Asigurarile Maritime Si Fluviale
CUPRINS
Introducere
Asigurările externe
Secțiunea 1. Necesitatea practicării asigurărilor externe
Secțiunea a 2-a. Trăsăturile asigurărilor externe
Secțiunnea a 3-a. Importanța asigurărilor externe
Capitolul II. Asigurările de aviație
Secțiunea 1. Caracteristicile și necesitatea asigurarilor de aviație
Secțiunea a 2-a. Asigurarea pentru pierderea sau avarierea aparatelor de zbor
Secțiunea a 3-a. Tipuri de asigurări de raspundere față de terți. Riscurile în cadrul asigurării de aviație
Secțiunea a 4-a. Încheierea asigurării
Secțiunea a 5-a. Începutul și încetarea răspunderii asigurătorului
Secțiunea a 6-a. Obligațiile asiguratului
Secțiunea a 7-a. Constatarea și evaluarea pagubelor, stabilirea și plata despagubirilor
Capitolul III. Asigurările maritime și fluviale
Secțiunea 1. Scurt istoric privind apariția și evoluția asigurărilor maritime și fluviale
Secțiunea a 2-a. Caracteristicile, interesul și riscurile acestor asigurări
Secțiunea a 3-a. Asigurarea mărfurilor care fac obiectul transportului extern. Asigurarea Cargo
Secțiunea a 4-a. Asigurarea navelor maritime și fluviale. Asigurarea Casco
Secțiunea a 5-a. Încheierea și efectele contractului de asigurare maritimă
Capitolul IV. Asigurarea construcțiilor-montaj și asigurarea de credite
Secțiunea 1. Asigurarea construcțiilor-montaj și a răspunderii constructorului
Secțiunea a 2-a. Asigurarea creditelor pentru export. Asigurarea creditelor pentru export de către Banca de Export-Import a României (EXIMBANK)
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Asigurările s-au născut din nevoia de protecție a oamenilor și a averilor agonisite de-a lungul vieții acestora. În decursul vieții, oamenii acumulează o serie de bunuri, valori toate adunate cu efort și sacrificii dar care pot dispărea într-o clipă în urma unui incendiu, cutremur, furt sau alt cataclism. Refacerea bunurilor pierdute într-o perioadă scurtă de timp pentru ca traiul zilnic să poată fi reluat nu se poate face decât prin asigurare.
La fel, individul se poate confrunta cu pierderea capacităților sale de muncă, integritate fizică și deci imposibilitatea desfășurării unei activități și lipsa unui venit la nivelul avut anterior.
Împrumutul pentru construirea sau cumpărarea unei locuințe, asigurarea unui venit suplimentar pentru perioada de după pensionare se pot realiza tot prin asigurare.
Observațiile statistice evidențiază faptul că evenimentele, pericolele generate de factori naturali sau de activități umane într-un teritoriu determinat sunt periodice, mărimea pagubelor putând fi evaluate doar cu aproximație. Incertitudinea constă în faptul că nu pot fi identificați subiecții (persoane fizice sau juridice) asupra cărora planează pericolele respective, intensitatea și momentul producerii evenimentului.
Prin măsurile luate în decursul dezvoltării societății, omul a încercat să se pună la adăpost de consecințele unor evenimente nedorite. Cu toate acestea a rămas neputincios în fața unor catastrofe naturale generatoare de mari pagube. Incă din antichitate oamenii au fost preocupați de a preveni dar mai ales de a suporta în comun pagubele suferite de unii membrii ai comunității, atât pagubele materiale cât, mai ales, consecințele financiare ale accidentelor și deceselor membrilor comunității.
Rolul asigurării este acela de a oferi oamenilor securitate, altfel spus acela de a-i ajuta pe cei care suferă o pagubă sau care sunt implicați într-un accident.
Asigurarea este un mijloc de a acoperi o parte a riscurilor cu care se confruntă persoanele sau firmele în activitatea lor de zi cu zi sau în cea de afaceri.
Asigurarea are rolul de a acoperi consecințele financiare ale unor evenimente nedorite cu care se confruntă unele persoane sau firme. Asigurătorii nu acoperă riscurile speculative care pot conduce la câștiguri financiare.
Asigurarea compensează financiar efectele unui eveniment nefavorabil. Fondurile pentru compensarea financiară a asiguratului sunt create de asigurător din primele plătite de firmele sau persoanele care au subscris prime de asigurare. In schimbul primelor de asigurare alocate acestor fonduri, asigurătorul acceptă riscul unor despăgubiri semnificativ mai mari în cazul în care deținătorul poliței va suferi un prejudiciu a cărui cauză face parte din riscurile asigurate. Fiecare deținător de poliță trebuie să contribuie la fondul de asigurare în mod proporțional cu probabilitatea de risc, precum și cu valoarea probabilă a efectelor acestuia.
Indiferent de contextul economic și social în care acționează, persoanele fizice și juridice sunt supuse diferitelor riscuri. Asigurarea este o garantare, o punere în siguranță, o încredințare, o promisiune fermă, o măsură de prevedere ce se ia de cei interesați pentru conservarea bunurilor pe care le posedă, pentru ocrotirea persoanelor fizice în cazul diminuării sau pierderii capacității de muncă datorită unor boli, accidente sau atingerii unei anumite limite de vîrstă, precum și pentru apărarea unor drepturi, supuse eventual pierderilor.
Decizia de alege drept temă a lucrării „Asigurările externe ” nu a fost luată din dorința de a realiza o informare asupra acestui sector, pentru că nu am nici cea mai mică îndoială că există numeroase publicații în acest sens. De asemenea, intenția mea nu a fost de a comenta situația actuală a acestei industrii. Scopul acestei lucrări este rezultatul dorinței de a scoate in evidență adevăratele valențe ale acestui domeniu foarte specializat al economiei. În ultimul timp se observă un interes crescut pentru dezvoltarea industriei asigurărilor, semnal care este dat nu numai de piața asigurărilor, ci vine și din partea autorităților si chiar a potențialilor asigurați.
Companiile de asigurări românești fac eforturi susținute de creștere a competitivității de o manieră europeană, dezvoltând produse noi, îmbunătățind calitatea serviciilor, diversificându-și rețeaua de distribuție si investind în pregătirea angajaților. Necesare, dar nu și suficiente, aceste îmbunătățiri trebuie să fie susținute de noi modalități de evaluare a polițelor, de o diversificare a portofoliului clienților, de un stil de management care să vină în întâmpinarea schimbării.
Prezenta lucrare accentuează importanța condițiilor necesare desfășurării neîntrerupte a comerțului exterior și a cooperării economice internaționale. Lipsa activităților externe, a comerțului extern ar aduce pagube semnificative întregii țări, subjugarea ei unor alte condiții, devalorizând toate eforturile necontenite pentru o dezvoltare mai eficientă și incontestabilă
Dezvoltarea continuu a economiei, a tehnologiei , a tuturor ramurilor vieții a dus la apariția unor noi încercări și posibilități pentru crearea unor condiții mai favorabile atât pentru asiguratori cât și pentru asigurați.
Perfecționarea continuă a tehnicii și tehnologiilor a dus la sporirea numărului de accidente de muncă și de circulație, al incendiilor și exploziilor. Uriașele progrese ale științei si tehnicii înregistrate în epoca modernă n-au făcut și nu puteau face să dispară pericolele la care sunt expuși oamenii și bunurile lor. Ele au contribuit însă la perfecționarea formelor de protejare a acestora împotriva forțelor distructive ale naturii și accidentelor. Societățile de asigurare și/sau asociațiile mutuale de asigurare-nelipsite astăzi din structura organizatorică a oricărei economii naționale-preluând asupra lor riscurile care amenință persoanele fizice și juridice, în schimbul unei prime, oferă acestora o certitudine.
În țările dezvoltate, asigurările au devenit o importantă ramură a economiei naționale, deoarece: prin valoarea adăugată în societățile de asigurare, de intermediere și alte prestări de servicii înrudite, participă la sporirea produsului intern brut; oferă locuri de muncă unui mare număr de persoane, care realizează o productivitate a muncii mai mare decât media pe economie; participă la oferta de capital de împrumut pe piața financiară cu resurse bănești pe care le pun la dispoziția băncilor, agenților economici sau autorităților publice; prin indemnizația pe care o acordă asiguraților contribuie la refacerea bunurilor distruse sau avariate de riscurile asigurate și, în felul acesta, accelerează reluarea procesului de producție vremelnic întrerupt.
În ceea ce privește noastră, ea are o experiență proprie în materie de asigurări de peste 120 de ani. Cu toate acestea, ea este confruntată cu multiple probleme, legate de perioada de tranziție spre economia de piață în care se află, de gradul de dezvoltare al mijloacelor de producție, de dificultățile financiare cu care întreprinderile se confruntă, de inflația galopantă care subminează zi de zi puterea de cumpărare a leului, de creșterea șomajului, de reducerea veniturilor populației etc.
CAPITOLUL I
1. Necesitatea practicării asigurărilor externe
Viața oamenilor nu este întotdeauna senină. Indiferent câtă grijă se acordă evitării problemelor sau protejării bunurilor niciodată, nimeni nu poate fi sigur de succes. Unele evenimente negative (calamități ale naturii, accidente, pierderea sau micșorarea capacității de muncă în urma unor boli sau a bătrâneții) implică traume psihice sau pierderi financiare semnificative.
Cu toate acestea, oamenii doresc să se bucure de propriile lor locuințe, să-și conducă autoturismele, să zboare cu avionul, să navigheze fără să se teamă de potențialele probleme care pot apărea. Asigurarea a apărut din nevoia de protecție a omului în fața unor pericole și pentru găsirea soluțiilor adecvate de înlăturare a lor.
Cele mai vechi forme de asigurare sunt întâlnite încă în antichitate și datează de circa 6500 de ani. Meșteșugarii tăietori de piatră din Egiptul de jos au constituit un fond de întrajutorare, format anticipat, prin contribuția tuturor pentru acoperirea pagubelor provocate de diverse nenorociri ce loveau membrii colectivității.
Prin anul 650 înainte de Christos, în Grecia antică înțeleptul legislator Solon a obligat societățile politice și meșteșugărești să constituie un fond comun alimentat prin cotizații lunare, destinat să repare prejudiciile survenite în interiorul grupului. Este cea dintâi asigurare obligatorie care se cunoaște.
În Roma antică s-a constituit o asociație de înmormântare pe baza unui Regulament al Colegiului funerar din Lavinium care funcționa pe baza unor cotizații de înscriere și a unor plăți periodice. Membrii asociației aveau astfel asigurate, la deces un rug și un mormânt.
Unele forme ale asigurării de bunuri sunt cunoscute încă din orânduirea sclavagistă, sub diferite forme. Astfel, pierderile care rezultau din aruncarea peste bord a încărcăturii pentru salvarea expediției aflată în pericol ( cauzat de naufragiu, furtună, eșuare, etc.) erau repartizate în mod proporțional, fiind suportate de toți participanții la expediție, pe principiul avariei comune. Aceste principii au fost cuprinse în legislația maritimă a insulei Rhodos încă din anul 916 înainte de Christos și se mențin până în zilele noastre. Au fost codificate în colecția de reguli York-Anvers elaborată în anul 1890 și a fost modificată în anii 1924 și 1950.
Alte surse documentare ne oferă și alte aspecte din istoria asigurărilor, astfel cele mai vechi asociații mutuale au fost semnalate în secolul al XII-lea în Islanda, câte una la 20 de gospodării care acopereau, pe principiul reciprocității, daunele din pierderile de animale. Primele operațiuni de asigurare maritimă au apărut în porturile italiene în sec al XIV.
O formă de asigurare a constituit-o sistemul de acordare a rentelor viagere, denumite tontine apărut în Franța în sec al XVII-lea și răspândit apoi în Olanda, Anglia și . Sistemul era bazat pe principiul asigurărilor de viață dar participanții primeau în locul sumelor asigurate rente viagere.
În anul 1678 Wilhelm Leibnitz a elaborat planul de constituire a unei Case de asigurare împotriva riscurilor de foc și apă a cărei fpe baza unor cotizații de înscriere și a unor plăți periodice. Membrii asociației aveau astfel asigurate, la deces un rug și un mormânt.
Unele forme ale asigurării de bunuri sunt cunoscute încă din orânduirea sclavagistă, sub diferite forme. Astfel, pierderile care rezultau din aruncarea peste bord a încărcăturii pentru salvarea expediției aflată în pericol ( cauzat de naufragiu, furtună, eșuare, etc.) erau repartizate în mod proporțional, fiind suportate de toți participanții la expediție, pe principiul avariei comune. Aceste principii au fost cuprinse în legislația maritimă a insulei Rhodos încă din anul 916 înainte de Christos și se mențin până în zilele noastre. Au fost codificate în colecția de reguli York-Anvers elaborată în anul 1890 și a fost modificată în anii 1924 și 1950.
Alte surse documentare ne oferă și alte aspecte din istoria asigurărilor, astfel cele mai vechi asociații mutuale au fost semnalate în secolul al XII-lea în Islanda, câte una la 20 de gospodării care acopereau, pe principiul reciprocității, daunele din pierderile de animale. Primele operațiuni de asigurare maritimă au apărut în porturile italiene în sec al XIV.
O formă de asigurare a constituit-o sistemul de acordare a rentelor viagere, denumite tontine apărut în Franța în sec al XVII-lea și răspândit apoi în Olanda, Anglia și . Sistemul era bazat pe principiul asigurărilor de viață dar participanții primeau în locul sumelor asigurate rente viagere.
În anul 1678 Wilhelm Leibnitz a elaborat planul de constituire a unei Case de asigurare împotriva riscurilor de foc și apă a cărei funcționare se baza pe plata unor cotizații anuale.
Asigurarea împotriva riscului de grindină a fost introdusă pentru prima dată în Scoția la finele secolului al XVIII-lea.
În anul 1832, Albert Masius a întemeiat , prima mare societate germană de asigurări pentru vite, bazată pe principiul mutualității.
Dezvoltarea traficului de călători pe calea ferată a condus la apariția în a primei societăți de asigurare specializată în acest domeniu, la mijlocul secolului al XIX-lea.
Asigurarea maritimă și asigurarea împotriva riscului de incendiu a fost marcată de înființarea , în anul societății Assienda Assiguratrice, societate care a funcționat și pe teritoriul României după anul 1830.
Asigurarea de răspundere civilă a fost instituită și practicată pentru prima dată în Franța și se referea la acoperirea daunelor cauzate de proprietarii de cai și trăsuri. Asigurarea s-a extins și la răspunderea proprietarilor de fabrici pentru daune cauzate angajaților ori terțelor persoane.
În Statele Unite ale Americii sectorul asigurărilor a fost dominat de societățile de asigurare engleze. In anul 1852, din inițiativa lui Benjamin Franklin a luat ființă Societatea pentru asigurarea caselor împotriva riscurilor cauzate de incendiu – Philadelphia Contributionship. Elizur Wright a creat mai multe întreprinderi de asigurări americane și a susținut legiferarea controlului statului asupra societăților de asigurări; a contribuit la elaborarea unei metode de calcul corecte a rezervei de prime la asigurările de viață și a unor tabele corespunzătoare, necesare în practica asigurărilor de viață.
La începutul secolului al XIX-lea existau în lume 30 de societăți de asigurări, respectiv 14 în Anglia, 5 în Statele Unite, 3 în Germania, 3 în Danemarca, 2 în Franța și câte una în Olanda, Elveția și Austro-Ungaria. In anul 1900 erau în jur de 1272 de societăți de asigurare iar în anul 1969 activau în jur de 9700 de case și societăți de asigurare în 71 de țări. Aceste societăți de asigurare activau 2676 în domeniul asigurărilor de viață, 6036 în domeniul asigurărilor de bunuri iar 962 de societăți practicau tot felul de asigurări.
Încă din antichitate omul a încercat să-și protejeze prin diferite metode, fie de calamități naturale fie de alte riscuri existente, toate bunurile pe care le dobândește de-a lungul vieții.
Conceptul de asigurare este foarte complex și dificil de difinit. Acest fapt este subliniat de mai multi specialiști consacrați în materie, care au mai multe opinii privind noțiunea de asigurare și scopul ei. Există unele abordări care sunt de o generaliate excesivă dar și unele care cuprind mai multe detalii și au o explicație pe înțelesul tuturor. Cele de o generalitate excesivă acordă atenție unor elemente neesențiale iar din această cauza se crează o imagine confuză asupra conceptului definit.
Pierre Petauton, unul dintre specialiști, arată că, de exemplu, în actele normative franceze nu poate fi găsită o definiție universală a operațiunilor de asigurare, aplicabila tuturor tipurilor de contracte practicate. Într-o alta lucrare de referință se recunoaște că “ asigurarea este un mecanism complex și în consecință greu de definit”.
O altă categorie de definiții sunt cele a caror formulare este imprecisă sau incompletă, putand genera confuzii în ceea ce privește sfera de cuprindere și trăsăturile asigurarii. Caracteristica în acest sens este definirea asigurării ca “metoda de constituire la dispoziția unei instituții specializate, de obicei societate pe acțiuni, a unui fond de asigurare, format prin contribuțiile de asigurare, sau pe seama primelor de asigurare plătite de persoanele fizice sau juridice. Fondul constituit este destinat pentru acoperirea unor pagube rezultate, fie ca urmare a unor calamități naturale sau în urma unor accidente, precum și a unor evenimente viitoare cu aspect imprevizibil”.
Alte definiții pun accentul pe latura juridică, de raporturi contractuale a asigurarilor. Asigurarea este considerata a fi un ”contract ce garantează contra unei prime vărsate, prestatii bine definite in cazul realizarii unui eveniment aleatoriu precis”. În afara ignorarii aspectelor economice și financiare ale asigurarii, conținutul conceptului rămane imprecis, în special in a doua parte a definiției.
Asigurarea reprezintă ,,un sistem de relații economico-sociale, un proces obiectiv necesar al dezvoltării economice și sociale izvorât din acțiunea legilor economice obiective care constă în crearea în comun, de către persoanele fizice și juridice amenințate de anumite riscuri, a unui fond din care se compensează daunele și se satisfac și alte cerințe economico-financiare, probabile, imprevizibile".
Asigurarea constă în crearea unui fond de către personele fizice si juridice amenințate de riscuri din care se acoperă daunele și alte cerințe financiare imprevizibile. Acesta este și sensul dat de Legea nr. 32/2000 notiunii de asigurare : "operațiunea prin care un asigurator constituie, pe principiul mutualității, un fond de asigurare, prin contribuția unui numar de asigurați, expuși la producerea anumitor riscuri, și îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum si pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activității desfașurate". Din punct de vedere juridic, asigurarea este un contract aleatoriu în care una din părți – asiguratul – se obligă să plătească celeilalte parți – asiguratorul – o sumă de bani pentru ca in ipoteza producerii evenimentului asigurat, acesta din urmă să plătească asiguratului indemnizația stabilită prin contract. În unele situații, asigurarea apare ca un contract obligatoriu, încheiat în temeiul legii.
Într-un sens mai larg, economic, legea definește activitatea de asigurare ca fiind "în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare și reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres și de recuperare, precum si investirea sau fructificarea fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfașurată".
Deoarece de atat de mult timp, întreprinderile de stat, cu unele excepții, au beneficiat de subvenții de la buget pentru acoperirea pagubelor provocate de calamități naturale și accidente, aceasta a devenit un handicap pentru adaptarea lor la condițiile economiei de piață. Fiind că ele nu au fost obișnuite cu protecția oferită, societățile de asigurare contra plății primelor de asigurare, nu au obișnuința relațiilor care se statornicesc între asigurat și asigurător.
Asigurările externe sunt o formă a asigurărilor facultative, care au caracteristic faptul că una din părțile contractante, ori beneficiarul asigurării își are sediul (domiciliul) în altă țară, fie că obiectul asigurării ori riscurile asigurate se află, respectiv se pot produce în afara granițelor țării noastre.
Participarea României la diviziunea internațională a muncii, la dezvoltarea relațiilor economice internaționale, a transporturilor, a cercetării științifice, a colaborării și cooperării pe plan extern, a turismului, necesită practicarea asigurărilor externe, care preiau o serie de riscuri de pe piața externă.
În cadrul asigurărilor externe, primele de asigurare, ca de altfel și despăgubirile de asigurare se plătesc, în general, în valută, iar în contractul de asigurare se fac mențiuni cu privire la valuta în care se vor face aceste plăți.
Cu ajutorul primelor încasate de la asigurările externe se constituie fondul de asigurare ăn valută necesar compensării pagubelor provocate de calamități ale naturii și de accidente bunurilor care fac obiectul comerțului exterior în timpul transportului acestora, bunurilor aparținând societăților mixte, private sau pentru protejarea persoanelor și acoperirii răspunderii civile față de prejudiciile produse terților străini prin folosirea mijloacelor de transport în trafic internațional, prin executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii.
Necesitatea asigurărilor externe este determinată de faptul că agenții economici cu activitate de comerț exterior și societățile de transporturi internaționale nu-și pot acoperi pagubele determinate de producerea unor calamități ale naturii sau accidente, ori răspunderea față de terții străini, decât apelând la o societate de asigurări. Recurgerea la această soluție este necesară deoarece constituirea fondurilor proprii de rezervă în valută pentru compensarea unor pagube cu caracter aleatoriu, cum sunt cele menționate mai sus, nu se justifică din punct de vedere economic, asigurarea dovedindu-se cea mai eficientă.
Incidența asigurărilor asupra economiei naționale prezintă următoarele aspecte:
a) Asigurările sunt o ramură creatoare de valoare adăugată. În producția brută a ramurii asigurărilor nu se include totalul primelor de asigurare, ci numai o anumită parte din acestea. Elementele care alcătuiesc primele de asigurare, sunt:
• remunerarea activității desfășurate de serviciul considerat;
• acoperirea riscului;
• suma economisită de asigurat.
Pe ansamblul țării, acoperirea riscului de daune în cursul unei perioade este egală cu indemnizația de asigurare plătită, corectată cu soldul net al rezervelor pentru riscuri subzistente, iar remunerația activității de asigurare reprezintă diferența dintre primele încasate și indemnizațiile plătite (inclusiv cele datorate care se vor achita ulterior).
Consumul intermediar al companiilor de asigurare cuprinde, în principal chiriile, furniturile și materialele de birou, cheltuielile de telecomunicații, diurne și deplasare, întreținere, iluminat, încălzit, precum și micile cheltuieli de reparații. Dacă din producția brută se deduce consumul intermediar, se obține valoarea adăugată în ramura considerată. Cu mici excepții, determinate nu atât de mărimea primelor încasate, cât mai ales de cuantumul indemnizațiilor plătite sau rezervate, valoarea adăugată în ramura asigurări evoluează în același sens (crește sau scade de la un an la altul) ca și produsul intern brut.
b) Asigurările sunt o ramură creatoare de locuri de muncă. Asigurările prezintă importanță pentru economia unei țări nu numai pentru că participă la procesul de creare de valoare adăugată, dar și pentru faptul că oferă locuri de muncă pentru un număr deloc neglijabil de persoane.
c) Asigurarările sunt o ramură participantă la oferta de capital de împrumut pe piața financiară. Pentru a putea face față obligațiilor curente și viitoare asumate față de asigurați și de beneficiarii contractelor de asigurări de viață, societățile de asigurare au datoria să constituie rezerve de prime și de daune.
Resursele bănești atrase în circuitul economic prin intermediul societăților de asigurare sunt reciclate de acestea și orientate fie pentru sporirea capitalului productiv al societăților comerciale direct sau prin mijlocirea băncilor, fie pentru acoperirea deficitului bugetar, la nivelul Administrației Centrale de Stat sau Locale. În ambele cazuri, fluxurile de resurse financiare, care pornesc de la societățile de asigurare către diverși beneficiari nu sporesc masa monetară în circulație ci numai o redistribuie: în primul caz, căpătând o destinație productivă, resursele, provenind de la societățile de asigurare, contribuie la consolidarea echilibrului monetar, iar în cel de-al doilea caz, evită apelul la emisiunea monetară pentru finanțarea deficitului bugetar.
Prin activitatea desfășurată, societățile de asigurare influențează pozitiv sau negativ, uneori, și balanța de plăți a țării. Aceasta se petrece prin operațiile de reasigurare.În măsura în care operațiile de reasigurare depășesc cadrul național, apar fluxuri în valută între țara considerată și țările partenerilor societăților de asigurare și reasigurare.
d) Asigurarările sunt un factor de reducere a incertitudinii economice și de reluare a activității vremelnic întrerupte. Procurând resursele financiare necesare refacerii bunurilor afectate de sinistru, asigurarea face posibilă reluarea, într-un termen cât mai scurt a procesului de producție întrerupt și deci realizarea reproducției simple.
Prin mijloacele sale specifice, respectiv prin crearea unei comunități de risc și aplicarea principiului mutualității în suportarea pagubelor, asigurarea contribuie la desfășurarea neîntreruptă proceselor de producție în industrie, agricultură și celelalte ramuri ale producției materiale. Despăgubirile primite din partea societăților de asigurare permit agenților economici (întreprinderi particulare, de stat sau mixte) să reconstituie bunurile distruse sau avariate și să reia în mod normal procesul de producție.
Asigurarea participă la finanțarea acțiunilor de prevenire și combatere a unor evenimente generatoare de pagube (incendii, explozii) contribuind în acest fel la menținerea integrității proprietății particulare, a proprietății de stat și a celei mixte.
Mărfurile produse trebuie să treacă în mod necesar prin procesul de vânzare-cumpărare și în acest scop trebuie deplasate la piață sau la domiciliul beneficiarului. In domeniul circulației, ca și în domeniul producției, asigurarea este indispensabilă. Prin asigurarea și reasigurarea mărfurilor care fac obiectul comerțului exterior, a mijloacelor cu care acestea sunt transportate, se poate procura valuta necesară acoperirii unor eventuale pagube, sau se pot realiza importante economii de valută. Pe de altă parte prin operațiunile de primire și cedare a unor riscuri pe piața internațională de asigurări, asigurarea contribuie la extinderea relațiilor economice internaționale.
În plus, asigurarea s-a dovedit a fi unul din factorii care stimulează turismul intern, dar mai cu seamă turismul internațional prin formele sale auto-casco, de răspundere civilă și prin asigurarea de persoane.
De asemenea, asigurarea prezintă o importanță deosebită și pentru că are un puternic rol educativ. Ea participă la educarea asiguraților în spiritul grijii pentru conservarea bunurilor asigurate, pentru prevenirea pagubelor și pentru limitarea acestora.
Dacă la asigurările interne, în general, părțile contractante își au domiciliul în țara noastă, iar obiectul asigurării și riscurile asigurate se află, respectiv se pot produce pe teritoriul țării noastre, la asigurările externe fie că are domiciliul în altă țară, fie că obiectul sau riscurile asigurate se află, respectiv se pot produce în afara granițelor țării noastre.
Asigurările externe sunt strâns legate de activitatea de comerț exterior și cooperare economică internațională, și de activitatea de turism internațional. Prin intermediul asigurărilor externe se constituie fondurile valutare necesare acoperirii pagubelor produse de calamități ale naturii și accidente bunurilor care fac obiectul comerțului exterior în timpul transportului acestora, protejării persoanelor care pleacă în străinătate, acoperirii răspunderii civile față de terți străini prin folosirea mijloacelor de transport în trafic internațional.
Necesitatea asigurărilor externe poate fi privită, de asemenea, și în legătură cu faptul că întreprinderile de comerț exterior și cele de transporturi internaționale nu-și pot procura fondurile valutare pentru acoperirea pierderilor rezultate în urma unor calamități sau accidente.
Necesitatea asigurărilor externe este determinată și de acțiunea unor factori specifici în domeniul transporturilor internaționale de mărfuri. Unul dintre acești factori îl reprezintă concentrarea de valori mari și foarte mari pe spații restrînse. Revoluția tehnico-științifică contemporană și-a spus cuvîntul și în domeniul transporturilor internaționale care se efectuează în mare măsură cu ajutorul navelor maritime și aeriene moderne, de mare capacitate dar și foarte costisitoare.
În timpul transportului mărfurilor pe căi maritime, fluviale, aeriene, sau terestre, acestea se află concentrate într-un spațiu relativ mic, ceea ce face ca producerea unor coliziuni sau scufundări a navelor maritime sau prăbușirea unui avion, să conducă la distrugerea simultană atât a mijlocului de transport cât și a încărcăturii. Drept urmare, nimeni nu se poate hazarda să transporte astfel de mărfuri făra ca ele să fie asigurate.
2. Trăsăturile asigurărilor externe
Evoluția pieței asigurărilor și reasigurărilor din România a urmat cursul contradictoriu al economiei în ansamblul ei. În aceste condiții, piața este acoperită doar în mică măsură. Se poate observa discrepanța între cererea potențială mare și cererea efectiv redusă, ca urmare a lipsei suportului financiar și a educației în domeniul asigurărilor, a neînțelegerii necesității asigurării de către agenții economici și de către populație. Din punct de vedere economic, fiecare piață se caracterizează prin două componente: cererea și oferta.
Cererea de asigurare vine din partea persoanelor fizice și juridice care doresc să încheie diverse tipuri de asigurări și constituie un element hotărâtor în definirea dimensiunilor pieței, fiind determinată, pe de o parte, de puterea economică a persoanelor fizice și juridice asigurabile, iar pe de altă parte, de convingerea și cultura acestora în legătură cu utilizarea asigurărilor oferite de instituțiile specializate.
Cererea potențială este mare, datorită populației numeroase a României, dar cererea efectivă este redusă, din cauza puterii economice precare a populației asigurabile și a convingerii scăzute a acesteia în legătură cu utilitatea asigurărilor. Cererea de asigurare se concretizează în contracte de asigurare, după confruntarea ei cu oferta.
Oferta de asigurare vine din partea organizațiilor specializate, autorizate să funcționeze în acest domeniu și capabile din punct de vedere financiar, să desfășoare o astfel de activitate.
Pentru a fi promovate relațiile de asigurare, trebuie să îndeplinească anumite trăsături caracteristice :
a) Caracterul aleator al evenimentelor la care se referă asigurarea. Evenimentul trebuie să fie întâmplător, realizarea lui să nu depindă de voința persoanelor implicate în asigurare, fie că acest fapt nu este posibil ( în cazul calamităților naturale-ploi torențiale, cutremur, grindină), fie că legea le interzice provocarea evenimentelor respective (incendii, accidente corporale). Pentru a fi asigurabil evenimentul trebuie să fie posibil în viitor cu consecințe întrevăzute, posibil așteptate, totuși nesigur sub aspectul ivirii, a măsurii în care va provoca sau nu pagube, la și sub aspectul localizării și duratei.
b) Caracterul evaluabil al evenimentelor înseamnă că pentru a fi asigurabil, evenimentul în cauză, trebuie să poată fi cuprins în cercetarea statistică, deci să decurgă după legitățile evenimentelor întâmplătoare, încadrându-se în regulile de calcul al probabilităților. Posibilitatea de evaluare a evenimentelor se referă la numărul de cazuri ce se pot ivi și la volumul pagubelor pe care aceste fenomene le produc. Acest fapt face posibilă stabilirea primelor de asigurare ce urmează a fi plătite de către fiecare persoană fizică și juridică care urmează să fie preluată în asigurare, care va fi mărimea fondului creat la nivelul asigurătorului și volumul pagubelor care vor fi acoperite într-un cadru mutual din acest fond.
c)Mutualitatea – adică, constituirea și utilizarea fondului de asigurare pe principiul suportării în comun a pierderilor fiecărui membru al comunității formate. Fondul de asigurare se constituie sub formă bănească, prin contribuția unui mare număr de asigurați în scopul înlăturării efectelor nedorite ale evenimentelor asigurate. Uneori, o parte a fondului de asigurare format se mai utilizează și pentru finanțarea unor acțiuni de prevenire a evenimentelor care pot produce distrugeri bunurilor sau persoanelor asigurate. Fondul de asigurare se folosește la efectuarea plăților cu titlul de despăgubiri cuvenite persoanelor asigurate în cazul producerii evenimentului asigurat.
Trăsăturile asigurărilor externe sunt determinate de obiectul lor și de riscurile specifice pe care le acoperă.
Prima trăsatură a asigurărilor externe este aceea că ele se contractează în valută, ceea ce înseamnă că primele de asigurare se încasează în valută, după cum și despăgubirile se plătesc tot în valuta prevăzută în contractul de asigurare.
O altă trăsătură a asigurărilor constă în aceea că ele au în toate cazurile un caracter facultativ, realizandu-se pe baza contractului de asigurare.
Asigurările externe practicate de țara noastră acoperă riscurile din transporturile internaționale sau alte riscuri specifice în condiții aliniate la practica mondială, făcându-le competitive pe piața internațională. Asigurările externe au un portofoliu diferit ca urmare a faptului că răspunderile asumate în legătură cu aceste asigurări sunt în valută.
Sfera de asigurări în valuta practicate de instituțiile de asigurare din țara noastră, cuprinde bunuri, servicii, persoane, răspundere civilă care angajează răspunderi în valută. Cu alte cuvinte, asigurările externe se concretizează în:
• asigurarea mărfurilor care fac obiectul comerțului exterior pe timpul transportului maritim, fluvial, terestru si aerian;
• asigurarea navelor maritime și fluviale care fac parte din flota civilă și a navelor de pescuit oceanic pentru cazurile de avarie, distrugere sau pierdere a corpului, cât și pentru cele de răspundere a propietarului față de terți;
• asigurarea avioanelor comerciale pentru cazurile de avarii și pierderea corpului lor, cât și pentru cele de răspundere a propietarului fața de pasageri și față de terți;
• asigurarea construcțiilor, instalațiilor si a raspunderii constructorilor (construcții efectuate de întreprinderi românești în străinătate sau de firme străine la noi în țară);
• asigurarea creditelor pentru export;
• asigurarea de răspundere civilă și casco, a autovehiculelor aparținând unor persoane fizice si juridice din România pe timpul cât acestea circulă pe teritoriul altor țări;
Rezultă deci, că asigurările externe permit acoperirea pagubelor care pot apare în legătură cu bunurile proprietate românească pe timpul transportului internațional sau alte bunuri aflate în străinătate, cât și a cheltuielilor făcute cu măsurile de salvare a acestora sau cu despăgubirile civile față de terți, având un rol important în buna desfașurare a comerțului nostru exterior și a relațiilor de cooperare economică internatională.
3. Importanța asigurărilor externe
Asigurările externe prezintă o deosebită importanță economică și financiar -valutară.
Sub aspect economic, asigurările externe contribuie la crearea condițiilor necesare desfășurării operațiunilor de cooperare tehnico- științifică, a comerțului internațional, a transporturilor internaționale și a turismului.
Din punct de vedere financiar- valutar, asigurările externe au o importanță deosebită deoarece prin intermediul lor se încasează valuta necesară pentru compensarea unor daune ce pot surveni in activitățile cuprinse în aceste asigurări. De asemenea, valuta încasată poate fi folosită pentru alte cerințe economico-sociale.
Deoarece asigurările externe apar și ca o prestare de servicii în favoarea unor beneficiar străini, ele permit realizarea de încasări în valută. În ceea ce privește prestările de servicii pentru parteneri străini, societățile de asigurare din țara noastră pot asigura mărfurile pe care noi le exportăm sau primesc în reasigurare o parte din răspunderile asumate de către societățile de asigurări și reasigurări din străinătate.
Prin încasarea de valută, asigurările externe contribuie la formarea resurselor balanței de plăți externe prin fondurile valutare pe care le centralizează temporar.
Asigurările externe cuprind bunuri, executări de lucrări, servicii, persoane și răspundere civilă care angajează răspunderi în valută. Ele permit compensarea pagubelor care pot aparea în legătură cu bunurile pe timpul transportului internațional, a bunurilor aflate în străinătate, cât și a cheltuielilor făcute cu măsurile de salvare a acestora sau cu despăgubirile civile față de terți, având un rol important în buna desfășurare a comerțului exterior și a relațiilor de cooperare economică internțională.
Asigurările externe joacă un rol important în crearea condițiilor necesare desfășurării neîntrerupte a comerțului exterior și a cooperării economice internaționale.
Cele mai importante categorii de asigurări externe sunt:
– asigurările de aviație,
– asigurările maritime și fluviale,
– asigurarea bunurilor pe timpul transportului ” CARGO” internațional,
– asigurarea construcțiilor- montajului și a răspunderii constructorului,
– asigurarea creditelor pentru export.
CAPITOLUL II
Asigurările de aviație
Aviația este vazută ca un domeniu ce presupune un risc destul de ridicat în ceea ce privește accidentele. Spre deosebire de alte asigurări, aceasta piața este destul de restransă, având în vedere ca sunt puțini posesori de avioane particulare in România. Polițele pot fi cumparate atât de persoane juridice, cât și fizice, atât timp cât sunt în posesia unui aparat de zbor. Ele acoperă în principiu toate riscurile, doar cu câteva specificații în funcție de situație.
Asigurările de aviație reprezintă o categorie de asigurări foarte specializată care se tranzacționează preponderent pe piețele internaționale de asigurări. Acest lucru este datorat de faptul că aviația este un domeniu cu un pregnant caracter internațional, mult mai accentuat poate decât orice altă modalitate de transport. De aceea, și reglementările cărora se supun transporturile și asigurările de aviație au reprezentat obiectul unor ample dezbateri ale guvernelor și ale unor organisme specializate, constituite în acest scop.
1. Caracteristicile și necesitatea asigurărilor de aviație
Dezvoltarea considerabilă a traficului aerian de pasageri și de mărfuri, național și internațional, modernizarea flotei aeriene, creșterea numărului orelor de zbor, mărimea valorică a aernonavelor, a valorii mărfurilor transportate pe calea aerului au determinat accentuarea nevoii de asigurare a riscurilor aviatice.
Necesitatea practicării acestor asigurări este determinată de sporirea numărului de aeronave, de diversificarea tipurilor aparatelor de zbor, de existența a numeroase aeroporturi publice și private, de valorile crescânde ale instalațiilor din aeroporturi. Practicarea asigurărilor aviatice este reclamată și de riscurile mari care se pot produce în domeniul aviației (căderi de avioane, coliziuni, incendii și altele).
Concomitent a început și importanta cursă de cucerire a spațiului cosmic, cu prima aselenizare din anul 1969.
În ultimele decenii s-a triplat numărul aparatelor de zbor și s-au extins considerabil toate segmentele transportului aerian intern și internațional.
În asigurare pot fi cuprinse navele aeriene care aparțin companiilor aeriene de transport și asociaților sportive, utilizate pentru transportul utilitar, sportiv și de agrement, denumite generic aeronave comerciale.
Asigurarea acoperă două mari categorii de riscuri, și anume:
a) riscuri pentru pierderea sau avarierea aeronavei (asigurarea casco);
b) riscuri de răspundere civilă a companiei aeriene, care se împart în:
– riscuri de răspundere față de pasageri și pentru bagajele acestora, precum și pentru mărfurile transportate;
– riscuri de răspundere civilă față de terți.
Suma asigurată se determină pe baza valorii declarate de asigurat, care nu poate să depășească valoarea de nou pentru asigurarea aeronavei sau în limitele prevăzute de legislația din România, de convențiile internaționale la care țara noastră este parte sau de acordurile încheiate cu diferiți parteneri externi, când este vorba de asigurări de răspundere.
Riscurile aviatice pot fi preluate de către următoarele categorii de asigurători: mari societăți naționale de asigurări, carteluri constituite din mai multe societăți de asigurări, societăți Lloyd's.
Asigurările de aviație se pot contracta de către: aviația generală, liniile aeriene de transport, producătorii aparatelor de zbor, aeroporturi, baze aeriene.
Istoric vorbind, asigurările de aviație, ca și transporturile aeriene, reprezintă un fenomen al secolului al XX-lea și odată cu ele a apărut nevoia de reglementare care a început să fie simțită încă din primii ani ai aviației. De aceea, transporturile și asigurările de aviație fac obiectul unor tratate internaționale multilaterale, uneori și bilaterale care se referă, în principal, la navigația și siguranța aeriană și la răspunderea operatorilor aerieni față de terți.
La început, asigurările de aviație au fost considerate asigurări de accidente, dar ulterior, datorită complexității lor și a diversității asigurărilor de aviație , au devenit o categorei distinctă. Dezvoltarea și diversificarea asigurărilor de aviație sunt în mare măsură datorate pieței Lloyd's. Prima asigurare de acest fel a fost încheiată pentru un zbor transatlantic în anul 1911. Folosirea aviaței în timpul Primului Război Mondial a demonstrat potențialul acestui nou mod de transport. Primele zboruri civile au avut loc în 1919, asigurătorii fiind foarte prudenți în legătură cu riscurile necunoscute, până atunci ei neavând experiență în evaluarea acestora.
Primul pas important în instituționalizarea și crearea unei practici în asigurarea de aviație l-a reprezentat crearea unui pool de asigurare de către Union of Canton Insurance Company și White Cross Insurance Company, în anul 1923, sub numele de British Aviation Insurance Group. Această tentativă s-a bucurat și de sprijinul altor asigurători care au aderat ulterior , schimbându-i denumirea în British Aviation Insurance Co.Ltd., în anul 1931. Un alt pool al asigurărilor de aviație a luat naștere în anul 1936, sub numele de Aviation and General Insurance Co.Ltd. Ulterior, piața Lloyd's a fost cea care a contribuit în mod determinat la dezvoltarea asigurărilor de aviație prin sindicate specializate care au apărut și s-au consolidat în anii 1930.
În al doilea Război Mondial, aviația a reprezentat un mijloc de luptă foarte rapid și eficient, având un impact foarte mare asupra evoluției asigurărilor de acest tip. Dezvoltarea avioanelor supersonice de pasageri, construcția avioanelor de capacități foarte mari, concomitent cu creșterea traficului aerian de pasageri și mărfuri și creșterea expunerii la risc au dus la creșterea cererii de asigurare.
Cea mai importantă dintre convențiile internaționale privind transporturile aeriene internaționale este Convenția de la Chicago din 1944, agreată de cele mai multe țări, prin care țările semnatare se obligă să acorde dreptul de survol în anumite cazuri expres menționate. Ca urmare a acestei convenții a fost înființată Organizația Internațională a Aviației Civile – OACI , al cărei scop a fost de la început supravegherea și rezolvarea problemelor legate de traficul aerian internațional. De-a lungul timpului, datorită interdependențelor obiective create între țările participante la traficul aerian, fiecare și-a adaptat legislația la normele internaționale în materie. Odată cu evoluția din punct de vedere tehnic a aparatelor de zbor, precum și cu creșterea standardelor privind securitatea zborurilor, Convenția a fost revizuită periodic. Una dintre ultimele realizări ale OACI, inițiată în 1997, se
referă la un Plan Global pentru Siguranța Zborurilor, în scopul reducerii accidentelor aviatice prin activitate educațională specifică și intensă.
România a aderat ția de în 1965 prin Decretul nr. 194/1965 privind aderarea Republicii Române ție, care a intrat în vigoare la 30 aprilie 1965.
Preocupări similare au existat și în domeniul asigurărilor pentru crearea unor organisme menite să uniformizeze practica asigurărilor de aviație, să colaboreze în domeniul statisticilor privind accidentele aviatice, al evaluării daunelor și răspunderilor și altele.
O altă organizație cu un puternic impact asupra asigurărilor de aviație este Uniunea Internațională a Asigurărilor de Aviație- Internatinal Union of Aviation Insurers- IUAI- care a luat ființă la 4 iunie 1934 în urma unui acord semnat între mai multe țări. Obiectivele acestei organizații au fost legate de crearea unui punct de vedere comun privind interesele asigurărilor internaționali în legătură cu asigurările și reasigurările de aviație, de constituirea unui forum al membrilor pentru a discuta probleme legate de aviație și riscurile spațiale, de reprezentarea unui punct central pentru circulația informațiilor înte membrii, de sprijinirea și oferirea unei mai bune înțelegeri și abordări a asigurărilor de aviație internațională și efortul de a se întreprinde orice activități benefice pentru dezvoltarea și conduita acestor ctegorii de asigurători.
Producția de avioane la nivel global s-a caracterizat, in ultimele decenii, printr-o tendință de concentrare a producatorilor, prin fuziuni și achiziții, motivată de nevoia de a dezvolta soluții noi – inovative din ce în ce mai complexe din punct de vedere tehnic, dar si unui model de business bazat pe investiții foarte mari pe termen lung în faza de dezvoltare a produsului.
În ultimele decenii a avut loc o puternică consolidare a pieței producătorilor de aeronave. Dacă în anul 1992 în SUA erau 15 producători în industria aeronautică, în prezent au rămas numai 3, rezultați în urma fuzionărilor sau achizițiilor consecutive ce au avut loc între aceștia; cei trei giganți sunt Boeing, Lockheed Martin și Raytheon.
În Europa, companiile din Marea Britanie și Germania și-au consolidat industriile în anii 1970 și 1980. Programele europene Airbus, AIR Eurofighter și EH Industries sunt cele ce domină piața europeană și o reprezintă pe piața internațională.
Țările din zona Europei de Est sunt capabile să ofere o gamă largă de echipament militar la costuri reduse și unele companii folosesc tot mai mult tehnologia electronică avansată pentru producerea unor aeronave competive la un preț bun.
În privința producției de aeronave, cu excepția Boeing și Airbus, costurile ridicate implicate de activitatea de cercetare- dezvoltare sunt cu mult sub posibilitățile producătorilor. Numărul aeronavelor a fost în continuă creștere mai ales în ultima perioada de timp. Traficul internațional aerian a evoluat spectaculos, ducând la necesitatea extinderii și modernizării aeroporturilor existente, la construcția unor aeroporturi adecvate nivelului traficului, performanțelor tehnice și comerciale ale aeronavelor și pretențiilor în creștere a clienților, și de asemenea au apărut mai multe posibilități de finanțare pentru dezvoltarea acestei ramure a industriei care devine una dintre cele mai importante, atât pe plan internațional cât și pe plan global.
2. Asigurarea pentru pierderea sau avarierea aparatelor de zbor
În zilele noastre au loc destul de multe accidente de aviație, atât din vina pilotului care conduce mijlocul de transport, cât și din vina aparatului de zbor (cauze tehnice). Tocmai de aceea, companiile de asigurari au creat, pentru persoanele juridice care dețin mijloace de transport din sectorul de activitate al aviației, o poliță de asigurare pentru ca ei să nu își mai asume niciun risc în cazul unei coliziuni sau a altor avarii apărute la aparatul de zbor.
Pentru aceste asigurări sunt examinate calitățile pilotului, tipul aparatului de zbor, dotarea electronică de la bord, aspectele geografice ale zborurilor, precum și scopul folosirii aparatului de zbor.
În evaluarea acestor riscuri, un rol important îl au caracteristicile fizice ale avionului (aparat de construcție usoară, robustă și foarte sofisticată). Ingineria aviatică este deosebit de complexă, avand în vedere concepția, construcția și condițiile de funcționare. Numărul avioanelor expuse la pierderi este relativ mic, în comparație cu alte tipuri de bunuri (autoturisme, case etc.). De aceea, societățile de asigurare, nu dispun, pentru anumite clase de risc, de suficiente unități expuse la risc, pentru a realiza calcule statistice corecte, pe baza cărora să se stabilească probabilitatea producerii riscului. Criterii de evaluare a riscului sunt:
– caracteristicile aparatului de zbor care urmează să fie asigurat;
– abilitățile pilotului;
– considerente geografice;
– scopul în care urmează să fie folosit aparatul de zbor.
Asigurarea are ca scop protecția porprietarului aparatului de zbor împotriva distrugerilor fizice pe care le poate suferi în timpul zborului, rulării sau staționării la sol.
Cu mai mulți ani în urmă în asigurare se preluau următoarele riscuri: incendii, explozii, descărcări electrice în atmosferă, furtuni, vandalism etc. Astăzi, societățile de asigurări acceptă toate categoriile de riscuri, cele din timpul zborului și rulării la sol precum și cele din timpul staționării la sol.
Asigurarea care cuprinde toate riscurile în timpul zborului și rulării la sol, este cea mai cuprinzătoare, deoarece oferă protecție împotriva oricărui risc, indiferent dacă aparatul de zbor se află la sol sau în aer. În unele cazuri se consideră momentul inițial cel în care au fost pornite motoarele avionului pentru decolare, iar momentul final acela în care se opresc motoarele după aterizarea avionului.
Asigurarea pentru toate riscurile în timpul staționării la sol, preia riscurile care pot să apară la sol, în cazul în care avionul nu se află în mișcare sau când se mișcă prin alte mijloace decât forța sa proprie de propulsie. De exemplu, avionul poate fi tracta, când este scos din hangar sau poate fi împins în hangar.
În asigurările de aviație există și unele riscuri excluse, cum sunt următoarele: a) uzura și deteriorarea treptată (uzura normală, deteriorarea treptată, înghețul, defecțiunile ascunse și cele ale părților mecanice și electrice); b) roțile și parbrizele. Roțile se asigură numai în cazurile de furt, vandalism sau alte evenimente prevăzute în contractul de asigurare. Societățile de asigurări nu plătesc despăgubirir pentru parbrizele care se sparg datorită înghețării lor și nici pentru explozia anvelopelor roților trenului de aterizare. Cu toate acestea, dacă în urma spargerii parbrizului se produce un accident care duce la avarierea aparatului de zbor, atunci societatea de asigurări compensează pagubele produse, inclusiv valoarea parbrizului; c) deturnarea aeronavei. Asigurarea aeronavei nu despăgubește deturnarea avionului și nici furtul avionului de către o persoană care are un drept legal de utilizare; d) război și confiscare. Prin asigurarea aeronavei se exclude orice pierdere sau avariere în caz de război declarat sau nedeclarat, de invazie, de rebeliune, de capturare sau de reținere a avionului de către un guvern.
Folosirea aviației ca modalitate de transport crește de la an la an, datorită naturii tehnice și specializate a riscurilor asociate acesteia, precum datorită și costurilor mari ale accidentelor și tuturor riscurilor asociate aviației, de la părți componente la corpul aeronavei, este necesară asigurarea pe piața asigurărilor de aviație. Cele mai multe polițe se încheie în condiția de asigurare „ toate riscurile” , cu anumite restricții. Cumpărătorii acestor asigurări sunt companiile de transport aerian, proprietarii unor avioane-companii sau persoane fizice, cluburi aeronautice.
În vederea preluării riscurilor aviatice în asigurare este necesară evaluarea lor, adică determinarea probabilă a evenimentelor și a consecințelor lor. La preluarea riscurilor în asigurare se au în vedere tipurile aparatelor de zbor. Dar chiar la același tip și mărime de avion, factorii de risc pot fi foarte diferiți. De exemplu, valoarea contractelor de asigurare diferă uneori foarte mult de la un avion la altul în funcție de echipamentele electronice la bord, precum și de sistemele de ghidare instalate pe aparatul de zbor.
În evaluarea riscurilor în vederea contractării asigurării, experții societăților de asigurare folosesc următoarele crietrii: caracteristicile aparatului de zbor care urmează să fie asigurat, abilitășile pilotului, zonele geografice în care va zbura avionul și scopurile ăn care va fi folosit aparatul de zbor.
Valoarea contractului de asigurare depinde de tipul aparatului de zbor și echipamentul de la bord, de calitățile șiperformanțele lui, de numărul de persoane care pot zbura în calitate de pasageri sau de membrii ai echipajului. Pe baza acestor informații se determină potențialul maxim de risc, adică valoarea probabilă a daunei totale. Dauna totală este probabilă și ea depinde de vechimea aparatului,caracteristicile constructive și configurația lui.
Caracteristicile constructive ale aparatului de zbor prezintă o importanță deosebită nu numai pentru stabilirea daunei probabile, ci și în evaluarea reparațiilor necesare după eventuala avariere a aparatului. Datorită diversității din industria aviatică se poate spune că fiecare aparat de zbor reprezintă un unica sub aspectul reparațiilor ce trebuie să i se facă, necesită multă experiență și uneori mult timp și costuri foarte mari.
La contractarea asigurării se are în vedere vechimea, modul de întreținere și felul cum a fost exploatat aparatul de zbor. Toate acestea își pun amprenta asupra performanțelor aparatului de zbor. Fiecare avion are specificul său și modul unic de funcționare, în funcție de care se stabilește durata de viață de care trebuie să se țină seama la evaluarea riscurilor care se preiau în asigurare.
Configurația aparatului de zbor determină unele particularități în manevrarea lor (decolare, vizibilitate, aterizare etc.). De aceea, la încheierea asigurării trebuie să se țină cont și de aceste aspecte.
În momentul contractării asigurării se are în vedere și cine sunt piloții, vârsta lor, starea sănătății, experiența, antecedente precum și alte aspecte. Având în vedere importanța covârșitoare a piloților, au fost dezvoltate sisteme complexe și severe de testare și evaluare a lor. În SUA, aceste testări și evaluări sunt supervizate de către Federal Aviation Administration. Aceste exigențe conferă credibilitate companiilor aviatice atunci când solicită includerea unui contract de asigurare. Evaluările făcute de către Federal Aviation Administration sunt necesare, dar nu și suficiente. Societatea de asigurari ia în calcul si vârsta pilotului, starea sănătății sale, experiența, precum și istoricul accidentelor anterioare. Uneori, cerințele impuse de către societatea de asigurări sunt chiar mai severe decât cele impuse de organismele de evaluare a piloților. Aceste cerințe pot deveni și mai restrictive în cazul în care un pilot schimbă aparatul de zbor cu unul nou mult mai sofisticat. Dacă pilotul nu este reatestat imediat pentru noul aparat, atunci societatea de asigurări va impune limite de asigurare asupra numărului de ore de zbor. Ocazional se poate limita acoperirea la zborurile efectuate numai ziua sau pe timp favorabil. Faptul ca peste 70% din accidentele produse în aviația generală implica erori de pilotaj, demonstrează importanța factorului uman in aviație. Totodata, acest procent justifică și exigența societății de asigurări la încheierea contractelor de asigurare.
Vârsta pilotului și starea sănătății sale constituie doi parametri foarte importanți. Astfel, celor foarte tineri și celor în vârsta li se vor solicita prime mai mari. De asemenea, este importantă data ultimului control medical. Federal Aviation Administration solicită trei categorii de examinări medicale:
– examinări medicale la fiecare șase luni pentru comandanții aeronavelor care aparțin unei linii aeriene de transport;
– examinări medicale la fiecare 12 luni pentru piloții liniilor aeriene de transport;
– examinări medicale la fiecare 24 de luni pentru celelalte categorii de piloți.Cu cât aceste examinări medicale sunt mai recente, cu atât ele sunt mai semnificative pentru societatea de asigurari.
Condițiile atmosferice, de teren, anotimpurile, zonele geografice care țin de amplasarea aeroporturilor și de frecvența de zbor reprezintă elemente foarte importante în evaluarea riscurilor aviatice. În acest sens, amplasarea aeroportului prezintă o semnificație deosebită. Fiecare avion are o distanță minimă necesară de rulaj, atât la decolare, cât și la aterizare. Această distanță se stabilește pentru un aeroport convențional, situat la nivelul mării, la o temperatură a aerului la sol de 15oC. Pentru un aeroport situat la o anumită altitudine față de nivelul mării, cu o temperatură a aerului la sol mai mare, distanța minimă de rulaj se modifică.
Evaluarea riscurilor aviatice ține seama și de o serie de fenomene atmosferice, cum sunt: furtunile, uraganele, tornadele, grindina, marile descărcări electrice care se produc în anumite zone geografice.
Asigurarea de aviație se consideră perfectată din momentul semnării contractului de către părți. Asigurarea se poate încheia fie pentru o perioadă de timp, fie pentru o călătorie determinată. În cazul unei călătorii fară pasageri sau mărfuri, răspunderea societății de asigurări începe din momentul pornirii motoarelor în punctul de plecare și încetează după sosirea aeronavei la punctul de destinație, în momentul opririi motoarelor.
Dacă în momentul expirării, denunțării sau rezilierii contractului, aeronava se găsește în zbor, într-un aeroport de refugiu ori de escală sau suferă o avarie, răspunderea societății de asigurări încetează la ajungerea aeronavei la aeroportul de destinație.
Primele de asigurare sunt stabilite separat pentru asigurarea aeronavei (casco) și separat pentru fiecare fel de asigurare de răspundere civilă (față de pasageri și bagajele acestora, pentru mărfurile transportate și față de terții din afara avionului).
La asigurarea casco, cotele de primă sunt stabilite pentru riscuri în timpul zborului sau rulării la sol și separat pentru riscuri în timpul staționării pe sol. Când se produce dauna, asiguratul sau reprezentantul său este obligat să ia toate măsurile necesare pentru păstrarea și salvarea aeronavei avariate și pentru conservarea dreptului de regres împotriva părții vinovate. De asemenea, asiguratului îi revine sarcina de a proba cu acte interesul său față de bunurile asigurate, producerea daunei și mărimea pretențiilor privitoare la daună. Mărimea depăgubirilor cuvenite asiguratului se stabilește de către societatea de asigurări cu participarea asiguratului, folosindu-se în acest scop documentele în care s-au consemnat împrejurările producerii daunei.
Franșiza practicată în asigurarea aeronavei este diferențiată. De regulă, ea reprezintă 1% din valoarea aeronavei noi și se aplică fiecărei daune produse în timpul zborului sau evoluției la sol, respectiv sub 1%, dacă dauna apare pe durata în care aeronava este garată. Franșizele sunt mai mari pentru aeronavele vechi și elicoptere, caz în care franșiza este cuprinsă între 5-10 % pe fiecare eveniment, deoarece avariile parțiale pot fi foarte mari, chiar ca urmare a unor accidente minore.
În vederea evaluării daunelor se pot folosi două metode: evaluarea în funcție de valoarea agreată și evaluarea în funcție de valoarea reală. Pe baza evaluării pot rezulta daune totale și parțiale. Pe baza contractului de asigurare, societatea de asigurări acordă despăgubiri pentru:
– pierderea totală, efectivă sau constructivă a aeronavei ori pentru avarierea acesteia din orice cauză (cu excepția riscurilor excluse prin condițiile generale de asigurare), în timp ce aeronava se găsește în zbor, în rulare sau staționare pe sol. Se consideră pierdere totală constructivă a aeronavei atunci când costul repunerii în folosință reprezintă mai mult de 3/4 din valoarea asigurată a acesteia;
– dispariția aeronavei. Aeronava se consideră dispărută dacă timp de 90de zil e de la data ultimei știri primite de la aeronavă nu s-a mai putut stabili legătura cu aceasta;
– avariile pricinuite aeronavei de măsurile de salvare;
– cheltuielile necesare făcute pentru salvarea și conservarea aeronavei, pentru transportul acesteia de la laocul avarierii până la locul de efectuare a reparațiilor sau pentru micșorarea pagubei, prevenirea extinderii pagubei produse, ori pentru stabilirea cauzelor și a cuantumului acesteia;
– cheltuieli de judecată, arbitraj etc. făcute de asigurat, cu acordul societăți, în scopul formulării pretențiilor față de terți.
Societatea de asigurări despăgubește avariile provocate de defecte ascunse dau de uzura corpului motarelor sau celorlalte părți componente ale aeronavei ori defectarea sau încetarea funcționării părții electrice sau mecanice, cu excepția valorii de înlocuirea sau a cheltuielilor de reparare a pieselor sau a altor părți componente defecte sau uzate care au provocat avaria.
Avariile aeronavei se depăgubesc numai dacă acestea depășesc cuantumul frașizei, stabilită potrivit tarifului de prime în vigoare, de acord cu asiguratul. Franșiza se scade din fiecare despăgubire în parte. În principiu, socitățile de asigurări nu acordă despăgubiri pentreu pierderea sau avarierea aeronavei, precum și pentru daunele suportate de asiguratul obligat la repararea pagubelor pricinuite terților în caz de:
– orice detonare în scopuri ostile a oricăreiarme de război care folosește fisiunea sau fuziunea nucleară ori alte reacții sau materiale radioactive;
– război declarat sau nedeclarat, război civil, insurecție, rebeliune, revoluție, greve, revolte, piraterie, deturnare etc.;
– folosirea aeronavei în alte scopuri decât cele indicate în contractul de asigurare;
– pilotarea aeronavei de către persoane care nu posedă brevet de pilot pentru categoria și tipul aeronavei respective;
– gararea sau părăsirea aeronavei în afara spațiilor special rezervate de pe aeroporturi;
– folosirea trenurilor de aterizare neautorizate, cu excepția cazurilor de forță majoră;
– transportul de pasageri și mărfuri peste numărul de locuri și greutatea admisă de capacitatea de transport a aeronavei;
– pagubele pricinuite ca urmare a intenției sau culpei grave a unui membru din conducerea organizației asigurate;
– vătămarea corporală sau decesul persoanelor care lucrează pentru asigurat sau sub controlul acestui, inclusiv personalul navigant.
3. Tipuri de asigurări de răspundere față de terți. Riscurile în cadrul asigurării de aviație.
Cu o denumire preluată din experiența și tradiția asigurărilor, asigurarea are drept scop protecția proprietarului aparatului de zbor împotriva distrugerilor fizice pe care le poate suferi avionul. Riscurile de daună sunt în multe privințe asemănatoare expunerilor din navigația maritimă si oceanică. Atât aparatele de zbor, cât și navele maritime pot avea valori extrem de mari și sunt susceptibile de daune generate de erori umane sau de condițiile meteorologice nefavorabile.
Asigurările de răspundere față de terți în asigurarea de aviație se pot încheia la sumele declarate de asigurat pentru pasageri, bagaje și pentru mărfurile transportate, precum și pentru terți, în limitele prevăzute de convențiile internaționale, legislațiile naționale și acordurile încheiate de asigurat cu partenerii săi.
În categoria de terți sunt incluse persoanele aflate la sol, ocupanții altei aeronave cu care a interferat aeronava asigurată, pasagerii, bagajele acestora, marfă și poștă. Din categoria de terți sunt excluși angajații asiguratului și ai subcontractanților aflați în exercitarea atrbuțiilor de seviciu, pasagerii și echipajul aeronavei asigurate, daunele produse bunurilor aflate în proprietatea asiguratului, în grija sau custodia sa.
Tipurile de asigurări față de terți sunt:
– Asigurarea de accidente de aviație care acoperă riscurile de accidente și cheltuielile de judecată legate de acesta în anumite limite stabilite în polița de asigurare. Ca regulă, se exclud războiul, zgomotul și poluarea, contaminarea radioactivă, vătămarea corporală, îmbolnăvirea sau decesul survenite la un angajat al asiguratului în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, avarierea sau distrugerea proprietății închiriate sau luate în chirie, ocupate sau folosite de asigurat.
Accidentul este definit, evident, în condițiile sau termenii contractului de asigurare și reprezintă ”un eveniment neașteptat sau neobișnuit sau o întâmplare exterioară pasagerului”. El trebuie să se petreacă între momentul îmbarcării pe aeronavă în scopul efectuării zborului și cel al debarcării din aceasta; conform aceleași definiții persoana este vătămată fiind în aeronavă, în contact direct cu orice parte a aeronavei, inclusiv părți detașate din aceasta sau ca urmare a expunerii directe la jet; sunt exceptate rănirile provocate din cauze naturale, loviri de situații în care pasagerii se ascund în afara zonelor destinate prin construcție sau amenajare, în mod special, pentru aceștia.
Iată un exemplu privind un accident produs în timpul zborului. Motivul intentării unui proces de către un pasager unei companii de transport aerian l-a costat fracturarea unui dinte în timp ce își lua gustarea oferită în timpul zborului. Era important de definit dacă întâmplarea a fost un accident. În conformitate cu definiția, completul de judecată a considerat că rănirea ”provenită dintr-o întâmplare improprie sau neintenționată în operarea unei aeronave sau linii aeriene reprezintă un accident”. Instanța a considerat că reclamantul și-a rupt dintele când a mușcat ”un obiect străin” aflat în mâncarea oferită în avion. Aceste eveniment a fost, pentru pasager, considerat ”neașteptat, neobișnuit și exterior”, iar rănirea sa s-a produs ca urmare a unei întâmplări neoportune sau neintenționate în timpul zborului, deci s-a încadrat în categoria de ”accident”, fiind tratat în consecință și plătit de către asigurator.
– Asigurarea de răspundere a producătorului are valențe complexe, determinate de implicațiile variate pe care le presupune aviația însăși. Alături de interesul operatorilor de aeronave de a avea aparatele în stare perfectă, apare și cel manifestat în mod firesc, de către asigurători. Această asigurare se referă atât la întreaga aeronavă, cât și la părțile componente produse și incorporate, la reparațiile și lucrările de întreținere efectuate de către acesta din urmă. Excluderile tipice se referă la răspunderea față de personalul angajat, răspunderea contractuală, pierderile și distrugerile de bunuri aflate în grija sau custodia asiguratului.
– Asigurarea de pierdere a veniturilor-lipsa de folosință- acoperă pierderile ce decurg din imposibilitatea operatorului unei aeronave comerciale de a o utiliza ca urmare a unui accident. Nu este o formă de asigurare foarte frecvent utilizată datorită complexității tehnice a aeronavelor și problemelor mecanice care pot apărea destul de frecvent; de accea și primele de asigurare sunt relativ ridicate. Companiile aeriene mari au posibilitatea financiară de a dispune de o flotă suficientă pentru a putea înlocui temporar un aparat avariat și, astfel, a-și continua activitatea.
– Asigurarea pentru pierderea licenței se poate încheia pentru profesioniștii specializați în activități de aviație, cum sunt piloții, instructorii de zbor, controlorii de trafic aerian care. pentru exerciatrea profesiei, au nevoie de o licență. Ea se eliberează și se reînoiește periodic, în urma unor examinări medicale, care să ateste starea fizică adecvată pentru practicarea activităților implicate de aceste profesii.
În asigurările de aviație se pot asigura și riscurile care apar în cazul zboruruilor de probă de dupa construcție. Pierderea totală este atunci câna aeronava s-a prăbușit, nu mai poate fi recuperată sau valoarea reparațiilor pe care le necesită depășește 75 % din valoarea asigurată; dacă după decolare aeronava dispare și nu se știe nimic desprea ea timp de zece zile, ea este considerată drept pierdere totală și despăgubită în consecință. În cazul pierderilor parțiale care presupun avrii parțiale ale aeronavei, asigurătorul va suporta toate cheltuielile legate de repararea aeronavei, din care se scade franșiza.
Societățile de asigurare nu acordă despăgubiri pentru pierderea sau avarierea aeronavei și nici pentru daunele suportate de asiguratul obligat la repararea pagubelor pricinuite terților în caz de: detonare în scopru ostile, folosirea aeronavei în alte scopuri decât cele prevăzute în contract, pilotarea aeronavei de către o persoana care nu are licență de pilot, război, uzură normală, deteriorarea treptată și defectele ascunse ale aeronavei, zboruri de probă după construcție sau reconstrucție, etc.
4. Încheierea asigurării
Ca și în cazul altor asigurări de mijloace de transport, asigurarea aeronavelor se poate încheia pentru o perioadă de timp (de obicei un an) sau pentru o călătorie determinată.
Asigurarea se încheie în baza declarației de risc (cerere de asigurare) completate de asigurat, respectiv de compania de transport aerian care deține un interes patrimonial cu rpivire la aeronava. Declarația de risc reprezintă baza evaluării riscului și a determinării primei de asigurare. De aceea, ea conține, în mare parte, elementele necesare unei estimări corecte a riscului. Fiecare risc se evaluează separat, ținându-se seama, în mod deosebit, de elementele particulare ale fiecărei solicitări de asigurare care pot influența dimensiunea acestuia, cum ar fi: linia aeriană, tipul aeronavei și numărul de înregistare, anul de fabricație a aeronavei, obiectul transportului, numărul de locuri, destinația aeronavei, zona geografică în care se efectueză zborurile, data începerii asigurării și perioada pentru care se cere încheierea asigurării, aeroportul de plecare și cel de destinație, precum și punctele de escală, suma asigurată pentru aeronavă, date privind echipajul etc.
Pentru evaluarea corectă a riscului, asiguratul trebuie să comunice orice alte date suplimentare pe care le cunoaște în legătură cu împrejurările esențiale referitoare la risc, precum și alte informații solicitate de asigurător sau de evaluatorul de risc.
La toate acestea se adaugă istoricul daunelor la nivelul transporturilor de aviație într-un număr anterior de ani, conjunctura piețelor internaționale pentru asigurarea de aviație, competiția.
Nu există o scară sau un tabel de prime pentru asigurările de aviație, motiv pentru care între ofertele mai multor asigurători pot exista diferențe.
5. Începutul și încetarea răspunderii asigurătorului
La asigurarea pentru pierderea sau avarierea aeronavei, limitele temporale ale răspunderii asigurătorului sunt următoarele:
a) pentru asigurarea încheiată pentru o perioadă de timp, la datele prevăzute în contractul de asigurare;
b) pentru asigurarea încheiată pentru o călătorie determinată, din momentul începerii operațiunilor de îmbarcare sau încărcare pe aeroportul de plecare și până în momentul terminării oprațiunilor de debarcare pe aeroportul de destinație. În cazul unei călatorii fără pasageri sau mărfuri, răspunderea asigurătorului începe din momentul pornirii motoarelor în punctul de plecare și încetează după sosirea aeronavei la punctul de destinație, în momentul opririi motoarelor.
În asigurarea de răspundere, răspunderea asigurătorului începe și încetează potrivit legislației din țara respectivă, convențiilor internaționale la care a aderat sau acordurilor încheiate de asigurat cu partenerii săi externi.
Răspunderea asigurătorului încetează în cazul producerii evenimentului asigurat sau prin denunțarea sau rezilierea contractului de asigurare. Dat fiin natura aviației, este posibil ca, în momentul expirării, denunțării sau rezilierii contractului de asigurare, aeronava asigurată săse găsească în zbor, într-un aeroport de refugiu sau de escală, sau să sufere o avarie, cazuri în care răspunderea asigurătorului încetează din momentul ajungerii aeronavei la aeroportul de destinație. În situațiile în care, înainte de începerea răspunderii asigurătorului, s-a produs evenimentul asigurat sau producerea lui a devenit imposibilă, dar și în cazul în care, după începerea răspunderii asigurătorului, producerea evenimentului a devenit imposibila, contractul se resiliază de drept.
6. Obligațiile asiguratului
Ca și în celelalte forme de asigurare, asiguratul trebuie să dovedească grijă permanentă și să adopte toate măsurile posibile, în funcție de împrejurări și cu respectarea normelor legale, pentru prevenirea și limitarea pagubelor. El va respecta toate regulile și dispozițiile date de autoritățile competente din fiecare țară privind exploatarea în condiții de maximă siguranță a aeronavei, urmărind ca la începutul fiecărei călătorii aeronava să se afle în stare perfectă de navigabilitate aeriană, documentele oficiale de la bordul aeronavei să fie actualizate și în perfectă stare, pentru a putea fi puse la dispoziția asigurătorului în orice moment , angajații și agenții săi trebuie să respecte în totalitate dispozițiile referitoare la realizarea zborurilor aeriene în condiții de siguranță maximă.
De asemenea asiguratorul mai are următoarele obligații:
a) să întrețină și să exploateze aeronava în bune condiții și în conformitate cu dispozițiile legale, în scopul prevenirii producerii evenimentelor asigurate;
b) să ia toate măsurile, potrivit cu împrejurările și cu respectarea normativelor în vigoare pentru prevenirea pagubelor;
c) să ia potrivit cu împrejurările, măsuri pentru limitarea pagubelor produse ca urmare a unui eveniment asigurat;
d) să ia, potrivit cu împrejurările, toate măsurile pentru salvarea și conservarea aeronavei avariate, pentru micșorarea și prevenirea extinderii pagubei produse, precum și pentru punerea imediată a aeronavei în stare de funcțiune, cu mijloacele proprii și numai în caz că aceasta nu este posibil să recurgă la reparații în ateliere sau uzine, dacă este posibil cu prioritate la cele din România;
e) să înștiințeze în scris asigurătorul despre producerea evenimentului asigurat, arătând data, împrejurările și cauzele pagubei, specificarea aproximativă a acesteia, precum și pretențiile la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate pasagerilor și terților, în termen de 48 ore din momentul luării la cunoștință despre aceasta;
f) să permită și să înlesnească asigurătorului sau împuternicitului acesteia inspectarea aeronavei asigurate, participarea la inspectarea și evaluarea pagubei și la verificarea lucrărilor de reparații, punându-i la dispoziție procesele verbale de constatare, precum și orice alte acte ce i-ar putea fi necesare;
g) să ia toate măsurile pentru obținerea despăgubirilor de la cei răspunzători de producerea pagubei;
h) să nu facă nici o plată, să nu-și asume nici o obligație și să nu facă nici o cheltuială în legătură cu pretențiile pasagerilor sau unor terțe persoane prejudiciate, fără acordul asigurătorului, cu excepția cheltuielilor de asistență medicală sau intervenții chirurgicale, necesare imediat după accident.
Pe biletul de călătorie pentru curse externe va fi tipărit în mod vizibil că asigurarea pentru vătămări corporale sau deces, precum și pentru pagube la bagaje și bunuri aflate asupra pasagerilor este încheiată în limita prevederilor convențiilor internaționale la care România a aderat sau ale acordurilor încheiate de asigurat cu partenerii săi externi.
7. Constatarea și evaluarea pagubelor, stabilirea și plata despăgubirilor
Constatarea și evaluarea pagubei se fac de către asigurător direct sau prin împuterniciți, împreună cu asiguratul sau împuterniciții acestuia. Constatarea și evaluarea pagubei se pot face și prin experți dacă acest lucru s-a convenit prin încheierea asigurării. Stabilirea și plata despăgubirii se fac de către asigurător.
Odată cu cererea de despăgubire asiguratul trebuie să prezinte actele și documentele necesare pentru stabilirea împrejurărilor, cauzelor, efectelor, realității și întinderii pagubei, precum și cele privind pretențiile formulate de cei prejudiciați.
Despăgubirile nu pot depăși suma la care s-a făcut asigurarea aeronavei, respectiv limitele stabilite pentru răspunderi.În caz de pierdere totală a aeronavei, drept despăgubire se plătește suma asigurată a acesteia. În caz de avarii, pagubele produse se despăgubesc până la costul înlocuirii părții distruse sau reparării părții avariate a aeronavei.
Despăgubirile se calculează la valoarea părților sau pieselor înlocuite ori la valoarea manoperei și materialelor pentru părțile sau piesele reparate, potrivit facturilor, adăugându-se cheltuielile efectuate cu transportul părților sau pieselor care trebuie înlocuite până la locul unde se face înlocuirea, iar al celor care trebuie reparate, până la și de la locul de reparație, cheltuielile de constatare, expertiză, demontare și montare, pe baza actelor probatorii prezentate. Din despăgubirea astfel calculată se scade franșiza stabilită.
Pentru răspunderile asigurate, despăgubirea se stabilește pe baza înțelegerii dintre părți ori prin hotărâre judecătorească sau arbitrală, potrivit legislației în vigoare din România, convențiilor la care România a aderat sau acordurilor încheiate de asigurat cu partenerii săi externi.
Din despăgubirea cuvenită pentru pierderea sau avarierea aeronavei se reține prima scadentă sau restantă. În cazuri de pierdere totală din despăgubirea cuvenită se rețin și primele de asigurare datorate până la sfârșitul perioadei asigurate.
În asigurarea de răspunderi, asigurătorul neavând nici un raport juridic cu pasagerul sau terțul prejudiciat nu poate fi chemat, sub nici o formă, în procesul intentat asiguratului.
Despăgubirea se plătește în acea valută în care a fost convenită plata primelor de asigurare. Asigurătorul are dreptul să plătească despăgubiri și în altă valută, pentru cheltuieli ocazionate de măsurile de salvare, de micșorare sau prevenire a extinderii pagubelor produse, de reparații și altele asemănătoare, făcute în străinătate de asigurat, cu acordul asigurătorului, precum și pentru despăgubirile cuvenite persoanelor străine, în asigurările de răspunderi, dacă acest lucru a fost prevăzut în contractul încheiat.
În asigurările de răspunderi, asigurătorul plătește despăgubirea nemijlocit celui păgubit, în măsura în care acesta nu a fost despăgubit de asigurat sau asiguratului în măsura în care acesta dovedește că a despăgubit pe cel păgubit.
În limitele despăgubirii plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei. Asigurătorul nu va exercita dreptul de regres împotriva prepușilor asiguratului decât în cazul comiterii, cu intenție, a unor fapte penale de o deosebită gravitate.
La efectuarea plății despăgubirii, asiguratul este obligat să predea asigurătorului toate documentele și dovezile ce le deține și să îndeplinească toate formalitățile necesare pentru exercitarea dreptului de regres. Asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin acte care ar împiedica realizarea dreptului de regres. Dacă dreptul de regres nu se poate exercita din culpa asiguratului, asigurătorul este eliberat, în măsura prejudiciului cauzat, de obligația plății despăgubirii, iar în cazul în care plata despăgubirii a fost făcută, asiguratul este obligat să o restituie.
Capitolul III
Asigurările maritime și fluviale
1. Scurt istoric privind apariția și evoluția asigurărilor maritime și fluviale
Asigurarea maritimă este prima și cea mai veche asigurare, existând într-o formă embrionară încă din antichitate. Fenicienii, grecii și mai târziu romanii, națiuni maritime în acele vremuri, practicând un intens comerț pe mare, utilizau o forma embrionară de asiguare cunoscută sub numele de împrumut maritim. Armatorul contracta un împrumut pe care-l garanta cu nava sa și pe care-l rambursa creditorului numai dacă nava ajungea cu bine la destinatie. Dobânda ridicată (25%-30%) pentru suma împrumutată de armator cuprindea, pe lânga dobânda propriu-zisă o remunerație asemănătoare primei de asigurare, pentrul riscul pierderii împrumutului în caz de naufragiu al navei.
Un contract asemănator se putea încheia și pentru protejarea mărfii care făcea obiectul transportului cu nava respectivă. În acest mod, armatorul și proprietarul mărfii îl determinau pe creditor să-și asume riscurile transportului pe mare. Dacă nava și marfa ajungeau cu bine la destinație împrumutul contractat trebuia restitut, iar în caz de sinistru, împrumutul servea debitorului pentru recuperarea bunurilor pierdute.
Caracterul aleatoriu apropie împrumutul maritim de conceptul modern al asigurării din zilele noastre. Apariția timpurie a asigurării maritime se explică înainte de toate prin faptul că activitatea de comerț internațional este legată din cele mai vechi timpuri de navigația maritimă. În epoca modernă asigurarea maritimă cunoștea deja o dezvoltare importantă în orașele comerciale din nordul și centrul Italiei (Florența, Genova). a fost emisă de fapt în anul 1347 prima poliță de asigurare.
În perioada de început a asigurării maritime era caracterisic faptul că una și aceeași poliță de asigurare acoperea atât marfurile cât și nava. Cumpărătorul era cel mai adesea propietar si al mărfii și al navei și de aceea expresiile "proprietar de marfă" și "proprietar de navă" aveau același înțeles.
Odată cu progresul comerțului maritim și al navigației, mărfurile au început să fie transportate cu tot mai mult cu nave aparținând altor persoane. Aceasta a dus la delimitarea intereselor în proprietatea asupra mărfurilor și a navelor și la apariția a două forme distincte de asigurare asigurarea navelor (casco) și asigurarea mărfurilor (cargo), fiecare din acestea fiind acoperită prin polițe distincte.
Pe măsura deplasării centrului de greutate al comerțului maritim din Marea Mediterană spre țările europene de , asigurarea maritimă s-a extins în Franța, Anglia, Germania și alte state.
În Anglia istoria activității de asigurare maritimă este legată de numele lui Eduard Lloyd. În 1779 asigurătorii firmei Lloyds au elaborat o poliță de asigurare ce a căpătat cu timpul o largă răspândire aplicată în Anglia și în prezent. Legea asigurărilor maritime a apărut abia în anul 1906 și este în vigoare și în prezent chiar dacă de-a lungul anilor a suportat unele amendamente.
În România epoca asigurărilor este considerată a fi perioada secolului XIX-lea, deși primele forme de asigurare au apărut cu mult înainte.
După Tratatul de din 1829, când Principatele Române își intensificau exporturile de cereale, dar și cele de alte produse primare, societațile de asigurare străine încep să-și deschidă firme, cele autohtone românești fiind concurate de acestea.
Prima jumătate a secolului XIX și perioada până la începutul primului război mondial au repre-zentat epoca de proliferare a societăților autohtone cele mai importante fiind: Transilvania(1866), Dacia(1871), România(1873), Naționala (1882), Generala (1887), etc.
Perioada interbelică și îndeosebi anii 30 reprezintă perioada cea mai fertilă din istoria asigurărilor în România antebelică.
2. Caracteristicile, interesul și riscurile acestor asigurări
Piața internațională a asigurărilor maritime este o piață competitivă, a cărei evoluție este influnțată de comerțul internațional pe mare, de evoluția flotei mondiale, de caracteristicile tehnice și economice ale navelor și altele.
În prezent, cel mai mare tonaj revine tancurilor petroliere, nave moderne cu capacitate mare de transport. Deși asigurările maritime au o implicație majora asupra comerțului cu mărfuri, a asigurării navelor, a platformelor de foraj maritim, a explorărilor științifice și altele, ele nu pot oferii protecția totală prin asigurare pentru toate riscurile datorită complexității în creștere a evenimentelor la care sunt expuse navele și mărfurile, precum și ca urmare a creșterii volumului transporturilor containerizate, creșterii vitezei de deplasare a navelor și altele. Chiar și în aceste condiții, asigurătorii găsesc soluții prin adaptarea condițiilor de asigurare la nevoile asiguraților și introducerea de noi condiții și forme de asigurare, trecând tot mai mult la oferte particulare pentru fiecare client.
Contractul de asigurare maritimă reprezintă înțelegerea dintre asigurat și asigurător prin care acesta din urmă se obligă să îl despăgubească pe asigurat pentru pierderile suferite ca urmare a unei aventuri maritime.
"Contractul de asigurare maritimă reprezintă înțelegerea dintre asigurat și asigurător prin care acesta din urmă se obligă să îl despăgubească pe asigurat pentru pierderile suferite ca urmare a unei aventuri maritime".
Prin contractul de asigurare se acoperă riscurile a căror producere determină pierderi care, dat fiind natura transporturilor maritime, pot avea diferite forme, și anume:
• Pierderea dreptului de proprietate, total sau parțial, asupra navei sau mărfii.În mod concret, pentru navă, pierderea totală a acestui drept poate fi rezultatul naufragiului, arderii complete sau în proporție majoritară a acesteia; pentru marfă, pierderea totală a dreptului de proprietate are loc atunci când întreaga cantitate se pierde sau se degradează complet.
• Neobținerea dreptului de proprietate sperat care, în mod normal, s-ar fi obținut în condițiile în care călătoria s-ar fi terminat cu bine; în această situație se găsește navlul sau profitul sperat din realizarea mărfii la locul de destinație.
• Apariția unei obligații patrimoniale nedorite, respectiv obligația armatorului de a compensa pagubele create terților de nava sa.
Interesul asigurării maritime reprezintă dreptul patrimonial pe care asiguratul dorește să îl păstreze sau să îl obțină sau obligația patrimonială a cărei apariție dorește să o evite.
Astfel, persoana care încheie asigurarea maritimă trebuie să aibă un interes asigurabil în legătură cu obiectul asigurat, adică trebuie să beneficieze de existența lui sau să sufere un prejudiciu din pierderea sau distrugerea sa. Legea asigurărilor maritime din 1906 din Anglia relevă importanța interesului asigurării maritime, menționând că o persoană este interesată într-o aventură maritimă atunci când se află într-o relație comercială sau necomercială privind aventura sau orice proprietate asigurabilă aflată pe navă și supusă riscurilor și, în consecință, de care poate beneficia ca urmare a siguranței sale sau când suferă o pagubă ca urmare a prejudicierii proprietății asigurate prin pierdere sau avariere, prin arestare sau ca urmare a răspunderii ce poate să apară față de terți.
Obiectul contractului de asigurare maritimă îl constituie interesele de proprietate legate de activitatea comercială, adică de utilizarea navelor pentru transportul mărfurilor, pasagerilor, bagajelor și poștei, pentru pescuit, extracție de substanțe minerale utile din mare, pentru alte scopuri economice, științifice sau culturale, alimentarea cu combustibili, salvarea de bunuri și vieți omenești pe mare și altele.
Principalele interese în asigurarea maritimă sunt legate de nave, mărfuri, navlu, chirie, plata călătoriei efectuate în baza contractului de transport maritim de pasageri, profitul sperat din realizarea mărfii, contribuții la avaria comună.
a) Navele reprezintăobiectul asigurării maritime în timpul călătoriei, în perioada de construcție, reparație, staționare în port, operațiuni de încărcare-descărcare. Asigurarea navei poate desemna asigurarea corpului, asigurarea mașinilor și instalațiilor. Ele pot fi asigurate separat și, mai rar, împreună. La solicitările asigurătorilor, corpul, mașinile și instalațiile navei pot fi asigurate prin contracte separate.
Interesul în asigurarea navei aparține, și de această dată, celui care poartă riscul pierderii sau avarierii acesteia, respectiv proprietarului (armatorului), administratorului, armatorului chiriaș al navei sau șantierelor navale.
b) Mărfurile transportate în baza unui contract de transport maritim constituie cel mai răspândit obiect al asigurării maritime. Interesul în asigurarea mărfurilor îl are orice persoană care poate suferi pierderi ca urmare a avariei totale sau parțiale a acestora. Un astfel de interes există de atunci când asiguratul este interesat ca mărfurile să ajungă cu bine la destinație, în caz contrar el suferind un prejudiciu financiar.
Persoanele ce sunt interesate în asigurarea mărfurilor pot fi:
– proprietarul, deoarece poartă riscul de avarie totală sau parțială; odată cu transferul dreptului de proprietate asupra mărfii de la vânzător (expeditorul mărfii) la cumpărător (primitorul mărfii) are loc și transferul interesului asigurării;
– depozitarul, care, conform condițiilor contractului de depozitare, preia și riscul pierderii sau deteriorării mărfii;
– transportatorul (cărăușul), pe perioada transportului mărfii.
c) În cazul navlului, interesul asigurării lui aparține armatorului sau proprietarului mărfii, respectiv aceluia care poate suferi o daună din pierderea sau neîncasarea sa, fapt ce depinde de condițiile de plată prevăzute în contractul de navlosire (charter party, conosament etc.)
Când navlul se plătește anticipat efectuării transportului, interesul asigurării aparține armatorului, iar când se plătește după efectuarea transportului, interesul apaține navlositorului. Dacă plata navlului se face parțial la expediere și parțial la destinație, interesul va aparține atât armatorului, cât și comerciantului navlositor.
d) Chiria pentru navlosirile pe timp (time charter). În cazul angajării navei printr-un contract de tip ”time charter”, armatorul are interesul asigurării pentru chiria ce i se datorează de către navlositor, conform contractului de navlosire. În acest tip de contract, pentru asigurarea chiriei pentru asigurarea chiriei poate fi interesat și navlositorul în situațiile în care plata acesteia se face anticipat, iar nava naufragiază înainte de expirarea perioadei pentru care s-a plătit chiria.
e) În cazul călătoriei efectuate în baza contractului de transport maritim de pasageri, interesul asigurării aparține armatorului. Deși plata biletului de călătorie se plătește anticipat, în cazul întreruperii călătoriei, suma încasată trebuie returnată plătitorului proporțional cu distanța care n-a fost parcursă. Cărăușul suportă o daună egală cu suma pe care ar fi obținut-o ca și în cazul în care călătoria s-ar fi terminat cu bine până la destinația inițial stabilită; armatorul este obligat ca, pe propria cheltuială, să îl transporte pe pasager, la cererea acestuia, în portul de plecare și să-i suporte pierderea cauzată prin neexecutarea contractului de transport. Armatorul este interesat să țină seama de asemenea cheltuieli posibile și să acționeze pentru acoperirea lor prin asigurare.
f) În profitul sperat din realizarea mărfii care reprezintă profitul pe care proprietarul mărfii l-ar obține din vânzarea mărfii la locul de destinație, interesul îl poartă proprietarul mărfii, respectiv comerciantul. Condiția obligatorie a asigurării profitului sperat este existența dreptului pe care îl are asiguratul asupra mărfii din a cărei sosire la destinație așteaptă un profit. De aceea, profitul sperat se asigură odată cu marfa și se include în valoarea ei asigurată, considerată ca fiind prețul de piață al mărfii în locul ei de destinație.
Totuși, în cazuri rare, el se poate asigura și separat de marfă, fiind determinat fie prin diferența între prețul de piață al mărfii în locul de destinație și prețul acesteia în locul de expediere, fie ca un procent agreat de asigurător și asigurat.
g) Contribuțiile la avaria comună presupun interes financiar pentru toți cei interesați în aventura maritimă. Contribuțiile la avaria comună se asigură odată cu nava, navlul sau marfa și sunt incluse în condițiile de asigurare.
h) Riscul asumat de asigurător. Asigurătorul are un interes asigurabil în riscurile pe care el le preia în asigurare și pe care, parțial sau total, le poate reasigura. În astfel de cazuri, asiguratul original nu are niciun interes și nici un drept privind reasigurarea în cazul în care în poliță nu se fac mențiuni speciale în acest sens.
i) Prima de asigurare poate reprezenta interes asigurabil pentru proprietarul navei sau mărfii asigurate care trebuie să o plătească asigurătorului. Proprietarul unei mărfi poate include în valoarea mărfii și prima de asigurare. Când proprietatea asigurată este gajată, garantul are interes asigurabil privind suma datorată sau care va fi datorată în aceste condiții. Mai mult, chiar și depozitarul, custodele sau orice altă persoană poate să asigure bunurile în numele sau în favoare altora interesate. În cazul navlului plătit în avans, interesul asigurabil este considerat pentru eventualitatea în care navlul nu se returnează în caz de pierdere.
Riscurile maritime au ca obiect anumite daune, a căror probabilitate este, mai mult sau mai puțin, cunoscută, dar, în nici un caz, nu se apropie de certitudine.
Asigurarea pe timpul transportului maritim, ca de altfel orice tip de asigurare, vizează acoperirea acelor evenimente care se pot produce, iar nu a daunelor inevitabile, lipsite de incertitudine. De aceea riscurile se împart în riscuri imprevizibile și previzibile. Acestea din urmă pot fi însă evitate prin dotarea tehnică corespunzătoare a mijloacelor de transport utilizate. Dacă fără îndoială riscurile previzibile se înscriu în rândul riscurilor excluse, pentru care asigurătorul nu acordă despăgubire, în ceea ce privește riscurile imprevizibile, acestea nu sunt cuprinse în totalitatea lor în condițiile de asigurare.
În asigurarea maritimă, ca și în celelalte tipuri de asigurări, condițiile de asigurarea grupează riscurile pentru care asigurătorii acordă protecția pentru obiectul asigurat. Asigurarea maritimă are ca scop indemnizarea asiguraților pentru pierderile suferite ca urmare a producerii evenimentelor legate de aventura maritimă. Considerând numai clasificarea în riscuri asigurabile și neasigurabile, se înțelege că nu orice risc poate fi acoperit de asigurător.
1. Riscurile asigurabile grupează cele două categorii de riscuri: generale și speciale.
a) Riscurile generale sunt riscurile care au o frecvență de apariție relativ bine cunoscută de asigurători pe baza datelor statistice și ale daunalității; aici sunt încadrate ”pericolele mării”, care includ: coliziunea, incendiul, furtul, eșuarea, furtuna, trăsnetul, naufragiul, răsturnarea etc. Acestea sunt acoperite de condițiile obișnuite de asigurare. Termenul ”riscuri ale mării” include pericolele care reprezintă consecința sau sunt legate de navigația pe mare, incendiu, război, piraterie, furt, capturare, sechestrare, reținere, arestarea de persoane, aruncare de marfă peste bord, abandonare, baraterie și orice alte pericole de acest fel care pot fi menționate în poliță. El se referă numai la evenimentele fortuite sau la daunele apărute pe mare, nu și la acțiunile obișnuite, normale, ale vântului și valurilor.
b) Categoria riscurilor speciale se asigură separat, contra plății unor prime de asigurare suplimentare, pe grupe de riscuri asemănătoare sau numai pe câte un risc, nominalizat individual. Ele mai sunt recunoscute și ca ”riscuri numite”. Din această categorie fac parte:
– riscurile ce țin de natura bunului asigurat (spargerea materialelor casante, alterarea alimentelor, zgârierea tablei sau a produselor emailate, încingerea cerealelor, risipirea citricelor sau a măslinelor etc.);
– riscuri cu caracter social-politic (război, grevă, revoluție, rebeliune, măsuri militare, arest, distrugerea navei și a mărfurilor din dispoziția autorităților militare sau civile etc.).
2. Riscurile excluse sunt evenimentele cauzatoare de pagube care țin preponderent de natura și caracteristicile fizice și chimice ale bunurilor ce fac obiectul asigurării. În principiu, ele sunt proprii bunurilor respective și apar ca rezultat al unor procese fizico-chimice interne sau survin ca urmare a neglijenței sau nerespectării normelor tehnice, condițiilor de management al riscului impuse de asigurători. Ele nu sunt acceptate de asigurători deoarece printr-o conduită preventivă și corectă a asiguratului pot fi evitate și nu îndeplinesc condițiile de asigurabilitate.
Însușirile naturale ale mărfii, evaporarea lichidelor transportate în vase descoperite, uscarea cerealelor, acrirea vinului, moartea naturală a animalelor vii, uzura normală a bunului asigurat, încărcarea fără știrea asigurătorului a unor obiecte periculoase (explozive, toxice etc.), contaminarea radioactivă, starea de nenavigabilitate a navei, forțarea gheții de alte nave decât spărgătoarele de gheață, ambalarea necorespunzătoare, expedierea în stare deteriorată sau vătămarea mărfii prin acțiunea rozătoarelor, insectelor etc. și alte situații care fac ca producerea lor să se apropie de certitudine determină excluderea firească a acestora din condițiile de asigurare practicate de asigurători. Nu se acoperă prin asigurare nici daunele produse navei de transportul materiilor radioactive și nici daunele suferite de proprietarii mărfurilor transportate cu o navă propulsată cu ajutorul energiei atomice. Limitările de răspundere a asigurătorului se referă atât la asigurarea navei cât și la asigurarea mărfii.
Dacă pierderile au fost determinate de un complex de cauze, se va aplica principiul ”causa proxima” pentru a se determina, în urma rezultatelor expertizelor necesare, rolul fiecărei cauze în parte în producerea daunei respective și, mia mult decât atât, cauza care a determinat pierderea. Acest lucru este necesar și pentru stabilirea și eliberarea asigurătorului de răspundere pentru partea din daună determinată de cauzele care țin de natura propriu-zisă a mărfii sau ca urmare a producerii unor evenimente ce nu au fost incluse în asigurare.
Legat de riscurile în asigurările maritime, este important de menționat utilizarea conceptului de garanție. Aceasta poate fi:
• garanție implicită (implied warranty);
• garanție explicită (expressed warranty).
Pentru validitatea contractului de asigirare maritimă sunt necesare două condiții implicite – implied warranties – și anume:
a) Nava să fie în stare de navigabilitate la începutul oricărui voiaj, adică aptă din toate punctele de vedere (corpul navei, mașinile și instalațiile, magaziile, rezervoarele de combustibil, echipajul și ofițerii) să facă față, în orice moment, pericolelor obișnuite ale mării pe durata voiajului. Dacă nava efectuează un voiaj ce presupune mai multe staționări, starea de navigabilitate trebuie să existe la începutul fiecărei etape.
b) Aventura maritimă trebuie să fie legală, iar asiguratul să poată controla legalitatea ei. Legalitatea aventurii maritime se referă la respectarea prevederilor legale și morale în conformitate cu prevederile și uzanțele din țările din care și spre care se efectuează.
Garanția explicită trebuie înscrisă în mod obligatoriu în polița de asigurare sau într-un alt document care face trimitere la polița de asigurare. Garanția implicită nu se evidențiază în documentele de asigurare, dar este evidentă prin prevederile legale sau din uzanțele comerciale, cum ar fi prevederea legală conform căreia trebuie să existe garanția stării de navigabilitate sau cea a legalității transportului.
Pe toată durata de valabilitate a contractului de asigurare, asiguratul are obligația de a-l informa pe asigurător în legătură cu modificările esențiale ale riscului.
Orice modificare privind riscul trebuie notificată imediat asigurătorului și pe perioada de derulare a contractului. Astfel de informații se referă la întârzierea voiajului, devierea navei din drumul stabilit și cunoscut, schimbarea punctului de transbordare, descărcare, destinație a mărfii; transbordarea mărfii asigurate pe o altă navă, aprovizionarea cu combustibili de către nava asigurată a altor nave sau alimentarea navei asigurate cu combustibili furnizați de altă navă etc. În cazul în care se produc avarii din cauza unor împrejurări necunoscute de asigurător, necomunicarea informațiilor determină pierderea dreptului asiguratului de a primi despăgubirea.
În cazul în care se produce evenimentul asigurat, asigurătorul are dreptul de a deduce prima de asigurare neachitată pentru perioada rămasă din despăgubirea datorată.
Dacă se constată că asiguratul a fost de rea credință, asigurătorul poate solicita denunțarea contractului înainte de producerea riscului sau poate refuza plata despăgubirii dacă se dovedește aceasta.
Devierea sau schimbarea voiajului este foarte importantă în cazul transporturilor și polițelor pe voiaj. Ea poate fi invocată când, după începerea voiajului și intrarea în risc, se schimbă în mod voluntar destinația sau ruta. În acest caz, asigurătorul nu mai are niciun fel de răspundere față de asigurat din momentul în care a fost părăsită ruta inițial agreată. Schimbarea voiajului presupune eliberarea de răspundere a asigurătorului din momentul intenției de deviere, chiar dacă nava a urmat un timp oarecare drumul inițial.
Modificarea voiajului se consideră modificarea portului de destinație, chiar dacă drumul urmat spre noul port de destinație a coincis, pe o porțiune, cu drumul urmat spre portul inițial de destinație.
Apar astfel următoarele trei situații diferite:
a) nava execută un voiaj care nu este prevăzut în contractul de asigurare și, în acest caz, contractul de asigurare nu intră în vigoare;
b) nava pornește la executarea voiajului prevăzut în contractul de asigurare, dar, ulterior, schimbă portul de destinație;
c) nava părăsește portul de încărcare prevăzut în contractul de asigurare și sosește în portul de destinație agreat conform contractului, dar ruta aleasă este neobișnuită.
3. Asigurarea mărfurilor care fac obiectul transportului extern. Asigurarea Cargo
Asigurare maritimă denumită „CARGO" cuprinde bunurile care fac obiectul transportului extern și se incheie pentru valoarea bunurilor respective, inclusiv cheltuieli de transport, normale și alte cheltuieli asemănătoare. Asigurarea „CARGO" se incheie pentru despăgubirea daunelor produse ca urmare directă a riscurilor intamplătoare ale transportului.
Polițele de asigurare CARGO pot fi:
– polițe de abonament care dau dreptul asiguratului ca într-o anumită perioadă de timp stabilită să expedieze toate mărfurile cu condiția de a comunica asigurătorului toate transporturile acoperite de polițe și implicit plata taxelor de asigurare;
– polițe de asigurare flotante ce au caracteristic faptul că asigurătorul stabilește un plafon valoric pentru care expedițiile de mărfuri se asigură in mod automat, valoarea acestuia diminuandu-se pe măsura efectuării transporturilor.
În ceea ce privesc polițele de asigurare a navelor se face deosebirea în funcție de condițiile de livrare:
1) C.I.F. cost-insurance-freight; cost, asigurare, navlu.Prin această clauză vânzătorul are sarcina de a procura nava, de a suporta cheltuielile cu încărcarea mărfii la bordul navei, de a procura conosamentul, de a întocmi factura mărfurilor și certificatul de origine a acestora.
2) C.A.F. coüt-assurance-frêt, vânzarea în care prețul cuprinde costul mărfii plus prima de asigurare pe timpul transportului. Răspunderea vânzătorului încetează și trece asupra sigurătorului din momentul încărcării mărfii la bordul navei sau pe alt mijloc de transport.
Contractul de asigurare maritimă "CARGO" prevede mai multe clauze printe care:
– clauza tuturor riscurilor (A.A.R. – against all risks) – această clauză acoperind toate pierderile și/sau avariile cauzate mărfurilor asigurate de toate riscurile la care mărfurile sunt expuse pe timpul perioadei de asigurare;
– clauza de avarie particulară WPA (with particular average) – acoperă pierderile și/sau avariile la marfa asigurată;
– clauza fără avarie particulară (F.P.A. – free of particular average).
Asigurarea poate fi încheiată în una din condițiile de asigurare A, B, C (conform Institute Time Clauses Hulls), precum si prin condiții suplimentare.
Pentru asigurarea navelor sunt urmărite cateva elemente: nume, pavilion, an de constructie, felul si tipul navei, descrierea corpului si motorizării, șantierul naval constructor, precum si dotările suplimentare.
Acest de asigurare se adresează companiilor ce dețin nave maritime utilaje plutitoare precum: regii autonome, asociații ale transportatorilor, companii de turism, șantiere , companii petroliere, etc.
Condiția de asigurare A este condiția cea mai cuprinzătoare. În baza ei sunt acoperite toate riscurile de pierdere și avariere a bunului asigurat, cu excepția unor excluderi. Aceste excluderi sunt comune tuturor celor trei condiții și sunt formate din următoarele riscuri:
a. comportarea necorespunzatoare, voita a asiguratului;
b. pierderea uzuala din greutate (volum) sau uzura normala a bunului asigurat, ambalarea si pregatirea insuficienta sau necorespunzatoare a bunului asigurat, viciul propriu sau natura bunului asigurat;
c. intarzierea directa, chiar daca se datoreaza unui risc asigurat;
d. insolvabilitatea sau neindeplinirea obligatiilor financiare de catre proprietari, armatori, navlositori (operatorii navei);
e. utilizarea oricarei arme de razboi care foloseste fisiunea sau fuziunea nucleara sau alta forta sau obiect radioactiv;
f. contaminarea radioactiva;
g. starea de nenavigabilitate a navei (daca asiguratii au cunostinta).
Pentru aceaste categorii de riscuri nu exista acoperire prin asigurare suplimentara.
h. riscurile de razboi sau conflicte militare;
i.riscurile de greva sau conflicte sociale.
Aceste ultime doua categorii de riscuri pot fi acoperite prin asigurare suplimentara.
Conditia de asigurare B este conditia prin care sunt acoperite, cu exceptia excluderilor enumerate, pierderea sau avarierea bunului asigurat, cauzate de:
a. incendii sau explozii;
b. esuarea, rasturnarea sau scufundarea navei;
c. coliziunea sau contactul navei cu un obiect exterior, altul decat apa;
d. descarcarea navei intr-un port de refugiu;
e. cutremur de pamant, eruptie vulcanica sau trasnet;
f. sacrificiul in avaria comerciala;
g. aruncarea marfii sau luarea ei de valuri peste bord;
h. intrarea apei in nava;
i. dauna totala a unui colet pierdut peste bord sau cazut in timpul incarcarii sau descarcarii de pe nava.
Conditia de asigurare C are o sfera de acoperire mai ingusta decat conditia B si acopera riscurile cauzate de:
a. incendiu sau explozie;
b. esuarea, scufundarea sau rasturnarea navei;
c. coliziunea sau contactul navei cu un alt obiect decat apa;
d. descarcarea navei intr-un port de refugiu;
e. sacrificiul in avaria comerciala;
f. aruncarea peste bord.
Suma asigurata poate fi formata din valoarea bunului potrivit facturii sau, in lipsa acesteia, valoarea pe piata a bunului la locul de expediere in momentul incheierii asigurarii; costul transportului, al asigurarii, precum si alte costuri legate de transportul bunului si necuprinse in valoarea facturii; cheltuieli si taxe vamale; o supraasigurare de 10% din valoarea bunului pentru acoperirea acelor cheltuieli care nu pot fi prevazute la incheierea asigurarii.
Nava se asigura pentru suma declarata de asigurat si agreata de asigurator si care nu trebuie sa fie inferioara valorii de inlocuire sau sa depaseasca valoarea din nou a unei nave similare la data incheierii asigurarii; suplimentar, la suma asigurata a navei, se poate asigura pana la 25% din valoarea navei pentru:
– cazul de pierdere totala;
– acoperirea diferentelor ce ar putea rezulta prin aplicarea raportului dintre suma asigurata si valoarea navei, stabilita pentru cazurile de salvare sau contributie la avaria comuna.
În baza acestei asigurări suplimentare și ținând seama că asigurarea se încheie pe principiul proporționalității, dacă în momentul producerii daunei valoarea navei depășește suma asigurată(potrivit conjuncturii pieței valoarea navei s-a mărit între timp), până la concurența sumei asigurate suplimentar nu se va aplica proporția la stabilirea contribuției la avaria comună și la cheltuielile de salvare; de asemenea, se va plăti valoarea majorată a navei, în limita asigurării suplimentare, în caz de pierdere totală.
Prin urmare, asigurarea suplimentară oferă asiguratului posibilitatea de a-și proteja mai bine bunul.
Constatarea daunei și determinarea mărimii acesteia se efectuează prin comisarii de avarie, când navă este în străinătate, și prin organe proprii la înapoierea navei în țara.Împrejurările în care s-a produs daună rezultă din "jurnalul de bord" sau "jurnalul de mașini", în care sunt trecute, în mod cronologic, toate evenimentele sau diferitele situații în care s-a găsit nava în timpul voiajului.
Asigurarea de transport a încărcăturii nu are o limită de timp, ci operează potrivit clauzelor internaționale pe principiul duratei transportului de la depozit la depozit. Aceasta înseamnă că mărfurile sunt asigurate din momentul în care au părăsit depozitul sau magazia din localitatea de expediție menționată în contract, și continuă pe toată durată transportului, inclusiv a transbordarilor obișnuite, până când au fost descărcate de pe navă în portul de destinație.
4. Asigurarea Casco
Obiectul asigurării cuprins de contractul "CASCO" cuprinde: navele comerciale, navele de pescuit și navele colectoare, precum și alte ambarcațiuni, instalații și utilaje plutitoare asimilate navelor, cum sunt remorcherele, macaralele plutitoare, șalupele, corăbiile etc.
Asigurarea se poate încheia în una din urmatoarele conditii:
a) pierdere totală, avarii și răspundere pentru coliziuni;
b) pierdere totală, avarie comună și răspundere pentru coliziuni;
c) pierdere totală;
d) pierdere totală și avarii;
e) pierdere totală și avarie comună;
f) asigurarea navelor aflate în construcție în șantiere navale.
a) Asigurarea în condiția "Pierdere totală, avarii și răspundere pentru coliziuni" oferă cea mai largă protecție asiguratului, ea acoperind pierderea totală, pierderile și avariile la nave, contribuția la cheltuielile de avarie comună și de salvare, răspunderea pentru daunele rezultând din coliziunea navei asigurate cu alte nave, instalații portuare sau alte obiecte fixe ori plutitoare și cheltuielile decurgând din acestea.
b) Asigurarea in conditia "Pierdere totala, avarie comuna si raspundere pentru coliziunii" ofera o protectie ceva mai limitata decat in cazul anterior, ea acoperind: pierderea totala a navei, contributia la cheltuielile de avarie comuna si de salvare, raspunderea pentru daunele rezultand din coliziunea navei asigurate cu alte nave, instalatii portuare sau alte obiecte fixe ori plutitoare si cheltuielile decurgand din acestea.
c) Asigurarea in conditia "Pierdere totala" acopera pierderea totala a navei, cheltuielile de salvare si alte cheltuieli decurgand din aceasta.
d) Asigurarea in conditia "Pierdere totala si avarii" acopera pierderea totala, pierderile si avariile la nava, precum si contributia la cheltuielile de avarie comuna si salvare.
e) Asigurarea in conditia "Pierdere totala si avarie comuna" acopera pierderea totala a navei, precum si contributia la cheltuielile de avarie comuna si salvare.
Asigurarea incheiata in una din aceste conditii poate fi extinsa pentru a acoperi inventarul mijloacelor fixe si al mijloacelor circulante materiale si cheltuielile in legatura cu exploatarea navei, precum si riscurile de razboi si greve.
In baza asigurarii incheiate in una din conditiile de mai sus, asiguratorul acorda despagubiri pentru pagubele produse navei de urmatoarele riscuri: pericole ale marilor, fluviilor, lacurilor sau ale altor cai navigabile, incendiu, explozie, furt comis de catre persoane din afara navei, aruncare peste bord si luare de valuri,piraterie, coliziune cu nava, avion sau alte obiecte similare ori obiecte ce cad din acestea, mijloc de transport terestru, echipamente sau instalatii de doc ori portuare,coliziune cu cheu, doc uscat sau de alt fel, cale de constructie, cale de lansare, suport de carenaj, ponton, mol, dig, platforma, gemandura, cablu telegrafic sau orice alt obiect fix sau plutitor, inclusiv cu gheata plutitoare. De asemenea cheltuielile necesare si economicoase pentru prevenirea pagubei, micșorarea pagubei produse, stabilirea imprejurarilor, cauzelor, efectelor, realitarii daunei si intinderea acesteia, retributiile de salvare sau asistenta acordata navei, inclusiv cheltuielile cu expertii, avocatii de judecata sau de arbitraj si altele asemanatoare pentru stabilirea acesteia.
Asiguratorul nu acorda despagubiri pentru:
– uzura normala, deteriorarea treptata si defectele ascunse ale corpului navei, ale masinilor(motoarelor) sau ale celorlalte parti componente ale navei, precum si defectarea sau incetarea functionarii partilor electrice sau mecanice ale acesteia;
– pagubele produse de fortarea ghetei, cu exceptia navelor care au destinatia de spargatoare de gheata;
– scoaterea sau indepartarea epavei;
– pierderi si avarii la incarcatura transportata in baza unui contract sau la bunuri personale, cu exceptia celor de pe alta nava, cu care nava asigurata intra in coliziune;
– salariile, retributiile si intretinerea comandantului, a ofiterilor si a echipajului, cu exceptia cazurilor de avarie comuna;
– pierderi de vieti omenesti, daune corporale sau imbolnaviri;
– pagube indrecte ca: pierderea venitului, despagubiri datorate pentru intarzierea transportului, chiar daca sunt urmare a unui risc cuprins in asigurare,
– pierderi si avarii la inventarul mijloacelor fixe si al mijloacelor circulante.
Pentru a acoperi si aceste pagube, trebuie completata asigurarea cu prevederi in acest sens, cu plata primei coprespunzatoare. De asemenea, asiguratorul nu acorda despagubiri pentru pagubele produse navei de: razboi, razboi civil, revolutie, greve etc, decat daca acestea au fost prevazute in mod expres in contract.
Asigurarea se poate incheia de unitati economice romane si straine, ca si de persoane fizice. Raspunderea asiguratorului pentru fiecare paguba la nava se limiteaza la suma asigurata.
In caz de pierdere totala reala, efectiva sau constructiva, ori de disparitie a navei, drept despagubire se plateste suma asigurata a acesteia si suma asigurata suplimentar. Se considera pierdere totala constructiva a navei, atunci cind costul repunerii navei in stare de folosinta depaseste mai mult de 3/4 din suma asigurata a acesteia. Nava se considera disparuta, in situatia in care timp de 180 de zile de la data ultimei stiri primite de la aceasta, nu s-a mai reusit a se obtine vreo informatie cu privire la existenta ei.
In caz de avarie, drept despagubire se plateste cuantumul pagubei, fara scaderea uzurii. Cuantumul pagubei este egal cu costul reparatiilor partilor sau al pieselor avariate ori cu costul de inlocuire al acestora, din care se scade valoarea eventualelor parti sau piese recuperate ori deseuri.
Avariile provocate de uzura normala, deteriorarea treptata si defectele ascunse ale corpului navei, ale masinilor (motoarelor) sau ale celorlalte parti componente ale navei ori de defectarea sau incetarea functionarii partii electrice sau mecanice se despagubesc, cu exceptia valorii de inlocuire sau a cheltuielilor de reparare a pieselor sau a altor parti componente, defecte sau uzate, care au provocat avaria.
La stabilirea despagubirilor datorate de asigurator, se tine seama de fransiza, in sensul ca avariile navei se despagubesc numai in cazul in care cuantumul pagubei depaseste fransiza deductibila pe eveniment. Fransiza nu se aplica in cazuri de avarie comuna si de coliziune cu alte nave, instalatii portuare ori alte obiecte fixe sau plutitoare.
5. Încheierea și efectele contractului de asigurare maritimă
Intenția de încheiere a unei polițe de asigurare maritimă este evidențiată de asigurat printr-un document denumit ”declarație de asigurare” sau ”cerere de asigurare”, care cuprinde datele de identificare ale asiguratului, obiectul asigurat, ricurile la care este supus obiectul asigurat pe perioada de valabilitate a contractului, precum și orice alte date și circumstanțe referitoare relevante pentru evaluarea corectă a riscului. Este important faptul că datele referitoare la navă sunt semnificative și pentru asigurarea mărfurilor, întrucât clasa navei, tipul și starea ei au o mare influență asupra mărfii.
Pentru asigurarea mărfurilor, cererea de asigurare cuprinde informații precum:
– numele complet al asiguratului și al beneficiarului, precum și datele lor de identificare (adresă, cod personal, număr de înregistrare etc.);
– date despre nava cu care se transportă marfa: denumire, armator, clasa navei, pavilionul de înmatriculare, capacitate, anul construcției, eventuale schimbări de nume, pavilion, armator;
– locul de încărcare, transbordare, descărcare și destinație;
– descrierea bunului, numărul și marcajul coletelor, greutatea, felul ambalajului;
– tipul încărcării: în magazie, pe punte, în autovehicule sau vagoane acoperite sau descoperite, în vrac;
– suma asigurată;
condiția de asigurare;
– franșiza;
– alte date importante pentru identificarea bunului și a riscului.
La aceste informații se vor adăuga orice alte date care nu sunt solicitate în cererea de asigurare, dar care sunt importante pentru asigurător și trebuie comunicate întrucât influențează natura și dimensiunea riscului.
În ceea ce privește nava, cererea de asigurare va cuprinde date asemănătoare, printre care:
– denumirea, tipul, capacitatea (tonajul registru și tonajul deadweight);
– anul construcției;
– perioada de asigurare;
– zona în care va naviga;
– punctul de plecare și de destinație, punctele de escală, în cazul asigurării pentru o călătorie determinată;
– suma asigurată și repartizarea acesteia pe corp, mașini și instalații, precum și suma asigurată suplimentar;
– condiția de asigurare;
– alte date importante pentru evaluarea riscului.
Asiguratul este obligat să comunice asigurătorului toate informațiile pe care le deține privind împrejurările esențiale și care pot influența deciziile acestuia din urmă pentru evaluarea riscurilor, chiar dacă cererea de asigurare nu impune oferirea respectivelor date.
Confirmarea încheierii asigurării se face de asigurător, prin eliberarea poliței de asigurare. Valoarea asigurabilă, suma asigurată și acoperirea prin asigurare. Suma asigurată reprezintă limita răspunderii asigurătorului, ea neputând depăși valoarea daunelor ce pot fi suportate de asigurat. Dimensiunea maximă are legătură cu valoarea asigurabilă. În general, valoarea asigurabilă se determină pe baza reglementărilor diferitelor țări sau pe baza uzanțelor în materie.
În cazul mărfurilor, suma asigurată este valoarea menționată în contractul de asigurare și poate fi formată din:
a) valoarea mărfii conform facturii sau valoarea de piață la locul de expediere în momentul încheierii asigurării;
b) costul transportului, al asigurării și alte costuri legate de transportul mărfii dacă sunt incluse în valoarea menționată în factură, taxele vamale – toate acestea în funcție și de condiția de livrare stabilită în contractul de vânzare-cumpărare.
Deseori, la această sumă se mai adaugă o supraasigurare ce poate fi cuprinsă între 7 și 10% din valoarea mărfii pentru acoperirea acelor cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.
În privința navelor comerciale, valoarea asigurabilă poate fi cea declarată de asigurat și aceeptată de asigurător (nu trebuie să fie mai mică decât valoarea de înlocuire sau mai mare decât valoarea din nou a unei nave similare în momentul încheierii asigurării). De cele mai multe ori, suma asigurată este menționată separat pentru fiecare parte a navei: corp, mașini și instalații.
Totuși aceste situații pot genera dificultăți în aprecierea valorii corecte pe baza cărora se vor încheia polițele, motiv pentru care asiguratul și asigurătorul vor agrea asupra acestei valori. De aceea, există și două tipuri de polițe în funcție de acest aspect: polițe evaluate și polițe neevaluate.
Pentru polițele neevaluate, în cazul producerii unei avarii, asiguratul trebuie să dovedească valoarea bunului, prezentând documentația necesară (factură, conosament, concluziile evaluatorilor de daună etc.), în timp ce la polițele evaluate, va primi despăgubirea deoarece valoarea mărfurilor a fost agreată în momentul încheierii contractului. În cazul polițelor evaluate, părțile sunt obligate să se abțină de la constatarea valorii stabilite.
Dacă suma asigurată este identică cu valoarea asigurabilă, bunul respectiv se consideră asigurat complet și despăgubirea se acordă integral.
Este posibilă și o subasigurare încheiată la solicitarea asiguratului. În cazul avarierii, despăgubirea se va plăti proporțional. În caz de supraasigurare, conform principiilor și esenței asigurării, despăgubirea nu va putea depăși valoarea bunului în momentul avarierii. Dacă depășirea valorii asigurabile de către suma asigurată are loc prin dublă sau triplă asigurare, respectiv când bunul se asigură pentru aceleași riscuri și pentru aceeași perioadă de timp, la mai mulți asigurători deodată, despăgubirile vor fi plătite proporțional cu primele încasate de fiecare, nedepășind valoarea bunului, iar fiecare asigurător răspunde în limitele valorii asigurabile, fiecare proporțional cu suma asigurată din contractul de asigurare încheiat de el.
Prima de asigurare, ca expresie a prețului protecției oferite prin asigurare, se stabilește pe baza unor calcule care țin seama de o serie de factori generali și specifici fiecărui tip de protecție, printre care: tipul și dimensiunea riscurilor; frecvența producerii lor; condiția de asigurare; natura mărfii și felul ambalajului; voiajul și nava care va executa acest voiaj; statistica pierderilor anterioare încheierii asigurării (istoricul daunelor); zona geografică pentru care se oferă protecția; aprecierile obiective și subiective ale asigurătorului; starea conjuncturală a pieței internaționale a asigurărilor; efectele subrogării; durata voiajului; zonele de navigație.
Contractul de asigurare maritimă presupune ”maxima bună-credință” ca principiu ce trebuie respectat de ambele părți contractante pe toată durata contractului. Acest lucru obligă părțile contractante la a face cunoscute una alteia toate informațiile necesare în legătură cu circumstanțele riscului care ar putea afecta evaluarea acestuia de către asigurător, a bunurilor asigurate etc.
a) Obligațiile părților contractante până la producerea evenimentului asigurat
Conform Marine Insurrance Act 1906, se consideră că există anumite informații presupuse a fi cunoscute de către asigurător, care nu implică obligativitatea asiguratului de a-l informa pe asigurător, și anume:
a) orice informații transmise sau primite de asigurat care diminuează riscul;
b) orice informații transmise sau primite de asigurat cunoscute sau presupuse a fi cunoscute de asigurător, cum ar fi informațiile de notorietate publică și cele pe care asigurătorul trebuie să le cunoască prin natura activității sale;
c) orice informații nerelevante pentru asigurător;
d) orice informații în plus sau nesolicitate de asigurător datorită condițiilor implicite.
În cazul în care contractul de asigurare se încheie prin brokeri, principiul maximei bune-credințe se extinde și asupra acestora.
Asiguratul are mai multe obligații până la producerea evenimentului asigurat care îi revin ca urmare a conceptului de asigurare, uzanțelor, reglementărilor și a contractului de asigurare. Acestea sunt:
• plata primelor de asigurare rezultate din contractul de asigurare la valoarea și modalitățile de plată stabilite, obligație foarte importantă, deoarece răspunderea asigurătorului este angajată numai după plata efectivă a primei.
• întreținerea bunurilor și adoptarea de măsuri de management al riscului pentru prevenirea pagubelor, cum ar fi: ambalarea corespunzătoare, condiții de depozitare adecvate, măsuri antifurt, dotarea încăperilor în care se află marfa cu stingătoare de incendiu etc. Această obligație nu încetează niciun moment pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.
• comunicarea către asigurător a oricărei împrejurări esențiale de care are cunoștință și care ar putea agrava riscul sau riscurile acoperite prin asigurare. În principiu, forța majoră, salvarea de vieți omenești, nave sau încărcături aflate pe mare nu sunt considerate agravări de risc.
Asigurătorul are dreptul să verifice, pe toată durata contractului, modul în care marfa asigurată este întreținută, ambalată și manipulată, modul și condițiile concrete de întreținere și exploatare a navei, putând aplica sancțiuni asiguratului care și-a încălcat obligațiile ce-i reveneau privind întreținerea acestor bunuri și prevenirea pagubelor.
b) Obligațiile părților contractante după producerea evenimentului asigurat
Obligațiile asiguratului:
• Asiguratul este obligat să ia toate măsurile în situația dată pentru combaterea cauzei care a produs paguba, limitarea și reducerea, pe cât posibil, a pierderii. În același timp, el este obligat să păstreze și să păzească bunurile rămase pentru prevenirea pierderilor ulterioare. În cazul în care el nu se implică sau nu acționează în acest sens, asigurătorul se eliberează de răspunderea acordării despăgubirii.
• Asiguratul are obligația de a-l informa pe asigurător sau pe reprezentantul său în termenul-limită stabilit în contract despre producerea evenimentului asigurat imediat după ce a aflat despre aceasta. Dacă asiguratul nu își îndeplinește această obligație, asigurătorul poate să refuze plata despăgubirii sau să reducă nivelul acesteia.
• Pe toată durata constatării, evaluării daunei și lichidării acesteia, asiguratul va respecta instrucțiunile asigurătorului. El va accepta și va facilita asigurătorului sau împuterniciților acestuia participarea la inspectarea navei și a mărfii aflate la bord, la constatarea și evaluarea pagubelor, punând la dispoziție toate documentele necesare.
Obligațiile asigurătorului:
• Cea mai importantă obligație a asigurătorului după producerea evenimentului asigurat este de a plăti despăgubirea.
• Rambursarea cheltuielilor făcute de asigurat pentru diminuarea sau limitarea pagubei produse ca urmare a unui eveniment acoperit prin asigurare care implică răspunderea asigurătorului. Se despăgubesc numai cheltuielile necesare, care trebuie făcute rațional și util și de către asigurat, urmând să fie rambursate odată cu plata despăgubirilor pentru daune.
• Asigurătorul va trebui să achite asiguratului și cheltuielile efectuate de acesta pentru constatarea și evaluarea pagubei. Aceste cheltuieli (paguba, la care se adaugă celelalte categorii) vor fi suportate de asigurător, chiar dacă în totalitate vor depăși suma asigurată.
• În cazul avariei comune, în funcție de clauzele contractului de asigurare, asigurătorul este obligat să acopere contribuția asiguratului la avaria comună. Această obligație presupune îndeplinirea anumitor condiții.
Una dintre ele obligă la acoperirea în condițiile de asigurare a avariei comune. În condițille generale de asigurare a mărfurilor (A, B, C) și în majoritatea condițiilor de asigurare a navelor este acoperită avaria comună.
O altă condiție presupune ca avaria comună să fie determinată de un risc acoperit de condiția de asigurare specificată în poliță.
• Asigurătorul acoperă asiguratului și cheltuielile impuse de elaborarea raportului de avarie comună. Și în acest caz, aceste cheltuieli, la care se adaugă cheltuielile de expertizare și altele, se acoperă de către asigurător chiar dacă, împreună cu contribuțiile la avaria comună, depășesc suma asigurată. Aceasta înseamnă că toate cheltuielile pentru lichidarea avariei comune au același regim ca și cheltuielile efectuate pentru limitarea și micșorarea pagubei.
Constatarea pagubelor și stabilirea despăgubirilor aferente mărfii-aceste etape firești în derularea contractului de asigurare se efectuează de către asigurator în mod direct sau prin împuterniciți, în colaborare cu asiguratul sau cu împuterniciții acestuia. Deoarece, de cele mai multe ori, în domeniul maritim, avaria se produce la mare distanță de asigurător și constatarea ei presupune experți în domeniu (fie că este vorba de navă, marfă sau pagube produse terților), asigurătorii apelează la firme independente specializate denumite ”constatatori de daună” sau ”evaluatori de daună”.
Alături de cererea înaintată de asigurat pentru încasarea indemnizației de asigurare, asiguratul sau beneficiarul asigurării trebuie să dovedească următoarele aspecte:
a) interesul direct asupra bunului asigurat;
b) drepturile din contractul de asigurare;
c) prezența riscului asigurat;
d) nivelul sumei pentru care se solicită despăgubirea;
e) cheltuielile efectuate.
Capitolul IV
Asigurarea construcțiilor-montaj și asigurarea de credite
1. Asigurarea construcțiilor-montaj și a răspunderii constructorului
Această asigurare este o formă a asigurărilor externe care are ca obiect construcțiile-montaj împreună cu instalațiile, utilajele, mașinile, materialele și alte bunuri folosite la executarea acestora, precum și răspunderea civilă legală față de terți a constructor-montajului.
Asigurarea se poate încheia de către: antreprizele de construcții-montaj din România în cazul construcțiilor- montajului executate în străinătate pentru parteneri străini sau în România pentru societăți mixte cu participare românească; organizații străine, pentru construcțiile-montajul executate în România; societăți cu participare românească și care au ca obiect al activității construcțiile-montajul.
Prin această asigurare se acordă despăgubiri pentru:
– pagube materiale cauzate bunurilor de incendiu, trăsnet, explozie, furtună, uragan, grindină, inundație, cutremur de pământ, prăbușire sau alunecare de teren, accidente ale mijloacelor de transport în timpul transportului materialelor asigurate de la depozitele șantierului la locul construcției-montajului, furt prin efracția depozitelor;
– pagube materiale cauzate instalațiilor, utilajelor și mașinilor – în timpul procesului de montare sau după aceasta în perioada de funcționare
pentru probe, înainte de predare către beneficiar – din cauzele amintite
mai sus, cât și rupere sau deformare prin ciocnire, lovire, izbire cu alte
obiecte, acțiunea curentului electric etc.;
– sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească drept despăgubiri și cheltuieli de judecată pentru prejudicii de care răspunde față de terțe persoane.
Sumele asigurate se stabilesc separat pentru pagubele materiale și separat pentru răspunderea civilă fată de terți.
Pentru pagubele materiale care pot fi produse contrucției-montajului, suma asigurată va fi egală cu valoarea totală a contractului de construcții-montaj exprimată în valuta în care a fost încheiat acest contract.
Pentru răspunderea civilă legală față de terți, suma asigurată se stabilește la propunerea asiguratului care are în vedere natura construcției-montajului pe care o execută, numărul de lucrători, felul utilajelor și mașinilor folosite, legislația și uzanțele în materie din țara respectivă, etc.
Primele de asigurare aferente asigurării construcțiilor-montajului au un nivel diferențiat în funcție de felul lucrării de construcții-montaj, iar la cele privind asigurarea de răspundere civilă legală față de terți nivelul este diferențiat în funcție de zona în care este amplasat obiectivul respectiv de construcții-montaj.
Răspunderea asigurătorului începe din momentul deschiderii șantierului de construcție-montaj și încetează la expirarea termenului perioadei de garanție prevăzut în contractul de construcție-montaj.
2. Asigurarea creditelor pentru export. Asigurarea creditelor pentru export de către Banca de Export- Import a României
În condițiile actuale, fiecare țară, indiferent de nivelul său de dezvoltare, urmărește permanent să-și sporească exporturile, din care să obțină valuta pentru procurarea unor bunuri din import necesare procesului de producție sau necesare consumului populației.
De regulă, mijloacele fixe, și mai ales anumite echipamente industriale, se livrează treptat, pe părți componente, pe măsura fabricării lor și pe măsura realizării investiției. De aici apare necesitatea eșalonării în timp a plății furniturilor de către importator.
Eșalonarea plății produselor importate este necesară și în cazul în care mijloacele fixe se livrează complet montate, au o valoare mare și sunt de folosința îndelungată. Pentru agenții economici mici și mijlocii este foarte greu să achite dintr-o dată întreaga valoare a mijloacelor fixe importate, mai ales dacă ele sunt de valoare mare și au o durată de funcționare de mai mulți ani.
Anumite probleme financiare se ivesc și pentru agenții economici care se aprovizionează din import cu materii prime, materiale, piese de schimb, mărfuri alimentare etc. destinate aprovizionării populației. În aceste cazuri, importatorii au nevoie de o amânare a plății pe câteva luni pentru a-și procura resursele necesare efectuării plății.
În aceste condiții, cumpărătorii și furnizorii convin ca plata produselor să fie eșalonată in timp. Dacă plata urmează să se facă într-un termen scurt, furnizorul acordă un credit comercial clientului său extern.
Furnizorii nu dispun întotdeauna de resurse financiare pentru a acorda credite clienților lor nici chiar pentru câteva luni. Ca urmare, cumpărătorii solicită credite unei bănci din țara furnizorului pentru a putea achita la scadenta mărfurile procurate din import. Pe această cale, creditul devine un instrument care favorizează schimburile comerciale internaționale, extinderea cooperării economice și financiare dintre state.
Efectuarea exportului prin mijlocirea creditului generează anumite riscuri atât pentru exportator, cât și pentru banca finanțatoare.
Riscuri legate de livrarea mărfurilor pe credit apar și in situația in care furnizorul și cumpărătorul sunt rezidenți ai aceleiași țări iar tranzacția se efectuează în moneda națională, adică atunci când actul de vânzare-cumpărare pe credit comercial sau prin mijlocirea împrumutului bancar au loc pe piața internă.
Dacă tranzacțiile comerciale constituie operațiuni de import-export, lucrurile se complică din cauza distanțelor mari dintre furnizor și cumpărător, din cauza termenelor mai îndepărtate la care se efectuează plățile, datorită monedelor diferite folosite în țările participante la contract, reglementări iuridice diferite de la o țară la alta și uneori insuficient cunoscute de furnizorii externi etc.
Riscul catastrofal se manifestă sub forma producerii unor calamități ale naturii ori a altor cauze de forță majoră, cum ar fi: inundațiile, uraganele, cutremurele de pământ, erupțiile vulcanice, incendiile, exploziile etc., care pun cumpărătorul in imposibilitate de plată.
Riscul politic cuprinde anumite evenimente independente de voința și solvabilitatea cumpărătorului și care îl împiedică să-și onoreze obligațiile asumate față de furnizorul (creditorul) extern. Astfel de riscuri pot fi: război, revoluție, revoltă, război civil, grevă etc.
Unele măsuri cu caracter politic pot fi luate și de terțe țări ori de organisme internaționale împotriva țării importatorului, care îl pun pe acesta din urmă în imposibilitatea de a-și respecta obligațiile de plată față de furnizor. De asemenea, se poate institui embargoul împotriva unei țări de către Consiliul de Securitate, de către una sau mai multe țări.
Conținut politic au și măsurile luate de autoritățile publice – guvern, bancă centrală, organe vamale etc. – având ca efect restrângerea importurilor, limitarea transferului valutar, sechestrarea sau rechiziționarea unor bunuri ce aparțin agenților economici străini etc.
În aceste cazuri apare riscul de netransfer al valutei cuvenite furnizorului (creditorului) extern, cu toate că importatorul privat a depus la bancă, în monedă națională, echivalentul sumei datorate.
De asemenea, de natură politică poate fi considerată și neplata la termen a sumelor datorate de importatorii (debitorii) publici.
Riscul valutar se ivește atunci când în operațiunile de export, plata la termen se poate face în două monede (a furnizorului și a cumpărătorului). Modificarea raportului dintre cele două monede, în intervalul de timp de la semnarea contractului și până la achitarea furniturii, poate determina pierderi pentru furnizor și câștig pentru cumpărător și viceversa.
În vederea evitării riscurilor exportului pe credit, furnizorii fac investigații aprofundate cu privire la solvabilitatea clienților potențiali înainte de semnarea contractului, iar apoi utilizează diverse instrumente și tehnici de lucru financiare și juridice. Cu toate aceste măsuri de precauție, furnizorii nu se pot pune la adăpost de toate riscurile exportului, și de aceea ei fac apel la protecția prin asigurare.
Sunt situații în care nici chiar asigurarea clasică nu poate oferi o protecție deplină furnizorilor care fac exporturi cu plata la termen sau băncilor care acordă credite cumpărătorilor externi. Este cazul riscurilor politice, care rezultă din măsurile luate de autoritățile publice ale țării importatorului și care au un caracter neasigurabil.
Exportul implică următoarele riscuri neîncasarea: contravalorii mărfurilor livrate pe credit sau încasarea acestora cu întârziere; refuzul cumpărătorului de a prelua marfa ajunsă la destinație; denunțarea contractului de către cumpărător în timpul desfășurării procesului de producție la furnizor; avarierea sau distrugerea mărfurilor în timpul fabricației sau transportului; imposibilitatea repatrierii mașinilor, materialelor și altor bunuri aflate peste graniță pentru realizarea unor lucrări de cooperare între diferiți beneficiari externi; răspunderea civilă legală a furnizorului față de terți etc.
După natura lor, aceste riscuri pot fi grupate în riscuri comerciale, riscuri provocate de calamități ale naturii sau alte cauze de forță majori, riscuri politice și riscuri valutare.
Riscul comercial reprezintă deteriorarea situației financiare a cumpărătorului privat, fapt care îl pune în imposibilitatea de a efectua la scadență plata sumei datorate. Faptul că un cumpărător nu-și poate onora angajamentul față de furnizor poate fi provocat de cauze accidentale, reversibile sau de factori cu acțiune pe termen lung. Neplata sumelor datorate poate fi și urmarea relei-credințe a cumpărătorului care invocă motive imaginare asupra calității produsului pentru a se sustrage de la plată.
În cazurile în care asigurarea clasică nu poate prelua riscurile politici care amenință furnizorii (creditorii) naționali, intervine statul, în completarea sau în locul acestora, după caz. Instituțiile care acționează din împuternicirea și pentru contul statului îmbracă diferite forme juridice: departamente ale administrației de stat; instituții publice; societăți de asigurare cu statut de drept privat.
Concluzii
Asigurările externe sunt strâns legate de comerțul exterior, cooperarea internațională, de transporturile internaționale de mărfuri și de activitatea de turism internațional. Cu ajutorul primelor încasate de la asigurările externe se constituie fondul de asigurare în valută necesar compensării pagubelor provocate de calamități ale naturii și accidente, bunurilor care fac obiectul comertului exterior în timpul transportului acestora și prejudiciilor produse terților străini prin folosirea mijloacelor de transport în trafic internațional, prin executarea unor lucrari și prestarea unor servicii.
Necesitatea asigurărilor externe este determinată de faptul că intreprinderile de comerț exterior și cele de transporturi internaționale nu-și pot acoperi pagubele determinate de producerea unor calamități ale naturii sau accidente, ori răspunderea față de terții străini decât apelând la o societate de asigurare. Apelarea este necesara deoarece constituirea unor fonduri proprii de rezervă în valută pentru compensarea unor pagube cu caracter aleatoriu, cum sunt cele menționate mai sus, nu se justifică din punct de vedere economic, asigurarea dovedindu-se cea mai eficientă.
Necesitatea asigurărilor externe este determinată și de acțiunea unor factori specifici în domeniul transporturilor internaționale de mărfuri, cum sunt : concentrarea de valori mari si foarte mari în spații restranse; în transporturile internaționale se folosesc nave maritime si aeriene moderne, de mare capacitate și foarte costisitoare; mărfurile care fac obiectul transporturilor internaționale și-au schimbat structura, predominând, de regula, cele industriale de înaltă tehnicitate, ca, de exemplu, apărătura electronică, mașini, instalații de valori mari si foarte mari.
Pe timpul transportului pe căi maritime, fluviale, aeriene sau terestre, mărfurile se află concentrate într-un spațiu mic și restrâns ceea ce face ca producerea unor coliziuni sau scufundări de nave maritime ori căderea unor avioane să conducă la distrugerea simultană atât a mijlocului de transport, cât și a încărcăturii, iar pierderea înregistrată să reprezinte multe milioane de dolari.
Cu toate că a sporit rezistența și gradul de siguranță oferit de mijloacele de transport, totuși în fiecare an se înregistrează scufundări și dispariții de nave, căderi de avioane, deraieri de trenuri și accidente rutiere. Astăzi nimeni nu poate risca atât de multe, transportând mărfuri fără ca ele să fie asigurate. Ar însemna o pierdere mult mai mare.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Asigurarile Maritime Si Fluviale (ID: 126392)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.