Asigurari Studiu de Caz

Introducere

Dezvoltarea societatii este marcata de efortul si stradania oamenilor pentru propria lor propasire si pentru propria lor aparare in fata unor evenimente care le pot periclita existenta si devenirea.

Un aspect esențial în viața și evoluția omului, înca din cele mai vechi timpuri l-a constituit grija față de viitor, teama combinată cu precauție și întelepciunea cu siguranța unui lucru împlinit.

Viata oamenilor nu este intotdeauna senina. Indiferent cata grija se acorda evitarii problemelor sau protejarii bunurilor niciodata, nimeni nu poate fi sigur de succes. Unele evenimente negative (calamitati ale naturii, accidente, pierderea sau micsorarea capacitatii de munca in urma unor boli sau a batranetii) implica traume psihice sau pierderi financiare semnificative.

Cu toate acestea, oamenii doresc sa se bucure de propriile lor locuinte, sa-si conduca autoturismele, sa zboare cu avionul, sa navigheze fara sa se teama de potentialele probleme care pot aparea. Asigurarea a aparut din nevoia de protectie a omului in fata unor pericole si pentru gasirea solutiilor adecvate de inlaturare a lor.

Cele mai vechi forme de asigurare sunt  intalnite inca in antichitate si dateaza de circa 6500 de ani. Mestesugarii taietori de piatra din Egiptul de jos  au constituit un fond de intrajutorare, format anticipat, prin contributia tuturor pentru acoperirea pagubelor provocate de diverse nenorociri ce loveau membrii colectivitatii.

Prin anul 650 inainte de Christos, in Grecia antica inteleptul legislator Solon  a obligat societatile politice si mestesugaresti sa constituie un fond comun alimentat prin cotizatii lunare, destinat sa repare prejudiciile survenite in interiorul grupului. Este cea dintai asigurare obligatorie care se cunoaste.

Nevoia omului de a se proteja impotriva eventualelor riscuri ce pot aparea in viata de zi cu zi au dus la aparitia asigurarilor, iar dezvoltarea acestei ramuri s-a realizat treptat, odata cu evolutia societatii.

Asigurarea reprezinta, in general, o protectie financiara pentru pierderile ce pot fi sufe-rite de oameni sau companii, in interactiunea acestora cu natura si/sau mediul in care isi desfa-soara activitatea. Aceasta isi propune preluarea respectivelor riscuri, numai sub aspectul lor fi-nanciar, astfel incat o intamplare nefericita sa poata fi depasita fara a genera socuri majore din acest punct de vedere.

Metodele de asigurare s-au dezvoltat o data cu nevoile de protecție existente la un moment dat pentru oameni și afacerile acestora. Astfel oamenii de afaceri au înțeles să folosească asigurarea pentru a micșora riscurile ce pot apărea în tranzacțiile comerciale și cele legate de protecția patrimoniului.

Piata asigurarilor reprezinta cadrul organizatoric si metodologic in care au loc totalitatea operatiilor de asigurare si reasigurare, in care cererea de asigurare se intalneste cu oferta societatilor de asigurare, a persoanelor juridice autorizate legal sa practice acest tip de activitate.
In Romania, piata asigurarilor este in plin proces de dezvoltare, iar, odata cu desfiintarea monopolului statului in aceasta ramura, incepand cu 1991,au luat fiinta diverse societati de asigurare, asigurare-reasigurare si societati de reasigurare ce isi desfasoara activitatea in conditiile stabilite de lege.

În prezenta lucrare am abordat, atat din punct de vedere teoretic cât și din punct de vedere practic, evoluția asigurărilor, rolul acestora în susținerea activității economice și caracteristicile pietei asigurarilor in Romania.

Lucrarea cuprinde 3 capitole, fiecare structurat pe subcapitole reprezentative.

În primul capitol – Conceptul de asigurare, am încercat să dau o definire a asigurărilor. În continuare am clasificat asigurările după mai multe criterii, am pus în evidență funcțiile acestora și nu în ultimul rând am urmărit evoluția lor din momentul apariției în România și până în prezent.

Al doilea capitol – Piața asigurărilor conține, ca parte incipientă, definirea conceptului de piață în asigurări din perspectiva cererii și a ofertei.După aceasta am prezentat caracteristicile și structura pieței asigurărilor .

Din moment ce România este membra a Uniunii Europene mi s-a parut interesant să analizez și aspectele piețe europene unice a asigurărilor și astfel am observat că această piață a avut o evoluție de ansamblu. Piața europeană a fost locul de apariție al asigurărilor moderne și a rămas pâna în prezent o piață esențială la nivel mondial.

În încheierea capitolului am facut o scurtă analiză a tendințelor de pe piața asigurărilor atât la nivelul țării noastre, cât și la nivel internațional.

Scopul capitolul 3 – Studiu de caz, constă în evaluarea activității firmei S.C. Asigurare Reasigurare ASTRA S.A., realizarea analizei economico-financiare a firmei și analizarea ofertei în vederea adaptării acesteia la condițiile economice din România.

Pentru realizarea acestui ultim subcapitol am analizat situația economică a României pe o perioadă de 5 ani.În încheiere am redactat câteva propuneri cu privire la rolul de susținere al asigurărilor pentru activitatea economică.

Capitolul 1. Conceptul de asigurare

Elemente teorietice privind asigurările

Definire

Asigurarea este înțelegerea prin care una din părți, numită asigurător, se obligă ca în schimbul unei sume de bani, denumită primă de asigurare, să despăgubească pe cealaltă parte numită asigurat, pentru daunele și/sau pierderile pe care acesta din urmă le-ar suferi din cauza unui risc acoperit de asigurare.

Cu alte cuvînte, raporturile de asigurare se nasc dintr-un contract, din acordul de voință liber exprimat a două părți: asigurătorul și asiguratul din care rezultă drepturi și obligații reciproce.

Obligației asiguratului de a plăti prima de asigurare îi corespunde dreptul de a fi despăgubit în cazul în care ar suferi daune din cauza unui risc, iar dreptului asigurătorului de a încasa prima îi corespunde obligația despăgubirii primului. În esență asigurarea este deci un contract de despăgubire.

Documentul care face dovada asigurării și în care se încorporează contractul se numeste poliță de asigurare.

Conform cu Cistelecan Lazăr și Rodica, asigurarea constituie un sistem de relatii economice, care implica aportul unui numar mare de persoane fizice și juridice în constituirea unui fond banesc, în condițiile în care fiind amenințate de aceleași pericole, în existența și activitatea lor, concep și recunosc oportunitatea prevenirii și înlăturării pe baze mutuale a prejudiciilor generate de producerea acestor pericole viitoare, probabile,posibile, dar nesigure.

Unii specialiști pun în evidență anumite valențe specifice asigurărilor: calitatea de ramura prestatoare de servicii,de intermediar financiar și de activ financiar.

Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii,se relevă prin faptul că societatea de asigurare, în schimbul primelor de asigurare încasate, oferă asiguratului un produs necorporal specific – “preluarea răspunderii pentru riscurile asigurate”, “securitatea” pentru cazurile stabilite prin contractul de asigurare.

Asigurarea ca intermediar financiar consta în faptul că, mai ales în asigurările de viață, societățile de asigurare oferă asiguraților nu numai o protecție de asigurare, ci și un instrument de economisire și de fructificare a resurselor bănești.

Asigurarea ca activ financiar constă în faptul că în perioada derulării contractului de asigurare este influențată atât mărimea absolută nominal a sumei acumulate,cât și mărimea reală a acesteia.Deci, contractul de asigurare apare ca o creanță condiționată emisă de asigurător și achizitionată de asigurat.

Conceptul de asigurare comportă, după caz, abordarea sub aspect juridic, economic sau financiar.

Sub aspect juridic, pentru a fi eficace, asigurarea trebuie să capete o formă juridică, iar acest fapt rezultă din contract, ca “lege a parților” și din legea propriu-zisă emisă de puterea legislativă. Deci contractul de asigurare și legea de organizare a activității de asigurare constituie izvoare de drepturi și obligatii în materie de asigurări.

Sub aspect economic asigurarea implică constituirea, în condiții specifice, a fondului de asigurare, în legatură cu care pot fi puse în evidență câteva aspecte.Mai întâi faptul că fondul de asigurare se constituie în formă bănească.Apoi, fondul de asigurare se constituie descentralizat , la nivelul fiecărei sociețati de asigurare, pe seama primelor de asigurare încasate.

Sub aspect financiar se poate aprecia că asigurarea este intermediar financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eșalonat prime de asigurare, și persoane juridice și fizice care au nevoie de resurse financiare suplimentare.Se remarcă astfel faptul că, mai ales în asigurările de viață, asigurarea constituie nu numai mijloc de protecție împotriva riscurilor, dar și instrument de economisire și de fructificare a resurselor banesti.

Clasificarea asigurărilor

Asigurările comerciale pot fi clasificate după mai multe criterii și anume: regimul juridic, obiectul sau ramura de asigurare, varietatea riscurilor asigurate, sfera de manifestare și altele.

După regimul juridic :

Asigurări obligatorii(prin efectul legii).Acestea se caracterizează prin faptul că relațiile de asigurare dintre asigurați și asigurător ( referitoare la drepturi și obligații, tehnici de asigurare, constatarea și evaluarea pagubelor, etc.) sunt reglementate prin acte normative cu caracter obligatoriu.

Asigurări facultative(contractual).Acest tip de asigurări se caracterizează prin faptul că relațiile dintre asigurați și asigurători se stabilesc prin liberul consimțămant al părților, în baza unui contract de asigurare.

Dupa domeniul asigurării distingem următoarele tipuri de asigurări :

Asigurări de bunuri .Acestea cuprind proprietățile susceptibile de a fi distruse sau avariate de calamități naturale, accidente, incendii sau orice alte riscuri. Sunt incluse asigurările de clădiri, utilaje, mașini și instalații, aparatură electronică, bunurile din locuinte, mărfuri, bani și alte valori, animale și altele.

Asigurări de persoane.Prin intermediul lor se asigură viața, integritatea sau sănătatea asiguratului supuse amenințării unor evenimente care pot provoca decesul, invaliditatea sau boala acestuia.Se disting doua grupe în care se pot încadra asigurările de persoane: asigurări de viață și asigurări de persoane pentru cazurile de accidente, călătorie, sănătate, etc.

Asigurări de raspundere civilă.Acestea au ca obiect o valoare patrimonială egală cu despăgubirea pe care ar urma să o plătească asiguratul unor terți prejudiciați.Există o gamă largă de astfel de asigurări, cum ar fi :asigurarea de raspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule, asigurarea de raspundere profesională, asigurarea de raspundere a transportatorului pentru pasageri, pentru bagajele acestora sau pentru mărfurile transportate, asigurarea de raspundere a constructorului, asigurarea de raspundere a chiriașului, etc.

Asigurări de interes financiar.Prin aceste asigurări se obține protecția pentru asigurarea de pierdere a profitului, asigurarea de credite, asigurarea pentru riscul de neplată, asigurarea de fidelitate și altele.

După riscul asigurat:

Asigurări pentru riscuri cu caracter natural : inundații, trăsnete, explozii, cutremure de pamant, ploi torențiale, grindină, furtuni, uragane, alunecări sau prăbușiri de teren

Asigurări pentru secetă, grindina : la culturile agricole

Asigurări pentru boli, accidente : ale animalelor

Asigurări de accidente, precum derapări, răsturnări, coliziuni și prabușiri de poduri și tunele, alte accidente ale mijloacelor de transport

Asigurări de deces, prin care se asigură riscul de deces, urmând ca în cazul acestui eveniment beneficiarul poliței să încaseze suma asigurată

Asigurări de raspundere civilă, pentru acoperirea prejudiciilor provocate de asigurați terților ca urmare a unor accidente , neglijență, eroare.

După teritoriul pe care se acordă acoperirea prin asigurare:

Asigurări interne.Asigurările interne operează pe plan național, în cadrul fiecărei țări, fiind promovate prin intermediul societăților de asigurare care acționează pe piața asigurărilor în țara respectivă.

Asigurări internaționale.Acestea s-au dezvoltat pe masura amplificării

schimburilor de mărfuri între parteneri din diferite țări ale lumii, ca și a traficului extern de persoane și mijloace de transport.

Asigurările internaționale se caracterizează prin luarea în considerare a unor riscuri ce pot afecta bunuri și persoane aflate în parcurs internațional și prin implicarea, după caz, a unor societăți de asigurare straine, la derularea unor asigurări și finanțarea lor.

După natura relațiilor dintre părți implicate în asigurare:

Asigurări directe.Acestea sunt asigurări propriu-zise , implicând nemijlocit

în mecanismul asigurării asiguratul și asigurătorul, între care intervine, după caz, contractul sau polița de asigurare.Sunt asigurări tradiționale și au o sferă largă de cuprindere, vizând toate ramurile( persoane,bunuri, raspundere civilă).

Coasigurări.Coasigurarea constituie o formă de asigurare directă în care

asiguratul încheie contractul de asigurare, pentru masa bunurilor asigurabile, cu mai multe societăți de asigurare, în același timp, dar în cotă parte, riscurile vizate fiind greu de asumat de către o singură societate de asigurări. Evident și răspunderea operează în cote părți, dar în plan global satisfacând pretențiile asiguraților respectivi.

Reasigurări.Reasigurarea este o asigurare indirectă, o formă de asigurare a

asigurătorului. Apariția reasigurării este motivată de cresterea valorii bunurilor aduse în asigurare de catre asigurați și de cerinta impusă asigurătorului de a face față unor riscuri grele, deci de a fi în masură să facă față unor despagubiri de amploare deosebită.Prin reasigurare asigurătorul cedează unui reasigurător o parte mai mare sau mai mică din riscurile preluate de la asigurații săi , și primele aferente.În cazul survenirii riscului reasiguratorul participă la plata despăgubirii cu o cotă parte corespunzatoare riscului asumat.

1.2 Funcțiile asigurărilor

Dat fiind că gradul de maturitate și experiență al țărilor lumii în privința asigurărilor este foarte diferit,funcțiile asigurării au cunoscut de-a lungul vremii o evoluție aparte.Datorită acestui lucru ele au o oarecare limitare temporală și geografică.Acolo unde sectorul asigurărilor este mai dezvoltat și mai sofisticat,asigurările au un rol și funcții mai reprezentative și mai ample, în timp ce în țările în care asigurările se află în proces de formare, consolidare sau maturizare funcțiile lor sunt limitate.Aceste deosebiri în ceea ce privește aprecierea funcțiilor asigurărilor în cele doua categorii de țări se refera la impactul lor asupra întregii economii.

Principalele funcții îndeplinite de asigurări sunt:

a ) Compensarea financiară a pierderilor cauzate de producerea unui anumit risc este prima și cea mai importantă funcție a asigurărilor.Realizarea ei e posibilă datorită existenței fondului de asigurare creat din contribuțiile, respectiv primele de asigurare plătite de asigurați.Astfel, asigurarea are rolul de a contribui la refacerea bunurilor avariate sau distruse, la repararea unor prejudicii de care asigurații răspund conform legii și la acordarea unor sume în cazul producerii unor evenimente privind viața și integritatea persoanelor.

b ) Prevenirea pagubelor este o funcție importantă a asigurărilor care se poate realiza prin finanțarea unor activități de prevenire a producerii riscurilor și chiar a unor programe educationale pentru asigurați ; totodată este posibilă practicarea franșizei, respectiv scăderea din drepturile de asigurare a unei sume determinate care reprezintă participarea asiguratului la acoperirea unei părți din pagubă.Scopul acesteia este dublu : în primul rând, îl obligă pe asigurat să adopte o conduită preventivă , să aibă grijă și să întrețină bunul asigurat ; în al doilea rând, pentru pagubele mici, cheltuielile antrenate de administrarea daunei pot depăși nivelul despăgubirii și nu se justifică.

c ) Funcția financiară este determinată, pe de-o parte, de faptul că nu toate polițele de asigurare au ca rezultat producerea riscului și, pe de altă parte, de decalajul temporal între momentul încasării primelor și momentul plății despăgubirilor.Ea constă în aceea că societățile de asigurare investesc sumele încasate sub forma primelor de asigurare, sporind disponibilitățile existente.

d ) Economisirea reprezintă o funcție a asigurărilor, în special a celor de viață. Pentru asigurați, prin polițele de asigurare de viață există posibilitatea ca, alaturi de protecție, să beneficieze la expirarea contractului de asigurare de suma asigurată și, în plus, de participarea la profitul obtinut din sumele investite.

e ) Reducerea costurilor statului, în special a celor legate de protecția socială. Astfel, societățile de asigurare degrevează și sprijină statul în domenii de asistență socială și medicală, pensii, compensări pentru accidente de munca și altele.

f ) Promovarea comerțului invizibil, acolo unde legislațiile naționale permit vânzarea de asigurări unor clienți din alte țări sau cumpararea de la asigurători straini.

Toate aceste funcții concură la îndeplinirea rolului de susținere a activității economice.

1.3.Importanța asigurărilor în activitatea economică

Sporirea produsul intern brut(P.I.B.) influențează în mod favorabil dezvoltarea asigurărilor, reflectată în volumul primelor încasate în decursul unui an. Între cei doi indicatori există relații biunivoce, asadar ramura asigurării are impact asupra economiei nationale.

Asigurările sunt o ramură creatoare de valoare adăugată.

În ramura asigurărilor se încadrează companiile de asigurare, agenții, curtierii de asigurare, serviciile auxiliare ale asigurătorilor, consiliile asiguraților, oraganizațiile de expertiză și casele de pensii independente.

În producția brută a ramurii asigurării nu se includ totalul primelor de asigurare, ci numai o anumită parte, adică remunerația activității.

Elementele care alcatuiesc primele de asigurare și cotizațiile la casele de pensii:

– remunerarea activităților desfășurate de serviciul considerat;

– acoperirea riscului;

– suma economisită de asigurat, în cazul asigurărilor de viață.

Consumul intermediar al companiilor de asigurare: chirii, mobilier, papetărie, transport, telecomunicații, diurne, întreținere, mici reparații. Valoarea adăugată brută sau consumul intermediar se obtine din producția brută.

Majoritatea țărilor dezvoltate realizează o valoare brută în asigurări mare, comparativ cu țările în curs de dezvoltare, unde valoarea brută este foarte mică, așa se explică slaba dezvoltare a sectorului de asigurări ca o consecință firească a declinului economic și a nivelului de trai scazut în anumite țări.

Micșorarea cheltuielilor de consum a populației și scăderea capacității de finanțare de către societăți a costurilor de productie și de circulație, a restrâns la minimum protecția prin asigurare.

De la an la an valoarea adaugată brută în asigurări crește sau descrește, în funcție de conjunctura economică și dezastre. În general, valoarea adaugată brută în asigurări are o dinamică mai alerta decat produsul intern brut. Cu mici excepții, mai ales din cauza cuantumului indemnizațiilor plătite sau rezervate, valoarea adaugată brută în asigurări evoluează în același sens cu produsul intern brut, crește sau scade de la un an la altul.

Asigurările sunt o ramură creatoare de locuri de muncă. Asigurările au importanță în economia țării și pentru că oferă numeroase locuri de muncă, remarcându-se o tendință de creștere a efectivelor de salariați în societățile de asigurări.

Asigurările sunt o ramură participantă la oferta de capital de împrumut pe piața financiară. Societățile de asigurări au obligația să constituie rezerve de prime.

Rezervele de prime la asigurările de viata au unele caracteristici:

– se constituie în mod treptat, în urma încasării primelor de la asigurați;

– plățile pentru care se fac rezerve sunt exigibile la termene îndepărtate, peste mulți ani;

– aceste rezerve sunt la dispoziția societății de asigurare și pot fi folosite ca resurse proprii.

Rezervele de prime la asigurările de daune sunt rezerve aflate la dispoziția societății de asigurare, pentru că dezastrele pot avea oricând loc. Sunt cazuri când plata despăgubirilor nu se poate face imediat, ci după anumite perioade de expertize și chiar dacă sumele datorate asiguraților nu se achită imediat, ele trebuie rezervate.

Fructificarea rezervelor de prime de daune se face prin plasarea acestor sume în acțiuni, obligațiuni, bonuri de tezaur, depuneri pe termen la banci, acordare de împrumuturi, achiziții de bunuri imobiliare etc.

Resursele finaciare provenite de la societățile de asigurare nu sporesc masa monetară aflată în circulație, ci doar o redistribuire, consolidând astfel echilibrul monetar și se evită și noi emisii monetare pentru acoperirea deficitului bugetar. Dar într-o anumită împrejurare plasamentul are caracter monetar: la împrumuturile acordate pe baza polițelor de la asigurările de viață. Deși creste masa monetară, este o creștere mică și controlată.

Societațile de asigurare pot influența negativ sau pozitiv și balanța de plăți a țării, atunci când fac reasigurări. Dacă aceste reasigurări depășesc cadrul național, apar fluxuri în valută; toate aceste sume se reflectă în balanța de plăți a țării influențând-o negativ sau pozitiv.

Asigurările sunt un factor de reducere a incertitudinii economice și un mijloc de reluare a activității întrerupte temporar. Atunci când o persoană încheie o asigurare, este conștientă de un anumit risc, încercând să se pună la adapost de consecințele negative. Riscul nu dispare, dar se mută efectele lui de la asigurat la asigurător. Astfel viitorul pentru asigurat capătă o anumită certitudine, o stabilizare a riscului financiar, prima de asigurare devine un cost de producție sau o cheltuială în bugetul familiei.

Asigurările nu reduc numărul riscurilor, dar oamenii sunt mai bine pregătiți să le facă față. Existența asigurărilor face posibilă repararea clădirilor, mașinilor, înlocuirea anumitor bunuri într-un timp ce tine de procurarea materialelor și de executarea reparațiilor și nu de lipsa resurselor financiare necesare.

1.4. Aparitia și evolutia asigurărilor în Romania

Istoria asigurărilor în România începe odată cu apariția primelor societăți de asigurare și se poate analiza în trei perioade distincte.

a) Activitatea de asigurare în perioada 1870 – 1948.

b) Activitatea de asigurare în perioada 1940 – 1989.

c) Activitatea de asigurare după decembrie 1989.

a) În mod concret, prima reglementare cu privire la apariția unei societăți române de asigurare a avut loc în 1871 când, prin înalt decret domnesc a fost înființată societatea română de asigurare cu denumirea de „Dacia".

Înființarea societății „Dacia" reprezintă de fapt prima afirmare a asigurărilor de origine română deoarece anterior înființării acestei societăți, activitatea de asigurare era desfăsurată pe teritoriul României de reprezentanțe ale unor societăți de asigurare străine, în special din Anglia, Germania, Italia și Austria.

Societatea de asigurări „Dacia" avea un capital social de 3 milioane de lei și a fost sprijinită de personalități marcante ale finanțelor românesti din acea perioadă. Activitatea societății s-a lovit de multe dificultăți dat fiind că în perioada în care aceasta a funcționat, nu existau organizații de prevenirea și stingerea incendiilor, iar potențialul asigurabil era deosebit de redus în mare parte datorită lipsei de educație în ceea ce priveste utilitatea asigurărilor. După apariția pe piața asigurărilor române a societății „Dacia", rând pe rând au mai apărut: societatea de asigurări România, care de altfel a și fuzionat cu societatea „Dacia", societatea „Naționala" (1882), societatea „Generala" al cărui sediu de început al afacerilor era în Brăila, firmă care și-a extins foarte mult aria activității de asigurare de îndată ce s-a mutat la București. Ar fi de menționat, pentru metodica mișcărilor din piața română de asigurări din perioada 1871 – 1948, apariția societății de asigurări „Agricola" care practica asigurări legate de agricultură dar și alte clase de asigurări, precum și societățile „Steaua României" și „Ancora", ulterior fuzionate.

În anul 1923 ia ființă o societate de asigurări denumită „Asigurarea Românească", care a dominat piața cu asigurările populare, precum și societatea de asigurări „Vulturul" cu sediul în Chișinău. După primul război mondial, se constată o dezvoltare a pieței române de asigurări și în Transilvania prin apariția unor societăți de asigurare cum ar fi „Fonciera"- Cluj, „Agronomul", „Prima Ardeleană" și „Adriatica", firmă cu capital italian.

Cea mai importantă reglementare a activității de asigurări din România a fost apariția legii din 1930, care reglementa constituirea, organizarea și funcționarea societăților private de asigurare, contractul de asigurare și supravegherea activității de asigurare. Acest organ de supraveghere denumit Oficiul de control, a procedat imediat la verificarea stării pieței asigurărilor, din care a rezultat că nu mai puțin de 16 societăți de asigurare nu mai puteau rămâne pe piață datorită imposibilității de a se conforma prevederilor legii sus-menționate. Alte 11 societăți au primit termene de corelare la cerințele legii în timp ce alte 17 societăți au primit aviz de continuare a activității. În perioada imediat următoare apariției acestei legi și ulterior, până în apropierea izbucnirii celui de al doilea război mondial, piața românească de asigurări a cunoscut o dezvoltare notabilă, la aceasta aducându-și contribuția și reprezentanțele societăților de asigurare străine care au primit autorizarea de funcționare. Societățile române de asigurări care s-au dezvoltat și s-au menținut în această perioadă au fost societățile „Dacia-România", „Steaua României", „Asigurarea Românească" și „Generala".

În această lege, pe lângă aspectele privind constituirea societăților private și cele privitoare la supraveghere, erau reglementate și aspecte juridice fundamentale ale contractului de asigurare precum și clasele de asigurări pe care societățile de asigurări le puteau practica în România.

Alături de această lege au mai existat și alte reglementări în materie de asigurări între care menționăm Secțiunea de asigurări maritime din Codul comercial din 1880.

În perioada 1870 – 1948, au funcționat și instituții publice de asigurări cum ar fi Casa de asigurări a Ministerului de Interne, pe premizele căreia s-a format ulterior Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat. Această regie nu avea un capital social iar despăgubirile le plătea din primele încasate.Nivelul primelor de asigurare practicate de această regie erau mai mici decât cele practicate de societățile private de asigurări deoarece rolul acesteia era să presteze un serviciu public și nu de a face profit. Profitul redus realizat uneori se împărțea în mod egal între fondul de rezervă și fondul disponibil.

De menționat că în această perioadă piața asigurărilor din România a fost interesată de asigurările agricole acestea fiind oferite producătorilor agricoli de Regia Monopolurilor Statului la protejarea culturilor de tutun, de exemplu, sau de Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat care s-a înființat în 1942.

În România au existat și societăți mutuale de asigurări. Acestea au o istorie mai veche decât cea a societăților de asigurări.

Forme incipiente de asociații mutuale de asigurări au apărut cu mult înainte de secolul al XX-lea. Acestea au început cu asigurări mutuale de animale sau ulterior de culturi agricole.

b) În urma naționalizării principalelor mijloace de producție din România anilor 1948, activitatea de asigurare a fost organizată pe baze noi, specifice unei economii etatizate.

În 1952 a fost înființată Administrația Asigurărilor de Stat ADAS, societate de stat care era organizată ca instituție de asigurări, reasigurări și comisariat de avarie. Crearea ADAS a marcat începutul monopolului de stat în domeniul asigurărilor.

Sub aspectul legislației în asigurări, în această perioadă au fost emise două importante acte normative: în anul 1971, primul act normativ, Decretul nr. 470/1971, privind organizarea și funcționarea Administrației Asigurărilor de Stat și Decretul nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat, care reglementa activitatea de asigurare în România, cu referire la asigurările prin efectul legii (asigurarea de răspundere civilă pentru daune produse terților prin accidente de autovehicule, asigurări agricole și asigurări de locuințe) și asigurările facultative în care intrau asigurările de bunuri, de persoane și de răspundere civilă. Decretul nr. 470/1970 a încetat să mai producă efecte la 31 decembrie 1990 odată cu încetarea activității ADAS iar Decretul nr. 471/1971 a fost în vigoare până la 1 februarie 1996, data intrării în vigoare a Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

Despre această perioadă sunt puține lucruri de spus deoarece activitatea de asigurare era activitate de stat și se desfăsura în numele statului de o singură instituție de asigurări care avea monopolul acestui domeniu.

Începând cu 22 decembrie 1989, când noua putere politico-economică din România a proclamat principiile economiei de piață ca bază a relațiilor economice românesti, domeniul asigurărilor a suferit rapide transformări sub acest aspect. Începând cu 31 decembrie 1990, au fost înființate societăți de asigurare noi, Administrația Asigurărilor de Stat ADAS, societate de stat, încetându-și activitatea ca societate a statului.

Domeniul asigurărilor a cunoscut numeroase reglementări noi, specifice economiei de piață, pe baza cărora s-au înființat și societăți de asigurare private prin asocierea capitalului românesc cu cel din străinătate.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 47/1991 a fost reglementată constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor. De asemenea, a fost reglementată prin Hotărârea Guvernului nr. 574/1991 organizarea și funcționarea Oficiului pentru Supravegherea Activității de Asigurare din România. A fost aprobată de Parlament Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, o lege cadru care reglementează activitatea de asigurare în substanța ei juridică.

Cea mai recentă reglementare în domeniul asigurărilor este Legea nr. 32/2000, privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, care a abrogat Legea nr. 47/1991, care a confirmat preocuparea legiuitorului român de a armoniza legislația română din domeniul asigurărilor, cu legislația europeană pentru crearea condițiilor de admitere a României în Uniunea Europeană.

Activitatea legislativă din domeniul asigurărilor a permis dezvoltarea unui puternic sector privat în asigurări unde, pe lângă societățile de asigurări de drept român cu capital mixt, asa cum cerea Legea nr. 47/1991, pot acționa și societăți de asigurare cu capital exclusiv străin precum și reprezentanțe ale societăților de asigurare străine.

Asigurările reprezintă un domeniu dinamic, iar problemele complexe ce le abordează nu pot fi acoperite numai cu legi cadru. Actualei perioade de legislare în asigurări trebuie să-i urmeze alta care să cuprindă legi speciale pentru marile clase de asigurări, cum ar fi asigurarea auto, asigurarea maritimă, asigurarea agricolă, asigurarea persoanei etc.

Capitolul 2. Caracteristicile pietei asigurarilor in Romania

2.1. Conceptul de piață în asigurări

Piața de asigurare reprezintă un cadru în care se desfasoara operațiuni de asigurare numai pe baze contractuale. Aici se întalnesc cererea de asigurare, venind din partea persoanelor fizice și juridice care doresc să încheie diferite tipuri de asigurări și oferta de asigurare, ce vine din partea persoanelor juridice, și anume organizații, societăți specializate, care sunt autorizate să funcționeze în domeniul asigurărilor și să desfășoare o astfel de activitate, bineînteles, sub raport financiar.Denumirea de piață este valabilă atât pentru țările în care funcționează mai multe organizații de asigurare, fiind o piață concurențială, dar și pentru țările unde există doar o astfel de organizație, existând o singură ofertă de asigurare.

Din punct de vedere economic, fiecare piață se caracterizează prin două componente: cererea și oferta.

Cererea de asigurare vine din partea persoanelor fizice și juridice care doresc să încheie diverse tipuri de asigurări și constituie un element hotărâtor în definirea dimensiunilor pieței, fiind determinată, pe de-o parte, de puterea economică a persoanelor fizice și juridice asigurabile, iar pe de altă parte de convingerea și cultura acestora în legatura cu utilizarea asigurărilor oferite de instituțiile specializate.

Cea mai mare cerere de asigurări generale în anul 2013 a fost înregistrată la societatea ASTRA, fiind urmată de ALLIANZ-TIRIAC și OMNIASIG VIG.

Oferta de asigurare vine din partea organizațiilor specializate, autorizate să functioneze în acest domeniu și capabile, din punct de vedere financiar, sa desfașoare o astfel de activitate. Prin urmare, oferta de asigurare este prezentată de societăți comerciale de asigurare cu capital de stat, privat sau mixt, de organizații mutuale de asigurări sau de tontine.

Principalii actori pe piața asigurărilor în 2013 au fost: ASTRA, ALLIANZ-TIRIAC, OMNIASIG VIG, GROUPAMA, ASIROM VIG, ING Asigurări de Viață, GENERALII, BCR Asigurări VIG, UNIQA, BCR Asigurări de Viață VIG.

Tabel 2.1 Top 10 asigurători 2013

Sursa: Insurance Profile nr. 4 / 2013

2.2. Caracteristicile și structura pieței asigurărilor

Piața asigurărilor poate fi caracterizată prin starea sau modul de manifestare a relațiilor pe care le implică, prin dimensiune, prin cadrul organizational precum și prin modul de realizare a concurenței.

Starea pieței asigurărilor reflectă caracterul concurențial sau neconcurențial al acesteia.Piața concurențială se caracterizează prin existența și funcționarea în cadrul național, a mai multor societăți de asigurare, în regim autonom și concurențial.Fiecare societate de asigurări încearcă să ocupe un segment de piață cât mai mare.În acest scop oferta de asigurare se diversifică, “condițiile de asigurare” devenind concurențiale. O piață concurențială caracterizează țările cu economie liberă.

Piața neconcurențială a asigurărilor este specifică sistemelor social-economice în care oferta de asigurare se realizează printr-o singură societate de asigurări, care deține astfel monopolul absolut al pieței respective.Piața neconcurențială este lipsită de competiție, dar societatea unică de asigurări este constrânsă de caracterul monopolist al ofertei să promoveze o stare concurențială a ofertei pentru a stimula cererea de asigurare.

Dimensiunea pieței asigurărilor poate fi estimată în funcție de câțiva factori esențiali și anume, cererea de asigurare reală, manifestată, suportabilitatea financiară a asigurării și interesul în asigurare.

Cererea de asigurare influențează dimensiunea pieței asigurărilor numai în procesul confruntării ei cu oferta.Ca atare, marimea pieței asigurărilor se poate aprecia în funcție de numărul de contracte încheiate în perioada de referință, numărul polițelor de asigurare active, valoarea primelor de asigurare încasate, cuantumul sumelor asigurate în aceeași perioadă, marimea angajamentelor asumate de societatea de asigurare la un moment dat.

Suportabilitatea sau potența financiară a asigurării se află în corelație cu dezvoltarea economică și accesul la venit, iar interesul este potențat de nivelul de cultură și de instruire, de relațiile de proprietate și de alți factori.

Desigur, dimensiunea pieței asigurărilor nu poate face abstracție de amploare, intensitate și varietatea ofertei de asigurare, aspecte reflectate prin numărul unităților de asigurare și varietatea formelor de asigurare în portofoliu.

Cadrul organizațional al pieței asigurărilor se relevă prin diversitatea rețelei instituționale.

În principiu, pe piața asigurărilor pot funcționa: societăți comerciale de asigurare, de asigurare-reasigurare sau banc-asigurare; organizații de asigurare de tip mutual; asociații de asigurare.

Societățile comerciale de asigurare sau de asigurare-reasigurare, funcționează, în țara noastră, cu capital de stat și privat.Unele funcționează ca societăți pe acțiuni, altele, ca societăți cu răspundere limitată , cu capital intern sau mixt.

Organizațiile de asigurare de tip mutual funcționează pe principiul mutualității, conform statutelor, dar efectuează operații de întrajutorare pentru membrii lor, neavând ca scop obținerea unui profit.Specific este faptul că oricare membru al organizației mutuale este în același timp asigurat și asigurător.

Asociațiile de asigurare sunt constituite de către un grup de persoane fizice, pentru o perioadă de timp determinată(10,15,20 de ani).Pe parcursul perioadei de funcționare a asociației, membrii acesteia achită o cotizație anuală la fondul comun, variabilă în funcție de vârstă.

Caracterul concurenței, perfecte sau imperfecte, pe piața asigurărilor, se reflectă prin: omogenitatea produsului de asigurare, transparența pieței, atomizarea pieței, libertatea de mișcare a agenților pieței, descentralizarea deciziilor.

Omogenitatea produsului pe piața asigurărilor constă în faptul că deși pe această piață se valorifică o varietate de produse de asigurare ele nu sunt înlocuibile, unul prin celălalt.

Transparența pieței asigurărilor constituie cel mult un deziderat.În mod normal cumpărătorul unei mărfi este avizat sub multiple forme cu privire la calitate, preț, mod de utilizare, scop și destinație.În cazul achiziționării unei polițe de asigurare, asiguratul, cu greu poate realiza sau înțelege efectul asigurării, raportul dintre prima de asigurare, suma asigurată, valoarea bunului asigurat, risc, etc.Pentru că piața asigurărilor este, în principiu opacă pentru mulți asigurați, extinderea și funcționarea acesteia implică efort intens pentru conștientizarea interesului potențial vizând asigurarea.

Atomizarea pieței asigurărilor constituie o condiție a realizării concurenței perfecte pe piața asigurărilor.O piață este atomizată atunci când reunește un număr suficient de mare de ofertanți și solicitanți, astfel încât nici unul dintre participanți nu poate influența sensibil funcționarea acesteia.

Libertatea de mișcare a agenților economici pe piața asigurărilor, răspunde unui criteriu esențial al funcționării economiei de piață, acela al deschiderii față de mediul economic și social.

Creșterea sau scăderea numărului de societăți de asigurare se motivează pe evoluția obiectivă a pieței asigurărilor, în cadrul căreia apar, în timp, noi societăți de asigurare, concomitent cu lichidarea, fuzionarea altora.

Capacitatea decizională sau descentralizarea capacității decizionale este o cerință esențială pentru o piață concurențială.În practica asigurărilor comerciale societățile de asigurare-reasigurare au capacitatea decizională în limitele specificului activității potenței financiare de care dispun și în limitele legii, în măsura în care deciziile respective produc efecte asupra terților, cu deosebire asupra asiguraților.

2.3.Piața asigurărilor în Uniunea Europeană

La nivel european se poate preciza că lumea asigurărilor a cunoscut o evoluție de ansamblu, cu anumite caracteristici comune, dar și cu apreciabile diferențieri de la o țară la alta.

Trebuie precizat în primul rând că Europa și rămâne o piață esențială la nivel mondial, cu o creștere rapidă mai ales în ramurile asigurărilor de viață și de economisire, dar ocupând locul doi după Statele Unite.

Asistăm, în prezent, la un proces de maturizare a pieței unice europene a asigurărilor, cu realizările dar și cu dificultățile sale încă nedepășite.

Dezvoltarea unei piețe europene unice a asigurărilor a fost un proces gradual ce a durat mai mulți ani. Directivele Uniunii Europene referitoare la asigurări reprezintă principiile general acceptate la nivelul Comunității Europene cu scopul de a uniformiza normele de asigurări și de a facilita comerțul internațional, referindu-se în primul rând la activitatea de asigurare, dar și la cea de reasigurare.

În prezent nu există cu adevărat o piață paneuropeană omogenă a asigurărilor, deși Franța, Germania și Anglia continuă să dețină acest sector atât din punct de vedere al numărului de companii de asigurare, cât și al veniturilor obținute din prime de asigurare. Nu se poate vorbi de o uniformizare a cadrului legislativ la nivelul Uniunii Europene, deoarece țările membre, cât și cele care aderă, își mențin unele legi cu caracter național, care depind de cultura și de piețele financiare ale țării respective.

Piața paneuropeană respectă principiile de bază ale Tratatului de la Roma, și anume libera ciculație a oamenilor, bunurilor, a seviciilor și a capitalului între statele membre.

Pentru constituirea unei piețe unice a asigurărilor în Uniunea Europeană, o serie de directive au fost promulgate în decursul a 35 de ani, cumulând cu introducerea pașaportului unic european în sectorul de asigurări. Aplicarea acestor măsuri s-a extins prin acordul încheiat cu țările ce formează Zona Economică Europeană, și asupra Islandei, Liechtenstein-ului și Norvegiei, deoarece normele stipulate în acord includ toate directivele pe care se bazează piața europeană a asigurărilor.

Deoarece Elveția s-a retras din acordul cu Zona Economică Europeană, ea a semnat un acord cu Uniunea Europeană pe 1 ianuarie 1994 în ceea ce priveste asigurarea de proprietate. Acest acord le garantează companiilor de asigurări non-viață din U.E. și Elveția dreptul reciproc de a-și crea reciproc filiale sau agenții una pe teritoriul celeilalte, în condiții identice acelora care, înainte de 1 iulie 1994, au fost aplicate între țările membre ale U.E., în concordanță cu Prima Directivă Europeană referitoare la asigurările non-viață.

În ceea ce priveste teritoriile Europei mai mici, Gibraltar face parte din Uniunea Europeană în virtutea Tratatului de la Roma, deci directivele în domeniul asigurărilor se vor aplica pe teritoriul său.

Insula Man, Guersney și Jersey nu fac parte din piața unică europeană a asigurărilor. Directivele referitoare la asigurări nu se aplică, iar companiile de asigurări care doresc să opereze în aceste zone vor necesita obținerea unei autorizații de la instituțiile locale corespunzătoare.

Construcția pieței unice a asigurărilor a fost realizată în trei etape, de la începutul anilor 1970. Primul set de directive avea în vedere dreptul de stabilire în asigurările non- viață (1973) și de viață (1979). Cea de-a doua generație de directive a avut în vedere realizarea condițiilor pentru libertatea prestărilor de servicii în asigurările non-viață (1988) și în cele de viață (1990). Ultimul set de directive s-a referit în esență, la instituirea unui sistem de licență unic, prin care societățile de asigurare admise de un stat membru sunt autorizate să opereze atât prin stabilire (agenții și sucursale), cât și prin libera prestare de servicii (activități ocazionale sau temporare) în întregul spațiu comunitar. Ele au fost apobate în 1992 pentru ambele categorii de asigurări și au intrat în vigoare în 1994. Prin aceasta s-a creat asigurărilor un cadru de acțiune european, directivele privitoare la asigurări constituind un exemplu de integrare unic. Nicăieri în lume, nici chiar într-un stat federal, ca Statele Unite, nu există libertatea formulată de stabilire și de prestări de servicii ori un sistem de licență unic, comparabile cu cele realizate la scară europeană.

2.3.1. Locul României în clasamentul european al asigurărilor de viață

La finalul anului 2013 piața de asigurări de viață din Europa Centrală și de Est a înregistrat un câștig de 14,5 mld. EUR., în scădere cu circa 6 puncte procentuale raportat la situația consemnată la 31 decembrie 2012. Totalul primelor brute subscrise de asigurătorii din Europa Centrală și de Est s-a ridicat, anul trecut, la 31,97 mld. EUR, cu 4 puncte procentuale mai puțin decât la finalul anului 2012, asigurările de viață generând astfel, peste 45% din acest total.

Cu circa 398 mil. EUR prime brute subscrise și o cotă de piață de 2,7% la nivel de regiune, România s-a plasat pe a șasea poziție în ierarhia statelor care alcătuiesc Europa Centrală și de Est. Cu un an înainte cota de piață a țării noastre s-a cifrat la 2,4%.

Demn de evidențiat este faptul că între primele 10 state, doar piața de asigurări de viață slovacă (locul 4), românească, lituaniană (locul 8), respectiv cea bulgară au încheiat anul "pe plus". Totodată, piețele de asigurare de viață care alcatuiesc Top 3 (Polonia, Cehia și Ungaria) au consemnat scăderi de 9%, 2,5%, respectiv 11%, influențând trendul negativ al pieței consolidate, acestea generând peste 78% din totalul regiunii ECE.

Tabelul 2.2. Piața de asigurări de viață din Europa Centrală și de Est

Sursa: XPRIMM Insurance Report FY 2013 (www.xprimm.com)

BCR Asigurări de Viață și ING Asigurări de Viață sunt singurele companii din România care s-au situat, în anul 2013, la nivelul Regiunii Europei Centrale și de Est, între primele 50 de societăți de profil. Astfel, cu un volum al subscrierilor de circa 80 mil. EUR, BCR Asigurări de Viață VIG s-a clasat pe poziția 43, în vreme ce ING Asigurări de Viață a ocupat locul 27.

Lideri la nivelul Regiunii Europei Centrale și de Est sunt polonezii de la PZU ZYCIE, care au înregistrat în 2013 subscrieri de 2,22 mld. EUR, cu circa 400 mil. EUR mai mult decât întreaga piață de asigurări din România.

De altfel, companiile poloneze au "monopolizat" clasamentul regional, în Top 10 situându-se 8 societăți din Polonia, una din Republica Ceha (CESKA Pojistovna – locul 5), respectiv ALLIANZ Slovakia (locul 10).

Alți asigurători din România care s-au clasat între primele 100 de societăți de asigurare de viață din CEE au fost ALICO (locul 63), GENERALI România (locul 90), ALLIANZ-ȚIRIAC (94), ASIROM VIG (95) și AVIVA Asigurări de Viață (98).

2.4.Tendințe pe piața asigurărilor

2.4.1. Tendinte pe piața asigurărilor din România

Asigurările de viață și cele pentru locuințe au fost cele mai dinamice segmente ale pieței de asigurări, în anul 2013, și au contribuit semnificativ la atenuarea ritmului de scădere a volumului total de prime brute subscrise la nivelul întregii industrii de asigurări.

Potrivit cifrelor preliminare, centralizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, volumul total al primelor brute subscrise s-a situat, anul trecut, la peste 7,9 miliarde lei, nivel care arata o scădere nominală de 4,30% comparativ cu subscrierile de 8,3 miliarde lei aferente anului 2012. La sfârșitul anului 2012, piața de asigurări a înregistrat o scădere nominală a subscrierilor de 6,36% comparativ cu 2011.

Asigurări de viață

Primele brute subscrise pe segmentul asigurărilor de viață au totalizat peste 1,74 miliarde lei, în creștere nominală cu 4,6% comparativ cu nivelul de 1,66 miliarde lei înregistrat în anul 2012. Pe acest segment de piață, asigurările de viață tradiționale și cele cu componentă investițională de tip unit-linked dețin, cumulat, 96,82% din totalul subscrierilor.

Asigurări generale

Primele brute subscrise pe segmentul asigurărilor generale au depășit 6,2 miliarde lei, în scădere nominală cu 6,53% față de totalul de 6,6 miliarde lei aferent anului 2012. Asigurările de tip Casco, cele de răspundere civilă auto (RCA și CMR) și asigurările de incendiu și alte calamități naturale dețin, împreună, 84,8% din volumul total al primelor brute subscrise pentru asigurări generale.

Asigurările pentru locuințe

În timp ce clasele de asigurări auto au pierdut din cota deținută în 2012, de la 74,51% la 65,72% în 2013, cea a asigurărilor de incendiu și alte calamități naturale reprezentau, la sfârșitul lui 2013, peste 19% din totalul pieței de asigurări generale. Această evoluție a subscrierilor pe clasa asigurărilor de incendiu și calamitați a fost susținută de dinamica primelor brute subscrise pentru asigurările de locuințe. La sfârșitul anului trecut, erau în vigoare peste 4,4 milioane de contracte de asigurări facultative pentru locuințe și mai mult de 574.000 de polițe obligatorii.

Volumul de prime brute subscrise pentru asigurările de locuințe, facultative și obligatorii, se ridică la aproape 676,6 milioane lei, în creștere cu 66,8% față de nivelul de 405,7 milioane de lei înregistrat în 2012. Asigurările facultative pentru locuințe au generat un volum de prime brute subscrise de 641,2 milioane de lei, nivel în creștere cu 70,5% față de 2012. Subscrierile aferente polițelor obligatorii pentru locuințe s-au situat la 35,3 milioane de lei, nivel mai mare cu 19,5% față de anul precedent.

Tabelul 2.3 Prime brute subscrise

Sursa:  http://www.csa-isc.ro

2014 va fi încă un an dificil pentru asigurări în România și nu numai. Reprezentanții celor mai importanți jucători din piață mizează pe stagnare ca și scenariu de baza, respectiv creștere modestă (1 – 2%) ca scenariu optimist. Principala cauză a pesimismului din industria asigurărilor este criza economică prelungită, care a erodat veniturile și puterea de cumparare a populației.

Asigurările obligatorii, în special RCA, vor continua să exercite o influență decisivă asupra evoluției de ansamblu a pieței, în ciuda reducerii ponderii acestora în total piață, scadere generată pe de o parte de presiunile asupra tarifelor de primă și, pe de altă parte, de reducerea gradului de cuprindere în asigurare.

Asigurările auto vor continua să fie afectate de reducerea vitezei de reînnoire a parcului auto, în special a celui finanțat prin leasing (scădere determinată de ajungerea la scadență a contractelor de leasing încheiate până în 2008-2009 și înlocuirea acestora într-o mai mică măsură cu contracte noi), dar și de creșterea daunalității, mai ales prin creșterea numărului de cazuri de daune cu vătămări corporale și solicitare de daune morale pe polițele de răspundere civilă auto.

Introducerea taxei pentru poluare poate constitui și ea un factor de presiune asupra acestui segment, întrucât are ca potențial efect înmulțirea cazurilor de fraudă.

Asigurările de locuințe au avut, și se preconizează că vor continua să aibă, o dinamică pozitivă, determinată atât de asigurarea obligatorie a locuinței, cât și de creșterea gradului de conștientizare de către populație a nevoii de protecție financiară în acest domeniu.

Segmentul asigurărilor de viață manifesta ceva mai mult optimism, justificat de evoluțiile pozitive din anul 2013 (menționate anterior), dar și de oportunitățile deschise de reformarea sistemului de sănătate.

Pentru întreaga piață de asigurări, anul 2014 se anunță a fi un an al eforturilor de eficientizare a activității și de consolidare a poziției financiare, precum și de diversificare a portofoliilor și crestere a calității subscrierii.

Această tendință nu este caracteristică numai pieței românești, ci se înscrie într-o tendință europeană, după cum o arată “European Insurance Outlook” cel mai recent studiu despre industria de asigurări publicat de Ernst & Young.

2.4.2. Tendințe pe piața internațională a asigurărilor

Piața internațională a asigurărilor comportă o dimensiune importantă în ultimii ani observată în special prin concentrarea actorilor acestei piețe.

Actorii acestei piețe internaționale sunt societățile de asigurări, societătile de reasigurări, brokerii de asigurări și societățile ce oferă servicii în activitatea de asigurare.

Modalitatea de acțiune pe care o au asigurările în context internațional din punctul de vedere al principiilor este aceeași având totuși o mare diferență de aplicare datorită legislației, condițiilor de piață, inflației sau modalității de încheiere a contractelor.

Managerul de risc trebuie să țină cont în contextul internațional de terminologia folosită în contracte, de acoperirea prin asigurare cu ajutorul unor programe special concepute.

Companiile multinaționale manifestă o creștere a prezenței lor pe cât mai multe piețe prin extinderea operațiilor pe care le au la nivelul întregului glob.

Piața asigurărilor cuprinde o varietate de societăți de asigurări, societăți de reasigurări care își desfășoară activitatea la nivel internațional sau autohton.

Stabilitatea financiară a societăților din domeniul financiar al asigurărilor și reasigurărilor este evaluată prin anumiți indicatori economico – financiari ce exprimă capacitatea de a face față obligațiilor de plată.

Agențiile de rating sunt principalele organisme ce supraveghează siguranța financiară a unei societăți din domeniul financiar având fiecare sisteme și metode propii de abordare a informațiilor pe care le au despre activitatea societății respective.

Elementele principale pe care le analizează o agenție de rating se refera la:

– riscul pieței pe care activează societatea

– domeniul de produse oferite clienților

– poziția societății în raport cu alte societăți din piață

– metodele de vânzare și distribuție utilizate

– capitalizarea, solvabilitatea și lichiditatea societății

– riscul investițiilor și profitabilitatea acestora

– profesionalismul managementului pe plan local și pe plan internațional, acolo unde este cazul.

În fiecare agenție de rating există un sistem diferit de interpretare a analizei economico – financiare fapt ce poate duce la o prezentare greșită dacă aceasta nu se face împreună cu propiul mod de exprimare.

Protecția financiară pe care o cumpără un asigurat este exprimată la nivel internațional prin încheierea unui contract de asigurare și plata unei prime de asigurare.

Capitolul 3. Studiu de caz : S.C. Asigurare – Reasigurare ASTRA S.A.

3.1. Prezentarea generală a firmei

ASTRA ASIGURĂRI este una din companiile private de elită din România, situându-se pe locul I în topul asigurătorilor în ceea ce priveste mărimea capitalului său social.

ASTRA ASIGURĂRI s-a desprins în 1991 din fosta companie ADAS, beneficiind de experiența de peste 30 de ani a acesteia atat pe piața natioanlă cât și pe cea internațională. De atunci s-a extins continuu, ajungând în scurt timp una din cele mai puternice instituții financiare din România.

În condițiile unei piețe competitive, ASTRA ASIGURĂRI mizează pe următoarele avantaje:

– acoperire teritorială completă – peste 240 de sucursale și agenții în toată țara

– putere financiară ridicată – peste 10 milioane $ capital social

– flexibilitatea portofoliului de produse – peste 70 de tipuri de asigurări

– experiența și profesionalismul angajaților.

La începutul lunii august 2002, a fost semnat contractul de privatizare ASTRA cu societatea NOVA TRADE S.A. NOVA TRADE a demarat procesul de investiții, mărind capitalul social de la 54 miliarde lei la 345 miliarde lei. Astfel la nici un an de la privatizare, ASTRA ASIGURĂRI a trecut pe locul II în topul societăților de asigurări generale din România, funcție de marimea capitalului social.

ASTRA Asigurări are o acoperire teritorială completă asumându-și responsabilitatea pentru siguranța viitorului clienților lor și preluând riscurile acestora. Pentru Astra Asigurări, responsabilitatea este parte din strategia de afaceri – este angajamentul continuu asumat de companie de a contribui la îmbunătățirea vieții clienților.

De asemenea, ASTRA Asigurări este compania care a platit cea mai mare daună din istoria asigurărilor din România pentru o aeronavă Tarom, un Boeing 737-300, care efectua în 30.12.2007 o cursa spre Sharm El Sheikh. În timpul decolării de pe Aeroportul Internațional Henri Coanda, aeronava a lovit un autovehicul utilitar aflat pe pistă. În baza poliței Airline Hull&Liability (Casco și Raspunderi Linie Aeriană), ASTRA a plătit companiei TAROM valoarea asigurată a aeronavei, în sumă de USD 10.000.000, precum și USD 432.400 reprezentând cheltuieli pentru mutarea epavei.

Aceasta a fost o situație în care au demonstrat atasament față de client și își doresc să le demonstreze în continuare clienților lor că sunt alaturi de ei, își țin promisiunile și sunt corecți în relația de parteneriat pe care o au, actionînd corect în orice situație. Dorința acestora este să fie percepuți de clienți ca aliați de nădejde pe termen lung.

De aceea, promisiunea facută clienților lor este respectată fără excepție.

3.2. Analiza economico-financiară a firmei

Prime brute subscrise

Volumul de prime brute subscrise în anul 2011 a fost de 649.895.617 lei, în creștere cu 74% față de 373.777.649 lei în 2010.

Volumul de prime brute subscrise în anul 2012 a fost de 809.471.525 lei, în creștere cu 25% față de 649.895.617 lei în 2011.

Volumul de prime brute subscrise în anul 2013 a fost de 1.083.209.476 lei, în creștere cu 34% față de 809.471.525 lei, în 2012.

Tabelul 3.1 Prime brute subscrise

Sursa: http://www.astrasig.ro/ro/companie/rezultate-financiare

Primele brute încasate din activitatea de asigurare în anul 2011 au fost de 425.122.204 lei, în creștere cu 34% față de 317.530.433 lei, în 2010.

Primele brute încasate din activitatea de asigurare în anul 2012 au fost de 675.073.270 lei, în creștere cu 59% față de 425.122.204 lei, în 2011.

Primele brute încasate din activitatea de asigurare în anul 2013 au fost de 1.049.954.890 lei, în creștere cu 56% față de 675.073.270 lei, în 2012.

Tabelul 3.2 Prime brute încasate

Sursa: http://www.astrasig.ro/ro/companie/rezultate-financiare

Activitatea de regularizare a daunelor din asigurări s-a materializat în plăți de 272.906.150 lei în 2011, față de 168.566.659 lei în 2010.

A rezultat o rată a daunei față de primele încasate de 64%, în creștere de 53% comparativ cu cea realizată în 2010.

Activitatea de regularizare a daunelor din asigurări s-a materializat în plăți de 327.662.127 lei în 2012, față de 272.906.150 lei în 2011.

A rezultat o rată a daunei față de primele încasate de 49% în scădere, comparativ cu cea realizată în 2011, când a fost de 64%.

Activitatea de regularizare a daunelor din asigurări s-a materializat în plăți de 526.222.294 lei în 2013, față de 327.662.127 lei în 2012.

A rezultat o rată a daunei față de primele încasate de 50% în creștere, comparativ cu cea realizată în 2012, când a fost de 49%.

Tabelul 3.3 Daune din asigurări

Sursa: http://www.astrasig.ro/ro/companie/rezultate-financiare

În 2011 s-au realizat venituri din acțiunea de recuperări și regrese din asigurare de 12.333.213 lei, în creștere cu 101% față de 6.131.808 lei în 2010.

Activitatea de reasigurare s-a materializat într-un sold tehnic negativ de 23.061.247 lei.În anul precedent, soldul tehnic negativ a fost de 23.521.949 lei.

Veniturile din reasigurare au fost de 31.550.009 lei, în creștere cu 327 % față de 2010.

Cheltuielile cu reasigurarea s-au ridicat la 54.611.256 lei, mai mult cu 77%, realizate în urmă cu un an.

Cheltuielile de atragere a asiguraților au atins nivelul de 89.637.789 lei, cu 9% mai mare, comparativ cu cele realizate în 2010.

La 31 decembrie 2011, societatea a dispus de o rețea de 230 unități teritoriale, dintre care 49 sunt sucursale.Numărul de salariați a ajuns la 1.498, față de 1.383, în 2010.

În 2012 s-au realizat venituri din acțiunea de recuperări și regrese din asigurare de 23.864.808 lei, în creștere cu 94% față de 12.333.213 lei în 2011.

Activitatea de reasigurare s-a materializat într-un sold tehnic negativ de 55.269.060 lei. În anul precedent, soldul tehnic negativ a fost de 23.061.247 lei.

Veniturile din reasigurare au fost de 4.203.371 lei, în scădere cu 87 % față de 2011.

Cheltuielile cu reasigurarea s-au ridicat la 59.472.431 lei, mai mult cu 9%, decât cele din 2011.

Cheltuielile de atragere a asiguraților au atins nivelul de 127.991.022 lei, cu 46% mai mare, comparativ cu cele din anul precedent.

La 31 decembrie 2012, societatea a dispus de o rețea de 244 unități teritoriale, dintre care 50 sunt sucursale. Numărul de salariați a ajuns la 1.561, față de 1.498, în 2011.

În 2013, s-au realizat venituri din acțiunea de recuperări și regrese din asigurare de 29.221.762 lei, în creștere cu 22% față de 23.864.808 lei, în 2012.

Activitatea de reasigurare s-a materializat într-un sold tehnic negativ de 44.417.952 lei. În anul precedent, soldul tehnic negativ a fost de 55.269.060 lei.

Veniturile din reasigurare au fost de 26.159.558 lei, în creștere cu 522 % față de 2012.

Cheltuielile cu reasigurarea s-au ridicat la 70.577.510 lei, mai mult cu 19%, decât cele din 2012.

Cheltuielile de atragere a asiguraților au atins nivelul de 195.298.629 lei, cu 49% mai mare, comparativ cu cele din anul precedent.

La 31 decembrie 2013, societatea a dispus de o rețea de 270 unități teritoriale, dintre care 49 sunt sucursale. Numărul de salariați a ajuns la 1.823, față de 1.561 în 2012.

Tabelul 3.4 Prime de asigurare subscrise

Sursa: http://www.astrasig.ro/ro/companie/rezultate-financiare

Graficul 3.5. Structura protofoliului firmei în 2011

Sursa: http://www.astrasig.ro/ro/companie/rezultate-financiare

Graficul 3.6. Structura portofoliului firmei în 2012

Sursa: http://www.astrasig.ro/ro/companie/rezultate-financiare

Graficul 3.7. Structura portofoliului firmei în 2013

Sursa: http://www.astrasig.ro/ro/companie/rezultate-financiare

Contul de profit și pierdere

Veniturile din exploatare includ în proporție de 77,16% veniturile din prime brute subscrise, în creștere cu 74% în 2011 față de anul precedent. În categoria veniturilor din exploatare sunt incluse și alte venituri.

Veniturile din exploatare includ în proporție de 77,16% veniturile din prime brute subscrise, în creștere cu 74% în 2012 față de anul precedent. În categoria veniturilor din exploatare sunt incluse și alte venituri.

Veniturile din exploatare includ în proporție de 95% veniturile din prime brute subscrise, în creștere cu 34% în 2013 față de anul precedent. În categoria veniturilor din exploatare sunt incluse și alte venituri.

Tabelul 3.8 Venituri din exploatare

Sursa: http://www.astrasig.ro/ro/companie/rezultate-financiare

Veniturile din diferențele de curs valutar rezultă ca urmare a:

operațiunilor de reevaluare a disponibilităților bănești în valută din conturi curente, depozite și casierie;

operațiunilor de reevaluare a creanțelor provenite din activitatea de asigurare;

operațiunilor de reevaluare a creanțelor și datoriilor în valută provenite din activitatea de reasigurare.

Veniturile financiare (7.632.079 lei) cuprind: veniturile din dobânzi, de 7.607.303 lei și veniturile din dividende, de 24.776 lei, primite de la societatea Germanischer Lloyd, la care Astra deține titluri de participare.

Veniturile din dobânzi au crescut cu 231% față de 2010, când atingeau nivelul de 2.295.958 lei.

Bugetul pentru investiții din 2011 s a concretizat în cumpărarea de acțiuni în valoare de 5.403 lei.

Cheltuielile financiare, adică 4.049.532 lei, cuprind în principal dobânzi la contractele de leasing și contractele de credit.

Cheltuielile administrative fixe, de 64.017.062 lei, au crescut cu 9% față de anul precedent (58.792.688 lei) și reprezintă 15% din primele încasate.

Veniturile financiare (11.173.727 lei) cuprind: veniturile din dobânzi, de 11.168.888 lei și veniturile din dividende, de 4.839 lei, primite de la societatea Germanischer Lloyd, la care ASTRA deține titluri de participare. Veniturile din dobânzi au crescut cu 47% față de 2011, când atingeau nivelul de 7.607.303 lei.

Bugetul pentru investiții din 2012 s-a concretizat în cumpărarea de acțiuni în valoare de 5.403 lei. Cheltuielile financiare, adică 4.229.992 lei, cuprind în principal dobânzi la contractele de leasing și contractele de credit.

Cheltuielile administrative fixe, de 79.599.016 lei, au crescut cu 24% față de anul precedent (64.017.062 lei).

Veniturile financiare (42.615.586 lei) cuprind: veniturile din diferențele de curs valutar și din dobânzi, de 13.831.262 lei, și veniturile din dividende, de 713.369 lei, primite de la societatea Germanischer Lloyd și Fondul Proprietatea, la care

ASTRA deține titluri de participare.

Veniturile din dobânzi au crescut cu 24% față de 2012, când atingeau nivelul de 11.168.888 lei.

Bugetul pentru investiții din 2013 s-a concretizat în cumpărarea de acțiuni în valoare de 13.891.824 lei.

Cheltuielile financiare, adică 14.632.478 lei, cuprind în principal diferențele de curs valutar, dobânzi la contractele de leasing și contractele de credit.

Cheltuielile administrative fixe, de 114.742.945 lei, au crescut cu 44% față de anul precedent (79.599.016 lei).

În acești 3 ani, acestea concentrează cheltuieli legate de salarii și contribuții aferente, taxe și impozite datorate la clădiri, terenuri, autoturisme, reparații și întreținere sedii, amortizare imobilizări corporale și imobilizări necorporale, cheltuieli cu serviciile poștale și de telecomunicații, cheltuieli de protocol, cheltuieli cu asigurările imobilelor și autoturismelor societății, cheltuieli cu onorariile notarilor și avocaților.

Tabelul 3.7 Contul de profit și pierdere

Sursa: http://www.astrasig.ro/ro/companie/rezultate-financiare

Coeficienții de solvabilitate și lichiditate

Solvabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a face față obligațiilor de plată îndeosebi din resurse proprii.

Lichiditatea consemnează posibilitățile firmei de a-și transforma activele în numerar, necesar acoperirii datoriilor și se exprimă prin indicatorul rata lichidității.

Tabelul 3.8. Coeficienți de solvabilitate

Sursa: http://www.astrasig.ro/ro/companie/rezultate-financiare

În ceea ce privește coeficientul de solvabilitate al firmei se poate observa că acesta a scăzut de la un an la altul, însă acesta nu a ieșit din parametrii normali.

Conform rezultatelor prezentate, în ceea ce privește coeficientul de lichiditate, pe parcursul celor 3 ani se observă o creștere a acestuia ,fapt care determină o situație favorabilă pentru entitate.

3.3 Oferta firmei adaptată condițiilor economice din România

Având în vedere situația economică a României, Astra Asigurări oferă clienților o gamă largă de asigurări atât pentru persoane fizice, cât și pentru persoane juridice.

Pentru persoane fizice:

Asigurări auto: sunt concepute pentru orice tip de vehicule și oferă protecție completă și personalizată prin posibilitatea alegerii unor acoperiri multiple în funcție de profilul și opțiunile clientului.

Asigurarea EUROCASCO pentru autovehicule

Asigurarea CASCO ECONOM

Asigurarea obligatorie RCA

Asigurări de locuință: sunt polițe cu caracter obligatoriu care acoperă riscurile de cutremur, alunecări de teren și inundații.

Polița de asigurare împotriva dezastrelor (PAD)

Asigurarea IMOBILIA

PAD Plus

Asigurări de viață: sunt produse care oferă protecție financiară familiei în cazul unui eveniment neplăcut pe care clienții îl pot realiza în funcție de planurile de viitor.

Asigurarea de deces – Garant Individual

Astra Avantaj Protect și Astra Avantaj Protect Senior

Viitor – Planuri financiare pentru copii

Asigurarea de viață Garant Grup

Asigurarea de supraviețuire – Economica

Asigurări de sănătate: oferă clienților servicii medicale precum: acces la

Call – Center medical, analize de laborator, EKG, consultații medicale, examen medical preventiv.

Asigurarea de sănătate ASTRAMEDICA

Asigurarea de sănătate Astra Sante

Asigurări de accidente: acoperă cheltuielile medicale și au ca obiect viața și integritatea corporală a conducătorului auto.

Asigurarea medicală pentru călătorii în străinatate

Asigurarea de accidente pentru conducători auto și persoane transportate

Asigurarea complexă a elevilor și studenților

Asigurări de răspundere civilă: acoperă răspunderea asiguratului pentru

prejudiciile cauzate unor terțe persoane ca urmare a neglijenței.

Răspundere civilă față de terți a deținătorilor de câini

Răspundere civilă profesională medici / avocați

Pentru persoane juridice:

Asigurări auto: sunt asigurări de top, complexe și flexibile pentru toate tipurile de autovehicule.

Asigurarea EUROCASCO pentru parcuri auto

Asigurarea EUROCASCO pentru autovehicule comercializate în sistem leasing/ credit

Asigurarea parcului de autovehicule și utilaje/ echipamente aflate în conservare

Activități comerciale și industriale: acoperă prin asigurare bunurile tip clădiri/ construcții și/ sau bunurile tip conținut din/aferente clădirilor/construcțiilor.

Asigurarea clădirilor și conținutului

Asigurarea bunurilor aparținând întreprinderilor mici și mijlocii

Asigurări tehnice: sunt produse de tip „toate riscurile” specializate în principal în protecția împotriva unor pagube materiale.

Asigurarea echipamentelor electronice

Asigurarea "toate riscurile" a lucrărilor de construcții montaj

Asigurarea de utilaje și instalații pentru cazurile de avarii accidentale

Asigurarea "toate riscurile" a utilajelor și echipamentelor antreprenorilor

Asigurarea de răspundere civilă profesională a personalului de conducere

Asigurarea de răspundere civilă a societății specializate în servicii de pază, monitorizare și intervenție

Asigurarea de răspundere civilă a prestatorului de servicii – general

Asigurări de transport: sunt polițe cu acoperire internațională care oferă protecție a mărfurilor pe durata întregului transport.

Asigurarea bunurilor pe timpul transportului

Asigurarea banilor și a altor valori

Asigurarea "perete la perete" a muzeelor și a expoziților de artă

Asigurarea de răspundere civilă a transportatorului în calitate de cărăuș – în trafic internațional (CMR)

Asigurarea de răspundere civilă a transportatorului în calitate de cărăus – în trafic intern (CMR)

Asigurări de răspundere civilă: acoperă răspunderea asiguratului pentru prejudiciile cauzate unor terțe persoane produse neintenționat.

Asigurarea de răspundere civila generala fata de terți

Asigurarea de răspundere civilă față de terți a producătorului

Asigurarea de răspundere civilă a angajatorului față de angajați

Asigurarea de răspundere civilă profesională a proiectanților de construcții

Asigurări financiare: sunt polițe de asigurare care acoperă pierderile financiare produse de către Asigurat unei alte persoane sau pe care asiguratul le-ar putea suferi pe perioada de valabilitate a poliței.

Asigurarea privind rambursarea cheltuielilor de repatriere și/sau a sumelor achitate de către turiști, în cazul insolvabilității sau falimentului agenției de turism (A.N.A.T.)

Asigurarea de garanție a riscului de neplată a debitului restant în cazul contractelor de dealer (I.A.T.A)

Asigurarea privind pierderile financiare ale turiștilor, rezultate din neefectuarea călătoriilor contractate (STORNO)

Asigurarea de garantare a capacității financiare a operatorilor de transport rutier (A.R.R.)

Asigurări de garanție de participare la licitație (Bid bond)

Asigurarea riscurilor ce decurg din contractele de credit bancar

Asigurări agricole: oferă asiguratului protecție pentru culturi și gospodării agricole, cât și pentru animalele deținute de acesta.

Asigurarea culturilor agricole

Asigurarea animalelor

Asigurarea gospodăriei agricole

Asigurări maritime și de aviație: sunt polițe facultative care acordă asiguraților compensații banești pentru pierderi și daune produse atât navelor maritime și aeronavelor asigurate, cât și bunurilor pe care le transportă.

Asigurarea facultativă CASCO a navelor maritime și fluviale, precum și a altor ambarcațiuni, instalații și utilaje plutitoare, asimilate navelor

Asigurarea navelor pe timpul construcției

Asigurarea facultativă a utilajelor de foraj marin

Asigurarea de răspundere civilă a reparatorilor de nave

Asigurarea de răspundere civilă a autorităților portuare

Asigurarea facultativă a ambarcațiunilor de agrement

Asigurarea de tip P&I (Protection & Indemnity)

Asigurarea bunurilor pe timpul transportului "CARGO"

Asigurarea facultativă a containerelor

Asigurarea valorilor pentru cazurile de furt prin acte de tâlharie asupra curierilor

Asigurări pentru transporul aerian programat

Asigurări pentru aviația generală

Prin această ofertă variată, adaptată condițiilor economice din România, S.C. Asigurare Reasigurare ASTRA S.A. oferă clienților săi posibilitatea de a încheia polițe de asigurare avantajoase,în funcție de necesitatea și de situația financiară a fiecăruia.

Această lucrare vizează o mai bună integrare a copiilor cu tulburări de limbaj în mediul școlar.

Societatea și în special comunitatea școlară (elevi, profesori, părinții elevilor), este total lipsită de informare cu privire la nevoile acestor copii, a modalităților concrete de ajutorare a lor. De aceea, înclină să respingă ceea ce iese din limitele normalității recunoscute social; prima reacție, nu chiar și cea mai dezirabilă, fiind separarea – ca o modalitate de a-i trata pe acești indivizi așa-ziși anormali.

Acești copii sunt ființe cu individualități distincte, cu particularități specifice, care necesită receptivitate și deschidere din partea celor din jur. Evoluția limbajului stimulează dezvoltarea celorlalte funcții psihice și a personalității subiectului, înlăturând eventualele dezechilibre ce se pot datora tulburărilor din planul limbajului.

Există copii cu tulburări de limbaj, incluși în categoria copiilor cu cerințe educative speciale, ce au potențialul de a se integra în mediul școlar în mod corespunzător. 

Eliminarea cauzelor, existente la nivelul copilului (cauze psihologice), a familiei, a comunității școlare, care determină dificultăți de adaptare, poate conduce în final, la o mai bună integrare a copilului cu tulburări de limbaj în învățământul de masă. Se evită astfel riscul instituționalizării, înscrierii copilului într-o școală specială. 

Capitolul I. Repere teoretice și conceptuale ale deficienței in general

Conceptele de deficiență, incapacitate, handicap

Literatura de specialitate ne oferă o terminologie extrem de variată și, adeseori, disputată de specialiști. Numărul mare de definiții, precum și termenii numeroși, variați, și, adesea, lipsiți de preciziAe sau chiar sinonimi, determină dificultăți de înțelegere și delimitare a tipurilor, formelor și gradelor sub care se manifestă deficiența mintală.

Părerile specialiștilor despre deficiența mintală, nu numai că adesea nu sunt convenite, dar de multe ori sunt chiar contradictorii. Mai mult, linia de demarcație între organizarea mintală de tipul handicapului prin deficiență mintală și a celei normale este forte greu de stabilit, între ele existând zone intermediare de trecere de la formele constante la cele necontrolate, fluctuante și temporare.

Persoanele cu handicap, sunt acele persoane cărora mediul social neadaptat deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice și mentale le impiedică total sau le limitează accesul la șanse egale, la viața socială potrivit vârstei, sexului, factorilor materiali, sociali și culturali, necesitând măsuri proprii de protecție socială în sprijinul integrării sociale și profesionale.

Acestă definiție este înscrisă în Legea nr.519\2002 privind protecția specială și încadrarea în munca a persoanelor cu handicap. Ea corespunde Constituției României și legislației internaționale în domeniul drepturilor omului, progreselor științei și societății contemporane. Față de celelalte două definiții existente în legislația românească din 1992 și 1999, noua definiție abandonează complet modelul medical în favoarea perspectivei bio-psiho-sociale, cu evidențierea responsabilității societății față de persoanele care au o anumită deficiență. Noua abordare a fenomenului de handicap, corespunde unor standarde rezultate dintr-un lung proces de conștientizare a demnității fiecărei persoane, egală în drepturi cu toți ceilalți.

Organizația Mondială a Sănătății (1982) propune propune o abordare distinctă a celor trei termeni: deficiență-incapacitate-handicap.

Deficiență (engleză =impairment ; franceză=defficience) semnifică orice pierdere sau anomalie a structurii sau funcției psihologice, fiziologice sau anatomice.

Incapacitate (engleză =disability; franceză= incapacite) desemneazăorice restricție sau lipsă (rezultând dintr-o deficiență) a capacității de a efectua o activitate în maniera sau în cadrul a ceea ce se consideră normal pentru ființa umană.

Handicapul (engleză=handicap ; franceză=handicap) reprezintă un dezavantaj pentru o persoană, rezultând dintr-o deficiență sau o incapacitate, care limitează sau impiedică îndeplinirea unui rol care este normal, depinzând de vârstă, sex, factori sociali și culturali pentru acea persoană.

Termenul de „deficiență" semnifică absența, pierderea sau alterarea unei structuri, a unei funcții (anatomice, fiziologice sau psihologice). Deficiența poate fi rezultatul unei maladii sau a unui accident, dar și a unor condiții negative din mediul de dezvoltare a unui copil, precum lipsa afectivității. Termenul de „deficiență" include si o serie de alți termeni cu o semnificație mai îngustă, cum ar fi:

„deficit" – desemnează înțelesul cantitativ al deficienței, adică ceea ce lipsește pentru a completa o anumită cantitate sau întregul;

„defectuozitate" – se referă la ceea ce determină un deficit;

„infirmitate" – diminuarea ori absența uneia sau a mai multor funcții importante care poate fi reeducată, compensată sau supracompensată. După datele UNESCO infirmitatea se limitează numai la deficiențe motorii;

„invaliditatea" – implică pierderea sau diminuarea temporară sau permanentă a capacității de muncă;

„perturbarea" – se referă la abaterile de la normal.

b) „Incapacitatea" desemnează un număr de limitări funcționale, cauzate de disfunctionalităti (deficiențe) fizice, intelectuale sau senzoriale, de condiții de sănătate sau de mediu, de boli mintale/neuropsihice. Aceste disfuncționalități, condiții sau boli pot fi permanente sau temporare, reversibile sau ireversibile, progresive sau regresive.

Incapacitatea poate fi evaluată prin:

probe care conduc la stabilirea coeficientului de inteligență, a coeficientului de vedere, de auz, a gradului de dezvoltare motorie.

investigații sociologice care urmăresc consecințele incapacității, asupra relațiilor și vieții sociale a persoanei deficiente;

Consecințele din planul social sunt incluse în noțiunile de handicap, respectiv de inadaptare propriu-zisă, de marginalizare, inegalitate, segregare, excludere.

c) Termenul de „handicap social" se referă la dezavantajul, la pierderea sau limitarea șanselor unor persoane de a lua parte la viața comunității, la un nivel echivalent cu ceilalți membri ai acesteia. Handicapul rezultă din relația care se constituie între persoanele cu deficiențe și mediul înconjurător, cu deosebire în unele activități organizate de societate, precum accesul la informație, comunicarea și educația.

Handicapul poate să apară atunci când persoanele cu deficiențe întâlnesc bariere culturale, fizice, arhitecturale sau sociale, care împiedică accesul la diferite sisteme ale societății care sunt accesibile celorlalte persoane.

Dificultățile întâlnite la persoanele cu handicap pot fi clasificate astfel:

1. Dificultăți de ordin general:

dificultăți de deplasare și mișcare, pentru cei cu deficiențe motorii;

dificultăți de exprimare și comunicare, pentru cei cu deficiențe senzoriale;

dificultăți de adaptare la modul cotidian de viață și la rigorile vieții sociale, pentru cei cu deficiențe mintale și intelectuale;

dificultăți de întreținere pentru persoanele fără venituri sau cu venituri mici.

2. Dificultăți de ordin profesional:

dificultăți legate de instruirea și pregătirea profesională a persoanelor cu diferite forme și grade de deficiență;

dificultăți de plasare în locuri de muncă conform profesiei sau lipsa unor spații speciale, amenajate pentru persoanele cu handicap.

Dificultăți de ordin psihologic și social:

bariere psihologice care apar între persoanele cu și fără handicap ca urmare a dificultăților întâmpinate în activitățile cotidiene profesionale sau sociale sau datorită unor prejudecăți deformate cu privire la activitatea persoanelor cu deficiențe.

Termenii de retardați, înapoiați, întârziați, dificili sau cu dificultăți, neadaptați sau inadaptați, cu tulburări, etc. se regăsesc în unele lucrări de specialitate si au o poziție de sinonimie cu conceptul de handicap.

Termenul de tulburare încearcă revitalizarea, estomparea sensului unor noțiuni care pot traumatiza și stigmatiza.

Cerințe educative speciale și principalele categorii de elevi cu cerințe educative special

Sintagma „cerințe educative speciale” a fost lansată în 1978, în Marea Britanie, în cadrul Raportului Warnock, document care a constituit fundamentul reformei educației speciale din Marea Britanie. Mai târziu, în anii `90, conceptual a fost inclus în terminologia UNESCO ca o consecință a orientării educației speciale spre copil și comunitate.

Termenul are, în opinia unor specialiști români, un conținut prioritar (dacă nu exclusiv) pedagogic, o noțiune prin care se înțelege greutăți la învățătura, tulburări de conduită școlară, dificultăți de adaptare etc. Spre exemplu, în opinia lui Radu Gheorghe termenul de „copii cu CES” lărgește prea mult și nejustificat proporția copiilor care, în școala obișnuită, ar trebui diferențiați printre ceilalți elevi, asigurându-le un regim de educație specială integrată, în categoria copiilor cu CES fiind incluși și elevii care întâmpină dificultăți obișnuite la diverse discipline de învățământ (de exemplu, matematică sau limba română) sau chiar cei care sunt indisciplinați. Prin urmare, educația „copiilor cu cerințe educative speciale” nu este același lucru cu educația specială a copiilor cu handicap, ale cărei obiective instructiv-educative obșinuite nu pot fi realizate decât în strânsă legatură cu realizarea unor obiective specifice terapeutic-compensatorii .

Practica pedagogică și gândirea teoretică referitoare la satisfacerea nevoilor speciale de educație sunt orientate în două direcții majore, ambele cu riscuri și limite dar și cu oportunități care încă mai sunt analizate și argumentate.

O particularitate care condiționează educația copiilor cu cerințe speciale de educație este cea semnalată de modelul tranzacțional al dezvoltării conform căruia dihotomia " a face – a suporta" este un principiu fundamental stabil care acționează pe tot parcursul dezvoltării umane. Echilibrul între a face și a suporta se schimbă progresiv. în condiții normale aceste schimbări sunt grăbite de creșterea capacităților și aptitudinilor fizice, cognitive și afective ale copilului, dezvoltarea devenind pur și simplu reorganizare formală a acestui echilibru.

La copilul cu dizabilități creșterea capacităților fizice, intelectuale și afective nu are loc armonios și echilibrat, reorganizarea și flexibilitatea relației dintre "a face" și "a suporta", necesită condiții speciale ceea ce formulează anumite exigențe pentru organizarea instruirii lor (respectarea heterocroniei și disteleologiei semnalate în dezvoltarea acestei categorii de copii).

Vulnerabilitatea (ca efect al lentoarei reorganizării relației dintre a face și a suporta), ritmurile diferite în dezvoltarea diferitelor capacități psihice, randament redus în intervențiile asupra realității se pot semnala și la copilul deficient senzorial în absența sau insuficiența intervenției instructiv- recuperatorii, deși nu de amploarea celor sesizate în condițiile deficienței mintale.

Aceste aspecte ale dezvoltării psihice a copiilor cu cerințe speciale de educație își pun amprenta asupra modului în care se interinfluențează principalele forme de învățare, cognitivă, psihomotorie, instrumentală, afectivă, practică, morală, în activitatea de învățare școlară a acestor elevi.

Acest concept a fost inclus în terminologia UNESCO în anul 1990 și desemnează acele cerințe sau nevoi specifice educației – derivate sau nu dintr-o deficiență – care sunt suplimentare, dar și complementare obiectivelor generale ale educației pentru copii.Fără abordarea adecvată a acestor cerințe speciale nu se poate vorbi în mod real de egalizarea șanselor/premizelor de acces, de participarea și integrarea școlară și socială.

Fiecare copil prezintă particularități individuale și relații diferite cu mediul, trăsături care necesită o evaluare și o abordare personalizată.

Copiii cu deficiențe/handicap au și ei aceleași trebuințe de bază în creștere și dezvoltare precum toți copiii:

nevoia de afecțiune și securitate;

de apreciere și întărire pozitivă;

de încredere în sine;

de responsabilitate și independență.

Acești copii au în același timp și anumite necesități particulare, specifice și individualizate. Copiii cu cerințe educative speciale sunt la rândul lor diferiți din punct de vedere al temperamentului, a capacităților, a motivației, etc. chiar dacă prezintă același tip de deficiență.

Conceptul de „cerințe educative speciale" aspiră la depășirea tradițională a separării copiilor pe diferite categorii de deficiențe/handicap, printr-o abordare „noncategorială" a tuturor copiilor.

Această sintagmă conturează un „continuum" al problemelor speciale în educație, de la deficiențele profunde la tulburările/deficiențele ușoare de învățare.

Acest concept pare a fi o manieră terminologică mai relevantă în plan psihopedagogic, deoarece este asociată cu :

necesitatea individualizării evaluării și demersului educațional;

analiza plurifactorială și dinamică a cauzelor eșecului școlar;

evaluarea într-o optică dominant educațională – în termeni de potențial de învățare și de curriculum și mai ales a importanței acțiunii;

intervenția educațională specifică, diferențială și adaptată particularităților individuale.

Conceptul de „cerințe educative speciale" a fost preluat de Legea Învățământului din România și de asemenea de „Regulamentul învățământului special".

Se întâlnește des și conceptul de „cerințe/nevoi speciale", sintagmă a cărei sferă semantică este deseori mai extinsă, incluzând pe lângă copiii cu deficiențe sau cu tulburări de învățare și copii din medii sociale și familii defavorizate, copii delicvenți sau copii care aparțin de anumite grupuri etnice.

Din categoria elevilor cu cerințe educative speciale fac parte copiii care prezintă:

deficiențe mintale:

deficiențe mintale ușoare;

deficiențe mintale moderate/medii;

deficiențe mintale severe;

deficiențe mintale profunde.

2. deficiențe fizice:

motorii;

neuromotorii.

3.deficiențe senzoriale

senzoriale-auditive/de auz (surditate/hipoacuzie);

senzoriale-vizuale/de vedere (nevazatori, ambliopi).

4. tulburări de limbaj:

ale vocii;

tulburări de articulare a sunetelor, silabelor și cuvintelor;

tulburări de ritm;

dificultăți lexice, grafice, ortografice;

alte tulburări de limbaj care perturba adaptarea școlară si socială a unui copil.

5. tulburări socio-afective și de comportament:

fără răspundere penală (copii sub 16 ani sau între 14 și 16 ani, dar cu fapte antisociale comise fără discernământ);

cu răspundere penală (copii peste 16 ani sau fapte antisociale comise cu discernământ de către copii cu vârste cuprinse între 14-16 ani).

6. deficiențe asociate multiple:

pot cuprinde 2 sau mai multe tipuri de deficiențe precizate la punctele anterioare.

7. tulburări /dificultăți de învățare:

tulburări cu dominanță psihomotorie sau psihoafectivă;

copii cu ritm lent de dezvoltare;

cei cu intelect liminar;

cu deficiențe ușoare de ordin cognitiv-perceptiv.

8.alte categorii de copii cu cerinte educative speciale:

copii cu autism;

copii cu HIV/SIDA;

orfani,institutionalizati,in întreținerea unei rude sau în familiile foster;

copii din anumite grupuri etnice;

copii din medii sociale și familiale defavorizate.

Principiile moderne ale educației copiilor cu cerințe speciale; educația specială și integrarea școlară

a) Principiul drepturilor egale

Convenția cu privire la drepturile copilului (1989), Programul mondial de acțiune în favoarea persoanelor handicapate din 1982, regulile standard privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu handicap, stipulează dreptul copiilor cu nevoi speciale la:

îngrijire;

educație și instruire specială pentru a putea duce o viață plină și decentă, în condiții care să le garanteze demnitatea, să le promoveze autonomia și să le faciliteze participarea la viața colectivității;

asigurarea „accesului efectiv la educație" al acestor copii, la formare;

la servicii de sănătate și reabilitare/recuperare;

la pregătirea pentru angajare și mijloace de recreere;

dezvoltarea culturală și spirituală.

b)Principiul egalizării șanselor

Este corelat și interdependent cu cel anterior. Egalizarea șanselor este procesul prin care toți cetățenii, și în particular persoanele cu handicap, pot avea acces la diversele sisteme ale societății: sănătate, servicii sociale și de informatizare etc.

O persoană devine practic handicapată atunci când i se refuză șansele care permit accesul la:

educație;

viața de familie;

angajarea în muncă;

condiții de locuit;

participarea la diferite activități organizate de anumite organizații sau asociații.

Egalizarea șanselor în domeniul educației impune ca școlarizarea copiilor cu cerințe speciale să se realizeze, atât cât este posibil, în cadrul sistemului general de învățământ în care să se includă copii cu toate tipurile și nivelurile de handicap, inclusiv și cele mai severe.

c) Principiul intervenției timpurii

Acest principiu indică gradul sporit de eficiență a intervenției de reabilitare/recuperare și integrare în comunitate la vârstele mici. Argumentele principale sunt:

datele evidențiate de cercetările din domeniul neurobiologiei, psihologiei dezvoltării și științelor educației;

diferența dintre copiii obișnuiți și cei cu deficiențe la vârstele mici este mai puțin observabilă, ea crescând pe măsura înaintării în vârstă;

reacțiile de protejare exagerată sau de respingere din partea familiei sunt mai greu de corijat, dacă ele nu au fost abordate înaintea vârstei de 7 ani;

șansele de integrare sunt mai mari în cazul când copiii cu deficiențe au acces la învățământ preșcolar alături de ceilalți copii.

Intervenția (educațională) timpurie constituie o preocupare prioritară în educația specială în foarte multe țări. Programele speciale de intervenție la această vârstă de tipul „Portaje", "Head Start", "Centrul Kids", etc. sunt cunoscute și aplicate peste tot în lume la ora actuală.

d) Principiul asigurării serviciilor de sprijin

Se referă atât la copiii cu cerințe educative speciale, cât și la personalul care lucrează cu ei, de exemplu servicii de consultanță/consiliere care trebuie asigurate atât cadrelor didactice cât și copiilor cu cerințe educative speciale.

Serviciile de sprijin de tip consultanță pot varia de la intervenția unidisciplinară (în care intervine un singur specialist), la intervenția în echipă multidisciplinară, interdisciplinară și transdisciplinară.

Sistemele de sprijin comunitar care contribuie la programul de integrare cuprind:

1. resurse umane:

persoane cu cerințe educative speciale și părinții/familiile acestora;

specialiștii din comunitate (medici, asistenți sociali, cadre didactice, psihologi, logopezi, kinetoterapeuți, ergoterapeuți).

2. resurse instituționale de tipul:

școli, instituții diverse;

comisii (de educație specială, de evaluare);

centre (de orientare, de observare/evaluare, de educație specială, de cercetare, de instruire, consiliere);

profesori itineranți, profesori de sprijin.

resurse materiale;

resurse financiare;

servicii guvernamentale (sănătate, învățământ, asistență socială).

e) Principiul cooperării și parteneriatului

Vizează o colaborare permanentă între partenerii implicați:

părinți;

profesori;

elevi;

O.N.G.-uri;

consilieri;

asistenți sociali.

În viziunea școlii/educației inclusive, cooperarea, atât între copii, în procesul de învățare, cât si între cadrele didactice și alți specialiști implicați , constituie un element fundamental, determinant pentru realizarea succesului.

Educația specială

S-a constatat tot mai mult că și în limba română se utilizează expresia de „educație specială", în locul celei de „învățământ special" (care se referă la educația școlară a copiilor cu deficiențe, realizată prin intermediul unor instituții școlare speciale, de regulă separate de celelalte unități școlare).

Conceptul de „educație specială" are cel puțin două sensuri:

un sens restrâns, care conduce parțial la o suprapunere cu învățământul special (definiția de mai sus), respectiv la un mod/fel de educație specializată, pentru persoanele cu deficiențe/handicap.

sensul larg are în vedere un anumit tip de educație, adaptată și destinată persoanelor care nu reușesc să atingă în cadrul învățământului obișnuit-temporar, sau pe toată durata școlarizării – nivele educative și sociale corespunzătoare vârstei.

Această definiție pune în evidență câteva aspecte semnificative enumerate mai jos:

educația specială nu mai reprezintă doar o formă de intervenție educațională pentru copiii cu deficiențe sau handicap, ea are o sferă mai largă de activitate extinzându-se la un număr mai mare de copii, respectiv la toți copiii care întâmpină anumite dificultăți sau probleme de învățare.

educația specială este și o „educație adaptată" (după cum precizează un grup de experți UNESCO), ceea ce întărește cele două principii ale Declarației de la Sandberg:

Persoanele cu handicap trebuie să primească de la comunitate „servicii adaptate" nevoilor personale;

Prin descentralizarea și sectorizarea serviciilor, nevoile persoanelor cu handicap vor fi luate în considerare și satisfăcute în cadrul comunității de care aparțin.

Integrarea școlară

Școala este un mediu important de socializare.

Formele de integrare a copiilor cu cerințe educative speciale pot fi următoarele: clase diferențiate, integrate în structurile școlii obișnuite, grupuri de câte doi-trei copii deficienți incluși în clase obișnuite, integrarea individuală a acestor copii în aceleași clase obișnuite.

Integrarea școlară exprimă:

atitudinea favorabilă a elevului față de școala pe care o urmează;

condiția psihică în care activitățile instructiv-educative devin accesibile copilului;

consolidarea unei motivații puternice care susține efortul copilului în munca de învățare;

situațiile în care copilul poate fi considerat un colaborator în acțiunile desfășurate pentru educația sa;

corespondența totală între solicitările formulate de școală și posibilitatea copilului de a le rezolva;

existența unor randamente la învățătură și în plan comportamental considerate normale prin raportarea la posibilitățile copilului sau la cerințele școlare.

Educația / școala inclusivă

Principiile cheie ale incluziunii au în vedere concepte fundamentale cum ar fi: valorizarea diversității, dreptul de a fi respectat, demnitatea ființei umane, nevoile individuale înțelese ca cerințe individuale, planificarea, responsabilitatea colectivă, dezvoltarea relațiilor și culturii profesionale, dezvoltarea profesională, egalitatea de șanse.

In domeniul educației, incluziunea presupune ca școlile și întreg sistemul educațional, să se schimbe și să se adapteze nevoilor elevului. Educația incluzivă trebuie privită ca un proces permanent de îmbunătățire a instituției școlare, având ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susține participarea la procesul de învățământ a tuturor persoanelor din cadrul unei comunități.

Școala de tip incluziv este o școală accesibilă, de calitate și care își îndeplinește menirea de a se adresa tuturor copiilor, de a-i transforma în elevi și a-i deprinde și abilita cu elementele esențiale necesare integrării lor sociale. Atunci când școala nu reușește singură să facă față provocărilor diferitelor nevoi ale copiilor are nevoie de sprijin. Iată un concept fundamental de la care pornește construcția noastră teoretică privind dezvoltarea și ameliorarea serviciilor educaționale care vin în sprijinul copiilor, al școlii și al familiei atunci când este nevoie.

Dezvoltând serviciile educaționale copilul, profesorul, părintele nu mai sunt singuri.

În documentele Conferinței Mondiale asupra educației pentru persoanele cu cerințe speciale de la Salamanca (iunie 1994) și respectiv ale Congresului Internațional al Educației Speciale, această formulă terminologică relevă recunoașterea universală a necesității reformei școlii obișnuite, a sistemului școlar general. Ea implică cu necesitate pregătirea de ansamblu a școlii și a societății pentru a primi și satisface participarea persoanelor cu handicap în mediul școlar și social obișnuit, ca componente naturale ale diversității umane, cu diferențe specifice.

Educația sau școala inclusivă implică cu certitudine ideea de schimbare și reformă a școlii și societății în ansamblu, cu scopul de a răspunde dezideratului societății viitorului :„o societate pentru toți", care să răspundă mai bine prin co-educație nevoilor, potențialului și aspirațiilor tuturor copiilor, inclusiv al celor deosebit de dotați și/sau cuprinși în școli speciale.

Realitatea și specificul sistemului de învățământ pun și problema sporirii gradului de „inclusivitate a școlii speciale", în sensul cuprinderii în școlile speciale a unor copii din familie sau din diferite instituții speciale, pentru copiii care au fost sau sunt excluși și în prezent din cadrul educaței organizate (copii cu deficiențe profunde și/sau asociate).

Un obiectiv important al școlii inclusive îl constituie sprijinul acordat pentru menținerea în familie a acestor copii, oferindu-le astfel și posibilitatea de a frecventa aceeași școală frecventată și de copiii fără probleme.

Acceptarea în plan teoretic și realizarea treptată a școlii inclusive devine atât o problemă de concepție și decizie politică, cât și o chestiune de strategie și acțiune coerentă în plan pedagogic, de organizare și dezvoltare a sistemelor și structurilor de sprijin a educației speciale integrate.

Capitolul II. Deficiența mintala ușoară

Generalități

Pedopsihiatria s-a constituit în jurul deficienței mintale care, la început, reprezenta practic unicul său obiect de studiu. Diversele entități nosografice actuale au izvorât aproape toate din cadrul „idioției", în care Pinel conform lui Marcelli (2003: 191) confunda „întârziatul", deficiența intelectuală și starea de stupoare.

Esquirol citat în aceeași lucrare a lui Marcelli (2003: 190) distinge apoi întârzierea și idioția: „Omul în demență este privat de bunurile cu care era dăruit, este un bogat care a devenit sărac! Idiotul, el, s-a aflat întotdeauna în sărăcie și mizerie".

Vor trebui examinate mai întâi deficiențele inteligenței care au fost denumite 'primare' sau "idiopatice" (adică cele care nu pot fi puse pe seama "leziunilor cerebrale", infecțiilor prenatale sau postnatale și care nu sunt însoțite de handicap fizic corespunzător).

Anchetele efectuate pe baza testelor de inteligență indică faptul că 5 – 7% din numărul total al copiilor au un coeficient de inteligență sub 70, ceea ce poate necesita luarea unor măsuri speciale de ordin educativ și nu numai.

Etiologia deficiențelor de inteligență nu este încă bine clarificată. Anumite cazuri mai puțin grave pot fi considerate că îndepărtându-se de medie într-o măsură "normală". Cele mai grave se datorează desigur unui deficit de dezvoltare, ale cărui cauze sunt adesea ignorate. Descoperiri recente referitoare la fenilcetonurie ne fac să ne gândim că viciile metabolice pot juca un rol mult mai mare decât s-a crezut până în prezent.

Între factorii de risc, se consideră ca fiind numeroși cei de ordin genetic. La ora actuală, singurul test specific de depistare timpurie privitor la o anumită deficiență mintală este cel destinat decelării prezenței fenilcetonuriei. Aceasta este rară, iar testarea este simplă, pentru că nu necesită decât puțin timp, nefiind nevoie de nici o competență specială, în afară de aceasta, dacă rezultatul este pozitiv, este posibilă prescrierea unui regim alimentar care va împiedica apariția deficienței mintale.

În aplicarea testelor de inteligență trebuie să pornim de la premiza că acestea nu măsoară inteligența ca atare. Ele evaluează manifestările comportamentale ale subiectului în condițiile în care acestea au loc De aceea testele nu sunt sigure, căci rezultatele lor pot fi modificate de factori străini iar valoarea lor, la copiii sub 3 ani, trebuie să fie considerată ca fiind extrem de relativă. Testele individuale necesită mult timp, ele trebuind să fie efectuate de specialiști. Testele colective se apropie mai curând de ceea ce se înțelege de obicei prin "triere preliminară", având însă o valoare discutabilă pentru copiii sub 5 ani.

Rezultatele cele mai pregnante le putem obține prin mijlocirea observației parametrilor. Este metoda generală cea mai practicabilă. Ea consistă în urmărirea dezvoltării unor copii spre a se stabili în ce măsură aceștia au atins anumite "jaloane" ale stadiilor corespunzătoare de vârstă. în mare măsură această metodă este la îndemâna părinților, cadrelor medicale medii și educatoarei de la grădiniță. Ea răspunde unei exigențe importante, căci nu conduce la rezultate "fals negative" (în sensul că rar, sau chiar niciodată, copilul al cărui proces de dezvoltare atinge "parametrii" prevăzuți pentru vârsta respectivă va dovedi ulterior o insuficiență mintală notabilă). în orice observație se manifestă factorul subiectiv, iar concluziile nu sunt ușor de cuantificat.

De aceea, este de dorit să se facă o sinteză periodică a rezultatelor și să se opereze corecțiile necesare.

Conform lui Rusu, îngrijirile și tratamentele de ordin general trebuie să urmărească utilizarea la maximum a facultăților mintale pe care le posedă copilul respectiv. Din cauza deficienței sale, copilul va învăța încet, având nevoie poate chiar un proces de învățare prelungit și detaliat al acțiunilor celor mai simple, pe care copii normali le îndeplinesc spontan sau numai cu ajutorul câtorva indicații (ca de exemplu să meargă, să se alimenteze, să vorbească și să manipuleze obiectele).

Părinții inteligenți care au puțini copii îi pot îndruma în acest sens fără ajutor din afară, dar în unele cazuri poate fi nevoie de sfatul și suportul specialiștilor. Pentru a degreva părinții și pentru asigurarea unei educații mai raționale care să ajute copilul să se integreze în societate, este uneori recomandabil ca acesta să fie plasat într-o creșă sau grădiniță, după vârsta de 3 ani.

Definiție

Deficiență – orice piedere de substanță, orice dereglare de structură sau funcție psihologică, fiziologică sau anatomică.

Principalele categorii de deficiențe sunt cele intelectuale, psihice, de limbaj și vorbire, auditive, oculare, viscerale, ale aparatului de susținere, estetice, ale funcțiilor generale etc..

Deși nu există nici o îndoială când este vorba de o deficiență profundă, totuși este dificil de definit limita superioară a deficienței. Exigența școlară a stat la originea creării testelor având drept scop discriminarea copiilor apți pentru o școlarizare normală și a celor care nu sunt apți.

De asemenea, la începuturile psihometriei, se confunda practic debilitatea cu inaptitudinea școlară. Or, utilizând un astfel de criteriu, cercetările recente (Chiland) au arătat că un QI > 96 este necesar pentru a urma, în zilele noastre, o școlarizare satisfăcătoare: conform acestui criteriu, debilitatea ar începe oare de la un QI < 96?

Pe de altă parte, în plan statistic, majoritatea testelor (în special WISC) sunt construite astfel încât majoritatea populației (95%) să fie cuprinsă între -2 și +2 abateri standard: în această optică statistică, devianța anormală începe la un QI < 70 deoarece, atunci când QI este mai mare de 70, ne situăm în câmpul de repartiție gaussiană normală.

Din punct de vedere practic și empiric, numeroși pediatri și pedopsihiatri consideră că debilitatea este caracterizată de un QI < 85. în fine, utilizând nu o măsură psihometrică, ci studiul structurilor logice, alți autori caracterizează debilitatea prin imposibilitatea accederii la structurile gândirii formale. Deci putem vedea că definirea limitei superioare a debilității este dificilă.

Aceste incertitudini apasă puternic asupra abordării conceptuale și teoretice a problemei debilității și explică în parte divergențele punctelor de vedere.

Clasificarea și fecvența deficienței mintale

Utilizând testele psihometrice, clasificările actuale (CIM 10, DSM VI) disting:

retardul mintal ușor: 50 < QI < 69

retardul mintal moderat: 35 < QI < 40

retardul mintal grav: 20 < QI < 34

retardul mintal profund: QI < 19.

Frecvența deficienței mintale depinde în mod evident de modul în care ea
este definită (în special dacă include sau nu deficiența limită). Variază, pentru
copiii de vârstă școlară, între 1,5% și 5,5%, în funcție de studii. Deficiența
mintală severă și profundă este cuprinsă între 0,3 și 0,6%. Sunt singurele depistate
cel mai adesea înainte de perioada școlară.

Deficiența mintală ușoară sau de limită nu este în mod obișnuit recunoscută decât la vârsta școlară. Există un vârf al frecvenței între 10 și 14 ani, apoi o diminuare brutală a numărului de debili dincolo de această vârstă: această diminuare epidemiologică arată cât de mult este legată debilitatea mintală, în special aceea de limită, de situația școlară. La
toate nivelurile de deficiență mintală se remarcă o preponderență a băieților (60%).

Deficiența mintală ușoară și de limită

Școlaritatea devine un criteriu fundamental: eșecul școlar caracterizează acești copii care, până la intrarea la școală, au avut cel mai adesea o dezvoltare psihomotorie normală. Limbajul nu prezintă anomalii majore, inserția socială extrașcolară (cu familia, cu alți copii) este adesea satisfăcătoare. Rareori se întâlnesc anomalii somatice asociate. în realitate, exigențele școlarizării sunt deci cele care conduc la izolarea acestui grup. Incapacitatea de a accede la o structură de gândire formală reprezintă o limită a progresării încă din primele clase ale școlarizării primare.

În cadrul acestui grup, echilibrul afectiv, calitatea relațiilor cu anturajul, ponderea factorilor socio-economici și culturali par să joace un rol important.

În deficiența mintală ușoară sau de limită, tulburările afective sunt foarte frecvente și se organizează pe două linii:

versantul manifestărilor comportamentale: instabilitate, reacții de prestanță ce pot merge până la reacții colerice la eșec, tulburări de comportament, în special la adolescentul influențat de cei de vârsta sa (mici delicte, furt…). La aceste conduite se asociază adesea o organizare foarte rigidă marcată de judecăți „dintr-un foc", excesive, lipsite de auto-critică;

– celălalt versant îl reprezintă inhibiția, pasivitatea, copilul este abătut, excesiv de supus anturajului adult, dar și celorlalți copii. Posibilitățile intelectuale pot, și ele, să fie afectate de ponderea acestei inhibiții: testele pun în evidență, în astfel de situații, eșecuri repetate care impietează eficiența intelectuală.

Existența acestor perturbări afective traduce, în opinia lui Mises, caracterul dizarmonic al organizării personalității copilului debil, a cărui slabă eficiență trebuie înțeleasă ca o manifestare simptomatică în sânul unei organizări psihopatologice ce trebuie evaluată. Vom reveni asupra acestui punct în capitolul consacrat studiului psihopatologic.

În schimb, la alți copii nu se observă alte tulburări afective particulare în afara unui anumit infantilism sau puerilism: în opinia unor autori, ar fi vorba, aici, de o debilitate „armonioasă, simplă sau normală". în această optică, debilitatea normală nu ar fi decât o dovadă a repartiției gaussiene a QI.

Existența tulburărilor instrumentale este frecventă, dacă nu constantă, inclusiv în debilitatea ușoară sau de limită. Nu vom face aici decât să le cităm succint, rugând cititorul să se raporteze pentru fiecare conduită la capitolul ce i-a fost consacrat. Se remarcă printre altele:

tulburări de limbaj: în afară de obișnuita constatare a unui nivel inferior la probele verbale în raport cu probele non-verbale, se observă frecvent existența unor niveluri fonematice, gramaticale și sintactice mediocre;

tulburări de dezvoltare motorie și praxică, cu atât mai evidente cu cât probele propuse sunt mai complexe.

În realitate, se pot observa toate tipurile de tulburări instrumentale. Problema este aceea de a aprecia relația lor cu deficitul intelectual.

Bazele teoretice ale deficienței mintale si Rolul carenței afective și al privării socioculturale în determinarea deficiențelor mintale.

În decursul istoriei s-au elaborat o serie de teorii referitoare la natura deficienței mintale, din care amintim: teoria etiologică, simptometologică, a sindroamelor specifice, psihanalistă și psihisociologică, epistemologică, psihiatrică, integrată.

A. Teoria etiologică

Teoria etiologică explică natura deficienței mintale prin multitudinea de factori care o determină. Cercetările realizează progrese uimitoare în problema cunoașterii etiologiilor care pun în evidență tulburările cromozomiale ce stau la baza diverselor tipuri de deficiență mintală. În funcție de acești factori determinativi există:

– deficiența mintală dă natură organică, ca urmare a unor leziuni ale sistemului nervos central (teza organicistă);

deficiența mintală de natură ereditară, transmisă ereditar – cu soluțiile neștiințifice și inumane de sterilizare, segregare, suprimare;

deficiența mintală cauzată de carențe educative, afective, culturale (teza handicapului sociocultural);

– deficiența mimată polimorfă, care explică varietatea tipologică.

B.Teoria simptomatologică

Teoria simptomatologică definește deficiență mintală numai din unghi limitat, bazat cu predilecție pe unul din procesele psihice: inteligență, afectivitate, voință etc.

Deficientul mintal este caracterizat ca fiind un subiect lipsit de voință. Începând cu cele mai primare și elementare impulsiuni voluntare, până la funcțiile superioare ale voinței, toate sunt profund tulburate.

Există și teze pur intelectualiste, care definesc deficiența mintală insuficiență mintală, prin nivel mintal redus. Deficitul intelectual constituie caracteristica fundamentală, iar celelalte particularități ale personalității deficientului mintal sunt secundare, decurgând din dificitul fundamental al intelectului. Teza intelectuală marchează primele începuturi, când de fapt debilitatea a apărut ca o incapacitate școlară.

C. Teoria sindroamelor specifice

Teza heterocroniei, a heterogeniății, a heterodezvoltării, a incompetenței sociale, teza vâscozității genetice, teza inerției mintale, oligo-frenice, teza rigidității conduitei .

a) Heterocronia. Conform lui Zazzo, 1965, citată de Cace, conceptul oferă o nouă dimensiune de comparare a deficientului mintal cu normalul, fiind o caracteristică a deficientului cu cât debilitatea este mai profundă. Heterocronia este însă valabilă și pentru copilul normal, unde fiecare individ prezintă un profil personal. Spre deosebire de normal, deficiența mintală manifestă în bloc o anumită ierarhizare a diferitelor sectoare: o inferioritate severă în activitățile care implică organizarea spațială și una lejeră în ce privește dezvoltarea psihomotricității.

Conceptul de heterocronie contribuie la precizarea diagnosticului de deficiență mintală, la discriminarea acestora, de pseudodebilitate în mod special, precum și în stabilirea etiologiei diverselor cazuri de debilitate mintală.

Heterocronia este definită prin aceea că debilul mintal, comparat cu normalul, se dezvoltă cu viteze diferite, în diferitele sectoare ale dezvoltării psihobiologice. Debilul este caracterizat printr-un decalaj între diversele sectoare ale personalității. Faptul că debilul nu se dezvoltă în același ritm cu dezvoltarea fizică determină un sistem de echilibru particular și cu trăsături specifice. Se caracterizează prin decalajul fundamental dintre creșterea fizică și cea mintală, dintre dezvoltarea somatică generală și dezvoltarea generală, dintre vârsta cromologică și cea mintală. Dezvoltarea mintală a debilului mintal nu se realizează în același ritm cu dezvoltarea fizică, existând între acestea un decalaj temporal. în consecință, apare un sistem de echilibru particular, cu trăsături specifice, fiind vorba de o veritabilă structură.

Heterocronia constituie o noțiune cheie în descrierea genezei conduitelor copilului debil mintal și totodată un termen operatoriu în lomtularea diagnosticului. Prin aceasta se subliniază că debilitatea mintală este mai puțin un deficit mintal și mai mult o structură particulară determinată de o integrare dizarmonică a ritmurilor de dezvoltare sincronă.

Heterocronia constituie cheia tuturor particularităților, a tuturor „specificităților debilității mintale, iar raportul dintre vârsta mintală și cea cronologică, considerat în mod static și cu consecința lui nefastă de a asimila debilul cu un copil mai tânăr/potrivit acestei teze, apare ca o tensiune a unui sistem de echilibru special, a unei structuri originale. Un copil debil de zece ani cu vârsta mintală de șase ani nu poate fi comparat cu un copil normal cu vârsta mintală de șase ani. Debilul mintal poate avea performanțe fizice mai bune, forță și viteză mai mari, chiar interese și o bogată experiență și condiționări, dar rămâne într-o inferioritate netă față de copilul normal cu aceeași vârstă mintală. Condiționările se multiplică și se perfecționează, conform Ajuriaguerra, (1982), citat de Păunescu și Mușu, , transformându-l pe debil într-o ființă de habitudini care nu înlocuiesc adaptarea la situații noi deoarece „condiționările stânjenesc operația mintală". Ei nu sunt identici, pentru că normalul dispune de posibilități superioare, de o experiență mai largă și mai bogată, de automatisme mai complexe, are un statut social total diferit de cel al debilului mintal de aceeași vârstă mintală. Ritmul de dezvoltare al debilului mintal este mult mai lent și în aceasta constă elementul diferențiator. Copilul normal crește fizic și mintal în același ritm, având astfel o identitate de timp în creșterea fizică și intelectuală. La debilul mintal hu apare acest sincronism, iar decalajul dintre vârsta cronologică și cea mintală crește progresiv, pentru că dezvoltarea mintală nu se săvârșește în același ritm cu dezvoltarea fizică.

Teza heterocroniei are consecințe asupra metodologiei de lucru cu debilul mintal. Aceasta impune: acționarea pe punctele forte ale subiectului, utilizarea procedurilor pedagogice susceptibile de a asigura armonizarea individualității, organizarea unei influențe bazate pe principiul individualizării. Teza limitează tendința de a explicita quasi normalitatea unor sectoare.

b) Heterogenitatea, prin care se relevă proporția inversă care există între heterogenitatea aptitudinilor și nivelul global mediu al deficienților mintal. Indicele de heterogenitate se poate explica prin relativa independență a unor aptitudini în raport cu inteligența. Noțiunea de heterogenitate trebuie comparată cu cea de heterocronie și concepută ca o idee călăuzitoare pentru înțelegerea mentalității debilului și dinamicii comportamentului, ca un simptom nuclear ce explică deficfența mintală. Creșterea heterogenității la nivelurile inferioare explică de altfel utilizarea socială a acestora.

c) Heterodezvoltarea denumește o caracteristică primordială structurii psihice a deficienței mintale, și anume, prezența unor aspecte ale activității psihice, ce sunt dezvoltate sub limită, iar a altora peste limita atinsă de copilul normal de aceeași vârstă mintală.

d) Incompetența socială. Interesul pentru competența socială ca un criteriu de definire a deficienței mintale se manifestă chiar din primele lucrări de specialitate. La început competența socială a constituit un criteriu de definire, iar cu timpul ca o încercare de a substitui conceptul de integrare socială. Clasicii psihopedagogiei speciale considerau comportamentul social ca un criteriu de clasificare a celorlalte tipuri de înapoiere mintală.

Cercetările americane definesc deficiența mintală după criteriul deficitului de competență socilă. Se acordă o importanță deosebită factorilor extraintelectuali și mai puțin gradului de deficit intelectual. Gradul de adaptare socială de maturitate socială, este considerat atât ca un criteriu de definire, cât și de clasificare.

Competența socială este definită în termeni de „Independență personală", de „responsabilitate socială", adică în posibilitatea de a-și asuma propria sa responsabilitate (independență personală) și de a se integra în societate, participând prin exersarea de responsabilități ce depășesc nevoile sale proprii.

Pentru stabilirea gradului de competență socială a fost aplicată „scara maturității sociale Vineland" ce permite formularea vârstei sociale și a coeficientului social, care, alături de coeficientul intelectual, formează repere importante în diagnosticarea deficienței mintale. Astfel, există următoarea clasificare după vârsta socială: 0 – 3,5 ani = idioția; 3,5 – 9,5 ani = imbecilitatea; 9,5-19 ani= debilitatea; 19-3.0 ani = adult (media 25). Școala de la Vineland, pe lângă cercetările descriptive ale problematicii competenței sociale și elaborarea unei teorii a debilității În care „criteriul social" este cel „pe care se pot întemeia celelalte caractere ale înapoiatului", desprinde și implicațiile practice care pot decurge din evaluarea acestui criteriu. (Dumitriu, 1998: 128)

Cercetările asupra competenței sociale și, în general, asupra adaptării și autonomiei sociale s-au diversificat, manifestându-se un interes sporit.Astfel sunt sintetizate aceste direcții de cercetare în patru categorii.

În prima categorie sunt incluse studiile care se referă la adaptarea socială concepută în trei ipostaze: adaptarea socială și profesională a adulților; descrierea și analiza formelor de adaptare la adolescent și la adult; necesitatea unei adaptări favorabile.

A doua categorie pune în evidență faptul că atât coeficientul intelectual cât și competența socială pot conduce la elaborarea unei prognoze privind adaptarea ulterioară. Unde este înglobat criteriul competenței sociale într-un ansamblu de date în care predomină factorii non-intelectuali ai inadaptării.

A treia categorie de cercetări este analizat comportamentul social și cel adaptativ. Primul comportament este pus în evidență de testele sociometrice, iar cel de-al doilea de probele de personalitate.

A patra categorie se limitează la instrumentele de măsurare a competenței sociale.

Teoria sindroamelor specifice cuprinde tezele referitoare la vâscozitatea genetică, teza inerției mintale, oligofrenice și teza rigidității mintale.

D. Teoria psihanalistă și psihosociologică

Cercetările recente reconsideră conceptul de deficiență mintală, renunțând total chiar la criteriile psihometrice, indiferent de natura lor. Se pune în evidență în mod deosebit valoarea ideilor psihanaliste, relevând cu rigoare științifică fecunditatea acestor idei în înțelegerea sindromului de deficiență mintală.

Întemeietorul psihanalizei nu face referiri explicite asupra unor forme de deficiență mintală, dar în unele lucrări stabilește pe de o parte relația dintre pulsiune și cunoaștere, iar pe de altă parte efectele inhibitoare ale complexelor. Mecanismele abisale care produc deficiența intelectuală sunt difuze și se grupează în categorii interesând:

-restricțiile gândirii copilului provocate prin funcția inhibatoare a educației;

– inhibiția curiozității sexuale și intelectuale, provocate de educația instituționalizată ;

-tulburări ale procesului de dezvoltare a Eu-lui (relația dintre principiul plăcerii și cel al realității).

Pentru Mannoni (1990), conform lui Drăgan arierația mintală este generată de patologia relațională mamă-copil. Ea consideră deficiența ca o manieră specifică de a stabili „relațiile", în mod deosebit cu mama. Relația afectogenă a cuplului mamă-copil în timpul vieții intra-uterine este condiționată prin ceea ce reprezintă graviditatea pentru mamă. A trăi această perioadă este ca o „revanșă" sau ca o reeditare a propriei copilării, ceea ce ar putea avea efecte de stimulare, sau de inhibiție psiho-intelectuală. Chiar dacă nu considerăm efectele simbolurilor erotice ca drept cauze ale deficienței mintale, acestea pot să contribuie la anumite stări de inhibiție trecătoare și de tip nevrotic, fără însă a determina organizarea unei debilități veridice și, în consecință, trebuie să ținem seama de aceste condiții psihanalitice (simbioza mamă-copil pe timpul sarcinii, simbioză fiziologică și afectivă).

Tot ca exponent al freudismului, al supremației factorilor psiho-afectivi se consideră și teza privațiunii afective în primii ani ai copilăriei, la copiii care sunt ținuți în creșe sau la cei care au suferit mult timp efectele spitalizării. O inhibiție puternică se instalează la nivelul tala-mic prin lipsa unor stimuli afectivi și care poate produce o scădere a bombardamentului de stimulare a scoarței cerebrale și deci o nedezvoltare structural-funcțională. Efectele sunt evidente dacă fenomenele privațiunii afective se instalează de timpuriu, adică înainte de trei ani, iar dacă acestea apar după 6-7 ani ele nu au efecte de structură, dar pot avea efecte de stagnare sau de oprire totală a dezvoltării psihoin-telectuale cu caracter tranzitoriu sau permanent.

Mises (1923), conform lui Negovan, afirmă că: „Același debil poate face obiectul explicațiilor și interpretărilor diverse: genetic, biochimic, neuropsihologic, și pe acest plan se descoperă o gamă întinsă de modele teoretice susceptibile de a furniza clasificări de valoare generală sau de a aduce precizări pe puncte particulare". Viziunea psihanalistă îl conduce la studierea dizarmoniilor evolutive și a deficiențelor care pot avea un versant psihotic sau un versant nevrotic.

În această categorie de cercetări se includ și cele privitoare la aspectele psihosociologice, puțin studiate, desi au importanță deosebită în cunoașterea deficienței mintale. Este remarcată predilecția pentru studierea deficienței mintale într-o anumită etapă de evoluție, și anume în cea a copilului până la 17-18 ani și unele încercări asupra adolescenței. Explică acest fenomen prin faptul că debilitatea este escamotată, estompată la adult.

E. Teoria integrată

Cercetând psihologia genetică și pe teoria generală a sistemelor, concepe deficiențarnintală ca o patologie de organizare si dezvoltare a structurii mintale șl a personalității în ansamblul ei. Deficiența nu trebuie raportată la o singură funcție psihică (de exemplu, inteligența) ci la structura personalității în totalitatea sa. Modalitatea specifică de organizare a deficientului mintal este concepută nu în raport cu „normalitatea", ci în cadrul variabilității sale nelimitate. Așa cum există o tipologie de organizare a personalității în cadrul normalității, tot așa se presupune că există o tipologie de organizare mintală în funcție de raportul dintre factorii de perturbare specifică a structurii deficienței mintale.

Varietatea tipurilor de organizare și manifestare a personalității este bazată pe trei principii de organizare:

consonanța, care definește dezvoltarea în sfera nelimitată a normalității;

disfuncționalitatea ce delimitează formele de organizare parțial alterate;

asonanta, caracteristică tipurilor de dezorganizare totală.

Structurile și funcțiile persoanei deficiente sunt datorate factorilor de perturbare care diminuează în formă și proporții diverse fenomenul de consonanță. Factorii de perturbare organizatională sunt: factori nonevolutivi și degenerativi; factori dismaturativi; factori de perturbare ai cognației factori dismotivaționali; factori de asonantă afectivă; factori de perturbare ai intelectlvității; factori de perturbare ai comunicării; factori de perturbare ai procesului de dezvoltare-progres.

Pe baza raportului de forțe dintre indicatorii factorilor de organizare și factorii de perpetuare organizaționali, se pot stabili două tipuri fundamentale de deficiență mintală: tipul I- deficiența mintală ACCI (de bază); asonantă cognitivă – comunicațional-intelectivă și tipul II de organizare mintală DCCI cu disfuncționalitate cogniti-vă-comunicațional intelectivă.

Utilitatea și eficiența unei asemenea tipologii comprehensive constă în rezolvarea unor probleme fundamentale; relația tip de organizare mintală și formele procesului de învățare; formula de organizare ne va conduce la metodologia necesară învățării ca dezvoltare; relația modelare-integrare cu mecanismul ei fundamental – învățarea.

Potențialul ereditar al deficiențelor cognitive nu se actualizează în manieră univocă, factorii de mediu – socioculturali și afectivi – fiind implicați într-un grad variabil, imposibil de estimat prin investigație clinică sau psihometrică ; numai studiile asupra gemenilor monozigoți crescuți în condiții diferite de mediu oferă unele indicații asupra ponderii ereditarului sau dobânditului.

Cazurile întâmplătoare de privare socială au determinat ample cercetări moderne asupra copiilor crescuți în afara familiei, care nu au putut beneficia deci de condiții socio-afective optime. Rolul nociv al „separării" apare cînd aceasta durează „o perioadă de cei puțin cinci luni, în timpul căreia o persoană străină îngrijește copilul în perioada primilor cinci ani ai vieții acestuia". Deși numeroși clinicieni acordă o importanță deosebită „deprivării materne", arată că la o vîrstă mică, de sub un an, contează mai mult calitatea și frecvența stimulărilor afective decît persoanele care exercită stimularea. Dacă privarea afectivă are o influență negativă demonstrată asupra copilului normal, considerăm că aceasta este cu atât mai mare în cazul unei deficiențe mintale, când cel în cauză prezintă o nevoie mai mare de afecțiune și securizare.

Marginalizarea persoanelor cu deficiențe mintale ușoare

Handicapul reprezintă o sursă de stigmatizare, indiferent dacă este mental sau fizic. Din acest punct de vedere, persoanele cu dizabități se confruntă de multe ori cu practici discriminatorii, fiind unul dintre grupurile vulnerabile „țintă" a marginalizării și excluziunii sociale "fie că ne referim la deficiențe, la incapacități sau la dezavantaje, avem de-a face cu o relație dialectică, în care intervin simultan factori biologici, ecuație personală, privire exterioară".

Având în vedere aceste aspecte, protecția socială specială centrată pe problemele cu care se confruntă persoanele cu handicap este fundamentată pe principiile „solidarității" și „echității", prin intermediul cărora se reglementează reacțiile societății față de persoanele care, dintr-un motiv sau altul, se află în dificultate. Nevoile speciale ale acestor persoane determină reacții diverse din partea colectivității; există situații când colectivitatea nu recunoaște problemele cu care se confruntă persoanele cu handicap dar există și situații când, deși aceste probleme sunt recunoscute și acceptate de societate, măsurile care se iau fie nu sunt suficiente sau adecvate, fie nu se întreprinde nimic. Trebuie reținut însă faptul că orice măsură de protecție față de persoanele cu handicap necesită, pentru a putea fi pusă în practică, identificarea populației țintă, dar și stabilirea modalităților de acces prin intermediul cărora persoanele aflate în dificultate să beneficieze de suport.

Există două orientări care abordează cauzele și consecințele invalidității. Astfel, în funcție de accentul pus pe individ sau pe societate, putem vorbi de perspectiva „individuală" și de perspectiva „socială". Din punct de vedere al perspectivei „individuale", atât cauzele care determină handicapul (deficiențe congenitale, accidente, boli), cât și efectele (ce constau, în special, în limitarea capacităților de a îndeplini anumite sarcini comparativ cu persoanele „normale") sunt abordate mai ales la nivelul persoanei aflate în dificultate. În cadrul acestei perspective s-a „instituționalizat" o teorie a „tragediei personale". Este lesne de anticipat, în aceste circumstanțe, care este răspunsul oferit de societate. Considerată „victimă" a unor situații tragice, persoana în cauză devine subiectul filantropiei, al milei, cu alte cuvinte, suscită compasiune. La nivelul politicilor sociale, aceste „sentimente" iau forma transferurilor sociale, a acordării de beneficii compensatorii.

Analizând această perspectivă, constatăm că ea generează atât efecte pozitive, cât și efecte negative. Aspectele pozitive constau, în primul rând, în faptu! că se recunoaște de către societate existența dificultăților cu care aceste persoane se confruntă. Mai mult, aceste dificultăți (teoria „tragediei personale") impresionează și devin „declanșatorul" acțiunilor pe care societatea ie întreprinde. Aceste persoane sunt „ținta" acțiunilor caritabile, protecției sociale specializate. Drama, tragedia cu care se confruntă este „compensată" sau se dorește să fie prin Intermediul suportului, al beneticntor acordate de către stat, ONG-uri, persoane fizice etc.

Cu alte cuvinte, se creează un teren favorabil pentru instituirea unor măsuri pozitive, „afirmative" menite a „diminua" și a „netezi" perspectivele negative, sumbre cu care aceste persoane se confruntă. Însă tocmai aceste aspecte pozitive sunt cele care generează apariția efectelor negative. în loc să creeze premisele unei vieți „normale", măsurile supraprotectoare dau naștere la polarizare, la discreditarea persoanelor cu handicap prin evidențierea dizabiiităților, la crearea unui mediu „artificial". în aceste condiții, persoanele cu dizabilități nu ajung la performanțe, iar cadrul special nu poate crea posibilități reale pentru integrarea în mediul obișnuit de viață, ci mai degrabă accentuează deficiența, transformând-o într-un stigmat al întregii personalități. Sunt neglijate astfel calitățile pozitive și potențialul pe care îl au, ajungându-se implicit Ia plasarea pe un plan secund a unor obiective diferite de transferurile economice dinspre societate către aceste persoane.

Concluzionând, în cadrul perspectivei „individualiste" este fundamentală supoziția că oamenii se împart în două tipuri distincte: cei normali (integrați într-un mediu obișnuit) și cei cu deficiențe (integrați într-un mediu special creat). Dacă avem în vedere complexitatea ființei umane, indiferent de faptul că se confruntă sau nu cu dizabilități, trebuie să recunoaștem că nevoile și trebuințele umane sunt cu mult mai complexe decât respectiva polarizare. Mai mult, această perspectivă accentuează diferențele și „oferă" persoanelor cu handicap „posibilitatea” de a deveni „ținte” ale marginalizării și excluziunii sociale.

Acest din urmă argument a favorizat apariția unei alte perspective, opuse celei „individualiste”. Este vorba de perspectiva „socială" asupra invalidității, fundamentată pe teoria „opresiunii sociale”. Conform aceste teorii, se consideră că numeroasele dificultăți pe care persoanele cu handicap le întâmpină sunt rezultatul mediului creat de societatea în care trăiesc persoanele respective. Cu alte cuvinte, societatea este cea care „favorizează” dificultățile din cauza incapacității de a crea condiții în acord cu posibilitățile și resursele pe care le au persoanele cu dizabilități. „Cei afectați de astfel de limitări sunt considerați victime colective ale unei societăți ignorante, lipsite de grijă; prin urmare, intervențiile care vizează să le amelioreze situația ar trebui să se concentreze asupra societății și nu asupra individului”.

Se realizează astfel trecerea de la principiul solidarității, pe care se fundamenta perspectiva individualistă, la principiile echității specifice perspectivei „sociale”; se face trecerea de la ceea ce înseamnă acoperirea riscului de invaliditate (prin alocații, pensii) îa readaptarea profesională, urmărlndu-se integrarea socială a acestor persoane și diminuarea, eventual stoparea fenomenului marginalizării.

Acest din urmă deziderat a putut fi pus în practică datorită renunțării la prejudecăți și !a abordarea segregativa, care a fost înlocuită de abordarea incluzivă centrată pe integrarea în comunitate a persoanelor cu dizabilități. Deosebit de important este faptul că persoana cu handicap este privită din perspectiva integrării sociale și nu din perspectiva capacității forței de muncă, una din principalele cauze care a accentuat clivajul dintre persoanele aflate în dificultate și cele „normale". Se accentuează astfel importanța principiului normalizării, fundamentat pe ideea de echitate și de egalizare a șanselor, a principiului integrării, care implică integrarea într-un cadru general a tuturor serviciilor sociale destinate persoanelor cu dizabilități.

Această concepție are ca pilon central ideea de valorizare, de evidențiere a capacităților și a resurselor, a potențialului pe care îl au persoanele cu dizabilități, a faptului că handicapul lor nu trebuie privit ca o problemă personală, ci ca o piedică în ceea ce privește interacțiunea persoanei cu mediul.

Se conturează astfel importanța intervenției asupra mediului, asupra condițiilor, creându-se în acest fel premisele reducerii sau chiar aie eliminării dezavantajelor.

Noua abordare trebuie privită și dintr-o altă perspectivă. Diminuarea și eliminarea dezavantajelor prin îmbunătățirea condițiilor (crearea de locuințe, căi de acces, zone, echipamente, instalații de semnalizare, modificarea vehiculelor publice etc.) care să răspundă cerințelor speciale implică avantaje și pentru alte categorii de persoane care întâmpină dificultăți de deplasare: vârstnici, femei însărcinate, persoane accidentate care se află temporar în dificultate etc.

Trebuie conștientizat faptul că toate aceste măsuri nu pot fi implementate dacă nu este schimbată mentalitatea fundamentată pe stereotipii, stigmatizări, idei preconcepute și fataliste față de persoanele cu dizabilități. Acest lucru poate fi realizat doar prin educație, care reprezintă premisa dezvoltării sociale și economice. Din acest punct de vedere, principiul integrării vizează în special educarea copiilor cu dizabilltăți în sistemul obișnuit de învățământ. Se creează, în acest mod, premisele adaptării și acceptării reciproce, eliminându-se barierele de comunicare și de interacțiune.

Dificultățile cu care se confruntă persoanele cu handicap sunt multiple. Situația devine însă gravă în momentul în care aceste dificultăți le afectează demnitatea umană, stigmatizându-le și făcând din ele candidate sigure și fidele ia marginalizarea socială. Sunt încă multe persoane cu handicap care au „acces limitat la resursele economice, politice, educaționale și comunicaționale ale colectivității", astfel încât nu poate fi atins „un minimum

Capitolul III. Strategii de comunicare la copii cu cerinte educative speciale

Comunicare și intelect

Definită în modul cel mai simplu, comunicarea constă într-un proces de transmitere a informațiilor, ideilor și opiniilor de la un individ la altul și de la un grup social la altul. În genere, relațiile umane (și nu numai acestea) reprezintă interacțiuni comunicaționale.

Chiar dacă nu acceptăm punctul de vedere al celor care spun că relațiile și interacțiunile dintre oameni sunt de natură comunicațională, trebuie să recunoaștem că toate relațiile interumane au o dimensiune simbolică: interacțiunile umane ar fi imposibile fără transmiterea și receptarea unor mesaje. Însăși existența, funcționarea și organizarea societății ar fi de neconceput în absența proceselor de comunicare.

Existăm unii pentru alții și interacționăm unii cu alții în măsura în care comunicăm între noi, transmitem și primim semnale, codificăm și decodificăm mesaje;

În prezent, este mai mult decât evident că toate activitățile organizate de oameni își au izvorul în comunicare. În toate mediile se conștientizează tot mai mult faptul că o societate, o instituție sau o întreprindere se constituie și se mențin datorită și prin intermediul numeroaselor lor procese și rețele de comunicare, care le dau coerență. Lucrurile stau la fel pentru toate relațiile umane. “Comunicarea” a devenit un concept universal și atotcuprinzător, pentru că “totul comunică”.

Comunicarea se dezvoltă în corelație cu celelalte funcții psihice, deoarece întreaga activitate psihică constituie un tot unitar prin care se realizează interacțiunea individului cu mediul înconjurător.

Orice progres sau regres, în evoluția comunicării (verbale mai ales), stimulează dezvoltarea celorlalte funcții psihice și, respectiv, limitează armonia de la nivelul operaționalității intelectului.În aprecierea comunicării verbale sunt două caracteristici ce trebuie luate în considerație.

Prima se referă la capacitatea subiectului de a înțelege ce i se comunică și ea este "competența" psiholingvistică , iar cea de a doua constă în capacitatea de a utiliza cuvinte și poartă denumirea de "performanță" (după expresia lui N. Chomsky). La copil , înțelegerea limbajului este mai dezvoltată decât posibilitatea de a emite unități lingvistice închegate.

Cu cât copilul este mai mic cu atât este mai mare distanța psihologică dintre cele două capacități. O asemenea "distanță" exprimă spațiul psihologic dintre limbajul pasiv și cel activ care tinde să se reducă pe măsură ce se dezvoltă intelectual și se acumulează experiența comunicațională.

Încă din copilăria mică, odată cu dezvoltarea comunicării verbale, limbajul îndeplinește tot mai activ funcția de organizare a activității psihice. Prin formarea vorbiri contextuale și creșterea volumului vocabularului se exprimă mai bine coerența, logica ideilor și se structurează operaționalitatea la nivelul intelectului de pe urma cărora beneficiază procesele superioare ale cogniției.

Bogăția vocabularului și experiența verbală facilitează utilizarea propozițiilor cu o structură mai complexă și cu semnificații diverse. In această etapă, copilul are posibilitatea să transfere cuvintele și în cazul unor situații noi,în care nu au mai fost folosite, sau va fi capabil chiar să creeze noi cuvinte atunci când, într-un context dat, nu găsește imediat corespondentul verbal a ceea ce dorește să exprime.

Un salt calitativ și cantitativ îl realizează copilul odată cu intrarea în școală, deoarece aici își dezvoltă vorbirea literară și capacitatea de a discuta în contradictoriu. Un rol deosebit îl are învățarea scris-cititului care contribuie la organizarea intereselor intelectuale și la stimularea dinamicii proceselor psihice.

Prin diversificarea formelor de exprimare orală și scrisă se pun în evidență și aspectele legate de creșterea volumului vocabularului, de procesul gândiri ce vehiculează cuvinte, denumire, concepte și valorizarea trăsăturilor intelectului. Astfel, se formează nu numai un stil personal al vehiculării ideilor, dar și un specific al rezolvării problemelor, al valorificării trăsăturilor intelectului. Sunt implicați, în egală măsură, factori sociali și psihologici care contribuie la formarea compartimentelor verbale și a motivației ce contribuie la dezvoltarea adaptării și la dobândirea de experiențe noi.

Gesturile, mimica și pantomimica întregesc capacitățile de exprimare, dar reflectă, în același timp, și nivelul de dezvoltare al funcțiilor psihice superioare.

Calitatea intelectului nu presupune excesul de verbalism, de comunicare ci o bogăție de idei exprimate prin cuvinte puține și printr-un limbaj accesibil, încărcat de sensuri și semnificații multiple. Tocmai după aceste calități se poate aprecia și personalitatea subiectului în care însușirile intelectului și ale comunicării ocupă un loc central. Capacitatea de a comunica exprimă aceste structuri și totodată acomodarea subiectului la situația concretă, la problematica pusă în discuție și la caractersiticile interlocutorilor. Eventualele dereglări se pot datora slabelor însușiri ale intelectului și dezechilibrelor (tulburărilor) din planul limbajului. Aceste dereglări sunt mai profunde cu cât sunt mai grave tulburările de limbaj sau cu cât sunt mai afectate calitățile intelectului. Pe măsură ce aceste situații "critice" sunt înlăturate sau se obțin stimulări în dezvoltarea acestora se realizează progrese evidente pe linia comunicării și adaptării subiectului la împrejurările vieții.

Din punct de vedere psihologic, evoluția comunicării și a intelectului este asemănătoare cunoașterii umane, este influențată de aceasta și constituie, la rândul ei, mijloc de realizare și de propulsare a achizițiilor pe acest plan.

Nenumăratele posibilități combinatorii pe care le realizează subiectul în planul cunoașterii denotă varietatea comunicării și calitățile operațiilor mintale. Odată cu înaintarea în vârsta a copilului, comunicarea devine tot mai riguroasă, procesele intelectuale tot mai organizate si ierarhizate și se imprimă un stil propriu în comportamentele cognitive. Prin conștientizarea momentelor comunicării, a efectelor acesteia asupra auditoriului și a înțelegerii exacte a semnificațiilor ce sunt vehiculate, prin unitățile verbale folosite, se dezvoltă abilități intelectuale și de adaptare la contextul dat.

Trebuie remarcat că prin comunicare sunt exprimate nu numai componentele ce țin de intelect, ci și cele legate de afectivitate, voință, motivație și temperament, ceea ce exprimă complexitatea procesului, complexitate cu caracteristici mai deosebite în raport cu nivelul de intelectualizare, reprezentat de cadrul psiholingvistic.

Ca urmare a perfecționării comunicării, se realizează o desprindere de situațiile concrete și o încadrare tot mai evidentă în contextul larg al comunicării prin punerea în evidență a sistemelor semantice, fenomen specific pentru buna organizare a limbii. Așa se explică faptul că progresul limbii privește conținutul convențional, reorganizarea unităților reprezentate prin simplificarea semnelor și stabilirea echivalenței dintre unitățile exprimate oral și cele exprimate în scris.

Deși vorbirea orală este strâns legată de cea scrisă și, practic, se condiționeză reciproc și în unele situații se pot produce decalaje între acestea. Când se înregistrează progrese la nivelul unei forme, influențele sunt pozitive și în cealaltă formă, dar și când se produc decalaje la nivelul unui comportament, acestea afectează, în ansamblu, comunicarea.

Nevoile fundamentale ale procesului de comunicare 

Există 5 nevoi relaționale fundamentale (în același timp ele reprezintă și obiectivele oricărui proces de comunicare):

1. nevoia de a spune ;

2. nevoia de a fi înțeles ;

3. nevoia de a fi recunoscut ;

4. nevoia de a fi valorizat ;

5. nevoia de a influența ;

1. Nevoia de a spune : Este nevoia de a transmite informații celor din jurul nostru. Permanent simțim nevoia să spunem ceva, să arătăm, să explicăm, etc.

Dacă simțim nevoia să spunem ceva semnificativ pentru noi și nu o facem, transmiterea informației se va realiza involuntar, inconștient, într-un mod mascat.

Mintea și corpul reprezintă un sistem complex prin care comunicăm – ele trebuie să se susțină una pe alta.

Din totalul sentimentelor transmise de o persoana:

-7 % se transmit prin intermediul cuvintelor ;

-38 % se transmit prin tonul vocii ;

-55 % prin expresia feței și postură ;

2. Nevoia de a fi ascultat și ințeles : Teste efectuate cu privire la ascultare au demonstrat că o persoană obișnuită își poate aminti numai 50 % din ceea ce a ascultat (dacă este chestionată imediat) și numai 25% după 2 luni.

Fenomene care pot perturba comunicarea:

→blocajul ;

→bruiajul ;

→filtrarea informației ;

→distorsiunea informației ;

3. Nevoia de a fi recunoscut : În orice schimb informațional între două sau mai multe persoane, deci în orice proces de comunicare interpersonală apare nevoia de a fi recunoscut: nevoia ca celalalt să conștientizeze prezența mea, valoarea informației pe care o transmit, etc.

Nevoia de a fi recunoscut funcționează în strânsă legătură cu următoarea nevoie, aceea de a fi apreciat.

4. Nevoia de a fi apreciat : Este nevoia de a avea sentimentul că sunt importanți pentru persoanele cu care stabilesc relații de comunicare. Vedem întotdeauna ceea ce nu a făcut celalalt, nu și ceea ce a făcut. Aceste părti negative, repetate de mii si mii de ori sterilizează relațiile, slăbesc încrederea în forțele proprii, în capacitățile noastre de a realiza ceva.

5. Nevoia de a influența : Nevoia de a influența reprezintă nevoia de a provoca o reacție, o schimbare de opinii, credințe, comportamente, atitudini.

Ultimele trei nevoi fundamentale prezentate sunt esențiale pentru înțelegerea mecanismului prin care se realizează motivarea unei persoane :

→nevoia de a fi recunoscut

→nevoia de a fi apreciat

→nevoia de a influența

Una dintre cele mai frecvente diferențieri utilizate în analiza comunicării umane are la bază natura semnelor utilizate în codarea informației și canalul predilect de transmitere a mesajului astfel rezultat.

Determinări în relația comunicare – personalitat- comportament la persoanele cu dizabilități

Psihologia contemporană a demonstrat unitatea dialectică dintre limbaj și gândire, argumentând, în același timp, posibilitatea devansării uneia în raport cu cealaltă (și cu alte aspecte ale sistemului psihic), devansare care nu tulbură echilibrul dezvoltării lor armonioase. Avansul ce se poate înregistra la nivelul gândirii influențează pozitiv evoluția ulterioară a limbajului așa cum și o dezvoltare mai pregnantă pe linia comunicării stimulează, în ansamblu, procesul ideației. Orice manifestare comportamentală înseamnă și comunicare, iar odată ce se exprimă o oarecare conduită, ea își exercită forțele asupra structurii personalității.

Unitatea complexă ce se stabilește între diferitele forme comportamentale și însușirile dominante ale persoanei, determină structurarea unor tipologii ale personalității handicapate pe fondul elaborării și diversificării formelor comunicaționale.

Există deci, pe de o parte, o relație nemijlocită intre formele comunicaționale și cele comportamentale, și pe de alta parte, intre formele comunicaționale și tipologia personalității, relație ce se poate exprima prin: Schema dimensiunii personalității la handicapați (figura 1), precum și Schema bloc a relației dintre personalitate, comunicare, comportament (figura 2).

In contextul unității dintre comunicare-personalitatecomportament un rol de dinamizare și orientare il are cu siguranță Nucleul Ereditar al Energiei Psihice (NEEP) rezultat din structurile innăscute ale individului. Acest nucleu facilitează, atat la normali cat și la handicapați, instalarea unor insușiri specifice ale personalității cu tipologii adecvate care transpar in forme comportamentale diversificate. NEEP iradiază prin tipologia personalității și prin comportamentul individului determinand, pe de o parte, formele comunicaționale, iar pe de altă parte, forța și direcția comunicării. Astfel, in tipologia personalității se regăsesc cele două perechi de tipuri de personalitate: personalitate matură – imatură; personalitate armonică – dizarmonică, in funcție de echilibrul afectiv și motivațional, dar și de comunicare, comportament, trebuințe și alte laturi ale personalității. Acest nivel concentric cuprinde principalele caracteristici duale, structurile dominante ale personalității, in număr de zece perechi (feminitate – masculinitate; extraversie – intraversie; egoism – altruism; coerență – incoerență, etc.) ce acționează in sens contrar, anulandu-se de cele mai multe ori una pe alta, dand astfel naștere la o tipologie diferențiată a personalității.

Această tipologie a personalității se reflectă in forme comportamentale specifice, care se reduc in practica de lucru de fiecare zi cu handicapatii, la cinci comportamente fundamentale ce le inglobeaza pe toate celelalte: comportamentul afectiv, psihomotor, ludic, verbal și cognitiv. Pe baza acestor elemente constitutive ale personalității și comportamentului se diversifica și cele patru forme comunicaționale: verbală, gestuală, actională și comportamentală. Se observă că ultimul nivel concentric conține tipurile de comunicare, aceasta pentru că orice comportament comunică ceva (o nevoie, o stare, etc) și de asemeni comunicarea nu e altceva decat o transpunere in afară a ceea ce e specific in interior (NEEP, personalitate).

La persoana normală comunicarea verbală (orală și scrisă) este dominantă in raport cu alte forme de comunicare. In cazul persoanelor cu handicap domină o formă sau alta de comunicare: verbală, gestuală, acțională, comportamentală, depinzand de forma și gravitatea handicapului.

Centrarea subiectului pe o anumită formă de comunicare are efecte pozitive sau negative asupra trăsăturilor dominante ale personalității și, in final, exprimarea printr-o modalitate comportamentală specifică. Reiese de aici caracterul dinamic și complex al relației dintre comunicare, personalitate, comportament.

Tipologia personalității individului iși pune amprenta pe funcționalitatea comunicării in special și al comportamentului in general.

In figura 2 – Dimensiunea personalității la handicapați – se observă cum același NEEP despre care s-a amintit, emerge in toate sferele personalității: sfera comportamentală, comunicatională, afectiv-motivatională și a trebuințelor. De la acest nivel se ajunge la cele două perechi de tipuri de personalitate: matură/imatură, armonioasă/dizarmonică. Orientarea săgeților din schemă sugerează stransă legatură intre toate elementele; fiecare este in legătură (directă sau indirectă) cu celelalte. De aici unitatea intre comunicare, comportament și personalitate, atat in cazul persoanelor normale cat și in cazul celor handicapate. Apare tot in această schemă și alt un alt element: NA – nivel de aspirație, cel care activează energic organismul, il mobilizează la acțiune. Este vorba și de feed-back-ul intre NA și sferele implicate. Există efecte din partea formelor comunicaționale asupra comportamentelor și structurilor de personalitate. O dată manifestată o formă sau alta de comunicare, subiectul suferă modificări importante, trăind momente de satisfacție sau insatisfacție in legatură cu realizarea scopului propus și cu efectele ce le produce asupra interlocutorului. Reușitele sau eșecurile repetate iși pun pecetea asupra trăirilor emoționale și dau o anumită coloratură vieții interioare, determinand stabilizarea unor elemente și fragilizarea altora. Intre formele de comunicare există unitate, căci subiectul se folosește, intr-un fel sau altul, de toate, dar una dintre ele este dominantă. Dominanța unei forme de comunicare sau alta este dată de structurile interne ale subiectului, de energia psihică, de potențialul psihic ce il caracterizează, de contextul obiectiv in care se desfășoară interrelaționarea umana. Forma și gravitatea handicapului influențează, in egală măsură, tipul de comunicare asupra căreia se centrează subiectul. Din punct de vedere funcțional, comunicarea este unitară și intrinsecă structurilor interioare. Din punct de vedere didactic, comunicarea se subdivide in patru categorii principale: verbală, gestuală, acțională și comportamentală. Intre cele patru tipuri de mcomunicare exista o interdependență și in funcție de forma și gravitatea handicapului una din ele este dominantă.

Comunicarea verbală (orală și scrisă) este principala formă de comunicare pentru omul normal și permite cel mai adecvat exprimarea stărilor interioare proprii, a gandurilor, ideilor, a sentimentelor și emoțiilor, a atitudinilor și intereselor, a motivației și trebuințelor, a modului de a fi și a acționa și totodată și ințelegerea altora. In cadrul comunicării prin limbaj, expresia și impresia se realizează pe baza unui text, context și subtext care permit interlocutorilor un schimb direct legat de informații expuse și subințelese ori rezultate din caracterul situațional in care se desfășoară comunicarea.

In interrelaționare capătă importanță statutul și rolul social pe care-l ocupă subiectul in cadrul grupului, la care se adaugă un anumit coeficient de subiectivizare rezultat din specificul personalității sale. In felul acesta se creează o anumită distanță psihologică intre interlocutori, distanță ce este cu atat mai mare cu cat diferențele dintre aceștia sunt mai pregnante și este percepută in egală măsură de ei, dacă sunt normali din punct de vedere mpsihofizic.

Distanța psihologică se diminuează pană la ștergerea ei totală in condiții cand comunicarea se desfășoară intre handicapați și este dependentă de gravitatea și tipul deficientei, iar dacă la comunicare participă alături de handicapați și subiecți normali, distanța psihologică se amplifică pentru cei din urmă și rămane relativ neconștientizată de primii.

Forma și gravitatea deficienței produce o perturbare la nivelu funcțiilor de recepție și de expresie a comunicării verbale. Valoarea instrumentală a limbajului scade, aspectele semantice ale comunicării se reduc in favoarea celor pragmatice.

Comunicarea verbală la handicapați este labilă, cu momente de stagnare și cu dezvoltări progresive, lente, fapt ce se corelează cu insușirile dominante de personalitate prin exercitarea unor interinfluențe reciproce ca apoi să se evidențieze in comportamente globale ce au tendința de a se obiectiviza intr-o formă specificăpentru fiecare subiect in funcție de condiția de ansamblu la nivelulintregului psihism.

In cazul subiecților normali comunicarea se realizează punanduse accent pe latura semantică fapt ce denotă o funcționalitate msuperioară a operațiilor ideative și un control riguros al conștiinței.

In cazul subiecților cu deficiențe, tinde să domine latura pragmatică,posibilitățile intelective sau de exprimare fiind diminuate.

Limitarea și fragilitatea calității și cantității semantice și pragmatice a informațiilor ce este caracteristică handicapaților, și mai ales celor de intelect, franează dezvoltarea operațiilor mentale și progresul in manifestarea comportamentelor. Astfel că nu există un autocontrol riguros pe linia limbajului expresiv și nici un set prea complex al invățării (receptării) limbajului, ceea ce imprimă o anumită fragilitate comunicării cu influențe asupra personalității și mcomportamentelor globale. Cu cat deficiența este mai gravă cu atat comunicarea verbală pierde in conținut, devine săracă și anostă, lipsită de coerență și de forța mesajului. Comunicarea este insoțită de gestică și pantomimică exacerbate, dezagreabile și relativ neadecvate la conținut.

N. Chomsky face distincție intre competența lingvistică (ințelegerea) și performanța lingvistică (exprimarea) și remarcă faptul că la handicapați competența are o funcționalitate limitată și determinată de condițiile situative in care se desfășoară mcomunicarea, performanța fiind și mai deficitară.

Ritmul, intonația și, in primul rand, timbrul vorbirii exprimă mconținutul temperamental al vorbitorului, dar și mai reprezentative sunt aceste caracteristici pentru unele trăsături dominante ale mpersonalității: introversie – extraversie, agresivitate – timiditate, euforie – depresie, coerență– incoerență, masculinitate – feminitate.

Aceste trăsături sunt mai evidente in comunicarea scrisă căci au un anumit nivel al presiunii instrumentului de scris, forma, orientarea și inclinarea grafemelor, fermitatea inchiderii buclelor și legarea acestora etc exprimă o stare temporară sau stabilă a persoanei care se concretizează in forme specifice de comportament.

Astfel, prin cunoașterea comunicării verbale ajungem să ne formăm o imagine, relativ completă, asupra trăsăturilor dominante ale persoanei și a comportamentelor sale stabile, așa cum deceland stările comportamentale și structurale ale subiectului putem aprecia forma comunicării sub toate aspectele sale valorice.

Handicapurile de limbaj, incepand cu cele mai simple, cum sunt dislaliile, provoacă, odată cu inaintarea in varsta, dezorganizarea personalității și dezordini comportamentale.

Efectele negative se manifestă de la rețineri in vorbire, inhibiție in activitate, blocaje psihice, și pot determina chiar dezorganizarea constituirii insuțirilor personalității. Cand handicapurile de limbaj sunt mai grave și mai extinse, efectele negative sunt mai mari, ceea ce duce la o accentuare a tulburărilor de personalitate. Dacă copiii preșcolari și școlari mici acordă mai puțină importanță handicapurilor de vorbire, școlarii mari, puberii, adolescenții și persoanele adulte fac uneoridin acestea adevărate drame. Ei nu ințeleg că frămantările in care se zbat nu contribuie la inlăturarea handicapului, ci dimpotrivă, il accentuează. La majoritatea handicapaților, aceste frămantări și comportamente aberante se extind de la relațiile cu familia, cu rudele, prietenii, la colectivul din care face parte, intrand adeseori in conflict, avand impresia că este neințeles de acesta.

Atunci cand handicapurile de limbaj sunt consecutive altor deficiențe, cum sunt cele senzoriale sau fizice, tulburările personalității și dezordinile comportamentale devin tot mai persistente. Pentru cei cu handicap de intelect, fenomenele nu ne apar atat de complicate, deorece aceștia nu reușesc, decat parțial și numai in unele cazuri, să conștientizeze situația in care se află.

La persoanele cu debilitate ușoară sau la cele cu intelect de limită, handicapurile de limbaj pot constitui, alături de deficiența psihică, factori traumatizanți ce influențează negativ planul comportamental. Indiciul cel mai evident al unor tulburări de personalitate atat la normali, cat și la deficienții senzoriali, psihici și fizici, il constituie adoptarea unor comportamente antisociale, dificultăți de integrare in colectiv, izolarea de colectiv și centrarea pe sine, negativismul și incăpățanarea, subaprecierea forțelor proprii, manifestarea unor atitudini egocentriste și egoiste, stări prelungite și dureroase tensional, ce duc la surmenaj fizic și intelectual. Se poate ajunge astfel la anxietăți, complexe de inferioritate și nevroze, ceea ce determină un comportament al handicapaților de limbaj manifestat prin instabilitate, prin mari oscilații de la o situație la alta, de la o zi la alta, de perceperea exacerbată a unor stimuli care au o semnificație redusă pentru alte persoane, dar pe care, subiectul ii amplifică și ii recepționează ca factori negativi. De aici rezultă că trăsăturile de personalitate au un ridicat grad de fragilitate și instabilitate. Or, tocmai relația dintre caracteristicile stabile și cele instabile denotă un anumit tip de personalitate și, in raport de dominarea uneia sau a alteia, se conturează o personalitate puternică, armonioasă și matură, or, dimpotrivă o personalitate fragilă, dizarmonică și imatură.

Personalitatea handicapatului de limbaj se poate dezorganiza pe fondul stării de inerție, de rigiditate și a fobiei vorbirii ce se intărește sub formă unor legături durabile și obsedante și astfel, vor fi provocate și alte dereglări verbale. In alte cazuri, asemenea situații amplifică handicapurile de limbaj existente prin apariția unui mutism electiv. Odată cu intrarea in școală a copilului cu tulburări de vorbire, tabloul manifestărilor psihice se complică tot mai mult.

La aceasta contribuie faptul că, prin solicitarea copilului să vorbească in fața colectivului de elevi și neputința acestuia de a se exprima corect, atrage ironia celorlati, copiii punandu-l in situația de a trăi mai accentuat hipersensibilitatea afectivă, refuzind să mai raspundă le lecții, de teamă să nu greșească.

Raportate la particularitățile temperamentale, varstă, educație și dezvoltare mintală, handicapurile de vorbire pot provoca și o excitație psiho-motorie, ce se manifestă prin agitații permanente, neastampăr, mișcări dezorganizate, indisciplină. Din aceleași motive, la alți handicapații de limbaj pot apărea manifestări opuse, inhibitive, ce duc la un comportament rigid, uniform și fără un activism adecvat momentelor respective.

In genere, tulburările comportamentale sunt provocate de conflicte lăuntrice, de frămantări interne in cazul in care handicapații nu-și dau seama de posibilitatea rezolvării situației sale dificile. Cand conflictele se prelungesc și devin cronice, ele influențează negativ, in primul rand formarea caracterului și nu stimulează dezvoltarea psihică in ansamblu. La aceștia apar frecvent oscilții și contradicții in rezolvarea problemelor, ca și in adoptarea modalităților de acțiune mintală și practică.

Existența tulburărilor de limbaj la persoanele cu intelect deficitar duce la regresia psihică și comportamentală, ca urmare a deficitului funcțiilor de cunoaștere și de exprimare, a imaturității afective, a creșterii sugestibilității, impulsivității și rigidității psihomotorii.

Aceasta și pentru faptul că deficitul de intelect ingreunează aprecierea concretă și adecvată a situațiilor de viață ce presupun adaptarea comprtamentală prin anticiparea acțiunii, a riscurilor și imprejurărilor favorabile in care se află subiectul la un moment dat.

In acest sens, legarea genezei afective de geneza gandirii exprimă, in fapt, determinismul psihologic și recunoașterea rolului celor două procese la elaborarea mecanismelor comportamentele. R. Zazzo exprima aceasta, arătand ca inteligența nu este un factor suficient pentru determinarea adaptării sociale, căci o importanță similară o au și factorii emoționali și cei de mediu.

In deprivările de auz și de vedere, handicapurile de vorbire creează probleme supraadăugate, in ceea ce privește comunicarea și ințelegerea socială. Spre deosebire de debilii mintali, aceștia iși dau mai bine seama de situația lor și percep eșecurile repetate ca fiind determinate, in primul rand, de posibilitățile lor reduse de exprimare. Datorită absenței folosirii cuvantului la surzi sau a folosirii cu dificultate la hipoacuzici, precum și a slabei ințelegeri a vorbirii, aceștia au o evoluție psihică și socială mai lentă. Rezultate bune se obțin prin frecventarea grădiniței și a școlii, unde prin conținutul muncii dirijate și metodice se asigură evoluția psihică, demutizarea și se impulsionează socializarea. In cazul pierderii vederii, se produce un dezechilibru profund in relațiile individului cu lumea externă. Dar dificultățile de pronunțare sunt mai frecvente la nevăzătorii congenitali, pentru ca ei nu au posibiltatea să imite modelul corect, decat pe cale auditivă. Sensibilitatea lor este foarte accentuată, ca și conflictele interne, deoarece au mari dificultăți de orientare in mediu. Ei trăiesc dramatic, pe fondul unui intelect normal, nu numai deficiența de vedere, dar și handicapul de limbaj.

O a doua formă de comunicare este cea gestuală. Pentru subiectul cu posibilități de verbalizare comunicarea gestuală are rol de susținere, de adjuvant, de suplinire și completare a ceea ce este dificil de comunicat verbal. Pentru surdomut gestica devine fundament și bază a exprimării și ințelegerii. Comunicarea gestuală se perfecționează și se modifică in raport de capacitățile psihice și de specificul personalității handicapatului ca și de potențialul comunicativ al grupului cu care interacționează. Un rol important in comunicarea gestuală il are și mimica și pantomimica impreună cu care formează limbajul semnelor.

Limbajul semnelor se invață așa cum se invață și limbajul oral. Cu cat invățarea se face mai de timpuriu, cu atat se facilitează trecerea nemijlocită de la limbajul semnelor la grafie fără a se folosi vorbirea orală. J. Lillo afirma că bilingvismul pragmatic (al limbajului semnelor și a limbajului oral) trebuie introdus paralel in educația precoce a deficienților de auz.

Folosirea preponderentă a cuvantului de timpuriu in detrimentul gestului și invers nu contribuie la o comunicare eficientă a deficientului cu anturajul său și nici nu contribuie la stimularea rapida a activității psihice generale. Așadar, pe cat este posibil, o metodă sau alta, o formă sau alta trebuie să țină seama de nivelul dezvoltării psihice și de potențialul real al copilului ca și de scopul educației de a realiza eficient integrarea curentă și cea socioprofesională a handicapatului. Exagerarea in folosirea limbajului semnelor poate deveni un obstacol in achiziția limbajului oral; renunțarea la limbajul semnelor se va face treptat, pe măsura achiziționării cuvintelor.

Gestul insoțește vorbirea și imprimă o anumită coloratură a ritmului, intonației și chiar intensității discursului. Gesturile pun in evidență atitudinile afective, modalitățile de abordare a sarcinii, impresia pe care o are subiectul despre realizarea sarcinii și in genere toate structurile dominante ale personalității.

Limbajul gesturilor se produce mai stereotip și sărac in informații nuanțate ceea ce poate determina confuzii și o recepție parțială a sensului și semnificației celor comunicate.

In comunicarea gestuală, pe langă mișcarea și configurația mainii, ritmica și amplitudinea mișcării, ca și mimica și direcția privirii, imprimă sensul discursului iar exprimarea intenției, a atitudinii vorbitorului determină o precizare mai pertinentă a semnificației comunicării și a nivelului de participare motivaționalafectivă a subiectului.

La surdo-mut mișcările mainii compensează dificultățile exprimării verbale, dar și la copilul mic normal achiziționarea primelor cuvinte corelează cu utilizarea gesturilor simbolice. Chiar de timpuriu, gesturile simbolice, ca și cele demonstrative și figurative, au o anumită semnificație, in timp ce altele au rolul de a preciza ritmul, intonația și intensitatea comunicării verbale. Pe măsura insușirii cuvintelor, gestul se subordonează vorbirii, dar rămane dominant in comunicarea neauzitorilor mult timp după ce incepe procesul demutizării. Achiziția structurilor lingvistice paralel cu folosirea și modificarea unor gesturi ce intervin nemijlocit in procesul demutizării demonstrează și relația dintre cuvant și gest.

Astfel s-a observat că leziunile emisferei stangi pentru cei cu preferința manuală dreapta și a emisferei drepte pentru cei cu preferință manuală stangă provoacă nu numai tulburări diferite ale limbajului dar și dereglări ale comunicării gestuale, acționale și comportamentale in genere.

Asemenea leziuni emisferice perturbă atat exprimarea – performanța – cat și ințelegerea – competența – in toate formele de comunicare.

In cazul comunicării acționale și comportamentale este necesar să se facă distincția intre aparență și stabilitate deoarece unele manifestări sunt accidentale, in timp ce altele sunt stabile și obișnuite. La nivelul acestor forme de comunicare se produc mișcări mai largi, cu semnificații a unor acțiuni generale (a manca, a lucra) care facilitează exprimarea și ințelegerea prin faptul că implică o mai mare libertate a subiectului de a-și face cunoscute punctele sale de vedere și de a interpreta cele comunicate in raport cu intregul context in care el se desfășoară.

Prin acțiunile stabile și obișnuite se exprimă, pe de o parte, trăsăturile dominante ale personalității, iar pe de alta parte, se realizează o ințelegere și asimilare a faptelor care convin structurilor interioare ale individului. Este aici implicată dezvoltarea motricității generale care se exprimă in raport de sensibilitatea și capacitatea perceptuală a subiectului ca și de nivelul dezvoltării creierului și integritatea funcțională a analizatorilor. Toate acestea iși pun pecetea asupra interacțiunii dintre elementele cognitive și afective care insoțesc preponderent comunicarea acțională și comportamentală. Astfel se ajunge la ceea ce ințelegea G. Bateson prin stilul și structura comunicării care poate sa-i asigure succesul sau dimpotrivă, ratarea ințelegerii cu cei din jur.

Chiar și pentru deficienții la care predomină comunicarea gestuală și acțională, structurile lingvistice sunt implicate atat la nivelul limbajului exterior cat și la cel interior.

Comunicarea verbală se invață și se perfecționează permanent prin intermediul relațiilor interumane in timp ce comunicarea gestuală, acțională și comportamentală, fără a fi lipsită de aceasta calitate, are un pronunțat caracter de dezvoltare spontană, iar acumulările, salturile calitative și cantitative sunt mai lente. Din acest punct de vedere formele comunicării gestuale, acționale și comportamentale nu susțin atat de mult dezvoltarea psihică in ansamblu cum o poate face cuvantul.

Cuvantul concentrează și exprimă esențialul, abstractul și generalul avand forțe nelimitate de cuprindere sintetică a gandului.

In plan afectiv el este cel care facilitează eliberarea tensiunilor interioare făcand posibilă instalarea echilibrului la nivelul personalității.

In ontogeneză, limbajul, comportamentul și personalitatea copilului se dezvoltă sub influența unor factori sociali in care familia, gradinița și școala dețin rolul fundamental și dau semnificatii previzibile pentru viața viitorului adult. In acest context se pun bazele interrelațiilor reciproce dintre limbaj, comportament și personalitate. Aceste interrelații devin de necontestat deoarece odată cu conturarea tot mai evidentă a personalității copilului apare un comportament verbal incărcat de semnificații multiple, o conduită complexă și matură. Nu există nici un echivoc ca și conduita verbală poartă pecetea manifestarilor intime și specifice ale personalității, ale felului cum sunt trăite, asimilate și reflectate influențele mediului inconjurător.

In același timp, prin intermediul limbajului se exprimă cel mai adecvat stările atitudinale ale omului, cum sunt atitudinea față de sine, față de alții și față de activitate, care toate denotă forme comportamentale afirmate.

Importanța dezvoltării și cultivării conduitei verbale rezultă și din faptul că, datorită ei, subiectul uman se prezintă sub variate aspecte: al capacităților intelective, al trăirilor afectiv-emoționale, al particularităților de temperament, caracter, cultură, varstă, etc.

Așadar, se poate afirma că limbajul, conduita verbală definește omul ca persoană cu toate atributele sale. Dar, datorită efectului circular al limbajului, odată ce a fost manifestat, el are influențe asupra noastră in sensul că reglează și organizează intreaga activitate psihică, prin satisfacțiile și insatisfacțiile ce le simțim in raport cu efectele asupra celor din jur. Astfel, prin intermediul limbajului, putem să ne mobilizăm forțele intr-o acțiune pe care o intreprindem sau dimpotrivă, ne putem frana sau inhiba demersul, respectiv, el ne creează un anumit tonus afectiv, ne facilitează gandirea, meditația, exprimarea trăirilor noastre, in general.

Heterocronia dată de dezvoltarea dizarmonioasă a componentelor enumerate se va diminua prin programe recuperatorcompensatorii adresate atat formelor comunicaționale, formelor de comportament cat și personalității in ansamblu.

Capitolul V. Partea pratică. Studiu de caz

Studiu de caz nr. 1

1.Identificarea, evaluarea initiala si preluarea cazului

Date de identificare a beneficiarului

Numele si prenumele copilului: B.G.

Varsta: 10 ani

Sex: masculin

Domiciliul legal: Com. Ruginoasa,Jud.Iasi

Scolarizare: elev in clasa a-II-a,invatamant special,Scoala Speciala Pascani

Diagnostic psihologic: deficienta mintala usoara spre medie

Institutia de ocrotite: Centru de plasament Pascani

Motivul institutionalizarii: familia nu detine locuinta proprie,parintii nu realizeaza venituri din activitatile salariale,iar copilul necesita frecventa cursurilor invatamantului special

Date privind parintii

Mama B.M. in varsta de 40 de ani,fara loc de munca in prezent,a lucrat ca ingrijitoare la un bloc,insa a fost disponibilizata dupa nasterea ultimului copil B.C. in prezent in varsta de un an.

Tata B.V. a parasit familia si nu exista informatii recente despre acesta,mama afirma ca este plecat din tara.

Istoricul social al copilului

Copilul B.G. este al treilea copil nascut din cei patru ai sotilor B.M si B.V. Primii doi nascuti sunt majori si sunt in Italia,la munca. Fratii trimit sporadic bani pentru mama si ceilalti copii din familie.A fost crescut de catre parintii pana la varsta de 7 ani,nu a frecventat gradinita,a ramas repetent in clasa a-I-a si in urma evaluarii realizate de catre Serviciul de Evaluare Complexa a fost orientat catre un invatamant special,la Scoala Speciala Pascani. Mentine legatura cu mama si isi petrece vacantele scolare in familie.

Starea de sănătate

Copilul sufera de deficienta mintala usoara,aceasta a fost descoperita in momentul cand acesta a intrat in scoala si sa observat o oarecare intarziere mintala acest fapt a facut ca copilul sa nu reuseasca sa treaca de pragul de clasa a-I-a. A fost evaluat de catre Serviciul de Evaluare Complexa,si in urma evaluara sa constatat ca copilul necesita cursuri la un invatamant special.

Situația materială/ financiară

Mama impreuna cu ultimul nascut in varsta de un an ocupa o camera si o bucatarie dintr-o casa proprietate privata a unei famili. Locuinta este ingrijita,dar mobila saracacioasa: un pat,un dulap,fara covoare,o masa si un aragaz cu butelie. Mama este beneficiara a Legii 416/2009 privind venitul minim garantat si copilul din familie primeste alocatie de stat. Mama ajuta la treburile gospodaresti ale proprietarilor locuintei,primind in schimbul serviciilor prestate produse agro-alimentare. Tata a parasit familia in urma cu un an si sase luni deci nu contribuie cu nimic la intretinerea familiei. Mama spune ca acesta este plecat din tara dar nu este la curent unde s-ar putea afla. Uneori cand mai au posibilitate mai trimit si copii mai mari banii pentru a ajuta familia.

F. Relațiile în familie și comunitate

Relații în familie:

Copilul are o relatie buna cu mama sa,nu refuza sa stea cu dansa dimpotriva atunci cand merge acasa cu greu doreste sa se mai intoarca la centru pentru continuarea activitatilor pe care acesta le face.

Relatii in comunitate:

Copilul relationeaza cu colegii suficient de bine in limitele puterii sale de a relationa si vointei sale,de asemenea si legatura dintre invatatoare si elev este una buna. In cadrul centrului nu au existat probleme de relationare,totul a decurs bine.

Evaluarea cazului

Pentru a optimiza situatia copilului recomand:

Reevaluare de catre Serviciul de Evaluare Complexa si testarea posibilitatilor orientarii copilului in invatamant de masa cu profesor de sprijin

Referirea cazului unui O.N.G. in scopul sprijinirii mamei in ameliorarea conditiilor de viata

Efectuarea demersurilor pentru ca si celalalt copil din familie sa poate beneficia de serviciile centrului de zi,acest centru fiind destinat copiilor cu varsta intre 0-3 ani,astfel mama va putea sa isi caute un loc de munca

In cazul in care orientarea copilului catre invatamantul de masa,cu profesor de sprijin nu este posibila,se va avea in vedere posibilitatea esternarii copilului din centru de plasament acesta urmand o frecventa a cursurilor scolare in regim de centru de zi,fiind adus la scoala si readus in familie cu microbuzul centrului

Urmarirea evolutiei copilului in familia de origine prin vizite periodice la domiciliu,convorbiri cu apartinatorii si prin mentinerea legaturii cu institutia de invatamant.

GENOGRAMA

B.M

LEGENDA:

-femeie

-barbat

-casatorie

-separarea in fapt

HARTA ECO

Legenda :

Relatie puternica

relație echilibrata

relație bilaterală

relatie slaba si reciproca

J.ANALIZA CÂMPULUI DE FORȚE

Concluzi pe baza analizei campului de forte.

Analiza campului de forte realizata pentru copilul B.G. in varsta de 10 ani se poate observa cum din fortele negative sunt absorbite de cele pozitive si apar solutii pentru rezolvarea problemelor cu care se confrunta atat copilul cat si mama.

K.Matricea ciclului de viață

B.G.(copil) – 8-12

– nevoi :socializare,afecțiune, medicale, sprijin la scoala

– resurse: parintii,colegii,servicii sociale

B.M.(mama) -35-60

-nevoi: financiare, materiale, realizare

– resurse: servicii sociale

B.V.(tata) -35-60

-nevoi: financiare, suport moral, realizare

– resurse: –

B.R.(fiica)– 18-22

– nevoi: materiale, educație, timp cu familia, afecțiune

– resurse: familia, cercul de prieteni,

B.R.(fiu)- 23-34

– nevoi: materiale, educație, timp cu familia, afecțiune

– resurse: familia, cercul de prieteni,

L. Matricea procesului decizional

Copilul nu poate decide in totalitate ceea ce isi doreste sa faca pe viitor,sa aleaga intre institutionalizare sau reintegrarea in familie.

Alternativa- institutionalizarea

Alternativa – reintegrarea in familie

2. Evaluarea detaliata a situatiei beneficiarului

RAPORT DE ÎNTREVEDERE

Locul întrevederii- Domiciliul clientei

Durata discuției- 45 min.

Persoanele participante- client și asistentul social

Scopul – analiza relațiilor în cadrul familiei în care s-a realizat reintegrarea unui copil instituționalizat

Conținutul

Observatii

Concluziile întrevederii

Planificarea serviciilor si interventiilor

PLAN INDIVIDUALIZAT DE PROTECTIE

Date despre caz

Nume și prenume: B.G.

Locul și data nașterii: Com. Ruginoasa,Jud.Iasi,17-05-1999

Domiciliul legal: Com. Ruginoasa,Jud.Iasi

Motivulîntocmirii/revizuiriiplanuluideservicii: externarea din centrul de plasament si reintegrarea in familia de origine,schimbarea statut din “intern” in “centru de zi”

Asistent social: Ungureanu Valentina

Servicii pentru copil

Servicii pentru famiie

PROGRAMELE DE INTRVENTIE SPECIFICA

Vom avea in vedere urmatoarele obiective specifice pentru B.G.

5.Monitorizarea si reevaluarea periodica

FIȘĂ DE MONITORIZARE

Nr. Fișei :1

Data luării în evidență: 09.09.2009

Nume: B.Prenume:G.

Data începerii asistenței: 15.09.2009

Datasistării asistenței:19.12.2011

Observațiireferitoarelaevoluțiacazului:

Înurmaviziteidemonitorizareladomiciliulclientuluis-auconstataturmătoarelelucruri:

Clienta locuieste intr-o garsoniera acuma impreuna cu copii ei. Garsoniera a fost luata cu ajutorul copiilor ei plecati in strainatate.

Clienta a reusit sa isi gaseasca un loc de munca ca ingrijitoare la o asociatie din localitatea de domiciliu.

A inscris si copilul cel mic la un centru de zi unde sa primeasca o educatie mai buan decat ar putea oferi ea,impreuna cu B.G.care frecventeaza incontinuare un centru de zi in vederea ajutarii la lecti.

Cazul a fost referit Asociatiei „Alternative Sociale” in vederea sprijinirii reintegrarii copilului,de asemenea familia a fost sprijinita cu obiecte de uz gospodaresc,rechizite,alimente,pe o perioada de 5 luni

Socializare–copilul a inceput sa vorbeasca mult mai mult cu mama sa,si cu colegii sai de clasa

Relațiacufiica- estepozitivă;aceastapersoanaresursăpentrubeneficiaracuspecificațiacăbeneficiarulîșiplăteștedinfacturi șimaifacemicicumpărături.

Relațiacufiul-estepozitivă,menținutătelefonic.

Propuneri:Închiderea cazuluideoareceobiectiveleplanuluideintervenție aufostatinse,iar reintegrarea copilului in familie a fost o etapa cu succes atat pentru mama si in special pentru copil.

Data:19.12.2011Responsabilcaz: Ungureanu Valentin ;Semnătura:ungureanu

Inchiderea cazului

FIȘĂ DE ÎNCHIDERE A CAZULUI

Subsemnata, Ungureanu Valentina, încalitate de asistent social, responsabil de caz, propun spre închidere cazul B.G.., beneficiar de servicii de reabilitare si readaptare in cadrul familiei.

Clientulabeneficiatdeurmătoareleservicii:

a fost institutionalizat timp de 2 ani intru-un centru de servici comunitare din Pascani,unde a primit toate ingrijirile necesare unui copil.

A urmat Scoala Speciala Pascani in vederea reabilitari sale

Consilierepentru:depășireastăriidedepresie,datorat din lipsa absentei mamei

Cazulesteînchisdinurmătoarelemotive:

■ Atingereaobiectivelor–copilul a fost reintegrat in familie

□ Renunțareaclientului

□ Referireacătreserviciisimilare

□ Necooperareaclientului

□ Schimbareadomiciliuluilegalalclientului

□ Altesituații–nuestecazul

Data închiderii cazului: 21.12.2011

Asistent social, responsabil de caz: Ungureanu Valentina;

Concluzii si propuneri

Asigurările au apărut în mod firesc din nevoia de protecție a omului împotriva calamităților naturii și împotriva consecințelor accidentelor, precum și din nevoile unor mijloace de existență în cazul limitării sau pierderii capacității de muncă ca urmare a îmbolnăvirii sau bătrâneții.

Astfel, de-a lungul timpului, asigurările au avut o evoluție remarcabilă atât pe piața națională, cât și pe piața internațională.

Dat fiind că gradul de maturitate și experiență al țărilor lumii în privința asigurărilor este foarte diferit, funcțiile asigurării au cunoscut de-a lungul vremii o evoluție aparte. Datorită acestui lucru ele au o oarecare limitare temporală și geografică. Acolo unde sectorul asigurărilor este mai dezvoltat și mai sofisticat, asigurările au un rol și funcții mai reprezentative și mai ample, în timp ce în țările în care asigurările se află în proces de formare, consolidare sau maturizare funcțiile lor sunt limitate.

În majoritatea țărilor dezvoltate asigurările reprezintă o importantă ramură a economiei. Acestea participă la creșterea produsului intern brut(PIB), prin valoarea adăugată în societațile de asigurări, în cele de intemediere sau în cele de prestări de servicii auxiliare. Asigurările intervin și pe piața muncii prin oferta de locuri de muncă, ce duce la creșterea productivității muncii în cadrul economiei naționale.

De asemenea, asigurările participă cu oferta de capital de împrumut pe piața financiară, punând la dispoziția băncilor, agenților economici și autorităților publice diverse resurse bănești. Prin asigurări se accelerează și procesul de producție uneori întrerupt, deoarece prin indemnizația pe care o acordă asiguraților, asigurările contribuie la refacerea bunurilor ce au suferit daune.

La nivel european se poate preciza faptul că importanța pe care o are piața asigurărilor în activitatea economică a condus la crearea pieței unice a asigurărilor cu scopul de a uniformiza normele de asigurări și de a facilita comerțul internațional.

Nu se poate vorbi însă de o uniformizare a cadrului legislativ la nivelul Uniunii Europene, deoarece țările membre, cât și cele care aderă, își mențin unele legi cu caracter național, care depind de cultura și de piețele financiare ale țării respective.

Datorită crizei economice nivelul de profitabilitate a asigurărilor s-a redus și astfel a scăzut și nivelul de susținere al economiei .

Efectele directe ale crizei asupra companiilor de asigurări au fost influențate și de situația financiară a clienților. Scăderea veniturilor populației, implicit a veniturilor disponibile pentru asigurări și modificarea priorităților financiare au contribuit la reducerea semnificativă a vânzărilor.

Pentru a vedea evoluția pieței asigurărilor din momentul apariției crizei,dar și modalitățile prin care asigurările contribuie la activitatea economică, în ultima parte a lucrării, cea a studiului de caz, am ales să analizez societatea de asigurare S.C. Asigurare – Reasigurare ASTRA S.A. atât din punct de vedere al rezultatelor economico – financiare, cât și din punct de vedere al ofertei de asigurare.

Prin intermediul acestei analize am urmărit evoluția societății ASTRA Asigurări din 3 puncte de vedere: al primelor brute, al contului de profit și pierdere și al coeficienților de lichiditate și solvabilitate, pe o durată de 3 ani.

În ceea ce privește evoluția societății din punct de vedere al primelor brute subscrise putem concluziona faptul că pe parcursul celor 3 ani volumul lor a crescut considerabil , de la 649.895.617 lei în 2008, la 809.471.525 lei în 2009, pâna la 1.083.209.476 lei în 2010.

De asemenea, daunele platite au înregistrat creșteri pe parcursul acestor 3 ani, de la 272.906.150 lei în 2008, la 327.662.127 lei în 2009 și pâna la 526.222.294 în 2010.

Prin analizarea contului de profit și pierdere se poate observa că volumul veniturilor este mai mare decât cel al cheltuielilor și astfel societatea obține un profit net de 3.488.366 lei în 2006 , 6.206.843 lei în 2007 și 25.325.856 lei în 2010.

Coeficienții de lichiditate și solvabilitate indică faptul că situația economico – financiară a societății este una favorabilă.

Oferta de asigurare a este una variată atât pentru persoanele fizice, cât și pentru persoanele juridice.Astfel firma vine în întâmpinarea persoanelor fizice cu o gamă largă de asigurări auto, de locuință, de sănătate, de viață, de accidente și de răspundere civilă. Pentru persoanele juridice firma oferă diferite tipuri de asigurări auto, comerciale și industriale, tehnice, asigurări de transport, asigurări de răspundere civilă, financiare, agricole, maritime și de aviație.

Astfel, prin această ofertă variată, adaptată condițiilor economice din România, Astra Asigurări oferă clienților săi posibilitatea de a încheia polițe de asigurare avantajoase,în funcție de necesitatea și de situația financiară a fiecăruia.

În concluzie, în urma acestei analize se poate observa faptul că societatea Astra Asigurări este capabilă să susțină activitatea economică a României, prin volumul de lucru depus și prin faptul că tratează cu seriozitate nevoile clienților lor.

Ca și propuneri aș enumera următoarele:

fructificarea, în cele mai avantajoase condiții și în deplină siguranță a lichidităților de care dispune societatea;

fidelizarea clienților prin consolidarea încrederii acestora în produsele de asigurare prin bune practici de vânzare și o transparență sporita;

realizarea profilului de risc al clientului prin completarea unui chestionar de risc, pe baza căruia să se facă recomandarea unui tip de contract de asigurare și a unui fond de investiții potrivite profilului de risc rezultat, pentru asumarea unui risc mai mare decat toleranta clientului;

Bibliografie

Cistelecan Lazar, Cistelecan Rodica, Asigurari comerciale, Editura „Dimitrie Cantemir”, Tg. Mures, 1997

Ciurel Violeta,Asigurari si reasigurari: Abordari teoretice si practici internationale,Editura AllBeck,Bucuresti,2000

Dan Anghel Constantinescu, Marinică Dobrin, Paul Tănăsescu-Asigurări și reasigurări: Culegere de probleme și studii de caz, Editura Semne’94, București, 1999

Negoita Ion, Asigurari si reasigurari in economie, Volumul I, Editura Polirom, Bucuresti, 1998

Luca Lia, Ghid pentru asigurari si reasigurari in Uniunea Europeana, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 2010

6. Tudor Mihaela, Asigurari pentru agentii economici, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 2002

7. www.asigurari.ro

8. www.1asig.ro

9. www.curierulfiscal.ro

10. www.doingbusiness.ro

11. www.astrasig.ro

12. www.portaldeasigurari.ro

13. www.bnr.ro

14. www.csa-isc.ro

Bibliografie

Cistelecan Lazar, Cistelecan Rodica, Asigurari comerciale, Editura „Dimitrie Cantemir”, Tg. Mures, 1997

Ciurel Violeta,Asigurari si reasigurari: Abordari teoretice si practici internationale,Editura AllBeck,Bucuresti,2000

Dan Anghel Constantinescu, Marinică Dobrin, Paul Tănăsescu-Asigurări și reasigurări: Culegere de probleme și studii de caz, Editura Semne’94, București, 1999

Negoita Ion, Asigurari si reasigurari in economie, Volumul I, Editura Polirom, Bucuresti, 1998

Luca Lia, Ghid pentru asigurari si reasigurari in Uniunea Europeana, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 2010

6. Tudor Mihaela, Asigurari pentru agentii economici, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 2002

7. www.asigurari.ro

8. www.1asig.ro

9. www.curierulfiscal.ro

10. www.doingbusiness.ro

11. www.astrasig.ro

12. www.portaldeasigurari.ro

13. www.bnr.ro

14. www.csa-isc.ro