Asigurarea Sub Aspect Economic
=== CAPITOLUL I ===
CAPITOLUL I
BAZELE TEHNICE ALE ASIGURĂRILOR
1.1. CONCEPTUL DE ASIGURARE
Conceptul general de asigurare a primit de-a lungul anilor numeroase definiții. O sinteză a acestor definiții este prezentată în cele ce urmează.
Asigurarea este o operațiune financiară prin care o parte (sau partener) denumită asigurător, despăgubește, în cazul producerii unui sinistru, o altă parte denumită asigurat în schimbul unei renumerații (primă sau cotizație).
Din definiție rezultă că este vorba de o operațiune financiară în care doi parteneri, plasează anumite sume de bani pe anumite durate de timp și cu anumite scopuri. Acest tip de operațiune financiară are un grad crescut de dificultate care decurge din incertitudinea plasamentului pentru fiecare din parteneri, atât în ceea ce privește sumele sau fondurile bănești, cât și în ceea ce privește duratele de timp la care acestea se referă.
Problemele asigurării sunt abordate, sub aspect juridic, economic sau financiar.
1.1.1. ASIGURAREA SUB ASPECT ECONOMIC
Existența asigurării este strâns legată de necesitatea constituirii unui fond de resurse bănești destinat acoperirii pagubelor provocate de anumite fenomene (evenimente).
Fondul de asigurare îmbracă în mod necesar forma bănească. Constituirea în natură a unor fonduri de asigurare nu este posibilă și nici de conceput, pentru că ar ridica probleme complexe, legate de stabilirea structurii materiale a acestuia în conformitate cu nevoile refacerii bunurilor asigurate, distruse sau avariate, de crearea unor depozite pentru păstrarea materialelor, de evitarea pierderilor inerente manipulărilor și conservării îndelungate a acestora.
Fondul de asigurare se formează în mod descentralizat pe seama sumelor de bani (prime de asigurare sau contribuții), pe care le achită persoanele fizice și juridice interesate în înlăturarea pagubelor pe care ar urma să le suporte, dacă s-ar produce anumite fenomene / evenimente.
Cei care sunt interesați apelează la asigurare, ca modalitate de protejare împotriva pericolului (riscului) care îi amenință, doar dacă prima de asigurare pe care ar trebui să o achite este îndeajuns de redusă, comparativ cu mărimea pagubei pe care ar urma să o suporte dacă s-ar produce fenomenul / evenimentul respectiv.
Fondul de asigurare se constituie în vederea acoperirii unor pagube provocate de fenomene / evenimente viitoare și incerte. Deci, în principiu, din acest fond nu se suportă pierderile determinate de folosirea normală a unor bunuri, de consumarea acestora în procesul de producție ori în gospodăriile populației, de diminuarea valorii lor din diverse motive.
Asigurarea presupune existența unei comunități de risc. Persoane fizice sau juridice, amenințate de aceleași pericole, acționează pentru apărarea intereselor comune. Comunitatea se formează spontan, prin participarea la constituirea fondului de asigurare la dispoziția unei organizații specializate (societate comercială de asigurare sau organizație de asigurare mutuală).
Asigurarea oferă avantajul că membrii comunității afectați de producerea riscului asigurat, primesc de la fondul de asigurare, cu titlu de indemnizație (despăgubire) de asigurare, sume care pot întrece de câteva ori cuantumul contribuției acestora la fondul respectiv. Acest lucru este posibil în virtutea faptului că paguba provocată de producerea riscului asigurat se împarte între membrii comunității de risc după principiul “mutualității”, adică la constituirea fondului de asigurare participă toți asigurații, dar acesta se repartizează numai acelor asigurați care au suferit prejudicii de pe urma producerii riscului asigurat. Fondul de asigurare se utilizează în mod centralizat pentru:
• acoperirea pagubelor provocate de fenomenele / evenimentele asigurate la asigurările de bunuri, respectiv plata sumelor la asigurările de persoane;
• finanțarea unor acțiuni legate de prevenirea pagubelor;
• constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziția societății comerciale sau a organizației mutuale de asigurare.
În procesul formării și utilizării fondului de asigurare se nasc relații economice între participanții la asigurare. Astfel, în prima etapă, fluxuri bănești sub forma primelor de asigurare pornesc de la persoanele fizice și juridice asigurate (comunitatea de risc) către organizația de asigurare. În etapa următoare, fluxuri bănești sub forma indemnizațiilor de asigurare (despăgubiri sau sume asigurate) pornesc de la fondul de asigurare, constituit la dispoziția organizației de asigurare, către persoanele fizice și juridice afectate de producerea fenomenului (evenimentului) asigurat.
Așadar, asigurarea exprimă relații de distribuire și redistribuire a produsului intern brut, relații care apar în procesul constituirii și utilizării fondului de asigurare în vederea desfășurării neîntrerupte a activității economice, păstrării integrității bunurilor asigurate, protejării persoanelor fizice împotriva anumitor evenimente care le-ar putea afecta viața sau integritatea corporală, precum și onorării obligațiilor de răspundere civilă ce revin persoanelor fizice și juridice față de terți.
Funcția de repartiție – ca funcție principală a asigurărilor – se manifestă în procesul de formare a fondului de asigurare, la dispoziția organizației de asigurare, pe seama primei de asigurare (contribuției) suportate de persoanele fizice și juridice cuprinse în asigurarea ex contractu sau ex lege. Această funcție se manifestă și în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinațiile legale: plata indemnizației de asigurare, finanțarea unor acțiuni cu caracter preventiv, acoperirea cheltuielilor administrativ-gospodărești ale organizației de asigurare și constituirea unor fonduri de rezervă. Tot prin această funcție, sunt dirijate către bugetul de stat impozitele datorate de organizația de asigurare, iar contribuțiile cuvenite asigurărilor sociale sunt îndreptate către bugetul asigurărilor sociale de stat.
Funcția de control – ca funcție complementară a asigurărilor – urmărește modul în care se încasează primele de asigurare și alte venituri ale organizației de asigurare, cum se efectuează plățile cu titlu de indemnizație de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor, cheltuielile administrativ-gospodărești, corecta determinare a drepturilor cuvenite asiguraților, gospodărirea judicioasă a fondului de asigurare, îndeplinirea integrală și la termen a obligațiilor financiare ale instituției de asigurare către stat și către terți.
Mai trebuie menționat faptul că, în mod general, se poate aprecia că activitatea de asigurare prezintă, într-o anumită măsură, randamente crescătoare pe planul plasamentelor financiare ceea ce justifică faptul că societățile de asigurări sunt socotite intermediari financiari (ele întreprind diverse plasamente sau afaceri financiare cu primele plătite de asigurați). Societățile de asigurări transformă fluxuri bănești aleatoare în fluxuri de venituri bănești individual deterministe.
1.1.2. ASIGURAREA SUB ASPECT JURIDIC
Abordarea juridică este frecventă și justificată, pentru că asigurarea, pentru a fi operantă, trebuie să capete o formă juridică, iar această formă este cea dintâi sesizabilă. O asemenea formă i-o conferă contractul, care constituie “legea părților”, precum și legea propriu-zisă, care emană de la puterea legislativă. Contractul de asigurare și legea cu privire la activitatea de asigurare, în calitate de izvoare de drepturi și obligații în materie de asigurări, se completează reciproc.
De-a lungul timpului, în Codul civil român, definiția dată contractului de asigurare a suferit îmbunătățiri succesive.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 49 din reglementarea adoptată în 1930, “prin contractul de asigurare întreprinderea de asigurare se obligă ca în schimbul unei prime să ia asupra sa un risc”.
Conform dispozițiilor art. 57 din reglementarea adoptată în 1971, “prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă Administrației Asigurărilor de Stat, iar aceasta ia asupra sa riscul producerii unui anume eveniment, obligându-se ca, la producerea evenimentului, să plătească asiguratului sau unei terțe persoane, denumită beneficiar, o indemnizație – despăgubire sau sumă asigurată – în limitele convenite.”
În anul 1990 a devenit necesară renunțarea la monopolul statului în domeniul asigurărilor, exercitat până atunci prin Administrația de Stat. Noua reglementare prevede că asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului. În noile condiții, pot încheia contracte de asigurare toate societățile de asigurare, constituite în conformitate cu legislația română în materie. Astfel, conform Legii nr. 136/1995, în România, activitatea de asigurare se desfășoară sub forma asigurărilor facultative și obligatorii, precum și a operațiunilor de reasigurare, de societăți comerciale de asigurare, de asigurare-reasigurare și societăți de reasigurare.
Contractul de asigurare prezintă anumite trăsături caracteristice. Astfel:
• este un contract consensual, adică se încheie valabil prin simplul consimțământ al părților. Acest contract este valabil din momentul în care asigurătorul și asiguratul și-au exprimat acordul de voință cu privire la conținut. Forma scrisă este cerută de legiuitor din dorința de a proteja interesele asiguraților și ale terților;
• este un contract sinalagmatic, adică părțile contractante își asumă obligații reciproce și interdependente. Astfel, asiguratul se obligă să facă declarații de risc exacte, în atenția asigurătorului, atât la încheierea contractului, cât și la producerea sinistrului; totodată asiguratul se obligă să achite primele de asigurare datorate; la rândul său, asiguratorul se obligă să acopere riscul asiguratului, în cazul producerii acestuia, acordând indemnizația cuvenită. Trebuie menționat faptul că asiguratorul este ținut să-și respecte obligația contractuală numai în măsura în care asiguratul și-a onorat obligațiile sale contractuale. În caz contrar, asiguratul decade din drepturi, când contractul este lovit de nulitate sau contractul rămâne valabil pentru o sumă asigurată mai mică. Reciprocitatea nu operează deci, decât atunci când asiguratul și-a respectat integral obligațiile asumate față de asigurător;
• este un contract aleatoriu, în sensul că la încheierea acestuia părțile nu cunosc existența sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract. Aceasta deoarece, obligațiile asumate de asigurat și asigurător depind de un eveniment viitor și incert. Acest eveniment, denumit alea, comportă, pentru fiecare din părți, o șansă de câștig sau de un risc de pierdere. Caracterul aleator este esențial la contractul de asigurare: dacă evenimentul pentru care se solicită încheierea contractului ar fi cert, iar momentul producerii lui ar fi cunoscut de părți, asigurarea nu ar mai avea sens, riscul respectiv urmând să fie acoperit cu certitudine de asigurător;
• este un contract cu titlu oneros, adică fiecare parte urmărește să obțină un folos, o contraprestație în schimbul obligației ce-și asumă. La fel ca și alte contracte oneroase (de vânzare-cumpărare, de schimb, locație, împrumut etc.), contractul de asigurare este opusul contractului gratuit (de donație, comodat etc.), care presupune o obligație numai pentru una din părți, și nu pentru amândouă. Asiguratul beneficiază de protecția pe care i-o oferă asigurătorul, care preia asupra sa riscul asigurat, nu în mod gratuit, ci în schimbul unei plăți sub forma primei de asigurare sau a cotizației, după caz;
• este un contract succesiv, prin aceasta înțelegându-se faptul că se eșalonează în timp. Asigurătorul se angajează să acopere un anumit risc (sau complex de riscuri) o perioadă foarte lungă de timp cu plata anuală sau subanuală a primei sau o perioadă foarte scurtă, cu plata integrală a primei la încheierea contractului;
• este un contract de adeziune, adică deși este redactat și imprimat de asigurător, la el a aderat și asiguratul. În multe cazuri, în special la asigurările de persoane, asigurătorul întocmește polițe de asigurare tip, în care toate condițiile contractuale – termen de valabilitate, suma asigurată, cotă de primă etc. – sunt standard. În astfel de cazuri, solicitanților – asigurați potențiali – nu le revine decât să le accepte sau să le refuze în bloc. La asigurările care prezintă o mare importanță (mai ales la asigurările de bunuri de valori mari), asigurătorul elaborează un proiect de contract / o ofertă pe care îl / o negociază cu viitorul asigurat;
• este un contract de bună credință, el presupunând ca executarea acestuia să se facă de bună credință de către părți. Deoarece, asigurătorul acceptă preluarea unui risc, bazându-se pe informații fumizate de solicitantul unei asigurări sau determină cuantumul despăgubirii pe care acesta urmează să o acorde asiguratului tot pe baza informațiilor provenite de la acesta, fără a putea să le verifice de fiecare dată, atunci când se constată că informațiile puse la dispoziția asigurătorului nu au fost corecte, asiguratul se sancționează într-o manieră foarte severă.
Legea constituie, alături de contract, o altă formă juridică de realizare a asigurării.
Asigurarea ex contractu are la bază principiul facultativității, adică ea se încheie din proprie inițiativă, de către persoanele fizice și juridice, interesate, împotriva acelor evenimente care le amenință bunurile, viața sau integritatea corporală, în scop de indemnizare sau de fructificare (capitalizare).
Asigurarea ex lege are la bază principiul obligativității, ea acționând în mod automat, fără consimțământul prealabil al asiguraților și fără încheierea unui contract între părți, din momentul în care bunurile cuprinse din oficiu în asigurare au intrat în gospodăria unei persoane fizice sau în patrimoniul unei persoane juridice. De protecție de asigurare automată beneficiază și acele persoane fizice sau juridice care poartă răspundere civilă față de terți expres prevăzută de lege.
În România, cazurile de asigurare prin efectul legii sunt stabilite prin acte normative emanând de la organele legislative.
Asigurarea contractuală constituie o modalitate de dobândire a securității individuale de către asigurați. Asigurarea prin efectul legii oferă protecție de asigurare anumitor categorii de persoane fizice și juridice din considerente de ordin social și economic național.
Asigurarea prin efectul legii se aseamănă cu asigurarea contractuală prin faptul că își procură fondurile de care are nevoie pentru plata indemnizațiilor pe seama primelor încasate de la asigurați.
Asigurarea prin efectul legii este mai puțin costisitoare pentru asigurați, decât asigurarea contractuală, deoarece ea este atotcuprinzătoare și nu reclamă cheltuieli pentru încheierea de contracte. Însă, extinderea peste anumite limite a asigurării prin efectul legii, ar putea imprima acestui tip de asigurare caracterul unei prelevări forțate, al unui impozit, ori de câte ori ar fi cuprinse în asigurare persoane nelegate între ele (sau imperceptibil legate) prin comunitatea de interese, de risc.
1.2. CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR
Asigurările se clasifică după mai multe criterii, dintre care amintesc: domeniul la care se referă, forma juridică de realizare a asigurării, riscurile cuprinse în asigurare, sfera de cuprindere în profil teritorial, tipul raporturilor care se stabilesc între asigurător și asigurat.
După domeniul la care se referă, asigurările pot fi grupate în: asigurări de bunuri, asigurări de persoane și asigurări de răspundere civilă.
După obiectul de activitate stabilit prin contractul de societate și statut, societățile de asigurare din România pot practica următoarele tipuri de asigurări: asigurări de viață, asigurări de persoane, altele decât cele de viață; asigurări de autovehicule; asigurări maritime și de transport; asigurări de aviație; asigurări de incendiu și alte pagube la bunuri; asigurări de răspundere civilă; asigurări de credite și garanții; asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate și asigurări juridice.
În funcție de forma juridică de realizare, asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă se grupează în asigurări prin efectul legii (obligatorii) și asigurări facultative (contractuale).
După riscul cuprins în asigurare, asigurările pot fi clasificate:
• asigurări împotriva incendiilor, trăsnetelor, exploziilor, cutremurelor ș.a. Bunurile asigurate contra acestor fenomene sunt: clădirile, construcțiile, utilajele și instalațiile, mijloace de transport, inventarul gospodăresc, mobilierul, obiecte de uz casnic etc.;
• asigurări contra grindinei, furtunilor, uraganelor, ploilor torențiale, inundațiilor, prăbușirii sau alunecărilor de teren etc. Împotriva acestor riscuri sunt asigurate, de regulă, culturile agricole și rodul viilor;
• asigurări pentru boli, accidente care se practică în cazul animalelor;
• asigurări contra avariilor și altor riscuri specifice la care sunt supuse mijloacele de transport și încărcăturile aflate pe acestea, în timpul staționării și al mersului. În această categorie intră asigurările mijloacelor de transport și ale mărfurilor în timpul traficului intern și internațional;
• asigurări împotriva unor evenimente ce apar în viața oamenilor, ca decesul, bolile, accidentele etc. – care pot duce la pierderea temporară sau definitivă a capacității de muncă – în cazul asigurărilor de persoane;
• asigurări pentru cazurile de răspundere civilă care se referă la prejudicii cauzate terțelor persoane prin accidente de autovehicule, prin exercitarea unei anumite activități etc.
După sfera de cuprindere în profil teritorial, asigurările pot fi grupate în asigurări interne și asigurări externe.
Asigurările interne au caracteristic faptul că, în general, părțile contractante domiciliază în aceeași țară, bunurile, persoanele și răspunderea civilă care fac obiectul lor se află pe teritoriul aceleași țări, iar riscurile se pot produce pe același teritoriu. Aceste asigurări se mai caracterizează prin aceea ca primele de asigurare, despăgubirile și sumele asigurate se exprimă și se plătesc, de regulă, în moneda națională.
Asigurările externe au caracteristic faptul că apar în legătură cu persoane, răspundere civilă sau bunuri care ies în afara limitelor teritoriale ale țării în care se încheie contractul de asigurare. De regulă, la aceste asigurări atât primele, cât și despăgubirile se exprimă sau se plătesc în valută, de aceea ele se mai numesc și asigurări în valută.
Ținând cont de tipul raporturilor ce se stabilesc între asigurător și asigurat, asigurările pot fi grupate în asigurări directe și asigurări indirecte sau reasigurări.
Caracteristic asigurărilor directe este faptul că raporturile de asigurare se stabilesc în mod nemijlocit între asigurați și asigurător, fie prin intermediul contractului de asigurare, fie în baza legii.
Spre deosebire de asigurările directe, asigurările indirecte sau reasigurările apar ca un raport care se stabilește de fiecare dată între două societăți de asigurare, dintre care una are calitatea de reasigurat (cedent), iar cealaltă de reasigurător.
1.3. ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRII
Definiția generală a asigurării are la bază conceptul de operațiune financiară care, în general, trebuie percepută ca o relație care se stabilește între doi parteneri (persoane, grupuri de persoane sau instituții) prin care ei își plasează anumite sume de bani, pe anumite durate de timp și în anumite condiții.
În actele normative privind asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă sunt reglementate raporturile dintre persoanele fizice și juridice care iau parte la asigurare, în calitate de asigurați, și respectiv societățile de asigurare, bunurile și persoanele care sunt cuprinse în asigurare, riscurile acoperite prin asigurare, drepturile și obligațiile ce revin părților din asigurare etc.
Elementele (noțiunile) care intervin în activitatea curentă din domeniul asigurărilor vor fi prezentate în cele ce urmează.
Asigurătorul este persoana juridică, care în schimbul primei de asigurare încasate de la asigurați își asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor asigurate de anumite calamități naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viața persoanelor asigurate sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde – în baza legii – față de terțe persoane.
Înlăturând monopolul asigurărilor deținut de Administrația Asigurărilor de Stat (ADAS), prin HG nr. 1279/1990 privind înființarea unor societăți comerciale pe acțiuni în domeniul asigurărilor, preluând activul și pasivul ADAS, s-au înființat societățile “Asigurarea românească S.A.” (care deține și în prezent monopolul asigurărilor prin efectul legii și încheie contracte de asigurare facultativă, precum și reasigurări), “Astra S.A.” (care încheie contracte de asigurare facultativă și reasigurări) și “Carom S.A.” (agenție de prestări servicii în domeniul asigurărilor).
Prin Legea nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor, s-au creat condițiile pentru înființarea de noi societăți de asigurare care să funcționeze pe principiul concurenței specifice economiei de piață. Fără a intra în amănunte, trebuie subliniat că, în domeniul asigurărilor, pentru a preveni starea de insolvabilitate și pentru apărarea drepturilor asiguraților, societățile de asigurare (sub forma de societăți pe acțiuni) se pot constitui numai cu avizul prealabil al Oficiului de supraveghere a activității de asigurare și reasigurare din Ministerul Finanțelor, care verifică îndeplinirea condițiilor legale de înființare (limita minimă a capitalului social subscris și vărsat, clauzele din contractul de societate și statut etc.) și funcționare a societăților de asigurare (stabilirea tarifelor de prime, respectarea drepturilor asiguraților, dizolvarea sau fuziunea societăților de asigurare etc.).
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului, își asigură bunurile sale împotriva unor sinistre, ori persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot apărea în viața sa, precum și persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate produce unor terțe persoane.
În cadrul asigurărilor de bunuri și de răspundere civilă, în calitate de asigurați pot apărea atât persoane juridice, cât și persoane fizice. La asigurările de persoane, în calitate de asigurat poate apărea orice persoană fizică care îndeplinește condițiile prevăzute de lege.
Contractul de asigurare este actul juridic care se încheie între asigurat și asigurător în cazul asigurărilor facultative. Prin acest act, asiguratul se obligă să plătească prima de asigurare, iar asigurătorul se obligă ca în cazul producerii riscului asigurat, să achite, asiguratului sau beneficiarului asigurării, despăgubirea sau suma asigurată. Totodată, în contractul de asigurare sunt prevăzute și alte drepturi și obligații ale părților contractante, precum și data începerii și încetării răspunderii asiguratului. Se poate afirma că în contractul de asigurare sunt menționate de fiecare dată interesul asigurării, riscul asigurat, suma asigurată și prima de asigurare.
Un loc important în contractul de asigurare îl ocupă precizările esențiale referitoare la risc pe care este obligată să le facă persoana care încheie asigurarea. Dacă împrejurările esențiale privind riscul se schimbă în cursul executării contractului, asiguratul este obligat să comunice imediat asigurătorului schimbarea survenită. În caz contrar, asigurătorul are dreptul să propună asiguratului modificarea corespunzătoare a contractului încă înainte de producerea fenomenului (evenimentului) asigurat sau să denunțe contractul ori de câte ori împrejurările noi referitoare la risc nu le-ar fi acceptat dacă le-ar fi cunoscut de la început. În situația în care fenomenul (evenimentul) asigurat s-a produs, asigurătorul are latitudinea de a reduce despăgubirea (suma asigurată) cuvenită asiguratului, în proporția în care prima de asigurare stabilită inițial este mai mică decât prima corespunzătoare noilor împrejurări intervenite în legătură cu riscul sau de a refuza plata acesteia, când contractul nu a fost încheiat conform modificărilor intervenite.
Asigurătorul nu plătește despăgubirea sau suma asigurată dacă fenomenul (evenimentul) asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat, de beneficiar sau de un membru din conducerea persoanei juridice asigurate.
Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau suma asigurată fără ca acesta să fie parte la contractul de asigurare. Uneori, terța persoană care devine beneficiarul asigurării este indicată în mod expres, de către asigurat, în contractul (polița) de asigurare. În alte situații, desemnarea beneficiarului asigurării se face în cursul executării contractului de asigurare, ori prin testament. Trebuie menționat faptul că beneficiarul asigurării este desemnat și prin condițiile de asigurare (soțul, moștenitorii legali etc.). Atunci când sunt mai mulți beneficiari desemnați sau moștenitori, ei au drepturi egale asupra sumei asigurate, cu condiția ca asiguratul să nu fi dispus altfel.
Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care poate încheia o asigurare, fără ca acesta să obțină calitatea de asigurat.
Riscul asigurat este evenimentul sau un grup de evenimente care odată produs / produse datorită efectelor sale obligă asigurătorul să plătească asiguratului (sau beneficiarului asigurării) despăgubirea sau suma asigurată.
Noțiunea de risc asigurat are, de regulă, mai multe sensuri. Astfel, riscul asigurat este folosit în sensul de probabilitate a producerii evenimentului împotriva căruia se încheie asigurarea. În acest caz, cu cât apariția evenimentului cauzator de pagube este mai probabilă cu atât apare mai necesară asigurarea împotriva tui. Alteori riscul asigurat are înțelesul de posibilitate de distrugere a bunurilor sau de apariție a unui accident vizând viața unei persoane, precum și acela de proporție a răspunderii asumate de asigurător prin încheierea unei asigurări.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă procedura prin care se stabilește valoarea bunurilor asigurate. Aceasta apare numai la asigurările de bunuri.
Suma asigurată constituie partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul își asumă răspunderea în cadrul producerii sinistrului. Suma asigurată, reprezintă întotdeauna limita maximă a răspunderii asigurătorului și constituie un element de bază privitor la calculul primelor de asigurare. La asigurările de bunuri suma asigurată este mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat (conform procedurii legale).
Norma de asigurare constituie suma asigurată pe unitate de obiect asigurat și se întâlnește numai la asigurările de bunuri. Efectuând produsul dintre norma de asigurare și numărul unităților asigurate dintr-un anumit tip de bun asigurat se obține suma asigurată pentru bunul respectiv.
Prima de asigurare reprezintă suma de bani pe care asiguratul o plătește dinainte asigurătorului și în schimbul căreia el va fi despăgubit la producerea evenimentului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma pe care asiguratul o plătește se mai numește primă tarifară sau brută. Prima brută are în structura sa două clemențe, respectiv cota de bază, denumită și primă netă, și adaosul sau suplimentul la aceasta. Prima netă este destinată formării fondului necesar achitării despăgubirilor și sumelor asigurate, iar adaosul servește pentru formarea resurselor bănești necesare cheltuielilor pentru constituirea și administrarea fondului de asigurare, finanțării unor măsuri de prevenire a pagubelor, constituirii fondului de rezervă și realizării unui anumit beneficiu.
Durata asigurării reprezintă perioada de timp în care rămân valabile raporturile de asigurare între asigurat și asigurător. Durata asigurării este un element specific asigurărilor facultative și pe tot parcursul ei cele două părți care intervin în asigurare trebuie să respecte obligațiile ce le revin din contractul de asigurare.
Paguba sau dauna reprezintă pierderea care apare pentru un bun asigurat ca urmare a producerii sinistrului și se exprimă în bani.
Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului pentru a compensa paguba produsă de un sinistru și poate fi mai mică sau cel mult egală cu paguba.
CAPITOLUL II
PIAȚA ASIGURĂRILOR
2.1. CEREREA ȘI OFERTA PE PIAȚA ASIGURĂRILOR
Piața asigurărilor deține un loc important în mecanismul de funcționare al unei economii moderne, deoarece informațiile fumizate de aceasta stau la baza fundamentării deciziilor agenților economici și consumatorilor de bunuri materiale și servicii, indiferent de forma economică socială și de forma de proprietate pe care se întemeiază.
Piața asigurărilor reprezintă un domeniu distinct de activitate ce are implicații diverse în viața economico-socială. Incidența asigurărilor asupra vieții economico-sociale se manifestă cel puțin în patru direcții principale: ramura creatoare de valoare adăugată, ramură creatoare de locuri de muncă, ramură participantă la oferta de capital de împrumut pe piața financiară; factor de reducere a incertitudinii economice și mijloc de reluare a activității economice vremelnic întrerupte.
Prin definiție, piața desemnează în principiu, un ansamblu coerent, un sistem sau o rețea de relații de vânzare-cumpărare între părți contractante, care sunt unite prin legături de interdependență dar, în același timp se află în raporturi de opoziție, fiecare urmărindu-și interesul propriu.
Piața este spațiul economic complex pe care se manifestă cererea de bunuri materiale și servicii, concurența etc., aceasta reprezentând pârghia care reglementează activitatea economică.
În ceea ce privește asigurările de persoane, de bunuri și de răspundere civilă, piața este o categorie economică ce se asociază numai acelora care se realizează pe baze contractuale, nu și celor care decurg din prevederile legii.
Pe piața asigurărilor se întâlnește cererea de asigurare cu oferta de asigurare.
Cererea de asigurări de persoane, bunuri și de răspundere civilă vine din partea persoanelor fizice care vor să încheie contracte de asigurare pentru protecția lor și a familiilor lor, precum și din partea agenților economici care doresc să ofere protecție personalului lor în caz de accidențe sau boli profesionale. Prin urmare, purtătorii cererii de asigurare sunt persoanele fizice și juridice potențial asigurabile, care își manifestă interesul sau intenția de a încheia un anumit tip de asigurare.
Cererea de asigurări de bunuri și de răspundere civilă se manifestă din partea persoanelor juridice, precum și din partea persoanelor fizice care sunt interesate să-și protejeze activele de care dispun împotriva pericolelor care le amenință și a răspunderilor civile față de terți.
Cererea de asigurare se concretizează în contracte de asigurare după confruntarea acesteia cu oferta, deoarece este posibil ca nu toate persoanele care au solicitat oferte să încheie contracte din diverse motive: nu găsesc rezolvările convenabile pe care le sperau sau condițiile lor nu sunt acceptate de către ofertanți.
Oferta de asigurare este reprezentată de organisme specializate autorizate, să funcționeze în domeniul asigurărilor și să fie capabile, sub aspect financiar, să desfășoare o astfel de activitate. Ofertanții de asigurare se împart de regulă, în trei categorii: societăți comerciale, organizații de tip mutual și tontine.
Societățile comerciale de asigurare își desfășoară activitatea potrivit legii și urmăresc obținerea de profit. Din punct de vedere al formei de proprietate acestea pot fi cu capital privat, de stat sau mixt. Prevederile legale se referă la mărimea capitalului social prescris și vărsat, mărimea obligațiilor pe care și le pot asuma, rezervele de prime și / sau de daune pe care trebuie să le constituie, modul de ținere a evidenței activității desfășurate, forma bilanțului și contului de profit și pierdere care trebuie întocmite și publicate. Societățile comerciale de asigurare trebuie să respecte avizele și normele organului de stat care are atribuții și competențe de supraveghere în domeniul asigurărilor.
Organizațiile de asigurare de tip mutual, conform statutelor proprii de organizare și funcționare, efectuează operații de asigurare pentru membrii lor și au la bază principiul mutualității. Scopul activității acestor organizații este întrajutorarea membrilor lor și nu obținerea de profit. Fiecare membru al unei astfel de organizații are o dublă calitate de asigurat și de asigurător. În calitate de asigurat, fiecare membru al organizației participă la formarea fondului comun de asigurare, cu contribuția, stabilită anticipat, din acest fond fiind acoperite daunele suferite. La sfârșitul anului, se regularizează contribuțiile în funcție de mărimea reală a daunelor și, respectiv, a sumelor asigurate achitate sau rămase de plată, majorându-se sau diminuându-se după caz.
Tontinele sunt asociații constituite pe o perioadă determinată de timp, în decursul căreia membrii asociației varsă la fondul comun o cotizație anuală care variază în funcție de vârstă. La expirarea termenului pentru care a fost constituită asociația, suma rezultată din capitalizarea cotizațiilor de-a lungul anilor se împarte între membrii supraviețuitori. Asemenea asociații se organizează pentru asigurările de viață și pentru cazurile de deces.
În România, începând din anul 1991, activitatea de asigurare se desfășoară prin societăți de asigurare, societăți de asigurare-reasigurare și societăți de reasigurare, în condițiile stabilite de lege.
La activitatea de asigurare mai participă societățile de intermediere, care negociază și încheie contracte de asigurare și reasigurare ori prestează alte servicii specialitate pentru societățile mai sus menționate.
Legătura dintre asigurați și asigurători se realizează prin personalul de specialitate al societăților comerciale de asigurări, fie prin mijlocirea unor agenți intermediari, denumiți brokeri.
Figura de mai jos, arată legăturile dintre asigurați și asigurători pe piața asigurărilor.
Figura 2.1. Piața asigurărilor
2.2. CARACTERISTICILE PIEȚEI ASIGURĂRILOR
Piața asigurărilor reprezintă cadrul în care se desfășoară operațiile de asigurare, realizate pe baze contractuale. Termenul de piața a asigurărilor” este utilizat în literatura de specialitate, deoarece în acest spațiu se întâlnesc cererea de asigurare, care vine din partea persoanelor fizice și juridice asigurabile ce doresc să încheie diferite tipuri de asigurări și oferta de asigurare, care este susținută de organizații specializate, autorizate să funcționeze în domeniul asigurărilor și capabile din punct de vedere financiar să desfășoare astfel de activități.
Piața asigurărilor este o piață concurențială imperfectă. Pentru a susține această afirmație, vom analiza în continuare caracteristicile unei piețe concurențiale perfecte: omogenitatea produsului, transparența și atomizarea pieței, libertatea de intrare-ieșire a participanților pe / de pe piață și descentralizarea deciziilor.
Omogenitatea produsului
Pe piața asigurărilor se comercializează o gamă largă de produse / servicii ce constau în asigurări împotriva diverselor riscuri. Însă, spre deosebire de piața mărfurilor, de exemplu, unde fiecare sau aproape fiecare produs are unul sau mai mulți înlocuitori (încălțămintea din piele naturală are înlocuitori produși din piele artificială etc.), pe piața asigurărilor un tip de asigurare (un produs) nu poate fi înlocuit cu un alt tip de asigurare (alt produs). Astfel, produsul “asigurarea automobilelor pentru avarii” nu poate fi înlocuit cu produsul “asigurarea de răspundere civilă auto” și cu atât mai puțin cu “asigurarea bunurilor gospodărești sau cu “asigurarea de viață”.
Pe piața asigurărilor concurează societățile de asigurare ce au același profil, deci cele care “comercializează” același tip de produs, adică încheie asigurări împotriva aceluiași risc. Altfel spus, piața asigurărilor este alcătuită din tot atâtea componente, câte subramuri ale asigurării se practică.
În România, Legea privind constituirea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor, adoptată în 1991, enumeră 10 categorii de asigurări: de viață; de persoane, altele decât cele de viață; de autovehicule; maritime și de transport; de aviație; de incendiu și alte pagube la bunuri; de răspundere civilă; de credite și garanții; de pierderi financiare din riscuri asigurate; agricole.
S-a observat, la o analiză mai atentă, că nici măcar în cadrul unei subramuri a asigurărilor nu se întâlnesc produse perfect omogene. De exemplu, asigurarea de accidente individuală se deosebește de cea de grup, asigurarea locuințelor se deosebește de asigurarea bunurilor imobile și mobile aparținând unei societăți comerciale împotriva incendiului și altor riscuri. Așadar, cu excepția câtorva tipuri de asigurări, printre care asigurarea autovehiculelor și asigurarea locuințelor, celelalte sunt lipsite de omogenitate.
Transparenta pieței
În comparație cu piața de mărfuri, unde fiecare produs poartă o etichetă cu prețul de vânzare, în domeniul asigurărilor o astfel de etichetă (un pliant, o notiță etc.), care să precizeze cota de primă, nu ar fi suficientă pentru convingerea unui solicitant despre utilitatea și oportunitatea contractării unei asigurări. Pentru a obține informațiile necesare în vederea luării unei decizii, persoanele fizice și juridice trebuie să se adreseze unui agent de asigurare.
În concluzie, piața asigurărilor este aproape netransparentă pentru persoanele neavizate, deoarece ele nu realizează ce avantaje le poate oferi un contract de asigurare, ce raport există între prima datorată și indemnizația ce poate fi obținută în cazul producerii sinistrului.
Atomizarea pieței
Prin definiție, o piață este considerată atomizată, atunci când ea reunește un număr atât de mare de ofertanți și de solicitanți efectivi de asigurări, încât nici unul dintre aceștia nu dispune de o poziție care să-i permită să exercite influențe într-o manieră sensibilă privind funcționarea acesteia.
O imagine asupra gradului de atomicitate a participanților pe piața asigurărilor este dată de numărul organizațiilor de asigurare existente într-o țară sau alta. Această imagine are un caracter oarecum unilateral pentru că nu dă nici un indiciu asupra numărului cumpărătorilor serviciilor de asigurare.
În țări precum SUA, Franța, Elveția, Austria, Japonia, Germania există un număr însemnat de organizații de asigurare, însă doar un procent foarte mic din total, procură aproape 80% din valoarea producției brute și nete din ramura asigurărilor, ceea ce înseamnă că un număr redus de societăți de asigurare domină piața asigurărilor privită ca un tot unitar. Această situație, întâlnită și la nivelul subramurilor, demonstrează că piața asigurărilor este neatomizată.
Libertatea de intrare-ieșire a participanților pe / de pe piață
Pe piața asigurărilor, se produc permanent fluctuații prin mărirea sau micșorarea numărului organizațiilor de asigurare, aceasta fiind rezultatul apariției pe piață a noi societăți, asociații mutuale ori a altor tipuri de organizații, concomitent cu lichidarea sau fuzionarea altora.
Piața asigurărilor este o piață deschisă, în continuă mișcare.
Piața asigurărilor este supusă unei supravegheri atente din partea autorităților publice.
În România, sarcina supravegherii aplicării dispozițiilor legale cu privire la activitatea de asigurare, a prevenirii stării de insolvabilitate a societăților de asigurare și a apărării drepturilor asiguraților a fost încredințată Oficiului de supraveghere a activității de asigurare și reasigurare care funcționează în cadrul Ministerului Finanțelor. Acest oficiu îndeplinește atribuțiile și drepturile ce i-au fost stabilite de Guvernul României referitoare la constituirea societăților comerciale de asigurări, vărsarea capitalului subscris de acestea, asigurările prin efectul legii, tarifele de prime la asigurările de viață, situația financiară a societăților de asigurare, fondul de protejare a asiguraților ș.a. Toate aceste atribuții și drepturi urmăresc prevenirea insolvabilității societăților de asigurare și apărarea intereselor asiguraților, contribuind la o mai bună funcționare a pieței asigurărilor.
Descentralizarea deciziilor
Deciziile organizațiilor de asigurare sunt descentralizate, dar ele trebuie să respecte prevederile legale în materie și avizele organului de supraveghere.
La luarea deciziilor ce produc efecte asupra terților, organizațiile de asigurare sunt obligate să țină seama de prevederile legale, pentru a nu-și prejudicia nici propriile interese și nici pe cele ale terților.
În caz contrar, deciziile respective pot fi anulate sau suspendate provizoriu de adunările generale sau de consiliile de administrație ale societăților de asigurare, la cererea Oficiului de supraveghere.
Având în vedere cele prezentate mai sus, concluzia care se desprinde este că piața asigurărilor este, prin excelență, o piață cu concurență impură, imperfectă.
2.3. DIMENSIUNILE ȘI STRUCTURA PIEȚEI ASIGURĂRILOR
Elementul hotărâtor care definește dimensiunea pieței asigurărilor este cererea de asigurare, care, la rândul său, este determinată, pe de o parte de numărul potențialilor asigurabili, persoane juridice și fizice, și de convingerea acestora despre utilitatea și oportunitatea încheierii unei asigurări, iar pe de altă parte, de puterea economică a persoanelor juridice și fizice care optează pentru încheierea unei asigurări.
Principalii indicatori pentru conturarea dimensiunilor pieței asigurărilor sunt: numărul contractelor încheiate în perioada de referință, numărul polițelor active, valoarea anuală a primelor de asigurare, cuantumul sumelor asigurate în perioada de referință și valoarea totală a angajamentelor asumate de societățile comerciale de asigurare la un moment dat.
Unii autori consideră că la acești indicatori ar trebui adăugați și alții care să surprindă impactul asigurărilor asupra vieții economico-sociale a unui stat, cum ar fi: ponderea acestora în produsul intern brut și net creat, ponderea în ocuparea forței de muncă, ponderea pe piața capitalului de împrumut și eficiența folosirii capitalului și a forței de muncă. Aceasta, pentru că dimensiunea pieței asigurărilor trebuie analizată nu numai sub raport cantitativ, ci și mai ales, sub raport calitativ.
Analiza indicatorului primei de asigurare dă o imagine concludentă despre capacitatea de absorbție a pieței asigurărilor și scoate în evidență faptul că primele încasate provin în cea mai mare parte de la asigurările de bunuri și de răspundere civilă.
Din analiza structurii asigurărilor de bunuri și răspundere civilă, rezultă că asigurările de avarie și răspundere civilă auto reprezintă aproximativ 42% din totalul primelor în țări precum SUA, Japonia, Germania, Franța, iar în Italia dețin de departe primul loc în ramură cu 56%. Pe celelalte locuri urmează asigurările de accidente, asigurările de răspundere civilă (alta decât răspunderea auto) și asigurările contra incendiului.
În România, în anul 1991, asigurările de bunuri și răspundere civilă procură cea mai mare parte a primelor și anume 60% din total, pe primul loc situându-se asigurările de avarie și răspundere civilă autovehicule cu 43,4% din suma brută a primelor aferente ramurii, pe locul doi – asigurările de transporturi maritime și aeriene cu 18,5%, toate celelalte asigurări deținând 13,1% din total.
Figura nr. 2.3. Structura asigurărilor în România în anul 1998,
în funcție de ponderea primelor încasate în total
2.4. INCIDENȚA ASIGURĂRILOR ASUPRA ECONOMIEI
Asigurările au devenit, în țările dezvoltate, o importantă ramură a economiei naționale. În timp s-a observat o creștere a gradului de dezvoltare a asigurărilor de bunuri, persoane și răspundere civilă, dinamica primelor încasate în această perioadă, precum și raportul existent între primele de asigurare și produsul intern brut, reflectând în mod realist evoluția accentuată a asigurărilor.
Prin analiza dinamicii primelor de asigurare și a produsului intern brut, în principalele țări dezvoltate din punct de vedere economic, s-au evidențiat ritmuri medii anuale de creștere, mai rapide la primele de asigurare încasate decât la produsul intern brut.
Pentru a exemplifica acest fapt, prezentăm în continuare ponderea primelor de asigurare în produsul intern brut, în țări membre ale O.C.D.E. în perioadele 1980–1989 (Tabelul nr. 2.4.1.), 1992–1996 (vezi Tabelul nr. 2.4.2.).
Tabelul nr. 2.4.1.
Ponderea primelor de asigurare în produsul intern brut,
în țări membre ale O.C.D.E. în perioada 1980-1989, ani selecționați
Notă: Țările au fost ierarhizate în ordine descrescătoare a ponderii primelor de asigurare în produsul intern brut în anul 1989
Sursa: Preluat după I. Văcărel, F. Bercea, Asigurări și reasigurări, Ed. Expert, București, ediția 1993 și ediția 1998, pag. 87, respectiv pag. 118
Tabelul nr. 2.4.2.
Ponderea primelor de asigurare în produsul intern brut,
în țări membre ale O.C.D.E. în perioada 1992-1996
Notă: Țările au fost ierarhizate în ordine descrescătoare a ponderii primelor de asigurare în produsul intern brut în anul 1996
Sursa: Preluat după I. Văcărel, F. Bercea, Asigurări și reasigurări, Ed. Expert, București, 1998, pag. 118
Ponderea primelor de asigurare în produsul intern brut,
în țări membre ale O.C.D.E. în perioada 1992-1996
Ponderea valorii adăugate în ramura asigurări în produsul intern brut, în România în perioada 1992-1996
Studiind datele prezentate în tabelele anterioare, se remarcă că în ansamblu raportul dintre primele de asigurare încasate și produsul intern brut, înregistrat în 1989, respectiv 1996, este superior celui din 1980, respectiv 1992, ceea ce se explică prin faptul că în perioadele de referință primele de asigurare au înregistrat o dinamică mai accelerată decât produsul național brut. Această creștere a ponderii primelor de asigurare în produsul intern brut se explică prin modificarea în timp a comportamentului persoanelor fizice și juridice. Pe măsură ce veniturile cresc și nevoile de bază sunt satisfăcute, oamenii sunt dispuși să sacrifice o parte din veniturile lor pentru procurarea unor bunuri și servicii care nu sunt de primă necesitate, în această categoric fiind incluse și primele de asigurare. În situația în care, asigurarea oferă pe lângă protecție împotriva anumitor riscuri și posibilitatea economisirii, fructificării unor disponibilități bănești, ea devine și mai atractivă.
Conform calculelor efectuate de unii autori (pe baza datelor din Raportul asupra activității Oficiului de supraveghere a activității de asigurare și reasigurare), gradul de penetrare a asigurărilor în România a crescut de la 0,23% în 1995, la 0,33% în 1996 și la 0,40% în 1997, în ciuda faptului că țara noastră este confruntată cu probleme multiple, legate de perioada de tranziție spre economia de piață în care se află.
Chiar dacă această tendință de creștere este evidentă, decalajul care separa România de țările cu ramura asigurărilor dezvoltată este mare și greu de lichidat în termen scurt.
Asigurările au devenit, în țările în care acest segment este dezvoltat, o importantă ramură a economiei naționale, deoarece:
• prin valoarea adăugată în societățile de asigurare, de intermediere și alte prestări de servicii înrudite participă la sporirea produsului intern brut;
• oferă locuri de muncă unui număr mare de persoane, care realizează o productivitate a muncii mai mare decât media pe economie;
• participă la oferta de capital de împrumut pe piața financiară, cu resurse bănești pe care le pun la dispoziția băncilor, agenților economici sau a autorităților publice;
• prin indemnizația pe care o acordă asiguraților contribuie la refacerea bunurilor distruse sau avariate de riscurile asigurate și, în felul acesta, accelerează reluarea procesului de producție vremelnic întrerupt.
Asigurările – ramură creatoare de valoare adăugată
Valoarea adăugată în asigurări se obține prin deducerea consumului intermediar al societăților de asigurare din producția brută a ramurii asigurări.
În timp, valoarea adăugată în ramura asigurări înregistrează creșteri sau scăderi, în funcție de conjunctura economică și de amploarea sinistrelor ce se produc. In general, produsul intern brut are o dinamică mai lentă decât valoarea adăugată în asigurări.
În timp ce țările dezvoltate realizează sume de ordinul sutelor de dolari în medie pe un locuitor (90 – 585 dolari în medie pe locuitor), țările în curs de dezvoltare realizează o valoare adăugată brută în asigurări de ordinul zecilor de dolari (și chiar mai puțin; 20 – 2,30 dolari în medie pe locuitor).
În țara noastră, valoarea adăugata brută, realizată în ramura asigurări, a scăzut de la 6,15% dolari pe locuitor în 1992, la 2,17% dolari în 1996.
În România, ponderea valorii adăugate în ramura asigurări în produsul intern brut este relativ redusă, fiind subunitară, ea înregistrând în perioada 1992 – 1996. următoarele valori:
1992 1993 1994 1995 1996
0,36 0,26 0,24 0‚14 0,18
Din datele prezentate se observă că de la un an la altul valoarea adăugată în ramura asigurări a înregistrat scăderi succesive ajungând de la 0,36% în 1992 la 0,18 în 1996. Această evoluție este explicabilă dacă ținem cont că în cei 5 ani luați în studiu, țara noastră a fost confruntată din plin cu greutățile tranziției la economia de piață, în perioada luată ca referință înregistrându-se mari scăderi ale principalilor indicatori economici.
La dezvoltarea și consolidarea ramurii asigurărilor din România, precum și la modificarea tendinței observate la valoarea adăugată realizată în acest sector în raport cu produsul intern brut va contribui doar relansarea creșterii economice.
Pentru a sublinia rolul ce-l deține sectorul asigurărilor în crearea produsului intern brut, vom da ca exemplu SUA, unde în 1993 valoarea adăugată brută în asigurări, de 151 mild. de dolari, echivala cu 72% din valoarea adăugată în industriile chimică, petrochimică, de prelucrare a cărbunelui, cauciucului și maselor plastice; 82,9% din valoarea adăugată în ramurile electricitate, gaz și apă; 117,8% valoarea adăugată în industria hârtiei și produselor de hârtie, poligrafiei și publicațiilor.
Asigurările – ramură creatoare de locuri de muncă
Asigurările pe lângă faptul că participă la procesul de creare de valoare adăugată, oferă locuri de muncă pentru un număr însemnat de persoane.
Spre exemplu, în SUA, în anul 1995 în companiile de asigurare, în agențiile de intermediere, în casele de pensii și în alte unități prestatoare de servicii pe linia asigurărilor își desfășurau activitatea 1‚8% din forța totală de muncă ocupată.
În perioada 1980 – 1995, numărul total al persoanelor ocupate în această ramură a crescut cu 32,6%, în condițiile în care populația ocupată pe ansamblul economiei s-a mărit cu 25,8%.
În România, populația ocupată în segmentul asigurărilor era de 12.333 persoane în anul 1989, ceea ce reprezenta 0,11% din populația ocupată pe economia națională. În anul 1993, numărul persoanelor ocupate în asigurări era de 22.000 persoane, reprezentând 0,21% din populația ocupată la nivel național.
Se observă o creștere a numărului lucrătorilor în asigurări cu 9.667 persoane în perioada 1989 – 1993, în condițiile în care în aceeași perioadă de timp populația ocupată pe ansamblul economici a înregistrat o scădere cu 678.000 persoane. În aceeași perioadă, productivitatea muncii persoanelor ocupate în ramura asigurări, exprimată ca valoare adăugată ce revine în medie pe un lucrător în acest segment, a înregistrat o creștere de 2,1 ori.
În perioada 1995–1996, numărul mediu al persoanelor ce lucrează în societățile de asigurări (cu contract de muncă) a crescut de la 7330 la 7724.
Asigurările – ramură participantă la oferta de capital de împrumut pe piața financiară
Societățile de asigurări au datoria să constituie, după caz, rezerve de prime la asigurările de viață și rezerve de prime și de daune la asigurările de bunuri și la cele de răspundere civilă, pentru a fi capabile să onoreze obligațiile curente și viitoare asumate față de asigurați și de beneficiarii contractelor de asigurări.
Fructificarea rezervelor de prime și daune, constituite la dispoziția societăților de asigurare, se efectuează prin plasarea acestora în acțiuni, obligațiuni sau participații ale societăților comerciale, în bonuri de tezaur, obligațiuni sau alte înscrisuri ale împrumuturilor de stat, depuneri pe termen la bănci, acordarea de împrumuturi asiguraților în contul sumelor asigurate la asigurările de viață, achiziționarea de bunuri imobiliare etc.
Politica de plasamente a fiecărei societăți de asigurare este dictată de natura rezervelor constituite, de posibilitățile concrete de fructificare pe piața financiară, de prevederile legale privind nivelul lichidităților ce trebuie asigurate în orice moment precum și de proporțiile investițiilor în diferite categorii de active (bunuri imobiliare, investiții la subscriitori afiliați, acțiuni, obligațiuni, împrumuturi acordate, depozite la bănci, alte active).
Structura investițiilor societăților de asigurări diferă de la o țară la alta. Pentru a exemplifica acest lucru s-a întocmit tabelul 1.3.
Tabelul 2.4.3.
Structura investițiilor societăților de asigurări,
în țări membre O.C.D.E., în anul 1996 (%)
Notă: I. Văcărel, F. Bercea, Asigurări și reasigurări, Ed. Expert, București, 1998, pag. 133-135
La sfârșitul anului 1994, volumul total al investițiilor efectuate de societățile de asigurări din 21 de țări europene se ridică la 2.733 mild. dolari SUA, din care cele mai multe aparțineau Marii Britanii (30,1%)‚ Germaniei (23,2%). Franței (15,4%), Elveției (6,3%), Italiei (3,8%) și Suediei (35%).
Pe lângă faptul că societățile de asigurare pun la dispoziția autorităților publice, a societăților comerciale de producție și a băncilor un volum important de resurse financiare, ele participă la un proces de intermediere financiară nemonetară, cu efecte pozitive asupra stabilității monedei naționale.
Resursele bănești atrase în circuitul economic prin intermediul societăților de asigurare sunt reciclate de acestea și orientate fie spre creșterea capitalului productiv al societăților comerciale direct ori prin mijlocirea băncilor, fie pentru acoperirea deficitului bugetar, la nivelul administrației centrale de stat sau al celei locale. Fluxurile de resurse financiare, care pornesc de la societățile de asigurare către diverși beneficiari nu sporesc masa monetară în circulație, ci realizează o redistribuire: în cazul creșterii capitalului productiv al societăților comerciale, ele capătă o destinație productivă, aceste resurse contribuind la consolidarea echilibrului monetar, iar în cazul acoperirii deficitului bugetar la nivel de stat sau local, ele evită apelul de emisiune monetară pentru finanțarea deficitului bugetar.
Atunci când societățile de asigurare acordă împrumuturi pe baza polițelor de asigurări de viață, apare situația unică când plasamentele societăților respective au un caracter monetar, deoarece cu sumele astfel acordate asiguraților crește masa monetară. Această creștere este însă, nesemnificativă și este ținută sub control.
În România, în 1989, activele financiare ale Administrației Asigurărilor de Stat se ridicau la 18.208 mil. de lei și reprezentau 1‚08% din patrimoniul de bilanț al instituțiilor bancare, mutuale și de asigurări. În anul 1991, creditele acordate de organizațiile mutuale și de asigurări au fost în sumă de 59.791 mil. de lei, reprezentând 3,8% din totalul creditelor acordate de instituțiile bancare, mutuale și de asigurări. Tot în acest an, în totalul activelor financiare, creditele acordate de aceste instituții aveau o pondere foarte mică, de numai 0,07%, aceasta și datorită sumelor relativ mici de care dispuneau pentru fructificare.
Societățile de asigurare, prin activitatea lor, influențează, uneori, pozitiv sau negativ balanța de plăți a țării. Acest lucru are loc atunci când societățile de asigurare, pe lângă asigurări directe, mai efectuează și operații de reasigurare: cedează altor societăți o parte din riscurile subscrise de ele și primesc, în schimb riscuri subscrise de alte societăți. În măsura în care operațiile de reasigurare depășesc cadrul național, apar fluxuri în valută între țara considerată și țările partenerilor societăților de asigurare și reasigurare, constând în prime, comisioane, despăgubiri, participări la beneficii, primite sau plătite. Toate aceste sume se reflectă în balanța de plăți, influențând-o, pe sold, pozitiv sau negativ, după caz.
Asigurarea – factor de reducere a incertitudinii economice și mijloc de reluare a activității vremelnic întrerupte
Prin încheierea unei asigurări, o persoană fizică sau juridică, amenințată de un eveniment incert și viitor, convine cu o instituție specializată, ca în schimbul unei sume de bani (prima de asigurare), aceasta din urmă să preia asupra sa consecințele producerii sinistrului. Riscul nu dispare, are loc doar deplasarea efectelor acestuia de la asigurat la asigurător.
În urma încheierii contractului de asigurare, viitorul asiguratului capătă o anumită certitudine, ca urmare a faptului că el se bucură din acest moment de protecția oferită de societatea de asigurare. Pentru un agent economic, prima de asigurare plătită devine cost de producție, iar pentru o persoană fizică (o gospodărie), o cheltuială precisă în bugetul de familie.
În ceea ce privește persoanele fizice, asigurarea le ajută să-și înlocuiască bunurile distruse, să suporte consecințele diminuării sau pierderii capacității lor de muncă, să depășească, sub raport financiar, consecințele pierderii susținătorului lor legal sau să facă față răspunderilor civile legale față de terți.
În cazul agenților economici, existența asigurării face posibilă repararea clădirilor, a mașinilor și instalațiilor avariate sau reconstruirea clădirilor și înlocuirea bunurilor distruse într-un termen ce ține de timpul necesar procurării materialelor și executării lucrărilor de reparație și / sau reconstrucție, deci nu de lipsa resurselor financiare necesare.
Asigurarea rezolvă deci, problemele financiare ale sinistrului, care sunt și cele mai dificile. Procurând resursele financiare necesare refacerii bunurilor afectate de sinistru, asigurarea face posibilă reluarea, într-un termen cât mai scurt, a procesului de producție întrerupt.
CAPITOLUL III
ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ
Asigurările de răspundere civilă reprezintă o componentă importantă și de actualitate a activității de asigurare.
Prin asigurările de răspundere civilă se acoperă prejudiciul produs de asigurat – persoană fizică sau persoană juridică – unor terțe persoane. În toate cazurile este vorba de prejudiciile ce pot fi produse în anumite împrejurări și pentru care o persoană fizică sau juridică răspunde potrivit legii.
În asigurarea de răspundere civilă, dacă se produce riscul acoperit prin asigurare, mai intervine și o a treia persoană, respectiv terțul păgubit.
Existența asigurării de răspundere civilă permite, pe de o parte, ca persoana păgubită să primească despăgubirea cuvenită, iar pe de alta, ca patrimoniul asiguratului să rămână neatins, deoarece în schimbul primelor de asigurare plătite, el nu mai poate fi urmărit pe cale judiciară pentru prejudiciul produs.
Pentru ca persoanele care au suferit în urma producerii unor accidente de autovehicule și de alte mijloace de transport sau ale căror bunuri au fost distruse în astfel de împrejurări, să poată primi în toate cazurile despăgubirea ce li se cuvine, în majoritatea țărilor din lume se practică – sub formă obligatorie sau contractuală – asigurarea de răspundere civilă auto.
Asigurările de răspundere civilă au un important rol social, deoarece permit persoanelor care au avut de suferit de pe urma diferitelor accidente să fie despăgubite prompt și integral de către societatea de asigurări.
3.1. CARACTERISTICILE ASIGURĂRII DE RĂSPUNDERE CIVILĂ
Prin asigurarea de răspundere civilă poate fi acoperită numai paguba produsă de asigurat unor terțe persoane în anumite condiții‚ care se cer a fi îndeplinite în mod cumulativ.
În primul rând, este necesară săvârșirea de către asigurat a unei fapte ilicite de exemplu, producerea unui accident de către conducătorul unui autovehicul prin nerespectarea regulilor de circulație.
În al doilea rând, trebuie să se poată dovedi existența unui prejudiciu, deci a unei pagube produse de asigurat terței persoane accidentate.
În al treilea rând, se impune să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului, care a produs accidentul și prejudiciul adus terței persoane păgubite.
Dacă una din condițiile mai sus menționate nu este îndeplinită, înseamnă că de fapt nu sunt întrunite toate elementele ce definesc răspunderea civilă, iar pagubele astfel rezultate nu pot fi acoperite prin asigurarea de răspundere civilă.
Obiectul asigurărilor de răspundere civilă este reprezentat de prejudiciul produs unor terțe persoane de către asigurat. Acest prejudiciu poate fi produs prin folosirea anumitor bunuri, cum sunt: autovehicule, clădiri și diferite alte construcții, exercitarea unei anumite activități.
În cazul asigurărilor de răspundere civilă, culpa asiguratului este una din condițiile de bază care se cere a fi îndeplinită pentru ca asigurătorul să plătească despăgubirea cuvenită terților păgubiți. Este necesar ca între prejudiciul produs de asigurat terțelor persoane și fapta ilicită a acestuia să existe în toate cazurile un raport de cauzalitate.
Din contractul de asigurare încheiat, în cazul asigurării de răspundere civilă, nu rezultă raporturi juridice între societatea de asigurări și terțele persoane păgubite.
Suma asigurată în cazul asigurării de răspundere civilă rămâne la același nivel pe toată durata asigurării.
La fiecare producere a riscului asigurat, despăgubirea de asigurare poate atinge nivelul maxim al sumei asigurate, indiferent de numărul cazurilor asigurate care au avut loc în perioada de valabilitate a asigurării. Deci, este posibil să apară și situații când asigurătorul plătește despăgubiri al căror total – pe întreaga durată a asigurării – întrece cuantumul sumei asigurate.
Asigurarea de răspundere civilă acoperă prejudiciile care sunt urmare a producerii unui accident pentru care asiguratul datorează – conform legii –despăgubirea cuvenită terțelor persoane păgubite. Baza juridică a achitării despăgubirilor este tocmai răspunderea pe care asiguratul o are în calitatea sa de deținător al unor bunuri a căror utilizare poate da naștere unor accidente.
Asigurările de răspundere civilă sunt considerate de către mulți specialiști din acest domeniu drept cele mai importante dintre toate genurile de asigurări.
Asigurarea de răspundere civilă poate fi grupată după modalitatea de reglementare juridică în asigurare de răspundere civilă obligatorie și asigurare de răspundere civilă facultativă (contractuală).
După obiectul lor, asigurările de răspundere civilă pot fi grupate în asigurări de răspundere civilă izvorâte din deținerea și utilizarea mijloacelor de transport și în asigurări de răspundere civilă legală (generală).
Asigurările de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule
Pagubele și accidentele produse cu autovehicule cad sub incidența asigurării de răspundere civilă auto.
Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule sunt cuprinse – cu unele excepții – toate persoanele fizice și juridice deținătoare de autovehicule supuse înmatriculării și folosite pe drumurile publice. Sunt obligate să se asigure și persoanele străine posesoare de autovehicule pe care le folosesc pe teritoriul țării noastre, dacă nu posedă documente internaționale de asigurare valabile și pe teritoriul României.
Asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto nu cuprinde persoanele fizice și juridice care dețin motocicluri cu o capacitate cilindrică sub 69 cm3.
Despăgubirile au stabilită o limită minimă și una maximă în cazul pagubelor produse prin avarierea ori distrugerea unor bunuri. Pentru pagubele produse la bunuri, în unul și același accident auto, se acordă despăgubiri pentru daune de peste 100.000 lei și până la 40.000.000 lei, inclusiv. În caz de vătămare corporală sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial, despăgubirea poate fi de până la 15.000.000 lei pentru fiecare persoana accidentată, dar nu mai mult de 40.000.000 lei, indiferent de numărul persoanelor accidentate.
Nivelul primelor de asigurare este diferențiat, în cazul autoturismelor și al motociclurilor cu o capacitate cilindrică mai mare de 69 cm3 și în funcție de categoria persoanei care deține autovehiculul respectiv. Prima de asigurare are un nivel mai redus dacă autovehiculul este deținut de o persoană fizică, comparativ cu situația în care proprietarul este o persoană juridică.
Persoanele care dețin autovehicule înmatriculate în România trebuie să plătească primele de asigurare la datele menționate în hotărâri de guvern emise în aplicarea prevederilor art. 53 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, în legătură cu asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule. Neachitarea la scadență a primelor de asigurare face ca deținătorul autovehiculului să fie neasigurat, aceasta însemnând că, în eventualitatea producerii unui accident de circulație în intervalul de timp cât este neasigurat, deținătorul vehiculului respectiv va acoperi singur prejudiciul cauzat unei terțe persoane.
Răspunderea asigurătorului începe după trecerea a 24 de ore de la expirarea zilei în care au fost achitate asigurătorului primele de asigurare (în numerar sau prin virament) și s-a eliberat documentul care dovedește încheierea asigurării. De menționat că, în nici o situație, răspunderea asigurătorului nu poate începe mai devreme de data intrării în vigoare a asigurării înscrise în document și nici înainte de data eliberării autorizației provizorii de circulație sau înmatriculării autovehiculelor.
Răspunderea asigurătorului încetează la ora 2400 a ultimei zile din perioada înscrisă în documentul de asigurare pentru care s-a plătit prima de asigurare sau în momentul radierii autovehiculului din circulație.
Asigurătorul plătește din fondul de asigurare constituit din primele de asigurare realizate în contul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, despăgubirile pe care asigurații le datorează, conform prevederilor legale, terților păgubiți de pe urma accidentelor de autovehicule, prin avarierea sau distrugerea bunurilor și prin vătămarea corporală ori decesul unor persoane. Se plătesc despăgubiri tuturor persoanelor păgubite ca urmare a unui accident de autovehicul, iar aceasta se acordă și în cazul în care conducătorul autovehiculului, răspunzător de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul. În despăgubirile pe care le plătește asigurătorul, se includ și cheltuielile efectuate de asigurat în procesul civil. Despăgubirile se plătesc și în cazurile când persoanele păgubite nu au domiciliul, reședința sau sediul în România. Despăgubirile cuvenite străinilor se pot plăti în lei sau în valută, după caz, potrivit dispozițiilor legale.
În general, există posibilitatea ca despăgubirile să se stabilească pe baza înțelegerii între asigurat și terța persoană păgubită, cu precizarea că pentru aceasta este necesar să existe și acordul asigurătorului. În situațiile în care pretențiile de despăgubire ale persoanei păgubite nu pot fi soluționate pe cale amiabilă se recurge la acționarea în justiție.
Pe lângă asigurarea de răspundere auto obligatorie‚ activitatea de asigurare cunoaște și asigurarea facultativă de răspundere civilă auto.
Asigurarea facultativă de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule cu valabilitate numai în afara teritoriului României, poate fi încheiată doar pentru autovehiculele înmatriculate în țară, care aparțin unor persoane fizice sau juridice ce efectuează călătorii în străinătate. Prin această asigurare, persoanele fizice sau juridice sunt ferite de consecințele financiare ale prejudiciilor cauzate unor terțe persoane prin accidente de autovehicule, întâmplate pe teritoriul altor țări. Asigurarea se poate încheia la societăți de asigurare din România care au în obiectul lor de activitate și asigurările de acest gen. Aceasta se poate încheia fără stabilirea de sume asigurate, iar asigurătorul acordă despăgubiri persoanelor prejudiciate în conformitate cu prevederile legislației de răspundere civilă din țara de teritoriul căreia a avut loc accidentul.
Primele de asigurare sunt stabilite în dolari SUA, pentru fiecare autovehicul, iar nivelul lor este diferențiat în funcție de criteriile:
a) țările pe teritoriul cărora urmează să se deplaseze autovehiculul;
b) tipul autovehiculului;
c) durata asigurării.
În legătură cu perioada pentru care se încheie asigurarea, practica demonstrează că solicitările persoanelor fizice și juridice privind contractarea unei asigurări de răspundere civilă auto cu valabilitate în străinătate pot fi satisfăcute oferindu-li-se posibilitatea să opteze pentru una din perioadele: 15 zile, 20 de zile sau o lună, existând evident un raport direct proporțional între perioada pentru care se încheie asigurarea și nivelul primei de asigurare.
Constatarea, evaluarea pagubelor, stabilirea și plata despăgubirilor se fac în conformitate cu modul de lucru stabilit prin convențiile interbirouri “Cartea verde”.
“Cartea verde” este un document internațional de răspundere civilă auto care se eliberează de societăți de asigurări din țările membre ale Consiliului birourilor asigurărilor de autovehicule de la Londra. România a aderat la sistemul “Cartea verde” în baza HCM nr. 354/1964, încheind convenții tip interbirouri cu toate birourile naționale afiliate la acest sistem.
În aceste cărți se precizează denumirea societății de asigurare și adresa acesteia, pentru fiecare din țările prin care va trece asiguratul, la care el va apela în caz de producere a unui accident pentru constatarea, evaluarea pagubei și stabilirea despăgubirii cuvenite terței persoane străine păgubite.
Pentru a evita neajunsurile ce decurg din diferitele reglementării în ceea ce privește răspunderea civilă auto, în anul 1947, subcomisia transporturilor rutiere a Comisiei Economice pentru Europa de pe lângă Organizația Națiunilor Unite (C.E.E. – O.N.U.), cu concursul juriștilor și specialiștilor în asigurări, a elaborat un sistem potrivit căruia se acceptă în țara vizitată asigurarea încheiată la organizațiile de asigurări din țara de origine, asigurare ce se consideră încheiată potrivit legii de asigurare obligatorie din țara vizitată.
În fiecare țară membră s-a creat un “Birou” ca organ al organizațiilor de asigurări din țara respectivă, cu următoarele atribuții: reprezintă societățile de asigurări din țară și întreține relațiile cu “Birourile” din alte țări; ia măsuri și supraveghează aplicarea de către societățile de asigurare a obligațiilor ce le revin din participarea la acest sistem.
“Birourile” s-au constituit, în anul 1949, în organizația internațională “Consiliul Birourilor Asigurătorilor de Autovehicule” cu sediul la Londra. C.B.A.A. a elaborat textul unei convenții interbirouri (relații bilaterale), denumite “Uniform Agreement”, precum și forma documentului de asigurare “Cartea verde” (denumită astfel după culoarea acesteia). Această convenție a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1953.
“Consiliul Birourilor Asigurătorilor de Autovehicule” are în principal următoarele funcții:
• să ia toate măsurile sau inițiativele necesare pentru a asigura îndeplinirea integrală a recomandărilor adoptate de Grupul principal de lucru și a oricăror alte recomandări sau rezoluții, care le-au modificat ulterior;
• să mențină o legătură strânsă cu Grupul principal de lucru sau cu oricare alt organism referitor la problemele sau inițiativele care ar putea avea tangență cu funcționarea sistemului “Cartea verde” și să trateze problemele ridicate de acele organisme;
• să se asigure că membrii săi se conformează în totalitate convenției tip interbirouri.
Biroul unei țări situate în afara teritoriului european al sistemului “Cartea verde” are statut de membru afiliat. Biroul unei țări situate în afara teritoriului european al sistemului “Cartea verde” are statut de membru cu drepturi depline.
Membrilor care nu își îndeplinesc obligațiile statutare li se aplică sancțiuni care pot fi: sancțiuni bănești; suspendarea temporară sau definitivă a calității de membru.
Asigurările facultative de răspundere civilă legale (generale)
Asigurarea facultativă de răspundere civilă legală se încheie pentru acoperirea prejudiciilor produse în legătură cu activitățile desfășurate în unități industriale, de construcții, de prestări servicii, de alimentație publică etc. Această asigurare se poate încheia și pentru acoperirea prejudiciilor care apar în legătură cu activități culturale, sportive, sanitare etc., inclusiv în legătură cu diferite fapte ale persoanelor fizice, cu excepția celor rezultate din exercitarea profesiunii.
În general, la asigurările de răspundere civilă nu există posibilitatea efectuării operației de evaluare în vederea asigurării, sumele asigurate se stabilesc în funcție de cererea asiguratului și ținându-se cont de prevederile din condițiile de asigurare. Astfel, sumele la care se încheie asigurarea, pentru unul și același accident, indiferent de numărul accidentelor pe toată perioada asigurării, se stabilesc conform cererii asiguratului, în limitele prevăzute în tariful de prime. De regulă, se stabilește o sumă maximă pentru fiecare persoană accidentată și o sumă maximă pentru pagube produse tuturor bunurilor avariate sau distruse.
Primele de asigurare sunt, în unele cazuri, fixe, iar în altele, variabile în funcție de obiectul asigurării de răspundere civilă legală și de anumiți indicatori. Astfel în cazul asigurării de răspundere civilă legală privind diferite activități economice, nivelul primei de asigurare este diferențiat pe categorii de unități economice, iar în cadrul acestora diferențierea se face în funcție de umărul salariaților.
Despăgubirea de asigurare se stabilește pe baza înțelegerii asiguratului cu persoanele prejudiciate, fiind însă necesar și acordul asigurătorului. Dacă nu există o astfel de înțelegere, despăgubirea se stabilește prin hotărâre judecătorească.
Cuantumul despăgubirii (inclusiv cheltuielile de judecată) se stabilește în limita sumei asigurate menționate în contractul de asigurare. Pentru pagubele produse bunurilor, nu se pot acorda despăgubiri mai mari decât valoarea acestora în momentul când a avut loc faptul generator de răspundere civilă.
În categoria asigurărilor de răspundere civilă intră și asigurarea de răspundere civilă a transportatorului pentru pagube produse călătorilor prin accidente de transport. În cazul acestei asigurări, în calitate de asigurați apar persoanele juridice care dețin mijloace de transport pentru călători, pe căile ferate, rutieră și de apă. Prin asigurare se acoperă prejudiciile de care răspund asigurații în calitate de transportatori, constând în pagube materiale, vătămare corporală sau deces, pe care călătorii le pot suferi ca urmare a producerii unor accidente de transport.
Despăgubirile se acordă pentru pagubele produse călătorilor pe toată durata executării transportului, pentru care s-a eliberat legitimația sau alt document care dă dreptul la călătorie. Dacă asigurarea este reglementată sub formă obligatorie, atunci prin lege se stabilesc limitele maxime ale sumelor în cadrul cărora asigurătorul acordă despăgubiri pentru un călător, în caz de vătămare corporală ori de deces sau în caz de avariere, distrugere sau pierdere de bunuri.
Primele de asigurare se plătesc de transportator și sunt diferențiate în funcție de modul de transport a călătorilor și de mijlocul de transport.
3.2. STUDIU DE CAZ PRIVIND ASIGURAREA FACULTATIVĂ DE
AVARII A AUTOVEHICULELOR – TIP “CASCO” ÎN CADRUL
SOCIETĂȚII DE ASIGURARE-REASIGURARE “ASTRA” S.A.
3.2.1. PREZENTAREA SOCIETĂȚII DE ASIGURARE-REASIGURARE
“ASTRA” S.A.
Societatea de asigurare-reasigurare “ASTRA” S.A. a fost înființată la data de 1 ianuarie 1991, prin Hotărârea nr. 1279 din 8 decembrie 1990, a Guvernului României.
Societatea “ASTRA” S.A. a fost constituită în conformitate cu Hotărârea menționată în baza legislației din domeniul societăților comerciale dată de către Parlament, respectiv Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea întreprinderilor economice de stat ca societăți independente cu capital de stat și societăți comerciale și Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.
Societatea ASTRA” S.A. este o societate pe acțiuni, 70% din capitalul sau aparținând Fondului Proprietății de Stat, 28,39% celor cinci fonduri de investiții și 1‚61 % aparținând persoanelor fizice. Activitatea societății constă în încheierea de asigurări, de regulă cu persoane juridice, practicând asigurări facultative de bunuri și răspunderi, precum și operațiuni de reasigurare.
Societatea ASTRA” S.A. se ocupă în principal de asigurarea mărfurilor pe timpul transportului, a flotelor maritime și aeriene, asigurarea riscurilor de construcție, a riscurilor medicale pe timpul călătoriei în străinătate, a riscurilor de incendiu și alte calamități.
În condițiile în care, la începutul anului 1991, mai mult de 94% din portofoliul societății “ASTRA” S.A. este format din asigurări maritime, partea de asigurări nemaritime (inclusiv asigurările de aviație) a crescut de la mai puțin de 6% în 1991 la 22,3% în 1992; apoi la 38% în 1993 și 40,2% în 1994, de asemenea 46,6% în 1995 și 56,8% în 1996, atingând 86,6% în anul 1997.
Obiectivul prioritar al societății îl reprezintă creșterea portofoliului de asigurări. Cele 121 de unități teritoriale de care dispune în prezent societatea, în comparație cu 95 de unități în 1996, cu 44 de unități în 1995, 22 unități în 1994 și numai 12 unități teritoriale existente la sfârșitul anului 1993, vor aduce o contribuție importantă la dezvoltarea portofoliului de asigurări al societății.
Pe de altă parte, implementarea reformei economice și a procesului de privatizare în România mărește potențialul asigurabil, oportunitatea principală constituind-o asigurările industriale. Se estimează, de asemenea, că pe parcursul perioadei de tranziție, drept consecință a adoptării principiilor economiei de piață vor apărea gradat noi categorii de asigurări, ca de exemplu: riscurile privind pierderea de profit, răspunderea legală și profesională etc.
În vederea valorificării acestor posibilități, societatea “ASTRA” S.A. își va concentra eforturile pentru a se adapta la cerințele economiei de piață, în condițiile concurenței accentuate caracterizate prin existența și apariția unui număr însemnat de societăți de asigurare, angrenate în atragerea de noi asigurați, confruntați la rândul lor cu propriile dificultăți financiare.
Totalul activelor societății era la 31 decembrie 1998 de 532,3 miliarde lei, față de 7,9 miliarde lei la sfârșitul primului an de activitate, rezultând o creștere de circa 67,5 ori, creștere care poate fi considerată ca foarte bună, dacă se are în vedere că, în aceeași perioadă, cursul în lei a dolarului SUA a crescut de la 189 lei la 8.023 lei, respectiv de 42,4 ori, fiind cunoscut că majoritatea operațiunilor societății se efectuează în valută convertibilă.
În anul l998, societatea “ASTRA” S.A. a subscris un volum de prime de 148,4 miliarde lei, înregistrându-se o creștere de 140,8% față de anul 1997. Din păcate, la sfârșitul anului 1998, existau prime restante în sumă de 32,2 miliarde lei, astfel că primele de asigurare efectiv încasate au fost de 116,2 miliarde lei, cu 112,3% mai mult decât în anul 1997.
Riscurile auto ocupă un loc foarte important în portofoliul societății “ASTRA” S.A., ponderea crescând de la 38,6% în 1997, la 71% în 1998.
Nivelul rezervelor tehnice în raport cu riscurile asumate de societate, sunt acoperitoare, nivelul total al acestora la 31 decembrie 1998 fiind de 323,1 miliarde lei, față de 131‚7 miliarde lei la 31 decembrie 1997 și de 2,2 miliarde lei la 31 decembrie 1991.
Indicatori financiari ai societătii “ASTRA” S.A.
la 31 decembrie 1997 și 1998
– milioane lei –
Prime de asigurare subscrise și decontate în perioada 1997 – 1998
Sursa: Grafic realizat pe baza datelor preluate din Raportul anual 1998 al societății de asigurare-reasigurare “ASTRA” SA
Pentru anul 1998, societatea a subscris și a decontat un volum de prime de asigurare de 148,4 miliarde lei cu 140,8% mai mult ca în anul 1997. Din total, o sumă de 94,2 miliarde lei sau 63,5% se referă la riscuri auto, în timp ce în anul 1997 ponderea acestora în total portofoliu a fost de 39,2%. Creșterea spectaculoasă a ponderii asigurărilor auto a fost determinată, în principal, de practicarea, începând cu anul 1998, a asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule.
Prime de asigurare restante în perioada 1997-1998
Sursa: Grafic realizat pe baza datelor preluate din Raportul anual 1998 al societății de asigurare-reasigurare “ASTRA” SA
Datorită dificultăților economico-financiare întâmpinate de mulți asigurați – persoane juridice, îndeosebi companii de transport maritim, din primele subscrise și decontate nu s-au putut încasa 23% din total. Aceste restanțe se localizează la asigurări casco maritim (17 miliarde lei sau 52,7% din totalul restanțelor); la riscurile auto (11‚6 miliarde lei sau 36,2%); alte categorii de riscuri (3,6 miliarde lei sau 11,1%).
Prime de asigurare încasate în perioada 1997-1998
Sursa: Grafic realizat pe baza datelor preluate din Raportul anual 1998 al societății de asigurare-reasigurare “ASTRA” SA
Primele de asigurare încasate totalizează 116,2 miliarde lei, în creștere cu 112,3% față de cele din anul 1997. Aceste realizări au fost influențate de o diminuare considerabilă a încasărilor de prime din asigurările casco maritim, a căror pondere în total portofoliu s-a redus de la 36,7% la 8,0%. Pe de altă parte, primele de asigurare încasate la riscurile auto au crescut de 3,9 ori, realizându-se suma de 82,6 miliarde lei, din care 22,9 miliarde lei se referă la asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, practicată de societatea “ASTRA” S.A., pentru prima dată, în anul 1998. La asigurările de incendiu și alte calamități, volumul de prime s-a ridicat la 10,3 miliarde lei, înregistrându-se o creștere de 89,5% față de cel din anul 1997. Ponderea acestor asigurări în total portofoliu a scăzut de la 10% în anul 1997 la 8,9% în anul 1998. Această situație se explică prin faptul că, la reînnoirea asigurărilor încheiate în monedă națională, mulți asigurați insistă să se mențină aceleași sume asigurate, motivând că activele supuse asigurării nu au mai fost reevaluate și că trebuie păstrate valorile care figurează în contabilitate. La celelalte categorii de riscuri (cargo, aviație, asigurări medicale, asigurarea de accidente a salariaților etc.) portofoliul de asigurare a totalizat 14 miliarde lei, creșterea acestuia față de anul 1996 fiind de 73,9%.
Evoluția primelor de asigurare în perioada 1994-1998
Sursa: Grafic realizat pe baza datelor preluate din Raportul anual 1998 al societății de asigurare-reasigurare “ASTRA” SA
Rezerve tehnice
Rezervele tehnice totale însumează 323,1 miliarde lei, comparativ cu 131,7 miliarde lei în anul 1997, reprezentând 60,7% din pasivele societății. Aceste rezerve sunt acoperite prin disponibilități bănești totalizând la sfârșitul anului 1998 suma de 331,1 miliarde lei. Din totalul rezervelor tehnice s-au constituit 83,7 miliarde lei ca rezervă de daune și prime din asigurare, 107,3 miliarde lei ca rezerve pentru daune majore și 132,1 miliarde lei ca rezerve din activitatea de reasigurare.
Rezerve tehnice în perioada1996-1998
Sursa: Grafic realizat pe baza datelor preluate din Raportul anual 1998 al societății de asigurare-reasigurare “ASTRA” SA
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Asigurarea Sub Aspect Economic (ID: 131294)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.