Asigurarile de Credite Si Garantii
ASIGURĂRILE DE CREDITE ȘI GARANȚII
Cuprins
Introducere
Capitolul 1. Asigurările – Aspecte generale
1.1 Conceptul de risc
1.2 Coordonate istorice ale asigurărilor și definire
1.3 Funcțiile asigurării
1.4 Clasificarea asigurărilor
1.5 Elementele asigurării
Capitolul 2. Asigurarea creditului
2.1 Originea asigurării creditului
2.2 Definitia contractului-tip de asigurare a creditului
2.3 Elemente constitutive
2.3.1 Riscul element esential al contractului de asigurare a creditului
2.3.2 Interesul asigurat
2.3.3 Prima
2.3.4 Indemizația de asigurare
2.4 Tipologia asigurărilor de credite
2.5 Părțile în contractul de asigurare a creditului
2.6 Obligațiile părților contractante
Capitolul 3. Asigurări de garanții
3.1 Aspecte generale privind asigurările de garanții
3.2 Tipuri de asigurări de garanții
3.3 Subscrierea asigurărilor de garanții
3.4 Stabilirea cotațiilor de prima pentru asigurările de garanții
3.5 Proceduri de despăgubire specifice asigurărilor de garanții
Capitolul 4. Studiu de caz privind asigurările de credite și garanții
Previziuni
Concluzii
Bibliografie
Introducere
În această lucrare mi-am propus să fac o prezentare a conceptului de asigurare a elementelor componente a acestuia și o prezentare mai amănunțită a asigurărilor de credite și garanții.
Am ales această temă Asigurările de credite și garanții pentru că eu consider că este o foarte importantă parte a asigurărilor și totodată de actualitate.
Acest tip de asigurare face parte din sfera asigurărilor genarale, asigurarea creditelor are ca scop protejarea comercianților și producătorilor împotriva daunelor financiare generate de insolvabilitatea cumpărătorilor. Iar asigurarea de garanții, garantează că, debitorul își va îndeplini obligațiile contractuale pe care le are față de creditor.
Lucrarea este structurată pe patru capitole, trei dintre acestea abordează aspecte teoretice, iar în cel de al patrulea am realizat o analiză a următorilor indicatori: prime brute subscrise, indemnizații brute plătite, rata daunei, gradul de penetrare și densitatea asigurărilor.
Ceea ce am vrut să evidențiez în cadrul acestei lucrări este starea actuală a pieței de asigurări din România prin analizarea rezultatelor obținute de asigurările de credite și garanții în ultimi trei ani.
Mulțumiri admirabililor profesori care ne-au indrumat pașii de-a lungul anilor în formarea noastră profesională.
Capitolul 1. Asigurările – Aspecte generale
1.1 Conceptul de risc
Va trebui să facem o scurtă prezentare a noțiunii de risc pentru a putea fi definit conceptul de asigurare, deoarece existența asigurării ar fi lipsită de sens făra extistența riscului.
Gheorghe Bistriceanu definește riscul ca pe o “ primejdie posibilă cauză a asigurării” sau ca pe un “eveniment incert, posibil si viitor, care poate afecta bunurile, capacitatea de muncă a oamenilor , sănătatea și viața persoanelor independent de voința părților din asigurare”.
Putem clasifica riscurile în funcție de natura evenimentului care le-a provocat:
Riscuri provocate de forțele umane, datorită progresului tehnic sau intereselor individuale deosebite;
Riscuri provocate de forțele naturii, au un caracter permanent (uzura) sau accidental (grindină, inundați).
Noțiunea de risc, în asigurări, poate fi definită sub aspect juridic și sub aspect tehnic.
„Din punct de vedere juridic, riscul constituie evenimentul viitor, posibil dar incert, al cărui moment de apariție este nedeterminat și aflat în afara influenței și voinței părților, contra căruia asiguratul își ia măsura de protecție prin încheierea asigurării. Nu sunt riscuri asigurabile evenimentele petrecute în trecut sau a căror apariție este sigură.
Excepția o constituie decesul, la asigurările de viață, a cărui producere este sigură pentru fiecare persoană, incert fiind momentul producerii acestui eveniment.
Din punct de vedere al tehnicii asigurării, riscul este caracterizat prin probabilitatea de producere a evenimentului respectiv și prin volumul acestuia.
Probabilitatea de producere a evenimentului ( riscului) agregat în asigurare se determină pe baza legilor statisticii aplicate la constatările făcute asupra unui număr mare de cazuri întâmplate în trecut, în împrejurări comparabile. Și tot pe baza observațiilor statisticie se estimează volumul maxim al pagubelor posibile, deci a riscului maxim, în funcție de care se estimează măsura și nivelul acoperirii”.
Risc asigurabil – “un risc care îndeplinește condițiile pentru a putea fi preluat în asigurare”.
Risc asigurat – “evenimentul la producerea căruia societatea de asigurări este obligată prin lege sau contract să achite asiguratului sau beneficiarului asigurării despăgubirea de asigurare (suma asigurată)”.
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească riscul, pentru a putea fi preluat în asigurare:
Producerea evenimentului să fie posibilă pentru ca asigurarea bunului să aibă o justificare;
Producerea evenimentului să nu depindă de voința asiguratului, beneficiarului sau a asiguratorului ci să fie o urmare a hazardului;
Posibilitatea ca evenimentul să se producă, să fie real și să prezinte o amenințare pentru persoana asigurată;
Apariția evenimentului să aibă o anumită frecvență, o oarecare regularitate;
Fenomenul să fie evaluabil, cuantificabil preferându-se exprimarea sa valorică.
Riscul pentru a fi acoperit prin asigurare va trebui să răspundă la următoarele cerințe economice și juridice:
Dan Anghel Constantinescu afirmă în cartea sa “Asigurări și reasigurări” că fiecare societate de asigurări utilizează un management al riscului pentru a garanta un echilibru al veniturilor din prime cu valoarea totală a indemnizațiilor de despăgubire, pentru că cotațiile de prime se determină pe baza riscurilor medii și nu pe baza riscurilor de vârf. În acest mod se înlătură o concentrare a cererii în sectorul riscurilor cu posibilitatea crescută de manifestare, fiind o situație nefavorabilă pentru asigurator.
Managementul riscului proces sistematic
continuu
riguros
Managementul riscului conține procesele de:
Identificare
Analiza
Planificare
Control
Solutionare a riscurilor
1.2 Coordonate istorice ale asigurărilor și definire
“Cel mai vechi document scris, cunoscut până acuma despre asigurări datează de circa 6500 de ani. Meșteșugarii tăietori de piatră din Egiptul de jos au constituit un fond de întrajutorare, formate anticipat, prin contribuția tuturor, pentru acoperirea pagubelor provocate de diverse nenorociri ce loveau pe membrii colectivității”.
Prima asigurare obligatorie a fost întocmită de Solon, înțeleptul legislator atenian (640-558 î.e.n), care a obligat societățiile meșteșugărești și politice să constituie un fond comun, prin cotizații lunare, care să repare pagubele ce se ivesc în interiorul grupului.
Dan Anghel Constantinescu defineste asigurarea ca “ un acord de voință (contract) între asigurător și asigurat, prin care asigurătorul oferă asiguratului contravaloarea daunelor (suma asigurată) în caz de producerea a acestor riscuri, în schimbul plății de către asigurat a unei sume de bani numită primă de asigurare”.
Conform Legii din 32/2000 asigurarea este “operațiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualității, un fond de asigurare, prin contribuția unui număr de asigurați, expuși la producerea anumitor riscuri, și îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum și pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activității desfășurate”.
Asigurarea este “metoda de constituire la dispozitia unei instituții specializate, de obicei societate pe acțiuni, a unui fond de asigurare format din contribuțiile de asigurare sau, cum li se mai spune, pe seama primelor de asigurare plătite de persoanele fizice sau juridice. Fondul constituit este destinat pentru acoperirea unor pagube rezultate, fie ca urmare a unor calamități naturale sau în urma unor accidente, precum și a unor evenimente viitoare cu aspect imprevizibil”.
Asigurarea “constituie un sistem de relații economice, care implică aportul unui număr mare de persoane fizice și juridice în constituirea unui fond bănesc, în condițiile în care fiind amenințate de aceleași pericole, în existența și activitatea lor, concep și recunosc oportunitatea prevenirii și înlăturării pe baze mutuale a prejudicilor generate de producerea acestor pericole viitoare, probabile, posibile, dar nesigure”.
Asigurările pot fi de două feluri:
Asigurări sociale
Asigurări comerciale
Asigurările sociale “se referă la persoane, având menirea creării unor fonduri bănești centralizate afectate protecției sociale, sub diferite forme, a membrilor societății (prin pensii pentru limită de vârstă, pensii de boală, diverse ajutoare, etc.).
Asigurările comerciale sunt realizate prin firme specializate pe principii economice. Asigurările comerciale sunt după caz, asigurări de bunuri, de persoane și de răspundere civilă. Promovarea lor implică societățile de asigurare, în calitate de asigurători, și persoane fizice ori juridice, în calitate de asigurați, în raporturi oneroase vizând: plata unor prime de asigurare, preluarea protecției împotriva anumitor riscuri, despăgubirea pentru pagube generate de riscurile asigurate etc”.
În România “asigurările comerciale s-au realizat, până în anul 1948, de către societăți de asigurare cu capital de stat și mai ales privat, intern și străin.
Între 1949-1990 asigurările comerciale s-au realizat pe principiul monopolului instituit de stat în acest sector de activitate, prin Sovromasigurare (1948-1952) și Întreprinderea de Stat pentru Reasigurări (1949-1952), Administrația asigurărilor de Stat- A.D.A.S. (1952-1990).
Începând cu anul 1991 asigurările comerciale se realizează, în România, printr-o rețea de societăți cu capital de stat, cu capital privat intern sau mixt.
Dacă în anul 1991, prin renunțare la monopolul de stat în domeniul asigurărilor, odată cu încetarea activității Administrației Asigurărilor de Stat, s-au constituit 3 societăți cu capital integral de stat (ASIROM, ASTRA, CAROM)”.
1.3 Funcțiile asigurării
Asigurarea își explicitează rolul, direcțiile, menirea social, modalitățile de acțiune si efectele scontate prin funcțiile sale și anume:
Funcția de repartiție “este explicit prin procesul de redistribuire a unei părți din produsul intern brut. Mai întâi, odată cu plata primelor de asigurare pentru constituirea fondului de asigurare al fiecărei societăți de asigurare. Apoi, au fost prejudiciați, ca urmare producerii unor evenimente asigurate, și care trebuie să fie dezdăunați”.
Funcția de control în contextul relațiilor de asigurare, chiar dacă se manifestă, este mai dificil de explicat. În principiu, se susține că odată cu și prin înfăptuirea asigurării se pot cunoaște: sfera și valoarea bunurilor cuprinse în asigurare, starea și modul de gospodărire, eficacitatea unor măsuri de prevenire a riscurilor, gradul de educare și spiritul de prevedere al populației în materie de asigurări, nivelul de responsabilitate al agenților economici în promovarea acțiunilor de asigurare. Având caracter complementar, funcția de control se exercită în legătură modul în care se încasează primele de asigurare și alte venituri ale societății de asigurare, cu modul de efectuare a plăților cu titlul de indemnizații și despăgubiri, acțiuni de prevenire a riscurilor, cheltuieli de administrare a asigurărilor, obligații fiscal etc.
Funcția de acoperire a pagubelor, produse asiguraților de calamități sau de accidente și de plată a sumei asigurate cuvenite, este considerată a fi funcția de bază, care prezintă interes atât pentru asigurați, cât și pentru economia unei țări.
Funcția de prevenire a producerii pagubelor acă se manifestă, este mai dificil de explicat. În principiu, se susține că odată cu și prin înfăptuirea asigurării se pot cunoaște: sfera și valoarea bunurilor cuprinse în asigurare, starea și modul de gospodărire, eficacitatea unor măsuri de prevenire a riscurilor, gradul de educare și spiritul de prevedere al populației în materie de asigurări, nivelul de responsabilitate al agenților economici în promovarea acțiunilor de asigurare. Având caracter complementar, funcția de control se exercită în legătură modul în care se încasează primele de asigurare și alte venituri ale societății de asigurare, cu modul de efectuare a plăților cu titlul de indemnizații și despăgubiri, acțiuni de prevenire a riscurilor, cheltuieli de administrare a asigurărilor, obligații fiscal etc.
Funcția de acoperire a pagubelor, produse asiguraților de calamități sau de accidente și de plată a sumei asigurate cuvenite, este considerată a fi funcția de bază, care prezintă interes atât pentru asigurați, cât și pentru economia unei țări.
Funcția de prevenire a producerii pagubelor se realizează în principal, pe două căi:
Prin finanțarea unor acțiuni de prevenire a evenimentelor ce fac obiectul asigurării.
Prin formularea unor asemenea condiții de asigurare care să îi constrângă pe asigurați să promoveze acțiuni de prevenire a evenimentelor asigurate, să îi cointereseze în menținerea în bună stare a bunurilor asigurate și integrității persoanei asigurate.
Funcția financiară a asigurării este apreciată ca fiind una din pârghiile sistemului financiar, atât în economia cu valențe etatiste, cât mai ales în economia de piață. Încasarea primelor de asigurare are loc pe parcursul exercițiului financiar, cu scadențe la începutul anului de referință. Plățile ca despăgubiri și sume asigurate cuvenite se fac treptat, pe măsura apariției și argumentării lor, pe tot parcursul anului. Diferențele dintre încasări și plăți, pe parcursul perioadei de referință, poate fi utilizată ca resursă generală de creditare în economie, fiind constituită în depozite sau disponibilități curente la bănci.
1.4 Clasificarea asigurărilor
Asigurările pot fi clasificate în felul următor:
După regimul juridic
Asigurările prin efectul legii – relațiile de asigurare dintre asigurător și asigurați sunt reglementate prin acte normative cu caracter obligatoriu.
Asigurările facultative – relațiile dintre asigurători și asigurați se stabilesc prin liberul consințământ al părților, în baza unui contract de asigurare.
După obiectul asigurării
Asigurările de bunuri au ca obiect valorile material, animale, bunurile de tot felul, susceptibile a fi distruse sau vătămate de calamități ale naturii sau de accidente, indiferent de forma de proprietate.
Asigurările de persoane au ca obiect persoanele fizice, pentru cazuri de deces, invaliditate permanent din accidente, de supraviețuire, atingerea unei anumite vârste de către asigurat.
Asigurările de răspundere civilă au ca obiect răspunderea unei personae fizice sau juridice pentru pagubele cauzate și vătămarea unor terți.
După riscurile asigurate
Asigurare de viață
Asigurare de incendiu
Asigurare de accidente
Asigurare de avarii, etc.
În raport cu cadrul național
Asigurările interne operează pe plan național, în cadrul fiecărei țări, fiind promovate prin intermediul societăților de asigurare care acționează pe piața asigurărilor în țara respectivă.
Asigurările internaționale s-au dezvoltat pe măsura amplificării schimburilor de mărfuri între parteneri din diferite țări ale lumii, ca și a traficului extern de persoane și mijloace de transport.
După natura relațiilor dintre părți implicate în asigurare
Asigurările directe “sunt asigurări propriu-zise, implicând nemijlocit în mecanismul asigurării asiguratul și asigurătorul, între care intervine, dupa caz, contractual sau polița de asigurare”.
Coasigurarea constituie o formă de asigurare directă în care asiguratul încheie contractul de asigurare, pentru masa bunurilor asigurabile, cu mai multe societăți de asigurare, în același timp, dar în cotă parte, riscurile vizate fiind greu de asumat de către o singură societate de asigurări.
Reasigurarea constituie o asigurare indirect, o formă de asigurare a asigurătorului.
1.5 Elementele asigurării
Asigurările au ca elemente:
Subiectele (părțile implicate)
Obiectul asigurării
Interesul în promovarea asigurării
Riscul asigurat
Suma asigurată
Prima de asigurare
Pagubă, avaria
Despăgubirea de asigurare
Perioada de asigurare
Subiecte ale asigurării
Asigurătorul – societate, persoană juridică, care are specific realizarea unor operațiuni de asigurare prin formarea fondului de asigurare, contractarea asigurării, plata unor despăgubiri către asigurați, acoperirea unor pagube provocate terțelor persoane.
Asiguratul – persoană juridică sau fizică, care are dreptul pe baza unor clauze contractuale sau prin lege să intre în relații juridice de asigurare cu asigurătorul.
Asiguratul este persoană juridică sau fizică ce încheie relația de asigurare în calitate de contractant, realizează plata primelor de asigurare, în vederea formări fondului de asigurare și este îndreptățit să ceară asigurătorului despăgubiri pentru daunele suferite ori suma asigurată în situația ivirii evenimentului asigurat, în această situație el are calitatea de beneficiar de asigurare.
Contractantul asigurării – “este persoana fizică sau juridică care poate încheia asigurarea, fără a obține prin aceasta calitatea de asigurat.
Evident că există posibilitatea ca asiguratul și contractantul asigurării să coincidă, dar pot fi situații în care contractantul să fie un agent economic care încheie o asigurare de accidente pentru salariații săi, o societate de transport care încheie contracte de asigurare pentru călătorii săi, etc”.
Beneficiarul asigurării – este persoana îndreptățită să încaseze suma asigurată sau despăgubirea chiar dacă acesta este sau nu este parte la contractual de asigurare. Beneficiari pot fi de două feluri cu drepturi diferențiate (cote) sau cu drepturi egale asupra sumei asigurate.
Obiecte ale asigurării
Bunurile – constituie obiect al asigurărilor, asigurarea de bunuri necesită plata unor despăgubiri de către asigurător în avantajul asiguratului, în situația în care se produc prejudicii ale bunurilor asigurate datorită unor accidente, incendii, etc.
Persoanele – constituie obiect în asigurare, asigurătorul garantează persoanei fizice ca asigurat, sau unei terțe persoane ca beneficiar de asigurare, plata unei sume la ivirea evenimentului în funcție de care s-a încheiat asigurarea (deces, boală, invaliditate)
Răspunderea civilă – asigurătorul își asumă obligațiile de despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea față de o terță persoană, căreia asiguratul i-a produs niște daune (distrugerea unor bunuri, vătămare corporală, etc.)
Interesul în asigurare
Interesul în asigurare este fundamentat de risc, într-un context tehnico-economic, geografic, social, etc, dar poate forma și efectul unor acțiuni educaționale, precum și al puteri finaniciare a persoanelor fizice și juridice din mediul de referință.
Interesul asigurabil “se referă la pierderea financiară la care trebuie sa fie supusă o persoană pentru ca aceasta să obțină o asigurare executorie legal”.
Interesul asigurabil este necesar din următoarele trei motive:
Riscul asigurat
Conceptul de risc este important și specific în ansamblul elementelor ale asigurării. Riscul asigurat este evenimentul cândva produs, datorită consecințelor sale obligă pe asigurător să plătească beneficiarului sau asiguratului suma asigurată sau despăgubirea.
Există riscuri distincte pentru fiecare tip de asigurare:
La asigurările de bunuri – probabilitatea de distrugere a bunurilor de evenimente neașteptate.
La asigurările de persoane – riscul asigurat este invaliditatea, decesul, etc.
Câteva dintre caracteristicile riscului în general, ale riscului asigurabil, în special se referă la faptul că:
Riscul este un eveniment incert, ceea ce îseamnă că presupune ideea de eventualitate, dar în același timp este așteptat, deși temut, fapt care implică protecție prin asigurare.
Riscul este un eveniment posibil și viitor, ceea ce înseamnă că acesta există, indiferent dacă se declanșează sau nu, un raport de asigurare.
Riscul asigurabil este un eveniment indiferent de voința părților, întâmplător, fapt justificat de caracterul oneros al raporturilor de asigurare.
Suma asigurată
Limita maximă a răspunderii asiguratorului față de asigurat în situația producerii evenimentului asigurat. Suma asigurată (SA) nu poate fi mai mare decât valoarea reală a bunului (Vr), deoarece nu este permisă o despăgubire mai mare decât valoarea reală.
Suma asigurată se fixează prin acte normative (asigurările obligatorii) sau prin contractul de asigurare (asigurările facultative).
Prima de asigurare
Suma de bani pe care asiguratul este obligat, în baza legii sau contractului de asigurare să o plătească asigurătorului, pentru ca asigurătorul să își formeze un fond de asigurare necesar despăgubirii în cazul producerii riscului asigurat.
Prima de asigurare = Suma asigurată x cota de primă tarifară
Paguba
Reprezintă prejudiciul exprimat valoric suportat de un bun asigurat datorită producerii unui eveniment împotriva s-a încheiat contractul de asigurare.
Despăgubirea de asigurare
Reprezintă “suma de bani pe care asigurătorul este obligat să o plătească cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat. Despăgubirea nu poate depăși suma asigurată și este mai mică sau cel mult egală cu valoarea pagubei, în funcție de principiul de răspundere al asigurătorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei”.
În practică asigurărilor de bunuri se utilizează trei principii valabile acordarea despăgubirilor:
Principiul răspunderiii proporționale
Principiul primului risc
Principiul răspunderii limitate.
Perioada de asigurare
Reprezintă timpul în care acționează asigurarea. Perioada de asigurare este specifică asigurărilor facultative, iar asiguratul și asigurătorul au obligația ca pe perioada de asigurare să respecte obligațiile fixate în contractul de asigurare.
Capitolul 2. Asigurarea creditului
2.1 Originea asigurării creditului
Oricare “schimbare economică, indiferent de importanța sa, este însoțită de credit, iar creditul este însoțit de risc, pe punctul de a forma un cuplu nedisociabil”.
„Paralel, pe măsura multiplicării creditelor acordate și implicit, a riscurilor care le însoțesc, au apărut noi instrumente de apreciere și calificare a riscurilor, relevând o profesie nouă, bazată pe o tehnică statistică de mutualizare a riscurilor.
Astfel apare și se dezvoltă asigurarea creditului care, după o crește progresivă, cunoaște astăzi o extindere în toate țările lumii”.
În perioada actuală, „asigurarea creditului beneficiază de o specificitate conceptuală și de o piață proprie cu caracteristici structurale proprii, de o fizionomie proprie și de o capacitate proprie de adaptare”.
Principalele companii contemporane de asigurare a creditului sunt stabilite in primele decenii ale secolului al XX- lea:
Hermes Kreditversicherungbank în 1917;
Trade Indemnity Company în 1918;
Nederlandsche Credietverzekering Maatschappij în 1925;
Société Française d’Assurances pour Favoriser le Credit îm 1927;
Compagnie Belge d’Assurance Crédit în 1929.
Mai funcționează și alte companii concurente de asigurare a creditului pe lângă cele prezentate mai sus, dar ele înregistrează încă numeroase eșecuri.
După producerea celui de al II- lea război mondial, în majoritatea țărilor europene asigurarea creditului a devenit apanajul unei singure companii. La jumătatea secolului la XX-lea concurența a reapărut în domeniul asigurărilor de credite.
2.2 Definitia contractului-tip de asigurare a creditului
Contractul de asigurare este definit de către Joseph Hemard astfel: „operațiune prin care o parte, asiguratul, face să se promită, în schimbul unei remunerații, prima pentru el sau pentru un terț, o prestație de către o altă persoană, asigurătorul, care luând în sarcina sa un ansamblu de riscuri, le compensează conform legilor statisticii”.
Definiția lui J. Hemard reunește 3 componente: riscul, prima și prestația asigurătorului, și 2 componente tehnice: utilizarea legilor statisticii și compensarea riscurilor.
Yvonne Lambert-Faivre definește contractul de asigurare intr-un mod mai tehnic și mai modern: „ Asigurarea este operațiunea prin care asigurătorul organizează în mutualitate o multitudine de asigurați expuși la realizarea anumitor riscuri și îi indemnizează pe unii dintre ei datorită masei commune de prime colectate”.
Polița de tip de asigurare a creditului poate fi definită „ca fiind contractul prin care asigurătorul se angajează, în schimbul unei prime, să-l indemnizeze pe asigurat pentru prejudiciul pe care acesta l-ar încerca în caz de realizare a riscului, constând în insolvabilitatea debitorului său”.
Caracteristici generale:
Caracterul aleatoriu – contractul de asigurare a creditului este un contract cu caracter aleatoriu, acest caracter aleatoriu este dat de faptul că, la momentul încheierii contractului, nu se știe dacă se va produce sau nu se va produce evenimentul păgubitor pentru asigurat, și nici data la care se va produce.
Caracterul oneros – contractul de asigurare a creditului este “convenția încheiată între asigurător și asigurat, acesta din urmă fiind adesea o întreprindere industrială sau comercială, care dorește să se asigure împotriva riscului legat de avansurile sau termenele de plată din contractele de vânzare, împrumut sau prestările de servicii. Această poliță face proba angajamentului reciproc al părților”.
Caracterul intuitu personae – se bazează pe o cercetare personalizată a riscului, înfaptuită împreuna de asigurat și asigurător, cu sprijinul eventual al unui curtier, reprezentant al asiguratului care trebuie să-l îndrume în alegerea și hotărârea încheierii contractului de asigurare.
2.3 Elemente constitutive
2.3.1 Riscul element esential al contractului de asigurare a creditului
În ceea ce privește câmpul de aplicare a poliței de asigurare a creditului, este necesar precizarea că asigurarea creditului acoperă riscurile comerciale normale calificate sau estimate în funcție de cifra de afaceri globală a asiguratului.
Risc comercial normal – “polița se aplică creanțelor născute asupra clienților asiguratului, excluzând debitorii de drept public”.
Riscurile care se nasc din catastrofe și pagubele pe care le produce sunt eliminate în principiu.
Polițele de asigurare a creditului precizează, că dacă neplata rezultă dintr-o conjunctură cauzată de o catastrofă nucleară sau cataclism natural garanția asigurătorului nu se mai aplică.
Asigurătorul de credit “nu ar putea să acopere riscurile asiguraților săi decât stăpânind propiile sale riscuri profesionale, aceasta depinzând în mare măsură de angajamentele sale contractuale și de capacitatea structurală a asigurătorului de a și le asuma”.
Asigurătorul de credit are două categorii de riscuri:
Riscurile contractuale ale asigurătorului de credit
Mecanismul poliței de asigurare a creditului implică obligații reciproce între asigurat și asigurător, al căror stabilitate este fundamentală în cadrul economiei contractului.
În situația în care asiguratul nu-și îndeplinește propiile obligații, astfel încât stabilitatea contractuală este afectată, asigurătorul de credit va suferi un risc financiar intrinsec.
Ca urmare, „asigurătorul de credit încearcă să-și ia măsuri de precauție fie prin stipularea unor clauze convenționale care să prevadă sancțiuni contractuale pentru asiguratul vinovat, fie prin introducerea unor clauze de garanție în cazul în care sinistrele ar fi excesive”.
Riscuri financiare intrinseci – realizarea unui contract de asigurare a creditului poate să provoace un dezechilibru în dezavantajul asigurătorului, pentru rațiuni multiple: „remunerație insuficientă, sinistre excesive sau disfuncțiuni născute din neglijență ori din frauda asiguratului”.
Riscul de sinistrialitate excesivă – instabilitatea contractuală poate să nască din erorile asigurătorului în calificarea riscurilor consimțite.
Acest risc se poate produce si din cauza unor disfuncțiuni ale contractului, de care asigurătorul nu este răspunzător.
Riscurile structurale ale asigurătorului de credit
Pe un plan finaciar general cât și pe un plan tehnic al activității de asigurare a creditului, riscurile adunate îl amenință pe asigurător având o influiență negativă asupra activității sale.
Contractarea acestor riscuri implică o monitorizare organizată a riscurilor menționate, cât și tehnici preventive de repartiție a lor; realizarea unor asemenea procedee se face fie prin armonizarea procedurilor contabile ale companiilor de asigurări, fie prin recurgerea la norme obligatorii.
2.3.2 Interesul asigurat
Interesul asigurat este „raportul în virtutea căruia cineva suferă un prejudiciu patrimonial ca urmare a unui fapt oarecare”.
Interesul asigurat în asigurarea creditului este legătura economică care îl unește pe creditor de creanța sa.
Un factor esențial pentru validitatea contractului de asigurare este interesul asigurat, dar nu este destul ca o anumită valoare economică să existe pentru ca ea să poată fi asigurată contra unui anumit risc. Interesul asigurat nu poate fi privit drept o condiție a contractului de asigurare numai dacă acest concept desemnează raportul existent între valoarea economică în cauză și asigurat.
Oricare asigurat ar trebui sa fie preocupat de valoarea amenințată de risc.
În asigurarea creditului, ”interesul asigurat poate fi definit ca fiind raportul economic dintre creditorul asigurat și un bun incorporal respectiv, creanța”.
2.3.3 Prima
Diversitatea riscurilor creditului determină o multitudine de parametrii de evaluare, a căror îmbinare permite fixarea unui nivel al unei prime unice pentru contractul de asigurare a creditului, cu mijloace distincte de percepere.
Regulile aplicabile a contractului de asigurare a creditului sunt dominate de principiul contractului cu titlu oneros, printre elementele sale se află și prima, care trebuie să constituie contraprestația angajamentului asumat de asigurător, și care depinde de importanța riscului și de probabilitatea sa de realizare.
Evaluarea primei „presupune date statistice, dar, spre deosebire de alte tipuri de contracte de asigurare, datele statistice nu sunt primordiale pentru fixarea nivelului primei, aceasta rezultând dintr-o evaluare a riscurilor specifice asiguratului”.
În situația asigurării creditului nu vorbim de o lege economică generală, cum ar fi legea cererii și a ofertei, ci de o tehnică specială pentru acest tip de operațiuni. Cu toate acestea cazul asigurării nu este atât de particular.
Tehnica asigurărilor pentru determinarea primei în contractul de asigurare, recursul la statistică, nu este decât o metodă științifică pentru a atinge un rezultat, valoarea primei, pe care legea cererii și a ofertei ar putea de asemenea să-l producă printr-unul din mecanismele specifice ale pieței în condiții de concurență mai mult sau mai puțin perfectă.
Exemplu asigurătorul stabilește prima într-un mod total empiric, dacă primele sunt prea ridicate în raport cu riscurile, asigurătorul va obține beneficii care va determina și pe alți întreprinzători să încheie contracte de asigurare cu el. Oferta asigurării va crește și primele vor scădea.
Dacă asigurătorul stabilește prime prea mici , acesta nu va putea acoperi sinistrele și va deveni falit. Oferta asigurării va scădea și valoarea primelor va crește.
Punctul de echilibru este atunci când primele sunt suficente pentru acoperirea daunelor și pentru a lăsa un beneficiu moderat asigurătorului, acesta rezultă din aplicarea tehnicii actuariale.
Avantajul imens al tehnicii actuariale este că evită fluxurile și refluxurile pieței atât de puțin favorabile asiguraților.
Asigurătorul de credit nu percepe în avans primele de asigurare, deoarece în asigurarea creditului, prima este strâns legată de activitatea asiguratului, activitate care fluctuează în mod necesar, influențând valoarea primei și putând să contribuie la distrugerea echilibrului contractului.
În asigurarea creditului, perceperea primei se bazează pe declarația lunară a cifrei de afaceri, facută de asigurat, așa numita declarație de aliment, pe baza căreia se emite o factură cuprinzând valoarea primei, sub forma unui procent.
2.3.4 Indemizația de asigurare
Experiența și modul de acțiune al asigurătorului atârnă greu în balanță în momentul recuperării creanței, astfel încât debitorul ajunge să se întrebe dacă se merită și dacă este oportun să se mai opună la plată.
Acest lucru se poate observa din figura de mai jos:
Figura nr.1: Indemnizația asiguratului
Sursa: Realizat de către autor
Indemnizația este „declanșată fie de insolvabilitatea declarată, fie de expirarea termenului de pășuire dacă contractul acoperă insolvabilitatea prezumată. Termenul de vărsare efectivă a indemnizației este în general scurt, în jur de o lună, timp în care se realizează calculele și reparițiile ce urmează să opereze, ceea ce modifică calitatea asigurătorului subrogat în drepturile asiguratului”.
Stabilirea creanței se face după cotitatea garanției contractuale definită, dar poate fi complexă în ceea ce privește calcul ei efectiv ca urmare a luării în considerare a riscului rezidual aflat în sarcina asiguratului și ca urmare a aplicării regulii proporționalității creanțelor neacoperite.
În ceea ce privește cotitatea garanției, suma garantată este bazată pe valoarea facturată a mărfurilor, în limita acordului debitorului, la care se adaugă cheltuielile de recuperare.
Valoarea facturată va putea fi corectată de recuperările intervenite înainte de sinistru, fie prin avansurile vărsate de debitor, fie prin valoarea mărfurilor recuperate în baza unei clauze de rezervă a proprietății, fie în sfârșit prin realizarea oricăror altor garanții atașate creanței.
La baza sinistrului astfel determinat se aplică cotitatea indeminzației contractuale , în general 70 până la 80% din sinistrul relativ la un client cunoscut.
Cotitatea acoperirii din asigurarea creditului clasică nu acoperă în totalitate sinistrul pentru a lăsa în sarcina asiguratului un risc rezidual a cărui incidență nu este întotdeauna neutră dacă valoarea creanței este importantă. Acesta este principiul care are o forță dominantă în determinarea asiguratului să se implice în limitarea prejudiciilor cauzate de sinistre.
Punerea în aplicare a acestui principiu se face adesea printr-o frecventă clauză contractuală enunțând totodată interdicția asiguratului de a căuta să se acopere pentru acest risc rezidual sau prohibiția oricărei co-asigurări care ar acoperi creanțele neacoperite prin contractul inițial de asigurare.
Asigurarea creditului nu-i oferă creditorului o acoperire totală împotriva pierderii creanței sale. Intervin trei factori pentru a limta prestația asigurătorului:
Franșiza
Maximul acoperirii
Descoperirea obligatorie
Franșiza – procentajul de pierderi „normale” la care fiecare unitate trebuie să se aștepte în fiecare an. Aceste pierderi sunt inevitabile; ele nu constituie un risc asigurabil.
Acoperirea nu este oferită decât pentru pierderile imprevizibile care depășesc procentajul normal. Asigurătorii de credit renunță progresiv la sistemul franșizei.
În polițele globale, asigurătorul și asiguratul stabilește pentru fiecare client de pe lista prezentată asigurătorului, limita maximă a creditului care poate să existe la un moment dat. Depășirile eventuale nu mai sunt acoperite.
Descoperirea obligatorie – „răspunde unui principiu fundamental al asigurării creditului. Asiguratul conservă în sarcina sa un anumit procentaj al pierderii eventuale, proporția variază de la 5% până la 40%. Scopul descoperirii obligatorii este acela de a evita ca asiguratul să se dezintereseze de supravegherea debitorilor săi și să slăbească vigilența în acordarea creditelor. Descoperirea obligatorie împiedică , de asemena , asigurarea beneficiului nerealizat”.
2.4 Tipologia asigurărilor de credite
Asigurarea de credit „protejeză comercianții și producătorii în fața riscului de neplată de către consumatorii care cumpără, închiriază bunuri sau beneficiază de facilități de credit similare”.
Acest tip de asigurare, cuprinde în principal, următoarele tipuri:
Asigurarea creditelor interne;
Asigurarea creditelor de export;
Asigurarea ratelor la credite;
Asigurarea creditelor pentru investiții.
Asigurarea de credite interne – „se impune în condițiile unei piețe concurențiale, constituind un instrument care facilitează protecția vânzătorului față de riscul de insolvabilitate al debitorului, dar și protecția băncii care a acordat creditul. Asigurarea de credite se referă la riscurile potențiale în toate etapele procesului de producție și de distribuție.
Polița emisă variază în funcție de legislația și de uzanțele din fiecare țară, putându-se utiliza
într-o tranzacție indivduală sau într-un flux de afaceri continuu”.
Polița de asigurare de credite interne nu acoperă integral paguba prin intermediul despăgubirilor. Asiguratul suportă până la 20-25% din pierdere, practicându-se sistemul despăgubirilor limitate prin franșiza.
Suma asigurată o poate constitui,după caz:
Cifra de afaceri a asiguratului în perioada de referință;
Volumul tranzacțiilor cu partenerii nomializați.
În practica țării noastre, asigurarea de credite interne este redusă.
Asigurarea de credite externe – contractul de export are ca obiect livrarea de mărfuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii, cesiunea de licențe și brevete de invenții în favoarea unor cumpărători sau beneficiari străini.
Întrucât, cel mai adesea, părțile contractante convin, prin contract, asupra unui decalaj între momentul livrării și momentul plății, furnizorul acordă cumpărătoului extern un credit comercial și, deci, furnizorul își asumă atât riscul exportatorului pe credit, cât și efectele de trezorerie ale operațiilor de export cu plata la termen.
Acest fapt implică blocarea resurselor financiare ale furnizorului o perioadă de timp, iar deblocarea impune apelul la credite bancare.
Asigurarea creditelor bancare se corelează cu mecanismul formelor pe care le îmbracă creditele la export:
credit – furnizor;
credit – cumpărător;
credit – ajutoare din resurse publice.
Suma asigurată la un asemenea tip de poliță nu poate depăși valoarea din factura externă. În general, suma asigurată se exprimă în valuta în care s-a încheiat contractul comercial.
Plata despăgubirilor se face pe baza unor documente care să ateste insolvabiltatea debitorului sau neîndeplinirea obligațiilor contractuale din cauze comerciale.
Asigurarea ratelor la credite – are ca obiect prețul mărfurilor vândute cu plata în rate, pe diferite perioade de timp. Asiguratul este producătorul sau vânzătorul bunului respectiv, care de altfel își reține o cotă-parte din preț în coasigurare.
Asigurarea se încheie pe cifra globală de afaceri privind vânzarea unor mărfuri în rate . Drept garanție se constituie titlul de proprietate reținut până la achitarea totală a mărfurilor vândute cu plata în rate.
La producerea cazului asigurat, paguba nu se despăgubește până la scadență și nu în momentul insolvabilității asiguratului, ca urmare a riscului de neachitare a ratelor scadente la credit.
Asigurarea creditelor de investiții – servește deținătorului ei la asigurarea contului sau de debitor pe termen mediu și lung.
Polița cea mai uzuală este polița generală pe cifra de afaceri. Acest tip de asigurare se folosește atât la asigurarea exporturilor de bunuri, cât și a celor de capital.
Această direcție a cunoscut o dezvoltare importantă în asigurarea tranzacțiilor de leasing. În multe state, această formă de garantare cade în sarcina unor organisme guvernamentale.
2.5 Părțile în contractul de asigurare a creditului
Asigurătorul și asiguratul, sunt cele două persoane ale contractului de asigurare între care se stabilește un raport juridic.
Fie că este vorba de o operațiune izolată „contract izolat de asigurare” sau că pentru asigurător o asemenea operațiune se încadrează într-un cadru de exploatare regulat, raporturile juridice sunt diferite.
Contractul de asigurare a creditului “rămâne o convenție de la persoană la persoană, pe care existența altor convenții similare încheiate cu terții de către unul dintre contractanți nu o afectează”.
Asigurătorul este partea care asigură, asiguratul este titularul interesului asigurat, acesta este cel care suportă un prejudicu dacă riscul se realizează. Asiguratul este persoana fizică sau juridică care intră în raporturi juridice directe cu asigurătorul, prin încheierea contractului de asigurare.
Este însă posibil în practică și contractul de asigurare și implicit, de asigurare a creditului, cu desemnare de terț beneficiar. În această situație indemizația de asigurare este plătită de asigurător unei terțe persoane prin simplu efect al unei clauze pentru altul introdusă pe un contract de asigurare obișnuit.
Ca atare în contractul de asigurare a creditului, debitorul creditorului-asigurat, a cărui insolvabilitate la scadență constituie riscul în această materie, nu intră în raporturi juridice cu asigurătorul, nu este parte contractantă.
Contractul de vânzare cu plata în rate de împrumut sau de prestări de servicii din care reiese avansurile sau termenele de plată, care a îngăduit încheierea contractului de asigurare a creditului, este independent de acesta din urmă, iar părțile contractante din cele două convenții sunt diferite.
2.6 Obligațiile părților contractante
Obligațiile asigurătorului – asigurătorul are ca obligație să-l indemnizeze pe asigurat, în limitele stabilite în momentul realizări sinistrului.
În momentul ce intervine evenimentul ce constituie sinistrul ia naștere dreptul asiguratului la indemnizație. Asigurătorul poate să și rezerve un scurt termen pentru plata indemnizației.
Câteodată creditorul nu este indemnizat decât după determinarea pierderii definitive nete rezultând din sinistru. În cazul în care polița prevede condiția declarării în stare de faliment a debitorului, această formulă riscă să întârzie câteva luni plata indemizației; asigurătorul poate să consimtă în această situație plata în avans a indemnizației, care se va imputa asupra indemnizației definitive.
Obligațiile asiguratului – principala obligație a asiguratului este aceea de a plăti prima.
Prima are ca bază valoarea creditelor acoperite de societatea de asigurări. Nivelul ei variază de la o poliță la alta în funcție de caracteristicile riscului.
Asiguratul mai are și alte obligații:
să subordoneze asigurării toate obligațiile vizate de poliță, în situația unei polițe globale;
să permită asigurătorului să exercite controlul necesar asupra elementelor riscului;
să nu asigure și nici să garanteze prin altcineva procentajul descoperirii obligatorii;
să-l avertizeze pe asigurător de orice modificare a situației debitorului, de orice cerere de prelungire a scadenței sau de revizuire a condiților de plată, precum și de orice eveniment ce poate constitui amenințarea unui sinistru;
să ia măsuri eficiente pentru a evita o pierdere;
să angajeze procedura amiabilă și eventual juridică împotriva debitorului falit și să informeze asigurătorul despre evoluția urmăririi;
la cererea societății de asigurări să-i cedeze dreptul de continuare a procesului;
să remită asigurătorului suma de bani necesară pentru garantarea executării obligațiilor sale.
Sancțiuni contractuale pentru nerespectarea obligațiilor asumate:
Decăderea contractului
Suspendarea contractului
Rezilierea contractului
În caz de întârziere a efectuării declarației cifrei de afaceri, decăderea sau suspendarea contractului intervin într-un anumit termen de la punerea în întârziere a asiguratului de către asigurător.
Decăderea din beneficiul asigurării înseamnă o pierdere a dreptului la acoperirea asigurării pentru toate sinistrele născute în perioada în care nu a fost plătită prima de asigurare. Suspendarea poliței de asigurarea a creditului presupune pierderea oricărui drept la indemnizația de asigurare pentru toate operațiunile pentru care primele nu au fost plătite.
În situația de neîndeplinire a obligaților contractuale ale asiguratului și de punere a sa în întârziere de către asigurător, acesta din urmă este în drept să-i notifice asiguratului rezilierea contractului de asigurare a creditului, în plus dacă asigurătorul reușește să demonstreze frauda asiguratului în declarea cifrei de afaceri și a sinistrelor, el poate să solicite restituirea indemnizațiilor de asigurare anterioare, plătite asiguratului.
De asemenea, „el poate să invoce nulitatea poliței de asigurare a creditului atunci când se stipulează în contract ipoteza falsei declarații a asiguratului”.
Capitolul 3. Asigurări de garanții
3.1 Aspecte generale privind asigurările de garanții
Din vremuri străvechi s-au utilizat garanții în relații de afaceri, existând dovezi privind garanțiile solicitate în Roma antică pentru construcția de clădiri, diguri și drumuri.
Garanțiile personale au apărut în Europa de vest și s-au dezvoltat odată cu formarea Statelor Unite ale Americii. Cu toate că garanțiile practicate între persoane private reprezintă o practică depășită, această practică se mai găsește și în prezent, dar la o scară mult mai redusă.
Odată cu evoluția legii garanțiilor, s-au prevăzut o protecție mai mare pentru persoanele private care doreau să-și ajute rudele sau prietenii, devenind astfel garanți. Treptat garanții privați s-au unit pentru a forma instituții specializate, care în schimbul unei prime, se obligau să preia datorii sau alte obligații contractuale, în caz de neonorare a acestora.
În ceea ce privește protecția legislativă împotiva daunelor, aceasta era mult mai mică decât în cazul garanților privați, deoarece instituțiile garantate erau reprezentate de experți în domeniu.
Pe măsură ce garanții instituționalizați s-au dezvoltat, garanțiile încheiate între persoane private au început să dispară.
Garanțiile personale erau favoruri făcute rudelor și prietenilor, dacă aceste garanții erau executate puteau conduce la neînțelegeri și pierderi financiare greu de acoperit. În plus erau frecvente situațiile în care garanții nu aveau fonduri suficiente pentru a-și onora obligațiile asumate, determinând astfel serioase probleme beneficiarilor, legislația oferind o mai mare protecție garanților privați.
O altă cauză a dezvoltării instituțiilor garante în defavoarea garanților privați o constituie trecerea la economia industrializată, care era mult prea complexă și solicita fonduri mult prea mari pentru a putea fi garantată de persoane fizice. “Garanțiile emise de instituții specializate au reprezentat soluția pentru dezvoltarea giganților industriali, dând naștere unui nou tip de asigurări, asigurările de garanții”.
Obiectivul urmărit de orice mecanism de transfer al riscurilor într-o economie este de a preveni dificultățile financiare generate de evenimente aflate în afara controlului persoanei sau instituției afectate. În cazul garanțiilor, evenimentele sunt aproape întotdeauna sub controlul persoanei garantate, denumită și debitor principal.
O asigurare de garanție protejează o parte denumită beneficiar (creditor), față de care debitorul principal are o datorie.
Asigurarea de garanție este un contract încheiat între debitorul principal și garant, în baza căruia garantul va plăti, la o anumită dată, o sumă de bani unei terțe persoane (beneficiar, creditor), dacă debitorul principal nu își îndeplinește obligațiile contractuale față de acesta. Debitorul principal este primul răspunzător pentru îndeplinirea obligațiilor față de beneficiar și deține în cele mai multe cazuri, controlul asupra evenimentelor care pot provoca o daună beneficiarului, ca urmare a contractului încheiat cu acesta.
Beneficiarul (creditorul) garanției este terța parte contractantă față de care debitorul principal are o datorie. Garantul este partea care garantează îndeplinirea obligațiilor debitorului principal față de beneficiar.
Garanțiile dețin un rol important în acoperirea expunerilor la daună ale persoanelor fizice, ale persoanelor juridice sau ale instituțiilor guvernamentale.
Principalele tipuri de asigurări de garanții sunt:
Asigurările de cauțiune contractuale (în domeniul construcțiilor)
Asigurările de fidelitate (asigurări de garanție care oferă acoperire patronilor pentru actele necinste comise de angajați)
Asigurările de cauțiune non-contractuale (toate celelalte asigurări de garanție, incluzând asigurările de cauțiune pentru oficialitățile publice, sau garanțiile fiduciare; de asemenea, includ asigurările de garanție judecătorești, utilizate în procesele civile, precum și garanțiile pentru instituțiile financiare).
În situația unei asigurări de cauțiune contractuale, beneficiarul proiectului vrea să-și construiască o clădire sau să-și amenajeze un teren. În baza asigurării de garanție aferentă contractului de construcție, antreprenorul și garantul îl asigură pe beneficiarul proiectului de îndeplinirea la timp a tuturor obligațiilor antreprenorului, conform bugetului stabilit inițial.
Asigurările de fidelitate acoperă daunele provocate de persoane care dețin poziții de încredere și care comit jafuri, furturi, delapidări sau abuzuri de încredere. Patronii transferă acest risc către un garant (asigurător) care emite o asigurare de fidelitate, în baza căreia patronii vor fi despăgubiți pentru orice daună provocată ca urmare a neloialității angajaților.
Asigurările de cauțiune non-contractuale se referă la orice altă situație în care se garantează îndeplinirea unor obligații, foarte puține dintre acestea fiind de natură contractuală.
Între asigurări și garanții există o relație de complementaritate, existând multe asemănări între procedurile de subscriere și de raportare implicare. Companiile care vând ambele produse au un potențial mai mare de a rezista pe piață deoarece numeroși clienți au nevoie de asigurare, dar și de garanții.
Asemănările dintre garanții si asigurări sunt:
Asumarea riscului de către o instituție specializată
Încasarea unei prime de către subscriitor
Oferirea protecției împotriva unor eventuale daune
Definirea riscului în cadrul contractului încheiat între părți.
În cazul asigurărilor de bunuri sau răspundere civilă, riscul asigurat reprezintă producerea accidentală a unui eveniment, cum ar fi incendiul sau furtuna. În cazul garanțiilor, riscul asigurat îl reprezintă neonorarea obligațiilor asumate de către o persoană sau o instituție.
Astfel obligațiile contractuale pot fi:
Fidelitatea față de patron
Onorarea la timp a obligațiilor financiare
Îndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor oficiale
Respectarea tuturor clauzelor și scadențelor stabilite într-un contract
Plata tuturor obligațiilor rezultate ca urmare a încheierii unui contract
Respectarea tuturor prevederilor unei ordonanțe sau statut.
Asigurările sunt menite să-l protejeze pe asigurat împotriva pierderilor financiare determinate de unele evenimente nedorite. Toți asigurații plătesc prime care se adună într-un fond, urmând ca în cazul producerii daunelor, persoanele prejudiciate să primească despăgubire din acest fond, riscul individual de producere a daunelor se transferă către întreg grupul de asigurați.
Garanțiile „protejează beneficiarul (creditorul) unui contract de expunere la daună generată de neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către cealaltă parte contractantă. Pentru a se încheia o asigurare de garanție, solicitanții sunt evaluați atât din punct de vedere al capacității de rambursare a creditului și de îndeplinire a obligațiilor contractuale, cât și din punct de vedere al încrederii care li se poate acorda”.
Riscul neonorării obligațiilor contractuale revine părții garantate, care trebuie să îl despăgubească pe garant pentru orice daună pe care aceasta a suportat-o în virtutea asigurării de garanție încheiate.
Prima de asigurare percepută pentru asemenea asigurări este comparabilă cu nivelul comisioanelor bancare percepute de bănci pentru emiterea scrisorilor de garanție bancară și proporțională cu rata dobânzii practicată pe piața internă. Partea de daună suportată de asigurat este în cazul acestei polițe de 20-30 %.
Garanțiile reprezintă un tip de credit pe care garantul îl acordă debitorului principal, motiv pentru care garanțiile se aseamănă cu serviciile bancare. În situația unui credit bancar, banca percepe o dobândă și pornește de la premisa că debitorul își va achita la timp ratele și dobânzile scadente. Dacă acest lucru nu se va intâmpla, banca poate să solicite în instanță recuperarea creditului de la debitor. Beneficarul creditului bancar poate folosi banii primiți în avantajul său.
În cazul garanțiilor, debitorul principal se bucură de credibilitatea garantului, iar garantul se așteaptă ca debitorul să-și respecte obligațiile contractuale. În cazul neîndeplinirii acestor obligații, garantul are dreptul la restituiri, asemenea unei bănci.
Garanțiile reprezintă relații financiare în care riscurile acoperite sunt exprimate valoric. Deși creditele bancare acoperă multe necesități financiare și desfășoară un proces de evaluare al solicitanților similar cu cel destinat solicitanților de garanții, garanțiile reprezintă ceva mai mult decât un credit bancar, întrucât se asigură îndeplinirea tuturor obligațiilor contractuale, nu numai a celor monetare. Din această cauză, o asigurare de garanție reprezintă mai mult decât o relație de credit.
Garanțiile creează o relație specială între părțile contractante, fiind importantă înțelegerea drepturilor și obligațiilor existente între acestea.
Caracteristici ale unui contract de garanție:
Sunt implicate trei părți: debitorul principal, beneficiarul și garantul;
Debitorul principal și garantul au răspundere solidară
Este un contract de indemnizare.
O asigurare de garanție reprezintă un contract prin care debitorul principal și garantul se obligă față de beneficar la plata unei sume de bani, care să nu depășească valoarea garanției, în condițiile în care debitorul principal nu își îndeplinește obligațiile contractuale față de beneficiarul (creditorul) terța parte.
Părțile contractante:
Debitorul principal – este primul responsabil pentru îndeplinirea obligațiilor contractuale acoperite de asigurarea de garanție, în caz contrar urmând să suporte daunele materiale.
Beneficiarul – este o persoana față de care debitorul principal și garantul răspund solidar, în cazul în care obligația debitorului principal nu este îndeplinită. Răspunderea garantului față de beneficiar este limitată la valoarea garanției.
Garantul – este parte care se asociază cu debitorul principal în scopul garantării îndeplinirii obligațiilor contractuale ale acestuia față de beneficiar.
O asigurare de garanție sau un contract de garanție nu este un contract de sine stătător, ci are la bază un alt contract sau o altă obligație. O persoană încheie o asigurare de garanție la solicitarea unei alte persoane cu care a semnat un acord în care se prevede garantarea obligațiilor contractuale.
Un contract se încheie întotdeauna în ipoteza că ambele părți își vor respecta obligațiile asumate, însă a devenit o practică tot mai răspândită utilizarea unei asigurări de garanții pentru debitorul principal, emisă în favoarea beneficiarului.
Emitentul asigurării de garanție este garantul , iar asigurarea are drept suport contractul încheiat între debitorul principal și beneficiar în vederea executării unor lucrări sau prestării unor servicii.
3.2 Tipuri de asigurări de garanții
Principalele tipuri de asigurări de garanții sunt reprezentate de asigurările de cauțiune și de asigurările de fidelitate.
Asigurările de cauțiune
Figura nr.2: Asigurările de cauțiune
Sursa: Realizat de către autor
Asigurările de cauțiune contractuale „acoperă riscul neîndeplinirii unor obligații ce rezultă dintr-un contract scris.
Asigurările de cauțiune noncontractuale se referă la orice altă situație în care se garantează îndeplinirea unor obligații, foarte puține dintre acestea fiind de natură contractuală”.
Asigurările de cauțiune contractuale
Contractele care stau la baza încheierii unei asigurări de cauțiune pot fi încheiate pentru construcția unei clădiri, livrarea corespondenței, funcționarea eficientă a sistemului de electricitate sau furnizarea de combustibil pentru municipalitate.
Asigurările de cauțiune contractuale “reprezintă cea mai utilizată formă de garanție, având însă și cel mai mare potențial de risc. Cauțiunea contractual este întâlnită în domeniul construcțiilor, fiind destinată să ofere protecție beneficiarului unei lucrări în cazul unor eventuale daune generate de antreprenori prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale”.
Obligația asumată prin acest tip de garanție este obligația solidară a garantului și a antreprenorului, de a respecta obligațiile antreprenorului, în conformitate cu termenii, condițiile și specificațiile contractului, la termenul și prețul prestabilit. În caz contrar beneficiarul lucrării va primi despăgubiri pentru a-și putea finalize proiectul, dar în limita sumei asigurate de garanție.
Garanții contractuale pentru construcții:
Garanțiile pentru licitații – îl asigură pe beneficiar de faptul că cei care licitează vor încheia contractul pentru care au licitat, la prețul propus și vor pune la dispoziția beneficiarului garanțiile de bună execuție a contractului și de plată a datoriilor către subantreprenori.
Garanțiile de bună execuție a contractului – despăgubesc creditorul pentru daunele cauzate ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor către debitor, conform termenilor și condițiilor din contractul de bază.
Garanțiile pentru efectuarea plăților – se referă la plățile pe care garantul va trebui să le efectueze unor subantreprenori sau furnizori pentru remunerarea forței de muncă sau livrarea unor produse , în cazul în care antreprenorul principal al construcției refuză să realizeze aceste plăți.
Garanțiile de restituire a avansului – pot fi solicitate pentru a garanta restituirea de către debitor a sumelor pe care creditorul le-a plătit sub formă de avans pentru prestarea unor servicii sau livrarea unor produse. Pot fi solicitate împreună cu garanția de livrare a produselor sau cu garanția de bună execuție a contractului.
Garanțiile pentru asigurarea serviciilor de întreținere – pot fi solicitate în completarea proiectului de construcție pentru asigurarea protecției în cazul unei execuții defectuoase sau al utilizării unor materiale necorespunzătoare.
Asigurările de cauțiune noncontractuale
Asigurările de cauțiune noncontractuale „se referă la orice altă situație în care se garantează îndeplinirea unor obligații, foarte puține dintre acestea fiind de natură contractuală”.
Principalele tipuri de garanții necontractuale:
Garanțiile pentru obținerea de autorizații – cea mai importantă funcție a cauțiunilor pentru autorizații o reprezintă protecția oferită publicului și organismelor guvernamentale. Aceste garanții vin în completarea reglementărilor legislative prin care este protejată sănătatea și siguranța publică, oferind despăgubiri în cazul abuzurilor în folosirea autorizațiilor. De asemenea, se poate despăgubi și neplata taxelor datorate organelor de stat sau locale de către deținătorii autorizațiilor. Abuzurile se referă fie la executarea ilegală a unui act legal, fie la executarea unui act ilegal.
Garanții judecătorești – se grupează în garanții pentru părțile implicate în procese și garanții pentru custode. Garanțiile judecătorești impuse prin lege se situează pe locul doi din punct de vedere al volumului de prime încasate pentru cauțiunile noncontractuale.
Garanțiile pentru părțile implicate în proces sunt solicitate părților implicate în proces și care doresc obținerea unor despăgubiri, în condițiile în care legea prevede existența garanțiilor pentru a putea derula procesul. Aceste garanții protejează pe deținător împotriva unor eventuale daune suferite ca urmare a unei decizii judecătorești favorabile celeilalte părți implicate în proces.
Garanțiile pentru custode sunt destinate protejării persoanelor care au un interes financiar față de o anumită proprietate, în situația în care custodele acesteia produce eventuale pagube ca urmare a necinstei sau incompetenței în administrarea bunurilor. Custodele este a cea persoană de mare încredere, desemnată să administreze averea unei alte persoane care nu este în măsură să o facă.
Garanții diverse – există numeroase tipuri de garanții care nu se încadrează strict în principalele categorii de garanții consacrate. Unele dintre acestea sunt impuse prin lege, altele prin decizii ale organelor locale, iar altele sunt cerute de persoane fizice, persoane juridice, asociații sau fundații.
Tipuri de garanții diverse:
Garanții diverse impuse prin lege – există situații în care se solicită încheierea unor
asigurări de garanții care să acopere plata unor impozite datorate statului. Au o formă standardizată, iar subscriitorii solicită, de regulă un colateral de 100% din valoarea garanției sub formă de numerar sau de titluri ușor de convertit în numerar. Principalele tipuri de garanții diverse impuse prin lege sunt: garanțiile pentru plata impozitului pe case și terenuri, garanțiile pentru taxele vamale datorate dar neplătite și garanțiile pentru prelungirea perioadei de plată a impozitului.
Garanții diverse de despăgubire – în această categorie se încadrează garanțiile de
refinanțare pe care trebuie să le încheie persoanele care se ocupă de distribuirea averii unei terțe persoane absente. Astfel de situații sunt atunci când există o reglementare legală care le conferă dreptul de dispoziție față de averea persoanei absente, sau când a fost acordată o scrisoare de admininistrare a averii unei persoane considerate decedate ca urmare a dispariției acestea. Garanția de refinanțare asigură restituirea bunurilor distribuite unor terțe persoane, în condițiile în care proprietarul dispărut revine după o anumită perioadă.
Garanții solicitate de alte entități legale – în general, garanțiile diverse care nu se
încadrează strict în anumite categorii, prezintă un grad de risc ridicat și sunt destinate protejării publicului față de acele daune comise prin nerespectarea reglementărilor legale în vigoare. În baza acestor garanții se vor plăti sume de bani prestabilite, sau determinate cu ajutorul unor formule. Multe din aceste obligații de plată sunt dificil de estimat ca valoare și sunt întâlnite în special în contractele cu caracter tehnic, care sunt greu de analizat și interpretat.
Garanții financiare – asigură plata unei sume de bani, indiferent dacă aceasta este
precizată inițial sau nu. Aceste garanții sunt pentru închiriere, prin care se asigurăplata ratelor datorate și îndeplinirea altor obligații prevăzute în contractul de închiriere.
Garanții pentru documente sau titluri de valoare pierdute – atunci când o persoană
pierde un document sau un certificat, emitentul nu va oferi un duplicat decât în schimbul unei garanții de despăgubire. Aceste garanții îl asigură pe emitentul titlului că, în cazul în care va fi găsit documentul original, acesta va fi returnat garantului sau beneficiarului. Emitentul duplicatului este protejat de această garanție pe termen nelimitat, răspunderea garantului fiind permanentă.
Alte tipuri de garanții de despăgubire – o categorie de garanții relativ recent apărută
este reprezentată de garanțiile financiare pentru rambursarea creditelor, pentru plata unor prime amânate, sau pentru realizarea unor investiții eșalonate.
Garanțiile pentru depozite bancare – asigură restituirea depozitelor în cazul unui falimet bancar.
Garanțiile privind autoasigurarea de către patron a forței de muncă – prevăd obligația patronului de a-și autoasigura forța de muncă, precum și reținerea unei părți din daune.
Garanții pentru oficialitățile publice – „asigură îndeplinirea tuturor obligațiilor pe care le are o persoană publică, ce deține o poziție de încredere, precum și gestionarea corectă a fondurilor publice, conform cu cerințele legale în vigoare”.
Garanții de fidelitate și asigurări împotriva infracțiunilor
Garanțiile de fidelitate „îl protejează pe patroni împotriva neloialității angajaților. Asigurările împotriva infracțiunilor protejează proprietatea asiguratului împotriva riscului de jaf, tâlhărie sau furt. Aceste tipuri de acoperire au fost combinate într-o singură poliță, denumită poliță de asigurare împotriva infracțiunilor”,
De regulă garanțiile de fidelitate sunt denumite simplu „ garanții” deoarece există trei părți contractante: patronul (beneficiarul), angajatul (debitorul principal) si asigurătorul (garantul).
Mai recent însă, aceste contracte au fost denumite “ asigurări împotriva necinstei angajaților” deoarece acoperirea privind fidelitatea, actele de falsificare și diferite alte infracțiuni sunt incluse prin intermediul unor clause suplimentare în pachetul de asigurări de bunuri și răspundere civilă.
Solicitanții garanțiilor de fidelitate doresc mai multe tipuri acoperire, cum ar fi: acoperirea pentru necinstea angajaților și furtul titlurilor de valoare și al banilor, sau pentru daunele generate prin falsificarea cecurilor emise de asigurat.
Pentru a onora aceste cerințe au fost create polițe pachet împotriva infracțiunilor, prin care se acoperă o serie de riscuri specifice asigurărilor de bunuri și de răspundere civilă.
Tipuri de acorduri de asigurare:
Acorduri de asigurare privind neloialitatea angajaților
Acorduri de asigurare privind daunele produse banilor și titlurilor de valoare aflate în incinta unor clădiri
Acorduri de asigurare privind daunele produse banilor și titlurilor de valoare aflate în afara incintei unei clădiri
Acorduri de asigurare privind falsificarea banilor
Acorduri de asigurare privind falsificarea cecurilor
Tipuri de acoperire oferite de asigurarea împotriva infracțiunilor
Neloialitatea angajaților (varianta umbrelă) – se oferă asiguratului acoperire pentru pierdera banilor, titlurilor de valoare sau a altor bunuri ca urmare a neloialității angajaților acestuia, în limita sumei asigurate.
Neloialitatea angajaților (varianta pe bază de tabel nominal) – se oferă asiguratului acoperire pentru pierderea banilor, titlurilor de valoare sau altor bunuri ca urmare a neloialității persoanelor menționate în tabelul nominal, sau a persoanelor care îndeplinesc sarcinile specifice posturilor menționate în tabel.
Furt, dispariție și distrugere – acest tip de acoperire include cazuri de furt al banilor sau al titlurilor de valoare de către alte persoane decât angajații asiguratului, cazurile de dispariție sau distrugere a banilor și a titlurilor de valoare. Se acoperă pierderea sau avarierea bunurilor asigurate ca urmare directă a producerii riscurilor acoperite.
Asigurarea seifurilor – se acoperă daunele produse titlurilor de valoare sau bunurilor aflate în seifuri.
Asigurarea titlurilor de valoare depozitate la terțe persoane –se oferă acoperire persoanelor al căror titluri de valoare se află în custodia unor organisme guvernamentale sau a unor brokeri.
Frauda prin calculator – acest tip de acoperire se referă la daunele produse banilor, titlurilor de valoare sau altor bunuri ca urmare a unor fraude comise prin calculator.
Frauda prin calculator include furtul bunurilor aflate în interiorul unei clădiri către o persoană sau un loc situat în exteriorul acelei clădiri.
3.3 Subscrierea asigurărilor de garanții
Subscrierea asigurărilor de garanții a devenit o activitate de o importanță vitală pentru
antreprenorii implicați în domeniul public, dar și pentru cei din domeniul privat.
Principalul sistem de distribuție prin care garanțiile ajung la solicitanți este reprezentat de agenții și brokerii de asigurări. Doar un număr mai restrâns de companii practică subscrierea directă a acestor tipuri de asigurări, caz în care subscriitotii sunt angajați ai companiei și nu agenți de asigurare independenți. În acest caz, asigurătorii subscriu asigurări auto, asigurări de viață sau de locuințe, oferind în plus și posibilitatea încheierii unor acorduri care să includă și riscuri specifice asigurărilor de garanții.
Există și unele companii de asigurare care nu subscriu asigurări de garanții, dar dețin rolul de reasigurători pentru unele tipuri de garanții de fidelitate sau de cauțiune.
Principalele categorii de distribuitori ai asigurărilor de garanții sunt agenții de asigurare, brokerii și consilierii financiari.
Agenții – intermediari care reprezintă compania de asigurări și care sunt autorizați să încheie asigurări în conformitate cu procedurile de subscriere ale companiei.
Brokerii – reprezintă interesele clienților și sunt autorizați să încheie asigurări pentru mai multe societăți de asigurare.
Consilierii financiari – „sunt persoane care lucreză în cadrul unei agenții de asigurări sau de brokeraj în asigurări și care se ocupă cu oferirea de servicii financiare. Consilierul financiar poate fi un broker sau un agent de asigurări, care este remunerat pe bază de comision, sau poate fi un angajat al agenției care primește un salariu fix. În majoritatea cazurilor subscrierea garanțiilor necesită sfatul unor experți. Deși consilierii financiari nu subscriu zilnic garanții, aceștia trebuie să dețină un anumit nivel de cunoștințe, pentru a putea oferi servicii complete solicitanților de asigurări”.
În activitatea de vânzare a asigurărilor și a garanțiilor, este esențială stabilirea de către consilieri a cât mai multor contacte, pentru a putea identifica potențialii clienții care desfășoară activități ce necesită obținerea unei garanții.
O modalitate de a pătrunde pe piața asigurărilor de garanții este prin intermediul altor tipuri de asigurări.
O altă modalitate de a câștiga noi clienți este prin stabilirea unor contacte cu subantreprenorii deținătorilor de garanții.
De asemenea există situații în care deținătorii de garanții doresc să renunțe la societatea de garantare sau la agenții cu care lucrează. Unul dintre motive îl poate reprezenta mutarea sediul unui client care fi nevoit să parcurgă o distanță foarte mare pentru a obține o garanție. Un alt motiv s-ar putea datora faptul că un client a fost supus unor presiuni politice pentru a încheia o asigurare de garanție, pentru ca ulterior să dorească să renunțe la agentul cu care a lucrat. Este posibil și ca deținătorul unei garanții să fie nemulțumit de serviciile primite din partea agentului sau a companiei cu care lucrează.
O sursă de referință foarte bună o reprezintă contabilii, precum și persoanele care fac parte din diverse cluburi de afaceri.
Creditul acordat solicitanților de garanții oferă, în primul rând o evaluare a beneficiarilor de proiecte și a antreprenorilor prin intermediul garanțiilor contractuale. Atunci când subscriitorul are convingerea că antreprenorul își va onora obligațiile contractuale, acceptă subscrierea garanției de bună execuție a contractului. Această garanție se bazează pe buna credință a antreprenorului și pe creditul acordat acestuia de către garant. De regulă garantul este doar parțial acoperit sau chiar neacoperit.
De aceea subscriitorul garanției trebuie să analizeze cu atenție relațiile de afaceri, situația financiară și credibilitatea pe piață a solicitanților de garanții. În acest scop societățile de garantare se bazează în mare parte pe consilierii financiari în activitatea de colectare și evaluarea acestor informații, deoarece aceștia dețin atribuțiile de evaluare a solicitanților de garanții.
Subscrierea garanțiilor noncontractuale
Garanțiile noncontractuale dețin aproximativ o treime din piața asigurărilor de garanții, diferența de două treimi fiind reprezentată de garanțiile contractuale (pentru industria de construcții).
Subscrierea garanțiilor pentru obținerea de autorizații și a garanțiilor diverse
Garanțiile diverse și garanțiile pentru obținerea de autorizații reprezintă produse complementare față de asigurările de răspundere civilă de bunuri sau maritime.
Încheierea acestor garanții se face, de regulă în baza unor prevederi legale, pentru a exista siguranța că debitorii respectă legislația din domeniul în care activează și îndeplinesc un minimum de responsabilitate financiară. În condițiile în care majoritatea celor care dețin autorizații respectă legea, riscul de credit al acestor garanții este foarte mic, iar standardele de subscriere sunt foarte permisive. De regulă, societățile de garantare reticente față de acceptarea acelor clienți care se confruntă cu dificultăți financiare evidente sau care sunt recunoscuți pentru lipsa lor de caracter.
După ce obțin confirmarea subscriitorilor de garanții privind disponibilitatea garanțiilor, intermediarii trebuie să înceapă activitatea de promovare a acestora în fața clienților actuali și a cunoscuților lor.
Primele de asigurare nu sunt foarte mari, deoarece sumele asigurate sunt, de asemenea reduse ca valoare. Cu toate acestea, consilierii financiari pot fi avantajați în cazul încheierii sau menținerii altor tipuri de asigurări de către deținători de garanții.
Subscrierea garanțiilor pentru organele judecătorești
Garanțiile pentru părțile implicate în proces – sunt subscrise în funcție de tipul serviciului solicitat și de capacitatea financiară a debitorului .
Garanțiile pentru custode sunt încheiate de regulă prin intermediul avocaților specializați în succesiuni care cunosc mai bine nevoile de informații ale companiilor de garantare. În condițiile în care subscrierea garanțiilor pentru custode se realizează în funcție de reputația și caracterul avocatului care intermediază obținerea garanției, agenții și companiile de garantare selectează doar avocații care prezintă încredere.
Subscrierea garanțiilor financiare
Majoritatea garanțiilor financiare sunt subscrise de societățile specializate în aceste tipuri de garanții și acoperă de regulă valoarea principalului și a dobânzilor pentru obligațiunile municipale. Prin urmare garanția emisă de garant permite deținătorului obligațiunii municipalității ci și pe cea a garantului.
Politicile de subscriere ale subscriitorilor specializați în garantarea obligațiunilor municipale sunt foarte stricte.
Majoritatea acestor garanții sunt subscrise direct de către bănci, iar comisioanele plătite agenților sunt foarte mici (5 – 10 %). De cele mai multe ori agenții sunt nevoiți să negocieze anumite comisioane cu municipalitatea și cu băncile care subscriu astfel de garanții.
Garanțiile diverse financiare sunt subscrise de societățile de garantare standard doar pentru debitorii cu o mare credibilitate financiară și pe termen de maxim trei ani. Aceste tipuri de garanții sunt subscrise de regulă pentru clienții actuali care dețin asigurări de bunuri și răspundere civilă.
3.4 Stabilirea cotațiilor de prima pentru asigurările de garanții
O companie de asigurări subscrie și emite polițe pentru persoanele fizice sau juridice care solicită obținerea protecției prin asigurare și își asumă obligația de a plăti primele de asigurare. Primele de asigurare compensează societatea de asigurare pentru riscul asumat prin subscrierea polițelor de asigurare, astfel încât să se acopere daunele și cheltuielile înregistrate și să se obțină și o marjă de profit .
Garantul emite o garanție unui debitor, care își asumă obligația de a plăti prima de asigurare. Garanția îi permite debitorului să obțină un drept sau un privilegiu, astfel încât se poate spune că prima de asigurare este plătită pentru folosirea numelui și creditului companiei. Garanția reprezintă scrisoarea de indemnizare a beneficiarului pentru daunele înregistrate ca urmare a neplății de către debitor a datoriilor scadente. O parte din prima de asigurare este destinată plății eventualelor despăgubiri, iar restul primei acoperă cheltuielile de subscriere și emitere a garanției.
Asigurările funcționeză în baza principiului general conform căruia, subscrierea unui număr mare de riscuri similare, este posibil să se acumuleze suficiente fonduri pentru a putea finanța daunele care pot apărea.
Dacă sunt determinate corespunzător cotele de primă, vor rămâne suficiente fonduri după acoperirea cheltuielilor, pentru a se onora și plata despăgubirilor. În caz contrar, cotele de primă vor fi majorate. Garantul trebuie să acopere sumele restante pe care debitorul nu le plătește beneficiarului. Dacă deținătorii garanțiilor ar porni de la ipoteza că obligațiile de plată vor fi preluate de către garanții, primele de asigurare ar fi mult mai mari.
Cotele de primă aferente asigurărilor sunt determinate în funcție de volumul daunelor înregistrate într-o anumită perioadă și de numărul de polițe estimate a se încheiea. În cazul garanțiilor însă, dacă primele ar fi determinate doar în funcție de volumul despăgubirilor , ar exista mai puține stimulente pentru aplicarea principiilor de subscriere.
Consecința ar reprezenta-o un ciclu constant de creșteri ale cotelor de primă, ca urmare a practicilor de subscriere neadecvate, ciclul oprindu-se doar atunci când nivelul primelor ar fi atât de ridicat, încât produsul să nu se mai poată vinde.
Chiar dacă numărul garanțiilor care sunt executate anual este destul de mare, volumul primelor încasate pentru asigurările de garanții deține doar o mică parte din piața asigurărilor. Având în vedere numărul mic de garanții emise, este foarte greu să se aplice legea numerelor mari, dacă nu chiar imopsibil.
Specificitatea cotării garanțiilor este reflectată diferit e companiile de garantare, de legislație în vigoare și de factorii de piață care afectează companiile de garantare.
Opinii al garanților privind stabilirea cotațiilor de primă
Așa cum reiese din tabelele de prime elaborate de societățile de garantare, există o mare diversitate a cotațiilor practicate pe piață. Unele societăți au adoptat cotațiile impuse de asociații ale companiilor de garantare, dar majoritatea folosesc propriile cotații de primă.
În cazul garanțiilor contractuale numeroase companii de garantare practică două tipuri de cotații și anume:
Cote de primă standard
Cote de primă preferențiale, pentru clienții care dețin o situație financiară mai bună
Stabilirea cotelor de primă pentru garanții are în vedere următoarele aspecte:
Cotele de primă – „reprezintă un factor foarte important în subscrierea asigurărilor de răspundere civilă, dar în cazul garanțiilor nu trebuie să dețină o pondere foarte mare, deoarece principalul factor în stabilirea primelor îl reprezintă evaluarea solicitanților”.
Fiecare companie își determină cotele de primă în așa fel încât să se acopere cheltuielile cu evaluarea clienților, cheltuielile de exploatare, cheltuielile cu comisioanele intermediarilor și cu primele de reasigurare;
În stabilirea cotelor de primă trebuie să se țină seama de costul daunelor, în acest scop acordându-se atenție capitalului financiar, experienței debitorului, precum și posibilității de utilizare a activelor folosite drept colateral în vederea recuperării despăgubirilor plătite de garant.
Pe lângă aceste considerente de bază, se mai pot adăuga și alte câteva aspecte:
Cotele de primă trebuie să țină seama de inflație, conflictele pe piața de muncă, presiunile sociale, legea falimentului, probleme legate de mediu, insuficența personalului de subscriere precum și de costurile neprevăzute. Toate acestea vor contribui la creșterea cotelor de primă, pentru a putea fi acoperit costul daunelor.
Cotele de primă sunt necorespunzătoare, marjele de profit sunt limitate, iar cheltuielile generale continuă să crească.
În vederea angajării și pregătirii unui personal de specialitate și pentru achiziționarea unor sisteme automatizate costisitoare, este necesară existența unui potențial foarte mare de obținere a profitului.
Procedurile de subscriere foarte riguroase nu pot elimina potențialul de daune în cazul unor asigurări care oferă comisioane foarte mari.
În plus față de existența unor practici de subscriere foarte stricte, este necesară și o creștere a cotelor de primă.
Concluzia care se desprinde din această varietate de opinii este următoarea: garanțiile sunt subscrise pornind de la ipoteza că nu se vor înregistra daune, deși anumiți factori care nu se află sub controlul subscriitorului influențează poziția de garant. Dacă daunele depășesc veniturile obținute, cotele de primă trebuie să crească. Cu toate acestea cotele de primă nu reflectă doar daunele, iar daunele nu trebuie să dicteze prețuri.
Rolul legislației
Toate companiile de cotare a garanțiilor trebuie să respecte prevederile legislative, care urmăresc să împiedice stabilirea unor cote de primă excesive, insuficiente sau discriminatorii. Există o mare presiune din partea clienților asupra legiuitorilor pentru a lua o poziție față de stabilirea cotelor de primă în funcție de cheltuielile și profitul previzionate. În aceste condiții companiile de garantare au ajuns la concluzia că este mult mai indicat să utilizeze costul daunelor în stabilirea cotațiilor.
Modul de stabilire a cotațiilor de primă pentru garanții este similar cu cel valabil în asigurări, urmărind de regulă, una dintre următoarele variante:
Unele state impun obligativitatea comunicării cotelor de primă, autorității de supraveghere din domeniu, înainte de a fi utilizate.
Alte state permit utilizarea anumitor cote de primă înainte de a fi comunicate autorității de supraveghere.
Majoritatea statelor impun obținerea aprobării pentru orice cotă de primă practicată, procedură care este foarte costisitoare și de durată.
Metoda cel mai puțin utilizată este concurența deschisă, societățile de garantare pot utiliza orice cote de primă, atât timp cât autoritatea de supraveghere nu are rezerve față de corectitudinea acestora.
Pentru împiedicarea practicării unor cote de primă inadecvate, legislația prevede să se țină seama și de:
Experiența de daune în interiorul și în afara țării
Riscurile catastrofice
Marja de profit din activitatea de subscriere
Dividende
Depozitele de economii restituite asiguraților
Cheltuielile înregistrate anterior și estimate pentru viitor
Orice alte aspecte impuse de legislația în vigoare.
Orientarea către metoda costului daunelor
Motivul pentru care garanții s-au orientat către metoda costului daunelor, renunțând la metoda primelor brute, îl reprezintă faptul că „prin comunicarea primelor brute de către asociațiile de avizare a cotelor de primă se diminuează concurența”.
Primele trebuie să fie suficient de mari pentru a acoperi costul daunelor, cheltuielile de soluționare a daunelor, cheltuielile de exploatare și marja de profit. De regulă, în industria asigurărilor primele brute comunicate de asociațiile de avizare a cotelor de primă iau în calcul toate aceste tipuri de cheltuieli. În cazul metodei costului daunelor , primele iau în calcul doar cheltuielile cu soluționarea daunelor. Costul daunelor poate fi estimat în baza istoricului daunelor sau pe baza previziunilor viitoare.
Deoarece costul daunelor nu include nici o previziune pentru cheltuielile de exploatare sau pentru profit, acestea trebuie să fie majorate pentru a se obține primele brute. Fiecare companie trebuie să își determine marja de profit pe care dorește să o obțină și să adauge o sumă corespunzătoare la costul daunelor. Foarte frecvent societățile de garantare folosesc multiplicatori ai costului daunelor, pentru a obține primele brute.
Costul administrativ al gestionării polițelor este același indiferent de valoarea garanției emise deținând însă o pondere mai mare din primele brute în cazul primelor mai mici.
De-a lungul timpului, companiile de garantare au stabilit diverse limite minime ale primelor subscrise, astfel încât să poată fi acoperite costurile administrative. Diferențele dintre primele minime practicate de companiile de garantare reflectă diversitatea strategiilor de marketing.
Forumula de determinare a cotațiilor pentru asigurările de garanții
În cazul asigurărilor, autoritatea de supraveghere a pieței preferă stabilirea cotațiilor cu ajutorul unor formule, deoarece este o metodă mai ușor de înțeles. Cu toate acestea , în cazul garanțiilor este mai dificilă aplicarea unei formule, deoarece ciclul activității de subscriere nu poate fi previzionat, iar autoritatea de supraveghere este răspunzătoare pentru corectitudinea determinării cotelor de primă.
Datorită fluctuațiilor foarte mari ale activității companiilor de garantare și schimbărilor imprevizibile ale condițiilor economice, garanții nu se pot baza doar pe formule în stabilirea cotelor de primă, formulele reprezentând doar estimări utile societăților de garantare.
În locul formulelor matematice, penrtu stabilirea cotațiilor aferente garanțiilor, societățile de garantare folosesc standarde, care sunt mai dificil de interpretat și aplicat decât formulele de calcul.
Provocarea de a determina o formulă de cotare se confruntă cu numeroase dificultăți. Probleme legate de volum, credibilitate, condiții economice, restricții legale, modificări legislative, riscul de credit, natura și valoarea serviciilor, precum și cele legate de clasificarea garanțiilor sunt unice și extrem de complexe. Cotele de primă aferente garanțiilor nu sunt determinate actuarial. Daunele nu sunt anticipate, iar atunci când se produc, generează efecte considerabile asupra surplusului și fondurilor genereale ale garantului, fiind de regulă mai mari decât volumul de prime încasate de garant. Pentru determinarea formulei de calcul actuariale nu este suficientă luarea în calcul a volumului de prime și a numărului de polițe, întrucât acestea sunt relativ mici.
Stabilirea cotelor de primă trebuie să fie cât mai corect realizată pentru a putea evalua capacitatea de subscriere a anumitor tipuri de garanții, precum și capitalul necesar companiei de garantare și de reasigurare.
În cadrul mecanismului de stabilire a cotelor de primă există convingerea că este necesară reevaluarea cheltuielilor de achiziție. În măsura în care este redus comisionul cuvenit agenților de asigurare, profitul aferent companiei de garantare va crește fără a se produce o majorare a cotelor de primă.
Cotele de primă aferente garanțiilor țin seama de o serie de factori cum ar fi imposibilitatea rezilierii garanțiilor emise precum și de:
Factori de cost – primele aferente garanțiilor trebuie să fie suficient de mari, pentru a acoperi cheltuielile, comisioanele, impozitele, costul reasigurării, etc. Din această cauză ponderea cheltuielilor în valoare absolută a primelor pentru garanții este mai mare decât în cazul asigurărilor.
Factorii de risc – garanțiile sunt expuse unor daune mari și imprevizibile, în condițiile unui istoric al daunelor foarte variat. ( condițiile economice, presiunile sociale, mărimea creditului, etc.)
Factorii de cost ai daunelor și subscrierii – primele de asigurare trebuie să poată acoperi costul daunelor și să permită obținerea unui anumit profit din activitatea de subscriere.
Un alt factor important în stabilirea cotațiilor de primă îl reprezintă colaterelul pus la dispoziția garantului, care determină o reducere a cotațiilor de primă în cazul garanțiilor pentru părțile implicate în procese civile.
Revizuirea cotelor de primă este realizată periodic pe tipuri de garanții.
Factorul care va determina dacă sunt sau nu bine determinate cotele de primă stabilite de o companie de garantare, sau dacă trendurile utilizate sunt corecte este factorul timp.
Este destul de improbabil ca industria garanțiilor să revină la procedurile de cotare folosite în perioada de început, când autoritatea de supraveghere era preocupată de stabilirea unor cote de primă care să asigure solvabiltatea societăților de garantare, în timp ce în prezent se urmărește mai ales, reducerea cotelor de primă în favoarea clienților.
3.5 Proceduri de despăgubire specifice asigurărilor de garanții
Persoanele desemnate să se ocupe cu rezolvarea cazurilor de despăgubire pot fi avocați, inspectori de daună, sau pot purta diverse alte titluri. Sarcina lor constă în strângerea de informații despre prejudiciul produs, analizarea amănunțită , luarea deciziilor cu privire la acordarea/neacordarea de despăgubiri și la valoarea acestora , și cu privire la recuperearea sumelor de la cei vinovați de producerea pagubei.
După cum se cunoaște riscurile diferă în funcție de tipul asigurării de garanție: de cauțiune contractuală, non-contractuală, sau de fidelitate. De aceea cererile de despăgubire referitoare la aceste tipuri de asigurări vor prezenta caracteristici proprii.
Cereri de despăgubire pentru asigurări de cauțiune non-contractuale
Cererile de despăgubire în cazul acestor asigurări rezultă, în principal, din încălcarea unor înțelegeri prestabilite între părți, dar care nu au la bază un contract. Circumstanțele producerii evenimentului asigurat rămân nemodificate în timp sunt „statice” în sensul că evenimentele viitoare care pot apărea, precum și atitudinea adoptată de asigurat (debitor) vis-a-vis de contractul încheiat cu creditorul său, influiențează foarte puțin sau chiar deloc, răspunderea asiguratului. Solicitările de despăgubire nu presupun deci, deobicei, creșterea responsabilității asigurătorului în timp.
Cereri de despăgubire pentru asigurări de fidelitate
Ca și cererile de despăgubire pentru asigurările de cauțiune non-contractuale, revendicările de daună pentru asigurările de fidelitate rezultă din cauze relative “statice”. Aceasta înseamnă că, de exemplu o cerere de despăgubire referitoare la o pagubă produsă prin delapidare de fonduri, de către un angajat al asiguratului, se bazează pe un fapt care nu se mai schimbă din momentul în care s-a produs. Caracterul relative static al cererilor de despăgubire pentru asigurările de fidelitate nu înseamnă însă că circumstanțele nu se vor modifica niciodată și că orice întârziere din partea asigurătorului nu va produce efecte. În momentul în care asiguratul înștiințează cu privire la descoperirea unui prejudiciu, poate nu cunoaște valoare finală acestuia, iar o anchetă efectuată de asigurător, cât mai repede posibil, ar putea conduce la clarificarea situației.
Notificarea prompt a prejudiciului de către asigurat și investigația demarată imediat de asigurător cu privire la circumstanțele producerii repectivului prejudiciu pot fi elemente foarte importante pentru stabilirea răspunderii asigurătorului, a cauzei prejudiciului și pentru luarea de către asigurat a unor măsuri de minimizare a pagubelor.
Există două opinii cu privire la succesiunea etapelor în procedura de soluționare a daunelor în cazul asigurărilor de fidelitate:
Asiguratul trebuie să facă dovada producerii prejudiciului, iar apoi asigurătorul demarează investigațiile;
Asigurătorul poate începe investigațiile cu privire la prejudicial produs, înainte ca asiguratul să furnizeze procesul verbal constatator al daunei.
Asigurătorul optează pentru a doua variantă și începe cercetările înainte de primirea procesului verbal constatator al daunei de la asigurat riscă să facă o derogare de la condițiile contractului de asigurare, asumându-și sarcina asiguratului de a furniza dovada producerii prejudiciului și expunându-se la o acțiune defăimătoare.
Cereri de despăgubire în cazul asigurărilor de cauțiune contractuale
Cererile de despăgubire în cazul acestor asigurări depind de un număr mai mare de variabile decât cele rezultând dintr-o asigurare de cauțiune non-contractuală sau de fidelitate.
Cererile de despăgubire în cazul asigurărilor de cauțiune contractual pot genera o serie de obligații suplimentare pentru asigurător: costurile material și salariale ale subantreprenorilor pot crește, pot apărea situații neprevăzute, etc. Asigurătorul trebuie “să răspundă în mod prompt și eficient cererilor de despăgubire, pentru a nu se expune pericolului de a despăgubi daune și mai mari. Asigurarea de cauțiune contractual pentru antreprenori nu este constantă în timp”.
În cazul unei cereri de despăgubire pentru asigurarea de cauțiune contractuală asigurătorul trebuie să dea dovadă și de o bună flexibilitate și adaptare la situații în schimbare.
O altă diferență între modul de soluționare a cererilor de despăgubire în cazul celor trei tipuri de asigurări de garanție se referă la numărul surselor de informații în legătură cu dauna, pe care le pot folosi asigurătorii.
În cazul asigurării de fidelitate, asiguratul deține cele mai multe, poate chiar toate informațiile de care asigurătorul are nevoie pentru a-și stabilii limita răspunderii. Pentru acest tip de asigurare de garanție asigurătorul de bazează în principal pe asigurat pentru strângerea datelor și dovezilor cu privire la dauna produsă.
O procedură similar se aplică pentru asigurările non-contractuale, deși în general dovedirea daunelor pentru acestea se face mult mai ușor decât pentru asigurările de fidelitate.
De exemplu vina unui debitor care nu și-a îndeplinit obligațiile asumate față de o terță persoană, este mai ușor de dovedit decât cea a unui angajat care a comis o infracțiune în dauna angajatorului său (a asiguratului).
În cazul asigurărilor de cauțiune contractual, asigurătorul dispune de un număr mare de surse de informațiiși este pregătit să acționeze în orice moment. Mulți asigurători folosesc în acest caz, surse de informții externe pentru a soluționa cererile de daună.
Indiferent dacă asigurătorul trebuie să soluționeze o cerere de despăgubire rezultată dintr-o asigurare de cauțiune contractual, non-contractuală sau de fidelitate , el trebuie să respecte obiectivele general valabile ale procesului de soluționare a daunelor și să adere la toate standardele profesionale în domeniu.
Deși modul de abordare a cererilor de despăgubire variază de la o companie de asigurare la alta, obiectivul principal al oricărui department de despăgubire este de a rezolva solicitările de daună în mod prompt și corect, în conformitate cu obligațiile contractuale.
Pentru a menține o relație armonioasă cu clienții lor asigurătorii încearcă să realizeze următoarele obiective:
Orientarea spre oferirea de servicii de calitate
Crearea unei reputații de bun platnic al despăgubirilor, dacă acestea se încadrează în condițiile contractuale;
Dorința de a reduce la minimum reclamațiile din partea clienților;
Dorința de a se conforma prevederilor legale;
Dorința de a crește productivitatea ;
Încercarea de a descentraliza pe cât posibil activitatea de despăgubire.
Procesul de soluționare a solicitărilor de despăgubire în cazul asigurărilor de garanții
Din momentul în care o cerere de despăgubire este remisă asigurătorului, acesta trebuie să demareze acțiunile de soluționare a acesteia în conformitate cu obligațiile asumate prin contractul de asigurare.
Procesul de soluționare a cererilor de despăgubire presupune patru etape principale:
Determinarea existenței/inexistenței și a valorii obligațiilor asigurătorului, decurgând din contractual de asigurare;
Strângerea tuturor informațiilor disponibile în legătură cu prejudiciul produs;
Evaluarea tuturor recuperărilor posibile;
Corelarea cu prevederile legale.
Acordarea despăgubirilor
Pentru a fi considerată îndreptățită și a da naștere obligației de despăgubire din partea asigurătorului, cererea de despăgubire trebuie să indeplinească următoarele condiții:
Să demonstreze că reclamantul avea dreptul de a o înainta asigurătorului spre soluționare;
Să stabilească dacă reclamantul a suferit deja o pagubă sau are motive să se aștepte la producerea unei pagube în curând;
Să specifice contractul de asigurare de garanție în baza căruia se solicită despăgubirea;
Să arate că debitorul asigurat nu și-a îndeplinit obligațiile față de creditorul său sau că asiguratul a suferit o pagubă acoperibilă prin asigurare și să prezinte o valoare estimativă a pagubei suferite.
Pentru a determina dacă cererea de despăgubire se încadrează în condițiile de mai sus, trebuie urmărite și analizate îndeaproape toate informațiile culese și stabilită veridicitatea celor declarate în cererea de despăgubire.
Punctul de plecare în procesul de culegere de informații îl constituie procesul verbal constatator al daunei, furnizată de reclamant. Acestuia îi revine sarcina de a proba cele declarate și de a face dovada dreptului de a solicita despăgubirea. Asigurătorul poate cere informații suplimentare de la reclamant, dar îl poate chestiona și pe debitor în legătură cu poziția sa față de cererea de despăgubire. Debitorul are dreptul de acces la toate informațiile pe care reclamantul le oferă asigurătorului.
Motive de refuz la plata despăgubirii
Contractul de asigurare nu acoperă paguba reclamată sau acesta se înscrie la capitolul de excluderi;
Reclamantul nu a respectat termenul prevăzut în contractul de asigurare pentru a trimite anunțul de daună;
Există unele prevederi contractuale sau legale care fac imposibilă acordarea despăgubirii;
Reclamantul nu și-a respectat în totlaitate obligațiile față de debitor.
Capitolul 4. Studiu de caz privind asigurările de credite și garanții
În acest studiu de caz mi-am propus să analizez următorii indicatori:
Prime brute subscrise
Idemnizații brute plătite
Rata daunei
Gradul de penetrare a asigurărilor în PIB
Densitatea asigurărilor
Tabel 1. Prime brute subscrise pentru asigurări de credite (lei)
Sursa: http://www.asfromania.ro/index.php/publicatii/rapoarte-anuale/rapoarte-anuale
În anul 2012, patru societăți au înregistrat creșteri față de 2011, în timp ce alte trei societăți au fost pe minus la prime brute subscrise pentru asigurările de credite.
Tabel 2. Prime brute subscrise pentru asigurări de garanții (lei)
Sursa: http://www.asfromania.ro/index.php/publicatii/rapoarte-anuale/rapoarte-anuale
Primele brute subscrise pentru asigurările de garanții au crescut în 2012 față de anul 2010. Societatea Astra SA, în anul 2012 înregistrează o creștere a primelor brute subscrise în valoare de 31.145.890 lei.
Tabel 3. Indemnizații brute plătite pentru asigurări de credite (lei)
Sursa: http://www.asfromania.ro/index.php/publicatii/rapoarte-anuale/rapoarte-anuale
În anul 2010 societatea Garanta Asigurări SA, are de plătit indemnizații brute de 61.025.159 lei pentru asigurările de credite.
Tabel 4. Indemnizații brute plătite pentru asigurări de garanții (lei)
Sursa: http://www.asfromania.ro/index.php/publicatii/rapoarte-anuale/rapoarte-anuale
În cazul societăților analizate indemizațiile brute plătite pentru asigurările de garanții, au crescut în 2012 cu 6.771.938 lei față de anul 2010.
Tabel 5. Rata daunei pentru asigurări de credite
Sursa: Realizat de autor cu ajutorul datelor de pe site-ul http://www.asfromania.ro/index.php/publicatii/rapoarte-anuale/rapoarte-anuale
În anul 2011 societatea Carpatica Asig SA, a întregistrat un nivel al ratei daunei foarte ridicate de 921,69%, situația financiară a societăți fiind una nefavorabilă.
Tabel 6. Rata daunei pentru asigurări de garanții
Sursa: Realizat de către autor cu ajutorul datelor de pe site-ul http://www.asfromania.ro/index.php/publicatii/rapoarte-anuale/rapoarte-anuale
În perioada analizată 2010-2012 nivelu ratei daunei, înregistrează valori în scădere, cea ce indică o situație financiară a societăților de asigurare mai favorabilă.
Tabel 7. Populația României
Sursa:http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&language=en&pcode=tps00001&tableSelection=1&footnotes=yes&labeling=labels&plugin=1
Tabel 8. Prime brute subscrise pe clasa de asigurări generale (lei)
Sursa: http://www.asfromania.ro/index.php/publicatii/rapoarte-anuale/rapoarte-anuale
Tabel 9. PIB-ul României în USD/LEI
Sursa: http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.CD
Tabel 10. Curs valutar (2010 – 2012)
Sursa: http://www.cursbnr.ro/arhiva-curs-bnr
Tabel 11. Evoluția gradului de penetrare și densitatea asigurărilor generale
Sursa: Realizat de către autor cu ajutorul datelor din tabele 7,8,9,10
Analizând gradul de penetrare al asigurărilor, exprimat ca raport între prime brute subscrise și PIB, se constată că în anul 2012, acest indicator era 1,08%, înregistrând o ușoară scădere față de nivelu anului 2010.
În anul 2012 densitatea totală a asigurărilor generale era de 327,17 înregistrând o ușoară creștere față de anul 2011.
Previziuni
Pe baza indicatorilor analizați am realizat următoarele previziuni:
Graficul nr. 1. Prime brute subscrise pentru asigurări de credite (lei)
Sursa: Realizate de către autor cu ajutorul datelor din tabelul 1
În urma graficului analizat putem observa că în anul 2014, societatea Credit Europe Asigurări-Reasigurări SA v-a fi pe minus la prime brute subscrise pentru asigurarile de credit.
Graficul nr. 2. Prime brute subscrise pentru asigurări de garanții (lei)
Sursa: Realizat de către autor cu ajutorul datelor din tabelul 2
Se preconizează că în anul 2014, societatea Astra SA v-a subscrie prime brute pentru asigurările de garanții în valoare de 62.542.804 lei
Graficul nr.3. Indemnizații brute plătite pentru asigurări de credite (lei)
Sursa: Realizat de către autor cu ajutorul datelor din tabelul 3
În acest caz putem observa că pentru toate cele trei societăți analizate, se preconizează o scădere a indeminzațiilor brute plătite pentru asigurările de credite.
Graficul nr. 4. Idemnizații brute plătite pentru asigurări de garanții (lei)
Sursa: Realizat de către autor cu ajutorul datelor din tabelul 4
În urma analizări graficului putem observa că în anul 2014 societatea City Insurance SA v-a înregistra o creștere a indemnizațiilor brute plătite pentru asigurările de garanții, de la suma de 7.527.746 lei în 2013 la suma de 10.257.178 lei în 2014.
Graficul nr.5. Rata daunei pentru asigurări de credite
Sursa: Realizat de către autor cu ajutorul datelor din tabelul 5
Nivelul ratei daunei pentru asigurările de credite, în cazul societății Credit Europe Asigurări-Reasigurări SA înregistrează valori în creștere, aspect nefavorabil pentru situația financiară a societății.
Graficul nr.6. Rata daunei pentru asigurări de garanții
Sursa: Realizat de către autor cu ajutorul datelor din tabelul 6
Nivelul ratei daunei pentru asigurările de credite, în cazul societății City Insurance SA înregistrează valori în creștere, aspect nefavorabil pentru situația financiară a societății.
Graficul nr.7. Densitatea asigurărilor generale
Sursa: Realizat de către autor cu ajutorul datelor din tabelul 11
Densitatea asigurărilor generale v-a înregistra în anul 2014 o creștere cu 50, 62 lei/ loc.
Graficul nr.8. Gradul de penetrare a asigurărilor în PIB
Sursa: Realizat de către autor cu ajutorul datelor din tabelul 11
Se constată că anul 2014, acest indicator v-a înregistra o scădere față de anul anterior.
Concluzii
În urma încheierii unei asigurări de credite sau de garanții, asiguratul beneficiază de consiliere profesionistă, de transferare a riscului în seama asigurătorului, de prevenire a lipsei de lichiditate și de creștere a probabilității de finalizare a unui proiect.
În urma analizei realizate densitatea totală a asigurărilor generale a crescut în anul 2012 cu 19,98 lei/locuitor față de 2011. Această situație fiind caracterizată de intrarea pe piața românească a unor firme de asigurări cu capital străin, în paralel cu adaptarea legislației românești, la cerințele europene care contribuie în mod favorabil la evoluția asigurărilor din România.
Rata daunei a crescut la majoritatea societăților analizate cea ce indică o situație financiară a asigurătorului nefavorabilă.
În cazul societăților de asigurări de credite primele brute subcrise au scăzut în 2012 față de 2010.
Dezvoltarea asigurării creditului, atât pe plan intern, cât și în relațiile internaționale, impune existența unor baze juridice solide. În prezent natura juridică a asigurării creditului este controversată, doctrina și jurisprudența exprimând frecvente îndoieli în acest sens. Pe de altă parte legislația asigurărilor este ezitantă atunci când este vorba despre reglementarea sectorului asigurării creditului.
Obiecțiunile ridicate de jurisprudență și de doctrină împotriva naturii juridice a asigurării creditului privesc, pe de altă parte caracterul indemnitar al asigurării creditului, iar pe de altă parte, intervenția statului în asigurarea creditului la export, care determină, potrivit anumitor autori, ca asigurarea creditului în relațiile comerciale internaționale să nege orice logică specific a asigurărilor.
Se susține că asigurarea creditului încalcă principiul indemnitar ca principiu de bază al dreptului asigurărilor, întrucât asigurătorul de credit îl indemnizează pe asiguratul său creditorul, cu mult înainte ca pierderea creanței să fie juridic consacrată.
Analiza științifică a acestor probleme a condus la concluzia conform căreia caracterul indemnitar al asigurării creditului, se sprijinește pe două concept fundamentale ale dreptului asigurărilor: pe de o parte, interesul asigurat, iar pe de altă parte, principiul indemnitar. În timp ce interesul asigurat este analizat drept un element esențial al oricărui contract de asigurare și, deci, implicit al contractului de asigurare a creditului, domeniu în care se definește ca fiind raportul economic care îl unește pe creditor de creanța sa, principiul indemnitar limitează prestația asigurătorului de credit sub forma indemnizației de asigurare, la valoarea prejudiciului efectiv încercat de asigurat, împiedicând astfel îmbogățirea acestuia.
Însă, cu toate că aplicarea principiului indemnitar presupune existența unui interes asigurat, prestația asigurătorului fiind limitată de “leziunea” efectivă a interesului asigurat, cele două noțiuni juridice rămân total distincte, întrucât importanța și consecințele lor pentru existența contractului tip de asigurare a creditului sunt diferite. Astfel spre deosebire de interesul asigurat, principiul indemnitar nu constituie o condiție esențială a contractului de asigurare a creditului, un element constitutiv al acestuia, ci reprezintă o regulă exterioară care se aplică numai atunci când rațiunea sa de a fi durează, și anume în cadrul asigurării de bunuri.
O asigurare de garanție protejează o parte denumită beneficiar (creditor), față de care debitorul principal are o datorie.
Garanțiile dețin un rol important în acoperirea expunerilor la daună ale persoanelor fizice, ale persoanelor juridice sau ale instituțiilor guvernamentale.
Garanțiile sunt subscrise pornind de la ipoteza că nu se vor înregistra daune, deși anumiți factori care nu se află sub controlul subscriitorului influențează poziția de garant. Dacă daunele depășesc veniturile obținute, cotele de primă trebuie să crească. Cu toate acestea cotele de primă nu reflectă doar daunele, iar daunele nu trebuie să dicteze prețuri.
Acestea sunt, în sinteză, concluziile pe care le impune lucrarea de față.
Bibliografie
1.Albu-Cîrnu Iulia, “Asigurarea creditului” , Editura Rosetti, Bucuresti, 2002
2.Alexa C., „Asigurări și reasigurări în comerțul internațional”, Editura ALL, București, 2002
3.Bențe Claudia, “Economia asigurărilor”, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2002
4.Bențe Corneliu, “Asigurări comerciale”, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2014
5.Bențe Corneliu, “Asigurarea creditului. Aspecte teoretice și practice internaționale, note de curs, Oradea, 2006
6.Bistriceanu Gheorghe, “ Sistemul asigurărilor și reasigurărilor din România”, Editura Universitara, București, 2010
7.Bistriceanu Gheorghe, Bercea Florian, Macovei Emilian, – “ Lexicon de protecție social, asigurări și reasigurări”, Editura Karat, Bucuresti, 1997
8.Cistelecan Lazăr , Cistelecan Rodica “ Asigurări comerciale”, Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureș, 1997
9.Ciurel Violeta, “Asigurări și reasigurări. Abordări teoretice și practici internaționale”, Editura All Beck, București, 2000
10.Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică, Costache Alina, Niculescu Oana, David Mihaela “Asigurări de garanții”, Editura Semne ‘94, Bucuresti, 2000
11.Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică, Tănăsescu Paul, “ Asigurări și reasigurări – Culegere de probleme și studii de caz” , Editura Semne ‘94, Bucuresti, 1999
12.Dedu Vasile, „Gestiune și audit bancar”, Ediția a treia, Editura pentru Științe Naționale, București,2001
13.Galiceanu Ion, “ Economia asigurărilor”, Editura Universitaria, Craiova, 1996
14.Gavriletea Marius, „Asigurări generale:abordări teoretice și practice”, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2009
15.J. Hemard, “La théorie et la pratique des assurances terrestres, vol. I , nr.42, Paris 1924
16.Negoiță Ion, “Aplicații practice în asigurări și reasigurări”, Editura Etape, Sibiu, 2001
17.Negruș Mariana, “Plăți și garanții internaționale”, Ediția a III-a, Ed. C.H. Beck, București, 2006
18.Nițu Ion, „Managementul riscului bancar”, Editura Expert, București, 2000
19.Văcărel Iulian , Florian Bercea, Asigurări și reasigurări, Editura Expert, București, 2007
20.Y. Lambert-Faivre, Droit des assurances, Dalloy, 1992
21.www.consultantasigurari.ro, consultat la data de 14.01.2014
22.www.advocate.ro, consultat la data de 18.01.2014
23.www.unsar.ro, consultat la data de 12.03.2014
24.http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.CD, consultat la data de 15.05.2014
25.http://www.cursbnr.ro/arhiva-curs-bnr, consultat la data de 15.05.2014
26.http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&language=en&pcode=tps00001&tableSelection=1&footnotes=yes&labeling=labels&plugin=1, consultat la data de 15.05.2014
27.http://www.asfromania.ro/index.php/publicatii/rapoarte-anuale/rapoarte-anuale, consultat la data de 08.05.2014
29.Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificări și completări ulterioare
Bibliografie
1.Albu-Cîrnu Iulia, “Asigurarea creditului” , Editura Rosetti, Bucuresti, 2002
2.Alexa C., „Asigurări și reasigurări în comerțul internațional”, Editura ALL, București, 2002
3.Bențe Claudia, “Economia asigurărilor”, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2002
4.Bențe Corneliu, “Asigurări comerciale”, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2014
5.Bențe Corneliu, “Asigurarea creditului. Aspecte teoretice și practice internaționale, note de curs, Oradea, 2006
6.Bistriceanu Gheorghe, “ Sistemul asigurărilor și reasigurărilor din România”, Editura Universitara, București, 2010
7.Bistriceanu Gheorghe, Bercea Florian, Macovei Emilian, – “ Lexicon de protecție social, asigurări și reasigurări”, Editura Karat, Bucuresti, 1997
8.Cistelecan Lazăr , Cistelecan Rodica “ Asigurări comerciale”, Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureș, 1997
9.Ciurel Violeta, “Asigurări și reasigurări. Abordări teoretice și practici internaționale”, Editura All Beck, București, 2000
10.Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică, Costache Alina, Niculescu Oana, David Mihaela “Asigurări de garanții”, Editura Semne ‘94, Bucuresti, 2000
11.Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică, Tănăsescu Paul, “ Asigurări și reasigurări – Culegere de probleme și studii de caz” , Editura Semne ‘94, Bucuresti, 1999
12.Dedu Vasile, „Gestiune și audit bancar”, Ediția a treia, Editura pentru Științe Naționale, București,2001
13.Galiceanu Ion, “ Economia asigurărilor”, Editura Universitaria, Craiova, 1996
14.Gavriletea Marius, „Asigurări generale:abordări teoretice și practice”, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2009
15.J. Hemard, “La théorie et la pratique des assurances terrestres, vol. I , nr.42, Paris 1924
16.Negoiță Ion, “Aplicații practice în asigurări și reasigurări”, Editura Etape, Sibiu, 2001
17.Negruș Mariana, “Plăți și garanții internaționale”, Ediția a III-a, Ed. C.H. Beck, București, 2006
18.Nițu Ion, „Managementul riscului bancar”, Editura Expert, București, 2000
19.Văcărel Iulian , Florian Bercea, Asigurări și reasigurări, Editura Expert, București, 2007
20.Y. Lambert-Faivre, Droit des assurances, Dalloy, 1992
21.www.consultantasigurari.ro, consultat la data de 14.01.2014
22.www.advocate.ro, consultat la data de 18.01.2014
23.www.unsar.ro, consultat la data de 12.03.2014
24.http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.CD, consultat la data de 15.05.2014
25.http://www.cursbnr.ro/arhiva-curs-bnr, consultat la data de 15.05.2014
26.http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&language=en&pcode=tps00001&tableSelection=1&footnotes=yes&labeling=labels&plugin=1, consultat la data de 15.05.2014
27.http://www.asfromania.ro/index.php/publicatii/rapoarte-anuale/rapoarte-anuale, consultat la data de 08.05.2014
29.Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificări și completări ulterioare
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Asigurarile de Credite Si Garantii (ID: 136653)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.