Asigurări ȘI Reasigurări
UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINȚE ȘI ARTE „GHEORGHE CRISTEA”
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE, JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
SPECIALIZAREA: FINANȚE ȘI BĂNCI
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific:
Conf. univ. dr. Voicilaș Dan Marius
Absolvent:
Didu Iuliana
București 2016
UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINȚE ȘI ARTE „GHEORGHE CRISTEA”
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE, JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
SPECIALIZAREA: FINANȚE ȘI BĂNCI
LUCRARE DE LICENȚĂ
ASIGURĂRI ȘI REASIGURĂRI
STUDIU DE CAZ PRIVIND ASIGURĂRILE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ
Coordonator științific:
Conf. univ. dr. Voicilaș Dan Marius
Absolvent:
Didu Iuliana
București 2016
CUPRINS
INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………………………..5
CAPITOLUL 1. ASIGURĂRI ȘI REASIGURĂRI ………………………………………………………..8
Conceptul de asigurare ……………………………………………………………………………………………….8
Premisele asigurării ……………………………………………………………………………………………………9
Delimitările conceptuale ale asigurării ……………………………………………………………………….11
Funcțiile asigurării …………………………………………………………………………………………………..11
Clasificarea asigurărilor ……………………………………………………………………………………………12
Elementele asigurărilor …………………………………………………………………………………………….14
Contractul de asigurare …………………………………………………………………………………………….18
CAPITOLUL 2. ASIGURAREA BUNURILOR ……………………………………………………………20
2.1. Perioada de asigurare ……………………………………………………………………………………………….21
2.2. Începutul și încetarea răspunderii ………………………………………………………………………………21
2.3. Riscul asigurat …………………………………………………………………………………………………………21
2.4. Suma asigurată ………………………………………………………………………………………………………..22
2.5. Prima de asigurare …………………………………………………………………………………………………..23
2.6. Obligațiile asiguratului …………………………………………………………………………………………….23
2.7. Constatarea și evaluarea daunei și stabilirea despăgubirii ……………………………………………..24
CAPITOLUL 3. TIPURI DE ASIGURARI …………………………………………………………………..26
3.1. Asigurarea maritimă ………………………………………………………………………………………………..26
3.1.1. Riscuri maritime ………………………………………………………………………………………………….26
3.1.2. Avariile și clasificarea lor ………………………………………………………………………………………27
3.1.3. Condițiile de asigurare a mărfurilor …………………………………………………………………………28
3.1.4. Asigurarea navelor-CASCO …………………………………………………………………………………..32
3.1.5. Asigurarea de protectie si indemnizare …………………………………………………………………….36
3.2. Asigurarea bunurilor în transporturile terestre și aeriene ………………………………………………39
3.2.1. Asigurarea bunurilor în transportul terestru ………………………………………………………………39
3.2.2. Asigurarea aeronavelor ………………………………………………………………………………………….43
3.2.3. Asigurarea de raspundere civilă ………………………………………………………………………………46
3.3. Produsele de asigurare de răspundere civilă oferite pe piața romanească ………………………..47
3.4. Asigurarea riscurilor financiare și politice …………………………………………………………………..49
3.4.1. Asiguraraea riscurilor financiare …………………………………………………………………………….50
3.4.2. Asigurarea riscurilor politice ………………………………………………………………………………….55
3.5. Asigurări de persoane ………………………………………………………………………………………………55
3.5.1. Asigurari de viață ………………………………………………………………………………………………….56
3.5.2. Alte asigurări de persoană ………………………………………………………………………………………58
CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ PRIVIND ASIGURĂRILE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ – SOCIETATEA DE ASIGURARE-REASIGURARE GENERALI S.A. …………………………………………………………………………………………………………………………………….61
4.1. Prezentarea societății de asigurări ………………………………………………………………………………61
4.2. Asigurarea de răspundere civilă auto, în cazul producerii riscului asigurat ……………………..64
4.3. Lichidarea daunelor din asigurarea de răspundere civilă a autovehiculelor, cu valabilitate în afara teritoriului României (Carte verde) …………………………………………………………………………..67
CONCLUZII ……………………………………………………………………………………………………………….72
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………………………….75
INTRODUCERE
Existența și dezvoltarea societății omenești, viața oamenilor în general, nu sunt de conceput fără muncă, fără producerea continuă a bunurilor materiale și spirituale.
În acest fel între oameni și natură are loc o relație, o legătură permanentă, se constituie anumite raporturi de intercondiționare. În realizarea acestor relații, omul este nevoit să-și adapteze activitatea la natura înconjurătoare.
Progresele remarcabile înregistrate de știință și tehnică au condus în timp la ușurarea muncii, la creșterea productivității, la dezvoltarea economico-socială și la sporirea continuă a producției. În anumite împrejurări dezvoltarea științei și tehnicii poate provoca accidente care să avarieze sau să distrugă complet anumite mijloace de producție și bunuri de consum ori să afecteze capacitatea de muncă și chiar viața oamenilor.
Anumiți factori sociali economici pot provoca fenomene cu efecte negative asupra desfășurării activității economice: crizele economice, șomajul, inflația, conjunctura economică nefavorabilă. Rezultă de aici, că unele fenomene sunt independente de voința oamenilor caracter obiectiv iar altele sunt legate de condiția omului-caracter subiectiv.
Astfel cunoașterea împrejurărilor în care se pot produce diverse fenomene ce perturbă desfășurarea normală a activității economice și provoacă pagube permite omului să ia măsuri pentru a evita apariția unor astfel de fenomene, a limita acțiunea lor distructivă sau a se apăra de efectele negative ale acesteia.
Asigurările s-au născut din nevoia imperioasă de protecție a bunurilor omului împotriva forțelor distructive ale naturii, în situațiile pierderii sau reducerii capacitații de muncă ca urmare a accidentelor, bolilor, atingerii unei anumite limite de vârstă.
Practica internațională a asigurărilor clasifică generic unele dintre evenimentele care provoacă pagube materiale și sau afectează viața și integritatea corporală a oamenilor, în “catastrofe naturale” și “catastrofe tehnice”.
În categoria catastrofelor naturale se impun: inundațiile, furtunile, seismele, seceta și incendiile provocate de temperaturi caniculare, frigul și înghețul, altele.
În categoria catastrofelor tehnice sunt incluse sinistrele care au legătură nemijlocită cu activitatea omului. Vorbim de incendii și explozii și accidente de aviație, accidente maritime, lacustre și fluviale, accidente rutiere și feroviare, accidente produse în mine și cariere, prăbușiri de clădiri și lucrări de artă, ș.a.
Un loc important între accidentele la care oamenii sunt expuși îl ocupă accidentele de muncă. Potrivit statisticii internaționale a muncii în 99 de țări de pe toate continentele s-au înregistrat în 2004 – 12.178.000 persoane accidentate în muncă sau în legătură cu munca.
Catastrofele naturale și cele tehnice diferă de la un an la altul și de la o regiune la alta ca număr, daune produse și persoane afectate.
Formele de protecție ale oamenilor împotriva fenomenelor aleatorii, generatoare de pagube sunt:
1.Evitarea sau prevenirea riscului constă în luarea de măsuri capabile să facă imposibile producerea unui risc și luarea unor măsuri cu caracter anticipativ, profilactic, capabile să împiedice transformarea unor fenomene din posibilitate în realitate.
Prevenirea riscurilor se realizează prin măsuri având caracter “activ” sau “pasiv”, după caz. Măsurile cu caracter activ reduc probabilitatea producerii fenomenelor, iar cele cu caracter pasiv atenuează forța de distrugere a acestora.
2.Limitarea pagubelor provocate de riscurile produse. Este necesar ca în timpul sau imediat după survenirea riscului, însă înainte ca acesta să fi luat sfârșit, persoanele interesate să ia măsuri capabile să reducă la minimum efectele dezastruoase ale acestuia.
3.Crearea de rezerve în vederea acoperirii, pe seama resurselor proprii, a eventualelor pagube presupune constituirea unui fond de rezervă, pe care să-l folosească pentru acoperirea pagubelor provocate de calamități sau de accidente.
4.Trecerea riscului asupra altei persoane. Persoanele fizice și juridice amenințate de un risc oarecare care consimte să plătească o sumă de bani unei alte persoane, iar aceasta se angajează să suporte paguba provocată de riscul respectiv.
Aplicarea uneia sau alteia dintre posibilitățile prezentate mai sus depinde de condițiile concrete ale persoanei fizice sau juridice interesate.
Ducerea luptei împotriva forțelor distructive ale naturii, accidentelor, a impus constituirea unor fonduri de rezervă și asigurare de către societățile specializate în materie de asigurări.
Fondurile de asigurare au menirea să contribuie la refacerea bunurilor avariate, distruse, la realizarea reproducției sociale.
Tipurile de fonduri de asigurare cunoaște forme variate, fonduri bănești de care are nevoie societatea omenească în caz de producere a unor calamități naturale sau accidente.
Acestea sunt:
a) Fonduri de rezerva financiară: capătă caracterul unor fonduri de autoprotecție sau autoasigurare.
Aceste fonduri sunt constituite de unele gospodării ale populației și mai cu seamă de unele unități economice. Constituirea unui fond de rezervă generează costuri suplimentare pentru unitatea care a optat pentru autoprotecție. Costul autoprotecției este mai ridicat decât al asigurării propriu-zise, realizate prin intermediul unei organizații specializate.
Autoasigurarea își găsește rațiunea și în cazul asigurării, prin intermediul unei organizații specializate, a bunurilor aparținând gospodăriilor populației, la care se aplică fransiza.
b) Fonduri de rezervă și/sau de asigurare: sunt constituite centralizat în bugetul de stat și în bugetele locale.
Avantajul centralizării este acela că rezolvă problema constituirii fondurilor pentru acoperirea pagubelor cu un volum de resurse mult mai mic decât în cazul autoasigurării. Constituirea acestor fonduri în formă centralizată, cuprinde de regulă în sfera sa numai o parte din bunurile supuse riscului și anume pe cele aflate în proprietatea statului.
c) Fondurile de asigurare propriu-zise. Este cea mai importantă formă de constituire a fondului destinat să acopere pagubele produse de calamități și de accidente.
Aceste fonduri sunt constituite de organizații specializate, care pot fi societăți comerciale de asigurare sau organizații de asigurare mutuale. Fondul se constituie în mod descentralizat, pe seama contribuției persoanelor fizice și juridice asigurate, dar se utilizează centralizat pentru acoperirea pagubelor suferite de asigurați.
Utilizarea unuia sau a altui fond de rezervă depinde de condițiile concrete existente.
CAPITOLUL 1
ASIGURĂRI ȘI REASIGURĂRI
Conceptul de asigurare
Încă din timpuri străvechi, oamenii au fost preocupați să prevină și să suporte în comun pagubele generate de producerea unor evenimente incerte nedorite (calamități naturale și accidente).
O compensare a pagubelor este posibilă prin două modalități:
efortul individual al fiecărei persoane care își poate constitui rezerve proprii cu destinație specială (acoperirea pagubelor în caz de producere a pagubei);
efortul comun de constituire a unui fond bazat pe aportul unui număr mare de persoane amenințate de același pericol.
Ambele soluții au în vedere constituirea unor fonduri cu destinație specială, și anume acoperirea unor pagube pricinuite de calamități naturale și accidente.
A doua soluție s-a impus în timp. Aceasta se bazează pe principiul comunității de risc și al mutualității, în virtutea căruia fiecare contribuabil participă cu sume mici pentru a fi sprijiniți, despăgubiți cei care au suferit prejudicii în urma evenimentelor care au generat unirea lor. Acest principiu stă la baza conceptului de asigurare.
Asigurarea reprezintă un sistem de relații economice care implică aportul unui număr mare de persoane fizice și juridice în constituirea unui fond bănesc, în condițiile în care sunt amenințate de aceleași pericole în existența și activitatea lor, pericole probabile, posibile, dar nesigure.
În țările dezvoltate asigurările au devenit o importantă ramură a economiei naționale pentru că, prin valoarea adăugată creată, societățile de asigurare, de intermediere sau de prestări de servicii inedite participă la sporirea produsului intern brut, oferă locuri de muncă, participă la oferta de capital de împrumut pe piața financiară și prin sumele acordate asiguraților contribuie la refacerea bunurilor distruse sau avariate.
Unii specialiști pun în evidență anumite valențe ale asigurărilor:
calitatea de ramură prestatoare de servicii;
de intermediar financiar;
de activitate financiară.
Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii se relevă prin faptul că societatea de asigurare, în schimbul primelor de asigurare încasate, oferă asiguratului un produs necorporal specific, și anume preluarea răspunderii pentru riscurile asigurate, securitatea pentru cazurile convenite prin contractul de asigurare.
Asigurarea ca intermediar financiar rezidă în faptul că, mai ales în asigurările de viață, societatea de asigurare oferă asiguraților nu numai protecția de asigurare, ci și instrumentele de economisire și de fructificare a resurselor bănești.
Asigurarea ca activitatea financiară constă în aceea că, în perioada derulării contractului de asigurare, asigurarea e influențată atât de mărimea absolută nominală a sumei acumulate, cât și de mărimea reală a acesteia. Astfel, contractul de asigurare apare ca o creanță condiționată emisă de asigurator și achiziționată de asigurat.
Conceptul de asigurare poate fi abordat din punct de vedere: juridic, economic și financiar.
Din punct de vedere juridic – pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o formă juridică, fapt ce rezultă dintr-un contract ca lege a părților și din legea propriu-zisă emisă de puterea legislativă. Astfel, contractul de asigurare și legea de organizare a asigurărilor constituie izvoarele de drepturi și obligații în materie de asigurări.
Din punct de vedere economic – asigurarea implică constituirea, în condiții specifice, a fondului de asigurare, în legătură cu care pot fi puse în evidență câteva aspecte:
faptul că asigurarea se constituie sub formă bănească;
fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecărei societăți de asigurare, pe seama primelor de asigurare încasate;
constituirea și utilizarea fondului de asigurare implică relații economice între părți prin fluxurile bănești pe care le presupune încasarea primelor și apoi plata despăgubirilor aferente.
Din punct de vedere financiar – se poate aprecia că asigurarea se constituie într-un intermediar financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eșalonat primele de asigurare și persoanele fizice sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare.
Premisele asigurării
Acestea rezidă din caracterul evenimentului asigurat:
1. Caracterul aleator al evenimentelor la care se referă asigurarea. Atfel, evenimentul trebuie să fie întâmplător, realizarea lui să nu depindă de voința părților implicate în asigurare. În acest scop, pentru a fi asigurabil, evenimentul trebuie să fie posibil în viitor, cu consecințe întrevăzute, dar totuși nesigur sub aspectul producerii, a măsurii în care va provoca sau nu pagube și sub aspectul localizării și al duratei;
2. Caracterul evaluabil al evenimentelor. Astfel, pentru a fi asigurat, evenimentul trevuie să poată fi cuprins în cercetarea statistică, să decurgă după legitățile evenimentelor întâmplătoare, încadrându-se în legile de calcul a probabilităților.
Posibilitatea de evaluare a evenimentelor se referă la numărul de cazuri care se pot ivi și la nivelul la care e necesară acoperirea pagubelor. Aceasta face posibilă stabilirea primelor de asigurare ce urmează a fi plătite.
3. Mutualitatea reflectă constituirea și utilizarea fondului de asigurare după principiul “unul pentru toți și toți pentru unul”.
Fondul de asigurare – constituit exclusiv sub formă bănească prin contribuția unui număr mare de persoane fizice și juridice – este utilizat în scopul înlăturării urmărilor generate de producerea evenimentelor asigurate.
4. Extensia numerică a asiguraților reflectă o cerință în derularea procesului de asigurare. Numărul de asigurați trebuie să fie suficient de mare pentru necesitățile vizând calculul primelor de asigurare, evaluarea și dispersia riscului, asigurarea unor resurse suficiente pentru constituirea fondului de asigurare și utilizarea lui eficientă.
5. Echidistanța asiguraților față de risc e necesară, mai precis, se impune identificarea intereselor similare ale asiguraților pentru a promova o anumită formă de asigurare și despăgubirea în același fel a asiguraților pentru o anumită categorie de riscuri.
6. Mutualitatea fondului de asigurare are un rol deosebit de important. Din acest motiv nu intră în sfera asigurărilor rezervele centralizate ale societății sau ale agenților economici, chiar dacă acestea ar avea ca destinație acoperirea calamităților la nivel de referință. În consecință, conceptul de autoasigurare vehiculat în teoria economică nu are relevanță pentru a explica conceptul de asigurare, tocmai pentru că nu are la bază premisa obligatorie a mutualității.
Promovarea asigurărilor implică următoarele condiții obiective și subiective:
Condiții subiective:
1. Interesul pentru asigurare ar putea fi interpretat prin simțul necesității de a identifica, preveni și preîntâmpina evenimentele, riscurile generatoare de pagube. Acesta se află în corelație cu evoluția generală a societății, cu nivelul ei de dezvoltare, cu nivelul de cultură și civilizație a omului.
2. Suportabilitatea financiară a asigurării se referă la posibilitățile financiare ale persoanelor fizice și juridice de a suporta plata primelor de asigurare. Cu alte cuvinte, suportabilitatea financiară a asigurării poate promova interesul pentru asigurare, îl poate bloca sau îl poate amâna.
Condițiile obiective se referă la caracteristicile impuse evenimentelor pentru a intra în sfera asigurărilor:
1. să fie sporadice;
2. să aibă o anumită regularitate;
3. să aibă extensie teritorială;
4. să se producă în viitor.
Delimitările conceptuale ale asigurării
În sensul cel mai larg, fie ca relație, fie ca sistem, asigurările pot fi abordate ca:
asigurări sociale
asigurări comerciale.
Asigurările sociale se referă la persoane, având menirea creării unor rezerve bănești centralizate afectate protecției, sub diferite forme, a membrilor societății.
Unii autori atribuie acestor asigurări denumirea de “asigurări gratuite” realizabile ca asigurări sociale de stat.
În condițiile tranziției la economia de piață, în România cota de asigurări sociale a crescut. Asigurările sociale au, în țara nostră, o formă de organizare specifică. Astfel, în domeniul asigurărilor sociale un loc central îl ocupă Ministerul Muncii și Protecției Sociale, iar resursele mobilizate în acest scop se constituie în Bugetul Asigurărilor Sociale.
Asigurările comerciale sunt realizate de firme prin societăți specializate și pe principii economice. Asigurările comerciale pot fi: de bunuri, persoane sau răspundere civilă. Promovarea lor implică societățile de asigurare – în calitate de asigurator și persoana fizică sau juridică – în calitate de asigurat, aflate în raporturi oneroase vizând: plata unor prime de asigurare, preluarea protecției împotriva anumitor riscuri, despăgubirea pentru pagubele generate de riscurile asigurate.
Funcțiile asigurării
Funcția de repartiție este explicată prin procesul de redistribuire a unei părți din produsul intern brut. Această funcție se manifestă în două cazuri:
în procesul de formare a fondului de asigurare pe seama primelor de asigurare;
în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinațiile sale legale: plata indemnizației de asigurare, finanțarea unor activități cu caracter preventiv, acoperirea cheltuielilor administrativ-gospodărești ale organizațiilor de asigurare și constituirea unor fonduri de rezervă;
Funcția de control – ca funcție complementară a asigurărilor, urmărește modul cum se încasează: primele de asigurare și alte venituri ale organizațiilor de asigurare, cum se efectuează: plățile cu titlu de indemnizații de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor, cheltuielile administativ-gospodărești, determinarea corectă a drepturilor asiguraților, gospodărirea judicioasă a fondului de asigurare.
Funcția de compensare a pagubelor reprezintă principala funcție a asigurărilor și prezintă interes atât pentru asigurat, cât și pentru economia unei țări:
pentru asigurat, asigurarea dă o marjă de siguranță cu privire la protecția bunurilor și a vieții
pentru ansamblul economiei naționale, asigurarea nu poate preîntâmpina pagubele dar, prin acordarea operativă de despăgubiri, poate să realizeze, într-un termen relativ rezonabil, refacerea condițiilor pentru desfășurarea activității productive sau a capacității de muncă pentru persoanele vătămate.
Funcția de prevenire a producerii pagubelor este a doua funcție ca importanță și se realizează pe două căi:
prin finanțarea unor activități de prevenire a calamităților și accidentelor;
prin formularea unor asemenea condiții de asigurare care să-i constrângă pe asiguratori să promoveze acțiuni de prevenire a evenimentelor și să îi cointereseze în menținerea în bună stare a bunurilor asigurate.
Funcția financiară rezidă în aceea că asigurarea este apreciată ca fiind una din pârghiile sistemului financiar. Încasarea primelor de asigurare are loc pe parcursul exercițiului financiar și scadența la începutul anului de referință.
Plata despăgubirilor și a sumelor asigurate cuvenite se face treptat, pe tot parcursul anului, pe măsura apariției și argumentării necesității plăților.
Diferența dintre încasări și plăți poate fi utilizată ca sursă generală de creditare în economie, fiind constituită în depozite sau în disponibilități curente la bănci.
Clasificarea asigurărilor
După regimul juridic sau forma de realizare, se disting:
a. asigurări prin efectul legii – se caracterizează prin faptul că relațiile de asigurări dintre asigurați și asiguratori sunt reglementate prin acte normative cu caracter obligatoriu.
Astfel de asigurări se practică în toate țările lumii, cu diferite nuanțe. La noi, în perioada 1949 – 1990, asigurarea prin efectul legii a avut o sferă de cuprindere extinsă (asigurări de răspundere civilă auto, asigurări agricole, asigurări de accidente a călătorilor). După 1991, sfera asigurărilor prin efectul legii s-a restrâns:
-prin Legea Asigurărilor s-a instituit excluderea obligativității asigurării clădirilor și a construcțiilor, a animalelor, a clădirilor agricole etc.;
-s-a legiferat menținerea caracterului obligatoriu a asigurării de răspundere civilă auto.
b. asigurări facultative (contractuale) – se caracterizează prin faptul că relațiile dintre asigurați și asigurator se stabilesc prin liberul consimțământ al părților, pe baza unui contract de asigurare.
După obiectul asigurării, există:
a. asigurări de bunuri – au ca obiect valorile materiale, animale, bunuri de tot felul, susceptibile a fi distruse sau vătămate de accidente, calamități naturale, indiferent de forma lor de proprietate. Principalele forme de asigurare în cadrul acestei ramuri sunt:
-asigurarea animalelor;
-asigurarea culturilor agricole;
-asigurarea clădirilor, construcțiilor și a conținutului acestora;
-asigurarea de transport terestru, aerian și maritim;
-asigurarea autovehiculelor;
-asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice etc.
b. asigurări de persoane–au ca obiect persoanele fizice pentru cazuri de deces, invaliditate permanentă din accident etc. Acestea pot fi:
-asigurări de viață
-asigurări pentru cazurile de accidente.
c. asigurări de răspundere civilă – au ca obiect răspunderea unei persoane fizice sau juridice pentru pagubele cauzate și vătămarea unor terți. Se disting:
-asigurarea de răspundere civilă auto (obligatorie);
-asigurarea de răspundere civilă legală sau contractuală (facultativă);
-asigurarea răspunderii constructorului.
Prin asigurarea de răspundere civilă se realizează, de fapt, protecția patrimoniului asiguratului, pentru că, în cazul în care el ar produce un prejudiciu unui terț, asiguratorul și-a asumat răspunderea și intervine în acordarea despăgubirii persoanei fizice sau juridice.
În raport cu cadrul național în care operează diferite forme ale asigurării, se disting:
a. asigurări interne – operează pe plan național, în cadrul fiecărei țări, fiind promovate prin intermediul societăților de asigurare care acționează pe piața asigurărilor din țara respectivă;
b. asigurări externe sau internaționale – s-au dezvoltat pe măsura amplificării schimburilor de mărfuri între partenerii din diferite țări și se caracterizează prin luarea în considerare a unor riscuri care pot afecta bunuri și persoane aflate în parcurs internațional (ex.: cartea verde – pentru automobile, asigurarea pentru riscuri financiare și politice etc.).
După natura relațiilor dintre părțile implicate în asigurare, există:
a. asigurări directe sau propriu-zise – în care sunt implicați, nemijlocit, asiguratul și asiguratorul și intervine, după caz, contractul sau polița de asigurare. Acestea sunt asigurări tradiționale și au o sferă largă de cuprindere, vizând toate ramurile;
b. coasigurări – sunt o formă de asigurare directă în care asiguratul încheie contractul de asigurare, pentru masa bunurilor asigurate, cu mai multe societăți de asigurări în același timp, dar în cotă parte, riscurile vizate fiind greu de avizat de către o singură societate de asigurări;
c. reasigurări – sunt asigurări indirecte, fiind o formă de asigurare a asiguratorului. Apariția reasigurărilor este motivată de creșterea valorii bunurilor aduse în asigurare de către asigurați și de cerința impusă asiguratorului de a face față unor riscuri grele. Prin reasigurare, asiguratorul cedează unui reasigurator (societate de asigurări – reasigurări) o parte, mai mare sau mai mică, din riscurile preluate de la asigurații săi și primele aferente.
Elementele asigurărilor
Conținutul complex și formele în care se perfectează asigurările sunt foarte variate. Cu toate acestea, ele au anumite elemente comune:
1. Subiectul asigurării – asigurarea implică o serie de părți sau subiecte, pesoane fizice sau juridice, între care se nasc raporturi juridice pe temeiuri legale sau contractuale. Acești subiecți sunt:
a. asiguratorul – este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în schimbul primei de asigurare încasate de la asigurați, își asumă răspunderea: de a acoperi pagubele bunurilor asigurate provocate de anumite calamități naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viața persoanei respective sau de a plăti despăgubiri pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde, în baza legii, față de alte persoane;
b. asiguratul poate fi:
-persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare plătite asiguratorului, își asigură bunurile împotriva anumitor calamități naturale sau accidente, ori
-persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente care pot să apară în viața sa, precum și
-persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejuduciul pe care îl poate produce unor terțe persoane.
La asigurările de bunuri apare ca asigurat atât persoana fizică, cât și persoana juridică, în timp ce la asigurările de persoane pot fi asigurate doar persoanele fizice.
a. contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică care poate încheia asigurarea, fără a obține prin aceasta calitatea de asigurat (ex.: un agent economic poate să încheie asigurarea pentru salariațiii săi – transportați la și de la locul de muncă).
În general, noțiunile de contractant și beneficiar se întâlnesc numai în asigurările de persoane. La asigurările de bunuri, asiguratul îndeplinește, simultan, rolul de contractant și de beneficiar al asigurării. La asigurările de răspundere civilă, beneficiarul asigurării este terța persoană care a suferit paguba.
b. beneficiarul asigurării – este persoana care are dreptul să încaseze asigurarea sau despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul de asigurare. Există situații în care beneficiarul poate fi desemnat explicit în contractul de asigurare sau acest lucru se face în cursul executării contractului, prin declarație scrisă comunicată societății de asigurare sau prin testament. În alte situații, beneficiarul este desemnat prin condițiile contractului de asigurare. De asemenea, pot exista mai mulți beneficiari, cu drepturi egale asupra sumei asigurate sau cu drepturi diferențiate, dacă s-a dispus astfel.
2. Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:
a. bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către asigurator în favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită unor calamități, accidente, se produc pagube, prejudicii bunurilor asigurate;
b. persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că asiguratorul garantează persoanei fizice – ca asigurat – sau unei terțe persoane – ca beneficiar în asigurare – plata sumei asigurate, la ivirea evenimentului în funcție de care s-a perfectat asigurarea;
c. răspunderea civilă – asiguratorul preia asupra sa obligațiile de despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea față de o terță persoană fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a produs un prejudiciu.
3. Interesul în asigurare – reflectă manifestarea de voință favorabilă promovării raporturilor de asigurare între părți. Interesul în asigurare este motivat de risc, într-un context social, tehnico-economic, de mediu, etc., dar poate constitui și efectul unui act educațional, a forței financiare a persoanei fizice sau juridice în mediul de referință.
În asigurarea de bunuri interesul asiguratului se naște dn raporturile persoanei cu privire la un anumit bun asigurabil, pe care îl deține sau îl posedă.
Interesul reflectă valoarea pecuniară, expusă pierderii, a bunului asigurat sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută de asigurat ca urmare a sinistrului. Reiese că, interesul asiguratului trebuie să aibă un caracter economic și să fie evaluabil în bani.
În asigurarea de persoane, interesul este în strânsă legătură cu evenimentele sau riscurile sub incidența cărora se află persoanele. Interesul asigurabil apare ca o opțiune pentru o măsură de prevedere și ca un mijloc de economie pe termen lung.
În asigurările de răspundere civilă, interesul se referă la patrimoniul celui responsabil, amenințat a fi micșorat în caz de sinistru, cu sumele datorate de asigurat terțului păgubit sau vătămat pentru acoperirea prejudiciului de care este răspunzător.
4. Riscul – noțiunea de risc este esențială și caracteristică în ansamblul elementelor generale ale asigurărilor. Riscul are semnificații multiple: pericol sau primejdie posibilă sau eveniment incert, posibil și viitor, care ar putea afecta bunurile, capacitatea de muncă, sănătatea, viața, etc.
Riscurile pot fi provocate de forțele naturii, acestea putând acționa cu caracter accidental (forță majoră, incendiu etc.) sau cu caracter permanent (ex.: uzura). Riscurile pot fi provocate, de asemenea, de forțe umane ca urmare a unor interese individuale deosebite, a influențelor economice etc. Riscurile mai pot fi provocate de imperfecțiunile comportamentului uman.
Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de fenomene sau evenimente care, odată produs, datorită efectelor sale, obligă pe asigurator să plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.
Noțiunea de risc asigurabil are, de regulă, mai multe sensuri:
-risc asigurabil folosit în sensul de probabilitate de producere a evenimentului. Cu cât acest eveniment are o frecvență mai mare, cu atât este mai mare pericolul de producere a pagubei și apare mai necesară asigurarea.
-un alt sens este posibilitatea de distrugere parțială sau totală a bunurilor de unele fenomene imprevizibile (grindină, incendiu, seism etc.).
În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul neprevăzut, dar posibil de realizat, care, odată produs, conduce la pierderea totală sau parțială a capacității de muncă a asiguratului.
Fenomenul care a fost deja produs se numește caz asigurat sau sinistru.
În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc pagube, ci numai acelea care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
producerea fenomenelor, pentru care se încheie asigurarea, să fie posibilă, cu o anumită regularitate în producere și un grad de dispersie teritorială cât mai mare, pentru că altfel nu se poate manifesta interesul pentru asigurarea lui, nu se poate constitui nici mutualitatea necesară formării unui fond de asigurare de dimensiuni corespunzătoare;
fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter întâmplător;
înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidența statistică. Existența unor date referitoare la producerea riscului pe o perioadă cât mai îndelungată, permite stabilirea, cu un grad de precizie sporit, a răspunderii asiguratorului și, implicit, a primei de asigurare;
producerea fenomenului să nu depindă de voința asiguratului sau a beneficiarului asigurării.
Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau mai multor riscuri.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operația prin care se stabilește valoarea bunurilor, în vederea cuprinderii lor în asigurare. Această valoare este necesar să fie stabilită în deplină concordanță cu valoarea reală a bunului respectiv, deoarece orice exagerare, într-un sens sau în altul, poate avea consecințe negative pentru asigurat. Astfel, supraevaluarea duce la slăbirea preocupării asiguraților pentru prevenirea pagubelor, iar subevaluarea nu permite, în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să-și poată acoperi întreaga pierdere.
Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului respectiv, înregistrată în evidența contabilă sau stabilită la prețul de vânzare-cumpărare practicat pentru acel bun pe piață, în momentul încheierii asigurării.
Valoarea în asigurare este un element pe care îl întâlnim numai în asigurările de bunuri.
5. Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este partea din valoarea asigurării pentru care asiguratorul își asumă răspunderea, în cazul producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată este limita maximă a răspunderii asiguratorului și ea nu poate depăși valoarea reală a bunului asigurat.
În asigurările obligatorii, asiguratul nu-și poate stabili suma asigurată, aceasta fiind prevăzută de lege, restrictiv sau alternativ, purtând denumirea de normă de asigurare. La cele facultative, aceasta se stabilește în funcție de propunerea asiguratului, cu condiția ca asiguratorul să fie de acord. La asigurările de persoane, suma asigurată se stabilește în funcție de înțelegerea dintre asigurator și asigurat.
6. Prima de asigurare – suma de bani pe care o plătește asiguratorul pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar plății indemnizațiilor în cazul producerii riscului asigurat.
Societatea de asigurare are obligația să mai constituie și alte rezerve sau fonduri prevăzute prin dispozițiile legale.
Valoarea primei de asigurare se stabilește înmulțind suma asigurată cu cota-primă, stabilită la 100 u.m. sumă asigurată (sau 1000 u.m.).
7. Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de asigurare între asigurat și asigurator, așa cum au fost stabilit prin contractul de asigurare. Durata asigurării este specifică asigurărilor facultative: la asigurările de bunri, contractele de asigurări durează între câteva luni și un an; la asigurările de viață – durata este mai extinsă (5-30 ani). Durata asigurării exercită o influență deosebită asupra mărimii primei de asigurare.
8. Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită de un bun asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Aceasta nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba poate fi:
-totală – bunul a fost distrus în întregime;
-parțială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.
9. Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care asiguratorul este obligat să o plătească, cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat. Despăgubirea nu poate depăși suma asigurată și este mai mică sau egală cu valoarea pagubelor, în funcție de princpiul de răspundere al asiguratorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei.
În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea despăgubirii:
principiul răspunderii proporționale – despăgubirea este stabilită în aceeași proporție față de pagubă în care se află suma asigurată față de valoarea bunului asigurat. În cazul în care suma asigurată este egală cu valoarea reală a bunului asigurat, atunci despăgubirea este și ea egală cu paguba suferită de bunul respectiv.
principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la care riscul de producere a pagubei totale este mai redus (ex.: la asigurarea clădirilor). Valoarea sumei asigurate este considerată ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru bunul respectiv. La acest principiu, raportul dintre suma asigurată și valoarea bunului nu mai influențează nivelul despăgubirii, aceasta depinzând numai de valoarea pagubei și a sumei asigurate.
Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat decât principiul răspunderii proporționale, pentru că pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare, dar și nivelul primelor de asigurare este mai mare.
principiul răspunderii limitate (clauza cu franchiză) – se caracterizează prin faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depășește o anumită valoare prestabilită.
Astfel, o parte din pagubă va cădea în răspunderea asiguratului, numită franchiză.
Aceasta poate fi:
-atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime paguba, până la nivelul sumei asigurate, dacă aceasta este mai mare decât franchiza;
-deductibilă sau absolută – aceasta se scade, în toate cazurile, din pagubă, indiferent de volumul pagubei. Asiguratorul asigură numai partea din pagubă care depășeșete franchiza.
Indiferent de tipul de franchiză, nu se acordă despăgubire dacă valoarea pagubei se încadrează în limitele franchizei.
1.7. Contractul de asigurare
Legea asigurărilor definește contractul de asigurare ca acel contract prin care asiguratul se obligă să plătească asiguratorului o primă, iar acesta se obligă ca, la producerea acelui risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, în limitele și la termenul convenit.
Contractul de asigurare are următoarele caractere juridice:
caracter consensual, formându-se prin simplul acord de voință al părților. Dovada încheierii contractului și existența lui se poate face prin polița sau certificatul de asigurare, adică înscrisul prin care se manifestă voința asiguratului de a încheia contractul;
caracter sinalagmatic – părțile au obligații reciproce, interdependente una față de cealaltă, și anume: asiguratul se obligă să facă declarații reale, să plătească primele de asigurare, iar asiguratorul se obligă să acopere riscul prin despăgubire;
caracter aleatoriu – pentru că efectele acestui contract, pentru părți, depind de un eveniment viitor, nesigur, incert;
caracter oneros – pentru că părțile urmăresc realizarea anumitor scopuri, a unor interese materiale, a unor contraprestații bănești, a căror înfăptuire are loc pe toată durata de valabilitate a contractului;
caracter succesiv – contracul de asigurare comportă o realizare în timp variabilă, în funcție de forma de asigurare, de obiectul și riscurile asigurate etc.
Contractul de asigurare are valențele unui contract de aderare: formalizarea clauzelor din contract aparține societăților de asigurăre, asigurații având latitudinea să le accepte sau nu, în totalitate. În cazul asigurărilor de bunuri, societatea de asigurare aduce în discuție un proiect de contract, a cărui definitivare are loc cu acordul părților. Trebuie remarcat faptul că reglementările în materie diferă de la o țară la alta, dar, în cadrul național, organele de supraveghere a societăților de asigurare impun încadrarea contractului de asigurare, prin conținut și structură, în anumite coordonate juridice de fond și formă.
Contractul de asigurare este unic în raport cu întreaga perioadă de asigurare, chiar dacă plata primei de asigurare are loc prin divizare. În fapt, unicitatea contractului generează consecințe juridice, între care faptul că, contractul de asigurare este guvernat de condițiile inițial stabilite, pe întreg parcursul perioadei de realizare. Stabilirea primei anuale are în vedere întreaga durată a contractului de asigurare.
Contractul de asigurare implică buna-credință, pe de o parte, din partea asiguratului, cu ocazia perfectării asigurării, apoi în legătură cu realitatea pagubelor reclamate pentru stabilirea despăgubirilor, iar pe de altă parte din partea asiguratorului în legătură cu: clauzele impuse, răspunderea asumată, modul de evaluare a pagubelor și stabilirea despăgubirii.
Înscrisul constatator al asigurării poartă denumiri diferite: poliță de asigurare, contract de asigurare, contractare. Acest document poate fi, după caz:
nominal;
la ordin;
la purtător.
Contractul de asigurare își definește specificul în funcție: de ramura de asigurare, de riscurile asigurate și de caracterul asigurării.
CAPITOLUL 2
ASIGURAREA BUNURILOR
Până în 1990, în sfera asigurărilor de bunuri prin efectul legii s-au cuprins bunurile aparținând unităților cooperatiste din agricultură și bunurile cetățenilor de cea mai mare importanță pentru aceștia, precum și anumite categorii de animale. Începând cu anul 1990, sfera asigurărilor prin efectul legii s-a restrâns doar la clădiri și alte construcții aparținând persoanelor fizice și animalele din gospodăriile populației.
Elementele caracteristice ale asigurărilor prin efectul legii sunt:
obiectul asigurării, sfera de cuprindere și riscurile asumate sunt bine precizate prin lege;
reprezintă asigurări automate și continue, care nu necesită perfectarea unor contracte de asigurare;
elementele asigurărilor sunt impuse restrictiv, ca plafoane, nivele;
răspunderea societății de asigurare este valabilă pe toată durata perioadei în care bunurile se află în posesia sau în gospodărirea asiguratului. Drept urmare, primele de asigurare, datorate în cursul anului de către asigurat, se plătesc de acesta, chiar dacă în cursul anului s-au produs modificări în categoria bunurilor asigurate prin efectul legii;
oferă, în general, doar o acoperire minimală a bunurilor, prin aceasta răspunzând și capacității de plată a unor asigurați cu posibilități financiare medii sau reduse.
În cadrul asigurării de bunuri, societatea de asigurări se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratorului (beneficiarului) o despăgubire. Nu este obligatoriu ca asigurătorul să plătească întreaga sumă pentru refacerea situației financiare a asiguratului care a suferit o daună, deoarece în contract pot exista prevederi care limitează suma asigurată.
Într-un contract de asigurare de bunuri, asiguratul trebuie să aibă un interes patrimonial cu privire la bunul asigurat. O persoană are un interes patrimonial dacă producerea unui eveniment asigurabil poate cauza o pierdere persoanei respective. În cazul în care în contractul de asigurare este menționat un beneficiar, altul decât persoana asigurată, acesta trebuie să aibe un interes patrimonial față de bunul asigurat.
În asigurarea de bunuri, interesul patrimonial decurge, de regulă, din statutul de proprietate al persoanei care dorește să se asigure. Există situații în care și alte persoane decât proprietarul pot avea interes față de un bun, cum ar fi:
proprietate în comun-o persoană care deține un bun în comun cu una sau mai multe persoane are dreptul de a asigura bunul respectiv la întrega valoare. Aceasta nu înseamnă că, în caz de distrugere a bunului asigurat, această persoană va fi singura despăgubită, ci va beneficia de despăgubire doar în limita dreptului ei de proprietate;
proprietatea ipotecată – în caz de ipotecă, ambele părți au un interes asigurabil: debitorul ipotecar-în calitate de proprietar, iar societatea ipotecară – în calitate de creditor. În aceste situații se încheie un contract de asigurare în numele ambelor părți;
proprietatea inchiriată – în cazul în care chiriașul încheie un contract de asigurare, o face în numele și folosul proprietarului, deci nu poate pretinde încasarea despăgubirii, ci numai restituirea primelor de asigurare de la proprietar;
proprietatea aflată în custodie – custodele are un interes asigurabil, în ceea ce privește bunul pe care îl deține în custodie, pentru că, din punct de vedere legal, este responsabil pentru orice daună produsă bunului respectiv;
persoanele din familia proprietarului – pot beneficia de utilizarea bunului asigurat, ceea ce determină existența unui interes asigurabil al acestora față de bunul respectiv.
2.1. Perioada de asigurare
În general, asigurarea de bunuri se încheie pe o perioadă de un an, dar, la cererea asiguratului, se poate încheia și pe o perioadă mai mică, de trei sau șase luni.
2.2. Începutul și încetarea răspunderii
Asigurarea se consideră încheiată prin plata primei de asigurare și emiterea de asigurător a poliței de asigurare, fiind valabilă numai pentru bunurile și riscurile specificate în poliță la adresele încheiate în aceasta.
Răspunderea asigurătorului începe la ora 000 a zilei menționate în poliță ca reprezentând începutul asigurării, cu condiția ca prima de asigurare să fi fost achitată, și încetează la ora 2400 a zilei la care încetează asigurarea. Răspunderea asiguratorului mai încetează și în cazul în care contractul de asigurare este reziliat, situație ce apare în următoarele împrejurări:
prima de asigurare se plătește în rate, iar asiguratul nu a achitat o rată la termenul stabilit și nici în termenul de grație oferit de asigurător;
asiguratul a dat răspunsuri inexacte sau incomplete sau nu a comunicat asigurătorului schimbările esențiale la împrejurările privind riscurile.
2.3. Riscul asigurat
În asigurarea de bunuri există o clasificare a riscurilor în:
riscuri civile – asociate clădirilor care folosesc ca locuințe și birouri și a bunurilor din acestea;
riscuri comerciale și industriale – asociate clădirilor ce folosesc ca unități de producție și comercializare și bunurile aflate în acestea.
În general, în asigurarea de bunuri riscurile preluate în asigurare de societățile de asigurare sunt: incendiu, trăznet, explozie, ploaie torențială, grindină, inundație, furtună, cutremur, prăbușiri și alunecări de teren, greutatea stratului de zăpadă cu gheață, avalanșe de zăpadă, căderea pe clădiri a altor corpuri, lovirea de către un autovehicul.
Unele societăți de asigurare oferă asigurare pentru mașini, utilaje și instalații, pentru cazurile de avarie accidentală. În astfel de polițe sunt acoperite riscuri cum sunt: ruperi sau deformări în timpul funcționării, ciocniri sau izbiri cu alte corpuri, explozii, efectele unor substanțe chimice, scurtcircuit, etc.
Bunurile sau alte valori (numerar, timbre poștale) pot fi asigurate și în vederea furtului sau jafului. Unele societăți tratează aceste riscuri ca fiind de sine stătătoare, în timp ce altele le asigură complementar, cu plata primei corespunzătoare sau le refuză.
Cele mai multe societăți de asigurare oferă polițe de asigurare pe mai multe nivele care, în funcție de riscurile acoperite, pot fi:
polițe de asigurare împotriva incendiului;
polițe de asigurare standard (acoperă riscurile de: incendiu, trăsnet, explozie și cădere de corpuri);
polițe de asigurare care acoperă, pe lângă riscurile cuprinse în polița standard, și câteva riscuri suplimentare;
polițe de asigurare totale, care acoperă toate riscurile (all risks) în care nu sunt nominalizate riscurile acoperite, ci cele excluse.
Deși de mai multe ori termenul de excludere e rezervat clauzelor poliței identificate în mod clar drept excluderi, termenul poate desemna orice clauză a poliței, a cărei funcție este de a elimina acoperirea pentru anumite expuneri la daune.
În general, în polița de asigurare de bunuri nu se acordă despăgubiri pentru pagubele provocate de război, invazie, revoluție, naționalizare sau rechiziționare.
Alte excluderi se referă la uzura fizică, la pagubele provocate în urma actelor intenționate ale asiguraților sau la alte evenimente non-accidentale, în urma radiației nucleare sau a viciului intern al bunului (de exemplu: rugina fierului).
2.4. Suma asigurată
Aceasta nu trebuie să depășească valoarea reală a bunurilor în momentul încheierii contractului de asigurare. Suma la care sunt asigurate bunurile trebuie să fie în deplină concordanță cu valoarea reală a acestora.
Pentru prevenirea subasigurării, majoritatea societăților de asigurare aplică principiul răspunderii proporționale.
Prin valoarea bunurilor la data asigurării se înțelege:
la clădiri și construcții – valoarea de înlocuire (costul construcției sau achiziționării clădirii respective sau a uneia similare la prețurile uzuale pe piața locală) din care se scade uzura (în raport de vechime și starea construcției);
la mijloacele fixe și obiecte de inventar – valoarea de înlocuire a acestora, din care se scade uzura (în raport de vechime și starea de întreținere a acestora);
la materii prime, materiale, produse finite, mărfuri – prețul de cost sau de achiziție al acestora;
colecții și obiecte de artă – valoarea de circulație (de piață) determinată pe bază de cataloage sau expertize.
În general, sumele asigurate se stabilesc fie separat, pe fiecare bun, fie global, pentru toate bunurile din aceeași grupă prevazută în tariful de prime. Pentru obiectele de artă sumele se stabilesc pentru fiecare obiect în parte.
2.5. Prima de asigurare
La asigurarea de bunuri, prima de asigurare se determină prin înmulțirea sumei asigurate cu cota de primă tarifară, ce se exprimă în procente sau promile.
În cele mai multe cazuri, cotele de prime asigurate sunt diferențiate:
– pe tipuri de localități (municipii, orase, comune);
– pe grupe de bunuri (locuințe, mobilier, aparatură audio-video).
În cazul unităților de producție, a magazinelor și depozitelor, cotele de primă se diferențiază în funcție de natura produselor folosite în procesul producției în: produse care nu sunt combustibile, inflamabile sau explozibile, produse combustibile, produse inflamabile, produse explozibile.
2.6. Obligațiile asiguratului
Asigurarul trebuie să îndeplinească o serie de obligații specificate în condiția de asigurare, a căror neîndeplinire poate duce la rezilierea contractului sau la refuzul asigurătorului de a plăti despăgubirea.
Există obligații corespunzătoare producerii unei daune și obligații care trebuie urmate de asigurat la producerea unei daune.
Una din obligațiile asiguratului este de a întreține și folosi bunul asigurat în bune condiții, în scopul prevenirii riscurilor asigurate. Dacă prin nerespectarea acestor obligații s-ar putea produce pagube, asigurătorul are dreptul să renunțe la asigurare, fără restituirea primelor de asigurare
2.7. Constatarea și evaluarea daunei și stabilirea despăgubirii
Când se produce un risc asigurat, în urma căruia asiguratul înregistrează o pagubă, se declanșează, automat, mecanismul despăgubirii.
Despăgubirea se face în raport cu starea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat, iar valoarea acestuia nu poate depăși cuantumul pagubei-suma asigurată, nici valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat.
La asigurarea de bunuri există trei principii care se aplică la acoperirea pagubei:
principiul răspunderii proporționale;
principiul primului risc;
principiul răspunderii limitate.
Prin pagubă totală se înțelege:
la clădiri – distrugerea clădirilor în asemenea grad încât refacerea lor, prin reparare sau restaurare, nu mai este posibilă sau cheltuielile ar depăși suma asigurată;
la bunurile a căror cantitate se exprimă în unități de măsură (l, kg, m, m2, m3) – acea parte din cantitatea totală care a fost distrusă în întregime sau a dispărut;
la celelalte bunuri – distrugerea bunurilor într-un asemenea grad încât refacerea, prin reparare sau restaurare, nu mai este posibilă sau cheltuielile ar depăși suma asigurată.
Prin pagubă parțială se înțelege:
la clădiri – distrugerea sau deprecierea parțială a lor, astfel încât prin repararea acestora poate fi readusă la starea inițială dinaintea producerii evenimentului asigurat;
la bunurile a căror cantitate se exprimă în unități de măsură (l, kg, m, m2, m3) – deprecierea unei părți din cantitatea totală care a rămas după producerea evenimentului asigurat și care scade valoarea bunurilor;
la celelalte bunuri – avarierea bunului astfel încât, prin refacerea sau reparare, poate fi adus la starea inițială.
Cuantumul pagubei reprezintă, în caz de daună totală:
la clădiri-valoarea de înlocuire a clădirii distruse, la data producerii evenimentului asigurat, din care se scade uzura la acea dată si valoarea resturilor care se pot întrebuința sau valorifica;
la bunurile a căror cantitate se exprimă în unități de măsură – valoarea reală la data producerii evenimentului asigurat;
la celelalte bunuri-valoarea reală la data producerii evenimentului asigurat a bunului distrus, din care se scade valoarea, la aceiași dată, a restuilor care se pot valorifica.
Cuantumul daunei, în caz de daună parțială, reprezintă:
la clădiri-costul reparației din care se scade uzura și valoarea, la data producerii evenimentului asigurat, a resturilor care se pot valorifica sau întrebuința;
la bunurile a căror cantitate se exprimă în unități de măsură – valoarea pierderii din cantitate a aceleiași părți din cantitatea totală care diminuează valoarea totală;
la celelalte bunuri-costul reparațiilor părților compoonente sau a pieselor avariate sau costul de înlocuire a acestora, din care se scade uzura corespunzătoare și valoarea resturilor care se pot valorifica.
În limita sumei asigurate, societatea de asigurare acordă despăgubiri și pentru:
cheltuielile făcute în scopul limitării daunei;
cheltuielile legate de îndepărtarea resturilor de la locul producerii evenimentului asigurat;
daunele provocate bunurilor menționate în contractul de asigurare prin distrugerea sau avarierea lor, datorită măsurilor de salvare luate de asigurat pentru limitarea sau împiedicarea consecințelor producerii riscurilor.
Din cuantumul pagubei se scad:
franchisa prevăzută în contractul de asigurare;
primele datorate până la sfârșitul perioadei de asigurare.
Există situații în care societatea de asigurări poate refuza plata despăgubirilor, și anume:
dacă dauna a fost provocată, în mod intenționat, de una din următoarele părți:
– asiguratul sau beneficiarul;
– persoane fizice majore care locuiesc împreună cu asiguratul sau gospodăresc, împreună cu acesta, bunul asigurat;
– un membru din conducerea persoanei juridice asigurate;
– reprezentanți ai asiguratului sau beneficiarului.
în cazul în care una din aceleași persoane enumerate mai sus nu a luat măsurile necesare pentru evitarea sinistrului sau limitarea acestuia, deși putea să facă acest lucru;
dacă cererea de despăgubire este făcută cu rea credință sau dacă asiguratul a contribuit, în mod deliberat sau prin neglijanță, la producerea daunei.
CAPITOLUL 3
TIPURI DE ASIGURĂRI
3.1. Asigurarea maritimă
Apariția asigurării maritime, ca primă formă de asigurare, este explicată prin legătura strânsă: comerț-navigație maritimă, descoperindu-se că navele, mărfurile și viețile omenești erau expuse riscurilor mării.
De-a lungul unei perioade îndelungate de timp, proprietarii navelor au fost aceiași cu proprietarii mărfurilor și, ca urmare, exista o singură poliță de asigurare, care acoperea atât mărfurile, cât și nava. Acest lucru era posibil pentru că interesul aparținea aceleiași persoane. Ulterior, s-a trecut la o specializare determinată, preponderent, de evoluția comerțului, apărând o diferențiere între persoanele interesate în proprietatea asupra mărfurilor și a navelor și, deci, două forme de asigurare, două tipuri de contracte de asigurare, în funcție de același interes:
asigurarea navelor – CASCO;
asigurarea mărfurilor – CARGO;
Asigurarea maritimă, ca ramură a asigurării de bunuri, protejează navele maritime și fluviale, celelalte ambarcațiuni și instalațiile folosite în porturi, precum și incărcăturile acestora, contra unui complex de riscuri.
3.1.1. Riscuri maritime
Riscurile maritime au ca obiect anumite daune, a căror probabilitate este, mai mult sau mai puțin, cunoscută dar, în nici un caz, nu se apropie de certitudine.
Scopul asigurării maritime constă în asigurarea contra acelor evenimente care se pot produce și nu contra evenimentelor care trebuie să se producă. Din această cauză, în literatura de specialitate și în practica internațională a asigurărilor, întâlnim, frecvent, două mari categorii de riscuri:
riscuri asigurabile;
riscuri excluse.
1. Din categoria riscurilor asigurabile fac parte:
a. riscurile obișnuite sau generale;
b. riscurile speciale.
Din grupa riscurilor obișnuite, asociate transportului pe apă, fac parte așa-numitele riscuri ale mării. Prin acestea se înțelege orice accident sau întâmplare fortuite, survenite în timpul transportului maritim, indiferent dacă ele sunt sau nu rezultatul direct al acțiunilor vânturilor, valurilor.
Cele mai importante riscuri ale mării sunt: furtuna, naufragiul, eșuarea, coliziunea, abordajul, furtul, jaful, capturarea și sechestrarea de către dușmani,etc.
Riscurile speciale se datorează unor cauze deosebite și se asigură separat, la cererea expresă a asiguratului, contra unor prime speciale de asigurare. Din această categorie fac parte riscurile determinate de proprietățile intriseci ale mărfurilor, cum sunt: scurgerea lichidelor, spargerea materialelor casante, încingerea cerealelor, etc.
În grupa riscurilor de război intră: capturarea mărfii, blocade, sechestrul, prohibirea comercială, represaliile, etc.
Riscurile de grevă se referă la posibilitatea distrugerii sau avarierii anumitor mărfuri de către greviști.
Riscurile excluse sunt acele riscuri pentru care societatea de asigurare nu poartă nici o răspundere în cazul în care ele ar interveni în timpul unui transport de mărfuri asigurat.
Evaporarea lichidelor, uscarea cerealelor, moartea naturală a vietăților, sunt evenimente inevitabile, specifice naturii obiectului asigurat. Tocmai din această cauză ele nu fac obiectul acoperirii prin asigurare. De asemenea, nu se acorda drept de asigurare pagubelor datorate: întârzierii sosirii mărfurilor la destinție, lipsei unui ambalaj corespunzător, majorității taxelor vamale dn țara importatoare, etc.
3.1.2. Avariile și clasificarea lor
Avariile, în functie de natura obiectului asigurat, de intensitatea acțiunii riscurilor asigurate și de interesele pe care le afectează, pot fi:
totale;
parțiale (particulare);
generale (comune);
Prin avarie totală se înțelege pierderea completă a bunului asigurat sau vătămarea integrității fizico-chimice a acestuia, până la încetarea de a mai face parte din genul de bunuri de care aparține.
Orice avarie totală este prezumată a fi pricinuită de un risc al mării, în afara de cazul în care se poate stabili cu exactitate că nava, împreună cu încarcatura de la bord, s-a pierdut într-un act de război.
Avaria totală poate fi:
a. avarie totală reală – presupune una din următoarele împrejurări:
distrugerea fizică totală a bunului asigurat prin incendiu, inundare;
pierderea totală a posibilităților fizico-chimice ale bunurilor asigurate (inundarea hambarelor, a încărcăturii de ciment, etc.);
confiscarea bunurilor de către inamic.
b. avarie totală prezumată-atunci când pierderea bunului asigurat este inevitabilă sau costul salvării, recondiționării și reexpedierii ar depăși valoarea bunului la destinație, astfel încât este abandonat. Abandonul trebuie notificat asigurătorului în mod clar și necondiționat.
Prin avarie parțială (particulară) se înțelege orice daună parțială suferită de bunul asigurat în mod întâmplător, fortuit, din cauza unui risc asigurat. Pot suferi avarii parțiale atât mărfurile, cât și mijloacele de transport și navlul (prețul transportului). Avaria particulară la mărfuri poate lua forma: unei avarii materiale, a unei lipse, a unei vânzări în timpul călătoriei sau la destinație, a unor cheltuieli de recondiționare sau reparare, etc.
Avaria comună
“Regulile York – Anvers” stabilesc că avem de-a face cu o avarie comună atunci când, din necesitate, în mod intenționat și rezonabil, se face un sacrificiu, o cheltuială extraordinară pentru siguranța comună, în scopul de a ferii de primejdie bunurile angajate într-o expediție maritimă.
În timp ce avaria particulară se datorează unor cauze accidentale și privește exclusiv pe proprietarul bunului, avaria comună este rezultatul unui act intenționat, voluntar, întreprins într-un moment de primejdie gravă pentru întrega expediție, în scopul salvării acesteia și îi privește pe toți cei interesați în expediția maritimă (armatori și comercianți). Pierderile rezultate din avaria comună se împart proporțional între ei, indiferent dacă bunurile au fost asigurate sau nu. Pentru ca sacrificiul (cheltuielile) făcut în timpul transportului să fie recunoscut ca act de avarie comercială, este necesar ca:
primejdia, care impune măsura excepțională, să fie comună (să amenințe atât nava, cât și încărcătura);
preimejdia să fie reală și gravă, ieșită din comun;
cheltuielile făcute să aibă un caracter excepțional, adică să depășească cheltuielile făcute, în mod normal, de către armator, în cadrul obligațiilor contractuale;
sacrificiul (cheltuielile) facute să fie rezonabil și, totodată, rezultatul unui act intenționat pentru salvarea proprietății comune.
3.1.3. Condițiile de asigurare a mărfurilor
Condițiile de asigurare a mărfurilor, cele mai răspândite, care au devenit tradiționale în practica asigurărilor pe plan mondial, sunt condiții:
fără răspundere pentru avaria particulară (FPA) – acoperă numai daunele rezultate din pierderea totală a întregii încărcături sau a unei părți a acesteia, precum și daunele de avarie particulară;
cu raspundere pentru avaria particulară (WPA) – acoperă daunele rezultate din avaria totală sau parțială a întregii încărcături sau a unei părți a acesteia, pricinuită de anumite riscuri, specificate în mod expres în polița de asigurare (incendii, trăznet, furtună, explozii, naufragiu);
cu timpul, ascuțirea concurenței pe piața asigurărilor maritime și insistențele comercianților, care cereau un mod de protecție mai larg, mai cuprinzător, au dus la practicarea condiției “toate riscurile”. În fapt, această condiție acoperă, indiferent de amploarea lor, daunele rezultând din avaria totală sau particulară a întregii încărcături sau a unei părți a acesteia, care a avut loc din orice cauză, cu excepția riscurilor special enumerate în polița de asigurare.
Aceste condiții au fost perfecționate de-a lungul timpului, astfel încât să răspundă mai bine interesului asiguraților. În această formă, ele s-au practicat până în anul 1982, când Institutul Asigurărilor de la Londra a elaborat noi condiții de asigurare, adoptate și puse în aplicare și în alte țări, printre care și România.
În prezent, mărfurile care fac obiectul transportului pe mare, sunt asigurate în una din următoarele trei condiții principale: A, B, C.
Principalele deosebiri ale acestora, față de condițiile folosite în trecut, constau nu numai în denumirea diferită ci, mai ales, în delimitarea mai precisă și mai clară a sferelor de acoperire.
Condiția de asigurare A este condiția cea mai cuprinzătoare. În baza ei sunt acoperite toate riscurile de pierdere și avariere a bunului asigurat, cu exceptia unor excluderi. Aceste excluderi sunt comune tuturor celor trei condiții și sunt formate din trei grupe de riscuri excluse:
pierderea, avarierea și cheltuielile rezultând din sau provocate de:
comportarea necorespunzătoare, voită a asiguratului;
pierderea uzuală din greutate (volum) sau uzura normală a bunului asigurat;ambalarea si pregatirea insuficienta sau necorespunzatoare a bunului asigurat, viciul propriu sau natura bunului asigurat;
întârzierea directă, chiar dacă se datorează unui risc asigurat;
insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligațiilor financiare de către proprietari, armatori, navlositori (operatorii navei);
utilizarea oricărei arme de război care folosește fisiunea sau fuziunea nucleară sau altă forță sau obiect radioactiv;
contaminarea radioactivă;
starea de nenavigabilitate a navei (dacă asigurații au cunoștință).
Pentru această categorie de riscuri nu există acoperire prin asigurare suplimentară.
riscurile de război sau conflicte militare;
riscurile de grevă sau conflicte sociale.
Aceste ultime două categorii de riscuri pot fi acoperite prin asigurare suplimentară.
Condiția de asigurare B este condiția prin care sunt acoperite, cu excepția excluderilor enumerate, pierderea sau avarierea bunului asigurat, cauzate de:
incendii sau explozii;
eșuarea, răsturnarea sau scufundarea navei;
coliziunea sau contactul navei cu un obiect exterior, altul decât apa;
descărcarea navei într-un port de refugiu;
cutremur de pământ, erupție vulcanică sau trăznet;
sacrificiul în avaria comercială;
aruncarea mărfii sau luarea ei de valuri peste bord;
intrarea apei în nava;
dauna totală a unui colet pierdut peste bord sau căzut în timpul încărcării sau descărcării de pe navă.
Condiția de asigurare C are o sferă de acoperire mai îngustă decât condiția B și acoperă riscurile cauzate de:
incendiu sau explozie;
eșuarea, scufundarea sau răsturnarea navei;
coliziunea sau contactul navei cu un alt obiect decât apa;
descărcarea navei într-un port de refugiu;
sacrificiul în avaria comercială;
aruncarea peste bord.
Prima de asigurare depinde de specificul mărfurilor, de varietatea riscurilor, de frecvența actiunilor și de daunele posibile pe care aceste riscuri le-ar genera.
La stabilirea primei de asigurare societățile de asigurare se bazează pe analiza următorilor factori:
sfera de cuprindere a asigurării;
valoarea asigurabilă;
suma asigurată;
natura mărfurilor și ambalarea lor;
felul expediției, specificul ei;
statistica daunelor anterioare;
conjunctura pieței internaționale; etc.
Sfera de cuprindere a asigurării este reflectată prin condițiile de asigurare: A, B și C, iar cea mai scumpă este condiția A, care este și cea mai cuprinzătoare. Cotele tarifare sunt stabilite în procente, care se aplică la suma asigurată, iar în funcție de anumite clauze se aplică majorări sau reduceri.
Suma asigurată poate fi formată din:
valoarea bunului – potrivit facturii și, în lipsa acesteia, valoarea de piață a bunului la locul de expediere, în momentul încheierii contractului;
costul transportului, al asigurării și alte costuri legate de transportul bunurilor și necuprinse în valoarea facturii;
cheltuielile și taxele vamale;
supraasigurarea de 10 % din valoarea bunului pentru acoperirea acelor cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.
Durata asigurării:
În contractele de asigurare a mărfurilor pe timpul transportului maritim nu există o limită de timp bine precizată ca durată a asigurării, ci se aplică principiul duratei transportului de la depozit la depozit. Acest lucru presupune că mărfurile sunt asigurate din momentul în care au părăsit depozitul din localitatea de expediție menționată în contract și continuă pe toată durata transportului, inclusiv a transbordărilor, până când au fost descărcate de pe navă în portul de destinație.
De asemenea, asigurarea continuă în cursul obișnuit al transportului, al întârzierii, care este în afara controlului asiguratului, al devierii, al descărcării forțate, al reexpedierii în cursul schimbării voiajului, intervenite din exercitarea unui drept acordat armatorilor sau navlositorilor în cadrul contractului de navlosire.
Răspunderea asiguratorului începe în momentul în care bunul asigurat părăsește depozitul indicat în contractul de asigurare și încetează în una din situațiile de mai jos:
când bunul asigurat este livrat la depozitul destinatarului;
când bunul asigurat este livrat la alt depozit, pe care asiguratul se decide să-l folosească pentru depozitare;
când contractul de transport se termină în alt port (loc) decât destinația indicată în contractul de asigurare sau transportul se termină în alt fel, înainte de livrarea bunului la depozitul destinatarului;
la expirarea a 60 de zile de la terminarea descărcării bunului de pe mijlocul de transport maritim în portul final, intermediar sau de refugiu.
Principiul existenței acoperirii prin asigurare pe tot parcursul transportului este justificată de faptul că, de regulă, vânzătorul predă marfa spre expediere transportatorului, care se îngrijește de manipulările, transbordările și eventualele reexpedieri, astfel încât, în toată perioada, proprietarii mărfii să aibă siguranța continuității asigurării.
Asiguratul are obligația să-l anunțe pe asigurator ori de câte ori intervin elemente noi, necunoscute în momentul încheierii contractului, cum ar fi:
schimbarea rutei;
schimbarea locului de transbordare;
schimbarea locului de destinație;
încărcarea unor mărfuri pe puntea navei în loc de hambare, etc.
Dacă asiguratul ascunde asiguratorului o serie de elemente, pe care, dacă acesta le-ar fi cunoscut, nu ar fi acceptat primirea în asigurare a mărfurilor, contractul este lovit de nulitate.
Despăgubiri:
Pentru compensarea pagubelor, asiguratorul plătește o despăgubire care însumează atât prejudiciul direct cauzat prin avarierea sau distrugerea bunurilor, cât și cheltuielile, judicios făcute, pentru salvarea bunurilor, păstrarea resturilor rămase după eveniment și cheltuielile făcute în vederea recondiționării bunului asigurat.
Mărimea daunei se determină în funcție de următoarele elemente:
valoarea bunurilor distruse în întregime;
volumul cheltuielilor ocazionate de recondiționarea bunurilor distruse parțial;
volumul cheltuielilor făcute pentru salvarea bunurilor și păstrarea celor rămase, din care se scad:
– valoarea recuperărilor care mai pot fi valorificate,
– franchiza – potrivit condițiilor de asigurare.
Asigurarea mărfurilor în timpul transportului se încheie pe principiul proporționalității. Pentru acordarea despăgubirilor, asiguratorul desemnează un reprezentant, care va fi denumit comisar de avarie, ce va constata și va stabili valoarea daunei și va lua toate măsurile necesare pentru limitarea pagubei.
Comisarul de avarie va întocmi un raport de expertiză, denumit certificat de avarie, în care sunt descrise atât detaliile transportului, cât și cauza și mărimea daunei.
3.1.4. Asigurarea navelor-CASCO
Prin asigurarea navelor se înțelege asigurarea corpului acestora și a mașinilor și instalațiilor cu care acestea sunt înzestrate.
Subiecte ale asigurării sunt, pe de o parte, societățile de asigurare, iar pe de altă parte, proprietarii de nave, armatorii.
Interesul în asigurarea navei îl au, după caz, proprietarii sau administratorii acesteia, armatorul sau navlositorul când nava este angajată după un contract tip time-charter. Obiectul asigurării îl constituie: navele comerciale, de pescuit, alte ambarcațiuni asimilate navelor (remorchere plutitoare, șalupe, șlepuri) și întregul ansamblu de mașini și instalații, precum și navlul, cheltuielile privind exploatarea navelor asigurate și navelor aflate în construcție în șantierele navale (interesul fiind manifestat de șantierele navale).
Riscul asigurat poate fi identificat în raport cu una din următoarele condiții:
1. Pierderea totală, avarie și răspundere pentru coliziuni
În condițiile acestui tip de asigurare, care oferă cea mai mare protecție armatorului, sunt avute în vedere următoarele riscuri:
pierderea totală, pierderile și avariile la navă;
contribuția la cheltuielile de avarie comună și salvare;
răspunderea pentru pagubele rezultate din coliziunea navei cu altă navă, cu instalatiile portuare sau obiecte fixe plutitoare, inclusiv cheltuielile care decurg din aceste evenimente.
2. Pierderea totală, avarie comună și răspundere pentru coliziuni
Acest tip de asigurare oferă asiguratului o protecție mai limitată. Sunt luate în considerare următoarele riscuri:
pierderea totală a navei;
contribuția la cheltuielile de avarie comună și de salvare;
răspunderea pentru daunele rezultate din coliziunea navei cu alte nave.
3. Pierderea totală a navei, inclusiv cheltuielile de salvare
Pentru acest tip de asigurare se ia în considerare numai riscul de pierdere totală a navei, cheltuielile de salvare și alte cheltuieli care decurg din acest fapt.
În contextul asigurării încheiate în una din condițiile de asigurare enumerate, riscurile agreate de asigurator sunt:
riscuri de navigație specifice: incendiu, explozie, furt comis de persoane din afara navei, piraterie, coliziunea cu alte nave sau alte obiecte plutitoare sau fixe, cutremur, erupție vulcanică, traznet, accidente la încărcare sau descărcare sau la mișcarea încărcăturii sau a combustibililor, defecte produse la cazane, instalații, mașini sau la corpul navei, eroare de navigație, neglijența comandantului, piloților, echipajului, navlositorilor, cu condiția ca aceștia să nu aibă și calitatea de asigurat, baraterie ( acte săvârșite de comandant sau de către echipajul navei cu intenție);
2. cheltuielile pentru: prevenirea și limitarea pagubelor, identificarea cauzelor, efectelor, salvarea și asistența acordate navei, inclusiv cele făcute cu expertize și acțiuni judecătorești generate de pierderea sau avarierea navei, cotribuția navei la avaria comercială și cheltuielile aferente stabilirii acestei contribuții și răspunderea asiguratului față de terți, ca urmare a coliziunii cu alte nave, instalații plutitoare sau portuare.
O serie de riscuri sunt excluse din asigurare, între ele numărându-se:
uzura morală și deteriorarea treptată a corpului mașinilor și a altor componente ale navelor,
pagubele produse navei de forțarea gheții,
scoaterea sau îndepărtarea epavei,
cheltuielile cu salariile și întreținerea comandantului, a ofițerilor și a echipajului, cu excepția cazurilor de avarie comună,
pagubele indirecte (pierderea veniturilor, despăgubiri datorate din întârzierea transportului, etc.),
riscurile de război, de revoltă și de grevă nu sunt agreate în asigurarea navelor decat dacă sunt prevăzute în mod expres în contract.
Valoarea asigurabilă poate fi valoarea de înlocuire sau valoarea din nou a navei la data asigurării.
Suma asigurată-nava se asigură pentru suma declarată de asigurat și agreată de asigurator. Ea nu trebuie să fie inferioră valorii de înlocuire și nici să nu depășească valoarea din nou a navei la data asigurării. La suma respectivă se mai poate adăuga până la 25 % din valoarea navei, pentru acoperirea diferențelor ce ar putea rezulta prin aplicarea raportului dintre suma asigurată și valoarea navei stabilită pentru cazurile de salvare sau avarie comună.
Prima de asigurare este variabilă, fiind influențată de factori cum sunt:
sfera de cuprindere a asigurării,
valoarea asigurabilă și suma asigurată,
nava și voiajul stabilit,
durata,
statistica riscurilor anterioare,
starea conjuncturală a pieței asigurarilor.
La stabilirea primelor de asigurare se ține seama de:
calitatea sau clasa în care se încadrează nava și
voiaj (zona, distanța, durata, sezonul, condițiile de navigație, etc.).
În practica internațională, primele de asigurare, în asigurarea navelor, sunt stabilite statistic, în cote procentuale față de valoarea navei sau a părților componente.
Primele de asigurare se plătesc anticipat, în valuta în care s-a încheiat contractul de asigurare.
Drepturile și obligațiile părților, în contractul de asigurare a navelor, țin seama de ipoteza în care s-a încheiat asigurarea:
pentru o călătorie definită – caz în care în contract este menționat portul de plecare, de escală, de destinație sau
pentru o perioadă de timp – când se menționează în contract perioada și zona de navigație.
Asiguratul are obligația să comunice societății de asigurare orice împrejurare de care a luat la cunoștință și care ar putea agrava riscurile acoperite prin asigurare. De asemenea, are obligația să întrețină nava și s-o exploateze în bune condiții, în scopul prevenirii producerii evenimentelor asigurate. Societatea de asigurări se obligă să preia riscurile și să acorde despăgubiri în cazul producerii evenimentului asigurat.
Drepturile societății de asigurare se referă la încasarea primelor de asigurare, la informarea continuă și curentă cu privire la voiajul navei și chiar de a refuza plata unor despăgubiri când pretențiile asiguratului nu sunt justificate.
Răspunderea asiguratorului se limitează la suma asigurată.
Încheierea contractului în asigurarea maritimă implică o procedură specifică. Pentru perfectarea contractului, asiguratul își exprimă interesul patrimonial în scris, prin declarația de asigurare remisă de societatea de asigurare.
Cererea de asigurare cuprinde date referitoare la: beneficiar, asigurat, denumirea navei, pavilionul, anul construcției, portul de încărcare, cel de destinație, descrierea mărfurilor care fac obiectul transportului, condițiile de asigurare și alte date.
Confirmarea încheierii cntractului de asigurare se face de asigurator, prin trimiterea decontului de prime sau eliberarea poliței de asigurare Acceptul de către asigurat a condițiilor impuse prin polița de asigurare este tacit, dacă în termen de două zile de la primirea acesteia nu face obiecțiuni.
În funcție de interesul promovat, polițele de asigurare maritimă pot fi grupate în:
1. polițe pentru asigurarea navelor:
-polițe de călătorie – prin care se asigură nava pentru o călătorie precizată,
-polițe temporare (pe timp) – prin care nava este asigurată pe o perioadă de timp, indiferent de numărul călătorilor,
-polițe mixte – prin care nava se asigură pe o călătorie și continuă să rămână asigurată o perioadă de timp după sosirea ei la destinație,
-polițe portuare – prin care se acoperă riscurile specifice staționării navei în porturi și în perioada de construcție în șantierele navale;
2. polițe pentru asigurarea mărfurilor:
-polițe individuale – prin care se acoperă riscurile unei expediții delimitate în spatiu și timp, cele mai răspândite fiind polițele de voiaj,
-polițe generale – prin care se asigură toate mărfurile sau anumite mărfuri importate sau exportate de un agent economic într-o perioadă de timp. Acestea constituie, pentru asigurat, un abonament de asigurare, putând fi emise ca:
– polițe flotante – pentru o valoare asigurabilă,
– contracte de abonament cu valabilitate anuală sau chiar mai mare,
-polițe globale – prin care se acoperă expedițiile la purtător, fiind folosite pentru expediții poștale;
3. polițele pentru asigurarea navlului;
4. polițele de reasigurare.
După modul de evaluare a mărfurilor, polițele CARGO pot fi:
1. evaluate – unde obiectul asigurat este evaluat la o suma precisă;
2. neevaluate – unde evaluarea se face după ajungerea mărfurilor la destinație sau după producerea evenimentului asigurat.
3.1.5. Asigurarea de protectie și indemnizare
Constituie o asigurare reciprocă a răspunderii armatorilor, distinctă față de asigurările maritime CASCO și asigurările CARGO.
Această asigurare are ca scop angajarea răspunderii armatorilor, care trebuie să dezdăuneze terții păgubiți sau vătămați, sau să suporte eventualele amenzi, penalități, taxe, după caz. Această formă de asigurare nu implică societățile de asigurare, fiind o asigurare reciprocă a răspunderii armatorilor care se realizează prin intermediari, cluburi de protecție și indemnizare (P&I).
Asigurarea de protecție și indemnizare constituie o formă complementară a asigurării maritime contractuale, prin care armatorii se asigură reciproc, pentru a putea acoperi acele daune posibile lăsate de asiguratorii contractuali pe riscul propriu al asiguraților, respectiv al armatorilor.
Asigurarea de protecție și indemnizație a apărut în Anglia, sub forma unor asociații sau cluburi, datorită faptului că asiguratorii își limitau răspunderea, prin contractul de asigurare maritimă, la 3/4 din dauna produsă de nava asigurată altei nave prin coliziune, restul de 25 % rămânând neacoperit (în sarcina asiguratului).
Prin asigurarea inițiată de cluburile de protecție și indemnizație se despăgubeau daunele suferite de membrii cluburilor și neacoperite prin contractul de asigurare maritimă. Această compensare se realiza pe o bază colectivă.
Cu timpul, sfera ei a fost extinsă și la alte riscuri, care antrenau răspunderea armatorului față de echipaj, muncitorii portuari, instalațiile portuare, obligatiile acestora derivând din răspunderea față de terți, de instituții, de autorități (amenzi aplicate de autoritățile vamale, sanitare, de frontieră).
O perioadă de timp, fondurile constituite în cadrul acestor asociații au fost administrate distinct, în funcție de riscurile asigurate (protecție sau indemnizare), ulterior fiind reunite.
Această asigurare se practică pe scară tot mai largă în diverse țări ale lumii: Marea Britanie, SUA, Norvegia, Suedia. Numai în Marea Britanie funcționează peste 70 de cluburi. Cluburile engleze, prin structura lor, au caracter internațional, în timp ce în alte țări cluburile au caracter național.
Asigurările P&I au anumite caracteristici prin care se disting de asigurările contractuale, și anume:
protecția de risc are un caracter mutual, datorită faptului că membrii clubului au, în același timp, dubla calitate de asigurați și asiguratori;
asigurarea are drept scop protecția activă și reală a membrilor clubului prin indemnizarea, despăgubirea acestora în cazul pagubelor suferite, ca urmare a angajării răspunderii față de terți;
contribuția membrilor la constituirea fondului de asigurare al clubului P&I este fixată anual și revizuită la finele anului, în funcție de situația reală înregistrată (evaluarea daunelor plătite);
principiul de organizare și funcționare a cluburilor P&I îl constituie mutualitatea, dar în conditiile în care activitatea acestora nu are la bază criteriul profit realizat în baza ecuației:
cotizații + venitul din invesțitii = daune și cheltuieli de investiții;
cluburile P&I promovează o politică comercială flexibilă și operativă, în sensul că preia răspunderea în sarcina membrilor săi, pe măsura apariției ei realizându-se o protecție continuă a armatorilor;
cluburile P&I nu emit polițe de asigurare, calitatea de asigurat decurgând din calitatea de membru;
protecția prin cluburile P&I acoperă riscurile care nu pot fi și nu sunt acoperite prin asigurarea maritimă contractuală;
membrii cluburilor P&I reprezintă un colectiv de armatori independenți sau de societăți care au aceleași interese.
Asigurarea prin cluburile de P&I are, în principiu, funcția de preluare a răspunderii armatorilor, într-un context de reciprocitate.
Riscurile de răspundere a armatorilor în cadrul asigurării de P&I sunt precizate prin condițiile de asigurare, după cum urmează:
răspunderea pentru coliziunea navei cu o ală navă – se are în vedere că asigurarea tradițională e limitată la ¾ din daunele provocate altei nave. Asigurarea de P&I realizează o acoperire a răspunderii armatorului ce depășește ¼ din valoarea pagubei provocate altei nave fără ca aceasta să fie asigurată de o poliță CASCO.
răspunderea armatorului pentru daune pricinuite prin coliziunea mărfurilor sau altor bunuri transportate cu nava sa – În principiu, această răspundere este integrată în asigurarea de P&I pentru că abordajul cauzat din culpă unei nave face ca repararea daunelor să cadă în sarcina navei ce le-a cauzat.
răspunderea pentru daunele pricinuite navelor și bunurilor aflate la bordul acestora, altfel decât prin coliziune – Daunele pricinuite de neglijența în exploatarea și asigurarea navei, de acțiunile ce au loc la bordul navei: incendiu, explozie, manevre defectuoase.
răspunderea în baza controlului de alimentare cu combustibil – Aceasta este preluată în asigurarea reciprocă, dar doar în limita contractelor de bunkeraj în porturi. Deci, asigurarea nu se extinde asupra riscurilor generate de alimentarea în afara porturilor.
răspunderea pentru daunele pricinuite obiectelor fixe sau plutitoare – Este preluată prin asigurarea de cluburile de P&I pentru că, conform legilor specifice și normelor generale ale fiecărui stat, armatorul este chemat să răspundă pentru daunele pricinuite instalațiilor portuare fixe sau mobile care au aparținut terților, cu condiția ca aceste riscuti să nu fi fost preluate printr-o asigurare contractuală.
răspunderea pentru îndepărtarea epavelor rezultate din naufragiu – Se preiau de asigurarea de cluburile de P&I următoarele elemente:
cheltuielile aferente ridicării, îndepărtării, distrugerii rămășițelor navelor avariate dacă acestea cad în sarcina armatorului;
cheltuielile impuse pentru ridicarea, îndepărtarea, distrugerea bunurilor de pe nava asigurată dacă aceste cheltuieli revin armatorului;
răspunderea armatorului față de terțe persoane, fizice sau juridice, derivând din operațiunile de ridicare a navei, îndepărtarea rămășițelor, distrugerea resturilor navei ori bunurilor;
răspunderea armatorului în cazul neputinței sale de a îndepărta sau distruge epava.
răspunderea derivată din contractele de închiriere a instalațiilor și utilajelor de încărcare/descărcare – Se pot asigura de către armator la cluburile de P&I având în vedere pericolele și riscurile ce pot afecta bunurile închiriate, integritatea și sănătatea operatorilor.
răspunderea pentru reasigurarea protecției și conservării bunurilor transportate – Se au în vedere două aspecte ale răspunderii:
răspunderea pentru pierderea totală a bunurilor;
răspunderea pentru avarierea bunurilor transportate.
răspunderea pentru transportul mărfurilor în containere.
neîncasarea contribuției mărfii la avaria comună.
alte răspunderi ale armatorului ca:
răspunderea pentru amenzi aplicate armatorului de autoritățile portuare, vamale, de frontieră, instanțele de judecată, etc;
răspunderea pentru cheltuielile impuse în cazurile de carantină;
răspunderea pentru unele cheltuieli de exploatare a navei (ancheta privind dispariția navei).
De remarcat că în acțiunea lor, cluburile de P&I respectă cu strictețe principiul neamestecului în sfera asigurărilor contractuale, riscurile aferente unor asemenea asigurări nefiind preluate în asigurarea de P&I.
3.2. Asigurarea bunurilor în transporturile terestre și aeriene
3.2.1. Asigurarea bunurilor în transportul terestru
Obiectul asigurării:
Se asigură facultativ mărfurile obișnuite ce fac obiectul transportului pe căile ferate, cu vehicule sau prin poștă. În condiții speciale se asigură și mărfurile perisabile, periculoase, bunurile de valoare mare (bani, documente, hârtii de valoare, obiecte prețioase, colecții, tablouri și animale vii).
Riscurile asigurării:
Sunt acoperite următoarele riscuri:
– incendiu, ploaie, trăsnet, grindină, explozie, inundații, furtună, avalanșe, etc;
– accidente ale mijloacelor de transport – ciocniri, loviri, derapări, răsturnări;
– acte de tâlhărie – spargere, scurgere/risipire sau furt al bunurilor asigurate, ca urmare a accidentului mijloacelor de transport;
– accidente în timpul încărcării/descărcării bunurilor.
– pagube produse din cauza unor însușiri proprii bunurilor transportate;
– pagube produse ca urmare a relei conservări, de către asigurat, a bunurilor transportate ca urmare a ambalării și transportului bunurilor în stare deteriorată;
– pagube produse bunurilor transportate de: insecte, ger, căldură, etc;
– pagube produse bunurilor transportate ca urmare a predării spre expediere a unor bunuri excluse de la transport sub denumire falsă, inexactă, incompletă.
Suma asigurată:
La asigurearea de tip CARGO – suma poate fi formată din:
– valoarea bunurilor potrivit facturii;
– costul transportului și costul asigurării dacă acestea nu sunt incluse în valoarea facturii;
– cheltuielile și taxele vamale;
– supraasigurarea de 10% din valoarea bunurilor, doar dacă nu s-a convenit altfel, pentru acoperirea acelor cheltuieli ce nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.
Prima de asigurare:
Se determină prin înmulțirea sumei asigurate cu cota de primă ce variază în funcție de felul transportului. Pentru protejarea bunurilor în timpul transportului terestru se pot încheia asigurări facultative de abonament (transportul pe calea ferată, transportul cu vehicule, prin poștă sau în transportul combinat).
Asigurarea se încheie fără termen pentru sumele maxime stabilite de asigurător pe un vagon de cale ferată, un autovehicul, un colet.
Dacă la transport, valoarea bunurilor este mai mare decât cea prevăzută în asigurarea de abonament, pentru diferență se poate încheia o asigurare suplimentară.
Răspunderea societății de asigurare:
Începe și încetează în mod diferențiat și specific. Ea începe după intrarea în vigoare a asigurării astfel:
la bunurile transportate pe calea ferată – din momentul primirii bunurilor de către transportator, cu respectarea regulamentului de transport;
la bunurile transportate cu vehicule – din momentul încărcării bunurilor în vehicule.
Răspunderea societății de asigurări încetează, de asemenea, în mod diferențiat:
la bunurile transportate pe căile ferate – din momentul eliberării bunurilor către destinatar;
la bunurile transportate cu vehicule – din momentul descărcării acestora din vehicule la destinație.
Societatea de asigurări are dreptul să verifice siruația reală a bunurilor transportate și să efectueze, pe această bază, regularizarea primelor de asigurare în funcție de situația reală.
Constatarea, evaluarea și stabilirea despăgubirii:
Are loc, în mod specific, dar cu încadrarea în coordonatele mecanismului asigurării de bunuri.
Constatarea pagubei are loc în urma sesizării organelor de poliție și înștiințării societății de asigurări cu privire la producerea pagubei asigurate.
Cu acestă ocazie se întocmește un proces verbal de constatare a pagubei. Evaluarea pagubei are loc în funcție de cantitatea bunurilor prejudiciate și de prețurile de evaluare la data producerii evenimentului asigurat.
Despăgubirea este, în principiu, cel mult egală cu paguba, cu condiția să nu depășească suma asigurată. Plata despăgubirii se efectuează în cadrul unui termen precizat în contractul de asigurare, în principiu în termen de 30 de zile, în caz de furt sau de dispariție a bunurilor, de la data înștiințării asupra cazului asigurat.
Dacă, ulterior, bunurile sunt recuperate, atunci sumele plătite ca despăgubiri se restituie societății de asigurări.
ASIGURAREA AUTOVEHICULELOR (Asigurarea auto CASCO)
Poate fi încheiată de persoanele fizice sau juridice cu domiciliu, sediu sau reședința în România.
Obiectul asigurării:
Autovehiculele ce sunt înmatriculate conform dispozițiilor legale privind circulația pe drumurile publice , respectiv:
– autovehicule pentru transportul terestru de persoane;
– autovehicule pentru transportul de bunuri;
– autovehicule speciale pentru gospodărirea comunală;
– tramvaiele sau alte mijloace de transport pe cale;
– remorci auto trase de un vehicul asigurat.
Riscurile asigurării:
Autovehiculele sunt asigurate pentru riscurile la care sunt supuse atât timp cât circulă, cât și în timpul asigurării ca: accidente (ciocniri, izbiri, căderi, derapări), incendiu, trăsnet, explozie, calamități naturale, furt.
La asigurarea autovehiculului pentru pagubele de furt sunt cuprinse:
– furtul autovehiculului, al unor componente sau piese;
– pagube produse ca urmare a furtului, tentativei de furt al unor componente sau piese, sau al unor bunuri din autovehicule;
– pagube produse încăperii în care se afla autovehiculul ca urmare a furtului prin efracție sau a tentativei de furt.
Se mai acordă despăgubiri pentru:
– cheltuieli pentru transportul autovehiculelor la atelierul de reparații cel mai apropiat sau la locul de adăpost cel mai apropiat;
– pagube produse autovehiculelor cu ocazia măsurilor luate în timpul producerii riscului asigurat, pentru salvarea autovehiculului sau a construcțiilor unde se află acesta;
– cheltuielile făcute cu ocazia limitării pagubelor.
Mecanismul asigurării:
Perioada de asigurare este de 1 an sau 6 luni, iar pentru deținătorii de autovehicule aflate temporar în România poate fi mai mică, dar minim 1 lună. Asigurarea se consideră încheiată odată cu emiterea de societatea de asigurare a contractului de asigurare și încasarea primei de asigurare, fiind valabilă pentru autovehiculul specificat în contract.
Suma asigurată:
Asigurarea se face la suma declarată de asigurat, dar care nu trebuie să depășească valoarea autovehiculului la momentul încheierii contractului.
Valoarea la data asigurării se determină:
– la autovehiculele românești – din prețul de comercializare se scade uzura;
– la autovehiculele străine – din valoarea în valută ce se transformă în lei se scade uzura.
Primele de asigurare:
Sunt anuale, fiind stabilite, după caz, în sumă fixă pe tipuri și mărci de autoturisme sau sub forma unor cote tarifare, la 100 de lei suma asigurată.
În tariful de prime se cuprind primele de asigurare anuale, în sumă absolută, diferențiată pe 12 grupe tarifare, în funcție de capacitatea cilindrică a motorului: grupa minimă – 750 cm3; grupa maximă 6000 cm3.
Pentru autoturismele folosite ca taximetre sau în școlile de conducere auto, primele de asigurare se majorează.
Pentru autoturismele autostaționare și, inclusiv remorcile tractate după autovehicule se pot încheia, de asemeni, asigurări cu prima de asigurare integrală sau cu prima de asigurare redusă cu 15%, 20%, 30%, față de cea prevăzută în tariful de primă. Aici și despăgubirile se micșorează corespunzător reducerii primei de asigurare.
Primele de asigurare stabilite în cadrul societăților de asigurare pot fi reduse și în ipoteza aplicării “clauzei bonus”. Mai precis, în cazul în care asigurarea se reînnoiește în următorii ani fără ca asiguratul să fi beneficiat de despăgubirile respective, prima se micșorează: cu 15% (în primul an), 25% (în anul 2), 35% (în al 3-lea an), 45% (în anul și în următorii ani).
Răspunderea asigurătorului:
Răspunderea societății de asigurări începe după 24 de ore de la exprimarea zilei în care s-a încheiat contractul și s-a achitat prima de asigurare și încetează la ora 24 a ultimei zile din perioada de asigurare.
Despăgubirea:
Nu poate depăși suma asigurată, cuantumul pagubei și nici valoarea autovehiculului în momentul producerii riscului asigurat.
Dacă suma asigurată este mai mare decât valoarea autovehiculului în momentul producerii riscului, despăgubirea va fi egală cu cuantumul pagubei.
Dacă suma asigurată este mai mică decât valoarea autovehiculului în momentul producerii riscului, despăgubirea va fi calculată, reducându-se cuantumul pagubei corespunzător raportului dintre suma asigurată și valoarea autovehiculului la data producerii riscului asigurat.
Nu se acordă despăgubiri pentru:
– pagube produse prin întrebuințare, funcționare, uzare, defecte de fabricație;
– pagubele produse părților componente de rezervă (preluate, huse, etc);
– cheltuielile făcute pentru transformarea sau îmbunătățirea autovehiculului în comparație cu starea dinaintea producerii evenimentului asigurat;
– cheltuielile făcute pentru repararea unor avarii necuprinse în asigurare;
– pagube indirecte:
reducerea valorii autovehiculelor după reparații;
pagube produse în legătură cu utilizarea autovehiculului la concursuri sau antrenamente;
pagube provocate cu intenție de asigurare.
Nu se acordă despăgubiri dacă:
– autovehiculul nu avea certificat de înmatriculare valabil;
– asiguratul a condus autovehiculul și a produs accident sub influența băuturilor alcoolice;
– autovehiculul, în momentul producerii accidentului, era condus de o persoană fără permis de conducere valabil.
3.2.2. Asigurarea aeronavelor
Obiectul asigurării sunt navele aeriene aparținând companiilor de transport și asociațiilor sportive care se asigură pentru:
pierderea și avarierea navei;
răspunderea față de pasagerii sau bagajele acestora și pentru mărfurile transportate;
răspunderea civilă față de terți.
Riscurile asigurate
În baza contractului de asigurare se acordă despăgubiri pentru:
pierderea fizică directă sau pierderea totală constructivă ori avarierea navei în timpul zborului, rulării la sol și al staționării la sol;
dispariția aeronavei;
avarii pricinuite aeronavei de măsurile de salvare;
cheltuielile făcute pentru salvarea și conservarea aeronavelor;
cheltuielile de judecată și arbitraj făcute de asigurat cu ajutorul asiguratorului în scopul formulării pretenției față de terți.
Pierderea fizică directă înseamnă distrugerea completă a aeronavei, fiind imposibilă repunerea ei în stare de funcționare.
Pierderea totală constructivă reprezintă avarierea gravă a aeronavei, astfel încât cheltuielile implicate: de operațiunile de salvare, de măsurile de limitare a pagubelor, de transport, de reparații și repunere în stare de folosire, depășesc 75% din suma asigurată.
În baza asigurării aeronavelor pentru răspunderea legală față de terți, asiguratorul acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de despăgubiri și cheltuieli de judecată, pentru:
vătămarea corporală sau decesul pasagerilor, ca urmare a accidentării acestora la bordul navei sau în cursul operațiilor de îmbarcare/debarcare;
pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor și a bunurilor aflate asupra pasagerilor;
pierderea, avarierea sau distrugerea mărfurilor transportate;
vătămarea corporală sau decesul persoanelor ori avarierea sau distrugerea bunurilor din afara aeronavelor, cu condiția ca acestea să fi fost cauzate, în mod direct, de aeronavă sau de obiectele desprinse sau căzute din aceasta.
Excluderi
La asigurarea aeronavelor nu sunt acoperite:
pierderea suferită ca urmare a folosirii pistelor sau a terenurilor de aterizare neautorizate, cu excepția cazurilor de forță majoră;
pierderi provocate de transportul de pasageri sau de mărfuri peste numărul de locuri și capacitatea de transport a aeronavelor;
pierderi provocate de acțiunea inteționată a asiguratului;
pierderi suferite în perioada în care aeronava este folosită în scop ilegal sau este utilizată în alt mod decât cel prevăzut în contractul de aeronavigabilitate;
pierderi suferite în legătură cu transferul de interese a asiguratului în legătură cu aeronava, fără existența consimțământul scris al asiguratorului;
pierderi provocate de război, piraterie aeriană, greve și alte pericole asemănătoare;
pierderi produse din cauza zgomotului, poluării.
Asiguratul nu are răspundere civilă legală dacă accidentul a fost produs:
dintr-un caz de forță majoră;
din culpa exclusivă a persoanei păgubite;
din culpa exclusivă a unei terțe persoane.
Suma asigurată
Aeronavele se asigură la sumele declarate de asigurat și agreate de asigurator și care nu trebuie să depășească valoarea de înlocuire a aeronavei la data încheierii asigurării.
Răspunderile se asigură la sumele declarate de asigurat pentru pasageri, pentru bagaje și pentru mărfuri, în limita prevăzută de legislația din România, în convențiile internaționale cu care țara noastră este parte sau în acordurile încheiate între asigurat și partenerii săi externi.
Despăgubiri:
În caz de pierdere fizică directă sau dispariție, asiguratul este despăgubit cu suma asigurată.
În caz de pierdere totală constructivă, despăgubirile se acordă astfel:
dacă aeronava poate fi reparată, despăgubirea este reprezentată de costurile necesare, din care se scade valoarea reperelor care pot fi întrebuințate sau valorificate;
dacă aeronava nu poate fi reparată sau dacă reparația nu este justificată, despăgubirea este reprezentată de suma asigurată, din care se scade valoarea reperelor care se pot valorifica.
Perioada asigurată:
Asigurarea aeronavelor se poate încheia pentru:
o perioadă determinată de timp;
pentru o călătorie determinată.
Raspunderile asiguratorului
La asigurările încheiate pentru o călătorie, răspunderea asiguratorului începe în momentul începerii reparațiilor de îmbarcare a călătorilor sau de încărcare a mărfurilor sau în momentul pornirii motoarelor, în cazul unei călătorii fără pasageri sau mărfuri și încetează în momentul încheierii operțiilor de debarcare sau descărcare a mărfurilor pe aeroportul de destinație sau în momentul opririi motoarelor, în cazul călătoriilor fără pasageri sau mărfuri.
Răspunderea civilă a companiilor de navigație aeriană este reglementată, pe plan internațional, prin:
Convenția de la Varșovia (1929), completată cu Protocolul de la Haga (1955) – aplicabilă transportului de persoane, bagaje sau mărfuri;
Convenția de la Tokyo (1963) – se aplică infracțiunilor penale sau actelor care pot compromite securitatea aeronavelor, a persoanelor sau bunurilor aflate la aeronave;
Convenția de la Roma (1953) – aplicată în cazul daunelor provocate terților în afara aeronavei.
3.2.3. Asigurarea de răspundere civilă
Aceasta are ca obiect acoperirea prejudiciului produs de asigurat unor terțe persoane, în condițiile în care asiguratul este răspunzător din punct de vedere legal.
Răspunderea civilă legală reprezintă temeiul în baza căruia o persoană poate acționa în instanță o altă persoană sau organizație, care se presupune a fi vinovată de producerea unor pagube, prin nerespectarea legislației în vigoare.
Răspunderea civilă presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
săvârșirea de către asigurat a unei fapte ilicite;
dovada existenței unui prejudiciu;
existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului și prejudiciul adus terței persoane și constatarea culpei asiguratului care a săvârșit fapta ilicită.
Conceptul de răspundere civilă legală este foarte important pentru că societățile de asigurare, care încheie asigurări de răspundere civilă, sunt obligate să despăgubească, în numele asiguratului, numai dacă acesta este răspunzator legal să plătească daune unei terțe persoane.
Riscurile asigurate:
Prin încheierea contractului de asigurare se acoperă despăgubirile pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare pentru prejudiciul de care răspunde în fața legii și pentru cheltuielile de judecată la care este obligat în procesul civil.
De asemenea, există și alte riscuri, care, în principiu, nu sunt acoperite prin polițele de asigurare de răspundere civilă.
Suma asigurată:
Aceasta se stabilește la valoarea stabilită de asigurat și agrată de societatea de asigurare, separat pentru deces, vătămări corporale sau pagube de bunuri.
În cazul persoanelor juridice, cuantumul acestei sume se determină în funcție de cifra de afaceri anuală estimată la încheierea contractului.
În cazul persoanelor fizice se poate aplica una din următoarele metode:
metoda evaluării averii personale prezente și viitoare;
metoda evaluării averii personale prezente;
metoda determinării sentinței judecătorești maxime pentru vătămare corporală sau deces.
O caracteristică a asigurărilor de răspundere civilă constă în stabilirea unei sume asigurate pe perioadă și a unei sume asigurate pe eveniment.
Evenimentul desemnează orice acțiune sau faptă a asiguratului, care antrenează răspunderea civilă a acestuia și care este acoperită prin polița de asigurare.
Indiferent de valoarea prejudiciului generat de asigurat, societatea de asigurări nu va plăti despăgubiri mai mari decât valoarea sumei asigurate pe eveniment. De asemenea, indiferent de numărul evenimentelor produse în perioada asigurată, asiguratorul nu va acorda despăgubiri mai mari decât suma asigurată pe perioadă.
3.3. Produsele de asigurare de răspundere civilă oferite de piața românească
Cea mai cunoscută asigurare de răspundere civilă din țara noastră și care se încadrează în categoria asigurărilor obligatorii, o reprezintă asigurarea de răspundere civilă auto.
Clauzele contractului de asigurare, inclusiv valoarea maximă a despăgubirilor, precum și nivelul primelor de asigurare, pe categorii de autovehicole, sunt stabilite prin lege.
În ceea ce privește despăgubirile, acestea au stabilită o limită minimă și una maximă, în cazul pagubelor produse prin avarierea și distrugerea unor bunuri. Astfel:
– pentru pagubele produse la bunuri într-un accident, se acordă despăgubiri pentru daune de la 102.000 lei până la 40.000.000 lei, inclusiv;
– în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirea poate fi de 15.000.000 lei pentru fiecare persoană accidentată, dar nu mai mare de 40.000.000 lei, indiferent de numărul persoanelor accidentate.
Asiguratorul plătește, din Fondul instituit din primele de asigurare, realizate în contul asigurărilor de răspundere civilă auto.
De menționat că se plătesc despăgubiri tuturor persoanelor păgubite ca urmare a unui accident de autovehicule, iar aceastea se acordă și în cazul în care conducătorul autovehiculului răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul.
În despăgubirile pe care le plătește asiguratorul se includ și cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.
În cazul în care se produce un accident de autovehicule de a cărei producere se fac vinovate, în aceeași măsură, două persoane cuprinse în asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, despăgubirea cuvenită fiecăruia dintre cei doi, va reprezenta o jumătate din paguba înregistrată cu cu prilejul producerii accidentului respectiv.
Există și cazuri când nu se acordă despăgubiri pentru pagubele produse unui autovehicul. De exemplu, în cazul în care accidentul a fost produs în caz de forță majoră sau din culpa exclusivă a persoanei păgubite sau din culpa exclusivă a unei terțe persoane.
Asigurarea de răspundere civilă auto este printre puținele asigurări obligatorii din România. Aceasta este impusă prin lege, contractul de asigurare fiind un contract de adeziune, asigurații acceptând condițiile stabilite de asigurator.
Altă formă de asigurare de răspundere civilă din țara noastră este și asigurarea de răspundere civilă profesională.
Aceasta are rolul de a proteja asiguratul, persoana fizică sau persoana juridică, împotriva prejudiciilor pe care le pot provoca unor terțe persoane.
În țările dezvoltate, încheierea unei asemenea polițe constituie una din condițiile principale pentru practicarea unor profesii.
În țara noastră, legislația în domeniu se situează sub standardele europene. Singurele profesii pentru care se cer asigurări de răspundere civilă sunt :
experții contabili;
contabilii autorizați – evaluatori;
experții tehnici.
Prin activitatea lor, aceste categorii profesionale pot aduce prejudicii persoanelor pentru care lucrează.
Prin asigurarea de răspundere civilă se garantează plata acestor prejudicii, în conditiile în care prejudiciul se încadrează în categoria riscurilor asigurate.
În general, despăgubirile se acordă pentru:
daune materiale produse din culpa asiguratului, persoană fizică sau juridică, precum și din culpa altor persoane pentru care asiguratul răspunde potrivit legii;
cheltuielile de judecată, la plata cărora este obligat asiguratul prin hotărâre judecătorească;
despăgubiri la care este obligat asiguratul, ca urmare a pierderii sau distrugerii unor documente, etc.
Ca în orice contract de asigurare, și în cazul acestor polițe există anumite situații excluse, în mod expres, de la asigurare, cum ar fi:
prejudiciile cauzate de actele desfășurate de asigurat în afara unui contract cu clientul său;
pagubele produse cu intenția de asigurare;
pretenții referitoare la răspunderea asiguratului pentru pagubele produse hârtiilor de valoare, documentelor, registrelor, pietrelor scumpe, obiecte de valoare artistică, etc.
pretenții referitoare la pagubele produse de război, invazie, confiscare, sechestrare, etc.
Alături de asigurarile de răspundere profesională, pe piața românească întâlnim și alte tipuri de asigurări de răspundere civilă, cum ar fi:
asigurarea de răspundere a transportatorului, în calitate de cărăuș, pentru mărfurile transportate;
asigurarea de răspundere civilă a persoanelor fizice, alta decât cea profesională;
asigurarea de raspundere civilă a conducătorilor de autovehicule, cu valabilitate în afara teritoriului României (Cartea verde).
Ca o caracteristică generală a acestor tipuri de asigurare în ceea ce privește suma asigurată, este aceea că există două categorii de limite:
o limită de sumă pe perioada asigurată și
o limită de sumă pe fiecare eveniment produs în perioada de valabilitate a contractului.
Despăgubirile acordate de fiecare dosar de daună nu vor putea depăși suma maximă asigurată pe eveniment.
3.4. Asigurarea riscurilor financiare și politice
Acest tip de asigurare face parte din sfera asigurărilor de bunuri, fiind generată de cadrul relațiilor economice și financiare care se derulează între agenții economici pe plan intern și, cu deosebire, pe plan internațional, de abilitatea debitorului de a face față sau nu obligațiilor sale la scadența convenită în raport cu creanța creditorului.
Aceste riscuri pot fi structurate în:
riscuri comerciale;
riscuri generate de forța majoră și provocate de calamități naturale;
riscuri politice;
riscuri valutare.
Riscurile comerciale se pot manifesta atât în tranzacțiile interne, cât și în cele internaționale, și constau în deteriorarea sistemului financiar al cumpărătorului astfel încât acesta ajunge în starea de imposibilitate de plată a sumei datorate la scadență. Uneori, neonorarea obligațiilor de plată poate constitui rea credință din partea cumpărătorului.
Riscurile generate de forța majoră și provocate de calamități naturale sunt, în general, imprevizibile și se manifestă prin fenomene naturale sau cauzate de o forța majoră care pun cumpărătorul în imposibilitate de plată față de furnizor (cutremur, inundații).
Riscurile politice constau în evenimentele social-politice, independente de voința și solvabilitatea cumpărătorului, care îl impiedică să-și onoreze obligațiile de plată față de furnizor (război, greve).
Sunt situații când împotriva țării importatorului sunt instituite măsuri cu caracter politic de către terțe țări, cum este cazul embargo-ului.
Riscurile politice pot constituite și de diverse măsuri luate de autoritățile publice ale statului în care se află partenerul, concretizate în efecte ca:
restrângerea importurilor,
limitarea transferului valutar,
sechestrarea sau rechiziționarea unor bunuri aparținând agentului economic asigurat, s.a.
Tot în această categorie se încadrează și cazul neonorării plății la termen de către importatorii publici.
Riscurile valutare se manifestă în cazul unor tranzacții comerciale internaționale. Pentru aceasta, în contract se prevede posibilitatea plății în altă valută decât cea luată în vedere la încheierea contractului, deoarece se poate modifica raportul de schimb pe parcursul perioadei dintre momentul încheierii contractului și momentul plății.
Acest tip de riscuri are mai multe forme:
riscul de schimb valutar;
riscul creșterii costurilor de fabricație al mărfurilor contractate datorită inflației;
riscul fluctuației ratei dobânzii (dobânda are tendință de majorare, iar acest lucru este în dezavantajul importatorului, creditorului).
În practică s-au instituit două forme de asigurare specifice riscurilor de import-export:
asigurarea riscurilor financiare;
asigurarea riscurilor politice.
3.4.1. Asigurarea riscurilor financiare
Asigurarea riscurilor financiare este o forma de asigurare complexă, putând avea un câmp de manifestare și pe plan intern, dar, în deosebi, se manifestă pe plan internațional.
În sistemul asigurărilor pentru riscurile financiare se disting:
asigurarea creditelor, respectiv:
a.1. asigurarea creditelor interne;
a.2. asigurarea creditelor de export;
a.3. asigurarea ratelor la credite;
a.4. asigurarea creditelor pentru investiții;
asigurarea de garanții (de cauțiune);
asigurarea de fidelitate.
a. În cadrul acestor asigurări, un loc deosebit îl ocupă asigurarea creditelor care au drept scop protejarea comercianților și producătorilor împotriva daunelor financiare generate de insolvabilitatea cumpărătorilor.
a.1. Asigurarea de credite interne
Aceasta se impune în condițiile unei piețe concurentiale, constituind un instrument care facilitează protecția vânzătorului față de riscul de insolvabilitate al debitorului, dar și protecția băncii care a acordat creditul.
Asigurarea de credite se referă la riscurile potențiale în toate etapele procesului de producție și de distribuție. Polița emisă variază în funcție de legislația și de uzanțele din fiecare țară, putându-se utiliza într-o tranzacție individuală sau într-un flux de afaceri continuu.
O alternativă este polița specială, care asigură un număr de tranzacții, cu unul sau mai mulți cumpărători, stabilite pe o perioadă de 12 luni.
O altă alternativă este polița generală pe cifra de afaceri, pe credit, prin care se asigură toate afacerile realizate pe o perioadă de timp (de regulă 12 luni). Pentru emiterea unei astfel de polițe, societatea de asigurări face investigații în privința agentului economic cu privire la:
volumul afacerilor în anul anterior;
volumul creditelor anterioare;
structura și bonitatea cumpărătorilor;
volumul creditelor furnizor;
volumul tranzacțiilor estimate pe perioada de asigurare.
Polița de asigurare de credite interne nu acoperă integral paguba prin intermediul despăgubirilor. Asiguratul suportă până la 20 – 25 % din pierdere, practicându-se sistemul despăgubirilor limitate prin franchisă.
Suma asigurată o poate constitui, după caz:
cifra de afaceri a asiguratului în perioada de referință;
volumul tranzacțiilor cu partenerii nominalizați.
În practica țării noastre, asigurarea de credite interne este redusă.
a.2. Asigurarea de credite externe
Contractul de export are ca obiect: livrarea de mărfuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii, cesiunea de licențe și brevete de invenții în favoarea unor cumpărători sau beneficiari străini.
Întrucât, cel mai adesea, părțile contractante convin, prin contract, asupra unui decalaj între momentul livrării și momentul plății, furnizorul acordă cumpărătorului extern un credit comercial și, deci, furnizorul își asumă atât riscul exportatorului pe credit, cât și efectele de trezorerie ale operațiilor de export cu plata la termen.
Acest fapt implică blocarea resurselor financiare ale furnizorului o perioadă de timp, iar deblocarea impune apelul la credite bancare.
Asigurarea creditelor bancare se corelează cu mecanismul formelor pe care le îmbracă creditele la export:
credit – furnizor;
credit – cumpărător;
credit – ajutoare din resurse publice.
Asigurarea creditelor de export acoperă o multitudine de riscuri care, privite prin prisma momentului în care se pot produce, sunt grupate în:
riscuri premergătoare semnării contractului;
riscurile ulterioare semnării contractului.
Concurența tot mai puternică pe plan internațional determină agenții economici să lanseze oferte ferme, valabile o anumită perioadă de timp.
Modificarea condițiilor economice, în perioada de valabilitate a ofertei (preț, dobândă, curs valutar), poate genera, pentru exportatori, în cazul încheierii unor contracte comerciale, o serie de pierderi care nu pot fi recuperate de la importatori.
În perioada premergătoare semnării contractului, ofertantul este obligat să depună o cauțiune în favoarea cumpărătorului, care să-i garanteze acestuia că ofertantul va încheia contractul, în condițiile prevăzute în ofertă.
În faza ulterioară încheierii contractului, pot interveni o serie de riscuri:
specifice intervalului dintre momentul semnării contractului și livrarea bunurilor;
specifice intervalului dintre momentul livrării bunurilor și încasării contravalorii acestora.
Contractul de asigurare pentru credite la export intră în vigoare, în cazul aigurării creanțelor rezultate din vânzări de bunuri, la data la care s-a efectuat prima livrare de bunuri și drepturile asupra acestora au trecut asupra cumpărătorului extern, iar în cazul asigurării creanțelor rezultate din prestări de servicii, la data la care a început prestarea.
Răspunderea asigurătorului încetează la data ultimei scadențe a creditului acordat, dacă acesta a fost complet rambursat, în condițiile nerambursării creditului ca urmare a producerii unor riscuri excluse de asigurare, o dată cu plata despăgubirilor de către asigurător și în cazul denunțării sau rezilierii contractului de asigurare.
Cele mai uzuale excluderi ale unui astfel de tip de poliță se referă la:
reclamații pentru livrări de bunuri sau prestări de srevicii necorespunzătoare;
penalități sau orice alte pierderi în legatură cu nerespectarea obligațiilor contractuale;
amenzi de orice fel;
pierderi din diferențe de curs valutar;
pierderi rezultate ca urmare a producerii unor riscuri politice;
pierderi provocate de război civil, revoluție;
pierderi provocate de calamități naturale.
Suma asigurată la un asemenea tip de poliță nu poate depăși valoarea din factura externă. În general, suma asigurată se exprimă în valuta în care s-a încheiat contractul comercial.
Franchisa se situează, în practică, între 10 – 50 %, procent stabilit în funcție de:
bonitatea și solvabilitatea cumăarătorului;
ramura economică;
țara în care se face exportul;
perioada de creditare.
Prima de asigurare se stabilește pe baza cotației de primă determinată de asigurator în functie de criteriile enumerate.
În general, prima se achită anticipat și integral, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului. La asigurările incheiate pe perioade mai mari de 1 an, prima poate fi achitată și în rate anuale.
Plata despăgubirilor se face în baza unor documente care să ateste insolvabilitatea debitorului sau neîndeplinirea obligațiilor contractuale din cauze comerciale.
Situațiile cele mai frecvente se referă la:
depășirea perioadei de așteptare prin neplata prelungită;
inițierea procedurii de faliment.
Constatarea și evaluarea daunelor se efectuează de asigurător sau de experți desemnați de acesta.
Pentru stabilirea despăgubirilor, din valoarea daunei se scad:
plățile efectuate de debitori până la producerea riscului asigurat;
sumele obținute din valorificarea garanțiilor;
eventualele prime de asigurare datorate de asigurat până la sfârșitul perioadei de asigurare;
franchisa stabilită prin contractul de asigurare.
a.4. Asigurarea creditelor de investiții
Aceasta servește deținătorului ei la asigurarea contului sau de debitor pe termen mediu și lung.
Polița cea mai uzuală este polița generală pe cifra de afaceri (tranzacțiile individuale se utilizează mai rar).
Acest tip de asigurare se folosește atât la asigurarea exporturilor de bunuri, cât și a celor de capital (sub formă de împrumuturi sau investiții de capital).
Această direcție a cunoscut o dezvoltare importantă în asigurarea tranzacțiilor de leasing. În multe state, această formă de garantare cade în sarcina unor organisme guvernamentale.
b. Asigurarea de garanții (de cauțiune)
Aceasta este o altă formă de asigurare prin care asigurătorul garantează că debitorul își va îndeplini obligațiile contractuale pe care le are față de creditor.
Cauțiunea reprezintă un serviciu similar celui oferit de bănci. Cele mai utilizate forme se referă:
garanții pentru licitații;
garanții de restituire a avansului;
garanții pentru asigurarea serviciului de întreținere;
garanții pentru vamă;
garanții pentru îndeplinirea diverselor obligații față de organismele oficiale.
Garanțiile pentru licitații – se garantează faptul că, în cazul în care câștigă licitația, debitorul va semna contractul și va furniza garanția, respectiv cauțiunea de bună execuție a contractului.
Dacă debitorul nu va semna contractul sau dacă nu va aduce cauțiunea, câștigătorul licitației va fi următorul ofertant, iar asigurătorul va plăti diferența dintre valoarea licitată de debitorul asigurat și al doilea ofertant.
Garanțiile de restituire a avansului – în situația în care creditorul prefinanțează debitorul prin plata unui avans. Astfel, se garantează rambursarea sumei plătite cu anticipație, printr-o cauțiune a cărei valoare descrește proporțional cu valoarea lucrărilor executate.
Garanția de bună executare a contractului presupune emiterea unei polițe de cauțiune prin care să fie garantată îndeplinirea, la termen, a contractului.
Riscul valutar
Acesta apare ca urmare a faptului că, în relațiile dintre asigurat și asigurător, se utilizează 2 monede: moneda națională a exprtatorului și o altă monedă în care a fost încheiat contractul comercial extern.
Cursul de schimb poate fluctua de la o zi la alta și, astfel, în schimbul valutar pot apărea influențe financiare care avantajează sau dezavantajează pe asigurat.
Pentru a se proteja de eventualele consecințe nefavorabile, asiguratul poate solicita asigurătorului inserarea în contractul de asigurare a unor clauze de schimb valutar, în baza cărora societatea de asigurări preia riscul asupra sa.
Riscul valutar poate fi acoperit prin asigurare numai în condițiile în care perioada asigurabilă solicitată este de cel puțin 2 ani.
Riscurile valutare, decurgând din tranzacțiile pe termen scurt, pot fi protejate de băncile comerciale prin contracte de schimb la termen.
c. Asigurarea de fidelitate
Aceasta este o formă de asigurare prin care se oferă protecție unei societăți împotriva unor prejudicii datorate unor acte de necinste ale personalului său.
Scopul asigurării este de a proteja asiguratul împotriva unor daune care ar rezulta din încrederea acordată diferitelor persoane care administrează o parte din activitatea sa.
Polița de asigurare protejează societatea împotriva daunelor provocate de acte frauduloase sau de necinste ale personalului, indiferent dacă acesta acționează singur sau împreuna cu alte persoane.
Societatea de asigurare plătește numai dauna propriu-zisă, nu și costurile suportate de asigurat pentru stabilirea pierderilor înregistrate.
Garanțiile de fidelitate se emit pentru fiecare persoana în parte, pentru anumite posturi sau general, pentru toți angajații unei societăți.
3.4.2. Asigurarea riscurilor politice
Aceasta desemnează acoperirea de care dispune o societate comercială dintr-o țară pentru a-și susține activitatea de export, concretizată în contracte de livrare și pentru susținerea propriilor investiții în străinătate.
Riscurile politice cuprind o gamă variată de evenimente:
naționalizarea investițiilor legată de expansiunea capitalului în țările în curs de dezvoltare;
dificultăți în transferul banilor din țara cumpărătorului;
orice acțiune a unor guverne străine care duce la dificultăți în respectarea obligațiilor contractuale;
război, război civil, revoluție, care impiedică realizarea obligațiilor contractuale;
riscurile privind cumpărătorii publici;
retragerea sau reînnoirea licențelor de export sau impunerea unor restricții la export;
pierderi rezultate din imposibilitatea de a institui procese legale în țara cumpărătorului, ca urmare a lipsei sau a proastei funcționări a sistemului legal și juridic din țara respectivă.
3.5. Asigurări de persoane
Asigurările de persoane au drept scop protecția persoanelor fizice împotriva unor riscuri care pot afecta integritatea corporală sau viața asiguratului.
Protecția prin asigurarea persoanelor se realizează de către societatea de asigurare, prin garantarea plății unei indemnizații, în ipoteza producerii evenimentului asigurat.
În funcție de riscul acoperit, asigurările de persoane pot fi structurate în:
A. asigurări de viață, care pot fi:
A.1. asigurări de supraviețuire;
A.2. asigurări de deces;
A.3. asigurări mixte;
B. asigurări de persoane, altele decât cele de viață- de accidente, de boală.
Între cele două ramuri specifice de asigurări există o serie de elemente comune:
1. asiguratul poate să încheie, după caz, unul sau mai multe contracte de asigurare împotriva aceluiași risc sau a unui complex de riscuri, pentru sume variate (acest tip de asigurare se încheie, în general, condiționat de vârstă, starea sănătății, etc.);
2. au ca titular persoana, dar, în anumite forme de asigurare, pot avea ca referință grupuri de persoane (familia, un grup profesional);
3. suma asigurată se stabilește în mod forfetar, de către asigurat, în funcție de posibilitățile și necesitățile sale financiare;
4. la producerea evenimentului asigurat, asiguratul sau beneficiarul de asigurare poate fi indemnizat pentru toate contractele de asigurare încheiate cu diferite societăți de asigurare;
5. suma asigurată se plătește asiguratului indiferent de drepturile care i s-ar cuveni din alte contracte de asigurare;
6. suma asigurată cuvenită beneficiarului nu poate fi urmărită de creditorii asiguratului;
7. asiguratorul nu plătește suma în cazul în care evenimentul asigurat s-a produs prin comiterea de către asigurat a unor fapte penale în mod intenționat sau a fost cauzat de acțiuni de război;
8. beneficiarul de asigurare este exclus din această calitate dacă a provocat intenționat decesul asiguratului.
3.5.1. Asigurări de viață
Această asigurare se definește ca fiind contractul în virtutea căruia societatea de asigurări se angajează, în schimbul primelor încasate de la o persoană fizică (asiguratul), să plătească subscriitorului însuși sau unui terț beneficiar de asigurare, o sumă determinată, în cazul decesului asiguratului sau al supraviețuirii lui după vârsta înscrisă în contract.
În funcție de risc se pot identifica:
A.1. asigurarea de supraviețuire;
A.2. asigurarea de deces;
A.3. asigurarea mixtă de viață.
A.1. Asigurarea de supraviețuire se caracterizează prin faptul că asigurătorul se angajează să plătească asiguratului, la expirarea contractului, suma asigurată, cu condiția ca acesta să fie în viață.
În cazul asigurării de supraviețuire cu titlu de rentă, suma cuvenită asiguratului la expirarea contractului se plătește acestuia treptat, prin plăți periodice cu titlu de rentă.
A.2. Asigurarea de deces are în vedere protecția asiguratului pentru riscul de deces, “un risc viitor și sigur, dar incert ca moment”.
Practica perfectării și derulării acestor asigurări reține mai multe soluții:
angajamentul asiguratului de a plăti prime de asigurare toată viața;
soluția limitării plății primelor de asigurare la o anumită perioadă de timp prevăzută în contract;
soluția plății primelor de asigurare pe o durata de “n” ani, până la o dată “t”, moment critic (de exemplu: ieșirea la pensie);
soluția transformării unei asigurări de deces într-o asigurare de rentă viageră opțională.
Asigurarea de deces încheiată în termen limitat obligă pe asigurător să achite suma înscrisă în contract, dacă decesul asiguratului a avut loc în perioada de valabilitate a contractului. Dacă, la expirarea contractului, asiguratul este în viață, asigurătorul este exonerat de orice răspundere față de acesta. Așadar, asigurarea de deces nu este o asigurare de economisire, ci una de protecție împotriva unui risc determinat.
A.3. Asigurarea mixtă de viață se caracterizează prin faptul că, printr-un singur contract, acordă protecție împotriva celor două riscuri: de deces și de supraviețuire.
Cuprinderea celor două riscuri într-un singur contract nu înlătură caracterul lor contradictoriu. Dacă asiguratul este protejat pentru ambele riscuri, aceasta are loc în condițiile în care el suportă prima de asigurare aferentă ambelor riscuri, în mod cumulat.
Asigurările de viață au un grad de complexitate ridicat, atât prin natura riscurilor, cât și prin formele și tehnicile de realizare a lor. Ele au, după caz, o funcție de protecție de risc sau o funcție de economisire, dar pot și îmbina aceste două funcții în cadrul asigurărilor mixte.
Elementele generale ale mecanismului asigurărilor de viață sunt:
au caracter facultativ;
se încheie cu persoane cuprinse între anumite limite de vârstă, pe durate de asigurare egale sau nu cu durata plății primelor de asigurare exprimate în ani;
perioada de asigurare și perioada de plată a primelor de asigurare se află în corelație cu suma asigurată, care are un plafon minim la perioade de asigurare de peste 10 ani;
persoanele cu o invaliditate permanentă mai mare de 50 % nu sunt primite în asigurare;
prin contract se asigură o singură persoana, dar există și excepții, în cazul asigurărilor familiale;
tariful de prime este diferit pe forme și variante ale asigurării;
primele de asigurare sunt:
crescătoare, în funcție de grupele de vârstă ale asiguraților;
descrescătoare, în raport cu durata contractului și durata plății primelor de asigurare.
Prima are în structura sa:
prima de risc – pentru acoperirea sumei asigurate, în caz de invaliditate sau deces în cursul perioadei de asigurare și
rezerva matematică – ca exprimare a unui act de economie.
Constituirea rezervei matematice determină efecte specifice în tehnica asigurării de viață, și anume:
reactivarea contractului;
continuarea asigurării pe baza unei sume depuse, mai reduse;
răscumpărarea;
acordarea unor împrumuturi.
În portofoliul societăților de asigurare din țara noastră sunt incluse următoarele forme de asigurare:
asigurarea de viață cu formare de capital;
asigurarea de viață cu acumulare de capital și adaptare dinamică;
asigurarea de deces cu acumulare de capital;
asigurarea de deces cu acumulare de capital în fonduri;
asigurarea mixtă de viață cu variantele:
asigurarea mixtă de viață obișnuită;
asigurarea mixtă de viață și suplimentară de accidente;
asigurarea familială mixtă de viață;
asigurarea mixtă de viață cu pensie pentru urmași;
asigurarea mixtă de viață cu formare de capital;
alte asigurări de viață cum sunt:
asigurarea de economie și de invaliditate permanentă din accidente;
asigurarea viagera de deces cu prima unică/plata primelor de asigurare pe termen limitat;
asigurarea pe termen fix;
asigurarea de rentă pe termen limitat, etc.
3.5.2. Alte asigurări de persoană
B.1. Asigurări de accidente – au drept scop protecția persoanelor fizice de consecințele neaste ale unor evenimente neprevăzute, care le afectează viața, integritatea sau capacitatea de muncă.
Consecințele obiective ale accidentului corporal sunt, după caz:
decesul;
invaliditatea parțială sau totală;
cheltuieli impuse de refacerea sănătății prin tratamente, medicație, proceduri medicale.
Asigurările de persoane pentru riscuri de accidente se încheie pentru perioade variabile de timp (de 3, 5, 10 și chiar 20 de ani), fiind, de regulă asigurări mutuale.
Asigurările de persoane pentru riscuri de accidente sunt incluse în portofoliul diferitelor societăți de asigurare, având un caracter complex.
I. După regimul juridic al asigurării putem deosebi:
asigurări prin efectul legii obligatorii de accidente;
asigurări facultative.
În țara noastră s-a practicat, până la sfârșitul anului 1995, o singură formă de asigurare obligatorie a persoanei de accidente: asigurarea prin efectul legii de accidente a călătorilor.
Elementele care au caracterizat asigurările prin efectul legii a călătorilor s-au transformat, de fapt, într-o asigurare facultativă a acestora, prin excluderea obligativității și a monopolului asupra lor.
II. După efectele generate de accidente, în planul asigurării găsim:
asigurări de deces din accident;
asigurări de invaliditate din accidente.
III. După gradul de autonomie al asigurării de persoane pentru cazurile de accidente, sunt:
asigurări de accidente autonome, independente de alte forme de asigurare;
asigurări de accidente complementare – asigurări incluse în contractul de asigurare de bază (asigurare de accidente produse la domiciliul asiguratului integrată în asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice);
asigurări de accidente suplimentare – se completează o asigurare de bază, dar care presupune și plata unor prime de asigurare distincte, suplimentare, realizând, asfel, și o protecție suplimentară. Asigurările de accidente se încheie în următoarele variante:
asigurarea de accidente a călătorilor;
asigurarea de accidente cu sume fixe sau cu sume convenite;
asigurarea de accidente turistice;
asigurarea familială de accidente;
asigurarea de accidente a cetățenilor români care participă la excursii organizate de societăți de turism;
asigurarea de economie și invaliditate permanentă din accidente;
asigurarea pentru accidente a angajaților;
asigurarea personalului navigant profesionist;
asigurarea complexă a elevilor și studenților;
asigurarea managerilor.
B.2. Asigurarea de boală preia protecția unei categorii de riscuri complexe, insuficient cunoscute, care se transpun într-un risc patrimonial. Asigurarea de boală acoperă cheltuielile de boală, cum sunt: cheltuielile de spitalizare, cheltuielile pentru intervenții chirurgicale, cheltuielile pentru tratamente, alte cheltuieli medicale, complementar, incapacitatea temporară de muncă.
Suma asigurată se stabilește prin convenția părților, în raport cu mărimea cheltuielilor medicale suportate efectiv de asigurați. Prima de asigurare se stabilește în funcție de cota de primă tarifară, variabilă de la o societate la alta.
CAPITOLUL IV
STUDIU DE CAZ PRIVIND ASIGURĂRILE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ. SOCIETATEA DE ASIGURARE- REASIGURARE GENERALI S.A.
4.1. Prezentarea societății de asigurare-reasigurare GENERALI S.A.
1. În cadrul societății de asigurare-reasigurare GENERALI S.A., constatarea producerii evenimentelor asigurate, evaluarea pagubelor, stabilirea și plata despăgubirilor se fac în baza:
a) Normelor tehnice;
b) Condițiilor, contractelor sau polițelor de asigurare specifice fiecărei forme de asigurare.
2. Unitatea teritorială efectuează constatarea producerii evenimentelor asigurate și evaluarea pagubelor la asigurările încheiate de aceasta, precum și lua riscurile asigurate de alta unitate teritoriala a societății, în situațiile în care evenimentul asigurat s-a produs în raza de activitate.
În situația unor daune complexe sau de valori ridicate, care depășesc nivelul de 100.000 dolari SUA, sau echivalentul în RON sau alte valute, de fiecare daună, unitățile teritoriale solicită asistența direcției de specialitate din Administrația centrală, întocmind și înaintând direcției tehnice de resort din Administrația centrală, o notă privind cazul respectiv, în care se arata: natura daunei, împrejurarea în care s-a produs, alte detalii legate de aceasta, numărul, data și perioada de valabilitate a poliței de asigurare, suma asigurată din polița, precum și elemente privind valoarea estimativă a daunei.
3. Sucursalele GENERALI, precum și agențiile București Victoria si București Sector III sunt abilitate să efectueze plăți de despăgubiri în limita plafonului valoric comunicat acestora de direcția generală a societății.
Plățile se aprobă de directorii sucursalelor și agențiilor menționate mai sus, pe baza referatului de plată întocmit de lichidatorul de daună, purtând viza de control financiar preventiv data de economistul desemnat în acest scop, precum și avizul consilierului juridic.
Dosarele de daună întocmite de unitățile teritoriale subordonate sucursalelor se transmit acestora în vederea aprobării plății, împreună cu referatul de plată întocmit de lichidatorul de daună, pe care se menționează sub semnătura, propunerea conducătorului unității teritoriale.
4. În cazul despăgubirilor care depășesc plafonul valoric comunicat de direcția generală, acestea se aprobă de directorul direcției tehnice de resort din Administrația centrală, pe baza dosarului de daună, însoțit de referatul de plată, purtând semnăturile persoanelor autorizate din cadrul sucursalei, inclusiv al directorului acestuia, așa cum se arată la art.3.
După aprobarea despăgubirii, dosarul de daună împreună cu referatul de plată, se înapoiază sucursalei (respectiv agenției București Victoria și agenției București Sector III), în vederea efectuării plății de către acestea din urmă.
5. În îndeplinirea obligațiilor privind constatarea producerii evenimentelor asigurate, stabilirea pagubelor și evaluarea despăgubirilor, unitățile teritoriale au următoarele atribuții:
– organizează și efectuează constatarea producerii evenimentelor asigurate, verificarea constatărilor efectuate de alte organe și evaluarea pagubelor;
– înregistrează înștiințările făcute de asigurați sau de păgubiri, cu privire la producerea evenimentelor asigurate și întocmesc dosarele de daune.
– verific realitatea producerii evenimentelor asigurate și sinceritatea actelor întocmite;
– rezolvă operativ cazurile de pagube avizate, prezentând administrației centrale propuneri pentru plata despăgubirilor;
– controlează periodic situația daunelor nerezolvate, luând sau propunând masuri pentru soluționarea acestora;
– verifică pentru bunurile cuprinse n asigurare, respectarea de către asigurați a regulilor de prevenire a incendiilor, precum și a altor măsuri de protecție, în condițiile prevăzute de reglementările în vigoare;
– ține evidența cazurilor de pagube avizate la asigurările încheiate, a plăților de daune efectuate și a rezervelor de daune constituite;
– solicită organelor de politie, organelor de urmărire penală, unităților de pompieri, altor organe care constată și cercetează producerea unor evenimente asigurate, documente și date cu privire la cauzele și împrejurările producerii evenimentelor asigurate și la pagubele produse, în vederea stabilirii propunerilor pentru plata despăgubirilor;
– solicită organelor de meteorologie și hidrologie confirmarea, sau infirmarea unor evenimente naturale cauzatoare de pagube;
– propune administrației centrale, în cazurile necesare, utilizarea unor colaboratori externi, în vederea efectuării lucrărilor de constatare și evaluarea a unor pagube care prezintă probleme tehnice deosebite;
– execută orice alte lucrări dispuse de Administrația centrală.
6. Înștiințarea cu privire la producerea evenimentului asigurat sau cererea de despăgubire, se poate primi de la:
-asigurat sau păgubit;
-reprezentantul sau împuternicitul acestuia;
-beneficiarul asigurării;
-reprezentanți împuterniciți de societate (comisari de avarie, corespondenți, etc.).
La primirea înștiințării cu privire la producerea evenimentului asigurat, sau a cererii de despăgubire, se procedează astfel:
a) pe baza datelor privitoare la mărimea pagubei, în registrul privind evidentele daunelor avizate și plătite, se trec valorile estimate ale daunelor, iar după efectuarea plății acestora, sumele efectiv plătite;
b) se verifică dacă asigurarea era în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, respectiv daca prima de asigurare pentru perioada în care a avut loc evenimentul, a fost plătită de asigurați, daca solicitarea despăgubirii s-a făcut în termenul legal de prescripție care în conformitate cu prevederile art.3, alin.2 din Decretul nr.167/1958, republicat, este de doi ani de la data producerii daunei, si dacă înștiințarea și cererea de despăgubire cuprind datele necesare, respectiv dacă la cererea de despăgubire sunt atașate toate actele și documentele prevăzute în condițiile de asigurare;
c) în funcție de rezultatul verificării, se cer asiguratului date sau acte suplimentare pentru completarea dosarului de dauna, și daca este cazul I se fac recomandări cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru limitarea extinderii pagubei sau micșorarea acesteia;
d) daca se primesc documente scrise într-o alta limbă decât una de circulație internațională, se cere asiguratului traducerea acestora într-o limbă de circulație internațională sau în limba română, ori se iau masuri în acest sens;
e) pe baza examinărilor efectuate, se întocmește referatul pentru regularizarea daunei prin care se fac propuneri pentru plata despăgubirii;
f) după efectuarea plății despăgubirilor pe baza aprobării menționate la art.3 sau 4, după caz se fac mențiunile necesare în registrul de evidența a daunelor avizate și plătite, iar dosarele se păstrează în arhiva unității teritoriale timp de 10 ani de la încheierea cazului.
7. Producerea evenimentelor asigurate și mărimea pagubelor se pot proba prin: acte întocmite de organele în drept, procese-verbale de constatare întocmite de salariații societății GENERALI S.A., împreună cu asiguratul, rapoarte de constatare ale salariaților GENERALI S.A. sau ale altor împuterniciți ai acesteia, ori rapoarte întocmite de experți sau specialiști angajați in acest scop.
8. În cazul unor pagube inclusiv a celor de răspundere civilă, la care stabilirea realității, cauzelor și a cuantumului acestora, prezintă dificultăți deosebite, constatarea și evaluarea pagubelor se pot face prin experți sau prin specialiști, alții decât reprezentați ai GENERALI S.A.. Angajarea și retribuirea acestora se fac în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare.
9. În cazul evenimentelor asigurate produse în țară, ori în cazul bunurilor importate, dacă nu este stabilit altfel prin condițiile de asigurare, constatarea pagubelor sau cercetarea cauzelor acestora și stabilirea masurilor ce trebuie luate pentru limitarea extinderii pagubelor, salvarea bunurilor și a persoanelor și micșorarea pagubelor, se fac de către salariați ai societății GENERALI S.A., după caz, separat sau împreună cu reprezentanți ai asiguratului, ori în cadrul comisiilor tehnice de expertiza sau alte comisii similare.
10. Înainte de a se deplasa la locul producerii evenimentului asigurat, salariatul societății GENERALI S.A. trebuie să examineze cererea de asigurare a asiguratului, copia contractului, poliței, avizului sau certificatului de asigurare, raportul privind inspecția de risc, decontul de prime, înștiințarea și actele primite de la asigurat și să se documenteze asupra problemelor în legătură cu rezolvarea cazului respectiv, inclusiv daca primele de asigurare au fost plătite de asigurați potrivit prevederilor documentelor de asigurare.
11. Actele de constatare se întocmesc cu participarea asiguratului sau reprezentantului acestuia, după caz, a beneficiarului asigurării, și se semnează de către toate persoanele care iau parte la întocmirea lor, completându-se obligatoriu toate rubricile înscrise în acesta.
Eventualele modificări în cuprinsul actelor de constatare trebuie certificate sub semnătura acelorași persoane care le-au semnat.
Persoanele care participă la lucrările de constatare și întocmire a actelor răspund conform legii pentru completarea de date false sau nereale, inclusiv pentru soluțiile tehnice care nu sunt în concordanța cu prevederile exprese în condițiile de asigurare.
12. Conducătorii unităților teritoriale au obligația de a lua măsuri pentru soluționarea cu operativitate a dosarelor de dauna în scopul evitării reclamațiilor și consolidării credibilității și prestigiului societății.
În acest scop lichidatorul de daună acționează pentru obținerea într-un termen cât mai scurt a tuturor documentelor necesare întocmirii dosarului de daună; viză de control financiar preventiv avizul juridic și aprobarea plății se realizează într-o perioadă de maximum 3 zile lucrătoare de la întocmirea dosarului de către lichidatorul de daună.
13. În situația în care o pagubă a fost produsă ca urmare a acțiunii simultane sau succesive a mai multor cauze, fără să se poată stabili ca paguba a fost produsă sau că nu putea să fie produsă numai de una din acestea, paguba se va considera ca fiind produsă în egală măsura de fiecare din aceste cauze.
Despăgubirile stabilite în sarcina societății nu pot depăși sumele asigurate, mai puțin fransizele (acolo unde asemenea fransize sunt prevăzute prin condițiile și polița de asigurare).
4.2. Asigurarea de răspundere civilă auto, în cazul producerii riscului asigurat
Dosarele de daună se întocmesc de către unitatea teritoriala la care s-a făcut avizarea daunei. Unitatea teritorială care gestionează dosarul de daună, solicita confirmarea existenței asigurării la unitatea teritoriala care a emis tichetul de asigurare.
În cazul în care asiguratul nu a înștiințat asiguratorul despre eveniment, unitatea teritorială în cauză este obligată să solicite acceptul asiguratului fie direct acestuia, fie prin unitatea teritorială care a emis tichetul de asigurare.
Constatarea pagubelor la autovehicule se face de către lichidatorul de dauna, al unității teritoriale în prezența păgubitului fie la unitatea de reparații auto cu care s-a încheiat convenția de colaborare fie la locul stabilit împreună cu păgubitul în cazul unor daune minore.
În cazul în care apar diferențe între sumele solicitate de păgubiți și cele cuvenite potrivit Normelor tehnice ale Ministerului Finanțelor, cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civila pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule, unitățile teritoriale au obligația sa explice păgubiților în scris motivele care determina astfel de diferențe.
În vederea stabilirii unor cooperări, cu unitățile de reparații auto in scopul soluționării cauzelor de dauna de răspundere civila auto, este indicat să se încheie convenții de colaborare.
La deschiderea dosarului de daune, lichidatorul de dauna mai verifică:
-dovada încheierii asigurării de răspundere civila auto la societatea de asigurare-reasigurare (fotocopia tichetului de asigurare);
-documentul politiei sau altor organe abilitate ale politiei pentru cazurile în care accidentul face obiectul unui proces penal, însoțit de autorizația de reparație când este cazul. Aceste acte se prezintă în original;
-acordul pentru stabilirea despăgubirilor pe baza convenției, dintre asigurat, persoana păgubita și asigurator, care se dă pe procesul verbal al politiei, pe procesul verbal de constatare tehnica sau pe înștiințare;
-proces verbal de constatare tehnică;
-fotografii;
-documentele care fac dovada plăților efectuate, inclusiv dovezile de reparație;
– schița accidentului;
-declarația păgubitului că nu a mai primit despăgubiri pentru accidentul în cauză de la societatea de asigurare respectivă sau de la alt asigurator;
-cerere de despăgubire din partea păgubitului, în care se menționează suma solicitata;
-referatul de plată;
-copie după certificatul de înmatriculare sau cartea de identitate a autovehiculului persoanei păgubite.
La deschiderea dosarului de daună, lichidatorul de daună mai verifică:
-daca autovehiculul prezentat la constatare coincide cu autovehiculul menționat în procesul verbal al politiei (se verifică datele din cartea de identitate, certificatul de înmatriculare și se confruntă cu cele ale autovehiculului prezentat la constatare: număr de înmatriculare, marcă, tip, culoare, serie șasiu)
-dinamica accidentului;
-pe cat posibil locul accidentului;
-actul de identitate al celui care se prezintă la constatare, pentru a se verifica daca persoana care a semnat încuviințarea este păgubitul;
Încadrarea despăgubirii pretinse în limitele minime și maxime prevăzute de reglementarea guvernamentală a anului în care s-a produs evenimentul.
Dosarul de daune auto RCA se deschide cu procesul verbal de constatare a pagubelor la autovehicule.
Procesul verbal de constatare al pagubelor cuprinde: date despre asigurat, păgubit, descrierea evenimentului asigurat precum și datele de identificare ale autovehiculului vinovat, felul asigurării, autovehiculul avariat, număr catalog, pagina, poziție, valoarea de nou, uzură, cursul valutar la data accidentului și valoarea reala la data accidentului, precum și răspunzătorul pentru producerea accidentului.
Procesul verbal de constatare al daunelor cuprinde:
1. Procesul verbal de constatare a contravenției al politiei care prezintă faptele săvârșite de către asiguratul D.R.D.P. BUCURESTI (reprezentat de S.D.N. Ploiești-Societatea de Drumuri Naționale), prin reprezentantul sau Frățilă Mihai, pentru avarii auto (parbriz fisurat) produse terțului Baciu Florin.
Procesul verbal a fost întocmit de Poliția Orașului Sinaia la data de 02.03.2013 ora 20 și 15 minute și prezintă următoarele: in timpul conducerii autospecialei de către Frățilă Mihai, proprietatea S.D.N., având numărul de înmatriculare PH.01.SDN, răspândind material antiderapant cu ajutorul răspânditorului, de la acesta sărind pietre in parbrizul autoturismul marca WW cu nr. de înmatriculare PH.10.BZM.
În procesul verbal al poliției se înscrie și acordul asiguratului pentru ca despăgubirea datorată persoanei păgubite să se stabilească pe baza înțelegerii între părți cu acordul S.C. GENERALI S.A.
Aceasta încuviințare, tine loc și de înștiințare la S.C. GENERALI S.A. de către asigurat despre producerea accidentului.
2. Autorizația de reparație și tichetul (pentru asigurarea obligatorie de RCA), autorizația de reparație fiind întocmită de Politia Orașului Sinaia și fiind reținută de atelierul unde se execută reparația respectiv S.C. IATSA CAMPINA S.A. cu care S.C GENERALI S.A. are încheiat un acord de colaborare.
3. Fotocopia după talonul autoturismului terțului păgubit Baciu Florin.
4. Cartea de identitate și permisul conducătorului auto Baciu Florin (terțul păgubit).
5. Declarația terțului Baciu Florin care aduce la cunoștință societății de asigurare- reasigurare GENERALI S.A. implicarea într-un accident de circulație, în împrejurările aducând la cunoștința avaria suferita (parbriz fisurat).
6. În talonul autospecialei asiguratului D.R.D.P. BUCURESTI-S.D.N. Ploiești.
7. Confirmarea încheierii contractului de asigurare obligatorie RCA între GENERALI S.A. și D.R.D.P. BUCURESTI – S.D.N. Ploiești.
8. Trei ipostaze (fotografii) ale autovehiculului avariat.
9. Acordul dintre Baciu Florin si S.C. IATSA CAMPINA S.A. cu privire la primirea autovehiculului în bună stare de funcționare fără a mai prezenta defecțiunile reclamate (respectiv parbrizul fisurat) și cu inventarul complet.
10. Factura fiscală emisă de către S.C. IATSA CAMPINA S.A. către cumpărătorul Baciu Florin în valoare de 139,85 RON reprezentând reparația efectuată. Declarația lui Baciu Florin, păgubit în accidentul de circulație că nu a mai primit despăgubiri pentru evenimentul în cauza de la GENERALI S.A. și cum că nu va mai primi despăgubiri pentru evenimentul menționat de la nici un alt asigurator.
12. Cererea de despăgubire a lui Baciu Florin care dorește ca suma menționată să-i fie achitată prin ordin de plata în favoarea S.C. IATSA CAMPINA S.A. prin contul sau deschis la BANCPOST CÂMPINA.
Prin cererea de despăgubire, păgubitul declară că nu mai are nici o pretenție în legătură cu paguba respectivă de la asigurator, iar în cazul în care autoritățile competente s cerceteze evenimentele asigurate constată anularea despăgubirii, acesta se obligăă sa restituie despăgubirea primită.
Dosarul de daune auto RCA se încheie cu confirmarea asigurării prin care se confirmă și plata integrală a primei de asigurare în valoare de 270 RON pentru perioada de valabilitate 1.01. -31.12.2015 de către asiguratul D.R.D.P. BUCURESTI – S.D.N. Ploiești.
Unitatea teritoriala care a confirmat asigurarea este Slatina.
4.3.Lichidarea daunelor din asigurarea de răspundere civilă a autovehiculelor, cu valabilitate în afara teritoriului României (Carte verde)
1. Administrarea si regularizarea daunelor de răspundere civila a autovehiculelor, cu valabilitate in afara teritoriului României (sistem “Carte verde”) se face in mod centralizat, relațiile cu străinătatea in aceste probleme derulându-se prin Sucursala Municipiului București a societății de asigurare-reasigurare GENERALI S.A.
2. În cazurile în care celelalte unități teritoriale ale societății primesc avizări din străinătate privind implicarea unor autovehicule asigurate la societatea GENERALI S.A., pentru răspundere civila în afara teritoriului României, acestea trimit avizările în cauza Sucursalei Municipiului București, arătând totodată în scris, daca autovehiculul în cauza a fost asigurat de către unitatea teritorială, pentru perioada când a avut loc accidentul, respectiv daca a eliberat documentul internațional de asigurare tip “Carte verde”. De asemenea, în astfel de cazuri, unitatea teritorială obține de la asigurat, daca acesta s-a întors intre timp in tara, o declarație scrisa cu privire la cauzele si împrejurările in care s-a produs accidentul în care a fost implicat. Aceasta declarație se remite Sucursalei Municipiului București împreună cu celelalte documente.
3. Unitățile teritoriale au obligația ca, la solicitarea Sucursalei Municipiului București, să obțină și să transmită acesteia informații cu privire la persoanele din raza lor de activitate, care au fost implicate in accidente rutiere in străinătate (confirmarea existentei asigurării de răspundere civila auto cu valabilitate în străinătate, declarații scrise ale persoanelor în cauza, alte informații).
4. Regularizarea daunelor de răspundere civila auto cu valabilitate in străinătate (sistem “Carte verde”) se efectuează de către Sucursala Municipiului București, pe baza deconturilor și a documentelor justificative primite din străinătate in conformitate cu prevederile convenției tip interbirouri, sistem “Carte verde”, redată în traducere, aplicându-se dispozițiile legale din țara în care a avut loc accidentul.
5. La primirea avizărilor de daună din străinătate sau în alt mod, Sucursala Municipiului București deschide dosarele de dauna pentru fiecare caz în parte, purtând corespondența cu societatea străina sau biroul național din tara din care a avut loc accidentul, după caz, pentru clarificarea deplină a răspunderii care revine asiguratului și a cuantumului despăgubirilor care urmează a fi plătite.
6. Pe baza documentației primite din străinătate și acolo unde este cazul, a informațiilor primite de la unitățile teritoriale, Sucursala Municipiului București verifică daca, într-adevăr, răspunderea revine asiguratului societății și dacă despăgubirile care se solicită, corespund dinamicii accidentului și sunt pe deplin justificate.
7. Cazurile de daună trebuie să fie soluționate, pe cât posibil, pe cale amiabilă, dar nu se exclude posibilitatea ca în cazuri cu totul excepționale, cu acordul administrației centrale a societății-direcția asigurări nemaritime-si cu aviz juridic, să se solicite biroului gestionar, din țară respectivă, sau membrului acesteia care se ocupă de caz, recurgerea la o rezolvare pe cale judecătorească, daca într-adevăr există elemente de necontestat care să conducă la o astfel de măsură.
8. După examinarea întregii documentații existente în dosarul de daună și a decontului primit din străinătate, Sucursala Municipiului București întocmește referatul de plata care, împreuna cu dosarul de daune purtând avizul consilierului juridic al Sucursalei Municipiului București (sau al agenției București Victoria sau București Sectorul III) după care se transmite direcției asigurări nemaritime, in vederea obținerii vizei de control financiar preventiv si a aprobării si efectuării plății.
Direcția economică din Administrația centrală înapoiază Sucursalei Municipiului București dosarul de daună împreună cu o copie a dispoziției de transfer in străinătate. După închiderea cazului, dosarul se păstrează în arhiva Sucursalei Municipiului București.
9. Sucursala Municipiului București ține evidența dosarelor avizate și plătite privind sistemul “Carte verde” într-un registru separat, pe ani de gestiune în cadrul fiecărui an trecându-se, în ordinea numerelor de referință, următoarele date :
– numărul de referința;
– data primirii avizării si deschiderii dosarului de dauna;
– data și țara în care a avut loc evenimentul;
– numele asiguratului, numărul și data documentului de asigurare și perioada de valabilitate;
– numele conducătorului auto și numărul de înmatriculare a autovehiculului asigurat;
– numele persoanelor păgubite si numărul de înmatriculare a autovehiculului (autovehiculelor) avariate;
– descrierea pe scurt a naturii daunelor;
– valoarea estimata a daunelor;
– data si suma plaților efectuate de GENERALI S.A.;
– data la care cazul a fost închis, iar dosarul transferat în arhivă.
Înregistrarea din aceasta evidenta și respectiv deschiderea dosarului de daună se efectuează în ziua primirii avizării daunei, iar pentru coloanele la care nu există date în momentul efectuării acestor operațiuni, completarea se face ulterior, pe măsura ce se primesc informațiile necesare.
9. Numerotarea dosarelor de daună se face prin introducerea înaintea numărului de ordine a simbolului țării în care a avut loc evenimentul, format din una sau două litere după caz (de exemplu litera D pentru Germania, litera B pentru Belgia, literele BG pentru Bulgaria, literele GB pentru Marea Britanie) urmate de ultimele două cifre ale anului de gestiune respectiv. Se completează toate rubricile de pe coperta dosarului de dauna, cu informațiile necesare, inclusiv locul unde a avut loc evenimentul.
10. Sucursala Municipiului București are obligația de a comunica în mod operativ celorlalte unități teritoriale imediat după primirea dosarului de daună împreună cu copia dispoziției de transfer in străinătate de la Administrația centrala, despăgubirea plătita în cazul respectiv.
11. la Sucursala Municipiului București dosarele de daună se păstrează în dulapuri metalice, grupate pe relații (tari), iar în cadrul fiecărei relații, pe an de gestiune. În cadrul fiecărui an de gestiune, dosarele de daună se aranjează în ordinea numerelor de referința, astfel încât orice persoana din societate, in cazurile necesare, sa poate găsi cu ușurința un anumit dosar.
Se interzice păstrarea dosarelor în alt loc decât cel menționat mai sus, cu excepția perioadelor de timp în care se afla în lucru la salariații care au sarcini în astfel de probleme. La sfârșitul programului de serviciu dosarele în lucru se introduc în dulapurile metalice, în modul menționat în aliniatul precedent.
12. Sucursala Municipiului București comunica lunar Administrației centrale, Direcția control de specialitate, investiții și prognoza, până la data de 10 ale lunii următoare, plățile de despăgubiri efectuate în perioada raportată, precum și rezervele de daună existente la sfârșitul perioadei raportate.
Regularizarea daunelor de răspundere civilă a autovehiculelor cu valabilitate în afara teritoriului României (Carte verde) se face în mod centralizat, relațiile cu străinătatea în aceste probleme derulându-se prin sucursala Municipiului București a societății de asigurare-reasigurare GENERALI S.A. pe baza deconturilor și a documentelor justificative primite din străinătate în conformitate cu prevederile tip interbirou, aplicându-se dispozițiile legale din țara în care a avut loc accidentul.
La primirea avizărilor de daună din străinătate (sucursala Municipiului București), deschide dosare de daună pentru fiecare caz în parte.
La asigurarea de răspundere civilă a autovehiculelor cu valabilitate în afara teritoriului României, primele asigurate se stabilesc pe perioade de 15 zile, 20 zile, o lună, respectiv 2-12 luni, cu plata anticipată și integrală a primelor pentru întreaga perioadă pentru care se solicită încheierea asigurării și se emite “Carte verde”.
Primele de asigurare se stabilesc în dolari la toate tipurile de autovehicule.
Se prezintă o “Declarație a sinistrului–constatare de accidente de autovehicule”, această declarație nu constituie o recunoaștere a responsabilităților celor două părți (Asiguratul si terțul păgubit) dar este relevantă pentru o identificare rapidă a persoanelor și a faptelor acestora.
Înlocuiește procesul verbal eliberat de Poliție. Aceasta declarație fiind valabilă în cazul accidentelor în parcare.
În cazul nostru se constată accidentul dintre: ELINTRANS BUCURESTI, (terțul păgubit), având autovehiculul marca IVECO EUROTECH cu numărul de înmatriculare B337, condus de DRAGULOIU GABRIEL, (Compania de asigurare este GENERALI S.A. care a încheiat o asigurare de răspundere civilă pentru autovehicule cu valabilitate în afara teritoriului României, pentru ELINTRANS BUCURESTI, având numărul poliței de asigurare 20-02/x, nr. Carte verde 0342071), și asiguratul ATP DD din Orașul VARAZDIN HR, având autovehiculul marca GORICA, cu nr. de înmatriculare ASV 220-Z-0, condus de HUNSADI MLADEN.
Asiguratul ATP DD este asigurat la societatea de asigurare CROAȚIA ASIGURANTE, cu numărul poliței de asigurare 3565527-010902161, număr Carte verde 3565527, asigurare valabilă pana la 01.11.2018.
Locul accidentului este în Italia la GORIZIA. Data incidentului fiind 11.02.2005 la ora 18.
Se constată că nu au mai fost produse daune materiale altor autovehicule.
În aceiași declarație este prezentat graficul incidentului, strada unde s-a produs incidentul, poziția autovehiculelor în stadiul inițial, semnalizarea stradală.
Daunele materiale ale terțului păgubit sunt avarii: la far stânga, scara, masca, aripa, oglinda și ușa.
Aceasta declarație se încheie cu semnătura celor doi participanți la accident neexistând martori.
În cadrul acestui dosar de daune se mai include:
declarația asiguratului că a fost implicat într-un incident de circulație și împrejurările respective;
dovada că polița de asigurare exista și că este valabil încheiată;
copii după cartea de identitate și permisul de conducere auto și talonul auto al terțului păgubit;
copii după talonul autovehiculului asigurat;
fotografii relevând dovada avariei;
factura de prezentare a costului reparațiilor efectuate în țara unde s-a produs accidentul;
declarația terțului păgubit că nu a mai încasat alte despăgubiri;
cerere de despăgubire a terțului păgubit.
CONCLUZII
Anual accidentele de autovehicule produc mii de victime. Conducerea sub influența băuturilor alcoolice, viteza excesivă, nerespectarea distanțelor regulamentare, adormirea la volan, conduc la accidentarea unui număr mare de pietoni sau persoane din autovehicule.
Pierderea din activitatea de subscriere apare atunci când cheltuielile și despăgubirile unui asigurator sunt mai mari decât volumul primelor încasate. Efectul îl reprezintă creșterea primelor de asigurare, ceea ce conduce la pierderea cotei de piață.
În legislația românească reprezintă infracțiuni și sunt sancționate penal următoarele fapte:
– conducerea autovehiculului fără permis sau cu permis de altă categorie;
– conducerea autovehiculului în stare de ebrietate;
– fuga de la locul accidentului;
– sustragerea de la probele biologice;
– conducerea autovehiculelor neînmatriculate.
Cu toate acestea asigurarea auto este cea mai căutată formă de asigurare, deoarece bunul (autovehiculul) este supus cel mai mult riscului de avariere.
Reacțiile omului la risc sunt diverse și ele depind de o serie de cauze:
– creșterea numerică a populației, circulația acesteia în cadrul național, între localități și interiorul acestora;
– dezvoltarea spiritului de competiție între oameni ca urmare a creșterii economice;
– efectele sociale: șomaj, inflație, fluctuații ale prețurilor.
Toate acestea, duc inevitabil la nevoia de asigurare, devenind soluția cea mai viabilă pentru realizarea unui echilibru economico-financiar oricărui progres.
Managementul de risc este o activitate nouă și foarte importantă pentru orice societate de asigurare, de asigurare-reasigurare. De aceea, el trebuie aplicat consecvent de către firma pentru îndeplinirea obiectivelor strategice ale acesteia.
Indiferent de tipul de asigurare, asiguratorul se interesează înainte de a stabili prima de asigurare de severitatea riscului.
Un manager bun este cel care prevede, care identifica posibilitatea apariției riscului.
În baza unor chestionare care le întocmește compartimentul de marketing al unei societății specializate în asigurări, verifică pe de o parte nevoia de asigurare a populației, iar pe de alta parte, formele de asigurare care sunt cele mai solicitate.
Din verificările efectuate, reiese ca persoanele fizice solicita: asigurarea autovehiculelor (FULL CASCO) apoi a clădirilor, asigurarea de viață și abia ultima asigurarea bunurilor.
În cazul societăților comerciale, tot asigurarea autovehiculelor este cea mai solicitată, urmată de asigurarea utilajelor și cam pe același plan asigurarea de accidente a salariaților.
Trebuie remarcat ca dinamica din industria asigurărilor determina conotații economice având influența supra întregii societăți, nu numai asupra persoanelor fizice și juridice care sunt direct implicate.
Acesta dinamica este influențată și de volumul plăților sub formă de despăgubiri obținute în mod necuvenit de către unii asigurați, prin acțiuni de fraudă.
Din experiența ultimilor ani reiese ca cele mai multe încercări de obținere de venituri necuvenite se întâlnesc în cazurile de daune la asigurarea obligatorie de răspundere civila auto. Acest fenomen este remarcat în toate țările europene.
Cele mai frecvente situații sunt acelea în care autoturisme neasigurate CASCO sunt avariate cu concursul propriilor destinatoare care apelează la diverși cunoscuți, posesori ai asigurării de răspundere civila auto, pentru ca aceștia să provoace cu bună știința avariile respective.
Este cu atât mai greu de dovedit reaua intenție a celor care înscenează astfel de accidente, cu cat aceștia reușesc să implice agentul de circulație, care consemnează în procesul verbal datele privind evenimentul rutier respectiv, din care rezulta vinovata asiguratului de răspundere civila.
Asiguratorii, în situația în care manifesta suspiciuni în legătura cu unele dosare de daună auto RCA, de regula iau următoarele măsuri:
– vizionează autovehiculul al cărui conducător auto este vinovat de producerea accidentului;
– investighează locul si data declarata a accidentului;
– solicita declarații celor doi conducători auto implicații în evenimentul rutier, precum și martorilor.
În scopul de a investiga pe baze științifice unele cazuri de accidente auto, unele țări dezvoltate economic din Europa de Vest au luat măsura înființării unor adevărate centre de cercetare.
Față de toate acestea este de remarcat încercarea asiguratorilor de a adapta metodele de lucru și de investigare a daunelor la realitățile și metodele tot mai sofisticate din sfera infracționalității.
Piața româneasca a asigurărilor este o piața competitivă, deși nu se afla în faza de maturitate din acest punct de vedere. Daca avem în vedere numărul ridicat al societăților de asigurare, oferta este mare numai în aparența, capacitatea loc financiară fiind însă total insuficientă pentru a susține riscurile cu care sunt confruntați potențialii asigurați.
Societățile se confruntă cu un proces intens de fărâmițare activității de asigurare cu consecințe care pun în pericol încrederea în întreaga piață a asigurărilor. Fenomenul se concretizează în creșterea rapida a numărului societăților de asigurare de la 15 in 1993, până la 47 în 1996 și 58 în ianuarie 1998. Îngrijorătoare în aceasta explozie, este capacitatea profesională și financiară scăzută a majorității noilor societăți.
Cererea potențială este mare datorita populației numeroase a României, dar cererea efectivă este redusă, din cauza puterii economice precare a populației asigurabile și convingerii acesteia în legătură cu utilizarea asigurărilor.
Rolul social al asigurărilor. Asigurarea are ca scop, prin intermediul contribuțiilor vărsate de către asigurați, să plătească indemnizarea acelora dintre ei care sunt victimele evenimentelor nedorite.
Este o funcție eminamente socială. A garanta veniturile văduvelor și orfanilor după dispariția prematura a capului familiei, a oferi mijloace pentru reconstituirea casei sau cumpărarea altei locuințe, pentru acela a cărui casa a fost distrusă de către un incendiu, a vărsa sume care să compenseze pierderile profesionale aceluia care din cauza unui accident este în imposibilitatea de a muncii, a da mijloacele financiare bolnavului sau rănitului pentru a fi îngrijit conform metodelor celor mai eficace și deci creșterea șanselor acestuia de a se însănătoși, acestea toate sunt obiectivele fundamentale ale asigurărilor.
Un alt aspect al rolului social al asigurării este incidența sa în supraviețuirea întreprinderilor.
Permițând supraviețuirea întreprinderilor victime ale unor evenimente nedorite asigurarea îi salvează pe angajați, precum și locurile lor de munca, cu toate implicațiile și contribuie la stabilirea relațiilor sociale și a celor de munca.
Rolul economic al asigurărilor. Funcția socială a asigurărilor are prin ea însăși consecințe favorabile asupra economiei. Permițând victimelor accidentelor sau bolilor să-și procure resursele necesare, asigurarea face ca aceste riscuri să nu fie în sarcina colectivității și în același timp menține la un nivel constant puterea de consum a aceleași colectivități, de produse de asigurare.
Permițând întreprinderilor să continue să funcționeze după un sinistru, asigurarea consolidează relațiile de munca oferă continuitatea producției și păstrează rețeaua economică.
Dar rolul economic al asigurării nu se limitează la păstrarea entităților economice, la un moment dat. Asiguratorul este cu adevărat un motor esențial al dezvoltării economice din cel puțin doua motive: garanția investițiilor și plasamentul primelor.
BIBLIOGRAFIE
1. Alexandru Felicia, Armeanu Daniel, Asigurări de bunuri și persoane. Aspecte teoretice. Aplicații practice, Editura Economică 2003
2. Achim Marian Lucian, Asigurările de bunuri și persoane în economia cunoașterii, Editura Economică, București 2000
3. Băiescu Alin, Asigurările de viață și dezvoltarea societății – factori, mecanisme, efecte, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2011.
4. Bistriceanu Gheorghe Daniel, Asigurări și reasigurări în România, Editura Universitară, București 2006
5. Bistriceanu Gheorghe Daniel, Bercea Florian, Macovei E.I., Dicționar de asigurări, Editura Științifică, 1991
6. Bistriceanu Gheorghe Daniel, Sistemul asigurărilor în România, Editura Economică, București 2000
7. Bistriceanu Gheorghe Daniel, Mica enciclopedie de finanțe, monedă, asigurări, Editura Universitară, București 2000
8. Bogdan Manole Decebal, Controlul în asigurări, Editura Casa Cărtii de Stiință, București 2005
9. Ciurel Violeta, Asigurări și reasigurări. Abordări teoretice și practici internaționale, Editura AllBack, București 2000
10. Ciurel Violeta, Asigurări și reasigurări. O perspectivă globală, Editura Rentrop&Straton, București 2011
11. Constantinescu Dan Anghel, Management financiar în asigurări, Editura Economică 2008
12. Constantinescu Dan Anghel, M. Dobrin, S. Niță, Managementul riscurilor în asigurări,
București 1999, editura Semne 1994
13. Dumitru G. Badea, Manualul agentului de asigurări, Editura Economică, București, 2008
14. Ionescu Luminita, Dumitru Badea, Asigurări de persoane și reflectarea lor în contabilitate, Editura Economică, București 2000
15. Moldovan T., Introducere actuală în asigurările generale, București 1999
16. Negru Titel, Practica asigurărilor comerciale, Editura Wolters Kluwer, București 2011
17. Purcaru I., Asigurări de persoane și de bunuri, Editura economică, București 1998
18. Rahau Loredana, Asigurări comerciale, Editura Dimitrie Cantemir, Târgu Mureș 2009
19. Rahau Loredana, Asigurări comerciale – teme de discuție, aplicații, studii de caz,Editura Dimitrie Cantemir, Târgu Mureș 2011
20. Văcărel Iulian, Bercea Florian, Asigurări și reasigurări, Ediția a-II-a, București 1998,
Editura Expert
21. www.bursaasigurarilor.ro
22. www.zf.ro
23. www.astra-uniqa.ro
24. www.portaldeasigurari.ro
25. www.asigurari.ro
26. www.generali.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Asigurări ȘI Reasigurări (ID: 110246)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.