ASIGURĂRI. Teorie și metodologie [600640]

TITEL NEGRU
ASIGURĂRI. Teorie și metodologie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
Negru, Titel
Asigurări: teorie și metodologie / Titel Negru – București:
Editura Fundației România de Mâine , 2006
304 p., 20,5 cm.
Bibliogr.
ISBN 973-725-294-2
368(075.8)

 Editura Fundației România de Mâine , 2006

Redactor: Maria CERNEA
Tehnoredactor: Cornelia PRODAN
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 30.I.2006; Coli tipar: 19
Format: 16/70×100
Editura și Tipografia Fundației România de Mâine
Splaiul Independenței, Nr. 313, București, S. 6, O. P. 83
Tel./Fax.: 316.97.90; www.spiruharet.ro
E-mail: [anonimizat]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

TITEL NEGRU

ASIGURĂRI
Teorie și metodologie

EDITURA FUNDAȚIEI ROMÂNIA DE MÂINE
București, 2006

5

CUPRINS

Introducere ……………………..………………………………..………………….. 11
1. ESENȚA ȘI ROLUL ASIGURĂRILOR
1.1. Conceptul de asigurare ……………………..……………………….. 13
1.2. Funcțiile asigurărilor …………………………………………………… 16
1.3. Clasificarea asigurărilor ……………………………….…………….. 17
1.4. Elementele de bază ale asigurării …………………………………. 21
1.4.1. Riscul – condiție a asigurării …………….………………….. 21
1.4.2. Suma asigurată ……………………………………………………. 26
1.4.3. Prima de asigurare ………………………………………………. 27
1.4.4. Paguba sau dauna, despăgubirea de asigurare,
perioada de asigurare și teritoriul acoperit ……………..
29
1.5. Evenimentele asigurate …………………………………………………. 30
2. CONTRACTUL DE ASIGURARE
2.1. Fundamentele juridice ale contractului de asigurare …… 34
2.1.1. Caracteristicile contractului de asigurare ….………….. 34
2.1.2. Principiile pe baza cărora se încheie și se derulează
contractele de asigurare…………………………………………
35
2.1.3. Condițiile de validitate ale contractului de asigurare… 37
2.1.4. Drepturi și obligații prevăzute în contractul de asigurare.. 38
2.1.5. Calitatea de asigurat, menționată în polița de asigurare … 40
2.1.6. Încheierea și încetarea asigurării …………….………….… 42
3. ASIGURĂRILE DE BUNURI
3.1. Condiții generale ……………………………………………………….. 46
3.2. Asigurarea clădirilor, a altor construcții și a conținutului
acestor a împotriva pagubelor produse de incendiu și alte
calamități ………………..…………………………………………

51
3.3. Asigurări de bunuri, altele decât construcțiile …………….. 54
3.4. Asigurarea banilor și a altor valori ……………………..………. 56
3.5. Evaluarea pagubelor și stabilirea despăgubirilor la asigu –
rarea clădirilor, a altor construcții și a conținutului acestora ..
57
3.6. Determinarea cuantumului despăgubirilor și a tarifelor
de prime la asigurările de bunuri ………………………………….
61
3.6.1. Principii de bază aplicate la acoperirea pagubelor…… 61
3.6.2. Indicele mediu anual de despăgubire………………………. 63

6 3.6.3. Deteminarea primei nete……………………………………….. 64
3.6.4. Determinarea gradului de stabilitate financiară …..….. 65
4. ASIGURĂRILE DE PERSOANE
4.1. Asigurările de persoane, ca modalitate de transfer al riscului 70
4.2. Tipuri reprezentative ale asigurărilor de viață …………….. 75
4.2.1. Asigurarea de supraviețuire ………………………………….. 76
4.2.2. Asigurarea de deces cu acumulare de capital…………… 77
4.2.3. Asigurarea de viață pe termen limitat, respectiv, nelimitat 77
4.2.4. Asigurarea mixtă de viață ……………………………………… 78
4.2.5. Asigurarea de rentă………………………………………………. 80
4.2.6. Asigurarea tip dotă……………………………………………….. 82
4.3. Asigurări de persoane, altele decât cele de viață …….…….. 82
4.3.1. Asigurarea medicală …………………………………………….. 82
4.3.2. Asigurarea de accidente ……………………………….………. 84
4.3.3. Asigurarea de călătorie ………………………..…..…………. 85
4.4. Clauze adiționale …………………………………………………………. 86
4.5. Determinarea primei de asigurare la asigurările de viață .…. 86
4.5.1. Caracteristici definitorii ………………………………………… 86
4.5.2. Funcțiile biometrice………………………….…………………… 90
4.5.3. Calcularea primei nete unice la asigurările individuale
de supraviețuire cu plata unică a sumei asigurate ………
91
4.5.4. Calcularea primei nete unice la asigurările individuale
de supraviețuire, cu plăți eșalonate viagere, a sumelor
asigurate …………………………….…………………………..

92
4.5.5. Calcularea primei nete unice la asigurările individuale
de deces ………………..…………………………………………….
95
4.5.6. Calculare a primei nete unice la asigurările individuale
mixte …………………………………………………………………
97
4.5.7. Calcularea primei nete la asigurările individuale de
pensii. …………………………………………………
98
4.5.8. Calcularea primei nete unice la asigurările de
supraviețuire și de deces pentru două sau mai multe
persoane interdependente …………………..……………..

99
4.5.9. Determinarea primei brute ………………………….…….… 101
4.6. Determinarea rezervei matematice ……………………………….. 103
4.7. Determinarea momentului critic al asigurării și a riscului
mediu (riscul matematic) ……………………………………………..
107

7
5. ASIGURĂRILE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ
5.1. Trăsăturile definitorii ale asigurărilor de răspundere civilă .. 110
5.2. Asigurările de răspundere civilă în transportul rutier …… 112
5.2.1. Asigurarea de răspundere civilă a transportatorului
pentru mărfurile transportate ………………………………
112
5.2.2. Condițiile generale de asigurare a mărfurilor pe
parcursul transportului rutier …………………………
114
5.2.3. Asigurarea de răspundere civilă a deținătorilor de
autovehicule ……………………………………………………
115
5.2.4. Reglementări legale privind asigurarea de răspundere
civilă auto pentru pagube produse prin accidente de
autovehicule, pe teritoriul României …………………..

121
5.2.5. Asigurarea de răspundere civilă auto – sistemul
„Carte Verde” …………………………………………
129
5.3. Asigurările de răspundere civilă, altele decât auto . ……….. 133
5.3.1. Asigurarea de răspundere civilă profesională …………… 133
5.3.2. Asigurarea de răspundere civilă a angajatorului, a
producătorului și a managerului ……..……………………..
135
5.3.3. Asigurarea privind răspunderea publică …………………… 135
6. ASIGURĂRILE DE RISCURI FINANCIARE
6.1. Asigurarea creditelor interne și a creditelor de export ….. 138
6.2. Asigurarea creditelor de consum, de investiții, de
cauțiune și de fidelitate ..………………………….………
142
6.3. Rolul Băncii de Export-Import a României (EXIMBANK –
S.A.) în asigurarea și reasigurarea creditelor de comerț
exterior ………………………………………………………………

147
6.4. Atribuțiile și competențele Comitetului Interministerial de
Garanții și Credite de Comerț Exterior în asigurarea și
reasigurarea creditelor de comerț exterior …………………….

150
7. ASIGURĂRILE MARITIME ȘI FLUVIALE
7.1. Conceptul de avarie ……………………………………………………… 151
7.2. Asigurarea navelor maritime și fluviale (CASCO) ………… 154
7.3. Asigurarea bunurilor care fac obiectul transportului
maritim și fluvial (CARGO) …..……………………………..
156
7.4. Asigurarea reciprocă a răspunderii armatorilor ….………. 158

8
8. ASIGURĂRILE DE AVIAȚIE
8.1. Specificul asigurărilor în aviație ……….…………………………. 160
8.2. Asigurarea aparatelor de zbor ……………………………………… 162
8.3. Asigurarea de răspundere civilă în aviație ……………………. 166
8.3.1. Asigurarea de răspundere civilă a proprietarului sau a
utilizatorului unei aeronave ……………………………….…..
166
8.3.2. Asigurarea de răspundere civilă pentru aeroporturi ……… 168
8.4. Convenții și organizații internaționale ……………………. 169
9. ASIGURĂRILE LA CULTURI VEGETALE ȘI LA ANIMALE
9.1. Asigurarea culturilor agricole, pomicole și viticole ….…… 171
9.2. Asigurarea animalelor ………………………………………..…….. 175
10. REASIGURAREA
10.1. Esența economică a reasigurării ……….………………….. 181
10.2. Caracteristici de ba ză ale reasigurărilor facultative și
contractuale ……………………..…………………………
183
10.2.1. Reasigurarea facultativă …………………………………….. 183
10.2.2. Reasigurarea contractuală …………………………………. 184
10.3. Tipuri de reasigurări obligatorii proporționale …………… 185
10.3.1. Prezentare generală ……………………………………. 185
10.3.2. Reasigurarea cotă-parte …………………………………. 187
10.3.3. Reasigurarea excedent de sumă asigurată …………….. 188
10.3.4. Pool-urile de reasigurare …………………………..………. 188
10.4. Tipuri de reasigurări obligatorii neproporționale ………. 189
10.4.1. Caracteristici …………………………………………………. 189
10.4.2. Reasigurarea excedent de daună ……………..…………. 189
10.4.3. Reasigurarea oprire de daună ………………….…………. 192
11. PIAȚA ASIGURĂRILOR ȘI SPECIFICUL MARKETINGULUI
ÎN ASIGURĂRI
11.1. Caracteristicile, dimensiunea și structura pieței asigurărilor 193
11.2. Intermedierea în asigurări și reasigurări ……………………. 199
11.3. Firmele care oferă servicii specializate, asociate activității
de asigurare ………………………………………………………………
206
11.4. Piața asigurărilor din România …………..…………………….. 207
11.5. Piața internațională a asigurărilor și reasigurărilor …….208
11.5.1. Piața internațională a asigurărilor ………………………… 208

9 11.5.2. Caracteristicile pieței internaționale a reasigurărilor …. 211
11.5.3. Rolul brokerilor în reasigurarea internațională …….. 215
11.6. Specificul marketingului în domeniul asigurărilor …….. 215
11.7. Dinamica pieței asigurărilor și i ncidența asigurărilor
asupra economiei …. ………………………….…………..
218
12. ASPECTE SPECIFICE CONTABILITĂȚII DIN DOMENIUL
ASIGURĂRILOR, ARMONIZATE CU DIRECTIVELE
EUROPENE ȘI CU STANDARDELE INTERNAȚIONALE
DE CONTABILITATE
12.1. Principii aplicate în activitatea financiar-contabilă …….. 220
12.2. Forma și conținutul situațiilor financiare întocmite la
societățile din domeniul asigurărilor ….……………………
223
12.2.1. Bilanțul …………………………………………….. ………223
12.2.2. Contul de profit și pierdere ……..…………………….. 226
12.2.3. Situația modificărilor capitalului propriu ……..……… 231
12.2.4. Situația fluxurilor de trezorerie ……………………………. 231
12.2.5. Politicile con tabile și notele explicative la situațiile
financiare .…………………………………………..
233
12.3. Particularități ale contabilității din domeniul asigu –
rărilor ……………………………………………………..
237
12.3.1. Reglementări privind el ementele de activ și de
pasiv ……………………………………………………
237
12.3.2. Contabilitatea cheltuielilor, veniturilor și a rezultatelor 241
13. MANAGEMENTUL ÎN ASIGURĂRI ȘI REASIGURĂRI
13.1. Structura organizatorică la o societate de asigurare …… 246
13.2. Particularitățile managementului în asigurări și reasigurări 248
13.3. Supravegherea, solvabilitatea și eficiența în domeniul
asigurărilor și reasigurărilor …………………………………. …..
251
13.3.1. Activitatea de supraveghere a asigurărilor și
reasigurărilor .………………………………………
251
13.3.2. Solvabilitatea în asigurări și reasigurări ….………… 254
13.3.3. Eficiența activităților de asigurare și reasigurare ….. 258
13.4. Sistemul informațional din sfera asigurărilor ……..……… 263
13.5. Crearea și promovarea unui comportament etic în
asigurări și reasigurări ..………..….…………………….
266
14. ASIGURĂRILE SOCIALE DE STAT DIN ROMÂNIA
14.1. Sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale 268
14.1.1. Sistemul public de pensii ……..……………………….. 268

1014.1.2. Alte drepturi de asigurări sociale ..…………………….. 278
14.1.3. Bugetul asigurărilor sociale de stat ……………………… 282
14.2. Sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea
ocupării forței de muncă ……………………………………………
284
14.2.1. Sistemul asigurărilor pentru șomaj …………………….. 284
14.2.2. Bugetul asigurărilor pentru șomaj ………………………. 287
14.2.3. Indemnizația de șomaj …………….………………………. 289
14.3. Sistemul asigurărilor sociale de sănătate ……………………. 290
Bibliografie ……………………………………….…………………………………… 296
ANEXE ……………………………………………………………………………………. 301

11

INTRODUCERE

Dezvoltarea pieței asigurărilor are multiple valențe, cu implicații în plan
social, dar mai ales economic. În cadrul economiei de piață, asigurările
reprezintă un segment al serviciilor din ce în ce mai solicitat. Pe lângă rolul
fundamental de protejare a bunurilor și persoanelor împotriva diferitelor riscuri,
asigurările îndeplinesc și funcții economice, de genul: contribuția la crearea
produsului intern brut, participarea în calitate de ofertant pe piața capitalului de
împrumut, realizarea de plasamente pe piața înscrisurilor de valoare.
În condițiile unei piețe de capital, bulversată și plină de neprevăzut,
societățile de asigurări din România sunt nevoite să rezolve atât problemele
aferente câștigării segmentelor de piață, cât și pe cele generate de
fructificarea prudentă a resurselor de capital.
Asigurările din România, pentru a funcționa cu maximă eficacitate,
trebuie să dispună de un personal foarte bine pregătit profesional, deoarece
activitatea acestora se reflectă cu precădere în calitatea serviciilor oferite de
către societățile de asigurări și reasigurări. Pregătirea de specialitate a
celor ce-și desfășoară activitatea în domeniul asigurărilor poate fi concepută
și pe forme și categorii de asigurări.
Prin conținutul său, această lucrare cuprinde teme necesare sub aspect
teoretic și conceptual privind categoriile de asigurări practicate, metodologia
aferentă acestora, managementul societății de asigurări, solvabilitatea și
eficiența asigurătorilor. Toate acestea sunt necesare, deoarece oferă
managerului din sfera economicului posibilitatea să analizeze și să sintetizeze
fenomenele economice complexe, specifice economiei de piață. Astfel, decizia
economică va fi cu atât mai potrivită, cu cât managerul va putea să cunoască
mai bine fenomenele și procesele economice, contribuind în acest mod cât mai
mult posibil la diminuarea riscului și incertitudinii.
Dimensiunea fundamentală a lucrării de față o reprezintă cunoașterea
și rezolvarea problemelor specifice domeniului asigurărilor. Cartea se
adresează în egală măsură studenților de la învățământul economic și celor
dornici să se specializeze și să se perfecționeze în domeniul asigurărilor.

12Pentru cei care studiază și aprofundează problematica financiar-
contabilă, indiferent dacă sunt studenți, cadre didactice, cercetători sau
practicieni din domeniul economic, asigurările prezintă un interes deosebit, atât
în ceea ce privește teoria, cât și, mai ales, practica asigurărilor. În pregătirea
unui specialist în asigurări, sunt vizate patru aspecte fundamentale: economico-
financiar, matematic, juridic și psihologic.
Având în vedere exigențele de ordin profesional, precum și dorința de
a oferi studenților o pregătire de specialitate corespunzătoare, lucrarea a
fost astfel structurată, încât să cuprindă integral aparatul teoretic,
conceptual și metodologic al asigurărilor.

Autorul

13

1. ESENȚA ȘI ROLUL ASIGURĂRILOR

1.1. Conceptul de asigurare

Asigurarea este o activitate economico-socială, care constă în
protecția persoanelor fizice și juridice, în calitate de asigurați,
împotriva diverselor riscuri și este realizată de către societăți
specializate, în calitate de asigurători .
Asigurătorii preiau anumite riscuri, în schimbul plății de către
asigurați a unei sume de bani, numită primă de asigurare .
Astfel, în cazul producerii unor evenimente sau fenomene supuse
asigurării, asigurătorul urmează să-l despăgubească pe asigurat pentru
pierderile suferite.
Prin definiție, asigurarea reprezintă un acord de voință (sub formă de
contract) între asigurat și asigurător, prin care asigurătorul oferă asiguratului
contravaloarea daunelor (sau suma asigurată) în cazul producerii riscurilor,
în schimbul plății de către asigurați a primei de asigurare.
Asigurarea are la bază principiul mutualității , potrivit căruia
fiecare asigurat contribuie cu o sumă (primă de asigurare), relativ
modestă, la crearea fondului de asigurare, din care sunt acoperite
daunele suferite.
Plătind asigurătorului o sumă relativ mică în raport cu nevoile
sale de protecție, asiguratul va primi în schimb garanția că va fi
despăgubit în condițiile producerii unei pagube. Întrucât nu toți
asigurații suportă pierderi, este posibilă acoperirea daunelor.
Principiul mutualității este aplicabil, deoarece, la rândul său, se
bazează pe acțiunea legii numerelor mari ( este o lege statistică care
are următorul enunț: cu cât este mai mare numărul de unități de
expunere la risc, cu atât probabilitatea daunelor produse se va apropia
de valoarea probabilității daunelor estimate).
Esența economică a asigurării o reprezintă acoperirea daunelor
dintr-un fond central , creat din colectarea primelor de asigurare plătite de
către asigurați. Destinația acestui fond este următoarea:
− plata daunelor;
− crearea unui fond de rezervă (din care se vor achita daunele mari);
− acoperirea cheltuielilor administrative ale societății.

14Trebuie subliniat faptul că fondul de asigurare se constituie în
vederea acoperirii unor pagube provocate de evenimente viitoare și
nesigure, deci aceste fonduri nu acoperă pierderi cauzate de utilizarea
normală a unor bunuri sau de diminuarea valorii lor din diverse motive.
Esența activității de asigurare o reprezintă:
− existența comunității de risc;
− mutualitatea în suportarea pagubelor;
− împărțirea, respectiv, dispersia riscului .
Asigurarea oferă avantajul că membrii comunității afectați de
producerea riscului asigurat primesc din fondul de asigurare, cu titlu
de indemnizație (despăgubire), sume care pot depăși de câteva ori
cuantumul contribuției acestora la fondul respectiv.
Potențialii asigurați recurg la asigurare numai dacă prima de
asigurare pe care ar trebui să o achite este suficient de redusă, comparativ
cu mărimea pagubei pe care ar trebui să o suporte, dacă s-ar produce
fenomenul (evenimentul) respectiv. În cazul în care prima este prea
ridicată, asigurarea își pierde atractivitatea pentru potențialii clienți.
Asigurarea se bazează pe împărțirea riscului, prin participarea cu
sume mici (cote minime) la acoperirea daunelor suferite de către
asigurați. Esența activității de asigurare o reprezintă împărțirea,
respectiv, dispersia riscului. Astfel, ca forme de protecție împotriva
riscurilor, practicate de-a lungul timpului, se întâlnesc:
− autoasigurarea;
− asigurarea propriu-zisă;
− coasigurarea;
− reasigurarea;
− retrocedarea (retrocesiunea).
Autoasigurarea este o metodă de creare autonomă, descentralizată
și independentă a unor fonduri de rezervă de către persoane fizice și
juridice. Ca metodă, este foarte rar utilizată, deoarece nu poate fi eficientă
decât în cazul în care capacitatea financiară a firmei este foarte mare, iar
frecvența riscurilor este foarte redusă.
Autoasigurarea nu respectă principiul fundamental al asigurării,
care este principiul mutualității. Deși este bazată pe prevedere,
autoasigurarea ca formă de protecție este neeconomică, dificil de realizat
și în cea mai mare parte, insuficientă. Paguba poate interveni într-un
moment în care rezervele constituite sunt precare. Rezerve semnificative
nu-și pot constitui nici măcar agenții economici puternici. Pe de altă parte,
sumele imobilizate în rezervele respective nu pot fi utilizate în activitatea
economică, ceea ce îi afectează eficiența.

15 Asigurarea propriu-zisă este diferită de autoasigurare,
deoarece presupune existența comunității de risc și mutualitatea în
compensarea daunelor, a prejudiciilor și a răspunderii față de terțele
persoane care au suferit prejudicii.
În sfera asigurărilor directe, pe lângă asigurarea propriu-zisă
intră și coasigurarea , care acoperă situația în care, dat fiind valoarea
bunurilor asigurabile precum și numărul lor, riscurile vizate fiind greu
de asumat de către o singură societate de asigurări, asiguratul încheie
contractul de asigurare cu mai multe societăți, care participă la
acoperire fiecare în cotă parte, pentru aceeași perioadă.
Cu alte cuvinte, coasigurarea presupune încheierea mai multor
contracte de asigurare între asigurat și mai multe societăți de asigurare
(asigurători), urmând ca, în condițiile producerii evenimentului
asigurat, fiecare asigurător să contribuie la acoperirea daunei
proporțional cu contribuția la acoperirea riscului. Ca formă de
protecție împotriva riscurilor, coasigurarea se utilizează în mod
deosebit atunci când valoarea bunului asigurat este foarte mare și, în
consecință, nici o societate de asigurare nu poate să-și asume
răspunderea preluării în întregime, pe contul său, a întregului risc.
În cazul coasigurării se remarcă următoarele aspecte:
a) asiguratul nu poate încasa o despăgubire mai mare decât
prejudiciul efectiv, consecință directă a riscului;
b) între asigurat și fiecare asigurător există raporturi de asigurare
distincte;
c) între asigurători nu se practică solidaritatea convențională.
Datorită existenței unor bunuri de valori imense, care depășesc
cu mult capacitatea financiară a unor societăți de asigurare, acestea nu
doresc să preia în contul lor riscuri enorme. De aceea, la rândul lor,
caută să obțină protecție prin încheierea unor contracte de reasigurare .
De fapt, reasigurarea este un contract încheiat între asigurătorul inițial,
care devine reasigurat, și o societate de reasigurare, care devine
reasigurător. În acest caz, reasigurătorul cedează o parte din prima de
asigurare inițială, respectiv o parte din riscurile inițiale, urmând ca, în
situația producerii riscurilor asigurate, reasigurătorul să plătească o parte
din despăgubire asigurătorului inițial. În realitate, asigurătorii încheie mai
multe contracte de reasigurare.
Reasigurătorul dorește și el să obțină o protecție pentru portofoliul
său de afaceri, printr-un contract de retrocedare . În această nouă relație
contractuală, reasigurătorul este supranumit retrocedent , iar societatea ce

16preia riscurile de la el este supranumită retrocesionar (societate de
asigurare, reasigurare). Prin retrocesiune se cedează o parte din prime, din
risc și din cuantumul despăgubirilor.
De reținut că, atunci când activitatea de asigurare se bazează pe
o dispersie cât mai mare a riscului, acoperirea pagubei este suportată
de un număr mare de persoane fizice sau juridice, în cote foarte mici
în comparație cu dimensiunea pagubei.

1.2. Funcțiile asigurărilor
Cea mai importantă funcție a asigurărilor este cea de compensare
financiară a pagubelor , datorate producerii evenimentelor sau riscurilor
asigurate. Astfel, în cazul asigurărilor de bunuri și răspundere civilă,
asigurătorul efectuează plata unor sume asigurate. Această funcție a
stat la baza dezvoltării și aplicării asigurărilor pe plan național și
internațional. Potrivit acestei funcții, asigurarea are rolul de a contribui
la refacerea bunurilor avariate sau distruse și la recuperarea unor
prejudicii de către asigurați.
Prevenirea daunelor este o altă funcție importantă a asigurărilor,
care implică stabilirea în cadrul companiilor de asigurări și a agențiilor de
brokeraj a unui plan de măsuri de diminuare a riscurilor, având ca scop:
− reducerea posibilelor pagube;
− obținerea unor cotații de primă mai mici, datorită diminuării
riscurilor.
Tot în scop preventiv, se practică de către asigurători franșiza.
Aceasta constă din scăderea din drepturile de asigurare a unei sume
determinate, care înseamnă participarea asiguratului la acoperirea unei părți
din pagubă. Scopul aplicării franșizei este dublu: în primul rând, îl obligă pe
asigurat să adopte o conduită preventivă, să aibă grijă să întrețină bunul
asigurat; în al doilea rând, se urmărește să nu se încarce cheltuielile
societății de asigurare la un nivel mare, deoarece, de multe ori, cheltuielile
cu gestionarea și administrarea pagubelor pot să depășească paguba însăși.
Funcția financiară este determinată, pe de o parte, de faptul că
nu toate polițele de asigurare au ca rezultat producerea riscurilor, iar
pe de altă parte, de decalajul, în timp, între momentul încasării
primelor și momentul plății despăgubirilor. Ca atare, societățile de
asigurare investesc sumele încasate sub forma primelor de asigurare,
sporind disponibilitățile existente.
La asigurările de viață, există posibilitatea economisirii , care
reprezintă de fapt o altă funcție a asigurărilor. Astfel, asigurații, prin
polițele de asigurare, au posibilitatea ca, alături de protecție, să

17 beneficieze la expirarea contractului de asigurare, de suma asigurată
și, în plus, pot să participe la profitul obținut din sumele investite.
Din punct de vedere economic , asigurarea înseamnă consti-
tuirea de fonduri bănești necesare în cazul producerii diverselor
pagube. Din spirit de prevedere, populația și unele unități economice
își constituie fonduri bănești de rezervă, având rol de autoprotecție sau
de autoasigurare. Numai atunci când fondurile de autoasigurare sunt
suficient de mari, populația și unitățile economice sunt în măsură să-și
refacă bunurile materiale distruse de accidente sau fenomene naturale
imprevizibile. Un fond suficient de mare se constituie în decursul unei
perioade îndelungate de timp și poate afecta ritmul dezvoltării
economice a unității respective. Pe lângă capacitatea limitată de
constituire a fondului de autoprotecție, apare inconvenientul imobili-
zării unor mijloace necesare pentru acoperirea pagubelor.
Constituirea unui fond de rezervă generează costuri suplimentare
pentru o unitate economică. Aceasta, deoarece fondul de rezervă
trebuie să aibă un grad ridicat de lichiditate, pentru a putea fi folosit
imediat în caz de necesitate. În concluzie, costul autoprotecției este
mai ridicat decât cel al unei asigurări propriu-zise.
Economistul elvețian Henri Louberge, referindu-se la eficiența
autoasigurării, ca metodă de protecție practicată de o firmă, exprimă
ideea că „autoasigurarea nu reprezintă niciodată un optim pentru o
unitate economică izolată, ea fiind mai degrabă adecvată pentru un
grup industrial, constituit din mai multe unități de producție suficient
de independente. În acest caz, probabilitatea producerii unui sinistru
tinde spre 1, prin adiționarea probabilităților individuale. De aceea, un
fond de autoasigurare organizat la nivelul grupului poate să se
dovedească mai avantajos decât asigurarea comercială, deoarece
permite să se economisească acea parte a cheltuielilor de administrație
ale companiei de asigurări, pe care asiguratul o plătește că adaos la
primă” [LOUBERGE, 1981, p. 124. ].

1.3. Clasificarea asigurărilor
Evidențierea formelor de asigurare se realizează pe baza următoa-
relor criterii de clasificare:
a. După natura raporturilor juridice de asigurare, se deosebesc
asigurarea prin efectul legii (obligatorie) și asigurarea contractuală
(facultativă) .

18Asigurarea prin efectul legii, sau obligatorie, nu necesită acordul
de voință al persoanelor fizice sau juridice implicate. Ea se realizează
automat, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege cu privire la
bunurile sau persoanele care intră sub incidența asigurării și are la
bază anumite interese care vizează societatea în ansamblu.
Asigurarea contractuală sau facultativă se bazează pe acordul de
voință al asigurătorului și asiguratului, concretizat în contractul de
asigurare. Fiind o formă de asigurare mai flexibilă decât asigurarea prin
efectul legii, corespunde mai bine necesităților și intereselor asiguraților.
Asigurarea facultativă se încheie numai la solicitarea asiguraților.
b. După natura obiectului asigurat , se disting:
– asigurările de bunuri , care se referă la mărfuri, mijloace de
transport, clădiri etc.;
– asigurări de persoane , grupate în asigurări de viață și
asigurări de persoane, altele decât cele de viață (de accidente, de
călătorie etc.);
– asigurările de răspundere civilă, îndeosebi pentru pagube
produse prin accidente de autovehicule sau în cazul conducătorilor
auto profesioniști, pentru pagube produse prin accidente cu
autovehicule aparținând societăților comerciale;
– asigurările de riscuri financiare (de exemplu: asigurare
pentru credite, asigurare de pierdere a profitului etc.).
c. După natura riscurilor , asigurările pot fi clasificate în:
– asigurări pentru riscuri din calamități (inundații, cutremure,
alunecări de teren, trăsnet etc.);
– asigurări pentru riscuri cu caracter social-politic (război, greve
etc.);
– asigurări pentru riscuri ce provin din natura mărfurilor
(spargere, mucegăire, alterare etc.).
d. După teritoriul sau zona geografică în care se încheie sau se
derulează contractele de asigurare, există:
– asigurările interne , când toate elementele contractului
(asigurat, asigurător, risc, obiect) sunt în granițele unei țări;
– asigurările externe – sunt cele care conțin cel puțin un
element aflat în exteriorul țării respective.
Conform Legii nr. 403/ 2004 pentru modificarea și completarea
Legii nr. 32/ 2000 privind societățile de asigurare și supravegherea
asigurărilor, clasele de asigurări aferente categoriilor asigurări de viață
și asigurări generale sunt stabilite astfel:

19 A. Asigurări de viață
Tipuri de asigurări care au o bază contractuală:
a) asigurări de viață care includ: asigurarea la termen de
supraviețuire, asigurarea de deces, asigurarea la termen de supra-
viețuire și de deces, mixtă de viață, asigurarea de viață cu rambursarea
primelor, asigurarea de căsătorie, asigurarea de naștere;
b) anuități;
c) asigurări de viață suplimentare: asigurări de deces din accident,
asigurări de vătămări corporale, asigurări de incapacitate permanentă din
boală, asigurări de incapacitate permanentă din accident, asigurări de
incapacitate temporară din boală, asigurări de incapacitate temporară din
accident, asigurări de spitalizare, asigurări de cheltuieli medicale,
asigurări de boli grave, asigurări de șomaj, când acestea sunt subscrise
suplimentar unui contract de asigurări de viață;
d) asigurări permanente de sănătate.
Conform legii menționate mai sus clasele de asigurări de viață
cuprind :
I. Asigurări de viață, anuități și asigurări de viață suplimentare;
II. Asigurări de căsătorie, asigurări de naștere;
III. Asigurări de viață și anuități care sunt legate de fonduri de
investiții;
IV.Asigurări permanente sănătate.
B. Asigurări generale
Clasele de asigurări generale:
1. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă și
bolile profesionale), pentru care se acordă:
− despăgubiri financiare;
− despăgubiri în natură;
− despăgubiri mixte (financiare și în natură);
− despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în
timpul transportului.
2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă:
− despăgubiri financiare;
− despăgubiri în natură;
− despăgubiri mixte (financiare și în natură);
3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât
feroviare), care acoperă:
− daune survenite la mijloacele de transport terestru cu motor;
− daune survenite la mijloacele de transport terestru, altele
decât cele cu motor.

204. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă:
− daune survenite la mijloacele de transport feroviar care se
deplasează sau transportă mărfuri ori persoane.
5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă:
− daune survenite la mijloacele de transport aerian.
6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru și fluvial,
care acoperă:
− daune survenite la mijloace de transport fluvial;
− daune survenite la mijloace de transport lacustru;
− daune survenite la mijloace de transport maritim.
7. Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă:
− daune suferite de mărfuri, bagaje și alte bunuri transportate.
8. Asigurări de incendiu și alte calamități naturale, care acoperă:
− daune suferite de proprietăți și bunuri (altele decât bunurile
menționate mai sus), cauzate de:
− incendiu;
− explozie;
− furtună;
− alte fenomene naturale în afara furtunii;
− energie nucleară;
− surpare de teren.
9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă:
− daune suferite de proprietăți și bunuri atunci când aceste
daune sunt cauzate de grindină, îngheț sau furt.
10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule care
acoperă:
− daune rezultate din folosirea autovehiculelor terestre
(inclusiv răspunderea transportatorului ).
11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport
aerian, care acoperă:
− daune rezultate din folosirea mijloacelor de transport aerian
(inclusiv răspunderea transportatorului).
12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport
maritim, lacustru și fluvial, care acoperă:
– daune rezultate din folosirea mijloacelor de transport maritim,
lacustru și fluvial (inclusiv răspunderea transportatorului).
13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă:
– daune din prejudicii produse terților, altele decât cele
menționate anterior.
14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri:
− insolvabilitate;

21 − credit de export;
− vânzare în rate;
− credit ipotecar;
− credit agricol.
15. Asigurări de garanții pentru:
− garanții directe;
− garanții indirecte.
16. Asigurări de pierderi financiare, care acoperă:
– riscuri de șomaj;
– insuficiența veniturilor;
– pierderi datorate condițiilor meteorologice nefavorabile;
− nerealizarea beneficiilor;
− riscuri aferente cheltuielilor curente;
− cheltuielile comerciale neprevăzute;
− deprecierea valorii de piață;
− pierderile de rentă sau alte venituri similare;
− pierderile comerciale indirecte, altele decât cele menționate
anterior;
− pierderile financiare necomerciale;
– alte pierderi financiare, conform clauzelor contractului de
asigurare.
17. Asigurări de protecție juridică, care acoperă:
− cheltuielile cu procedura judiciară și alte cheltuieli, cum ar fi:
− recuperarea pagubei suferite de asigurat printr-o procedură
civilă sau penală, apărarea ori reprezentarea asiguratului într-o procedură
penală, administrativă sau împotriva unei reclamații îndreptate împotriva
acestuia.
18. Asigurări de asistență a persoanelor aflate în dificultate în
cursul deplasărilor sau absențelor de la domiciliu ori de la locul de
reședință permanentă.

1.4. Elementele de bază ale asigurării
1.4.1. Riscul – condiție a asigurării
Riscul este o condiție a asigurării.Dacă nu ar exista riscuri, nu
ar exista nici asigurări. De aceea, riscul reprezintă un element specific
asigurării, fiind obiectul oricărui contract de asigurare. Încercând o
definire a riscului, putem spune că „riscul este un pericol, o primejdie
la care sunt supuse bunurile, oamenii, afacerile și pentru care
societățile de asigurări pot oferi protecție” [ CIUREL, 2000, p. 32 ].

22În sens larg, riscul este considerat ca o întâmplare nedorită. Din
punct de vedere al asigurării, nu se pot asigura decât acele evenimente
prin a căror producere pot apărea pierderi.
Riscul apare în asigurări ca un element obligatoriu, esențial,
deoarece:
− este un eveniment viitor, posibil, dar incert, la care sunt
supuse bunurile, patrimoniul, viața sau sănătatea unei persoane;
− producerea lui nu se realizează prin fapta intenționată a
asiguratului;
− fără acest element nu poate exista un raport de asigurare valabil.
Pentru ca un eveniment să poată fi considerat risc asigurabil ,
acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
− să existe posibilitatea producerii lui cu o probabilitate
cuprinsă între 0 și 1;
− să prezinte un anumit grad de periculozitate pentru asigurat;
− să fie independent de voința asiguratului sau a persoanelor
care trăiesc și conviețuiesc împreună cu acesta;
− să fie suportabil, ca mărime și frecvență, din punct de vedere
financiar de către asigurător;
− să fie incert, adică asupra momentului și intensității lui să
planeze incertitudinea.
Prin risc asigurat se înțelege evenimentul la producerea căruia
societatea de asigurări este obligată prin lege sau contract să achite
asiguratului sau beneficiarului asigurării despăgubirea de asigurare
(suma asigurată).
Pentru ca un fenomen (eveniment) generator de pagube să
poată constitui un risc asigurat, acesta trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiții:
– producerea fenomenului (evenimentului), pentru care se încheie
asigurarea, să fie posibilă, deoarece dacă un anumit bun nu este amenințat
de nici un fel de risc, asigurarea acestuia nu devine necesară;
– fenomenul (evenimentul) trebuie sa aibă în toate cazurile un
caracter întâmplător;
– producerea fenomenului (evenimentului) trebuie să nu depindă
de voința asiguratului sau a beneficiarului asigurării;
– acțiunea fenomenului (evenimentului) trebuie să poată fi
înregistrată în evidența statistică, astfel încât datele din evidența
statistică referitoare la un anumit fenomen (eveniment) trebuie să
permită stabilirea pe o perioadă cât mai îndelungată a frecvenței și
intensității producerii acestuia.

23 Atunci când se confruntă cu un risc, indivizii reacționează
diferit. Astfel, există persoane cu aversiune față de risc, ele preferând
un câștig modic dar sigur, persoane indiferente la risc (categorie care
cuprinde marea majoritate a indivizilor) și persoane cu înclinație
pentru risc, respectiv acele persoane care ar risca oricât din dorința
obținerii unui câștig.
Existența riscului sub toate formele sale atrage după sine
necesitatea asigurărilor , care au rolul de a permite oamenilor, dacă nu
evitarea riscului, măcar diminuarea sau înlăturarea consecințelor sale.
Asigurarea este o operațiune economico-financiară, prin care o
parte denumită asigurător despăgubește, în cazul producerii unui
eveniment nefast, o altă parte, denumită asigurat, în schimbul unei
sume de bani (prima de asigurare).
Un risc, pentru a putea fi acoperit prin asigurare, trebuie să
îndeplinească, în primul rând, trei condiții, și anume:
/boxshadowdwn obiectul asigurării să fie real;
/boxshadowdwn asigurarea contra respectivului risc să fie convenabilă și
eficientă pentru asigurați;
/boxshadowdwn cauza asigurării trebuie să fie licită, respectiv, să nu
contravină ordinii publice.
În al doilea rând, un risc, pentru a putea fi preluat în asigurare,
trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
/boxshadowdwn producerea fenomenului (evenimentului) pentru care se
încheie asigurarea să fie posibilă, pentru ca asigurarea bunului
(persoanei) să aibă o justificare. De precizat că evenimentele
inevitabile nu sunt cuprinse în asigurare;
/boxshadowdwn posibilitatea producerii evenimentului să fie reală, respectiv,
să prezinte o amenințare pentru persoana asigurată;
/boxshadowdwn producerea evenimentului întrucât nu depinde de voința
asiguratului, beneficiarului asigurării sau a asigurătorului, trebuie să
fie o urmare a hazardului;
/boxshadowdwn apariția evenimentului să se producă cu o anumită frecvență,
respectiv, să aibă o anumită regularitate;
/boxshadowdwn fenomenul să fie evaluabil, cuantificabil, preferându-se
exprimarea sa valorică.
Pentru o mai bună înțelegere a mecanismului asigurării cu
privire la risc, trebuie evidențiate două aspecte importante:
– clasificarea riscurilor;
– managementul riscurilor.

241. Clasificarea riscurilor se poate realiza după următoarele
criterii:
a. În funcție de natura evenimentului care le-a provocat, există:
Riscuri provocate de forțele naturii , care pot fi accidentale (de
exemplu: furtuna, grindina etc.) sau permanente (de exemplu, uzura).
Riscuri provocate de acțiunile umane , fie ca urmare a intereselor
individuale deosebite, fie ca o consecință a progresului tehnic.
b. După gradul de asigurabilitate, se deosebesc riscuri pure și
riscuri speculative.
Riscurile pure sunt cele care prin producerea lor provoacă
numai pierderi și niciodată câștig. Acestea sunt de fapt riscurile pentru
care asigurătorii oferă protecție în majoritatea cazurilor. Pentru acest
gen de riscuri sunt tipice: incendiul, explozia, accidentele, naufragiul,
decesul, furtuna, furtul.
Riscurile speculative se bazează tot pe evenimente incerte, dar prin
producerea lor se poate înregistra o pierdere sau se poate obține un câștig.
Ele au o anumită doză de atractivitate și în această categorie sunt incluse
riscurile comerciale, pariurile și jocurile de noroc. Aceste riscuri nu sunt
asigurabile. În mod similar, riscul valutar, din care se pot înregistra
pierderi, dar se pot obține și câștiguri, nu poate fi asigurat.
c. După gradul de cuprindere , există riscuri fundamentale și
riscuri particulare.
Riscurile fundamentale , prin efectele producerii lor, preju-
diciază o mare parte a societății sau a lumii și nu numai anumite
persoane. Astfel, un risc fundamental presupune producerea unei
catastrofe, cum ar fi: războiul, foametea, cutremurul, poluarea etc.
Atunci când riscurile fundamentale au un potențial de dezastru foarte
mare, ele apar ca fiind neasigurabile din punct de vedere al
asigurătorilor. Dată fiind amplitudinea efectelor lor, atât în spațiu cât
și în timp, se consideră că ele sunt probleme ale întregii societăți, care
trebuie rezolvate la nivelul guvernelor sau la nivel internațional.
Având în vedere că rațiunea de a fi a asigurătorilor este aceea de
a obține profituri pe termen lung, ei nu pot fi obligați să accepte
preluarea unor riscuri, care, din punct de vedere strict al afacerilor, nu
pot să genereze câștiguri.
Riscurile particulare sunt riscurile ale căror consecințe sunt
relativ limitate sub aspectul întinderii efectelor. Cele mai multe riscuri
asigurabile sunt riscuri particulare, rezultând o pierdere pentru un
număr relativ mai mic de persoane.

25 d. Având în vedere impactul asupra asigurabilității , riscurile
se împart în: riscuri asigurabile și riscuri neasigurabile (excluse).
Riscurile asigurabile sunt acelea pe care asigurătorii le preiau și
pentru care oferă protecție asiguraților. La rândul lor, ele se subîmpart
în: riscuri generale și riscuri speciale .
De regulă, riscurile generale, sunt incluse în așa-numitele condiții
generale de asigurare și cuprind: incendiul, explozia, cutremurul de
pământ, erupția vulcanică, naufragiul, eșuarea, coliziunea, răsturnarea
navei sau a ambarcațiunii, prăbușirea aeronavei etc.
Riscurile speciale sunt cele care se asigură separat, la solicitarea
expresă a asiguraților, contra unei prime de asigurare suplimentară, de
regulă, individual, pentru fiecare risc. Ele nu sunt, deci, incluse în
condițiile generale prezentate mai sus. Se pot produce ca urmare a
acțiunii oamenilor (război, grevă, revoluție, insurecție, închidere de
fabrici etc.) sau țin de natura mărfurilor.
Riscurile neasigurabile (excluse) sunt acele riscuri pe care
asigurătorii nu le acceptă, fiind evenimente a căror producere este
certă, se apropie de certitudine, sau sunt cauzate de către asigurat,
cunoscute de către acesta și ascunse asigurătorului. Ca exemplu, în
acest caz, pot fi considerate următoarele: viciile ascunse ale bunului
asigurat, faptele săvârșite cu intenție, consecințele energiei atomice,
uzura normală a bunului asigurat etc.
În funcție de natura bunurilor asigurate și de riscurile incluse în
asigurare, riscurile sunt grupate și oferite de cele mai multe ori în pachet
sub forma condițiilor de asigurare . Fiecare societate de asigurări are
libertatea de a-și grupa riscurile după cum consideră că este optim pentru
asigurați și pentru ea însăși. Totodată, includerea unui anumit risc într-una
din categoriile menționate (general, special, exclus) nu are neapărat un
caracter permanent. În funcție de criteriile de asigurabilitate menționate,
de dimensiunea posibilă a daunei și de politica de subscriere a
asigurătorului, este posibilă trecerea riscului dintr-o categorie în alta.
Condițiile de asigurare practicate de către societățile de asigurări
din țările cu experiență în domeniu sunt publicate, fiind la îndemâna
oricui și pot fi folosite ca documente de referință de către alte
societăți. Astfel, pe piața londoneză, una dintre cele mai mari și mai
reprezentative piețe de asigurări din lume, sub egida Institutului
Asigurătorilor din Londra și a companiei Lloyd’s, se publică anual
„Condițiile de asigurare pentru marfă și navă”. Ele servesc drept
model și sursă de inspirație pentru multe societăți de asigurare din
lume, mai ales că piața londoneză absoarbe o mare parte a
reasigurărilor, ceea ce impune uniformitatea condițiilor.

262. Managementul riscului constă în adoptarea tuturor măsurilor
de prevenire a pagubelor și de limitare a acestora în vederea asigurării.
Astfel, asiguratul poate beneficia de prime de asigurare reduse, iar
asigurătorul poate lua toate măsurile necesare pentru limitarea
pierderilor financiare care ar putea să apară.
Societățile de asigurări aplică un management al riscului prin
care să realizeze un echilibru optim între veniturile din prime și
valoarea totală a indemnizațiilor (despăgubirilor) și sumelor asigurate
plătite, deoarece cotațiile de prime se stabilesc pe baza riscurilor medii
și nu a riscurilor de vârf. Astfel, se evită o concentrare a cererii de
asigurare în zona riscurilor cu probabilitate crescută de manifestare,
deci nefavorabilă pentru asigurător.
Etapele pe care le parcurge o societate de asigurări pentru
realizarea unui management performant sunt:
a. Identificarea riscului . Un manager bun este cel care prevede
și identifică posibilitatea apariției riscului.
b. Cuantificarea riscului – presupune analizarea efectului
imediat în urma pagubelor produse, dar, în plus, trebuie urmărite
efectele și în viitor.
c. Luarea unor măsuri impuse de imperativele momentului .
În cazul producerii evenimentului, plata trebuie efectuată la timp și la
valoarea reală. Aceasta poate avea efecte benefice în viitor, în sensul
că societățile de asigurări vor deveni mai atractive.

1.4.2. Suma asigurată
Reprezintă partea din valoarea de asigurare (supusă riscului), pe
care asigurătorul urmează să o plătească în cazul producerii fenomenului
(evenimentului) și pentru care asigurătorul își asumă răspunderea în cazul
producerii riscului asigurat, în condițiile în care s-a încheiat asigurarea.
În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată constituie limita
maximă a răspunderii asigurătorului, fiind unul dintre elementele pe
baza cărora se stabilește prima de asigurare. Suma asigurată nu poate
depăși valoarea reală a bunului asigurat. Ea poate fi egală sau mai
mică decât valoarea bunurilor respective. Asigurarea este concepută
de o asemenea manieră, încât să nu permită, sub nici o formă,
acordarea unor despăgubiri mai mari decât pierderile efectiv suportate
de asigurați: în acest mod se evită supraasigurarea unui bun.

27 Suma asigurată se stabilește în mod diferit, după cum sunt
asigurările, obligatorii sau facultative. La asigurările obligatorii, suma
asigurată are un cuantum, de regulă fix, stabilit prin lege. La asigurările
facultative, ea se stabilește pe baza propunerii asiguratului și în limita
prevederilor legale.
În cazul asigurărilor obligatorii de bunuri, suma asigurată se
stabilește pe baza normelor de asigurare.
Norma de asigurare reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege,
pe unitatea de obiect asigurat. De exemplu, la clădiri, norma de asigurare
poate fi stabilită pe metru pătrat de suprafață construită, cuantumul ei
fiind fixat diferențiat pe mediu rural sau urban și în funcție de destinația
construcției asigurate. La culturile agricole, norma de asigurare se poate
stabili la hectar, în funcție de felul culturilor.
Totodată, la asigurările de bunuri, suma asigurată, ca limită
maximă a despăgubirilor, se poate stabili pe baza valorii bunului,
rezultată în urma evaluării, în cazul în care există documente din care
să reiasă valoarea sa.
La asigurările de răspundere civilă și de persoane, suma asigurată
se stabilește de comun acord între cele două părți contractante, dar mai
frecvent de către asigurător, conform prevederilor legale. În anumite
cazuri, se acceptă înscrierea în polița de asigurare a unor valori declarate
de asigurați, dar acestea trebuie agreate de către asigurători.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operațiunea prin care
se stabilește valoarea bunurilor în vederea includerii lor în asigurare.

1.4.3. Prima de asigurare

Ca element esențial al contractului de asigurare, prima de
asigurare constituie principala obligație a asiguratului și reprezintă
suma de bani pe care o primește asigurătorul de la asigurat în
schimbul protecției pentru riscurile asumate. La stabilirea cuantumului
primei de asigurare se ține cont de influența următorilor factori:
− tipul și natura riscurilor asigurate;
− numărul, mărimea, intensitatea și gradul de dispersie al riscurilor;
− durata asigurării și teritoriul acoperit;
− suma asigurată, nivelul franșizei și modalitatea de plată a
primei (în tranșă unică sau eșalonată în rate periodice);
− evaluarea posibilelor daune pe baza istoricului acestora, pe
un anumit număr de ani (de regulă 5, 10 ani);

28− gradul de obiectivitate, respectiv de subiectivism al asigu-
rătorului;
− conjunctura pieței și dimensiunea afacerii (pentru sume mari
se pot negocia reduceri);
− vârsta, sexul, starea de sănătate și durata asigurării la
asigurările de persoane;
− gradul de întreținere al bunului la asigurările de bunuri;
− limita răspunderii la asigurarea de răspundere civilă.
Calculul primelor se efectuează științific, pe baza datelor
statistice și a matematicii actuariale. Prima de asigurare se determină
prin aplicarea unei cote procentuale la valoarea asigurării, respectiv a
sumei asigurate, conform relației:
Prima de asigurare = suma asigurată * cota de primă
Prima plătită de asigurat reprezintă prima brută (tarifară), fiind
alcătuită din prima netă (pură, teoretică, cota de bază) și adaosul de primă
(suplimentul sau încărcătura primei) care acoperă cheltuielile generale de
achiziție și administrare ale asigurătorului și determină obținerea unui
profit. Prima netă este destinată acoperirii despăgubirilor și sumelor
asigurate. Astfel:
Prima brută = Prima netă + Adaosul de primă
Calculul primei nete ține seama de natura riscului, privit ca
probabilitate și intensitate. Probabilitatea se bazează pe calcule
statistice. Astfel, ținând cont de legile statisticii, prima de asigurare
este cu atât mai bine determinată, cu cât au existat un număr mai mare
de cazuri pe baza cărora ea s-a determinat.
Intensitatea variabilă a riscului se reflectă corespunzător în
nivelul primei. Astfel, în situația în care, pe parcursul contractului,
riscul este variabil, prima se poate modifica în aceeași proporție.
La anumite tipuri de asigurări, pentru a putea acoperi riscurile
solicitate, prima de asigurare este foarte mare, fiind situații când
aceasta poate ajunge până la 30% din valoarea asigurării. În asemenea
cazuri, asigurătorul restituie de regulă o parte din primă asiguratului,
care poate ajunge până la jumătate din prima plătită inițial, dacă în
perioada asigurării nu au avut loc evenimente nedorite.
Pe o perioadă de timp determinată, de obicei un an, asigurătorul
își elaborează propriile tarife de prime . Dacă prima se plătește într-o
tranșă unică, asigurătorul poate să ofere o reducere. Există astfel,
prima unică , care se plătește o singură dată, și prima periodică, care
se plătește la anumite intervale de timp, în funcție de perioada de
asigurare. Pe parcursul derulării contractului de asigurare, mărimea
primei nu se recalculează și deci nu se modifică.

29 O dată încasată de către asigurător, prima de asigurare se
utilizează pentru:
− constituirea fondului de rezervă, din care se achită
despăgubirile la asigurările de bunuri și sumele asigurate în cazul
asigurărilor de persoane;
− crearea fondului de rezervă destinat acoperirii despăgubirilor
din anii defavorabili;
− plata cheltuielilor legate de administrarea asigurărilor și
obținerea unui beneficiu;
− finanțarea diferitelor acțiuni de prevenire a daunelor.
În practica asigurărilor, se utilizează și alte expresii legate de
primă cum ar fi:
− prima curentă sau efectivă, referitoare la perioada anului în
curs;
− prima fixă , ce reprezintă prima pe unitate de sumă asigurată;
− tarifele de prime – sunt prime fixate pe feluri de asigurări,
riscuri etc.;
− discount- ul de primă , care constă în diminuarea primei cu o
anumită sumă, în funcție de: frecvența de plată a primei, mărimea
primei, inexistența daunei în perioada anterioară etc.

1.4.4. Paguba sau dauna, despăgubirea de asigurare,
perioada de asigurare și teritoriul acoperit
Paguba sau dauna reprezintă pierderea evaluabilă în bani,
intervenită la un bun asigurat, ca urmare a producerii fenomenului
împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Caracterul aleatoriu al daunelor
este dat de faptul că volumul daunelor nu se poate cunoaște dinainte, dar
se poate aproxima prin calcule bazate pe teoria probabilităților.
Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care
asigurătorul o datorează asiguratului, în vederea acoperirii pagubei
produse de riscul asigurat, fiind în limita sumei asigurate, egală sau
mai mică decât paguba.
Asigurările de pagube (daune), având esențialmente caracter de
despăgubire, reunesc asigurările de bunuri și de răspundere civilă și au
ca scop repararea prejudiciului care amenință patrimoniul asiguratului.
Indemnizația de asigurare este suma de bani pe care asigurătorul
o achită asiguratului atunci când survine cazul asigurat.
Perioada de asigurare , respectiv durata asigurării , reprezintă
intervalul de timp pentru care s-a stabilit prima de asigurare și depinde de
natura asigurării. Durata asigurării este perioada de timp în care rămân

30valabile raporturile de asigurare între asigurător și asigurat, așa cum au
fost ele stabilite prin contractul de asigurare. Totodată, perioada de
asigurare înseamnă și intervalul de timp în decursul căruia asigurătorul
suportă riscul asigurării. Se pot încheia asigurări pe o durată determinată,
respectiv nedeterminată, sau pe timpul desfășurării unei activități (de
exemplu, pe timpul efectuării unui transport de marfă).
În general, atunci când se încheie asigurări pe o perioadă
determinată, la asigurările de bunuri și de răspundere civilă, perioada
este scurtă, de regulă un an. Însă, se pot întâlni și asigurări încheiate
pe durate foarte scurte. De exemplu, polița cargo, ce acoperă mărfurile
pe durata transportului, poate avea o perioadă de asigurare de o
singură zi. Asigurările de viață se încheie pe perioade lungi, de
minimum 5 ani, caz în care prima se exprimă anual, dar trebuie plătită
pe toată durata în care asigurătorul este supus riscului.
Dacă perioada pentru care s-a încheiat asigurarea este un an și
evenimentul asigurat s-a produs în prima jumătate a anului, se
consideră că probabilitatea de producere a riscului s-a stabilit pe
întreaga perioadă de asigurare, ceea ce face irelevant momentul în care
s-a produs evenimentul asigurat.
Uneori, polița de asigurare este emisă pe o perioadă de timp
neobișnuită, de exemplu 8 luni, pentru a expira la aceeași dată cu
celelalte polițe. Astfel, o societate comercială poate cumpăra o
asigurare împotriva furtului în luna mai, cu o dată de expirare în
octombrie, când expiră și restul polițelor societății, moment în care
toate polițele vor fi probabil, reînnoite pentru un alt an.
Teritoriul acoperit prezintă în detaliu granițele geografice în
afara cărora nu se aplică acoperirea. În funcție de caracteristicile
obiectului asigurat, teritoriul acoperit poate fi restrâns sau extins. De
exemplu, o proprietate imobilă poate fi acoperită numai la adresa
specificată, iar mijloacele de transport pot fi acoperite doar în cadrul
razei lor de acțiune descrisă în poliță.
Dacă teritoriul acoperit de asigurare cuprinde mai multe state,
prevederile legale specifice acestor state pot modifica acoperirea.

1.5. Evenimentele asigurate

Asigurătorul este obligat la plata unei despăgubiri numai atunci
când are loc un anumit eveniment care este menționat în polița de
asigurare ca fiind asigurat. Dacă evenimentul asigurat nu are loc,
asigurătorul nu va fi obligat să plătească. Cazul asigurat, sau
sinistrul, reprezintă fenomenul (evenimentul) asigurat care s-a produs

31 deja, iar pentru înlăturarea consecințelor lui s-a încheiat asigurarea.
Pentru ca un eveniment să fie considerat asigurat, trebuie să
întrunească existența a șase elemente și anume:
a) obiect sau activitate acoperită;
b) risc acoperit;
c) consecințe acoperite;
d) amplasament acoperit;
e) circumstanțe acoperite
f) perioadă de timp acoperită.
Dacă un singur element lipsește, din cele enumerate mai sus,
evenimentul în cauză nu mai este considerat ca fiind asigurat, chiar
dacă partea asigurată a suferit o pagubă ca urmare a unui eveniment
nedorit. De exemplu, o pagubă care nu se datorează unui risc acoperit
nu implică un eveniment asigurat, chiar dacă se constată existența
celorlalte cinci elemente.
a. Obiectul sau activitatea acoperită sunt specificate într-o
anumită secțiune a poliței de asigurare. În anumite situații, obiectele
supuse acoperirii sunt inventariate amănunțit. Totuși, majoritatea polițelor
nu menționează fiecare articol supus acoperirii, ci descriu într-o manieră
generală elementele domeniului acoperit. În scopul înlăturării oricăror
confuzii, în polița de asigurare, pe lângă obiectele sau activitățile
acoperite, sunt specificate și cele care nu sunt supuse acoperirii.
b. Riscul acoperit implică o anumită conceptualizare.
Conceptul riscuri specificate . Când o poliță enumeră sau
precizează pericolele pe care le asigură, se consideră că utilizează
„metoda riscurilor specificate”, înlesnind asiguratului sarcina de a face
dovada. Astfel, pentru a obține o despăgubire, asiguratul trebuie să
dovedească că paguba este rezultatul unui risc acoperit. Dacă
asiguratul nu poate să ofere o astfel de dovadă, asigurătorul nu este
obligat în mod legal la plata despăgubirii. În cele mai multe situații,
cauza pagubei este evidentă. Totuși, sunt cazuri când este foarte dificil
să se dovedească cauza pagubei, mai ales dacă partea care are sarcina
de a o dovedi nu reușește să o facă.
Conceptul toate riscurile . Asigurarea „toate riscurile” este
concepută ca o acoperire împotriva tuturor pericolelor, cu excepția
celor care sunt în mod special excluse.
Conceptul diferențe între condiții se referă la polițele care
acoperă doar acele pericole care nu sunt acoperite prin altă poliță.

32c. Consecințe acoperite . Este necesar să cunoaștem consecințele
avarierii unui bun în urma producerii unui anumit risc. Acestea pot
cuprinde: reducerea valorii bunului, costuri suplimentare de înlocuire,
pierderea venitului, cheltuieli suplimentare de utilizare și altele.
Reducerea valorii bunului . Reducerea valorii unui bun tangibil
ca urmare a unei avarieri este denumită uneori „pagubă directă”.
Clauzele de despăgubire din cadrul poliței arată că acoperirea se aplică
valorii rămase a bunului, la momentul pagubei. Valoarea rămasă
reprezintă valoarea de înlocuire, mai puțin deprecierea. De asemenea,
este posibil ca un eveniment să determine diminuarea sau pierderea
totală a unei valori intangibile. De exemplu, sustragerea unor
informații valoroase privind societatea diminuează valoarea acestora.
Costurile suplimentare de înlocuire reprezintă o consecință a
pagubei care se suportă atunci când cheltuielile de înlocuire a bunurilor
deteriorate sau distruse sunt mai mari decât valoarea rămasă. Costurile
suplimentare de înlocuire intervin atunci când asigurarea este concepută
pe baza costului de înlocuire și nu pe baza valorii rămase.
Astfel, în asigurarea gospodăriei, se obișnuiește să se acopere
clădirea locuință la valoarea de înlocuire, iar bunurile personale la
valoarea lor rămasă. Autovehiculele și alte bunuri, care în mod normal
sunt supuse unor deprecieri rapide, nu sunt asigurate pe baza costului de
înlocuire.
Pierderea venitului prin închiderea totală sau parțială a unei
firme, ca urmare a avarierii bunurilor acoperite, poate fi asigurată
printr-o varietate de polițe.
Cheltuielile suplimentare de exploatare sunt suportate de către
asigurat în perioada în care bunul deteriorat sau distrus este reparat sau
înlocuit. Asiguratul poate suporta costuri suplimentare pentru a reduce
durata de întrerupere a activității sau pentru a-și continua activitatea în
situația avarierii bunului (de exemplu, prin închirierea unor utilaje).
Cheltuielile suplimentare suportate de asigurat sunt consecințe ale
pagubei și deci pot fi acoperite prin asigurare.
d. Amplasament acoperit . Un eveniment, pe lângă un bun
acoperit, un risc sau o consecință asigurată, trebuie să implice de
asemenea și o amplasare acoperită. Aceasta înseamnă că evenimentul
trebuie să se producă în aria geografică sau teritorială a acoperirii
asigurate de polița în cauză. Teritoriul acoperit variază de la o zonă
restrânsă, precis definită, până la una nelimitată, variind în funcție de
natura poliței de asigurare.

33 e. Circumstanțe acoperite . Un eveniment asigurat trebuie să se
producă în circumstanțe acoperite. Circumstanțele asociate pagubei
sunt în mod normal acoperite cu excepția cazului în care polița conține
prevederi contrare.
Sunt considerate circumstanțe neacoperite următoarele situații:
− suspendarea automată a acoperirii pe perioada ce implică
un risc crescut . De exemplu, la asigurarea auto casco, folosirea
autoturismului ca taxi sau ca vehicul de transport comercial. Aceasta
implică o utilizare intensivă, care mărește probabilitatea de producere
a daunelor. Deoarece pentru o astfel de utilizare se solicită prime mult
mai mari, asigurarea este suspendată pe perioada cât vehiculul este
utilizat în transportul public sau cu scop comercial.
− suspendarea acoperirii din inițiativa asigurătorului , atunci
când se descoperă situația unei asigurări cu probabilitate mare de risc,
de către un reprezentant al asigurătorului (în general un inspector
specializat). Dacă este suspendată, acoperirea poate fi restabilită cu
acordul scris al asigurătorului, printr-un act adițional.
Perioada de timp acoperită . Un eveniment este considerat
asigurat numai dacă producerea lui se încadrează în perioada de timp
acoperită prin contractul de asigurare.

34

2. CONTRACTUL DE ASIGURARE

2.1. Fundamentele juridice ale contractului
de asigurare

2.1.1. Caracteristicile contractului de asigurare
Contractul de asigurare este actul juridic prin care asiguratul se
obligă să plătească o primă asigurătorului, care, la rândul său, se obligă
să-și asume riscul ca, în cazul producerii unui anumit eveniment, să
plătească asiguratului sau unei terțe persoane (beneficiar) o indemnizație
de asigurare (despăgubire sau suma asigurată) în limitele stabilite și în
termenele convenite.
Din punct de vedere juridic, contractul de asigurare prezintă o
serie de caracteristici definitorii, printre care:
a. Caracterul consensual – este relevat de faptul că acesta se
încheie numai prin consimțământul părților.
b. Caracterul sinalagmatic – este dat de faptul că părțile
contractante își asumă reciproc anumite obligații. În principal, asiguratul
se obligă să facă declarații exacte și să-și achite primele, iar asigurătorul
se obligă să plătească indemnizația cuvenită după producerea
evenimentului asigurat.
c. Caracterul aleatoriu – este determinat de faptul că părțile
contractante nu cunosc, în momentul încheierii contractului, efectele
acestuia, respectiv beneficiile sau pierderile ce vor rezulta din contract.
Atât obligațiile asigurătorului, cât și ale asiguratului depind de un
eveniment viitor și, ca atare, incert. Astfel, la asigurarea de bunuri,
asigurătorul are obligația de a plăti despăgubirea numai în cazul
producerii riscului asigurat. Dacă riscul se produce, iar valoarea
despăgubirii depășește valoarea primelor plătite de asigurat, acesta din
urmă obține un beneficiu de pe urma asigurării. Dacă riscul nu se
produce, atunci beneficiul este de partea asigurătorului, acesta păstrând
primele de asigurare aferente.

35 d. Caracterul succesiv – este relevat de eșalonarea în timp a
prestațiilor prevăzute în contract. Asiguratul este obligat să plătească
primele la termenele stabilite, iar asigurătorul să ofere permanent
protecție prin asigurare. Deoarece derularea contractului se întinde pe
o perioadă lungă de timp, există posibilitatea eșalonării plății primelor,
ceea ce denotă caracterul succesiv al realizării contractului.
e. Caracterul de adeziune – este evidențiat de faptul că forma și
clauzele contractului sunt stabilite de către societatea de asigurări,
potențialul asigurat având posibilitatea de a adera la acest contract sau de
a-l respinge. Majoritatea contractelor de asigurare cuprind condiții
contractuale standard cu privire la perioada de asigurare, cota de primă,
riscuri asigurate etc. Totuși, în cazul contractelor importante, de valoare
mare, conținutul contractului este supus negocierilor între părți.
f. Caracterul oneros – rezultă din faptul că fiecare parte urmărește
obținerea unui avantaj, sau a unei contraprestații, în urma serviciului pe
care îl face în favoarea celeilalte părți. Avantajul asiguratului constă în
faptul că, pentru prima de asigurare, el obține o protecție pentru sume mai
mari pe toată durata contractului, asigurându-și în acest mod stabilitatea
financiară. Pentru asigurător, avantajul rezidă în posibilitatea fructificării
fondurilor de primă prin investițiile efectuate.

2.1.2. Principiile pe baza cărora se încheie și se derulează contractele
de asigurare
Contractele de asigurare se bazează pe aplicarea unor principii care,
deși nu sunt menționate în contract, trebuie cunoscute și respectate de cele
două părți. Dintre acestea, sunt demne de menționat următoarele:
a. Principiul despăgubirii , conform căruia contractele de
asigurare nu oferă despăgubiri peste valoarea pierderilor suferite de un
asigurat, întrucât se consideră că o persoană nu trebuie să profite din
pagubele asigurate. Corespunzător acestui principiu, asigurarea nu
presupune despăgubirea completă a asiguratului. Ca urmare, despă-
gubirea va fi mai mică decât valoarea asigurată, datorită deducerii
franșizei sau impunerii altor limitări privind despăgubirea.
Aplicarea acestui principiu servește atingerii a două obiective:
− împiedică asigurații să profite din asigurare;
− reduce riscul subiectiv prin îndepărtarea interesului pentru profit.
Riscul subiectiv apare în acea împrejurare în care o persoană
provoacă în mod intenționat o pagubă sau exagerează valoarea daunelor

36produse. Termenul de „risc subiectiv ” se referă la defecte sau slăbiciuni
ale caracterului uman, fiind consecința unei supraasigurări sau a unor
circumstanțe care pot tenta oamenii să cauzeze sau să exagereze pagubele
asigurate, pentru a obține un profit.
b. Principiul interesului asigurabil . O persoană are un interes
asigurabil, dacă în urma producerii unui eveniment supus asigurării ar
putea suporta o pierdere financiară sau orice alt prejudiciu. Deși pot
exista mai multe persoane cu interes asigurabil, doar persoanele
asigurate sunt despăgubite.
Pentru a fi asigurabil, un interes trebuie să fie economic, evaluabil
în bani și, bineînțeles, să existe în momentul încheierii contractului.
c. Principiul subrogației . Operațiunea juridică prin care toate
drepturile creditorului se transmit asupra celui care plătește și care este
terț față de raportul inițial dintre creditor și debitor poartă numele de
subrogație (înlocuire).
Conform acestui principiu „asigurătorul se subrogă în toate
drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurării, contra celor
răspunzători de producerea pagubei în limita despăgubirii plătite”
[CIUREL, 2000, p. 191 ].
Subrogarea se aplică numai la contractele de indemnizare. Prin
subrogare, asigurătorul exercită acțiunea în nume propriu, ca titular al
dreptului asupra creanței, respectiv acțiunea pe care asiguratul ar fi
intentat-o împotriva autorului pagubei. Asigurătorul va baneficia de
toate avantajele, putând opune terților mijloacele de apărare sau
excepțiile ce ar fi fost invocate de asigurat.
Asigurătorul, fiind subrogat în drepturile asiguratului, are sarcina de
a proba culpa terțului în producerea pagubei. Dacă asiguratul a intentat
acțiune judiciară contra terțului vinovat, asigurătorul se poate substitui
asiguratului în orice fază a procesului.
Dacă indemnizația plătită de asigurător este mai mică decât
valoarea prejudiciului, există posibilitatea ca asiguratul să recupereze
contravaloarea pagubei atât de la asigurător, cât și de la terțul
răspunzător.
d. Principiul bunei credințe . La contractarea unei asigurări,
asiguratul poate cunoaște în detaliu condițiile de asigurare, înainte de a
încheia asigurarea, în timp ce asigurătorul este dezavantajat, neputând
cunoaște și analiza toate aspectele materiale privind riscurile la care
este expus obiectul supus asigurării. Numai cel ce solicită asigurarea
este în măsură să cunoască toate datele relevante despre risc.

37 Asigurătorul poate să obțină doar un raport pe baza căruia va face
evaluarea riscului. Se consideră, astfel, că încrederea și cinstea sunt
fundamentale în asigurare. De aceea, este de datoria asiguratului să-l
informeze pe asigurător, nu neapărat la solicitarea acestuia, despre
toate circumstanțele materiale privind riscul.
Există anumite fapte care sunt presupuse a fi cunoscute de
asigurător și, ca atare, nu intră în categoria celor ce trebuie aduse în
mod special la cunoștința asigurătorului. Printre acestea sunt:
− reglementările legale, știindu-se că în nici o circumstanță nu
se poate invoca necunoașterea legilor;
− fapte de notorietate, pe care asigurătorul se presupune că le
cunoaște;
– fapte care diminuează riscul (dotarea cu sisteme de alarmă a
unui magazin sau locuința ce se asigură);
– fapte materiale, vizibile în mod clar sau pe care orice evaluator
de risc le-ar fi cunoscut;
– fapte acoperite de condițiile de asigurare;
– fapte pe care asiguratul nu are posibilitatea să le cunoască.
Totodată, asigurătorului nu i se permite să ascundă, cu intenție
frauduloasă anumite informații. Aceeași obligație de a informa
asigurătorii o au și intermediarii.

2.1.3. Condițiile de validitate ale contractului
de asigurare
Codul civil roman prevede următoarele condiții de validitate ale
contractului de asigurare:
a. Capacitatea părților de a contracta. Conform dispozițiilor
art. 949 din Codul civil, orice persoană poate contracta, dacă nu este
declarată incapabilă de lege. Persoanele juridice pot încheia contracte
de asigurare în mod direct sau prin reprezentanți. În cazul persoanelor
fizice, acestea pot încheia asigurări numai dacă au împlinit vârsta de
14 ani și nu sunt puse sub interdicție. Totuși, dacă s-a făcut excepție
de la această regulă, polițele încheiate rămân valabile atâta timp cât
cei în cauză sau reprezentanții lor nu cer anularea. Minorii cu vârste
între 14 și 18 ani au capacitate restrânsă și pot încheia acte juridice
personale, dar numai cu încuviințarea părintelui sau tutorelui.
b. Consimțământul părților . Potrivit dispozițiilor art. 953 din
Codul civil „consimțământul nu este valabil când este dat prin eroare,
smuls prin violență sau surprins prin dol (acțiune făcută cu

38rea-credință pentru a convinge pe cineva să încheie un contract
nefavorabil sau să admită o clauză defavorabilă într-un contract) ”.
Se poate întâmpla ca asiguratul să ofere asigurătorului informații
inexacte sau incomplete, referitoare la risc, cu sau fără rea-credință. În
acest caz, contractul poate fi anulat pe motiv că dacă asigurătorul ar fi
cunoscut de la început situația reală nu ar mai fi încheiat contractul.

2.1.4. Drepturi și obligații prevăzute în contractul
de asigurare
Fiind un contract sinalagmatic, contractul de asigurare presupune
drepturi și obligații între părți, care pot fi delimitate în două perioade:
până la producerea evenimentului asigurat și după producerea acestuia.
A. Drepturile și obligațiile asiguratului
a. Drepturile asiguratului
Dreptul de execuție a contractului ; asiguratul este protejat prin
poliță și îndreptățit la plata despăgubirii conform condițiilor poliței.
Dreptul de apărare în justiție ; dacă i se intentează un proces ca
urmare a unui incident, calificat ca eveniment asigurat, asiguratul este
îndreptățit la o apărare legală de către asigurător.
Dreptul la returnarea primelo r; dacă polița de asigurare se
reziliază, asiguratul este îndreptățit la o rambursare a primelor aferente
perioadei rămase.
Dreptul de a solicita modificarea poliței ; asiguratul poate
solicita asigurătorului, printr-o cerere, modificarea poliței, printr-un
act adițional care să conțină schimbările intervenite (de exemplu,
schimbarea numelui beneficiarului asigurării sau modul de plată
pentru primele încasate în rate).
Dreptul la preaviz în caz de reziliere ; asiguratul este îndreptățit la
un preaviz, dacă asigurătorul se decide să rezilieze acoperirea.
Alte drepturi. Asiguratul are dreptul să solicite o expertiză
atunci când apar dezacorduri asupra valorii despăgubirii. Dacă bunul
furat este recuperat după ce s-a efectuat plata despăgubirii, asiguratul
are dreptul fie să păstreze despăgubirea, cedând bunul asigurătorului,
fie să păstreze bunul și să ramburseze despăgubirea.
b. Obligațiile asiguratului
− plata primei de asigurare;
− obligația de a-l informa pe asigurător în privința modificării
circumstanțelor care agravează riscul;
− obligația de a întreține bunul asigurat în condiții optime.

39 După producerea evenimentului asigurat, principalul drept al
asiguratului este de a încasa indemnizația de asigurare. În această
etapă, obligațiile asiguratului sunt:
− combaterea efectivă a urmărilor calamităților pentru limitarea
pagubei și salvarea bunurilor asigurate, păstrarea și paza bunurilor
rămase pentru prevenirea degradărilor ulterioare;
− înștiințarea asigurătorului, în termenele prevăzute de condițiile
de asigurare, cu privire la producerea evenimentului asigurat;
− participarea la constatarea evenimentului produs și a pagubei
rezultate;
− furnizarea de documente și date referitoare la evenimentul
asigurat;
− acordarea întregului sprijin pentru constatarea și evaluarea
daunelor.

B. Drepturile și obligațiile asigurătorului
Fiecărei obligații a asiguratului îi corespunde un drept al
asigurătorului. Pe timpul derulării contractului, până la
producerea evenimentului asigurat, asigurătorul are următoarele
drepturi și obligații:
a. Drepturi
– dreptul de a verifica existența bunului asigurat și a modului
în care acesta este întreținut;
– dreptul de a aplică sancțiuni corespunzătoare, atunci când
asiguratul a încălcat obligațiile privind întreținerea, folosirea și paza
bunurilor asigurate.
b. Obligații
− obligația de a elibera, la cerere, duplicatul documentului de
asigurare, dacă asiguratul l-a pierdut pe cel original;
− obligația de a elibera, la cererea asiguraților, certificate de
confirmare a asigurărilor.
După producerea evenimentului asigurat, principala obligație a
asigurătorului constă în acordarea indemnizației cuvenite asiguratului.
Mai întâi, asigurătorul constată producerea evenimentului asigurat,
evaluează pagubele și apoi stabilește plata indemnizației de asigurare.
Pentru aceasta, este necesar să verifice:
– dacă asigurarea era în vigoare la data producerii evenimentului
asigurat;
– dacă primele de asigurare au fost plătite și perioada de timp
pentru care au fost achitate;

40– dacă bunurile respective sunt cuprinse în asigurare;
– dacă evenimentul în urma căruia s-a produs paguba s-a datorat
unui risc, împotriva căruia s-a încheiat asigurarea.

2.1.5. Calitatea de asigurat menționată
în polița de asigurare
În general, asigurații de diferite tipuri sunt considerați ca fiind:
− asigurați identificați prin nume;
− asigurați identificați în raport cu alt asigurat;
− asigurați adiționali.
Asigurații identificați prin nume includ: asigurații principali,
cesionarii și creditorii.
Asiguratul principal reprezintă persoana fizică sau juridică,
menționată în polița de asigurare. El este cel care solicită asigurarea, fiind
îndreptățit să pretindă despăgubiri în baza poliței de asigurare. Are
calitatea de proprietar sau deținător al poliței de asigurare. Totodată,
asiguratul principal este responsabil pentru plata primelor, fiind singurul
autorizat să primească preavizul de reziliere dacă asigurătorul reziliază
polița, să aducă modificări poliței cu consimțământul asigurătorului, să
obțină informații de la asigurător referitor la evenimentul asigurat și la
despăgubiri și să primească primele rambursate.
Ceilalți asigurați menționați în polița de asigurare, fie au un
interes asigurabil față de bunul asigurat, fie sunt expuși riscului de
răspundere civilă.
Cesionarii . Cesiunea este transferul unui drept de proprietate de
la o persoană la alta. Partea care cedează dreptul de proprietate este
numită cedent, iar partea căreia îi este transferat dreptul de proprietate
este numită cesionar .
Un contract de asigurare nu poate fi transferat unei alte persoane
fără consimțământul asigurătorului. Dreptul la despăgubire poate fi cedat
după producerea pagubei. Însă dreptul deținătorului poliței de a fi protejat
împotriva viitoarelor pagube nu poate fi cesionat, deoarece se consideră
că cesiunea poliței de asigurare, înainte de producerea pagubei, are efectul
de a schimba asiguratul. În practică, cesiunea polițelor este întâlnită rar,
întrucât majoritatea oamenilor preferă să obțină o asigurare proprie, decât
să accepte o poliță negociată de altcineva.
Creditorii . Dacă un debitor a pus gaj o anumită proprietate pentru a
garanta un împrumut, atunci creditorul are un interes asigurabil față de
acea proprietate și poate opta pentru una din variante:

41 – asigurarea proprie a creditorului;
– asigurarea creditorului prin polița debitorului.
Asigurarea proprie creditorului este varianta aleasă de acesta,
atunci când el preferă asigurători sau agenți cu renume și cu putere
financiară. Anumiți creditori doresc să cumpere asigurarea de la firme
care au depuneri în instituția lor. În plus, cumpărarea directă a poliței
asigură creditorul că asigurarea sa nu va fi invalidată de actele sau
omisiunile debitorilor săi. De asemenea, aceste polițe pot cuprinde
clauze speciale care să-l intereseze pe creditor în mod deosebit.
Principalul dezavantaj al creditorului care cumpără o asigurare
proprie este acela că trebuie să plătească prime. Însă creditorul are
posibilitatea de a transfera costurile asigurării în seama debitorului sub
forma unor dobânzi mai ridicate.
Asigurarea creditorului prin polița debitorului este o modalitate
prin care creditorii insistă ca fiecare debitor să cumpere o poliță de
asigurare, care să conțină o clauză specială, că, în caz de daună, creditorul
să fie despăgubit până la limita interesului său asigurabil, respectiv până
la valoarea creditului restant.
Asigurații identificați în raport cu un alt asigurat . Majoritatea
contractelor de asigurare de bunuri și de răspundere civilă acoperă un
asigurat ce poate fi identificat în raport cu asiguratul principal sau cu un
alt asigurat (cedent sau creditor). Există persoane care obțin calitatea de
asigurat în condițiile în care fac parte dintr-o categorie generală
menționată în poliță. Un exemplu edificator este soțul asiguratului
principal din polița proprietarilor de locuințe sau din polița auto
personală. În această poliță, asiguratul cuprinde atât asiguratul principal,
cât și soțul (soția) acestuia dacă au un domiciliu comun.
Printre asigurații identificați în raport cu un alt asigurat, se află:
– membrii de familie având aceeași reședință cu cea a
asiguratului principal;
– angajații asiguratului principal care acționează în interes de
serviciu; de exemplu, un patron care este responsabil din punct de
vedere legal pentru faptele unui angajat al cărui autovehicul este
asigurat prin poliță;
– administratorul activelor fizice ce aparțin asiguratului principal;
– persoana care conduce vehiculul asiguratului principal pe un
drum public, cu permisiunea asiguratului;
– reprezentanții legali, în cazul decesului asiguratului principal;
– persoana care deține custodia temporară a bunurilor asigu-
ratului, în cazul decesului asiguratului principal.

42Asigurații adiționali reprezintă persoanele menționate printr-un
act adițional la polița de asigurare, atunci când apar următoarele
probleme care trebuie rezolvate:
a. Micșorarea limitei de asigurare . Prin adăugarea și a altor
persoane pe lângă asiguratul principal al poliței, limitele de asigurare
pentru fiecare eveniment se vor împărți între asigurați, micșorându-se
astfel limitele de asigurare pentru asiguratul principal.
b. Conflicte privind apărarea în justiție . Atunci când apar
conflicte de interese între asiguratul principal și cei adiționali,
asigurătorul este pus în situația de a apăra atât asiguratul principal, cât
și pe cei adiționali. Aceste probleme se rezolvă prin angajarea unor
avocați independenți unul de altul, pe cheltuiala asigurătorului.
c. Asigurarea unei acoperiri a asiguratului adițional, pentru
anumite riscuri, și pe care asiguratul principal nu o dorește.
d. Dubla asigurare a asiguratului adițional . În cazul în care
asiguratul adițional este asigurat atât prin polița sa proprie, cât și prin
polița asiguratului principal, polițele respective trebuie să conțină clauze
prin care să se soluționeze cazurile de dublă acoperire, mai precis
repartizarea răspunderii asigurătorilor în cazul producerii pagubei.

2.1.6. Încheierea și încetarea asigurării
Încheierea asigurării , care înseamnă de fapt contractarea
asigurării, implică parcurgerea următoarelor etape:
a. Se completează declarația (cererea) de asigurare , care conține:
− date privind identificarea asiguratului (nume, prenume, adresă
etc.);
− obiectul de activitate;
− durata asigurării solicitate;
− detalii privind bunul asigurat;
− suma asigurată;
− franșiza;
− beneficiarul asigurării;
− condițiile de asigurare solicitate;
− în cazul asigurărilor de viață: starea de sănătate, antecedente
medicale etc.;
− în cazul asigurărilor de accidente, se specifică mediul de lucru etc.
Declarantul își asumă răspunderea cu privire la exactitatea datelor și
informarea asigurătorului asupra tuturor elementelor care pot influența
asigurarea. Pe baza acestor informații, asigurătorul recurge la evaluarea
riscului, pentru a stabili corect prima de asigurare.

43 La majoritatea asigurărilor de persoane, precum și la unele
asigurări externe sau de bunuri care se încheie cu persoanele juridice,
cererea de asigurare se redactează separat și anterior contractului de
asigurare, fiind necesar un anumit interval de timp pentru evaluarea
riscului. La celelalte asigurări, declarația se întocmește concomitent cu
contractul de asigurare.
Ca act unilateral de voință, declarația de asigurare, nu produce
efecte juridice, decât după acceptarea de către asigurător și odată cu
semnarea contractului (poliței) de asigurare. În caz de neacceptare,
declarația nu este obligatorie și poate fi revocată expres sau tacit.
b. Se efectuează analiza declarației (cererii) de asigurare. Pe
baza acesteia se evaluează riscul, de către asigurător. În vederea
încheierii asigurării, asigurătorii fac constatări și analizează
împrejurări la fața locului.
De multe ori, asigurătorii preiau în asigurare riscuri pentru
bunuri aflate la mare distanță de ei sau de împuterniciții lor, nefiind
posibilă o evaluare „pe viu” a riscului. De aceea, buna credință, ca
principiu de bază al asigurărilor, trebuie să fie unanim respectată,
întrucât evaluarea se face numai pe baza informațiilor puse la
dispoziție de asigurat sau de agentul acestuia.
Momentul încheierii contractului . Contractul se consideră
încheiat odată cu plata primelor și emiterea documentului de
asigurare. Contractul poate avea forma poliței de asigurare , la
asigurările de persoane și la unele tipuri de asigurări de bunuri sau a
certificatului de asigurare , la asigurările de bunuri în general sau de
răspundere civilă. În practică, denumirea de poliță de asigurare este
generică și, astfel, fiind utilizată cel mai frecvent.
În cele mai multe cazuri, emiterea poliței se realizează în același
timp cu plata primei. În unele situații, cum ar fi cazul asigurărilor de
viață, plata primei se face odată cu completarea și semnarea cererii de
asigurare, urmând ca documentul de asigurare să fie emis de
asigurător după evaluarea riscului.
Un caz aparte îl constituie încheierea contractului de
asigurare între absenți . Astfel, contractul se consideră încheiat din
momentul în care ofertantul a luat cunoștință de acceptare, luându-se
în considerare data primirii poliței sau contractului. Încheierea
contractului de asigurare între absenți se practică mai ales în
asigurările maritime, de aviație sau auto. Cererea de asigurare este
înaintată prin intermediari (brokeri), care devin mandatari ai

44asiguraților și agenți ai asigurătorului. În acest caz, contractul între
absenți se perfectează și polița este considerată acceptată dacă într-un
anumit interval de timp (de regulă, două zile lucrătoare de la
înmânare) asiguratul nu ridică obiecțiuni.
În sistemul transmiterii declarației, contractul de asigurare se
consideră încheiat de la data specificată în declarația (cererea) de
asigurare, dacă asigurătorul o confirmă în scris. Astfel, există două
momente distincte, și anume: cel al încheierii contractului și cel al
intrării în vigoare, ulterior datei perfectării lui.
Obligațiile ce revin părților contractante pot fi raportate la o dată
ulterioară, stabilindu-se ordinea în care trebuie executate. Intrarea în
vigoare a asigurărilor poate să nu coincidă cu începutul răspunderii
asigurătorului. În astfel de situații, diferențierea este în funcție nu
numai de plata primei, ci și de natura riscului.
Încetarea contractului de asigurare . În mod obișnuit, contractul
de asigurare cu durată determinată încetează atunci când ajunge la
termen, respectiv, expiră perioada pentru care a fost încheiat. Un alt mod
de încetare a contractului este producerea evenimentului asigurat ,
întâlnită în asigurarea de viață și de accidente a persoanelor, când
survine decesul celui asigurat. După plata sumei asigurate, obligațiile
asigurătorului față de asigurat se sting, ceea ce echivalează cu încetarea
automată a contractului.
În afară celor două cazuri prezentate, un contract de asigurare
poate înceta prin:
− denunțare;
− reziliere;
− anulare.
Denunțarea este o modalitate unilaterală de încetare a
contractului de asigurare, din motive prevăzute de lege. Asigurătorul
poate denunța contractul în următoarele situații:
– dacă asiguratul nu a comunicat în scris modificările intervenite
în perioada derulării contractului, care, potrivit condițiilor de
asigurare, exclud menținerea contractului;
– dacă se dovedește că asiguratul a fost de rea-credință;
– atunci când constată neîndeplinirea de către asigurat a
obligației de întreținere corespunzătoare a bunurilor, ceea ce duce la
creșterea șanselor de producere a evenimentului asigurat.
Contractul de asigurare, fiind cu executare succesivă, denunțarea
acestuia produce efecte numai în viitor. Astfel, reținerea primelor
pentru perioada în care contractul a fost în vigoare este normală.

45 Rezilierea reprezintă încetarea contractului de asigurare, datorită
neexecutării obligației uneia dintre părți din cauze care i se pot imputa. În
momentul rezilierii, creditorul are dreptul să ceară executarea silită a
tuturor obligațiilor scadente care nu fuseseră îndeplinite până la acea dată.
De asemenea, el poate pretinde despăgubiri pentru prejudiciile ce i s-au
adus ca urmare a neexecutării respectivelor prestații. De exemplu,
rezilierea are loc atunci când riscul asigurat s-a produs înainte să înceapă
răspunderea asigurătorului.
Anularea contractului de asigurare intervine atunci când
contractul a fost încheiat fără respectarea condițiilor esențiale de
valabilitate. Spre deosebire de denunțare și de reziliere, anularea
contractului de asigurare operează și pentru trecut, nu numai pentru
viitor, readucând contractanții la situația juridică avută la data
încheierii asigurării. Recurgându-se la restituirea reciprocă a
datoriilor, asigurătorul va restitui primele de asigurare încasate, iar
asiguratul – indemnizația, dacă a fost plătită.
Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 172/2004, care modifică și
completează Legea nr. 136/1995 (privind asigurările și reasigurările în
România), sunt transpuse în practică prevederile directivelor U.E. în
domeniul asigurărilor. Astfel, este desființată obligația persoanelor fizice
și juridice române de a încheia contracte de asigurare în exclusivitate cu
societățile de asigurare stabilite în România. Practic, prin aceasta este
deschisă libertatea asigurabililor români de a încheia contracte de
asigurare cu asigurători străini, precum și libertatea acestora din urmă de
a presta servicii de asigurare către persoane fizice și juridice române.

46

3. ASIGURĂRILE DE BUNURI

3.1. Condiții generale

La asigurarea bunurilor, asigurătorul are obligația ca, în cazul
producerii riscului asigurat, să plătească asiguratului sau beneficiarului
desemnat o despăgubire, cu condiția ca asiguratul să aibă un interes
patrimonial cu privire la bunul asigurat. Astfel, în cazul asigurării de
bunuri, interesul asigurării este reprezentat de dauna efectivă, evaluabilă
în bani, pe care o poate suferi asiguratul în cazul pierderii sau degradării
bunului. Reamintim că una din cerințele de bază impuse la încheierea
oricărui contract de asigurare este interesul asigurabil. La asigurările de
bunuri, interesul asigurabil este reprezentat de valoarea pecuniară a
bunului, expusă pierderii, ca urmare a producerii evenimentului asigurat.
În cazul asigurării unui bun, interesul asigurabil presupune
îndeplinirea următoarelor condiții:
– bunul menționat în asigurare să constituie obiectul asigurării;
– asiguratul să aibă un interes patrimonial cu privire la bunul
asigurat, în sensul că, asiguratul, fiind într-o relație directă, recunoscută
legal, cu obiectul asigurării, poate să aibă de suferit în urma distrugerii
obiectului asigurat;
– în situația pierderii sau degradării bunului, asiguratul să sufere
o daună, ce poate fi evaluată în bani.
Regula generală în asigurările de bunuri este ca interesul
asigurabil să existe atât în momentul încheierii asigurării, cât și în
momentul producerii riscului asigurat. Interesul asigurabil decurge din
statutul de proprietar al persoanei care dorește să se asigure. Însă, în
afara proprietarului bunului, există și alte persoane care pot avea un
interes asigurabil, în situații cum ar fi:
a. Proprietate în comun . De exemplu, o persoană care deține în
comun cu una sau mai multe persoane un imobil, are dreptul legal de a
asigura imobilul respectiv la întreaga valoare. În caz de distrugere
totală a imobilului asigurat, persoana respectivă va beneficia de
despăgubire doar în limita dreptului său de proprietate. Dacă înca-
sează valoarea totală a despăgubirii, va acționa că agent al celorlalți
proprietari, fiind obligată să le ofere acestora partea ce li se cuvine din
despăgubire.

47 b. Proprietate ipotecată. În cazul unui contract de ipotecă, au
un interes asigurabil atât debitorul ipotecar, în calitate de proprietar,
cât și societatea ipotecară, în calitate de creditor. De obicei, în
asemenea cazuri, se încheie o asigurare în numele ambelor părți.
c. Proprietate închiriată. Chiriașul nu este obligat să încheie un
contract de asigurare al proprietății închiriate. În cazul în care încheie
o astfel de asigurare, el o face în numele și în folosul proprietarului,
neputând pretinde încasarea despăgubirilor în urma producerii unui
risc asigurat. El poate doar să pretindă proprietarului restituirea
primelor de asigurare.
d. Proprietate aflată în custodie . Custodele are un interes
asigurabil în ceea ce privește proprietatea sau bunul pe care îl deține în
custodie, deoarece este responsabil, din punct de vedere legal, pentru
orice daună produsă bunului respectiv.
e. Asiguratul face parte din familia proprietarului . Persoanele
din familia proprietarului pot utiliza obiectul asigurării, ceea ce determină
un interes asigurabil al acestora față de bunul respectiv.
În cazul asigurărilor facultative de bunuri, obiectul asigurării
este reprezentat de următoarele categorii de bunuri:
a) bunurile aparținând persoanelor fizice sau juridice cu
domiciliul, sediul sau reședința în România;
b) bunurile primite în folosință sau păstrare, pentru reparare,
prelucrare, curățare, vopsire, vânzare, ori pentru a fi expuse în cadrul
muzeelor sau expozițiilor;
c) bunurile care fac obiectul unor contracte de concesionare,
închiriere sau locație de gestiune.
Nu se asigura bunurile care, din cauza degradării, nu mai pot fi
folosite potrivit destinației.
Cu privire la riscurile asigurate, societățile de asigurare acordă
despăgubiri în caz de pierdere sau avariere a bunurilor asigurate,
produse de: incendiu, trăsnet, explozie, ploaie torențială, grindină,
inundație, furtună, uragan, cutremur de pământ, prăbușire sau
alunecare de teren, greutate a stratului de zăpadă sau gheață, avalanșe
de zăpadă, căderea pe clădiri sau construcții a unor corpuri, lovire a
clădirii de către un autovehicul.
Pentru bunuri, în funcție de riscurile acoperite, societățile de
asigurare pot să ofere:
− polița de asigurare împotriva incendiului;

48− polița FLEXA, adică Fire Lightening Explosion and Aircraft,
care include următoarele riscuri: incendiu, trăsnet, explozie, căderea
aparatelor de zbor, părți ale acestora și obiecte transportate de acestea;
− polița de asigurare standard, care, în general, acoperă
riscurile de incendiu, trăsnet, expozie și căderi de corpuri;
− polița de asigurare extinsă, care, pe lângă riscurile prevăzute
în polița standard, acoperă și câteva riscuri suplimentare;
− polița de asigurare All Risks , adică „toate riscurile”, în care
nu sunt numite riscurile acoperite, ci doar excluderile.
Există situații, prevăzute în contractul de asigurare ca excluderi, în
care asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru pagubele produse
bunurilor asigurate. În general, nu se acordă despăgubiri pentru pagube
provocate de: război, invazie, insurecție, revoluție și altele asemănătoare.
Alte excluderi se referă la: uzura fizică, pagube rezultate în urma actelor
intenționate ale asiguratului, în urma radiațiilor nucleare, sau din cauza
unui viciu intern (de exemplu: oxidarea metalelor, putrezirea lemnului,
deteriorarea cauciucului). Alte excluderi se referă la: confiscare,
expropriere, naționalizare, rechiziționare, distrugere sau avariere din
ordinul unei autorități de drept sau de fapt.
Suma la care sunt asigurate bunurile trebuie să corespundă valorii
reale a acestora, întrucât supraevaluarea, respectiv subevaluarea pot avea
consecințe negative fie pentru asigurător, fie pentru asigurat.
Astfel, supraevaluarea bunurilor poate duce la slăbirea
preocupării asiguratului pentru prevenirea daunelor. Pe de altă parte,
subevaluarea bunurilor nu permite, în caz de daună, acordarea unei
despăgubiri care să-i permită asiguratului compensarea în întregime a
pierderii suferite. Pentru prevenirea subasigurării, majoritatea
societăților de asigurări aplică „principiul răspunderii proporționale”.
Conform acestui principiu, în condițiile în care contractul de asigurare
a fost încheiat pentru o sumă inferioară valorii bunului, despăgubirea
acordată se reduce proporțional cu raportul dintre suma asigurată și
valoarea bunului respectiv.
Prin valoarea bunurilor la data asigurării se înțelege:
– la clădiri și alte construcții – valoarea de înlocuire ;
– la mijloacele fixe și obiectele de inventar – valoarea din nou
a acestora (valoarea de înlocuire), din care s-a scăzut uzura, în raport
cu vechimea, întrebuințarea și starea bunurilor respective;
– la materii prime, materiale, produse finite, mărfuri și altele
similare, prețul de cost sau prețul de achiziție al acestora;

49 – la bunuri casabile – valoarea de înlocuire;
– pentru bani în numerar, timbre și librete de economii – valoarea
nominală ;
– pentru hârtii de valoare – prețul pieței sau cotația la
închiderea bursei din ultima zi lucrătoare, înainte de data completării
cererii de asigurare;
– pentru metale nobile neprelucrate, bunuri din metale nobile,
bijuterii, perle, pietre prețioase și altele asemănătoare – prețul pieții;
– pentru colecții și obiecte de artă – valoarea de circulație (de
piață) determinată pe bază de cataloage și/sau expertize. Dacă avem în
vedere limitele privind suma asigurată, în unele polițe se specifică o
sumă asigurată pentru fiecare bun asigurat („pe articol”), în timp ce în
altele se prevăd sume asigurate „pe incident”. Limitele de sumă
asigurată se pot aplică pe un singur articol (de exemplu, clădire) sau
unei categorii de bunuri (de exemplu, bunurile personale). Bunurile
personale, nefiind inventariate, aparțin categoriei de bunuri acoperite.
De exemplu, la polița de asigurare a gospodăriei, se poate aplica o
singură sumă asigurată pentru toate bunurile personale, fără a fi
inventariat separat nici un obiect din cadrul gospodăriei.
În situația în care bunurile sunt identificate, întocmindu-se o
listă în care fiecare obiect este inventariat prin descriere, număr de
serie etc., se stabilește suma asigurată pentru fiecare bun identificat.
Este posibil ca în cadrul aceleiași polițe să fie acoperite atât
bunurile identificate, cât și cele neidentificate. Pentru fiecare bun
identificat se stabilește o sumă asigurată, iar pentru bunurile
neidentificate se aplică o singură sumă, în mod global.
În caz de inflație, asigurătorii recurg la creșterea automată a
sumelor asigurate și a primelor la fiecare reînnoire anuală. Valoarea
acestei creșteri este în funcție de rata medie anuală a inflației.
O altă metodă utilizată de societățile de asigurare, utilizată pentru
corelarea sumei asigurate cu valoarea reală a bunului, este indexarea,
adică exprimarea sumei asigurate în funcție de indicele prețurilor.
Prima de asigurare se stabilește de către asigurător și se achită
fie anticipat și integral, fie în rate subanuale, aplicându-se cota de
primă la suma asigurată. În cazul asigurărilor de bunuri, cota de primă
este diferențiată în funcție de felul bunului asigurat, de frecvența și
intensitatea producerii riscurilor asigurate. Societățile de asigurare
diferențiază bunurile asigurate pe clase de risc, iar pentru fiecare clasă
se stabilește o cotă de primă specifică.

50Franșiza, care reprezintă partea din valoarea fiecărei daune
suportată de către persoana asigurată, are următoarele funcții:
a. Stimulează măsurile de prevenire a riscului . De exemplu,
un asigurat este stimulat să instaleze un sistem de alarmă contra
spargerilor, deoarece este conștient că, în caz de furt, va trebui să
suporte o parte din daună.
b. Reduce cheltuielile efectuate de asigurător în legătură cu
despăgubirea . În cazul despăgubirilor de mică valoare, cheltuielile
administrative ale asigurătorului, efectuate în vederea soluționării
cazului de despăgubire, pot fi mai mari decât suma plătită efectiv
asiguratului ca despăgubire. De aceea, franșiza are rolul de a reduce
numărul cererilor de despăgubire pentru pagubele de mică valoare.
c. Reduce nivelul primei de asigurare pentru care asiguratul
trebuie să o plătească . Deoarece franșiza reduce nivelul cheltuielilor
efectuate de asigurător în legătură cu despăgubirea, aceasta determină
reducerea valorii primelor plătite de asigurat.
Franșiza poate fi atinsă (simplă) sau deductibilă (absolută). În
cazul franșizei atinse, asigurătorul acoperă în întregime paguba – până
la nivelul sumei asigurate – ori de câte ori aceasta este mai mare decât
franșiza. Altfel spus, în cazul franșizei atinse, asigurătorul se
eliberează de răspunderea pentru acoperirea pagubelor în acele cazuri
în care aceasta nu depășește procentul de franșiză stabilit. Dacă
paguba depășește acest procent, asiguratul va plăti integral valoarea
asigurată, fără deducerea franșizei. De exemplu, dacă dauna reprezintă
50% din valoarea asigurată a mărfii, în condițiile unei franșize stabilite
de 5%, asigurătorul va plăti integral valoarea de 50%. Dacă în cazul
aceleiași franșize de 5%, paguba reprezintă numai 4% din valoarea
asigurată, ea nu va fi acoperită de asigurător.
Franșiza deductibilă se scade din valoarea daunei, iar
despăgubirea se acordă numai pentru partea de daună care depășește
franșiza. De pildă, dacă dauna reprezintă 2% din valoarea asigurată și
franșiza este de 3%, asigurătorul nu este obligat să acorde vreo
despăgubire. Dacă dauna reprezintă 10% din valoarea asigurată, ea va
fi acoperită printr-o despăgubire de 7%, restul de 3%, reprezentând
franșiza, fiind suportată de asigurat.
Ca alte modalități de aplicare, franșiza se poate stabili pe
eveniment sau ca sumă agregată pentru întreaga perioadă de asigurare.
Franșiza pe eveniment se aplică fiecărei daune în parte, iar cea
agregată se aplică pe o anumită perioadă de timp. De exemplu, un bun

51 asigurat la o valoare de 6 milioane u.m., cu o franșiză deductibilă de
600.000 u.m., înregistrează o pagubă în valoare de 400.000 u.m. și
după o anumită perioadă o pagubă de 450.000 u.m. Se constată că
există două posibilități:
a) în cazul în care franșiza este stabilită pe eveniment, societatea
de asigurări nu va plăti despăgubire în nici unul din cazuri;
b) dacă se stabilește o franșiza agregată pe întreaga perioadă de
asigurare, societatea de asigurare nu va plăti despăgubire în primul
caz, iar în al doilea caz va plăti 250.000 u.m. (400.000 + 450.000 –
600.000). În cazul producerii altor daune, acestea se vor plăti în
întregime de către societatea de asigurări.
La asigurările de bunuri, perioada pentru care se încheie o asigurare
este de un an, însă la cerere se poate încheia și pe perioade mai scurte.

3.2. Asigurarea clădirilor, a altor construcții
și a conținutului acestora împotriva pagubelor
produse de incendiu și alte calamități

O societate de asigurări poate încheia asigurări pentru clădiri și
alte construcții, atât pentru persoane fizice, cât și pentru persoane
juridice. Polițele încheiate pentru fiecare tip de asigurare precizează
condițiile specifice în care sunt acoperite evenimentele ce pot afecta
obiectul asigurării.
În general, nu pot fi asigurate următoarele categorii de clădiri:
a) clădiri realizate din materiale combustibile în cea mai mare
parte sau având numai acoperișul din materiale combustibile (carton
asfaltat, șindrilă, stuf, paie etc.);
b). clădirile care prezintă instalații electrice sau de încălzire cu
defecțiuni ce pot conduce la incendiu;
c) clădiri afectate de cutremur și la care nu s-au efectuat lucrări
de consolidare care să aducă construcția respectivă la gradul de
rezistență inițial;
d) clădiri în care prezența simultană a unor materiale combustibile,
ușor inflamabile și a unor surse de inițiere a incendiilor, creează situații de
pericol sau în care se desfășoară activități ce presupun lucrul cu substanțe
ușor inflamabile (benzină, neofalină, alcool etc.) și nu dispun de mijloacele
corespunzătoare de prevenire și stingere a incendiilor.
De regulă, asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru:
a) construirea defectuoasă, cu materiale necorespunzătoare sau
proiectare greșită;

52b) cheltuieli efectuate având ca destinație: trasformarea sau
îmbunătățirea stării clădirii/construcției asigurate; reparații curente și
periodice, repararea unor avarii sau distrugeri provocate de cauze
necuprinse în asigurare, reparații, restaurări sau recondiționări nereușite.
În polițele de asigurare a clădirilor și a conținutului acestora, unele
societăți stabilesc condiții particulare de asigurare, în timp ce alte societăți
emit condiții unice pentru: clădiri de locuit, anexe gospodărești, unități de
alimentație publică, magazine și depozite de mărfuri, unități de producție,
prestări de servicii, ateliere etc. Cotele de primă se diferențiază în funcție
de felul și destinația bunurilor respective.
Unele polițe de asigurare acoperă toate riscurile ce pot afecta
obiectul asigurării – atât riscul de incendiu, cât și calamitățile naturale.
Dacă asiguratul preferă să fie protejat doar împotriva unora dintre aceste
riscuri, se va face o mențiune specială în poliță, urmând ca prima să se
reducă proporțional. Alte polițe menționează doar despăgubirea daunelor
directe și materiale produse bunurilor asigurate de incendiu. Alte riscuri
decât incendiul – cum ar fi calamitățile naturale – sunt acoperite numai
dacă în polița de asigurare s-au prevăzut clauze speciale cu privire la
asemenea riscuri și dacă s-a plătit în prealabil o primă de asigurare
suplimentară. În general, clădirile/construcțiile se asigură la valorile
declarate de asigurat și agreate de asigurător. Suma asigurată nu trebuie
să depășească valoarea reală a clădirii/construcției în momentul încheierii
asigurării. Valoarea reală reprezintă, de fapt, valoarea de înlocuire, din
care se scade uzura în raport cu vechimea, gradul de întrebuințare și starea
de întreținere a clădirii/construcției asigurate. Sunt polițe care prevăd că
valoarea reală trebuie să fie de cel puțin 50% din valoarea de înlocuire.
Valoarea de înlocuire reprezintă costul construirii sau
achiziționării clădirilor/construcțiilor respective sau a unora similare
din punct de vedere al parametrilor funcționali și constructivi, la
prețurile uzuale de pe piața locală.
Asigurarea clădirilor/construcțiilor, precum și a conținutului
acestora se încheie pe baza cererii de asigurare, semnată de asigurat și
în urma efectuării inspecției de risc.
Inspecția de risc reprezintă activitatea de verificare în teren, în
vederea aprecierii calitative și cantitative a riscurilor existente în
locurile în care se găsesc clădirile, precum și a celor din împrejurimi,
care, în anumite condiții, pot afecta clădirile respective, conducând la
apariția evenimentului asigurat.

53 La constatarea daunei , asigurătorul are dreptul ca, direct sau prin
reprezentanți, împreună cu asiguratul sau împuterniciții acestuia, sau
apelând la experți, să verifice autenticitatea cauzelor și mărimea daunei.
Evaluarea daunei și stabilirea despăgubirii se efectuează în raport cu
starea clădirii/construcției din momentul producerii evenimentului asi-
gurat. Despăgubirea plătită nu poate depăși cuantumul pagubei, suma
asigurată și nici valoarea clădirii în momentul producerii evenimentului
asigurat.
Cuantumul pagubei reprezintă:
a) în caz de daună totală : valoarea de înlocuire a construcției/
clădirii distruse, la data producerii evenimentului asigurat, din care se
scad uzura și valoarea la aceeași dată a resturilor ce se mai pot întrebuința
sau valorifica;
b) în caz de dauna parțială : costul reparației din care se scad
uzura și valoarea la data producerii evenimentului asigurat, a resturilor
ce se mai pot întrebuința sau valorifica.
Dauna totală reprezintă distrugerea clădirii/construcției asigurate,
într-un asemenea grad, încât refacerea, prin reparare sau restaurare, nu
mai este posibilă sau cheltuielile implicate ar depăși suma asigurată.
Dauna parțială înseamnă distrugerea sau deprecierea parțială a
clădirilor, în așa fel încât, prin reparare sau restaurare, aceasta poate fi
adusă la starea în care se afla înainte de producerea evenimentului
asigurat.
Totodată, se acordă despăgubiri, în limita sumei asigurate, pentru:
a) cheltuieli făcute în scopul limitării daunei;
b) cheltuieli legate de îndepărtarea resturilor de la locul producerii
evenimentului asigurat;
c) daune provocate clădirilor/construcțiilor, în urma unor măsuri
de salvare luate de asigurat, pentru limitarea consecințelor producerii
riscului asigurat.
Din cuantumul pagubei se scad:
− franșiza prevăzută în polița de asigurare;
− ratele de primă datorate până la sfârșitul perioadei asigurate.
Dauna produsă unei clădiri/construcții realizată în regie proprie
se evaluează la costul mediu de producție.
În cazul în care contractul de asigurare a fost încheiat pentru o
sumă inferioară valorii clădirii/construcției, despăgubirea datorată se
reduce proporțional cu raportul dintre suma asigurată și valoarea
clădirii/ construcției respective.

543.3. Asigurări de bunuri, altele decât construcțiile

De regulă, în această categorie sunt incluse următoarele bunuri:
mașini, utilaje, instalații, aparate de măsură, control și reglare,
mobilier, aparatură birotică, electrotehnică, electronică și audio-vizu-
ală, articole foto, sport, turism, mijloace circulante etc.
Pe lângă riscurile cuprinse în cadrul condițiilor generale, sunt
prevăzute condițiile specifice în care societatea de asigurare acordă
despăgubiri pentru pagubele produse direct sau indirect de:
a) furtul prin efracție al bunurilor înscrise în polița de asigurare
și aflate la adresa menționată în poliță;
b) furtul bunurilor înscrise în polița de asigurare care s-a săvârșit
prin acte de violență sau amenințări, în condițiile prevăzute de Codul
penal, asupra asiguratului sau asupra uneia sau mai multor persoane
din serviciul asiguratului;
c) furtul comis prin întrebuințarea cheilor originale, îndeosebi
obținute prin acte de tâlhărie;
d) spargerea sau deteriorarea cu prilejul furtului sau tentativei de
furt prin efracție, a pereților, acoperișurilor, tavanelor, ușilor,
ferestrelor și dușumelelor clădirilor sau altei construcții aparținând
asiguratului, precum și a mobilierului.
Termenul furt prin efracție înseamnă furt comis prin înlăturarea
violentă a obiectelor sau dispozitivelor ce se interpun între făptuitor și
bunul pe care acesta intenționează să-l sustragă. Făptuitorul comite
următoarele fapte:
− intră în clădire prin spargere;
− forțează un seif, o nișă sau un alt spațiu închis, de păstrare,
din clădire;
− intră în clădire folosind chei originale obținute prin sustragere
sau tâlhărie.
Asigurătorul preia riscul de furt, numai în condițiile în care, pentru
bunurile asigurate, sunt îndeplinite următoarele măsuri de siguranță: ușile
exterioare ale încăperilor în care se află bunurile asigurate să fie încuiate
cu broaște cu chei, lacăte, zăvoare, sau să fie prevăzute cu sisteme de
alarmă; de asemenea, geamurile, în special cele de la parter, să fie
prevăzute cu sisteme de alarmă, obloane sau grilaje încuiate.
Acceptarea în asigurare fără să existe sisteme de alarmă, sau de
protecție, poate fi făcută în condițiile în care asiguratul declară în scris
că are organizată pază permanentă și calificată.

55 Societatea de asigurare nu acordă despăgubiri pentru pagubele
provocate direct sau indirect de:
– foc deschis și nesupravegheat;
– folosirea sau manipularea produselor ușor inflamabile în ime-
diata apropiere a unor surse de foc;
− fumatul în locuri interzise;
− inundarea bunurilor asigurate, de apa provenită din locuințele
învecinate;
− acte de natura falsificării sau furtului, comise intenționat sau
din neglijență gravă, de către asigurat sau apropiații săi;
− pierderea inexplicabilă, lipsuri la inventar sau cauzate de
greșeli de contabilitate și de numărare în timpul inventarului.
În cazul în care bunurile furate nu au fost găsite, despăgubirile
se acordă numai dacă de la data înștiințării au trecut 30 de zile
calendaristice. Poliția este cea care confirmă în scris furtul, inclusiv
faptul că bunurile nu au fost găsite după cele 30 de zile prevăzute, iar
dacă bunurile au fost găsite, starea în care acestea se află.
Dacă înainte de plata despăgubirii, bunurile furate au fost găsite,
despăgubirea se acordă numai pentru eventualele pagube rezultate ca
urmare a furtului prin efracție sau tâlhăriei.
Dacă, după plata despăgubirii, bunurile au fost găsite neavariate
și în totalitate, asiguratul este obligat să înapoieze despăgubirea
primită. În cazul în care bunurile au fost găsite, dar sunt avariate sau
incomplete, asiguratul este obligat să restituie diferența dintre
despăgubirea primită și pagubele produse bunurilor respective. În
cazul în care s-a găsit o parte din bunuri, asiguratul este obligat să
restituie acea parte din despăgubirea primită, ce reprezintă valoarea
bunurilor găsite.
În eventualitatea producerii furtului, asiguratul este obligat:
a) să aibă grijă ca, la cercetarea faptelor, să rămână neatinse
toate urmele efracției, precum și toate dovezile despre împrejurările
producerii tâlhăriei, luând măsuri pentru păstrarea și paza bunurilor
rămase;
b) să trimită societății de asigurare și poliției o listă care să
cuprindă bunurile lipsă, distruse sau avariate;
c) să comunice societății de asigurare, în termenul prevăzut,
găsirea bunurilor furate.

563.4. Asigurarea banilor și a altor valori

În general, societățile de asigurare oferă, prin aceeași poliță,
protecție pentru bani în numerar și alte valori (titluri de valoare, pietre
prețioase, obiecte sau lingouri din metale prețioase, timbre etc.) în
timpul cât se află în seifuri, precum și în timpul transportului.
Asigurarea este valabilă pe un anumit teritoriu specificat în poliță.
Riscurile acoperite cuprind, de regulă, orice evenimente care pot
cauza o pierdere în perioada de asigurare, cu condiția ca seifurile și
alte locașuri de siguranță în care se păstrează valorile să fie încuiate.
Cheile trebuie să fie păstrate de o anumită persoană desemnată de
asigurat. Pentru ca asigurătorul să poată plăti despăgubirea, asiguratul
trebuie să respecte anumite condiții, cum ar fi:
− încărcarea, respectiv descărcarea valorilor din mijlocul de
transport să se efectueze sub pază;
− transportul să se facă numai cu mijloace destinate și omologate
pentru acest scop și cu respectarea normelor de siguranță adecvate.
Societatea de asigurare nu acordă despăgubiri în cazul
producerii următoarelor evenimente:
− fraudă;
− lipsă de onestitate a angajaților, reprezentanților asiguratului
sau a companiilor angajate în transportul și securitatea valorilor;
− război, invazie, ocupație militară, greve, tulburări sociale,
acte de terorism sau sabotaj;
− confiscare, naționalizare;
− lipsuri datorate omisiunilor sau erorilor;
− pierderea banilor în localul asiguratului sau în alte încăperi
care nu sunt destinate și amenajate pentru efectuarea de plăți;
− accidente de natura exploziilor nucleare și contaminării
radioactive;
− pierderea valorilor din vehicule nepăzite sau fără respectarea
normelor de securitate;
− pierderi acoperite prin polițe de fidelitate.
Unele dintre evenimentele de mai sus pot fi asigurate separat
prin plata unei prime suplimentare.
Pe perioada derulării contractului de asigurare, răspunderea
asigurătorului se modifică datorită faptului că asiguratul poate să
manevreze sume mai mari sau mai mici de la o perioadă la alta. Acest
fapt determină modificarea corespunzătoare a primelor plătite de

57 asigurat. Ca urmare, în cererea de asigurare se solicită diferite
informații, pentru a putea evalua corect riscul și pentru a stabili cât
mai precis prima de asigurare. De exemplu, în cazul asigurării
valorilor în timpul depozitării, sunt solicitate informații legate de locul
depozitării, clădirea în care se afla valorile (tipul construcției, numărul
etajelor și al încăperilor, felul ferestrelor, tipul încuietorii), date
privind seifurile și tezaurul (tip, an, construcție etc.), descrierea ușilor,
sisteme de blocare și de alarmă, poziționarea detectoarelor, localizarea
unității de control. Deseori, pe lângă descrierile de acest gen, sunt
cerute și schițe care însoțesc declarațiile asiguratului.
Asiguratul este răspunzător pentru declarațiile făcute și pentru
eventualele omisiuni sau erori în furnizarea informațiilor cerute. În
cazul în care se constată incorectitudine din partea asiguratului,
asigurătorul este absolvit de orice răspundere.

3.5. Evaluarea pagubelor și stabilirea despăgubirilor
la asigurarea clădirilor, a altor construcții
și a conținutului acestora

Pentru acoperirea daunelor produse clădirilor și bunurilor în
general, în timp, s-au introdus și s-au dezvoltat mai multe metode,
dintre care mai importante sunt următoarele:
− metoda costului de înlocuire;
− metoda prețului de vânzare la producător;
− metoda evaluării funcționale a clădirii;
− metoda evaluării funcționale a bunurilor.
Metoda costului de înlocuire
În principiu, metoda constă în despăgubirea costului de înlocuire
a proprietății distruse, fără să se țină seama de uzura fizică.
Companiile de asigurări au constatat faptul că asiguratul care a suferit
pierderea unui bun nu poate să se refacă complet, chiar dacă a fost
despăgubit cu o sumă de bani echivalentă cu costul de înlocuire al
bunului. Pentru a-și reface complet bunul, este necesar ca acesta să fie
adus la starea funcțională și la parametrii anteriori producerii daunei.
De aceea este necesar să se încheie asigurări la valoarea de înlocuire,
chiar dacă aceasta înseamnă, în ultimă instanță, să se ofere
asiguratului un bun nou în locul celui vechi. Astfel, prin aplicarea
metodei costului de înlocuire, asiguratul primește o sumă de bani
echivalentă cu costul de înlocuire a proprietății distruse, fără nici un
fel de reducere corespunzătoare uzurii fizice sau morale.

58Dintre bunurile care nu se asigură prin metoda costului de
înlocuire sunt menționate:
− bunurile care aparțin unor terțe persoane;
− conținutul unei locuințe;
− manuscrisele;
− opere de artă, antichități, tablouri, statui, bibelouri, lucrări în
marmură și bronz sau metale rare.
La stabilirea valorii despăgubirii, pentru ca persoana asigurată să
obțină suma de bani corespunzătoare costului de înlocuire, ea trebuie să
repare sau să înlocuiască efectiv bunul distrus, cât mai curând posibil.
Societatea de asigurări nu este obligată să plătească despăgubirea stabilită
prin metoda costului de înlocuire, până când nu s-a procedat la înlocuire.
Dacă o persoană asigurată dorește să încaseze mai repede
despăgubirea, ea poate solicita aceasta, pe baza valorii reale (valoare de
piață sau valoare de circulație). De asemenea, dacă persoana asigurată nu
repară sau nu înlocuiește bunul distrus, atunci valoarea despăgubirii se
stabilește tot prin metoda valorii reale. În cazul în care asiguratul reușește
să repare sau să înlocuiască bunul distrus, atunci valoarea despăgubirii se
determină ca fiind cea mai mică dintre cele trei condiții de asigurare:
− limita de asigurare a bunului pierdut sau distrus;
− costul de înlocuire al bunului, în condițiile folosirii unor
materiale de același tip sau a unor materiale comparabile calitativ;
− suma de bani cheltuită efectiv pentru repararea sau înlocuirea
bunului.
Prima condiție reprezintă o restricție care are ca scop limitarea
valorii despăgubirii la suma prevăzută în polița de asigurare. De exemplu,
dacă limita prevăzută în poliță este de 100.000 u.m., iar valoarea costului
de înlocuire este de 110.000 u.m., societatea de asigurări nu va plăti mai
mult de 100.000 u.m.
Cea de-a doua condiție limitează despăgubirea la costul reparațiilor
sau înlocuirii bunului, având în vedere aceeași amplasare, aceeași
funcționalitate și utilizarea acelorași materiale sau a unora comparabile.
Se pleacă de la ipoteza că persoana asigurată va reconstitui exact bunul
distrus. Dacă asiguratul va construi o altă clădire, într-un alt amplasament,
în alte dimensiuni și cu alte funcțiuni, el nu va primi ca despăgubire
valoarea noii construcții, ci a acelei construcții ipotetice care ar fi înlocuit
într-un mod cât mai adecvat clădirea distrusă.
Cea de-a treia condiție arată că despăgubirea nu poate depăși
cheltuielile efective aferente reconstrucției bunului distrus. De exemplu,

59 limita prevăzută în polița de asigurare este de 500.000 u.m., iar costul de
înlocuire al bunului, respectând amplasamentul și funcțiunile lui, este de
480.000 u.m. Dacă persoana asigurată construiește o nouă clădire, într-un
alt loc, sau cu dimensiuni mai mici, cheltuind numai 300.000 u.m., atunci
societatea de asigurări va plăti numai 300.000 u.m.
Aplicarea metodei costului de înlocuire impune ca înlocuirea să se
efectueze cât mai repede posibil, de la producerea daunei. Există
posibilitatea ca asiguratul să prefere despăgubirea stabilită pe baza valorii
reale. În această situație, asiguratul poate solicita diferența până la costul
de înlocuire prin notificarea societății de asigurări, într-un timp rezonabil,
care să nu depășească 180 de zile de la producerea daunei.

Metoda prețului de vânzare la producător
Această metodă se aplică la evaluarea produselor finite,
indiferent dacă ele au fost vândute sau nu. Producătorul urmărește să
se asigure împotriva unor pericole potențiale care ar putea distruge
stocul de produse finite, generând astfel pierderi de venituri.
Societatea de asigurare poate despăgubi producătorul pentru pierderea
de venituri datorată distrugerii produselor finite, aplicând metoda
prețului de vânzare la producător.

Metoda evaluării funcționale a clădirii
Există clădiri care au un cost de înlocuire ce depășește cu mult
valoarea lor de piață. De exemplu, o clădire veche, construită pe baza
unor proiecte, tehnologii și materiale care în prezent nu se mai
folosesc. Pentru societățile de asigurare, nu ar fi avantajos să asigure
asemenea clădiri prin metoda costului de înlocuire. Aceasta cu atât
mai mult cu cât clădirea ar putea fi reparată sau înlocuită cu costuri
mai mici, folosind proiecte moderne și materiale adecvate.
Evaluarea funcțională a clădirii oferă o modalitate de înlocuire
oarecum inedită. În cazul unei distrugeri totale, polița de asigurare
acoperă costul de înlocuire al clădirii vechi, cu o clădire nouă, mai
puțin costisitoare, dar echivalentă din punct de vedere funcțional.
Clădirea nouă se va clădi pe același amplasament ca și cea veche, cu
excepția cazului în care, prin lege, se impune un alt amplasament. În
cazul unei daune parțiale, societatea de asigurări va plăti reparația
clădirii, solicitând folosirea unor materiale mai puțin costisitoare, dar
cu respectarea stilului arhitectonic.

60Societatea de asigurări urmărind pe cât posibil reducerea
riscurilor subiective, în cazul în care constată că asiguratul nu începe
reparațiile în cel mult 180 de zile de la producerea pierderii, va
dispune ca suma maximă de bani pe care o va încasa asiguratul să
reprezinte minimum din următoarele valori posibile:
− limita sumei asigurate menționată în polița de asigurare;
− valoarea de piață a clădirii, exclusiv valoarea terenului pe
care se afla aceasta, înainte de a fi distrusă.
− suma necesară pentru reparația sau înlocuirea clădirii pe
același amplasament, cu materiale de construcție mai puțin
costisitoare, dar care să păstreze același stil arhitectonic, din care se
scade valoarea uzurii clădirii.

Metoda evaluării funcționale a bunurilor
Această metodă se aplică tuturor bunurilor, mai puțin titlurilor
de valoare și acțiunilor, fiind utilizată în cazul mașinilor mai vechi sau
echipamentelor care nu se mai produc și care au fost depășite de altele
noi, mai performante și, eventual, mai ieftine. De exemplu, un
calculator mai vechi și care nu se mai fabrică este înlocuit cu alte
calculatoare, mai performante și la prețuri mai mici.
Dacă asiguratul contractează reparația sau înlocuirea bunului
asigurat în mai puțin de 180 de zile de la data producerii daunei,
societatea de asigurări va plăti cea mai mică valoare dintre următoarele:
− limita de asigurare a contractului;
− costul înlocuirii bunului distrus cu un altul echivalent;
− suma necesară reparării sau înlocuirii bunului.
Dacă în termen de 180 de zile, asiguratul nu solicită despă-
gubirea pentru reparație sau înlocuire, societatea de asigurări va plăti
valoarea cea mai mică dintre următoarele:
– limita de asigurare a contractului;
– valoarea de piață a bunului la momentul pierderii;
– suma care ar fi necesară pentru repararea sau înlocuirea
bunului distrus, cu materiale similare, mai puțin uzura fizică și morală
a bunului.
Unele reglementări din domeniul asigurărilor prevăd, printre
altele, includerea valorii agreate la asigurarea clădirilor și a bunurilor,
în general. Aceasta impune ca asiguratul să prezinte companiei de
asigurări o valoare declarată, care reprezintă valoarea reală sau costul
de înlocuire al bunului ce urmează a fi asigurat. Odată ce este

61 acceptată de asigurător, valoarea declarată devine valoare agreată a
asigurării. Clauza valorii agreate este valabilă cel mult un an de zile,
urmând a fi reactualizată prin prezentarea unei noi valori declarate
societății de asigurare.

3.6. Determinarea cuantumului despăgubirilor
și a tarifelor de prime la asigurările
de bunuri

3.6.1. Principii de bază aplicate
la acoperirea pagubelor
În cazul asigurărilor de bunuri, cea mai mare parte din valoarea
primelor încasate de către asigurător se utilizează pentru plata
despăgubirilor cuvenite asiguraților. De aceea, elementul principal în
funcție de care se stabilește nivelul cotei de primă tarifară este
mărimea probabilă a despăgubirilor pe care asigurătorul le va plăti
asiguraților. Totodată, determinarea nivelului cotei de primă tarifară
(pe baza căreia se stabilește volumul primelor de asigurare care vor fi
plătite de asigurați) dă posibilitatea asigurătorului să-și constituie
fondul de asigurare corespunzător răspunderilor asumate.
Partea din cota de primă tarifară destinată plății despăgubirilor
se numește primă netă sau cotă de bază . La aceasta, dacă se adaugă
sumele destinate să acopere cheltuielile pentru : constituirea și
administrarea fondului de asigurare, finanțarea unor măsuri de
prevenire a pagubelor, constituirea fondurilor de rezervă și realizarea
de către asigurător a unui profit, se obține cota de primă tarifară sau
prima brută. La asigurările de bunuri, suma asigurată trebuie să fie mai
mică sau egală cu valoarea reală a bunului asigurat.
Astfel, suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului,
pentru acoperirea pagubei produse de riscul asigurat (despăgubirea poate
fi – în limita sumei asigurate – egală sau mai mică decât paguba), este în
funcție de principiul răspunderii pe care asigurătorul l-a aplicat la
acoperirea pagubei. Evident, partea din pagubă care depășește suma
asigurată este suportată în întregime de asigurat. În practica asigurărilor
de bunuri la acoperirea pagubelor, se aplică trei principii, și anume:
a. Principiul răspunderii proporționale , conform căruia
despăgubirea de asigurare se stabilește în aceeași proporție față de
pagubă ca și cea în care se află suma asigurată față de valoarea
bunului asigurat. Utilizându-se notațiile:

62 D – despăgubirea de asigurare;
P – valoarea pagubei;
S – suma asigurată;
V – valoarea reală a bunului în momentul încheierii
asigurării.
Rezultă că:
VSP DVS
PD∗ = =;

Raportul dintre suma asigurată și valoarea reală a bunului în
momentul încheierii asigurării reprezintă gradul de acoperire prin
asigurare .
În principiu, practicarea sistemului acoperirii proporționale este
aplicabilă la asigurarea facultativă a bunurilor și prezintă importanță
numai în caz de pierdere parțială a bunului asigurat.
b. Principiul primului risc se aplică atunci când, la acoperirea
pagubei, despăgubirea este egală cu paguba, însă fără a depăși mărimea
sumei asigurate. Aplicarea acestui principiu este mai avantajoasă pentru
asigurați decât cea a principiului anterior, deoarece pagubele sunt
compensate într-o măsură mai mare. Dar această compensare presupune
totodată și perceperea unor prime de asigurare mai mari, comparativ cu
cele corespunzătoare altor sisteme de acoperire.
c. Principiul răspunderii limitate are în vedere faptul că
despăgubirea se acordă numai dacă paguba produsă de riscul asigurat
depășește o anumită limită dinainte stabilită, fără ca aceasta să depășească
suma asigurată. Astfel, o parte din pagubă cade în sarcina asiguratului.
Reamintim că partea din valoarea pagubei, dinainte stabilită,
care cade în sarcina asiguratului se numește franșiză, fiind de două
feluri: atinsă (simplă) și deductibilă (absolută).
Dacă, în cazul franșizei atinse, asigurătorul acoperă în întregime
paguba – până la nivelul sumei asigurate –, dacă aceasta este mai mare
decât franșiza, în cazul franșizei deductibile, aceasta se scade în toate
cazurile din pagubă, indiferent de mărimea ei. De reținut că, în cazul
franșizei deductibile, despăgubirea se acordă numai pentru partea de
pagubă care depășește franșiza. Astfel, în cazul în care în contractul de
asigurare se prevede o franșiză deductibilă, valoarea despăgubirii
reprezintă diferența dintre cuantumul pagubei și franșiză.

63 Nici în cazul franșizei atinse și nici în cel al franșizei deductibile
nu se acordă despăgubiri pentru pagubele care se încadrează în
limitele franșizei.

3.6.2. Indicele mediu anual de despăgubire
Determinarea acestui indice este necesară atunci când se
calculează prima netă și volumul despăgubirilor plătite de către
asigurător, pentru ca apoi să se poată constitui fondul de asigurare
aferent răspunderii asigurătorului, în viitor.
Indicele de despăgubire ne arată cât reprezintă, în medie,
desăgubirile plătite de asigurător la fiecare 1.000 u.m. sumă asigurată,
într-o anumită perioadă și la o anumită categorie de bunuri.
Cunoscând despăgubirile plătite la 1.000 u.m. sumă asigurată, într-o
perioadă trecută, se poate calcula prima netă la 1.000 de u. m. sumă
asigurată, pentru o perioadă viitoare.
Indicele de despăgubire se determină pe baza datelor oferite de
statistica asigurătorilor, iar numărul anilor pentru care acesta se
calculează diferă în funcție de natura bunurilor și de felul riscurilor
cuprinse în asigurare. Astfel, cu cât numărul anilor pentru care se
calculează indicele de despăgubire este mai mare, cu atât crește gradul
de precizie la calcularea primei nete.
Pe baza practicii de asigurare, s-a ajuns la concluzia că „în cazul
asigurării animalelor, numărul de ani care oferă suficientă garanție în
stabilirea indicelui de despăgubire este între 5 și 7 ani, la clădiri și alte
construcții, între 10 și 15 ani, la culturi agricole, între 15 și 20 de ani, iar
pentru cutremur, între 30 și 40 de ani”[ VĂCĂREL, BERCEA 1999, p. 300 ].
La calcularea indicelui mediu anual de despăgubire, se aplică
formulele:

Vv
NnIVNSI ∗ =∗=; , în care:

I – indicele de despăgubire anual;
S – suma totală a despăgubirilor plătite de către asigurător;
N – numărul bunurilor (obiectelor) asigurate;
V – valoarea medie a sumei asigurate;

64 n – numărul bunurilor (obiectelor) despăgubite;
v – valoarea medie a despăgubirilor acordate pentru bunurile
asigurate.
Pentru un bun asigurat pe o perioadă de T ani, indicele mediu
global de despăgubire reprezintă raportul dintre suma totală a
despăgubirilor și valoarea totală de asigurare a bunurilor de același tip,
asigurate pe perioada respectivă. Se notează cu litera y și se calculează
cu ajutorul formulei de mai jos:

∑∑
==
∗=T
ss sT
ss
V NS
J
11

3.6.3. Determinarea primei nete
La asigurările de bunuri, pe o perioadă de T ani, prima netă (PN)
se calculează cu ajutorul formulei:
) 1 ( ) 1 (σ+ =M PN
M(1), datorită informației globale pe care o conține, este numit
indice mediu anual agregat de despăgubire și se calculează
utilizând formula:
ST
SSf I M* ) 1 (
1∑
==

S SS S
SV Nv nI**= ;
∑
==T
SSS
S
nnf
1; în care,
Sf– frecvența cu care apare indicele mediu de despăgubire
) (SI al unui bun în perioada dată (T).
Pentru ca încasările din primele de asigurare, obținute de către
un asigurător, să fie suficiente pentru acoperirea tuturor pagubelor
produse de riscurile asigurate, indicele mediu de despăgubire se

65 corectează cu un adaos de risc notat cu ) 1 (σ. Acest adaos trebuie
calculat, întrucât se înregistrează abateri între indicii de despăgubire
anuali și indicele mediu de despăgubire. Prin corectarea indicelui
mediu de despăgubire cu adaosul de risc, devine posibilă constituirea
unui fond de asigurare care să-i permită asigurătorului onorarea
obligațiilor asumate.
Considerindu-se D2(1) ca fiind dispersia, atunci:
) 1 ( ) 1 (2D=σ [ ]ST
SS f M I D ∗ − = ∑
=2
12) 1 ( ) 1 (
PN înseamnă prima netă unitară, respectiv suma plătită pentru
asigurarea unui bun cu valoarea de asigurare de 1 u.m. Dacă bunul
respectiv are o valoare S, atunci:
S P PN BUN N∗ =/
La această valoare obținută, dacă se adună adaosul sau
suplimentul la prima netă , se determină prima brută ) (BP. Adaosul
sau suplimentul la prima netă trebuie să acopere cheltuielile de
funcționare și dezvoltare ale asigurătorului.

3.6.4. Determinarea gradului de stabilitate financiară
În cazul asigurărilor de bunuri, față de media multianuală a
indicatorilor care se referă la risc (frecvență, intensitate etc.), adesea se
înregistrează abateri. Atunci când abaterile sunt favorabile, acestea se
reflectă în rezultate financiare mai bune, care duc la consolidarea
echilibrului financiar. În situația inversă, pierderile înregistrate într-un an
sau altul afectează capacitatea de plată a asigurătorului, ajungându-se
la stări de dezechilibru financiar. Pentru a afla cât de mari sunt
abaterile înregistrate de la media multianuală (respectiv a despăgubi-
rilor plătite), se calculează abaterea medie pătratică, folosind formula:
) 1 (q q n s− ∗ = σ

în care: σ– abaterea medie pătratică;
s – suma asigurată a unui bun primit în asigurare;
n – numărul bunurilor asigurate;
q – probabilitatea daunei.

66Pentru exemplificare, să presupunem că un asigurător a primit
în asigurare 250 de bunuri dintr-o anumită grupă pentru suma de
100.000 u.m. fiecare, cu o cotă de primă netă de 1,5%.
Prima aferentă unui bun este 100.000*1,5/100 =1.500 u.m., iar
pentru întreaga sumă asigurată, de 25.000.000 u.m., va însuma
375.000 u.m. Pornind de la acestea, probabilitatea daunelor se
stabilește astfel:

015 , 0000.100500 . 1= = q sau 015 , 0000.000.25000 . 375= =q

Cu alte cuvinte, este posibil ca, în urma producerii riscului
asigurat, valoarea bunurilor asigurate să se diminueze cu 1,5%, iar din
valoarea bunurilor asigurate să se păstreze 98,5%. Astfel spus, dacă
probabilitatea distrugerii fiecărui bun asigurat este de 0,015, atunci
probabilitatea păstrării acestuia este de 0,985.
Introducând în formula prin care se determină abaterea medie
pătratică, datele exemplului de mai sus, obținem:

3109 191 192 015 0 1 015 0 250 000 100, . ) , ( , . = − ∗ = σ
Pentru a determina mărimea abaterii despăgubirii față de prima
netă, raportăm abaterea medie pătratică la prima netă aferentă
bunurilor asigurate din grupa considerată și se obține:

512 , 0000.3753109 , 191 . 192K = =

Valoarea coeficientului K, în cazul nostru 0,512, sau 51,2%,
exprimă gradul de stabilitate al rezultatelor financiare ale
asigurării. Dacă împărțim rezultatul obținut la 2, respectiv 51,2:2 =
=25,6%, este posibil ca la fiecare 3, 9 ani, unul să fie nerentabil pentru
asigurător, adică 100:25,6=3,90. Această situație ar putea fi
îmbunătățită prin una din următoarele măsuri:
a. Prin majorarea numărului bunurilor acceptate în asigurare,
în cazul nostru de la 250 la 500, fără modificarea sumei asigurate a
acestora de 100.000 u.m. și a cotei de primă netă de 1,5%, se ajunge la:

67 – prima netă 000 7501005 1 000 100 500., .) P ( =∗ ∗= u.m.

– abaterea medie pătratică

5585 , 799 . 271 ) 015 , 0 1 ( 015 , 0 500 000 . 100 ) ( = − ∗ =σ
– gradul de stabilitate al rezultatelor financiare

362 , 0000.7505585 , 799 . 271= =K

Așadar, prin dublarea numărului bunurilor asigurate s-a redus
coeficientul K de la 0,512 la 0,362, adică cu 29,3%. Probabilitatea de
a plăti despăgubiri mai mari decât prima netă este de 0,181 (jumătate
din valoarea lui K, întrucât se consideră că șansele de a plăti
despăgubiri mai mici decât prima sunt egale cu șansele de a plăti
despăgubiri mai mari decât aceasta). Astfel, este posibil ca la fiecare
5,5 ani (100:18,1=5,5), unul să fie nerentabil.
b. Prin majorarea cotei de primă netă se ajunge, de asemenea,
la reducerea coeficientului K. Ca atare, în condițiile în care numărul
bunurilor dintr-o anumită grupă, primite în asigurare, este cel inițial de
250 și pentru aceeași sumă asigurată a unui bun, de 100.000 u.m., dacă
cota de primă netă crește de la 1,5% la 2%, se obține:
– prima cuvenită asigurătorului:

000 5001002 000 100 250..P =∗ ∗=
– probabilitatea daunei

02 , 0000.000.25000 . 500q = =

– abaterea medie pătratică

4362 , 359 . 221 ) 02 , 0 1 ( 02 , 0 250 000 . 100 = − ∗ = σ

68 – gradul de stabilitate al rezultatelor financiare:
442 , 0000.5004362 , 359 . 221K = =
Prin majorarea cotei de primă netă de la 1,5% la 2,0% se obține,
asemenea situației anterioare, o îmbunătățire a indicatorului K, de
această dată cu 13,67%. Aceasta înseamnă că probabilitatea de a plăti
despăgubiri mai mari decât prima netă este de 0,221 (jumătate din
valoarea lui K). Ca urmare, posibilitatea încheierii cu pierdere a
activității asigurătorului este de 1 la 4,5 ani (100: 22,1 = 4,5).
c. Prin reasigurare , realizându-se redistribuirea riscurilor de
valori mari către alți asigurători, respectiv reasigurători, asigurătorului
inițial îi poate crește stabilitatea sa financiară.
Portofoliul unui asigurător cuprinde riscuri diferite ca mărime.
Așadar, indicatorul stabilității financiare trebuie să fie satisfăcător atât la
fiecare din grupele de riscuri asigurate, cât și pe ansamblul riscurilor.
Suma asigurată maximă pentru un risc asigurat, pe care ar trebui să o
păstreze asigurătorul, pentru a avea o stabilitate financiară corespun-
zătoare, se determină cu ajutorul formulei:

x = 2K2*P

În care: x – suma asigurată maximă pe un risc;
K – coeficientul de stabilitate financiară, mediu pe
ansamblul risc
P – prima netă anuală pe ansamblul riscurilor.
Luăm, ca exemplu, structura portofoliul unei societăți de asigurări,
care se prezintă astfel:

Grupa
de risc
Numărul
bunurilor
asigurate
(buc.) Suma asigurată
a unui bun
(u.m.) Suma
asigurată
totală (u.m.) Prima netă
anuală
calculată cu
1,5%
I 500 10.000 5.000.000 75.000
a II-a 1.000 5.000 5.000.000 75.000
a III-a 2.500 2.500 6.250.000 93.750
Total 4.000 4.759,85 16.250.000 243.750

69 Pentru a determina suma asigurată a unui bun pe ansamblul
celor trei grupe de risc, se aplică media pătratică ponderată:

∑∑
γγ
=2
Px
X

85 , 759 . 4500 . 2 000 . 1 500500 . 2 500 . 2 000 . 1 000 . 5 500 000 . 10X2 2 2
P_
=+ +∗ + ∗ + ∗=

Calculâdu-se:
– probabilitatea daunei, 015 000006251750 243,…q = =

– abaterea medie pătratică
07 , 592 . 36 ) 015 , 0 1 ( 015 , 0 000 . 4 85 , 759 . 4 ) q 1 ( q n s = − ∗ = − ∗ = σ
– coeficientul de stabilitate financiară,
150 , 0750.24307 , 659 . 3K = =
Rezultă că suma maximă pe un risc asigurat, pe care ar trebui să
o păstreze asigurătorul pentru a avea stabilitate financiară, este:
75 968 10 750 243 150 0 2 22 2, . . , P K x = ∗ ∗ = ∗ = u.m.
Deci, asigurătorul poate primi în asigurare bunuri cu o valoare
asigurată de 10.968,75 u.m. fiecare, fără ca prin aceasta să-i fie
afectată stabilitatea sa financiară. Întrucât suma maximă asigurabilă de
10.968,75 u.m., întrece cea mai mare sumă asigurată din portofoliul
existent, nu apare necesitatea cedării în reasigurare a vreunui risc. De
aceea, pentru îmbunătățirea stabilității sale financiare, societatea de
asigurare nu trebuie să cedeze în reasigurare o parte din riscurile
asumate de ea, ci să sporească numărul bunurilor primite în asigurare,
care se încadrează în suma maximă de asigurare, de 10.968,75 u.m.

70

4. ASIGURĂRILE DE PERSOANE

4.1. Asigurările de persoane ca modalitate
de transfer al riscului

Asigurările de persoane au ca obiect acordarea unei sume de bani
(numită sumă asigurată) de către asigurător, în caz de supraviețuire și în
cazul producerii unui eveniment legat de integritatea fizică a asiguratului,
cum ar fi: vătămare corporală, îmbolnăvire sau deces.
Dacă la asigurările de bunuri asiguratul are dreptul la o despăgubire
limitată la valoarea pagubei înregistrate, fără însă ca aceasta să
depășească suma asigurată, la asigurările de persoane, suma asigurată se
stabilește în mod forfetar de către asigurat, în funcție de nevoile și de
posibilitățile sale financiare. Totodată, asiguratul poate încheia mai multe
contracte de asigurare, vizând același risc și pentru sume diferite, la mai
mulți asigurători, fără nici o restricție, urmând ca la producerea riscului
asigurat, asiguratul sau beneficiarul asigurării să încaseze drepturile
cuvenite de la toți asigurătorii. Aceasta, deoarece în acest caz nu mai este
vorba de daună ca la asigurările de bunuri. De aceea, neavând caracter
reparator (întrucât viața, sănătatea și integritatea persoanei nu sunt
evaluabile în bani), asigurările de persoane nu sunt supuse la restricțiile la
care sunt supuse asigurările de bunuri.
În cazul asigurărilor de persoane, societatea de asigurare acordă
indemnizații bănești pentru producerea unor riscuri care afectează
viața persoanei, sănătatea sau integritatea fizică.
La asigurările de persoane, privind constatarea și evaluarea
consecințelor producerii riscului asigurat, nu apare ca fiind necesară
existența unui compartiment distinct.
În funcție de riscul asigurat, asigurările de persoane se împart în
două categorii:
– asigurări de viață (acoperă riscul de deces);
– asigurări de persoane, altele decât cele de viață (acoperă
integritatea corporală sau sănătatea persoanei).
Totodată, considerând drept criteriu riscul care se asigură, asigurările
de persoane pot fi împărțite în următoarele categorii principale:

71 − asigurări de supraviețuire;
− asigurări de deces;
− asigurări mixte de viață;
− asigurări de boală;
− asigurări de accidente.
După scopul asigurării, asigurările de persoane se pot clasifica
astfel:
− asigurări de persoane pe termen limitat;
− asigurări de persoane pe termen nelimitat;
− asigurări mixte de persoane, cu capitalizare;
− asigurări de pensii.
Indiferent de criteriile de clasificare, există o multitudine de
variante ale tipurilor de asigurări pe care societățile de asigurări le oferă
clienților lor, adaptate nevoilor și scopurilor acestora. Oferta poate fi
extrem de diversificată și constă în combinații dintre cele mai ingenioase
între asigurări și alte produse financiare. Un exemplu elocvent îl
constituie polițele de asigurări de viață, care oferă nu numai protecție
împotriva riscului de deces, ci și posibilități de investire.
Asigurările „tradiționale”, ale sistemului de asigurări de viață
cuprind: asigurarea pe termen, asigurarea permanentă (viageră) și
asigurarea dotală. Celelalte tipuri de polițe de asigurare, elaborate de
societățile de asigurare, pot fi considerate combinații ale acestora. În
prezent, piața asigurărilor de viață este orientată spre investiții. Astfel,
tipurile de asigurări practicate prezintă următoarele caracteristici de
bază: prime de asigurare variabile, posibilități nelimitate de
economisire și oportunități de investire cât mai atractive, toate având
scopul de a optimiza condițiile de compensare a persoanelor asigurate.
Conceptual vorbind, din punct de vedere al societății de
asigurări, asigurarea de viață reprezintă o modalitate de transfer a
riscului financiar legat de pierderea vieții sau sănătății unui individ,
asupra unui grup de indivizi, expuși aceluiași risc.
Transferul riscului se face de la individ către grup și, astfel,
fiecare membru al grupului participă la constituirea fondului din care
se vor plăti sumele asigurate (despăgubirile) printr-o cotă de
participare, reprezentată de prima de asigurare.
Asigurarea de viață se bazează pe încheierea unui contract de
asigurare (polița de asigurare), prin care asigurătorul se obligă să
plătească beneficiarului asigurării o anumită sumă de bani (suma
asigurată), în schimbul plății de către contractantul asigurării a unei

72prime de asigurare. Aceasta din urmă reprezintă prețul protecției
oferite asiguratului de către asigurător. La asigurările de viață,
protecția oferită, prin polița de asigurare, beneficiarului poliței, diferă
în funcție de tipul de poliță.
La asigurarea de viață riscul acoperit este riscul de deces. Deși
decesul unei persoane constituie un eveniment cert, incertitudinea este
dată de momentul în care survine decesul. Elementele de bază ale
contractului sau poliței de asigurare sunt:
− asigurătorul – societatea de asigurare;
− asiguratul – persoana a cărei viață se asigură;
− contractantul asigurării – persoana care încheie contractul
de asigurare și care plătește prima de asigurare. De cele mai multe ori,
contractantul este aceeași persoană cu asiguratul. În caz contrar,
asiguratul trebuie să fie de acord cu încheierea contractului;
− beneficiarul – persoana care va încasa suma asigurată în
urma decesului asiguratului.
Primele de asigurare se stabilesc prin calcule actuariale bazate
pe statistici demografice (tabela de mortalitate etc.) și pe date proprii
fiecărui individ în parte. Din primele de asigurare încasate se creează
rezervele matematice, care, valorificate prin investire, sporesc fondul
din care se plătesc sumele asigurate.
Dacă asigurările generale (non-viață) sunt bazate pe despăgubire, în
asigurările de viață aceasta nu poate fi valabilă, deoarece viața, sănătatea
sau integritatea nu pot fi evaluate în bani. Privind propria persoană,
interesul asigurabil este nelimitat. Însă modul în care o persoana își
determină suma asigurată depinde de puterea sa financiară și de nivelul de
protecție de care are nevoie.
Pentru a fi eficiente atât pentru asigurat, cât și pentru asigurător,
asigurările de viață se încheie pe un număr mai mare de ani (5, 10, 15,
20 de ani). Acestea, de obicei, sunt asigurări pe termen mediu sau lung
(de la 5 la 25 sau chiar până la 80 de ani), spre deosebire de asigurările
generale, care au o durată redusă (un an, o lună, o călătorie etc.). Dată
fiind această caracteristică, asigurarea de viață implică o seriozitate
deosebită din partea contractantului asigurării privind plata primelor, atât
sub aspectul regularității, cât și al perioadei de asigurare. Plata primei se
poate face o singură dată sau în rate (anuale, semestriale, trimestriale și,
mai rar, lunare). De regulă, atunci când plata primei este unică, cu scop
stimulativ, societatea de asigurare acordă o reducere.

73 Concomitent cu condițiile impuse asiguratului, și asigurătorul, la
rândul său, pe lângă seriozitate, trebuie să îndeplinească următoarele
condiții de bază:
− să fie solid din punct de vedere financiar;
− să garanteze că va plăti;
− să garanteze că va exista și în momentul când va trebui să
plătească;
− să garanteze că banii clienților săi sunt în siguranță.
În ceea ce privește indemnizația de asigurare, atunci când aceasta
este acordată, într-o singură tranșă, se consideră că asigurarea este de
capital. Indemnizațiile periodice se practică în sistemul asigurărilor de
rentă (anuități).
La asigurările de persoane, suma asigurată se stabilește în mod
forfetar de către asigurat, în funcție de posibilitățile sale financiare și de
interesul avut în asigurare. Asiguratul poate să încheie mai multe
contracte de asigurare pentru acoperirea aceluiași risc și pentru sume
diferite. La producerea riscului asigurat, asiguratul, respectiv beneficiarul
asigurării, poate încasa drepturile de asigurare de la toți asigurătorii,
deoarece în acest caz nu mai este vorba de daună, ca la asigurările de
bunuri. Neavând caracter reparator, o asigurare de persoane nu suportă
restricțiile la care sunt supuse asigurarea de bunuri și asigurarea de
răspundere civilă. În această situație, nu se aplică principiul despăgubirii,
întrucât viața și sănătatea oamenilor nu pot fi evaluate în bani.
Asigurările de persoane, ca măsuri de prevedere și de
economisire, pentru persoanele fizice și familiile lor, au rolul de a
diminua efectele financiare ale pierderii totale sau parțiale a capacității
de muncă datorate unei boli, a unui accident sau atingerii unei anumite
limite de vârstă. Sumele asigurate sau indemnizațiile care se acordă în
asigurarea de persoane suplimentează sumele oferite de asigurările
sociale, permițând asiguratului sau familiei acestuia să depășească
situațiile de criză și să-și continue stilul de viață obișnuit.
Dacă în urma producerii riscului asigurat, asiguratul a suferit o
vătămare corporală sau a contractat o maladie care i-a afectat puterea de
muncă, el are dreptul la o indemnizație de asigurare, care să-i refacă
situația financiară existentă înaintea producerii accidentului sau
contractării bolii.
În asigurările de persoane, referitor la încheierea unui contract de
asigurare, este demn de menționat că riscul trebuie determinat cu precizie,
pentru ca asigurătorul să poată aprecia corect posibilitatea acoperirii

74riscului și cuantumul primei. Pentru ca societatea de asigurări să obțină
toate datele necesare în legătură cu riscul, asiguratul trebuie să răspundă
în scris la întrebările ce privesc împrejurările esențiale referitoare la risc,
formulate de către asigurător, în cererea (declarația) de asigurare.
Aceasta se completează corect, cu date exacte, întocmindu-se întotdeauna
pe propria răspundere a asiguratului și în conformitate cu principiul bunei
credințe. Numai prin cunoașterea naturii și proporțiilor riscului,
asigurătorul are posibilitatea să determine, cât mai exact, valoarea primei
de asigurare. Dacă asiguratul fie că ascunde, fie că omite anumite
informații, făcând astfel o declarație inexactă, aceasta, pe lângă faptul că
influențează precizia cu care este determinat riscul, are și efecte juridice
pentru asigurat. O declarație inexactă dată de asigurat la încheierea
contractului de asigurare poate atrage nulitatea acestuia. Într-o astfel de
împrejurare, asigurătorul își rezervă dreptul fie de a modifica sau denunța
contractul, fie de a refuza despăgubirea solicitată.
Dacă împrejurările esențiale privind riscul se modifică în cursul
executării contractului, asiguratul trebuie să comunice în scris
schimbarea, asigurătorului. Pentru a fi acoperit, riscul trebuie să fie
independent de fapta intenționată a asiguratului, a beneficiarului sau a
altor persoane interesate. Legea prevede că asigurătorul poate refuza
plata indemnizației de asigurare în cazul sinuciderii asiguratului sau în
cazul comiterii cu intenție de către asigurat sau beneficiar a unor fapte
grave stipulate în contractul de asigurare. Dacă un beneficiar a produs
intenționat decesul asiguratului, suma asigurată se plătește celorlalți
beneficiari desemnați sau moștenitorilor.
Ca și la celelalte tipuri de asigurări, și la asigurările de persoane,
respectiv de viață, prima de asigurare se stabilește pe un anumit interval
de timp, numit perioadă de asigurare . Prima stabilită pentru perioada de
asigurare este indivizibilă. De exemplu, dacă perioada de asigurare este
de un an, iar evenimentul asigurat s-a produs în prima jumătate a anului,
asiguratul nu poate pretinde rambursarea unei prime proporționale, pentru
intervalul de timp rămas. Aceasta, deoarece probabilitatea de daună se
stabilește pe întreaga perioadă de asigurare. Nu are relevanță momentul în
care se produce evenimentul asigurat sau dacă acesta nu se produce deloc
în decursul perioadei. Asigurătorul utilizează totalul primelor aferente
perioadei de asigurare pentru acoperirea comunității de riscuri.
În cazul rezilierii, anulării sau denunțării contractului de asigurare,
prima se restituie, deoarece garanția de asigurare încetează să mai existe.
Aceasta, fiindcă prima de asigurare reprezintă o contraprestație a riscului

75 asumat. De asemenea, asiguratul este obligat să achite primele de
asigurare la termenele stabilite de comun acord cu asigurătorul. În caz
contrar, acesta din urmă are dreptul de a rezilia contractul. Pentru ca
raporturile de asigurare să poată continua și să se evite astfel rezilierea
contractului de asigurare, în cele mai multe cazuri, societățile de asigurare
acordă un termen de grație pentru achitarea ratelor de primă restante.
La asigurările de persoane și pentru care se constituie rezerva de
prime, asiguratul poate înceta plata primelor de asigurare, cu dreptul de a
menține în vigoare contractul de asigurare la o suma de asigurare redusă.
Deoarece asigurările de persoane nu sunt contracte de
despăgubire, asigurătorul plătește suma asigurată, independent de
orice prejudiciu. Deci, nu se pune problema existenței unui raport între
suma asigurată și paguba suferită de asigurat.

4.2. Tipuri reprezentative ale asigurărilor de viață

4.2.1. Asigurarea de supraviețuire
În cazul asigurărilor de supraviețuire, asigurătorul se obligă să
plătească asiguratului suma asigurată, cu condiția ca acesta să fie în
viață la expirarea contractului de asigurare. În perioada de valabilitate
a asigurării, asiguratul, plătind primele datorate, acumulează o sumă
de bani aflată la dispoziția asigurătorului, sumă de care poate dispune
(integral sau eșalonat, sub formă de rentă) la expirarea contractului.
Dacă asiguratul a decedat înainte de termenul de expirare a
contractului, asigurătorul se consideră exonerat de obligațiile contrac-
tuale, neavând nici o datorie față de moștenitorii asiguratului. Astfel, după
decesul prematur al asiguratului, primele plătite de acesta pe parcursul
valabilității contractului rămân de drept asigurătorului.
O formă a asigurării de supraviețuire este asigurarea de rentă ,
potrivit căreia suma asigurată este pusă la dispoziția asiguratului sub
forma unor plăți periodice cu titlu de rentă. Fondul din care se suportă
renta se constituie, fie pe seama unei prime unice plătite de către
asigurat la încheierea contractului, fie pe seama primelor achitate
treptat (anual, semestrial, trimestrial sau lunar) de asigurat pe perioada
valabilității contractului. Plata rentei se poate efectua în două moduri:
fie începe imediat după încheierea contractului de asigurare, fie începe
de la o dată ulterioară (de exemplu, după ieșirea la pensie a
asiguratului). În practică, cel mai frecvent întâlnim situația în care o

76perioadă de timp, mai lungă sau mai scurtă, asiguratul varsă primele
datorate asigurătorului, pentru constituirea fondului, din care acesta
din urmă va suporta renta. Fiind cazul unei asigurări de supraviețuire
la asigurarea de rentă, asigurătorul va plăti renta numai atunci când
asiguratul va fi în viață la data expirării contractului. Și în acest caz,
decesul anterior al asiguratului, îl eliberează pe asigurător de orice
obligație față de moștenitorii asiguratului.
Asigurarea de supraviețuire, având drept consecință pierderea
sumei asigurate, în cazul decesului asiguratului anterior expirării
asigurării, nu stimulează spiritul de economisire. Ca urmare, unele
societăți de asigurare includ în contractul de asigurare clauza
contraasigurării . Această clauză permite rambursarea unei părți din
primele plătite de asigurat (după ce asigurătorul a reținut o anumită cotă),
dacă asiguratul încetează din viață înainte de expirarea contractului.

4.2.2. Asigurarea de deces cu acumulare de capital
O variantă de asigurare mai atractivă pentru asigurat o constituie
asigurarea de deces cu acumulare de capital în conturi bancare .
Astfel, după intrarea în vigoare a contractului de asigurare,
societatea de asigurare garantează următoarele drepturi:
− pe perioada contractului de asigurare, în caz de deces al
asiguratului, plătește suma asigurată, timp în care beneficiarii sumei
de asigurare sunt scutiți de plata restului de prime de asigurare;
− la expirarea contractului de asigurare, în cazul în care pe perioada
asigurării nu intervine decesul persoanei asigurate, se plătește suma
capitalizată asiguratului, sau persoanelor indicate în cererea de asigurare,
din care se scad anual cheltuielile legate de gestionarea banilor.
Un exemplu de constituire a sumei capitalizate ar fi următorul:
încă din primul an al asigurării, 30% din primele de asigurare anuale
nete plătite de asigurat, conform tarifului complet de bază , vor fi
depuse de către societatea de asigurare în conturi bancare. La
depunerea integrală, anticipată, încă de la începutul contractului de
asigurare, a primelor de asigurare corespunzătoare întregii perioade a
contractului de asigurare, cota parte de 30% din primele de asigurare
destinate capitalizării se va calcula conform tarifului complet de bază
(diminuat cu rabatul de 20%, calculat la primele de asigurare tarifare,
acordat asiguratului pentru plata integrală, anticipată a primelor de
asigurare aferente întregii perioade a contractului de asigurare).

77 Societatea de asigurare este exonerată de plata sumei asigurate,
în caz de deces al asiguratului, în perioada contractului de asigurare,
dacă decesul a survenit în următoarele condiții:
– în caz de război, indiferent de statutul de civil sau de militar al
persoanei asigurate;
− în caz de tulburări sociale interne, război civil, manifestație,
revoltă și atunci când asiguratul a participat la ele de partea celor care
le-au generat;
− în cazul în care în momentul decesului, persoana asigurată
avea o alcoolemie peste limita legală stabilită;
− în caz de sinucidere a asiguratului.
În primele două cazuri, societatea de asigurare se limitează la
plata sumelor depuse spre capitalizare în conturi (de exemplu, 30%
din primele de asigurare) până în momentul decesului.
Pe perioada derulării contractului de asigurare, asiguratul are
dreptul în orice moment să-și schimbe hotărârea cu privire la persoanele
fizice sau juridice care beneficiază de despăgubirile prevăzute în
contractul de asigurare, cu excepția cazurilor în care drepturile de
despăgubire care îi revin asiguratului în contractul de asigurare au fost
ipotecate. În cazul ipotecării drepturilor de despăgubire, orice schimbare a
beneficiarilor despăgubirii necesită acordul beneficiarului ipotecii.

4.2.3. Asig urarea de viață pe termen limitat,
respectiv, nelimitat
Asigurarea de viață pe termen limitat se încheie pe o anumită
perioadă de timp și acoperă numai riscul de deces. Asiguratul plătește
periodic prima de asigurare, în schimbul căreia beneficiarul, desemnat
de asigurat, urmărește să încaseze suma asigurată la decesul acestuia
din urmă, conform contractului încheiat. Dacă mediul economic este
inflaționist, suma asigurată poate fi protejată printr-o clauză specială
împotriva inflației, ceea ce implică adaptarea, în consecință, a primei
de asigurare. Ca regulă, rămâne la latitudinea asiguratului să decidă
cine este beneficiarul asigurării, care poate fi o persoană din cadrul
familiei sau din afara acesteia.
Caracteristic pentru această poliță este faptul că suma asigurată
va fi plătită numai dacă decesul survine în perioada de valabilitate a
contractului. Dacă la expirarea contractului asiguratul este în viață,
asigurătorul este exonerat de orice răspundere privind plata sumei

78asigurate. La expirarea contractului, asiguratul, respectiv beneficiarul
asigurării, nu primește nimic. De aceea, prima de asigurare nu este
mare în comparație cu celelalte tipuri de asigurări, dar va trebui plătită
pe toată durata poliței. Date fiind caracteristicile menționate, rezultă
clar că această asigurare oferă protecție numai pentru riscul de deces și
nu implică o economisire sau capitalizare, datorită faptului că, la
expirarea perioadei de asigurare, asigurătorul nu va plăti nimic.
Asigurarea de viață pe termen (așa-zis) nelimitat acoperă riscul
de deces pe o perioadă mai lungă de timp, respectiv până la o vârsta
înaintată (de exemplu, 95 de ani) a asiguratului. Condiția este ca
asiguratul să plătească primele de asigurare până la data pensionării.
Riscul de deces este acoperit pe toată perioada cuprinsă între momentul
încheierii asigurării și atingerea vârstei respective. Dacă asiguratul ajunge
la această vârstă, el primește suma asigurată, actualizată. Deosebirea față
de asigurarea de viață pe termen limitat constă în mărimea primei de
asigurare și nu în faptul că introduce un element nou, și anume,
rambursarea sumei la împlinirea vârstei respective a asiguratului.

4.2.4. Asigurarea mixtă de viață
Acest tip de asigurare este o asigurare cu capitalizare care se
deosebește de cele prezentate anterior prin gradul de cuprindere. Față de
asigurarea de viață tipică, prin care este acoperit numai riscul de deces,
asigurarea mixtă de viață acoperă și riscul de supraviețuire. Ca urmare,
asigurătorul va plăti în orice condiții asiguratului sau beneficiarului poliței
suma asigurată. Dacă asiguratul este în viată la expirarea poliței, el
primește personal suma asigurată, iar dacă încetează din viată în perioada
de asigurare, suma asigurată revine beneficiarului asigurării desemnat de
el și menționat în polița de asigurare. Ca produs complex, oferă protecție
dublă (atât în cazul decesului, cât și al supraviețuirii, la sfârșitul perioadei
de asigurare). Avantajul constă în faptul că sumele de bani plătite de
asigurat, sub forma primelor de asigurare, reprezintă o modalitate de
economisire și sunt constituite într-un fond ce poate fi valorificat la
expirarea perioadei de asigurare. Asiguratul are acces la fond, dar dacă
dorește retragerea banilor, atunci el renunță la poliță. Suma de bani
primită înapoi de la societatea de asigurare se numește valoare (sumă) de
răscumpărare . În primii ani ai asigurării, de obicei asigurătorii plătesc o
valoare de răscumpărare a poliței mult mai mică decât suma primelor
plătite. După ce polița are o vechime de mai mulți ani, dacă se întrerupe

79 asigurarea, există posibilitatea ca aceasta să fie transformată într-o
asigurare cu sumă asigurată redusă. Astfel, în funcție de primele plătite
până atunci, acoperirea va mai exista, dar la o valoare mai mică. Clientul
trebuie să știe de la început că o poliță de asigurări de viață se cumpără
pentru un timp îndelungat. Dacă el se răzgândește, valoarea de
răscumpărare este infimă. În Franța, de exemplu, este prevăzută o
perioadă de o lună în care cei ce au cumpărat o poliță de asigurări de viață
se pot răzgândi fără nici un cost.
Suma de răscumpărare reprezintă acea sumă de bani cuvenită
asiguratului, după ce a trecut o anumită perioadă de timp în care
asiguratul a achitat primele de asigurare, iar asigurătorul și-a constituit
rezerva de prime. Solicitarea sumei de răscumpărare atrage după sine
încetarea valabilității contractului de asigurare. Totodată, după
solicitarea sumei de răscumpărare de către unii asigurați, în portofoliul
de asigurări rămas, crește proporția asiguraților la care decesul poate
interveni, până la expirarea perioadei pentru care s-a încheiat
asigurarea. Drept urmare, asigurătorul trebuie să-și constituie fonduri
bănești suplimentare, absolut necesare pentru acoperirea riscurilor
agravate. În acest scop, asigurătorul reține o cotă (de maximum 5 %)
din rezerva de prime a asiguraților care solicită plata sumei de
răscumpărare și implicit încetarea contractului de asigurare.
În cazul în care asiguratul a întrerupt pe o anumită perioadă de
timp plata primelor de asigurare, există posibilitatea reactivării
(reluării) asigurării. Reactivarea asigurării poate fi făcută numai
dacă perioada care s-a scurs de la întreruperea plății primelor nu
depășește un anumit număr de ani (de exemplu, 3 ani), iar asiguratul
acceptă să plătească sumele restante, într-un anumit număr de rate.
La asigurarea mixtă de viață, contractul se încheie pe un
anumit număr de ani, cuprins între anumite limite (de exemplu, între
12 și 30 de ani), cu condiția ca asiguratul să nu depășească o anumită
vârstă (de obicei, 75 de ani) la expirarea acestei perioade. Cu cât
perioada de asigurare este mai mare, cu atât este mai avantajos atât
pentru client, cât și pentru societatea de asigurare.
Primele de asigurare se stabilesc în funcție de suma asigurată și
se achită fie anticipat și integral pentru întreaga perioadă asigurată, fie
în rate anuale.
La expirarea perioadei asigurate, asiguratul poate opta pentru
plata indemnizației de supraviețuire, fie integral, fie sub formă de
rentă anuală, în variantele următoare:

80a) renta fixă pe o perioadă determinată;
b) renta viageră.
Dacă asiguratul decedează în perioada de plată a rentei, plata
acesteia încetează.
La asigurarea mixtă redusă , este posibilă rambursarea primelor
aferente riscului de supraviețuire, rămânând la dispoziția asigurătorului
numai prima aferentă riscului de deces. În cazul în care, la expirarea
perioadei de asigurare, asiguratul este în viață, el beneficiază de suma
asigurată, iar dacă el încetează din viață, asigurătorul va plăti suma
primelor de asigurare înregistrate până la momentul decesului, la care, de
regulă, se adaugă și cota corespunzătoare participării la profit pentru
partea din rezervele matematice investite de asigurător.

4.2.5. Asigurarea de rentă
În cazul asigurării de rentă, asigurătorul plătește o indemnizație
periodică. În funcție de modul de aplicare, asigurarea de rentă poate fi:
a. Rentă viageră. Se acordă sub formă de indemnizație periodică
(trimestrială sau lunară) până la decesul asiguratului. Primul trimestru
considerat de la data intrării în vigoare a rentei are denumirea de
primul termen-limită al rentei. Dacă la primul termen-limită se
constată că asiguratul a decedat, nu se acordă renta, situație cunoscută
și sub denumirea de fără indemnizație finală . Există posibilitatea ca
renta viageră să se acorde anual sau o dată la șase luni, influențând
astfel valoarea rentei viagere, deoarece asigurătorul dispune de bani o
perioadă mai îndelungată și poate obține profituri mari din investiții.
În plus, are mai puține cheltuieli administrative. În cazul termenelor
lunare, lucrurile sunt inversate.
La asigurările de rentă viageră cu rambursare, în cazul
decesului asiguratului, se rambursează primele de asigurare deja
plătite. În mod evident, primele pentru renta cu rambursare sunt mai
mari decât cele plătite în cazul unei rente viagere fără rambursare.
Astfel de asigurări de rentă viageră sunt pentru o singură persoană și
se încheie pentru pensie de bătrânețe sau pentru alocație provizorie
până la pensie (rentă temporară).
În cazul pensiei de bătrânețe sau al pensiei de urmaș (pentru soț
sau soție), se folosește, în mod special, asigurarea de rentă viageră
pentru două persoane, situație în care se acordă o indemnizație
periodică în condiții de supraviețuire sau de deces al primului asigurat.

81 Aceasta poate fi comparată cu asigurările mixte de viață și prezintă la
rândul ei următoarele forme specifice de asigurare:
− renta viagera pe toata durata vieții, cu aplicare imediată
pentru două persoane și cu transferare integrală în beneficiul ultimului
supraviețuitor;
− renta viageră temporară, cu aplicare imediată pentru două
persoane și cu transferare integrală în beneficiul ultimului
supraviețuitor.
b. Renta temporară se acordă până la o anumită dată stabilită
sau până la decesul asiguratului, în cazul în care acesta survine
înaintea datei respective.
c. Renta de supraviețuire se acordă sub formă de indemnizație
periodică, după decesul asiguratului, în favoarea coasiguratului, dacă
acesta este în viață. În acest caz, formele specifice mai des întâlnite sunt:
− renta temporară de supraviețuire; indemnizația se acordă
până la data stabilită în prealabil în contract, sau până la data decesului
coasiguratului, dacă aceasta survine mai devreme;
− renta viageră de supraviețuire; în cazul în care coasiguratul
decedează înaintea primului asigurat, asigurarea expiră chiar înaintea
acordării primei indemnizații;
d. Asigurarea de rentă pentru studii (asigurarea tip student).
Acest tip de poliță are ca scop economisirea unor sume de bani pentru
perioada de studii a copiilor, îndeosebi în condițiile în care plătitorul
nu ar mai fi în viață la momentul începerii acestora. De regulă,
asiguratul este părintele sau tutorele copilului, iar beneficiarul poliței
va fi copilul ajuns la vârsta începerii studiilor. De obicei, primele de
asigurare vor fi plătite de către asigurat până la începerea studiilor,
urmând ca beneficiarul (copilul) să intre în posesia rentelor la vârsta
specificată în contract. Durata de plată a rentelor poate fi de 4 sau de
5 ani, după cum a preferat asiguratul. Totodată, asiguratul poate opta
ca suma să fie plătită integral la împlinirea de către beneficiar a vârstei
necesare începerii studiilor. Însă suma respectivă va fi plătită într-un
procent mai mic de 100 % (90-95%) din suma totală a rentelor,
datorită faptului că societatea de asigurări nu mai poate capitaliza
sumele respective pe perioada care ar fi trecut până la expirarea
duratei de 4 sau 5 ani și în care s-ar fi plătit eșalonat. Societatea de
asigurare va plăti chiar dacă una din părți (asigurat sau beneficiar) va
deceda, asumându-și obligațiile de plată a rentelor în cazul decesului
asiguratului pe parcursul duratei de asigurare. De asemenea, polița se

82poate transforma într-o poliță mixtă de viață în cazul în care
beneficiarul decedează pe perioada de plată a primelor. Dacă decesul
acestuia survine în perioada plății rentelor, ele vor fi încasate de către
asigurat ca o suma forfetară sau periodic. O astfel de poliță se poate
încheia pe o perioadă minimă stabilită de societatea de asigurare
(9 sau 10 ani), în funcție de numărul de ani ales pentru plata rentelor
(4 sau 5 ani). Primele de asigurare trebuie plătite, indiferent de nivelul
sumei asigurate, într-un interval de cel puțin 5 ani.

4.2.6. Asigurarea tip dotă
Este o formă de asigurare prin care părinții pot oferi drept zestre o
sumă de bani, în momentul în care copilul se căsătorește sau dorește să
devină independent financiar. Este o asigurare de viață prin care se oferă
protecție față de riscul de deces al persoanei asigurate (părintele sau
tutorele copilului). Beneficiarul (copilul) primește suma asigurată, fie în
momentul căsătoriei, fie la împlinirea unei anumite vârste ( 20, 25 ani
etc.). Este un produs de asigurare asemănător celui pentru studii, cu
deosebirea că suma asigurată se plătește integral și nu eșalonat. În cazul
decesului beneficiarului, polița devine, ca și la asigurarea tip student, o
poliță de asigurare mixtă de viață.

4.3. Asigurări de persoane, altele decât cele de viață

Din această categorie a asigurărilor de persoane fac parte așa-
numitele asigurări non-viață , deoarece principalele riscuri acoperite
nu se referă la riscul de deces, ci la riscuri care creează persoanelor
suferințe fizice sau de altă natură. Aici sunt incluse: asigurările
medicale, asigurările de accidente și asigurările de călătorie.

4.3.1. Asigurarea medicală
Este o formă de asigurare destinată pentru:
− acoperirea în caz de boală sau compensarea veniturilor pe
perioada de boală;
− acoperirea totală sau parțială a costurilor de spitalizare, dacă
spitalizarea depășește un anumit număr de zile consecutive (de obicei,
3 sau 5);

83 Acoperirea costurilor tratamentului medical, ca rezultat al unei
boli sau vătămări corporale în perioada asigurată.
De menționat că riscul de deces nu este asigurat.
Primele de asigurare sunt diferite pentru bărbați și pentru femei.
Nivelul acestora, datorită riscurilor diferite, are în vedere și categoriile
ocupaționale.
Sumele asigurate plătite pot reprezenta:
− sume fixe, forfetare, reprezentând o indemnizație pe zi de
spitalizare sau sumă fixă pentru intervenții chirurgicale;
− compensarea cheltuielilor de spitalizare sub forma unor
indemnizații pentru servicii de spitalizare private, tratament medical/
chirurgical.
Asemenea altor tipuri de asigurări de sănătate, și la asigurarea
medicală se stabilește o perioadă de așteptare, după a cărei expirare
acoperirea devine efectivă; aceasta poate fi de 3-6 luni.
Costurile acoperite pot fi: de spitalizare, de convalescență, de
tratament la domiciliu după externare, indemnizație pentru mater-
nitate, taxe pentru consultații și diagnostic la medicul generalist sau la
specialiști (radiologie, ecografie etc.), intervenții chirurgicale, servicii
private de ambulanță, costuri de repatriere etc.
Pentru boli incurabile , asigurarea medicală poate cuprinde o
clauză adițională cu referire la suma asigurată, și anume:
− plata unei sume la momentul diagnosticării bolii. Sumele pot
fi unice sau diferențiate în funcție de diagnostic;
− plata sumei se efectuează în doua tranșe: una la momentul
diagnosticării bolii (de exemplu 50%) și a doua, după survenirea
decesului.
La asigurarea medicală, stabilirea primei de asigurare ține cont
de următorii factori:
− frecvența apariției unor boli, la anumite intervale de vârstă.
De exemplu bărbații sunt mai expuși la atacuri de cord între 40 și
50 de ani;
− vârsta maximă de intrare sau ieșire din risc;
− dacă persoana respectivă este fumătoare sau nu;
− informații de natură statistică privind cauzele deceselor;
− sistemul internațional de clasificare a bolilor, conform
metodologiei Organizației Mondiale a Sănătății.
Pentru intervenții chirurgicale , asigurarea poate fi un produs
distinct sau o clauză adițională la un produs deja existent. Suma

84asigurată plătită, în situația în care asiguratul suportă o intervenție
chirurgicală, este fixă și se stabilește în funcție de natura intervenției
chirurgicale. Clientul poate hotărî nivelul acestor sume între anumite
limite minime și maxime. Asigurătorul se pronunță asupra acestor
limite, pe baza datelor statistice privind costurile intervențiilor
chirurgicale. Intervenția chirurgicală trebuie aprobată și efectuată de
către un medic specialist într-un spital autorizat.

4.3.2. Asigurarea de accidente
În cadrul asigurărilor de persoane, altele decât cele de viață,
asigurarea de accidente prezintă următoarele caracteristici:
− acoperă doar riscul de accident, nu și riscul de deces;
− nefiind asigurări pe termen lung, se încheie pe perioade mai
mici (un an sau sub un an);
− sumele asigurate se plătesc asiguratului proporțional cu gradul
de invaliditate și conform condițiilor prevăzute în poliță.
De cele mai multe ori, companiile care activează în domenii care
presupun riscuri oferă angajaților asigurări de accidente.
Pentru a se înlătura orice dubii legate de interpretarea unor
clauze contractuale, polița de asigurare trebuie să definească clar și să
precizeze următorii termeni:
a. Accidentul – reprezintă un eveniment nedorit, datorat unor
cauze exterioare, violente și neașteptate, într-o conjunctură nefericită,
independent de voința asiguratului și care provoacă pagube, răniri sau
chiar deces. Nu sunt considerate accidente acele evenimente cu urmări
grave, care au o cauză internă și nu una externă.
b. Invaliditate permanentă – reprezintă o vătămare corporală
gravă, ca urmare a unui accident, ivită în decurs de cel mult un an de
la data accidentului și nefiind șanse de ameliorare.
c. Incapacitatea temporară de muncă, survenită ca urmare a
unui accident, îl împiedică pe asigurat să efectueze o muncă, pe o
perioadă limitată de timp.
d. Suma asigurată. De obicei societățile de asigurare prevăd o
anumită limită la suma asigurată, până la care se poate încheia polița
de asigurare.
e. Riscurile acoperite de către societățile de asigurare. În general,
acestea sunt accidente: de circulație, din practicarea sporturilor, provocate
de funcționarea mașinilor, aparatelor, uneltelor, din insolații, degerături,

85 asfixieri, înec, explozie, prăbușiri de teren, trăsnet, electrocutare, lovire,
înțepare, cădere, tăiere, arsuri, atac efectuat de o altă persoană sau de un
animal și ca urmare a mânuirii armelor.
f. Riscurile excluse – sunt cele care se datorează unor acțiuni
iresponsabile, cum ar fi: „accidente produse de asigurat, fiind în stare
de ebrietate, intoxicație ca urmare a abuzului de alcool, medicamente
sau droguri, vătămări produse de acțiunea proprie a asiguratului,
riscuri de război, revoluție, explozie atomică și altele.
În funcție de gravitatea efectelor accidentului, asiguratul primește o
anumită sumă de bani, conform unei scheme propuse de asigurător și
acceptate de el, care se regăsește în conținutul contractului de asigurare.
Plata sumelor asigurate se face pe bază de documente, inclusiv medicale
și a unor investigații pe care asigurătorul are dreptul să le efectueze.
Asigurarea de accidente poate fi încheiată ca asigurare individuală
sau de grup ( colectivă). Aceasta din urmă se poate încheia nominal sau
pentru toți angajații (luați ca număr total), pe profesii sau indiferent de
profesie.

4.3.3. Asigurarea de călătorie
Această formă de asigurare acoperă accidentele sau
îmbolnăvirile ce pot să apară pe parcursul unei călătorii anume, de
obicei în străinătate. În unele cazuri se acoperă și riscul de deces.
În cazul producerii unei îmbolnăviri sau a unui accident,
asigurătorul, printr-un împuternicit al său, va face tot posibilul pentru
a acorda ajutorul necesar în situația critică respectivă. Una din
măsurile întreprinse este transportul la una din unitățile medicale cele
mai apropiate, care să dispună de condiții de tratament adecvate. Pe
toată durata călătoriei, asigurătorul va plăti pentru asigurat sumele ce
reprezintă cheltuielile normale, firești în situația respectivă.
În cazul în care nu are loc spitalizarea și asiguratul achită el
însuși anumite cheltuieli, el poate solicita asigurătorului rambursarea
cheltuielilor medicale pe baza unor documente solicitate de acesta din
urma. De regulă, nu se rambursează cheltuielile efectuate fără
respectarea condițiilor poliței, care nu se încadrează în limitele
geografice delimitate sau care implică anumite tratamente sau
intervenții, pentru boli avute anterior călătoriei. Pentru evenimentele
excluse, polița cuprinde un capitol separat.

86Important de remarcat este faptul că asigurările, în special cele de
viață, nu sunt standard; ele trebuie alcătuite după nevoile individuale ale
clienților, găsindu-se combinațiile optime pentru fiecare client.

4.4. Clauze adiționale
Societățile de asigurări pot oferi posibilitatea obținerii unor
avantaje constând în protecții suplimentare, în schimbul plății unor
sume de bani foarte mici. Astfel, în schimbul unor sume modice, se
pot include clauze adiționale de genul următor:
a. Protecția împotriva inflației – reprezintă o clauză adițională
absolut necesară în țările care prezintă un nivel semnificativ al ratei
inflației. Având în vedere că o asigurare de viață se încheie pe termen
lung, este necesară menționarea valorii reale a sumei asigurate. Aceasta
necesită corelarea în permanență a sumei asigurate și a primelor de
asigurare, cu rata inflației și se aplică numai la primele plătite în mod
eșalonat. Evident, corelarea implică și creșterea continuă a primei de
asigurare. În cazul contractelor cu plată unică a primei de asigurare,
aceasta trebuie să se justifice și ca atare nu se aplică.
b. Clauza de scutire de plată a primelor – presupune
posibilitatea de încetare a plății primelor de asigurare, având drept
cauză o invaliditate survenită ca urmare a unui accident produs după
data intrării în vigoare a poliței de asigurare. Această clauză este
acceptată numai dacă asiguratul nu mai poate munci pentru a obține
venituri din care să plătească primele de asigurare.

4.5. Determinarea primei de asigurare
la asigurările de viață

4.5.1. Caracteristici definitorii
La asigurările de viață, drepturile și obligațiile prevăzute în
contract depind de probabilitatea de supraviețuire a asiguratului.
Asigurările de viață se bazează pe calcule actuariale fundamentate,
pentru determinarea primei de asigurare, a rezervelor matematice, a
valorii de răscumpărare a produselor cu capitalizare și pe calcule prin
care se determină rata tehnică a dobânzii.
Calcularea primelor de asigurare se bazează pe tabelele de
mortalitate întocmite de către Comisia Națională de Statistică, care

87 indică numărul de persoane încă în viață și probabilitatea de deces.
Punctul de plecare îl constituie un grup determinat de persoane
(100.000) care se nasc. Tabelele de mortalitate, realizate pe baza
datelor statistice, nu țin seama de catastrofe naturale, război etc., care
pot influența mortalitatea în afara cauzelor naturale.
La asigurările de viață, întrucât sunt asigurări pe termen mediu
sau lung, riscul de deces crește de la un an la altul datorită îmbătrânirii
naturale. Aceasta înseamnă că societatea de asigurare trebuie să
perceapă în fiecare an o primă de asigurare din ce în ce mai mare,
denumită primă de risc . Aceasta reprezintă valoarea probabilă a
riscului asumat de-a lungul fiecărui an de asigurare. Acest aspect este
dificil pentru asigurător și nu este nici convenabil pentru asigurat. De
aceea, se calculează o primă anuală constantă, pe toată perioada
asigurării, numită primă nivelată , care are aceeași valoare pe toată
durata de plată a primelor, situându-se între valorile extreme ale
primei de risc. Astfel, asigurătorul va încasa în primii ani ai perioadei
de asigurare o primă mai mare decât cea necesară pentru acoperirea
riscului. Ulterior, datorită înaintării în vârstă a asiguratului,
asigurătorul va încasa o primă mai mică decât cea corespunzătoare
riscului. Asigurătorul colectează anumite sume din primele de
asigurare neutilizate un timp și care, împreună cu dobânzile aferente,
vor fi utilizate atunci când primele nivelate nu vor mai fi suficiente
pentru acoperirea riscului asiguratului.
Plata primei de asigurare, în asigurările de viață, se poate efectua
o singură dată sub forma primei unice sau în mod eșalonat.
Prima unică este astfel calculată încât să acopere riscul pe
întreaga perioadă asigurată. Astfel, asigurătorul va beneficia de
întreaga sumă de bani de la început, pentru toată durata. Prima unică
încasată, la care se adaugă venitul încasat din investirea ei, va fi
utilizată pentru plata sumei asigurate, atunci când intervine decesul
asiguratului sau la expirarea contractului. Această modalitate de plată
este foarte puțin utilizată în practică, fiind mai frecventă la asigurările
de viață pe termen limitat.
Plata eșalonată a primei este cea mai des utilizată, în special în
cazul unei asigurări pe termen lung, deoarece suma ce ar reprezenta prima
unică ar constitui un efort financiar prea mare pentru contractantul
asigurării. Sub aspectul nivelului, asigurătorul poate accepta încasarea
aceleiași prime, eșalonată în timp, deși riscul de deces este diferit de la un
an la altul datorită îmbătrânirii persoanei asigurate.

88Atunci când se calculează prima netă, la asigurarea de viață, se
iau în considerare următoarele elemente:
− probabilitatea producerii evenimentului asigurat;
− vârsta și sexul persoanei asigurate;
− valoarea actuală a primelor;
− valoarea actuală a sumei asigurate;
− dobânda tehnică;
− rentabilitatea societății de asigurări.
Trebuie menționat că în calculul primei nete nu se iau în
considerare cheltuielile asigurătorului. Acestea sunt acoperite prin adău-
garea unui supliment (adaos) de primă la prima netă, obținându-se
prima brută, care este prima efectiv plătită de către asigurat.
Cheltuielile societății de asigurare, luate în calculul primei de
asigurare, pot fi inițiale sau permanente. Cheltuielile inițiale se efectuează
numai la încheierea unui contract de asigurare și sunt mai mari, în timp ce
cheltuielile permanente se efectuează în fiecare an, având un nivel redus.
Suplimentul de primă include următoarele elemente:
− cheltuieli de achiziție a poliței de asigurare, care se fac la
încheierea contractului și cuprind: salariile, respectiv comisioanele
agenților de vânzări și cheltuielile pentru o evaluare corectă a riscului;
− cheltuieli cu reclama, publicitatea și tipăriturile , ce reprezintă
o anumită cotă procentuală din primele de asigurare;
− cheltuieli de încasare a primei de asigurare și cu gestio-
narea, care se stabilesc sub forma unei cote procentuale din prima
netă;
− cheltuieli cu comisioanele de reînnoire a polițelor;
− cheltuieli de automatizare;
− cheltuieli administrative și gospodărești ale asigurătorului :
întreținere, chirie, telefon etc., precum și cheltuielile de reprezentare.
Acestea se eșalonează pe toată perioada de valabilitate a asigurării.
Depozitul pentru cheltuieli este destinat acoperirii cheltuielilor
inițiale și celor permanente. Astfel, asiguratul plătește la fiecare primă o
parte din suma ce constituie cheltuielile inițiale, la care se adaugă sumele
ce reprezintă cheltuielile permanente pentru perioada respectivă.
Asigurătorul poate oferi reduceri de primă , care sunt de două
feluri:
– reduceri de frecvență , acordate atunci când plata primelor de
asigurare se face la intervale mai mari de timp (prima unică, anuală,

89 semestrială). Societatea de asigurare beneficiază de sume mai mari,
plătite în avans, pe o perioadă mai lungă, pe care poate să le
investească, iar pe de altă parte, nu mai face cheltuieli pentru
colectarea ratelor de primă la intervale mai mici de timp;
– reduceri de mărime , care încurajează asigurații pentru
încheierea unor polițe de valori mari. În general, ele se acordă atunci
când primele de asigurare anuale depășesc un anumit nivel stabilit de
către asigurător.
Ambele tipuri de reduceri sunt stabilite în mod unilateral de către
asigurător, care, în funcție de conjunctura pieței, are dreptul să le modifice
periodic, notificând acest lucru clienților la aniversarea contractului.
Reducerile de primă se aplică asupra primelor brute de asigurare, la care
se adaugă și primele suplimentare pentru clauzele adiționale.
Societatea de asigurare constituie o rezervă din primele de
asigurare, pentru a putea plăti sumele asigurate, indiferent de momentul în
care se produce evenimentul asigurat. Aceasta reprezintă rezerva
matematică , care poate fi determinată prin diferite metode de calcul ce
țin seama de cheltuielile inițiale. Cea mai cunoscută și cea mai frecvent
folosită este metoda Zillmer. Rezerva matematică calculată prin metoda
Zillmer este egală cu valoarea actualizată a sumelor asigurate viitoare, din
care se scade valoarea actualizată a viitoarelor prime.
Dacă asiguratul, dintr-un motiv sau altul, nu-și mai poate plăti
primele în continuare și dorește să întrerupă contractul înainte de data
expirării acestuia, are dreptul să i se ramburseze o anumită sumă,
denumită valoare de răscumpărare. Aceasta se calculează numai pentru
contractele cu plata eșalonată, prin aplicarea unei cote procentuale asupra
rezervei matematice. Acest procent este diferit, în funcție de momentul
rezilierii contractului. Rezilierea din primii ani de existență ai contractului
se concretizează în valori de răscumpărare reduse, datorită nivelului
ridicat al cheltuielilor efectuate de asigurător în această perioadă.
Asiguratul are dreptul să rezilieze contractul în orice moment. De aceea,
în calculul primelor de asigurare, trebuie să se țină seama de procentul
persoanelor care se așteaptă să rezilieze polița de asigurare în fiecare an.
Din primele încasate, asigurătorul creează un fond care va fi
investit mai departe, obținându-se un venit suplimentar, sub formă de
dobândă. În domeniul asigurărilor, termenul de dobândă reprezintă
veniturile provenite din investiții financiare. Deoarece societatea de
asigurări nu poate cunoaște dinainte cât mai exact ce dobândă se va
obține din banii investiți de-a lungul timpului, este absolut necesar să
se utilizeze în calcul o rată a dobânzii realistă, în funcție de situația

90concretă a țării și a posibilităților de investire. Această rată a dobânzii
prin care se poate estima dobânda viitoare se numește rată tehnică a
dobânzii. În acest fel, valoarea poliței crește în fiecare an cu cota de
participare la profit corespunzătoare dobânzii obținute de asigurător
din investirea rezervelor matematice.

4.5.2. Funcțiile biometrice
Practica asigurărilor de viață are la bază datele cuprinse în
tabela de mortalitate (Anexa nr. 1) a unei țări, care este întocmită în
urma prelucrării informațiilor oferite de recensământul populației din
țara respectivă. În tabela de mortalitate sunt trecute, în coloane
distincte, următoarele valori:
− vârsta x, de la 0 la 100 de ani;
− funcția de supraviețuire lx – arată câte persoane dintr-o
generație ipotetică de 100.000 născuți vii, mai sunt în viață la
împlinirea vârstei de x ani;
− numărul persoanelor ce vor deceda în intervalul cuprins între
x și x+1 ani, notat cu dx;
− probabilitatea de deces, qx, respectiv probabilitatea ca o
persoană care a împlinit x+1 ani să fi decedat la vârsta cuprinsă între x
și x+1 ani.
Formula de calcul a acesteia este:
xx
xldq=

– probabilitatea de supraviețuire px – arată șansele pe care le are
o persoană care a împlinit vârsta x să fie în viață la împlinirea vârstei
de x + t ani; aceasta este dată de relația:
x1 x
xllP+=
Astfel, probabilitatea ca o persoană de x ani să supraviețuiască la
vârsta de x + t ani este dată de relația:

xt x
x tllP+=

91 – numărul mediu al supraviețuitorilor cuprinși în intervalul de
vârstă de la x la x+1 ani; aceasta se notează cu lm(x).
Considerându-se că lx este funcția de supraviețuire și n este un
anumit număr de ani, viața medie Ex reprezintă parametrul care
exprimă media numărului de ani pe care poate să-i trăiască o persoană
în vârstă de x ani și se determină aplicând formula:

Dacă se adună px cu qx se obține relația: P x + qx = 1

4.5.3. Calcularea primei nete unice la asigurările individuale de
supraviețuire
cu plata unică a sumei asigurate

În acest caz, se consideră o persoană oarecare în vârstă de x ani,
care încheie o asigurare de supraviețuire în valoare de S u.m., urmând
ca peste n ani, respectiv la momentul x + n, să încaseze suma S, dacă
va fi în viață, eveniment ce are loc cu probabilitatea .llP
xn x
x n+=
Relații de calcul:
,llE ; E S Pn
xn x
x n X n N υ ∗ = ∗ =+ în care:
PN – prima netă unică pe care trebuie să o plătească asiguratul,
pentru a putea încasa, la momentul scadenței, suma asigurată S;
nEx – prima netă unică unitară;
nn
) i (+= υ
11, i fiind procentul mediu anual al pieței
financiare pe durata celor n ani. xnn x
xn x x x
xll
ll l lE∑
=+
+ + ++ =+ + ++ =100
0 2 1
21 …
21

92O sumă de bani S 0, care este plasată pe termen lung, are valoarea
finală:
Sn = S0* (1+i)n , dacă procentul mediu anual al pieței financiare
pe durata celor n ani (i) este unic, sau :
∏
=+ ∗ =n
1 jj 0 n ), i 1 ( S S dacă procentul respectiv este variabil. .
Utilizându-se numerele de comutație, se aplică formula:
xn x
x nDDE+=
În cadrul asigurărilor de viață, numerele de comutație sunt
determinate la un anumit nivel al dobânzii pe an, având rolul de a
permite simplificarea calculelor. Valorile acestora sunt obținute din
tabelul numerelor de comutație (Anexa 2) și este întocmit pe baza
tabelei de mortalitate a populației unei țări.

4.5.4. Calcularea primei nete unice la asigurările individuale de
supraviețuire, cu plăți
eșalonate viagere, a sumelor asigurate
În acest caz, problema este de a stabili valoarea primei nete
unice pe care un asigurat trebuie să o achite la data semnării
contractului de asigurare, pentru ca apoi, pe o anumită durată de timp,
sau pe toată viața, să primească, periodic, din partea asigurătorului, o
anumită sumă de bani, care este stipulată în contract.
Atunci când asigurătorul plătește periodic asiguratului, în contul
sumei asigurate, anumite sume de bani, spunem că el efectuează plăți
eșalonate viagere .
Dacă plățile respective sunt anuale, ele se numesc anuități
viagere, care, la rândul lor, sunt:
– anuități viagere imediate (anticipate sau posticipate);
– anuități viagere amânate (anticipate sau posticipate).
În ambele cazuri, durata operațiunii este egală cu durata de viață
rămasă a asiguratului sau este limitată la un anumit număr de ani.
Anuitățile plătite de către asigurător la începutul fiecărui an sunt
denumite anticipate , iar cele achitate la sfârșitul anului se numesc
posticipate .

93 Date fiind numerele de comutație N x și Dx și notându-se cu a x
prima netă unică unitară plătită de asiguratul în vârstă de x ani, la
calcularea primei nete unice, în cazul plăților eșalonate a sumei
asigurate viagere, se utilizează formulele următoare pentru:
A. Anuități viagere constante:

Anuități viagere imediate și nelimitate
a) anticipate: ;
xx
xDNa= b) posticipate:
x1 x
xDNa+=
Anuități viagere imediate și limitate la n ani
a) anticipate:
xn x x
x nDN Na+−=
b) posticipate:
x1 n x 1 x
x nDN Na+ + +−=
Anuități viagere amânate n ani și nelimitate
a) anticipate:
xn x
x nDNa+=; b) posticipate:
x1 n x
x nDNa+ +=
Anuități viagere, amânate r ani și limitate la n ani
a) anticipate:
xDr/n r x r x
x nN Na+ + +−=
b) posticipate:
x1 n r x 1 r x
x nDN N
ar/+ + + + + −
=
B. Anuități viagere variabile în progresie aritmetică
Reamintim că o progresie aritmetică este perfect determinată,
dacă se cunosc:
– primul termen, a 1;
– ultimul termen, a n;
– numărul termenilor, n;
– rația, r;
– suma progresiei, S n..
În principal, între valorile numerice de mai sus există
următoarele relații:
an= a1+( n – 1) r;

94an+1= an+r=a1+(n – 1) r +r= a 1+nr;
Sn=a1+a2+….+a n ;
2n ) a a (Sn 1
n+=
Revenind la cazul nostru, dacă α este prima unitate și β este
rația progresiei , atunci putem întâlni următoarele cazuri:

Anuități viagere imediate și nelimitate
a) anticipate:
x1 x x
xDS Na+∗ β + ∗ α= , unde,
Sx+1= Nx+2+Nx+3+…+Nω
Anuități viagere imediate și limitate la n ani
a) anticipate:
xn x n x 1 x
xn x x
x nDN ) 1 n ( S S
DN Na+ + + + ∗ − − −∗ β +−∗ α =
b) posticipate:
xD1 n xN 1) (n1 n xS2 xSβ
xD1 n xN1 xNαxan+ +∗ − −+ +−+∗ ++ +−+∗ =
Anuități viagere amânate n ani și nelimitate
a) anticipate:
x1 n x n x
x nDS Na+ + +∗ β + ∗ α=
b) posticipate:
x2 n x 1 n x
x nDS Na+ + + +∗ β + ∗ α=
Rente viagere fracționate sau plăți viagere fracționate
Considerându-se anul împărțit în m fracțiuni, iar plata sumei
asigurate efectuându-se la începutul sau la sfârșitul unei fracțiuni,
calcularea primei nete unice necesită utilizarea fracționalităților
viagere constante , în următoarele variante:

95 Fracționalități viagere imediate și nelimitate
a) anticipate:
m 21 m
DNa
xx
x−− =
b) posticipate:
m 21 m
DNa
x1 x
x−+ =+
Fracționalități viagere imediate și limitate la n ani
a) anticipate: )DD1 (m 21 m
DN Na
xn x
xn x x
x n+ +− ∗−−−=
b) posticipate: )DD1 (m 21 m
DN Na
xn x
x1 n x 1 x
x n+ + + +− ∗−+−=
Fracționalități viagere amânate n ani și nelimitate
a) anticipate:
xn x
xn x
x nDD
m 21 m
DNa+ +∗−− =
b) posticipate:
xn x
x1 n x
x nDD
m 21 m
DNa+ + +∗−+ =

4.5.5. Calcularea primei nete unice la asigurările
individuale de deces
Problema asigurării de deces o constituie determinarea primei pe
care asiguratul în vârstă de x ani o plătește asigurătorului la data
semnării contractului de asigurare, pentru ca asigurătorul să achite
suma asigurată urmașilor asiguratului (sau unei persoane desemnate
de acesta), la data când survine decesul asiguratului. Date fiind nume-
rele de comutație M x și Dx și notându-se cu A x prima netă unică
unitară aferentă sumei asigurate și plătită beneficiarului asigurării, la
calcularea primei nete unice, se utilizează formulele următoare pentru:
1. Asigurarea de deces nelimitată sau pe viață
DMAx
x=
2. Asigurarea de deces temporară sau limitată la n ani
xn x x
x nDM MA+−=

963. Asigurarea de deces amânată n an i
xn x
x nDMA+=
4. Asigurarea de deces amânată n ani și limitată la r ani
xr n x n x
x n / rDM MA+ + +−=
De regulă, cele patru situații, prezentate mai sus, au în vedere
plata sumei asigurate la mijlocul anului de deces al asiguratului. Dacă
suma asigurată este plătită la sfârșitul fracțiunii de o lună, trimestru
sau semestru din anul de deces al asiguratului, atunci prima netă unică
unitară A x, aferentă sumei asigurate, se înmulțește cu
mji, unde 1 an =
= m fracțiuni din an, i = dobânda anuală, iar ). 1 i 1 ( m jm
m − + ∗ =
De exemplu:
) 1 i 1 ( mi
DM
ji
DMAmxx
m xx
x− +∗ = ∗ =
Pentru suma asigurată plătită la momentul decesului asiguratului,
prima netă unică unitară A x, aferentă sumei asigurate, se înmulțește cu
) i 1 ( li
n+, unde l n(1+i) este considerată dobânda instantanee.
De exemplu:
) i 1 ( li
DMA
n xn x
x n+∗ =+
Dacă la asigurarea de deces, suma asigurată este variabilă în
progresie aritmetică, la calcularea primei nete unice unitare se
utilizează numărul de comutație R x, dat de relația:
∑ω
=ω + = + + + =
1 xx 1 x x x M M … M M R
Numărul de comutație R x este aplicat în următoarele cazuri:
Asigurarea de deces nelimitată și cu sumă variabilă în
progresie aritmetică:
xx
xDRA=

97 Asigurarea de deces nelimitată, amânată n ani și cu sumă
variabilă în progresie aritmetică:
xn x
x nDRA+=
Asigurarea de deces imediată, limitată la n ani și cu sumă
variabilă în progresie aritmetică:
xn x n x x
x nDnM R RA+ +−−=

4.5.6. Calcularea primei nete unice la asigurările individuale mixte
Asigurarea mixtă are rol atât de asigurare de supraviețuire, cât și de
deces. Astfel, în cazul unei asigurări cu durata de n ani, asigurătorul
plătește asiguratului suma asigurată, dacă el este în viață la expirarea
acestui termen. Dacă asiguratul a decedat înaintea termenului respectiv,
atunci asigurătorul plătește la data decesului suma asigurată, bene-
ficiarului asigurării.
Cea mai simplă formă de asigurare mixtă este asigurarea mixtă
generală, prin care se asigură o sumă pe termen fix, atât în caz de
supraviețuire, cât și în caz de deces, în cadrul aceluiași termen. Prima
netă unică unitară, notată cu AM, este dată de relația:
xn x x
xn x
x nDM M
DDAM+ + −+ =
La asigurarea mixtă cu sumă dublă , pentru calcularea primei
nete unice unitare, se aplică formula:
xx n x
x x n x nDM DA E AMD+= + ==
Acest mod de asigurare garantează plata unei sume la termenul
prevăzut în asigurare, dacă asiguratul este în viață, sau mai devreme, dacă
el a decedat între timp. În plus, dacă asiguratul este în viață la termenul
fixat în asigurare, atunci el poate primi un nou contract de asigurare, liber
de orice prime și care să prevadă plata aceleiași sume la moartea sa.
La asigurarea mixtă cu termen fix, asigurătorul plătește la
momentul prevăzut în contract, de exemplu după n ani, o anumită
sumă S asiguratului, dacă el este în viață, sau altei persoane, dacă
asiguratul a decedat înainte de momentul fixat în contract pentru plata

98sumei asigurate. În acest caz, în funcție de calculul anticipat sau
posticipat, se utilizează relațiile:
n
x n xa Pυ = ∗
a. anticipat:
n
n X xx
x nn
xN ND
aP υ ∗−=υ=
+

b. n
1 n x 1 xx
x nn
xN ND
aP υ ∗−=υ=
+ + +
La asigurarea mixtă cu termen fix și sumă dublă , asigurătorul
este în situația de a plăti asiguratului suma S la termenul fix de n ani și
apoi de a plăti aceeași sumă urmașilor asiguratului la data decesului
său, indiferent când acesta se produce, fără ca asiguratul să mai
plătească în plus alte prime, dacă a supraviețuit termenului prevăzut în
contract. În acest caz, notându-se cu AMFD prima netă unică unitară ,
se aplică relația:
xn x n
x nn
x nDMA AMFD++ υ = + υ =
D
acă în locul unei prime unice se preferă o primă anuală în
cadrul termenului fixat, atunci, pentru determinarea primei unitare
anuale, se aplică următoarea relație de echilibru financiar:
x nn
x n x A v a P+ = ∗

4.5.7. Calcularea primei nete la asigurările
individuale de pensii
Asigurarea de pensie reprezintă un caz particular al asigurării de
rentă viageră și constă în determinarea primei nete pe care asiguratul o
plătește o singură dată sau eșalonat viager până la un moment dat,
anterior celui de la care începe să primească, anual sau pe fracțiuni de
an, o pensie de la asigurător, în virtutea poliței încheiate.
În cazul primei nete achitată în mod eșalonat, un asigurat în
vârstă de x ani, pentru a putea să primească de la asigurator o sumă de
bani S (pensie) de k ori pe an, după o perioadă de n ani, el trebuie să-i

99 plătească asigurătorului o sumă de bani P (prima netă), de m ori pe an,
timp de r ani, conform relației de echivalență:
x n x r a S k a P m∗ ∗ = ∗ ∗
4.5.8. Calcularea primei nete unice la asigurările
de supraviețuire și de deces pentru două
sau mai multe persoane interdependente
Dacă asigurările individuale reprezintă o preocupare de prim rang
în cadrul asigurărilor de viață, asigurările pentru două sau mai multe
persoane interdependente se situează pe un plan secundar. Totuși, ele
pot reprezenta un interes atât pentru societățile de asigurări, cât și pentru
asigurați. Asemenea asigurărilor individuale, și asigurările pentru două
sau mai multe persoane pot fi cu plăți unice sau eșalonate a sumelor
asigurate. Mai întâi, luăm ca exemplu cazul unui grup alcătuit din două
persoane de vârste x și y, la care probabilitatea de supraviețuire a
grupului peste n ani este dată de relația:
yn y
xn x
y n x n xy nll
llP P P++∗ = ∗ =
Probabilitatea ca grupul respectiv să fi decedat înainte de anul n
este:
()()y n x n y n x n xy nP 1 P 1 q q q− − = ∗ =
La același grup, probabilitatea de a avea cel puțin un
supraviețuitor este dată de relația:
()()xy n y n x n y n x n xy / 1 n P P P P 1 P 1 1 P− + = − − − =
În mod analog, la un grup format din trei persoane, de vârste x, y
și z, probabilitatea de a avea cel puțin un supraviețuitor este dată de
relația:
( )xyzPn yz Pn xzPn xyPn zPn yPn xPn
xyz1Pn + + + − + + =
De asemenea, la grupul alcătuit din trei persoane, probabilitatea
de supraviețuire a numai două persoane peste n ani se determină cu
ajutorul relației:
z n y n x n z n y n z n x n y n x nz n y n x n z n y n x n z n y n x n xyz / 2 n
P P P 3 P P P P P PP P q P q P q P P P
∗ ∗ ∗ − ∗ + ∗ + ∗ == ∗ ∗ + ∗ ∗ + ∗ ∗ =

100La asigurările de supraviețuire, calcularea primei nete unice
pentru grupuri de persoane vizează, îndeosebi, grupuri alcătuite din
două sau trei persoane.
La grupul compus din două persoane (n = 2), întâlnim
următoarele situații de calcul a primei nete unice unitare:
a) dacă cel puțin un membru al grupului este în viață peste k ani:
2 1 2 1
2 1x x k x k x k
x x) 1 ( k E E E E− + =
b) dacă numai un membru al grupului este în viață peste k ani:
2 1 2 1
2 1x x k x k x k
x x1 k E 2 E E E− + =
c) dacă peste k ani sunt în viață ambii membri ai grupului:
2 1
2 1x x k
x x2 kE E=
La grupul format din trei persoane (n = 3), putem întâlni
următoarele cazuri:
a) dacă cel puțin un membru al grupului este în viață peste k ani:
3x2x1x 3 2 3 1 2 1 3 2 1
3 2 1Ek x xEk x xEk x xEk xEk xEk xEk
x x x) 1 (Ek + − − − + + =
b) dacă numai un membru al grupului este în viață peste k ani:

3x2x1x 3 2 3 1 2 1 3 2 1
3 2 1E 3 ) E E E ( 2 E E E Ek x x k x x k x x k x k x k x k
x x x1 k + + + − + + =

c) dacă peste k ani sunt în viață cel puțin doi membri ai grupului:
3 2 1 3 2 3 1 2 1
3 2 1x x x k x x k x x k x x k
x x x2 k E 2 E E E E− + + =
d) dacă numai doi membri ai grupului sunt în viață peste k ani:
3 2 1 3 2 3 1 2 1
3 2 1x x x k x x k x x k x x k
x x x2 k E 3 E E E E− + + =
e) dacă peste k ani sunt în viață toți cei trei membri ai grupului:
3 2 1
3 2 1x x x k
x x x3 kE 3 E=

101La asigurările de deces pentru grupuri de persoane , mai
frecvente sunt următoarele situații:
Când suma asigurată este plătită de asigurător la primul deces
din grup, astfel:
a1. Pentru o asigurare de deces imediată și nelimitată, prima netă
unică unitară este dată de relația:
n 2 1n 2 1
n 2 1
x …. x xx ,…, x , x
x … x xDM
A =

a2. Pentru o asigurare de deces amânată k ani și nelimitată, prima
netă unică unitară este dată de relația:
n 2 1k n 2 1
n 2 1
x …. x xx ,…, k x , k x
x … x xDM
A+ + +=
a3. Pentru o asigurare de deces imediată și limitată la k ani,
prima netă unitară este dată de relația:
n 2 1k n 2 1 n 2 1
n 2 1
x …. x xx ,…, k x , k x x … x x
x … x x kDM M
A+ + + −
=
b) Când suma asigurată este plătită de asigurător la ultimul deces
din grup, pentru o asigurare de deces imediată și nelimitată, prima netă
unică unitară, în cazurile n = 2 și n = 3, este dată de relațiile:
b1. 2 1 2 121x x x x x xA A A A− + =
b2. 3 2 1 3 2 3 1 2 1 3 2 1 3 2 1x x x x x x x x x x x x x x xA ) A A A ( A A A A+ + + − + + =

4.5.9. Determinarea primei brute
Primele brute (tarifare sau comerciale) includ, pe lângă primele
nete, diferitele cheltuieli efectuate de asigurător, precum și profitul acestuia.
În general, cheltuielile asigurătorului sunt împărțite în patru
categorii, și anume:
− cheltuieli de achiziționare a contractelor , exprimate printr-o
sumă α sau printr-un procent din suma asigurată (notat tot cu α);
− cheltuieli de încasare a primelor (comisionul încasatorului),
exprimate printr-un procent β din suma încasată de către asigurător
(prima tarifară);

102− cheltuielile de administrație , exprimate printr-o sumă γsau
printr-un procent din suma asigurată (notat tot cu γ);
− cheltuieli de reglementare a prestațiilor (așa-numitele „sarcini
reglementare”), exprimate printr-un procent s din prima netă.
La o asigurare valabilă pe o durată de n ani , putem întâlni situațiile:
a) dacă α și β sunt mărimi absolute (sume), iar plățile sunt
anuale, pentru prima brută unică, avem următoarea formulă de calcul:
N x n B N B P s a γ P β α P P∗ + ∗ + ∗ + + =
Această formulă poate fi scrisă și în forma de mai jos:

()
β −∗γ+α+∗+=1a P s 1Px n N
B
b) dacă α și β sunt sume, iar anul este fracționat în k părți egale și
polița se achită în r ani (r ≤n) prin prime brute (P B) anticipate egale, avem:
NP sxan xar BP K NPxar BP k ∗ + ∗ γ + ∗ ∗ ∗ β + α + = ∗ ∗
c) dacă α și γ sunt procente din suma asigurată, iar plățile sunt
anuale, avem relația:
NP∗ + ∗ ∗ + ∗ + ∗ + =s a S γ P β S α P Px n B N B
d) dacă α și β sunt procente din suma asigurată, iar anul este
fracționat în k părți egale și polița se achită în r ani (r ≤n), prin prime
anticipate egale cu P B, atunci avem:
N x n x r B N x r B P s a S a P k S P a P k∗ + ∗ ∗ γ + ∗ ∗ ∗ β + ∗ α + = ∗ ∗
La o asigurare pe termen nelimitat (valabilă pe viață) , putem
întâlni situațiile:
a) dacă γ+α sunt mărimi absolute (sume), avem relația:
N x B N B P s a P P P ∗ + ∗ + ∗ + + = γ β α
b) dacă α și β sunt mărimi absolute (sume), iar anul este
fracționat în k părți egale și polița se achită în r ani ( r ≤ n), prin prime
anticipate egale cu P B, atunci avem relația:
N x x r B N x r B P s a S a P k S P a P k∗ + ∗ ∗ γ + ∗ ∗ ∗ β + ∗ α + = ∗ ∗
c) dacă α și γ sunt mărimi relative (procente) din suma
asigurată, iar plățile sunt anuale, avem relația:
N x B N B P s a S P S P P∗ + ∗ ∗ γ + ∗ β + ∗ α + =

103d) dacă α și β sunt procente din suma asigurată, iar anul este
fracționat în k părți egale și polița se achită în r ani (r ≤ n) prin prime
anticipate egale, notate cu P B, atunci avem relația:
N x x r B N x r B P s a S a P k S P a P k∗ + ∗ ∗ γ + ∗ ∗ ∗ β + ∗ α + = ∗ ∗
Pentru determinarea primei brute anuale (în cazul în care s = 0),
se utilizează formula:
β −∗ γ +α+
=1aa
aP
Px mx n
x nNa
Ba ,
în care avem:
PBa – reprezintă prima brută anuală;
PNa – reprezintă prima netă anuală;
n – este durata asigurării;
m – este durata de plată a primelor.
nax, ca sumă anticipată limitată pe n ani, se determină astfel:
xn x x
x nDN Na+−= și, respectiv,
xm x x
x mDN Na+−=
În cazul în care durata asigurării este aceeași cu durata plății
primelor, adică m=n, atunci formula primei brute anuale se simplifică
și devine astfel:
β −γ +α+
=1aP
Px nNa
Ba

4.6. Determinarea rezervei matematice
Rezerva matematică reprezintă diferența rezultată, la un moment
dat, între primele încasate de asigurător (plus dobânzile aferente acestora)
și sumele plătite pentru acoperirea riscului.
Pentru a-și putea onora obligațiile asumate, asigurătorul trebuie
să dispună în permanență de o sumă echivalentă cu rezerva
matematică. Astfel, asigurătorul trebuie să poată ca din primele
încasate să fie în măsură să acopere integral obligațiile viitoare care
decurg din contractele de asigurare încheiate.

104La asigurările de viață, pentru calcularea rezervei matematice, se
aplică mai frecvent două metode, și anume:
– metoda prospectivă ;
– metoda retrospectivă .
a) Conform metodei prospective, avem relația:
R(t) = D′(t) – D(t)
în care :
R(t) este rezerva matematică netă la momentul t;
D(t) reprezintă obligația asigurătorului la momentul t;
D(t) reprezintă obligația asiguratului la momentul t.
()
( )tx t r Nat x t n
a P t DE S t D
+−+ −
∗ =∗='

Rezultă:
()t x t r Na t x t na P E S t R+ − + −∗ − ∗ =
b) Conform metodei retrospective:
( )
xt x
x t
xt x X
x tx tx t Na
DDE ;DN NaEa Pt R
+ +=−=∗=

Având în vedere notațiile următoare:
r – numărul de ani în care se achită polița;
PBk – prima brută plătită de asigurat periodic de k ori pe ani;
β – comisionul încasatorului;
γ– cheltuielile anuale de administrație.
În cazul primelor brute (tarifare), rezerva matematică brută (de
inventar) se determină astfel:
1. Dacă asigurarea este limitată la n ani, atunci:
a) pentru t ≤ r
y
b) pentru r < t ≤ n
()()t x t n b a t ' D t R+ −∗ γ + =
2. Dacă asigurarea este pe viață (nelimitată), atunci:
a) pentru t ≤ r
()()t x t r Bk t x t x t r Bk b a P k a a P k t ' D t R+ − + + − ∗ ∗ − ∗ γ + ∗ ∗ β ∗ + =

105b) pentru r < t
()()t x b a t ' D t R+∗ γ + =
Dacă prima este plătită posticipat, relațiile sunt analoage.
La cumpărarea poliței de asigurare, în momentul anterior încasării
primei de subscriere, rezerva matematică brută aferentă contractului
încheiat, (R B) este 0. Dacă s-a plătit o primă brută (P B) și s-au efectuat
unele cheltuieli de subscriere (C S), atunci, imediat după subscriere,
RB = PB – CS, având, în mod normal, o valoare strict pozitivă. În general,
rezerva matematică brută are o variație continuă. Totuși, există momente
de discontinuitate, datorate fie plății unei prime, fie plății unei rente.
La un moment dat, este posibil ca rezerva matematică să aibă o
valoare negativă, aceasta întâmplându-se la contractele cu primă de
asigurare periodică, simultană cu perioada plăților efectuate de către
asigurător. Acest fapt implică din partea asigurătorului un anumit grad de
prudență, în ceea ce privește modul de evaluare a tuturor cheltuielilor sale,
pentru a nu fi în nici un moment descoperit, din punct de vedere financiar.
Dacă avem în vedere cele două componente ale rezervei
matematice: prima de economie și prima de risc , pentru un anumit
moment t, se pot determina: rezerva Zillmer și rezerva cheltuielilor de
administrare .
Exemplu:
O persoană în vârstă de 33 de ani încheie o asigurare de
supraviețuire pe o durată de 20 de ani, prin care urmează să primească
la scadența poliței suma de 46.000 euro. Polița este achitată de către
asigurat în timp de nouă ani, prin prime anuale anticipate egale.
Cunoscându-se:
– numerele de comutație: D 33 = 4.031,40484; D 39 = 2.225,
92.039; D 53 = 517,10998; N 33 = 41.070,97001; N 39 = 21.896,12322;
N42 = 15.836,47569; N 53 = 4.460,22448;
– cheltuielile de achiziție ( α) = 24 euro;
– comisionul încasatorului ( β) = 3,75%;
– cheltuieli anuale de administrare ( γ) = 13 euro.
Să se calculeze pentru momentul t = 6 ani:
a) rezerva Zillmer;
b) rezerva cheltuielilor de administrare.

106Rezolvare:
a. În condițiile în care: x = 33 ani, n = 20 ani și k = 9 ani, avem:
( )
( )( )
( )
( )
( )( )
( )
=−−∗


∗ + ∗ − ∗ ==∗ −∗ −∗ −−− ∗∗ − ∗ =∗ −∗ −∗ −− ∗− ∗∗ − ∗ =∗ − ∗ ∗ − ∗ =
+ ++ +
+ ++ + +
+++ −
+ − + −
42 3342 39
3933
3953
395339 42 3333 42 39
42 33 3942 39 53
3953
Zt x k x xx k x t x
k x x t xk x t x n x
t xn x
Zx kt x t k
t x t k
x kX n
t x t n Z
N NN N
DDαDDSDDS D N ND N NαN N DN N DSDDS (6) RD N ND N NαN N DN N DSDDS (t) Raaα aaES E S (t) R

euro 793823 , 109 . 8 47569 , 836 . 15 97001 , 070 . 4147569 , 836 . 15 12322 , 896 . 21*92039 , 225 . 240484 , 031 . 424 92039 , 225 . 210998 , 517000 . 4692039 , 225 . 210998 , 517000 . 46
==−−
∗ +
+ ∗ − ∗ =

b.
( ) ( )
( )
( ) ( )
( )
( ) ( )
( )
euro 48591067 , 5047569 , 836 . 15 97001 , 070 . 41 92039 , 225 . 222448 , 460 . 4 97001 , 070 . 41 47569 , 836 . 15 12322 , 896 . 2192039 , 225 . 222448 , 460 . 4 12322 , 896 . 2113N N DN N N N
DN N13 ) 6 ( RN N DN N N N
DN Naaa a ) t ( R
42 33 3953 33 42 39
3953 39
ak x x t xn x x k x t x
t xn x t xx kx n
t x t k t x t n a

==
− ∗− ∗ −−− −∗ ==



− ∗− ∗ −−−∗ =



− ∗− ∗ −−−∗ γ ==


∗ − ∗ γ =
+ ++ + +
++ ++ − + −

1074.7. Determinarea momentului critic al asigurării
și al riscului mediu (riscul matematic)

Orice asigurător are drept scop ca plățile pe care le efectuează să
nu depășească un anumit prag sau nivel maxim de atenție. Pentru
aceasta el trebuie să determine momentul critic al asigurării, precum
și câștigul părților (după caz).
Exemplu
O persoană în vârstă de 50 de ani încheie o asigurare de deces
temporară, respectiv limitată la 20 de ani, prin care, în perioada de
valabilitate a asigurării, în cazul în care survine decesul, urmașii săi să
poată încasa, la momentul decesului său, suma de 18.000 euro.
Cunoscându-se:
– numerele de comutație: D 50 = 50,34286; M 50 = 5,39606;
M 70 = 0,47035;
– procentul tehnic utilizat = 16%.
Să se determine:
a) momentul critic al asigurării;
b) câștigul părților (după caz).
Rezolvare:
a. Notându-se cu θ– momentul critic, avem:
( )
( ) ( ) 480724017 , 9 16 , 1 ;589176 , 898 . 1000 . 1816 , 10 589176 , 898 . 116 , 0 11000 . 18euro589176 , 898 . 116 , 1 ln16 , 0
34286 , 5047035 , 0 39606 , 5000 . 18 16 , 1 ln16 , 0
DM M000 . 18 16 , 1 ln16 , 0A Si 1 lniA S P0 Pi 11S
5070 5050 20 x n NNθ
= == −


+= ∗−∗ == ∗−∗ == ∗ ∗ =+∗ ∗ == − 


+∗
θ θθ

108()
( ). 16 ; 15 15470024 , 15 ; 480724017 , 9 ln 16 , 1 ln480724017 , 9 ln 16 , 1 ln
∈ ⇒ = ==
θ θ θθ

Ca urmare, momentul critic al asigurării este cuprins între 65 și
66 de ani.
b. Avem: 0 ≤ t < 15,15470024
Câștigul beneficiarului (t) = S – P N(1+i)t
Cbenef.(t)=18.000 – 1.898,589176(1,16)15,15470024 = 18.000 –18.000 = 0
Concluzie
Pentru ca urmașii asiguratului, în calitate de beneficiari ai
asigurării să iasă în câștig, decesul asiguratului trebuie să survină până
la vârsta de 65 de ani, iar dacă decesul survine peste vârsta de
65,15470024, iese în câștig societatea de asigurări.
Câștigul societății de asigurări (t) = P N(1+i)t – S
De exemplu, dacă decesul survine la momentul t=16
Csoc.(t) = 1.898,589176(1,16)16 – 18.000 = 2.406,044445 euro
Există posibilitatea ca pe o anumită durată de timp unul din
parteneri să fie în câștig, iar celălalt să fie în pierdere. Evident, nu se
poate preciza durata unei astfel de situații, fapt care determină
evaluarea riscului mediu (riscul matematic), pe care și-l asumă fiecare
dintre parteneri (de a pierde sau de a câștiga anumite sume de bani).
Exemplu :
O persoană în vârstă de 35 de ani încheie o asigurare de deces în
valoare de 100.000 euro, pe care urmașii săi să o încaseze la decesul
acesteia și pentru care plătește o primă unică.
Cunoscându-se :
– numerele de comutație: D 35 = 15.608; M 35=3011; N 69=
=15.724,9;
– procentul tehnic utilizat = 5%.
Să se calculeze:
– prima netă unică;
– riscul mediu;
– câștigul beneficiarului la momentul t = 20 de ani;
– câștigul asigurătorului la momentul t = 35 de ani.

109Rezolvare:
a.
euro 38903 , 291 . 19 19291389 , 0 000 . 100 608 . 15011 . 3000 . 100DM000 . 100DM000 . 100 A S P
3535
xx
x N
= ∗ == ∗ = ∗ = ∗ = ∗ =
b. Pentru o asigurare de deces cu primă unică, riscul mediu sau
riscul matematic este dat de relația:
( ) 19291389 , 0 ln 952380952 , 0 ln ;05 , 1119291389 , 0v AD1 Nv i R
2 / 12 / 12 / 1
xxx2 / 1
m
= 

==+θ+∗ ∗ =
+ θ+ θ+ θ

()
049160465 , 0 156089 , 15724975900072 , 0 05 , 005 , 1105 , 022629276 , 33 ; 72629276 , 33952380952 , 0 ln19291389 , 0 ln2 / 119291389 , 0 ln 952380952 , 0 ln 2 / 1
35692 / 1
== ∗ ∗ = ∗ 

== = = += +
DNRmθ θθ

Riscul mediu al sumei asigurate:
Rm(S) = 100.000 x 0,049160465 = 4.916,0465 euro
c. Câștigul beneficiarului la momentul t = 20 ani.
Cbenef.(20) = 100.000-19291,38 x (1,05)20 = 100.000 –51.185,77428 =
=48.814,22572 euro
d. Câștigul asigurătorului la momentul t = 35 de ani
Csoc.(35) = 19.291,38903 x (1,05)35 – 100.000 = 6.411,598352 u.m.

110

5. ASIGURĂRILE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

5.1. Trăsăturile definitorii ale asigurărilor
de răspundere civilă
Atunci când vorbim de răspundere civilă, avem în vedere faptul că,
în toate împrejurările, orice persoană răspunde pentru faptele sale, ori de
câte ori acestea au ca urmare producerea unor prejudicii altor persoane.
În cadrul asigurărilor facultative, asigurarea de răspundere civilă
constituie, de fapt, o asigurare împotriva riscului de a plăti despăgubiri
către terțele persoane prejudiciate prin fapta ilicită ce atrage răspunderea
civilă a asiguratului. Obiectul asigurării de răspundere civilă îl reprezintă
valoarea patrimonială egală cu despăgubirile ce ar trebui plătite de
asigurat, ca urmare a unui prejudiciu cauzat unei terțe persoane și pentru
care răspunde potrivit legii civile.
De regulă, prin asigurările de răspundere civilă, sunt acoperite
numai acele prejudicii, produse de asigurat unor terțe persoane, ca
urmare a unui accident. În toate cazurile, este vorba de prejudicii
produse în anumite împrejurări și pentru care o persoană fizică sau
juridică răspunde în fața legii.
Terța persoană poate să fie orice persoană fizică sau juridică
prejudiciată de către asigurat. De menționat că persoanele cuprinse în
asigurare nu au calitatea de terți, ele având calitatea de beneficiar al
asigurării.
Spre deosebire de asigurările de bunuri și de persoane, în
asigurările de răspundere civilă, pe lângă asigurător și asigurat, mai
intervine și o a treia persoană, respectiv terțul păgubit. Asigurarea de
răspundere civilă oferă posibilitatea, pe de o parte, ca persoana
păgubită să primească despăgubirea cuvenită, iar pe de altă parte, ca
patrimoniul asiguratului să rămână neatins. Aceasta deoarece în
schimbul primelor de asigurare plătite, asiguratul nu mai poate fi
urmărit în justiție pentru paguba produsă.
Asigurările de răspundere civilă, pe lângă faptul că protejează
patrimoniul asiguratului, au și un important rol social, deoarece
persoanele care au avut de suferit de pe urma diferitelor accidente sunt

111despăgubite prompt și integral, de către societatea de asigurări. Astfel,
persoanele păgubite nu mai așteaptă până când autorul faptei va fi în
măsură să achite despăgubirea sau până va fi descoperit, dacă nu a fost
identificat imediat.
În cadrul asigurărilor de răspundere civilă, pot fi acoperite
numai pagubele produse de asigurat unor terțe persoane, care, în
anumite condiții, sunt îndeplinite în mod cumulativ. Acestea sunt:
− fapta săvârșită de către asigurat contravine normelor legale;
− trebuie să se poată dovedi existența unui prejudiciu, respectiv
a unei pagube produse de asigurat unei terțe persoane;
− trebuie să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită a
asiguratului și prejudiciul adus terței persoane;
− este absolut necesar să se poată demonstra vinovăția
asiguratului care a comis fapta ilicită respectivă.
Dacă numai una din condițiile enumerate mai sus nu este
îndeplinită, înseamnă că de fapt nu sunt întrunite elementele ce
definesc răspunderea civilă, ce pot permite acoperirea pagubelor.
Pornind de la condițiile ce constituie baza asigurărilor de
răspundere civilă, avem în vedere următoarele particularități ale acestora:
– obiectul asigurărilor de răspundere civilă îl reprezintă
prejudiciul produs unor terțe persoane de către asigurat, prin folosirea
anumitor bunuri, cum sunt: autovehicule, clădiri și alte construcții,
exercitarea unei anumite activități etc.;
– dacă la asigurările de bunuri și la cele de persoane, vinovăția
asiguraților în producerea riscului duce, de regulă, la decăderea din
drepturi a acestora, în cazul asigurărilor de răspundere civilă, culpa
asiguratului este una din condițiile de bază ce trebuie îndeplinită pentru ca
asigurătorul să poată plăti despăgubirea cuvenită terților păgubiți;
– spre deosebire de asigurările de persoane, în asigurările de
răspundere civilă, ca beneficiari apar numai terțe persoane,
necunoscute în momentul încheierii asigurării;
– dacă la asigurările de bunuri, cuantumul despăgubirii de
asigurare nu poate depăși suma asigurată, la asigurările de răspundere
civilă, despăgubirea de asigurare poate atinge nivelul maxim al sumei
asigurate și pot apărea situații când asigurătorul plătește despăgubiri al
căror total întrece cuantumul sumei asigurate.
Asigurarea de răspundere civilă acoperă prejudicii pentru care
asiguratul datorează despăgubirea cuvenită terțelor persoane păgubite.
Fundamentul juridic al achitării despăgubirilor este tocmai răspunderea

112pe care asiguratul o are în calitatea sa de deținător al unor bunuri, a căror
utilizare poate duce la accidente. Dacă asiguratul însuși este victima
accidentului (sau acesta afectează bunurile sale), el nu are dreptul să
încaseze vreo despăgubire de la asigurător în temeiul asigurărilor de
răspundere civilă, ci numai în cadrul asigurărilor de persoane sau bunuri.
Ca urmare, asiguratul, prin plata primelor de asigurare, este
dinainte scutit de obligația achitării unor eventuale despăgubiri
cuvenite terțelor persoane păgubite sau vătămate și al căror volum nu
se cunoaște, dar se poate estima pe baza calculului probabilităților.

5.2. Asigurările de răspundere civilă
în transportul rutier

5.2.1. Asigurarea de răspundere civilă a transportatorului
pentru mărfurile transportate
Prin aceasta formă de asigurare, asigurătorul acoperă
răspunderea transportatorului (persoană fizică sau juridică) care
efectuează transporturi de mărfuri cu autovehicule aflate în
proprietatea sa, închiriate sau luate în locație de gestiune, pentru
pagubele la mărfurile transportate, potrivit Convenției referitoare la
contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele .
Asigurarea este valabilă pe un anumit teritoriu, pe o anumită
perioadă de timp sau pe durata unei anumite călătorii. Convenția
referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele,
cu privire la transportator, conține următoarele reglementări:
a.Transportatorul răspunde pentru pierderea totală sau parțială a
mărfii, sau pentru degradarea produselor în intervalul de timp scurs de
la primirea mărfii la transport, până la predarea acesteia, precum și
pentru depășirea termenului de livrare.
b.Transportatorul este scutit de răspundere atunci când pierderea
sau vătămarea mărfii se datorează următoarelor cauze:
− utilizarea autovehiculelor descoperite sau fără prelată, dacă
acest mod de utilizare nu a fost menționat în mod expres în contract,
precum și în documentele însoțitoare de transport ale mărfurilor;
− lipsa sau defecțiunea ambalajului pentru mărfurile expuse
prin natura lor la stricăciuni sau vătămări, atunci când nu sunt
ambalate sau sunt ambalate necorespunzător;

113− încărcarea, respectiv, descărcarea mărfii de către expeditor
sau destinatar sau de către persoane care au acționat în numele
expeditorului sau destinatarului;
− degradarea completă sau parțială a mărfurilor transportate
datorită fie unor proprietăți ce țin de natura mărfurilor și care pot
cauza ruperea, spargerea, uscarea, evaporarea etc., fie unor vicii
ascunse, sau acțiunii insectelor și rozătoare;
− erori de numărare a coletelor;
− transportul animalelor vii.
Dacă transportatorul răspunde pentru pierderea totală sau parțială a
mărfii, mărimea sumei ce urmează a fi plătită ca despăgubire se
determină pe baza costului mărfii în locul și la momentul primirii acesteia
pentru transport. Potrivit Convenției, cuantumul despăgubirii nu poate
depăși limita maximă prevăzută. Totodată, se restituie: taxa de transport,
taxele vamale și cheltuielile aferente transportului mărfii, fie complet (în
caz de pierdere totală), fie proporțional (în caz de pierdere parțială).
În cazul în care prin depășirea termenului de livrare s-au produs
daune, transportatorul este obligat să plătească despăgubiri până la un
anumit nivel maxim al taxelor de transport.
Prin această formă de asigurare nu sunt acoperite:
– pagubele indirecte, cum ar fi, de exemplu, scăderea prețurilor
la mărfuri;
– pagube produse în timp de război sau în urma unor tulburări
sociale, etc.;
– cheltuielile efectuate pentru transportarea bunurilor și care nu
sunt cuprinse în asigurare.
Societățile comerciale care au incluse în obiectul lor de activitate
transporturile internaționale de mărfuri pot beneficia din partea
asigurătorilor de un pachet de asigurări, care include mai multe tipuri
de asigurări, mai frecvente fiind:
– asigurarea mărfii pe timpul transportului rutier;
– asigurarea autovehiculelor;
– asigurarea de răspundere civilă a deținătorilor de autovehicule.
La asigurarea mărfurilor pe timpul transportului rutier, suma
asigurată este dată de valoarea mărfii inclusă în contractul de asigurare
și care este agreată de asigurător, fiind compusă din:
a) valoarea mărfii conform facturii sau valoarea de piață la locul
expedierii în momentul încheierii asigurării;
b) costul transportului;

114c) costul asigurării;
d) taxe și comisioane vamale, precum și orice alte cheltuieli
ocazionate de transportul mărfii;
e) o supraasigurare de 10% din valoarea bunului, pentru acoperirea
cheltuielilor care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării (exceptând
amenzile și penalitățile).
La asigurarea mărfii pe timpul transportului rutier, riscurile
pentru care asigurătorii acordă protecție se împart în doua categorii:
riscuri generale și riscuri speciale.

5.2.2. Condițiile generale de asigurare a mărfurilor
pe parcursul transportului rutier
La fel ca în asigurările maritime, și în cele rutiere se practică
aceleași trei condiții de asigurare, și anume: A, B și C.
Condiția A , fiind cea mai cuprinzătoare, acoperă toate riscurile de
pierdere și/sau avariere, cu excepția excluderilor, care sunt menționate
separat. De aceea, condiția de asigurare A este și cea mai costisitoare.
Condiția B – acoperă un număr mai mic de riscuri, respectiv
pierderile și/sau avariile produse bunurilor în timpul transportului,
cauzate de:
− incendiu sau explozie;
− răsturnarea, deraierea, prăbușirea sau coliziunea mijlocului de
transport;
− cutremur de pământ, erupție vulcanică sau trăsnet;
− pătrunderea apei în mijlocul de transport, containere sau loc
de depozitare;
− căderea coletelor în timpul încărcării sau descărcării.
Evident, la această condiție, prima de asigurare este mai mică
decât în cazul condiției de asigurare A.
Condiția C , față de condițiile anterioare, acoperă și mai puține
riscuri, și anume, cele cauzate de:
– incendiu sau explozie;
– răsturnarea, deraierea, prăbușirea sau coliziunea mijlocului de
transport.
Oricare dintre condițiile de mai sus poate fi extinsă, în schimbul
plății unei prime suplimentare, pentru a acoperi și riscurile speciale,
cauzate de: furt, jaf, nelivrare, grevă sau cele ce țin de natura mărfii.

115Pe parcursul transportului rutier și al depozitării, din condițiile
generale de asigurare a mărfurilor sunt excluse următoarele riscuri,
pentru care asigurătorul nu acordă protecție:
− comportarea asiguratului care să aibă drept consecințe:
amenzi, confiscări, puneri sub sechestru etc.;
− pierderi provocate de întârzierea în expedierea sau primirea
mărfii și pierderea profitului scontat;
− pierderi rezultate din diferențe de curs valutar;
− pierderi cauzate de natura mărfurilor: evaporare, uscare,
uzura normală etc., precum și de vicii ascunse;
− influența temperaturii atmosferice asupra mărfurilor transportate;
− ambalarea necorespunzătoare a bunurilor asigurate;
− pierderi cauzate de măsuri sanitare: dezinfecție, carantină etc.;
− prohibirea exportului sau importului de către autorități;
− insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligațiilor financiare de
către proprietarii, administratorii sau operatorii mijlocului de transport;
− accidente sau incidente de natură radioactivă, cum ar fi, de
exemplu, contaminarea radioactivă;
– acțiunea intenționată a oricărei persoane asupra bunurilor
supuse asigurării.
Anumite mărfuri nu reprezintă obiectul asigurărilor de mărfuri
în general, ci al unor asigurări speciale. Este vorba de:
− transporturi de bilete de bancă, cupoane, titluri, monede,
colecții de numismatică, metale prețioase, perle, pietre prețioase,
bijuterii, argintărie, opere de artă;
− mărfuri periculoase, perisabile congelate;
− colete poștale;
− seruri, vaccinuri, sânge;
− animale vii și altele.
Din condițiile generale de asigurare sunt excluse și riscurile de
război, greve, furt, jaf și nelivrare, care pot face obiectul condițiilor speciale
de asigurare a mărfurilor în schimbul plății unei prime suplimentare.

5.2.3. Asigurarea de răspundere civilă a deținătorilor
de autovehicule
Prin această formă de asigurare pot fi compensate pagubele
produse de asigurat unor terțe persoane, însă numai atunci când sunt
îndeplinite în mod cumulativ, următoarele condiții:

116a) fapta săvârșită de către asigurat trebuie să fie ilicită (de
exemplu, un conducător auto produce un accident de autovehicul
datorită nerespectării regulilor de circulație; astfel, producerea pagubei
s-a datorat exclusiv conducătorului autovehiculului asigurat.);
b) trebuie să existe un prejudiciu, respectiv o pagubă produsă de
către asigurat terței persoane accidentate;
c) între fapta ilicită a asiguratului care a produs accidentul și
prejudiciul adus terței persoane păgubite trebuie să existe un raport de
cauzalitate;
d) este necesar să se constate culpa asiguratului care prin
săvârșirea faptei ilicite a produs accidentul.
În practica internațională la asigurarea autovehiculelor, clasificarea
riscurilor asigurabile ține seama de tipurile de vehicule care se asigură.
Tipurile întâlnite sunt:
− autovehicule proprietate privată;
− motociclete;
− autovehicule comerciale – pentru transportul mărfurilor și
pasagerilor;
− vehicule agricole și forestiere;
− autovehicule speciale: macarale, tractoare, ambulanțe, buldozere,
excavatoare, echipament pentru extracții și transport minier etc.
Asigurarea autovehiculelor este cea mai frecvent utilizată în
asigurările non-viață.
În practica societăților de asigurare, pentru stabilirea primelor de
asigurare, se au în vedere următorii factori:
− statistici privind accidentele de circulație și furturi;
− tipul autovehiculului și marca;
− valoarea autovehiculului;
− capacitatea cilindrică;
− performanțele tehnice;
− ușurința reparațiilor, disponibilitatea și accesibilitatea pieselor
de schimb;
− costul reparațiilor;
− vechimea mașinii;
− riscurile asigurate;
− vârsta și experiența conducătorului auto;
− istoricul daunelor solicitantului;
− atracția pentru hoți;

117− starea drumurilor și sistemelor de semnalizare rutieră în țara
în care circulă cel mai mult autovehiculul.
De aceea, ca o măsură de management al riscurilor cu care se
confruntă în general asigurările auto, o modalitate foarte mult utilizată
în practicile naționale constă în participarea societăților de asigurare la
finanțarea unor lucrări de amenajare a drumurilor publice.
Deși fiecare societate de asigurări își stabilește singură politica
privind riscurile pentru care oferă protecție, totuși există anumite
riscuri pentru care se acordă protecție la majoritatea societăților de
asigurări. Printre acestea se numără:
− avarii accidentale produse ca urmare a impactului cu alte
vehicule sau corpuri, răsturnări, derapări, căderi etc.;
− incendiu, trăsnet, explozie;
− ploaie torențială, grindină, inundație, furtună, uragan,
cutremur de pământ, prăbușire sau alunecare de teren, greutatea
stratului de zăpadă sau gheață, avalanșe etc.;
− căderea unor corpuri pe construcția în care se află autovehiculul.
Producerea acestor riscuri implică cheltuieli suplimentare pentru
asigurat și pe care compania de asigurări de asemenea le
despăgubește. Astfel de cheltuieli sunt:
− cheltuieli cu transportul autovehiculului la atelierul de
reparații autorizat, cel mai apropiat de locul accidentului;
− pagube produse autovehiculului asigurat în timpul operațiu-
nilor de salvare a acestuia;
− cheltuieli efectuate în vederea limitării pagubelor produse din
cauze cuprinse în asigurare.
Pentru a se evita orice interpretări eronate, condițiile de asigurare
conțin riscuri excluse pentru care nu se acordă despăgubiri, și anume:
– daune rezultate direct sau indirect din operațiuni militare sau
paramilitare, greve, tulburări sociale, acțiuni teroriste, vandalism și
sabotaj;
– daune rezultate din:
• competiții sportive sau antrenamente pentru competiții
sportive;
• accidente sau incidente nucleare sau ca urmare a măsurilor
luate în scopul eliminării efectului nociv al radiațiilor (acestea
fac obiectul asigurărilor practicate de pool-ul nuclear);

118• incendiu sau explozie, fie ca urmare a nerespectării normelor
de prevenire a incendiilor, fie datorită transformărilor neau-
torizate efectuate la autovehicul;
• supraîncărcarea sau suprasolicitarea autovehiculului;
– pagube cauzate de:
• întreruperea utilizării autovehiculului;
• utilizarea pieselor sau a instalațiilor electrice defecte;
• acțiunea nocivă a acizilor sau a oricăror alte substanțe chimice.
Contractul de asigurare prevede clauze referitoare la întinderea
teritorială a acoperirii, perioada de acoperire (6 luni, un an etc.),
momentul intrării în risc, franșiza, reducerea primelor de asigurare
prin acordarea unui bonus în situația în care în perioada anterioară nu
s-au înregistrat pagube. În legătură cu acesta din urmă, se aplică
clauza no claim discount [CIUREL, 2000, p. 312], care reprezintă un
bonus acordat de asigurător, foarte frecvent folosit în asigurările de
autovehicule. Constă în acordarea unor reduceri ale primei de
asigurare, în momentul reînnoirii contractului pe o nouă perioadă, în
cazul în care asiguratul nu a făcut nici o cerere de despăgubire în
perioada anterioară.
Suma asigurată are în vedere valoarea reală a autovehiculului la
data încheierii contractului. Această valoare se obține ca diferență între
valoarea din nou a acestuia și uzura calculată în funcție de vechime. În
practica societăților de asigurări din România, valoarea din nou se
calculează diferit în funcție de proveniență (românească sau străină).
Toate obligațiile și drepturile părților contractante sunt aceleași
ca și în cazul altor tipuri de contracte de asigurare. În scopul prevenirii
producerii evenimentelor asigurate, asiguratul are obligația să întrețină
în bune condiții autovehiculele asigurate, iar asigurătorul are dreptul
de a verifica modul în care sunt întreținute acestea.
În cazul producerii evenimentului asigurat, asiguratul, pentru a
putea să încaseze despăgubirea, este obligat să prezinte asigurătorului
documente doveditoare cu privire la evenimentul produs. În acest
scop, asiguratul este obligat să parcurgă următoarele etape:
a) să anunțe imediat organele de poliție, pentru a i se întocmi
actele necesare cu privire la cauzele și împrejurările producerii
accidentului, precum și la pagubele produse;
b) să întreprindă măsuri imediate pentru limitarea pagubelor,
păstrarea și paza bunurilor rămase și prevenirea degradării ulterioare;
c) să pună la dispoziția companiei de asigurări toate docu-
mentele necesare cu privire la asigurarea respectivă.

119 Asigurarea pentru riscul de furt la autovehicule oferă
acoperire pentru:
− furtul autovehiculului sau al unor părți componente și
accesorii din dotarea acestora, prin efracție sau prin acte de violență;
− pagube produse autovehiculului ca urmare a furtului sau a
tentativei de furt.
La această condiție de asigurare sunt prevăzute excluderi în
următoarele situații:
− organele de poliție nu confirmă furtul sau tentativa de furt
sau dacă nu s-a înregistrat o reclamație în legătură cu furtul sau
tentativa de furt;
− la comiterea furtului sau a tentativei de furt, au luat parte
persoane din familia asiguratului sau din serviciul acestuia;
− în momentul furtului, autovehiculul avea cheia în contact și
ușile neîncuiate, exceptând cazul când autovehiculul se află într-o
încăpere încuiată;
− asiguratul nu a luat măsurile necesare de prevenire a furtului;
− dacă, după comiterea furtului sau a tentativei de furt, paguba
s-a mărit prin neluarea intenționată de către asigurat a măsurilor
pentru limitarea ei.
În cazul în care s-a produs furtul sau tentativa de furt, asiguratul
este obligat:
− să înștiințeze imediat în scris organele de poliție din raza
cărora s-a produs evenimentul asigurat;
− să păstreze neatinse toate urmele furtului sau tentativei de furt
până la sosirea organelor de anchetă;
− să ia măsuri, potrivit împrejurărilor, de limitare a pagubei;
− să furnizeze celor în drept orice informații care ar putea duce
la găsirea obiectelor furate și să facă demersurile necesare pentru
redobândirea acestora, chiar după ce a primit despăgubirea;
− să comunice imediat companiei de asigurări găsirea autovehi-
culului, a părților componente sau a pieselor acestuia care au fost furate.
În cazul neîndeplinirii obligațiilor, compania de asigurări are
dreptul să refuze asiguratului plata despăgubirii, dacă din acest motiv
nu a putut determină cauza producerii evenimentului asigurat și
întinderea pagubei.
Prin asigurarea de răspundere civilă auto , se acoperă prejudi-
ciile create de asigurat unor terțe persoane, pentru care acesta este
răspunzător conform legii.

120Referindu-ne la practica asigurărilor de răspundere civilă din
diferite țări, un exemplu relevant este cazul Marii Britanii, unde
tipurile standard de acoperiri prin contractele de asigurare auto sunt:
a) asigurări care oferă o minimă acoperire;
b) asigurarea de răspundere civilă prin care se acoperă răspun-
derea față terți pentru vătămare corporală și pagube materiale produse
acestora;
c) asigurarea de răspundere civilă pentru incendiu și furt, prin
care se asigură și riscurile de incendiu și furt aferente autovehiculului
asiguratului;
d) asigurarea completă, prin care se asigură toate riscurile de
răspundere față de terți și cele privind autovehiculul asigurat. Aceasta
include: asigurarea de accidente – persoane (suma asigurată în caz de
deces sau invaliditate), cheltuieli medicale (pentru o anumită sumă
plătită fiecărui pasager), despăgubirea pentru obiectele personale
pierdute sau avariate în cazul unui accident. Evident, sunt excluse
riscuri precum uzura și scăderea valorii autovehiculului etc.
Reglementările Uniunii Europene în domeniu au evoluat în timp.
Astfel, conform primei directive privind asigurarea auto, toți
asigurătorii de autovehicule trebuie să ofere cel puțin asigurarea de
răspundere pentru vătămări corporale. Cea de-a doua directivă impune
și asigurarea de răspundere pentru pagube materiale produse terților,
în timp ce a treia directivă prevede, alături de cele de mai sus, și
obligativitatea asigurării de răspundere pentru toți pasagerii.
În cele mai multe țări, s-au creat fonduri centrale , având ca
scop protecția victimelor accidentelor de circulație. De exemplu, în
Marea Britanie, crearea fondului central are ca scop compensarea
celor vătămați sau păgubiți în cazul în care sumele respective nu pot fi
recuperate, din diverse motive, de la asigurător sau de la cel ce a
produs accidentul. Situațiile în care se apelează la acest fond sunt:
conducătorul autovehiculului nu are asigurare; contractul de asigurare
are unele deficiențe, astfel încât asigurătorul poate să își decline
răspunderea în baza poliței; vătămările au fost cauzate de un
conducător auto care, după producerea accidentului, a fugit de la locul
faptei, rămânând neidentificat.

121
5.2.4. Reglementări legale privind asigurarea de răspundere
civilă auto pentru pagube produse
prin accidente de autovehicule,
pe teritoriul României
În România, asigurarea de răspundere civilă auto pentru pagube
produse terților prin accidente de autovehicule este singura formă de
asigurare obligatorie. Prin aceasta, asigurătorul se obligă să plătească
o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în fața
legii față de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute de
asigurat în procesul civil. Datorită caracterului obligatoriu, unicității
condițiilor de asigurare și primelor de asigurare practicate în acest caz,
nu se încheie contract de asigurare , ci se eliberează numai un
certificat prin care se confirmă plata primei de asigurare. Asigurarea
de răspundere civilă auto este practicată numai de către asigurătorii
autorizați de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
În conformitate cu legea nr. 136/1995, privind asigurările și
reasigurările în România, asigurarea prin efectul legii de răspundere
civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule include
toate persoanele fizice și juridice deținătoare de autovehicule supuse
înmatriculării și folosite pe drumurile publice.
Prin Legea nr. 172/2004, este instituită obligativitatea asigurării
de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de
autovehicule, atât pe teritoriul României, cât și în afara ei. La acest
capitol, o cerință care trebuie îndeplinită este majorarea limitelor de
răspundere, întrucât directivele prevăd limite maxime de despăgubire
de 100.000 euro pentru daune materiale și 350.000 euro/persoană
pentru vătămări corporale. În acest sens, țările membre trebuie să
prevadă în legislația națională aplicabilă acestei asigurări, sume de
despăgubire cel puțin egale cu aceste sume.
Despăgubirile se acordă indiferent de locul în care au fost
produse accidentele de autovehicule, atât în timpul mersului, cât și în
timpul staționării.
De asemenea, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care
asiguratul este obligat să le plătească în caz de vătămare corporală sau
deces și pentru avarierea sau distrugerea de bunuri.
În caz de vătămare corporală sau deces al unei persoane, precum
și în caz de avariere sau distrugere de bunuri, se acordă despăgubiri
dacă autovehiculul care a produs accidentul este identificat și asigurat,
chiar dacă autorul accidentului rămâne neidentificat.

122Conform Normelor tehnice cu privire la aplicarea asigurării
obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin
accidente de autovehicule emise de către Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor și aflate în vigoare, asigurătorii R.C.A. acordă despăgubiri:
a) indiferent de locul în care a fost produs accidentul de
autovehicul (pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise
circulației publice, în incinte și în orice alte locuri), atât în timpul
deplasării, cât și în timpul staționării autovehiculului asigurat;
b) pentru pagubele produse de dispozitivele sau instalațiile cu care au
fost echipate autovehiculele, precum și pentru pagubele cauzate de remorci,
semiremorci sau atașe, dar numai în timpul în care acestea sunt atașate unui
autovehicul asigurat, inclusiv pentru pagubele produse din cauza
desprinderii accidentale a acestora de autovehicule;
c) dacă paguba a fost produsă din culpa conducătorului autovehicu-
lului, inclusiv în cazurile în care conducătorul autovehiculului, la data
accidentului:
– a condus autovehiculul fără consimțământul explicit sau implicit
al asiguratului;
– nu este titularul unui permis care să îi dea dreptul să conducă
autovehicululul respectiv;
– nu a respectat obligațiile legale de ordin tehnic cu privire la
starea și siguranța autovehiculului respectiv;
d) dacă paguba a fost produsă prin fapta autovehiculului (când
paguba își are cauza în însușirile, acțiunea sau inacțiunea autovehi-
culului), prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea autove-
hiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanțelor,
materialelor sau a obiectelor transportate;
e) în cazul în care persoanele care solicită despăgubiri pentru
vătămări corporale sunt membrii familiei asiguratului, conducătorului
auto sau oricărei alte persoane a cărei răspundere civilă este angajată
într-un accident de autovehicule.
În situația în care cel păgubit a contribuit din culpă la producerea
accidentului sau la mărirea pagubei, cel chemat să răspundă va fi ținut
răspunzător numai pentru partea din pagubă care îi este imputabilă
(culpa comună). În astfel de situații, întinderea răspunderii fiecărei
persoane va fi cea rezultată din acte. În situația în care din acte nu
rezultă întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în
cote egale, în raport cu numărul părților implicate în accident, fiecare
având dreptul la despăgubire în proporția în care nu s-a făcut
răspunzător de producerea accidentului.

123Asigurătorii R.C.A. nu acordă despăgubiri pentru:
a) cazurile în care proprietarul sau conducătorul autovehiculului
vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs:
− dintr-un caz de forță majoră;
− din culpa exclusivă a persoanei păgubite;
− din culpa exclusivă a unei terțe persoane;
b) pagubele produse bunurilor aparținând persoanelor fizice sau
juridice, dacă au fost provocate de un autovehicul asigurat R.C.A. ce se
află în proprietate ori este utilizat de aceeași persoană fizică sau juridică și
este condus de un prepus al aceleiași persoane juridice ori de o altă
persoană pentru care răspunde persoana fizică sau persoana juridică;
c) pagubele cauzate în situațiile în care proprietarul autovehiculului
nu face dovada valabilității la data accidentului a asigurării obligatorii
R.C.A. sau asigurătorul R.C.A. nu are răspundere;
d) pagubele situate sub limita minimă a despăgubirilor de
asigurare prevăzute în actul normativ în vigoare la data producerii
accidentului pentru avarierea ori distrugerea bunurilor în unul și
același accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite și de
numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubei pentru
daunele produse pe teritoriul României;
e) partea din prejudiciu care depășește limitele maxime ale
despăgubirilor de asigurare stabilite anual prin norme de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor, produs în unul și același accident,
indiferent de numărul persoanelor păgubite și de numărul persoanelor
răspunzătoare de producerea pagubei pentru daunele produse pe
teritoriul României;
f) amenzile de orice fel și cheltuielile penale la care ar fi obligat
proprietarul sau conducătorul autovehiculului asigurat, răspunzător de
producerea pagubei, precum și cheltuielile de executare a hotărârilor
penale privind plata despăgubirilor;
g) cheltuielile făcute în procesul penal de proprietarul, utiliza-
torul sau conducătorul autovehiculului asigurat, răspunzător de
producerea pagubei, chiar dacă în cadrul procesului s-a soluționat și
latura civilă;
h) sumele pe care conducătorul autovehiculului, răspunzător de
producerea pagubei, este obligat să le plătească proprietarului sau
utilizatorului căruia i-a încredințat autovehiculul asigurat, pentru
avarierea ori distrugerea acestui autovehicul;

124i) pagubele produse bunurilor transportate, dacă între proprietarul,
utilizatorul autovehiculului care a produs accidentul sau conducătorul auto
răspunzător și persoanele păgubite a existat un raport contractual;
j) pagubele produse persoanelor sau bunurilor aflate în
autovehiculul care a produs accidentul, dacă asigurătorul R.C.A. poate
dovedi că autovehiculul respectiv era furat;
k) pagubele produse la locul de muncă de dispozitivele sau de
instalațiile montate pe autovehicule, atunci când acestea sunt utilizate
ca utilaje ori ca instalații de lucru;
l) pagubele produse prin accidente survenite în timpul
operațiunilor de încărcare și de descărcare, acestea constituind riscuri
ale activității profesionale;
m) pagubele produse ca urmare a transportului de produse
periculoase (radioactive, ionizante, inflamabile, explozive, corozive,
combustibile), care au determinat sau au agravat producerea pagubei;
n) pretențiile ca urmare a diminuării valorii bunurilor după
reparație.
Pentru recuperarea pagubelor produse ca urmare a accidentelor de
autovehicule, persoanele păgubite se vor adresa societății de asigurare cu
care proprietarul autovehiculului răspunzător de producerea accidentului
a încheiat asigurarea obligatorie R.C.A. După efectuarea constatării,
asigurătorul R.C.A. este obligat să elibereze păgubitului o copie de pe
procesul-verbal de constatare a pagubelor sau o notă de constatare, prin
care să indice numărul de dosar deschis, piesele constatate ca avariate în
accident și soluțiile tehnice adoptate (înlocuire sau reparație), precum și
lista documentelor necesare a fi depuse de către păgubit pentru finali-
zarea dosarului de daună și efectuarea plății.
Despăgubirile se stabilesc pe baza convenției dintre asigurat,
persoana păgubită și asigurător R.C.A. ori în cazul în care nu s-a realizat
înțelegerea, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă
pronunțată în România.
Despăgubirile pentru autovehicule nu pot depăși cuantumul
pagubei, diferența dintre valoarea autovehiculului la data producerii
accidentului și valoarea rămasă, precum nici limita maximă a
despăgubirilor stabilită anual prin norme emise de C.S.A. De la data
aderării României la Uniunea Europeană, limitele de despăgubire vor
fi cele prevăzute în Directivele U. E.
Valoarea autovehiculului la data producerii accidentului se
stabilește scăzându-se din valoarea de nou a acestuia uzura valorică.

125Prin valoarea de nou a autovehiculelor avariate se înțelege
prețul de comercializare practicat de unitățile de specialitate din
România la data producerii accidentului.
Pentru autovehiculele care nu se comercializează în România,
prețul corespunzător este cel din cataloagele de specialitate, echivalent
în lei la cursul de schimb al pieței valutare comunicat de Banca
Națională a României la data producerii accidentului.
Pentru tipurile de autovehicule la care nu există prețuri stabilite
sau pentru tipuri ori modele care nu se mai fabrică, valoarea este
stabilită prin asimilare cu prețul de vânzare, practicat la data
accidentului, al unor autovehicule care au design și caracteristici
tehnice similare din producția internă sau externă.
În lipsa acestor prețuri, se pot avea în vedere prețurile
corespunzătoare din cataloagele de specialitate.
Prin uzură valorică se înțelege acea parte din valoarea
autovehiculului ce se pierde prin vechime, întrebuințare sau stare de
întreținere. Uzura valorică se calculează prin aplicarea unui coeficient de
uzură asupra valorii de nou a autovehiculului la data producerii
evenimentului asigurat. Coeficientul de uzură se stabilește în funcție de
gradul de întrebuințare (parcurs) a autovehiculului, exprimat în kilometri,
precum și de vechimea în exploatare, exprimată în unități de timp și
diferențiată pe categorii de autovehicule, potrivit tabelelor coeficienților
de uzură. Cunoscându-se data introducerii în exploatare de nou și starea
sa de întreținere justificată tehnic, pentru stabilirea coeficientului de uzură
a autovehiculului avariat se caută în tabelul coeficienților de uzură linia
orizontală corespunzătoare vechimii în exploatare (în ani) a acestuia și se
stabilește un coeficient de uzură cuprins între cei corespunzători stării de
întreținere bună și satisfăcătoare.
Starea de întreținere a unui autovehicul se clasifică în: bună,
medie și satisfăcătoare.
Starea de întreținere bună. Autovehiculul prezintă: integritatea
elementelor caroseriei, barelor de protecție și capacelor de roți; vopseaua
intactă, fără exfolieri sau urme aparente de rugină a tablei; tapițeria fără
pete, urme de uzură prematură sau rupturi; cauciucuri uzate uniform, fără
să prezinte uzuri accentuate pe flancuri, ca urmare a unui reglaj
necorespunzător al direcției; motorul fără scurgeri de ulei pe părțile
laterale sau pe capotajele interioare ale spațiului afectat acestuia.
Stare de întreținere medie. Autovehiculul prezintă: deformări
ale caroseriei, barelor de protecție sau capacelor de roți până la 10 dm2

126însumat pe întreaga suprafață exterioară; degradări ale vopselei în ceea
ce privește luciul, cu urme de rugină aparentă pe o suprafață totală
până la 10 dm2, cu exfolieri pe o suprafață totală până la 0,5 cm2 sau
orice alte zgârieturi; pete pe tapițeria scaunelor.
Stare de întreținere satisfăcătoare. Autovehiculul prezintă:
deformări ale caroseriei, barelor de protecție și capacelor de roți mai mari
de 10 dm2 însumat pe întreaga suprafață exterioară; degradări ale
vopselei, pierderea totală a luciului, cu exfolieri pe o suprafață totală mai
mare de 0,5 cm2, cu urme pronunțate de rugină aparentă și zgârieturi;
tapițeria deteriorată și murdară; cauciucurile uzate neuniform, cu
accentuări pe unul dintre flancuri, ca urmare a unui reglaj
necorespunzător al direcției; motorul cu urme de ulei pe părțile superioare
și laterale ca urmare a scurgerilor la capacul distribuției, al chiulasei sau
pe lângă garniturile de etanșare; joc mare la volanul direcției.
Pentru autovehiculele care aveau executate înainte de data
producerii evenimentului asigurat reparații curente, inclusiv înlocuiri
ale părților componente sau ale pieselor originale, stabilirea
coeficientului de uzură se face pe baza relației:
Ur = U*K, în care:
Ur = coeficientul de uzură recalculat al autovehiculului;
U = coeficientul de uzură rezultat din tabelele coeficienților de
uzură, în baza datelor menționate mai sus;
K = coeficientul de corecție a uzurii, dat de relația:
K= (A–a)/A, în care A reprezintă valoarea de nou a autovehiculului
avariat, iar a este = costul total al reparațiilor curente, inclusiv al
înlocuirilor de părți componente sau de piese originale executate înainte
de data producerii evenimentului asigurat, exclusiv cele efectuate
ca urmare a unor accidente sau a unor defecte de fabricație, pentru
menținerea sau îmbunătățirea stării tehnice corespunzătoare a autovehicu-
lului, în baza documentațiilor privind costul efectiv al acestora. Nu se pot
lua în calcul coeficienții de uzură (U) inferiori coeficienților minimali sau
superiori celor maximali, pentru vechimea în exploatare, parcursul
realizat și starea de întreținere a autovehiculului avariat, prevăzuți în
tabelele coeficienților de uzură.
În cazul vătămării corporale sau al decesului persoanelor, ca urmare
a accidentelor de autovehicule produse pe teritoriul României, la
stabilirea despăgubirilor (pe baza convenției dintre asigurați, persoanele
păgubite și asigurătorii R.C.A.), se au în vedere următoarele:

127a. În caz de vătămare corporală :
– diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate și
indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care
salariatul își desfășoară activitatea și/sau, după caz, din fondurile
asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical;
– venitul mediu lunar net realizat din activități desfășurate de
către persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul
persoanelor care nu au calitatea de salariat;
– salariul de bază minim brut pe economie, în cazul persoanelor
vătămate aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii
sau de calificare;
– eventualele cheltuieli prilejuite de accident (cheltuieli cu
transportul persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, pentru
recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform
prescripțiilor medicale), probate cu documente justificative și care nu sunt
suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în
vigoare;
– cheltuieli cu îngrijitori pe perioada incapacității de muncă,
dacă prin certificat medical se recomandă acest lucru, însă nu mai
mult de salariul de bază minim brut pe economie;
– daune morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din
România;
b. În caz de deces:
– cheltuielile de înmormântare, inclusiv piatra funerară, precum
și cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu
documente justificative;
– cheltuielile de transport al cadavrului, inclusiv cele de
îmbălsămare, probate cu documente justificative, de la localitatea unde a
avut loc decesul până la localitatea în care se face înmormântarea;
– veniturile nete nerealizate și eventuale alte cheltuieli rezultate
în perioada de la data producerii accidentului și până la data decesului,
dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului;
– daune morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din
România.
Persoanele care intră pe teritoriul României cu autovehicule
înmatriculate în străinătate sunt considerate asigurate, numai dacă
îndeplinesc una din următoarele condiții:
– posedă documente internaționale de asigurare valabile pe
teritoriul României;

128– numărul de înmatriculare atestă existența asigurării potrivit
convenției bilaterale încheiate între Biroul asigurătorilor de
autovehicule din România și Biroul asigurătorilor de autovehicule din
țara de origine. Fac excepție persoanele fizice și juridice, care pe
timpul utilizării autovehiculului pentru întreceri, curse, raliuri sau
antrenamente, se pot asigura facultativ pentru astfel de riscuri.
Despăgubirile se stabilesc pe baza convenției dintre asigurat,
persoana păgubită și asigurător sau, în cazul în care nu s-a realizat
înțelegerea, prin hotărâre judecătorească pronunțată în România. Ele se
plătesc de către asigurător nemijlocit persoanelor fizice sau juridice
păgubite, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de creditorii
asiguratului.
Asigurătorul poate să pretindă recuperarea sumelor plătite drept
despăgubiri, de la persoana vinovată de producerea pagubei, în
următoarele situații:
− accidentul a fost produs cu intenție;
− accidentul a fost produs prin comiterea unor fapte incriminate
de legea privind circulația pe drumurile publice;
− accidentul a fost produs în timpul unei încercări de sustragere
de la urmărire;
− persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus
autovehiculul fără consimțământul asiguratului.
De menționat că asigurătorul nu acordă despăgubiri în cazul în
care accidentul a fost produs din culpa exclusivă a persoanei păgubite
sau a unei terțe persoane.
Societățile de asigurări și reasigurări, care au ca obiect de
activitate asigurările auto, constituie împreună Biroul Asigurătorilor
de Autovehicule , care reprezintă aceste companii în relațiile lor
interne și internaționale.
Nivelul primelor de asigurare, limita maximă a despăgubirilor de
asigurare, termenele de plată, sancțiunile și alte elemente, se stabilesc prin
hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Finanțelor Publice.
Astfel, primele de asigurare sunt practicate la același nivel de către toate
societățile care încheie aceste asigurări. Societățile de asigurare nu sunt
lăsate să-și stabilească singure nivelul primelor de asigurare, deoarece
asigurarea de răspundere civilă trebuie plătită de către toți cei care dețin
autovehicule. Totodată, aceasta reprezintă o măsură de protecție acordată
populației și bunurilor acestora, precum și persoanelor juridice, ce pot fi
prejudiciate în accidente de circulație. Primele de asigurare se stabilesc

129anual, datorită inflației și creșterii cheltuielilor cu reparațiile autovehi-
culelor, cu tratamentele medicale etc. Nivelul primelor de asigurare se
stabilește anual în funcție de tipul autovehiculului și capacitatea
cilindrică, fiind diferențiat pentru persoane fizice și persoane juridice.
Asemenea legislațiilor altor țări, și legea română prevede crearea
și funcționarea fondurilor de protecție . Aceste fonduri se creează în
vederea ajutorării victimelor accidentelor de circulație auto, soldate cu
vătămări corporale sau decese, în care autorul a rămas neidentificat,
iar autovehiculul este neasigurat.

5.2.5. Asigurarea de răspundere civilă auto
– sistemul „Carte Verde”
Asigurarea de răspundere civilă auto, pentru cei ce se deplasează în
afara granițelor țării respective cu mijloace de transport rutiere, este
reglementată prin hotărâri adoptate de comun acord, la nivel internațional.
Conform acestora, în țara vizitată este valabilă asigurarea încheiată la
asigurătorii din țara de origine. Astfel, asigurarea este valabilă și în baza
legii de asigurare auto obligatorie din țara vizitată.
Ca urmare, în fiecare țară semnatară a acordurilor internaționale ce
vizează acest aspect, s-a înființat un birou al asigurătorilor de
autovehicule , ca organism special desemnat de către societățile de
asigurare din țara respectivă. Acesta are dreptul să elibereze asiguratului
un certificat de asigurare, cunoscut sub denumirea de Cartea
internațională de asigurare auto sau pe scurt, Cartea Verde , care
constituie dovada că proprietarul autovehiculului a încheiat contractul de
asigurare de răspundere civilă. Acesta acoperă răspunderea asiguratului,
în limitele prevăzute de legea asigurării obligatorii a autovehiculelor din
țara vizitată și unde s-a produs accidentul. Biroul asigurătorilor de
autovehicule din țara vizitată are rolul de a constata, evalua și lichida
daunele față de terțul prejudiciat. Despăgubirile plătite urmează să fie
recuperate de la biroul emitent, din țara de proveniență a asiguratului, la
care se adaugă și o sumă de bani pentru serviciile prestate.
În situația în care, în țara vizitată, asigurarea de răspundere civilă nu
este obligatorie, biroul de asigurări din acea țară, după o consultare
prealabilă cu biroul emitent, lichidează daunele produse terților de către
asigurat în accident, recuperându-le apoi de la asigurător.
Biroul asigurătorilor de autovehicule, înființat în fiecare țară, ca
reprezentant al asigurătorilor din țara respectivă, are rolul:
− de a reprezenta societățile membre din țară, în relațiile cu
birourile similare din alte țări;

130− de a supraveghea aplicarea de către societățile de asigurare a
obligațiilor ce le revin din participarea la acest sistem.
Biroul unei țări aflate în Europa în sistemul „Carte Verde” are statut
de membru cu drepturi depline, în timp ce biroul unei țări situate în afara
teritoriului european al sistemului „Carte Verde” are statut de membru
afiliat.
Pentru a atesta existența asigurării, asigurătorul eliberează în fiecare
an și pentru fiecare autovehicul documentul internațional „Cartea Verde”,
în care sunt înscriși corespondenții din străinătate ai companiei de
asigurări, care garantează în contul lor, plata eventualelor despăgubiri
civile, ca urmare a accidentelor produse de autovehiculele asigurate.
Atunci când lipsește „Cartea Verde”, pe durata vizitei este necesară
încheierea unei asigurări cu un asigurător din țara vizitată.
În asigurarea „Cartea Verde” nu se stabilesc sume asigurate, iar
în caz de pagube materiale, deces sau vătămare corporală produse
terților, se acordă despăgubiri în conformitate cu legislația de răspun-
dere civilă din țara în care s-a produs accidentul. Sumele datorate se
stabilesc prin înțelegere cu persoanele păgubite și conform cu
legislația de răspundere civilă din țara respectivă.
Răspunderea companiei de asigurări începe din momentul ieșirii
autovehiculului de pe teritoriul țării respective și încetează în
momentul reintrării pe teritoriul acelei țări.
Constatarea, evaluarea pagubelor, stabilirea și plata despăgubirilor
se fac, în conformitate cu acordurile internaționale tip „Carte Verde”, de
către asigurătorul din țara de origine prin reprezentanții săi din țara în care
s-a produs accidentul.
Despăgubirile se acordă pentru pagubele produse ca urmare a:
− vătămării corporale sau decesului persoanelor;
− avarierii sau distrugerii bunurilor care se aflau în afara
autovehiculului asigurat care a produs accidentul.
Totodată, se acordă despăgubiri și pentru pagubele produse ca
urmare a vătămării sau decesului persoanelor transportate în
autovehiculul asigurat care a produs accidentul, ca urmare a avarierii sau
distrugerii îmbrăcămintei și încălțămintei purtate de acele persoane.
Despăgubirile acordate în baza certificatului de asigurare
„Cartea Verde” reprezintă:
a) sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească terțelor
persoane prejudiciate printr-un accident produs de autovehiculul
asigurat, ca urmare a vătămării corporale sau decesului, precum și
avarierii sau distrugerii unor bunuri;

131b) cheltuieli suportate de asigurat în procesul civil, dacă a fost
obligat la plata despăgubirilor. În aceste cheltuieli sunt incluse:
cheltuieli cu onorariul avocatului, cheltuieli de expertiză și cheltuielile
de transport ale asiguratului, dovedite cu acte.
Nu se acordă despăgubiri pentru sume care reprezintă:
a) amenzile și orice fel de cheltuieli de natură penală, pe care ar
trebui să le suporte asiguratul, precum și cheltuielile de executare a
hotărârilor privind plata despăgubirilor;
b) pagube produse terților în cazul în care evenimentul asigurat
s-a datorat operațiunilor militare în timp de război, greve, tulburări
sociale și acțiuni de diversiune, sabotaj sau terorism.
În România, asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele
produse în accidente de autovehicule cu valabilitate numai în afara
teritoriului țării poate fi încheiată numai de autovehiculele înmatri-
culate în țară și care aparțin unor persoane fizice sau juridice care se
deplasează în străinătate. Asigurații sunt protejați față de consecințele
financiare ale prejudiciilor cauzate unor terțe persoane, vătămări
corporale sau decese survenite în accidente de autovehicule produse
pe teritoriul altor țări.
Primele de asigurare practicate de asigurătorii români se stabilesc
pe grupe de țări, nivelul primei de asigurare fiind diferențiat pe feluri de
autovehicule și pe categorii de asigurați (persoane fizice sau juridice).
În România, dreptul de a elibera cărți verzi îl au numai societățile
de asigurări care sunt autorizate de Biroul Asigurătorilor de
Autovehicule (BAAR) ,datorită răspunderilor deosebite pe care acestea și
le asumă în fața terților străini prejudiciați. În acest sens, BAAR a
elaborat un set de criterii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru obținerea
autorizației de eliberare a acestor documente. Criteriile sunt de ordin
cantitativ și calitativ și reprezintă garanții impuse în special pentru
seriozitatea asigurătorilor. Calitatea de membru BAAR cu drepturi
depline de cel puțin un an este condiția primordială. Totodată, asigurătorii
respectivi trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
− să dispună de un capital social minimum prevăzut de normele
în vigoare;
− să practice asigurări de autovehicule de minimum doi ani;
− să aibă personal tehnic cu experiență în lichidarea daunelor
sau să realizeze acest lucru printr-o societate specializată autorizată
de BAAR;

132− să aibă o evidență computerizată a documentelor tip „Carte
Verde”;
− să participe la constituirea fondului de garanție;
− să constituie și să mențină o rezervă de daune;
− să nu practice tarife sub nivelul celor minime stabilite de
BAAR;
− să respecte convențiile stabilite conform convențiilor
interbirouri și regulamentului BAAR;
− să pună la dispoziția BAAR orice documente solicitate de
acesta.
Pentru ca Biroul Asigurătorilor de Autovehicule să acorde autori-
zație unei societăți de asigurări, de a elibera Cărți Verzi, aceasta trebuie să
respecte regulamentul, să plătească cotizația și să participe la crearea
fondului comun, inclusiv pentru fonduri suplimentare. Retragerea
autorizației de eliberare a cărților verzi poate avea loc în următoarele
cazuri:
− societatea respectivă nu mai încheie asigurări de răspundere
civilă auto;
− se retrage din BAAR;
− nu respectă angajamentele asumate privind plata despăgu-
birilor;
− nu are o evidență strictă a Cărților Verzi emise.
Dacă într-un accident de circulație produs pe teritoriul României
sunt avariate sau distruse autovehicule înmatriculate în străinătate
aparținând persoanelor străine, la stabilirea despăgubirii se ține cont
de următoarele aspecte: valoarea despăgubirilor nu poate depăși
diferența dintre valoarea autovehiculelor în momentul producerii
accidentului și valoarea rămasă.
Valoarea autovehiculului la data producerii accidentului se
stabilește în funcție de prețurile de vânzare practicate în țara în care
este înmatriculat autovehiculul ori în țara unde a fost fabricat.
Când lipsesc aceste prețuri, se apelează la valorile din cataloage.
Valoarea rămasă se stabilește pe baza valorii acelor părți din
autovehicul rămase neavariate. Valoarea rămasă astfel stabilită nu
poate fi mai mare de 20 % din valoarea autovehiculului în momentul
accidentului.
Dacă autovehiculele avariate în România nu se pot deplasa prin
forță proprie, se acordă despăgubiri de 75% din cheltuielile de transport.

133Calcularea în valută a despăgubirilor cuvenite persoanelor
străine se va face în baza cursului de schimb valutar practicat la data
producerii accidentului.
Dacă bunurile avariate sau distruse aparținând terților au fost
asigurate separat de deținătorii lor, asigurătorul acordă despăgubiri în
limita diferenței dintre cuantumul pagubei și despăgubirile plătite la
asigurările facultative ale bunurilor respective.
Sumele asigurate la care terța persoană păgubită are dreptul în
baza unei asigurări facultative de persoane se plătesc independent de
despăgubirile ce se acordă de asigurător în baza asigurării de
răspundere civilă legală.
În cazul în care accidentul provocat de asigurat se soldează cu
vătămare corporală sau decesul unor terțe persoane, la stabilirea
despăgubirii, pe baza convenției dintre părți, se iau drept bază de
calcul pretențiile emise de persoanele păgubite.
Potrivit acestora, pe lângă repararea integrală a prejudiciilor
materiale, trebuie acoperite și pagubele provenite din nerealizarea de
venituri din cauza accidentului.
Prin plata despăgubirii pe bază de convenție sau prin hotărâre
judecătorească, se sting orice pretenții ale persoanelor păgubite
(pentru prejudiciul material cauzat prin accidentul respectiv) față de
asigurat și, de asemenea, ale asiguratului față de asigurător.

5.3. Asigurări de răspundere civilă, altele decât auto

5.3.1. Asigurarea de răspundere civilă profesională
Acest tip de asigurare are rolul de a proteja asiguratul, persoană
fizică sau juridică, împotriva prejudiciilor pe care le poate produce
unor terțe persoane, ca urmare a practicării unei profesii. Asigurările
de răspundere civilă profesională vizează îndeosebi următoarele
categorii de profesii: constructorii, arhitecții, medicii, experții tehnici,
contabilii, evaluatorii etc. și, în general, acele profesii care implică o
activitate de mare răspundere. Prin activitatea lor, din eroare sau
neglijență, ei pot aduce prejudicii terțelor persoane. Ca urmare,
asigurarea de răspundere civilă profesională garantează repararea
prejudiciilor, evident dacă pretențiile formulate în legătură cu acestea
se încadrează în condițiile de asigurare prevăzute în contract. Sunt țări
în care acest tip de asigurare este obligatoriu, fiind o condiție impusă
în practicarea unei anumite meserii sau profesii.

134Pentru acest tip de asigurare, despăgubirile se acordă în general
pentru:
– daune materiale produse din culpa asiguratului, precum și din
culpa acelor persoane pentru care asiguratul răspunde potrivit legii;
– cheltuieli suportate de asigurat în procesul civil;
– cheltuieli de judecată suportate de terț, ca parte vătămată
pentru demersuri legale întreprinse în vederea obligării asiguratului la
plata despăgubirilor;
– despăgubiri la care este obligat asiguratul, ca urmare a pierderii,
distrugerii sau deteriorării unor documente, furt prin efracție etc.;
– pretenții emise împotriva asiguratului, privind activitatea
desfășurată de el sau de către persoane pentru care asiguratul răspunde
potrivit legii.
Referitor la aspectele analizate, un exemplu elocvent este cazul
asigurării de răspundere profesională a contabililor, experților contabili sau
inspectorilor financiari. Ei pot fi asigurați pentru prestarea următoarelor
activități:
− întocmirea, supravegherea, certificarea sau controlul contabili-
tății, respectiv a bilanțului contabil;
− efectuarea de analize economico-financiare și de control
financiar-contabil;
− efectuarea de evaluări patrimoniale;
− întocmirea unor lucrări de organizare administrativa și
informatică;
− efectuarea de expertize contabile;
− executarea de lucrări cu caracter fiscal;
− consultanță economico-financiară și contabilă;
− sarcini îndeplinite în calitate de cenzor la societăți comerciale.
De regulă, asiguratul nu are dreptul să accepte răspunderea, să
negocieze sau să efectueze o plată, fără acceptul scris al asigurătorului,
care are dreptul să preia în numele asiguratului rezolvarea oricărei cereri
de despăgubire.
Situațiile pentru care asigurătorul nu este răspunzător față de
asigurat sunt:
− activități desfășurate de asigurat în afara unui contract
încheiat cu clientul său;
− pagubele au fost create cu intenție de către asigurat, bene-
ficiarul asigurării sau o altă persoană apropiată asiguratului;

135− pagube produse prin dispariția sau distrugerea hârtiilor de
valoare, a documentelor, manuscriselor, obiectelor cu valoare artistică,
științifică sau istorică, mărcilor poștale, pietrelor prețioase sau banilor.
În afara unor condiții generale, fiecare tip de poliță de
răspundere civilă profesională, pentru oricare din profesiile specificate
anterior, cuprinde și condiții specifice la fiecare activitate în parte, de
exemplu erori de proiectare, în cazul arhitecților, erori de execuție
în cazul constructorilor, tratamente greșite prescrise, în cazul
medicilor, pierderea oportunităților de afaceri sau de profit din cauza
unor recomandări greșite date de către consultanți etc.
Ca în orice contract de asigurare, este menționată despăgubirea
maximă pe care o va suporta asigurătorul. Acoperirea oferită este limitată
la o sumă totală în orice perioadă a asigurării. Pentru această asigurare,
primele tind să fie foarte mari. De aceea este o piața restrictivă, deși există
scheme de acoperire pentru majoritatea profesiilor.

5.3.2. Asigurarea de răspundere civilă a angajatorului, a
producătorului și a managerului
Prin asigurarea de răspundere civilă a angajatorului se oferă
protecție pentru asigurați, atunci când au loc pierderi, respectiv
îmbolnăviri, determinate de neglijența angajatorului și sunt necesare
cheltuieli cu stabilirea despăgubirilor. De regulă, deteriorarea îmbrăcă-
mintei nu este acoperită chiar dacă angajatorul este răspunzător de
aceasta. În unele țări, legislația îl obligă pe angajator și la răspundere față
de dependenți, în caz de deces al angajatului.
În legătură cu acest tip de asigurare, se constată unele neajunsuri.
Astfel, asigurătorii consideră că li se pot solicita foarte ușor compensații
de către clienți, fără ca ei să poată dispune de suficiente instrumente de
control al riscului. Totodată, aceasta poate avea drept consecință scăderea
interesului și răspunderii angajatorilor față de angajați, dat fiind că în
urma asigurării se obțin sumele necesare pentru plata compensațiilor ce
trebuie plătite angajaților.
La acest tip de asigurare, printre măsurile de management al
riscului, impuse de asigurător, sunt:
− dotarea cu echipament și asigurarea unui loc de muncă
adecvat;
− pregătirea profesională necesară folosirii mașinilor și
instalațiilor;
− supravegherea permanentă a procesului de muncă.

136Asigurarea de răspundere civilă a producătorului a devenit
o necesitate, deoarece se consideră că toți cei care vând o marfă au o
răspundere față de cei care o folosesc sau o consumă. Utilizarea unei
mărfi poate produce îmbolnăvire, rănire sau chiar deces și poate cauza
o pierdere materială.
Asigurarea de răspundere civilă a producătorului se face prin
polițe separate și limitate ca sume pentru fiecare perioadă de asigurare.
În țările dezvoltate, legislația oferă o protecție puternică consuma-
torilor și de aceea limitele de răspundere sunt ridicate. De cele mai multe
ori, tribunalele acordă câștig de cauză consumatorilor. Ca atare, primele
de asigurare au valori mari, corespunzătoare limitelor răspunderii și
experiențelor anterioare. În acest sens, un exemplu relevant îl constituie
Marea Britanie, unde legislația prevede că dacă un produs este defect,
răspunderea pentru daunele provocate revine producătorului sau importa-
torului. Dacă nici unul dintre aceștia nu poate fi identificat, atunci
răspunderea este a furnizorului. Pentru a fi considerate necorespunzătoare,
mărfurile trebuie să fie sub standardele în vigoare la momentul respectiv.
În practica asigurărilor, se folosesc polițe combinate , prin care se
acoperă, în secțiuni separate, răspunderea angajatorului, răspunderea
producătorului, răspunderea managerului și răspunderea publică.
Asigurarea de răspundere civilă a managerului acoperă
răspunderea acestuia și a membrilor consiliului de administrație pentru
erori și neglijență în conducerea unei companii. Nu se pot elabora condiții
standard de acoperire pentru răspunderea managerilor, deoarece este
foarte dificil de evaluat asigurarea de răspundere civilă a acestora. Printre
elementele luate în calcul la evaluarea corectă a riscului sunt:
− definirea clară a responsabilităților;
− refuzul managerilor și funcționarilor de a informa asigurătorul
în legătură cu răspunderea fiecărui asigurat în parte;
− informarea asigurătorului cu privire la structura firmei sau
grupului;
− actualizarea informațiilor la reînnoirea contractelor;
− extinderea acoperirii pentru cei noi investiți în funcții.
Primele de asigurare sunt foarte mari, iar determinarea lor nu se
bazează pe date statistice, întrucât nu sunt relevante. La acest tip de
asigurare, experiența trecută nu poate reprezenta un element de
referință pentru viitor.

137Asigurătorii elaborează condiții specifice fiecărui client, în funcție
de nevoile acestuia, pe criterii de activitate, nivel de răspundere, aria
răspunderii și altele. Polița oferă acoperire și pentru cheltuielile cu
apărarea într-un viitor proces, dar și pentru compensațiile financiare pe
care managerul ar trebui să le plătească.

5.3.3. Asigurarea privind răspunderea publică
Acest tip de asigurare constă în plata unor sume asiguratului, pentru
ca acesta să poată compensa o terță persoană, în calitate de public, în
cazul vătămării corporale sau pagubelor materiale provocate de neglijența
sa sau a angajaților săi. De exemplu: pardoselile alunecoase, mărfuri care
cad de pe rafturi, defecțiuni la lifturi sau scări rulante etc.
În baza acestei asigurări, asigurătorii nu plătesc pentru defectele de
fabricație ale produselor utilizate, ci pentru pagubele rezultate în urma
utilizării lor necorespunzătoare și prin care au fost prejudiciate terțe
persoane. Astfel, polițele exclud răspunderea pentru produsele defecte
care pot fi asigurate în baza unei asigurări de răspundere a producătorului.
Separat, se pot încheia polițe pentru neglijență profesională.

138

6. ASIGURĂRILE DE RISCURI FINANCIARE

6.1. Asigurarea creditelor interne
și a creditelor de export
Asigurările financiare sunt diferite de garanțiile bancare. Prin
asigurările financiare se preiau riscurile numai în anumite condiții, în timp
ce garanțiile bancare implică asumarea necondiționată a tuturor
obligațiilor. În cadrul asigurărilor financiare, asigurarea de credit
reprezintă un atribut al lumii afacerilor contemporane, având rolul de a
proteja comercianții și producătorii față de riscul de neplată a celor ce
cumpără sau închiriază bunuri sau sunt beneficiari ai unor credite
avantajoase. Asigurarea de credit a apărut ca o necesitate a faptului că
marea majoritate a contractelor de comerț se încheie în condițiile în care
plata se face după livrarea bunurilor. Asigurarea de credit înlătură temerea
vânzătorului, la vânzarea pe credit, cu privire la neplată de către
cumpărător a contravalorii mărfurilor. Astfel, ea oferă protecție pentru
riscul de neplată apărut, fie ca urmare a falimentului cumpărătorului, fie,
în cazul exportului, datorită situației din țara importatorului (război,
naționalizare etc.). Asigurarea de credite, fiind o formă de protecție
directă a vânzătorilor față de riscul de neîncasare, este în același timp o
garanție față de bancă, oferind astfel posibilitatea de acces la finanțare.
Asigurarea se poate face pe un singur credit sau pe cifra de
afaceri.
În concluzie „scopul asigurărilor de credite este acela de a oferi
protecție în cazul pierderilor financiare rezultate din neplată, incapacitatea
de plată sau insolvabilitatea cumpărătorilor ce au achiziționat bunuri pe
credit, sau din insolvabilitatea beneficiarilor de credit ” [CIUREL, 2000,
p.417]. Astfel, prin polițele de asigurări de credite sunt protejate încasările
din activitatea comercială, prin transferarea riscurilor de neîncasare
asupra asigurătorului. În consecință, se poate mări astfel cifra de afaceri.
Fiind considerată o asigurare de lux, asigurarea creditelor este
caracteristică economiilor de piață cu un sistem de credite stabil și bine
dezvoltat. Cele mai multe asigurări de credite se practică în țări
dezvoltate. Aceasta, deoarece, cu cât sunt implicate riscuri mai mari, în

139comerțul cu alte țări, cu atât ele se asigură la nivel guvernamental, prin
organisme special constituite. În unele țări, aceste organisme apar ca
agenții guvernamentale, în altele sunt companii de asigurare (de stat sau
private), dar care colaborează îndeaproape cu autoritățile guvernamentale.
Companiile de asigurare, menționate anterior, au de regulă o activitate
preponderentă de asigurare, la care se adaugă garantarea, în numele
guvernului țării respective, a unor credite, promovând, astfel, exportul
comercianților naționali.
De regulă, asigurătorii de credite oferă o gamă largă de servicii pe
lângă cele de asigurare, de exemplu: studii de piață, consultanță, training,
asistență tehnică, studii de fezabilitate, investigarea și supravegherea
creditelor. Investigarea creditelor începe din momentul evaluării riscului
și presupune cunoașterea statutului debitorului, precum și verificarea
periodică a acestuia, privind capacitatea de plată. Deși asigurările
împotriva riscurilor financiare sunt disponibile pe piețele naționale și
internaționale de asigurări, în întreaga lume, numai un număr relativ redus
de comercianți apelează la ele.
Prin asigurarea creditelor interne, asiguratul se protejează
împotriva riscurilor de neplată prelungită de către cumpărător sau a
insolvabilității acestuia pe durata cuprinsă între producție și distribuție, de
regulă, înainte de vânzarea finală către consumator. În acest caz, există
mai multe polițe de asigurare:
a. Polița pentru o singură tranzacție ;
b. Polița pe o anumită durată , pe baza cifrei de afaceri. O
astfel de asigurare este costisitoare și necesită un volum mare de
muncă. De aceea, se folosește cu precădere la tranzacții de valori mari
(echipamente industriale, lucrări de construcții, instalații și altele);
c. Polița pentru un număr de tranzacții ;
d. Polița pentru unul sau mai mulți cumpărători . Se încheie
pe o perioadă determinată, de obicei 12 luni;
e. Polița pentru cifra de afaceri pe credit . Este utilizată mai
des și asigură toate afacerile vânzătorului, cu unul sau mai mulți
cumpărători, pe o durată determinată, de obicei 12 luni;
f. Polița pentru mai multe conturi ale unui asigurat .
Acoperirea este limitată la acei clienți care depășesc un anumit nivel
determinat al datoriilor și a căror neplată prelungită va avea un impact
mare asupra disponibilităților bănești din contul asiguratului.

140Asigurătorul, înainte de a încheia un contract de asigurare a
creditelor interne, va pretinde solicitantului asigurării să-i ofere detalii
privind activitatea sa financiară. Acestea privesc lista clienților,
precum și limitele de credit pe fiecare client în parte. Asigurătorul
verifică clienții solicitantului asigurării, în legătură cu solvabilitatea și
bonitatea lor. În funcție de situația acestora, societatea de asigurări își
rezervă dreptul de a exclude din asigurare anumiți cumpărători sau de
a diminua plafonul de credit acordat acestora.
La asigurarea creditelor de export, riscurile asigurabile sunt cele
rezultate din vânzarea bunurilor sau prestarea de servicii pe credit, în
afara țării. Un risc care poate afecta situația financiară a asiguratului îl
reprezintă riscul de neplată prelungită . Acesta intervine atunci când
debitorul sau garantul nu a plătit partea din datorie o anumită perioadă
convenită, de regulă 6 luni de la scadența stabilită prin contract.
În general, riscurile incluse și cele excluse rămân la latitudinea
asigurătorului. În principiu, asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru:
– reclamații privind livrările de bunuri sau prestări de servicii
necorespunzătoare;
− amenzi de orice fel;
− pierderi rezultate din diferențe de curs valutar;
− pierderi survenite ca urmare a evenimentelor politice,
tulburărilor sociale, actelor de sabotaj sau a altor evenimente asemănă-
toare;
− pierderi intervenite ca urmare a unor calamități naturale, dacă
mijloacele tehnice disponibile pentru lupta cu astfel de calamități nu
s-au putut folosi sau au fost ineficiente;
− pierderi provocate de calamități naturale.
La asigurarea creditelor de export, polița cea mai frecvent
folosită este polița generală pe cifra de afaceri și se referă la
importatorii care cumpără pe credit.
Polița de asigurare a creditelor de export prezintă importante
avantaje, printre care:
– contribuie la reducerea costurilor, ce se pot obține prin
asigurare, spre deosebire de garanția bancară; astfel, rezervele ce se
constituie pentru pierderi din creanțe sunt mai mari decât prima de
asigurare și, ca urmare a gestionării creanțelor externe de către
asigurător, are loc diminuarea costurilor;
– oferă posibilitatea desfășurării normale a activității, dată fiind
înlăturarea riscului privind reducerea activității sau chiar a opririi ei
datorită neîncasării contravalorii mărfurilor la export;

141– oferă posibilitatea pătrunderii pe piețe noi, chiar având risc
comercial sau politic;
– oferă sprijin în alegerea partenerilor de afaceri și la încheierea
tranzacțiilor comerciale;
– vine în sprijinul planificării financiare și al menținerii unui
nivel optim al lichidităților.
Cu privire la asigurarea exportului pe credit pe termen scurt,
menționăm că acesta se efectuează pe o perioadă determinată de
maximum un an. Asigurarea are în vedere îndeosebi riscuri comerciale
de genul: insolvabilitatea cumpărătorului, incapacitatea de plată pe un
anumit timp și refuzul mărfurilor importate.
La exportul pe termen mediu și lung , obiectul asigurării îl
reprezintă exportul de bunuri de capital de valori mari, care se livrează
eșalonat și care implică plăți în tranșe pe perioade îndelungate de
timp, ce pot fi cuprinse între 5, 10 sau chiar 20 de ani. Asigurarea
oferă protecție pentru riscul de neplată din cauze comerciale sau
politice. Pot beneficia de acoperire băncile sau instituțiile financiare
care creditează operațiuni comerciale. Despăgubirea va cuprinde și
dobânda la creditul acordat debitorului. Dacă avem în vedere riscurile
politice, asigurarea creditelor de export vizează îndeosebi protecția
oferită împotriva următoarelor evenimente:
− impunerea de restricții la import;
− refuzul admiterii pe teritoriul țării a anumitor produse;
− neplata la termen a sumelor datorate de debitorii publici.
− În categoria riscurilor valutare sau economice sunt incluse:
− riscul fluctuației ratei dobânzii;
− riscul de schimb valutar;
− riscul creșterii costurilor de fabricație.
Riscurile investiționale mai frecvent întâlnite sunt:
− riscul de devalorizare a investiției;
− riscul de lichiditate al unei investiții;
− riscul de supraevaluare a investiției;
− riscul dobânzilor.
Nivelul primei de asigurare este stabilit în funcție de: valoarea
asigurării, perioada asigurată, natura cumpărătorului (public sau
privat), țara acestuia (riscul de țară), modalitatea de plată și eventuale
garanții prevăzute în contract. Odată cu încheierea poliței de asigurare,
prima se stabilește în tranșă unică sau în tranșe periodice , după cum
au convenit părțile.

142La asigurarea creditelor de export, există anumite reglementări
internaționale, care se referă în mod expres la contractele pe termen
mediu și lung, care au un risc ridicat de neplată. Astfel, conform
cerințelor prevăzute în acordurile OECD și reglementărilor Uniunii de
la Berna, contractele externe pe termen mediu și lung trebuie să
îndeplinească următoarele condiții:
− 15 % din valoarea contractului trebuie plătită în avans până în
momentul livrării (5% la intrarea în vigoare a contractului, iar restul de
10%, la livrare), astfel încât vânzarea pe credit să nu poată depăși 85 %;
− partea de 85%, care reprezintă vânzarea pe credit, să fie
rambursabilă în tranșe egale semestriale, începând, cel mai târziu, la
6 luni de la livrare;
− perioada de credit să fie corelată cu natura bunurilor; de
exemplu, pentru bunurile de capital, perioada maximă este în general
de 5 ani, iar pentru proiectele de dimensiuni mari, poate fi acceptată o
perioadă de credit de până la 10 ani;
− perioada de credit să fie corelată cu valoarea tranzacției;
de exemplu, valoarea unui credit de până la 3 ani să fie de minim
75.000 $, a unui credit de până la 4 ani, de minim 150.000 $, iar a unui
credit până la 5 ani, de minimum 300.000 $.
Pe lângă protecția necesară exportatorilor pentru riscurile ce pot
afecta tranzacțiile pe termen mediu și lung, polița de asigurare
deschide accesul la finanțare, constituindu-se într-o garanție pentru
banca finanțatoare și eliminând o parte importantă din riscuri.
O caracteristică comună tuturor asigurărilor de credite este aceea
că niciodată ele nu acoperă pierderea în proporție de 100 %.
Prin prevederile poliței, asiguratul este obligat să suporte până la
20-25% din pagubă.

6.2. Asigurarea creditelor de consum, de investiții, de cauțiune și
de fidelitate

Asigurarea creditelor de consum reprezintă, de fapt, o
asigurare a riscului de neplată a ratelor de credit pentru consum și a
dobânzilor aferente.
În funcție de natura afacerilor asiguratului, de lege și uzanțele
din fiecare țară, se utilizează următoarele variante de polițe de
asigurare a creditelor de consum:

143a. Polița de tranzacție (tip T). În acest caz, asigurarea se
încheie pentru o singură tranzacție, cu unul sau mai mulți clienți și la o
anumită dată. Suma asigurată este dată de valoarea totală a datoriilor
nete pe care clientul le are față de asigurat la momentul acordării
creditului. Datoria netă cuprinde valoarea totală a creditului, inclusiv
dobânda aferentă, din care se scad, după caz: avansul achitat de client,
garanțiile puse la dispoziția asigurătorului (depozite bancare, scrisori
de garanție bancară) pentru garantarea rambursării creditului, ratele de
credit încasate de la clienți.
Prima de asigurare se stabilește prin aplicarea cotei de primă
prevăzută în tarif la această sumă. Ea poate fi plătită integral la
începutul perioadei sau în rate lunare, trimestriale sau semestriale.
Asigurarea intră în vigoare la momentul acordării împrumutului și
încetează odată cu plata la scadența ultimei rate prevăzute în contractul de
credit. Se practică la tranzacții de valori mari, de exemplu, echipamente
de construcții. Prezintă dezavantajul că administrarea este costisitoare și
necesită un volum mare de muncă.
b. Polița pe flux continuu de afaceri (tip F) . De data aceasta,
asigurarea se încheie pentru un număr nedeterminat de tranzacții cu
unul sau mai mulți clienți. Suma asigurată este dată de valoarea totală a
datoriilor nete pe care clientul le are față de asigurat, la momentul
încheierii primei tranzacții, și reprezintă plafonul maxim pe care îl poate
atinge această datorie, atâta timp cât polița este valabilă. În cazul în care
asiguratul constată că datoriile nete totale ale clientului depășesc, la un
moment dat, limita stabilită inițial, acesta va trebui să plătească
asigurătorului o primă suplimentară corespunzătoare. Calculul primei de
asigurare se face prin aplicarea cotei de primă prevăzută în tarif, la suma
asigurată. Prima se plătește integral la începutul perioadei sau în rate
subanuale. Perioada de asigurare este nedeterminată, polița fiind
continuă și valabilă fără reînnoire, cu condiția plății primei de asigurare.
Asigurarea începe la data solicitată de asigurat, care trebuie să coincidă
cu data primei tranzacții efectuate de client.
c. Polița pe cifra de afaceri (tip C) . În această situație asigurarea
se încheie pentru toate creditele acordate de asigurat într-o anumită
perioadă de timp. Suma asigurată este dată de volumul cifrei de afaceri pe
credit estimat. Pe baza cifrei de afaceri preliminate pentru anul de
asigurare, asiguratul va plăti o primă minimă de depozit, calculată la cifra
de afaceri estimată pentru perioada de asigurare.

144La sfârșitul perioadei de asigurare, se va efectua operațiunea de
regularizare, prin recalcularea primei, în funcție de cifra de afaceri
efectiv realizată, comunicată de asigurat. În cazul în care suma
rezultată din calculul ajustării este mai mare decât prima minimă de
depozit, asiguratul va achita diferența de primă corespunzătoare. Dacă,
dimpotrivă, suma este mai mică, diferența va fi considerată primă
achitată în avans, pentru anul următor de asigurare. Polița tip C este
valabilă, de regulă, pe o perioadă de 12 luni.
Răspunderea asigurătorului începe la ora zero a zilei menționate
în poliță ca dată de început a asigurării. Înainte de a emite acest tip de
poliță, societatea de asigurări solicită de la asigurat informații privind
eventualele debite neplătite sau litigii în care a fost implicat. În
general, asigurarea creditelor de consum nu oferă acoperire pentru
următoarele riscuri:
− penalități sau dobânzi datorate de debitori asiguratului pentru
întârzierile la plata ratelor scadente;
− pierderile datorate fluctuației cursului valutar și devalorizării
leului;
− daune provocate de întreruperea activității, ca urmare a
producerii unui risc asigurat: fraudă, bancrută frauduloasă și reaua-
credință a beneficiarului contractului de credit;
− pierderi financiare datorate riscurilor produse înainte de
intrarea în vigoare a poliței;
− riscuri politice: război civil, revoluție, greve, tulburări
sociale;
− pierderi rezultate din nerecuperarea sumelor de la clienții care
nu au fost cuprinși în asigurare, precum și din acordarea de credite
peste plafonul de credit stabilit.
La încheierea contractului de credit, asiguratul trebuie să ia
următoarele măsuri de prevedere:
– verificarea juridică a clienților, instituirea garanțiilor și ipotecilor
în favoarea sa, verificarea solvabilității clienților și giranților etc;
– să impună clienților obligația acestora de a comunica, într-un
anumit termen, orice modificare a condițiilor inițiale;
− să înștiințeze imediat asigurătorul atunci când obține
informații privind imposibilitatea de plată, respectiv insolvabilitatea
de plată, respectiv insolvabilitatea iminentă a clientului debitor;

145− să aducă la cunoștința asigurătorului orice amânări sau
modificări ale scadențelor de plată a ratelor de credit sau a termenelor
de grație convenite cu clienții.
Asigurarea creditelor de investiții garantează plata furnizorilor de
bunuri de investiții, de către clienți, conform unui anumit plan de
rambursare. Este o asigurare care se încheie pe termen mediu și lung (în
general, până la 60 de luni). Polița cea mai utilizată este polița generală
pe cifra de afaceri . Tranzacțiile individuale se utilizează mai rar. Acest
tip de asigurare se folosește atât la asigurarea exporturilor de bunuri, cât și
al exportului de capital, sub formă de împrumuturi sau investiții de
capital. În această direcție, o importantă dezvoltare a cunoscut-o
asigurarea tranzacțiilor de leasing. În anumite țări, această formă de
garanție cade în sarcina unor organisme guvernamentale.
Asigurarea de cauțiune este o formă de protecție prin care
societatea de asigurări garantează că debitorul își va îndeplini
obligațiile legale sau contractuale pe care le are față de creditor. De
fapt, cauțiunea este un serviciu similar cu cel oferit de bănci, când
acestea garantează pentru clienții lor.
Asigurarea de cauțiune prezintă următoarele particularități:
creditorul este beneficiarul cauțiunii, fiind cel protejat, iar debitorul
(asiguratul) este responsabil de îndeplinirea obligațiilor dintre el și
creditor, obligațiile fiind garantate prin cauțiune; societatea de
asigurări preia sarcina debitorului, atunci când garantează față de
beneficiar îndeplinirea de către asigurat a obligațiunilor sale. Polița de
cauțiune reprezintă un document accesoriu al unui contract principal,
care leagă debitorul de creditor.
Între asigurările de credite și cele de cauțiune există similitudini
și diferențieri, astfel:
− ambele polițe reprezintă un mod de protecție împotriva
neexecutării unor obligații contractuale;
− în cazul asigurării de credite, asiguratul este creditorul,
fiind protejat împotriva riscului de nerambursare a creditului de către
debitor, creditorul fiind de fapt și beneficiarul asigurării;
− la asigurarea de cauțiune, care de fapt este o garanție, asiguratul
este debitorul (împreună cu asigurătorul are obligația să ramburseze
împrumutul acordat de creditor), creditorul fiind beneficiarul cauțiunii;
− polița de asigurare a creditelor se încheie în baza Legii
asigurărilor;
– polița de cauțiune este reglementată de prevederile Codului Civil.

146Tipuri de asigurări de cauțiune
a. Garanția executării contractului în bune condițiuni .
Garantează beneficiarului îndeplinirea la termen de către asigurat a
contractului, conform clauzelor contractuale; se utilizează, de obicei,
în domeniul construcțiilor.
b.Garanția efectuării corecte a plăților . Se referă la plățile pe
care asigurătorul va trebui să le efectueze unor subantreprenori sau
furnizori pentru plata forței de muncă sau livrarea unor produse, în
cazul în care antreprenorul principal al construcției se află, de
exemplu, în imposibilitatea de a realiza aceste plăți.
c. Garanția participării la licitație . În acest caz, se garantează
că debitorul, în cazul în care câștigă licitația, va semna contractul
pentru care a licitat și va pune la dispoziția beneficiarului garanțiile de
executare în bune condițiuni a contractului și de efectuare a plăților.
d. Garanția pentru restituirea avansului . Este practicată în
situațiile în care creditorul prefinanțează debitorul prin plata unui
avans, de fapt se garantează rambursarea sumei plătite cu anticipație,
printr-o cauțiune a cărei valoare descrește proporțional cu valoarea
lucrărilor executate.
e. Garanția pentru asigurarea serviciilor de întreținere.
Asigură protecție în cazul unei execuții defectuoase sau al utilizării
unor materiale necorespunzătoare.
Aceste tipuri de asigurări de cauțiune se încadrează în categoria
cauțiunilor contractuale . În afara acestora, se practică și asigurări de
cauțiune noncontractuale, în care obligațiile debitorului față de
beneficiar, a căror îndeplinire este garantată prin cauțiune, nu sunt de
natură contractuală. De exemplu: garanțiile pentru organele
judecătorești, garanțiile pentru obținerea de autorizații sau garanții
pentru îndeplinirea obligațiilor față de diverse autorități publice.
Asigurarea de fidelitate reprezintă asigurarea drepturilor sau
intereselor patrimoniale, fiind încadrate în categoria asigurărilor
patrimoniale. Această asigurare are ca scop acordarea protecției unei
societăți, în calitate de asigurat împotriva unor prejudicii aduse
activelor sale, ca urmare a actelor necinstite sau frauduloase ale
personalului, sau care administrează o parte a acestora. Asigurarea de
fidelitate are ca scop compensarea unui angajator pentru pierderile
cauzate de necinstea angajaților. Exemple elocvente în acest caz pot fi:
casierul care sustrage bani din casieria societății, vânzătorii care
sustrag sau deteriorează marfa din magazine etc.

147Prin asigurarea de fidelitate, se despăgubesc numai daunele
propriu-zise, nu și pierderile de consecință sau costurile efectuate de
către asigurător pentru determinarea nivelului pierderii propriu-zise.
Polițele de asigurare se pot emite individual sau pentru toți angajații
unei societăți. Se extinde tot mai mult în domeniu practica prin care
asigurătorii acceptă ca într-o poliță să fie inclus întregul personal al
asiguratului, pentru o sumă globală. Aceste polițe se numesc floating
insurance , deoarece suma este acoperitoare pentru întregul grup. De
regulă, sunt acoperite toate pierderile ivite pe perioada asigurării.
Pentru încheierea asigurării individuale, angajații completează
cererea de asigurare, la care vor atașa și o fișă specială individuală, în
care se specifică datele personale de stare civilă, proprietățile pe care
le posedă, salariul, locul de muncă anterior, situația financiară (datorii,
falimente, asigurări de viață). Din partea angajatorului sunt necesare
detalii privind modul de recrutare și selecția personalului, referințele
cerute pentru recrutare și verificarea acestora.
Polițele generale sunt practicate îndeosebi pentru asigurarea
instituțiilor financiare (bănci comerciale, uniuni de credit etc.), dar și
pentru companii din alte domenii. În unele instituții financiare, garanțiile
de fidelitate sunt obligatorii pentru asigurarea împotriva riscurilor de
fraudă, furt, înșelăciune, falsificarea bancnotelor etc.

6.3. Rolul Băncii de Export-Import a României (EXIMBANK-
S.A.)
în asigurarea și reasigurarea
creditelor de comerț exterior

Banca de Export-Import a României EXIMBANK-S.A. este o
instituție specializată prin care se derulează activități de susținere a
comerțului exterior românesc prin instrumente financiar-bancare și de
asigurări specifice.
EXIMBANK-S.A. își desfășoară activitatea în numele și în
contul statului, precum și în nume și în cont propriu, realizând pentru
persoane juridice pe lângă operațiuni bancare specifice, asigurări și
reasigurări ale operațiunilor de comerț exterior românesc.
Printre obiectivele generale ale activității EXIMBANK-S.A. se
enumeră:
– asigurarea și reasigurarea creditelor de export pe termen scurt
împotriva riscurilor comerciale și de țară, care nu pot fi asigurate pe
piața privată, constituită din cel puțin două societăți de asigurare,
persoane juridice străine și o societate persoană juridică română;

148− asigurarea și reasigurarea creditelor de export pe termen
mediu și lung împotriva riscurilor comerciale și de țară;
− garantarea și/sau asigurarea și reasigurarea investițiilor
românești în străinătate;
− asigurarea și reasigurarea creditelor destinate realizării de bunuri
și servicii pentru export împotriva riscurilor politice și comerciale;
− asigurarea garanțiilor de export și a operațiunilor de export în
leasing;
− efectuarea diverselor operațiuni specifice activității de asigurare
și reasigurare de credite, garanții și investiții pentru sprijinirea activității
de export.
Operațiunile de garantare, asigurare și reasigurare, desfășurate în
numele și în contul statului, se acordă, de regulă, în limita a 85% din
valoarea contractelor de export. În funcție de obiectivele politicii de comerț
exterior, prin hotărâre a Guvernului, acest procent poate fi majorat.
În legătură cu activitatea de asigurare, pentru sprijinirea
exporturilor românești în numele și în contul statului, la EXIMBANK
-S.A. se constituie următoarele fonduri:
a. fondul pentru asigurarea și reasigurarea creditelor de export, a
garanțiilor de export, a operațiunilor de export în leasing și a
investițiilor românești în străinătate;
b. fondul pentru asigurarea și reasigurarea creditelor obținute în
vederea realizării de bunuri și servicii destinate exportului.
Fondurile menționate sunt utilizate pentru plata despăgubirilor
privind angajamentele asumate, pe riscul statului, de către EXIMBANK-
S.A., precum și pentru acoperirea costurilor de recuperare, în conformitate
cu prevederile contractelor de asigurare și ale procedurilor aprobate de
Comitetul Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior.
Sursele financiare de alimentare a fondurilor prevăzute mai sus
sunt:
− sumele nete care provin din primele de asigurare;
− sumele recuperate din asigurarea creditelor;
− sumele recuperate de la persoana juridică garantată;
− dobânda încasată din fructificarea sumelor disponibile ale
fondurilor;
− alte surse.
Asigurarea creditelor de export pe termen scurt, mediu și lung,
asigurarea investițiilor românești în străinătate și a garanțiilor de export se

149vor face în cadrul plafoanelor valorice, pe țări, stabilite de către
EXIMBANK-S.A. și aprobate de Comitetul Interministerial de Garanții și
Credite de Comerț Exterior, în funcție de politica Guvernului de
promovare și susținere a exportului și a investițiilor pe diferite piețe.
Cu precădere, EXIMBANK-S.A. reasigură, pe piața internațională ,
riscurile preluate.
Pe baza normelor proprii aprobate de consiliul de administrație,
EXIMBANK-S.A. poate realiza și alte operațiuni de asigurări și
reasigurări de credite în contul propriu.
Orice exportator român se poate asigura la EXIMBANK-S.A.
Sunt primite în asigurare creanțe rezultate atât din exportul de mărfuri,
cât și din executarea de lucrări în străinătate.
În funcție de dimensiunea protecției pe care o oferă asiguratului,
EXIMBANK-S.A. utilizează diferite tipuri de polițe. Atunci când
asigurarea protejează creditul pentru un singur cumpărător sau o singura
tranzacție, asigurătorul emite o poliță specifică . Dacă livrările sunt
permanente și se mențin la un anumit nivel, se folosește polița tip
revolving . Dacă asigurarea cuprinde toate creditele acordate de un asigurat
cumpărătorilor săi externi, atunci asigurătorul utilizează polița globală.
La EXIMBANK-S.A., asigurarea se încheie pe baza cererii de
asigurare , semnată de asigurat și care se depune cu cel puțin 30 de
zile înaintea datei la care urmează să înceapă riscul asigurat. Prin data
începerii riscului se înțelege data semnării contractului, respectiv data
transmiterii proprietății. Dacă, în urma examinării cererii de asigurare,
asigurătorul ajunge la concluzia că nu sunt îndeplinite condițiile
necesare pentru acceptarea asigurării, el poate să-și asume angaja-
mentul de a emite în numele și în contul statului polița de asigurare, pe
măsură ce sunt îndeplinite condițiile stabilite inițial.
În general, acest tip de asigurare se încheie pentru contractele de
export ce au ca obiect exporturi complexe, de produse cu ciclu lung de
fabricație.
La EXIMBANK-S.A., nivelul primei de asigurare este
diferențiat în funcție de:
− țara cumpărătorului;
− statutul juridic al cumpărătorului;
− garanțiile disponibile;
− durata fabricației;
− durata creditului;
− condiții de plată;
− procentul asigurat.

1506.4. Atribuțiile și competențele Comitetului
Interministerial de Garanții și Credite
de Comerț Exterior în asigurarea și
reasigurarea creditelor de comerț exterior
Comitetul Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior,
înființat prin Hotărârea Guvernului nr. 844 din 20 decembrie 1991, este
organismul care examinează și aprobă operațiunile de asigurare și
reasigurare a creditelor de comerț exterior în numele și în contul statului.
Riscurile ce vor fi acoperite prin asigurare sunt:
a. Riscuri politice, cauzate de:
– dificultăți și întârzieri (mai mari de 180 de zile) în transferul
banilor din țara cumpărătorului, ca urmare a unui moratoriu general,
privitor la datoria externă, declarat de guvernul din țara cumpărătorului
sau de guvernul unei terțe țări, prin intermediul căreia plata trebuie
efectuată;
− orice alte acțiuni ale guvernelor străine, ce împiedică îndeplinirea
contractului de export sau determină întârzieri în transferul banilor;
− război, război civil și alte evenimente asimilate, în afara
României, ce împiedică îndeplinirea contractului de export;
− retragerea sau nereînnoirea licenței de export sau impunerea
unor restricții la export după data începerii riscului;
− toate riscurile privind cumpărătorii publici (prin cumpărători
publici sunt înțelese acele entități ce nu pot fi declarate în stare de
faliment);
− toate pierderile rezultate din imposibilitatea de a institui
proceduri legale în țara cumpărătorului.
b. Toate riscurile privind cumpărătorii ( altele decât cele prezen-
tate mai sus), rezultând din tranzacții care nu fac obiectul asigurării
de credite pe termen scurt de către reasiguratori privați , dar pe care
Comitetul Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior le
acceptă individual pentru asigurarea în numele și în contul statului.
c. Riscurile de tipul catastrofelor naturale , în țara cumpărătorului
și care determină neîndeplinirea contractului de export.
d. Alte riscuri , care nu sunt reasigurate de către reasigurători privați.
Comitetul Interministerial de Garanții și Credite de Comerț
Exterior stabilește plafoane valorice, în cadrul cărora se vor desfășura
și aproba operațiunile în numerar și în contul statului, pe baza
clasamentelor de risc de țară, elaborate de către Banca de Export-
Import a României (EXIMBANK- S.A.).

151

7. ASIGURĂRILE MARITIME ȘI FLUVIALE

7.1. Conceptul de avarie
Ca ramură a asigurărilor de bunuri, asigurările maritime și fluviale
au rolul de a asigura protecție pentru: nave și celelalte ambarcațiuni,
încărcăturile acestora și instalațiile folosite în porturi. În timpul
operațiunilor de încărcare, descărcare, trasbordare și transport, precum și
în timpul staționărilor intermediare, există riscul producerii unor pagube
generate de: uragan, incendiu, furtună, explozii la bordul navei, naufragiu,
eșuare, ciocnire între două nave (abordaj) și ciocnirea navei cu un corp fix
sau plutitor, altul decât o navă (coliziune). Aceste evenimente sunt
provocate de cauze independente de voința oamenilor, respectiv, de forță
majoră. Însă, pot apărea pagube la navă și încărcătură din cauza
neglijenței echipajului navei sau ca urmare a fraudelor săvârșite de
comandant sau de echipaj, precum și alte acte ilegale comise fără
încuviințarea armatorului. În sfârșit, pot surveni pagube care sunt
determinate de persoane străine de nava respectivă. Pagubele înregistrate
în urma producerii unor astfel de evenimente sunt denumite avarii.
Prin avarie se înțelege o pierdere materială sau o degradare a unui
obiect, indiferent de mărimea și de cauza acesteia. Avaria poate să fie:
a. totală – în cazul scufundării unei nave sau al aruncării în mare
a încărcăturii;
b. parțială – în cazul deteriorării unor instalații de pe navă, al
luării de către valuri a unor obiecte aflate la bord, deteriorarea unei
părți din încărcătură în urma pătrunderii apei de mare în cală sau a
izbucnirii unui incendiu pe navă etc.
În noțiunea de avarie, sunt incluse și cheltuielile efectuate pentru
salvarea navei și a încărcăturii. Așadar, se disting: avarii-pagube
(pierderi) și avarii-cheltuieli . Din punct de vedere al asigurărilor, se
face distincție între avaria particulară și avaria comună sau generală.
Avaria particulară se caracterizează prin aceea că paguba
materială este consecința directă a forței majore (furtună, incendiu,
eșuare etc.), a unei greșeli de navigație (abordaj, coliziune etc.), a
viciilor proprii bunurilor respective (de exemplu, autoaprinderea).

152Avaria particulară are un caracter accidental și nu deliberat, fiind
efectul unor riscuri produse independent de voința oamenilor.
Avaria comună sau generală se caracterizează prin aceea că
paguba reprezintă un sacrificiu sau o cheltuială excepțională efectuată
de comandantul navei, în mod intenționat și rațional, pentru salvarea
de la pericolul care amenință interesele tuturor celor ce participă la
expediția maritimă. Avaria comună se referă exclusiv la transportul
maritim, nu și la cel aerian sau pe uscat.
Pentru ca o pagubă sau o cheltuială să fie considerată avarie
comună, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) paguba (sacrificiul) sau cheltuiala excepțională să fie
rezultatul unei acțiuni intenționate a comandantului, iar măsura luată
să fie rațională;
b) acțiunea să aibă ca scop salvarea atât a navei, cât și a
încărcăturii acesteia;
c) acțiunea să aibă loc într-o situație excepțională și nu în
condiții normale de navigabilitate;
d) sacrificiul să fie real, respectiv să nu fie aruncate peste bord
obiecte considerate ca fiind lipsite de valoare.
Pierderea suferită va fi considerată avarie comună numai dacă
este rezultatul direct al măsurilor luate de comandant și nu al unor
factori independenți de voința acestuia. Totodată, măsurile întreprinse
de comandant trebuie să fie raționale și pe deplin justificate. Astfel,
cheltuielile antrenate se decontează numai în condițiile adoptării
soluției celei mai raționale.
Stabilirea avariei dacă este particulară sau comună prezintă
importanță deoarece decontarea pagubelor se efectuează în funcție de
natura avariei.
În afară riscurilor obișnuite cuprinse în asigurare, care pot
provoca pierderea navei sau a încărcăturii, sunt riscuri a căror
cuprindere în asigurare necesită o primă suplimentară . În această
situație sunt pierderile provocate de confiscarea mărfurilor sau a navei
de către autoritățile unui stat, război, conflicte sociale, acțiuni de
piraterie etc. și, în general, acele pagube care nu au fost provocate de
naufragiu sau de accidente petrecute în timpul transportului. Nu se
acordă despăgubiri în cazuri de furt, autoincendiere și luarea de valuri
a încărcăturii aflate pe punte. În afară de acestea, există riscuri
neasigurabile , chiar cu o primă suplimentară. Din această categorie
fac parte pierderile provocate de: natura mărfii (fermentare, râncezire),
dol, neglijență crasă a asiguratului sau a reprezentanților săi, acțiunea

153insectelor și rozătoarelor, întârzieri în livrarea încărcăturii, scăderea
prețurilor, pierderi normale în timpul transportului (de exemplu,
uscare sau evaporare) etc.
Referitor la avaria comună, pe piața internațională sunt unanim
recunoscute Regulile York – Anvers 1974 , care completează uzanțele
și legislațiile naționale (locale) și care au un caracter general. Aceste
reguli nu sunt obligatorii, fiind deci facultative. Ele devin norme
obligatorii numai atunci când părțile unui contract de transport sau de
asigurare au convenit astfel. „Regulile York-Anvers 1974” nu cuprind
norme procedurale, nu stabilesc instanțele competente și atribuțiile lor
în această materie. De aceea, ce nu este reglementat de reguli se
completează prin aplicarea legii locului (locus reget actum ), unde se
întocmește actul de avarie comună.
Avaria comună este reglementată în mod diferit de daunele
provocate de evenimentele întâmplătoare, care pot surveni în cursul
unui transport maritim. De aceea, riscul de a contribui la avaria
comună este și el asigurabil.
În asigurări, o avarie comună se prezintă sub formă de
contribuție la avaria comună . Spre deosebire de avariile particulare,
care se despăgubesc indiferent de valoarea asigurată, contribuția la
avaria comună nu se acoperă decât în proporție cu această valoare. De
exemplu, dacă valoarea asigurată este egală sau superioară valorii
contributive, asigurătorii despăgubesc contribuția în întregime.
Contribuția la acoperirea pagubelor și a cheltuielilor efectuate în mod
deliberat de către comandant, pentru salvarea atât a navei cât și a
încărcăturii, este consemnată în documentul Obligație/angajament de
contribuție la avaria comună . Acesta se solicită de comandantul navei,
înainte de preluarea mărfurilor, și prevede obligația depunerii unei garanții
de avarie comună, din care urmează să se acopere contribuția încărcăturii la
avaria comună. De regulă, dacă obligația de contribuție este semnată și de
asigurătorul încărcăturii, armatorul renunță la solicitarea garanției.
Estimarea pagubelor (sacrificiilor) și a cheltuielilor admise în
avaria comună, precum și repartizarea acestora între părțile interesate
se efectuează de către specialiști, experți în materie, denumiți
dispașori . Documentul de lichidare a avariei comune, întocmit de
acești experți, se numește dispașă.
În transporturile maritime, pierderea vizează atât nava, cât și
încărcătura și poate să fie parțială sau totală. Pierderea totală poate să
fie reală sau prezumată. Pierderea totală reală este considerată atunci
când o navă este dispărută, complet distrusă sau atât de avariată, încât

154costul unei eventuale reparații ar depăși valoarea comercială a navei.
Pierderea totală prezumată este atunci când nava există și poate fi
salvată și reparată, dar implică cheltuieli extrem de mari, care ar
depăși valoarea asigurată a navei.
În practica asigurărilor se folosește o clauză care prevede dreptul
asiguratului de a considera nava pierdere totală prezumată, atunci când
valoarea reparațiilor depășește 3/4 din valoarea reală sau din valoarea
de asigurare a navei.

7.2. Asigurarea navelor maritime
și fluviale (CASCO)
Această formă de asigurare, denumită și „casco maritim”,
cuprinde navele comerciale, navele de pescuit și alte ambarcațiuni,
precum și utilaje și instalații plutitoare asimilate navelor, cum sunt
remorcherele, macaralele plutitoare, șalupele, șlepurile etc.
Asigurarea se poate încheia în una din următoarele condiții:
a. Pierdere totală – acoperă pierderea totală a navei, cheltuielile
de salvare și alte cheltuieli decurgând din aceasta.
b. Pierdere totală și avarii – acoperă pierderea totală a navei,
pierderile și avariile la navă, precum și contribuția la cheltuielile de
avarie comună și salvare.
c. Pierdere totală și avarie comună – acoperă pierderea totală a
navei, precum și contribuția la cheltuielile de avarie comună și salvare.
d. Pierdere totală, avarie comună și răspundere pentru
coliziuni – acoperă pierderea totală a navei, contribuția la cheltuielile
de avarie comună și de salvare, răspunderea pentru daunele rezultate
din coliziunea navei asigurate cu alte nave, instalații portuare sau alte
obiecte fixe ori plutitoare și cheltuielile decurgând din acestea.
e. Pierderea totală, avarii și răspundere pentru coliziuni –
oferă cea mai largă protecție asiguratului, acoperind: pierderea totală,
pierderile și avariile la navă, contribuția la cheltuielile de avarie
comună și salvare, răspunderea pentru daunele rezultate din coliziunea
navei asigurate cu alte nave, instalații portuare sau alte obiecte fixe ori
plutitoare și cheltuielile decurgând din acestea.
Asigurarea încheiată în una din aceste condiții poate fi extinsă
pentru a acoperi inventarul existent pe navă, cheltuielile de exploatarea
navei, precum și riscurile de război și greve.
Despăgubirea . În baza asigurării încheiate în una din condițiile
de mai sus, asigurătorul acordă despăgubiri pentru:
− cutremur de pământ, erupție vulcanică sau trăsnet;

155− incendiu, explozie;
− piraterie, furt comis de către persoane din afara navei;
− coliziune, abordaj;
− accidente la încărcare, descărcare;
− măsuri de prevenire sau de micșorare a pericolului, măsuri de
salvare;
− cheltuieli reprezentând contribuția la avaria comună etc.;
Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru:
− uzura normală, defecte ascunse;
− pagube produse de forțarea gheții, cu excepția spărgătoarelor
de gheață;
− pierderi de vieți omenești, daune corporale sau îmbolnăviri;
− pagube indirecte, cum ar fi pierderea venitului pentru întârzierea
transportului, chiar dacă sunt ca urmare a unui risc cuprins în asigurare;
− pierderi și avarii la inventarul navei.
Suma asigurată . Nava se asigură pentru suma declarată de
asigurat și agreată de asigurător. Aceasta nu trebuie să fie inferioară
valorii de înlocuire sau să depășească valoarea din nou a unei nave
similare la data încheierii asigurării. Pentru cazul de pierdere totală, la
suma asigurată a navei, se poate asigura suplimentar până la 25% din
valoarea navei, din considerentul că potrivit conjuncturii pieței,
valoarea navei poate crește între timp.
Asigurarea „casco maritim” se poate încheia pentru o singură
călătorie bine precizată sau pentru toate călătoriile pe care urmează să
le efectueze nava, într-o anumită perioadă de timp, de regulă, un an. În
general, se folosește ultima variantă.
Constatarea și determinarea daunei se efectuează de către
comisarii de avarie, când nava se afla în străinătate și de către agenții
proprii, la înapoierea navei în țară. Împrejurările în care s-a produs
dauna rezultă din jurnalul de bord , în care sunt trecute cronologic
toate situațiile în care s-a aflat nava în timpul voiajului.
Răspunderea asigurătorului pentru fiecare pagubă la navă se
limitează la suma asigurată.
În caz de pierdere totală reală sau constructivă, ori de dispariție a
navei, drept despăgubire se plătește suma asigurată a acesteia, precum și
suma asigurată suplimentar. Se consideră pierdere totală constructivă a
navei atunci când costul repunerii navei în stare de folosință depășește
mai mult de 3/4 din suma asigurată a acesteia.

156Nava se consideră dispărută , dacă, timp de 180 de zile de la
ultima știre primită de la aceasta, nu s-a mai obținut nici o informație
cu privire la existența ei.
În caz de avarie, drept despăgubire se plătește cuantumul
pagubei, fără scăderea uzurii. Cuantumul pagubei este egal cu costul
reparațiilor la părțile sau piesele avariate sau cu costul de înlocuire al
acestora, din care se scade valoarea eventualelor componente
recuperate sau valorificate ca deșeuri.
La stabilirea despăgubirilor datorate de asigurător se aplică
franșiza. Avariile navei se despăgubesc numai în cazul în care
cuantumul pagubei depășește franșiza deductibilă pe eveniment.
Franșiza nu se aplică în cazurile de avarie comună și de coliziune cu
alte nave, instalații portuare ori alte obiecte fixe sau plutitoare. Pentru
astfel de pagube, răspunderea asigurătorului se limitează la 3/4 din
suma asigurată pe eveniment.

7.3. Asigurarea bunurilor care fac obiectul
transportului maritim și fluvial (CARGO)

Asigurarea tip cargo cuprinde bunurile care fac obiectul
transportului extern și se încheie pentru valoarea bunurilor respective,
inclusiv cheltuieli de transport, vamale și alte cheltuieli. Asigurarea
„cargo” vizează despăgubirea daunelor produse ca urmare directă a
riscurilor întâmplătoare ale transportului. În funcție de aceasta, în
practica internațională, se aplică condițiile de asigurare A, B și C.
Asigurarea încheiată în condiția A acoperă, cu unele excepții,
toate riscurile de pierdere și avariere a bunului asigurat.
Asigurarea încheiată în condiția B acoperă, cu aceleași excepții
de mai sus, pierderile și avariile bunurilor asigurate, cauzate de:
− cutremur de pământ, erupție vulcanică sau trăsnet;
− incendiu sau explozie;
− coliziunea, eșuarea, scufundarea sau răsturnarea navei;
− sacrificiul în avarie comună;
− luarea de valuri, intrarea apei în navă;
− descărcarea mărfii într-un port de refugiu.
Asigurarea încheiată în condiția C acoperă pierderile și avariile
la bunurile asigurate, cauzate de:
− incendiu sau explozie;
− coliziunea, eșuarea, scufundarea sau răsturnarea navei;
− sacrificiul în avarie comună;
− descărcarea mărfii într-un port de refugiu.

157Pe lângă asigurarea impusă de una din condițiile A, B sau C,
contractul de asigurare tip „cargo” mai poate să prevadă suplimentar
următoarele condiții: „riscuri de furt, jaf și nelivrare”, „riscuri de
depozitare”, „riscuri de război”, și „riscuri de greve”. Cu toate acestea,
asigurarea nu acoperă pierderile, avariile și cheltuielile cauzate de:
− comportarea voit necorespunzătoare a asiguratului;
− uzura normală;
− pierderea normală de bunuri asigurate;
− întârzieri, chiar dacă acestea sunt determinate de un risc asigurat;
− insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligațiilor financiare de
către proprietari, administratori, navlositori sau operatori ai navei.
Suma asigurată cuprinde:
a) valoarea bunurilor trecută în factură sau, în lipsa acesteia,
valoarea de piață a bunurilor în momentul încheierii asigurării la locul
de expediere;
b) costul transportului, al asigurării, precum și alte costuri
necuprinse în valoarea facturii;
c) taxe și cheltuieli vamale;
d) o supraasigurare de 10% din valoarea bunului, pentru acoperirea
acelor cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.
Durata asigurării. Potrivit clauzelor internaționale, operează
principiul „duratei transportului de la depozit la depozit”. Aceasta
înseamnă că mărfurile sunt asigurate din momentul în care au părăsit
depozitul sau magazia din localitatea de expediție, menționată în contract,
și continuă pe toată durata transportului, inclusiv a transbordărilor, până
când sunt descărcate de pe navă în portul de destinație. Rezultă că
răspunderea asigurătorului începe în momentul în care bunul asigurat
părăsește depozitul indicat în contractul de asigurare, pentru a fi
transportat, și încetează atunci când bunul transportat este livrat la
depozitul destinatarului.
Locul asigurării este oriunde se află bunul asigurat, pe toată
durata asigurării.
Asiguratul are obligația să-l anunțe pe asigurător ori de câte ori
intervin elemente noi, necunoscute de asigurător în momentul
încheierii asigurării, cum ar fi: schimbarea rutei, a locului de trans-
bordare sau de destinație, întârzieri în expedierea încărcăturii,
încărcarea unor mărfuri pe puntea navei în loc de hambare etc.
Contractul este lovit de nulitate, în cazul în care asiguratul a ascuns o
serie de elemente pe care, dacă le-ar fi cunoscut, asigurătorul nu ar fi
acceptat asigurarea respectivă sau ar fi stabilit condiții de asigurare
limitative.

158Mărimea daunei se determină în funcție de următoarele elemente:
− valoarea bunurilor distruse în întregime;
− volumul cheltuielilor ocazionate de recondiționarea bunurilor
avariate parțial;
− volumul cheltuielilor efectuate pentru salvarea bunurilor și
păstrarea celor rămase.
Din suma acestora se scad:
− valoarea bunurilor recuperate și care mai pot fi valorificate;
− franșiza stabilită potrivit condițiilor de asigurare.
Pentru acordarea despăgubirii, dauna trebuie să fie constatată,
stabilindu-se cauzele și mărimea acesteia. Constatarea daunei se face
de către comisarul de avarie , care întocmește un raport de expertiză
denumit certificat de avarie . Acesta specifică atât detaliile transpor-
tului, cât și cauza și mărimea daunei.
Pretențiile pentru despăgubire se emit pe baza documentului de
constatare a daunei, iar dreptul de încasare a despăgubirii se obține pe
baza prezentării documentului de transport (conosament), a facturii și
poliței de asigurare. Drepturile și obligațiile menționate în polița de
asigurare pot fi transmise altei persoane prin andosare.

7.4. Asigurarea reciprocă a răspunderii armatorilor

În asigurările maritime, aceasta reprezintă o formă a asigurării
reciproce sau mutuale, prin care asigurații (armatorii) constituie un
fond comun din cotizațiile pe care le plătesc în calitate de membri ai
unei asociații de asigurare mutuală, numită Club P&I . Din acest fond
se acoperă daunele suferite de membrii asociației respective.
Protecția oferită de un „Club P&I” este mutuală, adică membrii
săi sunt în același timp și asigurați și asigurători. Fiecare armator,
membru al unui astfel de club, contribuie la acoperirea daunelor
suferite de alți membri ai clubului și, la rândul său, beneficiază de
contribuțiile celorlalți membri, la acoperirea propriilor daune.
În cadrul clubului P&I, contribuția inițială a membrilor asociați este
revizuibilă. Dacă la sfârșitul anului se dovedește că această contribuție
este subdimensionată, membrii clubului achită o contribuție suplimentară.
Cluburile utilizează veniturile realizate (din cotizații, plasamente și din
reasigurări acceptate) pentru acoperirea cheltuielilor lor (despăgubiri,
cedări în reasigurare, cheltuieli de administrație).

159Dacă protecția oferită de societățile de asigurare este limitată ca
valoare, protecția oferită de clubul P&I este nelimitată (exceptând
acoperirea în caz de poluare cu țiței, care este limitată la 500 milioane
USD).
Cluburile P&I acoperă riscurile care nu sunt acceptate de socie-
tățile de asigurare, și anume:
− lipsuri și avarii constatate la descărcarea mărfurilor de pe navă;
− contribuția mărfii la avaria comună, atunci când aceasta nu
s-a putut încasa de la proprietarii mărfurilor;
− amenzi aplicate navei pentru încălcările legilor vamale;
− daune cauzate obiectelor și instalațiilor portuare fixe sau
plutitoare;
− cheltuieli pentru ridicarea epavei și care intră în obligația
armatorului;
− cheltuieli de carantină;
− franșizele avariilor particulare rămase în sarcina armatorului;
− contaminarea mărfurilor;
− accidente de muncă, spitalizare, decese și funeralii.
Cluburile efectuează investigații privind: navlu, contrastalii, cheltuieli
de salvare, reparații necorespunzătoare, furnizare de combustibil de calitate
inferioară, abuzuri săvârșite de autoritățile portuare etc.
Fiecare membru al clubului plătește cotizația în avans, pentru
acoperirea daunelor obișnuite, și cotizații suplimentare, pentru acope-
rirea daunelor excepționale. Cotizațiile sunt stabilite în funcție de felul
navei.
Metoda de calcul a cotizației în avans este metoda costului
arderii, conform căreia se stabilește valoarea fiecărei flote, ce daune
s-au plătit în fiecare an, pe o perioadă de cinci ani. La totalul daunelor
plătite în ultimii cinci ani se adaugă:
− totalul daunelor în suspensie, potrivit estimărilor;
− un procent pentru inflație;
− un procent pentru cheltuielile generale ale clubului.
Totalul obținut se împarte la numărul de tone (tonajul tuturor
navelor înscrise în club) și se obține costul mediu pe fiecare tonă, care
se ia în calcul la stabilirea cotizației în avans pe anul următor. În cazul
în care cotizația în avans nu este suficientă pentru plata daunelor, se
calculează cotizația suplimentară.
Dreptul de a primi despăgubiri de la un club P&I îl are numai
armatorul membru al clubului respectiv, după ce el însuși a achitat
suma respectivă celui păgubit.

160

8. ASIGURĂRILE DE AVIAȚIE

8.1. Specificul asigurărilor în aviație
În aviație, la fiecare contract de asigurare, se examinează calitățile
pilotului, tipul aparatului de zbor, dotarea electronică de la bord, aspectele
geografice ale zborurilor, precum și scopul folosirii aparatului de zbor.
Aparatele de zbor și riscurile implicate, luate fiecare în parte,
sunt unice, dar nici unul nu este atât de important ca expunerea
permanentă la riscul de catastrofă. În evaluarea acestui risc, un rol
important îl au caracteristicile fizice ale avionului. Dată fiind natura
zborului, avionul este un aparat de construcție ușoară, robustă și foarte
sofisticată. Ingineria aviatică este deosebit de complexă, având în
vedere concepția, construcția și condițiile de funcționare. Se poate
constata că avioanele sunt mult mai susceptibile la pierderi catastro-
fice decât orice alt vehicul terestru sau navă maritimă. Accidentele
aviatice au demonstrat cât de predispuse sunt avioanele la daune totale
și cât de rapid, unele accidente, pot deveni catastrofe. Pe măsură ce
crește capacitatea de transport și se îmbunătățesc parametrii de zbor
(viteză și altitudine), crește frecvența accidentelor majore.
Societățile de asigurare se confruntă cu o situație mai complicată
decât cazul pierderii catastrofice, și anume, numărul limitat de unități
expuse riscului. Numărul avioanelor expuse la pierderi este relativ mic, în
comparație cu alte tipuri de bunuri (autoturisme, case etc.). De aceea,
societățile de asigurare pentru aviație nu dispun, pentru anumite clase de
risc, de suficiente unități expuse la risc, pentru a permite calcule statistice
corecte, pe baza cărora să se stabilească probabilitatea producerii riscului.
Ca și în cazul asigurărilor maritime, societățile de asigurări trebuie să se
bazeze mai mult pe raționamente logice, decât pe o bază de date statistice.
Societăților de asigurări le-ar fi mai ușor dacă aparatele de zbor ar fi
tipizate și ușor clasificabile pe categorii de risc. Chiar și atunci când două
avioane sunt asemănătoare, varietatea factorilor de risc la care sunt
expuse face ca asigurarea lor să fie particularizată. Valoarea contractelor
de asigurare este diferită de la un avion la altul, în funcție de
echipamentele electronice de bord și de sistemele de ghidare instalate.
Valoarea contractelor de asigurare depinde foarte mult de
abilitatea experților societății de asigurări de a evalua cât mai corect

161probabilitatea producerii riscului. Cele patru criterii majore de
evaluare a riscului sunt:
− caracteristicile aparatului de zbor care urmează să fie asigurat;
− abilitățile pilotului;
− considerente geografice;
− scopul în care urmează să fie folosit aparatul de zbor.
De regulă, valoarea contractului de asigurare este determinată în
funcție de tipul aparatului de zbor și numărul de persoane care pot
zbura în calitate de pasageri sau membri ai echipajului. Probabilitatea
daunei totale depinde de vechimea aparatului, caracteristicile
constructive și configurația generală.
Vechimea aparatului de zbor privește atât deteriorarea structurii
sale, cât și uzura motoarelor. Fiecare aparat de zbor are propria lui durată
de viață proiectată, ce poate varia de la câțiva ani la câteva decenii.
Cunoașterea caracteristicilor constructive ale unui aparat de
zbor este importantă nu numai în stabilirea probabilității de daună, dar
și în evaluarea reparațiilor necesare după o eventuală avarie a
aparatului. În industria aviatică, diversitatea de tipuri constructive este
mai mare decât în industria de automobile. De aceea, fiecare aparat
reprezintă un unicat din punct de vedere al reparațiilor. La avioane cu
structuri mai sofisticate, daune relativ minore pot necesita înlocuirea
unui element structural ce implică costuri deosebite. Din acest motiv
se preferă să se declare o pierdere totală a aparatului de zbor, în cazul
în care cheltuielile pentru reparații devin excesiv de mari.
Configurația aparatelor de zbor determină modul de manevrare
a aeronavelor. Practic, fiecare aparat de zbor prezintă propriile sale
riscuri generate de specificul configurației sale.
Faptul că peste 70 % din accidentele produse în aviația generală
implică erori de pilotaj demonstrează importanța deosebită a piloților.
Acest procent justifică existența societății de asigurări la încheierea
contractelor de asigurare. Societatea de asigurări ia în calcul vârsta
pilotului, starea sănătății sale, experiența, precum și istoricul
accidentelor anterioare. Astfel, privind vârsta pilotului, atât celor
foarte tineri, cât și celor mai în vârstă, li se vor solicita prime mai
mari. În legătură cu starea de sănătate a pilotului, este importantă data
ultimului control medical. De asemenea, cu cât examinările medicale
sunt mai recente, cu atât ele sunt mai semnificative pentru societatea
de asigurări. Având în vedere experiența pilotului, în cazul în care un
pilot schimbă aparatul de zbor cu unul nou, mult mai sofisticat, el

162trebuie reatestat. Dacă pilotul nu este reatestat imediat pentru noul
aparat, atunci societatea de asigurări va impune limite de asigurare
asupra numărului de ore de zbor sau poate limita acoperirea la
zborurile efectuate numai ziua și pe timp favorabil.
Elementele de referință foarte importante în evaluarea expunerilor
la daune sunt reprezentate de condițiile de teren, condițiile atmosferice și
alți parametri geografici, ce impun amplasarea aeroporturilor și frecvența
de zbor. În acest sens, amplasarea aeroportului are o semnificație
deosebită. Fiecare avion are o distanță minimă necesară de rulare, atât la
decolare cât și la aterizare. Această distanță se stabilește pentru un
aeroport convențional, situat la nivelul mării, la o temperatură a aerului la
sol de 15șC. Pentru un aeroport situat la o anumită altitudine față de
nivelul mării, cu o temperatură a aerului la sol mai mare, distanța minimă
de rulare se modifică.
Alți factori de influență sunt fenomene atmosferice, cum ar fi:
furtunile foarte puternice, tornadele, furtunile de nisip sau ploile cu
grindină. Toți acești factori contribuie la creșterea riscului de avarie a
aparatelor de zbor.

8.2. Asigurarea aparatelor de zbor
În funcție de scopurile pentru care sunt utilizate, aparatele de
zbor se clasifică în cinci categorii:
Aeronave ale liniilor de transport aeriene. Acestea pot fi
internaționale, naționale sau regionale. Această categorie este singura care
oferă societăților de asigurare baze de date credibile privind accidentele
aviatice și cauzele care le-au generat. Totodată, acest sector al aviației
dispune de un sistem de control exigent, ceea ce lipsește în general altor
sectoare. Aceste controale caută să elimine cât mai multe riscuri de daună
și să reducă frecvența de producere a pierderilor.
Aeronave proprietate personală. Sunt folosite pentru rezolvarea
unor probleme curente ale proprietarului, fie de afaceri, fie pentru
agrement. La avioanele din această categorie, riscurile mai semnificative
sunt: piloți cu experiență de zbor redusă, echipare tehnică modestă,
aparate de zbor ieftine, folosirea unor aeroporturi de dimensiuni relativ
mici și care nu au dotările tehnice performante ale marilor aeroporturi.
Aeronave proprietate comercială. În această categorie intră
avioanele care sunt în proprietatea marilor corporații și care au două
caracteristici comune:

163− sunt folosite pentru a transporta angajați, asociați și persoane
din conducerea companiei;
− sunt pilotate de profesioniști, angajați de către corporația care
deține aceste avioane.
Piloții sunt autorizați pentru aviația civilă și zboară regulat,
însumând mai multe ore de zbor pe lună. Corporația care deține
avioanele exercită un control aproape total asupra zborurilor. În
consecință, pentru societățile de asigurări, aparatele de zbor proprie-
tate comercială prezintă un interes deosebit. Statisticile privind
accidentele la această categorie de aparate de zbor sunt comparabile
cu cele care aparțin liniilor de transport aeriene. Ca urmare, primele de
asigurare sunt mai mici decât pentru avioanele proprietate personală.
Aeronavele de închiriat. Aceste aparate au un scop comercial și
sunt folosite pentru curse charter, ca taxiuri aeriene, pentru fotografieri
la mare altitudine și alte activități care au la bază obținerea de profit.
Tot din această categorie fac parte aparatele de zbor care pot fi
închiriate de către piloți și cele destinate instruirii.
Aparatele utilizate în scop comercial sunt folosite mai intens decât
aparatele de zbor din celelalte categorii. Orele de zbor suplimentare
contribuie la uzura mai accentuată a avioanelor și, deci, la creșterea
riscului de accident. Totodată, experiența piloților variază de la
profesioniști cu multă experiență, angajați în curse charter pe distanțe
mari, până la începători, care participă la cursuri de pilotaj. Experiența
pilotului are mare importanță în stabilirea primelor de asigurare. În
general, cotele primelor de asigurare pentru aparatele de zbor închiriate
sunt mai mari decât pentru aparatele de zbor din celelalte categorii.
Aeronave speciale. În această categorie intră avioanele utilitare
folosite pentru tratarea culturilor agricole cu insecticide, realizarea de
fotografii de la mică altitudine, supravegherea conductelor de petrol,
vânătoare, stingerea incendiilor declanșate în păduri etc.
În evaluarea contractelor de asigurare trebuie să se țină seamă de
specificul activității pentru care este folosit aparatul de zbor și de
probabilitatea de risc pe care o implică activitatea respectivă.
Ca și navele maritime, aparatele de zbor pot avea valori extrem
de mari, fiind susceptibile la daune generate de erori umane sau de
condiții meteorologice nefavorabile.
Cu privire la riscurile asigurate, se disting două categorii de asigurări:
a.Toate riscurile, în timpul zborului, rulării la sol sau
staționării la sol . Aceasta este cea mai cuprinzătoare asigurare,

164oferind protecție împotriva oricărui risc, indiferent dacă avionul se
află la sol sau în aer. În polița de asigurare, timpul de zbor este
prevăzut ca fiind perioada de timp în care avionul se află în aer,
imediat după decolare. Se poate considera ca moment inițial, cel în
care au fost pornite motoarele avionului pentru decolare, iar momentul
final, cel al opririi motoarelor după aterizarea avionului.
b. Toate riscurile în timpul staționării la sol . Această asigurare
preia riscurile care pot apărea la sol, atunci când avionul nu se află în
mișcare sau când se mișcă prin alte mijloace decât prin propria forță de
propulsie (avionul este tractat sau împins de un vehicul atunci când este
scos sau introdus în hangar).
Unele societăți de asigurare preferă condiția „Toate riscurile în
afara timpului de zbor”.
În polița de asigurare se menționează:
− tipul aparatului de zbor;
− sistemul de propulsie;
− echipamentul de bord pentru navigare și transmisiuni radio.
O persoană sau o companie care deține o poliță de asigurare și
obține un alt avion beneficiază de continuarea asigurării, cu condiția
să anunțe această modificare, în termenul precizat de către societatea
de asigurări.
Astfel, clauzele contractuale existente se extind și asupra noului
aparat de zbor. Suma de asigurare pentru noul aparat nu va depăși
valoarea reală a acestuia.
Privitor la excluderi în asigurare, se menționează:
a. Uzura (deteriorarea treptată) . Polița de asigurare exclude
pierderea sau avarierea aparatului de zbor generate de uzura normală
(deteriorare treptată ), îngheț, defecțiuni ascunse ale părților mecanice
și electrice.
b. Roțile și parbrizele . În asigurare, roțile sunt acoperite numai
în cazuri de furt, vandalism sau alte evenimente care sunt prevăzute în
contractul de asigurare. Societatea de asigurări nu va plăti pentru
parbrizele care se sparg ca urmare a înghețării lor și nici pentru
explozia anvelopelor roților atașate trenului de aterizare. Totuși, dacă
în urma spargerii parbrizului se produce un accident soldat cu
avarierea aparatului de zbor, societatea de asigurări va despăgubi
pagubele produse, inclusiv parbrizul.
c. Deturnarea aeronavei. Asigurarea aeronavei nu acoperă
cazul de deturnare sau furt al avionului de către o persoană care are

165drept legal de utilizare, conform unui contract de închiriere, de
vânzare condiționată, de vânzare în rate sau alte înțelegeri legale.
d. Război, confiscare. Asigurarea aeronavei exclude orice
pierdere sau avariere în caz de război declarat sau nedeclarat, de
invazie, de rebeliune sau de capturare și reținere de către un guvern.
Pentru evaluarea daunelor , se folosesc metodele:
− estimare în funcție de valoarea agreată;
− estimare în funcție de valoarea reală.
Valoarea agreată reprezintă valoarea asupra căreia au căzut de
comun acord cele două părți ale contractului de asigurare. Aceasta
valoare este menționată în polița de asigurare, ca limită a daunelor
care pot fi acoperite prin asigurarea respectivă.
Evaluarea pe baza valorii reale se caracterizează și ea printr-o
limită de asigurare. De această dată, societatea de asigurări nu este de
acord ca limita de asigurare să fie reprezentată de valoarea reală a
aparatului de zbor, ci de limita precizată în polița de asigurare pentru
fiecare risc în parte.
În cazul producerii unei daune totale, despăgubirea depinde de
metoda folosită pentru evaluare. Dacă asigurarea este încheiată pe baza
valorii agreate, atunci despăgubirea se va face până la limita agreată,
indiferent de valoarea de piață a aparatului de zbor în momentul
producerii accidentului. Dacă asigurarea este încheiată pe baza valorii
reale, atunci această valoare se stabilește în momentul accidentului și
poate fi mai mică decât limita sp ecificată în polița de asigurare.
În cazul producerii unei daune parțiale , se au în vedere
situațiile:
− situația în care reparațiile sunt efectuate de către compania
care are în proprietate avionul asigurat;
− situația în care reparațiile sunt efectuate de către o altă
companie.
Dacă reparațiile sunt efectuate chiar de către asigurat, atunci
societatea de asigurări plătește pentru materialele folosite și pentru
salariile lucrătorilor, însă fără a lua în considerare orele suplimentare.
Dacă reparațiile sunt executate de către o altă companie, atunci se
plătește costul efectiv al reparațiilor (excluzându-se orele suplimentare) și
cheltuielile de transport. În acest fel, se achită în întregime nota de plată a
reparațiilor, mai puțin franșiza și orele suplimentare.
Atunci când costul reparațiilor depășește valoarea aparatului de zbor,
dauna se consideră pierdere totală constructivă. În anumite situații, când se

166repară aparate de zbor vechi, pentru care nu există piese de schimb, costul
reparațiilor depășește valoarea aparatului de zbor. În general, polițele de
asigurare conțin clauza prin care nu se acordă despăgubiri care depășesc
valoarea pierderii totale a aceluiași aparat de zbor.
Cheltuielile cu reparația aparatelor de zbor cu o anumită
vechime sau ceva mai ieftine sunt practic imposibil de acoperit. Pentru
a rezolva situația, se aplică despăgubirea părților componente, bazată
pe valoarea relativă procentuală a componentelor respective. De
exemplu, dacă repararea unui motor reprezintă 15% din costul total,
atunci societatea de asigurări va plăti repararea lui cel mult 15% din
valoarea totală asigurată pentru aparul de zbor.
În multe cazuri, polița de asigurare conține o clauză care
stipulează faptul că societatea de asigurări poate înlocui aparatul
distrus cu unul similar, de aceeași calitate. Dacă aparatul de zbor a fost
înlocuit sau dacă societatea de asigurări a plătit despăgubiri pentru
pierderea totală, atunci societatea de asigurări are dreptul să preia ceea
ce se mai poate recupera din aparatul distrus.
Franșiza aplicată la asigurarea aparatelor de zbor are o valoare
fixă pentru pagubele produse la sol și o valoare procentuală pentru
pagubele produse în zbor. Franșizele pentru aeronavele închiriate sunt
mai mari decât pentru aparatele de zbor proprietate personală.
Aparatele de zbor mari, cu mai multe motoare și care folosesc piloți
experimentați, se asigură fără a aplica franșiza. Reparațiile la astfel de
aeronave costă foarte mult și nu s-ar obține avantaje semnificative,
dacă s-ar introduce franșize deductibile în polițele de asigurare.

8.3. Asigurarea de răspundere civilă în aviație

8.3.1. Asigurarea de răspundere civilă a proprietarului sau a
utilizatorului unei aeronave
Răspunderea civilă a proprietarului sau operatorului unui aparat
de zbor se determină în funcție de legislația existentă în statul în care
s-a produs accidentul și în conformitate cu tratatele internaționale care
reglementează acest aspect.
Asigurarea de răspundere civilă în aviație oferă deținătorului poliței
de asigurare protecție împotriva reclamanților care au suferit vătămări
corporale sau daune. Se practică următoarele tipuri de asigurări:

167a. Asigurarea de răspundere civilă pentru vătămări corporale
suferite de alte persoane decât pasagerii . Acest tip de asigurare oferă
protecție celui asigurat pentru răspunderea legală în cazul producerii
unor vătămări corporale, îmbolnăviri, a stresului psihic sau decesului
persoanelor aflate la bord, altele decât pasagerii. Acestea trebuie să fie
rezultatul direct al accidentului aviatic pentru care sunt răspunzători
proprietarii aparatului de zbor și cei care îl exploatează și întrețin.
b. Asigurarea de răspundere civilă pentru vătămări corporale
suferite de pasageri . Se aplică pentru prejudicii aduse pasagerilor în
caz de accident în timpul decolării avionului, în timpul zborului și în
momentul aterizării.
c. Asigurarea de răspundere civilă pentru avarierea bunurilor .
Avarierea bunurilor trebuie să fie cauzată de un accident aviatic, de
deținerea în proprietate a unui aparat de zbor, de folosirea și întreținerea lui.
Există însă și excluderi. Dintre acestea cele mai importante
sunt:
− folosirea terenurilor de aterizare neautorizate, cu excepția
cazurilor de forță majoră;
− vătămări corporale intenționate, cu excepția cazului în care se
încearcă prevenirea deturnării avionului.
În asigurarea de răspundere civilă, societatea de asigurări
impune anumite limite, ce sunt stabilite pentru fiecare tip de pierdere
în parte. De exemplu:
– vătămări corporale suferite de alte persoane decât pasagerii:
• 500.000 UM/persoană;
• 1.000.000 UM/eveniment;
− vătămări corporale aduse pasagerilor:
• 500.000 UM/persoană;
• 1.500.000 UM/eveniment;
− avarierea bunurilor:
• 1.000.000 UM/eveniment.
Însă, se poate face un contract de asigurare care să conțină o singură
limită, a cărei valoare se obține prin cumularea valorilor limitelor
individuale.
Datorită riscului de pierdere totală a aparatului de zbor, multe
corporații, operatori și linii aeriene de transport consideră o necesitate
cumpărarea unor asigurări cu limite cât mai mari. În anumite situații,
aceste limite se obțin prin adăugarea la contractele de asigurare de
bază a unor contracte adiționale.

168Odată cu asigurările de aviație, se pot încheia și unele asigurări
complementare . Dintre acestea, cele mai importante sunt asigurarea
medicală și asigurarea de răspundere civilă asumată .
La asigurarea medicală, despăgubirile se acordă indiferent cine
poartă răspunderea legală pentru accidentul aviatic. Pentru societatea
de asigurări, asigurarea medicală este deosebit de utilă, deoarece
persoanele care au suferit vătămări corporale într-un accident aviatic și
cărora li s-au plătit cheltuielile medicale nu mai au motiv să dea în
judecată pe cei responsabili de producerea accidentului aviatic.
Asigurarea de răspundere civilă asumată este specifică asigurărilor
aviatice. Astfel, în caz de accident aviatic, dacă o persoană își pierde
viața, vederea sau membrele, societatea de asigurări va plăti
supraviețuitorului sau însoțitorului o despăgubire, care nu depășește
limita stabilită prin contract. Aceasta impune, ca acela care primește
despăgubirea să se angajeze, în scris, că nu va da în judecată asigurătorul.

8.3.2. Asigurarea de răspundere civilă
pentru aeroporturi
Aceasta este, de fapt, o asigurare standard de răspundere civilă,
adaptată specificului activității unui aeroport. Totodată, ea vizează și
activitatea acelor firme care desfășoară activități pe aeroport, legate
de existența și exploatarea aparatelor de zbor. Firmele în cauză sunt
denumite prestatori de servicii aviatice și efectuează activități, cum
ar fi: vânzări de aparate de zbor, reparații și întreținere pentru aparate
de zbor, închiriere de avioane pentru cursele charter, vânzare de piese
de schimb și combustibil, închirierea spatiilor din hangare.
Pe un aeroport, expunerile la risc sunt multiple. De exemplu,
accidentele provocate de utilizarea ascensorului sau scării rulante și
accidentele produse de autovehiculele din zona aeroportului. Alte
accidente pot fi cauzate de factori ce țin de calitatea construcției
aeroportului, de calitatea operațiunilor ce se desfășoară pe un aeroport
și de calitatea produselor oferite de bazele aeriene. Deoarece
activitățile desfășurate pe un aeroport pot conduce la numeroase și
variate accidente, pentru o acoperire cât mai completă, se folosesc
următoarele categorii de polițe de asigurare:
− asigurarea tip A – vătămări corporale și răspundere civilă
pentru avarierea bunurilor;

169− asigurarea tip B – răspundere civilă pentru vătămări
corporale;
− asigurarea tip C – cheltuieli medicale.
Fiecare poliță de asigurare de răspundere civilă a aeroporturilor
va conține în mod explicit o clauză de limitare a răspunderii la
activitățile de deservire a aeroportului . Activitățile de deservire a
aeroportului reprezintă toate operațiile de întreținere sau exploatare
care se efectuează în incinta unui aeroport sau heliport.
Pe lângă excluderile existente la o poliță de asigurare standard
de răspundere civilă, polițele adaptate la specificul aeroporturilor
conțin în plus următoarele excluderi:
− vătămări corporale sau avarieri ale bunurilor produse în
timpul unor activități de antrenament efectuate în afara celor destinate
membrilor echipajelor de zbor;
− prejudicii cauzate de zgomotul excesiv al avioanelor, mai ales
în timpul decolărilor și aterizărilor.

8.4. Convenții și organizații internaționale

Transporturile aeriene și asigurările de aviație fac obiectul unor
tratate internaționale bilaterale și multilaterale, care se referă în
principal la navigația și siguranța aeriană, precum și la răspunderea
operatorilor aerieni față de terți.
La început, asigurările de aviație au fost considerate asigurări de
accidente, dar, ulterior, datorită complexității lor și a diversității
nevoilor de protecție, au devenit o categorie distinctă.
Cea mai importantă dintre convențiile internaționale privind
transporturile aeriene internaționale este Convenția de la Chicago,
din anul 1944, agreată de cele mai multe țări și prin care țările
semnatare se obligă să acorde dreptul de survol în anumite cazuri
expres menționate. Ca urmare a acestei convenții a fost înființată
Organizația Internațională a Aviației Civile (International Civil
Aviation Organisation) – pe scurt ICAO sau OACI.
De la început, scopul acesteia a fost supravegherea și rezolvarea
problemelor legate de traficul aerian internațional. De-a lungul timpului,
datorită interdependențelor obiective dintre țările participante la traficul
aerian, fiecare și-a adaptat legislația la normele internaționale în
materie. Astfel, în reglementările naționale, se întâlnesc prevederi
referitoare la dreptul de survol, siguranța zborului etc.

170Odată cu evoluția din punct de vedere tehnic a aparatelor de
zbor, precum și cu creșterea standardelor privind securitatea
zborurilor, Convenția a fost revizuită periodic. În anul 1997, OACI a
inițiat un Plan Global pentru Siguranța Zborurilor , cu scopul
reducerii accidentelor aviatice printr-o activitate educațională
specifică intensă.
Preocupări similare au existat și în domeniul asigurărilor pentru
crearea unor organisme menite să uniformizeze practica asigurărilor în
aviație, să colaboreze în domeniul statisticilor privind accidentele
aviatice, al evaluării daunelor, răspunderilor și altele.
La 4 iunie 1934, a luat ființă Uniunea Internațională a
Asigurătorilor de Aviație ( International Union of Aviation Insurers –
IUAI). Obiectivele acestei organizații au urmărit crearea unui punct de
vedere comun privind interesele asigurătorilor internaționali, în legătură
cu asigurările și reasigurările de aviație, de constituire a unui forum al
membrilor care să analizeze problemele legate de aviație și riscurile
spațiale și de circulația informațiilor între membri.
IUAI cuprinde societăți de asigurare și reasigurare, grupuri sau
asociații de asigurători, pool-uri care practică asigurări de aviație,
precum și asociații profesionale implicate în asigurări directe sau
reasigurări de aviație. La 1 ianuarie 1999, IUAI avea membri
provenind din 34 de țări, printre care și România.
În activitatea sa, IUAI colaborează cu OACI (ICAO), cu
preponderență în aspectele juridice intervenite în sfera aviației.

171

9. ASIGURĂRILE LA CULTURI VEGETALE
ȘI LA ANIMALE

9.1. Asigurarea culturilor agricole, pomicole
și viticole
În cazul culturilor agricole, persoanele fizice, asociațiile agricole,
precum și societățile comerciale din agricultură pot încheia contracte de
asigurare pentru culturi agricole, pomicole și viticole. Pentru riscuri
generale, pot fi asigurate:
− culturile de cereale;
− plantele tehnice;
− culturile de legume și cartofi;
− plantele medicinale și aromatice;
− culturile furajere;
− rodul viilor, pomilor fructiferi și hameiului.
Polița de asigurare acoperă următoarele riscuri:
− incendiu, produs din cauze naturale (trăsnet);
− ploi torențiale;
− efecte directe: spălarea solului din jurul plantelor și dezve-
lirea semințelor, dezrădăcinarea plantelor, ruperea sau culcarea
plantelor în stadiu avansat de vegetație, fără redresarea ulterioară;
− efecte indirecte: acoperirea plantelor cu mâl provenit de pe
versanți;
− furtună sau uragan, având ca efecte ruperea tulpinilor, lăstarilor,
florilor, scuturarea semințelor, acoperirea plantelor în stadii incipiente de
dezvoltare cu viituri de pământ sau nisip, resturi vegetale etc.;
− grindina, cauzând distrugerea aparatului vegetativ, ruperea
sau îngenuncherea plantelor, scuturarea semințelor, ca urmare a
efectelor mecanice sau prin formarea unui strat de gheață la baza
plantelor;
− alunecare/prăbușire/surpare de teren, cu excepția celor
determinate de lucrări edilitare, gospodărești sau din lucrări de
prospectare, explorare sau exploatare executate de unități specializate;
− îngheț timpuriu de toamnă (înainte de 01 noiembrie) sau
târziu de primăvară (după 20 aprilie).

172Societatea acordă despăgubiri:
− în caz de daună totală: cheltuielile de producție efectuate
până la data daunei, respectiv, valoarea producției finale;
− în caz de daună parțială: partea din cheltuielile de producție
efectuate sau valoarea producției pierdute, corespunzător gradului de
distrugere din riscuri asigurate.
Societățile de asigurări nu acordă despăgubiri pentru pagubele
produse de:
− brumă, secetă, vânturi calde și uscate;
− dăunători agricoli și agenți fitopatogeni de orice fel;
− nerăsărirea sau rărirea plantelor;
− diminuarea producției din cauza nerespectării regulilor agro-
tehnice;
− inundații provocate de: ploi de durată, revărsări de ape
provenite din topirea zăpezilor, infiltrații și ridicarea nivelului pânzei
freatice; acumulări și băltiri;
− operațiuni militare în timp de război.
Asigurarea acoperă pagubele la valoarea producției suferite prin
pierderi cantitative. La culturile de tutun, asigurarea acoperă și
pierderile calitative provocate de grindină.
Asigurarea se poate încheia oricând în timpul anului și este
valabilă pentru anul agricol în curs sau pentru anul calendaristic, în
funcție de opțiunea părților. Contractele pot fi încheiate pe perioade de
un an sau pe trei ani. Astfel, la asigurarea paușală a arabilului,
contractul se încheie pe o perioadă de trei ani. În cazul asigurării
obișnuite a culturilor agricole, pomicole și viticole, contractul de
asigurare se poate încheia fie pe o durată de un an, fie pe trei ani.
La asigurarea paușală a terenului arabil, suma asigurată se
stabilește pe hectar. Dacă la producerea riscului asigurat se constată că
suma asigurată a fost stabilită la o valoare mai mare decât valoarea
reală a unei culturi, despăgubirea va fi stabilită la nivelul pagubei reale
și nu la nivelul sumei asigurate.
La asigurarea obișnuită a culturilor agricole, suma asigurată se
stabilește de asigurat, în limitele agreate de asigurător. Acestea sunt
diferențiate, în funcție de grupa tarifară în care se încadrează fiecare
cultură.
În situația în care suma asigurată la o anumită cultură a fost
stabilită la o valoare mai mică decât valoarea reală a acesteia,
asigurătorul are obligația să acopere numai acea parte din paguba
înregistrată care se înscrie în limitele sumei asigurate.

173Prima tarifară la culturile agricole, pomicole și viticole se stabilește
de asigurător, pe grupe tarifare și pe categorii de județe în funcție de
specificul culturii, de gradul de sensibilitate al acesteia la factorii de risc
asigurați, de statistica daunelor înregistrate și de felul asigurării.
La asigurarea paușală a terenului arabil, suma asigurată, fiind
fixă pe hectar, prima tarifară se stabilește pe zone (indiferent de
culturile agricole) și, de asemenea, în sume fixe pe hectarul de teren
arabil cuprins în asigurare.
La asigurarea obișnuită a culturilor agricole, în cazul
contractelor multianuale, asigurătorul practică un sistem de prime
bazat pe principiul Bonus-Malus . Potrivit acestuia, în primul an de
asigurare, prima stabilită este integrală pentru cultura și zona în cauză.
Dacă la o poliță de asigurare, asigurătorul nu a plătit despăgubiri timp
de doi ani consecutivi, începând din cel de-al treilea an și următorii,
prima integrală se reduce cu câte o zecime. De exemplu, la un contract
pe cinci ani, prima se poate reduce în ultimul an al contractului la
7/10. Dimpotrivă, dacă într-un an se înregistrează o daună ce trebuie
despăgubită, prima pentru anul următor se majorează cu 1/10. În cazul
daunelor repetate an de an, prima de asigurare poate ajunge la nivelul
maxim de 14/10, față de prima de bază. Ca urmare, în anii în care
asiguratul a beneficiat de reduceri de primă, s-a înregistrat bonus, iar
în cei în care a suportat majorări, s-a înregistrat malus.
La asigurarea paușală a terenului arabil, în cazul în care
asiguratul, în perioada contractului (de minimum trei ani), nu a
înregistrat daune pentru care să primească despăgubiri, asigurătorul îi
acordă o primă pentru lipsa de daune de 10 % din prima de bază
pentru primul an liber de daune, de 20 % pentru cel de-al doilea an și
până la 30 % pentru cel de-al treilea an și următorii (liberi de daune).
Dimpotrivă, dacă într-un an în perioada contractului, asiguratul
înregistrează o daună, sistemul de reducere de prime se anulează, iar
prima datorată pentru anul următor se stabilește la nivelul integral.
Despăgubirea se stabilește în funcție de starea culturilor agricole și
a rodului pomilor și viilor la momentul producerii riscului asigurat,
precum și în funcție de valoarea estimată a pagubei; ea nu poate depăși
valoarea producției probabile, cuantumul pagubei și nici suma asigurată.
Prin cuantumul pagubei se înțelege suma corespunzătoare gradului
de distrugere la o valoare a producției probabile la hectar . Aceasta se
stabilește în cazul pagubelor totale la culturile de pe terenuri care au fost
sau care urmează să fie reînsămânțate sau replantate cu aceleași culturi

174sau cu altele, precum și în cazul pagubelor parțiale la culturi. Valoarea
producției probabile la hectar corespunzătoare gradului de distrugere se
diminuează cu o cotă de 20% care reprezintă cheltuielile medii de
recoltare neefectuate.
Valoarea producției probabile la hectar se stabilește prin
înmulțirea producției medii (realizate la ha în ultimii trei ani cu recolte
normale) cu suma maximă ce se poate obține pe kg.
La acordarea despăgubirilor se ia în considerare gradul de distru –
gere numai pentru pagubele aferente riscurilor asigurate. Constatarea și
evaluarea pagubelor se efectuează de către inspectorul de daună, în
prezența asiguratului sau a reprezentantului acestuia.
Asigurarea intră în vigoare după 5 zile de la plata primei și
întocmirea contractului de asigurare.
Răspunderea asigurătorului începe după intrarea în vigoare a
asigurării, la date diferite și în funcție de momentul în care poate
interveni paguba la bunul asigurat, astfel:
a) la culturile agricole însămânțate , în caz de pagube produse
de ploaie torențială (inclusiv efectele indirecte ale acesteia) și de
alunecare de teren – din momentul însămânțării lor; în caz de pagube
produse de îngheț, grindină, vânturi puternice și incendiu – din
momentul răsăririi lor;
b) la culturile agricole răsădite (plantate) , în cazul pagubelor
produse de toate riscurile cuprinse în asigurare – din momentul
răsădirii lor;
c) pentru rodul pomilor, viilor și hameiului , în cazul pagubelor
produse de toate riscurile cuprinse în asigurare – din momentul
înfloririi; la rodul viilor și la hamei, cu un adaos de primă, pot fi
acoperite de asigurător pagubele produse de toate riscurile asigurate de
la apariția inflorescenței și până la înflorire.
Răspunderea asigurătorului încetează din momentul recoltării.
Asiguratul este obligat să-și întrețină culturile în bune condiții,
să respecte regulile agrotehnice, să ia măsuri de prevenire a distrugerii
sau vătămării culturilor și pentru limitarea pagubelor, prin salvarea
culturilor rămase și îngrijirea lor suplimentară.
Asiguratul trebuie să înștiințeze în scris asigurătorul despre
distrugerea sau vătămarea culturilor, în termen de cel mult 5 zile de la
data producerii riscului asigurat.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 381/2002 privind acordarea
despăgubirilor în caz de calamități naturale în agricultură, Ministerului
Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, i se va aloca anual, prin bugetul
de stat, o sumă destinată despăgubirii producătorilor agricoli și

175subvenționării primelor de asigurare (într-un procent de 20%), ca
urmare a efectelor negative ale fenomenelor naturale și bolilor.
Suma astfel alocată va fi utilizată pentru despăgubirea daunelor
produse în urma catastrofelor numai pentru agricultorii care vor avea
contracte (polițe) de asigurare a riscurilor standard la societățile private
specializate.
Conform normelor aferente Legii nr. 381/2002, despăgubirea
pentru riscuri catastrofale se stabilește având in vedere daunele la
producție, deoarece producția este elementul de referință. Despă-
gubirea propriu-zisă se acordă proporțional cu procentul de daună
stabilit ca raport între producția pierdută ca urmare a manifestării
riscului catastrofal și producția ce ar fi urmat să se realizeze dacă acest
risc nu ar fi produs, precum și cheltuielile tehnologice efectuate până
la momentul producerii evenimentului.
În țările Uniunii Europene, legislația prevede ca în cazul în care
dauna la culturi este mai mare de 30%, nivelul maxim al despăgubirii
nu va depăși 70% din cheltuielile tehnologice efectuate până la data
producerii fenomenului. Astfel, la o pondere de sută la sută din
producție, nivelul maxim al despăgubirii va fi de 70%.
Indiferent de ponderea pe care asigurările agricole o dețin în
portofoliul unei societăți de asigurări, trebuie acordată importanța
cuvenită selecției riscurilor și cotațiilor care ar trebui să reflecte corect
riscurile asumate. Dintre riscurile standard, grindina este riscul care
provoacă cele mai mari pagube, având și cea mai mare frecvență în
comparație cu oricare alt risc. Chiar dacă se subvenționează prima de
asigurare la anumite culturi, tarifele de primă pentru riscurile standard
trebuie să fie dimensionate proporțional cu riscul având cel mai mare
impact din gama riscurilor standard asumate.
Cu privire la selecția unui risc, principiul de bază îl constituie
caracterul său întâmplător. De aceea riscul la care producerea lui se
realizează cu o certitudine de peste 50% este un risc neasigurabil. Un
exemplu elocvent în acest sens îl constituie seceta, care a afectat ani la
rând culturile amplasate în zone predispuse producerii acestui risc.

9.2. Asigurarea animalelor

Asigurătorul primește în asigurare animale care aparțin
persoanelor fizice și juridice, precum și animale luate în îngrijire de
către persoanele fizice și juridice, pe bază de contracte încheiate. Sunt
primite în asigurare numai acele animale care îndeplinesc condițiile de
vârstă, greutate și sănătate impuse de asigurător.

176Nu pot fi asigurate animalele bolnave, subnutrite sau cu
infirmități, precum și cele aflate în carantină. Animalele se asigură
pentru sumele propuse de asigurat și agreate de asigurător. La
animalele care aparțin persoanelor fizice, suma asigurată nu poate
depăși valoarea de pe piața locală a animalelor respective. În caz de
daună, din despăgubiri, asigurătorul deduce franșiza stabilită procen-
tual, în raport cu suma asigurată. De asemenea, la animalele de rasă
comună care aparțin persoanelor juridice, suma asigurată nu poate
depăși valoarea de pe piața locală a animalelor respective. Totodată, la
animalele care aparțin persoanelor juridice și sunt destinate sacrificării
pentru consumul de carne, suma asigurată se stabilește pe baza
greutății medii a animalelor și a prețului de achiziție a cărnii în viu,
practicat de către societățile comerciale de industrializare a cărnii.
La animalele de reproducție, procurate din import și la cele de
rasă, de proveniență indigenă, asigurarea se încheie la valoarea de
achiziție sau la cea de inventar. Animalele dintr-o gospodărie se
primesc în asigurare la aceeași sumă de fiecare animal, din aceeași
grupă de vârsta și de rasă.
Despăgubirea se acordă în cazurile de mortalitate a animalelor,
ca urmare a bolilor cauzate de epizootii, a accidentelor și a
sacrificărilor fortuite. Pagubele produse în urma sacrificării animalelor
se acoperă de către asigurător, dacă această măsură s-a luat datorită
dispozițiilor date de autoritățile publice competente în vederea
prevenirii și combaterii epizootiilor, în urma unor boli incurabile la
animal și în cazul în care animalul a suferit un accident ce necesită
sacrificarea imediată a acestuia.
La asigurarea animalelor, riscurile asigurate sunt:
Riscuri generale : incendiu, trăsnet, explozie, cădere pe clădiri a
unor corpuri (cu excepția celor explozive), cutremur, inundație,
furtună, uragan, grindină, vandalism, terorism, greve și tulburări civile
(confirmate de poliție sau alte organe de cercetare), prăbușirea/
alunecarea de teren, greutatea zăpezii și/sau gheții, avalanșă, urmările
spargerii conductelor, izbirea de către vehicule (altele decât cele
aparținând asiguratului), furt și urmări ale furtului sau tentativei de
furt (prin efracție și/sau acte de tâlhărie), violență sau amenințare
săvârșite asupra proprietarilor, îngrijitorilor sau paznicilor, în
condițiile prevăzute de codul penal.

177Accidente și boli : loviri și răniri, căderea animalelor sau căderea
pe animale a unor corpuri, acțiunea curentului electric, insolație,
asfixie, înec, îngheț, leziuni interne provocate de înghițirea unor
obiecte (exceptând leziunile de reticulit sau pericardită traumatică),
distocie (fătare grea);
− urmările castrării sau altor operații și tratamente efectuate de
către veterinari autorizați;
− atacul animalelor sălbatice sau al altor animale, mușcătura
șerpilor, înțepătura insectelor veninoase;
− intoxicațiile animalelor cu medicamente administrate în scop
profilactic sau curativ de către autoritățile veterinare, dacă diagnosticul a
fost stabilit de medicul veterinar sau de către un laborator autorizat,
precum și intoxicațiile animalelor produse la pășune, dacă diagnosticul a
fost supervizat de către autoritățile competente;
− otrăvirea (intoxicația) subită cu ierburi, cu substanțe toxice ori
medicamentoase, umflarea (meteorizarea acută) din cauza furajelor, pe
baza constatării medicului veterinar;
− bolile obstetreticale și chirurgicale; accidentele produse sau
favorizate de boli;
− sacrificarea de necesitate din dispoziția autorităților sanitar-
veterinare, în urma producerii unui risc asigurat care provoacă
moartea iminentă a animalelor; combaterea anemiei infecțioase pe
baza dispoziției autorităților în drept;
− accidentele sau bolile cauzate animalelor cu intenție sau din
culpa unor terțe persoane identificate (altele decât asiguratul sau
persoane care au încheiat cu asiguratul un act privind administrarea,
îngrijirea supravegherea sau paza animalelor asigurate), dacă intenția
sau culpa rezultă din acte încheiate de autoritățile în drept.
De asemenea, este luat în considerare și accidentul care a provocat
o îmbolnăvire ce a dus la moartea animalului în perioada asigurării. În
cazul sacrificării unui animal ca urmare a bătrâneții asociate cu diferite
boli, se acordă despăgubiri numai dacă principala cauză a sacrificiului
acestuia a fost o anumită boală.
Asiguratul primește despăgubiri:
− în caz de daune totale (pieirea: moartea sau sacrificarea
animalelor fără recuperări), despăgubirile se acordă în limitele
sumelor asigurate;

178− în caz de daune parțiale, se acoperă pierderea netă în urma
sacrificării și/sau cheltuielile efectuate pentru reabilitare veterinară sau
recuperare, pe bază de acte doveditoare.
Nu se acordă despăgubiri în cazurile în care:
− animalele au murit de bătrânețe, au fost tăiate din motive de
ordin gospodăresc din cauza lipsei de productivitate, a scăderii
capacității de muncă ori de reproducție sau din cauza că sunt bătrâne;
− animalele au fost sacrificate din inițiativa asiguratului, fără ca
acestea să fi prezentat semne de boală și fără să fi existat o dispoziție
de sacrificare dată de autorități;
− animalele au murit din lipsă de furaje sau ca urmare a unei
furajări insuficiente cantitativ și calitativ;
− animalele au murit din cauza operațiunilor militare în timp de
război;
− cazurile de mortalitate nu au putut fi examinate, din diferite
motive, de către persoanele în drept.
Despăgubirea de asigurare nu poate depăși suma la care s-a
încheiat asigurarea, nici cuantumul pagubei și nici valoarea animalului
în momentul producerii riscului asigurat.
Prin cuantumul pagubei se înțelege valoarea animalului pentru
care se acordă despăgubiri, din care s-a scăzut valoarea recuperărilor.
Valoarea animalului reprezintă:
− valoarea la data producerii riscului asigurat, pe piața locală, a
unui animal sănătos din aceeași specie, rasă, sex, vârstă, stare de
întreținere și productivitate;
− valoarea stabilită în funcție de greutatea brută în viu și de
prețurile de contractare practicate.
La stabilirea cuantumului pagubei, se ține seama de valoarea
recuperărilor provenite din valorificarea cărnii, pielii, lânii etc.
Cheltuielile suportate de asigurat pentru prevenirea sau micșorarea
pagubei (plata medicului veterinar, medicamente etc.) nu se iau în
considerare la calcularea despăgubirilor.
De asemenea, asigurătorul nu acordă despăgubiri și în
următoarele cazuri:
− la asigurările încheiate cu persoane juridice, paguba s-a
produs din vina unei persoane cu funcție de conducere;
− la asigurările încheiate cu persoane fizice, paguba s-a produs
din vina asiguratului sau a oricărei persoane fizice majore, care, în
mod obișnuit, locuiește împreună cu asiguratul.

179Se consideră culpă în producerea pagubei următoarele fapte:
− omorârea intenționată și maltratarea animalelor;
− furajarea necorespunzătoare și păscutul cu bună știință pe
locurile interzise de autorități;
− neefectuarea vaccinărilor și tratamentelor necesare prevenirii
sau combaterii bolilor contagioase;
− neanunțarea la timp a veterinarului în caz de boală sau
accident;
− neaplicarea tratamentului impus de veterinar și intervenții la
animalele bolnave sau accidente efectuate de către nespecialiști;
− adăpostirea necorespunzătoare a animalelor;
− neexecutarea la timp a dispoziției de sacrificare.
Primele de asigurare anuale sunt stabilite de asigurător în cote
procentuale aplicate la sumele asigurate în funcție de specie, rasă și
grupa de vârstă.
Răspunderea asigurătorului începe la un interval de cinci zile de
la încheierea contractului de asigurare și plata primelor aferente și
încetează la ora 24 a ultimei zile din perioada pentru care s-a încheiat
asigurarea.
În afara asigurării obișnuite a animalelor, la care ne-am referit
până aici, se practică asigurarea facultativă globală la efectivele mari
de animale deținute de societățile comerciale, societățile agricole și regiile
autonome cu sectoare de creștere a animalelor. Asigurarea globală se
încheie fără termen și include toate animalele din aceeași specie, care au
împlinit vârste de cuprindere în asigurare. Primele de asigurare sunt fixe,
stabilite pe specii de animale și grupe de vârstă și se achită trimestrial, pe
cap de animal, în funcție de numărul animalelor existente la sfârșitul
trimestrului precedent celui în care se face calcularea primelor.
În cazul în care numărul animalelor existente la sfârșitul
trimestrului, prezintă modificări esențiale față de cel prevăzut, se
recurge la regularizarea primelor. În situația în care sumele datorate de
asigurat, cu titlu de primă, nu au fost achitate la scadență și nici în
perioada de grație acordată, contractul de asigurare se reziliază, fără
restituirea primelor. Asigurătorul acordă despăgubiri numai în cazurile
în care asigurații sunt cu primele la zi.
Având în vedere faptul că despăgubirile se acordă în limita sumelor
asigurate, ținând seama de rasa, sexul și vârsta animalului la data
producerii evenimentului asigurat, pentru aceeași specie de animale nu
pot fi valabile în același timp atât asigurarea obișnuită, cât și cea globală.

180Asigurări facultative globale pot încheia crescătorii de animale,
persoane fizice, numai pentru bovine, 2-10 capete, pe o perioadă de o
lună sau un an, cu prime unice care se achită anticipat.
După fiecare caz de pagubă, suma totală asigurată se reduce cu
suma acordată cu titlu de despăgubire. Bovinele rămase și cele intrate
în gospodărie, după producerea evenimentului asigurat, sunt asigurate
în continuare, până la expirarea asigurării și pentru suma totală
asigurată astfel redusă.
Dacă un asigurat are încheiată o asigurare facultativă globală a
bovinelor, acesta poate încheia și asigurări obișnuite pentru bovinele
existente în gospodărie, care depășesc numărul prevăzut pentru asigurarea
globală. De asemenea, suma totală asigurată, redusă cu despăgubirile
acordate, poate fi completată printr-o asigurare obișnuită.

181

10. REASIGURAREA

10.1. Esența economică a reasigurării
Motivul pentru care au apărut reasigurările îl constituie protecția
oferită asigurătorului în situația apariției întâmplătoare a unei pierderi
foarte mari sau a mai multor pierderi rezultate dintr-un eveniment a
căror valoare este foarte mare în raport cu veniturile obținute din
primele de asigurare percepute, sau din fondurile de rezervă. De aceea,
în urma apariției unor asemenea daune, pentru prevenirea plății unor
despăgubiri foarte mari, care pot duce chiar la faliment, companiile de
asigurări directe cedează altor companii de asigurări o parte din risc
sau, uneori, întregul risc. Această activitate este cunoscută sub
denumirea de reasigurare .
Se poate afirma că rolul reasigurării este de a proteja asigurătorii
direcți împotriva insolvabilității sau reducerii capacității lor financiare.
Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părți: componenta
cedentă (reasigurat, asigurător direct) și reasigurător, prin care prima
consimte să cedeze, iar cea de-a doua acceptă să preia o anumită parte a
riscului (uneori întregul risc). Acest acord se realizează în schimbul plății
de către compania cedentă, reasigurătorului, a primei de reasigurare, ce
reprezintă o cotă din prima inițială de asigurare.
În practica internațională, de cele mai multe ori, companiile de
asigurări efectuează și operațiuni de reasigurare. În cazul producerii
daunelor, asiguratul solicită și primește despăgubiri de la asigurătorul
său, iar acesta, la rândul său, preia, conform acordului de reasigurare,
sumele respective de la reasigurătorul său.
În principiu, rolul reasigurătorului este de a oferi protecție
asigurătorului direct. Reasigurarea dă posibilitatea ca pierderea suferită de
compania de asigurări cedentă să fie dispersată și suportată, astfel, de mai
multe societăți. În acest mod, asigurătorul direct are capacitatea de a
acoperi riscurile pe care singur nu le poate suporta. Practic, reasigurarea
este asigurarea asigurării, care constă în încheierea unui contract separat
de asigurare între reasigurător și reasigurat.
Prin retrocedare sau retrocesiune, reasigurătorul, la rândul său,
poate reasigura o parte din reasigurările acceptate de el ( retrocedentul
fiind compania cedentă, iar reasigurătorul fiind retrocesionarul ).

182Prin satisfacerea cerințelor asigurătorului, reasigurarea îndeplinește
o serie de funcții, și anume:
1. Face posibilă creșterea capacității asigurătorului de a accepta
mai multe riscuri decât în mod obișnuit.
2. Prin dispersarea pierderilor mari pe o perioadă mai îndelungată
(de obicei, câțiva ani), asigurătorul poate să obțină un anumit grad de
stabilitate a ratei pierderilor.
3. Face să crească flexibilitatea asigurătorului privind dimen-
siunile și tipurile de riscuri, precum și volumul activității pe care
acesta poate să-l subscrie.
4. Oferă posibilitatea companiilor cedente să obțină servicii de
la companiile de reasigurări și de la brokerii de reasigurări care au o
experiență la nivel mondial în domeniul asigurărilor și reasigurărilor.
Printre altele, serviciile obținute pot include: consultanță în adminis-
trarea afacerilor, în stabilirea daunelor, în modalitățile de plată și în
domeniul pregătirii personalului.
Având în vedere importanța economică a reasigurărilor, sintetic,
acestea se reflectă prin:
− creșterea capacității de asigurare;
− omogenizarea riscurilor;
− stabilizare financiară.
Creșterea capacității de primire în asigurare constituie
principalul motiv pentru care se recurge la reasigurare. Întrucât există
riscuri care datorită dimensiunii sau naturii lor, nu pot fi acoperite în
întregime de o singură companie de asigurări, aceste riscuri sunt asigurate
prin repartizarea riscurilor între companiile de asigurări. Astfel, fiecare
companie asigură atât cât își poate permite, iar restul este asigurat de către
celelalte companii. Acest procedeu este denumit coasigurare.
Sunt situații în care companiile de asigurări acoperă inițial întregul
risc, după care cedează o parte din suma acceptată altor companii de
asigurări și reasigurări, păstrând pe cont propriu numai atât cât își pot
permite să asigure. Dacă suma asigurată pentru unul sau mai multe riscuri
depășește limita reținerii pe care și-o poate permite o companie de
asigurări, este necesar ca acea companie să recurgă la reasigurare.
Omogenizarea riscurilor reprezintă un alt motiv de utilizare a
reasigurării. Oscilațiile mari ale rezultatelor obținute de o companie de
asigurări pot afecta imaginea acesteia în lumea afacerilor și pot genera
îngrijorare în rândurile acționarilor. Rezultatele fluctuează datorită
acumulării într-o anumită perioadă de timp a unor pagube mari sau ca

183urmare a producerii neașteptate a unor pagube de dimensiuni catastrofale.
Reasigurarea atenuează această fluctuație prin nivelarea rezultatelor
obținute de compania de asigurări pe o anumită perioadă de timp.
Stabilizarea financiară este dată de gradul de solvabilitate
reprezentat de raportul dintre capital plus rezerve și încasările din prime.
Unei companii de asigurări nu-i este permis să funcționeze sub un anumit
procent minim de solvabilitate. Dacă cedează o parte din prime către
reasigurător, compania are posibilitatea să-i crească rata solvabilității.

10.2. Caracteristici de bază ale reasigurărilor facultative și
contractuale

10.2.1. Reasigurarea facultativă
Reprezintă de fapt prima metodă de reasigurare aplicată.
Actualmente se folosește pentru anumite categorii de riscuri individuale,
ca: incendiu, accidente și unele riscuri maritime. Ea constituie baza pe
care s-a alcătuit și s-a dezvoltat reasigurarea contractuală.
Conform dicționarelor, reasigurarea facultativă este opțională,
ceea ce implică posibilitatea unei alegeri libere de a acționa. Astfel,
compania cedentă și viitorul reasigurător sunt liberi să cedeze și,
respectiv, să accepte sau să respingă oferta. Se creează astfel
posibilitatea de a decide absolut liber încheierea tranzacției.
Reasigurarea facultativă aplică principiul dublei selecții , și anume,
pe de o parte, selecția pentru compania cedentă, care decide dacă
reasigură sau nu un anumit risc, iar pe de altă parte, selecția pentru
reasigurător, care își rezervă dreptul de a accepta sau de a refuza ce i se
propune.
În general, reasigurarea facultativă se folosește în următoarele
circumstanțe:
− atunci când riscul cedat în reasigurare este în afara riscurilor
incluse într-un contract, deoarece riscul asigurat nu se află în limitele
geografice sau nu este inclus în clasa de riscuri (risc exclus sau risc
special);
− riscul este de o asemenea manieră, încât compania cedentă nu vrea
să-l cedeze prin contract datorită efectului său potențial destabilizator;
− pentru a reduce expunerea în domenii în care, datorită acumulării
riscurilor, compania cedentă este deja prea mult implicată;
− atunci când reasigurătorul își poate exercita dreptul de
subscriere la mai multe riscuri individuale, beneficiind de dreptul de a
accepta sau respinge orice risc oferit.

184Reasigurarea facultativă prezintă unele dezavantaje care au dus
la înlocuirea treptată a acesteia cu reasigurarea contractuală. Printre
cele mai semnificative, menționăm:
− cheltuieli administrative mari, care necesită un număr mare
de personal și implică, deci, costuri relativ ridicate de încheiere și
derulare a tranzacției pentru ambii parteneri; de asemenea, costurile
tranzacției sunt ridicate și datorită informațiilor detaliate ce trebuie
puse la dispoziția reasigurătorului de către compania cedentă; acestea
sunt studiate și analizate de reasigurător pentru fiecare risc, atât la
începutul reasigurării, cât și la fiecare reînnoire;
− comisionul de reasigurare are un nivel procentual mai mic
decât în cazul reasigurării contractuale, datorită cheltuielilor
suplimentare pe care aceasta este nevoită să le suporte;
− apar întârzieri în plasarea reasigurării facultative, întrucât
fiecare caz trebuie analizat și negociat separat cu viitorul reasigurător;
de cele mai multe ori, compania cedentă contractează mai mulți
reasigurători, fiecare putând prelua o parte din întregul risc;
− în unele situații, compania cedentă, având calitatea de
asigurător direct, nu poate accepta imediat (sau poate refuza)
solicitarea asiguratului pentru un anumit risc sau un grup de riscuri ce
depășesc propria capacitate de absorbție.
Reasigurătorul plătește un comision companiei cedente pentru
compensarea cheltuielilor suportate de aceasta la încheierea asigurării
și contribuie la cheltuielile de management ale asigurătorului.
Mărimea comisionului, care variază în funcție de țara de origine și de
tipul de asigurare, este scăzută de către asigurător din prima datorată
reasigurătorului. În general, cota de reținere a companiei cedente
diferă în funcție de capacitatea sa, de natura și dimensiunile riscului,
precum și de valoarea totală asigurată.
Răspunderea pentru stabilirea daunelor în asigurarea inițială
revine asigurătorului direct. El va înștiința reasigurătorul cu privire la
toate pierderile ce se suportă indiferent de dimensiunea lor.

10.2.2. Reasigurarea contractuală
Această metodă, frecvent utilizată în asigurările internaționale, este
mult mai comodă, deoarece cheltuielile de administrare și cantitatea de
muncă sunt mult mai mici și se pretează la toate categoriile de afaceri.
Conform acestei metode, reasigurătorul nu mai examinează separat
fiecare risc individual și nu are dreptul să refuze sau să evalueze un singur

185risc, chiar dacă el nu este inclus în contract. Astfel, el este obligat să
accepte, atât riscurile „bune”, cât și pe cele „rele”. Odată ce contractul a
fost încheiat, asigurătorul direct (sau reasigurătorul, în cazul unui contract
de retrocesiune) poate obține automat reasigurarea pentru riscurile
acceptate, conform termenelor acordului.
În principiu, compania cedentă este obligată să acorde prioritate
contractului reasigurătorului și numai dacă protecția cerută depășește
limitele contractului poate căuta plasarea surplusului în altă parte,
contractul rămânând în vigoare. Pe de altă parte, reasigurătorul este
obligat să accepte preluarea riscurilor în reasigurare, conform acordului.
Inițial, metoda contractuală impunea ca reasigurătorii să fie
informați detaliat de către compania cedentă asupra unor aspecte, ca:
părțile din risc cedate, sumele reasigurate, reținerea proprie, rata primei
etc. Deoarece toate acestea implicau un volum sporit de muncă
administrativă, respectiv costuri suplimentare, s-a renunțat la această
practică. Așadar, reasigurătorii trebuie să se bazeze pe încredere,
principiul „celei mai bune credințe” găsindu-și aici o concretizare
majoră. Contractele de reasigurare se înnoiesc automat și, de aceea,
operarea lor este mai ușoară și mai ieftină, numărul operațiunilor
administrative fiind mai mic.
Metoda contractuală îl avantajează atât pe reasigurător, cât și pe
reasigurat. Astfel, reasigurătorul are siguranța obținerii unui volum
substanțial de afaceri de la compania cedentă, indiferent de forma
aleasă (proporțională sau neproporțională). La rândul său, asigurătorul
direct poate oferi, în reasigurare, riscuri grupate în pachete, în forma
și în termenii contractuali cei mai potriviți interesului său.
Dezavantajul reasigurătorului este că acesta își pierde dreptul de
a-și alege riscurile pentru reasigurare (drept pe care îl are la
reasigurarea facultativă), fiind obligat să accepte global toate riscurile
pe care dorește să le cedeze compania de asigurări directe.

10.3. Tipuri de reasigurări obligatorii proporționale

10.3.1. Prezentare generală
Reasigurarea obligatorie proporțională este un contract încheiat
între un asigurător și un reasigurător, prin care asigurătorul cedează și
reasigurătorul acceptă un procent din toate asigurările prevăzute în
contract. În acest mod, reasigurătorul este obligat să accepte toate
riscurile ce intră sub incidența contratului de reasigurare, iar

186asigurătorul este obligat să cedeze riscurile în conformitate cu clauzele
contractuale. Ca urmare, asigurătorul poate accepta propunerile de
asigurare care se înscriu în limitele contractului.
La reasigurările obligatorii proporționale sunt utilizați o serie de
termeni specifici acestora și care sunt prezentați în continuare.
Comisionul din profit. Reprezintă un procent din profitul obținut
de reasigurător, care se restituie companiei cedente la sfârșitul fiecărui an
al contractului, fiind normal ca aceasta să obțină un profit din afacerile
cedate reasigurătorului. Comisionul din profit se plătește suplimentar față
de comisionul normal primit de compania cedentă (asigurătorul direct).
Profitul net anual fiind diferența dintre venituri și cheltuieli, comisionul
din profit va fi egal cu un anumit procent din această valoare. Dacă
într-un an cheltuielile depășesc veniturile și se înregistrează pierdere,
atunci nu se datorează nici un comision din profit companiei cedente. În
general, pierderile se reportează în anii următori, până ce acestea vor fi
acoperite și se va înregistra un profit. La anumite contracte, pierderea nu
se mai reportează după un anumit număr de ani, de regulă 2, 3, sau 5 ani,
chiar dacă nu a fost acoperită prin profit.
Comisionul din profit de plătit companiei cedente ( 15%) este
egal cu 15 % din 25.000 de exemplu, respectiv 3.750.
În unele situații, în loc să se reporteze daunele timp de câțiva ani
sau până la acoperirea acestora din profit, comisionul din profit se
calculează asupra profitului mediu obținut în ultimii 3 ani. În anumite
contracte poate să lipsească comisionul din profit, dar să se aplice un
comision variabil, în locul comisionului fix. De această dată,
comisionul va fi invers proporțional cu rata daunei.
Rezerva pentru prime. Constituie un procent din primele datorate
reasigurătorului, care este reținut de compania cedentă ca o garanție
pentru îndeplinirea obligațiilor reasigurătorului. Această practică s-a
răspândit, deoarece, în cazul insolvabilității reasigurătorului, compania
cedentă este protejată. Ca urmare, aceasta nu va suferi nici o pierdere în
cazul imposibilității recuperării primelor de către reasigurător.
Rezerva pentru daune . Are ca scop realizarea siguranței
companiei cedente privitor la respectarea obligațiilor de către reasigu-
rători. Depozitele ce constituie rezervele aparțin de fapt reasigurăto-
rului, dar sunt păstrate la compania cedentă. Banii, nefiind păstrați de
reasigurător, acesta nu-i mai poate investi. De aceea, el va primi o
dobândă care să compenseze pierderea rezultată din faptul că nu-și
poate fructifica singur banii.

18710.3.2. Reasigurarea cotă-parte
Reprezintă un acord prin care compania cedentă este obligată să
cedeze și reasigurătorul să accepte o anumită cotă din fiecare risc acceptat
de compania cedentă. Astfel, reasigurătorul participă proporțional la toate
daunele și primește același procent din primele de asigurare, mai puțin
comisionul.
De exemplu, o companie cedentă încheie un acord cotă-parte pentru
un procent de 70%, care acoperă riscul de incendiu aferent tuturor
asigurărilor încheiate de cedentă. Reținerea companiei va fi de 30% din
fiecare risc, iar cota cedată reasigurătorului este de 70%. Astfel,
reasigurătorul va acoperi 70% din toate riscurile, va primi 70% din prime
(mai puțin comisionul) și va plăti 70% din toate daunele care intră sub
incidența acordului.
Se obișnuiește, însă, ca în acordul cotă-parte să se precizeze o
limită valorică pentru fiecare risc. Peste această limită, reasigurătorul
nu va accepta să plătească. În exemplul nostru, această limită poate fi
exprimată astfel: „se acceptă 70% din fiecare risc asigurat, dar fără a
se depăși 700.000 u.m. pentru fiecare risc în parte”. Procentul de 30%
va fi reținut de compania cedentă în contul său și nu va fi reasigurat.
Reasigurarea cotă-parte se potrivește cel mai bine companiilor
cedente nou înființate sau companiilor care se lansează într-o nouă clasă
de afaceri, sau într-o nouă zonă geografică. Totodată, aceasta prezintă
unele avantaje atât pentru compania cedentă, cât și pentru reasigurător.
a. Pentru compania cedentă, principalele avantaje sunt:
– simplitatea operațiunilor; odată ce acordul a fost încheiat,
eforturile de administrare sunt reduse;
– acest acord este de regulă mai profitabil decât alte acorduri,
deoarece se pot obține comisioane mai mari și clauze mai avantajoase.
b. Pentru reasigurător avantajele sunt:
– deoarece este înlăturată selecția riscurilor în defavoarea
reasigurătorului, acesta poate participa la afacerile subscrise de
asigurător într-o măsură mai mare decât prin alte tipuri de reasigurări;
– se obține un profit mai mare de la compania cedentă decât în
oricare alt tip de contract de reasigurare.
Principalele dezavantaje ale unui acord cotă-parte sunt:
– compania cedentă nu poate să-și modifice reținerea pentru
anumite riscuri și astfel plătește prime și pentru riscurile mici pe care
ar fi putut să le păstreze în contul propriu;

188– mărimea riscurilor reținute de cedentă nu este omogenă atât
timp cât aceasta păstrează un procent fix din toate riscurile subscrise,
iar dimensiunile acestora fiind foarte diferite.

10.3.3. Reasigurarea excedent de sumă asigurată
Este o înțelegere prin care compania cedentă este obligată să
cedeze, iar reasigurătorul este obligat să accepte excedentul de
răspundere peste reținerea companiei cedente.
Reasiguratul stabilește anticipat, sub forma unei sume fixe,
reținerea sa proprie, denumită plin de conservare. Tot ceea ce
depășește această reținere, adică excedentul până la limita maximă a
sumei asigurate, este cedat reasigurătorului.
De exemplu, reținerea companiei cedente pentru un anumit tip
de risc este de 150.000 u.m., respectiv mărimea unui plin. Dacă a fost
încheiat un contract „excedent de sumă” pentru 20 de plinuri, aceasta
înseamnă că cedenta poate ceda prin acord sume care ajung până la de
20 de ori reținerea pentru acel tip de risc, adică la 3.000 u.m.
Dacă, de exemplu, suma asigurată pentru un risc este de
2.000.000 u.m. răspunderea se împarte astfel:
– reținere: 150.000 u.m.;
– excedent de sumă: 1.850.000 u.m.;
Primele de asigurare se repartizează în aceeași proporție cu
sumele asigurate.
Plinul reprezintă maximum pe care compania cedentă îl poate
reține. Dar este posibil să păstreze chiar și o sumă mai mică decât
această limită. Compania cedentă poate să-și stabilească mărimea
reținerii în funcție de natura riscului acceptat. Dacă riscul acceptat este
convenabil, atunci compania cedentă are o reținere mare, decât dacă
riscul subscris este mai mare. Deci, atunci când compania cedentă are
o reținere mare, se cedează o sumă mai mare prin contractul excedent
de sumă, decât atunci când reținerea este mai mică.

10.3.4. Pool-urile de reasigurare
În vederea acoperirii unor riscuri deosebite, mai multe societăți
de asigurări, de comun acord, creează un pool de reasigurare, în care
toți membrii acestuia colectează într-un fond comun toate primele sau
numai o parte din ele. Profiturile, pierderile și cheltuielile sunt
împărțite între membrii pool-ului proporțional cu primele subscrise.

189Pool-ul acționează ca o companie de asigurare sau reasigurare
creată de membrii săi, fără ca aceștia să posede capitalul necesar. Astfel,
în cadrul unui pool sunt centralizate ofertele de reasigurare primite din
partea societăților de asigurări și sunt repartizate pe membrii pool-ului pe
baza cotelor de subscriere, la care aceștia s-au angajat. Dacă membrii
pool-ului nu au acoperit întreaga valoare a contractelor oferite în
reasigurare, diferența se plasează în afara pool-ului.
Printre cauzele care au determinat crearea de pool-uri de
reasigurare, putem menționa următoarele:
a) necesitatea acoperirii unor riscuri speciale, de proporții
deosebit de mari, cu frecvență și intensitate încă necunoscute: de
exemplu, riscurile atomice și nucleare;
b) existența unor riscuri care, prin cumul, ar putea provoca
daune foarte mari, de exemplu, riscul de război.

10.4. Tipuri de reasigurări obligatorii
neproporționale

10.4.1. Caracteristici
Reasigurarea neproporțională prezintă următoarele caracteristici:
– repartizarea răspunderii între asigurător (devenit reasigurat sau
cedent) și reasigurător se face în funcție de volumul probabil al daunei
și nu proporțional cu suma asigurată;
– răspunderea reasiguratului este limitată pentru fiecare daună,
iar în sarcina resigurătorului cade partea de daună care depășește
răspunderea reasiguratului;
– prima cedată resigurătorului nu se calculează pe fiecare poliță
în parte, ci pe ansamblul portofoliului asigurătorului;
– prima cedată în reasigurare se determină cu anticipație;
– asigurătorul nu participă la beneficiile reasigurătorului;
– gestionarea contractelor reclamă cheltuieli reduse;
– operațiunile contabile sunt reduse la minimum, dar fiind mai
laborioase.

10.4.2. Reasigurarea excedent de daună
În acest caz, reasigurătorul acceptă să plătească reasiguratului
toate daunele care depășesc o anumită limită fixată pe fiecare risc în

190parte sau pe eveniment. Astfel, răspunderea reasiguratului este limitată
pentru fiecare daună, la un anumit plafon (nivel), denumit prioritate
franșiză sau prag. Răspunderea reasigurătorului vizează partea de
daună care depășește prioritatea, iar răspunderea reasiguratului este
stabilită la o sumă fixă din dauna probabilă.
De exemplu, un reasigurat consideră că valoarea pagubei pe care o
poate suporta în cazul producerii unui eveniment este de 200.000 u.m. El
dorește să se reasigure pentru toate daunele ce depășesc 200.000 u.m.
produse de un singur eveniment. Dacă reasiguratul înregistrează o daună
de 300.000 u.m., el va trebui să suporte 200.000 u.m., iar reasigurătorul
va plăti 100.000 u.m. Dimpotrivă, dacă dauna este de 175.000 u.m.,
reasiguratul o va acoperi în întregime, iar reasigurătorul nu va mai plăti
nimic. Ca urmare, reasigurătorul plătește toate daunele care depășesc
reținerea reasiguratului. Există, totuși, o limită superioară peste care
reasigurătorul nu va mai plăti. De exemplu, el poate conveni să plătească
maximum 300.000 u.m. excedent peste 200.000 u.m. Dacă dauna este
mai mare de 500.000 u.m., reasiguratul va trebui să suporte daunele peste
aceasta limită, precum și reținerea proprie de 200.000 u.m. În situația în
care reasiguratul nu este dispus să plătească daunele peste 500.000 u.m.,
el va solicita o acoperire excedent de daună pentru acele daune care
depășesc 500.000 u.m.
Atunci când se stabilește o limită superioară deasupra căreia
reasigurătorul nu va mai fi răspunzător, se intră într-o zonă care va fi
cedată unui alt reasigurător, care, la rândul său, va răspunde în limitele
respective. De exemplu, primul reasigurător va răspunde pentru daunele
cuprinse între 200.000 u.m. și 500.000 u.m., iar cel de-al doilea va
răspunde pentru cele cuprinse între 500.000 u.m. și 700.000 u.m.
În funcție de mărimea priorității sau franșizei, reasigurarea
„excedent de daună” este de două feluri:
a) reasigurare cu limită pentru prioritate redusă , în care atât
compania cedentă, cât și reasigurătorul acceptă riscuri și daune obișnuite
ca mărime, ce se manifestă cu o anumită regularitate; compania cedentă
își va fixa prioritatea la un nivel scăzut, astfel că pentru fiecare risc sau
daună oricât de mică vor fi răspunzători și reasigurătorii;
b) reasigurare cu limită pentru prioritate ridicată sau pentru
acoperiri catastrofă ; aceasta oferă protecție companiei cedente pentru
riscul acumulării daunelor produse de o catastrofă (de exemplu, un
cutremur care distruge un oraș). În acest caz, experiența reasigurătorului
este hotărâtoare.

191Dacă avem în vedere faptul că reasigurarea „excedent de daună”
este destinată reducerii răspunderii companiei cedente pentru anumite
riscuri, variantele acesteia sunt:
– „exedent de daună” pe bază de risc;
– „excedent de daună” pe bază de întâmplare.
Prin protecția „ excedent de daună” pe bază de risc ,
reasigurătorul va suporta toate daunele care rezultă dintr-un
eveniment, calculate „risc cu risc” și nu acele daune care rezultă
dintr-un eveniment major, ce provoacă o acumulare de daune.
În cazul „excedentului de daună” pe bază de întâmplare ,
reasigurătorul plătește toate daunele ce rezultă dintr-un singur
eveniment, indiferent de numărul de riscuri. Această formă de
protecție este mai cuprinzătoare decât cea pe bază de risc. Ea include
acumulările de daune datorate unui singur eveniment, ce se extind și
asupra unor bunuri neacoperite prin contract. Această formă de
reasigurare este indicată atunci când un cumul de riscuri, de natura
unei catastrofe, poate să afecteze un număr mare de bunuri.
Reasigurarea „excedent de daună” se utilizează mai ales în
ramurile în care, în urma producerii unui risc asigurat, se pot înregistra
pagube de dimensiuni neobișnuit de mari. De exemplu, răspunderea
civilă a armatorului pentru poluarea apelor mării și a litoralului cu
țiței, sau răspunderea ce revine unei centrale atomo-electrice care a
suferit un accident grav etc.
Daunele care exced prioritatea sau franșiza rămân în sarcina
reasigurătorului. Dacă, însă, are loc o creștere a frecvenței riscurilor
care produc daune de dimensiuni mai mici, reasiguratul se va afla în
fața unor obligații de plată (calculate prin însumarea daunelor de
valori mici, ce se includ în prioritate) care pot depăși capacitatea sa de
plată. De aceea, reasiguratul, pentru a nu-și afecta echilibrul financiar,
trebuie să manifeste o atenție deosebită la dimensionarea priorității. În
schimb, reasigurătorii s-ar putea considera dezavantajați de acest tip
de reasigurare, întrucât, pentru răspunderile mari pe care și le asumă,
reasiguratul le cedează o parte relativ redusă din primele încasate.
Reasigurarea excedent de daună prezintă avantajul pentru reasigurat
că îi permite să limiteze răspunderea pentru daunele produse de același
risc, în funcție de capacitatea sa de plată, iar pentru reasigurători, că
necesită un volum relativ redus de cheltuieli de administrare.

19210.4.3. Reasigurarea oprire de daună
În acest caz, reasiguratul se angajează să acopere o parte din
daunele produse în cursul anului, cu un anumit procent din volumul
primelor încasate, iar reasigurătorii să suporte tot ceea ce depășește
acest nivel. Participarea reasigurătorilor la acoperirea daunei depinde
de raportul dintre daune și primele de asigurare. Acest raport care se
numește rata daunei înregistrate , este, de regulă subunitar, deoarece
societatea de reasigurare suportă pe lângă despăgubirile de asigurare și
cheltuielile de administrație.
Dauna care rămâne în sarcina reasiguratului se stabilește sub forma
unui procent din dauna produsă, raportată la primele încasate. De
exemplu, reasiguratul se angajează să acopere daunele produse în cursul
unui an, în limita a 70% din primele încasate, urmând ca reasigurătorul să
suporte daunele care depășesc prioritatea. Dacă daunele înregistrate în
anul respectiv reprezintă 125 % din totalul primelor încasate, diferența de
55% va fi acoperită de către reasigurător.
La încheierea contractului de reasigurare, reasiguratul trebuie să
precizeze mărimea absolută a opririi de daună, nefiind suficientă
numai menționarea mărimii relative a acesteia în raport cu primele
încasate. De exemplu, reasigurătorii vor suporta dauna care depășește
prioritatea (diferența dintre 125% și 70 % din primele încasate), dar nu
mai mult decât o anumită sumă cuvenită, să zicem 150.000 u.m. Ceea
ce depășește aceasta limită rămâne în sarcina reasiguratului.
La reasigurarea „oprire de daună”, buna credință a reasiguratului
deține un rol important în ceea ce privește informarea corectă a
reasigurătorilor despre mărimea reală a primelor încasate și a daunelor
înregistrate.
La reasigurările neproporționale, este importantă stabilirea primelor
cuvenite reasigurătorilor. Aceasta, deoarece, posibilitatea producerii de
daune majore este mult mai redusă decât posibilitatea producerii de daune
mărunte, care se încadrează în prioritate și rămân în totalitate în sarcina
reasiguratului.

193

11. PIAȚA ASIGURĂRILOR ȘI SPECIFICUL
MARKETINGULUI ÎN ASIGURĂRI

11.1. Caracteristicile, dimensiunea
și structura pieței asigurărilor
În cadrul economiei de piață, indiferent de țară și de gradul de
dezvoltare economică, atât numărul ofertanților cât și cel al
solicitanților este într-o continuă modificare. Aceasta este valabilă și
pe piața asigurărilor. Astfel, apariția pe piață de noi societăți de
asigurare, asociații mutuale ori a altor tipuri de organizații, are loc
concomitent cu ieșirea (lichidarea, fuziunea altora). Aceste fluctuații
permanente demonstrează că piața asigurărilor nu este o piața închisă,
ci una în continuă mișcare și transformare.
Schematic, piața asigurărilor se prezintă astfel:

194Piața asigurărilor, fiind dată de totalitatea operațiilor de asigurare
efectuate de către societățile de asigurări, are două componente de bază:
Cererea de asigurare, venită din partea persoanelor fizice și
juridice, care doresc să încheie diferite tipuri de asigurări;
Oferta de asigurare.
În calitatate de ofertanți există societăți specializate, de natura
celor de mai jos:
– gestionarii riscului: asigurătorii și reasigurătorii;
– intermediarii: agenții de asigurare și brokerii de asigurare;
– firme care oferă servicii asociate activității de asigurare, cum
ar fi, de exemplu: constatare, evaluare, lichidare de daune, consultanță în
domeniul managementului riscului etc.
În calitate de asiguratori și reasigurători, pe piață sunt:
A. Societățile comerciale de asigurare. Indiferent de forma de
proprietate, acestea își desfășoară activitatea potrivit legii, urmărind
realizarea de profit. Aceste societăți sunt obligate:
a) să se încadreze în prevederile legale referitoare la:
– mărimea capitalului social minim subscris și vărsat;
– mărimea obligațiunilor pe care și le pot asuma;
– rezervele de prime și/sau daune pe care trebuie să le constituie;
– modul de ținere a evidenței activității desfășurate;
– forma bilanțului și a contului de profit și pierdere , care trebuie
întocmite și publicate etc.;
b) să respecte normele emise de către autoritatea însărcinată cu
supravegherea asigurărilor.
B. Reasigurătorii , ca societăți specializate, fie de stat, fie private,
apar în calitate de ofertanți ai tranzacțiilor de reasigurare. Atunci când
efectuează operațiuni de retrocedare, ei apar și în calitate de cumpărători
de reasigurare.
La societățile comerciale de asigurare, operațiunea de
reasigurare se efectuează:
a) fie printr-un departament specializat sau chiar o sucursală
care se ocupă de primiri sau cedări în reasigurare;
b) fie prin metoda subcontractării, prin agențiile de subscriere,
respectiv brokeraj, în cazul companiilor de asigurări mici sau
mijlocii.
Pentru activitățile de cedare de riscuri în reasigurare, companiile
de stat pot apărea ca unici cumpărători de reasigurare din țările lor,
încercând astfel:

195– să controleze fluxurile ieșirilor pe piața internațională de
asigurare;
– să exercite o influență mai mare decât cea a societăților
individuale private.
În ceea ce privește atât reasigurarea cât și retrocesiunea,
companiile de stat de reasigurare urmăresc cu precădere:
– limitarea sumei reasigurărilor cumpărate, cedate în străinătate;
– obligativitatea reasigurării anumitor riscuri la societățile din
țară etc.
De exemplu, în țările Americii Latine, se întâlnesc două situații
de acest gen:
– reasigurările interne sunt monopol de stat 100 %;
– este obligatorie reasigurarea externă numai la o anumită
societate sau pe o piață anume.
C. Societățile captive de asigurare și/sau reasigurare reprezintă
o forma de „autoasigurare oficializată”. Acestea sunt companii (societăți
de asigurare și/sau reasigurare) deținute sau controlate de o societate, cu o
altă activitate decât cea de asigurări. Ele sunt create în principal pentru a
asigura sau reasigura riscurile societății mamă sau ale filialelor acesteia.
Societățile captive au apărut din cel puțin trei motive:
– necesitatea contracarării unor dificultăți ivite în plasarea
riscurilor pe piețele convenționale de asigurări directe;
– interesul manifestat în controlarea costurilor cu asigurările;
– necesitatea unor forme de asigurare cu scheme de plată a
primelor mai flexibile.
Întrucât societățile captive generează economii considerabile, cele
mai multe companii transnaționale și-au creat propriile lor captive, pentru
a beneficia nu doar de concesii fiscale, dar și de reglementări mai suple.
În prezent, se estimează că în lume funcționează circa 4.560 de
astfel de companii.
Răspândirea și dezvoltarea societăților captive are ca scop:
– controlul direct al pragului de asigurare;
– extinderea protecției prin asigurare;
– îmbunătățirea mișcării fondurilor și a eficienței investițiilor;
– posibilitatea creșterii investițiilor;
– evitarea restricțiilor valutare;
– plata unor impozite și taxe mai mici.
Recurgerea la societăți de asigurare captive este întâlnită frecvent în
unele sectoare economice, ca: petrochimia, siderurgia, energetică, industria

196farmaceutică, industria materialelor de construcții, industria alimentară,
industria extractivă, transporturi. Obiectul lor de activitate îl reprezintă
asigurările și reasigurările de bunuri. Ele au configurații și dimensiuni
diferite. Unele sunt organizate sub forma societăților mutuale și altele sub
forma societăților pe acțiuni. Cele mai multe dintre ele au toate
caracteristicile unei companii clasice de asigurări, dar sunt administrate
separat de societatea-mamă.
Captiva îndeplinește toate funcțiile unei societăți de asigurări:
subscriere, documentație, funcții juridice, vânzare polițe, investiții,
gestionare daune. Totuși, unele funcții sunt transferate unor experți
sau consilieri externi.
Dacă avem în vedere sfera de cuprindere a activității desfășurate, pe
piață se întâlnesc două categorii de captive:
a) Societățile captive private, care asigură numai riscurile
proprietarilor lor. La rândul lor, acestea pot fi:
– exclusive, atunci când asigură numai riscurile singurei
societăți de care aparțin;
– de interes comun , atunci când asigură și reasigură mai multe
societăți; au fost create de către asociații comerciale sau profesionale
pentru a satisface necesitățile membrilor lor, legate de asigurări.
b) Societățile captive mixte, care, pe lângă asigurarea riscurilor
proprietarulului, efectuează asigurări și pentru terțe părți.
Dacă se are în vedere locul de implantare al captivelor în raport cu
naționalitatea și sediul de care aparțin, există două categorii de societăți
captive:
a. Societățile onshore, care sunt societăți de drept, în țara
gazdă. Ele își desfășoară activitatea în aceeași țară cu cea a societății
mamă și sunt supuse regimului fiscal local. Reprezintă aproximativ
15% din totalul societăților captive, fiind situate în S.UA., Germania,
Australia, Belgia, Canada, Danemarca, Finlanda, Hong-Cong,
Norvegia, Marea Britanie și Suedia.
b. Societățile offshore, care își desfășoară activitatea în alte țări,
dar în conformitate cu legislația din țara gazdă. Ele reprezintă
majoritatea covârșitoare a societăților captive, aproximativ 85% din
total, fiind situate în țările ce oferă facilități fiscale: impozite reduse
sau chiar scutiri și alte avantaje.
Cele mai multe societăți captive offshore își au sediul în:
Insulele Bermude (1336), Insulele Cayman (500), Guernsay (300),
Bahamas, Seyshelles, care dețin împreună circa 75% din totalul
societăților captive din toată lumea.

197Celelalte sunt situate în Caraibe, Gibraltar, Insula Man, Chat Islands,
Insulele Virgine Britanice, Nauru, Singapore, Vanuatu, Barbados.
La luarea deciziei de a înființa o societate offshore, se ține seama
de oferirea unor condiții favorabile, ca:
– stabilitate politică;
– control minim al schimburilor;
– regim fiscal favorabil;
– condiții optime pentru investiții;
– absența unor reglementări rigide în materie de asigurări;
– comunicații internaționale adecvate;
– infrastructură bancară modernă;
– asigurarea confidențialității operațiunilor.
Pe piața internațională a asigurărilor, poziția acestor societăți
este deosebit de importantă, întrucât prin activitatea lor pot influența
decisiv tendințe sau chiar le pot genera.
D. Asociațiile mutuale. Acestea sunt societăți de tip cooperatist,
care, spre deosebire de societățile de capital, nu sunt constituite în primul
rând pentru a obține profit. De fapt, asociațiile mutuale reprezintă o formă
de asociere a mai multor persoane care contribuie la crearea unui fond de
asigurare, din care vor fi despăgubiți cei ce vor suporta pagube. Ele,
neavând capital, aparțin contractanților asigurărilor, care obțin avantajul
de a primi acoperire prin asigurare, plătind sume minime.
Asociațiile mutuale, efectuând operațiuni de asigurare pentru
membrii lor, urmăresc îndeosebi întrajutorarea acestora și mai puțin
obținerea de profit. Orice nou contractant, devenind și coproprietar al
asociației, are o dublă calitate: de asigurat și de asigurător. În calitate de
asigurat, fiecare membru al grupului participă la formarea fondului
comun de asigurare, cu contribuția ce i-a fost stabilită. Din fondul astfel
constituit, se acoperă daunele suferite la asigurările de bunuri și de
răspundere civilă și se achită sumele asigurate la asigurările de persoane.
La sfârșitul anului, se regularizează contribuțiile, în funcție de mărimea
reală a daunelor, respectiv a sumelor asigurate, achitate ori rămase de
plată, majorându-se sau diminuându-se după caz. Dacă în activitatea
asociațiilor statistica daunelor anterioare se dovedește a fi bună,
contribuabilii nu vor primi nici un fel de venituri suplimentare, ci vor
putea beneficia de rate de primă mai reduse. La începutul activității
asociațiilor mutuale, dacă fondurile create nu erau suficiente, asociațiilor
li se solicitau contribuții suplimentare. Actualmente, nu mai există o
regulă foarte strictă, fiecare asociație decizând singură care este strategia

198adecvată (participare la profit, aplicarea unor prime reduse, acordarea de
bonusuri etc.). În prezent, datorită nevoii de capital, se constată
fenomenul de transformare a asociațiilor mutuale în societăți comerciale.
În unele țări, în cazul în care anumite organizații mutuale (de
exemplu, din domeniul agriculturii) nu își pot acoperi integral
cheltuielile legate de asigurare pe seama propriilor lor contribuții, în
completarea acestora primesc subvenții de la stat.
Un elocvent exemplu de organizații de asigurare de tip mutual ne
oferă SUA. Astfel, primele asociații mutuale funcționau pe baza
contribuțiilor. Acestea colectau o primă de depozit mică, pentru
acoperirea cheltuielilor și solicitau membrilor lor o contribuție suplimen-
tară atunci când se produceau daunele. Unele asociații mutuale au
renunțat ulterior la colectarea contribuțiilor și a primelor viitoare, emițând
polițe pe viață. Astfel, membrii acestora contribuiau de la început cu un
depozit de prime mai mare, ca veniturile obținute din investirea acestor
depozite să acopere primele pentru următorii ani.
D. Pool-urile de subscriere sau de reasigurare . „Pool-ul de
reasigurare este o formă de cooperare între mai multe instituții și
societăți de asigurare, în vederea acoperirii unor riscuri sau grupuri de
riscuri din unele ramuri de asigurare”2. Pool-ul de reasigurare este
administrat de un oficiu creat de membrii acestuia. Membrii pool-ului
cedează oficiului riscurile ce intră sub incidența sa. Oficiul
centralizează afacerile, iar apoi repartizează participările pe fiecare
membru, în baza cotei de subscriere fixată de acesta. Dacă limita
maximă de acoperire a pool-lui este depășită, se recurge la plasarea
surplusului unor reasiguratori din afara pool-ului. La baza activității
pool-urilor de reasigurare se află principiul subscrierii independente
și răspunderii comune. Apariția pool-urilor de reasigurare trebuie
privită în strânsă legătură cu:
– necesitatea acoperirii unor riscuri speciale, de proporții deosebite,
apărute în epoca contemporană, a căror frecvență și intensitate sunt
necunoscute, fiindcă lipsesc datele statistice (de exemplu, riscul de război );
– evitarea cedării unui volum important de prime de asigurare
din țara sau zona în care acționează pool-ul de reasigurare, datorită
saturării pieței respective de reasigurare.

2 Bistriceanu, Gh. D. (coord.), Dicționar de asigurări, Editura
Științifică, București, 1991, p. 311.

199Pe piețele de asigurare și reasigurare mai puțin dezvoltate, pool-
urile de reasigurare permit o mai bună utilizare a resurselor financiare
ale asigurătorilor respectivi, putând atenua consecințele nefavorabile
ale instabilității financiare.

11.2. Intermedierea în asigurări și reasigurări
Intermediarii. În unele situații, asigurarea, respectiv reasigurarea,
nu se încheie în mod direct între părțile contractante, ci prin intermediari.
În asigurări, intermediarii sunt reprezentați de agenții de asigurare și de
către brokeri.
În calitate de distribuitori, agenții de asigurare sunt utilizați de
către societățile de asigurare pentru vânzarea polițelor lor, în special
către persoane fizice, pentru asigurări de viață, autovehicule și bunuri.
Dar pot fi implicați și în activități legate de constatarea, evaluarea și
lichidarea daunelor.
În dicționarul elaborat de Departament of Trade and Insurance
din Marea Britanie, brokerul este definit ca fiind persoana sau firma care
plasează riscuri la un asigurător și acționează frecvent ca agent al
asiguratului și nu al asigurătorului, deși primește comision de la acesta
din urmă. Datorită cunoștințelor lor și accesului la piețele mondiale ale
asigurărilor și reasigurărilor, brokerii au un rol important în activitatea de
subscriere în asigurare pentru riscuri mari și specializate.
Pentru serviciile prestate, brokerii primesc un comision, denumit
taxă de brokeraj . De exemplu, în cazul reasigurării, aceasta se calcu-
lează prin aplicarea unei cote procentuale asupra primei de reasigurare
plătite de client (companie cedentă sau reasigurător în cazul retrocedării),
care variază în funcție de tipul de contract, de durată și de piață, între
1,5% și 15 %. Cota este mai mică la contractele proporționale și mai mare
la cele neproporționale (în special la „excedent de daună”). În cazul
asigurării, cota aplicată diferă în funcție de tipul de asigurare.
În prezent, în lume, brokerii funcționează fie ca filiale ale unor
mari firme de intermediere (și care predomină piața), fie ca organizații
independente. Deoarece, în cea mai mare parte, brokerii își desfășoară
activitatea la scară internațională, ei dispun de sucursale, birouri sau
reprezentanțe în toate marile centre de asigurări și reasigurări din
lume. În general, firmele mari de asigurări și reasigurări dețin birouri
sau reprezentanțe prin care sunt în contact permanent cu brokerii
corespondenți de pe alte piețe.

200Brokerii cunosc foarte bine situația tuturor piețelor de asigurări
și reasigurări, au legături permanente cu toate centrele mari și dețin, în
orice moment, informații referitoare la cererea și oferta de asigurări și
reasigurări pentru fiecare tip de risc și pentru fiecare clasă de
asigurări. De asemenea, ei cunosc în permanență fiecare clasă de
asigurări, precum și datele privind evidența și evoluția indicatorilor de
piață. De exemplu, un broker poate afla în orice moment nivelul
primelor practicate pentru riscul de incendiu pe toate piețele din lume.
Activitatea brokerilor de reasigurări diferă de cea a brokerilor de
asigurări directe. Brokerii de reasigurare nu se ocupă de intermedierea
sau încheierea de afaceri directe, ci de obținerea celor mai bune
contracte de reasigurare, prin stabilirea de contacte între părțile
contractante.
Având cunoștințe multiple privind piețele, termenii și condițiile
standard (diferite de la o țară la alta), brokerul poate să garanteze o
protecție completă clientului și o primă corespunzătoare pentru
asigurător.
Brokerul poate să informeze compania cedentă în legătură cu:
noile forme de protecție, modificările intervenite pe piață, informațiile
privind managementul riscului și sistemele de control.
Brokerii pot să-i avertizeze pe clienți în situațiile în care sunt
tentați să încheie contracte ce se pot dovedi dezastruoase, pot să
aplaneze diferendele apărute în perioada de derulare a contractului și
pot oferi asistență și consultanță.
Brokerul de asigurare și reasigurare are următoarele atribuții:
a) acordă asistență clientului pentru elaborarea unui progam
adecvat de asigurări/reasigurări și pentru îmbunătățirea programului
existent;
b) contactează asigurătorii/reasigurătorii potriviți pentru obținerea
unor contracte corespunzătoare pe termen lung;
c) negociază termenii contractului de (re)asigurare și pregătește
textul acestuia sau verifică dacă textul propus de compania cedentă
răspunde unei protecții optime;
d) participă la plata primei de (re)asigurare și la încasarea contra-
valorii corespunzătoare a despăgubirii în cazul producerii daunelor;
e) participă la reînnoirea contractului de (re)asigurare ;
f) asistă (re)asigurătorul la respectarea clauzelor contractuale.
Sunt situații în care brokerii se ocupă chiar și de unele activități
administrative de detaliu, cum ar fi: elaborarea proiectului de contract,

201întocmirea documentului final, urmărirea derulării contractului și a
respectării obligațiilor părților privind plata primelor datorate și
regularizarea daunelor.
Între brokeri există diferențe semnificative în ceea ce privește
dimensiunea, localizarea geografică și tipurile de afaceri pe care le
intermediază. Există firme naționale și multinaționale, companii mici
și companii mari cu sute de angajați, experți strict specializați în
anumite tipuri sau clase de afaceri (de exemplu: în domeniul
petrolului, în aviație sau în domeniul maritim), precum există și
companii care se ocupă de toate categoriile de (re)asigurări.
Și în cazul brokerilor se manifestă tendința de fuzionare a unor
companii de intermediere, rezultând firme uriașe, care domină piața.
Esențial este faptul că atât agentul, cât și brokerul sunt plătiți de
asigurător și nu de asigurat. Agentul primește comisionul pentru că
vinde asigurările celui pe care îl reprezintă, iar brokerul încasează
brokerajul pentru că obține afaceri pentru (re)asigurător.
Potrivit Legii nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și
supravegherea asigurărilor (modificată și completată prin Legea nr. 403/
2004), activitatea de intermediere în asigurări și reasigurări constă în:
a) inițierea și îndeplinirea unor activități preliminarii încheierii
contractelor de asigurare/reasigurare;
b) oferirea de asistență pentru administrarea sau realizarea unor
contracte, îndeosebi în cazul unor daune.
Nu vor fi considerate activități de intermediere în asigurări și
reasigurări, activitățile de natura celor menționate anterior, care sunt
îndeplinite de către un asigurător/reasigurător sau de către un angajat al
acestuia care acționează sub responsabilitatea asigurătorului/reasigură-
torului.
Potrivit condițiilor legale, intermediarii în asigurări sunt agenții
de asigurare și brokerii de asigurare , iar intermediarii în reasigurări
sunt brokerii de reasigurare.
Asigurătorii nu pot să exercite activități de asigurare prin
intermediari neautorizați și/sau neînregistrați. Excepție de la această
prevedere fac cei care, având o activitate profesională alta decât
intermedierea în asigurări, intermediază contracte de asigurare care
îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
a) contractul de asigurare intermediat necesită doar cunoștințe
referitoare la riscul acoperit prin acesta;

202b) contractele de asigurare intermediate nu fac parte din categoria
asigurărilor de viață și nu acoperă riscuri de răspundere civilă;
c) contractele de asigurare intermediate sunt complementare
altor produse sau servicii prestate de alt furnizor, atunci când acesta
acoperă următoarele riscuri: întreruperea activității, pierderea sau
deteriorarea mărfii acelui furnizor, deteriorarea sau pierderea
bagajelor, alte riscuri legate de călătoria rezervată de acel furnizor,
chiar dacă contractul de asigurare intermediat acoperă riscuri din
categoria asigurărilor de viață sau de răspundere civilă, dacă acesta
este un risc auxiliar al riscului principal legat de acea călătorie;
d) primele anuale nu depășesc echivalentul în lei a 500 de euro
și durata contractului de asigurare intermediat, inclusiv orice
reînnoire, nu depășește 5 ani.
Înainte de încheierea, modificarea sau reînnoirea contractului de
asigurare sau reasigurare, informații referitoare la: denumirea (numele)
intermediarului, sediul (adresa) și registrul în care a fost înscris (precum și
modalitățile prin care se poate verifica înscrierea), orice interes de
participare a unei societăți de asigurări privind drepturile de vot și
capitalul agentului de asigurări reprezintă modalitățile de soluționare a
eventualelor litigii existente între clienți și intermediar.
Primele de asigurare plătite de către clienți prin intermediari în
asigurări se consideră ca fiind transferate asigurătorului la momentul plății.
Despăgubirile sau sumele asigurate plătite de către asigurător prin
intermediari se consideră ca fiind transferate clienților numai în momentul
încasării efective de către aceștia a sumelor/despăgubirilor respective.
Conform reglementărilor în vigoare, o persoană fizică sau
juridică poate desfășura o activitate ca agent de asigurare, dacă deține
o autorizație din partea unui asigurător, denumită contract de agent,
pentru a acționa în numele acestuia.
Agentul de asigurare persoană fizică trebuie să îndeplinească
următoarele condiții:
a) să aibă pregătirea profesională de specialitate și/sau compe-
tențele, cunoștințele și aptitudinile corespunzătoare exercitării acestei
activități, în conformitate cu normele emise de către Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor, în acest sens;
b) să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere
civilă profesională sau o garanție echivalentă de la un asigurător, în
numele căruia el lucrează sau al cărui împuternicit este. Documentul
trebuie să fie valabil pe întregul teritoriu al Comunității Europene și al
statelor care aparțin Spațiului Economic European;

203c) să nu aibă cazier judiciar pentru infracțiuni contra patrimoniului
sau pentru alte infracțiuni prevăzute de legislația financiar-fiscală;
d) să îndeplinească condițiile legale privind angajarea gestionarilor,
constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor
agenților economici, autorităților sau instituțiilor;
e) să se bucure de o bună reputație.
Agentul de asigurare persoană juridică trebuie să îndepli-
nească următoarele condiții:
a) să aibă ca obiect de activitate numai activitatea de agent de
asigurare, fiind autorizat și înregistrat ca atare;
b) să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere
civilă, în conformitate cu cerințele prevăzute în normele emise de
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
c) să nu fi fost declarat anterior în faliment și să nu facă obiectul
unei proceduri de reorganizare judiciară și/sau de faliment la data
solicitării autorizării;
d) să se bucure de o bună reputație, iar denumirea agentului să
cuprindă obligatoriu sintagma „agent de asigurare”;
e) asociații, acționarii semnificativi, precum și persoanele semni-
ficative să nu aibă cazier judiciar pentru infracțiuni contra patrimoniului sau
pentru infracțiuni prevăzute de legislația financiar-fiscală;
f) conducătorul executiv să îndeplinească condițiile privind pregă-
tirea și experiența necesare pentru a deține această funcție conform
normelor emise de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Agenții de asigurare, persoane fizice, au dreptul să se înre-
gistreze la Camera de Muncă în a cărei rază teritorială domiciliază,
pentru a beneficia de dispozițiile legale privind vechimea în muncă,
fondurile de pensii și de asigurări sociale.
Un agent de asigurare persoană fizică sau juridică nu poate
intermedia aceleași clase de asigurări decât pentru un singur asigurător.
Dacă un asigurat a încheiat o asigurare printr-un agent de asigurare,
asigurătorul în numele căruia acționează agentul este răspunzător față de
asigurat pentru toate actele sau omisiunile agentului de asigurare.
Calitatea de agent de asigurare este incompatibilă cu cea de
broker de asigurare și/sau de reasigurare.
O persoană juridică poate desfășura activitate de intermediere în
asigurări și/sau reasigurări în calitate de broker de asigurare și/sau
de reasigurare, dacă are o autorizație de funcționare din partea
Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

204În vederea obținerii autorizației de funcționare, solicitantul va
prezenta Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor documente din care
să rezulte că va respecta următoarele condiții:
a) să fie persoană juridică, în a cărei denumire să fie cuprinsă
obligatoriu sintagma ”broker de asigurare, broker de asigurare/ reasigurare
sau broker de reasigurare”;
b) să aibă un capital social vărsat în formă bănească, a cărui
valoare nu poate fi mai mică de 150 milioane lei; această valoare va fi
actualizată prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor;
c) să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere
civilă valabil pe întregul teritoriu al Comunității Europene și al
statelor ce aparțin Spațiului Economic European;
d) să aibă ca obiect de activitate numai activitatea de broker de
asigurare și/sau de reasigurare;
e) să nu fi fost declarat anterior în faliment și să nu facă obiectul
unei proceduri de reorganizare judiciară și/sau de faliment la data
solicitării autorizării;
f) asociații, acționarii semnificativi, precum și persoanele
semnificative, să nu aibă cazier judiciar pentru infracțiuni contra
patrimoniului sau infracțiuni prevăzute în legislația financiar-fiscală;
g) conducătorul executiv să îndeplinească condițiile cerute
privind pregătirea și experiența în conformitate cu normele elaborate
de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
h) numele solicitantului să nu inducă în eroare publicul.
Un broker de asigurare și/sau de reasigurare nu poate fi acționar
semnificativ sau persoană semnificativă a unui asigurător și/sau
reasigurător.
Un asigurător și/sau reasigurător nu poate fi acționar sau
administrator al unui broker de asigurare și/sau de reasigurare.
Brokerii de asigurare și/sau de reasigurare nu își pot desfășura
activitatea prin agenți de asigurare.
Brokerii de asigurare și/sau de reasigurare au dreptul să colecteze
primele, să plătească despăgubirile, în moneda prevăzută în contractul de
asigurare sau de reasigurare și să emită documentele de asigurare sau de
reasigurare în numele asigurătorului sau reasigurătorului.
Un broker de asigurare care solicită autorizarea, achită la
depunerea cererii de autorizare o taxă de autorizare de 30 milioane lei;
cuantumul taxelor de autorizare se actualizează periodic prin decizie a

205Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în funcție de indicele
prețurilor comunicat de Comisia Națională pentru Statistică. În cazul
respingerii cererii de autorizare taxa de autorizare nu se restituie.
Brokerii de asigurare și/sau de reasigurare achită, din momentul
acordării autorizației de funcționare pe durata valabilității acesteia, o taxă
de funcționare, stabilită anual de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor,
de maximum 0,3% din veniturile din activitatea de brokeraj aferente
perioadei pentru care sunt datorate. Pentru nevirarea la termen a taxei de
funcționare, se calculează majorări de întârziere, conform reglementărilor
în vigoare privind colectarea creanțelor bugetare.
Intermediarii în asigurări și/sau reasigurări autorizați pot să
desfășoare activități de intermediere pe teritoriul României sau pe
teritoriul oricărui stat membru, cu condiția informării prealabile a
Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în legătură cu:
a) structura sa organizatorică;
b) adresa sediului său din statul membru gazdă de la care pot fi
obținute și la care pot fi transmise documente;
c) numele, calificarea și experiența conducătorului executiv, care
are capacitatea să îl reprezinte în relațiile cu terții pe teritoriul statului
membru respectiv, inclusiv dovada că acesta nu are cazier judiciar
pentru infracțiuni contra patrimoniului sau pentru infracțiuni prevăzute
de legislația financiar-fiscală.
La nivel național, brokerajul în asigurări este tutelat de către
Uniunea Națională a Societăților de Intermediere și Consultanță în
Asigurări din România( UNSICAR) . În luna iunie 2001, aceasta a fost
admisă ca membru activ cu drepturi depline al Bureau International des
Producteurs d'Assurances et de Reassurances (BIPAR) , organizație
internațională înregistrată la Paris, dar cu sediul operațional la Bruxelles.
BIPAR a fost înființată în anul 1937, reunind în prezent asociațiile
profesionale ale intermediarilor în asigurări din 33 de țări ale lumii,
incluzând și România. Practic, 80% din asociațiile profesionale ale
intermediarilor în asigurări din lume sunt membre ale BIPAR și se
estimează că membrii acestora gestionează peste 90% din primele de
asigurare plasate în lume prin intermediari. Membrii afiliați ai BIPAR sunt
exponenții intereselor generale a peste 250.000 de consultanți de asigurări,
care operează în întreaga lume și având peste un milion de angajați.
BIPAR oferă asociațiilor naționale ale intermediarilor în asigurări,
membre ale sale, asistența necesară în îndeplinirea obiectivelor acestora
prin:
– crearea mediului propice unui schimb de informații între
asociațiile membre din diverse țări;

206– crearea unor standarde profesionale în ceea ce privește interme-
dierea în asigurări, care să constituie automat, pentru membrii săi, o
garanție suplimentară a calității și seriozității serviciilor de consultanță și
brocheraj în asigurări, cu efecte directe benefice asupra clienților, precum
și asupra activității de asigurări, în general.
Referitor la managementul riscului, principalele servicii puse la
dispoziția clienților de către brokeri sunt:
– identificarea riscurilor;
– analiza și evaluarea riscurilor;
– emiterea de recomandări cu scopul reducerii expunerilor la risc;
– prezentarea unui program de asigurare deja elaborat;
– conceperea unui program de asigurări adecvat;
– negocierea polițelor de asigurare și încheierea contractelor;
– asistarea și întocmirea dosarelor de daună și obținerea despă-
gubirilor;
– gestionarea polițelor și adaptarea contractelor de asigurare la
dinamica afacerii clientului;
– asistență pentru pregătirea profesională a personalului din
firma clientului responsabil cu asigurările sau, eventual, în scopul
înființării unui departament de management al riscului;
– furnizarea, la cerere, de informații privind piața de asigurări și
evoluția ei.

11.3. Firmele care oferă servicii specializate, asociate activității de
asigurare
Datorită diversității și complexității activităților legate de încheierea
și, mai ales, de derularea contractelor de asigurare, a apărut necesitatea
efectuării unor servicii asociate activității de asigurare. Astfel, există
firme de prestări de servicii în asigurări, care se ocupă cu: inspecțiile de
risc, managementul riscului, constatarea, evaluarea și lichidarea daunelor.
Pentru prestarea unor astfel de servicii, se utilizează tehnici
specifice din diferite domenii, apelând la juriști, ingineri, specialiști în
calcule actuariale, management financiar și investiții. De regulă, cei
care se ocupă de evaluări sunt ingineri experți, specializați în tipurile
de bunuri supuse evaluării. Clienții lor sunt asigurătorii, care plătesc
anumite tarife stabilite în funcție de complexitatea daunelor ce trebuie
evaluate, experiența evaluatorului, timpul petrecut pentru evaluare și
în funcție de dimensiunea pagubei.

207Printre indicatorii care caracterizează piața asigurărilor se află:
numărul contractelor încheiate într-o anumită ramură sau subramură a
asigurărilor, volumul primelor de asigurare încasate, cuantumul obliga-
țiilor asumate de asigurători, volumul indemnizațiilor achitate etc.
Indicatorul prime de asigurare încasate oferă o imagine conclu-
dentă despre capacitatea de absorbție a pieței asigurărilor.

11.4. Piața asigurărilor din România

În urma aplicării H.G. nr. 1279/1990, s-a înlăturat monopolul de
stat în domeniul asigurărilor și reasigurărilor prin desființarea ADAS-ului
și transformarea acestuia în societăți comerciale. Activele și pasivele sale
au fost preluate de către trei societăți comerciale pe acțiuni: „S.C.
Asigurarea Românească S.A. (ASIROM)”, „Astra S.A.-Societate de
asigurare-reasigurare” și „CAROM S.A.”, care au început să funcționeze
la 1 ianuarie 1991.
Pe ansamblu, obiectul de activitate al acestora cuprindea:
− asigurări de bunuri și răspundere civilă;
− asigurări de persoane;
− operațiuni de reasigurări, inclusiv cele internaționale;
− constatarea daunelor;
− stabilirea și plata despăgubirilor în cazurile de daune produse
în România, când răspunderea revine unor asigurați la societățile de
asigurări din străinătate;
− stabilirea și plata despăgubirilor în cazurile de pagube
produse în străinătate automobiliștilor români asigurați în România;
− prestări de servicii din domeniul asigurărilor pentru societăți
de asigurări din țară și din străinătate.
Dacă avem în vedere oferta de asigurare actuală, piața
românească prezintă în principal, următoarele caracteristici:
− capacitate financiară insuficientă, fapt care o situează sub
standardele de securitate financiară impuse de țările cu experiență
notorie în domeniu;
− un număr mic de societăți de asigurare, respectiv reasigurare,
concentrează cea mai mare parte a activității;
− se manifestă o tendință accentuată de diversificare a paletei
produselor de asigurare, adaptate nevoilor clienților;
− pătrunderea societăților de asigurare cu capital străin, precum
și a brokerilor internaționali, care oferă în special asigurătorilor noi
tipuri de polițe pentru clienții lor.

208Dintre societățile de asigurare cunoscute în lume, care au pătruns pe
piața României și au înființat societăți cu capital străin, menționăm cu
deosebire următoarele: GENERALA, AIG, INTERAMERICAN și ING.
Analizând cererea de asigurare, pe piața românească se
constată câteva aspecte mai importante, și anume :
− cererea efectivă este redusă datorită lipsei de bani și de
cunoaștere a tuturor avantajelor oferite de asigurări; totodată, se manifestă
o insuficientă înțelegere din partea agenților economici și a populației
privind necesitatea asigurării. Cererea este dispersată și neuniformă sub
aspectul categoriilor de asigurări solicitate, al distribuției geografice, al
nivelului de dezvoltare a regiunii sau zonei respective și al nivelului
veniturilor. Deoarece este în mod decisiv influențată de progresul eco-
nomic, cererea este concentrată în zonele cu potențial economic ridicat și
la grupele de populație cu venituri peste medie;
− cererea potențială este mare, datorită numărului mare de
proprietăți existente, a populației numeroase, precum și datorită nevoilor
reale de asigurare la nivelul economiei și al populației.

11.5. Piața internațională a asigurărilor
și reasigurărilor

11.5.1. Piața internațională a asigurărilor
Pe piața asigurărilor din Europa, asigurările de persoane („viață” +
„accidente” și „sănătate”) se află în topul cererii, cu peste 60% din totalul
primelor de asigurare, urmează asigurările de bunuri, cu aproape 28 %
din total; asigurările de răspundere civilă, cu numai 3,3 %, ocupă un loc
extrem de modest în cererea asiguraților.
De regulă, asigurările de viață sau „viață” + „accidente” și
„sănătate” înregistrează cele mai ridicate ponderi în totalul primelor
(50-70%) în țările care realizează un produs intern brut pe locuitor
ridicat: Franța, Marea Britanie, Suedia, Olanda, Danemarca, Finlanda,
Luxemburg etc. În unele țări dezvoltate, ca Germania, Italia, Elveția și
Belgia, primele de asigurare au ponderi ceva mai reduse la „viață”, dar
peste media continentului la „vehicule cu motor” și la „bunuri” .
Privind persoanele fizice, structura cererii pe piața asigurărilor
depinde în mare măsură de gradul de dezvoltare economică a țării, de
veniturile pe care le realizează și pe care sunt dispuse să le sacrifice
pentru a-și proteja viața, integritatea corporală, familia, bunurile agonisite
sau responsabilitatea pe care o au după lege față de terți. Aceasta mai

209depinde de prioritatea pe care o atribuie fiecare persoană protecției prin
asigurare, în comparație cu nevoile de hrană, locuință, îmbrăcăminte,
îngrijirea sănătății, cultură, distracție etc.
La persoanele juridice, cererea de asigurare este influențată de
următorii factori: capacitatea de plată, frecvență, amploarea și puterea de
distrugere a riscurilor la care sunt expuse, de volumul și structura
activelor posedate și, nu în ultimul rând, de convingerea că protecția prin
asigurare constituie un act indispensabil al oricărei gestiuni eficiente.
Agenții economici contractează asigurări de bunuri, de credite, de pierderi
financiare, de răspundere civilă sau pentru protejarea angajaților,
respectiv a clienților lor, deoarece costul asigurării este mai mic decât
paguba pe care ar putea-o înregistra de pe urma unor calamități naturale,
accidente sau a altor riscuri la care se expun.
Datorită creșterii numărului, dimensiunii și complexității riscurilor
asigurate, precum și incapacității piețelor naționale de a oferi singure o
protecție corespunzătoare a riscurilor, pe plan mondial se constată o
tendință de internaționalizare a activității de asigurare-reasigurare.
Tranzacțiile internaționale din domeniul asigurărilor sunt
puternic marcate de reglementări juridice proprii fiecărei țări.
Dispersia internațională a riscurilor mari prin intermediul
asigurării poate fi realizată prin: asigurare directă, respectiv, participarea
asigurătorilor străini în calitate de coasigurători alături de societățile
naționale, sau prin transferarea unei părți a riscurilor asumate de
asigurători naționali, în reasigurare internațională.
Astfel, asigurătorul, respectiv reasigurătorul străin, poate acționa
printr-o societate locală, poate împuternici un agent în străinătate
(delegat prin contract) să subscrie afaceri în numele său sau să înființeze
propriile sale filiale în străinătate. De asemenea, asigurătorul/reasigurătorul
poate exporta servicii de asigurare, prin subscrierea la sediul său a riscurilor
asigurate care sunt localizate în alte țări.
Piața internațională a asigurărilor și reasigurărilor este dominată
de companii de profil din Marea Britanie, Germania, Elveția, Franța,
SUA, Japonia. În prezent, asistăm la fenomenul de globalizare a
serviciilor financiare în general și a serviciilor de asigurări în special.
Acest fapt a condus la o concentrare puternică a comerțului interna-
țional cu aceste servicii. Astfel, în ultimii ani, dacă avem în vedere
numai Europa, prin fuzionările care au avut loc între grupuri bancare
și de asigurări au rezultat adevărați coloși financiari a căror valoare de
piață crește neîntrerupt.
Preocupările Uniunii Europene de a crea o piață unică a
asigurărilor au menirea să aducă beneficii importante țărilor membre

210în această direcție. De aceea, U.E. s-a angajat într-un proces de
armonizare a legislațiilor naționale ale statelor membre, în așa fel încât
legea să fie aplicabilă tuturor contractelor de asigurare.
Din punct de vedere al asiguraților, armonizarea legislațiilor
poate face să crească posibilitățile de cumpărare a produselor de
asigurare de la societatea care are sediul central în oricare din țările
membre U.E. Datorită faptului că această piață unică ar putea crea o
ofertă mai mare de produse pentru asigurați, prețurile produselor de
asigurare ar putea fi mai mici datorită unei concurențe mai mari.
Tratatul de la Roma, semnat în 1957, prevedea „libertatea de
mișcare a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor, precum și
armonizarea legilor statelor membre”. Pornind de la acest tratat,
obiectivele Uniunii Europene în domeniul asigurărilor sunt:
a) libertatea consumatorilor de a alege orice poliță de asigurare
de la orice asigurător autorizat în orice stat membru;
b) libertatea asigurătorilor autorizați în orice stat membru de a-și
comercializa produsele în cadrul U.E. în virtutea dreptului de stabilire
și a libertății de a presta servicii;
c) asigurarea unei concurențe loiale între asigurători privind
prețul, produsele și serviciile, cu desființarea tuturor barierelor în
calea liberei concurențe.
Pentru definirea Pieței Unice, Tratatul de la Roma invoca trei
principii de bază:
1. Dreptul de stabilire , care permite oricărei persoane fizice sau
juridice din cadrul U.E. să facă afaceri într-un stat membru, fără nici o
discriminare. Aceasta implică faptul că orice asigurător din Uniunea
Europeană va fi tratat în orice alt stat membru ca și asigurătorii autohtoni.
Dreptul de stabilire implică:
− posibilitatea începerii unei activități de asigurare într-un alt
stat membru U.E. de către o companie care nu desfășoară o activitate
de acest gen în țara de origine;
− extinderea activității unei companii de asigurare dintr-un stat
membru U.E. în alt stat membru U.E.
2. Dreptul de desfășurare a activității, care permite unei
persoane fizice sau juridice din cadrul U.E. să facă afaceri într-un alt
stat membru U.E., fără a avea domiciliul sau sediul în statul respectiv.
3. Libertatea mișcării capitalului , care permite oricărui
cetățean sau oricărei societăți din U.E. să efectueze transferuri de
capital în spațiul comunitar și să utilizeze instrumentele financiare
oferite de ansamblul piețelor din statele membre.

211Ca orice piață, alcătuită din cerere și ofertă, pe piața asigurărilor
există, evident, clienți și ofertanți. În calitate de clienți pot fi persoane
fizice sau juridice. Astfel, persoanele fizice solicită, îndeosebi, asigurări
pentru autovehicule, locuințe, bunuri personale, asigurări de viață,
accidente, călătorie, răspundere față de terți. Deși asigurările încheiate de
persoane fizice reprezintă o parte importantă a pieței, cea mai mare parte
a asigurărilor sunt încheiate de către persoane juridice, ale căror polițe au,
de regulă, valori mari sau foarte mari.
În cadrul pieței internaționale a asigurărilor și reasigurărilor sunt
importante următoarele elemente: stabilitatea pieței, gradul de
solvabilitate al societăților de asigurări și reasigurări. De asemenea,
este necesară menținerea unui climat de încredere în rândul clienților,
în ideea de protecție prin asigurare, și în asigurătorii de pe piață. Din
punctul de vedere al clientului, siguranța sa financiară reprezintă
criteriul principal de apreciere sau evaluare privind asigurătorii și
reasigurătorii. Aceasta se reflectă, îndeosebi, în capacitatea de a face
față obligațiilor de plată asumate. Activitatea asigurătorilor este
apreciată cu profesionalism de către agențiile de rating. Dintre
acestea, cele mai mari din lume și evident cele mai cunoscute sunt
agențiile americane Standard and Poor’s, Moody’s și AM Best.
Aceasta din urmă este specializată în rating-ul societăților de asigurări.
Rating-ul exprimă, de fapt, capacitatea debitorului de a face față
obligațiilor de plată către creditori. Pentru aceasta, companiile de rating
folosesc încadrarea unei societăți comerciale într-o anumită clasă. Cu cât
societatea este încadrată într-o clasă mai bună, cu atât este mai solidă sub
aspect financiar, putând să facă față tuturor obligațiilor contractuale. Din
punctul de vedere al clienților societăților de asigurări, rating-ul exprimă
capacitatea de a plăti daunele. Scala convențională utilizată încadrează
societățile de asigurări în categoria celor sigure sau vulnerabile. Având
în vedere evoluția piețelor și activitatea asigurătorilor, rating-ul are un
caracter dinamic și sunt frecvente situațiile în care rating-ul unei
companii se schimbă de la un an la altul.

11.5.2. Caracteristicile pieței internaționale
a reasigurărilor

Datorită existentei unei mari diversități a categoriilor de afaceri,
asigurările și reasigurările se disting printr-un grad ridicat de
eterogenitate, constatat și verificat mai ales pe piața internațională a
asigurărilor și reasigurărilor.

212Piețele de reasigurări nu pot fi tratate separat, ci în strânsă
corelație cu cele de asigurări, care împreună au înregistrat cea mai
puternică creștere a activității în ultimele decenii. Această evoluție
rapidă a fost influențată de o serie de factori, cum ar fi:
− creșterea economică fără precedent a țărilor industrializate
după cel de-al doilea război mondial, progresul tehnic și dezvoltarea
socio-umană sub toate aspectele, care au făcut să apară noi necesități
ce trebuiau satisfăcute;
− schimbările intervenite în structura piețelor de asigurări în mai
multe zone ale lumii și în special în țările în curs de dezvoltare, în care
s-au adoptat reglementări cu scopul de a exclude sau limita activitatea
companiilor străine de asigurări pe teritoriul lor, instituind practic
monopolul de stat în domeniul asigurărilor;
− îmbunătățirea climatului în domeniul afacerilor, pe de-o parte, și
creșterea relativ lentă sau chiar stagnarea nivelurilor veniturilor obținute
din primele de asigurări directe în comparație cu cea a reasigurării, pe de
altă parte, au dus la situația ca mai mulți asigurători și instituții financiare
să investească în reasigurare din considerente economice.
Încă de la început, piața internațională a reasigurărilor a fost
dominată de reasigurătorii din Marea Britanie, Germania, Elveția, Franța
și S.U.A. Odată cu creșterea cererii de reasigurare s-a produs o explozie
în numărul reasigurătorilor și în alte țări, apărând astfel piețe noi, în
special în zone libere și în țări ce oferă facilități fiscale. Totodată, au fost
înființate companii de reasigurare în unele țări în curs de dezvoltare, care
își desfășoară activitatea pe plan național și regional.
Cele mai reprezentative piețe de reasigurare sunt concentrate în
marile centre comerciale și financiare ale lumii, unde se desfășoară
majoritatea covârșitoare a afacerilor de asigurări și reasigurări
internaționale. Cea mai veche și mai mare piață internațională de
reasigurări este la Londra. Ea deține o poziție de monopol și influențează
mersul afacerilor, practica și condițiile de asigurare și reasigurare pe toate
celelalte piețe din lume. Pe piața londoneză, cea mai puternică poziție au
deținut-o și o dețin și în continuare asociațiile de subscriitori „Lloyd's”,
împreună cu sistemul lor foarte dezvoltat de brokeraj. Prin natura sa, piața
londoneză a reasigurărilor este internațională. Ea concentrează cea mai
mare parte a reasigurărilor provenite de la companiile de asigurări din
S.U.A., Japonia și de la companiile naționale de asigurări din țările în
curs de dezvoltare. Specific Londrei este faptul că sunt subscrise toate
categoriile de reasigurări, în toate formele și metodele cunoscute.

213Comparativ cu alte piețe, aici sunt concentrate cele mai multe tranzacții
pentru acoperirea riscului de catastrofă, îndeosebi pentru transporturi
maritime și aeriene. Piața londoneză denotă flexibilitate și originalitate în
abordarea a noi forme de acoperire și a noi riscuri. Londra beneficiază de
condiții optime pentru a fi o piață internațională, prin nivelul dezvoltării
economice, prin moneda națională puternică, prin reglementări favorabile
privind controlul schimburilor și tranzacțiilor de reasigurare internaționale,
prin sprijin acordat de către instituții financiar-bancare experimentate, prin
libertatea acordată de guvern la încheierea tranzacțiilor de asigurare și
reasigurare și încurajarea înființării la Londra de companii străine.
Pe continentul european, piața reasigurărilor este concentrată în
principal în Germania (unde funcționează prima companie de reasigurări
din lume, Cologne Reinsurance, înființată în anul 1846), Elveția (Zürich)
și Franța (Paris), celelalte țări vest-europene desfășurând activități de
reasigurare de o intensitate mai mică în comparație cu cele de mai sus.
Evident, piața internațională a reasigurărilor cuprinde: cumpărătorii,
vânzătorii și intermediarii de reasigurări.
Cumpărătorii de reasigurări sunt reprezentați de următoarele
tipuri de companii întâlnite pe piața internațională a reasigurărilor:
a. Companiile de asigurări (asigurătorii direcți) – sunt principalii
cumpărători de reasigurări pe piața internațională a acestora. Ele grupează
mai multe polițe de asigurare, după natura și mărimea riscului preluat de
la asigurații săi și cedează, sub forma unei singure oferte unei companii
de reasigurare, o anumită cotă din riscul respectiv. Aceasta se înaintează,
de obicei, mai multor reasigurători, fiecăruia propunându-i-se preluarea
unei cote din risc, lăsând la latitudinea acestuia dacă acceptă sau nu.
b. Companiile captive de asigurări – sunt, de fapt, companii de
asigurări sau reasigurări deținute sau controlate de o societate cu altă
activitate decât cea de asigurări. Ele au fost create, în principal, pentru
a asigura sau reasigura riscurile „societății mamă” sau ale filialelor
acesteia. Obiectul lor de activitate se rezumă în principal la asigurările
și reasigurările de bunuri.
c. Reasigurătorii – atunci când efectuează afaceri legate de
retrocedarea unei părți din tranzacția inițială de reasigurare, ei apar în
calitate de cumpărători de reasigurare.
d. Companiile de stat de reasigurare – apar în postura de
cumpărători de reasigurare atunci când preiau o parte din riscuri prin
retrocesiune de la companii private de reasigurare, cu restricțiile
impuse de legislația țării de origine. De exemplu, în unele țări
reasigurările interne sunt monopol de stat, iar în altele este obligatorie
reasigurarea numai la o anumită companie străină.

214e. Pool-urile de subscriere. Rolul lor constă în mobilizarea
capacităților de asigurare directă și reasigurare a riscurilor mari, ce pot
provoca pierderi uriașe pentru membrii săi. Prin modul lor de
funcționare, ele reduc fluxul afacerilor internaționale de reasigurări.
Activitatea pool-urilor este coordonată de o companie agreată de toți
membrii săi, care își asumă rolul de leader.
Vânzătorii de reasigurări. Societățile care apar pe piața
internațională a reasigurărilor în această postură sunt:
a. Companiile profesionale de reasigurări – sunt societăți
specializate în reasigurări, fiind categoria principală de reasigurători care
acționează pe piața internațională. În Europa, cele mai mari societăți de
acest gen își au sediul în Germania ( Munich Reinsurance Company ,
Cologne Reinsurance Company ), Elveția ( Swiss Reinsurance Company ),
Franța ( Societé Comerciale de Réassurance ), Marea Britanie ( Mercantile
& General Reinsurance Co .).
b. Companiile de asigurări directe . Cele de dimensiuni mari
prevăd în structura lor organizatorică un departament specializat sau o
sucursală care se ocupă de cedări (primiri) de reasigurări. Companiile
de dimensiuni mici sau mijlocii folosesc de obicei metoda
subcontractării acestei activități, prin agențiile de subscriere sau, cel
mai frecvent, apelează la brokeri.
c. Agențiile de subscriere – realizează legătura dintre companiile
cedente și reasigurători. Ele apar în calitate de vânzători de reasigurare în
măsura în care sunt solicitate de companiile cedente pentru a li se găsi cei
mai potriviți reasigurători pentru riscurile pe care ele doresc să le cedeze.
d. Corporațiile de stat de asigurări și reasigurări – se remarcă
prin activitatea lor în unele țări care se confruntă cu dificultăți
economice, apelarea la reasigurătorii internaționali fiind exclusă,
pentru a putea păstra rezervele valutare în țară.
e. Pool-urile de asigurări și reasigurări – s-au constituit ca
vânzători de reasigurări pe bază locală și regională, sub forma unor
asociații conduse de unul dintre membri sau ca o companie separată de
reasigurare, în care membrii săi sunt acționari. Formarea de pool-uri
cu caracter regional este considerată ca o modalitate eficientă de
dezvoltare a unor piețe în țările în curs de dezvoltare și de reducere a
costurilor valutare determinate de operațiunile de reasigurare de pe
alte piețe. În raport cu dimensiunile pieței internaționale a
reasigurărilor, volumul afacerilor încheiate de pool-uri este mic.

21511.5.3. Rolul brokerilor în reasigurarea internațională
Piața internațională actuală a asigurărilor și reasigurărilor este practic
de neconceput fără activitatea brokerilor. Ei sunt necesari datorită ritmului
extrem de rapid al modificării condițiilor economice, sociale și politice în
lume, datorită schimbărilor periodice intervenite în reglementarea juridică
și administrativă a activităților de asigurare și reasigurare.
În prezent, în lume acționează un număr impresionant de brokeri,
fie ca filiale ale unor firme de intermediere predominante, fie ca
organizații independente. Cei mai mulți brokeri își desfășoare activitatea
pe scară internațională și cea mai mare parte a lor dispune de sucursale,
oficii sau reprezentanțe în toate marile centre de asigurări și reasigurări
ale lumii.
Activitatea brokerilor de reasigurare este diferită de cea a brokerilor
de asigurări directe. Față de aceștia din urmă, brokerii de reasigurare nu se
ocupă de intermedierea sau încheierea de afaceri directe, ci de găsirea celor
mai bune legături și contracte de reasigurare. Cunoscând termenii și
condițiile standard, foarte diferite de la o țară la alta, brokerii oferă clienților
posibilitatea plasării afacerilor în interesul ambilor parteneri. Astfel,
ei informează companiile cedente cu privire la noile forme de protecție,
modificările intervenite pe piață, metodele informaționale, de management
și de control. Brokerii avertizează companiile cedente în situațiile în
care sunt tentate să încheie contracte ce se pot dovedi dezastruoase și
aplanează diferendele apărute în perioada de derulare a contractului.
Brokerii desfășoară și activități administrative, cum ar fi: elaborarea
proiectului de contract, avizarea lui de viitoarele părți contractante,
întocmirea documentului final și semnarea lui, urmărirea derulării
contractului și a respectării obligațiilor părților privind plata primelor
datorate și regularizarea daunelor.

11.6. Specificul marketingului în domeniul asigurărilor

În domeniul asigurărilor, marketingul constă, în primul rând, în
identificarea persoanelor interesate să achiziționeze produsele oferite de
firmele și agenții de asigurări, iar în al doilea rând, marketingul înseamnă
din punct de vedere al brokerilor, respectiv, al diferitelor tipuri de agenți,
găsirea acelor firme de asigurări, dispuse să le accepte ofertele.
Imaginea publică a unei firme de asigurări se bazează îndeosebi pe
acțiunile sale în domeniul reclamei și al relațiilor publice, fiind legată de
mixul de marketing al firmei. Acesta cuprinde ansamblul activităților

216necesare furnizării unui produs de asigurare cumpărătorului, având patru
componente majore: produsul, prețul, piața și promovarea.
Privind produsul, sunt agenți de asigurări care caută să ofere
clienților un pachet complet de acoperiri, respectiv, să ofere cât mai
multe forme de asigurări, astfel încât necesitățile clientului să fie
complet satisfăcute. Agenții pot opta între crearea propriilor pachete
de asigurări, adaptate dorinței clientului, și vânzarea pachetelor de
produse standard ale firmelor de asigurări.
A doua componentă a mixului de marketing, prețul, reprezintă,
de fapt, pentru agenția de asigurări, un preț de bază, care este de obicei
specificat într-un tabel cu cote de primă. Atunci când se impun
modificări de preț, acestea depind, printre altele, de condițiile
economice existente și de disponibilitatea agenției de a renunța la
comisioane. În perioadele în care politica prețurilor este mai flexibilă,
valorile din tabelul cotelor de primă reprezintă doar punctul de plecare
de la care firmele de asigurări pot acorda reduceri.
În ceea ce privește piața, pentru o agenție de asigurări se pune
doar problema rețelei de distribuție, aceasta fiind de obicei importantă
pentru modul în care agenția obține acoperiri pentru clienții săi și nu
pentru felul în care își distribuie produsele de asigurare clienților.
Cea mai mare parte a eforturilor de marketing ale majorității
firmelor, este concentrată asupra comportamentului de promovare a
mixului de marketing. Aceasta constă în prezentări personale, activități
promoționale speciale, publicitate și relații cu publicul.
În activitatea de promovare, un rol deosebit de important îl are
reclama. Pentru a fi eficientă, reclama trebuie să fie logică și
repetitivă. Mesajul transmis în cadrul reclamei trebuie să fie cât mai
convingător și să câștige un loc bine definit în mințile potențialilor
clienți. Pentru aceasta este nevoie de o campanie de publicitate care să
îndeplinească cu strictețe următoarele cerințe:
− conștientizarea publicului în ceea ce privește existența
agenției de asigurări;
− acapararea unei anumite piețe, bine conturată;
− identificarea intereselor potențialilor clienți;
− asocierea numelui agenției cu un asigurător mai mare și mai
cunoscut;
− prezentarea domeniului asigurărilor într-o lumină cât mai
favorabilă.

217De reținut că reclama nu vinde asigurări, ci doar pregătește publicul
pentru a răspunde în mod favorabil eforturilor de vânzare ale firmei de
asigurări. Pentru ca reclamele să ajungă sigur la anumiți clienți, acestea pot
fi plasate în publicații specializate și pentru a întreține o corespondență
specifică de marketing cu anumite persoane sau organizații.
Realizarea unei comunicări eficiente pe o piață țintă se
realizează prin publicarea de articole în presa de specialitate a pieței
respective, care să fie urmată de trimiterea unor pasaje semnificative
din aceste articole unei audiențe și mai mult filtrate. Acest procedeu
mărește credibilitatea firmei, mai ales în cadrul unei audiențe selecte.
În general, asemenea campanii publicitare sunt utilizate de către
agențiile relativ mari, în special firmele mari de brokeraj. Firmele mai
mici tind să fie mai puțin specializate și de obicei nu își pot permite să
cheltuiască pentru activități publicitare cu obiectiv restrâns.
În activitatea firmelor de asigurări, întâlnim situația în care o
campanie de publicitate promoțională este orientată numai către clienții
existenți, considerându-se că este mai puțin costisitor să păstrezi un client
decât sa obții unul nou. Mai mult chiar, în cazul asigurărilor pentru
persoane juridice, majoritatea afacerilor noi sunt generate de
recomandările unor clienți satisfăcuți. De fapt, recomandările sunt o sursă
bună de viitori asigurați și în cazul asigurărilor pentru persoane fizice,
deși nu cu aceeași pondere.
O componentă importantă a marketingului în asigurări o
constituie managementul firmei și managementul vânzărilor în
asigurări. Acesta poate fi definit ca fiind „procesul prin care, într-un
mediu de afaceri în continuă schimbare, sunt adoptate decizii
referitoare la toate activitățile ce facilitează schimbul în scopul
satisfacerii unui anumit segment de piață și al îndeplinirii obiectivelor
stabilite” [CONSTANTINESCU, 1999, p.505].
În principal, managementul vânzărilor înseamnă coordonarea
tuturor activităților menite să pună agenții de asigurare în legătură cu
clienții potriviți, la momentul potrivit. Din partea agenției, aceasta
implică îndeplinirea următoarelor funcții: prospectarea pieței,
identificarea necesităților de asigurare ale clienților, pregătirea
ofertelor, prezentarea ofertelor, încheierea contractului, prestarea de
servicii inițiale și prestarea de servicii pe termen lung.
Pentru o agenție de asigurări, strategiile de vânzare vizează volumul
afacerilor, portofoliul de produse oferite și specializarea. Strategiile legate
de volumul de afaceri sunt proiectate în vederea dezvoltării agenției până

218la un anumit nivel. Strategiile referitoare la portofoliul de produse implică
un plan coerent de scădere a procentului de vânzări de polițe dintr-o
anumită categorie de asigurări și de creștere a procentului de asigurări din
altă categorie. Strategiile de specializare presupun perfecționarea într-o
anumită clasă de asigurări, cum ar fi categoria asigurărilor de răspundere
profesională, sau specializarea în servirea unui anumit segment de piață.
Pe măsură ce condițiile de mediu se schimbă și agenția se dezvoltă,
obiectivele și strategiile trebuie să se modifice.
Pentru piața asigurărilor, marketingul prezintă importanță și după
felul în care contribuie la înlăturarea unor aspecte negative, cum ar fi:
majorările nejustificate de prime, acoperirile anulate și despăgubirile
neplătite sau plătite incomplet. Numai prin înlăturarea acestor manifestări
se poate crea o imagine publică favorabilă a activităților de asigurare.

11.7. Dinamica pieței asigurărilor și incidența asigurărilor asupra
economiei

Dinamica asigurărilor este reflectată cel mai bine de raportul
dintre primele de asigurare încasate și produsul intern brut realizat.
Astfel, pe măsură ce veniturile cresc și trebuințele de bază sunt
satisfăcute, oamenii sunt dispuși să aloce o parte din veniturile lor
disponibile pentru procurarea unor bunuri și servicii care nu sunt de
primă necesitate. Printre acestea se numără și contractarea de asigurări.
Dezvoltarea asigurărilor și îmbunătățirea raportului dintre primele de
asigurare și produsul intern brut sunt rezultat al creșterii venitului mediu
pe locuitor. În practica internațională, s-a constatat că pe măsură ce
crește produsul intern brut pe locuitor, crește și mărimea primelor de
asigurare ce revin pe un locuitor sau invers, cu cât este mai mic
produsul intern brut pe locuitor, cu atât mai reduse sunt cheltuielile
pentru asigurări ce revin în medie pe locuitor.
Pe ansamblu, primele de asigurare cresc atunci când sunt
îndeplinite simultan două condiții de bază:
− creșterea veniturilor persoanelor fizice și juridice;
− creșterea numărului acelor persoane conștiente de utilitatea
asigurării și la care spiritul de prevedere este mai dezvoltat.
Așa se explică acele situații în care deși se înregistrează venituri
mari, nu are loc o creștere în aceeași măsură a primelor de asigurare.
În plan financiar, societățile de asigurări exercită o influență
pozitivă. Acestea pun la dispoziția autorităților publice, a societăților

219comerciale de producție și a băncilor un volum însemnat de resurse
financiare. Realizând o activitate de intermediere financiară, societățile de
asigurări atrag resurse bănești în circuitul economic. Astfel, fondurile
bănești disponibile sunt reciclate și orientate fie pentru creșterea
capitalului productiv al societăților comerciale (direct sau prin mijlocirea
băncilor), fie pentru acoperirea deficitului bugetar, la nivelul
administrației centrale de stat sau al celei locale. Prin redistribuirea
resurselor financiare, societățile de asigurări contribuie atât la consoli-
darea echilibrului monetar, cât și la finanțarea deficitului bugetar.
Societățile de asigurări pot influența pozitiv sau negativ balanța de
plăți a țării. Aceasta se întâmplă atunci când, pe lângă asigurări directe,
societățile de asigurări mai efectuează și operațiuni de reasigurare.
Adică, cedează altor societăți o parte din riscurile subscrise de ele și
primesc, în schimb, riscuri subscrise de alte societăți. În măsura în care
operațiunile de reasigurare depășesc cadrul național, apar fluxuri în
valută între țara respectivă și țările partenerilor societăților de asigurare
și reasigurare, constând din prime, comisioane, despăgubiri, participări
la beneficii, primite sau plătite. Toate aceste sume se reflectă în balanța
de plăți, influențând soldul, pozitiv sau negativ, după caz.

220

12. ASPECTE SPECIFICE CONTABILITĂȚII
DIN DOMENIUL ASIGURĂRILOR,
ARMONIZATE CU DIRECTIVELE EUROPENE
ȘI CU STANDARDELE INTERNAȚIONALE
DE CONTABILITATE

12.1. Principii aplicate în activitatea
financiar-contabilă

În Uniunea Europeană, contabilitatea specifică domeniului
asigurărilor se aplică în mod obligatoriu conform Directivelor europene
emise în acest sens și care sunt cunoscute sub denumirea de Insurance
According Directives (IAD) .
În România, pe data de 28.12.2001, Ministerul Finanțelor Publice și
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor au emis Ordinul Comun nr.
2328/2390, privind Reglementările contabile specifice domeniului
asigurărilor, care sunt armonizate cu Directivele europene și cu
Standardele Internaționale de Contabilitate . Aceste Reglementări au
intrat în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2002 și permit societăților
ce activează pe piața asigurărilor să comunice într-un limbaj internațional,
unanim recunoscut și înțeles.
Potrivit Ordinului nr. 94/2001 al ministrului finanțelor publice,
Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a
Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale
de Contabilitate se aplică împreună cu Legea contabilității nr. 82/1991,
republicată.
În conformitate cu „Reglementările” mai sus amintite, întocmirea
situațiilor financiare ale unei societăți trebuie să fie efectuată în acord cu
următoarele principii:
a. Principiul continuității activității . Acesta presupune că
societatea își continuă în mod normal funcționarea într-un viitor
previzibil, fără a intra în imposibilitatea continuării activității sau fără
reducerea semnificativă a acesteia. Dacă administratorii societății au
luat cunoștință de unele elemente de nesiguranță legate de anumite
evenimente care pot duce la incapacitatea acesteia de a-și continua

221activitatea, aceste elemente trebuie prezentate în notele explicative. În
cazul în care situațiile financiare nu sunt întocmite pe baza principiului
continuității, această informație trebuie prezentată împreună cu explicații
privind modul de întocmire a raportării financiare respective și motivele
care au stat la baza deciziei conform căreia societatea nu își mai poate
continua activitatea.
b. Principiul permanenței metodelor . Acesta presupune
continuitatea aplicării acelorași reguli și norme privind evaluarea,
înregistrarea în contabilitate și prezentarea elementelor patrimoniale și a
rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informațiilor contabile.
Modificările politicii contabile sunt permise doar dacă sunt
cerute de lege, de un standard contabil sau au ca rezultat informații
mai relevante sau mai credibile referitoare la operațiunile societății.
Este foarte importantă menționarea în notele explicative a
oricăror modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să
poată aprecia:
− dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat;
− care este efectul modificărilor asupra rezultatelor raportate ale
perioadei și care este tendința reală a rezultatelor activității societății.
Corespunzător Directivei a IV-a Europeană, modurile de evaluare a
elementelor patrimoniale nu pot fi modificate de la un exercițiu financiar
la altul. Astfel, aceleași metode de evaluare se aplică an de an. Dacă
metodele de evaluare se modifică, această modificare se menționează în
anexa la bilanț, fiind adusă la cunoștința celor interesați (Adunarea
Generală a Acționarilor, investitori etc.), împreună cu motivația aferentă
și cu precizarea impactului acestei schimbări asupra rezultatelor
financiare ale societății. Totuși, există evenimente economico-financiare
care determină în mod obiectiv modificări și completări ale modurilor de
evaluare. Astfel de situații sunt:
− restructurarea societății, prin fuziune sau prin divizare;
− schimbări de strategii economice, de marketing etc.
În aceste cazuri, schimbarea modurilor de evaluare fiind
justificată, ea trebuie menționată în anexa la bilanț.
c. Principiul prudenței . Valoarea oricărui element trebuie să fie
determinată pe baza principiului prudenței. În mod special vor fi avute
în vedere următoarele aspecte:
− se vor lua în considerare numai profiturile recunoscute până
la data închiderii exercițiului financiar;

222– se va ține seama de toate obligațiile previzibile și de pierderile
potențiale care au luat naștere în decursul exercițiului financiar încheiat
sau pe parcursul unui exercițiu anterior, chiar dacă asemenea obligații sau
pierderi apar între data încheierii exercițiului și data întocmirii bilanțului;
– se va ține seama de toate ajustările de valoare datorate depre-
cierilor, chiar dacă rezultatul exercițiului financiar este profit sau pierdere.
d. Principiul independenței exercițiului . Se vor lua în consi-
derare toate veniturile și cheltuielile corespunzătoare exercițiului
financiar pentru care se face raportarea, fără a se ține seama de data
încasării sumelor sau a efectuării plăților.
Potrivit Legii Contabilității nr. 82/1991, republicată, exercițiul
financiar începe la 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie, cu excepția
primului an de activitate, când acesta începe la data înființării, respectiv
înmatriculării.
e. Principiul evaluării separate a elementelor de activ și de pasiv .
În vederea stabilirii valorii totale corespunzătoare unei poziții din bilanț, se
va determina separat valoarea aferentă fiecărui element individual de activ
sau de pasiv, pentru a respecta cerința de „imagine fidelă” a poziției
financiare, a performanței, a modificărilor capitalului propriu și a fluxurilor
de trezorerie ale societății, pentru respectivul exercițiu financiar.
f. Principiul intangibilității . Bilanțul de deschidere al unui
exercițiu trebuie să corespundă cu bilanțul de închidere a exercițiului
precedent.
g. Principiul necompensării . Valorile elementelor ce reprezintă
active nu pot fi compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive,
respectiv veniturile cu cheltuielile, cu excepția compensărilor între active
și pasive, admise de Standardele Internaționale de Contabilitate.
h. Principiul prevalenței economicului asupra juridicului .
Informațiile prezentate în situațiile financiare trebuie să reflecte realitatea
economică a evenimentelor și tranzacțiilor, nu numai forma lor juridică.
i. Principiul pragului de semnificație . Orice element care are o
valoare semnificativă trebuie prezentat distinct în cadrul situațiilor finan-
ciare. Elementele cu valori nesemnificative care au aceeași natură sau cu
funcții similare trebuie însumate, nefiind necesară prezentarea lor separată.
În consecință, la elaborarea situațiilor financiare, efectele tranzac-
țiilor și ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când acestea se
produc (nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau
plătit) și sunt înregistrate în evidența contabilă și raportate în situațiile
financiare ale perioadelor aferente.

22312.2. Forma și conținutul situațiilor financiare întocmite la societățile
din domeniul asigurărilor

Fiecare societate care își desfășoară activitatea în domeniul asigu-
rărilor are obligația să întocmească situații financiare anuale, care cuprind:
− bilanțul;
− contul de profit și pierdere;
− situația modificărilor capitalului propriu;
− situația fluxurilor de trezorerie;
− politicile contabile și notele explicative la situațiile financiare.

12.2.1. Bilanțul

Formatul cerut este următorul:
BILANȚ
ACTIV
A. Active necorporale
1) cheltuieli de constituire;
2) cheltuieli de dezvoltare;
3) concesiuni, brevete, licențe, mărci, drepturi și valori similare și
alte imobilizări necorporale dacă au fost:
a) achiziționate contra unei plăți;
b) create de societate, în cazul în care reglementările
permit înscrierea acestora ca active;
4) fondul comercial, în cazul în care a fost achiziționat;
5) avansuri și imobilizări necorporale în curs de execuție;
6) alte imobilizări necorporale.
B. Plasamente
I. Terenuri și construcții:
1) terenuri și construcții;
2) avansuri, terenuri și construcții în curs de execuție.
II. Plasamente deținute la societățile din cadrul grupului și sub
formă de interese de participare și alte plasamente în
imobilizări financiare:
1) titluri de participare deținute la societățile din cadrul
grupului;
2) titluri de creanță și împrumuturi acordate societăților
din cadrul grupului;

2243) participări la societățile în care există interese de
participare;
4) titluri de creanță și împrumuturi acordate societăților
în care există interese de participare;
5) alte plasamente în imobilizării financiare.
III. Alte plasamente financiare:
1) acțiuni, alte titluri cu venit variabil și unități la
fondurile comune de plasament;
2) obligațiuni și alte titluri cu venit fix;
3) părți în fonduri comune de investiții;
4) împrumuturi ipotecare;
5) alte împrumuturi;
6) depozite la instituțiile de credit;
7) alte plasamente financiare.
IV. Depozite la societăți cedente.
C. Plasamente aferente contractelor în unități de cont
D. Partea din rezervele tehnice aferente contractelor cedate
în reasigurare
1) partea din rezervele tehnice aferente contractelor
cedate în reasigurare la asigurările generale;
2) partea din rezervele tehnice aferente contractelor
cedate în reasigurare la asigurări de viață;
3) partea din rezervele tehnice aferente contractelor în
unități de cont cedate în reasigurare.
E. Creanțe (cu prezentarea distinctă a sumelor de încasat de la
societățile din cadrul grupului și a celor din interese de participare)
I. Creanțe provenite din operațiuni de asigurare directă:
1) asigurați;
2) intermediari în asigurări;
3) alte creanțe provenite din operațiuni de asigurare directă.
II. Creanțe provenite din operațiuni de reasigurare
III. Alte creanțe
IV. Creanțe privind capitalul subscris și nevărsat.
F. Alte elemente de activ
I. Imobilizări corporale și stocuri
II. Casa și conturi la bănci
III. Acțiuni proprii (cu indicarea valorii nominale)
IV. Alte elemente de activ
G. Cheltuieli în avans
I. Dobânzi și chirii înregistrate în avans

225II. Cheltuieli de achiziție reportate
III. Alte cheltuieli în avans
PASIV
A. Capital și rezerve
I. Capital subscris (prezentându-se separat capitalul vărsat
și cel nevărsat)
II. Prime de capital
III. Rezerve din reevaluare
IV. Rezerve
V. Rezultatul reportat
VI. Rezultatul exercițiului financiar
B. Datorii subordonate
C. Rezerve tehnice
1) rezerva de prime;
2) rezerve tehnice privind asigurările de viață, din
care:
a) rezerve matematice;
b) rezerva pentru participare la beneficii și
risturnuri;
c) alte rezerve tehnice.
3) rezerva pentru participare la beneficii și risturnuri
privind asigurările generale;
4) rezerva de daune privind asigurările generale;
5) rezerva de daune privind asigurările de viață;
6) rezerva de egalizare;
7) alte rezerve tehnice pentru asigurările generale, din
care:
a) rezerva pentru riscuri neexpirate;
b) rezerva de catastrofă;
c) alte rezerve tehnice.
D. Rezerve tehnice aferente contractelor în unități de cont
E. Provizioane pentru riscuri și cheltuieli
1. provizioane pentru pensii și alte obligațiuni similare;
2. provizioane pentru impozite;
3. alte provizioane.
F. Depozite primite de la reasigurători
G. Datorii (cu prezentarea distinctă a datoriilor privind socie-
tățile din cadrul grupului și a celor privind interesele de partici-
pare)

226I. Datorii provenite din operațiuni de asigurare directă
II. Datorii provenite din operațiuni de reasigurare
III. Împrumuturi din emisiuni de obligațiuni, prezen-
tându-se separat împrumuturile în monede convertibile
IV. Sume datorate instituțiilor de credit
V. Alte datorii, inclusiv datorii fiscale și datorii pentru
asigurările sociale
H. Venituri în avans

12.2.2. Contul de profit și pierdere
Atât la asigurările generale, cât și la asigurările de viață, contul
se va întocmi pentru domeniile de asigurare directă și domeniile
corespunzătoare de reasigurare.
Pentru contul tehnic al asigurării generale, formatul cerut este
următorul:
I. Contul tehnic al asigurării generale
1. Venituri din prime nete de reasigurare
a) venituri din prime brute subscris (+);
b) prime cedate în reasigurare (–);
c) variația rezervei de prime, cedate în reasigurare ( +/-).
2. Cota din venitul net (diferența dintre veniturile și cheltuielile
din plasamente) al plasamentelor, transferată din contul netehnic
(+)
3. Alte venituri tehnice, nete reasigurare (+)
4. Cheltuieli cu daunele, nete de reasigurare
a) daune plătite:
− sume brute;
− partea reasigurătorilor;
b) variația rezervei de daune, netă de reasigurare ( +/-).
5. Variația altor rezerve tehnice, nete de reasigurare, din care:
a) variația rezervei pentru riscuri neexprimate (+/–);
b) variația rezervei de catastrofă (+/–);
c) variația altor rezerve tehnice (+/–).
6. Variația rezervei pentru participare la beneficii și risturnuri
(+/-)
7. Cheltuieli de exploatare nete
a) cheltuieli de achiziție;
b) variația sumei cheltuielilor de achiziție reportate (+/–);

227c) cheltuieli de administrare;
d) comisioane primite de la reasigurători și participări la
beneficii (–).
8. Alte cheltuieli tehnice, nete de reasigurare
9. Variația rezervei de egalizare ( +/–)
– suma brută;
– partea reasigurătorilor (–).
10. Rezultatul tehnic al asigurării generale
La asigurările de viață, formatul cerut pentru contul tehnic este
următorul:
II. Contul tehnic al asigurării de viață
1. Venituri din prime nete de reasigurare:
a) venituri din prime brute subscrise (+);
b) prime cedate în reasigurare (–).
2. Venituri din plasamente:
a) venituri din participări la societățile în care există
interese de participare, cu prezentarea distinctă a venitu-
rilor din plasamente la societățile din cadrul grupului;
b) venituri din alte plasamente, cu prezentarea distinctă a
veniturilor din plasamente la societățile din cadrul
grupului: venituri provenind din terenuri și construcții,
venituri provenind din alte plasamente;
c) venituri din diminuarea sau anularea provizioanelor cu
plasamentele;
d) venit net provenind din realizarea plasamentelor.
3. Plusvalori nerealizate din plasamente
4. Alte venituri tehnice, nete de reasigurare
5. Cheltuieli cu daunele nete de reasigurare
a) sume plătite:
− sume brute;
− partea reasigurătorilor (+);
b) variația rezervei de daune (+/–)
− suma brută;
− partea reasigurătorilor.
6. Variația rezervelor tehnice privind asigurările de viață (+/–):
a) variația rezervei matematice:
− suma brută;
− partea reasigurătorilor (–);

228b) variația rezervei pentru participare la beneficii și
risturnuri:
− suma brută;
− partea reasigurătorilor (–);
c) variația altor rezerve tehnice (+/–);
d) suma brută:
− partea reasigurătorilor (–).
7. Variația rezervelor tehnice privind contractele în unități
de cont (+/–):
− suma brută;
− partea reasigurătorilor (–).
8. Chetuieli de exploatare nete:
a) cheltuieli de achiziții;
b) variația sumei cheltuielilor de achiziții reportate
(+/–);
c) cheltuieli de administrare;
d) comisioane primite de la reasigurători și
participările la beneficii (–).
9. Cheltuieli cu plasamentele:
a) cheltuieli de gestionare a plasamentelor , inclusiv
cheltuielile cu dobânzile;
b) cheltuieli privind constituirea provizioanelor
pentru plasamente;
c) pierderi provenind din realizarea plasamentelor;
10. Minusuri de valoare nerealizate din plasamente
11. Alte cheltuieli tehnice nete de reasigurare
12. Cota din venitul net al plasamentelor transferată în
contul netehnic
13. Rezultatul tehnic al asigurării de viață
Pentru contul netehnic, formatul cerut este următorul:
III. Contul netehnic
1. Rezultatul tehnic al asigurării generale
2. Rezultatul tehnic al asigurării de viață
3. Venituri din plasamente:
a) venituri din participări la societățile în care există
interese de participare, cu prezentarea distinctă a
veniturilor din plasamente la societățile din cadrul
grupului;

229b) venituri din alte plasamente, cu prezentarea distinctă
a veniturilor din plasamente la societățile din cadrul
grupului: venituri provenind din terenuri și
construcții, venituri provenind din alte plasamente;
c) venituri din diminuarea sau anularea provizioanelor
cu plasamentele;
d) venituri provenind din realizarea plasamentelor.
4. Cota din venitul net al plasamentelor transferată din
contul tehnic al asigurării de viață
5. Cheltuieli cu plasamentele:
a) cheltuieli de gestionare a plasamentelor, inclusiv
cheltuielile cu dobânzile;
b) cheltuieli privind constituirea de provizioane pentru
plasamente;
c) pierderi provenind din realizarea plasamentelor.
6. Cota din venitul net al plasamentelor transferată în contul
tehnic al asigurările generale
7. Alte venituri netehnice
8. Alte cheltuieli netehnice
9. Rezultatul curent:
− profit;
− pierdere.
10. Venituri extraordinare
11. Cheltuieli extraordinare
12. Rezultatul extraordinar:
− profit;
− pierderi.
13. Venituri totale
14.Cheltuieli totale
15. Rezultatul brut:
– profit;
– pierderi.
16. Impozit pe profit.
17. Alte impozite (care nu figurează la pozițiile precedente).
18. Rezultatul net al exercițiului.
– profit;
– pierderi.

230Sintetic, contul de profit și pierdere cuprinde: cifra de afaceri
netă, veniturile și cheltuielile exercițiului (profit sau pierdere).
În asigurări, cifra de afaceri este dată de primele brute subscrise
din asigurarea directă, coasigurare și reasigurare – acceptări în cursul
exercițiului financiar, plus variația rezervelor de prime rezultată ca
diferență între rezervele de la începutul perioadei și rezervele de la
sfârșitul perioadei.
În cursul unui exercițiu financiar, rezultatul subscrierii = prime
încasate – daune apărute – cheltuieli apărute + modificarea
cheltuielilor de achiziții amânate.
Rezultatul asigurării = rezultatul subscrierii + veniturile
financiare obținute din investirea rezervelor tehnice.
De fapt, performanța financiară a unei societăți din domeniul
asigurărilor, este dată de ecuația:
Rezultatul asigurării = Prime încasate – Daune apărute –
Cheltuieli apărute.
19. Venituri financiare
20. Primele încasate reprezintă:
Prime subscrise brute – prime plătite pentru reasigurări = prime
subscrise nete + rezerva pentru prime neîncasate la începutul anului
(netă de reasigurări) – rezerva pentru prime neîncasate, la sfârșitul
anului (netă de reasigurare) = prime încasate nete.
21. Daunele apărute, se obțin din:
Daune plătite brute – Reasigurări și alte sume de încasat +
Rezerva pentru daune nelichidate, la sfârșitul anului (netă de
reasigurări) – Rezerva pentru daune nelichidate, la începutul anului
(netă de reasigurări) = Daune apărute nete.
Cheltuieli apărute – sunt date de :
Comisioane plătite + Cheltuieli efectuate – Comisioane de
reasigurare primite = Cheltuieli nete
22. Modificarea cheltuielilor de achiziție amânate este reprezentată
de:
Cheltuielile de achiziție amânate la sfârșitul anului – Cheltuielile
de achiziție amânate, la începutul anului.

23112.2.3. Situația modificărilor capitalului propriu
În practica economică, capitalul propriu , denumit și fonduri
proprii sau resurse proprii, se constituie inițial la înființarea unei
societăți comerciale (și fără de care aceasta nu poate funcționa), fiind
format din capitalul social vărsat, fondul de rezervă, fondul de risc și
beneficiu, mai puțin participațiile societății comerciale la alte societăți.
Din punct de vedere financiar, capitalul propriu reprezintă
dreptul acționarilor (interesul rezidual) în activele societății, după
deducerea tuturor datoriilor acesteia.
Situația modificărilor capitalului propriu este ca o componentă
separată a situațiilor financiare, care să evidențieze:
a) profitul net sau pierderea netă a perioadei;
b) fiecare element de venit și cheltuială, câștig sau pierdere,
care, așa cum este cerut de un standard, este recunoscut direct în
capitalul propriu și totalul acestor elemente;
c) efectul cumulativ al modificărilor politicilor contabile și
corecția erorilor fundamentale.
În plus, societățile trebuie să prezinte fie în situația modificărilor
capitalului propriu, fie în notele explicative:
− tranzacțiile de capital cu proprietarii și distribuțiile către
aceștia;
− soldul profitului cumulat sau al pierderii cumulate la începutul
perioadei și la data bilanțului și modificările pe parcursul perioadei;
− o reconciliere între valoarea contabilă a fiecărei categorii de
capital propriu la începutul și la sfârșitul perioadei, prezentând distinct
fiecare modificare.

12.2.4. Situația fluxurilor de trezorerie
Atât pentru asigurările generale, cât și pentru asigurările de
viață, se poate prezenta, de exemplu :
SITUAȚIA FLUXURILOR DE TREZORERIE
La data de 31 decembrie……………..
a. Metoda directă
Fluxuri de numerar din activități de exploatare :
− încasările în numerar din primele brute;
− plățile în numerar privind primele de reasigurare;
− plățile în numerar privind daunele;

232− încasările în numerar către furnizorii de bunuri și servicii;
− plățile în numerar privind comisioanele către agenți de
asigurare și brokeri de asigurare.
Numerar net din activități de exploatare (A)
Fluxuri de numerar din activități de investiții
− plățile în numerar pentru achiziționarea de terenuri, construcții
și alte active corporale și necorporale pe termen lung;
− încasările în numerar din vânzarea de terenuri, construcții și
alte active corporale și necorporale pe termen lung;
− plățile în numerar pentru achiziția de instrumente de capital
propriu și de creanță ale altor societăți;
− avansurile în numerar și împrumuturile efectuate către alte
părți;
− încasările în numerar din rambursarea avansurilor și
împrumuturilor efectuate de către alte părți;
− încasările în numerar din dividende, dobânzi și asimilate;
− încasări din câștiguri, plasamente (investiții).
Numerar net din activități de investiții (B)
Fluxuri de numerar din activități de finanțare
− veniturile în numerar din emisiunea de acțiuni și alte
instrumente de capital propriu;
− plățile în numerar către acționari pentru a achiziționa sau
răscumpăra acțiunile societății;
− veniturile în numerar din emisiunea de obligațiuni, credite,
ipoteci și alte împrumuturi;
− rambursările în numerar ale unor sume împrumutate;
− plățile în numerar a dividendelor acționarilor.
Numerar net din activități de finanțare (C)
Creșterea netă a numerarului și a echivalentelor de numerar
(A+B+C)
b. Metoda indirectă
Fluxuri de numerar din activități de exploatare :
− rezultat net;
− modificările pe parcursul perioadei a capitalului circulant;
− ajustări pentru elementele nemonetare și alte elemente
incluse la activitățile de investiții sau de finanțare.
Numerar net din activități de exploatare (A)
Fluxuri de numerar din activități de investiții:

233− plățile în numerar pentru achiziționarea de terenuri,
construcții și alte active corporale și necorporale pe termen lung;
− încasările în numerar din vânzarea de terenuri, construcții și
alte active corporale și necorporale pe termen lung;
− plățile în numerar pentru achiziția de instrumente de capital
propriu și de creanță ale altor societăți;
− avansurile în numerar și împrumuturile efectuate către alte părți;
− încasările în numerar din rambursarea avansurilor și
împrumuturilor efectuate către alte părți;
− încasările în numerar din dividente, dobânzi și asimilate.
Numerar net din activități de investiții (B)
Fluxuri de numerar din activități de finanțare
− veniturile în numerar din emisiunea de acțiuni și alte
instrumente de capital propriu;
− plățile în numerar către acționari pentru a achiziționa sau
răscumpăra acțiunile societății;
− veniturile în numerar din emisiunea de obligațiuni, credite,
ipoteci și alte împrumuturi;
− rambursările în numerar ale unor sume împrumutate;
− plățile în numerar a dividendelor acționarilor.
Numerar net din activități de finanțare (C)
Creșterea netă a numerarului și a echivalentelor de numerar
(A+B +C)

12.2.5. Politicile contabile și notele explicative
la situațiile financiare
Politicile contabile reprezintă setul de proceduri stabilite de
către conducerea fiecărei persoane juridice, pentru toate operațiunile
derulate, pornind de la întocmirea documentelor justificative și până la
întocmirea situațiilor financiare anuale simplificate. Procedurile sunt
elaborate de către specialiști din domeniul economic, carte țin seama
de specificul activității și de strategia adoptată de persoana juridică.
Politicile contabile trebuie să asigure ca informațiile furnizate în
situațiile financiare anuale să fie:
a) relevante pentru nevoile utilizatorilor în luarea deciziilor;
b) credibile în sensul că:
− reprezintă fidel rezultatele și poziția financiară a persoanei
juridice;

234− sunt neutre;
− sunt prudente;
− sunt complete sub toate aspectele semnificative.
Notele explicative conțin informații suplimentare care sunt
relevante pentru necesitățile utilizatorilor în ceea ce privește poziția
financiară și rezultatele obținute.
În general, la întocmirea situațiilor financiare anuale, notele
explicative se referă la:
1. Active imobilizate, și anume, dacă imobilizările sunt incluse
în situațiile financiare la costul istoric, la valoarea reevaluată sau la
valoarea ajustată la inflație. Pentru cheltuielile de dezvoltare se vor
prezenta motivele imobilizării și perioada de amortizare cu
justificarea acesteia.
2. Provizioane pentru riscuri și cheltuieli . În notele explicative
vor fi prezentate îndeosebi:
a) valoarea provizioanelor , atât la începutul cât și la sfârșitul
exercițiului financiar;
a) sumele transferate la sau de la provizioane în timpul
exercițiului financiar.
3. Repartizarea (destinația) profitului , care este următoarea:
Profit net de repartizat:
− rezerva legală;
− acoperirea pierderii contabile;
− dividende;
− alte repartizări.
Profit nerepartizat.
4. Capitalul social , în legătură cu care se va menționa:
a) capitalul social subscris;
b) tipurile și numărul de acțiuni emise de către societate în
timpul exercițiului financiar, valoarea lor nominală totală,
precum și valoarea încasată de societate la distribuirea lor.
5. Datoriile, garanțiile și orice alte obligații financiare , la care
trebuie menționate:
− clauzele legate de achitarea sau rambursarea datoriilor,
precum și ratele dobânzilor aferente;
− valoarea totală a datoriilor pentru care societatea a depus
garanții sau a gajat – ipotecat – active proprii pentru garantarea unor
obligații în favoarea unui terț, precum și valoarea acestora.

2356. Anumite elemente de cheltuieli, care se vor prezenta separat:
a) cheltuielile cu chiriile și ratele care sunt achitate în cadrul
unui contract de leasing operațional ;
b) onorariile plătite auditorilor financiari;
c) profitul sau pierderea aferentă ieșirilor de mijloace fixe
(vânzare, casare etc.).
7. Detalii privind impozitul pe profit , care să evidențieze
proporția în care impozitul pe profit revine rezultatului activității
curente, respectiv, rezultatul activității extraordinare.
8. Asigurările generale , la care se specifică sumele următoare:
− primele brute subscrise;
− primele brute încasate;
− cheltuieli brute încasate;
− cheltuieli brute cu daunele;
− cheltuieli de exploatare brute;
− soldul de reasigurare.
Aceste sume trebuie prezentate separat pentru asigurarea directă
și acceptările în reasigurare, atunci când valorile reprezintă cel puțin
10% din suma totală a primelor brute suscrise.
În plus, în cadrul asigurării directe, se vor prezenta următoarele
categorii de asigurări:
− asigurări de accidente și boală;
− asigurări de sănătate;
− asigurări de mijloace de transport terestru, altele decât cele
feroviare;
− asigurări de mijloace de transport feroviar;
− asigurări de mijloace de transport aeriene;
− asigurări de mijloace de transport navale;
− asigurări de bunuri în tranzit, inclusiv mărfuri transportate,
bagaje și orice alte bunuri;
− asigurări de incendiu și calamități naturale;
− asigurări de daune la proprietăți;
− asigurări de răspundere civilă a autovehiculelor;
− asigurări de răspundere civilă a mijloacelor de transport aerian;
− asigurări de răspundere civilă a mijloacelor de transport naval;
− asigurări de răspundere civilă generală;
− asigurări de credite și garanții;
− asigurări de pierderi financiare;
− asigurări de protecție juridică;
− asigurări de asistență turistică.

236Prezentarea distinctă a categoriilor de asigurări din domeniul
asigurării directe nu este necesară atunci când suma primelor brute
subscrise în asigurarea directă pentru categoriile indicate nu depășește
10 milioane de EURO. Societățile sunt obligate totuși să indice
sumele referitoare la trei categorii de asigurări care dețin ponderea cea
mai mare în activitatea acestora.
9. Asigurările de viață, la care se indică următoarele sume:
a) primele brute subscrise, separat pentru asigurarea directă și
acceptările în reasigurare, atunci când aceste acceptări reprezintă cel
puțin 10% din suma totală a primelor brute. În cadrul asigurării
directe, sunt menționate elementele:
− prime individuale;
− prime cu titlu de contract de grup;
− prime periodice;
− prime unice;
− prime de contract fără participare la beneficii;
− prime de contract cu participare la beneficii;
− prime de contract atunci când riscul din plasamente este
suportat de către asigurați;
b) soldul de reasigurare.
10. Detalii privind salarizarea administratorilor și directorilor ,
respectiv salarii plătite sau care urmează a fi plătite acestora, pe parcursul
exercițiului financiar. De asemenea, se vor menționa distinct:
− obligațiile societății cu privire la plata pensiilor către foștii
directori și administratori;
− valoarea avansurilor și creditelor acordate de către
societate, directorilor și administratorilor săi în timpul exercițiului
financiar, indicându-se rata dobânzii aplicate, principalele clauze ale
creditului și suma rambursată până la acea dată.
11. Detalii privind salariații, respectiv:
a) numărul mediu de salariați angajați în cursul exercițiului
financiar;
b) numărul mediu de salariați pentru fiecare categorie de
personal;
c) sumele totale privind:
− salariile plătite sau de plătit aferente acestui exercițiu
financiar;
− cheltuielile cu asigurările sociale suportate de societate.

23712.3. Particularități ale contabilității
din domeniul asigurărilor

12.3.1. Reglementări privind elementele
de activ și de pasiv
Conform prevederilor referitoare la bilanț, „ activul necorporal este
un activ fără suport material, care trebuie recunoscut în bilanț dacă se
estimează că va genera beneficii economice pentru persoana juridică și
costul activului poate fi evaluat în mod credibil”2.
Cheltuielile de constituire sunt ocazionate de înființarea sau
modificarea activității societății și implică:
− taxe și alte cheltuieli de înscriere și înmatriculare;
− cheltuieli privind emiterea și vânzarea de acțiuni;
− cheltuieli de prospectare a pieței, de publicitate și alte
cheltuieli de acestă natură;
− cheltuieli legate de înființarea și modificarea activității.
Cheltuielile de constituire se amortizează într-o perioadă de cel
mult cinci ani.
Elementele înscrise la postul „Cheltuieli de constituire” se vor
prezenta detaliat în notele explicative.
Cheltuielile de dezvoltare sunt atribuite direct activității de
dezvoltare și trebuie alocate acesteia în mod rațional.
Pentru valoarea înscrisă în bilanț la postul „Cheltuieli de dezvoltare”,
în notele explicative, trebuie prezentate următoarele informații:
− perioada pe parcursul căreia valoarea cheltuielilor imobili-
zate este sau urmează a fi amortizată (cel mult cinci ani);
− motivele care au determinat imobilizarea respectivelor cheltuieli.
Activele imobilizate în concesiuni, brevete, licențe, mărci și alte
drepturi și valori similare se înregistrează în conturile de imobilizări
necorporale la valoarea de achiziție, respectiv la costul dobândirii lor,
după caz, se amortizează pe durata prevăzută pentru utilizarea lor de
către societatea care le deține, dar nu mai mult de cinci ani.
Ca urmare a achiziției de către o societate a acțiunilor altei
societăți, în situațiile financiare consolidate, fondul comercial este

2 Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 306/2002, pentru aprobarea
Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene.

238inclus în bilanțul societății ca activ. Valoarea acestuia trebuie
amortizată sistematic, astfel încât perioada de amortizare nu trebuie să
depășească durata de utilizare a fondului comercial respectiv și în nici
un caz nu poate depăși 20 de ani de la data achiziției. În notele
explicative, se vor prezenta:
− perioada aleasă pentru amortizare;
− motivele care au dus la determinarea acelei perioade.
Avansurile și imobilizările necorporale în curs de execuție
reprezintă imobilizările necorporale până la sfârșitul perioadei, fiind
evaluate la costul de producție, respectiv, costul de achiziție.
La alte imobilizări necorporale , se înregistrează programele
informatice create de societate sau achiziționate de la terți, pentru
necesitățile proprii de utilizare, evaluate la costul de producție,
respectiv, la valoarea de achiziție.
Valoarea programelor informatice se amortizează în funcție de
durata probabilă de utilizare, care nu poate depăși o perioadă de 5 ani.
Un activ necorporal se prezintă în bilanț, la cost, mai puțin
amortizarea și provizioanele cumulate din depreciere. Valoarea
amortizabilă a unui activ necorporal trebuie să fie alocată sistematic
de-a lungul duratei sale de viață utilă.
Un activ necorporal este scos din evidență la cerere sau casare,
atunci când nici un beneficiu economic viitor nu mai este așteptat din
utilizarea sa ulterioară.
Contabilitatea plasamentelor ține evidența existenței și mișcării
plasamentelor pe termen lung efectuate de societăți în terenuri, construcții
și imobilizări financiare, precum și a plasamentelor pe termen scurt.
Asigurătorii pot investi în bunuri imobiliare, îndeosebi clădiri destinate
activității proprii sau închirierii, și în bunuri mobiliare, precum acțiuni,
obligațiuni, alte titluri de participare și depozite bancare.
Plasamentele în bunuri imobiliare de natura terenurilor și
construcțiilor sunt evidențiate în contabilitate distinct, fiind evaluate la
costul de achiziție sau de producție.
În cazul terenurilor și construcțiilor, valoarea actuală este valoarea
de piață la data evaluării. Valoarea de piață este prețul la care ar putea fi
vândute terenurile și construcțiile la data evaluării și, evident, bunul
respectiv a făcut obiectul unei oferte publice pe piață. Atunci când nu este
posibil să se determine valoarea de piață a unui teren sau a unei

239construcții, valoarea determinată pe baza principiului costului de achiziție
sau costului de producție este considerată a fi valoarea actuală.
Plasamenatele în imobilizări financiare cuprind titluri de
participare, interesele de participare, titluri puse în echivalență, alte
titluri și creanțe imobilizate.
Împrumuturile ipotecare, precum și alte împrumuturi reprezintă
împrumuturile acordate asiguraților, în condițiile în care contractul de
asigurare este garanția principală.
La asigurarea de viață, plasamentele aferente contractelor în
unități de cont cuprind:
− plasamentele aferente contractelor de asigurare asociate la un
fond de investiții;
− plasamentele destinate acoperirii angajamentelor și care sunt
determinate prin referință la un indice;
− plasamentele deținute în contul membrilor unei asociații și
destinate a fi repartizate între ei.
În categoria altor plasamente financiare pe termen scurt, sunt
incluse în funcție de veniturile pe care le generează, titlurile cu venit
variabil și titlurile cu venit fix.
Titlurile cu venit variabil includ în principal acțiunile cotate și
necotate.
Titlurile cu venit fix sunt considerate titluri cu rată fixă a dobânzii,
cum sunt obligațiunile, certificatele de trezorerie și alte titluri cu venit fix.
Sunt asimilate obligațiunilor și altor titluri cu venit fix, titlurile cu
dobândă, care variază în funcție de anumiți factori specifici, ca, de
exemplu, rata dobânzii pe piața interbancară sau pe piața europeană.
Părțile în fondurile comune de plasament cuprind părțile
deținute de societăți în plasamentele comune constituite de mai multe
societăți sau fonduri de pensii, a căror gestiune a fost încredințată
uneia dintre aceste societăți sau fonduri de pensii.
Contabilitatea rezervelor tehnice . Sumele transferate rezervelor
tehnice reprezintă obligații ale asigurătorului și se deduc din veniturile
acestuia, în vederea determinării profitului.
Rezervele tehnice constituite și menținute în valută se
înregisterază în contabilitate în lei, la cursul de schimb în vigoare la
data efectuării operațiunilor.
Rezervele tehnice se inventariază și se evaluează la sfârșitul fiecărei
perioade. Metodele de evaluare a rezervelor tehnice adopate de către

240societate (prorata temporis, statistice etc.), trebuie să fie aceleași în tot
cursul exercițiului financiar, precum și de la un exercițiu la altul.
Contabilitatea terților ține evidența creanțelor și datoriilor
societății în relațiile acesteia cu persoane fizice și/sau juridice și care
sunt înregistrate în contabilitate la valoarea lor nominală. Creanțele și
datoriile în valută se înregistrează în contabilitate în lei, la cursul de
schimb în vigoare, la data efectuării operațiunilor. Diferențele de curs
valutar, între data înregistrării creanțelor și datoriilor în valută și data
încasării lor, respectiv plății lor, se înregistrează în contabilitate ca
venituri sau cheltuieli financiare, după caz.
În conturile de cheltuieli sau venituri în avans, în principal, se
înregistrează următoarele:
− chirii și dobânzi înregistrate în avans;
− cheltuieli de achiziție reportate;
− cheltuieli pentru reparații;
− abonamente efectuate anticipat;
− cheltuieli cu daunele plătite ce intră în sarcina reasigurătorului;
− alte venituri aferente perioadelor sau exercițiilor următoare.
Cheltuielile de achiziție reportate reprezintă cheltuielile ocazionate
de încheierea contractelor de asigurare, comisioane de achiziție, cheltuieli
de deschidere a dosarului sau de admitere a contractelor de portofoliu și
alte cheltuieli administrative (publicitate, întocmirea contractelor de
asigurare etc.).
Pentru deprecierea creanțelor societății, decontări în cadrul
grupului și debitori diverși, de regulă, se constituie provizioane.
Contabilitatea altor elemente de activ . În cadrul imobilizărilor
corporale de exploatare se cuprind mijloacele fixe, exclusiv construcțiile și
terenurile. Sunt considerate mijloace fixe obiectul sau complexul de obiecte
care se utilizează ca atare și îndeplinește cumulativ următoarele condiții:
− are o valoare de intrare mai mare decât limita stabilită prin
hotărâre a guvernului, care poate fi actualizată anual în funcție de
indicele de inflație;
− are o durată normală de utilizare mai mare de 1 an.
Contabilitatea mijloacelor fixe se ține pe următoarele categorii:
− echipamente tehnologice (mașini, utilaje și instalații de lucru);
− aparate și instalații de măsurare, control și reglare;
− mijloace de transport;
− mobilier;
− aparatură birotică;
− echipamente de protecție a valorilor umane și materiale și
alte active corporale.

241Amortizarea se stabilește prin aplicarea cotelor de amortizare
asupra valorii de intrare a mijloacelor fixe și se calculează pe baza
unui plan de amortizare, de la data punerii acestora în funcțiune și
până la recuperarea integrală a valorii lor de intrare, conform duratelor
normale de funcționare și condițiilor de utilizare a acestora.
Societățile de asigurări amortizează mijloacele fixe, utilizând
unul din următoarele regimuri de amortizare:
a) amortizarea liniară , care se realizează prin includerea uniformă
în cheltuielilele de exploatare a unor sume fixe, stabilite proporțional cu
numărul de ani ai duratei normale de utilizare a mijloacelor fixe;
b) amortizarea degresivă, care presupune multiplicarea cotelor
de amortizare lineară cu coeficienții prevăzuți de lege;
c) amortizarea accelerată , constând în calcularea, în exercițiul în
care mijloacele fixe intră în activul societății, a unei amortizări de până la
limita prevăzută de lege din valoarea de intrare a acestora. În exercițiile
următoare, amortizarea se calculează după regimul amortizării lineare.
Amortizarea aferentă mijloacelor fixe se înregistrează distinct în conta-
bilitate, pe categorii și obiecte de evidență. Prin deducerea amortizării din
valoarea de intrare se obține valoarea contabilă netă a mijloacelor fixe.
Reevaluarea activelor imobilizate se efectuează la valoarea justă
a acestora, care se determină pe baza unor evaluări făcute, de regulă,
de evaluatori autorizați.

12.3.2. Contabilitatea cheltuielilor, veniturilor
și a rezultatelor

La societățile de asigurări, cheltuielile reprezintă sumele sau
valorile plătite sau de plătit pentru:
− daune și prestații;
− cheltuieli cu personalul;
− cheltuieli de achiziție privind contractele de asigurare;
− executarea unor obligații legale sau contractuale;
− consumurile, lucrările executate și serviciile prestate de care
beneficiază societatea;
− cheltuieli cu plasamentele și alte cheltuieli.
În cadrul cheltuielilor pentru determinarea rezultatului exercițiului
financiar se cuprind, de asemenea:
− cheltuielile privind rezervele tehnice;
− amortizările și provizioanele constituite;

242− valoarea contabilă a activelor cedate, distruse sau constatate
lipsă.
Contabilitatea cheltuielilor se ține distinct, pentru activitatea de
asigurări generale, pe feluri de cheltuieli, după natura și destinația lor,
astfel:
1. După natura cheltuielilor
a. Cheltuielile de exploatare , care cuprind:
− cheltuieli privind daunele și prestațiile (anuitățile, răscum-
părările, recuperările și alte cheltuieli privind daunele și prestațiile
suportate de societatea de asigurări);
− cheltuieli privind rezervele tehnice;
− cheltuieli cu presonalul (salarii și alte drepturi de personal,
asigurările și protecția socială, contribuția unităților la asigurările sociale și
pentru ajutorul de șomaj, cheltuieli cu pregătirea și perfecționarea
profesională și alte cheltuieli suportate de societatea de asigurare);
− cheltuieli privind comisioanele de reasigurare;
− cheltuieli privind consumurile de materiale consumabile,
combustibil, piese de schimb, materiale de natura obiectelor de inventar;
− cheltuieli cu lucrările și serviciile executate de terți (întreținere,
reparații), redevențe, locații de gestiune și chirii, studii și cercetări,
cheltuieli cu alte servicii executate de terți (colaboratori, comisioane,
cheltuieli de protocol, reclamă și publicitate, transportul de bunuri și
personal, deplasări, detașări și transferări, poștă și taxe de telecomunicații,
servicii bancare și altele);
− pierderi din creanțe, cheltuieli privind despăgubiri, amenzi,
penalități, donații și subvenții acordate, cheltuieli privind activele
cedate și alte operațiuni de capital.
b. Cheltuielile cu plasamentele și alte cheltuieli, care cuprind:
− pierderi din creanțe legate de participații;
− cheltuieli privind plasamentele cedate;
− cheltuieli financiare privind amortizarea primelor de
rambursare a obligațiunilor;
− cheltuieli din diferențe de curs valutar;
− cheltuieli privind dobânzile;
− cheltuieli privind sconturile acordate;
− alte cheltuieli similare.
c. Cheltuielile extraordinare – reprezintă acele cheltuieli
care nu sunt legate de activitatea normală, curentă a societății
(cheltuieli cu calamități și alte evenimente extraordinare).

243d. Cheltuieli cu amortizările și provizioanele, care cuprind:
− amortizarea imobilizărilor corporale și în curs, de natura
plasamentelor;
− amortizarea imobilizărilor de natura altor active;
− amortizarea primelor de rambursare a obligațiunilor;
− provizioanele pentru riscuri și cheltuieli;
− provizioanele pentru deprecierea imobilizărilor; provizioane
pentru deprecierea imobilizărilor;
– provizioane pentru deprecierea altor elemente de activ;
− provizioane privind plasamentele;
− cheltuieli privind ajustarea la inflație.
e. Cheltuieli cu impozitul pe profit calculat potrivit legii.
2. Cheltuieli pe destinații :
− cheltuieli de achiziție (cheltuieli ocazionate de achizițio-
narea contractelor de asigurare, cheltuieli de deschidere a dosarelor,
cheltuieli cu personalul, cheltuieli cu informatica, etc.);
− cheltuieli de administrare a contractelor (cheltuieli cu
încasarea primelor, cheltuieli cu personalul, cheltuieli cu informatica,
etc.);
− cheltuieli cu gestionarea daunelor (cheltuieli cu perso-
nalul, cheltuieli cu informatica, cheltuieli cu seviciile de daune etc.);
− cheltuieli cu administrarea plasamentelor .
Cheltuieli care pot fi direct atribuite unei destinații – înregistrarea
acestora pe destinații trebuie efectuată individual, fără aplicarea cheilor
forfetare.
În cazul în care o cheltuială are mai multe destinații sau nu poate
fi direct atribuită, atunci ea este repartizată pe destinații, prin aplicarea
unei chei de repartiție fundamentată, cel puțin la închiderea
exercițiului financiar.
Cheile utilizate trebuie să fie fondate pe criterii cantitative,
obiective, controlabile și în legătură directă cu natura cheltuielii.
Procedurile de repartizare a cheltuielilor după natură, în conturi de
cheltuieli pe destinație, după cum și modalitățile de calcul care stau la
baza cheilor de repartiție, trebuie să facă parte integrantă din programul
informatic și să fie definite într-o manieră explicită în documentele
interne ale societății, în așa fel încât oricând să poată fi controlabile.
Cheltuielile privind sumele plătite pentru contractele de cercetare
care se includ în costuri, comisioanele plătite agenților economici cu
activitate de comerț exterior, taxa pentru folosirea terenurilor, taxa asupra

244mijloacelor de transport, cotele prevăzute de lege pentru constituirea
fondului de protejare a asiguraților, cheltuielile cu pregătirea și
perfecționarea profesională, prelevările și donațiile făcute în scopuri
umanitare și pentru sprijinirea activității sociale, culturale și sportive,
precum și alte cheltuieli, se înregistrează distinct în conturi analitice, în
cadrul conturilor respective de cheltuieli.
În cadrul categoriilor de cheltuieli după natura lor, acestea se pot
dezvolta în analitice în funcție de necesitățile impuse de anumite
reglementări sau potrivit nevoilor proprii.
Principalele elemente care formează veniturile societății sunt
sumele sau valorile încasate sau de încasat din:
− executarea obligațiilor contractuale privind asigurații;
− avantaje pe care societatea de asigurări a consimțit să le
primească;
− executarea unor obligații legale sau contractuale privind terții;
− venituri extraordinare.
În cadrul veniturilor, pentru determinarea rezultatului se cuprind,
de asemenea, veniturile din:
− producția imobilizată;
− eliberarea rezervelor tehnice;
− plasamente;
− diminuarea sau anularea provizioanelor;
− cedarea activelor;
− alte venituri.
Cifra de afaceri reprezintă primele brute subscrise din asigurarea
directă, coasigurare și reasigurare – acceptări în cursul exercițiului
financiar –, plus variația rezervelor de prime rezultată ca diferență între
rezervele de la începutul perioadei și rezervele de la sfârșitul perioadei.
Contabilitatea veniturilor se ține pe categorii de venituri, care
se grupează astfel:
a) venituri din exploatare care cuprind:
– venituri din prime subscrise;
În contabilitate, se înregistrează primele încasate și de încasat,
inclusiv primele de reasigurare încasate și de încasat, aferente tuturor
contractelor de asigurare și reasigurare, care intră în vigoare în
perioada de referință, înainte de deducerea oricăror sume din acestea.
− venituri din servicii prestate;
− venituri din redevențe, locații de gestiune și chirii;
− venituri din eliberarea rezervelor tehnice;

245− venituri din producția de imobilizări, reprezentând costul
lucrărilor și cheltuielilor efectuate de societate pentru ea însăși, care se
înregistrează ca active imobilizate corporale și necorporale;
− venituri din subvenții de exploatare, reprezentând finanțări de
care beneficiază societatea, acordate de stat sau de alte societăți;
− alte venituri de exploatare, cuprinzând veniturile din recuperări
aferente asigurărilor generale, venituri din creanțe reactivate și alte
venituri netehnice.
b) venituri din plasamente, cuprinzând venituri din titluri de
participare, venituri din creanțe imobilizate, venituri din plasamente
cedate, venituri din diferențe de curs valutar, venituri din dobânzi,
venituri din sconturi obținute și alte venituri similare;
c) venituri extraordinare , reprezentând acele venituri care nu
sunt legate de activitatea normală, curentă a societății de asigurare;
d) venituri din provizioane și ajustarea la inflație, cuprinzând
venituri din provizioane pentru riscuri și cheltuieli, din provizioanele
pentru deprecierea imobilizărilor și a altor elemente de activ, venitul
din fondul comercial negativ, venituri din provizioane privind
plasamentele.
Diminuarea sau anularea provizioanelor constituite se
înregistrează la venituri în cazul în care nu se mai justifică menținerea
provizioanelor constituite, respectiv, are loc realizarea riscului sau
cheltuiala devine exigibilă.
Cheltuielile și veniturile determinate de operațiunile asocierilor
în participație se contabilizează distinct de către unul dintre asociați,
conform prevederilor contractului de asociere. La sfârșitul perioadei
de raportare, cheltuielile și veniturile înregistrate pe naturi se transmit
pe bază de decont fiecărui asociat în vederea înregistrării acestora în
contabilitatea proprie.
În conformitate cu Legea contabilității nr. 82/1991, republicată,
cu modificările și completările ulterioare, în contabilitate, profitul sau
pierderea se stabilesc lunar, cumulat de la începutul anului.

246

13. MANAGEMENTUL ÎN ASIGURĂRI
ȘI REASIGURĂRI

13.1. Structura organizatorică la o societate
de asigurare
Structura organizatorică a unei societăți de asigurări diferă în
funcție de tipurile de asigurări pe care societatea respectivă le practică
și în funcție de contextul economic în care acționează.
O societate de asigurări este condusă de către Adunarea Generală a
Acționarilor, care ia decizii asupra activității acesteia și stabilește
coordonatele politicii pe plan economic și comercial.
Administrarea societății de asigurări se exercită de către Consiliul
de Administrație, a cărui componență este stabilită de către Adunarea
Generală a Acționarilor. Consiliul de Administrație are în principal
atribuții privind angajarea și stabilirea drepturilor și obligațiilor
personalului, repartizarea acestuia pe compartimente, stabilirea strate-
giilor și tacticilor de marketing, aprobarea condițiilor și tarifelor privind
asigurările facultative și programele de reasigurare.
Consiliul de Administrație are latitudinea de a delega Comitetului
de Direcție o parte din problemele de care el răspunde. Acest comitet este
compus din membri aleși din cadrul Consiliului de Administrație.
În teritoriu, societățile de asigurări pot avea sucursale la nivelul
fiecărui județ, precum și filiale și agenții în alte localități decât reședința de
județ.
La stabilirea pe compartimente a unei societăți de asigurări
trebuie să se țină seama de complexitatea procesului de decizie și
responsabilitățile pe care acesta le implică. Realizarea principalelor
funcțiuni ale unui asigurător impune ca fiind obligatorii următoarele
compartimente: marketing, contracte, despăgubiri, controlul daunelor,
reasigurări, calcul actuarial, investiții, contabilitate, auditul primei,
procesare date, resurse umane, juridic și training.
Deși fiecare compartiment al unui asigurător trebuie să aibă o
anumită autonomie pentru a-și desfășura activitatea, acestea trebuie să
coopereze în permanență pentru ca asigurătorul să funcționeze eficient.

247Grafic, structura unei societăți de asigurări este reflectată de către
organigrama acesteia, care, în general, diferă de la o societate de asigurări
la alta, în funcție de strategia de acțiune a fiecăreia. Orientativ, structura
pe compartimente a unei societăți de asigurări se prezintă astfel:

24813.2. Particularitățile managementului
în asigurări și reasigurări

Managementul activității de asigurare are particularitățile sale
specifice ce derivă din faptul că această activitate economică apare, pe
de o parte, ca o relație de repartiție în formă bănească, iar pe de altă
parte ca o prestare de servicii de un gen deosebit care se efectuează în
baza contractului de asigurare.
Managementul societăților de asigurări, pe lângă factorii
comuni tuturor domeniilor de activitate, depinde și de influența
factorilor specifici, și anume:
− caracterul aleatoriu al daunelor;
− forma juridică a asigurărilor (prin efectul legii sau facultativă);
− tipul de asigurare (de bunuri, de persoane sau de răspundere
civilă);
− cuprinderea în profil teritorial a asigurării (asigurări interne
sau externe și reasigurări);
− dimensiunea fondurilor pe care le poate constitui o societate
de asigurări etc.
Caracterul aleatoriu al daunelor rezultă din faptul că volumul
acestor daune nu se poate cunoaște cu exactitate, ci se poate doar
aproxima, prin calcule bazate pe teoria probabilităților. De aceea, se
impune existența unui sistem informațional cât mai complet, care să
cuprindă date privind frecvența și intensitatea riscurilor pe perioade de
timp cât mai îndelungate. Pe baza acestui sistem informațional se pot
efectua calcule privind evoluția în perspectivă a cheltuielilor cu plata
despăgubirilor și a sumelor asigurate, se poate stabili nivelul primelor
de asigurare și se pot adopta decizii legate de normele de funcționare
și de structura organizatorică a societății de asigurări.
Organizarea și conducerea activității de asigurare sunt diferite în
cazul asigurării prin efectul legii față de asigurarea facultativă
(contractuală). Managementul asigurărilor prin efectul legii se limitează
doar la crearea condițiilor necesare încasării primelor de asigurare la
termenul prevăzut de lege, ca și evaluarea pagubelor, respectiv, stabilirea
și plata despăgubirilor (sau a sumelor asigurate) să se efectueze pe baze
reale și cât mai rapid. În cazul asigurărilor facultative, este necesar ca
managementul să aibă în vedere:
− maximizarea gradului de cuprindere în asigurare pentru
realizarea unei dispersii optime a riscurilor;

249− perfecționarea continuă a activității de contractare a asigurării
și de încasare a primelor de asigurare;
− efectuarea promptă și corectă a operațiunilor de constatare,
evaluare a daunelor și de stabilire a despăgubirilor.
Tipul de asigurare impune ca fiind necesară prezența specialiștilor
care să se ocupe cu constatarea și evaluarea daunelor. De asemenea, este
indispensabil un sistem eficient de înregistrare a datelor privind situația
fiecărui asigurat. Astfel, pe baza evidențelor existente se poate cunoaște
volumul primelor de asigurare achitate până la un moment dat,
eventualele sume răscumpărate, sumele asigurate reduse și împrumuturile
primite de la asigurător.
Sfera de cuprindere în profil teritorial vizează două aspecte:
a) în cazul asigurărilor interne, la adoptarea cadrului organizatoric
și managerial trebuie să se țină seama de specificul țării și de cerințele de
ordin economic, financiar și social al potențialilor asigurați;
b) la asigurările externe, ce au ca obiect bunuri sau persoane care
ies în afara granițelor țării, precum și bunuri aparținând unui stat și aflate
pe teritoriul altor state, o importanță deosebită o are cunoașterea posibi-
lităților oferite de piața internațională a asigurărilor și reasigurărilor. De
asemenea, este necesară cunoașterea politicii economice a statului în
domeniul comerțului exterior și al relațiilor internaționale. Prospectarea
directă, permanentă și sistematică a pieței externe de asigurări și reasigurări
se poate efectua prin intermediul unor agenții proprii, create pe cele mai
importante piețe de asigurări din lume, prin trimiterea periodică a unor
reprezentanți ai societății de asigurare pentru documentare la față locului.
În practica asigurărilor din Uniunea Europeană3, în ceea ce
privește managementul societăților de asigurări, se constată existența
unei serii de probleme considerate a fi de natură tehnică, investițională
sau de altă natură.
Problemele de natură tehnică, fiind legate direct de activitatea de
asigurare, sunt generate de următoarele situații:
− tarifele de prime se dovedesc a fi insuficiente (neacoperitoare),
datorită faptului că la fundamentarea acestora nu au existat suficiente date
statistice care să permită o extrapolare cu privire la evoluția riscului
asigurat;

3 Studiu privind supravegherea în asigurări, uz intern, Oficiul de
supraveghere a activității de asigurare și reasigurare, București, 1997, p. 4.

250− pe parcursul desfășurării activității de asigurare, se înregistrează
o evoluție a daunelor și a costurilor activității de asigurare mult diferită de
cele care au stat la baza calculării primelor. O astfel de evoluție poate fi
determinată de schimbări privind rata de mortalitate și morbiditate,
nivelul prețurilor și al salariilor, rata șomajului, legislație, criminalitate,
înregistrarea unei secvențe și intensități la unele calamități naturale cu
mult peste media din perioadele precedente etc.;
− determinarea insuficient de riguroasă a rezervelor tehnice de
prime, astfel încât acestea nu permit asigurătorului să acopere integral
obligațiile asumate prin contractele de asigurare încheiate;
− în cazul asigurărilor care se încheie pe termen lung (de
exemplu, la asigurările de viață), elementele incluse în prima de
asigurare, cu scopul acoperirii cheltuielilor de constituire și
administrare a fondului de asigurare, nu permit realizarea acestui lucru
în viitor, datorită creșterii cheltuielilor curente de la un an la altul;
− în cazurile în care producerea unui număr excesiv de daune îi
expune pe asigurători la plăți de despăgubiri de un volum imens,
aceasta le poate perturba serios echilibrul financiar;
− producerea unui singur eveniment (de exemplu: cutremur,
uragan etc.) care poate conduce la o acumulare de daune, într-o
anumită zonă geografică, în proporții deosebit de mari, face ca
asigurătorii să se confrunte cu dificultăți financiare majore;
− atunci când fondurile unui asigurător nu sunt la nivelul
obligațiilor acestuia față de terți, el este pus în situația încetării activității
de asigurare.
Pentru rezolvarea problemelor de natura celor menționate
anterior, managerii din cadrul asigurărilor pot întreprinde o serie de
măsuri, grupate astfel:
a. Privitor la tarifele de prime :
− să se elimine practica primelor reduse, nejustificate din punct
de vedere tehnic, doar din dorința de a mări gradul de atractivitate față
de asigurarea respectivă;
− să existe o anumită preocupare pentru introducerea, în cazuri
deosebite, a unei clauze de modificare a primelor;
− să se introducă tarife suplimentare pentru riscuri agravante;
− să se utilizeze bonificații care să stimuleze preocuparea
pentru prevenirea apariției daunelor.

251b. Referitor la condițiile de asigurare:
− să fie stimulați asigurații în direcția limitării și prevenirii
pagubelor;
− să se excludă riscurile cu frecvență mare care creează
probleme în realizarea echilibrului financiar;
− să se specifice dreptul asigurătorului de a anula orice contract
în cazul în care, într-un fel sau altul, asiguratul a contribuit la
provocarea unor daune.
c. Cu privire la încheierea contractelor de asigurare :
− să existe o constantă a preocupărilor pentru selectarea
grupelor de risc;
− să fie promovată politica de diversificare a riscurilor
acoperite printr-un singur contract;
− să se acorde o atenție deosebită dispersării optime a riscurilor.
În ceea ce privește investițiile, dificultățile întâmpinate de către
asigurător sunt generate de următoarele riscuri:
a) riscul de devalorizare ; o anumită investiție poate să
înregistreze o pierdere de valoare în urma schimbărilor intervenite
între cererea și oferta pe piața de capital sau pe piața bunurilor
imobiliare. Alte cauze pot fi modificarea ratei de schimb valutar sau
creșterea volumului sumelor de încasat de la diferiți debitori;
b) riscul de supraevaluare inițială a unei investiții, ca urmare a
efectuării unor analize și calcule preliminare eronate.

13.3. Supravegherea, solvabilitatea și eficiența
în domeniul asigurărilor și reasigurărilor

13.3.1. Activitatea de supraveghere a asigurărilor
și reasigurărilor
Instituirea unui cadru legal de supraveghere a asigurărilor are ca
scop prevenirea și limitarea riscurilor. Prin activitatea de supraveghere, se
urmărește ca un asigurător să fie în măsură, în orice moment, să-și achite
obligațiile asumate față de asigurați prin contractele de asigurare.
În scopul apărării drepturilor asiguraților și al promovării stabilității
activității de asigurare în România, prin Legea nr, 32/2000 (modificată și
completată prin Legea nr. 403/2004 ) – privind societățile de asigurare și
supravegherea asigurărilor, s-a hotărât înființarea Comisiei de Supra-
veghere a Asigurărilor ca „autoritate administrativă autonomă de

252specialitate”, cu personalitate juridică și cu sediul în municipiul București.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor și-a început activitatea în data de
2 iulie 2001, având rolul de supraveghere a stabilității pieței asigurărilor și
de apărare a drepturilor asiguraților. C.S.A., din punct de vedere admi-
nistrativ și financiar, este autonomă, fiind subordonată direct Parlamentului.
Comisia de supraveghere a asigurărilor are următoarele atribuții:
a) elaborează și/sau avizează proiectele de acte normative care
privesc domeniul asigurărilor sau care au implicații asupra acestui
domeniu, inclusiv reglementările contabile specifice domeniului
asigurărilor armonizate cu directivele europene și standardele
internaționale de contabilitate;
b) avizează actele administrative individuale, dacă au legătură cu
activitatea de asigurare, după consultarea cu asociațiile profesionale
ale operatorilor din asigurări, iar în ceea ce privește reglementările
contabile, și după avizul/informarea Ministerului Finanțelor Publice;
c) autorizează asigurătorii, reasigurătorii și brokerii de asigurare
și/sau reasigurare să desfășoare activitate de asigurare, reasigurare ori
intermediere în asigurări și/sau reasigurări, după caz, și avizează orice
modificare a documentelor sau condițiilor pe baza cărora s-a acordat
această autorizare;
d) autorizează practicarea asigurărilor obligatorii stabilite prin
lege și încasează ca venituri proprii o contribuție procentuală din
valoarea primelor brute încasate, aferente asigurărilor respective, în
vederea exercitării supravegherii și controlului activității de asigurări
obligatorii;
e) aprobă acționarii semnificativi direcți ori indirecți, persoane
fizice sau juridice, acceptă și retrage aprobarea persoanelor semnificative
ale asigurătorilor, reasigurătorilor, brokerilor de asigurare și/sau de
reasigurare. Prin acționar semnificativ se înțelege „orice persoană, care
nemijlocit și singură ori prin intermediul sau în legătură cu alte persoane
fizice ori juridice, exercită drepturi ce decurg din deținerea unor acțiuni
care, cumulate, reprezintă cel puțin 10% din capitalul social al unui
asigurător/reasigurător ori îi conferă acesteia cel puțin 10% din totalul
drepturilor de vot în Adunarea Generală a Acționarilor sau care dau
posibilitatea să exercite o influență semnificativă asupra conducerii unui
asigurător/reasigurător/broker de asigurare și/sau de reasigurare”.
f) aprobă divizarea sau fuzionarea unui asigurător/ reasigurător/
broker de asigurare și/sau de reasigurare autorizat în România;

253g) aprobă transferul de portofoliu (prin portofoliu de asigurări
se înțelege totalitatea sau o parte din contractele de asigurări încheiate
de un asigurător), inclusiv pentru sucursalele societăților de asigurări
din România, aflate pe teritoriul altor state membre, către un alt
asigurător român sau către un alt asigurător ori o sucursală stabilită pe
teritoriul Uniunii Europene, după consultarea autorității competente a
statului membru al sucursalei, precum și pentru sucursalele din
România ale asigurătorilor cu sediul social în afara Uniunii Europene;
h) aprobă suspendarea sau, după caz, încetarea activității asigură-
torilor, reasigurătorilor și brokerilor de asigurare și/sau de reasigurare,
după verificarea situației financiare a acestora, la cererea acestora;
i) supraveghează situația financiară a asigurătorilor/ reasigură-
torilor/ intermediarilor în asigurări și în reasigurări, inclusiv a sucursalelor
aflate pe teritoriul statelor membre (în conformitate cu dreptul de stabilire
și cu libertatea de a presta servicii), după consultarea autorității
competente a statului membru al sucursalei. În vederea protejării
intereselor asiguraților sau ale potențialilor asigurați, dispune efectuarea
de controale ale activității acestora;
j) asigură o supraveghere suplimentară a următoarelor entități:
– orice societate de asigurare care este o societate participativă
în cel puțin o societate de asigurare, o societate de reasigurare sau o
societate de asigurare dintr-un stat terț;
− orice societate de asigurare a cărei societate-mamă este, după
caz, un holding de asigurare, o societate de reasigurare sau o societate
de asigurare dintr-un stat terț;
− orice societate de asigurare, a cărei societate-mamă este un
holding mixt de asigurare;
k) solicită prezentarea de informații și documente referitoare la
activitatea de asigurare, atât de la asigurători, reasigurători, brokeri de
asigurare și/sau de reasigurare și agenți de asigurare, cât și de la oricare
altă persoană, fizică sau juridică, care are legătură, directă ori indirectă, cu
activitatea acestora, inclusiv informații referitoare la bazele tehnice
utilizate pentru calculul primelor de asigurare și al rezervelor tehnice;
l) ia măsurile necesare pentru ca activitatea de asigurare să fie
gestionată cu respectarea normelor prudențiale specifice;
m) aplică măsuri privind redresarea financiară, reorganizarea
sau, după caz, falimentul asigurătorilor și reasigurătorilor, precum și
a/al sucursalelor și filialelor acestora;
n) aplică măsuri de sancționare, inclusiv în legătură cu
exercitarea unei influențe directe sau indirecte, care este incompatibilă

254cu principiile de conducere prudențială a activității asigurătorilor,
stabilite prin norme emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
o) primește și răspunde sesizărilor și reclamațiilor privind activi-
tatea asigurătorilor, reasigurătorilor și intermediarilor în asigurare și
reasigurare;
p) aprobă propriul buget de venituri și cheltuieli;
r) participă, în calitate de membru, la asociațiile internaționale ale
autorităților de supraveghere în asigurări și reprezintă România la
conferințe și întâlniri internaționale referitoare la supravegherea în
asigurări;
s) informează autoritățile competente din statele membre pe
teritoriul cărora sunt sucursale ale asigurătorilor, reasigurătorilor,
brokerilor de asigurare și/sau de reasigurare ori a agenților de asigurare
români sau unde se prestează de către aceștia servicii, despre orice măsuri
sancționatorii luate împotriva acestora, inclusiv despre retragerea
autorizației de funcționare;
ș) deschide și menține Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor și
intermediarilor în asigurări și/sau în reasigurări.
Sub aspect legislativ, condițiile de autorizare și funcționare ale
societăților de asigurări din România trebuie să fie apropiate de cele
practicate în țările U.E.
În România, conform Legii nr. 403/2004, care modifică și
completează Legea nr.32/2000, privind societățile de asigurare și
supraveghere a asigurărilor, „un asigurător care solicită autorizare achită
la depunerea cererii de autorizare o taxă de autorizare de 75 milioane lei.
Cuantumul taxei de autorizare se poate actualiza anual, prin decizie a
Comisiei de Supraveghere Asigurărilor, în funcție de indicele prețurilor
comunicat de Comisia Națională pentru Statistică. În cazul respingerii
cererii de autorizare, taxa de autorizare nu se restituie. Din momentul
acordării autorizației de funcționare, asigurătorul achită, pe durata
valabilității acesteia, o taxă de funcționare, stabilită anual de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor, de maximum 0,3% din primele brute
încasate în perioada pentru care sunt datorate”.

13.3.2. Solvabilitatea în asigurări și reasigurări

Atât cadrul legal, cât și calitatea activităților desfășurate de către
societățile de asigurări impun ca acestea să fie în permanență solvabile.
Astfel, în orice moment, societățile de asigurări trebuie să fie în
măsură să-și onoreze obligațiile asumate prin contractele de asigurare

255încheiate. Din punct de vedere tehnic, un asigurător este solvabil
atunci când activele sale sunt mai mari sau cel puțin egale cu datoriile
pe care acesta le are. Pentru menținerea solvabilității unui asigurător,
este necesar ca partea de active să includă un anumit surplus, numit
marjă de solvabilitate . Aceasta reprezintă totodată un instrument de
supraveghere a activității asigurătorilor, iar nivelul ei este stabilit prin
lege. Ca atare, legislația specifică în domeniu solicită fiecărei
societăți de asigurări să-și constituie o marjă de solvabilitate suficient
de acoperitoare pentru ansamblul activității ei.
Pe durata unui exercițiu financiar, marja de solvabilitate se poate
determina utilizând următoarea formulă:

Ms = [ Vpa + Pr – ( Tpa + Tit ) ] Tdn / Tdb

în care:
Ms = marja de solvabilitate;
Vpa = volumul primelor de asigurare încasate;
Pr = primele încasate din activitatea de reasigurare;
Tpa = totalul primelor anulate în decursul ultimului exercițiu
financiar;
Tit = totalul impozitelor și al taxelor aferente primelor de
asigurare incluse în calcul;
Tdn = totalul daunelor nete, respectiv totalul daunelor din
ultimul exercițiu financiar ce rămân în sarcina societății de asigurări,
după cedările în reasigurare;
Tdb = totalul daunelor brute din ultimul exercițiu financiar.
Practica din diferite țări europene confirmă faptul că solvabilitatea
minimă nu poate fi mai mică decât capitalul social vărsat, în cazul
societăților de asigurări care practică numai asigurări generale (altele
decât cele de viață). La societățile care practică asigurări de viață, marja
de solvabilitate care trebuie menținută în permanență nu poate fi mai mică
decât capitalul social vărsat, plus 4 % din rezerva matematică aferentă
fondului asigurărilor de viață. Metodologia de calcul a marjei de
solvabilitate, atât pentru asigurările generale, cât și pentru asigurările de
viață, se stabilește prin norme elaborate de către autoritatea care exercită
supravegherea activităților de asigurare. Astfel, calculul marjei de
solvabilitate a fiecărei societăți cuprinde următoarele elemente:
− capitalul social vărsat;
− rezerva de capital;

256− prime încasate din asigurări și reasigurări;
− prime cedate în reasigurare;
− alte rezerve statutare, rezultate din situațiile financiare
semestriale sau anuale și din machetele de indicatori pe ramuri și
categorii de asigurări.
Nu în ultimul rând, solvabilitatea unui asigurător este dată de
structura activelor sale, astfel încât, la nevoie, activele să poată fi
transformate cu ușurință în lichidități.
În România, conform Legii nr. 32/2000 (modificată și
completată prin Legea nr. 403/2004), fiecare asigurător trebuie să
mențină cumulativ:
a) capitalul social vărsat (fondul de rezervă liberă vărsat, în
cazul unei societăți mutuale);
b) marja de solvabilitate minimă;
c) fondul de siguranță.
Capitalul social vărsat sau fondul de rezervă liberă vărsat este
integral vărsat numai la constituire.
Odată stabilite prin norme emise de către Comisia de Supraveghere
a Asigurărilor, capitalul social vărsat și fondul de rezervă liberă vărsat, se
actualizează periodic.
În orice moment, asigurătorul trebuie să dețină o marjă de
solvabilitate disponibilă, corespunzătoare activității desfășurate de
către acesta.
Ca indicator, marja de solvabilitate (transmisă anual la Comisia
de Supraveghere a Asigurărilor) este utilizată la determinarea gradului
de solvabilitate al unui asigurător, pentru fiecare categorie de
asigurare practicată și reprezintă capacitatea financiară a unei societăți
de asigurare de a-și acoperi în orice moment obligațiile asumate prin
contractele de asigurare.
Conform normelor emise de către Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor, gradul de solvabilitate al unei societăți se determină ca
un raport între activul net și marja de solvabilitate minimă. În cazul în
care acest raport este subunitar sau egal cu 1, societatea este
insolvabilă sau se află în pragul insolvabilității. În scopul prevenirii
stării de insolvabilitate, conducerea societății de asigurări trebuie să
monitorizeze permanent evaluarea riscurilor asumate, a activelor care
trebuie să fie libere de sarcini, a rezervelor tehnice constituite, a ratei
daunelor pe fiecare clasă de asigurări, a contractelor de reasigurare
încheiate și, nu în ultimul rând, a politicii de investiții.

257Fiecare asigurător este obligat să constituie un fond de siguranță
care reprezintă o treime din marja de solvabilitate minimă. În cazul
societăților mutuale, fondul de siguranță reprezintă cel putin ¾ din
valoarea minimă a fondului de siguranță stabilită pentru asigurător.
Rezultatele financiare ale societății de asigurări se reflectă,
îndeosebi, în mărimea profitului brut, dată de diferența dintre totalul
veniturilor și cel al cheltuielilor. Experiența în domeniul asigurărilor a
demonstrat că profitul se calculează numai la nivelul societății de
asigurări, deoarece, practic, acoperirea cheltuielilor din venituri nu este
relevantă la nivelul sucursalelor. Aceasta se explică prin caracterul
aleatoriu al cheltuielilor cu plata despăgubirilor și a sumelor asigurate.
Existența unor diferențieri mari în ceea ce privește nivelul
cheltuielilor cu plata despăgubirilor, de la o sucursală la alta, justifică
aplicarea gestiunii financiare numai la nivelul societății de asigurări.
Având în vedere caracterul aleatoriu al riscurilor, o societate de
asigurări își construiește, pe lângă fondul de rezervă, menționat mai
sus, fonduri care reprezintă rezervele tehnice .
Reglementările stabilite de Legea nr. 32/2000, precizează că
„asigurătorul care exercită o activitate de asigurări generale , are
obligația să constituie și să mențină următoarele rezerve tehnice ”4:
a) rezerva de prime – se calculează lunar, prin însumarea
cotelor părți din primele nete subscrise, aferente perioadelor neex-
pirate ale contractelor de asigurare, astfel încât, diferența dintre
volumul primelor nete subscrise și această rezervă să reflecte primele
nete alocate părții din riscurile expirate la data calculării;
b) rezerva de daune – se creează și se actualizează lunar, în
baza estimărilor primite de asigurător, astfel încât, fondul creat să fie
suficient pentru plata acestor daune. La încheierea exercițiului
financiar, aceasta se ajustează de către asigurător prin estimări bazate
pe date statistice sau calcule actuariale.
c) rezerva de catastrofă – este destinată acoperirii despăgubirilor
aferente daunelor de natură catastrofală; se creează prin aplicarea lunară a
unui procent de minimum 5% asupra volumului de prime brute subscrise,
aferente contractelor care acoperă riscuri catastrofale, până când fondul
de rezervă atinge cel puțin nivelul reținerii proprii sau 10 % din
acumularea răspunderilor asumate prin contract;
d) rezerva pentru riscuri neexpirate – se calculează pe baza
estimării daunelor ce vor apărea după închiderea exercițiului financiar,

4 Conform art. 21, din Legea 32/2000.

258aferente contractelor de asigurare încheiate înainte de acea dată, în
măsura în care valoarea estimată a acestora depășește suma dată de
diferența dintre rezerva de prime și primele care urmează să se
încaseze la aceste contracte;
e) rezerva de egalizare – se creează în anii cu rezultate tehnice
favorabile pentru constituirea surselor de acoperire a daunelor în anii
în care rezervele tehnice vor fi nefavorabile.
Pentru fondul asigurărilor de viață , asigurătorul are obligația
să constituie și să mențină rezerve tehnice, supranumite și rezerve
matematice. Acestea se stabilesc pe baza calculelor actuariale, se
administrează separat de rezervele de prime pentru celelalte tipuri de
asigurări și reasigurări și se constituie din cotele-părți corespunzătoare
riscurilor neexpirate în anul în care s-au încasat primele.
Fondul de rezervă al societății de asigurări este destinat să
acopere cheltuielile cu plata despăgubirilor ori de câte ori volumul
acestora depășește fondurile stabilite în acest scop, din încasările
curente. La fondul de rezervă se recurge doar în situațiile în care
frecvența și intensitatea pagubelor înregistrează valori mai mari decât
cele care au stat la baza stabilirii primei nete de asigurare.
În aceste condiții, fondul de asigurare are două componente:
− fondul curent , constituit prin alocarea unei părți din primele
de asigurare încasate într-un an și care servește la achitarea
despăgubirilor din anul respectiv;
− fondul de rezervă , care se realizează prin alocarea unei părți
din profitul total.

13.3.3. Eficiența activităților de asigurare
și reasigurare
Ca scop și rezultat al asigurărilor, eficiența activității de asigurare
trebuie privită atât din punct de vedere al asigurătorului, cât și al
asiguratului.
Privită prin prisma asigurătorului, activitatea de asigurare este cu
atât mai eficientă cu cât cheltuielile efectuate cu plata indemnizațiilor
(sume asigurate și despăgubiri), precum și cele legate de formarea și
gestionarea fondului de asigurare sunt mai reduse.
În cadrul unei societăți de asigurări, fluxurile financiare sunt
influențate în mare măsură de faptul că evenimentele generatoare de
pagube se produc aleator. De aceea, este indicat ca analiza eficienței
să se efectueze pe o perioadă de minim 5 ani, deoarece numai în acest
mod concluziile desprinse vor fi corecte.

259Din perspectiva asiguratului, eficiența asigurărilor este cu atât
mai mare cu cât despăgubirile primite la producerea riscului asigurat
sunt mai mari, iar primele de asigurare mai mici. De asemenea, cu cât
timpul scurs de la intrarea în vigoare a contractului de asigurare și
până la plata despăgubirii este mai scurt, cu atât activitatea de
asigurare este mai eficientă.
Aprecierea activității de asigurare se face folosindu-se anumiți
indicatori care să reflecte atât rezultatele obținute de asigurători, cât și
eficiența din punctul de vedere al asiguratului. Prezentăm în
continuare cei mai utilizați indicatori:
a. Rata daunei se exprimă ca raport între despăgubirile sau
sumele asigurate plătite de asigurător și primele de asigurare încasate
conform relației :
100∗ =PDRd
în care :
− D – este totalul despăgubirilor sau sumelor asigurate plătite
de asigurător;
− P – totalul primelor de asigurare încasate de asigurător.
b. Costul relativ al activității de asigurare (Ca) – arată cât
reprezintă cheltuielile de asigurare față de veniturile realizate din acestea
și se obține ca raport între (C) totalul cheltuielilor efectuate de asigurător
(pentru: plata despăgubirilor și sumelor asigurate, constituirea și
administrarea fondului de asigurare) și (P) totalul primelor de asigurare și
al altor venituri încasate de asigurător, conform relației:

100PCCa∗ =
c.Rata venitului net – se calculează ca raport între diferența
dintre totalul veniturilor și totalul cheltuielilor înregistrate într-o anumită
perioadă (de obicei un an ) la totalul veniturilor. Formula de calcul este:
()
P100 C PRvn∗−= ,
Unde Rvn reprezintă rata venitului net.

260Rata venitului net arată, în procente, cât îi revine asigurătorului
din fiecare 100 u.m. prime încasate.
d. Cheltuieli la 1 u.m. venit net – se calculează ca raport între
diferența dintre totalul cheltuielilor și totalul despăgubirilor sau
sumelor asigurate plătite de asigurător pe parcursul unui an și
diferența dintre totalul veniturilor și cheltuielilor. Formula de calcul se
prezintă astfel:
C PD C.) ( C−−= 1u.m
Cu cât valoarea acestui indicator este mai mică, cu atât situația
este mai favorabilă pentru asigurător.
e. Gradul de cuprindere în asigurare – este un raport între
totalul bunurilor (persoanelor) asigurate și totalul bunurilor (persoa-
nelor) asigurabile, și se calculeză cu ajutorul formulei:
100∗ =NnGc
în care: G c – gradul de cuprindere în asigurare;
n – numărul bunurilor (persoanelor) asigurate;
N – numărul bunurilor (persoanelor) asigurabile.
Cu cât gradul de cuprindere în asigurare este mai mare, cu atât
există mai multă certitudine că se va înregistra un raport mai favorabil
între despăgubirile plătite și primele încasate, dispersia riscului fiind
optimizată pe măsură ce numărul de asigurări facultative încheiate crește,
conform acțiunii legii numerelor mari. Ca urmare, cu ajutorul acestui
indicator este apreciat nivelul de dezvoltare al asigurărilor facultative.
f. Gradul de acoperire prin asigurare – arată în ce raport se
află suma asigurată față de valoarea reală a bunului asigurat și se
determină utilizând formula:
100∗ =VSGaa

261în care: G aa – gradul de acoperire prin asigurare;
S – suma asigurată;
V – valoarea reală a bunului în momentul încheierii
asigurării.
Acest indicator se calculează pentru fiecare bun cuprins în asigurare.
g. Gradul de acoperire a daunei – arată raportul în care se află
despăgubirea față de valoarea pagubei produse și se obține aplicând
relația:
100∗ =PDGad
în care: G ad – gradul de acoperire a daunei;
D – despăgubirea acordată asiguratului;
P – valoarea pagubei produse la bunul asigurat.
h. Durata medie de lichidare a daunelor – se calculează ca un
raport între numărul de zile trecute de la avizarea daunei până la plata
despăgubirilor și numărul daunelor soluționate. În acest caz, se aplică
formula:
Nt
Nt t tDn
ii
n
m∑
==+ + +=1 2 1…
în care: D M – durata medie de lichidare a daunelor;
t – numărul de zile trecute de la avizarea daunelor și
până la soluționarea acestora;
N – numărul daunelor soluționate.
Durata medie de lichidare a daunelor se calculează pe categorii de
bunuri asigurate. În cazul în care se înregistrează o durată medie de
lichidare a daunelor mai mică, asigurații au posibilitatea de a intra mai
rapid în posesia despăgubirilor, putând reface sau înlocui bunul avariat
sau distrus.
Pentru aprecierea eficienței activității personalului operativ
din cadrul asigurărilor, se utilizează indicatorii :
a. Numărul mediu de asigurări contractate de un agent de
intermediere – se determină ca un raport între numărul total de asigurări
facultative contractate într-o anumită perioadă de timp și numărul
agenților de intermediere. Formula utilizată în acest scop este:

262cc
acLAN=
în care:
Nac – numărul mediu de asigurări contractate de un agent de
intermediere;
Ac – numărul asigurărilor contractate într-o anumită perioadă;
Lc – numărul persoanelor care se ocupă cu încheierea de
asigurări.
b. Suma medie asigurată – reprezintă raportul dintre totalul
sumelor asigurate și numărul total al contractelor de asigurare încheiate la
asigurările facultative de viață. Pentru aceasta, se utilizează formula:

ca
maNSS=

în care:
Sma – suma medie asigurată;
Sa – totalul sumelor asigurate.
Nc – numărul total al contractelor de asigurare încheiate la
asigurările facultative de viață.
c. Prima medie încasată pe contract – se obține raportând
totalul încasărilor din prime la numărul de contracte de asigurare
încheiate, corespunzător formulei:
cmNPP=
în care: P m – prima medie încasată pe contract;
P – totalul încasărilor din prime.
d. Productivitatea muncii unui angajat în asigurări – se
obține raportând încasările din primele de asigurare la numărul total
de angajați, conform următoarei formule:

sLPW=
în care: W – productivitatea medie a muncii pe un angajat;
L s – numărul total de angajați.

263Trebuie menționat că, din punctul de vedere al asiguraților,
eficiența poate fi apreciată cel mai bine pe baza următorilor indicatori:
gradul de acoperire prin asigurare, gradul de acoperire a daunei și durata
medie de lichidare a daunelor.

13.4. Sistemul informațional din sfera asigurărilor

În activitatea de asigurare, sistemul informațional presupune mai
întâi identificarea fiecărui tip de utilizator, și anume:
− furnizorii de asigurări: acționarii, managerii, investitorii și
creditorii;
− clienții, respectiv, cumpărătorii de asigurări;
− agenții care vând asigurări;
− autoritățile financiare și de supraveghere, care solicită
informații detaliate despre activitățile de asigurare;
− comisiile de statistică, interesate în culegerea, analiza și
transmiterea informațiilor privind evoluția activității de asigurare;
− reasiguratorii;
− asociațiile profesionale ale asigurătorilor.
Ca pârghie a managementului, sistemul informațional din
asigurări, oferă informațiile necesare desfășurării operațiunilor curente
de asigurare. Are ca funcție principală transformarea datelor financiare
în informații utile, care să sprijine conducerea companiei în procesul
de elaborare a deciziei.
Pentru contabilitate, sistemul informațional culege, clasifică,
prelucrează, analizează datele necesare și comunică cele mai
importante informații de natură financiară, având totodată capacitatea
de a furniza în orice moment informațiile solicitate.
În scopul obținerii informațiilor necesare, firmele recurg la
procesarea electronică a datelor (PED). Astfel, diverse activități
desfășurate cu ajutorul computerului sunt atribuite departamentului
PED, fiind denumite sisteme informaționale. Elementele de bază ale
unui sistem de procesare a informației sunt prezentate schematic în
figura de mai jos [CONSTANTINESCU, 1999, p. 539].

264

Pe scurt, intrările sunt reprezentate de date, care sunt supuse
procesării prin: clasificare, sortare, calculare, centralizare, cu scopul de a
fi transformate în informații. Pentru a fi utilizate ulterior, datele sunt
stocate în memorie. Ieșirile sunt reprezentate de rapoarte și alte
documente, care furnizează informațiile necesare adoptării deciziilor.
Feed-back-ul are un rol de control și constă într-o serie de măsuri de
protecție și verificări ale acurateței datelor procesate, astfel ca rezultatele
obținute să fie corespunzătoare și să servească scopurilor propuse. Feed-
back-ul informațional este necesar managerilor pentru ca aceștia să poată
evalua stadiul de realizare a obiectivelor propuse. El este structurat pe trei
categorii: informații referitoare la evidența societății, informații curente și
informații legate de procesul decizional.
Informațiile referitoare la evidențele societății descriu activitatea
anterioară a acesteia și sunt obținute din rapoartele financiare, de
exemplu, rapoartele de venituri și balanțele contabile.
Informațiile curente sunt oferite de raportările bugetare care
furnizează situații comparative între nivelurile obiectivelor planificate
și cele realizate.
Planurile anuale și cele strategice, care includ diferite estimări
ale planificării financiare, reprezintă exemple de informații cu
privire la procesul decizional .
Informatizarea activității de asigurare se realizează îndeosebi
prin următoarele sisteme informaționale:
− sistemul de subscriere;
− sistemul de prelucrare a polițelor;
− sistemul de acordare a despăgubirilor.
Funcțiile sistemului de subscriere a polițelor de asigurare includ:
selectarea asiguraților, stabilirea cotelor de primă corespunzătoare,
verificarea istoricului de daună al solicitantului, precum și stabilirea
termenelor și a condițiilor de asigurare.

265Procesul de selecție al asiguraților se efectuează în funcție de
acceptabilitatea riscului conform criteriilor de selecție ale societății.
Astfel, dacă un risc se încadrează în limitele acceptate de către
societate, un subscriitor poate accepta cererea de asigurare. Dacă,
dimpotrivă, riscul depășește aceste limite, numai managerii de la
nivelurile superioare pot decide asupra acceptabilității acestuia.
Necesitatea accelerării procesului de subscriere a impus
automatizarea acestuia. În acest sens, un exemplu elocvent îl poate
constitui prezentarea următorului model de subscriere automată: un agent
de asigurări contactează un potențial asigurat, persoană juridică, în
postura unei societăți comerciale de mărime medie. Agentul a venit cu un
laptop sau o agendă electronică, care conține soft-ul necesar colectării
datelor. Agentul, prin completarea câmpurilor succesive din program,
introduce informațiile necesare asigurării. Informațiile colectate pot fi
preluate apoi automat în sistemul informatic al agenției. Cererea de
subscriere este introdusă în procesul de prelucrare din cadrul
compartimentului subscriere care a primit-o. Cererea trece apoi prin
câteva analize preliminare de subscriere, efectuate de către un program,
care evaluează nivelul de risc în funcție de criteriile stabilite de societate.
Potrivit acestor criterii, programul poate respinge sau accepta cererea.
Stabilirea cotelor de primă corespunzătoare este necesară pentru
calcularea primelor care trebuie încasate de la asigurați. În urma
stabilirii cotelor de primă, rezultă tabelele de cote de primă, care sunt
esențiale, deoarece pe baza acestora se calculează ulterior primele de
asigurare. Deoarece cotele de primă nu trebuie să fie exagerate și să
fie corect împărțite, asigurătorii colectează și utilizează date legate de
despăgubiri, astfel încât cotele lor de primă să se bazeze pe cea mai
largă structură statistică posibilă.
Sistemul de prelucrare a polițelor constituie baza sistemului
informatic al unei societăți de asigurare și utilizează în funcție de
necesități atât prelucrarea automată, cât și cea manuală.
În cazul asigurărilor de persoane fizice, la unele societăți de
asigurare, polițele sunt prelucrate încă manual din cauza volumului lor
mic. La alte societăți de asigurare, parțial informatizate, cotele de
primă sunt calculate manual, iar prin sistemul informatic se obțin date
statistice și informații necesare emiterii polițelor.
Prelucrarea asigurărilor pentru persoane juridice nu este
informatizată precum cea pentru persoane fizice, deoarece adesea necesită
mai multe cote și poate implica modificarea limitelor polițelor, respectiv a

266franșizelor, pentru atingerea unui anumit nivel al primelor. În comparație
cu asigurările pentru persoane fizice, asigurările pentru persoane juridice
implică un înalt nivel de analiză și de interpretare. Standardele de
subscriere sunt mai flexibile, în funcție de profitabilitatea fiecărui tip de
asigurare și de acțiunile de marketing ale concurenței.
În general, societățile de asigurare au informatizat mai întâi
primele de asigurare ușor de prelucrat.
Sistemul de acordare a despăgubirilor implică efectuarea unor
operațiuni de investigare, evaluare și soluționare a cererilor de despăgubire,
care fac posibilă îndeplinirea termenilor contractului de asigurare. Există
societăți de asigurări care dețin un sistem principal de înregistrare a
cererilor de despăgubire, care poate înregistra și oferi date legate de
despăgubiri. Activitățile legate de despăgubiri urmărite de sistem includ
stabilirea de noi rezerve și prelucrarea sumelor de despăgubire, a
cheltuielilor, a chitanțelor de decontare și a modificării mărimii rezervelor.
Aceste activități sunt salvate lunar într-un fișier, care este apoi prelucrat
prin diverse subsisteme, pentru a întocmi rapoarte lunare, trimestriale,
semestriale și anuale utilizate de către conducere la nivelul administrației
centrale sau la nivelul reprezentanțelor teritoriale.
Evident, practica din domeniul asigurărilor a impus utilizarea
informaticii și în activitatea de estimare a daunelor. De exemplu, un
registru de daune, la asigurările de bunuri, complet informatizat, poate
stoca date despre cererile de despăgubire a bunurilor asigurate. De fiecare
dată când un inspector de daună întocmește un raport pentru o nouă
cerere de despăgubire, sistemul compară automat informațiile primite cu
datele existente. Această verificare automată permite societății de
asigurări să reconstituie istoricul de daună după un incident, de exemplu,
un jaf sau un furt. De asemenea, o verificare poate descoperi dacă există
mai multe polițe ale asiguratului pentru același bun.

13.5. Crearea și promovarea unui comportament etic în asigurări
și reasigurări

Mai mult decât celelalte activități, asigurările sunt bazate pe
încredere. Produsele de asigurare fiind intangibile, reprezintă de fapt o
promisiune din partea societății de asigurare cu privire la despăgubirea
asiguraților pentru eventualele pierderi financiare, dacă acestea sunt
consecința evenimentului asigurat. Contractul dintre asigurător și
asigurat este îndeosebi un contract de bună credință, ce necesită
onestitate și încredere de ambele părți.

267În majoritatea culturilor lumii există stereotipuri negative ale
agentului de vânzare/asigurări, insinuant și necinstit, care manipulează
și nu are scrupule în a convinge oamenii să dea un preț prea mare
pentru produse de care, de fapt, nici nu au nevoie.
Un agent de succes este o persoană care inspiră încredere. Este
recunoscut faptul că farmecul personal și siguranța de sine sunt
atribute ale personalității care contribuie la câștigarea încrederii.
Totuși, aceste calități trebuie însoțite și consolidate de o conduită
deosebită. Aceasta înseamnă, printre altele, punctualitate, fiind cu atât
mai importantă cu cât relația agent-client este într-o fază incipientă.
Un alt element important care contribuie la câștigarea încrederii
îl reprezintă respectarea promisiunilor. În nici un caz, nu se fac
promisiuni fără acoperire, doar pentru a obține acceptul imediat al
unui client la încheierea unei tranzacții; există pericolul ca efectul să
fie chiar contrar. De exemplu, nu trebuie să se promită unui potențial
client, care este interesat să-și asigure locuința, o reducere de primă,
fără a exista convingerea că sunt temeiuri suficiente în baza cărora
societatea de asigurări acordă asemenea facilități.
Există trei principii pe care un agent de asigurări trebuie să le
respecte, astfel încât să aibă un comportament etic:
a. Principiul utilitarist : să nu irosească resursele societății. De
exemplu, acest principiu este încălcat de acel program publicitar care
îndemnă oamenii săraci să achiziționeze bilete de loterie, în locul
bunurilor strict necesare familiei lor.
b. Principiul respectării drepturilor : profesioniștii din domeniul
asigurărilor trebuie să îi trateze pe clienții lor la modul în care ar dori și ei
să fie tratați dacă rolurile s-ar inversa.
În tranzacțiile comerciale și de piață, dreptul la libertate este
deosebit de important. De exemplu, reclama mincinoasă și practicile
de marketing agresive violează libertatea clientului.
c. Principiul justiției : impune un tratament egal pentru toți
partenerii de afaceri. De aceea, nu trebuie speculată eventuala naivitate a
unor potențiali clienți, doar de dragul încheierii unei tranzacții.

268

14. ASIGURĂRILE SOCIALE DE STAT
DIN ROMÂNIA

14.1. Sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale

14.1.1. Sistemul public de pensii
În conformitate cu reglementările de ordin juridic, dreptul la pensie
este imprescriptibil. Ca atare, orice persoană, care îndeplinește condițiile
impuse de lege privind dreptul la pensie, poate oricând să solicite acest
drept, indiferent de timpul scurs de la data intrării în vigoare a drepturilor
în cauză. De reținut că plata pensiei nu se face retroactiv. Totodată, legea
prevede că dreptul la pensie nu poate fi cedat total sau parțial altcuiva,
fiind deci, incesionabil.
În România, prin Legea nr. 19/2000, dreptul la asigurări sociale
este garantat de stat și se exercită prin sistemul public de pensii și
alte drepturi de asigurări sociale, care este organizat și funcționează
având ca principii de bază:
a) principiul unicității , potrivit căruia statul organizează și
garantează sistemul public bazat pe aceleași norme de drept;
b) principiul egalității , care asigură tuturor participanților la
sistemul public, contribuabili și beneficiari, un tratament nediscrimina-
toriu în ceea ce privește drepturile și obligațiile prevăzute de lege;
c) principiul solidarității sociale , conform căruia participanții la
sistemul public își asumă reciproc obligații și beneficiază de drepturi pentru
prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de lege;
d) principiul obligativității , potrivit căruia persoanele fizice și
juridice au, conform legii, obligația de a participa la sistemul public, dreptu-
rile de asigurări sociale exercitându-se corelativ cu îndeplinirea obligațiilor;
e) principiul contributivității , conform căruia fondurile de
asigurări sociale se constituie pe baza contribuțiilor datorate de persoanele
fizice și juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări
sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite;

269f) principiul repartiției , pe baza căruia fondurile realizate se
redistribuie pentru plata obligațiilor ce revin sistemului public, conform
legii;
g) principiul autonomiei , bazat pe administrarea de sine stătătoare
a sistemului public, conform legii.
În baza Legii nr.19/2000, privind sistemul public de pensii și alte
drepturi de asigurări sociale, în România funcționează în prezent Casa
Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS) .
În subordinea acesteia se află Casele Județene de Pensii în fiecare
municipiu-reședință de județ, precum și Casa de Pensii a Municipiului
București, denumite case teritoriale de pensii .
În sistemul public sunt asigurate persoanele fizice, având calitate
de asigurați, care pot fi: cetățeni români, cetățeni ai altor state sau
apatrizi, pe perioada în care au domiciliul sau reședința în România.
Prin efectul Legii nr. 19/2000, în sistemul public sunt asigurate
obligatoriu:
1) persoanele care desfășoară activități pe bază de contract
individual de muncă;
2) persoanele care își desfășoară activitatea în funcții elective
sau care sunt numite în cadrul autorității executive, legislative sau
judecătorești, pe durata mandatului;
3) membrii cooperatori dintr-o organizație a cooperației meșteșu-
gărești, ale căror drepturi și obligații sunt asimilate cu ale persoanelor care
desfășoară activități pe bază de contract individual de muncă;
4) persoanele care beneficiază de ajutor de șomaj, ajutor de
integrare profesională sau alocație de sprijin, ce se suportă din bugetul
Fondului pentru plata ajutorului de șomaj;
5) persoanele care desfășoară activități exclusiv pe bază de
convenții civile de prestări de servicii și care realizează un venit brut pe
an calendaristic echivalent cu cel puțin 3 salarii medii brute pe economie.
6) persoanele care realizează un venit brut pe an calendaristic,
echivalent cu cel puțin 3 salarii medii brute pe economie, și care se
află într-una dintre situațiile următoare:
a) asociat unic, asociați, comanditari sau acționari;
b) administratori sau manageri care au încheiat contract de
administrare sau de management;
c) membri ai asociației familiale;
d) persoane autorizate să desfășoare activități independente;

270e) persoane angajate în instituții internaționale, dacă nu sunt
asigurații acestora;
f) proprietari de bunuri și/sau arendași de suprafețe agricole și
forestiere;
g) persoane care desfășoară activități agricole în cadrul
gospodăriilor individuale sau activități private în domeniul forestier;
h) membri ai societăților agricole sau ai altor forme de asociere
din agricultură;
i) persoane care desfășoară activități în unitățile de cult recunos-
cute potrivit legii și care nu au încheiat contract individual de muncă;
7) persoanele care realizează prin cumul venituri brute pe an
calendaristic, echivalente cu cel puțin 3 salarii medii brute pe economie,
și care se regăsesc în două sau mai multe situații prevăzute la punctul 6.
Salariul mediu brut pe economie pentru anul următor se
prognozează și se face public de către CNPAS până la data de 31decembrie
a anului curent.
Persoanele care desfășoară activități pe bază de convenții civile de
prestări de servicii au obligația să declare angajatorului, pe propria
răspundere, dacă sunt încadrate cu contract individual de muncă la alt
angajator.
Asigurările sociale se acordă sub formă de: pensii și alte drepturi
de asigurări sociale (indemnizații și ajutoare), corelative cu obligațiile
privind plata contribuției de asigurări sociale.
În sistemul public, asigurații nu pot beneficia concomitent de două
sau mai multe prestații de asigurări sociale pentru același risc asigurat, cu
excepția celor pentru prevenirea îmbolnăvirilor și recuperarea capacității
de muncă.
Constituie stagiu de cotizare perioadele în care persoanele au plătit
contribuții de asigurări sociale în sistemul public din România, precum și în
alte țări, în condițiile stabilite prin acordurile sau convențiile internaționale
la care România este parte. În sistemul public stagiul de cotizare se
constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribuția la
bugetul asigurărilor sociale de stat de către angajator și asigurat.
În sistemul public, se asimilează stagiului de cotizare și perioadele
necontributive, denumite perioade asimilate , în care asiguratul:
a) a beneficiat sau beneficiază de drepturi de asigurări sociale,
cu excepția drepturilor de pensie prevăzute în sistemul public;
b) a urmat cursurile de zi ale învățământului universitar, organi-
zat potrivit legii, pe durata normală a studiilor respective, cu condiția
absolvirii acestora;

271c) a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu
termen redus, pe durata legal stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau
în prizonierat.
Femeile care au realizat stagiul complet de cotizare și care au
născut cel puțin 3 copii și i-au crescut până la vârsta de 10 ani
beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare după cum
urmează:
a) cu un an– pentru 3 copii;
b) cu doi ani–pentru 4 sau mai mulți copii.
În sistemul public, asigurările sociale reprezintă un venit de
înlocuire pentru pierderea totală sau parțială a veniturilor profesionale,
ca urmare a bătrâneții, invalidității, accidentelor, bolii, maternității sau
decesului, denumite riscuri asigurate.
În sistemul public sunt contribuabili , după caz:
a) asigurații care datorează contribuții individuale de asigurări
sociale;
b) angajatorii;
c) persoanele juridice la care își desfășoară activitatea asigurații,
pe bază de contract individual de muncă;
d) persoanele care au încheiat contract de asigurare;
e) Agenția Națională de Ocupare și Formare Profesională care
administrează bugetul Fondului pentru plata ajutorului de șomaj.
Cotele de contribuții de asigurări sociale se aprobă anual prin
Legea bugetului asigurărilor sociale de stat , fiind diferențiate în funcție
de condițiile de muncă apreciate ca: normale, deosebite sau speciale.
Locurile de muncă în condiții deosebite reprezintă acele locuri
care, în mod permanent sau în anumite perioade, pot afecta esnțial
capacitatea de muncă a asiguraților datorită gradului mare de expunere
la risc.
Locurile de muncă în condiții speciale sunt cele din:
a) unitățile miniere, pentru personalul care își desfășoară
activitatea în subteran cel puțin 50% din timpul normal de muncă în
luna respectivă;
b) activitățile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare
a materiilor prime nucleare, zonele I și II de expunere la radiații;
c) aviația civilă, pentru personalul navigant;
d) activitatea artistică desfășurată în profesiile prevăzute de lege.
Pentru șomeri, contribuția de asigurări sociale se suportă integral
din bugetul Fondului pentru plata ajutorului de șomaj , la nivelul

272cotei stabilite pentru condiții normale de muncă, cu excepția plăților
compensatorii și a veniturilor de completare acordate salariaților din
industria de apărare în perioada de reducere temporară a activității.
Contribuția de asigurări sociale pentru persoane care beneficiază
de plăți compensatorii se suportă din bugetul Fondului pentru plata
ajutorului de șomaj, la nivelul unei treimi din cota stabilită pentru
condiții normale de muncă.
Baza lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări
sociale în cazul asiguraților o constituie:
a) salariile individuale brute, realizate lunar, inclusiv sporurile
și adaosurile, reglementate prin lege sau prin contractul colectiv de
muncă și/sau veniturile asiguraților;
b) venitul lunar asigurat, prevăzut în declarația sau contractul de
asigurare, care nu poate fi mai mic de o pătrime din salariul mediu
brut lunar pe economie.
Stabilirea sistemului de pensii se bazează pe aplicarea principiului
echității sociale. Astfel, mărimea pensiei acordate celui în drept este
calculată în raport cu salariul obținut în perioada activă. Sursele de
constituire a fondurilor bănești destinate plății pensiilor se realizează prin
contribuția salariaților, agenților economici, instituțiilor, întreprinzătorilor
particulari și a celor care folosesc personal casnic.
Potrivit legii, sarcina contribuției la fondul asigurărilor sociale
de stat revine cu precădere angajatorului, aportul salariaților la
alimentarea fondului fiind redus doar la pensia suplimentară și ajutorul
de șomaj. Plata contribuției la asigurări sociale datorate de persoanele
juridice se face la data achitării drepturilor salariale pe luna expirată.
Neplata contribuției la asigurări sociale de către persoanele juridice nu
trebuie să afecteze drepturile de asigurări sociale cuvenite asiguraților.
Contribuția la asigurări sociale care cade în sarcina salariaților este
virată la fondul de pensii suplimentare .
Este de menționat faptul că oricine poate primi doar o singură
pensie de bază. În cazul în care o persoană are dreptul să primească
mai multe pensii de bază, ea este obligată să opteze pentru una dintre
ele. Persoanele care au lucrat în sectorul de stat, precum și în alte
sectoare cu sisteme proprii de asigurare vor primi atât pensia de
asigurări sociale de stat, cât și cea care li se cuvine din sectoarele în
care au activat, suma pensiilor cumulate neputând însă să depășească
nivelul pensiei care s-ar fi cuvenit persoanei respective în situația în
care întreaga muncă depusă ar fi fost în sectorul de stat.

273În sistemul public se acordă următoarele categorii de pensii:
a. Pensia pentru limită de vârstă. Se acordă asiguraților care
îndeplinesc cumulativ, la data pensionării, condițiile privind vârsta standard
de pensionare și stagiul minim de cotizare realizat în sistemul public.
Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei
și 65 de ani pentru bărbați.
Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cât și pentru
bărbați este de 15 ani.
Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei și de
35 de ani pentru bărbați.
Pe lângă condițiile impuse de lege privind vârsta și vechimea în
muncă, legea mai prevede anumite clauze legate de grupele I și II de
muncă, diferite categorii de personal, maternitate, particularități ale
activității didactice universitare și de cercetare științifică, existența de
handicapuri fizice etc.
Atingerea vârstei standard de pensionare de 60 de ani pentru
femei și de 65 de ani pentru bărbați se va realiza în termen de 13 ani
de la data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, prin creșterea
vârstelor de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei și de
la 62 de ani pentru bărbați.
Asigurații care și-au desfășurat activitatea, total sau parțial, în condiții
deosebite de muncă au dreptul la pensie pentru limită de vârstă, cu
reducerea vârstelor standard de pensionare, conform tabelului de mai jos:

Stagiul de cotizare în condiții
deosebite de muncă (ani împliniți) Reducerea vârstelor standard de
pensionare (ani împliniți)
6
8
10
12
14
16
18
20
22
24
28
30
32
35 1,0
1,5
2,0
2,5
3,0
3,5
4,0
4,5
5,0
5,5
6,0
6,5
7,0
7,5
8,0

274Conform tabelului, vârstele de pensionare reduse nu pot fi mai
mici de 50 de ani pentru femei și de 55 de ani pentru bărbați.
Asigurații care și-au desfășurat activitatea la locurile de muncă
în condiții speciale și care au realizat un stagiu de cotizare de cel puțin
20 de ani, beneficiază de pensie pentru limită de vârstă începând cu
vârsta de 45 de ani.
b. Pensia anticipată. Privind pensionarea anticipată, Legea
nr.19/2000 stipulează că „asigurații care au depășit stagiul complet de
cotizare cu cel puțin 10 ani pot solicita pensia anticipată cu cel mult 5 ani
înaintea vârstelor standard de pensionare”. Cuantumul pensiei anticipate se
stabilește în aceleași condiții cu cel al pensiei pentru limită de vârstă.
c. Pensia anticipată parțială. Asigurații care au realizat stagiile
complete de cotizare, precum și cei care au depășit stagiul complet de
cotizare cu până la 10 ani pot solicita pensie anticipată parțială cu
reducerea vârstelor standard de pensionare cu cel mult 5 ani.
Cuantumul pensiei anticipate parțiale se stabilește din cuantumul
pensiei pentru limită de vârstă, prin diminuarea acestuia în raport cu
stagiul de cotizare realizat și cu numărul de luni cu care s-a redus
vârsta standard de pensionare conform tabelului de mai jos:

Stagiul de cotizare realizat
peste stagiul standard, complet
de cotizare Procentul de diminuare pentru fiecare
lună de anticipare (%)
până la 1 an
peste 1 an
peste 2 ani
peste 3 ani
peste 4 ani
peste 5 ani
peste 6 ani
peste 7 ani
peste 8 ani
între 9 și 10 ani 0,50
o,45
0,40
0,35
o,30
0,25
0,20
0,15
0,10
0,05

d. Pensia de invaliditate. Au dreptul la pensie de invaliditate
asigurații care și-au pierdut total sau cel puțin jumătate din capacitatea
de muncă, din cauza:
a) accidentelor de muncă, conform legii;
b) bolilor profesionale și tuberculozei;

275c) bolilor obișnuite și accidentelor care nu au legătură cu munca.
Au dreptul la pensie de invaliditate elevii, ucenicii și studenții
care și-au pierdut total sau cel puțin jumătate din capacitatea de muncă
datorită accidentelor sau bolilor profesionale survenite în timpul și din
cauza practicii profesionale.
În caz de invaliditate, în funcție de gravitatea situației, o
persoană se încadrează în una din cele trei grade de invaliditate astfel:
− gradul I, când are loc pierderea totală a capacității de muncă,
a capacității de autoservire, de autoconducție sau de orientare spațială,
individul necesitând îngrijire sau supraveghere permanentă din partea
altei persoane;
− gradul II, când se constată pierderea totală a capacității de
muncă, cu posibilitatea invalidului de a se autoservi, de a se
autoconduce și de a se orienta spațial, fără ajutorul altei persoane;
− gradul III, când individul suferă pierderea a mai mult de
jumătate din capacitatea de muncă, invalidul putând să presteze o
activitate profesională.
Încadrarea sau neîncadrarea în una din cele trei grupe de
invaliditate se face prin decizie, emisă de medicul specializat în
expertiză medicală și recuperarea capacității de muncă denumit
medic expert al asigurărilor sociale :
Asigurații care și-au pierdut capacitatea de muncă datorită unei
boli obișnuite sau unor accidente care nu au legătură cu munca
beneficiază de pensie de invaliditate, dacă îndeplinesc stagiul de
cotizare necesar în raport cu vârsta, conform tabelului de mai jos:

Vârsta asiguratului în momentul
ivirii invalidității Stagiul de cotizare necesar (ani)
sub 25 de ani
25-31 ani
31-37 ani
37-43 ani
43-49 ani
49-55 ani
peste 55 ani 5
8
11
14
18
22
25
Pensionarii încadrați în gradul I de invaliditate au dreptul, în
afara pensiei, la o indemnizație pentru însoțitor în cuantum fix.
Cuantumul indemnizației pentru însoțitor se stabilește anual prin legea
bugetului asigurărilor sociale de stat și nu poate fi mai mic decât
salariul de bază minim brut pe țară.

276În funcție de afecțiune, pensionarii de invaliditate sunt supuși
revizuirii medicale, la intervale de 6-12 luni, până la împlinirea
vârstelor standard de pensionare, la termenele stabilite de casele
teritoriale de pensii. După fiecare revizuire, medicul expert al
asigurărilor sociale din cadrul casei teritoriale de pensii emite o nouă
decizie prin care se stabilește, după caz:
a) menținerea în același grad de invaliditate;
b) încadrarea în alt grad de invaliditate;
c) încetarea calității de pensionar de invaliditate, ca urmare a
redobândirii capacității de muncă.
Nu sunt supuși revizuirii medicale periodice pensionarii de
invaliditate care:
a) prezintă invalidități ce afectează ireversibil capacitatea de
muncă;
b) au împlinit vârstele prevăzute de Legea nr. 19/2000 pentru
obținerea pensiei pentru limită de vârstă;
c) au vârsta mai mică cu până la 5 ani față de vârsta standard de
pensionare și au realizat stagiile complete de cotizare, conform
prevederilor legale.
e) Pensia de urmaș. Au dreptul la pensie de urmaș copii și soțul
supraviețuitor, dacă persoana decedată era pensionar sau îndeplinea
condițiile pentru obținerea unei pensii.
Copii au dreptul la pensie de urmaș:
a) până la vârsta de 16 ani;
b) dacă își continuă studiile într-o formă de învățământ
organizată potrivit legii, până la terminarea acestora fără a depăși
vârsta de 26 de ani.
c) pe toată durata invalidității de orice grad, dacă aceasta s-a ivit
în perioada în care se aflau într-una dintre cele două situații anterioare.
Soțul supraviețuitor are dreptul la pensie de urmaș pe tot timpul
vieții la împlinirea vârstei standard de pensionare, dacă durata
căsătoriei a fost de cel puțin 15 ani.
În cazul în care durata căsătoriei este mai mică de 15 ani, dar de
cel puțin 10 ani, cuantumul pensiei de urmaș cuvenit soțului
supraviețuitor se diminuează cu 0,5 % pentru fiecare lună, respectiv
6,0 % pentru fiecare an de căsătorie în minus.
Soțul supraviețuitor are dreptul la pensie de urmaș, indiferent de
vârstă, pe perioada în care este invalid de gradul I sau II, dacă durata
căsătorie a fost de cel puțin 1 an. De asemenea, soțul supraviețuitor are
dreptul la pensie de urmaș, indiferent de vârsta și de durata căsătorie, dacă

277decesul soțului susținător s-a produs ca urmare a unui accident de muncă, a
unei boli profesionale sau tuberculozei și dacă nu realizează venituri lunare
dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau
acestea sunt mai mici de 1/4 din salariul mediu brut pe economie.
În funcție de numărul urmașilor îndreptățiți, cuantumul pensiei
de urmaș se stabilește procentual, astfel:
a) pentru un singur urmaș––––––- 50%
b) pentru 2 urmași –––––––––-75%
c) pentru 3 sau mai mulți urmași –––-100%
În cazul orfanilor de ambii părinți, cuantumul pensiei de urmaș,
reprezintă însumarea drepturilor de urmaș, calculate după fiecare părinte.
Soțul supraviețuitor, care are dreptul la o pensie proprie și
îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru obținerea pensiei de
urmaș după soțul decedat, poate opta pentru cea mai avantajoasă pensie.
Calculul pensiilor. În sistemul public de pensii „cuantumul
pensiei la data înscrierii la pensie se determină prin înmulțirea
punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare cu
valoarea unui punct de pensie din luna ieșirii la pensie. Punctajul
mediu anual, realizat de asigurat în perioada de cotizare, se determină
prin împărțirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor
anuale realizate de asigurat în perioada de cotizare la numărul de ani
corespunzători stagiului complet de cotizare.
Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărțirea la 12 a
punctajului rezultat în anul respectiv din însumarea numărului de puncte
realizat în fiecare lună. Numărul de puncte realizat în fiecare lună se
calculează prin raportarea salariului brut lunar individual, inclusiv
sporurile și adaosurile sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a
constituit baza de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale, la
salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de Comisia
Națională pentru Statistică”. Punctajul asiguratului, stabilit astfel, nu
poate fi mai mare de 3 puncte într-un an calendaristic. Valoarea unui
punct de pensie se calculează pe baza unui coeficient care nu poate fi mai
mic de 30% și mai mare de 50% din salariul mediu brut pe economie,
utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat.
În situația în care într-o anumită perioadă se constată abateri mai
mari de 10% între salariul mediu brut lunar pe economie realizat față
de cel prognozat, CNPAS, de comun acord cu Ministerul Muncii și
Protecției Sociale și cu Ministerul Finanțelor Publice, va recalcula
valoarea punctului de pensie pe baza unei noi prognoze a salariului
mediu brut lunar pe economie.

27814.1.2. Alte drepturi de asigurări sociale
În afară de pensie, asigurații sistemului public au dreptul la:
a) indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată
de boli obișnuite sau de accidente în afara muncii, boli profesionale și
accidente de muncă;
b) prestații pentru prevenirea îmbolnăvirilor și recuperarea
capacității de muncă;
c) indemnizație pentru maternitate;
d) indemnizație pentru creșterea copilului sau îngrijirea copilului
bolnav;
e) ajutor de deces.

A. Indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă
Beneficiari ai acesteia sunt asigurații care au un stagiu de cotizare
de cel puțin 6 luni, realizat în ultimele 12 luni anterioare producerii
riscului. Baza de calcul a indemnizațiilor de asigurări sociale se determină
ca medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni, pe baza cărora s-a stabilit
contribuția individuală de asigurări sociale în lunile respective. În situația
în care stagiul de cotizare este mai mic de 6 luni, la asigurații de mai sus,
baza de calcul a indemnizațiilor de asigurări sociale o constituie media
veniturilor lunare la care s-a calculat contribuția de asigurări sociale din
lunile respective sau, după caz, venitul lunar din prima lună de activitate
pentru care s-a stabilit să se plătească contribuția de asigurări sociale.
Pentru calculul indemnizațiilor de asigurări sociale se utilizează numărul
de zile lucrătoare din luna în care se acordă concediul medical sau,
după caz, se solicită alte drepturi de asigurări sociale. La stabilirea
numărului de zile lucrătoare din luna în care se acordă dreptul de asigurări
sociale se au în vedere prevederile legii cu privire la zilele de sărbători
legale în care nu se lucrează.
În sistemul public, asigurații beneficiază de concediu medical și de
indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă, dacă dovedesc
incapacitatea temporară de muncă printr-un certificat medical. În cazul
bolilor profesionale sau accidentelor de muncă, certificatul medical
se vizează în mod obligatoriu, prin grija angajatorului, de către Inspecto-
ratul de Sănătate Publică , respectiv, de Inspectoratul teritorial
de muncă în raza căruia se află sediul angajatorului sau domiciliul
asiguratului.

279Șomerii aflați la cursuri de calificare, recalificare, perfecționare sau,
după caz, la alte forme de pregătire profesională, care, datorită acciden-
telor survenite în timpul și din cauza practicii profesionale, suportă o
incapacitate temporară de muncă mai mare de 3 zile, benefi-ciază de
aceleași prevederi ca și ceilalți asigurați privind accidentul de muncă.
Durata de acordare a indemnizației pentru incapacitate temporară
de muncă este de cel mult 180 de zile în interval de un an, socotit din
prima zi de îmbolnăvire. Începând cu a 90-a zi, concediul medical se
poate prelungi până la 180 de zile, cu avizul medicului expert al
asigurărilor sociale.
Asigurații a căror incapacitate temporară de muncă a survenit în
timpul concediului de odihnă sau al concediului fără plată beneficiază
de indemnizații pentru incapacitate temporară de muncă, concediile
fiind întrerupte și urmând ca zilele neefectuate să fie reprogramate.
De asemenea, beneficiază de indemnizații pentru incapacitate
temporară de muncă, în aceleași condiții ca și ceilalți asigurați,
pensionarii care realizează venituri dintr-o activitate profesională
pentru care se calculează și se plătește contribuția de asigurări sociale.
Cuantumul indemnizației pentru incapacitate temporară de
muncă se determină prin aplicarea unui procent de 75% la baza de
calcul a indemnizațiilor de asigurări sociale. Pentru incapacitate
temporară de muncă cauzată de boală profesională, accident de muncă
sau asimilat acestuia, tuberculoză, SIDA, cancer de orice tip și boală
infectocontagioasă din grupa A, cuantumul indemnizației este de
100% din baza de calcul a indemnizațiilor de asigurări sociale.

B. Prestații pentru prevenirea îmbolnăvirilor și recuperarea
capacității de muncă
În scopul prevenirii îmbolnăvirilor și recuperării capacității de
muncă, în sistemul public asigurații pot beneficia de:
a) indemnizație pentru trecerea temporară în altă muncă;
b) indemnizație pentru reducerea timpului de muncă;
c) indemnizație pentru carantină;
d) ajutoare pentru procurarea de proteze, orteze și de alte
produse ortopedice, care nu sunt suportate de la asigurările sociale de
sănătate;
e) tratament balnear care nu este suportat de la asigurările
sociale de sănătate;
f) reabilitare profesională.

280Asigurații aflați în incapacitate temporară de muncă pe o
perioadă mai mare de 90 de zile, precum și pensionarii de invaliditate
pot beneficia de tratament balnear și reabilitare profesională, conform
prevederilor programului individual de recuperare.
Asigurații care, datorită unei boli profesionale sau unui accident de
muncă, nu mai pot lucra în condițiile de la locul de muncă anterior
producerii riscului pot trece temporar în altă muncă. Indemnizația
pentru trecerea temporară în altă muncă se acordă, dacă la noul loc de
muncă asiguratul realizează un venit salarial brut inferior mediei
veniturilor lunare din ultimele 6 luni anterioare riscului, care au constituit
baza de calcul a contribuției de asigurări sociale în lunile respective.
Indemnizația pentru reducerea timpului de muncă cu o
pătrime din durata normală se acordă asiguraților cu contract indi-
vidual de muncă care, din motive de sănătate, nu mai pot realiza
durata normală de muncă.
Cele două indemnizații menționate anterior se acordă la propunerea
medicului curant cu avizul medicului expert al asigurărilor sociale pentru
cel mult 90 de zile într-un an calendaristic, într-una sau mai multe etape.
Cuantumul lunar al indemnizațiilor respective este egal cu diferența dintre
baza de calcul a indemnizațiilor de asigurări sociale (determinată ca
medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni) și venitul salarial brut
realizat de asigurat la noul loc de muncă sau prin reducerea timpului
normal de muncă, însă fără a depăși 25% din baza de calcul.
Indemnizația pentru carantină se acordă asiguraților cărora li se
interzice continuarea activității din cauza unei boli contagioase, pe durata
stabilită prin certificatul eliberat de către Inspectoratul de sănătate
publică. Cuantumul lunar al indemnizației pentru carantină reprezintă
75% din baza de calcul a indemnizațiilor de asigurări sociale.
Asigurații și pensionarii sistemului public pot beneficia de
ajutoare și indemnizații de la bugetul asigurărilor sociale de stat pentru
procurare de proteze, orteze și de alte produse ortopedice, care nu sunt
suportate de la asigurările sociale de sănătate.
Pentru tratamentul balnear care nu este suportat de la asigurările
sociale de sănătate și care este impus de programul individual de recu-
perare, medicul expert al asigurărilor sociale întocmește programul
individual de recuperare, în funcție de natura, stadiul și prognosticul bolii
structurat pe etape. Programul individual de recuperare este obligatoriu.
Dreptul la prestații de asigurări sociale se suspendă în cazul în
care asigurații nu urmează sau nu respectă programul individual de
recuperare.

281Durata tratamentului balnear este de 15-21 de zile, în funcție de
tipul afecțiunii și de natura tratamentului. Pentru asigurații aflați în
incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare de 90 de zile,
precum și pentru pensionarii de invaliditate, contravaloarea biletelor de
tratament se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Criteriile pe baza cărora se acordă bilete pentru tratament balnear, precum
și nivelul cotei de participare individuală a asiguraților se aprobă anual de
către CNPAS.

C. Indemnizația de maternitate
Asiguratele au dreptul, pe o perioadă de 126 de zile calendaristice,
la concediu pentru sarcină și lăuzie, perioadă în care beneficiază de
indemnizație de maternitate. De aceleași drepturi beneficiază și femeile
care au încetat plata contribuției de asigurări sociale, dar care nasc în
termen de 9 luni de la data pierderii calității de asigurat.
Concediul pentru sarcină se acordă pe o perioadă de 63 de zile
înainte de naștere, iar concediul pentru lăuzie pe o perioadă de 63 de
zile după naștere. Concediile pentru sarcină și lăuzie se compensează
între ele, în funcție de recomandarea medicului și de opțiunea
persoanei beneficiare.
Persoanele cu handicap asigurate beneficiază, la cerere, de
concediu pentru sarcină, începând cu luna a 6-a de sarcină.
În cazul în care copilul se naște mort sau moare în perioada
concediului de lăuzie, indemnizația de maternitate se acordă pe toată
durata acestuia.
Cuantumul lunar al indemnizației de maternitate este de 85% din
baza de calcul a indemnizațiilor de asigurări sociale. Indemnizația de
maternitate se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat.

D. Indemnizația pentru creșterea copilului sau îngrijirea
copilului bolnav
În acest caz, asigurații au dreptul la:
a) indemnizație pentru creșterea copilului până la împlinirea
vârstei de 2 ani și, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea
vârstei de 3 ani;
b) indemnizație pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de
până la 7 ani, iar în cazul copilului cu handicap, pentru afecțiunile
intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani.

282Cuantumul lunar al indemnizațiilor menționate la acest paragraf
este de 85% din baza de calcul a indemnizațiilor de asigurări sociale.

E. Ajutorul de deces
În cazul decesului asiguratului sau al pensionarului, beneficiază
de ajutor de deces o singură persoană care poate fi, după caz, soțul
supraviețuitor, copilul, părintele, tutorele, curatorul, moștenitorul, în
condițiile dreptului comun, sau în lipsa acesteia, persoana care
dovedește că a suportat cheltuielile ocazionate de deces.
Cuantumul ajutorului de deces se stabilește anual prin legea
bugetului asigurărilor sociale de stat și nu poate fi mai mic decât valoarea
salariului mediu brut pe economie prognozat și făcut public de către
CNPAS.
Asiguratul sau pensionarul beneficiază de ajutor de deces în
cazul decesului unui membru de familie aflat în întreținerea sa și care
nu are un drept propriu de asigurări sociale.
Se consideră membru de familie:
a) soțul;
b) copiii proprii, copiii adoptați, aflați în plasament familial sau
cei încredințați spre creștere și educare familiei în vârstă de până la
18 ani sau, dacă își continuă studiile, până la terminarea acestora, fără
a depăși vârsta 26 de ani;
c) părinții și bunicii oricăruia dintre soți.
Ajutorul de deces cuvenit pentru un membru de familie
reprezintă jumătate din cuantumul ajutorului de deces stabilit anual
prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Ajutorul de deces care
este suportat din bugetul asigurărilor sociale de stat se acordă, la
cerere, pe baza certificatului de deces.

14.1.3. Bugetul asigurărilor sociale de stat
Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde veniturile și
cheltuielile sistemului public.
Fiind o componentă a bugetului public, alcătuit la nivel național,
bugetul asigurărilor sociale de stat are la bază un plan financiar, întocmit
anual, care reflectă constituirea, repartizarea și utilizarea fondurilor
bănești necesare ocrotirii sociale a salariaților, a pensionarilor, precum și
a membrilor familiilor acestora.
La capitolul venituri, bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde:
− contribuția pentru asigurările sociale de stat;

283− contribuțiile pentru fondul de ajutor de șomaj, alocația de
sprijin și ajutorul de integrare profesională;
− contribuția parțială a personalului salariat pentru bilete de
tratament balnear și odihnă;
− contribuția pensionarilor pentru bilete de tratament;
− dobânzi pentru disponibilități în conturi;
− alte venituri (sume obținute din lichidarea debitelor din anii
anteriori, restituirea subvențiilor acordate în anii precedenți și nefolosite,
majorările și amenzile aplicate pentru neplata la timp și integrală a
contribuțiilor de asigurări sociale, restituirea sumelor plătite din eroare,
pensii neachitate și prescrise etc.);
– excedentul bugetului anului precedent care se reportează pe
anul următor.
La capitolul cheltuieli, bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde:
− pensiile plătite prin oficii;
− pensiile plătite prin întreprinderi;
− indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă;
− indemnizațiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea și
întărirea capacității de muncă;
− indemnizații în caz de maternitate și pentru îngrijirea
copilului bolnav;
− ajutoare de deces;
− ajutoare sociale;
− contravaloarea biletelor de odihna și tratament acordate;
− cheltuieli cu plata taxelor poștale ocazionate de transmiterea
pensiilor;
− diverse cheltuieli cu ocrotirea sănătății.
În partea finală, bugetul cuprinde diferența dintre venituri și
cheltuieli.
Bugetul asigurărilor sociale de stat este format din:
− bugetul realizat la nivelul Ministerului Muncii și Solidarității
Sociale, în care sunt cuprinse, centralizat, veniturile și cheltuielile;
− bugetele realizate la nivelul direcțiilor județene și al
Municipiului București, subordonate Ministerului Muncii și Solidarității
Sociale și sunt rezultate din concentrarea bugetelor întocmite de către
întreprinderi, instituții și comune.
Bugetul asigurărilor sociale de stat se întocmește distinct de
bugetul administrației centrale de stat și se aprobă de către Parlament
odată cu acesta și se elaborează, respectiv se administrează, de către

284Ministerul Muncii și Solidarității Sociale prin Direcția Generală a
Asigurărilor Sociale și Pensiilor. Ministerul Muncii și Solidarități
Sociale, cu avizul Ministerului Finanțelor, stabilește metodologia
elaborării, executării și încheierii bugetului asigurărilor sociale de stat.
Pe baza datelor proprii și a celor primite de la direcțiile județene și din
Municipiul București pentru probleme de muncă și protecție socială,
elaborează proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul
următor cu avizul prealabil al Ministerului Finanțelor. Proiectul de
buget se depune la Guvern. Apoi, cu eventualele amendamente,
proiectul de buget se înaintează Parlamentului, cel mai târziu, până la
data de 30 noiembrie, pentru dezbatere și adoptare.
După aprobare, veniturile și cheltuielile bugetului asigurărilor
sociale de stat se repartizează pe trimestre și pe unitățile teritoriale ale
Ministerului Muncii și Solidarității Sociale. Cheltuielile nu se pot înscrie
în buget și nu se pot aproba fără stabilirea surselor din care urmează să fie
efectuate.
Atât în procesul elaborării, cât și în cel al executării bugetului
asigurărilor sociale de stat, Ministerul Muncii și Solidarității Sociale
urmărește realizarea unui echilibru între venituri și cheltuieli.

14.2. Sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării
forței de muncă

14.2.1. Sistemul asigurărilor pentru șomaj
Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și
stimularea ocupării forței de muncă definește șomerul ca fiind persoana
care îndeplinește cumulativ următoarele condiții:
a) este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minimum
16 ani și până la îndeplinirea condițiilor de pensionare;
b) starea de sănătate și capacitățile fizice și psihice o fac aptă
pentru prestarea unei munci;
c) nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din
activități autorizate venituri mai mici decât indemnizația de șomaj ce i
s-ar cuveni;
d) este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat
următoare dacă s-ar găsi un loc de muncă;
e) este înregistrată la Agenția Națională pentru Ocuparea Forței
de Muncă sau la alt furnizor de servicii de ocupare.

285Beneficiari ai ajutorului de șomaj sunt persoanele care caută un
loc de muncă și se află într-una dintre următoarele situații:
a) au devenit șomeri;
b) nu au putut ocupa un loc de muncă după absolvirea unei
instituții de învățământ sau după satisfacerea stagiului militar;
c) ocupă un loc de muncă și, din diferite motive, doresc
schimbarea acestuia;
d) au obținut statut de refugiat sau o altă formă de protecție
internațională;
e) sunt străini care au fost încadrați în muncă sau au realizat
venituri în România;
f) nu au putut ocupa loc de muncă după repatriere sau după
eliberarea din detenție.
Persoanele care au devenit șomeri se pot afla într-una dintre
următoarele situații:
a) le-a încetat contractul individual de muncă din motive
neimputabile lor;
b) le-au încetat raporturile de serviciu din motive neimputabile lor;
c) le-a încetat mandatul pentru care au fost numiți sau aleși, dacă
anterior nu au fost încadrați în muncă sau dacă reluarea activității nu mai
este posibilă din cauza încetării definitive a activității angajatorului;
d) sunt militari angajați pe bază de contract, cărora li s-a desfăcut
contractul înaintea expirării duratei pentru care a fost încheiat;
e) le-a încetat raportul de muncă în calitate de membru
cooperator, din motive neimputabile lor;
f) au încheiat contract de asigurare pentru șomaj și nu realizează
venituri sau realizează venituri din activități autorizate mai mici decât
indemnizația de șomaj ce li s-ar fi cuvenit;
g) au încetat activitatea ca urmare a pensionării pentru invaliditate
și care, în cazul recuperării capacității de muncă, nu mai pot fi reîncadrate
în muncă din cauza încetării definitive a activității angajatorului sau din
lipsa unui post vacant, de natura celui ocupat anterior;
h) la încetarea concediului plătit pentru creșterea copilului până
la împlinirea vârstei de 2 ani, respectiv 3 ani în cazul copilului cu
handicap, și nu a mai fost posibilă reluarea activității din cauza
încetării definitive a activității angajatorului;
i) nu s-au putut reîncadra în muncă după efectuarea stagiului
militar din cauza încetării definitive a activității angajatorului;

286j) în urma unei hotărâri judecătorești, reintegrarea în muncă nu
mai este posibilă la unitățile la care au fost încadrate în muncă
anterior, din cauza încetării definitive a activității, sau la unitățile care
au preluat patrimoniul acestora;
k) le-a încetat activitatea desfășurată exclusiv pe baza convenției
civile.
Persoanele care nu au putut ocupa un loc de muncă după
absolvirea unei instituții de învățământ sau după satisfacerea stagiului
militar sunt asimilate șomerilor, dacă îndeplinesc următoarele condiții:
a) sunt absolvenți ai instituțiilor de învățământ, în vârstă de
minimum 18 ani, care într-o perioadă de 60 de zile de la absolvire nu
au reușit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale;
b) sunt absolvenți ai școlilor speciale pentru persoane cu
handicap sau sunt absolvenți ai instituțiilor de învățământ, în vârstă de
16 ani, care, în cazuri justificate, sunt lipsite de susținători legali sau ai
căror susținători legali dovedesc că sunt în imposibilitatea de a presta
obligația legală de întreținere datorată minorilor;
c) sunt persoane care, înainte de efectuarea stagiului militar, nu
au fost încadrate în muncă și care într-o perioadă de 30 de zile de la
data lăsării la vatră nu s-au putut încadra în muncă.
În sistemul asigurărilor pentru șomaj, asigurații pot fi:
a) cetățeni români care sunt încadrați în muncă sau realizează
venituri în România;
b) cetățeni români care lucrează în străinătate;
c) străini care, pe perioada în care au domiciliul sau reședința în
România, sunt încadrați în muncă sau realizează venituri.
În sistemul asigurărilor pentru șomaj, prin efectul legii, sunt
asigurate în mod obligatoriu:
a) persoanele care desfășoară activități pe bază de contract individual
de muncă sau persoanele care desfășoară activități exclusiv pe bază de
convenție civilă de prestări de servicii și care realizează un venit brut pe an
calendaristic echivalent cu 9 salarii de bază minime brute pe țară;
b) funcționarii publici și alte persoane care desfășoară activități
pe baza actului de numire;
c) persoanele care își desfășoară activitatea în funcții elective
sau care sunt numite în cadrul autorității executive, legislative ori
judecătorești, pe durata mandatului;
d) militarii angajați pe bază de contract;

287e) persoanele care au raport de muncă în calitate de membru
cooperator;
f) alte persoane care realizează venituri din activități desfășurate
potrivit legii.
În condițiile Legii nr. 76/2002, de asemenea se pot asigura în
sistemul asigurărilor pentru șomaj următoarele persoane:
a) asociat unic, asociați;
b) administratori care au încheiat contracte;
c) persoane autorizate să desfășoare activități independente;
d) membri ai asociației familiale;
e) cetățeni români care lucrează în străinătate.

14.2.2. Bugetul asigurărilor pentru șomaj
Bugetul asigurărilor pentru șomaj se aprobă prin Legea bugetului
asigurărilor sociale de stat și cuprinde veniturile și cheltuielile
sistemului asigurărilor pentru șomaj.
Veniturile bugetului asigurărilor pentru șomaj se constituie din:
a) contribuțiile angajatorilor și ale persoanelor juridice asimilate
angajatorului, la care își desfășoară activitatea asigurații;
b) contribuțiile individuale ale persoanelor asigurate în mod
obligatoriu, prin efectul legii;
c) contribuțiile datorate de persoanele care încheie contract de
asigurare pentru șomaj;
d) venituri din alte surse, inclusiv din finanțare externă.
În cazul în care aceste surse nu acoperă finanțarea cheltuielilor,
deficitul bugetar va fi acoperit prin subvenții de la bugetul de stat.
Constituirea resurselor și efectuarea cheltuielilor bugetului asigurărilor
pentru șomaj se realizează prin trezoreria statului.
Angajatorii au obligația de a plăti lunar o contribuție la bugetul
asigurărilor pentru șomaj, în cotă de 5%, aplicată asupra fondului total de
salarii brute lunare realizate de asigurați. Angajatorii care încheie cu
persoane fizice convenții civile de prestări de servicii pentru desfășurarea
unor activități nu au obligația de a contribui la bugetul asigurărilor pentru
șomaj în raport cu drepturile bănești plătite acestora din fondul de salarii,
dacă acestea au încheiat și un contract individual de muncă.
Angajatorii au obligația de a reține și de a vira lunar contribuția
individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, în cotă de 1%,
aplicată asupra salariului de bază lunar brut.

288Au obligația de a plăti lunar o contribuție la bugetul asigurărilor
pentru șomaj, în cotă de 6%, aplicată asupra venitului lunar declarat,
în contractul de asigurare pentru șomaj, următoarele persoane:
− asociat unic, asociați, administratori care au încheiat contracte
potrivit legii, precum și persoanele autorizate să desfășoare activități
independente;
− membrii asociației familiale;
− cetățenii români care lucrează în străinătate.
Veniturile din alte surse ale bugetului asigurărilor pentru șomaj
se constituie, în principal, din: dobânzi, majorări pentru neplata la
termen a contribuțiilor, restituiri ale creditelor acordate în baza legii,
taxe încasate de către Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de
Muncă din activitatea de formare profesională, precum și cele pentru
acreditarea furnizorilor de servicii de ocupare, penalități, amenzi și
orice alte sume încasate la bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Din sursele financiare constituite în cadrul bugetului asigurărilor
pentru șomaj se acoperă, în principal, următoarele cheltuieli privind:
a) plata indemnizațiilor de șomaj;
b) plata contribuțiilor pentru asigurări sociale de stat și a
contribuțiilor pentru asigurări sociale de sănătate pentru beneficiarii
indemnizațiilor de șomaj;
c) plățile compensatorii acordate;
d) taxe, comisioane și alte cheltuieli ocazionate de efectuarea
plăților;
e) finanțarea măsurilor pentru stimularea ocupării forței de
muncă, precum și a măsurilor pentru prevenirea șomajului;
f) finanțarea serviciilor de formare profesională pentru
persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă;
g) finanțarea studiilor, rapoartelor și analizelor privind piața
muncii, comandate instituțiilor de specialitate de către Comisia
Națională de Promovare a Ocupării Forței de Muncă și de Agenția
Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă;
h) organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru
Ocuparea Forței de Muncă, inclusiv relizarea de obiective de investiții,
dotări și alte cheltuieli de natura cheltuielilor de capital, în limitele
prevăzute de lege;
i) participarea la activitatea unor organizații internaționale,
inclusiv plata cotizațiilor pentru afilierea la acestea;
j) aplicarea măsurilor în vederea recuperării debitelor;

289k) cofinanțarea unor proiecte privind modernizarea serviciilor de
ocupare și formare profesională pe baza unor acorduri internaționale;
l) cofinanțarea unor programe privind stimularea ocupării forței
de muncă;
m) rambursarea împrumuturilor contractate, precum și plata de
dobânzi și comisioane aferente acestora;
n) alte cheltuieli.
Nivelul cheltuielilor bugetului asigurărilor pentru șomaj se
fundamentează de către Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, la
propunerea Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, în
funcție de indicatorii sociali stabiliți pe baza analizelor, studiilor și
prognozelor privind evoluțiile de pe piața muncii.

14.2.3. Indemnizația de șomaj
Beneficiază de indemnizație de șomaj șomerii, dacă îndeplinesc
cumulativ următoarele condiții:
a) au un stagiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24 de
luni premergătoare datei înregistrării cererii;
b) nu realizează venituri sau realizează, din activități autorizate,
venituri mai mici decât indemnizația de șomaj;
c) nu îndeplinesc condițiile de pensionare, conform legii;
d) sunt înregistrați la agențiile pentru ocuparea forței de muncă în a
căror rază teritorială își au domiciliul sau, după caz, reședința, dacă au
avut ultimul loc de muncă ori au realizat venituri în acea localitate.
Indemnizația de șomaj se acordă la cerere, în funcție de caz,
persoanelor, de la data:
a) încetării contractului individual de muncă;
b) încetării raporturilor de serviciu;
c) încetării mandatului pentru care au fost numite sau alese;
d) desfacerii contractului militarilor angajați pe bază de contract;
e) încetării calității de membru cooperator;
f) încetării contractului de asigurare pentru șomaj;
g) încetării motivului pentru care au fost pensionate;
h) încetării concediului pentru creșterea copilului până la
împlinirea vârstei de 2 ani, respectiv de 3 ani;
i) încheierea efectuării stagiului militar;
j) rămânerii definitive a hotărârii judecătorești;
k) încetării activității desfășurate exclusiv pe baza convenției civile;

290l) expirării perioadei de 60 de zile de la absolvire, pentru absolvenții
instituțiilor de învățământ în vârstă de minimum 18 ani care nu au reușit
să se încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale;
m) absolvirii pentru absolvenții școlilor speciale pentru persoane
cu handicap sau pentru absolvenții instituțiilor de învățământ în vârstă
de 16 ani, care sunt lipsite de susținători legali sau ai căror susținători
legali se află în imposibilitatea de a-i întreține;
n) expirării perioadei de 30 de zile de la data lăsării la vatră,
timp în care nu s-au putut încadra în muncă, pentru persoanele, care,
înainte de efectuarea stagiului militar, nu au fost încadrate în muncă.
Indemnizația de șomaj se acordă la cerere de la data menționată
ca intrare în perioada de șomaj, dacă cererea este înregistrată la
agenția pentru ocuparea forței de muncă, în termen de 30 de zile de la
această dată, dar nu mai târziu de 12 luni. Termenul maxim de 12 luni
este considerat ca termen de decădere din drepturi.
În funcție de stagiul de cotizare, indemnizația de șomaj se
acordă șomerilor, astfel:
a) 6 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de până la
5 ani, dar nu mai puțin de 1 an;
b) 9 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare cuprins
între 5 și 10 ani;
c) 12 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare mai mare
de 10 ani.
Cuantumul indemnizației de șomaj este o sumă fixă,
neimpozabilă, care se acordă lunar și reprezintă 75% din salariul de
bază minim brut pe țară, în vigoare la data stabilirii acestuia.
Nu beneficiază de indemnizație de șomaj persoanele care, la data
solicitării dreptului, refuză un loc de muncă potrivit pregătirii sau nivelului
studiilor, situat la o distanță de cel mult 50 km de localitatea de domiciliu,
sau refuză participarea la servicii pentru stimularea ocupării și de formare
profesională oferite de agențiile pentru ocuparea forței de muncă. De
asemenea, nu beneficiază de indemnizație de șomaj absolvenții care, la data
solicitării dreptului, urmează o formă de învățământ.

14.3. Sistemul asigurărilor sociale de sănătate
În conformitate cu Ordonanța de Urgență nr.150 din 31 octombrie
2002, privind organizarea și funcționarea sistemului de asigurări
sociale de sănătate din România, asigurările sociale de sănătate unt
obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, pe baza următoarelor
principii:

291a) alegerea liberă a casei de asigurări de sănătate;
b) solidaritate și subsidiaritate în colectarea și utilizarea fondurilor;
c) alegerea liberă de către asigurați a medicului de familie, a
medicului specialist din ambulatoriu și a unităților sanitare;
d) participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări
sociale de sănătate pentru formarea Fondului național unic de
asigurări sociale de sănătate;
e) participarea persoanelor asigurate, a statului și a angajatorilor
la managementul fondului național unic de asigurări sociale de
sănătate;
f) acordarea unui pachet de servicii medicale de bază în mod
echitabil și nediscriminatoriu, oricărui asigurat;
g) transparența activității sistemului de asigurări sociale de
sănătate.
Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate este un fond
special constituit, fiind alcătuit din contribuția asiguraților (persoanele
fizice și persoanele juridice care angajează personal salariat), din
subvenții de la bugetul de stat, precum și din alte surse – donații, sponso-
rizări, dobânzi etc.
Administrarea fondului național unic de sănătate se face de către
Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS) și prin casele de
asigurări sociale de sănătate județene și a Municipiului București,
inclusiv prin Casa Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Lucrărilor
Publice, Transporturilor și Locuinței și Casa Asigurărilor de Sănătate
a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității
Judecătorești, denumite case de asigurări.
Următoarele categorii de persoane beneficiază de asigurare, fără
plata contribuției:
a) toți copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii de la vârsta de
18 ani până la vârsta de 26 de ani, dacă sunt elevi, ucenici sau studenți
și dacă nu realizează venituri din muncă;
b) soțul, soția și părinții fără venituri proprii, aflați în întreținerea
unei persoane asigurate;
c) persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin legi speciale
(Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor
persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la
6 martie 1945, Ordonanța Guvernului nr. 105/1999 privind acordare unor
drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România
cu începere de la 6 septembrie 1940 etc.);

292d) persoanele cu handicap care nu realizează venituri din muncă,
pensie sau alte surse și se află în îngrijirea familiei;
e) pensionarii de asigurări sociale, pensionarii militari, precum și
alte categorii de pensionari;
f) bolnavii cu afecțiuni incluse în programele naționale de sănătate
stabilite de Ministerul Sănătății și Familiei, până la vindecarea respectivei
afecțiuni, dacă nu realizează venituri din muncă, pensie sau din alte surse;
g) femeile însărcinate sau lăuzele, dacă nu au nici un venit sau
au venituri sub salariul de bază minim brut pe țară;
h) persoanele care fac parte dintr-o familie care are dreptul la ajutor
social, potrivit Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat;
i) persoanele care se află în executarea unor măsuri prevăzute de
Codul penal, precum și cele aflate în perioada de amânare sau întrerupere
a executării pedepsei privative de libertate, dacă nu au venituri.
Sunt asigurate cu plata contribuției din alte surse, persoanele
aflate într-una dintre următoarele situații pe durata acesteia:
a) satisfac serviciul militar în termen;
b) se află în concediu medical, în concediu medical pentru
sarcină și lăuzie sau în concediu medical pentru îngrijirea copilului
bolnav în vârstă de până la 7 ani;
c) execută o pedeapsă privativă de libertate sau se află în arest
preventiv;
d) persoanele care beneficiază de indemnizație de șomaj.
Asigurarea socială de sănătate este facultativă pentru
următoarele categorii de persoane:
a) membrii misiunilor diplomatice acreditate în România;
b) cetățenii străini și apatrizii care se află temporar în țară;
c) cetățenii români cu domiciliul în străinătate care se află
temporar în țară.
După caz, obligația virării contribuției pentru asigurările sociale
de sănătate revine persoanei juridice sau fizice care angajează persoane
cu contract individual de muncă sau convenție civilă, precum și
persoanelor fizice. Persoanele juridice sau fizice la care își desfășoară
activitatea asigurații sunt obligate să depună lunar la casele de asigurări
declarații privind obligațiile ce le revin față de Fondul național unic de
asigurări sociale de sănătate. Aceste obligații revin și persoanelor care
exercită profesii liberale sau celor care sunt autorizate să desfășoare
activități independente.

293Asigurații au dreptul la un pachet de servicii de bază care cuprinde
servicii medicale, de îngrijire a sănătății, medicamente, materiale sanitare
și dispozitive medicale.
Drepturile prevăzute pentru asigurați sunt stabilite pe baza
contractului-cadru , care este elaborat de CNAS pe baza consultării
Colegiului Medicilor din România, Colegiului Farmaciștilor din
România și Ordinului Asistenților Medicali din România. Contractul-
cadru este avizat de Ministerul Sănătății și Familiei, cu consultarea
obligatorie a ministerelor și instituțiilor centrale cu rețea sanitară
proprie și este aprobat de guvern.
În principal, contractul-cadru reglementează condițiile acordării
asistenței medicale, cu privire la:
a) pachetul de servicii de bază la care au dreptul persoanele
asigurate;
b) lista serviciilor medicale, a serviciilor de îngrijiri, inclusiv la
domiciliu, a medicamentelor, dispozitivelor medicale etc.;
c) criteriile și standardele calității pachetului de servicii;
d) alocarea resurselor și controlul costurilor sistemului de
asigurări sociale de sănătate;
e) tarifele utilizate în contractarea pachetului de servicii de bază,
modul de decontare și actele necesare în acest scop;
f) internarea și externarea bolnavilor;
g) criteriile de internare în spital;
h) asigurarea tratamentului spitalicesc, măsuri de îngrijire la
domiciliu sau de recuperare;
i) condițiile generale de acordare a tratamentului ambulatoriu;
j) prescrierea și eliberarea medicamentelor, a materialelor
sanitare, a procedurilor terapeutice, a protezelor și a ortezelor, a
dispozitivelor de mers și de autoservire;
k) modul de informare a asiguraților;
l) coplata pentru unele servicii medicale.
De asemenea, prin contractul-cadru sunt stabilite condițiile
organizării licitațiilor în vederea contractării unor servicii din pachetul
de servicii de bază.
În caz de boală sau de accident asigurații beneficiază de pachetul
de servicii de bază, din prima zi de îmbolnăvire sau de la data
accidentului și până la vindecare.
De asemenea, asigurații au următoarele drepturi:
a) să aleagă medicul de familie, medicul specialist din ambulatoriu,
unitatea spitalicească ce le va acorda servicii medicale, precum și casa de
sănătate la care se asigură;

294b) să fie înscriși pe lista unui medic de familie pe care îl solicită,
suportând cheltuielile de transport dacă opțiunea este pentru un medic
din altă localitate;
c) să își schimbe medicul de familie ales numai după expirarea a
cel puțin 3 luni de la data înscrierii pe listele acestuia;
d) să beneficieze de servicii medicale, medicamente, materiale
sanitare și dispozitive medicale în mod nediscriminatoriu;
e) să li se efectueze cel puțin un control profilactic în fiecare an,
în funcție de sex și de grupa de vârstă căreia îi aparțin;
f) să beneficieze de servicii de asistență medicală preventivă și
de promovare a sănătății, inclusiv pentru depistarea precoce a bolilor;
g) să beneficieze de servicii medicale în ambulatorii și spitale
acreditate;
h) să beneficieze de servicii medicale de urgență
i) să beneficieze de unele servicii de asistență stomatologică;
j) să beneficieze de tratament fizioterapeutic și de recuperare;
k) să beneficieze de dispozitive medicale și alte materiale
specifice;
l) să beneficieze de servicii și îngrijiri medicale la domiciliu.
Pentru a beneficia de drepturile prevăzute, asigurații au următoarele
obligații:
a) să se înscrie pe lista unui medic de familie acreditat;
b) să anunțe medicul de familie ori de câte ori apar modificări în
starea lor de sănătate;
c) să se prezinte la controalele profilactice și periodice stabilite
prin contractul-cadru;
d) să anunțe în termen de 15 zile medicul de familie și casa de
asigurări asupra modificărilor datelor de identitate sau modificărilor
referitoare la încadrarea lor într-o anumită categorie de asigurați;
e) să respecte cu strictețe tratamentul și indicațiile medicului;
f) să aibă o conduită civilizată față de personalul medico-sanitar;
g) să achite contribuția datorată Fondului și suma reprezentând
diferența dintre tarifele acceptate la plată de sistemul de asigurări
sociale de sănătate și cele practicate pe piață, cu plată, în condițiile
stabilite prin contractul-cadru;
h) să prezinte furnizorilor de servicii medicale documentele
justificative ce atestă calitatea de asigurat.
Persoanele care nu fac dovada calității de asigurat beneficiază de
servicii medicale numai în cazul urgențelor medico-chirurgicale și al

295bolilor cu potențial endemo-epidemic în cadrul unui pachet minimal
de servicii medicale, stabilit prin contractul-cadru.
Din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate nu sunt
suportate următoarele servicii medicale:
a) servicii de sănătate acordate în caz de boli profesionale,
accidente de muncă și sportive, asistență medicală la locul de muncă,
asistența medicală asportivilor;
b) unele servicii medicale de înaltă performanță;
c) unele servicii de asistență stomatologică;
d) servicii hoteliere cu grad înalt de confort;
e) corecții estetice efectuate persoanelor peste 18 ani;
f) unele medicamente, materiale sanitare și tipuri de transport;
g) eliberarea actelor medicale solicitate de autoritățile care prin
activitatea lor au dreptul să cunoască starea de sănătate a asiguraților;
h) fertilizare in vitro;
i) transplantul de organe și țesuturi, cu excepția cazurilor
prevăzute în contractul-cadru;
j) asistență medicală la cerere;
k) costul unor materiale necesare corectării văzului și auzului:
baterii pentru aparatele auditive, ochelari de vedere;
l) cota-parte din costul protezelor și ortezelor;
m) serviciile medicale legate de eliberarea actelor medicale
solicitate de asigurat;
n) unele tratamente de recuperare și de fizioterapie.
Contribuția lunară a persoanei asigurate se stabilește sub forma
unei cote de 6,5%, care se aplică asupra:
a) veniturilor din salarii care se supun impozitului pe venit;
b) veniturilor din activități desfășurate de persoane care exercită
profesii liberale sau autorizate să desfășoare activități independente;
c) veniturilor din agricultură și silvicultură, stabilite potrivit
normelor de venit pentru persoanele fizice care nu au calitatea de
angajator și nu se încadrează în cele două situații anterioare;
d) indemnizațiilor de șomaj și alocațiilor de sprijin;
e) veniturilor din cedarea folosinței bunurilor, veniturilor din
dividende și dobânzi, precum și a altor venituri care se supun
impozitului pe venit.

296

BIBLIOGRAFIE

1. Alexa, Constantin, Ciurel, Violeta, Sebe, Emil, Mihăescu, Ana
Maria, Asigurări și reasigurări în comerțul internațional, Editura All,
București, 1992.
2. Alexa, Constantin, Ciurel, Violeta, Sută, Nicolae, Sebe, Emil,
Transporturi și asigurări, Editura Metropol, București, 1994.
3. Aubert, Jean-Luc, L' assurance-vie et les assurances de personnes,
Presses Universitaires de France, Paris, 1982.
4. Barrel, Geneviève, L'Assurance de crédits à l' exportation, Nathan-
Economie, Paris, 1987.
5. Bennet, C., Dictionnary of Insurance, Pitman Publishing, London, 1996.
6. Bercea, Florian, Asigurările și lumea afacerilor, „Tribuna
Economică”, nr. 37, 38 și 43, din 1994.
7. Bistriceanu, Gh., Bercea, F., Macovei, E., Lexicon de protecție
socială, asigurări și reasigurări, Editura Karat, București, 1997.
8. Bistriceanu, Gh., Finanțe și credit, Editura Oscar, București, 1999.
9. Burlacu, Veronica și Cenușă, Gheorghe, Bazele matematice ale
asigurărilor, Editura Teora, București, 2000.
10. Caraiani, Gh., Tudor, Mihaela, Asigurările maritime, Editura
Lumina Lex, București, 1998.
11. Căpățână, Octavian, Contractul comercial de transport, Editura
Lumina Lex, București, 1995.
12. Cistelecan, Lazăr, Cistelecan, Rodica, Asigurări comerciale,
Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureș, 1997.
13. Ciumaș, Cristina, Modernizarea și diversificarea în lumea
asigurărilor, „Tribuna Economică”, nr. 2-21, 1996.
14. Ciumaș, Cristina, Economia Asigurărilor, Editura Casa Cărții de
Știință, Cluj-Napoca, 2003.
15. Ciurel, Violeta, Asigurări și reasigurări: abordări teoretice și
practici internaționale, Editura All Beck, București, 2000.
16. Constantinescu, Dan Anghel, Dobrin, Marinică, Introducere în
asigurări, Editura Tehnică, București, 1998.
17. Constantinescu, Dan Anghel, Dobrin, Marinică, Asigurarea și
managementul riscului, Editura Tehnică, București, 1998.

29718. Constantinescu, Dan Anghel (coordonator), Asigurări și
reasigurări, Editura Tehnică, București, 1998.
19. Constantinescu, Dan Anghel (coordonator), Marketing în
asigurări, Editura Brend, București, 1998.
20. Constantinescu, Dan Anghel (coordonator), Managementul
societăților de asigurare, Editura Brend, București, 1998.
21. Constantinescu, Dan Anghel (coordonator), Sisteme
informaționale în asigurări, Editura Brend, București, 1998.
22. Constantinescu, Dan Anghel, Dobrin, Marinică și colectiv,
Despăgubiri în asigurări, Editura Brend, București, 1998.
23. Constantinescu, Dan Anghel (coordonator), Managementul
riscului în asigurări, Editura Semne '94, București, 1999.
24. Constantinescu, Dan Anghel (coordonator), Practica asigurărilor,
Editura Semne '94, București, 1999.
25. Constantinescu, Dan Anghel (coordonator), Tratat de asigurări,
Editura Semne '94, București, 1999.
26. Constantinescu, Dan Anghel (coordonator), Dicționar de
asigurări, Editura Semne '94, București, 1999.
27. Deak, Francisc, Contracte civile și asigurări, Editura ACTAMI,
București, 1995.
28. Deak, Francisc, Tratat de drept civil (contracte speciale), Editura
ACTAMI, București, 1999.
29. Dobrin, Marinică, Ionescu, Luminița, Contabilitatea societăților
de asigurări, Editura Semne '94, București, 2000.
30. Dobrin, Marinică, Asigurări și reasigurări, Editura Fundației
România de Mâine , București, 2000.
31. Dorion, Georges, Guionnet, André, La securité sociale , Pressses
Universitaires de France, Paris, 1989.
32. Galiceanu, Ion, Asigurări (curs), Universitatea din Craiova, 1994.
33. Galiceanu, Ion, Economia asigurărilor, Editura Universitaria,
Craiova, 1996.
34. Gherasim, Alexandru, Asigurările în agricultură în condiții de
risc și incertitudine, curs ASE, București, 1996.
35. Iancovici, Leon, Dreptul asigurărilor comerciale, Editura Horion,
Craiova, 1998.
36. Iosif, Gh., Tanăsescu, P. și colectiv, Sistemul asigurărilor în
România, Editura Tribuna Economică, București, 1997.
37. Lambert-Faivre, Yvonne, Droit des assurances, Dalloz, Paris,
1985.

29838. Loubergé, Henri, Économie et finance de l'assurance et de la
réassurance, Dalloz, Paris, 1981.
39. Manole, Gh., Gălătescu, Em., Asigurările sociale de sănătate,
Editura Tehnică, București, 1998.
40. Moldovan, Tudor, Introducere actuarială în asigurări generale,
lucrare de uz intern, București, 1999.
41. Moldoveanu, Nicolae, Instrumentarea dosarelor de daună în
asigurări (strategii, metode, tehnici), Editura BREN, București, 2004.
42. Moldoveanu, Nicolae, Combaterea fraudei în asigurări , Editura
BREN, București, 2002.
43. Negoiță, Ion, Asigurări și reasigurări în economie , vol. I, Editura
POLSIB, București, 1998.
44. Negoiță, Ion, Aplicații practice în asigurări și reasigurări ,
Editura ETAPE, Sibiu, 2001.
45. Negru, Titel, Economia asigurărilor , Editura Fundației România
de Mâine, București, 2002.
46. Negru, Titel, Asigurări și reasigurări (sinteze și aplicații), Editura
Fundației România de Mâine , București, 2003.
47. Negruș, Mariana, Plăți și garanții internaționale, Editura ALL,
București, 1996.
48. Petrescu, Eva-Cristina, Marketing în asigurări , Editura Uranus,
București, 2005.
49. Popescu, D., Macovei, E., Contractul de asigurare , Editura
Junimea, Iași, 1982.
50. Purcaru, Ion, Mircea, Iulian, Lazăr, Gheorghe, Asigurări de persoane
și de bunuri – aplicații, cazuri, soluții, Editura Economică, București, 1998.
51. Tănăsescu, Paul, Ionescu, Luminița, Asigurările sociale de sănătate
din România, Editura Fundației România de Mâine , București, 1998.
52. Tudor, Mihaela, Asigurarea mărfurilor pentru transport,
„Tribuna Economică”, nr. 6, din 1996.
53. Tufan, Constantin, Forme de asigurări sociale în România,
Editura Șansa, București, 1997.
54. Țiclea, Alexandru, Tufan, Constantin, Pensiile și alte drepturi de
asigurări sociale, Editura Șansa, București, 1994.
55. Văcărel, Iulian, Politici economice și financiare de ieri și de azi,
Editura Economică, București, 1996.
56. Văcărel, Iulian, Bercea, Florian, Asigurări și reasigurări, ed. II-a,
Editura Expert, București, 1999.

29957. Văcărel, Iulian, Bistriceanu, Gh. și colectiv, Finanțe publice,
ed. II-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000.
58. Vulpoi, Ion, Asigurarea producției agricole în România împotriva
riscului și incertitudinii (curs ASE), București, 1997.
59. * * * Codul civil, Editura Lumina Lex, București, 1995.
60. * * * H.G. nr. 1279 / 8.12.1990, privind înființarea unor societăți
comerciale pe acțiuni în domeniul asigurărilor, publicata în M.O. nr. 145/17.12.
1990.
61. * * * H.G. nr. 189 / 22.03.1991, privind aprobarea înființării Băncii
de Export-Import a României – societate pe acțiuni – Romanian EXIMBANK ,
publicată în M.O. Nr. 293/ 1992, cu modificările aprobate prin H.G. nr. 293/
1992, publicată în M.O. nr. 139 / 22.04.1992.
62. * * * H.G. nr. 844/ 20.12.1991, privind înființarea Comitetului
Internațional de Garanții și Credite de Comerț Exterior , publicată în M.O.
nr. 3/ 15.01.1992.
63. * * * H.G. nr.293 pentru „aprobarea atribuțiilor, competențelor și
modului de funcționare ale Comitetului Interministerial de Garanții și Credite de
Comerț Exterior, precum și a convențiilor-cadru pentru derularea activității de
finanțare și asigurare a creditelor de comerț exterior în numele și în contul
statului”, publicată în M.O. nr. 139, din 22.06.1992.
64. * * * Legea nr. 136 / 21.12.1995, privind asigurările și reasigu-
rările din România , publicată în M.O. nr. 303/ 29.12.1995.
65. * * * Legea nr. 19 / 17.03.2000, privind sistemul public de pensii și
alte drepturi de asigurări sociale , publicată în M.O. nr. 140/ 1.04.2000.
66. * * * Legea nr. 32 / 31.03.2000, privind societățile de asigurare și
supravegherea asigurărilor, publicată în M.O. nr. 148/ 10.04.2000.
67. * * * Ordinul nr. 94 al ministrului finanțelor publice pentru
aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a
Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de
Contabilitate, publicat în M.O. nr. 85, din 20.02.2001.
68. * * * Ordinul nr. 340/ 4.05.2001 al Ministrului Muncii și
Solidarității Sociale pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor
Legii nr. 19/ 2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de
asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, publicat în M.O.
nr. 237, din 10.05.2001.
69. * * * Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru
șomaj și stimularea ocupării forței de muncă , publicată în M.O. nr. 103 din
6.02.2002.

30070. *** O.U. a Guvernului nr.150, din 31.10.2002, privind organizarea
și funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate , publicată în M.O. nr.
838, din 20.11.2002.
71. *** Legea nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz
de calamități naturale în agricultură , publicată în M.O. nr. 442, din
24.06.2002.
72. *** Legea nr. 172/2004 pentru modificarea și completarea Legii
nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, publicată în
M.O. nr. 473, din 26.05.2004.
73. *** Legea nr. 403/2004 pentru modificarea și completarea
Legii nr.32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea
asigurărilor, publicată în M.O. nr. 976, din 25.10.2004.
74. *** Legea nr. 440/2004 pentru modificarea și completarea Legii
nr. 96/2000 privind organizarea și funcționarea Băncii de Export-Import a
României EXIMBANK-S.A. și instrumentele specifice de susținere a
comerțului exterior , publicată în M.O. nr. 985, din 26.10.2004.
75. *** Ordinul nr. 3108 al C.S.A. pentru punerea în aplicare a
Normelor în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru
pagube produse terților prin accidente de autovehicule , publicat în M.O.
nr. 1214, din 17.12.2004.

301Anexa 1

Tabela de mortalitate a populației României – ambele sexe –
perioada 1994-1996

302

303Anexa 2

Tabelul numerelor de comutație întocmit pe baza tabelei de mortalitate a
populației României din anul 1996
(la o dobândă de 3,50% pe an)

304