redus al cheltuielilor sociale în comparație cu celelalte țări
europene, excepție făcând țările din fosta Uniune Sovietică, care au pornit de la un nivel mai scăzut
al cheltuielilor sociale, prin sporirea eforturilor de compensare a pierderilor suferite în perioada de
tranziție.

48

Tabelul 1.3.4

Dinamica cheltuielilor sociale publice ca procent din PIB

Țara 1993 1995 1997 1999 2001 2003

România 15,2 16,0 15,9 17,0 15,3 14,9

Cehia – 17,2 18,6 19,3 19,5 20,1

Slovacia – 18,7 20,0 20,2 19,1 18,4

Polonia – – – – 21,5 21,6

Ungaria – – – 20,7 19,8 21,4

Slovenia – – 24,5 24,7 25,3 24,6

Estonia – – – – 13,6 13,4

Letonia – – – – 14,3 13,4

Lituania – – – – 14,7 13,6

Sursa: EUROSTAT – Europe in figures – Yearbook 2006-07; Anuarul Statistic 1990-2005 – www.insse.ro

Proiecțiile statistice pentru intervalul 2004-2050 la nivelul SM ne indică o ușoară reducere
a cheltuielilor sociale ca procent din PIB pentru intervalul 2004-2020 cu 0,2-0,7 procente, urmând
ca pentru intervalul 2004-2050 acestea să înregistreze o ușoară creștere, situată între 1,5% și 3,4 %
față de anul de bază (2004), unde acestea se ridicau la circa 23,4 % din PIB-ul Uniunii /tabelul

1.3.5/, aceasta și în condițiile în care procentul populației în vârstă de 18-59 de ani fără ocupație din cadrul gospodăriilor din SM în perioada 2001-2006 se situa între 4,9 în Cipru și 14,2 în Belgia, pe când în România acesta se situa la nivelul de 10 /anexa 1 și anexa 2/.

Tabelul 1.3.5

Proiecția dinamicii cheltuielilor sociale publice la nivelul UE pentru perioada 2004-2050

Țara 2004

EU-25 23,4

România 15,1

Cehia 19,3

Slovacia 16,2

Polonia 23,7

Ungaria 20,7

Slovenia 24,2

Estonia 20,1

Letonia 16,0

Lituania 17,5

Modificări % din PIB

2004-2010 2004-2020 2004-2030 2004-2040 2004-2050

– 0,7 – 0,2 1,5 3 3,4

– 0,7 – 0,1 1,2 1,9 2,3

– 0,5 – 0,1 1,7 4,8 7,1

– 0,8 – 0,9 0,3 1,5 2,9

– 3,5 – 5,8 – 6,1 – 6,4 – 6,7

0,3 1,6 2,8 5,7 7

– 0,2 1,3 4,4 7,5 9,6

– 0,4 0,3 3,3 7,2 8,5

– 0,7 – 0,9 0,3 0,8 1,4

– 2,9 – 2,9 – 1,5 – 1,3 – 1,3

Sursa: MISSOC – Joint Report on Social Protection and Social Inclusion 2007, p. 149 și calculația autorului pentru România

Comparând datele statistice, putem spune că tendința statului bunăstării din România pare a se orienta spre modelul sudic cu un rol redus al statului, astfel spus, beneficiile nu trebuie să creeze dependență, ci să îndemne oamenii să-și caute de lucru, prin această caracteristică, apropiindu-se de modelul statului rezidual al bunăstării.

Analizând politicile sociale din Europa de Est [175, pp. 225-255], statul bunăstării din România a fost numit cu ceva vreme în urmă, în perioada tranziției către o economie funcțională de piață, ca un stat „post comunist conservator corporalist” [147, pp. 198-217], aceasta prin prisma doctrinei socialismului și egalitarismului care nu dispăruse, tradiția democratică fiind modestă, statul având un prestigiu ridicat în ceea ce privește implicarea în economie.

49

În baza economiilor de regresie au fost calculate cheltuielile asigurărilor sociale publice pentru anul 2005 /anexa 3/, pe baza polinoamelor de interpolare a cheltuielilor sociale publice /anexa 4 și anexa 5/.

În cadrul comunității europene [59, p. 28], SM își gestionează resursele din sfera socială
într-un mod destul de diversificat, prin așa-zisul Model Social European (MSE), iar ceea ce nu
trebuie ignorat, este faptul că mai mult ca oricând și oriunde în lume (mai ales în SUA și Japonia) se
alocă o atenție deosebită acestei sfere. Se încearcă promovarea unei politici sociale pentru
ameliorarea consecințelor negative ale pieței, concomitent cu încercările de a se realiza o politică
socială stimulativă centrată pe creșterea economică, punându-se un accent din ce în ce mai mare pe
calitate pentru alocarea unor eforturi instituționale și financiare pentru obținerea acesteia. Conceptul
de model social european este astăzi un concept foarte răspândit la nivelul comunității economice
europene și acceptat unanim de către toate SM [121, p. 3]. Începutul proiectului european ne dă în
primul rând imaginea obiectivelor și priorităților economice, dimensiunea socială fiind relevantă
pentru evaluarea consecințelor demersurilor pe plan economic necesare bunei funcționări a
proiectului economic (mobilitatea muncii, compatibilitatea beneficiilor) [145, pp. 231-245]. Tratatul
de la Roma a definit dimensiunea socială a comunității ca o prioritate absolută, iar Tratatul privind
o Constituție unică din 2004 a subliniat rolul important acordat în constituirea unei „Europe sociale”
(art. 3). Europa nu reprezintă nici pe departe o expansiune la nivel european a unui stat social
european, a unui model, ci mai degrabă o combinație unică de elemente și caracteristici. MSE nu
reprezintă o sumă a SM, ci o combinare a ideilor și principiilor care conduc la evidențierea unor
caracteristici comune [148, pp. 6-7]. Definiția MSE pe care autorul îl ia în considerare este aceea de
„împărtășire a unor viziuni comune și principii asupra diferitelor aspecte sociale și a importanței lor
în cadrul construcției europene” [97, p. 4].

Din punct de vedere istoric, dimensiunea socială a UE a parcurs câteva momente-cheie,
dimensiune ce a fost pusă în discuție odată cu Tratatul de la Roma, dar numai pe linia ocupării
forței de muncă și a condițiilor de viață și lucru [30, p. 364]. Pentru momentul Roma s-a afirmat că
deși SM erau preocupate și de dimensiunea socială, „eșecul de a cădea de acord asupra obiectivelor
și de a stabili mecanismele pentru atingerea lor a condus la ceea ce poate fi descris ca o politică
socială modestă, prudentă și îngustă” [54, p. 3; 181, p. 3]. Mijlocul anilor 1980 aduce necesitatea
adâncirii dimensiunii sociale a Europei conducând la fixarea de obiective noi și clare la nivel
comunitar. Actul Unic European (1987) a stabilit ca principal obiectiv al SM – promovarea
coeziunii sociale. Tratatul de la Maastricht conține la rândul lui, clar enunțat obiectivul, de aceea un
„nivel ridicat de ocupare și protecție socială, creșterea nivelului și calității vieții, coeziunea
economică și socială și solidaritatea între statele membre” (art. 2). Carta Socială (1989) adoptată la

50

Strasbourg, a fost atașată Tratatului de la Maastricht ca un protocol. Inițial se prefigura o soluție la
nivel comunitar care în cele din urmă s-a dovedit a fi o „declarație solemnă” [60, p. 88] a
principalelor drepturi sociale accentuând în final rolul și responsabilitățile SM în direcția aplicării și
respectării drepturilor sociale fundamentale: libera circulație a muncitorilor, angajarea și salarizarea,
îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață, protecția socială, libertatea de asociere și negociere
colectivă, formarea profesională, tratamentul egal al bărbaților și femeilor, protecția sănătății și
siguranța la locul de muncă, protecția copiilor, adolescenților, persoanelor în vârstă și a persoanelor
cu handicap, precum și informarea, participarea și consultarea lucrătorilor în probleme ce îi
afectează direct [32, p. 89]. În ceea ce privește obiectivele generale ale politicii sociale în UE, Carta
Socială are o importanță pragmatică, dat fiindcă definește o parte din drepturile fundamentale legate
de muncă, dar și complexitatea factorului uman pentru care sunt prevăzute drepturi sociale.

Cartea Albă (1994) publicată de către Comisia Europeană, purtând subtitlul Politica socială europeană: un pas înainte către unificare, este o încercare de a stabili rolul UE în politica socială într-un mod sistematic, subliniind faptul că politica socială acoperă o arie mai complexă și nu este limitată doar la ocupare, obiectivul primordial al UE este de a dezvolta și îmbunătății modelul social european. Această carte poate fi catalogată drept deschizător al reformei în domeniul social prin măsurile cuprinse în vederea creșterii economice și a progresului social, anticipând obiectivele ambițioase ale Agendei Lisabona.

Tratatul de la Amsterdam din 1997 cuprinde un capitol separat dedicat politicii sociale, prin reluarea obiectivelor stabilite anterior și conține totodată unele prevederi privind nondiscriminarea, sănătatea și subliniază încă o dată locul primordial pe care îl ocupă șomajul între prioritățile Comunității.

Strategia de la Lisabona (2000) reprezintă momentul de referință în istoria politicii sociale comunitare, fiind centrată pe investiții majore în factorul uman și dezvoltarea unui dinamic sistem social, prin asigurarea „continuității viabilității modelului social european” [163, pp. 79-88].

Consiliul de la Nisa (2001) a adoptat Agenda Politicii Sociale care a preluat obiectivele
Strategiei și le-a transformat într-un program de acțiune pentru ocuparea deplină cu locuri de muncă
mai bune și mai numeroase, modernizarea sistemului social european, pentru combaterea sărăciei și
excluziunii sociale [104, p. 7]. Practic se poate spune că Strategia de la Lisabona și ulterior
Consiliul de la Nisa a pus bazele formării și modernizării modelului social european prin întărirea
rolului politicii sociale ca factor productiv ce reflectă trecerea de la o abordare bazată pe
minimizarea consecințelor sociale negative apărute în contextul schimbării structurale, la una
centrată pe calitate și având în vedere modernizarea sistemului social și investiția în oameni, care

51

integrează politica socială cu politica economică, relevant fiind figura de mai jos [35, pp. 13-15] /figura 1.3.3/:

Politica Socială

Calitatea socială / Coeziune socială

Competitivitate / Dinamism Ocuparea forței de muncă / Calitatea muncii

Politica economică Politică de ocupare (a forței de muncă)

Figura 1.3.3. Modernizarea sistemului social

Sursa: Studii IER – Politica socială, 2003, p. 12 – www.ier.ro

Calitatea vieții [79] în mare măsură depinde de calitatea societății, de calitatea mediului social, economic, ambiant, educaționale, cultural, etnic, studiilor, locurilor de muncă, mediului recreativ. Calitatea socială este influențată de regulatori ca: politica de ocupația muncii, politicile economico-sociale ale țării /figura 1.3.4/.

Mediul social +

Mediul economic +

Mediul ambiant +

Mediul educațional +

Mediul cultural +

Mediul științific +

Mediul recreativ +

Calitatea locurilor +

de muncă

Mediul tehnologic +

Politica de

+ ocupație a forței

de muncă

+ Politica economică

+ Calitatea socială

+ Politica socială

+ Politica educațională

+ Politica ecologică

Politica

+ dezvoltării

tehnico-științifice

NU

Calitatea

socială

este

bună ?

NU

Coeziunea

DA societății

este la un

nivel înalt

Figura 1.3.4. Schema-bloc „Calitatea socială”

Sursa: Elaborată de autor

Un aspect care a declanșat multe controverse este cel legat de modul în care UE

influențează și desfășoară activitățile sale în sfera socială pentru atingerea obiectivelor foarte

52

ambițioase stabilite în domeniul social. Pentru strategia de ocuparea forței de muncă, sărăcie și excluziune socială a fost stabilită metoda deschisă de coordonare (în engleză, The Open Method of Coordination – MDC). Această metodă câștigă din ce în ce mai mult teren, începând a fi aplicată și în alte sectoare ale sferei sociale, fiind văzută din ce în ce mai mult ca o modalitate de guvernare [167, pp. 215-240].

Metoda deschisă de coordonare este concepută pe baza a cinci principii: principiul
subsidiarității – constă în stabilirea responsabilităților între nivelul comunitar și cel național prin
stabilirea obiectivelor la nivel comunitar și responsabilizarea SM în privința implementării
măsurilor de acțiune adoptate, pentru realizarea acestora la nivel național; principiul convergenței –
presupune urmărirea obiectivelor comune prin intermediul unor acțiuni corelate; managementul pe
bază de obiective – re referă la monitorizarea și evaluarea progresului prin stabilirea de indicatori
comuni pentru toate SM; monitorizarea la nivel de țară – constă în elaborarea de studii și rapoarte
ce înregistrează progresul și identifică posibilele bune practici la nivel de SM; abordarea integrată –
presupune extinderea direcțiilor politicilor pieței muncii în sfera altor politici – sociale,

educaționale, antreprenoriale, regionale și de impozitare.

Metoda deschisă a coordonării este diferită de armonizare sau de recunoaștere mutuală
fiind un mecanism suplu care poate să conducă la un anumit nivel de convergență a rezultatelor, în
timp ce diversitatea politicilor naționale persistă [171, p. 12]. Natura suplă a acestui mecanism este
dată de instrumentele sale care nu obligă și au numai rol de învățare și care implică un set de reguli
directoare și obiective comune, stabilite la nivel comunitar, în timp ce fiecare stat adoptă propriul
plan național de acțiune, specificând contextul particular al propriei politici naționale. Uneori se
încearcă [162, pp. 437-469] identificarea spre o cale caracteristică pentru metodă în așa fel ca ea să
poată fi transformată pentru a obține un grad de obligativitate, motiv pentru care face referire la
sugestiile lansate de promotorii metodei, potrivit cu care „învățarea” din partea guvernelor SM va fi
un proces convergent, dezvoltat cu ajutorul celor mai bune practici, apelul pentru planurile
naționale de acțiune, recomandări specifice, reguli directoare, raportul asupra planurilor de acțiune,
sancționarea punctelor slabe, utilizarea indicatorilor de performanță stabiliți de comun acord [191,

p. 14]. Unii autori [62, p. 128; 164, pp. 1-15] încercând o analiză a politicii sociale din cadrul Uniunii, în contextul impus de integrarea economică, a fost creionată mai ales ca o componentă esențială a procesului de construcție a unei piețe comune.

Concluzionăm că politica socială, s-a dezvoltat ca o reacție la consecințele negative ale pieței la nivel comunitar. Modul în care politica economică își va impune propria agendă asupra politicii sociale depinde de maniera în care actorii naționali și europeni reușesc să reinventeze și să implementeze noul MSE în loc să urmeze direcția orientării pe criteriile pieței.

53

CAPITOLUL II – PROBLEMA PERFECȚIONĂRII SCHEMELOR DE ASIGURĂRI
SOCIALE

În vederea stabiliri creării cadrului rațional necesar procesului de evaluare propus, în primul paragraf se va analiza principiile care au stat la baza constituirii și funcționării sistemului de asigurări sociale, a analizării perioadei pe care acestea o traversează precum și o trecere în revistă a principalelor evoluții ale sistemelor proprii de asigurări sociale de pensii.

În cadrul paragrafului 2.2 se va efectua o amplă analiză a experienței acumulate de

sistemele de asigurări sociale și pensii din SM ale UE, în elaborarea schemelor proprii, totodată încercându-se să se facă o analiză a principalelor scheme, prin tratarea celor patru modele elocvente ale celor mai experimentate țări care au început reformarea sistemelor proprii de asigurări sociale și care corespund cel mai bine propriilor abordări.

Analiza începută la paragraful 2.2 este continuată în cadrul paragrafului 2.3 în care s-a încercat surprinderea principalelor probleme în complexul economiilor din țările UE, care vor permite fixarea obiectivelor cercetării sistemelor de asigurări sociale din România în contextul alinierii la aceste structuri.

2. 1. EXPERIENȚA FUNCȚIONĂRII SISTEMULUI DE ASIGURĂRI SOCIALE

Inițial, preocupările de politică socială au deținut, la nivelul țărilor dezvoltate, un loc
secund și au fost cuprinse în cadrul obiectivelor economice mai generale. Începând cu anii ’90,
dimensiunea socială a început să capete o mai mare importanță, aceasta datorită diverselor probleme
sociale și politice cu care s-au confruntat marea majoritate a statelor. Multe din principiile comune
de politică socială au avut însă justificări economice, care au fost prioritare în contextul dezvoltării
economice și a extinderii fenomenului globalizării piețelor internaționale bazate pe liberul schimb și
progres economic.

Structura sistemului de securitate socială diferă considerabil de la o țară la alta datorită
dezvoltării istorice diferite. De exemplu, țările cu antecedente nefericite legate de inflație, cum ar fi
spre exemplu, Franța și Germania, sunt mai rezervate în ceea ce privește fondurile private de pensii.
Țările în care populația nu agreează soluțiile statului, cum este cazul Marii Britanii și a Statelor
Unite, care tind spre al doilea și al treilea pilon [165, pp. 186-198]. Importanța acestor piloni rezultă
din mărimea activelor acumulate, gestionate de investitorii instituționali. Acolo unde povara fiscală
a sistemului public de pensii este mai scăzută, populația tinde să constituie provizioane private.

În cele mai multe țări industriale, principalul pilon pentru fondarea provizionului de pensie
constă într-un plan de pensii public obligatoriu, care este deseori completat de un sistem privat de
pensii. Ca și regulă, schema publică de pensii este fondată pe ideea pay-as-you-go, adică plata
curentă a pensiilor este finanțată din veniturile prezente ale populației lucrătoare. În Canada și

54

Statele Unite sunt acumulate active pentru a face față fluctuațiilor ratei contribuțiilor [99, pp. 5-6].
În principiu, sursa principală de finanțare în cazul sistemului public de pensii o reprezintă
contribuțiile atât a angajaților cât și a angajatorilor. În 2003, rata contribuțiilor varia între 6,4% în
Canada și 32,7% în Italia /23,81% datorează angajatorul și 8,89% datorează angajatul/. În multe țări
contribuțiile angajatorilor sunt egale cu cele ale angajaților. În Franța, aceste rate sunt mai mari
pentru angajatori, iar statul contribuie în plus cu 1,6%. Eligibilitatea plăților legate de pensii impune
în cele mai multe țări o anumită vârstă și o perioadă minimă de contribuție. Vârsta de pensionare
este, în general, cuprinsă între 60 și 65 de ani. În Marea Britanie, vârsta de pensionare a bărbaților
este mai mare decât a femeilor, dar se urmărește aducerea acesteia la același nivel până în anul
2020. Aproape la tot nivelul mondial se dorește stabilirea unei vârste de pensionare mai înaintate
pentru a diminua povara fiscală a sistemului public de pensii. Anumite țări permit pensionarea
anticipată cu o pensie mai mică dacă au o anumită vârstă minimă și o perioadă de contribuție
minimă. Beneficiile depind de stagiul perioadei de contribuție și de nivelul veniturilor realizate.
Franța a mărit această perioadă de la 25 de ani la 40 de ani. Bunăstarea relativă a pensionarilor
comparativ cu populația lucrătoare depinde de mecanismul de indexare al plăților făcute către
aceștia. Aproape toate țările folosesc indexarea prețurilor, aceasta permițând menținerea pensiei
reale constante [84, p. 29]. Germania merge chiar mai departe și include pensiile în salariile nete,
ceea ce îi avantajează pe pensionari comparativ cu populația lucrătoare. Până de curând, Franța și
Japonia, au indexat pensiile prin creșterea salariilor. De asemenea, în Franța, pensionarii se bucură
de cel mai ridicat nivel al pensiilor publice cu 66% din salariul mediu, în timp ce pensionarii
britanici au o pensie de doar 20% din salariul mediu [117, pp. 68-174].

În foarte multe țări sistemul public de pensii este suplimentat de cel privat. Provizionul pentru pensii poate fi asigurat, fie de către sistemul de pensii ocupațional sau, chiar de indivizi. Acestea sunt cel de-al doilea și cel de-al treilea pilon. Al treilea pilon se referă la planuri individuale de economisire. Indivizii pot folosi orice fel de modalități de economisire pentru a-și face provizii pentru pensionare. Cele mai uzuale sunt asigurările de viață și depunerea banilor la bancă, care în multe țări, prin mecanismul fondurilor mutuale se încearcă acapararea acestor sume de bani, iar indivizii pot să-și constituie un portofoliu de active financiare. De regulă, planurile de economisire ale persoanelor se încadrează în tipul de contribuție definită [39, p. 55]. Pensionarul beneficiază pe lângă propriile economii de beneficiile aduse de investirea acestora.

În sistemul PAYG totalul plăților către pensionari este egal cu totalul contribuțiilor. Cu cât
contribuie mai mult populația ocupată față de pensionari, și, cu cât pensiile sunt mai mici
comparativ cu salariul mediu, cu atât mai mici vor trebui să fie contribuțiile. Această problemă face
ca sistemul public de pensii să fie vulnerabil la procesul de îmbătrânire. În practica economică se

55

întâlnesc patru modalități de scădere a poverii fiscale datorate de sistemul public de pensii ce se poate realiza prin:

ajustări ale parametrilor cum ar fi rata contribuției, vârsta de pensionare, indexarea beneficiului;

reforme sistematice constând în construirea unui pilon de fonduri private în cadrul sistemului public de pensii;

alte ajustări fiscale de natura creșterii impozitelor sau reducerea cheltuielilor care nu se referă direct la acest segment al securității sociale;

modificări ale profilurilor macroeconomice prin permiterea unei mai mari imigrări sau prin accelerarea progresului tehnic.

În cele mai multe țări, este foarte probabil, ca un mix de opțiuni pentru reforma
parametrilor să fie ales. Cum am menționat și anterior, se discută tot mai des la nivel internațional
despre necesitatea creșterii vârstei de pensionare. În America Latină și în Europa de Est, a fost
nevoie de reforme urgente datorită problemelor financiare în creștere, determinate de sistemul
public de pensii din aceste țări [99, pp. 125-186]. Chile a fost prima țară care a înlocuit în 1981
sistemul PAYG cu un plan obligatoriu privat bazat pe principiul economisire voluntară și investire
(engleză „fully funded”) [21, p. 2]. Alte țări latino-americane au desfășurat o proprie privatizare,
totală sau parțială, care a determinat creșterea asigurărilor de viață private [169, p. 29]. În Europa de
Est, Ungaria și Croația, au introdus un model al celui de-al treilea pilon în 1998, urmate în 1999 de
Polonia. Schema publică de pensii a fost menținută ca și prim pilon obligatoriu. Al doilea pilon, de
asemenea, obligatoriu, este fully funded și organizat prin fonduri de pensii private. Al treilea pilon
este voluntar și organizat prin asigurători de viață. Asigurătorii de viață beneficiază de stimulente
referitoare la impozitare, discutate sau planificate, pentru cel de-al treilea pilon. În Asia,
provizioanele publice pentru pensionare au o importanță marginală, potențialul pentru asigurări de
viață private fiind considerabil. Singapore și Malaezia, sunt excepția de la această regulă: sistemele
lor publice de pensii finanțate conform principiului fully funded sunt bine stabilite. Extinderea
asigurărilor de viață în Coreea de Sud este atribuibilă faptului că, în parte, asigurătorii de viață
preiau rolul de bănci. În Europa de Est, asigurările de viață sunt nesemnificative. Nici o țară est
europeană nu a cheltuit nici măcar 3% din PIB pe asigurări de viață în 2000 (de ex. în Cehia 2,32%)
[149, p. 19]. În această regiune, schema publică de tip PAYG este predominantă. Dar reforme ale
asigurărilor sociale sunt discutate sau planificate pentru a înlătura deficitele existente. Aceste
probleme financiare se datorează creșterii populației vârstnice, dar și numărului mare de pensionări
anticipate ca și rezultat al crizei de transformare pe fondul scăderii numărului populației ocupate. În
prezent, cele mai multe încercări de reformă a schemei „plătești pe măsură ce ești plătit”, au în

56

vedere schimbarea vârstei de pensionare, a ratei contribuției, ajustări ale costurilor de trai și diversificarea surselor de finanțare. Oricine poate să se asigure la un fond de pensii și constituirea provizioanelor pentru pensionare, este încurajată prin stimulente legate de impozitare și subvenții. În Bulgaria, Slovacia și Ungaria, deducerile la taxe sunt acordate angajaților și angajatorilor, până la o anumită limită a contribuției. Putem afirma că în România și Rusia, asigurările nu s-au extins la fel de mult ca și în Europa Est-Centrală, datorită unor mari instabilități macroeconomice, ce au urmat destrămării sistemului centralizat [36, pp. 96-120].

Problemele financiare sunt accentuate de faptul că, o anumită parte a populației aptă de
muncă, plătește contribuții reduse la asigurările sociale sau chiar deloc, datorită șomajului sau
pensionării anticipate, de exemplu. Această problemă se manifestă, în special, în Europa
Occidentală. În Marea Britanie, de exemplu, contribuabilii pot să iasă din schema de pensii publică
cu condiția să demonstreze că au o pensie privată suficientă. În Germania, oricine are salariul
deasupra unui anumit nivel, este liber să contribuie la schema de asigurări a statului, la fonduri de
pensii private sau la nici una din ele [159, pp. 9-40]. Ca o concluzie intermediară, țările din Europa
de Răsărit și din fosta Uniune Sovietică au moștenit sisteme de pensii care, au multe trăsături
comune, aceasta datorită sistemului comunist ce le-a caracterizat, cea mai importantă dintre ele este
aceea că, toate sistemele din aceste țări s-au confruntat, în același timp, cu o criză financiară în
creștere și cu incapacitatea de a oferi venituri adecvate celor mai mulți dintre pensionarii lor [37, p
45]. Astfel, sintetizând, în cele ce urmează, vom arăta câteva din trăsăturile comune pe care le au
aceste sisteme din țările foste comuniste:

schema monopilară de finanțare de tipul PAYG cu regimuri speciale pentru anumite categorii de salariați din sectoarele privilegiate;

cuprinderea în cadrul sistemului de securitate socială a întregii populații apte de muncă; nivelul foarte mare al cheltuielilor sociale, ca procentaj din PIB;

existența unui raport defavorabil între beneficiarii de pensii și contribuabili, determinat
de vârstele scăzute de pensionare și de certificarea cu ușurință a unor pensii de boală;
rate mari de impozitare a forței de muncă necesare susținerii sistemului de asigurări
sociale;

nerealizarea unui raport echitabil între pensia medie și salariul nominal mediu, ceea ce lasă mai degrabă o marjă îngustă pentru fondurile private de pensii suplimentare;
formule deficitare de stabilire a bazei de calcul în vederea obținerii unei pensii;
indexarea nerealistă raportată la indicele de inflație;

un spațiu considerabil pentru manipularea strategică;
amploarea evaziunii fiscale și creșterea arieratelor.

57

Îmbătrânirea progresivă a populației la nivel global, va adânci cu siguranță, dificultățile
financiare ale schemelor publice de pensii. Specialiștii [42, p. 283; 176, pp. 1339-1379] avertizează
că îmbătrânirea populației va afecta, într-un ritm diferit și cu o forță variabilă, atât schemele de
finanțare a pensiilor de tipul „plătești pe măsură ce ești plătit”, cât și schemele bazate pe

economisire voluntară și pe investire (în engleză „fully funded schemes”), deoarece proporția din
producția care va fi consumată de oamenii pensionați pentru limită de vârstă este mai importantă
decât modul în care aceasta este finanțată. În toate țările din Europa de Est, raportul dintre numărul
beneficiarilor de pensii și numărul contribuabililor (în engleză, „System Dependency Ratio”) este
mai mare decât raportul dintre numărul de persoane care au peste 60 de ani și numărul de persoane
cuprinse între 15 și 64 de ani (în engleză, „Demographic Old Age Dependency Ratio”) [161, p. 4]
/tabelul 2.1.1/. Costul creșterii raportului beneficiari de pensii-contribuabili, diferă de la o țară la
alta, dar tema comună este clară: cheltuiala cu pensiile în cadrul situației existente va deveni curând
de nesuportat.

Tabelul 2.1.1

Țara

Australia

Belgia

Canada

Cehia

Franța

Germania

Italia

Japonia

Marea Britanie

SUA

OECD Europa

Total OECD

Rata de ocupare a populației cu vârsta între 15-64 ani – % –

Anul

1994 2002 2003 2004 2005 2006

73,2 74,3 74,6 74,5 75,5 75,9

61,7 64,1 64,3 65,3 66,4 65,9

74,9 77,4 78,2 78,2 77,8 77,9

72,4 70,9 70,4 70,1 70,4 70,3

66,6 68,3 69,3 69,3 69,1 69,1

70,5 71,5 71,3 72,6 73,8 75,0

58,2 61,2 61,6 62,5 62,4 62,7

71,4 72,3 72,3 72,2 72,6 73,1

76,0 76,2 76,3 76,2 76,2 76,7

76,7 76,4 75,8 75,4 75,4 75,5

66,6 67,2 67,2 67,7 68,0 68,3

69,5 69,9 69,8 70,1 70,2 70,5

Sursa: OECD, Employment Outlook 2007 – Statistical Annex, p. 4

În aceste condiții, nu este de mirare că ratele obligatorii ale contribuției nominale sunt, de asemenea, foarte ridicate în toate țările est-europene, situându-se la nivelul anului 2006, între 27,2 și 35,5% din salariul nominal. Un asemenea nivel punitiv al taxelor pentru sistemul asigurărilor sociale generează cel puțin trei efecte negative:

costurile forței de muncă devenite necompetitive după standardele internaționale, efect secundar periculos, de vreme ce se presupune că aceste costuri constituie unul dintre principalele avantaje ale Europei Răsăritene;

descurajarea patronilor în a face noi angajări, deci reducerea locurilor de muncă;

încurajarea evaziunii fiscale, deoarece patronii vor ascunde numărul real al angajaților și astfel, baza de impozitare a guvernului se va restrânge.

58

Deși sistemele publice de pensii din aceste țări trebuie urgent reformate, se pare că nu
există încă un puternic „apetit” politic pentru o reformă radicală. O astfel de reformă ar trebui să
cuprindă:

înăsprirea condițiilor de eligibilitate, ca o măsură preliminară pentru pensionările înainte de limită de vârstă și pentru pensionările de boală; alinierea vârstei de pensionare la 65 de ani, astfel încât să se micșoreze raportul pensionari/contribuabili, eliminând astfel influența negativă de îmbătrânire a populației, asupra sistemului de pensii;

utilizarea câștigurilor obținute de-a lungul întregii cariere pentru determinarea pensiilor, evitându-se în acest mod redistribuirile capricioase;

aplicarea unor rate lineare de acumulare și oferirea unor pensii proporționale pentru muncitorii a căror carieră este mai scurtă, eliminând, deci, perioadele minime de contribuție care îi penalizează pe cei a căror carieră este incompletă;

reducerea raportului dintre pensia medie nominală și salariul mediu nominal la 40%;

scăderea ratelor de contribuție, pentru a permite înființarea și expansiunea fondurilor private de pensii;

dezvoltarea unui cadru legislativ adecvat și puternic, care să asigure o independență reală a fondurilor de pensii față de irepresibila tendință a guvernului de a le transforma în surse captive de finanțare a deficitelor lui; acest lucru necesită separarea bugetului de pensii de bugetul național, eliminându-se astfel, manipulările strategice care ar eroda substanțial valoarea activelor deținute de fondurile private de pensii;

trecerea de la schema de finanțare de tipul „plătești pe măsură ce ești plătit”, care este ineficientă, la schema de finanțare bazată pe economisire voluntară și pe investire profitabilă. Cea de-a doua schemă are două avantaje importante: imunitatea la presiunea demografică și acumularea substanțială de active financiare pe termen lung.

Trecerea de la prima schemă de finanțare la cea de-a doua este o sarcină foarte dificilă,
deoarece necesită o nouă mentalitate la nivelul guvernelor, al fondului național de pensii, al
companiilor locale de asigurări, al sistemului bancar, al domeniului bursier și, bineînțeles, al
firmelor particulare. Fondurile de pensii au nevoie de experți în investiții, de manageri de portofolii,
de analiști de credit. Birocrații guvernului, obișnuiți să formuleze dispoziții, trebuie să învețe să-i
lase pe managerii fondului de pensii să gândească ei înșiși, în termeni de eficacitate și eficiență
economică.

Experiența celor mai dezvoltate țări OECD, sugerează că sistemul pensiilor publice ar
trebui restrâns și raționalizat, pentru a oferi beneficii adecvate, care să poată fi susținute și pentru a
încuraja crearea și dezvoltarea fondurilor private de pensii [44, pp. 145-147]. Țările dezvoltate sunt

59

în situația de a opta pe termen lung în favoarea unor planuri de contribuții definite, independente de managementul firmelor și bazate pe costuri de capitalizare individuale, cu drepturi depline și imediate, cu transferabilitate și finanțare deplină, pentru a realiza un raport dezirabil între pensia medie și salariul mediu, astfel de scheme ar trebui să opereze cu rate variabile de contribuție, în funcție de creșterea salariului, de profitul cumulativ al investiției care intră în contul salariatului și de nivelul beneficiului de pensie vizat.

Odată stabilite, fondurile private de pensii vor acumula resurse financiare pe termen lung
într-un ritm rapid, care va depinde de acoperirea schemelor, de rata contribuției, de profiturile
investiției și de rata de creștere a salariilor reale. De asemenea, este probabil ca fondurile de pensii
să aibă un impact major asupra modernizării piețelor de titluri financiare, stimulând inovația și
apariția unor standarde mai bune de contabilitate și de audit, precum și o mai mare transparență a
informațiilor. Rolul lor pe diferitele piețe de titluri financiare va fi modelat de viitoarele
reglementari ale investițiilor și de tradițiile care se vor contura. În general, date fiind obligațiile lor
pe termen lung, fondurile de pensii ar putea deveni investitori majori, fie direct, fie indirect, în
acțiunile companiilor cotate, fie național, fie internațional. Instrumentele de datorie negociabile,
precum și obligațiunile emise de stat, de firme, cele ipotecare și alte instrumente colateralizate –
contracte futures și opțiuni pe contracte futures – ar putea, de asemenea, beneficia de dezvoltarea
lor. Unele rezultate din țările OECD, ne arată că investițiile ar trebui să fie guvernate de un spirit
prudențial, să favorizeze diversificarea înțeleaptă (în engleză, wise limits) și să pună accentul pe
profiturile investiției, în raport cu riscurile implicate. Esențiale ar fi rigoarea standardelor de
contabilitate și de audit și transparența informațională față de membrii lor și față de autoritățile care
le reglementează [94, p. 145]. Pentru a-și diversifica riscurile și pentru a-și proteja valoarea

activelor gestionate, ele vor fi presate să achiziționeze mici participări, sub formă de acțiuni. Dar,
dacă fondurile de pensii domină piața acțiunilor, este posibil ca lichiditatea participărilor lor să
devină mai mult iluzorie decât reală. S-ar putea exercita presiuni asupra lor, ca să adopte o politică
de indexare pasivă a portofoliului lor, pentru a menține costurile scăzute și pentru a-și ameliora
performanța investițiilor. Dar, dacă fondurile de pensii nu își exercită activ influența în afacerile
companiilor și nu monitorizează performanța firmelor individuale, se va ivi un vid în guvernarea
corporativă, care va reduce foarte mult responsabilitatea managerilor firmelor față de fondurile de
pensii.

Toate țările occidentale demonstrează că fondurile de pensii vor putea să se extindă în
cadrul afacerilor firmelor, prin organisme colective, prin monitori specializați și prin structuri
robuste de guvernare corporativă [111, p. 10]. În acest mod, ele ar putea să ajungă la o mai mare
putere de coordonare. Experiența inițiativelor de acest gen este relativ limitată și eficacitatea lor pe

60

termen lung rămâne să fie demonstrată. În Franța, sistemul de pensii al statului este finanțat pe
principiul PAYG. Organizațiile statutului plătesc pensii mai mult de 10% din PIB, procent ce este
foarte mare conform standardelor internaționale. Vârsta de pensionare este mică – 60 de ani atât
pentru femei, cât și pentru bărbați /anexa 7/. Cu toate acestea, unele sindicate au anunțat că vor să
reducă această vârstă la 55 de ani. Franța a moștenit o anumită neîncredere față de schemele de
pensii fully funded ce datează din perioada postbelică, când inflația foarte ridicată a avut efecte
negative semnificative. Schema de pensii în Germania se bazează pe modelul celor trei piloni
cuprinzând statul, companii și componente private. Oricum, cel mai important este primul pilon,
statul, care plătește 75-80% din pensii. Planurile de pensii ale companiilor asigură 5-10% din pensii,
iar asigurările private în anuități 15%. Sistemul de pensii al Germaniei este influențat de

schimbările indicatorilor demografici. Populația vârstnică este una dintre cele mai importante poveri ale acestui sistem și este finanțată pe principiul PAYG. Alte probleme se referă la creșterea ratei șomajului și creșterea beneficiilor acordate unor persoane care nu au contribuit în nici un fel.

De asemenea, în trecut, sistemul de asigurări sociale al Italiei, era fondat după regula
PAYG și asigura suficient pensiile vârstnicilor. După 1990, s-a propus alternativa constituirii
provizioanelor pentru pensii. În 1995, sistemul celor trei piloni a fost introdus într-un cadru

reglementativ foarte coerent, având sistemul asigurărilor sociale ale statului ca bază, suplimentat de fondurile de pensii și asigurări de viață private individuale. Două reguli sunt foarte importante pentru economia asigurărilor și potențialul lor de dezvoltare, și anume:

fondurile de pensii organizate, fie pe principiul contribuției, fie al beneficiului, nu au voie să gestioneze fondurile direct, ci trebuie să le încredințeze societăților de asigurări și altor organisme autorizate;

în perioada de contribuție, o pensie pe viață trebuie garantată. De regulă, aceasta solicită
suportul unei societăți de asigurare de viață, căreia îi este cedat riscul longevității. Altă posibilitate
ar fi ca investitorul să-și ceară banii și să încheie o poliță anuală direct cu societatea de asigurări.

Japonia folosește sistemul de asigurări sociale bazat pe cei trei piloni: sistemul de pensii al
statului, schema de pensii a companiilor și pensii private. Primul pilon, statul, cuprinde întreaga
populație și este completat de provizioane adiționale pentru angajați și pentru cei pe cont propriu.
Suma de bani plătită de stat, ca pensie, depinde de anii de contribuție, dar, în prezent, nu depășește
20% din salariul lunar mediu. Salariații se pot pensiona de la vârsta de 60 de ani, dar această limită
va fi ridicată la 65 de ani până în 2014. Pensiile plătite prin schemele de pensii adiționale pot ajunge
la 30% din salariul final la pensionare. Schemele de pensii ale companiilor sunt organizate fully
funded. În domeniul asigurărilor private, al treilea pilon, societatea de asigurări Kampo și alte
cooperative care își găsesc locul în acest sector, joacă un rol important [99, pp. 89-90].

61

Piața asigurărilor de viață în Marea Britanie este a patra în lume [55, p. 176]. Sistemul de
bază al statului, față de care toți cei care muncesc plătesc contribuții, garantează o pensie care nu
este legată de încasările statului de 15% din venitul mediu al bărbaților. În plus, există o schemă de
pensii suplimentară care depinde de veniturile statului, așa numita State Earnings – Related Pension
Scheme (SERPS) [124, p. 173]. Pensia medie oferită de această schemă este puțin mai mare decât
pensia de bază. Angajații pot să iasă din această schemă pentru a opta în favoarea unui plan de
pensii privat sau de companie. Dacă angajatul hotărăște să iasă, Departamentul Asigurărilor Sociale
plătește acestuia o parte din contribuțiile deja făcute către planul privat de pensii. Deoarece pensiile
statului sunt relativ mici, asigurătorii privați de pensii se bucură de multe oportunități de afaceri.

Piața asigurărilor de viață și a anuităților din Statele Unite este în continuă creștere [96, p.
52]. În trecut, indivizii încheiau asigurări de viață cu o componentă de acumulare de bani pentru a-și
proteja dependența împotriva pierderii venitului când asiguratul deceda. În prezent, pe lângă
acestea, oamenii încheie asigurări la termen, care nu includ acea componentă de acumulare a
banilor. Populația achiziționează anuități și, în special, anuități variabile. Factorii precum
îmbătrânirea și abilitatea schemei de asigurări sociale de a plăti beneficii pensionarilor, determină
creșterea cererii pentru anuități față de cererea pentru produse tradiționale de asigurare. Legislația
poate afecta atracția către anuități. Dacă planurile de pensii sunt mai puțin atractive, acest lucru
determină creșterea cererii pentru astfel de produse. Creșterea familiilor cu un singur părinte și a
vârstei medii la care oamenii se căsătoresc, tind să determine populația să cumpere anuități.

2. 2. ELABORAREA SCHEMELOR DE ASIGURĂRI SOCIALE

La nivelul țărilor europene, schemele de asigurări sociale traversează perioada marilor
schimbări de structură, caracterizată printr-o multitudine de principii ce diferă în funcție de
dificultățile ce urmează să fie acoperite, ca urmare a evoluției societății în ansamblul său. Unii
autori, definesc obținerea dreptului la pensie ca un risc asumat de sistem [27, 57]. Personal consider
că această sintagmă „risc” nu-și are relevanță într-o schemă de asigurare deoarece, însă-și principiul
de constituire a unei astfel de scheme presupune acordarea unor „compensații” ca urmare a
asigurării împotriva unor fenomene viitoare. Din acest considerent, în general toate țările europene
trec printr-un amplu proces de găsire a unor soluții globale extinse pe termen lung. Potrivit unor
studii elaborate [158], pe planul acestor schimbări apar o serie de tendințe majore îndreptate spre
studierea diverselor probleme cu care se confruntă schemele de asigurări sociale și pensii, a
protecției asigurărilor sociale a șomerilor și nu în ultimul rând al finanțării întregului sistem de
protecție socială. Din prisma viitorului, efortul majorității țărilor europene diferă de la un stat la
altul, clasificarea acestora a condus la următoarea structură: (i) țări care au reformat integral

sistemul de asigurări sociale conducând la schimbarea radicală a schemelor de pensii de bază

62

(Germania); (ii) țări care au reformat instituțional schemele statutare suplimentare (Franța); (iii) țări care au început procesul propriu-zis de reformă a asigurărilor sociale de pensii (Spania); (iv) țări care se află la stadiul de tratative și cercetare cu partenerii sociali în găsirea unui punct comun în demararea procesului de reformă (Grecia) [173, pp. 1-49].

În ceea ce privește asigurările sociale ale șomerilor, această parte a protecție sociale este
îndreptată mai ales pe încadrarea acestora pe fondul aplicării concomitente a unor măsuri necesare
recăpătării și menținerii calității de persoană activă decât prin acordarea directă a ajutorului de
șomaj către acestea, aceste programe devenind ca parte integrantă a beneficiilor de asigurări sociale
pentru șomeri ce conduc la o monitorizare strictă și individualizată a procesului de căutare a unui
loc de muncă. Creșterea șomajului (blocul 3) contribuie la creșterea asigurărilor sociale (blocul 4) și
în continuare la cheltuieli suplimentare a statului național (blocul 8). În viziunea noastră, eforturile,
mecanismele economice trebuie să fie direcționate la recăpătarea de către persoanele disponibilizate
a unor recalificări în scopul utilizării în continuare a forței de muncă, economisirii resurselor legate
de creșterea asigurărilor sociale. Resursele financiare, eforturile economice trebuie să fie
direcționate pentru blocul 5 /figura 2.2.1/. La recalificarea forței de muncă disponibilizată, prin
anumite cotizații, este necesară participarea tuturor țărilor comunitare (blocul 7 din figura 2.2.1).

Y

L

P

8

P

Y

L 9

Inițierea Forța

analizei de muncă este

Reducerea scoasă din

locurilor de circuitul

muncă 1 economic ?

Creșterea Creșterea Cheltuielile

DA șomajului asigurărilor sunt

3 sociale 4 suportate

de

economia

Total

Revenue

Profitul

firmai

2 națională

10 8

NU

Cotizații în

economia

11 comunitară 12

Reducerea Recalificarea Recăpătarea și menținerea

economiei forței de calităților de personal

comunitară 7 muncă 5 economic activ 6

Figura 2.2.1. Schema-bloc a menținerii calității de personal economic activ

Sursa: Elaborată de autor

În unele țări din UE șomajul poate fi firesc [75, pp. 100-101] și deci el nu poate fi redus,
țara respectivă va suporta cheltuielile pentru asigurarea socială a șomerilor naționali /anexa 6/; în
alte țări, disponibilul de forță de muncă este sub nivelul necesarului, creșterea marginală a PIB-ului







Y   Y 

 este mai mică decât aportul unei unități de muncă, antrenată suplimentar  P  . În acest

L   L 

63

caz țara respectivă are nevoie de forță de muncă suplimentară care poate spori produsul final unitar

cu

 Y

 P

 L



 unități, firma respectivă încasează Revenue suplimentar care parțial poate fi transferat



sub formă de cotizații în economia comunitară, parțial va constitui profitul firmei (vezi blocurile 8,

9, 10, 11, 12 din figura 2.2.1). Analiza o începem cu blocul 1, examinăm două variante: (3 – 4 – 8) și (5 – 6). Povara asigurărilor sociale în acest caz o suportă statul național. Fiindcă forța de muncă este solicitată de alte state membre ale UE, personalul disponibilizat poate fi recalificat. Cheltuielile pentru recalificare trebuie să le suporte acele țări, care își pot spori PIB-ul în urma antrenării forței de muncă deja recalificată (blocurile 8 – 9 – 10 – 11 – 12 – 7 – 5 din figura 2.2.1).

Realizarea reformei în domeniul securității sociale nu poate avea rezultatele scontate, fără
existența unei finanțări, care reprezintă componenta de bază, centrată pe principiul tradițional, axat
pe contribuții și taxe, a căror mărime diferă de la o țară la alta, în prezent căutându-se noi surse de
finanțare cu scopul garantării resurselor necesare implementării ei. Obiectivul general al reformei îl
constituie crearea unui segment ce vine în completarea actualelor scheme publice de retragere,
menit să introducă un sistem bazat pe unele facilități în reducerea sumelor datorate drept contribuție
pentru fiecare persoană ce realizează venituri salariale, prin deducerea din impozitul salarial datorat.
Scopul acestor măsuri este realizarea unor surse suplimentare necesare sistemului principal al
protecției sociale ce trebuie să dețină capacitatea suplimentară a economiilor pe termen lung,
cheltuielile deduse din suma datorată drept impozit pe veniturile salariale și a celor deduse într-un
cadru legal, din câștigurile impozabile, ar relansa principala activitate a statului, atât în legătură cu
modul de acordare a beneficiilor persoanelor aflate în situații „dificile” cât și cu transferul către unii
operatori privați a unor riscuri asigurate, conducând la eficientizarea acestor mecanisme, în vederea
realizării bunăstării sociale.

Începutul mileniului trei a constituit pentru SM ale UE startul în planul social a reformelor
sistemelor de asigurări sociale ca un răspuns la multitudinea problemelor de ordin social, datorate
de o serie de factori comuni ce s-au manifestat în general în aceeași intensitate prin forme
aproximativ asemănătoare. Cum este de așteptat, la orice modificare de structură și sistem, apar
contradicții datorate mecanismelor de abordare a reformelor, ținând cont de specificul fiecărui stat,
de tradiția sistemului de protecție socială și de modul de organizare a întregului sistem al securității
sociale; însă la nivelul SM acest segment este total deosebit față de alte state ale lumii, prin însăși
existența normelor cu caracter obligatoriu, de coordonare a sistemelor de securitate socială specifice
tuturor SM.

Scopul de bază al noilor reforme sociale de la nivelul UE este îndreptat cu precădere spre o
reducere considerabilă a efortului bugetar din partea statului cu rezultate directe asupra eficienței

64

politicilor sociale [126, p. 3]. Toate sistemele de securitate socială din SM sunt organizate și

funcționează strict în concordanță cu directivele comune pe care UE le promovează în cadrul acestui segment. În vederea implementării unor măsuri cu caracter social, fiecare SM ține cont de contextul european și de mecanismul coordonării unitare, aceasta datorită faptului, că întreaga securitate socială este considerată ca un principiu de bază al construcției economiei europene, cu implicații majore în dezvoltarea de ansamblu a întregii UE. În consolidarea sistemului fiscal european, un rol important îl joacă pensiile, care reprezintă după, cum se știe principalele segmente ale securității sociale cu implicații directe în determinarea calității vieții populației, influențând direct rezultatele economice de ansamblu ale pieței muncii.

Politica socială europeană este bazată pe MDC și trebuie să stabilească prioritățile pentru
acțiuni concrete ce se desfășoară pe termen mediu și lung, conturând liniile directoare în domeniul
politicilor sociale. Strategiile și politicile sociale naționale trebuie să fie îndreptate spre reducerea
ratei sărăciei, implicit spre creșterea calității vieții prin intermediul mecanismelor de asigurări
sociale care stau la baza schemelor de plată a ajutorului de șomajului, a îngrijirilor de sănătate sau
chiar a pensiilor. Aplicarea politicile sociale naționale se face pe baza tratatelor europene ce
redefinesc cadrul și rolul mecanismului protecției sociale prin redimensionarea sistemelor naționale
de beneficii cu scopul promovării incluziunii și excluziunii sociale, pe baza unor procedee și
metode deschise de coordonare, materializate în acțiuni pe care Comisia Europeană (CE) le creează
cu scopul de a încuraja și de a sprijini cooperarea între SM [31, pp. 5-8], denumită MDC, ce
presupune elaborarea unui set de reguli directoare de către CE care stabilesc obiective pe termen
scurt, mediu și lung; stabilirea acolo unde este posibil a indicatorilor cantitativi și calitativi precum
și a unor standarde de evaluare în scopul identificării practicii bune; transferul regulilor directoare la
nivelul politicilor naționale și regionale, în diferite sectoare și domenii de activitate; monitorizarea,
evaluarea și revizuirea periodică în scopul stimulării procesului de învățare. Noua MDC [170, p. 28]
se caracterizează prin: flexibilitate – presupune ca obiectivele unice definite să nu fie valabile
pentru toate SM, deoarece coordonarea se realizează prin anumite reguli directoare pe care fiecare
SM le transpune în planul de acțiune în concordanță deplină cu situația sa particulară; caracter
descentralizat – presupune cooperarea și participarea instituțiilor Uniunii, SM, cele de la nivel
regional și local, precum și partenerii sociali și societatea civilă; stabilirea de proceduri formale –
definește reguli directoare, indicatori calitativi și cantitativi, strategii de monitorizare și evaluare
periodice și de identificare a practicii bune, stimulând pe această cale acumularea și transferul de
cunoștințe în domeniile în care se implică; absența constrângerilor formale – lasă la latitudinea
statelor strategiile și măsurile adoptate pentru îndeplinirea indicatorilor cantitativi și calitativi.

65

Indicatorii comuni reflectă rezultatele obiectivelor comunitare referindu-se la reforma în domeniul
muncii, a pensiilor, a sărăciei și promovării incluziunii sociale precum și în domeniul sănătății.
Reforma pieței muncii la nivelul UE [114] este realizată în domeniul ocupării și al
șomajului și are o influență semnificativă asupra politicilor sociale din cadrul fiecărui SM, și se
materializează printr-o legătură puternică între sistemele de bază ale securității sociale și sistemele
de garantare a veniturilor, cu scopul de a influența nu numai segmentul populației ocupate (în
special, creșterea numărului lucrătorilor cu vârstă înaintată, a celor care recapătă statutul de
persoană ocupată după perioada de șomaj) dar și valoarea veniturilor pentru acea parte a sistemului
finanțată din contribuții (modificarea veniturilor din transfer acolo unde măsurile de ocupare sunt
însoțite de diverse beneficii de securitate socială – cum ar fi scutiri de la plata unor taxe deoarece
sunt subiecții beneficiilor de securitate socială). Totodată, ea mai vizează și instituțiile pieței muncii
ce se realizează printr-o monitorizare riguroasă a acțiunilor de protecție socială destinate șomerilor.
Prin reforma în domeniul pensiilor se urmărește mărirea siguranței veniturilor după ieșirea
de pe piața muncii prin pensionare. Fiecărui SM îi revine dreptul să decidă asupra sistemului de
pensii ce-l avantajează, totodată trebuind să țină cont de obiectivele comune ale UE dar și de
propriile provocări determinate, în special, de procesul de îmbătrânire a populației și a scăderii
demografice, rezultând mai mult ca oricând necesitatea SM să-și coordoneze efortul pentru
redimensionarea sistemelor de protecție socială a persoanelor vârstnice, iar, în această situație, rolul
UE fiind acela de a le sprijini progresiv în formularea propriilor politici. SM ale UE trebuie să
creeze un plan național de acțiune prin care să urmărească intervențiile la diferite nivele: național,
regional și local, în ceea ce privește măsurile de combatere a sărăciei și promovarea incluziunii
sociale, fiecare SM raportând la nivel european măsurile întreprinse, creându-se astfel nu numai un
instrument necesar schimbului de experiență ci și un model unic de reducere a sărăciei.
În domeniul sănătății [109, pp. 1-7] reforma vizează viitorul îngrijirii sănătății vârstnicilor
prin garantarea accesibilității, creșterea calității serviciilor și viabilitatea financiară a sistemelor de
protecție a sănătății, punându-se accentul pe crearea unor noi sisteme naționale de asigurare de
sănătate după tipologiile stabilite la nivel UE. Începând cu secolul XXI, în rândul țărilor europene,
se observă o serie de schimbări care vizează sistemele de protecție socială a populației, prin
elaborarea și adoptarea unor noi programe de adaptare structurală a mecanismelor de producere a
bunăstării sociale.

La nivelul fiecărui SM au loc schimbări ale schemelor de pensii, reformele promovate
având la bază principiului capitalizării pensiilor suplimentare și elaborarea unor mecanisme de
compensare care să răspundă fenomenului de creștere a numărului beneficiarilor sistemelor de tip
redistributiv ca urmare a scăderii numărului contribuabililor pe fondul diminuării demografice. În

66

astfel de situații unele SM au fost nevoite să introducă fonduri de rezervă necesare asigurării sustenabilității sistemelor PAYG. Concomitent cu reforma sistemelor redistributive de pensii are loc găsirea unor noi metode și programe care promovează menținerea vieții active a unor persoane aflate în impas precum și a persoanelor care se află în incapacitate parțială de muncă [129, p. 11]. Legislația nou creată a SM este îndreptată atât pe restrângerea accesului la beneficiile sociale (evaluarea acestuia fiind tot mai severă), cât și pe crearea unor măsuri active care să combine beneficiile sociale cu veniturile din muncă.

În ultima perioadă, la nivelul SM, se observă o tendință de îmbătrânire a populației /tabelul

2.2.1/, totodată înregistrându-se o creștere a proporției populației din grupa de vârstă de peste 60 de ani de la 15,5% în 1960 la 21,5% în 2000, respectiv 29,1% în 2005. Grupa de populație 0-19 ani înregistrează în perioada 1960-2005 o scădere de aproximativ cinci procente.

Tabelul 2.2.1

Populația UE pe grupe de vârstă (% din populația totală), în perioada 1960-2005

1960 1970 1980 1990 2000 2005

0 – 19 31,7 32,1 30,0 25,5 23,1 16,4

20 – 59 52,8 50,3 52,1 54,7 55,4 24,5

peste 60 ani 15,5 17,6 17,8 19,8 21,5 29,1

Sursa: Eurostat: Europe in Figures, 2006-07, p. 52.

Analizând aceeași sursă [125, pp. 52-60] se poate foarte ușor concluziona că pentru orizontul anului 2050 /tabelul 2.2.2/: continuă să scadă procentul populației tinere sub 20 de ani; populația activă ca procent din total populație, care până în 2000, aceasta a avut o ușoară creștere, după acest an are loc o scădere, în condițiile în care rata natalității se situează în continuare pe un trend descrescător.

Tabelul 2.2.2

Populația UE pe grupe de vârstă (% din populația totală), în perioada 2000-2050

2000 2010 2020 2030 2040 2050

0 – 19 23,1 21,8 20,7 19,8 19,5 18,9

20 – 59 55,4 54,4 52,4 48,8 47,1 46,3

peste 60 ani 21,5 23,7 26,9 31,4 33,4 34,8

Sursa: Eurostat: Europe in Figures, 2006-07, p. 60.

De aici se desprinde faptul că populația activă este în raport invers cu populația în vârstă de
pensionare care este în continuă creștere. Fenomenul global, întâlnit la nivel european, se resimte și
la nivelul fiecărei țări, cu variații mai mici sau mai mari față de media europeană. În acest sens, ca
titlu de exemplu, putem da pe Germania, Italia și Suedia unde procentul populației în vârstă de peste
65 de ani este mai mare comparativ cu media înregistrată la nivelul UE. Părerea noastră este că,
evoluția indicatorilor demografici pe termen lung va avea o serie întreagă de efecte negative atât
asupra veniturilor cât și cheltuielilor sistemelor publice de asigurări sociale de pensii, dar și asupra
altor cheltuieli sociale publice, cum ar fi însăși piața muncii cu implicații indirecte, asupra pieței de
capital.

67

Datele statistice ne arată că evoluția demografică în Europa conduce inevitabil ca o necesitate, la o nouă reconcepere a sistemului de asigurări sociale pentru pensii. Principiul care guvernează sistemele de pensii redistributive face ca un grup activ de pe piața muncii ce este în continuă scădere să echilibreze un grup de populație retrasă de pe piața muncii care este în continuă creștere, acest fapt conducând la generarea a numeroase probleme în privința sistemelor de asigurare pentru vârstă înaintată dar și în legătură cu piața muncii sau cu politicile familiale. Reformele demarate deja în unele SM [140, p. 22] acoperă câteva segmente de un real interes: se urmărește schimbarea formulei de calcul cu implicații în mărimea beneficiului; acoperirea fondurilor schemelor de asigurare prin creșterea procentului contribuțiilor și/sau introducerea fondurilor de rezervă fie, acolo unde există, acestea consolidându-se.

Pentru unele SM, apare ca regulă generală, condiția ocupării depline ca fiind esențială
pentru sistemele universale de asigurări de pensii – fie există un sistem comun de asigurare pentru
angajați și pentru lucrătorii pe cont propriu (Portugalia, Luxemburg), fie cele două categorii de
populație sunt cuprinse de două scheme de asigurare separate (Belgia, Germania, Spania, Franța,
Italia și Austria), fie întreaga populație este inclusă în sistemul universal (Danemarca, Norvegia și
Suedia), fie persoanele ocupate sunt acoperite de un sistem de pensii cu venituri corelate, sistem
complementar celui universal (Finalanda) [124, p. 28]. În multe țări este creat un sistem de asigurări
de pensii în care sunt incluși doar salariații din sectorul public. Ca o condiție generală, pentru
acordarea pensiilor de asigurări sociale stau următoarele principii: al rezidenței, al contribuției și al
vârstelor standard de pensionare. În țările nordice apare o combinare a primelor două principii.
Principiului rezidenței i se subordonează pensiile universale, pe când principiului contribuției îi sunt
incluse beneficiile sistemului de pensii suplimentare, obligatoriu și cele care sunt incluse în sistemul
privind standardul de viață. În Norvegia și Finlanda nu este o relație directă între contribuții și
beneficii [157, p. 36, 66]. În Suedia, principiul contribuției este cel care stă la baza pensiilor
corelate (cu veniturile și contribuțiile anterioare) iar cel al rezidenței grupează în jurul său pensiile
garantate.

Pentru toate categoriile de beneficiari, cuantumul beneficiilor pentru cei care au dreptul să primească o pensie, acestea sunt la același nivel universal valabil. Mărimea beneficiilor din sistemul de asigurări sociale de pensii, depinde însă de mărimea și gradul de colectare a contribuțiilor.

Prin mecanismul fondurilor este impusă o distincție între surse de finanțare și tipuri de
fonduri, iar ca regulă generală, beneficiile din sistemul de asigurări sociale de pensii sunt finanțate
din fonduri constituite exclusiv din contribuții. Singura abatere de la regulă este reprezentată de
fondurile universale din Irlanda și Olanda care sunt finanțate din contribuții corelate cu câștigurile
[124, pp. 26-28]. Sistemele care au drept scop garantarea unui standard minim de viață sunt

68

finanțate, în cea mai mare parte, din contribuția angajatului cât și a angajatorului și uneori, doar într-o mică măsură, pe bază de taxe.

Fondurile de pensii sunt create și organizate pe baza: (i) principiului pay-as-you-go

(PAYG); (ii) principiului fondurilor de acumulare; (iii) ambelor principii. Fondurile de tip PAYG sunt prezente în toate țările UE, excepție făcând Finlanda și Suedia unde contribuțiile sunt colectate de un fond de acumulare.

România are de armonizat schema de pensii pentru lucrătorii salariați, funcționari, lucrători
independenți, agricultori și în mod special funcționari publici, introducând o lege pentru acordarea
unei pensii uniforme pentru toate aceste categorii care exercită profesiile specificate anterior [123,
pp. 60-61]. Actualmente este necesară o reformulare minuțioasă și obiectivă a calculului
prestațiilor, ceea ce ar conduce la consolidarea legăturii între prestații și contribuții, incluzând și un
sistem de acordare a unui bonus financiar pentru retragerile anticipate și cele întârziate, precum și
ar oferi schimbare în sistemul de indexare al pensiilor. La baza modificării schemei de pensionare în
România este necesar de pus principiul trecerii treptate de la schema veche la cea reformată.
Recomandarea unei scheme unice de pensionare este o activitate dificilă. Pensia depinde de
politicile sociale ale guvernatorilor, care pot schimba unele segmente din schemă. De aceea, în
continuare vom analiza patru tipuri de pensionare: de tipul 1 (Austriac); de tipul 2 (Belgian); de
tipul 3 (Suedez); de tipul 4 (Englez). Schema de stabilirea pensiilor poate fi algoritmizată /figura

2.2.2/, unde T – anul când individul se pensionează; P – pensia; ST – salariul în anul de pensionare; St – salariul în luna t.

Următorul tip de pensionare, care este propus mai mult pentru examinarea variantelor posibile în determinarea politicilor de pensionare în România este cel Belgian /figura 2.2.3/.
Guvernul României are de făcut pași importanți în sensul sporirii gradului de adecvare al
pensiilor; sunt necesare reforme cu trimitere directă la pensionările anticipate, în scopul încurajării participării la viața activă a persoanelor cu vârste între 50 și 60 de ani, realizându-se astfel așa numitul „pact între generații”. Această reformă ar trebui să aducă o contribuție importantă în sensul acceptabilității și al sustenabilității financiare. În plus, promovarea schemelor de pensii ocupaționale ar putea provoca creșterea, pe termen lung, a ratelor de înlocuire și totodată ar ridica standardul de viață al pensionarilor.

69

Inițiere

DA

NU  12  1

P

0 , 8 ST

T

2002

?

T

2003

P

0 , 8 

∑

S

t 2003 

+

 t1  12

 18  1

T  2004 P  0,8

∑

S

t 2004 

+





t 1  18

+

24

 1

Este Vârsta de

născut până DA pensionare

în anul este până la

1940 = 60 ani

T

2005

P

0 , 8 

∑

S

t 2005 

+

T 2028 P

 t 1

 480

0 , 8  ∑ S

 24

 1 NU

t 2028  +

 t

Vârsta de

pensionare este

de 60,5 de ani

Vârsta de

pensionare este

de 61 de ani

Vârsta de

pensionare este

de 65 de ani

1  480

Este născut în

anul 1941

Este născut în

anul 1942

Este născut în

anul 1950

+

+

+

Figura 2.2.2. Schemă-bloc „Pensie de tip 1 (Austriac)”

Sursa: Elaborată de autor

70

Procesul stabilirii pensiilor după schema de tipul 2 poate fi modelat /figura 2.2.3/:
Inițiere

1 

5

T

 T  1 

5

T  T

P

5

 ∑ S t 

 t 1  60

T 45 ? P   ∑ St 

5  t 1  60

1  5 T  45

P

5

 ∑ S t

 t1



 60

Figura 2.2.3. Schema-bloc „Pensie de tip 2 (Belgiană)”

Sursa: Elaborată de autor

S t – salariul lunar în anul de pensionare; T – anul de pensionare; – anul intrării în activitate

Alături de aceste măsuri care confirmă creșterea participării la forța de muncă a persoanelor cu vârste cuprinse între 50 și 60 de ani, strategia pentru asigurarea sustenabilității financiare ar continua să se bazeze pe managementul global al securității sociale și pe realocarea contribuțiilor colectate în acest sens, precum și pe reducerea datoriei publice. Economiile rezultate din reducerea datoriei publice ar putea fi transferate într-un fond de rezervă și apoi redirecționat pentru cheltuieli viitoare efectuate în segmentul pensiilor de bătrânețe.

O schemă de pensionare reușită, în viziunea noastră, a elaborat Suedia, care a reușit să
creeze un sistem public de pensii care îndeplinește atât criteriul adecvării, cât și pe cel al stabilității
financiare, în condițiile în care lucrătorii compensează descreșterea programată a ratelor de
înlocuire prin ieșirea de pe piața muncii mult mai târziu. Suedia asigură de asemenea
sustenabilitatea financiară a sistemului de pensie prin extinderea fondului de rezervă creat în 1960
(acesta atingând o valoare de 30% din PIB în 2005). Pensiile ocupaționale realizează de asemenea o
contribuție notabilă în condițiile în care acoperă aproximativ 90% din angajați și de obicei

furnizează un venit suplimentar în cuantum de aproximativ 10-15% din salariul total al unui lucrător
[53, pp. 30-33]. Sistemul de pensii suedez asigură o informatizare comprehensivă, un exemplu
concret fiind realizarea anuală și trimiterea către membrii săi, a unei declarații cu venitul acumulat
până în momentul respectiv, precum și o previziune a evoluției drepturilor de pensie. Deși
neutralitatea actuarială a sistemului și posibilitățile flexibile de retragere de pe piața muncii ar reuși
să împiedice procesul de pensionare anticipată, există tendințe de dezvoltare a unor modalități de

71

renunțare anticipată la piața de muncă, în particular prin intermediul unor probleme medicale sau
prin intermediul unor prestații pentru dizabilități [99, pp. 113-115; 128, pp. 253-255.
În schema de muncă de tip suedez nu există reguli ce țin de naționalitate sau rezidență
exceptând drepturile de pensie pentru „anii de creștere a copilului”. Nu există perioade de calificare
și nici condiții de asigurare decât munca în Suedia. Contează doar venitul pensionabil. Nu contează
dacă acest venit este câștigat într-o lună sau 12 luni. Drepturile la pensie se bazează pe venitul
pensionabil. Sistemul de pensii este coordonat cu sistemul de taxe. Conform regulilor principale,
drepturile la pensie se calculează pe baza venitului impozabil. Schema este o schemă cu contribuții
definite finanțată de contribuțiile angajatorilor și angajaților și într-o oarecare măsură venitul
impozabil general. Contribuțiile angajatorilor sunt impozitate ca o taxă din salariile totale.
Contribuțiile angajaților se calculează ca un procent din venitul impozabil din muncă. Contribuțiile
sunt colectate de stat și acesta este obligat sa transfere 18,5% din venitul pensionabil la fondul de
pensii. Pensia se calculează pe baza câștigurilor medii din cursul vieții. Nu există „perioadă maximă
de calificare” și nici o regulă conform căreia suma pensiei trebuie calculată conform câștigului
venitului din „cei mai buni ani”. Atât drepturile acumulate de pensie cât și plata pensiilor sunt
legate de indicele de câștiguri medii. Un lucru crucial îl constituie valoarea drepturilor agregate la
pensie în momentul în care este solicitată pensia. Nu contează dacă aceste drepturi sunt câștigate
timp de 20 sau 50 ani [73, p. 43]. După părerea noastră sistemul este foarte flexibil. Nu există o
vârstă de pensionare fixă în schema legată de câștiguri (pensia garantată însă se acordă la 65 ani
indiferent de sex). O persoană asigurată poate solicita pensia de la vârsta de 61 ani și o poate amâna
pentru o perioada nedefinită. Momentul când este solicitată această pensie influențează suma
pensiei conform unor principii actuariale. O persoană care continuă să muncească după ce a atins
vârsta normală de pensionare, continuă să acumuleze noi drepturi de pensie. Un solicitant poate
alege să elimine o fracțiune din drepturile acumulate de pensie, respectiv 1/4, 1/2, 3/4 dintr-o pensie
întreagă. Persoana poate de asemenea să aleagă între cele două componente ale schemei
(componenta PAYG și componenta prefinanțată) și să amâne plățile din cealaltă componentă. Un
solicitant poate să întrerupă o pensie in plată când obține o altă slujbă. Sistemul de tip suedez poate
fi modelat /figura 2.2.4/.

O recunoștință deosebită din partea societății față de generații, care a contribuit la creșterea
potențialului economic o găsim în schema de pensionare în Marea Britanie /figura 2.2.5/.
Prin intermediul reformelor [116, p. 46] recente ale Pensiei de Stat Secundară (PSS) și a
„Creditului de Pensie” (CP), Marea Britanie a realizat progrese în sensul adecvării pensiilor. Ratele
de sărăcie ale pensionarilor au scăzut în ultimii ani și este de așteptat să scadă în continuare, în
condițiile în care CP își va produce efectele în întregime. Schemele de pensii din Marea Britanie

72

sunt, de asemenea, caracterizate, pentru mulți lucrători, prin contribuții semnificative la partea schemelor de pensii ocupaționale și personale, nefiind posibilă o participare la o un asemenea tip de pensie a PSS (dar nu și a schemei principale de pensii susținută de stat).

Inițiere

Are

o pensie NU

bazată pe

muncă ?

DA

Se acordă pensie la

vârsta de 65 de ani

proporțională cu

durata rezidenței

16 p P 40 p

P – exprimare valorică a unui punct-pensie

Pensia se acordă Pensia = f (rezidență, calificare, omogenitatea veniturilor)

funcționarului Pensia = f (venitul impozitat din salariile totale)

public, salariatului

privat, persoanelor Fondul de pensii = 0 , 185 cuantumul impozitelor

independente Pf (momentul în care este solicitată pensia)

+ Salariații

de stat

Persoana care a atins vârsta de

pensionare dar continuă să muncească, Salariații

+

+

își adună drepturi suplimentare

Solicitantul poate să întrerupă pensia

când găsește o altă slujbă

+ din sectorul +

municipal

+

Lucrătorii

+ nemanuali din +

sectorul privat

Lucrătorii

+ manuali din +

sectorul privat

Figura 2.2.4. Schema-bloc „Pensie de tip 3 (Suedeză)”

Sursa: Elaborată de autor

Subsecvent, procesul de adecvare, precum și sustenabilitatea pensiilor depinde de
extinderea, mai mult decât în alte țări, a acoperirii și a performanței pensiilor private. În acest sens,
cel puțin trei obiective se nasc pentru viitoarea adecvare. Primul este impactul transferului
planurilor de pensie DC la nivelul contribuțiilor pentru schemele de pensii ocupaționale [96, p. 9].
Cel de-al doilea este posibilitatea de asigurare a creșterii cuantumului pensiei de bază oferită de stat
prin intermediul măririlor altor surse de venit pentru pensie. Cel de-al treilea este modalitatea de

73

continuare a procesului de îmbunătățire a stimulentelor pentru continuarea activității după o anumită vârstă și totodată pentru economiile subsecvente. Guvernul englez a instituit o Comisie de Pensii, în 2002, care să poată monitoriza adecvarea economiilor de pensii private și în particular să aprecieze acolo unde există o nevoie de „mișcare în urma unei apropieri voluntare”. În cel de-al doilea raport recent publicat, Comisia de Pensii a făcut un număr de propuneri, precum creșterea vârstei de pensionare, o redirecționare a veniturilor indexate către sistemul de pensii de stat și instituirea unei scheme naționale de economii pentru pensii, având costuri scăzute și fiind organizată la nivel central, în cadrul căreia lucrătorii să aibă posibilitatea de a se auto-include (însă cu opțiunea de a renunța). Guvernul Marii Britanii a deschis o nouă etapă în dezbaterea pensiilor naționale, cu intenția de a prezenta o listă care să conțină propriile propuneri pentru reforma pensiilor, în primăvara anului 2006 [99, pp. 119-121; 128, pp. 256-260].

În Marea Britanie, sistemul de pensii pentru funcționarii publici include mai multe elemente:
Schema Principală de Pensii de Serviciu Civil (SPPSC), Schema de Compensație de Serviciu Civil
(SCSC), Schema de Contribuții Voluntară Suplimentară de Serviciu Social (SCVSSS) și Schema de
Prestații pentru Vătămare de Serviciu Social (SPVSS). Toate aceste elemente sunt scheme statutare
ale Actului din 1972. SPPSC este schema de pensii ocupaționale pentru serviciul civil asigurând
prestații de retragere. SCSC include cazuri de retragere anticipată și necesară. SCVSSS oferă
funcționarilor posibilitatea de a face contribuții suplimentare printr-un aranjament de cumpărare în
bani pentru a asigura o pensie suplimentară și prestații pe viață. SPVSS asigură un venit
funcționarilor publici care se accidentează sau decedează în timpul serviciului. Statutul de membru
la aceste scheme include toți funcționarii publici [127, p. 18]. În plus, Statul furnizează Pensia
Principal[ de Stat (PPS), PSS și Venitul Minim Garantat (VMG). PPS se acordă celor care au plătit
destule contribuții de asigurare națională pe parcursul vieții active. Se plătește de la vârsta de 65
pentru bărbați și 60 pentru femei deși vârsta de pensionare a femeilor va crește până la 65 ani între
2010-2020. PSS furnizează o pensie suplimentară pensiei de bază și este legată de câștiguri.
Regulile de calcul pentru schema clasică este următoarea: când persoana se pensionează, aceasta va
primi o pensie anuală și o sumă globală. Suma acestor prestații depinde de plata luată în calcul la
pensionare și de durata vechimii solicitate. Vechimea part-time se ia în calcul pe baza orelor lucrate
și a plății full-time de pensionare. Totuși, în trecut au existat diferite restricții privind persoanele
care au dreptul să facă parte din schemă în funcție de orele lucrate. Durata maximă de vechime
solicitată necesară la pensionare este de 40 ani. Persoana poate să acumuleze vechime dacă lucrează
după vârsta de pensionare dar aceasta nu poate fi mai mare de 45 ani. Atunci când persoana este
destul de în vârstă pentru a primi pensia de stat, pensia principală se plătește în plus față de pensia

74

clasică doar dacă persoana a plătit contribuțiile necesare. Regulile de calcul pot fi exprimate sub formă de schemă-bloc /figura 2.2.5/.

Schema

principală de

pensii de

serviciu civil

Schema de

compensație

de serviciu

civil

Schema de

contribuție

voluntară

suplimentară

de serviciu

social

Schema de

prestații

pentru

vătămare de

serviciu civil

+

Pensia principală

de stat = f Când persoana se

(contribuții, pensionează aceasta

vârstă – 65 ani) va primi o pensie

+ anuală Plata

luată

în

Sistemul de pensii Când persoana se calcul

+ pentru funcționarii pensionează la

publici primește lunar pensionare,

pensia sa durata

vechimii

+ Când persoana se solicitate

Pensie suplimentară pensionează aceasta

celei principale va primi și o pensie

legată de cuantumul globală

câștigurilor

Conexiune inversă:

+ individul depune

efort pentru

programarea pensiei

Figura 2.2.5. Schema-bloc „Pensie de tip 4 (Englez)”

Sursa: Elaborată de autor

Cuantumul pensiei Pj , j 1 , 2 , 3 , 4

din tipurile examinate:

3 2

depinde de politica socială care poate accepta unul

3 2

j 6 j 11 j

6 0 , 17 P j 7 j 14 j 80 , 5 P

Pj

j

3 2

8 j 19 j 12

4

3 2

0 , 5 P 2 j 9 j 26

3

j 240 , 17P 1 (2.2.1)

Calculul pensiei se efectuează după schemele 1, 2, 3, 4; politica socială direcționează cuantumul pensiei /figura 2.2.6/.

75

Inițierea

Este j = 1, pensia constituie:

3 2

acceptată

Politica politica de

socială pensionare de

1 9 1

DA 1 3 8 1 2

3 2

26 1 24 0 , 17 P 1

19 1 12 0 , 5 P 2

tipul j = 1 ?

1 7 1 14 1 8 0 , 5 P 3

3 2

1 6 1 11 1 6 0 , 17

NU

Este j = 2, pensia constituie:

3 2

P

4

P

1

acceptată

politica de

pensionare de
tipul j = 2 ?

2

DA

2

2

9 2 26 2 24 0 , 17 P 1

3 2

8 2 19 2 12 0 , 5 P 2

3 2

7 2 14 2 80 , 5 P 3

3 2

2 6 2 11 2 6 0 , 17

NU

Este j = 3, pensia constituie:

3 2

P

4

P

2

acceptată

DA

3 9 3 26 3 24 0 , 17 P 1

3 2

politica de

pensionare de

3 8 3 19 3 12 0 , 5 P 2

3 2

tipul j = 3 ?

3 7 3 14 3 8 0 , 5 P 3

3 2

3 6 3 11 3 6 0 , 17

NU

Este j = 4, pensia constituie:

3 2

P

4

P

3

acceptată

politica de DA

pensionare de

tipul j = 4 ?

4

4

4

9 4 26 4 24 0 , 17 P 1

3 2

8 4 19 4 12 0 , 5 P 2

3 2

7 4 14 4 80 , 5 P 3

3 2

4 6 4 11 4 6 0 , 17

Figura 2.2.6. Schema-bloc „Pensia depinde de politica socială”

Sursa: Elaborată de autor

P

4

P

4

76

2. 3. ASIGURĂRILE SOCIALE ÎN COMPLEXUL PROBLEMELOR ECONOMIILOR DIN
ȚĂRILE UNIUNII EUROPENE

România, devenind membru cu drepturi depline al UE are de depășit un șir de probleme
economice și sociale. Țările membre ale UE constituie un sistem de economii naționale
„comunicante”. Fluxurile libere a mărfurilor, investițiilor, capitalului, forței de muncă, pot crea
pentru unele țări, unde productivitatea muncii este mult ridicată, favoruri economice, iar pentru
altele, ca de exemplu România, probleme atât economice cât și sociale [188, pp. 15-18].

În concurența economică perfectă, pe care o găsim în relațiile economice dintre țările membre UE, Total revenue (TR) pentru marfa dată, este aceeași pentru orice țară din UE, același este și Marginal revenue (MR) [85, pp. 83-90]. Lucrurile se schimbă când este vorba de Total cost (TC), care este o funcție de Quantity și fiecare țară membră a UE are „funcția” sa, adică:

Ci  fi Q, i  1 , 2, …, 27 (2.3.1)

În condițiile mecanismelor economice din țările membre ale UE, fiecare țară, este firesc

să-și maximizeze profitul în urma comercializării mărfii date, adică își maximizează soldul – (Total

revenue – Total cost). Profitul țării considerate va fi maxim atunci când profitul marginal va fi zero.

Profitul marginal pentru diferite țări va fi diferit MR  MCi , i  1 , 2, …, 27, fiindcă diferit va

fi și costul marginal.

Dacă în țara i, i  1 , 2, …, 27 , condiția MR  MCi  P nu este satisfăcută, atunci

ramura respectivă din această țară părăsește concurența, falimentează cu toate consecințele: în bugetul național veniturile se reduc, deci se reduc și posibilitățile de soluționare a unor probleme sociale; șomajul crește, fluxul forței de muncă din țară crește; fluxurile mărfurilor în țară crește. Conform teoriei lui Keynes „este cerere – este producție” [86, pp. 170-187].

În viața economică cererea apare sub diferite aspecte, cum ar fi: cererea de mărfuri, de servicii, de consum, cerere solvabilă, nesolvabilă, complexă, curentă, periodică, rară, efectivă, potențială sau derivată.

Uneori cererea este confundată cu cantitatea cerută, însă cererea pentru un anumit bun nu se poate formula doar cantitativ, ea ne apare ca o relație între două variabile: prețul și cantitatea cerută. Astfel există întotdeauna un șir de prețuri și un șir de cantități pe care actorii sociali ar dori să le achiziționeze la fiecare din prețurile respective. Deplasarea de la un rând al specificației la altul, trebuie înțeleasă ca o modificare a cantității cerute la anumite niveluri de preț și nu ca o modificare a cererii. Astfel reducerea prețului unitar determină procesul de extindere a cererii, în timp ce creșterea prețului unitar generează o contracție a cererii.

77

Mărimea cererii poate fi influențată de următorii factorii: nevoile sociale; nivelul prețurilor; venitul mediu pe gospodărie; prețul bunurilor înlocuitoare sau complementare; factorii demografici; factorii psihologici.

Unul dintre fenomenele cu efect direct asupra sistemului de asigurări sociale este scăderea
numărului de salariați, de la 8,1 în 1990 la 4,5 milioane în prezent [199]. Această situație este
determinată în special de emigrație și de munca la negru. Deși populația activă numără 10,5
milioane, doar cele 4,5 menționate mai sus au asigurări de pensii, fapt ce va genera probleme pe
termen lung. Peste 25-35 de ani, cei care lucrează la negru sau nu lucrează deloc (semnificativi ca
număr) vor atinge vârsta de pensionare fără să fie asigurați și vor împovăra sistemul de asistență
socială, solicitând din banii publici VMG sau alte forme de ajutor social [50, p. 16]. În acel
moment, populația de vârstă activă (care plătește aceste costuri prin taxe și contribuții la fondurile
de asigurări) va fi mai puțin numeroasă, ceea ce va duce la creșterea semnificativă a impozitelor.

Dacă pe plan intern această tendință poate fi combătută prin crearea condițiilor pentru asigurările de pensii private, creșterea vârstei de pensionare, descurajarea pensionării anticipate și încurajarea muncii în regim de lucru parțial și politici țintite pe vârste, precum și prin creșterea ratei de ocupare a populației (în special, a populației de peste 45 ani și a celei feminine), problema emigrației trebuie tratată diferit.

Capacitatea încă redusă a economiei românești și a societății de a genera locuri de muncă și o remunerare corespunzătoare încurajează exodul de forță de muncă, în special a celei calificate și înalt calificate. Statisticile arată că în prezent există 2 milioane de români la muncă peste hotare, însă fenomenul emigrației nu este exact cuantificat. Pe măsură ce economia se va dezvolta și va fi nevoie de mai multă forță de muncă – și în condițiile în care cei plecați azi nu vor începe să se întoarcă în țară – România se va transforma treptat și într-o țară de imigrație. Din țară-sursă sau de tranzit, România va deveni destinație pentru cetățenii țărilor din est, inclusiv din Asia Centrală, care vor căuta condiții de muncă și salarii mai bune decât în țara de origine.

Primii pași către înțelegerea acestei tendințe sunt îmbunătățirea sistemului de evidență a migrației externe și evaluarea reală a populației migrante; restructurarea forței de muncă; investiția în forța de muncă; analiza volumului și structurii ocupării, atât la nivel național, cât și în profil regional; elaborarea de politici țintite pe vârste și categorii profesionale.

Este extrem de importantă elaborarea unei strategii pe termen mediu și lung privind imigrația, un proces social iminent și cu consecințe majore pe termen mediu și lung. Experiența țărilor UE este foarte semnificativă pentru ce va urma în România [137, p. 210].

Actualmente, economia României este într-o situație specifică fără precedent în timp: banii
trimiși în România de către românii angajați la muncă peste hotare contribuie la creșterea

78

considerabilă a cererii; producătorii autohtoni nu reușesc cu produsele sale să satisfacă cererea;
multe produse din UE au „invadat” piața românească; productivitatea muncii în România, în
deosebi în agricultură, este net inferioară productivității muncii din țările membre ale UE – în
consecință, producătorul autohton este constrâns să remunereze munca sub nivelul țărilor din UE,
iar forța de muncă să emigreze. Procesul poate fi descris sistemic /figura 2.3.1/. În calitate de
„Intrări” în schemă servește blocul 1, Ieșiri – blocul 9. Indicatorul de bază, în viziunea noastră, ce
caracterizează viabilitatea economiei este exportul net (NX). În lipsa importului în țară (o situație
ipotetică) o „injectare” a economiei cu X euro, cu o înclinație spre consum egală cu MPC, ar

contribui la creșterea PIB cu

1

1 MPC

X

Finalitatea activității economice o reprezintă satisfacerea tuturor nevoilor sociale [51, p. 357]. În spiritul acestei axiome, activitatea economico-socială este determinată de nevoia de consum cu finalitate în satisfacerea nevoilor materiale și sociale ale celor cărora li se adresează. Satisfacerea nevoii de consum presupune cunoașterea nevoii respective, consumatorul fiind în general o ființă labilă, cu un comportament neprevăzut și greu de anticipat. Tocmai în întâmpinarea preferințelor acestui consumator trebuie asigurată desfășurarea activității.

Portretul economiei românești de mâine nu este unul doar sugerat de tușele economiei europene; el este un portret reprezentat de ceea ce suntem în măsură să trasăm prin forțele proprii, compatibil cu modelul și adăugat ca model. Ceea ce va fi economia integrată a României se regăsește esențial în ceea ce ne propunem să putem fi în contextul european. Potențialul asigurărilor sociale sunt în dependență inversă cu cuantumul importului.

Injectarea, de exemplu spre ramura 1, contribuie sau nu, la ameliorarea economiei

naționale în dependență de faptul că aceste resurse de către ramura 1 vor fi utilizate pentru
procurarea de materii prime, materiale, alte resurse de proveniență autohtonă sau din import.
În cazul când resursele respective sunt procurate din exterior, „injectarea” va contribui la
ameliorarea economiei din țara X, potențialul asigurărilor sociale nu va crește; dacă însă ramura 1

se folosește de produsele, serviciile ramurii 2, atunci activitatea ramurii 2 se ameliorează,

contribuind la creșterea potențialului asigurărilor sociale /figura 2.3.2/. Importul, cu excepția

importului de materii prime, tehnologii de performanță, asupra economiei României are un impact negativ considerabil: defavorizează producătorul autohton, contribuie la creșterea șomajului și deci a emigrației forței de muncă, la reducerea veniturilor la bugetul de stat și deci și implicit la reducerea potențialului asigurărilor sociale.

79

+ + + +

INTRĂRI

Resurse Sub presiunea

financiare, productivității

energetice, muncii în țară

materii prime, redusă, în UE

tehnologii de înaltă, a banilor

producție, forța românilor din

de muncă, exterior, a

fonduri + creșterii

productive. necontrolate a

importurilor,

capacitățile

productive se

reduc.

1 2

Veniturile în Salariile Asigurările

bugetul de stat bugetarilor se sociale se

se reduc. reduc, inclusiv a reduc, devin net

profesorilor, inferioare celor

medicilor, din alte țări din

oamenilor de UE.

știință.

3 5 7

+ + + +

Crește CEREREA CREȘTE

emigrația din țară importul din

forței de neacoperită țările membre

muncă. cu marfă de ale UE.

+ proveniență

autohtonă

CREȘTE.

4 6 8

+ +

Figura 2.3.1. Schema-bloc a desfășurării unor procese economice

Sursa: Elaborată de autor

Cheltuielile

militare la

nivelul

NATO cresc !

IEȘIRI

Economia

țării riscă

să se

degradeze !

9

+

80

Injectarea resurselor

DA Utilizează NU

produse de

import ?

Ramura n

NU

DA Utilizează

produse de

import ?

Ramura 1

POTENȚIALUL ASIGURĂRILOR

SOCIALE CREȘTE

Ramura i

Utilizează DA

produse de

import ?

NU

Ramura 2

NU Utilizează DA

produse de

import ?

Figura 2.3.2. Schema-bloc „Impactul negativ al importului asupra ASIGURĂRILOR SOCIALE”.

Sursa: Elaborată de autor

81

Asigurările sociale pentru unii sunt suport economic, pentru economia națională servesc drept o „Injectare”, care poate contribui sau nu la dezvoltarea economiei naționale în ansamblu. Problema asigurărilor sociale este constituită din câteva probleme: problema reducerii importului, creșterii productivității muncii, de acoperire a banilor veniți de peste hotare de la compatrioții români; problema sporirii cotei-părți a muncii în produsele finale, restricționării cuantumului supraprofitului realizat de către unele firme; problema tratării sistematice a asigurărilor sociale, excluderii decalajelor prin cuantificarea acestora cu un etalon unic, punând la bază studiile, experiența în funcția, importanța și aportul subiecților respectivi pentru societate; problema corelării asigurărilor sociale în România cu cele din țările membre ale UE.

În dependență de cuantumul și specificul individului, asigurările sociale au impact diferit asupra dezvoltării socio-economice a României.

Creșterea asigurărilor sociale poate constitui un stimulent pentru dezvoltarea economiei sau poate contribui la creșterea importului [66, pp. 55-56]. De aceea, la cuantificarea asigurărilor sociale este necesar de ținut cont de nomenclatorul consumului individului, de elasticitatea creșterii (sau reducerii) cererii în raport cu creșterea asigurărilor sociale.

Cererea este influențată și de modificările care apar în mărimea și structura populației.
Creșterea dimensiunilor populației va deplasa cererea pentru un anumit produs spre dreapta (cererea
crește). Este de fapt, trendul ce s-a observat în cerere de-a lungul anilor. Dar, nu numai mărimea
populației are o influență, ci și structura acesteia. De exemplu, creșterea numărului de consumatori
cu vârste între 30-40 de ani va determina creșterea cererii pentru locuințe, iar o sporire a numărului
pensionarilor sau celor de vârsta a treia, va avea ca efect o creștere a cererii pentru servicii sociale.

Cererea este o categorie economică ce exprimă, în anumite condiții social-istorice nevoia
socială [155, pp. 181-198]. Este o formă de concretizare a nevoii sociale fără a se identifica cu
aceasta. Cererea este numai o parte a nevoii sociale, determinată de mărimea mijloacelor bănești, de
puterea de cumpărare de care dispun membrii societății. Ea reprezintă partea solvabilă a nevoii
sociale, respectiv acea parte care poate fi satisfăcută de piață. Reiese că între cerere și nevoia socială
relațiile sunt de subordonare, ca de la parte la întreg. Explicația o găsim în faptul că trebuințele
umane sunt întotdeauna cu un pas înaintea posibilităților pe care le are societatea pentru a le
satisface.

În calitatea ei de categorie a economiei de schimb, cererea reprezintă cantitatea totală dintr-un anumit bun, pe care agenții economici sunt dispuși să o cumpere de pe piață, într-o anumită perioadă de timp, pentru anumite niveluri de preț, celelalte variabile fiind presupuse stabile.

82

Evidențiem în mod expres faptul că cerea este conceptul ce leagă cantitățile solicitate în
vederea achiziționării, de sacrificiile ce trebuie făcute de cumpărători pentru a obține aceste cantități
[56, p. 217].

Cererea este un act individual, ea poate fi privită ca cerere pentru un produs sau un serviciu
anume, pentru o industrie sau cererea pentru o firmă, respectiv pentru producția ei, însă formarea
prețurilor depinde de confruntarea cererii totale cu oferta totală a bunului sau serviciului respectiv.

Într-o economie echilibrată, asigurările sociale, fiind o parte din plusprodusul, nu contribuie la crearea proceselor inflaționiste. La elaborarea sistemului de asigurări sociale este necesar să se țină cont:

de elasticitatea cererii D față de creșterea asigurărilor sociale AS  , adică de

EAS D , aspect important pentru a corela structura PIB-ului cu structura consumului în urma

creșterii asigurărilor sociale;

de utilitatea maximă a resurselor financiare pentru anumiți indivizi. Se știe că [43; 49;
100], consumul își maximizează utilitatea bunului. Fiecare unitate din acest bun are pentru
consumator o utilitate mai mică decât unitatea precedentă. Dacă în lista bunurilor sunt incluse
mărfurile de primă necesitate, atunci asigurările sociale trebuie să includă în primul rând mărfurile
cu Utility max.

Comportamentul economic al sectorului extern depinde de condițiile economice ale altor
țări [193, pp. 284-288]. În punctul de echilibru, oferta egalează cererea pe toate piețele, iar prețurile
sunt calculate astfel încât toți agenții să-și maximizeze comportamentul. Aceasta înseamnă că toți
producătorii realizează condiția zero-profit și toți consumatorii își utilizează total bugetul. Acest
punct corespunde, de asemenea, unei distribuții a venitului și a plăților între agenții economici.

Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea unuia din factorii de influență. Cum cererea este, în primul rând, dependentă de preț, elasticitatea ei se raportează, în principal, față de preț.

Elasticitatea cererii este prezentă, atunci când coeficientul de elasticitate este mai mare

decât 1.

Elasticitatea cererii față de creșterea asigurărilor sociale poate fi exprimată:

EAS D

dQ

d AS

AS

sau EAS D

Q

d log D

(2.3.2)

d log AS

83

Cererea Q este funcția de INCOME /figura 2.3.3/. INCOME

Q1 I

Q2 I

Q1, Q 2

0 Quantity (cerere la o anumită marfă)

Figura 2.3.3. Dependența Cerere-INCOME

Sursa: Elaborată de autor

Cererea la mărfurile de primă necesitate, de care trebuie să țină cont ASIGURĂRILE SOCIALE, satisface condițiile:

2

dQ 1 I

dI

0 ;

d Q 1I

2

dI

0 (2.3.3)

Elasticitatea în acest caz EI Q 1

2.3.4/:

I Q 1

M

0 A

: Acest lucru poate fi interpretat geometric /figura

Q

1

B

Figura 2.3.4. Dependența cerere-INCOME pentru mărfuri de primă necesitate

Sursa: Elaborată de autor

EAS D

MB
MA

1 – creșterea ASIGURĂRILOR SOCIALE contribuie la creșterea

cheltuielilor din partea indivizilor respectivi, fiindcă aceștia își procură mărfuri de primă necesitate.

Dependența

satisface condiția:

Q2

I

este caracteristică pentru mărfuri care nu sunt de primă necesitate și

dQ 2 I

dI

0 ;

d

2 Q I

2

2

dI

0 (2.3.4)

84

Elasticitatea EI Q 2 1

, reprezentată geometric /figura 2.3.5/, rezultând:

MB

MA

I

M

B

A

0

1

Q

(2.3.5)

2

Q 2

Figura 2.3.5. Dependența „Cerere-Income” pentru mărfuri nu de primă necesitate

Sursa: Elaborată de autor

Concluzionăm că o tratare complexă a schemelor de asigurări sociale trebuie să permită transformarea cheltuielilor efectuate din bugetul de asigurări sociale sau uneori din bugetul de stat într-un mecanism economic ale cărui pârghii trebuie să aibă un caracter regulator în corelație directă cu multiplele procese economice din economia națională.

85

CAPITOLUL III – SISTEMUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DIN ROMÂNIA

Procesul de extindere al UE este unul dinamic, presupunând adaptarea de către „candidată”
a ultimelor noutăți în materie de politică socială comunitară. Aspectele dominant economice sunt
completate în prezent și de aspectele sociale. De asemenea, trebuie să existe un consens în ceea ce
privește necesitatea adoptării de către România, nu numai a legislației comunitare în acest vast
domeniu, precum și trecerea printr-un proces de reașezare a diferențelor față de SM în ceea ce
privește recuperarea acestora din punctul de vedere al sistemului de protecție socială românesc.

Procesul de integrare europeană a României se intersectează la un punct cu procesul de
reformă internă. Ceea ce caracterizează primul an al integrării cu drepturi depline a României în
structurile europene este chiar lipsa unui model de coordonare și armonizare a securității sociale.

Pentru reliefarea acestui aspect, s-a pornit în cadrul paragrafului 3.1 cu analiza contextului
macroeconomic din România, continuându-se în cadrul paragrafului 3.2 cu evidențierea

problemelor perfecționării asigurărilor sociale pe linia alinierii și armonizări legislației românești de asigurări sociale cu reglementările comunitare în domeniu, scoțând în evidență principalele discrepanțe ce sunt analizate în paragraful 3.3 propunându-se crearea unei scheme românești de pensionare mai flexibilă, menită să preîntâmpine neajunsurile create de libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar.

3. 1. CONTEXTUL MACROECONOMIC DIN ROMÂNIA

Dezmembrarea bruscă, după anul 1989, a sistemului de comandă s-a soldat într-o primă
etapă cu adâncirea efectelor perturbative ale dezechilibrelor structurale, exacerbate de insuficienta
pregătire a clasei politice, managerilor și în general a populației pentru contextul accesoriu
democrației și mecanismelor de piață. Circumstanțele neprielnice în care a debutat procesul
tranziției în România explică într-o măsură destul de importantă disfuncționalitățile evidente ce l-au
urmat.

Transformarea esențială a economiei românești în deceniul trecut a oferit o șansă reală dezvoltării durabile în viitor, ce constă în deschiderea fostului sistem socio-economic autoritar către restul lumii, în declanșarea procesului de integrare a țării noastre în structurile euro-atlantice ca urmare a evoluțiilor ce se derulează pe plan european și mondial.

Cercetarea economiei românești în perioada 2004-2007 ne arată o creștere în termeni reali a întregii vieți economico-sociale. Plecând de la această realitate, putem afirma că într-un termen foarte scurt de timp, România a realizat, practic realizări certe în mai toate domeniile de activitate, cele mai profunde schimbări fiind realizate în perioada supusă analizei. Aceste importante performanțe fac ca România să devină un punct nodal în plan economico-social la nivel regional și în special cel al spațiului european, în interiorul căruia a pășit.

86

Analiza principalilor indicatori macroeconomici, în perioada 2004-2007 evidențiază

transformările ce s-au produs pe plan economic și social, dar și unele întârzierile înregistrate în promovarea mecanismelor de piață în pregătirea premiselor pentru relansarea unei dezvoltări durabile a societății românești. Prima și ce mai importantă problemă privind evoluția unor indicatori macroeconomici în această perioadă se referă la evoluția PIB, în termeni nominali și mai ales reali, pe ansamblu și pe locuitor [180, pp. 217-220].

Conform datelor statistice publicate de CE, în ultimii ani România a înregistrat o îmbunătățire notabilă a convergenței reale în termenii PIB-ului pe locuitor exprimat la standardul puterii de cumpărare (în engl. Gross domestic product per inhabitant in purchasing power standards) [124, p. 142], ajungând să reprezinte, în anul 2004, 28,8% din media UE-15 și 31,1% din media UE-25, în 2006 31% din media UE-15 și 33,6% din media UE-25, față de 23% și respectiv 25,2% în 2000; iar pentru Zona Euro pentru aceleași intervale proporția este în 2004 de 29,5% respectiv 31,9% în 2006, față de anul 2000 de 23%. Cu toate acestea, România continuă să se plaseze în urma tuturor noilor SM, decalajul pe care trebuie să-l recupereze fiind semnificativ.

Ponderea relațiilor comerciale ale României cu UE a devenit majoritară, atât din punct de vedere al fluxurilor comerciale de mărfuri și servicii cât și cel al investițiilor străine. Spre exemplu, ponderea exporturilor către Statele Membre ale UE în totalul exporturilor românești /anexa 8/ a crescut de la 24,8% în anul 1989, la 65,5% în anul 1999, la 72,9% în anul 2004, și 86,8% în 2007; 60,4% din totalul importurilor României /anexa 9/, față de 13,1% în anul 1989 sunt din UE, iar în anul 2004 acestea s-au cifrat la circa 64,9% și în 2007 la 80,3 % [198]. Dinamica PIB, precum și o serie de date referitoare la acesta se regăsesc mai pe larg în anexa 10.

Prezentarea datelor ne arată că în perioada anilor de tranziție la economia de piață funcțională, PIB-ul real a înregistrat o tendință de ansamblu de reducere: cu 17% în 2001 față de 1989, iar ritmul anual de creștere economică continuă de circa 5%, începând cu 2001, a asigurat reducerea graduală a decalajelor față de țările Uniunii Europene. Dacă în anul 2000 creșterea reală a PIB a fost de numai 2,1%, în perioada 2001-2004 ritmul mediu de creștere a fost de 6,1 %, în 2004 înregistrându-se o creștere puternică de 8,3% [200], iar după acest an, acesta a avut o crește constantă, vârful de creștere realizându-se în anul 2006 când acesta a fost de 10,3%. Totuși, începând cu anul 2008, care după părerea noastră, ca urmarea turbulențelor financiare internaționale declanșate încă din vara anului 2007, se va înregistra o încetinire a ritmului creșterii acestui indicator. Totodată, trebuie menționat faptul că dezechilibrele interne și externe s-au menținut, însă, principalul factor de creștere economică a rămas consumul gospodăriilor, iar majorarea importurilor, ca sursă a acoperirii cererii, s-a accentuat.

87

Începând cu anul 2004, indicatorul PIB/locuitor a înregistrat o evoluție pozitivă de la 131,3 mii lei la 155, 76 mii lei în anul 2007.

În ceea ce privește evoluția principalilor indicatori ce caracterizează utilizarea produsului intern brut, se constată o creștere puternică a formării brute de capital fix, atât prin construcții noi cât și prin importuri de bunuri de capital realizat în vederea modernizării și retehnologizării capacităților de producție /anexa 11/.

Cererea internă a reprezentat pe întreaga perioadă factorul principal de creștere,
înregistrând un ritm mediu anual de 9,8%, ajungând în anul 2006, în termeni reali, la 13,5% ca
urmare a creșterii atât a consumului individual efectiv al populației(10,3%), cât și a formării brute
de capital fix (16,2%). Analiza produsului intern brut pe ramuri, evidențiază menținerea la cote
ridicate a activității industriale și de construcții, dar și a celei din sectorul serviciilor /anexa 12/.

Spre deosebire de evoluțiile de până în anul 2000, caracterizate, în principal, prin reducerea
pronunțată a ponderii industriei și majorarea contribuției serviciilor, în perioada 2004-2007,

ritmurile ridicate de creștere ale valorii adăugate brute (VAB) din agricultură și construcții au determinat majorarea ponderii acestor ramuri în PIB. În România, una din cele mai dinamice ramuri economice care a cunoscut anual ritmuri ridicate de creștere a fost cea a construcțiilor, unde ritmul de creștere s-a cifrat la cca. 37,5% în anul 2007, care după analiza făcută de autor reprezintă cel mai mare ritm de creștere din Europa.

În perioada pe care am propus-o analizei, constatăm un rol important al sectorului privat în creșterea economică a României, care a continuat să crească anual, ajungând ca la finele anului 2007 să se înscrie cu o pondere de 72,3% din PIB. În valoarea adăugată brută din agricultură și construcții, ponderea acestuia este de peste 90% (99,2% și respectiv 109,7%), iar în industrie și servicii această pondere este 84,8%, respectiv 67,8% /anexa 13/.

Dacă în anul 1997, ca urmare a ultimei etape de liberalizare a prețurilor, rata inflației a atins „vârful” cel mai înalt (151,4%), aceasta, începând cu anul 2000, a consemnat un proces susținut de dezinflație, ritmul de creștere a prețurilor de consum reducându-se de la 11,9% în 2004 la 4,84% în 2007 /anexa 14/. În pofida trendului dezinflaționist din ultimii ani, pe fondul comparației România cu celelalte SM, aceasta continuă să dețină cel mai ridicat nivel al inflației în rândul statelor membre UE și candidate.

Piața muncii din România a suferit transformări semnificative în contextul procesului de
tranziție economică, manifestate în special prin reducerea populației active și a populației ocupate
/anexa 15/, prin menținerea la valori relativ constante a ratei șomajului și prin creșterea șomajului
de lungă durată, fiind afectată în mod deosebit de capacitatea limitată de creare a unor noi locuri de
muncă. Evoluția resurselor de muncă în România s-a aflat, în ultimul deceniu, și sub impactul unor

88

fenomene demografice și sociale precum: accelerarea scăderii fertilității și menținerea mortalității la
un nivel ridicat, creșterea emigrației, scăderea calității serviciilor medicale și de asistență sanitară.
Aceste fenomene au contribuit la creșterea ponderii populației în vârstă de 60 ani și peste, precum și
la menținerea la un nivel înalt a ratei de dependență demografică, cu deosebire în mediul rural.

Astfel, în perioada mai sus analizată [199] populația ocupată a României a fost de 9.361

mii persoane, ponderea cea mai mare fiind întâlnită în ramurile agricole, industrie și construcții, de fapt în acele ramuri care au o pondere mare în formarea PIB-ului /anexa 16/. Rata de ocupare a populației active pentru componenta 15-64 de ani a fost într-o ușoară creștere de la 57,9% în 2004 la 58, 8% în 2006 /anexa 17/.

Deși evoluția așteptată pe piața muncii ar fi trebuit să înregistreze o creștere a ratei șomajului și a numărului de șomeri, datorită unei agriculturi de subzistență, ilustrată de ponderea mare a agriculturii în ocuparea totală și migrația recentă pentru munca în străinătate au avut până în prezent un efect de protecție pe piața muncii împotriva unei creșteri mari a șomajului.

Analizând gradul de ocupare, constatăm că pentru aceeași perioadă, rata șomajului
conform Biroului Internațional al Muncii (BIM) (raportul între numărul șomerilor definiți conform
criteriilor (BIM) și populația activă totală, exprimat procentual), a avut o evoluție descrescătoare de
la 8,0% în 2004 la 4.3% în 2007 /anexa 18/, nivel care este, comparativ cu alte SM din cadrul
comunități, totuși inferior mediei UE (cca. 9,0%). În perioada 2004-2007, indicele câștigului

salarial real a crescut cu 19,7 puncte procentuale /anexa 19/. Nivelul șomajului BIM pentru

persoanele de sex masculin a înregistrat, valori mai ridicate decât ale șomajului feminin. Șomajul în
rândul tinerilor se află în România pe o curbă aproape constant crescătoare, exprimând insuficiența
locurilor de muncă nou create, și mai ales a locurilor de muncă atractive pentru tineri, ținând cont
de nivelul mai ridicat de pregătire al tinerelor generații, precum și de așteptările acestora situate la
un nivel mult mai ridicat decât acela al generațiilor ce și-au petrecut cea mai mare parte a vieții
active în sistemul planificării centralizate, marcat de permanente privațiuni și constrângeri.

Șomajul de lungă durată reprezintă astăzi cea mai mare parte a șomajului din România. Aceasta arată că, dacă șomajul funcțional și de scurtă durată s-a redus datorită unei diversități de considerente, cel de lungă durată, persistent, a rămas aproape constant, prezentând chiar ușoare creșteri. Principala cauză a persistenței șomajului de lungă durată este o reflectare atât a capacității încă reduse a economiei românești de a genera un număr suficient de locuri de muncă, cât și a unor rigidități ale pieței muncii care împiedică realizarea în anumite cazuri a concordanței dintre cererea și oferta de muncă, chiar și pe paliere scăzute.

Reducerea drastică a numărului de locuri de muncă, deteriorarea nivelului real al salariilor,
fiscalitatea ridicată au reprezentat cauze importante ale deprecierii veniturilor. Creșterea costului

89

vieții de-a lungul timpului nu a fost însoțită de o creștere proporțională a veniturilor, ducând
implicit la sărăcie severă. Valoarea reală a câștigului salarial mediu net a înregistrat o evoluție
descendentă până în anul 2000, când după această dată tendința a fost crescătoare în anii care au
urmat.

Situația demografică a României este într-un proces continuu și lent de scădere de la
începutul anilor ’90, astfel încât la recensământul populației din anul 2002 s-a înregistrat o

populație totală de cca. 21,7 milioane persoane, față de 22,8 milioane persoane câte au fost

înregistrate la recensământul din anul 1992. Făcând analiza perioadei de referință populația totală a
scăzut de la 21,7 milioane în 2004 la 21,6 milioane, iar conform calculelor efectuate de autor,
aceasta se cifra în anul 2007 la 21,8%, constatându-se o ușoară creștere, care după constatarea
autorului este un rezultat direct al încurajării creșterii natalității prin modificarea ajutorului acordat
mamelor precum și a facilităților acestora de a se reîntoarce la muncă, beneficiind de un bonus
suplimentar la câștigul salarial. Scăderea demografică din ultimii ani a fost determinată atât de
sporul natural negativ, cât și de soldul negativ al migrației externe. Migrația externă a avut ca drept
consecință o scădere a forței de muncă calificată pe piața muncii din România, care a avut influențe
negative în dezvoltarea unor ramuri industriale, ceea ce a făcut posibil ca pe piața internă să apară
lucrători din zona asiatică, în multe cazuri slab calificați, și pentru care veniturile salariale au fost
net inferioare. Din punctul de vedere al formării PIB-ului, putem afirma că migrația personalului
calificat dinspre România spre diferite piețe ale forței de muncă din UE, a cărei cifră, conform
calcului autorului, se ridică la circa 26% din populația aptă de muncă, aproximativ al treilea

cetățean plecat la muncă, a reprezentat ca sursă de formarea brută, de circa 5%, cu o creștere a intrărilor în cauză estimată la 24% [199].

Practic, analiza datelor statistice relevante prezintă o evoluție defavorabilă a celor trei
componente majore ale dinamicii populației – natalitatea, mortalitatea și migrația externă, cu
deteriorarea întregii construcții demografice și tendința de intrare într-un iminent derapaj
demografic, rezultante directe ori indirecte ale întregului context politic, economic și social al
tranziției. Această perioadă înregistrează cei mai scăzuți indicatori de natalitate și fertilitate din
istoria modernă a României, fenomen demografic de mare gravitate și cu impact socio-economic
major pe termen mediu și lung, relevând, incapacitatea sistemului de sănătate de a reacționa adecvat
și concertat la aceste provocări, cu un rol important în evoluția acestor indicatori /anexa 20/.

Structura populației pe grupe de vârstă a înregistrat modificări importante, în primul rând
ca rezultat al scăderii continue a natalității începând cu anii ’90. Piramida vârstelor pentru populația
României în perioada analizată evidențiază un proces lent dar continuu de îmbătrânire a populației.
În aceste condiții, se înregistrează o creștere a presiunii populației vârstnice asupra populației adulte

90

– potențial active, implicit asupra unor importante sisteme din societate (sănătate, asistență socială, bugetul asigurărilor sociale), cu implicații directe asupra politicii economico-sociale. Populația sub 15 ani este în continuă scădere, fiind în 2007 de 15,5%, față de 116,2% în 2004, în timp ce populația de 65 ani și peste a crescut de la 14,50% la 15,2% /anexa 21/.

Pe fondul acestor provocări de ordin demografic, România, asemenea tuturor statelor
membre UE, se confruntă și ea cu astfel de fenomene, al cărei rate de dependență a pensionarilor
din cadrul sistemului public de pensii este de 2,02 în 2007 /anexa 22/. Datele statistice [199] pentru
anul 2007, cu privire la gradul de sărăcie al pensionarilor din România, indică o rată de sărăcie de
circa 17 % pentru persoanele peste 65 de ani, cu diferențe semnificative între femei și bărbați /anexa
23/. Nivelul de sărăcie a rămas stabil în ultimii ani, înregistrând o mică scădere în anul 2007.
Schema de pensii din România a înregistrat reforme substanțiale în ultima perioadă, rezultând un
sistem care urmărește să ofere mai multă echitate și viabilitate pe termen lung. Recentele reforme
ale schemei publice de pensii prin repartiție și măsurile care au vizat creșterea nivelului acestora, au
condus la reducerea nivelului de sărăcie a populației vârstnice în comparație cu cel al populației în
ansamblul ei /anexa 24/.

Populația romă ca segment în cadrul populației din România este importantă, plasându-se
pe locul doi, ca minoritate, după maghiari. Recensământul din 2002 înregistrează un număr de
535.140 de romi (cca. 2,5% din populație), conform propriei lor identificări etnice. Dintre aceștia,
60,1% trăiesc în mediul rural. Totuși, estimări independente efectuate atât de sociologi români [69,

p. 123] și străini, cât și de către reprezentanții romilor, estimează numărul rromilor din România ca
fiind mult mai mare. De exemplu, „Raportul de țară” al Comisiei Europene din noiembrie 2004
prezintă o cifră estimativă de 1,8 – 2,5 milioane de rromi [115, p. 29]. Populația rromă se plasează la
un nivel extrem de ridicat de sărăcie, fiind în prezent de 3 ori mai ridicat față de media la nivel
național. O parte semnificativă a comunităților de rromi (74,3%) cumulează un spectru larg de
dizabilități sociale [110, pp. 1-12]: educație scăzută, lipsă de calificare, o istorie de neparticipare la
economia formală, număr mare de copii, lipsa locuinței, condiții mizere de locuit, lipsa proprietății
asupra pământului pentru locuitorii de la țară, stoc educațional scăzut, deficit de calificare și de
experiență pe piața muncii.

Ca și alte sisteme de protecție socială naționale, cel din România s-a constituit treptat
începând cu primele decenii ale secolului trecut, când au fost instituite primele măsuri legislative.
Sistemul a fost îmbogățit, perfecționat și reformat oarecum în pas cu evoluțiile în domeniu din țările
dezvoltate, sub influență germană și franceză, în principal. Cu unele particularități, o asemenea
evoluție a avut loc și în anii regimului comunist. România a ieșit din acest regim cu un sistem de
protecție socială care prin construcția sa poate fi apreciat ca modern. Cu excepția unor scheme

91

pentru protecția șomerilor și săracilor, sistemul românesc cuprindea toate celelalte componente de
protecție a șomerilor, cu unele scheme complementare de protecție a persoanelor handicapate, a
veteranilor de război și a persoanelor care în vechiul regim au suferit diverse forme de persecuție
politică, precum și cu recent instituita schemă a ajutorului social, o formă a venitului minim
garantat.

Asigurările sociale reprezintă partea relațiilor social-economice și bănești cu ajutorul
cărora în procesul de repartiție a produsului național brut se formează, se repartizează, se
gestionează și se utilizează fondurile bănești necesare ocrotirii membrilor societății, fiind parte
componentă a sistemului de securitate socială, având rol determinant în acordarea unor prestații în
bani sau servicii persoanelor contributoare aflate la un moment dat în imposibilitatea obținerii
veniturilor din munca salarială în anumite situații de risc. Prestațiile din cadrul asigurărilor sociale
sunt determinate de incapacitatea temporară sau permanentă de muncă, maternitate, bătrânețe sau
chiar șomaj.

Asigurările sociale românești sunt de tip contributiv, ceea ce impune că principiul de bază al acestora este bazat pe colectarea anumitor sume sub formă de contribuții de la persoanele asigurate și distribuirea acestor sume colectate în fonduri cu destinație specială către persoanele al căror risc asigurat li se adresează.

În cadrul sistemului de asigurări sociale nu toate prestațiile sunt organizate să funcționeze pe principiul contributivității, existând totuși și anumite prestații – asistența socială – ce au un caracter social și sunt organizate pe principiul noncontributivității.

În România, primele forme de asigurări sociale au luat ființă către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, din inițiativa lucrătorilor din fabrici, ceea ce a concis cu apariția primului sistem de protecție socială din lume (Germania în anul 1883), menționată fiind alături de Germania, Luxembrug și Suedia, într-un raport al OIM din anul 1965, printre cele patru țări în care au existat, înainte de prima conflagrație mondială regimuri de pensii organizate pe principiul asigurării sociale obligatorii.

Prima lege adoptată în România care poate fi catalogată ca „piatra de temelie” a sistemului de asigurare socială obligatorie, a fost legea minelor din anul 1885, care statua obligativitatea asigurărilor sociale pentru nimeri și lucrătorii din industria petrolieră, precum și înființarea unor case a ajutor social și a unei case de pensii, a căror fonduri erau constituite din contribuțiile egale ale patronilor și muncitorilor [179, pp. 1-3].

Ulterior, în anul 1902 a fost adoptată legea meseriilor, care introducea un sistem de

asigurări sociale pe principii corporatiste, beneficiarii fiind exclusiv meseriașii, continuând cu anul
1912, când este aprobată legea pentru asigurările muncitorești ce reglementa obligativitatea

92

asigurărilor sociale și erau asigurați pentru maternitate, boală, bătrânețe și accidente de muncă. Această lege introducea pentru prima dată obligativitatea patronului de a achita prestația în cazul accidentelor de muncă, iar cele provenite din boală cădeau în sarcina muncitorului. Contribuțiile achitate în vederea obținerii unei pensii de vârstă înaintată erau plătite în părți egale atât de către muncitor și patron cât și de stat.

Marea Unire din 1918 găsea România cu trei legi de asigurări sociale: Legea Nenițescu din 1912 ce funcționa în vechiul Regat, o legea maghiară în Ardeal și una austriacă în Bucovina [144, p. 18]. Ca urmare a puternicei crize economice din perioada 1929-1933, Guvernul Ioanițescu adoptă în anul 1933 legea care-i poartă numele care a fost cea mai importantă reglementare din perioada interbelică deoarece a întreprins unificarea asigurărilor sociale într-o singură lege. Această lege prevedea cotizații de asigurări sociale în părți egale de către patroni și salariați, asimila bolile profesionale cu accidentele de muncă, precum și plata ajutoarelor pentru incapacitate de muncă din prima zi de boală. Respectiva lege avea însă o deficiență majoră: nu acorda pensie de bătrânețe, acest lucru fiind reintrodus abia în anul 1938.

Odată cu venirea regimului totalitar la putere, toate fondurile de asigurări sociale, fie ele publice sau private, au fost incluse în bugetul de stat, prin Legea nr. 10/1949, an cu care asigurările sociale devin principala schemă de protecție socială din România, alocațiile de șomaj și cele de asistență socială ne mai regăsindu-se în cadrul acesteia. În baza acestor prevederi, protecția socială acoperea toate categoriile de pensi: vârstă înaintată, invaliditate și de urmaș, precum și prestațiile pe termen scurt determinate de boală, maternitate și deces, punându-se astfel baza unui viitor sistem de asigurări sociale de tip nou, modern, având un grad ridicat de acoperire a tuturor salariaților prin intermediul unei palete variate de beneficii.

Sistemul de asigurări sociale românesc s-a dezvoltat și evoluat pe măsura parcurgerii
anumitor etape istorice ale evoluției societății comuniste, prin extinderea ariei asigurărilor sociale
de stat și asupra unor categorii de cetățenii ce nu au fost incluși inițial – agricultorii și femeile
casnice (1959). Acest sistem a fost caracterizat până în decembrie 1989, prin cuprinderea tuturor
cetățenilor, aceasta datorită principiului societății comuniste de asigurare a fiecărui cetățean „de la
fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi” concomitent cu obligația fiecărui agent economic de
a-și achita obligațiile de asigurări sociale, ce a avut drept rezultat un grad foarte mare de acoperire a
riscurilor sociale. Gradul mare de ocupare a condus la o rată de colectare foarte ridicată , ceea a
făcut ca sistemul de asigurări sociale comunist să funcționeze fără dezechilibre financiare [61, p. 5].

Începând cu perioada anilor ’70, datorită creșterii cheltuielilor cu acoperirea riscurilor
asigurate, fondul de asigurări sociale a fost corectat în sensul redimensionării cheltuielilor necesare
echilibrării acestuia prin corecții de ajustare asupra elementelor de ieșire, si anume, modificarea

93

formulelor de calcul a beneficiului din pensie, creșterea stagiului necesar obținerii unei pensii de
limită de vârstă, reducerea unor prestații medicale în vederea pensionării de invaliditate. Urmare
evoluției economiei socialiste și a diversificărilor activităților economice, în această perioadă se
înființează și funcționează separat de sistemul de asigurări sociale de stat, sisteme proprii de
asigurării pentru cooperatorii agricoli, meșteșugari, uniunile de creație, militari și avocații, ultimele
două categorii de asigurații nefiind integrați nici până în prezent sistemului public [67, p 32].

Astfel, anul de cotitură din istoria contemporană românească, a găsit un sistem de protecție
socială bine structurat, cu o paletă foarte mare de riscuri asigurate prin intermediul asigurărilor
sociale de stat, care nu se confrunta cu probleme de finanțare, deoarece sistemul era echilibrat, prin
menținerea unei vieți active și a păstrării unui raport de dependență pensionar/salariat net în
favoarea celui din urmă. Din punctul de vederea al securități sociale, România a ratificat o serie
întreagă de acorduri bilaterale cu diferite state, ținând pasul cu evoluțiile în acest domeniu pe plan
internațional și ratificând unele convenții ale OIM pe domeniul său de coordonare. Ca urmare a
evoluției sistemelor pe plan internațional ale căror influență s-a simțit tot mai pregnant, România a
fost nevoită să modifice radical cadrul juridic necesar alinierii la standardele internaționale, menite
să amelioreze condițiile tot mai crescânde de protecție socială prin modificarea prevederilor
relațiilor de pe piața muncii cât și a mecanismelor de funcționarea a sistemelor de asigurări sociale,
prin încercarea de menținere a unui echilibru între resurse și cheltuieli, precum și extinderea
protecției asupra unor categorii defavorizate de pe piața muncii, care au apărut, ca un rezultat direct
al schimbărilor intervenite, ca urmare a tranziției de la o economie puternic centralizată la o
economie de piață funcțională, aceasta și în condițiile în care România se înscria în cursa aderării la
principiile unanim recunoscute ale democrației autentice a valorilor europene, prin necesitatea
adaptării la standardele comunitare, precum și a confruntării cu un fenomen general al vieții
contemporane – scăderea natalității pe fondul creșterii speranței de viață; toate aceste conducând la
necesitatea modificării substanțiale a întregului sistem de asigurări sociale și a păstrării în
parametrii optimii ai acestui vast sistem de protecție socială.

Pe plan metodologic, ca urmare a evoluției fenomenelor sociale, impuse de condițiile
economice ale tranziției [195, pp. 13-33], s-a făcut primul pas pe linia reformării sistemului
românesc de asigurării sociale în vederea alinierii la standardele europene de coordonare și aliniere
a sistemelor de securitate socială prin separarea bugetului de asigurări sociale de stat de bugetul de
stat, și executarea acestuia de către instituția responsabilă cu aplicarea politicilor sociale în România
– Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse (MMFEȘ) (așa cum este intitulat în prezent),
care prin sarcinile ce-i revin, garantează asigurarea condițiilor necesare participării tuturor

94

cetățenilor la viața socială, de asigurare a garanției colective și legislative în domeniul de competență [160].

Condițiile stringente impuse de construcția economiei de piață funcțională ca o condiție necesară accederii cu drepturi depline la spațiul comunitar și a parcurgerii etapelor necesare integrării în structurile UE, au făcut ca întreaga structură a sistemului public de asigurări sociale să treacă prin filtrul restructurării prin adoptarea unor criterii necesare relansării relațiilor de muncă cu toate implicațiile ce decurg dintr-o astfel de procedură, având consecințe directe în edificarea unui cadru juridic modern.

Pe această linie, o serie de acte legislative au necesitat o reașezare la realitatea cotidiană,
unele fiind reformate în totalitatea lor, altele fiind pentru prima dată promulgate, necesare
schimbărilor profunde din societatea românească [159], dintre care cel mai important instrument
juridic ce reglementează noile raporturi de muncă ale economiei de piață, este Codul Muncii (2003),
care prin soluțiile propuse urmărește asigurarea unei coerențe, corectitudine și stabilitate în timp a
legislației de asigurări sociale, prin aplicarea principiului nediscriminării, ca principiu de bază al
dreptului muncii.

În vederea alinierii legislației de asigurări sociale la rigoarea impusă de standardele UE,
sistemul românesc a trebuit să-și alinieze legislația protecției sociale [81, pp. 23-25], din sectoarele
pe care le coordonează, astfel încât, ca la data aderării României (1 ianuarie 2007), aceasta să fie
complet funcțională cu celelalte sisteme din SM, iar eventualele sincope pe linia coordonării
sistemelor de securitate socială să fie înlăturate pe parcursul integrării depline [178, pp. 1-4].

Sistemul românesc de asigurări sociale coordonează o serie de sectoare ale vieții sociale, dintre care cele mai importante, având o complexitate deosebită în aplicarea politicii sociale, sunt /anexa 25/:

pensiile de asigurări sociale, reglementate de Legea nr. 19/2000, privind sistemul public

de pensii;

asistența, îngrijirea de sănătate și alte drepturi de asigurări sociale, ce sunt reglementate
de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății [11], Ordonanța de Urgență a

Guvernului nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate [16];

Asigurările sociale de șomaj reglementate de Legea nr. 76/2002, privind sistemul asigurărilor sociale pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă [6], cu modificările și completările ulterioare;

alocațiile și prestațiile familiale și indemnizațiile pentru creșterea și îngrijirea copilului
reglementate de Legea nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii [2], Legea nr. 119/1997
privind alocația suplimentară pentru familiile cu copii [3], Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.

95

105/2003 privind alocația familială complementară și alocația de susținere pentru familia monoparentală, [14], Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului [15];

protecția specială a persoanelor cu dizabilități reglementată de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 102/1999 privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap [13].

În cadrul sistemului de protecție socială asigurările sociale dețin cota cea mai mare iar fondurile colectate cu această destinație finanțează cheltuielile cu prestațiile de asigurări sociale ca pensii pentru bătrânețe, invaliditate și de urmaș, prestații pentru accidente de muncă și boli profesionale, prestații pentru recuperarea capacității de muncă și prevenirea îmbolnăvirilor, precum și indemnizații în caz de deces. Fondurile sociale de stat sunt reprezentate de asigurările sociale, de asigurările sociale de șomaj, de asigurările sociale de sănătate, precum și de asigurările de stat pentru persoanele cu dizabilități.

În România, sistemul public de pensii în decursul timpului nu a cuprins numai categoriile
de pensii, integrând pe parcursul evoluției sale mai multe tipuri de prestații pe termen scurt sau
necontributive (maternitatea, concediile medicale, concediile de creșterea și îngrijirea copilului),
neexistând o separare a contribuțiilor necesare finanțării sistemului în funcție de prestația asigurată.
Începând cu anul 2006, ca o măsură de creștere a sustenabilității sistemului public de pensii, au fost
separate o serie de prestații cu caracter necontributiv din bugetul asigurărilor sociale de stat către
bugetul de stat (indemnizația pentru creșterea copilului până la vârsta de doi ani sau până la vârsta
de trei ani, în cazul copilului cu handicap) și către bugetul asigurărilor sociale de sănătate pentru
celelalte categorii de prestații sociale de tip indemnizații, singurele care au rămas ca parte
componentă a bugetului de asigurări sociale fiind indemnizațiile ce se acordă în caz de accidente de
muncă sau boli profesionale.

Prin reforma sistemului de pensii ce a fost demarată prin adoptarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, s-a reușit extinderea ariei de aplicare prin mărirea bazei contributoare, extinzându-se la toate categoriile de personal care până atunci erau asigurate ale sistemului public fără a fi obligate la plata unei contribuții (de exemplu, șomerii înregistrați și indemnizați), sarcina contribuțiilor este împărțită între asigurat și angajator, iar cuantumul pensiei este în funcție de perioada de contribuție și nivelul venitului realizat [183, pp. 239-244; 184, pp. 90-91].

În vederea integrării depline a României în structurile UE, reforma sistemului de pensii a
avut în vedere transpunerea în legislația națională a prevederilor comunitare în domeniul
asigurărilor sociale, un prim pas făcându-se prin eliminarea discriminării pe bază de cetățenie și a

96

posibilității de export/import a prestațiilor, precum și totalizarea perioadelor de cotizare ce sunt luate în calcul la stabilirea drepturilor de asigurări sociale.

Pe lângă asigurările sociale de pensii, asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul
segment de ocrotire a sănătății populației, reforma acestuia demarând în anul 1997 [4] prin

instituirea unei noi forme de asigurări sociale de stat – asigurările sociale de sănătate care, în
prezent, se află într-o continuă ajustare la cerințele impuse de statutul de SM [87, pp. 105-106].
Reforma sistemului de asigurări sociale de sănătate [11] introduce ca principiu general
valabil nediscriminarea în ceea ce privește accesul neîngrădit la serviciile medicale a persoanelor cu
statut de asigurat cât și a membrilor de familie ai acestora, practic acestea sunt obligatorii pentru
întreaga populație activă a țării, cât și pentru categoriile de persoane excluse de pe piața muncii,
precum și pentru cetățenii străini și apatrizii care au domiciliul sau reședința în România. Calitatea
de asigurat și drepturile de asigurare încetează odată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de
ședere în România.

În concordanță cu prevederile legii din domeniul sănătății, asigurații au dreptul la un
pachet de servicii de bază, care cuprinde servicii medicale, servicii de îngrijire a sănătății,
medicamente, materiale sanitare și dispozitive medicale, de îngrijiri medicale în caz de boală sau
accident, din prima zi de îmbolnăvire sau de la data accidentului și până la vindecarea totală.

Sursele de finanțare a serviciilor medicale din cadrul asigurărilor sociale de sănătate sunt
realizate prin plata unei contribuții de asigurări sociale de sănătate ce este împărțită aproape în mod
egal între salariat și angajator, iar pentru asistența medicală în caz de urgență, tot prevederea legală
face o excepție, beneficiind de această prestație și persoanele care nu au calitatea de asigurat.

Contribuția datorată pentru categoriile de persoane care beneficiază de asigurarea socială de sănătate fără plata contribuției se suportă astfel:

de către bugetul de stat, pentru toți copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii de la 18 ani
până la vârsta de 26 de ani, dacă sunt elevi, inclusiv absolvenții de liceu, până la începerea anului
universitar, dar nu mai mult de 3 luni, ucenici sau studenți și dacă nu realizează venituri din muncă,
persoanele persecutate politic, veteranii de război și revoluționarii, iar începând cu 1 ianuarie 2008
pentru pensionari, pentru veniturile din pensii până la limita supusă impozitului pe venit;

de către bugetul asigurărilor sociale de stat pentru membrii familiei asiguratului, precum și pentru salariații aflați în concedii medicale datorate accidentelor de muncă sau bolilor profesionale;

de către bugetul asigurărilor de șomaj pentru persoanele care beneficiază de indemnizație de șomaj;

de către bugetele locale pentru persoanele care beneficiază de ajutor social.

97

Asigurările sociale pentru șomaj au fost reformate prin Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, ce a fost îmbunătățită printr-o serie de modificări și completări cu scopul ajustării ei de a fi competitivă nevoilor pieței muncii conform standardelor comunitare.

Reforma asigurărilor pentru șomaj a statuat ca principiu fundamental nediscriminarea pe bază de naționalitate, origine etnică, rasă, criteriu politic etc.

Pot fi beneficiari ai ajutorului de șomaj următorii:
au devenit șomeri în sensul prevederilor legii;

nu au putut ocupa loc de muncă după absolvirea unei instituții de învățământ;

ocupă un loc de muncă și din diferite motive doresc schimbarea acestuia;

au obținut statutul de refugiat sau altă formă de protecție internațională, conform legii;
străinii care au fost încadrați în muncă sau au realizat venituri în România, conform
legii;

nu au putut ocupa un loc de muncă după repatriere sau după eliberarea din detenție;

Ca o noutate în domeniu, reforma sistemului de asigurări sociale pentru șomaj a introdus
posibilitatea asigurării voluntare, iar la îndeplinirea condițiilor de stagiu, persoanele asigurate
voluntar pot beneficia atât de indemnizații de șomaj cât și de prestații medicale. Potrivit legislației
în vigoare [6], șomerii înregistrați la agenția pentru ocuparea forței de muncă sunt îndreptățiți să
primească ajutorul de șomaj dacă fac dovada achitării contribuției de asigurări sociale pentru șomaj
de cel puțin 12 luni în ultimele 24 de luni anterioare devenirii lor ca șomeri. Dreptul la ajutorul de
șomaj este condiționat de participarea lunară a șomerului la Serviciul Public de Ocupare (SPO)
pentru vizarea carnetului de șomer precum și de obligația participării la cursurile de calificare și
reconversie profesională oferite de SPO. Ajutorul de șomaj reprezintă o sumă de bani ce este
stabilită în cuantum fix în valoare de 75% din salariul minim brut pe economie, fiind scutit de plata
altor contribuții (asigurări sociale de pensii, asigurări sociale de sănătate etc.) și este acordată pe o
perioadă de șase, nouă sau douăsprezece luni, în funcție de stagiul de cotizare realizat în sistemul
public de asigurări sociale pentru șomaj. Ajutorul de șomaj este acordat, de asemenea, și tinerilor
absolvenți dacă aceștia s-au înscris la SPO în termenul prevăzut de lege, de 60 de zile de la
absolvire, în acest caz, alocația de integrare reprezentând o sumă fixă în valoare de 50% din salariul
minim brut pe economie și este plătită timp de șase luni.

În vederea participării la Strategia Europeană de Ocupare (SEO), obiectivele de politică a
ocupării forței de muncă urmăresc creșterea gradului de ocupare a populației active, conducând
direct la diminuarea fenomenului de șomaj, iar una dintre prioritățile de bază din domeniul ocupării

98

forței de muncă o reprezintă creșterea eficienței și a gradului de realizare a măsurilor active în totalul cheltuielilor suportate din bugetul asigurărilor sociale pentru șomaj.

În afara plății ajutorului de șomaj ce constituie principala activitate a agențiilor județene de
ocupare a forței de muncă, SPO aplică și alte măsuri specifice pieței muncii prin organizarea de
cursuri de formare profesională pentru șomeri, pe baza prospectelor de piață privind nevoile locale
de forță de muncă calificată. Cursurile sunt organizate atât de către centrele proprii de pregătire
profesională ale acestora cât și de organizații private autorizate pentru furnizarea de astfel de
servicii.

Programele de formare profesională pentru șomeri includ calificarea, recalificarea,
perfecționarea și chiar specializarea acestora, materializându-se prin perioade de pregătire practică
sau specializare [160; 197]. Accesul la programele de formare profesională este posibilă numai
după participarea la activități de informare și consiliere privind cariera sau cele de mediere.
Centrele de formare și (re)calificare sunt deschise și persoanelor care sunt amenințate de șomaj sau
care doresc să-și schimbe locul de muncă, precum și angajaților, la cererea angajatorilor.

Șomerii care urmează cursurile de formare profesională beneficiază pe lângă ajutorul de
șomaj și de transport gratuit, precum și de echipament de protecție necesar în perioada de
desfășurare a cursurilor, iar costurile înregistrate cu aceste cursuri de formare profesională a
șomerilor înregistrați la agențiile locale pentru ocuparea forței de muncă sunt acoperite integral din
bugetul asigurărilor sociale pentru șomaj. Cadrul legislativ de coordonare a asigurărilor sociale
pentru șomaj stabilește și alte măsuri active de stimulare a ocupării cum ar fi cazurile persoanelor
beneficiare de ajutor de șomaj care își găsesc un loc de muncă înaintea expirării perioadei de
indemnizare, primesc un anumit procent din sumă pentru perioada de timp rămasă, iar în cazul
persoanelor indemnizate care sunt angajate, se acordă angajatorilor o anumită sumă drept subvenție
pe o perioadă de până la un an.

O altă componentă esențială a asigurărilor sociale este reprezentată de asistența socială
care este un sistem de norme juridice prin intermediul cărora se pune în aplicare programe de
protecție socială destinate familiilor cu mulți copii, unor categorii de minori, persoanelor în vârstă
nepensionare, adulților cu diferite deficiențe, precum și altor beneficiari. Programele de asistență
socială se adresează persoanelor aflate în grade diferite de nevoi sociale și sărăcie, iar prestațiile
acordate drept asistență socială sunt realizate pe principiul noncontributivității [102, p. 200].

În România ultimilor ani, au fost promovate și aplicate o serie de măsuri legislative menite
să urmărească accelerarea reformării sistemului național de asistență socială prin: asigurarea unui
VMG pentru toți cetățenii; accesul la drepturile sociale fundamentale și măsuri pentru prevenirea și
combaterea marginalizării sociale. Sistemul național de asistență socială este proiectat să

99

funcționeze pe baza principiilor solidarității și eficienței. În scopul prevenirii și combaterii marginalizării și excluderii sociale, prestațiile și serviciile de asistență socială sunt incluse într-un sistem unitar ce se adresează categoriilor sociale cele mai defavorizate.

Guvernul României, împreună cu partenerii sociali, anual elaborează Programul Social, care are ca principale obiective: asigurarea unei protecții sociale adecvate; ameliorarea condițiilor de viață, de muncă și de locuire a populației; promovarea și susținerea acțiunilor și factorilor care determină coeziunea socială, promovarea și susținerea programelor de solidaritate socială. Memorandum-ul Comun în domeniul Incluziunii Sociale (IS) reprezintă documentul de bază care fundamentează cooperarea cu UE în domeniul incluziunii sociale [132; 201], România identificând problemele cheie și provocările cu care se confruntă în domeniul incluziunii, stabilind orientările de politică socială în lumina obiectivelor comune trasate de UE.

O atenție deosebită în ceea ce privește reforma politicilor sociale din România, se acordă
protecției familiei care reprezintă embrionul dezvoltării societății. Politica familială ce are drept
punct de plecare necesitatea respectării drepturilor și libertăților copilului și a necesității derulării
acțiunilor parentale numai în interesul acestora, are în vedere apărarea și promovarea rolului și
funcțiilor familiei, a drepturilor copilului în cadrul unei familii stabile și echilibrate, atenuarea și
eliminarea dificultăților socio-materiale ale familiei ca un întreg, ale membrilor acesteia egali în
drepturi și atribuții. Principiul acordării în România a prestațiilor și alocațiilor familiale este
rezidența. Prestațiile familiale reprezentate prin alocația pentru copii sunt administrate în majoritate
de către MMFEȘ iar altele de către Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului (MECT).

În domeniul sănătății și securității în muncă, îmbunătățirea capacității de prevenție nu a
fost încheiată odată cu transpunerea Capitolului 13 „Politici sociale și ocuparea forței de muncă” în
legislația națională, aceasta reprezentând un domeniu foarte nou în cadrul politicilor sociale
românești, și impune transpunerea reglementărilor comunitare în rândul tuturor actorilor implicați
precum și reorganizarea și perfecționarea structurilor administrative necesare punerii în practică a
noilor cunoștințe.

Tot în cadrul politicilor de asistență socială, ca o necesitate a transpunerii aquis-ului
comunitar, au fost stabilite o serie de măsuri privind protecția specială a persoanelor cu handicap, în
vederea exercitării dreptului acestora la un regim special de prevenire, tratament, readaptare,
învățământ, instruire și integrare socială. Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului Social din
1993, partenerii sociali au început să ocupe un rol central pe scena socială europeană datorită
dreptului de a fi consultați cu privire la propunerile legislative în domeniul social și de a cere
rezolvarea diverselor chestiuni pe baza acordurilor și nu pe cale legislativă. Sarcina partenerilor
sociali este de a imprima activității Comitetului de Dialog Social o nouă direcție.

100

Calea dialogului social a asigurat susținerea și perfecționarea politicilor sociale românești
în domeniul protecției sociale de către principalii parteneri de dialog social reprezentativi, măsura
orientării spre dialogul în parteneriat social și diversificarea formelor de consultare a partenerilor
sociali în domeniile ce fac obiectul acestor consultări, materializate într-o serie de acorduri sociale,
au condus la asigurarea unei păci sociale și susținerea unor importante obiective de politică socială.
S-au înregistrat progrese semnificative atât în plan legislativ cât și în plan instituțional în domeniul
social, și cu precădere în domeniul securității sociale, însă eforturile de îmbunătățire a cadrului
general în acest domeniu vor trebui continuate pentru ca România să poată să-și îndeplinească
obligațiile de Stat Membru în vederea integrării depline în structurile europene.

Ca o concluzie intermediară, privind dialogul social instituționalizat putem menționa că a fost creat un cadru reglementat pentru consultarea partenerilor sociali la nivel național, sectorial și teritorial care asigură consultarea și parteneriatul cu reprezentanții organizațiilor sindicale și patronale cuprinzător și eficient, iar în ceea ce privește perspectivele dezvoltării dialogului social bazate pe creșterea capacității partenerilor sociali vor genera implicarea accentuată a acestora în rezolvarea problemelor cu caracter economic și social și vor genera noi forme de parteneriat benefice pentru asigurarea unui climat de pace și stabilitate socială.

3. 2. PROBLEMA PERFECȚIONĂRII ASIGURĂRILOR SOCIALE LA
REGLEMENTĂRILE COMUNITARE ÎN DOMENIU

Calitatea de SM al UE dobândit de România începând cu 1 ianuarie 2007, constituie un moment fără precedent în istoria milenară a acesteia și impune eforturi deosebite în vederea transpunerii reglementărilor comunitare în legislația națională de asigurări sociale. De la data aderării, România este obligată să aplice în domeniul securității sociale a lucrătorilor migranți prevederile regulamentelor comunitare de coordonare ce presupune ca prestațiile de securitate socială prevăzute de legea română să poată fi exportate, iar pentru determinarea și acordarea acestora trebuie să se respecte principiile coordonării comunitare [186].

În vederea alinierii legislației românești de pensii la cea comunitară, a fost adoptată Legea nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale [5] care a intrat în vigoare începând cu data de 1 aprilie 2001 [182, pp. 203-206]. Acest act normativ reprezintă începutul alinierii legislației românești de asigurări sociale de pensii la legislația comunitară care, prin conținutul său, introduce pentru prima dată posibilitatea ca și alți cetățeni ai altor state sau apatrizi, pot fi asigurați ai sistemului public de pensii, pe perioada cât aceștia își au domiciliul sau reședința în România, având obligația să contribuie la bugetul de asigurări sociale de stat, beneficiind în același timp de prestațiile de asigurări sociale prevăzute de lege.

101

Reglementările introduse odată cu intrarea în vigoare a legii pensiilor, au constituit reforma
sistemului de pensii și au pregătit legislația de asigurări sociale românești în vederea aplicării
regulamentelor comunitare referitoare la aplicarea sistemelor de securitate socială a angajaților,
lucrătorilor independenți și membrilor familiilor acestora care se deplasează în interiorul
comunității și stabilirea procedurilor de implementare a acestora [19; 20; 183, pp. 239-244].

Reforma începută odată cu adoptarea noii legi a pensiilor a continuat cu adoptarea legilor [10; 12] privind componenta obligatorie – pilonul II și cu cea facultativă – pilonul III /anexa 26 și anexa 27/ [187, pp. 31-33].

În conformitate cu prevederile acordurilor bilaterale de securitate socială încheiate de România până la data aderării, a fost necesară amendarea și modificarea legislației de asigurări sociale în vederea reglementării situației lucrătorilor migranți cu scopul: eliminării prevederilor discriminatorii legate de cetățenie; recunoașterii și totalizării perioadelor de asigurare; instituirea unei cooperări între autoritățile și instituțiile naționale responsabile cu acordarea prestațiilor și a stabilirii modalităților de export a plății prestațiilor de securitate socială.

Pentru a beneficia de asigurările sociale de pensii, o persoană nu trebuie neapărat să fie cetățean român sau să aibă rezidența în România, ci legea obligă ca beneficiarii să aibă calitatea de asigurat în coroborare cu alte condiții stipulate de aceasta, iar drepturile de asigurări sociale cuvenite în sistemul public românesc, precum și prestațiile aferente acestor drepturi, pot fi transferate în SM unde asigurații își stabilesc domiciliul sau reședința, în condițiile reglementate prin acorduri și convenții internaționale la care România este parte, în moneda țării respective sau într-o altă monedă asupra căreia s-a convenit.

Pensiile de asigurări sociale de stat sunt definite ca drepturi bănești acordate salariaților la expirarea unei perioade determinate de activitate și la împlinirea vârstei prevăzute de lege sau în cazul pierderii totale sau în cea mai mare parte a capacității de muncă, precum și urmașilor acestei persoane [184, pp. 90-91]. Din această definiție rezultă principalele categorii de pensii reglementate în sistemul asigurărilor sociale de stat: pensia pentru munca depusă și limita de vârstă; pensia de invaliditate; pensia de urmaș.

Reforma sistemului public de asigurări sociale a făcut ca sistemul să fie organizat pe baza
următoarelor principii [28, pp. 42-43]: unicitatea pensiei, constă în faptul că o persoană poate primi
o singură pensie integrală de asigurări sociale; indexarea și compensarea pensiilor – mecanism
reglementat după 1990 prin hotărârile de guvern prin care s-au produs unele modificări ale pensiilor
sub forma creșterilor forfetare sau cu procente graduale sau uniforme; neimpozitarea pensiilor – ca
orice alte drepturi de asigurări sociale, pensiile sunt scutite de impozite potrivit reglementărilor
actuale; imprescriptibilitatea dreptului la pensie – face parte din categoria drepturilor indescriptibile.

102

Aplicarea acestui principiu înseamnă că odată ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru
nașterea dreptului la pensie, acesta nu se pierde atât timp cât s-a cerut înscrierea la pensie;
inadmisibilitatea cesiunii pensiei – dreptul la pensie nu poate fi cedat. Odată ce titularul a intrat în
posesia pensiei poate dispune liber de aceasta, pensia putând fiind urmărită în condițiile prevăzute
în dreptul comun.

În sistemul public de pensii românesc sunt acordate următoarele categorii de pensii:

pensia pentru munca depusă și limită de vârstă – se acordă asiguraților care îndeplinesc
cumulativ la data pensionarii condițiile privind vârsta standard de pensionare și stagiul minim de
cotizare în sistemul asigurărilor sociale. Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru
femei și 65 de ani pentru bărbați, atingerea acestei vârste urmând a se realiza în intervalul dintre
luna aprilie 2001 și luna martie 2015, pornindu-se de la vârstele actuale de 55 de ani pentru femei și
60 de ani pentru bărbați /anexa 28/. În prezent, stagiul de cotizare complet pe care trebuie să-l
realizeze o persoană pentru a putea beneficia de pensie înainte de împlinirea vârstei standard de
pensionare este de 25 de ani pentru femei și de 30 de ani pentru bărbați, acest stagiu urmând a crește
în timp de 13 ani la nivelul de 30 de ani pentru femei și 35 de ani pentru bărbați;

pensia anticipată – asigurații care au depășit stagiul complet de cotizare cu cel puțin 10 ani pot solicita pensie anticipată cu cel mult 5 ani înainte de împlinirea vârstelor standard de pensionare. Cuantumul pensiei anticipate se stabilește în aceleași condiții cu cel al pensiei pentru limită de vârstă. La împlinirea vârstelor standard de pensionare, pensia anticipată parțială devine pensie pentru limită de vârstă, prin eliminarea diminuării efectuate pentru cea anticipată parțială și adăugarea eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de anticipare;

pensia de invaliditate – sau pensia pentru pierderea capacității de muncă, se acordă
persoanelor care din cauza unor accidente de muncă survenite în timpul îndeplinirii sarcinilor de
serviciu ori datorită bolilor profesionale, și-au pierdut total sau în cea mai mare parte capacitatea de
muncă. Au dreptul la pensie de invaliditate și persoanele care nu mai au calitatea de asigurat la data
ivirii invalidității dar care au realizat cel puțin jumătate din stagiul de cotizare ca și persoanele mai
sus menționate;

pensia de urmaș – persoanele care au drept la pensie de urmaș sunt strâns legate de
decedat prin căsătorie (soț, soție) sau prin rudenie directă de gradul I (copii). În aceste condiții, au
dreptul la pensie de urmaș copiii și soțul supraviețuitor, dacă persoana decedată era pensionar sau
îndeplinea condițiile pentru obținerea unei pensii. Copiii au dreptul la pensie de urmaș: până la
vârsta de 16 ani; dacă își continuă studiile într-o formă de învățământ organizată potrivit legii, până
la terminarea acestora dar nu mai târziu de vârsta de 26 de ani; pe toată durata invalidității de orice

103

grad, dacă acesta s-a ivit în perioada în care se aflau în una din cele două situații mai sus menționate.

În sistemul public al asigurărilor sociale cuantumul pensiei la data înscrierii la pensie se
determină prin înmulțirea punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare cu
valoarea unui punct de pensie din luna ieșirii la pensie. Punctajul mediu anual, realizat de asigurat
în perioada de cotizare se determină prin împărțirea numărului de puncte rezultat din însumarea
punctajelor anuale realizate de asigurat în perioada de cotizare la numărul de ani corespunzători
stagiului complet de cotizare. Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărțirea la 12 a
punctajului rezultat în anul respectiv din însumarea numărului de puncte realizat din fiecare lună,
care se calculează prin raportarea salariului brut lunar, individual, inclusiv sporurile și adaosurile,
sau după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuției individuale de
asigurări sociale, la salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de Comisia Națională
pentru Statistică (CNS) /anexa 29/.

Practic formula teoretică de calcul a pensiei poate fi [144, p. 33]:

Cp ∑

  Vba i / Vbm i 

 A



E  Vpp (3.2.1)



  Sc

unde: Cp = Cuantumul pensiei



 

Vbai = Venitul mediu brut al asiguratului în anul „i” i = Anul în care subiectul a lucrat

Vbmi = Venitul mediu brut pe economie în anul „i” comunicat de CNS Sc = Stagiul complet de contribuție

A = Coeficient de acces (în funcție de tipul de pensie gen „pensie de urmaș”, de gradul de
invaliditate etc.)

E = Coeficient de elasticitate (coeficient corectabil cu 0,3% pentru lunile lucrate

suplimentar după vârsta de pensionare deci cu 3,6% pe an lucrat suplimentar)

Vpp = Valoarea punctului de pensie

Pentru o tratare complexă a sistemului de pensii în România, se pornește de la analiza
cuantumului pensiei care depinde de un șir de factori: de venitul mediu al asiguratului în fiecare an,
care din motive știute din an în an se modifică; de media venitului unui individ asigurat la nivelul
economiei; de numărul anilor de contribuție ce constituie stagiu obligatoriu; de genul de activitate;
de anumite favoruri, numite elasticitate; de nivelul dezvoltării economiei la momentul pensionării.
O tratare originală a problemei de calculare a pensiei o găsim în [144, p. 33]. Dezvoltând formula

104

de calcul, așa cum ea a fost original tratată vom, nota prin xt , x t – venitul mediu al asiguratului, al

unui asigurat la nivelul economiei naționale (sau la nivelul ramurii considerate), t  1 , 2, …, T , unde

T – numărul anilor necesari pentru atingerea stagiului complet de contribuție. Prin raportul

x t
xt

obținem cota-parte a venitului asiguratului față de media la nivelul economiei în anul t,

t  1, 2 , …, T . Pentru diferiți asigurați, în diferiți ani acest raport va fi diferit; mai mic sau mai mare

decât 1. Numim aceste „părți” puncte. În perioada 0 , T  asiguratul va acumula în total

x x x x T x

1

x

1

2

x 2

t T t

   ∑

x t x T t 1 x t

puncte, media aritmetică fiind:

1 T x t 

T

  ∑  puncte (3.2.2)

 t 1 x t 

Accesul la pensie este un vector A. La pensie asiguratul poate avea dreptul în calitate de

urmaș, de gradul de invaliditate etc. Adică A

A ,

1

A , …, A , …, A . În dependență de specificul

2 i

muncii, de importanța acesteia pentru societate, de pericolul la care este supus asiguratul etc. pensia

poate fi în baza unei legi majorată (elasticitatea pensiei). Și elasticitatea pensiei este deci un vector

E E , E , …, E , …, E

. Pentru a include în calcul toate variantele posibile în ce privește „accesul

1 2 j

la pensie”, „elasticitatea

A E , i 1 , 2 ,…, ; j

pensiei” elaborăm matricea coeficienților multiplicatori 1 ,2 ,…, /tabelul 3.2.1/.

ij i j

Tabelul 3.2.1

Matricea coeficienților-multiplicatori

Elasticitatea

E E E E

1

Accesul

A

2 j

 1

1 11

A 

12 1 j

2

2 21 22 2 j

M M M M M

A i  i 1  i2  ij i

M M M M M

A   

1 2 j

Sursa: Elaborat de autor

Deci asigurații prin coeficienții ij , i 1 , 2 ,…, ; j 1 , 2 ,…,

numărul de puncte acumulate pe parcursul asigurării în intervalul 0 ; T

exprimată:

ij  T x 

vor fi defavorizați după

. Pensia în puncte poate fi

P ij

T

 ∑

 t 1

t

x t

 puncte (3.2.3)



105

Un punct, exprimat valoric, în anul pensionării este estimat la V

exprimată în lei la constitui:

ij V  T x 

lei

punct

. Deci pensia

P ij

T

 ∑

 t 1

t  lei (3.2.4)

x t 

Stabilirea pensiei în acest mod are un șir de argumente: este luat în considerare întregul
interval de activitate a asiguratului, veniturile asiguratului, veniturile medii la nivelul economiei
naționale în fiecare an; în așa mod perioadele de criză economică a țării, inflația anilor de criză nu
influențează interesele viitorilor pensionari; se asigură o anumită echitate socială prin stabilirea unei

valori unice a unui punct de pensie. Partea slabă: coeficienții  ij , i  1 , 2,…,  ; j  1 , 2,…,  , sunt

constanți în timp. În viziunea noastră și coeficienții multiplicatori și exprimarea valorică a punctelor

de pensie trebuie să evolueze în timp, adică trebuie înlocuiți cu:

t

,

ij

i 1 , 2 ,…, ; j 1 , 2 ,…, ; t 1 , 2 ,…, T

V

t

, t 1 , 2 ,…, T

Coeficienții „Acces” (A) și „Elasticitate” (E) pot și trebuie folosiți de către autorități sub

formă de „regulatori-stimulanți” /figura 3.2.1/.

A

Intrări Ieșiri

+ Sistemul de pensionare PENSIA

E

Figura 3.2.1. Schema-bloc A – E

Sursa: Elaborată de autor

În calitate de „regulatori” în sistemul de pensionare, numit sistem reglat, servesc:

t

autoritățile guvernamentale prin stabilirea valorii V a unui punct de pensie; asigurații cu vectorii

A și E.

Pensia exprimată valoric poate fi calculată după formula:

t

P

ij

t

ij

V

T

t

tgQ (3.2.5)

t

unde unghiul Q constituie panta funcției

x  f x t /figura 3.2.2/.

t t

106

x t P – punctele realizate de către asigurat în anul t. x  P  x

t

x t

Creșterea sau descreșterea unghiului Q t

t t t

depinde de efortul asiguratului pentru a câștiga

prin muncă mai mult xt  , de autoritățile guvernamentale care pot, dacă le permite nivelul de

dezvoltare economică, să majoreze exprimarea valorică a punctului de pensie, de efortul

asiguratului pentru a beneficia de coeficientul A pentru majorarea unghiului

E

Q

t

A

cu Q , de

t

coeficientul E pentru creșterea

Q

t

, de nivelul dezvoltării economiei naționale prin care media xt

poate avea o creștere cu  xt . Creșterea valorică a punctului de pensie este o consecință a creșterii

PIB-ului, deci și a creșterii mediei tx .

f xt

0

P t x t

Q t

x t x t

Figura 3.2.2. Interpretarea grafică a punctelor în anul t

Sursa: Elaborată de autor

În consecință, nivelul pensiei poate să crească, să rămână constant sau chiar să se reducă /figura 3.2.3/.

Ca atare, pensia publică pentru vechime completă se calculează pentru întreaga perioadă contributivă în funcție de trei componente de bază: salariul brut lunar realizat de asigurat care a constituit baza de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale; salariul mediu brut realizat pe economie din fiecare lună din perioada contributivă și valoarea unui punct de pensie care se stabilește anual prin legea de aprobare a bugetului de asigurări sociale reprezentând un procent cuprins între 30% și 50% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări sociale de stat /anexa 30/.

107

+

+

INTRĂRI

+

+

t

V

x t +

Sistemul de

pensionare

A  +

PENSIA

+

Q

t

E  +

Q t

+  x t

Figura 3.2.3. Sistemul de reglare „PENSIA”

Sursa: Elaborată de autor

Cheltuielile sociale publice sunt direcționate pentru susținerea materială și morală din
partea societății: a copiilor cu capacități intelectuale deosebite, dar care sunt din familii cu un venit

redus n 1 ; a copiilor cu deficiențe fizice sau mintale, care au nevoie de o îngrijire specială, de un

tratament, de echipamente, medicamente etc. n2 ; a pensionarilor conform legislației în vigoare

n3  ; a populației în vârstă de muncă cu deficiențe fizice, mintale n4 ; a populației în vârstă de

muncă, apți de muncă, care dorește să muncească însă nu are un loc de muncă, deci sunt șomeri

n5  . Total numărul populației umane, care are nevoie de suportul societății prin asigurări sociale

constituie:

5

n  ∑ n i (3.2.6)

i1

Indicatorii demografici pot fi interpretați schematic /anexa 31/. În analizele economice per
capita, inclusiv în problemele asigurărilor sociale publice, apare necesitatea de examinare a
indicatorilor respectivi, în cazul nostru, demografici specifici (la o unitate). Multitudinea

indicatorilor o exprimăm sub forma unei matrice /anexa 32/. În linia 1 găsim cota-parte a fiecăruia
din segmentele demografice considerate în numărul total al populației umane; în linia 6 – numărul
populației din țară la un lucrător; …; numărul șomerilor ce revin la un lucrător din economia
națională.

108

Nivelul asigurărilor sociale publice este determinat de nivelul dezvoltării economiei, de cuantumul PIB-ului. Notăm PIB-ul prin Y , mărimea PIB-ului destinată asigurărilor sociale prin Y , atunci cota-parte a cheltuielilor sociale publice va constitui:

Y

Y

(3.2.7)

Mărimea (cuantumul) Y este determinată de autoritățile guvernamentale în dependență de: politica socială a guvernanților; nivelul PIB-ului; structura cheltuielilor pentru asigurările sociale publice; numărul populației beneficiare de asigurări sociale publice; politica demografică; politica economică; politicile economico-sociale din țările membre ale UE.

Asigurările sociale publice specifice medii, la un beneficiar constituie:

Y

5

y (3.2.8)

∑ ni

i1

5

productivitatea (eficiența) muncii –

Y

N

y ; la un lucrător revin:

∑ n i

i 1

beneficiari de asigurări

N

5 5

sociale publice.

Din fiecare unitate de muncă o parte este destinată beneficiarilor asigurărilor sociale

publice:

y

y

Y

5

Y Y

: 

N 5 Y

N 5

(3.2.9)

5

∑ ni ∑ n i

i1 i1

Cota-parte a Numărul

mărimii lucrătorilor

PIB-ului ce revine la

destinat un

asigurărilor beneficiar

sociale de asigurări

publice în sociale

PIB

5 5

Sau, din relația

∑ n i

i1

N 5

determinăm N 5

∑ ni

i1

și obținem:

109

5

y Y

∑ ni

i 1



5

 1 Y

y

5

 :  ∑ ni 

Y   i 1 

(3.2.10)

Y

Relația

∑ n i

i 1

o transcriem

N 5

N 5

5

1

– numărul lucrătorilor ce revin la un beneficiar

de asigurări sociale publice

y Y

 1

 m



∑ n i

i1







Y

Deci,

y

m de unde ymy

Y Y

Cuantumul asigurărilor sociale publice y este în dependență directă cu numărul

lucrătorilor ce revin la un beneficiar de asigurări sociale publice, în dependență directă cu eficiența

muncii, cu cota-parte







Y 

 a PIB-ului destinat beneficiarilor în cuantumul PIB-ului.

Y 



România, pornind de la problemele economice, sociale cu care se confruntă, trebuie să-și

elaboreze schemele sale de pensionare. La baza acestor elaborări pot fi puse schemele de tipul 1, 2, 3, 4, examinate în paragraful 2.2. Sistemul actual de pensionare din țara noastră nu este adecvat problemelor economice și sociale. Conform calculelor noastre 27 % din forța de muncă activă a emigrat din România. Modalitatea de stabilire a pensiei în România de rând cu unele priorități (exclude impactul inflației), nu întotdeauna reflectă aportul solicitantului în perioada sa activă. Pensia se determină după formula:

ijV  T X t 

Pij  

T 

∑  (3.2.11)

t 1 X t 

În economia națională salariul unor categorii de specialiști crește sub impactul unor factori

exogeni (de exemplu, lucrătorii din sistemul bancar, de asigurări de bunuri etc.). În acest caz,

cuantumul raportului

X t

se reduce: unii specialiști din economie vor fi nejustificat defavorizați
X t

atunci când vor depune cerere pentru acordarea pensiei (din cauza creșterii valorii medii X ).

Un alt aspect. Specialistul se formează în 2/3 din viața sa activă și doar 1/3 este folosit în scopuri creative. Aici se cere o revizuire a perioadei active de muncă, limita de vârstă trebuie, în viziunea noastră, să fie flexibilă. În opinia noastră, considerăm că omul poate beneficia de pensie la orice vârstă, pensia fiind în funcție de perioada activă, de contribuția plătită. Schematic modalitatea de pensionare poate fi algoritmizată /figura 3.2.4/.

110

Inițierea

Are

o pensie NU

Se acordă o pensie

la vârsta de 65 de

p

P

p

bazată pe

muncă ?

Pensia se acordă

funcționarilor

publici, salariaților,

persoanelor

independente ș.a.

ani proporțională p – exprimare valorică a unui punct de pensie;

cu durata de – coeficientul maxim; – coeficientul minim

rezidență (valorile acestuia se stabilesc printr-un studiu special).

P  f (rezidență, calificare, venitul impozabil, de momentul depunerii cererii)

Pf (vechimea muncii, nu este stabilită vârsta minimă, salariatul nu este

forțat să plece la pensie)

Persoana care continuă activitatea

după vârsta de pensionare,

sistematic este supusă unor testări

profesionale DA

Persoana care a atins vârsta de

pensionare dar continuă să

muncească își adună drepturi

suplimentare

Solicitantul devenit pensionar

poate să întrerupă pensia când

găsește o altă slujbă

Când persoana se Se acordă o primă

pensionează primește echivalentă cu o

lunar pensia sa pensie anuală

Persoana

ajunsă la vârsta

de pensionare

dorește să

muncească

NU

Se acordă

o primă

suplimentară

Figura 3.2.4. Schema-bloc „Pensia tip sistem românesc”

Sursa: Elaborată de autor

În domeniul sănătății, măsurile care se impun a fi întreprinse în perioada următoare vizează
continuarea reformei în sistemul sanitar în scopul creșterii calității vieții și apropierii de indicatorii
de sănătate și demografici ai țărilor europene membre și urmărirea cu precădere a îmbunătățirii

111

calității serviciilor medicale prin reabilitarea infrastructurii serviciilor de sănătate și prin creșterea capacității și calității sistemului medical de urgență la nivelul țării.

Persoanele asigurate sunt toți cetățenii români cu domiciliul în țară, precum și cetățenii
străini și apatrizii care au solicitat și obținut prelungirea dreptului de ședere temporară sau au
domiciliul în România și fac dovada plății contribuției la fond. Cetățenii SM sau ai țărilor cu care
România a semnat acorduri internaționale în domeniul sănătății, beneficiază de asigurare pentru
servicii medicale în condițiile stabilite de respectivele acorduri [7]. Calitatea de asigurat și

drepturile de asigurare încetează odată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de ședere în România.

Calitatea de asigurat se dovedește cu un document justificativ – adeverință sau carnet de
asigurat – eliberat prin grija casei de asigurări la care este înscris asiguratul. Aceste documente
justificative vor fi înlocuite ulterior cu cardul electronic de asigurat, care se suportă din fond.
Metodologia și modalitățile de gestionare și de distribuire ale cardului de asigurat se stabilesc de
către CNAS. Emiterea cardului electronic de asigurat se face numai prin sistemul informatic unic
integrat al sistemului de asigurări sociale de sănătate. Cardul național de sănătate reprezintă
documentul care atestă calitatea de asigurat al sistemului public de asigurări sociale de sănătate din
România, conținând informații referitoare la codul numeric personal, profesie, locul de muncă,
contribuțiile pentru asigurările sociale de sănătate, instituțiile unde acestea au fost achitate,
indicatorii stării de sănătate și evoluția acestora. Totodată legea definește cardul european de
asigurări sociale de sănătate și stabilește condițiile în care posesorii unui astfel de document pot
beneficia de asistență medicală în timpul șederii temporare pe teritoriul unui SM al UE, creându-se
astfel cadrul necesar și legal pentru ca titularul cardului european de sănătate să primească asistență
socială în aceleași condiții ca și un asigurat al SM respectiv. Inițial, acest document a fost prevăzut
a fi introdus în circulație în anul 2006, dar datorită deficiențelor de sistem acesta nici până în
prezent nu este funcțional în totalitate.

O altă componentă a securității sociale ce este reglementată de documentele comunitare o
reprezintă protecția împotriva accidentelor de muncă și bolilor profesionale, ce a fost transpusă în
legislația din România prin adoptarea Legii nr. 346/2002 [8] potrivit căreia sunt asigurați

obligatoriu și cetățenii români care lucrează în străinătate prin decizia angajatorului român și cetățenii străini sau apatrizi care lucrează pentru angajatori români, pe perioada în care au domiciliul sau reședința în România [177, pp. 112-116].

În România, prestațiile și alocațiile familiale sunt reglementate prin intermediul mai multor
acte normative, iar dreptul la prestații și alocații familiale este legat de rezidență. În conformitate cu
prevederile legii privind alocațiile de stat pentru copii [2], beneficiază de alocație de stat pentru

112

copii și copii cetățenilor străini sau apatrizilor, dacă aceștia locuiesc în România împreună cu
părinții lor, legea stabilind condițiile necesare de îndeplinit în vederea acordării plății sau suprimării
alocației de stat pentru copii. În cazul în care tutorele se deplasează în străinătate în interes de
serviciu și este însoțit de copiii care sunt beneficiari ai alocațiilor de stat pentru copii, dreptul de a
beneficia se păstrează, caz în care, plata se efectuează către părintele rămas în țară sau către o
anume persoană mandatată în acest scop. Plata acestui drept de prestație socială nu poate fi
exportată în străinătate. În cazul în care copiii sunt născuți cu handicap sau acest handicap intervine
pe parcursul vieții copilului, legea prevede și acordarea unei prestații familiale sub forma unei
prestații suplimentare.

Potrivit legii de acordare a alocațiilor suplimentare pentru familiile cu copii [3], familia
care are în întreținere doi sau mai mulți copii are dreptul la alocație suplimentară, al cărei cuantum
este în funcție de numărul copiilor. Beneficiază de alocația suplimentară familiile care au în
întreținere cel puțin doi copii în vârstă de până la 16 ani sau până la 18 ani, dacă aceștia urmează
cursurile de zi ale unei instituții de învățământ, organizată potrivit legii, sunt încadrați în gradul I
sau II de invaliditate ori sunt declarați handicapați, precum și familiile cetățenilor străini sau apatrizi
care au domiciliul în România. Pe perioada încredințării copilului într-o instituție de ocrotire, plata
dreptului la alocația suplimentară pentru familiile cu copii se suspendă. Alocația suplimentară
pentru familiile cu copii nu este impozabilă și nu poate fi urmărită silit decât în vederea recuperării
sumelor plătite necuvenit cu acest titlu. La stabilirea altor drepturi și obligații prevăzute de legislația
în vigoare nu se ia în considerare alocația suplimentară pentru familiile cu copii.

Progresele în evoluția politicii sociale externe și de securitate comune, implicarea și soluțiile alese de organizațiile internaționale și europene în rezolvarea situațiilor dificile de pe continent demonstrează că Europa se pregătește să își asume un rol substanțial în arhitectura propriei securități și să ofere modele de așezare, pe baze raționale, echitabile, a relațiilor dintre state și națiuni, prin armonizarea intereselor lor.

Pentru România, îndeplinirea criteriilor comunitare de aderare a fost un proces necesar în
primul rând din punct de vedere intern, al vieții economice și sociale românești, având în mod
evident influențe directe și asupra securității sociale naționale. Și aceasta pentru că realizarea
Planului național de aderare la UE a avut efecte în primul rând asupra spațiului românesc, a
accelerat dezvoltarea economică, a adâncit și consolidat democrația, a amplificat toleranța și
dialogul, a consolidat exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale, protecția minorităților și
identității lor etnice și culturale, a stimulat rezolvarea prin dialog și acțiuni comune a problemelor.
În paralel cu eforturile pentru îndeplinirea criteriilor de aderare România a trebuit să își asume
responsabilitatea de a formula un punct de vedere românesc, o viziune proprie asupra viitorului

113

Europei. Aceasta a fost o contribuție necesară nu numai la dezbaterea generală, care are loc în prezent, pe aceeași temă în mai toate țările europene, cât și un aport la consolidarea conceptului de securitate socială în condițiile viitoarei arhitecturi a continentului.

Asigurarea protecției sociale în România a lucrătorilor migranți, precum și a cetățenilor români aflați pe teritoriul SM, se realizează prin aplicarea regulamentelor comunitare de coordonare a sistemelor de securitate socială, în baza acordurilor bilaterale de securitate socială emise conform principiilor comunitare de coordonare. Astfel, până la data aderării României la structurile europene, cât și în prezent, instituțiile cu sarcini în domeniul aplicării măsurilor de coordonare a securității sociale, au desfășurat o reevaluare a vechilor acorduri bilaterale încheiate, iar cele care nu corespund noilor realități sunt renegociate în vederea încheierii de noi acorduri bilaterale privind regimul circulației forței de muncă, a condițiilor de securitate socială cu SM. Pentru coordonarea sistemelor de securitate socială și de aplicare a legislației comunitare privind legislația aplicabilă, au fost adoptate formularele tip utilizate ce au fost adaptate din formularele europene utilizate pentru aplicarea acordurilor bilaterale /anexa 23/.

Concluzionând, se poate afirma că la data aderării României la valențele democrației
europene, întreaga legislație românească a asigurărilor sociale a fost adaptată și aliniată la
prevederile directivelor comunitare în vederea coordonării sistemelor de securitate socială, însă, mai
sunt necesare anumite îmbunătățiri, plecând de la adaptarea cadrului instituțional, continuând cu
aspectele de ordin tehnic, și a dezvoltării capacității administrative de preluare și instrumentare a
regulamentelor privind securitatea socială, deoarece coordonarea eficientă a sistemelor de asigurări
sociale presupune, pe lângă adaptarea propriei legislații, crearea și dezvoltarea unor instituții
responsabile în acest domeniu.

3. 3. DREPTURILE DE PENSIE ÎN COMUNITATEA STATELOR DIN UE: REFLECȚII,
PROBLEME, SUGESTII

Libertatea serviciilor, a circulației persoanelor și a bunurilor în cadrul comunitar este valabilă și în cazul asigurărilor sociale, creând o piață a serviciilor sociale, în care, în ultima perioadă se manifestă o serie-ntreagă de tendințe [190, p. 55]. Ca un caz particular, în ultima perioadă, ca urmare a numărului mare de state care au aderat la principiile europene, efectul asupra problematicii asigurărilor sociale se manifestă din ce în ce mai puternic, aceasta pentru simplu motiv, că renunțarea sau alinierea sistemelor naționale de asigurări sociale în defavoarea sau pentru un anumit model european, creează în ultimă instanță unele tensiuni, din cauza fenomenelor de îmbătrânire a populației și a șomajului, care în unele SM este foarte ridicat.

Un alt fenomen, cu care se confruntă politica socială europeană [131], este determinat,
între diferite state, de migrația muncitorilor care dispun de nivele diferite de pregătire, cu precădere

114

spre cele mai dezvoltate și care conduce în ultimă instanță la dezechilibre în cadrul acestora,
punându-se întrebarea firească cum poate fi rezolvată această problemă, în condițiile acestui exod
dintre nou aderat spre democrație autentică. La această întrebare, răspunsul nu poate veni decât din
partea actorilor acestei piețe, în felul cum vor fi coordonate sistemele de asigurări sociale care
încasează cotizațiile sociale respective, aceasta în condițiile în care un cetățean, de-a lungul întregii
carieri poate desfășura activități producătoare de venit în mai multe state membre [143, p. 28].

Astfel se poate afirma că asigurările sociale reprezintă acele activități ale statului îndreptate într-o anumită direcție în sensul modificării caracteristicilor sociale ale activității [103, p. 22] sau pot fi reliefate prin intermediul unor activități desfășurate de stat pe baza unor strategii, programe și proiecte menite să influențeze într-o anumită măsură bunăstarea individuală, familială sau a colectivității în ansamblu [143, p. 5].

La nivelul UE politica privind asigurările sociale este reprezentată de legislația europeană a
muncii îndreptată spre lupta împotriva discriminărilor de orice natură, prin aplicarea unor dispoziții
cu referire la starea de sănătate, cultură și educație, fiind în cele din urmă problema fiecăruia dintre
SM, al cărui sistem de securitate socială este rezultatul a multor secole de lupte politice și
dezvoltare. Ea va trebui să respecte această diversitate de tradiții, evoluții, puncte focale și metode,
prioritatea fiecărui SM va diferi prin politica competiției iar acele probleme sociale pentru care nu
se poate găsi o soluție satisfăcătoare trebuie să fie tratate la nivel european, în acest sens SM
determinând sferele de acțiune, metodele, mijloacele și ritmul dezvoltării socio-politice.

Un alt considerent care trebuie avut în vedere în elaborarea unui model de asigurări sociale la nivel de UE și SM este acela al cotizațiilor sociale și al beneficiilor acestora care diferă fundamental de la un stat la altul.

Libera circulație a produselor, serviciilor și a forței de muncă nu poate să nu aibă urmări în
cadrul politicii sociale a SM, prin însăși lipsa de discriminare între muncitorii oricărei alte țări față
de cei ai țării de rezidență ce trebuie să conducă la drepturi egale pentru ei și familia lor, legislația
europeană având în primul rând în vedere egalitatea între muncitori, indiferent de orientările
acestora, securitatea și protecția socială a lor, prin asigurarea unui nivel de viață ridicat, pentru care
nu există dispoziții clare în acest sens, iar sistemul de protecție socială prin pensii rămânând la nivel
național, aceasta deoarece la nivel de UE nu putem vorbi decât de reglementări juridice [135, p. 15].

Sub aceste aspecte, cel juridic, regulamentele comunitare sunt direct aplicabile și
obligatorii în toate elementele lor, iar în cazul unor conflicte între legislația unui SM și cea
comunitară, va prevala cea din urmă [17; 18]. În cadrul acestor norme juridice [19; 20] sunt
cuprinse sistemele publice de pensii, sistemul de asigurare pentru accidente de muncă și boli
profesionale, acoperind ca riscuri de securitate socială accidentele de muncă, bolile profesionale,

115

prestațiile de invaliditate, pensii pentru limită de vârstă, anticipate și anticipate parțiale, pensii de urmaș și ajutoarele în caz de deces.

Legislațiile naționale stabilesc tratamentul de securitate socială aplicat străinilor sau
reglementează diverse situații, ce pot apărea pe teritoriul altui stat, pentru cetățenii lor. Așa cum am
arătat în primul capitol, sistemele de securitate socială sunt diferite, dezvoltarea lor având la bază
perioadele istorice parcurse diferit, tradiții și obiceiuri specifice și total diferite, unele de altele.
Sistemele de securitate socială naționale sau regionale au evoluat independent, reflectând istoria
economică, politică, socială, geografică și culturală a fiecărui teritoriu. Chiar dacă au existat legături
și influențe reciproce, în două teritorii naționale nu există exact același sistem de securitate socială.

Majoritatea legislațiilor naționale de securitate socială prevăd că responsabilitatea statului național încetează atunci când potențialul beneficiar de prestații sociale își stabilește reședința permanentă în afara teritoriului său. Aceste prevederi nu pot fi considerate ca xenofobe [122], ci sunt explicate istoric, deoarece convertibilitatea internațională a monedelor s-a realizat foarte greu, chiar în prezent existând dificultăți în acest domeniu.

În cadrul sistemului românesc de asigurări sociale, CNPAS, este desemnată: (1) instituție competentă pentru aplicarea dispozițiilor privind determinarea legislației aplicabile; (2) organism de legătură pentru: (a) stabilirea indemnizațiilor pentru incapacitate temporară de muncă determinată de boli profesionale și accidente de muncă; (b) stabilirea prestațiilor în natură în caz de boală profesională și accident de muncă; (c) stabilirea pensiilor pentru limită de vârstă/anticipate și anticipate parțiale/invaliditate și de urmaș; (d) acordarea ajutoarelor de deces.

Față de prestațiile acoperite pentru riscurile amintite mai sus, actele juridice [19; 20] nu sunt aplicabile asistenței sociale și medicale, prestațiilor acordate victimelor de război și altor prestații acordate prin legi speciale.

Riscurile acoperite se referă numai pentru cetățenii SM ale UE, precum și în cazul
cetățenilor statelor terțe, care au reședința legală pe teritoriul unui stat membru și circulă în
interiorul UE. Pentru România, câmpul teritorial de aplicare este funcțional cu data de 1 ianuarie
2007.

Ca urmare, între legislațiile interne pot să apară conflicte, ce pot fi rezolvate prin coordonarea sistemelor legislative naționale în domeniul securității sociale. Fără o conexiune între legislațiile naționale de securitate socială, astfel de efecte negative pot să apară când legislațiile naționale de securitate socială fac deosebire între solicitanți pe baza cetățeniei, doar cetățenii respectivelor țări fiind îndreptățiți la prestații [76, pp. 11-13].

116

O altă regulă dezavantajoasă, prevăzută de multe sisteme naționale, stabilește că prestațiile sunt plătite numai persoanelor care domiciliază în țara respectivă. Deci, migranții care locuiesc în alte state, în special după pensionare, nu primesc aceste prestații [77, p. 39] /anexa 34/.

Dacă dreptul poate fi stabilit, fără a fi necesară totalizarea cu perioadele de asigurare sau
echivalente acestora realizate în alte SM, se efectuează dublul calcul [196, p. 13], primul constând
în stabilirea pensiei naționale – care cuprinde numai stagiile realizate conform legislației proprii; –
cel de-al doilea calcul constând în stabilirea pensiei comunitare aplicând metoda totalizării –

proratizări, luându-se în calcul toate perioadele confirmate de instituțiile de profil din SM unde lucrătorul în cauză și-a desfășurat activitatea, parcurgându-se următoarele faze: (a) se calculează pensia teoretică unde se iau în calcul toate perioadele de asigurare prin efectuarea calculului prevăzut de legislația națională; (b) calculul pensiei proratizate (proporționale) aferentă perioadelor realizate în fiecare SM /anexa 35 și anexa 36/.

În dreptul securității sociale, criteriile care stabilesc domeniul de aplicare al unui sistem național de securitate socială sunt numite reguli de conflict, ce au un caracter unilateral [76, p. 17] ce intervine atunci când două state folosesc reguli de conflict diferite, așa cum am încercat să exemplific mai sus.

Când două state aplică reguli de conflict diferite, intervine conflictul de legi, astfel, când
unei persoane i se aplică prevederi ale mai multor legislații naționale de asigurări sociale apare
conflictul pozitiv de legi, iar atunci când acelei persoane nu i se poate aplica nici o legislație
națională de protecție socială, apare conflictul negativ de legi, caz în care ar putea conduce la o
diminuare a fenomenului migrației forței de muncă. În condițiile mobilității internaționale ce poate
atinge un grad înalt pe termen scurt sau lung de circulație, aceste restricții nu-și mai regăsesc
aplicarea. Depășirea acestor obstacole se poate realiza numai prin mecanismul cooperării
internaționale care se realizează prin încheierea de acorduri internaționale care trebuie să asigure
cadrul legal necesar coordonării la nivel internațional al legislațiilor naționale privind asigurările
sociale [122, p. 38].

La baza încheierii acordurilor internaționale, din punct de vedere al coordonării sistemelor de asigurări sociale, stau o serie de criterii care trebuie să îndeplinească cel puțin două funcții: (1) coordonarea prevederilor din legislațiile naționale care să conducă în așa fel încât să nu apară conflicte de legi în aplicarea sistemelor de protecție socială, nici situații de lipsă, nici „exces” de protecție; (2) garantarea fiecărui cetățean a drepturilor de asigurări sociale deja obținute în conformitate cu sistemul propriu de protecție socială, iar aceasta din urmă trebuie să fie garantată indiferent de locul de rezidență [122, p. 42].

117

Condițiile de pensionare în fiecare stat, tradițional, pe parcursul istoriei, au evoluat, s-au
modificat sub presiunea anumitor argumente; sunt rigide, țin de tradiții, de condițiile specifice
geografice, demografice, economice etc.; servesc stimulente, antistimulente în procesul gestionării
forței de muncă pe parcursul întregii activități social-utile a individului. Încercarea unor autori de a
elabora pentru cele 27 de țări ale UE o Politică de Pensionare Comună (PPC) [19], similar PAC,
care în anul 1957 a fost pusă la baza inițierii UE, este mult discutabilă. Dacă o PPC ar fi fost pe cât
de necesară pe atât de reală, apoi în cei 50 de ani de existență a UE această PPC deja exista. Și
eforturile României propuse de unii autori [150] de a „copia” politicile de pensionare din unele țări
din UE, nu sunt binevenite pentru România. În acest caz România cu condițiile sale climaterice, cu
apele curative, cu aerul de la munte, de la mare, ar putea să se transforme într-un „refugiu” pentru
unii imigranți cu pensia achitată de către România. În viziunea noastră, politica de pensionare în
România trebuie, în primul rând, să îi favorizeze pe cetățenii români; în rest, în măsura
admisibilului, să participe la acoperirea unor pensii pentru imigranți sub nivelul țărilor membre ale
UE. În unele țări membre ale UE prestațiile sunt plătite numai persoanelor care domiciliază în țara
respectivă. Deci, imigranții după pensionare, nu primesc aceste prestații [77]. România, fiind

membră a UE, este obligată să accepte regulile (condițiile) de pensionare care au devenit deja
comune și nu numai acestea; trebuie să-și optimizeze prestațiile pentru acoperirea pensiilor, pornind
de la interesele și motivațiile sale naționale. Pentru stabilirea principiilor de elaborare a politicii de
pensionare, parametrii puși la baza calculării pensiilor în diferite țări sunt diferiți /anexa 37/.

Sistemul de pensionare din România poate fi adaptat la cele din țările membre ale UE după

următoarele principii: stagiul de cotizare complet al aspiranților la pensie în România = max T S

1 S27

2 ;

cota-parte din stagiul minim necesar de cotizare pusă la baza calculării pensiei a aspiranților la

pensie în România = min TS3 ; limitele de vârstă pentru aspiranții la pensie în România

1 S27

= maxTS 4 ; perioadele minime a locului de angajare în România pentru cetățeni din alte state =

1 S27

max T ; perioadele minime a locului de reședință în România =

max T ; perioadele minime a

S5 S6

1 S27 1 S27

desfășurării activităților economice în România = maxTS7 ; perioadele maxime de deplasare din

1 S27

România a altor cetățeni cu activități economice în România = min TS8

1 S27

Procedând în așa mod, România nu creează situații de pensionare incompatibile cu
sistemele din țările membre ale UE, însă își minimizează „povara” pentru prestația pensiilor
imigranților. De asemenea, pot exista reglementări conform cărora dobândirea sau calcularea
prestațiilor sunt condiționate de realizarea unor perioade de asigurare, angajare sau domiciliu,

118

numai perioadele realizate în condițiile legislației acelei țări sunt luate în considerare. Astfel, lucrătorul migrant poate să nu fie îndreptățit la prestații sau poate primi o prestație mai mică decât dacă ar fi rămas în țara de origine.

Așa cum am arătat, majoritatea statelor își restrâng responsabilitatea în domeniul securității
sociale la teritoriul național sau la proprii cetățeni. Legătura dintre sistemul de securitate socială și
teritoriul statului respectiv este cunoscută ca principiul teritorialității. Principiul teritorialității joacă
un rol important în domeniul securității sociale. În concordanță cu acest principiu, dreptul securității
sociale se aplică numai faptelor petrecute în interiorul frontierelor naționale, ceea ce înseamnă că
responsabilitatea statului este restrânsă doar la persoanele care sunt cetățeni sau rezidenți ai acestuia
sau riscurilor produse pe teritoriul statului respectiv. Urmare a acestui principiu, obligația de plată a
prestațiilor contributive este limitată de teritoriu, dacă celelalte condiții pentru plata acestor prestații
sunt îndeplinite. Deci, relația între teritoriul unui stat și persoană, între prestații și contribuții, este
guvernată de legislația acestui stat. Pentru stabilirea și plata unei prestații într-un SM pentru un alt
SM, trebuie să se țină seama de către lucrătorii migranți a unor măsuri ce sunt impuse de acest
aspect și anume, în primul rând, că este supusă legislației unui singur SM la momentul solicitării
acolo unde își are reședința, excepția intervenind numai în cazul în care lucrătorul în cauză este
asigurat atât conform legislației SM în care desfășoară activitate salarială, cât și conform legislației
în care desfășoară activitate independentă.

Calitatea de SM începând cu 1 ianuarie 2007, pentru România, presupune ca asigurații
sistemului public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cei ai sistemelor de pensii
neintegrate, cei ai sistemului de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale cuprinși în
acest sistem atât obligatoriu cât și facultativ, precum și studenții cuprinși în cursurile învățământului
de zi, să fie asigurați prin efectul documentelor comunitare ale tuturor SM. Formularele comunitare
utilizate pentru stabilirea dreptului de pensie și de punere a acesteia în plată sunt cele cuprinse în
anexa 33. De aceeași calitate beneficiază toți asigurații sistemelor care au avut această calitate
dobândită anterior datei aderării, membrii de familie și urmașii acestora, precum și lucrătorii
frontalieri, chiar dacă aceștia nu au reședința în România, raza teritorială a asigurării fiind
determinată de sediul fix și permanent al locului de muncă sau de locul unde se desfășoară
majoritatea activităților profesionale, certificat în baza declarației persoanei în cauză.

Ca regulă generală în vederea determinării legislației aplicabile pentru lucrătorul care
desfășoară o activitate profesională salariată sau independentă este aceea a aplicării legislației
statului în care se desfășoară activitatea respectivă, iar pentru lucrătorii migranți care desfășoară
simultan activitate profesională pe teritoriul a două sau mai multe SM. Se consideră că toate
activitățile desfășurate sunt realizate pe teritoriul SM a cărui legislație este aplicabilă. În interesul

119

anumitor categorii de persoane (cele detașate) pot fi convenite de comun acord, înțelegeri bilaterale între părțile implicate.

Pentru coordonarea procesului de acordare a prestațiilor de asigurări sociale, persoana
îndreptățită se adresează unei singure instituții, în acest caz cererea este opozabilă tuturor
instituțiilor legislației cărora persoana respectivă a fost supusă în decursul carierii. Pentru prestațiile
de natura pensiilor, drepturile trebuie să fie stabilite simultan în baza cererii care devine unică
pentru toate SM a căror legislație este aplicabilă lucrătorului pentru perioadele de asigurare realizate
în cadrul acestora. Excepții de la principiul coordonării sunt regăsite în cazurile în care persoana
îndreptățită solicită amânarea acordării prestațiilor de bătrânețe la care ar fi avut dreptul în baza
legislației unuia sau mai multor SM precum și în cazul în care persoana îndreptățită nu îndeplinește
simultan condițiile legale pentru acordarea unei prestații, de către toate legislațiile SM la care a fost
supusă, dar îndeplinește cel puțin condițiile prevăzute de legislația unuia dintre acestea.

În vederea acordării prestațiilor, respectiv în vederea recunoașterii dreptului la prestații,
fiecare dintre instituțiile implicate realizează separat totalizarea perioadelor de asigurare, ținând
cont de ansamblul perioadelor de asigurare sau echivalare a acestora, realizate de lucrător în baza
legislațiilor tuturor statelor membre la care acesta a fost supus. Luarea în considerare a perioadelor
realizate conform legislației altor SM se face în măsura în care este necesar pentru completarea
perioadelor de asigurare sau echivalente proprii, pentru a dobândi, menține, redobândi dreptul la
prestații, cu condiția ca aceste perioade să nu se suprapună, luându-se în calcul și perioadele de
asigurare sau echivalente acestora realizate de persoana în cauză anterior datei acordării. În situația
suprapunerii perioadelor de asigurare, pentru valorificarea, în vederea obținerii unei prestații, se ține
cont de perioadele de asigurare obligatorii, voluntare și facultative caz în care se valorifică perioada
din baza asigurării obligatorii precum și în cazul de perioadă asimilată care coincide cu perioada
obligatorie de asigurare și numai atunci când este supusă mai multor legislații din SM, perioada
asimilată este luată în considerare numai de către instituția SM la a cărui legislație asiguratul a fost
supus cu titlu obligatoriu ultima dată, anterior realizării acestei perioade.

Datorită faptului că nu în toate SM, perioadele de asigurare sunt exprimate în aceleași unități cu cele utilizate de legislația SM care efectuează totalizarea, transformarea necesară în scopul totalizării trebuie efectuată conform regulilor de conversie care variază în funcție de numărul de zile de lucru în cursul săptămânii pentru lucrătorul salariat – șase zile, cinci zile, sau șapte zile, lucrătorului independent aplicându-i-se obligatoriu săptămâna de șase zile, acestea urmând a fi aplicate asupra totalului perioadelor de asigurare sau echivalente acesteia confirmate prin formularele E 205 /anexa 33/.

120

În aceste condiții, alinierea sistemului românesc de asigurări sociale la principiile
coordonării sistemelor naționale ale SM, trebuie să se realizeze ținând cont de principiile care
guvernează acest aspect în care trebuie să se conceapă și să se aplice un mod unitar de stabilire a
beneficiilor pentru limită de vârstă, pentru vechime realizată în decursul vieții active pe teritoriul
mai multor SM. După cum am arătat în cadrul primului capitol, fiecare SM posedă propriul regim
de calcul și stabilire a beneficiilor pentru asigurări sociale, fie pentru invaliditate, urmași sau
bătrânețe, care încă nu a fost aliniat la un standard unic, acesta din varii motive, plecând de la o
diversitate foarte mare de sistem, atât în funcție de standardul de viață care în unele SM a condus la
o vârstă de acordare mai înaintată a acestor beneficii, cu un procent al ratei de înlocuire
pensie/salariu mai mare, atât în funcție de formula de calcul a pensiei și bineînțeles nu în ultimul
rând, al limitei minime de vârstă de acordare a dreptului precum și a formelor de pensie acordate
(pensie de retragere, parțială, anticipată etc.). Plecând de la aceste considerente, se constată că în
prezent, principiul coordonării sistemelor de asigurări sociale de pensii, trebuie să fie restructurat și
adus pe cât posibil la același standard în ceea ce privește vârsta, stagiul minim și maxim necesar,
formula de calcul a beneficiului, a ratei de înlocuire beneficii/pensie și a modului de transfer între
SM a acestor drepturi prin simplificarea circuitului coordonării.

Ca stat membru al UE, începând cu anul 2007, România trebuie să propună și să-și adapteze legislația de asigurări sociale din ceea ce privește modul de stabilire, acordare și transfer a drepturilor de natura prestațiilor sociale în concordanță deplină cu statutul de țară membră aliniindu-se la principiile care guvernează acordarea acestora.

În concluzie, alinierea sistemelor sociale din SM și implicit cel românesc, pentru lucrătorii migranți reprezintă una dintre cele mai importante probleme pe care UE trebuie să le aibă pe ordinea de priorități cu ocazia diferitelor Consilii, iar integrarea sistemelor naționale de asigurări sociale ar trebui măcar să fie realizată pentru segmentul reprezentat de lucrătorii ce se deplasează în interiorul spațiului comunitar european.

SINTEZA REZULTATELOR OBȚINUTE

În teză sunt examinate asigurările sociale, conținutul, structura și clasificarea acestor tipuri
de prestații, factorii care influențează asupra schemelor de asigurări sociale, sunt analizate
principalele scheme de pensii și evoluția acestora în cadrul UE; este propusă o tratare complexă a
schemelor de asigurări sociale, și anume, este elaborată, plecând de la unele scheme de pensii din
SM a UE, schema asigurărilor sociale din România fiind modelată sub formă de schemă-bloc,
evidențiind regulatorii „Acces” și „Elasticitate”. Calitatea socială este tratată sistemic; factorii:
mediul social, economic, ambiant, educațional, cultural, științific, recreativ, tehnologic, calitatea
locurilor de muncă constituie intrările în sistem, calitatea socială – ieșirile sistemului; politica de

121

ocupație a forței de muncă, economică, socială, educațională, ecologică, a dezvoltării tehnico-
științifice constituie conexiunea inversă; prin tratarea cibernetică a procesului de menținere a
calității de persoane economic active, este argumentată necesitatea recalificării forței de muncă din
contul cotizațiilor țărilor comunitare într-un fond de perfecționare a forței de muncă, în acest sens
printr-o tratare sistemică, s-a realizat un sistem de reglare a procesului de utilizare a forței de muncă
în cadrul UE rezultând condițiile necesare de „supraviețuire” a firmelor în mediul concurențial,
datorită fluxului de forță de muncă și reflux de bani în România. Un loc aparte în lucrare aparține,
analizei impactului negativ al importurilor asupra potențialului asigurărilor sociale, a modului,
cum, creșterea asigurărilor sociale contribuie la creșterea cererii, prin dependențele Cerere-
Income, cu scopul direct al perfecționării schemelor de asigurări sociale iar din expunerea celor
patru modele-etalon sub formă sistemică a fost propusă constituirea unei scheme etalon pentru
România, schemă modelată sub formă de schemă-bloc, la nivel de principii, concepții.

În teză se propune o nouă viziune și o nouă tratare a situației economice a României ultimilor ani, în mod analitic fiind determinat rolul asigurărilor sociale asupra dezvoltării în ansamblul economiei naționale. Este argumentată necesitatea ca România să-și revadă politica de pensionare a forței de muncă, lăsând flexibilă vârsta celor care „trebuie” să se pensioneze. În teză sunt evidențiate părțile slabe în schema de pensionare în România fiind propuse unele soluții pentru îmbunătățirea și flexibilitatea acesteia.

Teza este bine structurată atât metodologic cât și conceptual, prezintă argumente în favoarea dezvoltării asigurărilor sociale din România în contextul integrării în Uniunea Europeană. Teza prezintă interes atât pentru practicieni, cât și pentru instituțiile abilitate în implementarea reformei în domeniul pensiilor și alinierii acestor politici la nivelul cerințelor europene.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

În baza studierii literaturii de specialitate a situației asigurărilor sociale în România, în țările din comunitatea statelor UE, concluzionăm:

1. Asigurările sociale reprezintă unul dintre cel mai important pilon al politicilor economice,
o preocupare permanentă a îmbunătățirii și dezvoltării acestui segment de către statele moderne.
Asigurările sociale au ca scop principal, acordarea unui sprijin din partea comunității acelora care
dintr-un motiv sau altul sunt în imposibilitatea de a dispune de resurse proprii necesare subzistenței
sau unei îngrijiri medicale adecvate, sunt o instituție cu caracter juridico-politic, orientată către toți
membrii societății, o relație statuată pe norme recunoscute și reglementate; în toate domeniile de
operare și aplicare; ca o organizație de administrare și executare în vederea realizării acestor
instrumente și elementele necesare atingerii obiectivului, se bazează pe efortul întregii națiuni, ce

122

are ca fundament, existența, dezvoltarea și funcționarea unui sistem de compensare general, care diferă ca mod de organizare și resurse de care dispune.

2. După sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, problema asigurărilor sociale ca parte a
unui întreg al protecției și securității sociale, în special în țările dezvoltate economic, a evoluat
într-un ritm rapid, acoperind din ce în ce mai toate problemele sociale, concomitent cu cuprinderea
în totalitate a categoriilor de salariați; are loc înlocuirea vechiului concept de asigurare cu un nou
concept cu un spectru mai larg al cuprinderii, acela de securitate socială, bazat pe repartizarea
veniturilor; nevoia de asigurare socială a apărut din necesitatea ca populația umană să fie mereu
protejată împotriva diverselor fenomene socio-economice care ar putea surveni în timp ca urmare a
pierderii locului de muncă sau chiar a capacității sale de muncă, și nu în ultimul rând, de a avea un
venit garantat pentru perioadele când acesta nu poate fi realizat din multiple motive care nu țin
întotdeauna de voința lor.

3. Asigurările sociale sunt o parte componentă a protecției sociale ce se realizează pe bază
de contribuții; reprezintă o formă specială de protecție pe care societatea o poate acorda membrilor
săi aflați în dificultate; oferă un sprijin ce înlocuiește efectele riscurilor economice în caz de
pierderea veniturilor datorită diverselor cauze, datorate îmbolnăvirilor, pierderii capacității de
muncă pentru vârstă înaintată sau chiar datorită pierderii locului de muncă – șomaj; au o dublă
semnificație, odată pot fi un tip de securitate socială iar alteori pot reprezenta un sector al politicilor
sociale, chiar mai mult, în literatura de specialitate este considerat faptul că aceste aspecte pot fi
interschimbabile; sunt acelea care pun accentul pe fondul de asigurări sociale fiind diferite de
bugetul de stat, mărimea beneficiilor este corelată direct cu cea a contribuțiilor, administrarea
fondului se bazează pe mai multe instituții sociale-patronat, guvern și sindicate; acoperă întreaga
populație ce contribuie la bugetul public, beneficiile au un nivel relativ constant, scăzut, ce sunt
suportate din acest buget, statul fiind unicul administrator al sistemului ce stabilește atât tipul cât și
nivelul venitului.

4. Schema publică de pensii bazată pe conturi naționale (NDC) este un plan național definit
pe bază de contribuții ce poate să ofere fiecărui contributor un cont individual în care se colectează
contribuțiile ajustate cu indicele de inflație; beneficiile sunt direct legate de contribuții, stagiile de
cotizare pot fi valorificate în orice țară membră UE cu condiția alinierii la această schemă a tuturor
țărilor; favorizează mobilitatea muncii, gradul de ocupare și oferă nivelul cel mai ridicat de echitate,
prin reducerea inegalităților privind beneficiile diverselor generații și a distorsiunilor de pe piața
muncii; reprezintă avantajul unor costuri minime de administrare ale sistemului PAYG; reflectă o
gândire flexibilă a factorilor de decizie care în loc să se confrunte cu evaziunea fiscală, datorii,
penalizări și ștergeri de datorii și, în ultimă instanță să acorde subvenții bugetului de pensii, se

123

preferă să participe direct, alimentându-l; creează o bună premisă pentru creșterea economică, reprezintă voința politică a guvernului de a avea o politică de încurajare a creării de locuri de muncă prin menținerea unei fiscalități scăzute pentru un loc de muncă.

5. Asigurările sociale pentru șomaj reprezintă o formă specială și mai recentă de protecție
venită în sprijinul celora care dintr-un motiv sau altul, și-au pierdut locul de muncă, ca urmare a
restructurării sau desființării pentru care, se acordă o compensație, denumită ajutor de șomaj, pentru
o perioadă limitată de timp; fiecare țară și-a creat propriul sistem de protecție socială privind
persoanele aflate în șomaj, cele mai multe, nu acordă acest sprijin financiar persoanelor care nu s-au
prezentat într-o perioadă de timp la instituțiile coordonatoare cu acest segment al securității sociale
în vederea înscrierii sau persoanelor care nu sunt apte de muncă; protecția socială a șomerilor se
realizează de către fiecare stat prin două categorii de măsuri: active și pasive. Asigurările sociale de
șomaj reprezintă sistemul în cadrul căruia sumele acordate se pot grupa în funcție de destinație
astfel: de asigurare și de asistență pentru șomeri. Indemnizația de șomaj are funcția de asigurare
deoarece are rolul de a oferi un supliment sau o completare a mijloacelor de trai pentru o perioadă
determinată, în măsura în care persoana care o încasează dovedește că este șomer și că realizează
venit sub un anumit nivel. Indemnizația de șomaj, prin funcția sa activă, contribuie la diminuarea
costului social al sistemului de protecție, la creșterea veniturilor fiscale ale statului, ca aport al
noilor lucrători proveniți din rândul șomerilor.

6. Asigurările sociale de sănătate reprezintă un complex de măsuri luate de stat pentru
prevenirea bolilor, întărirea și refacerea sănătății, prelungirea vieții și a capacității de muncă a
oamenilor; prevede dreptul la ocrotirea sănătății este garantat; statul este obligat să ia măsuri pentru
asigurarea igienei și sănătății publice; organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări
sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale
și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a
persoanei se stabilesc potrivit legii. Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de
ocrotire a sănătății populației care reglementează îngrijirea medicală a salariaților și a altor categorii
de persoane prin intermediul serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare și
dispozitivelor medicale, urmărindu-se îndeplinirea de calitate a acestor prestații de către casele de
asigurări sociale de sănătate ce funcționează pe baza fondurilor constituite în acest scop și o formă
specială în cadrul politicii sociale a fiecărui stat, a cărei componentă specifică poate fi astfel
reliefată. Asigurările sociale de sănătate în mai toate țările lumii sunt de tip transfer în flux,
denumite și redistributive, organizate asemănător cu sistemul general de impozite – pay-as-you-earn
– PAYE – plătești pe măsură ce câștigi.

124

7. După o perioadă de peste patru decenii de societate puternic centralizată și cu o
economie socialistă de comandă, România se află, în prezent în plină economie de piață funcțională.
Statul bunăstării comunist a fost diferit de cel capitalist bazat pe economia de piață, din care
amintim câteva caracteristici obligativitatea legală de a munci prin ocuparea deplină a forței de
muncă; asigurarea unei bunăstări colective, care masca sărăcia și folosirea redistribuirii veniturilor
pentru compensarea inegalităților rezultate din salarii, beneficiile erau strict legate de muncă,
întreprinderile jucând un rol important în furnizarea bunăstării; un sistem de asigurări sociale
atotcuprinzător, servicii sociale gratuite (educație și sănătate); mai puțin asigurări de șomaj, care
acesta nu era admis ca existând legal; lipsa unui sistem de ajutor social bine determinat; dinamica
cheltuielilor sociale ca procent din PIB în România a cunoscut o ușoară creștere, datorată nivelului
redus al cheltuielilor sociale în comparație cu celelalte țări europene; politica socială, s-a dezvoltat
în context comunitar, ca o reacție la consecințele negative ale pieței la nivel comunitar, intervenția
în domeniul social s-a dezvoltat ca parte a unui proces de construcție a pieței unice în sine.

8. Schemele de asigurări sociale traversează perioada marilor schimbări de structură,
caracterizată printr-o multitudine de principii ce diferă în funcție de dificultățile ce urmează să fie
acoperite, ca urmare a evoluției societății în ansamblul său; apar o serie de tendințe majore
îndreptate spre studierea diverselor probleme cu care se confruntă schemele de asigurări sociale și
pensii, a protecției asigurărilor sociale a șomerilor și nu în ultimul rând al finanțării întregului
sistem de protecție socială; efortul majorității țărilor europene diferă de la un stat la altul; țări care
au reformat integral sistemul de asigurări sociale conducând la schimbarea radicală a schemelor de
pensii de bază; țări care au reformat instituțional schemele statutare suplimentare; țări care au
început procesul propriu-zis de reformă a asigurărilor sociale de pensii; țări care se află la stadiul de
tratative și cercetare cu partenerii sociali în găsirea unui punct comun în demararea procesului de
reformă. Asigurările sociale ale șomerilor este îndreptată mai ales pe încadrarea acestora pe fondul
aplicării concomitente a unor măsuri necesare recăpătării și menținerii calității de persoană activă
decât prin acordarea directă a ajutorului de șomaj către acestea. Principiul de bază al reformei
sistemelor de asigurări sociale îl constituie reducerea presiunii asupra intervenției statului cu
consecințe directe în creșterea eficienței politicilor social-europene.

9. Concomitent cu reforma sistemelor redistributive de pensii are loc găsirea unor noi
metode și programe care promovează menținerea vieții active a unor persoane aflate în impas
precum și a persoanelor care se află în incapacitate parțială de muncă. Evoluția indicatorilor
demografici pe termen lung va avea o serie întreagă de efecte negative atât asupra veniturilor cât și
cheltuielilor sistemelor publice de asigurări sociale de pensii, dar și asupra altor cheltuieli sociale
publice, cum ar fi însăși piața muncii cu implicații indirecte, asupra pieței de capital. Principiul care

125

guvernează sistemele de pensii redistributive face ca un grup activ de pe piața muncii ce este în
continuă scădere să echilibreze un grup de populație retrasă de pe piața muncii care este în continuă
creștere. În multe țări este creat un sistem de asigurări de pensii în care sunt incluși doar salariații
din sectorul public ca o condiție generală, pentru acordarea pensiilor de asigurări sociale stau
următoarele principii: al rezidenței, al contribuției și al vârstelor standard de pensionare.

10. Ca regulă generală, beneficiile din sistemul de asigurări sociale de pensii sunt finanțate
din fonduri constituite exclusiv din contribuții: fondurile de pensii sunt create și organizate pe baza:
principiul pay-as-you-go (PAYG); principiul fondurilor de acumulare; ambelor principii.

Reformarea schemelor publice de pensii, apare ca o necesitate și ca un răspuns pentru acordarea
unor prestații cât mai adecvate, aceasta pentru a asigura un standard de viață decent beneficiarilor
contributori. Politicile pe care le promovează, încurajează SM în vederea reformării sistemelor de
pensii prin garantarea unui nivel minim adecvat al veniturilor din pensii pentru toți beneficiarii, cu
precădere în combaterea sărăciei persoanelor în vârstă; abordarea unor politici alternative au
rezultat direct în siguranța că marea majoritate a oamenilor câștigă drepturi de pensie suficiente
pentru a nu avea nevoie de prestațiile colaterale; asigurarea viabilității financiare a sistemelor de
pensii.

11. Trecerea de la prima schemă de finanțare la cea de-a doua este o sarcină foarte dificilă,
deoarece necesită o nouă mentalitate la nivelul guvernelor, al fondului național de pensii, al
companiilor locale de asigurări, al sistemului bancar, al domeniului bursier și, bineînțeles, al
firmelor particulare. Țările dezvoltate sunt în situația de a opta pe termen lung în favoarea unor
planuri de contribuții definite, independente de managementul firmelor și bazate pe costuri de
capitalizare individuale, cu drepturi depline și imediate, cu transferabilitate și finanțare deplină,
pentru a realiza un raport dezirabil între pensia medie și salariul mediu, astfel de scheme ar trebui să
opereze cu rate variabile de contribuție, în funcție de creșterea salariului, de profitul cumulativ al
investiției care intră în contul salariatului și de nivelul beneficiului de pensie vizat.

12. O tratare complexă a schemelor de asigurări sociale trebuie să permită transformarea
cheltuielilor efectuate din bugetul de asigurări sociale sau uneori din bugetul de stat într-un
mecanism economic ale cărui pârghii trebuie să aibă un caracter regulator în corelație directă cu
multiplele procese economice din economia națională. Protecție socială națională din România s-a
constituit treptat începând cu primele decenii ale acestui secol, când au fost instituite primele măsuri
legislative. Sistemul a fost îmbogățit, perfecționat și reformat oarecum în pas cu evoluțiile în
domeniu din țările dezvoltate, sub influență germană și franceză, în principal. Asigurările sociale
românești sunt de tip contributiv, ceea ce impune că principiul de bază al acestora este bazat pe
colectarea anumitor sume sub formă de contribuții de la persoanele asigurate și distribuirea acestor

126

sume colectate în fonduri cu destinație specială către persoanele al căror risc asigurat li se
adresează. Protecția socială din România, acoperă toate categoriile de pensii – vârstă înaintată,
invaliditate și de urmaș, precum și prestațiile pe termen scurt determinate de boală, maternitate și
deces, punându-se astfel baza unui viitor sistem de asigurări sociale de tip nou, modern, având un
grad ridicat de acoperire a tuturor salariaților prin intermediul unei palete variate de beneficii. În
România, sistemul public de pensii în decursul timpului nu a cuprins numai categoriile de pensii,
integrând pe parcursul evoluției sale mai multe tipuri de prestații pe termen scurt sau necontributive,
neexistând o separare a contribuțiilor necesare finanțării sistemului în funcție de prestația asigurată.
Reforma sistemului de pensii a avut în vedere transpunerea în legislația națională a prevederilor
comunitare în domeniul asigurărilor sociale, un prim pas făcându-se prin eliminarea discriminării pe
bază de cetățenie și a posibilității de export/import a prestațiilor, precum și totalizarea perioadelor
de cotizare ce sunt luate în calcul la stabilirea drepturilor de asigurări sociale.

13. În România ultimilor ani, au fost promovate și aplicate o serie de măsuri legislative menite să urmărească accelerarea reformării sistemului național de asistență socială prin: asigurarea unei venit minim garantat pentru toți cetățenii; accesul la drepturile sociale fundamentale și măsuri pentru prevenirea și combaterea marginalizării sociale. Sistemul național de asistență socială este proiectat să funcționeze pe baza principiilor solidarității și eficienței. În scopul prevenirii și combaterii marginalizării și excluderii sociale, prestațiile și serviciile de asistență socială sunt incluse într-un sistem unitar ce se adresează categoriilor sociale cele mai defavorizate. În România a fost creat un cadru reglementat pentru consultarea partenerilor sociali la nivel național, sectorial și teritorial care asigură consultarea și parteneriatul cu reprezentanții organizațiilor sindicale și patronale cuprinzător și eficient, iar în ceea ce privește perspectivele dezvoltării dialogului social bazate pe creșterea capacității partenerilor sociali vor genera implicarea accentuată a acestora în rezolvarea problemelor cu caracter economic și social și vor genera noi forme de parteneriat benefice pentru asigurarea unui climat de pace și stabilitate socială.

14. Pentru a beneficia de asigurările sociale de pensii, o persoană nu trebuie neapărat să fie
cetățean român sau să aibă rezidența în România, ci legea obligă ca beneficiarii să aibă calitatea de
asigurat în coroborare cu alte condiții stipulate de aceasta, iar drepturile de asigurări sociale
cuvenite în sistemul public românesc, precum și prestațiile aferente acestor drepturi, pot fi
transferate în SM unde asigurații își stabilesc domiciliul sau reședința, în condițiile reglementate
prin acorduri și convenții internaționale la care România este parte, în moneda țării respective sau
într-o altă monedă asupra căreia s-a convenit. În sistemul public de pensii românesc sunt acordate
următoarele categorii de pensii: pensia pentru munca depusă și limită de vârstă – se acordă

asiguraților care îndeplinesc cumulativ la data pensionarii condițiile privind vârsta standard de

127

pensionare și stagiul minim de cotizare în sistemul asigurărilor sociale; pensia anticipată – asigurații
care au depășit stagiul complet de cotizare cu cel puțin 10 ani pot solicita pensie anticipată cu cel
mult 5 ani înainte de împlinirea vârstelor standard de pensionare; pensia de invaliditate – sau pensia
pentru pierderea capacității de muncă, se acordă persoanelor care din cauza unor accidente de
muncă survenite în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu ori datorită bolilor profesionale, și-au
pierdut total sau în cea mai mare parte capacitatea de muncă; pensia de urmaș – persoanele care au
drept la pensie de urmaș sunt strâns legate de decedat prin căsătorie (soț, soție) sau prin rudenie
directă de gradul I (copii).

În baza cercetărilor efectuate de către autor sunt recomandate următoarele propuneri:

1. România, devenind țară membră a UE a trecut în alt spațiu economic, social, juridic. România
în UE i se acordă noi drepturi, dar și noi obligațiuni. Uniunea Europeană este un „ansamblu” de state, care au
acceptat anumite politici economice, sociale, tehnologice, sanitare, de protecția muncii etc, comune.
România poate, dar nu trebuie, copia anumite politici sociale din alte țări membre ale UE. România trebuie
să-și elaboreze politicile pornind de la problemele sale sociale, economice, apărându-și interesele națiunii în
condițiile și restricțiile impuse de UE. Din spectrul politicilor asigurărilor sociale din țările membre a UE,
România trebuie să urmeze acele politici care îi permit la maximum să-și susțină cetățenii, interesele
naționale, economice. Politicile sociale care nu sunt restricționate de către politicile comunitare (de exemplu
durata vizei de reședință în România pentru solicitanții la pensii de către cetățenii altor țări trebuie să fie
echivalată cu durata maximă, întâlnită în cel puțin una din cele 27 SM) trebuie să fie specifice României să
nu stimuleze creșterea numărului solicitanților străini doritori să profite de asigurări sociale din contul
bugetului României.

2. Schema de pensionare în România trebuie modificată. Raportul dintre contribuțiile pensionarului potențial către media salarială crește odată cu creșterea considerabilă a salariilor a unui segment mic de lucrători (a lucrătorilor bancari, financiari, ai sistemelor de diverse asigurări de bunuri și persoane, etc) defavorizează majoritatea pensionarilor nejustificat, contribuind la reducerea numărului așa zis de „puncte” din cauza creșterii mediei aritmetice. România în schema de calcul a pensiei trebuie să impună niște principii pentru toți pensionarii potențiali: fiecare lucrător trebuie „să-și ducă valiza sa”; creșterea s-au descreșterea câștigurilor unui lucrător nu trebuie să afecteze sau să favorizeze creșterea nejustificată a pensiei altor lucrători; în calculul pensiei nu este suficient sau poate este chiar inadmisibil, luarea în considerare a duratei de activitate numai în ultimii ani, poate în ultimele luni; în calculul pensiei trebuie inclusă toată durata activităților economice (astăzi acest lucru a devenit posibil odată cu apariția bazelor electronice de date); salariile potențialilor pensionari trebuie actualizate cu un coeficient de discontare unic pentru fiecare an, dar nu unic pentru întreaga perioadă de activitate economică.

3. În ultimii ani România se confruntă cu un șir de probleme economice și sociale fără precedent
pentru ea: forța de muncă imigrează din țară, în majoritatea cazurilor de o înaltă calificare de un înalt
profesionalism cu o anumită experiență în activitatea economică. Forța de muncă din România este

128

subapreciată calitativ de către țările unde aceasta imigrează, este utilizată pentru îndeplinirea unor activități
neprofesioniste și în consecință forța de muncă „emigratoare” degradează, țara se alege cu lipsa cantitativă și
calitativă a forței de muncă. Pe de altă parte, România dispune de forță de muncă considerabil calitativ, cu
experiență de activitate economică, dar ajunsă la o anumită vârstă, este forțată să se pensioneze. În
consecință țara își agravează deficitul de forță de muncă calificată, contribuie prin politica sa de pensionare
la creșterea povarei asupra bugetului. Deci, România trebuie să-și revadă politica de pensionare a forței de
muncă, lăsând flexibilă vârsta celor care „trebuie” să se pensioneze, ba mai mult sunt necesare anumite
stimulente pentru menținerea în diverse activități a forței de muncă (firesc este dacă forța de muncă
respectivă satisface și îndeplinește anumite rigori, testări), vârsta obținerii dreptului de ieșire la pensie trebuie
lăsată la discreția potențialului pensionar. Însă cu fiecare an lucrat peste vârsta de pensionare acesta poate
obține unele drepturi suplimentare care în raport cu anii lucrați cresc mai repede decât proporțional, cresc
exponențial. Procedând în așa mod România își soluționează provizoriu problema deficitului de muncă,
profită de faptul că forța de muncă cu vârstă depășită de 60 de ani, nu este solicitată în țările comunitare,
reduce „povara” asupra bugetului, utilizează la maximum forța de muncă calitativă (după testările

respective). În acest context, forța de muncă pensionată dacă își găsește de lucru trebuie să dispună de drepturi care contribuie la refuzarea pensiei și să activeze în continuare în scopul de a obține noi drepturi la pensionare, de a crește contribuția pensionarului potențial pentru creșterea cuantumului pensiei.

4. Actualmente la calcularea pensiei și a altor plăți sociale sunt luați în considerare coeficienți de accesibilitate la pensie, de recalculare a duratei necesare de activitate economică (numită nepotrivit de către unii „de elasticitate”) a pensionarului potențial. Acești coeficienți actualmente sunt fixați pentru toți anii și pentru toți pensionarii potențiali respectivi. În viziunea noastră coeficienții trebuie corelați numai cu anumite activități în anumiți ani. Lucrătorilor antrenați pentru efectuarea unor munci în condiții nocive sau periculoase pentru sănătate, în contractul de muncă trebuie anticipat să fie stabiliți acești coeficienți. Coeficienții de accesibilitate, de reducere a duratei de activitate pentru obținerea dreptului de pensionare trebuie transformați în stimulente, în parametrii de gestionare cu forța de muncă. Facilitățile, favorurile realizate în aceste cazuri de forța de muncă în anumite perioade, nu trebuie extinse, extrapolate, ele devin nelegale pentru alte cazuri, alte perioade. Cuantumul coeficienților-stimulatori trebuie să fie rezultatul unor studii profunde cu caracter economic, social, politic, demografic, patriotic.

5. În condițiile când la calculul pensiei este pus salariul pensionarului potențial pe întreaga
activitate economică, socială, militară etc., firesc este să ne așteptăm la crearea unei rețele de evidență, deci
de efectuarea unor cheltuieli din buget. Pentru ocolirea acestor activități necesare la stabilirea cuantumului
pensiilor trebuie folosite rețelele deja create în cazul examinat, rețelele de impozitare. Pensionarul potențial
pe parcursul întregii activități achită anumite impozite. Deci, pot fi aplicate câteva alternative; salariile
pensionarului potențial nu sunt luate în considerare; la baza calculului sunt puse impozitele achitate- pensia
este în dependență directă cu cuantumul impozitelor individului respectiv; fiecare individ, lucrător pe
parcursul duratei de activitate achită și impozitul și contribuția sa pentru fondul său de pensionare; statul din
acest impozit sumar (impozitul plus contribuția viitorului pensionar) transferă conform anumitei legi cota

129

parte a subiectului respectiv în fondul său de pensionare. Procentul acestui transfer este obiectul unui alt studiu care depinde de sistemul de impozitare, de câștigul individului. Conform calculelor noastre cota parte a acestui transfer în fondul de pensionare trebuie să fie circa 20 %.

6. Din anumite considerente, politicile asigurărilor sociale se modifică în timp și spațiu, în profilul
teritorial și al ramurilor. Modificările de regulă sunt argumentate, justificate, însă în aceste cazuri România
prin politicile sale sociale trebuie să se conducă pe principiul: „în timpul jocului regulile nu pot fi

schimbate”. Deci, trecerea de la unele condiții de pensionare, de exemplu legate de vârsta de pensionare, de
durata de activitate social utilă, de flexibilitatea acestora, etc, trebuie implementată pe etape, fără
defavorizarea generațiilor ce activează după „reguli vechi”. Modificări în „regulile jocului” sunt admisibile
doar în cazurile când generațiile respective suplimentar la drepturile vechi obțin favoruri suplimentare.
Etapele de implementare a reformelor în asigurările sociale trebuie corelate cu posibilitățile bugetului
României, cu politicile economice, sociale, cu obligațiunile României față de țările membre ale UE.

7. Asigurările sociale sunt calculate pornind din necesarul de cheltuieli determinate de nivelul de
șomaj, numărul pensionarilor, a populației invalidă, a celor bolnavi din copilărie, etc. Însă, PIB are traiectoria
sa de dezvoltare. Cota parte a cheltuielilor asigurărilor sociale în PIB este de regulă pentru România în jurul
de 14-15% pentru Lituania, de exemplu, de circa 10-11%. Această cotă parte caracterizează sănătatea
societății, nivelul de dezvoltare a societății. Deci, cota parte a cheltuielilor asigurărilor sociale trebuie
considerată drept indicator al calității guvernării; cota parte a asigurărilor sociale este mare (mică) deci,
calitatea guvernării este redusă (mare). Autoritățile guvernamentale, micșorând șomajul contribuie la

reducerea cheltuielilor asigurărilor sociale; dacă PIB crește, iar cheltuielile asigurărilor sociale se reduc,
atunci cota parte se reduce, în caz contrar crește. Tot în acest context nu asigurările sociale trebuie corelate
cu cuantumul și structura PIB, dar invers – în produsul final, adică în PIB trebuie de programat structura
produselor necesare pentru acoperirea necesităților celor ce trăiesc din asigurările sociale. În caz contrar,
creșterea cheltuielilor bugetare pentru asigurările sociale va contribui la creșterea inflației, va favoriza
creșterea importului, adică producătorul din afara țării. Creșterea cheltuielilor destinate asigurărilor sociale
trebuie însoțite de calculul elasticității cererii, acestui segment din societate, față de creșterea veniturilor
acestora. În caz contrar au de pierdut toți: și societatea și producătorii autohtoni și pensionarii, cei ce trăiesc
din asigurările sociale.

8. Cheltuielile pentru asigurările sociale nu sunt o povară pentru economia României, ele sunt un
multiplicator al creșterii PIB, sunt niște „injectări” financiare pentru actualizarea cererii. Deci, asigurările
sociale trebuie transformate într-un parametru-regulator. Creșterea PIB-ului datorită creșterii asigurărilor
sociale depinde de înclinația spre consum din România. Pornind de la valoarea minimă (pesimistă) a
înclinației spre consum egală cu 20% și valoarea maximă (optimistă) întâlnită la țările membre a UE, egală
cu 45% constatăm că asigurările sociale în România contribuie la creșterea PIB cu 25% pentru varianta
pesimistă; cu 36% pentru varianta optimistă. Deci, autoritățile guvernamentale trebuie să direcționeze
structura PIB a produsului final pentru satisfacerea cererii și a populației care își acoperă necesitățile din
contul asigurărilor sociale.

130

BIBLIOGRAFIE

I. Legi, acte normative

1. Constituția României modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției
României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29
octombrie 2003.

2. Legea nr. 61 din 22 septembrie 1993 privind alocația de stat pentru copii, republicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 28 februarie 2007.

3. Legea nr. 119 din 9 iulie 1997 privind alocația suplimentară pentru familiile cu copii,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 11 iulie 1997.

4. Legea nr. 145 din 24 iulie 1997 asigurărilor sociale de sănătate, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 31 iulie 1997.

5. Legea nr. 19 din 17 martie 2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de
asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000.

6. Legea nr. 76 din 16 ianuarie 2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și
stimularea ocupării forței de muncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103
din 6 februarie 2002.

7. Legea nr. 296 din 15 mai 2002 privind acordarea asistenței medicale în România
cetățenilor străini în baza acordurilor, înțelegerilor, convențiilor sau protocoalelor internaționale de
reciprocitate în domeniul sănătății, la care România este parte, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2002.

8. Legea nr. 346 din 5 iunie 2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli
profesionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 27 iunie 2002.

9. Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003 – Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003.

10. Legea nr. 411 din 18 octombrie 2004 privind fondurile de pensii administrate privat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 9 noiembrie 2004.

11. Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006, privind reforma în domeniul sănătății, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006.

12. Legea nr. 204 din 22 mai 2006 privind pensiile facultative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 31 mai 2006.

13. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 102 din 29 iunie 1999 privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 30 iunie 1999.

14. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 105 din 24 octombrie 2003 privind alocația familială complementară și alocația de susținere pentru familia monoparentală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 26 octombrie 2003.

15. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 148 din 3 noiembrie 2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1008 din 14 noiembrie 2005.

16. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 158 din 17 noiembrie 2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074 din 29 noiembrie 2005.

17. Directiva Consiliului 98/49/CE din 29 iunie 1998 privind protecția drepturilor la pensie suplimentară ale salariaților și persoanelor care desfășoară activități independente, care se deplasează în cadrul Comunității, publicată în Jurnalul Oficial nr. L 209 din 25 iulie 1998.

18. Regulamentul (CE) nr. 1081/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 iulie 2006 privind Fondul Social European și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1784/1999, publicat în Jurnalul Oficial nr. L 210 din 31 iulie 2006.

131

19. Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iulie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială a salariaților și membrilor familiilor acestora care se deplasează în interiorul Comunității, publicat în Jurnalul Oficial nr. L 149 din 5 iulie 1971.

20. Regulamentul (CEE) nr. 574/72 al Consiliului din 21 martie 1972 de stabilire a
normelor de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 privind aplicarea regimurilor de

securitate socială a salariaților și membrilor familiilor acestora care se deplasează în interiorul Comunității, publicat în Jurnalul Oficial nr. L 74 din 27 martie 1972.

II. Monografii, manuale, broșuri

21. Acevedo, G., Eskenazi, P., Pagés, C., Unemployment Insurance in Chile: A New Model of Income Support for Unemployed Workers, The World Bank, 2006, p. 43.

22. Aiginger K., Guger A., The Ability to Adapt: Why It Differs between the
Scandinavian and Continental European Models, Intereconomics, no. 1 January- February 2006, pp.
14-24.

23. Alber, J., Fahey, T., Perception of living condition în an enlarged Europe, European Commission, 2004, p. 59.

24. Auer, P., Changing labour markets în Europe. The role of institutions and policies. –
Geneva: ILO, , 2001, p. 254.

25. Auer, P., Gazier, B. F., The Future of Work, Employment and Social Protection, International Institute for Labour Studies. -Geneva: 2002, p. 257.

26. Auer, P., Employment Revival in Europe Labour Market Success in Austria, Denmark, Ireland and Netherlands. -Geneva: ILO, 2000, p. 140.

27. Barr, N. (editor), Labor markets and social Policy în Central and Eastern Europe. The Accession and Beyond, Oxford University Press, 2005, p. 267.

28. Bistriceanu, D. Gh., Sistemul asigurărilor din România.-București: Editura Economică, 2002, p. 430.

29. Cace, C., Asigurările sociale. Management, evoluții și tendințe. -București: Editura Expert, 2004, p. 329.

30. Castells, M., End of millennium, vol. III, Blackwell Publishers, 2000, p. 464.

31. Chalmers, D., Lodge, M., The Open Method of Coordination and the European
Welfare State, Centre for Analysis of Risk and Regulation, London School of Economics, 2003, pp.
5-8.

32. Cheetham, J., Fuller, R., McIvor, G., Petch, A., Evaluating Social Work Effectiveness, Open University Press, 1992, p. 170.

33. Ciucur D., Gavrilă I, Popescu C., Economie. Manual universitar, Ediția a II-a.-
București: Editura Economică, 2001, p. 736.

34. Cochrane, A., Clarke, J., Gewirtz, S., Comparing Welfare States, second edition, SAGE Publications, 2001, p. 304.

35. Colomer, J., Political institutions in Europe. -London: Routledge, 1996, p. 328.

36. Deacon, B., Castle-Kanerova, M., Manning, N., The New Eastern Europe: Social Policy Post, Present and Future, Sage Publications, 1992, p. 198.

37. Deacon, B., Hulse, M., Stubbs, P., Global Social Policy: International Organizations and the Future of Welfare, Sage, 1997, p. 252.

38. Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Ioru Iordan”. -București: Univers Enciclopedic, 1998, p. 1192.

39. Dobrescu, S., Șeitan, M., Pensii private. -București: Editura Juridică, 2005, p. 158.

40. Doublet, J., Lavau, G., Securite sociale. -Paris : Press Universitaires de France, 1957,

p. 612.

41. Dupeyrox J. J., Droit de la securite sociale, Bruxelles, Dalloz, Colection Precis Dalloz, 1998, p. 1228.

132

42. Dworkin, R., Sovereign Virtue. The Theory and Practice of Equality. -Cambridge, Mass. And London: Harvard University Press, 2000, p. 511.

43. Eastwood, D., The Economics of Consumer Behoviar, A & B Inc., 1985, p. 315.

44. Esping-Andersen, G., Social Foundations of Postindustrial Economies. -Oxford:

University Press, Oxford, 1999, p. 224.

45. Esping-Andersen, G., The Three Worlds of Welfare Capitalism. -Cambridge: Polity Press, 1990, p. 248.

46. Fierens, J., Droit et pauvrete: droits de l’homme, securite sociale, aide sociale. –
Bruxelles: Ed. Breylant, 1992, p. 456.

47. Flora P., Alber J., Modernazitation, Democratization, and the Development, of Welfrae States in Western Europe în Flora and Heidenhaimer, The Development of Welfare States in Europe and America. -Chicago: St.James Press, 1981, p. 409.

48. Flora, P., Heidenheimer, A., The Development of Welfare States in Europe and America, Transactions Publishers, 1981, p. 420.

49. Froyen, R., Greer, D., Principles of Economics, MacMillan Publ. Co., 1981.

50. Fukuda, S., Human Development Report, Deepening democracy în a fragmented world, UNDP, 2002, p. 278.

51. Funck, B., Pizzati, L., Labor, Employment and Social Policies in the EU Enlargement
Process – Changing Perspectives and Policy Options. -Washington DC: World Bank, 2002, p. 428.

52. Giddens, A., Beyond Left and Right. The Future of Radical Politics -Stanford: Standford University Press, 1994, p. 284.

53. Ginsburg, N., Divisions of Welfare: A Critical Introduction to Comparative Social Policy. -London: Sage, 1992, p. 240.

54. Hantrais, L., Social policy în the European Union, Third edition. -London: Palgrave MacMillan Press Ltd., 2007, p. 304.

55. Healy, J., McKee, M., Accesing health care. Responding to diversity. – Oxford: Oxford University Press, 2004, p. 256.

56. Heidenheimer, A., Heclo, H., Adams, C. T., Comparative Public Policy: The Politics of Social Choice in Europe and America. -New York: St. Martin Press, 1990, p. 296.

57. Holzmann, R., Orenstein, M., Rutkowski, M., Pension Reform in Europe: Process and Progress. Washington D.C: The World Bank, 2003, p. 214

58. Hyman, D. N., Public Finance: A Contemporary Application of Theory to Policy. Sixth edition. -Orlando: Harbourt Brace College Publishers, 1999, p. 634.

59. Jepsen, M., Pascual, A. S., Unwrapping the European Social Model – The Policy Press, 2006, p. 260.

60. Kleinman, M., A European Welfare State. – Londra: Palgrave, 2002, p. 256.

61. Lambru M., Chirițoiu B., Gregorie J., Sistemul românesc de asigurări sociale și aderarea la Uniunea Europeană. -București: Institutul European din România, 2003, p. 96.

62. Leibfried, S., Pierson, P., European Social Policy: Between Fragmentation and Integration. – Oxford: Brookings Institution Press, 1995, p. 506.

63. Lindert, P. H., Unequal Living Standards, pp. 357-386, în Floud R. and McCloskey D.

N., The Economic History of Britain Since 1700, Second Edition, Vol. 1: 1700-1860. -Cambridge: Cambridge University Press, 1994, p. 484.

64. Macarov, D, Social Welfare; Structure and Practice. -Londra: Sage Publications, 1995, p. 327.

65. Marshall T. H., Social Policy. -Londra: Hutchinson, 1965, p. 489.

66. Martin, L., Kettner, P. M., Measuring the Performance of Human Service Program, SAGE Human Services Guides, 1996, p. 142.

67. Mărginean I., Politica socială și economia de piață în România“. București: Academia Română, C.I.D.E.,1994, p. 110.

133

68. Mărginean, I., Măsurarea în sociologie.- București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1992, p. 229.

69. Mărginean, I.; Proiectarea cercetării sociologice,. -Iași: Editura Polirom, 2000, p. 256.

70. Mishra, R., The Welfare State in Capitalist Society: Policies and Retrenchment and Maintenance in Europe, North America and Australia, Hemel Hempstead. -Londra: Harvester Wheatsheaf, 1990, p. 267.

71. Mulligan, C. B., Sala I., Martin, X., Social Security in Theory and Practice (I): Facts and Political Theories. -Columbus: Columbia University, 1999, p. 253.

72. Nebruda C. Garcia de Costazery, coord., Manual on European and International Social Security Law,. -Ploiești: LVS Crepuscul, 2000, p. 207.

73. Olson, M., How Bright Are the Northern Lights?: Some Questions about Sweden, Institute of Economic Research. -Lund University: Lund University Press, 1990, p. 91.

74. Olson, M., The rise and decline of nations. -New Haven: Yale University Press, 1982,

p. 276.

75. Ozaki, M., Negotiating flexibility. The Role of social partners and the State. – Geneva: ILO, 1999, p. 157.

76. Pennings F., Introduction to European Social Security Law, Fourth Edition, in the series Studies in Employment and Social Policy. – Mortsel, Belgia: Intersentia, 2003, p. 403.

77. Pennings F., Introduction to European Social Security Law, thrid edition, in the series Studies in Employment and Social Policy. – Haga: Kluwer Law International 2001, p. 347.

78. Pierson, C., Beyond the Welfare State ?. -Oxford: Oxford, Polity Press, 1991, p. 273.

79. Pop, M. L. (coord.), Dicționar de politici sociale. -București: Editura Expert, 2002, p.
780.

80. Preda, M., Politica socială românească între sărăcie și globalizare. -Iași: Editura Polirom, 2002, p. 208.

81. Preda, M., Politica socială. – București: Institutul European din România, 2003, p. 35.

82. Richardson, J. H., „Economic and Financial Aspects of Social Security: An

International Survey”. -London: George Allen and Unwin, 1960, p. 260.

83. Rothstein, B., Just Institutions Matter. The Moral and Political Logic of the Universal Welfare State. -Cambridge: Cambridge University Press, 1998, p. 270.

84. Standing, G., Beyond the new Paternalism: Basic Security as Equality, Verso, 2002, p.
306.

85. Stegăroiu, V., Cernăianu, N., Matei-Cernăianu, A. D., Economie politică. Microeconomie. Macroeconomie. – Craiova: Editura Universitaria, 2007, p. 430.

86. Stegăroiu, V., Cernăianu, N., Doctrine economice. – Craiova: Editura Universitaria, 2006, p. 282.

87. Stegăroiu, V., Țâu, N., Asigurările sociale – reflecții, probleme, sugestii, U.L.I.M.Ch.:S.n., 2008. – Chișinău: Tipografia UASM, 2008, p. 177.

88. Stiglitz, J. E., Economics in the Public Sector Third edition. -New York: W.W.Norton & Company, 2000, p. 823.

89. Suchman, E., Evaluative Research: Principles and Practice in Public Service and Social Programs. – New York: Russell Sage Foundation, 1967, p. 186.

90. Tausz, K., The Impact of Descentralization on Social Policy. -Budapest: Open Society Institute, 2002, p. 238.

91. Teșliuc, C. M., Pop, L., Teșliuc, E. D., Sărăcia și sistemul de protecție socială. – Iași: Editura Polirom, 2001, p. 248.

92. Tinbergen, J., International Economic Integration. -Amsterdam, New York, London: Elsevier Publishing Company, 1965, p. 142.

93. Titmuss, R., Social Policy, an Introduction. -London: Allen and Unwin, 1974, p. 160.

134

94. Toader, C., Stârcea, D., Stegăroiu, V., Auditul financiar. -Târgu Jiu: Editura

Universitaria, Craiova, 2006, p. 232.

95. Tripodi, T., Fellin, P., Epstein, I., Social Program Evaluation – Guidelines for Health Education and Welfare Administrators. -New York: F. E. Peacock Publishers, 1971, p.142.

96. Turner, J. A., Individual Accounts for Social Security Reform: International Perspective on the U.S. Debate. -Washington: W.E. Uujohn Institute, 2005, p. 195.

97. Vaughan-Whitehead, Daniel C., 2003, EU enlargement versus social Europe? The uncertain future of the European Social Model, Edward Elgar, Cheltenham, 2003, p. 464.

98. Weiss, C. H., Evaluation Research: Methods for Assessing Program Effectiveness, Englewood Cliffs, Prentice-Hall, 1972, p. 160.

99. Whitehouse, E., Pensions Panorama, Retirement-Income Systems in 53 Countries. –
Washington D.C: The World Bank, 2007, p. 254.

100. Word, R., Economics. -New York: Harper & Raw publ., Inc., 1981.

101. Zamfir, C. (coord.), Politici Sociale în România: 1990-1998. -București: Editura Expert, 1999, p. 752.

102. Zamfir, C., Stoica, L. (coord.), O nouă provocare: Dezvoltarea socială. – Iași:

Collegium, Editura Polirom, 2006, p. 363.

103. Zamfir, C., Zamfir, E. (coord.), Politici sociale. România în context european. –
București: Editura Alternative, 1995, p. 332.

III. Lucrări, articole științifice și surse statistice

104. Almunia, J., The Future of the European Model, Harvard University, 26 September 2005, speech/05/560, pp. 7.

105. Barr, N., Reforming pensions: Myths, Truths and Policy Choices, International Monetary Fund, Working Paper 00/139, 2000, p. 57.

106. Barr, N., The Pension Puzzle. Prerequisites and Policy Choices in Pension Design. International Monetary Fund, 2004, p. 20.

107. Berengaut, J., The Baltic Countries: From Economic Stabilization to EU Accession, Washington DC: International Monetary Fund, 1998, p. 78.

108. Berghman, J., Basic concept on social security in Europe, Institute for Social Right of the Katholieke Univeriteit Leuven, European Master in Social Security, 2002-2003.
109. Brânzan, O., The reform of health care systems în Europe: reconciling equity, quality
and efficiency, Doc. 9903, Parliamentary Assembly, Council of Europe, 11 septembrie 2003, pp. 7.
110. Cace, S., Vlădescu, C., (coord.), Accesul populației rrome la serviciile de sănătate”, în
Jurnalul practicilor pozitive comunitare, nr. 3-4/2004, pp. 1-12.

111. Chand, S.; Jaeger, A., Reform Option for Pay-as-You-Go Public Pensions Systems, December, Social Protection Unit, Human Development Network. The World Bank, 1999, p. 20.
112. Colecția revistei Oeconomica 2004.

113. Colecția revistei Oeconomica 2005.

114. Comisia Europeană, Commission communication on undeclared work: COM (1998) 219; Bull. 4-1998.

115. Comisia Europeană, Regular Report on Romania’s Progress Towards Accession, 2004, pp. 29.

116. Comisia Europeană, The European Employment Strategy: Recent Progress and Prospects for the Future. Communication from the Commission on Trends and Developments in Employment Systems in the European Union. COM (95) 465 final, 11.10.1995, p. 55.

117. Consiliul Europei, Raportul comun al Comisiei și Consiliului cu privire la pensiile adecvate și sustenabile, ECOFIN 76, SOC 115, 10 martie 2003, p. 177.
118. Davis, E. P., Policy and Implementation Issues in Reforming Pension Systems.
European Bank for Reconstruction and Development. Working Paper No 31, 1998, p. 22.
119. Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948.

135

120. Dena, R., Mitchell, A., Orenstein, E., Roma in an expanding Europe-Breaking the poverty cycle, Conference Edition, Washington, 2003, p. 73.

121. Diamantopoulou, A., Discurs (SPEECH/03/419) în calitate de comisar european

responsabil pentru ocuparea forței de muncă și politică socială în cadrul seminarului „Future
Perspectives for the Eoropean Social Model”, Bologna, 2003, www.europa.eu.int, p. 3.
122. Eichenhofer E., A general introduction to Social Security co-ordination in the EC, în
cursul “European and International Social Security Law”, Part II: “EC Social Security Coordination Law”, European Master in Social Security 2002 – 2003, Instituut voor Sociaal Recht of the Katholieke Universiteit Leuven, Belgia, 2002, pp. 1-48.

123. Europa MISSOC – L’organisation de la protection sociale organigrammes et

descriptions, www.ec.europa.eu/employment_social/missoc.

124. Europe in figures – EUROSTAT Yearbook 2005, Luxemburg. Office for Official Publication of the European Communities, 2005, p. 288.

125. Europe in figures, Yerbook 2006-07, Luxemburg. Office for Official Publication of the European Communities, 2007, p. 357.

126. European Commision, Evolution of Social Protection in The European member States
and the European Economic Area, Employment and social affairs, 2001, p. 57.
127. European Commision, The EU in the world The foreign policy of the European
Union, Directorate-General for Comunication Publications, Brussels, 2007, p. 22.
128. European Commission, Adequate and sustainable pensions. Synthesis report 2006, p.
268.

129. European Commission, Joint Report on Social Protection and Social Inclusion 2006,
EC Directorate-General for Employment, Social Affaires and Equal Opportunities, April 2006, p.
175.

130. European Commission, Joint Report on Social Protection and Social Inclusion 2007,
EC Directorate-General for Employment, Social Affaires and Equal Opportunities, 2007, p. 424.
131. European employment and social policy: a policy for people, collection: Europe on
the move, Directorate-General for Education and Culture, Brussels, 2000, p. 31.
132. European Parliament, The Economic and Social Committee and The Committee of the
Regions, Draft of Joint Report on Social Inclusion, Communication from the Commission to the
Council, 2000, www.europarl.europa.eu.

133. Ferge, Z., The Perils of the Welfare State Withdraw, în Social Research, vol. 64, no. 4, 1997, pp. 52-76.

134. Ferrera, M., The Southern Model of Welfare in Social Europe, în Journal of European Social Policy, vol. 6, no. 1, 1996, pp. 17-37.

135. Frunzaru V., Revista Calitatea Vieții, XIII nr. 1-4, 2002, pp. 1-23.

136. George, V., Political Ideology, Globalisation and Welfare Futures in Europe, în Journal of Social Policy, vol. 27, part. 1, 1998, pp. 17-36.

137. Grigorescu, C., Poenaru, M., Molnar, M., Dimensiunea socială a Uniunii Europene, Oeconomica, 2002, pp. 210.

138. Heller, P. S., Rethinking Public Pension Reform Initiatives. International Monetary Fund Working Paper 98/61, 1998, p. 24.

139. Hemming, R., Should public pensions be funded ? International Monetary Fund Working Paper 98/35, 1998, p. 35.

140. Holzmann, R., Towart a reformed and coordinated pension system in Europe: Rationale and potential structure, The World Bank, 2004, p. 52.

141. Holzmann, R., Palacios, R., Individual Accounts as Social Insurance: A World Bank Perspective, The World Bank, 2001, p. 14.

142. ILO, „Approaches to Social Security”, Geneva, 1942, p. 100.

136

143. Institutul European din România, Seria Monografii „Politici Europene”, Politici

Sociale ale Uniunii Europene, Iași, Editor Institutul European din România, 2003, p. 28.

144. Institutul European din România, Sistemul de asigurări de pensii în România în
perioada de tranziție: probleme majore și soluții, București, 2004, p. 33.
145. Jepsen, M., Pascual, A. S., The European Social Model: an execise in deconstruction,
Journal of European Social Policy, vol. 15, no. 3, 2005, pp. 231-245.
146. Jones, C., Hong Kong, Singapore, South Korea and Taiwan: Oikonomic Welfare
State, în Government and opposition, vol. nr. 25, part. nr. 4, 1990, pp. 446-462.
147. Jones, C., New Perspectives on the Welfare State in Europe, London, Routledge,
1993, pp. 198-217.

148. Jorens, Y., Enlargement: A common European social model?, lucrare prezentată în
cadrul Conferinței Social Europe after Enlargement, Ghent, 13-14 mai 2004, pp. 6-7.
149. Lasagabaster, E., Rocha, R., Wiese, P., Czech Pension System: Challenges and
Reform Options, Social Protection Discussion Paper Series, No. 0217, The World Bank, Iunie
2002, p. 38.

150. Lazăr, F., Statul bunăstării din România în căutarea identității, Revista Calitatea Vieții, XII, nr. 1-4, 2000, pp. 7-38.

151. Leibfried, S., Towards an European Welfare State ?, în Jones, C., New Perspectives on the Welfare State in Europe, London, Routledge, 1993, pp. 133-156.
152. Lindbeck, A, Improving the performance of the European Social Model – The
Welfare State Over the Cycle, Seminar Paper no 717, Institute for International Economic Studies, Stockholm University, febr. 2003, p. 35.

153. Lindbeck, A., The European Social Model Lessons for Developing Countries, ERD Working Papers Series No. 11 Economics and Research Department, 2002, p. 25.
154. Lindert, P., The Rise of Social Spending, 1880-1930, Explorations in Economic
History, v. 31, iss. 1, , January, 1994, pp. 1-37.

155. Mărginean, I., Tendințe în evoluția asigurărilor sociale, în Zamfir, C., (coord.), Politici sociale în România: 1990-1998, Editura Expert, București, 1999, pp. 181-198.
156. Ministesrtvo Truda i Soțialnoi Zascitî, Gruppa Soțialnoi Politiki, Ejegodnîi Soțialkoi
Otcet 2000, Kișinev, 2001.

157. MISSOC – Info 2005, La protection sociale dans les Etats membres de l'Union
européenne, de l'Espace économique européen et en Suisse, Brussels, 2005, p. 73.
158. MISSOC – Info 2006, La protection sociale dans les Etats membres de l’Union
Européenne, de l’Espace économique européen et an Suisse, Brussels, 2006, p. 40.
159. MMSSF, Direcția Negocieri de Aderare și Preluare Acquis Comunitar, Politica socială
în România, 2003, www.mmssf.ro

160. MMSSF, Direcția Politici Asigurări Sociale, Sistemul de asigurări sociale în România,
2005, www.mmssf.ro.

161. OECD, Employment Outlook 2007 – Statistical Annex, pp. 4.

162. Offe, C., European Model of Social Capitalism: Can It Survive Integration ? The Journal of Political Philosophy, vol. 11, No. 4, 2003, pp. 437-469.

163. Opinion of the European Economic and Social Committee on Improving the Implementation of the Lisbon Strategy, 2003; Official Journal C120, 20/05/2005, pp. 79-88.
164. Palier, B., The Europeanisation of Welfare Reforms, Annual Conference Welfare state
restructuring: Processes and social outcomes, Paris, 2-4 septembrie 2004, p. 15.
165. Pierson, C., The Exceptional United States: First New Nation or Last Welfare State ?,
Social Policy and Administration, 24(3), 1990, pp. 186-198.

166. Plumb I., Serviciile de sănătate și asigurările sociale de sănătate, Revista Administrație și management public, nr. 1/2003, pp. 20-29.

137

167. Regent, S., The Open Method of Coordination: A new Supranational Form of Governance ?, vol. 9, No. 2, 2003, pp. 215-240.

168. Report an Social Insurance and Aliens Services, Beveridge William, 1942.

169. Rofman, R., Lucchetti, L., Pension Systems in Latin America: Concepts and
Measurements of Coverage, SP Discussion Paper. No. 0616, The World Bank, Noiembrie 2006, p.
138.

170. Rogowski, R., Kajtár E., The European Social Model and coordination of Social
Policy An overview of policies, competences and new challenges at the EU level Paper delivered at
the TLM.NET Conference, Quality in Labour Market Transitions: A European Challenge,
Amsterdam 25-26 November 2004, Workpackage 8: The Sustainability of Employment Insurance,

p. 47.

171. Scharpf, F., European Governance: Common Concern vs. Hu Challenge of Diversity, în cadrul simpozionului „Mountain or Molehill? A Critical Appraisal of the Commission White Paper on Governance, Jean Monet, Working Paper, No. 6/01, p. 32, pp. 12.

172. Schimmelpfennig, A., Pension Reform, Private Saving and the Current Account in a Small Open Ecnomy. International Monetary Fund, Working Paper 00/171, 2000, p. 30.
173. Schludi, M., The Politics of Pensions in European Social Insurance Countries; Max
Plank Inst. Germany, 2001, p. 49.

174. Social Monitor 2003, 2004, 2005, 2006, 2007.

175. Standing, G., Social Protection in Central and Eastern Europe: a Tale of Slipping Anchors and Torn Safety Nets, în Esping-Andersen, G., The Welfare States in Transition: National Adaptations in Global Economies, London: Sage, in association with United Nations Research Institute for Social Development, 1996, p. 288, pp. 225-255.

176. Standing, G., The Folly of Social Safety Nets: Why basic income is needed in Eastern Europe, în Social Research, vol. 64, no. 4 1997, pp. 1339-1379.

177. Stegăroiu, V., Asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, Revista „Scientia”- revistă de studii, cercetări și documentare, nr. 9, 2004, pp. 112-116.
178. Stegăroiu, V., Asigurările sociale din România în contextul integrării în structurile
europene, Sesiune de comunicări științifice cu participare internațională, ECO-TREND. Universitatea „Constantin Brâncuși”, Târgu-Jiu, 24-25 noiembrie 2006

179. Stegăroiu, V., Evoluția sistemului asigurărilor sociale în România, Sesiune de
comunicări științifice cu participare internațională, ECO-TREND, Universitatea „Constantin

Brâncuși” Târgu-Jiu, 24-25 noiembrie 2006

180. Stegăroiu, V., Finanțarea asigurărilor sociale din România comparativ cu statele membre ale U.E., Sesiune de comunicări științifice cu participare internațională, Globalizare și Identitate, Universitatea „Constantin Brâncuși” Târgu-Jiu, 2-3 iunie 2006, pp. 217-220.

181. Stegăroiu, V., Modelul Social European, Sesiune de comunicări științifice cu participare internațională, „Universitatea – parte a strategiilor de postaderare a României la Uniunea Europeană”, Universitatea „Constantin Brâncuși” Târgu Jiu, 2-3 iunie 2007.

182. Stegăroiu, V., Noul sistem de asigurări sociale de stat, Revista „Scientia”- revistă de studii, cercetări și documentare, nr. 5-6, 2003, pp. 203-206.

183. Stegăroiu, V., Reforma sistemului asigurărilor sociale în România, Revista științifică „Studii Economice”, an. 1, nr. 1-2, ULIM, Chișinău, 2007, pp. 239-244.
184. Stegăroiu, V., Reforma sistemului de pensii în România, Revista „Scientia”- revistă de
studii, cercetări și documentare, nr. 3, 2002, pp. 90-91.

185. Stegăroiu, V., Sistemul de asigurări sociale multi-pillar, Revista „Scientia”- revistă de studii, cercetări și documentare, nr. 7, 2004, pp. 76-78.

186. Stegăroiu, V., The Alignment of the Romanian Social Insurance Legislation to Related Communitary Regulations, Sesiune de comunicări științifice cu participare internațională, ECO-TREND, Universitatea „Constantin Brâncuși” Târgu-Jiu, 22-24 noiembrie 2007.

138

187. Stegăroiu, V., Reforma sistemului asigurărilor sociale în România, Revista științifică „Drept, Economie și Informatică”, nr. 3 (13) 2007, Editura ASEM, Chișinău, 2007, pp. 31-33.
188. Stegăroiu, V., Rolul diplomației economice în dezvoltarea economiei mondiale,
Revista științifico-didactică „Economica”, an XV, nr. 4 (decembrie) (60)/2007, Academia de Studii Economice din Moldova, Chișinău, pp. 15-18

189. Stegăroiu, V., Țâu, N., Evoluția sistemului asigurărilor sociale la nivel internațional, Revista științifico-didactică „Economica”, an XVI, nr. 1 (martie) (61)/2008, Academia de Studii Economice din Moldova, Chișinău, pp. 86-89.

190. The European Employment Strategy: Recent Progress and Prospects for the Future. Communication from the Commission on Trends and Developments in Employment Systems in the European Union. COM (95) 465 final, 11.10.1995, pp. 55.

191. Trubeck, D. M., Mosker, J., New Gouvernance, EU Employment Policy and the
European Social Model, Jean Monnet, Working Paper, No. 6/01, p. 26.
192. Turner, J. A., Mandatory defined-contribution pension systems: progress or
regression?, International Social Security Review Oct/Dec 2000, Vol. 53 Issue 4, 2000, pp. 123-
145.

193. Watkins, K., Priorities în public spending, Human Development Report 2005,

International cooperation at a crossroads: Aid, trade and security în an unequal world, UNDP, 2005,

p. 388, pp. 284-288.

194. Wener W., The European Social Model: Cause of, or Solution to, the Present Crisis of the European Union?, Intereconomics, no. 1 January- February 2006, pp. 4-13.
195. Zamfir, C., Politica socială în România în tranziție, în Zamfir, E., Bădescu, I., Zamfir,

C. (coord.), Starea societății românești după 10 ani de tranziție, Editura Expert, București, 2000, pp.
13-33.

196. Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale: www.cnpas.org
197. Comisia Europeană: www.europa.eu.int

198. Institutul European din România: www.ier.ro
199. Institutul Național de Statistică: www.insse.ro

200. Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei: www.mmssf.ro
201. Parlamentul Europei: www.europarl.europa.eu

202. World Bank – www.worldbank.org

139

ADNOTARE

la teza de doctor în economie cu tema

„Asigurările sociale din România în contextul integrării în structurile europene”

Prezenta teză are drept scop studiul teoretico-metodologic al procesului de integrare a asigurărilor sociale din România în structurile europene. În baza analizei impactului procesului de integrare asupra reformei asigurărilor sociale s-au elaborat recomandări concrete în vederea alinierii legislației românești la cea comunitară precum și unele propuneri de îmbunătățire a cadrului comunitar privind circulația lucrătorilor migranți în spațiul comunitar.

Prin estimarea și evaluarea mecanismelor de coordonare s-a încercat stabilirea necesității
de interacțiune a sistemului românesc de asigurări sociale cu celelalte sisteme similare din cadrul
comunității europene demonstrându-se necesitatea elaborării unei noi scheme, românești de
pensionare, fiind argumentat rolul pe care-l poate avea o schemă mai flexibilă, în economia noastră.

În lucrare au fost examinate evoluția, formele și modalitățile de integrare a sistemului de asigurări sociale cu cel al statelor vechi componente ale spațiului comunitar, avantajele și dezavantajele, precum și posibilitățile de aplicare a acestora în economia națională sub aspectul continuării reformelor românești de asigurări sociale.

A fost studiat și elaborat rolul pe care îl are comerțul internațional asupra schemelor de ASIGURĂRI SOCIALE fiind argumentat științific elaborarea propriei politici de ASIGURĂRI SOCIALE, prin argumentarea unui model care să satisfacă necesitățile României, impuse de specificul necesar integrării sistemelor de asigurări sociale românești la cadrul comunitar.

A fost evaluat stadiul reformelor românești de asigurări sociale, căutându-se cauzele care au condus la unele neajunsuri în ceea ce privește modul cum acesta a fost realizat până la data aderării, precum și pașii ce urmează să mai fie făcuți în continuare.

În conformitate cu scopurile stabilite, în teză au fost examinate etapele elaborării și
implementării strategiei de aderare a sistemelor de asigurări sociale românești, fiind argumentat
impactul acestei strategii asupra creșterii veniturilor din prestații. Numai în cazul în care se va
urmări o strategie globală adecvată integrării, acest fenomen poate avea efect pozitiv asupra
creșterii economice. În acest context au fost aduse o serie de argumente pentru aplicarea în cadrul
sistemelor de asigurări sociale a mecanismelor coordonării sistemelor de asigurări sociale și
legiferarea unui cadru comunitar adecvat. În teză se pune accentul pe specificul realizării procesului
de integrare în structurile europene și găsirea unor soluții de simplificare a procedurilor de
pensionare.

Concluziile și recomandările ce rezultă din cercetarea respectivă pot fi utilizate de către
ministerele de resort ale României în cazul elaborării strategiilor referitoare la intensificarea

140

procesului reformei în domeniul asigurărilor sociale de stat. De asemenea, materialele lucrării pot fi destinate personalului managerial din instituțiile de protecție socială în vederea perfecționării specialiștilor din domeniul protecției sociale.

Cuvinte cheie: asigurări sociale; bunăstare socială; model social european; asigurări de șomaj; asigurări de sănătate; sistem de pensii; plăți financiare; contribuții; incluziune socială; dimensiune socială; pensionar; angajator; pensii pentru muncă depusă și limită de vârstă, de invaliditate, de urmaș; pensii alternative; pensii private; fond de pensii de acumulare; protecție socială; creștere economică; securitate socială; coordonare; armonizare.

ANNOTATION

for the Doctor’s thesis in Economy

“Social insurance in Romania in the context of integrating European structures”

The thesis at hand aims at a theoretical and methodological study of the integration process of Romanian social insurance in the European structures. Through the analysis of the impact this process has had on the social insurance reform, actual recommendations have been put forward to align the Romanian legislation to that of the E.U. Likewise, some suggestions have been made for improving the communitarian context concerning the circulation of migrating workers in the communitarian space.

By estimating and evaluating the coordination mechanisms, the necessity of the Romanian social security system to interact with other similar systems within the E.U. has been established, thus proving the need to develop a new Romanian model of retirement by arguing the important role a more flexible scheme could play in our economy.

This paper examines the evolution, the forms and the means of integrating the social insurance system with that of the old member states of the communitarian space, the advantages and disadvantages, as well as the possibilities of applying the above mentioned in the national economy as a continuance of the Romanian social insurance reforms.

The influence international commerce has on SOCIAL INSURANCE plans has been studied and elaborated, by scientifically discussing the elaboration of our own SOCIAL INSURANCE policy, through the argumentation of a model that would satisfy the necessities of Romania, which are imposed by the particular process of integrating the Romanian social insurance systems in the communitarian mainframe.

The stage in which the Romanian social insurance reforms are found has been evaluated
and the causes which have lead to certain faults in their implementation to the date of the
integration have been identified along with the steps which are to be taken from this moment on.

141

According to the established goals, the thesis examines the phases of the elaboration and
implementation of the Romanian social insurance integration strategy, while taking into account the
impact the strategy will have on the rise of the income from the performance for the migrating
workers. Only if a global strategy, adequate to the European integration, is pursued, will this
phenomenon have a positive effect on the economic growth. Therefore, arguments in favor of
applying coordination mechanisms within the social insurance systems and of developing adequate
communitarian legislation have been produced. The thesis also highlights the characteristics of the
European integration process and the solutions that simplify the retirement procedures.

The conclusions and recommendations that result from this particular research can be used by the ministries of resort in Romania to elaborate the strategies concerning the reforms in the state social insurance area. Moreover, the materials of this paper can also be used by managers in the social security institutions in order to improve specialists in the field of social security.

Key words: ocial insurance; social welfare; welfare states; European social model; unemployment insurance; health insurance; pension system; financial payments; contributions; social assimilation; social dimension; pensioner; employer; pensions for performed work and age limits, for infirmity, for inheritors; alternative pensions; private pensions; accumulative pensions fund; social protection; economic growth; social security; coordination; harmonization

АННОТАЦИЯ

к диссертации на соискание ученой степени доктора

экономических наук на тему: «Социальнoе страхование в Румынии в контексте
интеграции в европейских структурах»

Цели данной работы являются теоретико-методологические исследования процесов
интеграции социального страхования Румынии в Европеиских структурах. На базе анализа
последствии интеграциональных процессов в реформе социального страхования были
разработаны конкретные рекомендации по приспособлению Румынского законодальства к
Европейскому, и некоторые предложения по улучшению структуры законодальства
свободного перемещения граждан на территории Европейского Союза. При помощи расчета
и оценки координирующих механизмов была установлена необходимость сопоставления
Румынской системы социального страхования с другими подобными системами стран
членов Европейского Союза, доказана необходимость разработки новой системы
пенсионного обеспечения и аргументирована роль гибкой схемы социального обеспечения
для економики Румынии. В работе были расмотрены эволюция, формы и возможности
интеграции системы социального обеспечения Румынии в системы государств Европейского
Союза, их преимущества и недостатки, а также возможности внедрения этих систем в
национальной економики в перспективе продолжения реформы системы социального
обеспечения Румынии. В этом контекте были приведены аргументы для вхедрения в
структуре системы социального обеспечения механизмов координирующих системы
социального обеспечения и принятия подходящего рамочного соглашения на уровне
сообщества. В работе поставлено ударение на специфику реализации процесса интеграции в
Европейских структурах и нахождения решений по упрощению процедуры пенсионного
обеспечения. Выводы и предложения исходящих из проводимых исследований могут быть
использованы в профильных министерствах Румынии в случае разработки стратегии по
интенсификации процесса реформы государственного социального страхования. Материалы

142

также могут буть предназначены для персонала управления работающих в учреждениях
социальной защиты для повышения квалификации специалистов в сфере социальной защиты
населения.

Ключевые слова: социальные страховки; социальное благополучие; европейская социальная модель; безработные страховки; страховки в здравоохранеие, пенсионные системы; финансовые платежи; контрибуции; социальные прибавления; социальные измерения; пенсионер; работодатель; пенсии по труду и возрасту; по инвалидности; по наследству; пенсии по выбору; частные пенсии; пенсионный фонд накопления; социальная защита; економический рост; социальная защита; координация; гармонизация.

143

ANEXE

ANEXA 1

Procentul populației în vârstă de 18-59 de ani fără ocupație
din cadrul gospodăriilor din SM pe sexe, 2006

Țara Bărbați Femei Total Țara Bărbați Femei Total

Cipru 3,8 6,0 4,9 Grecia 7,9 9,9 8,9

Portugalia 5,8 6,2 6,0 Austria 7,9 10,3 9,1

Estonia 6,1 5,9 6,0 Italia 9,1 10,1 9,6

Spania 5,9 6,4 6,1 Slovacia 9,0 10,2 9,6

Luxemburg 5,6 8,1 6,8 România 9,0 10,3 9,7

Malta 7,8 6,2 7,0 Finlanda 10 11,0 10,5

Letonia 7,7 7,6 7,7 Germania 10,3 11,1 10,7

Lituania 6,3 7,9 7,1 Marea Britanie 9,0 12,2 10,6

Slovenia 5,9 8,4 7,2 Franța 10,0 12,0 11,0

Cehia 6,2 8,3 7,3 Bulgaria 11,0 12,0 11,5

Olanda 7,9 7,9 7,9 Ungaria 10,4 12,2 11,3

Danemarca 6,3 9,8 8,1 Polonia 12,1 16,2 13,3

Irlanda 6,1 10,1 8,1 Belgia 12,1 16,2 14,2

Sursa: MISSOC – Joint Report on Social Protection and Social Inclusion 2007, p. 30

ANEXA 2

Procentul tinerilor fără ocupație din cadrul gospodăriilor din SM în perioada 2001-2006

Țara 2001 2006 Țara 2001 2006

Luxemburg 3,7 3,5 Cehia 8,0 8,1

Grecia 5,8 4,9 Estonia 11,8 8,1

Slovenia 3,9 3,8 Malta 8,0 8,1

Cipru 3,9 3,9 Franța 9,7 9,8

Portugalia 3,8 4,9 România 6,9 10,0

Spania 6,2 5,1 Germania 9,0 10,2

Lituania 8,2 5,8 Polonia – 11,8

Italia 7,0 5,8 Irlanda 10,2 11,8

Danemarca 5,8 5,9 Slovacia 9,8 11,9

Olanda 6,0 6,1 Ungaria 13,8 13,7

Finlanda 5,9 6,2 Belgia 13,6 13,9

Letonia 10,4 7,0 Bulgaria 19,2 14,8

Austria 4,0 7,6 Marea Britanie 17,0 16,2

Sursa: MISSOC – Joint Report on Social Protection and Social Inclusion 2007, p. 31

ANEXA 3

Calculul cheltuielilor asigurărilor sociale publice pentru anul 2005

Nr. crt. Țara 2001 2002 2003 2004 Polinomul 2005

1. România 15,3 15,52 14,9 14,4 K R  0,332t  15,86 14,20

2. Cehia 19,5 21,63 20,1 14,9 K C  1,533t  22,87 15,21

3. Slovacia 19,1 20,66 18,4 12,3 K S   2,26t  23,28 11,95

4. Polonia 21,5 22,77 21,6 18,1 K P  1 ,137t  23,84 18,15

5. Ungaria 19,8 22,70 21,6 15,9 K U   1, 3t  23,20 16,70

6. Slovenia 25,3 27,24 24,6 17,4 K Sn  2,63t  30,22 17,05

7. Estonia 13,6 13,64 13,4 12,1 K E  0,47t 14,37 12,02

8. Letonia 14,3 14,23 13,4 11,9 K L  0,803t 15,46 11,45

9. Lituania 14,7 15,03 13,6 10,4 K Lit   1 ,33t 17,02 10,36

Sursa: calcule proprii autor

144

ANEXA 4

Polinoame de interpolare a cheltuielilor sociale publice

Nr.

crt.

Țara

R  t 3 t 4  t

Polinomul de interpolare/extrapolare

1 t 4 14 , 9 t 1 t 3 14 , 4

1.

România

K

15 , 3

2.

3.

Cehia

Slovacia

K

K

C

S

1

t

1

t

3 1

3 t

3 1

3 t

4

4

4

4

19 , 5

19 , 1

3 1 3 4

t 1 t 4 20 , 1

3 1 3 4

t 1 t 4 18 , 4

t

t

4 1 4 3

1 t 3 14 , 9

4 1 4 3

1 t 3 12 , 3

4.

5.

Polonia

Ungaria

K

K

1 3 1 4

P  t 3 t 4

21 , 5

1 3 1 4

U  t 3 t 4

19 , 8

1 3 1 4

Sn  t 3 t 4

3 1 3 4

t 1 t 4 21 , 6

3 1 3 4

t 1 t 4 21 , 4

3 1 3 4

t 1 t 4 24 ,6

4 1 4 3

t 1 t 3 18 , 1

4 1 4 3

t 1 t 3 15 , 9

4 1 4 3

t 1 t 3 17 ,4

6.

Slovenia

K

E

25 , 3

1 3 1 4

t 3 t 4  t

3

1 t

1 3 4

4 13 , 4

t

4 1 4 3

1 t 3 12 , 9

7.

8.

Estonia

Letonia

K

K

L

Lit

13 , 6

1 3 1 4

t 3 t 4

14 , 3

1 3 1 4

t 3 t 4

3 1 3 4

t 1 t 4 13 , 4

3 1 3 4

t 1 t 4 13 ,6

4 1 4 3

t 1 t 3 11 , 9

4 1 4 3

t 1 t 3 10 , 4

9.

Lituania

K

14 , 7

Nr.

crt.

1. K

2. K

3. K

4. K

5. K

1 3 1 4

Polinomul

R  2

0 , 02 t 0 , 2 t 15 , 2

C  2

1 , 83 t 7 , 62 t 13 , 71

S  2

1 , 92 t 7 , 34 t 13 , 66

P  2

1 , 19 t 4 , 84 t 17 , 85

U  2

2 , 10 t 9 , 20 t 12 , 70

Sn  2

3 1 3 4  4

Sursa: calcule proprii autor

Interpolarea datelor

1 4 3

ANEXA 5

2002

R

K 2 15 , 52

C

K 2 21 ,63

S

K 2 20 ,66

P

K 2 22 , 77

U

K 2 22 ,70

Sn

6. K

7. K

8. K

2 , 28 t 8 , 76 t 18 , 84 K 2 27 ,24

E  2 E

0 , 13 t 0 , 41 t 13 , 34 K 2 13 , 64

L 2 L

0 , 35 t 0 , 98 t 13 , 67 K 2 14 , 23

Lit  2 Lit

9.

K

0 , 88 t

2 , 97 t

12 , 61

Sursa: calcule proprii autor

K

2

15 , 03

145

ANEXA 6

Rata ocupării și a șomajului în unele SM

Rata ocupării persoanelor cu vârste cuprinse Rata șomajului % din forța de muncă în

ȚARA între 55 și 64 de ani % vârstă de peste 15 ani

2002 2004 2006 2008* 2002 2004 2006 2008*

Belgia 26,6 30,0 32,1 33,2 7,5 8,4 8,4 8,9

Bulgaria 27,0 32,5 34,7 36,3 18,1 12,0 10,5 9,9

Cehia 40,8 42,7 45,2 46,8 7,3 8,3 7,3 7,1

Danemarca 57,9 60,3 59,5 61,3 4,6 5,5 4,4 5,3

Germania 38,9 41,8 45,4 46,3 8,2 9,5 9,3 9,5

Estonia 51,6 52,4 56,1 57,2 10,3 9,7 7,5 8,2

Irlanda 48,0 49,5 51,6 52,3 4,5 4,5 4,4 4,3

Grecia 39,2 39,4 41,6 42,1 10,3 10,5 9,5 9,3

Spania 39,6 41,3 43,1 44,3 11,1 10,6 9,1 8,9

Franța 34,7 37,3 37,9 38,3 8,7 9,6 9,9 10,2

Italia 28,9 30,5 31,4 31,9 8,6 8,0 7,7 7,3

Cipru 49,4 49,9 50,6 51,3 3,6 4,6 5,2 5,7

Letonia 41,7 47,9 49,5 51,8 12,2 10,4 8,9 8,3

Lituania 41,6 47,1 49,2 51,3 13,5 11,4 8,3 8,0

Luxemburg 28,1 30,4 31,7 32,4 2,7 5,1 4,5 3,8

Ungaria 25,6 31,1 33,0 34,6 5,8 6,1 7,2 7,9

Malta 30,1 31,5 30,8 31,3 7,5 7,4 7,3 7,1

Olanda 42,3 45,2 46,1 47,2 2,8 4,6 4,7 5,2

Austria 29,1 28,8 31,8 33,5 4,2 4,8 5,2 5,5

Polonia 26,1 26,2 27,2 28,3 19,9 19,0 17,5 18,2

Portugalia 51,4 50,3 50,5 50,2 5,0 6,7 7,7 7,3

România 37,3 36,9 39,4 40,1 8,4 8,1 7,1 9,1

Slovenia 24,5 29,0 30,7 31,2 6,3 6,3 6,5 6,7

Slovacia 22,8 26,8 30,3 33,5 18,7 18,2 16,1 17,3

Finlanda 47,8 50,9 52,7 53,5 9,1 8,8 8,4 8,2

Suedia 68,0 69,1 69,4 69,8 4,9 6,3 7,8 8,1

Marea Britanie 50,7 53,4 56,2 57,1 5,1 4,7 4,8 4,3

* estimat calcule autor

Sursa: MISSOC – Joint Report and Social Protection and Social Inclusion 2007

ANEXA 7

Vârstele legale de pensionare în unele State Membre ale UE

Statul Membru

Pensia pentru Pensia suplimentară

limită de vârstă

BELGIA Femei: 63 de ani (în Nu se acordă.

perioada 1997 –

2009, vârsta de

pensionare va crește

progresiv la 65 de

ani);

– bărbați: 65 de ani.

DANEMARCA 65 de ani (67 pentru Persoanele care ating

cei care au atins vârsta de 60 de ani la

vârsta de 60 de ani data de 01.07.1999 sau

la data de mai târziu, pot

01.07.1999) beneficia de pensie la

cerere, înainte de

împlinirea vârstei de 67

de ani, dar nu înainte

de a împlini 65 de ani.

Pensia va fi redusă

proporțional.

GERMANIA În general, 65 de Nu se acordă.

ani.

Categoria de pensie

Pensia anticipată Pensia târzie/Pensie

redusă

Se acordă la vârsta de la 60 de ani, atât pentru Pensie târzie:

femei cât și pentru bărbați, cu condiția să justifice nu se acordă.

34 de ani de activitate profesională (s-a urmărit

creșterea progresivă a perioadei de activitate

profesională, la 35 de ani, până în 2005).

A fost atribuită înainte de data de 01.01.2003 Pensie târzie: este

pentru persoanele de peste 50 de ani, din motive posibilă prelungirea

sociale și/sau de sănătate. activității în cadrul

sistemului de pensii

suplimentare, până la

vârsta de 70 de ani.

Pentru bărbați și pentru femei: Pensie târzie:

– după o perioadă de 35 de ani se deschide Asiguratul își poate

dreptul la pensie, începând cu vârsta de 63 de ani continua activitatea

(60 în caz de handicap grav, incapacitate de după vârsta legală de

muncă sau incapacitate generală) sau pensionare.

– la vârsta de 60 de ani după 180 de luni de

asigurare, în măsura în care, la începutul pensiei

asigurații sunt în șomaj și au atins vârsta de 58,5

ani, fiind în șomaj de 52 de săptămâni sau care au

exercitat timp de 24 de luni o activitate cu timp

parțial, pentru persoanele în vârstă. Asigurații

trebuie să justifice 8 ani de asigurare obligatorie

în cursul ultimilor 10 ani.

Femeile pot cere pensie anticipată la 60 de ani,

după 180 de luni de asigurare dacă justifică,

146

începând cu vârsta de 40 de ani, mai mult de 10 ani de contribuție obligatorie.

Vârsta de pensionare anticipată a fost majorată
astfel: pentru pensia de bătrânețe, în cazul
șomerilor sau după o activitate cu timp parțial
pentru persoanele vârstnice, la 65 de ani; pentru
pensia de bătrânețe a asiguraților care justifică o
lungă perioadă de asigurare, la 65 de ani; pentru
pensia de bătrânețe acordată femeilor, în perioada
2000-2004: între 60 și 65 de ani; pentru pensia de
bătrânețe a persoanelor cu handicap grav, între
2001-2003: de la 60-63 de ani.

În ciuda acestor creșteri, pensia poate fi acordată
între 60-63 de ani cu o reducere a pensiilor care
compensează durata majorată a pensiei.
Reducerea este de 0,3% din pensie pentru fiecare
lună de anticipare.

GRECIA Asigurații înainte de Nu se acordă. Asigurații înainte de 31.12.1992: Pensie redusă

31.12.1992: bărbați – Pensia completă se acordă: începând de la:

65 de ani, femei – 60 – fără limită de vârstă (bărbați și femei) și 37 de – 65 de ani (femei și

de ani. ani de asigurare (sau 11.100 zile); bărbați) dacă au

Asigurații începând – 62 de ani (bărbații) sau 57 (femeile) dacă au 3.500 de zile de

cu 01.01.1993: 10.000 de zile de lucru; asigurare (dispoziție

bărbați – 65 de ani, – 58 de ani bărbații dacă au 10.500 de zile de tranzitorie până la

femei – 65 de ani. lucru; 31.12.2007);

– 55 de ani pentru mamele care au un copil minor – 60 de ani pentru

dacă au 5500 de zile de lucru; bărbați sau 55 de ani

– 60 de ani pentru bărbați sau 55 de ani pentru pentru femei, dacă au

femei, pentru activitatea desfășurată în condiții 10.000 de zile de

speciale și insalubre și 4500 de zile de lucru (din asigurare (din care

care 3600 de zile în condiții speciale și insalubre 100 de zile/an în

și 1000 de zile de lucru timp de 13 ani înainte de ultimii 5 ani);

pensionare); – 53 de ani pentru

– 55 de ani (femei și bărbați) dacă au 35 de ani bărbați și femei, dacă

sau 10.500 de zile de lucru (din care 7500 în au 35 de ani sau

condiții speciale de muncă). 10.500 de zile de

lucru (7.500 de zile
în condiții speciale);
– 50 de ani pentru
mamele care au un
copil minor sau
invalid, dacă au

5.500 de zile de
lucru.

SPANIA 65 de ani. Nu se acordă. Ca măsură tranzitorie și pentru a garanta Pensie târzie:

drepturile dobândite, persoanele asigurate în Asiguratul își poate

vechiul sistem abolit la 1 ianuarie 1967, au continua activitatea

posibilitatea de a se pensiona la 60 de ani; vârsta după vârsta legală de

de 65 de ani poate fi redusă pentru anumite pensionare.

grupuri a căror activitate a fost desfășurată în În general, nu există

condiții speciale de muncă, în mediu toxic, limită de vârstă.

periculos sau insalubru; de la 01.01.2002, în

anumite cazuri, lucrătorii care au peste 61 de ani.

FRANȚA Se acordă la vârsta Începând cu 55 de ani, Regimul general de asigurări de bătrânețe al Pensia târzie:

de 60 de ani; cu coeficient de lucrătorilor salariați: – în cadrul regimului

Pensii anticipare. Începând cu Începând cu 56 de ani pentru asigurații care și-au general de asigurări

complementare – la 56 de ani, fără început activitatea profesională la 14 ani și care de bătrânețe al

vârsta de 65 de ani, coeficient, dacă fac dovada unei durate de asigurare, a unei durate lucrătorilor salariați,

dacă pensia de bază asiguratul a obținut de contribuție și a vârstei de pensionare. începând cu vârsta de

a fost acordată în pensia de bază în Începând cu 55 de ani pentru asigurații cu 60 de ani, se acordă

procent întreg. procent întreg. handicap grav, în anumite condiții. majorarea cuantumu-

Nu există nici o măsură lui pensiei când

specială în acest sens asiguratul

pentru că numărul de îndeplinește condiții-

puncte se stabilește în le de asigurare pentru

funcție de durata de o pensie în procent

contribuție. întreg.

– de la vârsta de 65
de ani, dacă

asiguratul nu a

îndeplinit, în nici un
sistem de bază durata
de asigurare necesară
în funcție de anul
nașterii.

147

IRLANDA Pensie de bătrânețe – Nu se acordă. Nu se acordă. Nu se acordă.

65 de ani;

Pensie contributivă
de bătrânețe – 66 de
ani.

ITALIA Bărbați: 65 de ani, Nu se acordă. Se acordă la vârsta de 57 de ani cu condiția a 35 Pensie târzie: este

femei: 60 de ani. de ani de contribuții sau, indiferent de vârstă, cu posibilă prelungirea

Pentru persoanele cu condiția a 37 de ani de contribuții. activității

grad de invaliditate Pensie atribuită lucrătorilor din întreprinderile asiguratului până la

de cel puțin 80% și aflate în criză economică: este posibilă acordarea cel mult 65 de ani.

pentru nevăzători: pensiei anticipate cu maxim 5 ani înaintea vârstei

bărbați – 60 de ani, normale de pensionare.

femei – 55 de ani. Condiții particulare sunt prevăzute pentru

Noul sistem de lucrătorii care și – au început activitatea la vârste

pensii prevede cuprinse între 14 – 19 ani (care au contribuit 52

acordarea pensiei de săptămâni), pentru lucrătorii supuși unor

între 57 – 65 de ani. munci grele, pentru lucrătorii care desfășoară o

Cuantumul prestației activitate fizică intensă etc.

variază în funcție de

vârstă.

LUXEMBURG 65 de ani. Nu se acordă. Începând cu 60 de ani, cu condiția dovedirii a Pensie târzie: nu se

480 de luni de asigurare efectivă sau a unor acordă. Dacă există

perioade asimilate; activitate după 65 de

Începând cu 57 de ani, cu condiția dovedirii a ani, contribuțiile

480 de luni de asigurare efectivă. plătite de asigurat îi

sunt rambursate la

sfârșitul anului.

OLANDA 65 de ani. Nu se acordă. Nu se acordă. Pensie târzie: nu se

acordă.

NORVEGIA 67 de ani. Nu se acordă. Nu există posibilitatea de a beneficia de pensie de Pensie târzie:

bătrânețe înainte de 67 de ani. asigurații își pot

prelungi activitatea

cu maxim 3 ani.

AUSTRIA Bărbați – 65 de ani, Nu se acordă. La 61,5 ani pentru bărbați Pensie târzie:

femei – 60 de ani. La 56,5 ani pentru femei. asigurații își pot

Între 2024-2033 se Între 1 iulie 2004 și 1 octombrie 2009 se prelungi activitatea

preconizează o preconizează creșterea progresivă a vârstei de fără a se ține cont de

creștere progresivă a pensionare anticipată la 65 pentru bărbați și 60 de o anumită limită de

vârstei de ani pentru femei (se urmărește renunțarea la vârstă.

pensionare a acordarea pensiei anticipate).

femeilor pentru a Între 2019-2028 – creșterea progresivă a vârstei

atinge vârsta de de pensionare a femeilor pentru a atinge vârsta de

pensionare a pensionare a bărbaților.

bărbaților.

PORTUGALIA Bărbați și femei – 65 Nu se acordă. Se acordă: Pensie târzie:

de ani. – asiguraților în vârstă de cel puțin 55 de ani și pensionarea la 65 de

care au contribuit la sistemul de pensii 30 de ani ani nu este

calendaristici. Cuantumul pensiei este redus. obligatorie.

– Șomerilor: începând de la 60 de ani. Există posibilitatea acordării și de la 55 de ani pentru persoanele care au 20 de ani calendaristici de activitate și au vârsta de cel puțin 50 de ani în momentul intrării în șomaj.

FINLANDA 65 de ani. Nu se acordă. Începând cu 60 de ani (nu există alte condiții). Pensie târzie:

Pensie de bătrânețe redusă actuarial. Reducerea asiguratul își poate

este permanentă. prelungi activitatea,

neexistând limită de

vârstă.

SUEDIA 65 de ani cu Nu se acordă. Pensie târzie: asiguratul își poate prelungi Pensie târzie:

posibilitatea de a activitatea, neexistând limită superioară de vârstă. asiguratul își poate

continua activitatea prelungi activitatea,

până la 67 de ani. neexistând limită

superioară de vârstă.

MAREA Bărbați – 65 de ani, Nu se acordă. Pensie târzie: asiguratul își poate prelungi Nu se acordă.

BRITANIE femei – 60 de ani activitatea cu maximum 5 ani (până la 70 de ani

(creștere progresivă pentru bărbați și 65 de ani pentru femei).

la 65 de ani între Începând cu anul 2010, prelungire poate fi

2010-2020). nelimitată.

Sursa: Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Studiu comparativ privind vârsta de pensionare a femeilor și bărbaților în România și
țări europene, p. 6-12, www. cncd.org.ro

148

ANEXA 8

Partenerii comerciali ai României, pe principalele grupe de țări în 2007 – Export – %

12,2

1,0

86,8

UE-25 AELS Alte țări

Sursa: Institutul Național de Statistică, București, www.insse.ro

ANEXA 9

Partenerii comerciali ai României, pe principalele grupe de țări în 2007 – Import – %

18,4

1,3

80,3

UE-25 AELS Alte țări

Sursa: Institutul Național de Statistică, București, www.insse.ro

149

ANEXA 10

Dinamica produsului intern brut (PIB) perioada 1990-2007

(Anul 1989 = 100)

– modificări procentuale față de anul precedent –

Rata creșterii

PIB (an

precedent =
100)

-5,6 -12,9 -8,8 1,5 3,9

7,1 3,9 -6,1 -5,4 -3,2

-5,2 5,7 5,1 5,2 8,3 5,3 10,3 7,0

* estimat calcule autor

Sursa: Anuarul Statistic al României 1991-2007, Institutul Național de Statistică, București, www.insse.ro

ANEXA 11

Utilizarea produsului intern brut

– modificări procentuale față de anul anterior –

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007*

Consum efectiv final, din care: 6,3 5,1 9,3 12,2 12,8 13,5 9,8

– Consumul final individual al populației 6,8 5,1 9,3 15,5 12,8 17,1 15,4

– Consum final efectiv al administrației publice -0,2 5,7 8,9 -10,6 12,0 -11,6 -10,2

– Formarea brută de capital fix 10,1 9,2 10,2 14,4 18,2 31,3 28,2

Produsul intern brut 5,7 5,1 5,2 8,3 5,3 10,3 7,0

* estimat calcule autor

Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Național de Statistică, București, p. 439, www.insse.ro

ANEXA 12

Structura produsului intern brut pe ramuri

(Anul 2000 = 100)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007*

Industrie 4,4 5,3 4,8 7,3 3,2 8,7 4,6

Agricultură 28,1 -8,6 6,2 23,5 -25,9 4,10 -12,7

Construcții 11,1 8,4 8,4 11,7 13,9 37,9 7,4

Comerț 1,6 3,8 16,1 16,9 22,6 28,8 0,4

Produsul intern brut 5,7 5,5 5,8 9,9 5,3 10,3 7,0

Produsul intern brut pe locuitor 5,9 8,5 6,3 10,6 5,8 11,1 7,6

* estimat calcule autor

Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Național de Statistică, București, p. 438, www.insse.ro

ANEXA 13

Ponderea sectorului privat în produsul intern brut

73,0

72,0
71,0
70,0

69,0 72,3

71,5 71,8

68,0

70,1

69,4

67,0

68,0 67,7

66,0

65,0

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007*

* estimat calcule autor

Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Național de Statistică, București, p. 437, www.insse.ro

150

ANEXA 14

Rata inflației

160 151,4

140

120

100

80

60 54,8

40 40,6

20

0

1997 1998 1999

40,7

30,3

17,8 14,1

2000 2001 2002 2003

9,3 8,6 6,6 4,8

2004 2005 2006 2007

Sursa: Institutul Național de Statistică, www.insse.ro

ANEXA 15

Principalii indicatori ai ocupării populației în perioada 2004-2007

Indicator / An

Populația activă totală (mii persoane)

Rata de activitate 15-64 ani

Populația ocupată totală (mii persoane)

Rata de ocupare 15-64 ani

Rata șomajului BIM (%)

* estimat calcule autor

România

2004 2005 2006 2007*

9.957 9.851 10.041 9.740

69,3 69,6 69,8 69,6

9.158 9.147 9.313 9.361

57,9 57,7 58,8 59,0

8,0 7,2 7,3 7,2

Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Național de Statistică, București, www.insse.ro

ANEXA 16

Structura populației ocupate pe sectoare de activitate

40,0

35,0

30,0

25,0

20,0

15,0

10,0

5,0

0,0

36,4

31,6 30,5

2002

38,9

37,2

34,1

31,2 30,6

29,5

2004 2006

Agricultură Industrie și construcții Servicii

Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Național de Statistică, București, www.insse.ro

151

ANEXA 17

Rata de ocupare a populației în vârstă de muncă (15-64 ani) (%)

59,0

58,8
58,6
58,4
58,2

58,0 58,8 59,0

57,8

57,6

57,9

57,4 57,7

57,2
57,0

2004 2005 2006 2007*

* estimat calcule autor

Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Național de Statistică, București, www.insse.ro

ANEXA 18

Rata șomajului BIM 2004-2007

8,0

8,0

7,8

7,6

7,4 7,3

7,2 7,2

7,2

7,0

6,8

2004 2005 2006 2007*

* estimat calcule autor

Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Național de Statistică, București, p. 121, www.insse.ro

ANEXA 19

Indicele câștigului salarial real

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007*

Indicele câștigului salarial real 2000 = 100 5,0 7,5 19,1 31,7 50,5 64,0 83,0

* estimat calcule autor

Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Național de Statistică, București, p. 241, www.insse.ro

152

ANEXA 20

Dinamica fenomenelor demografice

18,0

16,0

14,0

12,0

10,0

8,0

6,0

4,0

2,0

0,0

-2,0

* estimat calcule autor

16,8

15,0

11,9 12,1

10,0 10,2

-1,9 -1,9

2004 2005

Natalitate/1000 loc.

Spor natural/1000 loc.

13,9 13,8

12,0 12,1

10,2 10,1

-1,8 -1,7

2006 2007*

Mortalitate/1000 loc.

Mortalitate infantilă/1000 nas.

Sursa: Ministerul sănătății, www.ms.ro

ANEXA 21

Structura populației pe principalele grupe de vârstă, în perioada 2000-2007

70,0 69,2 69,4 69,8 69,6

60,0
50,0
40,0
30,0

20,0 16,4 14,4 15,9 14,7 15,4 14,8 15,2 15,2

10,0

0,0

2004 2005 2006 2007*

0-14 15-64 65+

* estimat calcule autor

Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Național de Statistică, București, p. 45, www.insse.ro

153

ANEXA 22

Rata de dependență în sistemul public de pensii

10

9

8

7

6

5

4

3

2

1

0

9,16 9,15

4,61 4,62

1,99 1,98

2004 2005

9,31 9,36

4,65 4,64

2,00 2,02

2006 2007*

Populație ocupată Pensionari Rata de dependență

* estimat calcule autor

Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Național de Statistică, www.insse.ro

ANEXA 23

Gradul de sărăcie al pensionarilor din România

Indicatori 2004 2005 2006 2007*

Număr pensionari asigurări sociale – mil. pers. 4,61 4,62 4,65 4,64

Valoarea pensiei medii la 31 decembrie – lei RON 252 284 363 523

Numărul populației ocupate – mil. pers. 9,16 9,15 9,31 9,36

Rata riscului de sărăcie la 31 decembrie 2007 – TOTAL Grupă de vârstă

100% din populație 18 0 – 15 ani 16 + ani 16 + 64 ani 65 + ani

25 16 16 17

* estimat calcule autor

Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Național de Statistică, www.insse.ro

ANEXA 24

Evoluția pensiei medii anuale pentru asigurări sociale (inclusiv agricultori)

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Pensionari – total 72 104 134 156 211 246 363 523

Asigurări sociale 72 104 134 156 211 246 363 523

din care:

Asigurări sociale de stat 91 131 163 187 252 284 363 523

Asigurări sociale agricultori 19 27 34 38 80 103 140 223

Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Național de Statistică, www.insse.ro

Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, www.cnpas.org

154

ANEXA 25

COMPONENTELE SISTEMULUI ROMÂNESC DE ASIGURĂRI SOCIALE

I.

A

S

I

G

U

R

Ă

R

I

S

O

C

I

A

L

E

1) Pensii –

pilonul I

2) Pensii –

pilonul II

3) Pensii –

pilonul III

4) Accidente de

muncă și boli

profesionale

5) Asigurările

de sănătate

6) Prestații

privind

susținerea

familiei în

vederea creșterii

copilului

7) Asigurările de

șomaj

8) Alte drepturi de

asigurări sociale

pentru limită de vârstă și vechime completă sau incompletă

de invaliditate de urmaș

anticipate și anticipate parțial

reabilitare medicală și recuperarea capacității de muncă

reabilitare și reconversie profesională

indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă

indemnizație pentru trecerea temporară în alt loc de muncă și reducerea timpului de muncă

compensații pentru atingerea integrității și despăgubiri în caz de deces

concedii medicale și indemnizații pentru incapacitate temporară de muncă

concedii medicale și indemnizații pentru prevenirea îmbolnăvirilor și

recuperarea capacității de muncă exclusiv pentru situațiile rezultate

ca urmare a unor accidente de muncă sau boli profesionale

concedii medicale și indemnizații pentru maternitate

concedii medicale și indemnizații pentru îngrijirea copilului bolnav

concedii medicale și indemnizații de risc maternal

indemnizație pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani

sau, în cazul copilului cu handicap, de până la trei ani

stimulent în cazul persoanelor care realizează venituri profesionale

indemnizație de șomaj

plățile compensatorii

finanțarea măsurilor pentru stimularea ocupării forței de muncă și

a măsurilor pentru prevenirea șomajului

finanțarea serviciilor de formare profesională pentru persoanele

care, potrivit legii, beneficiază în mod gratuit de aceste servicii

plăți compensatorii și venituri de completare

II. Alocații și prestații familiale
III. Asistență socială

IV. Asistență socială a persoanelor cu dizabilități

Sursa: Documentarea autorului pe baza legislației românești de asigurări sociale în vigoare la data de 31.12.2007

155

ANEXA 26

Componenta obligatorie – Pilonul II – pensiile obligatorii

Prin legea privind fondurile de pensii obligatorii administrate privat [10] și cea privind pensiile ocupaționale [12], se prevede posibilitatea protecției drepturilor suplimentare de pensie și pentru asigurații salariați sau independenți care se deplasează în interiorul UE. Aplicarea acestor acte normative a fost o condiție a aderării României la structurile europene, pe care statul român a tot amânat-o, inițial trebuia să intre în vigoare odată cu aderarea, iar în prezent se preconizează a intra în vigoare undeva la începutul anului 2008.

Legea privind fondurile de pensii obligatorii administrate privat – Pilonul II – este o componentă obligatorie a reformei sistemului de pensii din România și are ca rol suplimentarea pensiei acordată de sistemul public. Prin adoptarea cadrului legal, România a transpus prevederile Directivei Consiliului 98/49/CE din 29 iunie 1998 privind protecția drepturilor la pensie suplimentară ale salariaților și persoanelor care desfășoară activități independente, care se deplasează în cadrul Comunității.

Pensia administrată privat reprezintă suma plătită lunar unui participant pe viață sau beneficiarului desemnat de
acesta. Fondul de pensii se constituie prin contract de societate civilă și este gestionat de un administrator, respectiv o
societate comercială pe acțiuni, care are ca obiect exclusiv de activitate administrarea fondului de pensii, la acest fond
fiind obligatorie participarea persoanelor în vârstă de până la 35 de ani, nou intrate pe piața forței de muncă și
facultativă pentru celelalte categorii de persoane în vârstă de până la 45 de ani, care sunt deja asigurate și contribuie la
sistemul public de pensii. Aderarea la acest tip de fond este individuală, pe baza unui act încheiat între participant și
administrator, participanții urmând a transfera în primul an 2%, iar pe parcurs se va majora cu 0,5% anual, ajungând
astfel la 6% în 2016.

Dreptul la pensia administrată privat se deschide, pe baza cererii participantului, la data îndeplinirii condițiilor cumulative: vârsta de pensionare prevăzută de legea sistemului public de pensii [5]; dacă au fost plătite minimum 60 de contribuții lunare; activul personal este cel puțin egal cu suma necesară obținerii pensiei ocupaționale minime prevăzută prin norme. În caz de invaliditate permanentă, participantul poate beneficia de activul personal fără îndeplinirea prevederii menționate mai sus.

Sursa: Legea nr. 411/2004, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 9 noiembrie 2004

ANEXA 27

Componenta facultativă – Pilonul III – pensiile facultative

Cadrul legislativ pentru această componentă a fost reglementat prin Legea nr. 204/2006, care stabilește

principiile înființării schemelor facultative de pensii ocupaționale și a fondurilor de pensii ocupaționale, principiile
organizării și funcționării administratorilor, reglementarea și supravegherea prudențială a sistemului pensiilor
ocupaționale. Astfel, prin contribuțiile plătite, angajații își vor putea asigura un venit suplimentar în momentul ieșirii la
pensie.

Contribuția participantului la fondul de pensii facultative, de până la echivalentul în lei a 200 € pe an din venitul

salarial anual, se deduce din venitul salarial brut al acestuia în completarea deducerii contribuțiilor de asigurări sociale
datorate potrivit legii. Cheltuielile angajatorului cu contribuțiile datorate de acesta la fondul de pensii ocupaționale, în
sumă de până la echivalentul în lei a 200 € pe an pentru fiecare participant, sunt deductibile la calculul profitului

impozabil. Participarea la acest fond este facultativă, iar spre deosebire de pensiile private, nu există limită de vârstă, iar dreptul să propună o schemă facultativă de pensii ocupaționale îl are angajatorul și sindicatul, sau reprezentanții salariaților prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, grup de unități sau ramură, cât și angajatorul singur sau prin asociere cu alți angajatori.

Sursa: Legea nr. 204/2006, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 31 mai 2006

156

ANEXA 28

CREȘTEREA VÂRSTEI STANDARD DE PENSIONARE

FEMEI BĂRBAȚI

Vârsta Stagiul Stagiul Vârsta Stagiul Stagiul

asiguratei la complet de minim de asiguratului la complet de minim de

PERIOADA

ieșirea la cotizare cotizare ieșirea la cotizare cotizare

pensie ani/luni ani/luni pensie ani/luni ani/luni

ani/luni ani/luni

1 2 3 4 5 6 7

aprilie 2001 – martie 2002 57 25 10 62 30 10

aprilie 2002 – septembrie 2002 57/1 25/1 10/1 62/1 30/1 10/1

octombrie 2002 – martie 2003 57/2 25/2 10/2 62/2 30/2 10/2

aprilie 2003 – septembrie 2003 57/3 25/3 10/3 62/3 30/3 10/3

octombrie 2003 – martie 2004 57/4 25/4 10/4 62/4 30/4 10/4

aprilie 2004 – septembrie 2004 57/5 25/5 10/5 62/5 30/5 10/5

octombrie 2004 – martie 2005 57/6 25/6 10/6 62/6 30/6 10/6

aprilie 2005 – iulie 2005 57/7 25/7 10/7 62/7 30/7 10/7

august 2005 – noiembrie 2005 57/8 25/8 10/8 62/8 30/8 10/8

decembrie 2005 – martie 2006 57/9 25/9 10/9 62/9 30/9 10/9

aprilie 2006 – iulie 2006 57/10 25/10 10/10 62/10 30/10 10/10

august 2006 – noiembrie 2006 57/11 25/11 10/11 62/11 30/11 10/11

decembrie 2006 – martie 2007 58 26 11 63 31 11

aprilie 2007 – iulie 2007 58/1 26/2 11/2 63/1 31/2 11/2

august 2007 – noiembrie 2007 58/2 26/4 11/4 63/2 31/4 11/4

decembrie 2007 – martie 2008 58/3 26/6 11/6 63/3 31/6 11/6

aprilie 2008 – iulie 2008 58/4 26/8 11/8 63/4 31/8 11/8

august 2008 – noiembrie 2008 58/5 26/10 11/10 63/5 31/10 11/10

decembrie 2008 – martie 2009 58/6 27 12 63/6 32 12

aprilie 2009 – iulie 2009 58/7 27/2 12/2 63/7 32/2 12/2

august 2009 – noiembrie 2009 58/8 27/4 12/4 63/8 32/4 12/4

decembrie 2009 – martie 2010 58/9 27/6 12/6 63/9 32/6 12/6

aprilie 2010 – iulie 2010 58/10 27/8 12/8 63/10 32/8 12/8

august 2010 – noiembrie 2010 58/11 27/10 12/10 63/11 32/10 12/10

decembrie 2010 – martie 2011 59 28 13 64 33 13

aprilie 2011 – iulie 2011 59/1 28/2 13/2 64/1 33/2 13/2

august 2011 – noiembrie 2011 59/2 28/4 13/4 64/2 33/4 13/4

decembrie 2011 – martie 2012 59/3 28/6 13/6 64/3 33/6 13/6

aprilie 2012 – iulie 2012 59/4 28/8 13/8 64/4 33/8 13/8

august 2012 – noiembrie 2012 59/5 28/10 13/10 64/5 33/10 13/10

decembrie 2012 – martie 2013 59/6 29 14 64/6 34 14

aprilie 2013 – iulie 2013 59/7 29/2 14/2 64/7 34/2 14/2

august 2013 – noiembrie 2013 59/8 29/4 14/4 64/8 34/4 14/4

decembrie 2013 – martie 2014 59/9 29/6 14/6 64/9 34/6 14/6

aprilie 2014 – iulie 2014 59/10 29/8 14/8 64/10 34/8 14/8

august 2014 – noiembrie 2014 59/11 29/10 14/10 64/11 34/10 14/10

decembrie 2014 – martie 2015 60 30 15 65 35 15

Sursa: Legea nr. 19/2000, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000

157

ANEXA 29

Calculul punctajului mediu anual și al valorii punctului

Deși punctele anuale se calculează din puncte lunare, formula este destinată analizei posibilităților de intervenție
asupra variabilelor așa că pornește de la punctele anuale și venitul anual și nu lunar.

Restricții: Vbai / Vbmi < 5 (numărul de puncte anuale este de maxim 5), restricție ce a fost valabilă până la 1 august 2007

30% Vmi < Vpp < 50% Vmi

Punctajul mediu anual realizat

Rt1n

Rm  (29.1)

as

unde: Rt1n – numărul de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asigurat în perioada cotizată

as – numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare

Punctajul mediu anual realizat se stabilește prin utilizarea a cinci zecimale.

Punctajul anual al asiguratului

Rl 1  Rl2   Rl 12

Ra

unde: Ra – punctajul anual al asiguratului

12

(29.2)

Rl 1 12 – punctaj realizat în fiecare lună din anul calendaristic

Numărul punctelor realizate lunar

Rl

unde: Wbi – salariul brut lunar individual realizat

Wbi

(29.3)

Wmbl

Wmbl – salariul mediu brut lunar din luna respectivă comunicat de INS

Salariul brut lunar individual reprezintă salariul brut de încadrare la care se adaugă sporurile și adaosurile sau după caz a venitului lunar asigurat care a constituit baza de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale.
Asigurații care, după îndeplinirea condițiilor de pensionare pentru limită de vârstă, contribuie o anumită perioadă
la sistemul public de pensii, beneficiază de majorarea punctului realizat în această perioadă, cu 0,3% pentru fiecare lună respectiv cu 3,6% pentru fiecare an suplimentar.

Pentru perioada în care un asigurat s-a aflat în șomaj, numărul de puncte realizat se calculează ca raport dintre
cuantumul drepturilor bănești lunare acordare și salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de INS, iar în
cazul persoanelor care beneficiază de plăți compensatorii, pentru care s-a achitat contribuția din bugetul asigurărilor
pentru șomaj, numărul de puncte se calculează prin raportarea sumei obținute rezultate din raportul dintre cota de
contribuție individuală de asigurări sociale și cota de contribuție de asigurări sociale aprobată pentru locurile de muncă
în condiții normale asupra drepturilor primite, la salariul mediu brut lunar comunicate de INS pentru luna respectivă.

unde: Rl ș – punctajul realizat lunar de șomeri

Iș – indemnizația de șomaj lunară

Rlș Iș (29.4)

Wmbl

Dp C c

cm i

Rlpc  (29.5)

Wmbl

unde: Rl pc – punctajul realizat lunar de persoanele beneficiare de plăți compensatorii

Dp – valoarea plăților compensatorii primite

Sursa: Legea nr. 19/2000, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000

ANEXA 30

Mărimea potențială a pensiei pentru limită de vârstă, lei

Anul 2001 2002 2003 2004 2005 2006

Valoarea punctului de pensie 159,7 188,6 226,6 265,2 295,6 323,1

Numărul de puncte realizat 123,24256 115,78913 114,98151 112,00513 111,43512 110,23752

Stagiul complet de cotizare 30,0 30,1 30,3 30,5 30,7 30,10

Punctajul mediu realizat 4,10808 3,84681 3,79477 3,67230 3,62981 3,66238

Pensia 480 566 860 974 1.073 1.184

Sursa: calcule ipotetice efectuate în baza formulei (3.2.1) și a legilor anuale de aprobare a bugetului asigurărilor sociale de stat

158

ANEXA 31

Schema numărul populației umane în profilul vârstei, validității, ocupație cu munca

N – numărul populației n 1 – numărul copiilor cu

umane în vârstă de la 0 capacități intelectuale

la 100 și mai mulți ani deosebite

N 1 N n 1

n 2 – numărul copiilor cu

diverse deficiențe

N 2 N n 1 n 2

N 1 n 2

n 3 – numărul populației

de vârstă pensionară

n 6 – numărul populației

în vârstă până la 16 ani

N 3 N 2 n 3 n 6

N 1 n 2 n 3 n 6

N n n n

n 4 – numărul populației

în vârstă de muncă cu

deficiențe

n 5 – numărul populației în

1 2 3

n 6

Sursa: Elaborată de autor

N 4 N 2 n 4

N 2 n 3 n 6 n 4

N 1 n 2 n 3 n 6

n4 N n 1 n 2

n 3 n6 n 4

vârstă de muncă, apt de muncă,

dorește să muncească, n-are ocupație (șomerii)

n 7 – numărul populației în

vârstă de muncă, apt de
muncă, nu dorește să

muncească

N5 – numărul populației umane în vârstă de

muncă, apți de muncă,
doresc să muncească și
sunt ocupați cu munca

159

ANEXA 32

Matricea indicatorilor demografici specifici

Indicatori

1 2 3

N N N

4 5 6

N 3 N N 5

7 8 9 10 11

n n n 3 n n 5

Indicatori 1

1 N 1 12

N

N1

N

2

N 2 N 3

13 14

N N

N N

4

N 4 N 5

15 16

N N

N N

1 2

n1 n2

17 18 17

N N

n n n

4

n1 n1 n1

17 17

N N N

n n

2 N

2

1 22

3 4

23

5 1

2 3 4 5

1 N N

N N N

N N N N N

3 N 2

1

N

N

1

N 1

1

N

1 1

N 3 N 4

N N

1 1

N 5 n 1

N N

1 1 1 1

n 2 n 3 n 4 n 5

N N N N

4 N 3

5 N 4

2

N

N 3

N

N

2

N 1

N 3

N 1

N

N 2

N 3

N 2

N

2 2

N 4

1

N 3

N 3

1

N

2 2

N 5 n 1

N 3 N 3

N 5 n 1

N N

2 2 2 2

n 2 n 3 n 4 n 5

N 3 N 3 N 3 N 3

n 2 n 3 n 4 n 5

N N N N

6 N 5

4

N

N 5

N

4

N 1

N 5

N 1

4

N 2

N 5

N 2

4

N 3 N 4

N 5 N 5

N 3 N 4

4 4

n 1

1

N 5

N 5

4 4 4 4

n 2 n 3 n 4 n 5

N 5 N 5 N 5 N 5

n 2 n 3 n 4 n 5

7 n 1

n

n n

n n

1

n

n n n n

8 n 2

9 n 3

1

N

n 2

N

n

1

N 1

n 2

N 1

n

1

N 2

n 2

N 2

n

1 1

N 3 N 4

n 2 n 2

N 3 N 4

n n

1

N 5 n 1

n 2 n 2

N 5 n 1

n n

1 1 1 1

n 3 n 4 n 5

1

n 2 n 2 n 2

n 2 n 4 n 5

1

n n n

10 n 4

11 n 5

3

N

n 4

N

n

3

N 1

n 4

N 1

n

3

N 2

n 4

N 2

n

3 3

N 3 N 4

n 4 n 4

N 3 N 4

n n

3 3

N 5 n 1

n 4 n 4

N 5 n 1

n n

3 3 3

n 2 n 3 n 5

1

n 4 n 4 n 4

n 2 n 3 n 4

1

n n n

5 5 5 5

5

Sursa: Elaborată de autor

5 5 5

5 5

160

ANEXA 33

Formularele comunitare utilizate pentru stabilirea pensiilor

Simbol și denumire

formular

E202 – Instrumentarea
unei cereri de pensie de
bătrânețe

E203 – Instrumentarea
unei cereri de pensie de
urmaș

E204 – Instrumentarea unei cereri de pensie de invaliditate

E205 – Atestat privind
cariera de asigurat din
România

E210 – Notificarea deciziei cu privire la o cerere de pensie

E211 – Sumarul

deciziilor

E213 – Raport medical detaliat

E101 – Formular de comunicare

E215 – Raport

administrativ cu privire
la situația pensionarului

Emitent Echivalent

Instituția statului Înlocuiește cererea

membru căruia i-a care ar fi trebuit

fost adresată cererea făcută ținând cont

pentru acordarea de legislația internă

drepturilor de a fiecărui SM

pensie, transmițând

câte un exemplar al

formularului

fiecăreia dintre

instituțiile în cauză.

Instituția de Înlocuiește

instrumentare și adeverința privind

instituția în cauză certificarea stagiului

de cotizare realizat

în sistemul public

de pensii, în funcție

de legislația

fiecăruia dintre SM

Instituția în cauză –

Instituția care –

instrumentează cazul

Instituția care Documentar

instrumentează cazul medical de

expertizare

Instituția care –

dorește să formuleze

o cerere de

informații

Instituția de control –

din cadrul SM

implicat

Comentarii

Este declanșată examinarea dreptului
solicitat de către fiecare instituție a SM,
pentru analizarea îndeplinirii condițiilor de
acordare a unui drept de pensie;
– Precizarea datei la care cererea a fost
introdusă de solicitant ce trebuie adusă la
cunoștință tuturor instituțiilor în cauză.

– Fiecare instituție implicată confirmă perioadele de asigurare, precum și perioadele asimilate acestora;

– Se emite câte un formular de către fiecare instituție implicată, datorită specificului legislației privind

cuantificarea perioadelor de asigurare și a celor asimilate acestora;

– În cazul în care sunt exprimate într-o unitate diferită de cea utilizată de legislația națională ele sunt transformate cf. art. 15 din Regulamentul nr. 574/72.

Dacă dreptul la prestație poate fi stabilit ținând cont numai de perioadele proprii de asigurare poate fi transmis instituției de instrumentare doar cu informații privind dreptul la pensia națională, înaintea

efectuării calculului pensiei comunitare, urmând ca rezultatul acestuia din urmă să fie transmis ulterior.

Instituția de instrumentare adresează
solicitantului un exemplar din formular,
anexând un exemplar din fiecare decizie
oficială și trimite o copie a acestui
formular către instituțiile în cauză, unde se
anexează și o copie a propriei sale decizi.
– Este utilizat pentru stabilirea gradului de
invaliditate de către toate instituțiile la
legislația cărora solicitantul de pensie de
invaliditate a fost supus.

– Mai este folosit, atunci când instituția unui stat dorește expertizarea medicală a unei persoane care domiciliază pe

teritoriul altui stat.

Este utilizat în completarea altor formulare sau pentru orice schimb de informații și nu este destinat unei situații particulare

Este folosit pentru realizarea unui control administrativ, în general, al unui
beneficiar de pensie care locuiește pe teritoriul altui SM.

Sursa: Regulamentul nr. 1408/1971/CEE din 14 iunie 1971 – privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariați, lucrătorilor
independenți și membrilor familiilor lor care se deplasează în interiorul Comunității, prelucrat autor

161

ANEXA 34

Stabilirea drepturilor de pensie

Legislația în materie [19; 20] prevede diferite moduri de calcul, în funcție de necesitatea recurgerii la totalizarea perioadelor de asigurare sau echivalente acestora. Pentru aceasta vom folosi următorii termeni [19, art. 41 (11)]:
– pensia națională corespunde cuantumului pensiei calculate și acordate de o instituție dată, neținând cont decât
de perioadele de asigurare realizate în baza legislației proprii;

– pensia teoretică sau comunitară – reprezintă cuantumul pensiei calculate conform dispozițiilor legislației aplicate de instituția unui SM, luând în considerare toate perioadele de asigurare sau de reședință realizate de lucrător în SM la ale căror legislație persoana interesată a fost supusă;

– pensia proporțională sau proratizată este egală cu pensia teoretică, la care se aplică un coeficient de proratizare determinat în funcție de perioadele de asigurare sau de reședință care nu se suprapun, realizat înainte de producerea riscului în baza legislației aplicate de instituția comunitară care calculează și acordă prestația, în raport cu durata totală a perioadelor de asigurare sau de reședință realizate înainte de producerea riscului în toate SM la a căror legislației lucrătorul a fost supus.

Ca să înțelegem mai bine acest principiu, propun o analiză a unei situații ce poate exista la un moment dat. Astfel, considerăm trei SM ale UE: A, B și C.

În baza principiilor enunțate, la momentul N, statul A acordă dreptul la o anumită prestație de securitate socială (pensie pentru limită de vârstă) numai pe baza rezidenței, statul B acordă această prestație pe baza locului de angajare, iar statul C numai pe baza desfășurării unei activități economice. La momentul apariției riscului statul A va acorda prestația solicitantului care va avea reședința pe teritoriul său, statul B va acorda acest drept solicitantului angajat pe teritoriul său de competență, pe când statul C va plăti numai dacă cel în cauză a desfășurat o activitate economică pe teritoriul său la momentul apariției riscului.

Pentru acordarea acestor prestații, fiecare stat are propria-i politică ce poate impune o anumită perioadă de stagiu necesar, ce poate varia, de exemplu, 15 ani pentru reședință, 10 ani de angajare sau de 5 ani de activitate economică. Chiar mai mult, pentru acordarea respectivei prestații diferă formula de calcul și modul de finanțare, ce pot fi diferite de la un stat la altul.

O deficiență majoră a aplicării principiului teritorialității o reprezintă durata deplasării imigrantului; în cazul unei

durate mari de timp, acesta poate să-și piardă unele drepturi de asigurări sociale pe care poate le-a obținut în țara lor. Astfel, în exemplul nostru al celor trei state, lucrătorilor imigranți pot să nu li se recunoască, de către legislația națională a statului în care se află la momentul producerii riscului, fie perioada de rezidență, fie cea de angajare sau cea a activității economice realizate anterior. Principiul teritorialității ar face ca legislația statului A să nu acorde dreptul la pensie unei persoane care nu își are reședința pe teritoriul său, iar legislația statului B să nu acorde acest drept pentru persoana care a fost angajată în afara teritoriului său.

La nivelul UE aceste funcții au fost clarificate prin adoptarea Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 referitor la aplicarea regimurilor de securitate socială salariaților, lucrătorilor independenți și membrilor familiilor acestora care se deplasează în interiorul Comunității.

În exemplificarea principiului teritorialității astfel cum a fost definit și legiferat prin Regulamentul nr. 1408/71, să presupunem că un cetățean care și-a desfășurat activitatea parțial în statul A, unde avea domiciliul, în baza unui contract de muncă legal încheiat, iar începând cu anul 1998 își stabilește domiciliul în statul B (România), unde se angajează cu data de 01.08.1998. Cu luna februarie 2007, solicită pensie de invaliditate, pe baza documentelor medicale eliberate în acest sens. În această situație, statul B trebuie să acorde prestația solicitată conform legislației proprii, dar ținând cont și de perioada confirmată de statul A, care să presupunem că a fost de 10 ani.

Potrivit legislației ultimului stat de domiciliu căreia i se supune, cetățeanul în cauză a realizat următoarea situație contributivă:

Tabel anexă 34

Situația contributivă

ANUL Nr. unități de calcul (Uc) ANUL Nr. unități de calcul (Uc)

1998 1,00785 2003 1,98995

1999 2,14598 2004 3,75789

2000 0,00578 2005 1,85797

2001 3,75913 2006 4,80021

2002 4,25750 2007 0,00156

Sursa: Date ipotetice autor

Pentru calculul acestui tip de prestație, se ține cont de vârsta avută de solicitant la data ivirii riscului, precum și de stagiul necesar acordării indemnizației, calculându-se stagiul potențial (SP) care în cazul nostru reprezintă diferența dintre stagiul complet (SC) de cotizare și stagiul de cotizare efectiv realizat (SCR) până la data încadrării în gradul de invaliditate. Deci:

SP = SC – SCR (34.1)

Tot legislația statului B (România), prevede că se poate acorda prestația de invaliditate, dacă la data ivirii riscului, persoana în cauză a realizat cel puțin 1/2 din stagiul de cotizare necesar (SCN):

162

SP1 = SC – SCN (34.2)

Presupunând că persoana în cauză are vârsta de 43 de ani și un stagiu de cotizare realizat până la data solicitării dreptului (data încadrării în gradul de invaliditate) de 12 ani, formulele 34.1 și 34.2 devin, ținând cont că SC prevăzut de legislația statului B este de 35 de ani, iar SCN acordării prestației este de 20 ani:

SP = 35 – 12 = 23 ani

SP1 = 35 –

 1 

 20   = 25 ani

 2 

Punctajul mediu utilizat pentru perioadele realizate în statul B se calculează ca media aritmetică a punctajelor

anuale realizate, astfel:

Rm

Rm – punctajul mediu realizat

Rt – punctajul anual realizat

na – numărul de ani de cotizare, deci:

∑ Rt

na

(34.3)

Rm

1 , 00785 2 , 14598 0 , 00578 3 , 759134 , 25750

10

4 , 80021 0 , 00156 23 , 58282

1 , 98995 3 , 75789 1 , 85797

 2 ,35838 Uc

10 10

Sursa: Regulamentul nr. 1408/1971/CEE din 14 iunie 1971 – privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariați, lucrătorilor
independenți și membrilor familiilor lor care se deplasează în interiorul Comunității, prelucrat autor

ANEXA 35

Calculul drepturilor cuvenite

Calculul pensiei naționale. Aceasta se calculează ținând cont de prevederile Regulamentului nr. 1408/71, numai pentru perioadele realizate supuse legislației statului în care a solicitat dreptul la actualul domiciliu. Statul A potrivit formularelor E205 și E210 transmite un stagiu realizat de persoana respectivă de 5 ani. Statul B acordă pentru stagiul potențial aferent pensiei de invaliditate de gradul I un punctaj anual de 0,75 Vpp (Valoare potențială).

În aceste condiții, pensia națională ar trebui calculată după următoarea formulă:

PN

 Rm Rm 1 SP 

  Vpp (35.1)

 SC 

devenind:
unde: Rm 1

2 , 35838 0 , 75 35 12  19 , 60838

PN   0 , 56024 275 UM (Unități Monetare)

35 35

– punctajul anual pentru invaliditate de gradul I aferent stagiului potențial

Calculul pensiei comunitare se efectuează având în vedere totalizarea perioadelor contributive din ambele state.

Regulamentul nr. 1408/71 prevede că pentru astfel de cazuri instituția care efectuează calculul, stabilește cuantumul pensiei ca și cum toate perioadele de asigurare sau de reședință ar fi fost îndeplinite în baza legislației sale, care poartă denumirea de pensie teoretică (Pt) [19, art. 46, § 2 a].

Pt

∑ Rt naSt A

Rm Rm 1 SP

SC

(35.2)

unde: naStA – număr ani contributivi în statul A

În cazul nostru analizat sunt luate ca analiză, sisteme de securitate de tip B, caracterizate prin faptul că în

calculul cuantumului pensiei de invaliditate se ține cont de durata perioadei de asigurare.

Transpunând în formula 29.2 datele inițiale, aceasta devine:

Pt

23 , 58382 5 2 , 35838

35

0 , 75 23  23 , 58382 11 , 79190

35

17 , 25 52 , 62572

1 , 50359 Uc

35

Pensia proratizată ( Ppr ) este calculată din pensia teoretică la care se aplică un coeficient determinat în funcție

de perioadele de asigurare și care nu se suprapun, realizate înainte de producerea riscului și poartă denumirea de

coeficient de proratizare.

Ppr Pt

unde: SC A = stagiul de cotizare realizat în statul A;

SC B

SC A SC

Vpp (35.3)

B

SCB = stagiul de cotizare realizat în statul B; rezultând:

163

Ppr 1 , 50359

5

12

275 UM 1 , 50359

12

12

1 , 06136 275 UM = 292 UM

17

Comparând cele două pensii, cea națională cu cea comunitară, rezultă că cea din urmă este mai avantajoasă și

aceasta va fi pusă în plată titularului conform prevederilor comunitare în vigoare [19; 20].

Sursa: Regulamentul nr. 1408/1971/CEE din 14 iunie 1971 – privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariați, lucrătorilor
independenți și membrilor familiilor lor care se deplasează în interiorul Comunității, prelucrat autor

ANEXA 36

Calculul prestațiilor pentru vârstă înaintată

Drepturile la prestații ale unui lucrător salariat pentru vârstă înaintată care a fost supus, pe perioada activității salariale la legislația a două sau mai multe SM, operațiune ce presupune efectuarea, luând în considerare, toate legislațiile la care a fost supus lucrătorul salariat până la data solicitării acestuia a dreptului său.

Pentru calculul prestațiilor pentru bătrânețe, în economia procedurii de soluționare în materie de organizare a schimburilor dintre instituțiile diferitelor state trebuie să existe o permanentă coordonare în ceea ce privește modul de realizare a calculului și acordării acestui drept, caz în care intervine instituția de instrumentare [19, art. 36], instituție la care se adresează persoana solicitantă, la locul acestuia de reședință, iar documentele necesare întocmirii procedurilor pentru stabilirea drepturilor de beneficii sunt transmise de către instituția unde se adresează persoana solicitantă, la locul acestuia de reședință, iar documentele necesare întocmirii procedurilor pentru stabilirea drepturilor de beneficii sunt transmise de către instituția de instrumentare către celelalte instituții din cadrul SM unde solicitantul și-a desfășurat activitatea, ce sunt denumite instituții în cauză.

Dacă un drept la prestații este deschis ținând cont numai de perioadele de asigurare sau de reședință realizate în baza legislației aplicate de una sau mai multe dintre aceste instituții, iar cuantumul prestației care corespunde acestei perioade poate fi stabilit fără întârziere, această sumă este comunicată instituției de instrumentare în același timp cu perioadele de asigurare sau de reședință.

În justificarea acestora, propunem analizarea unui caz ipotetic de stabilire a unui drept de prestare de asigurări sociale pentru pensie de limită de vârstă, pentru un solicitant care în decursul vieții active și-a desfășurat activitatea în trei SM, fiecare având propria sa metodă de calculare a prestației. Ținând cont de metoda deschisă de coordonare impusă prin regulamentele comunitare, calculul prestației în cauză trebuie să se realizeze prin aplicarea regulii dublului calcul [19, art. 49]. Pentru aceasta să presupunem că persoana în cauză este născută la data de 01.01.1950, realizând în perioada activă următoarele stagii de cotizare: în statul A o perioadă de 25 ani; în statul B o perioadă de 10 ani, iar în statul C (România) de 5 ani, având un punctaj anual mediu de 2 puncte, unde își are și domiciliul, depunând la instituția de coordonare și instrumentare cererea de solicitare a dreptului de pensie, la data împlinirii vârstei de 65 ani, dată la care în statul B nu îndeplinește condițiile pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă.

Aplicând principiul regulii dublului calcul, trebuie să se calculeze atât pensia națională, cât și pensia comunitară.
Din datele problemei reiese faptul că în statul de domiciliu nu poate fi calculată pensia națională întrucât
solicitantul nu îndeplinește condițiile de acordare a dreptului de pensie pentru limită de vârstă, deoarece legislația în materie, prevede acordarea acestui drept pentru un stagiu minim de 15 ani.

Pentru calculul pensiei comunitare se aplică regula de totalizare a perioadelor efectuându-se calculul dublu,

astfel:

I. Se exclude perioada din statul B

– se calculează pensia teoretică pentru limită de vârstă:

Pt lv

Rm C

SC A Rm A

SC C

(36.1)

unde: RmA – punctajul anual mediu realizat în statul A

RmC – punctajul anual mediu realizat în statul C

ScC – stagiul de cotizare realizat în statul A, B sau C

astfel,

2  2  2  2  2 25 2 10  50

Ptlv    1 ,71429 Uc

35 35

– Calculăm pensia proratizată pentru limită de vârstă

SC C 5

Ppr Pt  1 , 71429

0 , 28571 Uc (36.2)

lv lv

SC A C 30

care de fapt va fi acordată solicitantului în cauză.

II. La îndeplinirea vârstei standard necesară acordării prestației pentru limită de vârstă în statul B, trebuie realizată o recalculare a drepturilor urmând aceeași pași ca la punctul I, astfel:

– calculul pensiei teoretice

164

Pt lv

2 2 2 2 2

Rm C SC A Rm C SC

SC C

25 2 10 2 10 50

B Rm C

(36.3)

20

35

– calculul pensiei proratizate

Ppr lv Pt lv

SC C

SC A B C

2 , 28571

35

5

2 , 28571  0 , 32608 Uc

35

Uc

(36.4)

În acest ultim caz se acordă în plată pensia comunitară proratizată valorificând și perioada realizată în statul B care nu a fost valorificată în cazul I.

Plecând de la principiul de bază – pro rata temporis (metodă caracteristică sistemului de coordonare a securității
sociale definită de Regulamentul nr. 1408/71, a cărui aplicare în domeniul social din România se folosește ca atare) – în
ceea ce privește acordarea prestațiilor de natura pensiilor care trebuie acordate și acelor persoane care au desfășurat
activitate salarială în SM ale UE, care, după cum au fost analizate mai sus, sunt calculate după reguli speciale, prin
compararea pensiei naționale cu cea proratizată se constată, cel puțin din punctul de vedere al beneficiarului prestației, o
neconcordanță între perioadele contributive pentru care au fost achitate contribuții și modul de coordonare în ceea ce
privește sistemul de calcul și de determinare a beneficiului final, prin optarea pentru cea mai favorabilă.

Potrivit unui principiu universal valabil beneficiezi pentru ceea ce ai plătit, în modalitate de calcul, stabilire și coordonare a sistemelor de securitate socială la nivelul UE reglementate de regulamentele comunitare, nu este stabilit clar, ca fiecare stat să transmită celui în care are loc calculul final, la instituția de instrumentare, a punctajului realizat, de individul migrant, pe parcursul vieții active, sau a pensiei statale care i s-ar cuveni prin luarea în calculul necesar al deschiderii dreptului în statul care intră în relație, a stagiilor realizat în celelalte state, astfel ele ajutându-se reciproc și nu cum este prevăzut în actualele reglementări comunitare, prin care la stagiile realizate se aplică, pentru calculul pensiei teoretice punctajul realizat în statul de reședință, pensie de care se ține cont în stabilirea pensiei proratizate sau comunitare, inclus luarea în considerare a perioadelor de șomaj din străinătate.

Un alt aspect major, îl constituie calculul unităților de beneficiu în diverse monede, care ar face și mai greoi sistemul de coordonare, datorită inegalităților existente ca urmare a ratelor de schimb dintre diferitele monede naționale și moneda unică europeană. Acest aspect major al problemei ar putea fi clarificat prin modificarea regulamentelor comunitare în ceea ce privește cuprinderea în bazele de calcul a unei singure monede, cea unică, prin luarea în calcul a ratei de schimb din data apariției riscului asigurat.

Față de cele expuse mai sus, dacă s-ar ajunge la o linie directoare comună, prin reorientarea coordonării spre un
model unic de calcul și stabilire beneficii, se propune modificarea formulei de calcul a pensiei comunitare, formula 36.2
devenind:

Pt lv

Rm A SC A

SCn

Rm B SC B Rm C SC C

 (36.5)

SCn SCn

A B C

Față de datele de la formulele 30.1, să presupunem că am dispune de următoarele date:

Tabel anexă 36.1

Punctajul mediu anual realizat și numărul de ani contributivi

STATUL Punctajul mediu anual Număr de ani contributivi Stagiul de utilizare necesar

realizat Rt SC obținerii unui drept de

prestații SCn

A 3,5 25 35

B 3,8 10 40

C (România) 2,0 5 35

TOTAL 9,3 40 X

Sursa: Date ipotetice autor

Dacă efectuăm calculul pensiei comunitare prin excluderea perioadei din statul B, obținem:

Pt lv

3 , 5 25 2 , 0 5 87 , 5 10



35 35 35 35

2 , 5 0 , 28571 2 ,78571 Uc

iar pensia proratizată devine: Pprlv  2,78571 5  0,464285 Uc

30

Adăugând la împlinirea vârstei standard și perioada aferentă realizată în statul B, se realizează o recalculare a

drepturilor, rezultând următorul cuantum al prestației:

Pt lv

3 , 5 25 3 , 8 10 2 5 87 , 5 38

 

35 40 35 35 40

Ppr lv 3 , 73571

10

2 , 5 0 , 95 0 ,28571

35

5 0 , 46696

40

3 , 73571

165

În cazul pensiei pentru invaliditate, propun ca și în cazul acesteia să se țină cont de punctajul anual realizat în fiecare din statele membre, care intră în calculul prestației solicitate, cu un punctaj realizat anual pentru cei 5 ani contributivi de 2,5 unități valoare, obținem:

Rm  SC Rn  SC  Rn  SP

Pt inv

A A

SCn A

B B 1

(36.6)

SCn B

și avem: Pt inv

2 , 5 5 23 , 58382 0 , 75

35 35

23  12 , 5 40 , 83382



35 35

0 , 35714 1 , 16668 1 , 52382 Uc

Comparând rezultatele obținute în cele două variante, varianta primă aplicată strict la prevederile regulamentelor
comunitare în materie și cea de-a doua variantă propusă de noi, de îmbunătățire și modificare a prevederilor comunitare
din domeniul calculului și determinării drepturilor de asigurări sociale de pensii, avem un rezultat net favorabil pentru
beneficiarul dreptului solicitat, care după părerea noastră se constituie într-un venit suplimentar și reliefează cât mai
aproape real stagiile de cotizare realizate în decursul perioadei active, desfășurată în baza unui cadrul legal pe teritoriul
mai multor SM, și bineînțeles respectându-se întocmai principiul de bază al sistemului de asigurare socială.

Din punctul de vedere al contribuabilului persoană fizică propunerea noastră se materializează prin simplificarea
procedurii de determinare, prin faptul că fiecare SM își transferă partea către statul final, cu toate că partea nou creată a
fost realizată în alt stat, stat care nu ar mai avea obligația să determine partea lui de beneficiu aferentă perioadei lucrate
de lucrătorul migrant, ci numai unitățile valorice care constituie, potrivit legislației proprii, stagiul necesar determinării
drepturilor de asigurări sociale. Din alt punct de vedere, analizând efortul bugetar, se constată, că transferând doar
unitatea valorică fără suport financiar, în statul unde lucrătorul migrant și-a desfășurat activitatea, s-ar realiza un
excedent, iar în statul final un deficit, aceasta deoarece numai o parte din contribuția totală a lucrătorului a fost colectată
de statul final ca drept de asigurare socială. Un alt inconvenient îl reprezintă încă, lipsa unui etalon monetar unic, la care
ar trebui să se colecteze contribuțiile lucrătorului migrant, iar la data apariției riscului asigurat, acesta să poată să le
utilizeze în orice stat din cadrul comunității fără însă să intervină fenomenul „beneficiului dublu”.

Așa cum am arătat mai sus, propunerea noastră de modificare a calculului de stabilire a dreptului de asigurări sociale ale lucrătorului migrant, este ca acesta să beneficieze în mod corect de întreaga perioadă contributivă, indiferent de moneda în care au fost plătite acestea și de instituția care le-a colectat.

La momentul de față, la nivelul tuturor SM se află în plin proces de restructurare, reanalizare și reașezare, întregul sistem de asigurări sociale și în special cel de pensii, care reprezintă cel mai dificil segment al protecției sociale cu implicații directe asupra beneficiarilor și mai cu seamă asupra acelor beneficiari ai sistemelor de tip PAYG, fiecare SM concentrându-se spre adaptarea sistemului la necesitățile și caracteristicile proprii determinate de Piața Unică a căror actori activi se numără.

Fondul comunitar de asigurări sociale destinat lucrătorilor migranți trebuie să fie distinct de celelalte fonduri statale de asigurări sociale și care nu trebuie să fie influențat de vreo decizie a statului pe teritoriul căruia lucrătorul migrant desfășoară activitatea salarială legală și se adresează acestora prin asigurarea împotriva accidentelor de muncă și bolilor profesionale, invaliditate, pentru prestațiile medicale de care ar putea beneficia, precum și pentru pensiile de bătrânețe. Trebuie să fie exceptate de la acordarea unor prestații sub formă de asigurări sociale de șomaj care după părerea noastră, acestea trebuie să rămână în continuare acordate pe teritoriul statului unde și-a desfășurat activitatea lucrătorul respectiv și în funcție de reședință și de stagiul minim de cotizare necesar prevăzut de legislația țării sub incidența căreia se află la data ivirii riscului.

În funcție de locul apariției riscului pentru care a fost creat acest fond unic comunitar de asigurări sociale și prestații, instituția prestatoare trebuie să se adreseze acestuia în vederea acordării drepturilor respective în baza metodologiilor de calcul și stabilire drepturi, stabilite de comun acord. O excepție de la această regulă trebuie să o constituie acele perioade lucrate în statul de reședință înainte de perioadele comunitare lucrate, caz în care, aceste perioade trebuie să fie valorificate numai în cadrul sistemului propriu, iar în cazul perioadelor ce se suprapun, perioada comunitară să constituie perioadă contributivă facultativă ce trebuie luată în calculul dreptului solicitat ca un spor de beneficiu la acesta, spor calculat după cum am propus conform formulei 36.5.

Actualele prevederi comunitare privind securitatea socială trebuie să fie realmente integral modificate, atât ca
structură cât și conținut, deoarece ele sunt necesare astfel încât să înlocuiască diferitele sisteme de securitate socială din
SM cu caracteristici proprii și diferite de la un stat la altul, cu unul european, general valabil în întregul spațiu
comunitar, ca o necesitate tocmai datorită acestui fapt ce ar trebui să urmărească prin mecanismul coordonării o
adaptare a legislației și nu o armonizare, care să asigure respectarea caracteristicilor sistemelor naționale cu scopul de a
se evita pierderea unor drepturi de securitate socială ale lucrătorilor care se deplasează în spațiul comunitar.

Din acest considerent, identitatea națională, așa cum este stipulat în AUE, nu va fi atinsă, deoarece fiecare stat are larghețe în a-și stabili propria schemă publică de asigurări sociale, prin stabilirea prestațiilor ce pot fi acordate în conformitate cu legislația națională, a modului de calcul al acestora, a contribuțiilor ce trebuie plătite pentru susținerea acestora, cu respectarea dreptului la libera circulație a persoanelor.

Sursa: Regulamentul nr. 1408/1971/CEE din 14 iunie 1971 – privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariați, lucrătorilor
independenți și membrilor familiilor lor care se deplasează în interiorul Comunității, prelucrat autor

166

ANEXA 37

Diversitatea condițiilor în procesul de pensionare în statele membre ale UE

Parametrii puși la baza

calculării

State pensiei, j

membre ale

UE, S

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

M

27

Stagiul de

cotizare

complet

1

T 11

T 21

T 31

T 41

T 51

T 61

T

71

T

81

T

91

T 10 , 1

M

T 27 , 1

Cota-parte din

Stagiul minim stagiul minim

necesar de necesar de cotizare,

cotizare pusă la baza

calculării pensiei

2 3

T 12 T 13

T 22 T 23

T 32 T 33

T 42 T 43

T 52 T 53

T 62 T 63

T T

72 73

T T

82 83

T T

92 93

T 10 ,2 T 10 , 3

M M

T 27 ,2 T 27 , 3

Perioadele

Limitele de minime a

vârstă locului de

angajare

4 5

T 14 T 15

T 24 T 25

T 34 T 35

T 44 T 45

T 54 T 55

T 64 T 65

T T

74 75

T T

84 85

T T

94 95

T 10 ,4 T 10 , 5

M M

T 27 ,4 T 27 ,5

Sursa: Elaborată de autor

Perioadele

Perioadele

minime a

minime a

desfășurării

locului de

activităților

reședință

economice

6 7

T 16 T 17

T 26 T 27

T 36 T 37

T 46 T 47

T 56 T 57

T 66 T 67

T T

76 77

T T

86 87

T T

96 97

T 10 ,6 T 10 ,7

M M

T 27 ,6 T 27 ,7

Perioadele

maxime de Formula de

deplasare în alt calcul a pensiei

stat

8 9

T 18 T 19

T 28 T 29

T 38 T 39

T 48 T 49

T 58 T 59

T 68 T 69

T T

78 79

T T

88 89

T T

98 99

T 10 ,8 T 10 ,9

M M

T 27 ,8 T 27 ,9

167