Asigurarea Securitatii Globale Si Regionale
CUPRINS
Introducere
Cap. 1 Principii de bază privind operațiunile de menținere a păcii
Cap. 2 Locul și rolul ONU și al OSCE în asigurarea securității globale și regionale
2.1. Organizația Națiunilor Unite
2.1.1 Responsabilitatea ONU în luarea deciziei pentru operațiile în sprijinul păcii
2.2 Organizația pentru securitate și cooperare în Europa – pilon al securității europene
2.2.1 Inițierea și derularea procesului decizional de către OSCE
Cap. 3 Organizația Atlanticului de Nord (NATO
3.1 Luarea deciziei privind participarea la operații în sprijinul păcii, de către NATO
3.2 Relațiile dintre Uniunea Europeană și NATO
Cap. 4 Criza rachetelor din Cuba
4.1 Evoluția și sfârșitul Războiului rece – de la conflicte la înțelegeri diplomatice
4.2 Managementul crizelor – delimitari conceptuale
4.3 Situația Cubei. Desfășurarea crizei rachetelor
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Tema lucrării de licențǎ pe care o propun și o susțin se intitulează „Criza rachetelor din Cuba”, fiind un demers științific interesant cu privire la situația Cubei și managementul crizelor. Structura lucrării pe patru capitole a avut în vedere realizarea unui demers logic, coerent și unitar, în măsură să evidențieze atât ceea ce se cunoaște în domeniu cât și contribuțiile proprii, simțindu-se nevoia de a ordona și grupa cunoștințele cu privire la ceea ce presupune criza rachetelor în Cuba, precum și la dimensiunea ei informativă, într-un sistem care s-a dorit a fi bine delimitat și coerent.
Cooperarea Uniunii Europene cu ONU, OSCE și NATO , constituie forțe de menținere și impunere a păcii. Pentru ca Uniunea Europeană să ajungă la o concepție comună de acțiune a statelor membre privind zonele de conflict și măsurile care sunt necesare pentru gestionarea conflictelor, este nevoie de o atitudine proeuropeana în cadrul întregii comunități. Doar atunci va fi posibil să se elimine tensiunile între state și sa se realizeze o veritabilă capacitate a Uniunii de gestionare a crizelor.
Revoluția din Cuba a fost oarecum asemănătoare celei din China comunistă, singura diferența fiind perioada pe care s-au întins evenimentele. Dacă în statul din America Latină “războiul de eliberare născut în munții cei mai inaccesibili ai Cubei nu a avut nevoie decât de ceva mai mult de doi ani pentru a se răspândi la sate și pentru a cuprinde orașele, pe continentul asiatic . . . Chinei i-au trebuit aproape douăzeci și doi de ani pentru a parcurge același drum”.
Criza declanșată în urma înarmării Cubei cu echipament nuclear, a avut un deznodământ surprinzător, la douăzeci și patru de ore după mesajul lui Hrușciov, în care acesta cerea dezafectarea bazelor americane din Turcia, liderul sovietic acceptând condițiile impuse de Kennedy. Criza cubaneză s-a asemănat mult cu cea a Berlinului, care a avut loc cu șaisprezece ani în urmă, punându-i din nou în față pe protagoniștii Războiului Rece, reușindu-se că nici de data aceasta să nu se tragă niciun foc de armă, întreaga omenire fiind astfel salvată de la un dezastru care i-ar fi fost fatal.
Cap. 1 PRINCIPII DE BAZĂ
PRIVIND OPERAȚIUNILE DE MENȚINERE APĂCII
Modelul pentru Națiunile Unite a fost Liga Națiunilor formată în 1918. Numele „Națiuni Unite” a fost creat de Franklin D.Roosvelt, președintele Statelor Unite, și a fost utilizat pentru prima dată în timpul celui de-al doilea război mondial în legătură cu declarația Națiunilor Unite pe 1 ianuarie 1942.
Carta Națiunilor Unite, a fost creată în timpul unei conferințe la San Francisco în vara anului 1945 și a intrat în vigoarepe 24 octombrie 1945, când a fost aprobată de 50 de state care au participat la conferință. Din 1945, 24 octombrie, este sărbătorită ca Ziua Națiunilor Unite. Când organizația Națiunilor Unite a fost înființată în San Francisco în 1945, numărul total de state membre a fost de 51. Astăzi, Națiunile Unite cuprind mai mult de 180 de state.
Națiunile Unite este o organizație internațională care lucrează pentru pace, justiție și dezvoltare pentru toți oamenii. Existența Națiunilor Unite este dovada că lumea nu poate exista fără cooperare între țări și toate câmpurile de activitate, de exemplu: poștă, telecomunicații, meteorologie, controlul bolilor transmisibile, comerț, protecția mediului etc. Națiunile depind una de cealaltă. Dacă apar necazuri oriunde în lume, în cel mai rău caz izbucnirea unui război, aceste evenimete vor influența și celelalte țări în aceeași măsură în care sunt influențate părțile care intră în conflict.
Națiunile Unite nu vor fi privite ca un guvern al lumii. Nici un stat nu-și pierde suveranitatea când devine membru al Națiunilor Unite și organizația acționează numai sub autorizația statelor membre. Când statele membre sprijină organizația, aceasta are posibilitatea de apune ceva în practică. Deci rezultatul se va concretiza în luarea unor măsuri, nu numai în rostirea de cuvinte.
Acestea se pot manifesta în convenții internaționale, mijlocirea unor conflicte, forțe de menținere a păcii, ajutor umanitar sau asistență pentru dezvoltare. Organizația Națiunilor Unite nu poate fi mai puternică decât doresc statele membre.
Scopul Națiunilor Unite este:
să mențină pacea și securitatea internațională și pentru acest lucru trebuie să ia măsuri pentru prevenirea și eliminarea oricărui pericol care amenință pacea.
să încurajeze relațiile de prietenie dintre țări bazate pe independență.
să contribuie la cooperarea internațională în așa fel încât să rezolve problemele economice, sociale, culturale, umanitare și întărirea respectului pentru drepturile omului fără nici o excepție.
să acționeze cu autoritate centrală în coordonarea statelor membre în vederea realizării scopului menționat.
Forțele de menținere a păcii au supervizat armistiții și acorduri de încetare a focului, prevenind noi ciocniri și făcând astfel posibile negocierile de pace. Au fost semnate convenții privind drepturile omului, abolirea sclaviei, discriminarea rasială, luarea de ostatici etc. În cooperare cu Organizația Internațională a Sănătății, UNICEF a vaccinat 400 milioane de persoane care aveau variolă. UNESCO a contribuit la protecția monumentelor culturale, cum ar fi templul AbuSimbel din Egupt și Acropolis din Grecia.
Dezvoltarea operațiilor de menținere a păcii:
Operațiile de menținere a păcii ale Națiunilor Unite nu sunt statice;
Menținerea păcii a evoluat în conformitate cu natura conflictelor și climatul politicii internaționale;
Primele misiunide observare ale Națiunilor Unite au fost desfășurate în Kashmir și Orientul Mijlociu;
Spre sfârșitul anilor ’40 astfel de misiuni caracterizate prin observatori militari neînarmați sunt îndeplinite și astăzi;
Prin intermediul acestor misiuni, Națiunile Unite au creat un precedent pentru imparțialitate, care a devenit unul din principiile de bază pentru activitățile de păstrare a păcii;
Operațiile tradiționale de menținere a păcii, au inclus întotdeauna și o componență civilă care să îndeplinească funcții politice și administrative cum a fost de exemplu în Congo;
Acești menținători ai păcii au fost înarmați cu armament ușor și li s-a încredințat menținerea stabilității în zonele de conflict, în scopul asigurării timpului necesar negocierilor;
Misiunile de menținere a păcii care au avut loc după războiul rece au fost mult mai complexe și au avut mai multe scopuri;
Grupul de Asistență de Tranziție al Națiunilor Unite în Namibia a executat prima operație multidimensională care a contribuit și la producerea unui ecou internațional, a unui sistem legal și constituțional, prin urmare la promovarea păcii în regiune;
Operația Autorității Tranziționale a Națiunilor Unite din Cambodgia, includea toate forțele necesare să asigure îndeplinirea Acordului și avea de desfășurat: controlul drepturilor omului; organizarea și conducerea de alegeri libere și democrate; aranjamente militare; administrația civilă; menținerea legii și ordinii; repatrerea refugiaților și reabilitarea infrastructurii în timpul perioadei de tranziție și restabilirea infrastructurii în timpul perioadei de tranziție; în America Centrală, Nașiunile Unite supravegheau demobilizarea fracțiunilor militare și controlau drepturile omului.
Natura acestor operații de menținere a păcii indică faptul că Națiunile Unite sunt mai mult implicate în conflicte din interiorul statelor, nu în conflicte între state, având de-a face cu războaiele civile, secesiuni, conflicte interetnice și lupte tribale;
Aceste operații nu implică numai desfășurarea acțiunilor cu caracter militar cum ar fi supravegherea încetării focului, demobilizarea și reducerea forțelor armate, ci și organizarea de alegeri, controlul poliției civile, promovarea drepturilor omului și supervizarea administrației, toate acestea reprezentând o lărgire a misiunii operațiilor tradiționale de menținere a păcii;
Operațiile din Iugoslavia reprezintă cea mai mare dezvoltare în menținerea păcii;
În scopul îndeplinirii sarcinilor, operația a fost sprijinită de o organizație regională, căreia i s-a dat autoritate de sancționare.
În cazul operației Națiunilor Unite din Somalia, colapsul guvernului și înfometarea în masă a îndemnat Națiunile Unite să asigure prezența militară masivă în încercarea de: a restaura ordinea; a ajuta operațiile de vindecare a populației; a realiza reconcilierea și stabilitatea politică; a reabilita instituții politice și economice;
Sfărșitul rivalității de superputere a condus la un grad mai mare de consens în Consiliul de Securitate. Aceasta a permis Națiunilor Unite să accentueze câteva concepte cu privire la menținerea păcii și securității internaționale.
Diplomația preventivă era:
să prevină dezvoltarea disputelor dintre părți;
să prevină disputele existente de la ascaladarea acestora într-un conflict;
să limiteze expansiunea conflictelor când acestea există;
Ȋncheierea păcii este o acțiune diplomatică destinată să aducă părțile ostile la un acord negociat în prealabil prin mijloace pașnice cum sunt prevăzute în capitolul VI din Carta Națiunilor Unite.
Menținerea păcii înseamnă prezența Națiunilor Unite în câmpul de luptă cu acordul părților ân conflict, în scopul implementării sau supravegherii aranjamentelor cu privire la controlul conflictului sau pentru a asigura furnizarea ajutorului umanitar.
Impunerea păcii poate fi necesară când toate celelalte eforturi au eșuat.
Restabilirea păcii:
este critică după terminarea conflictului;
necesită atât implicarea militarilor cât și a civililor;
complexitatea situației internaționale necesită o combinare a tuturor instrumentelor disponibile Națiunilor Unite pentru a răspunde diferitelor tipuri de conflict;
menținerea păcii este un instrument care s-a dovedit a fi realizabil, dar este numai una din componentele esențiale ale procesului de pace;
principiile fundamentale ale menținerii păcii în ziua de astăzi sunt aceleași ca la începutul înființării Națiunilor Unite;
rolul celor care mențin pacea este să asigure stabilitate și condiții necesare pentru conducerea acțiunilor politice și diplomatice în vederea rezolvării conflictului;
Cap. II. LOCUL ȘI ROLUL ONU ȘI AL OSCE
ÎN ASIGURAREA SECURITĂȚII GLOBALE ȘI REGIONALE.
Evoluția societății a condus la creșterea complexității sistemului de relații dintre entitățile sociale și la globalizarea riscurilor și amenințărilor la adresa stabilității regionale și a celei globale. Complexitatea problematicii securității a condus la crearea unor structuri internaționale de securitate în cadrul cărora să se elaboreze norme de a căror respectare depinde pacea mondială.
Odată cu cristalizarea organizațiilor socio-umane au apărut și preocupările pentru securitatea acestora, în care scop au fost asigurate mijloacele și condițiile necesare prevenirii și respingerii agresiunii. La baza securității au stat practica și teoria forței prin care s-au emis principii, norme și modalități de organizare a forțelor pentru descurajarea agresiunii și a rezistenței la acțiunile agresive.
PentI. LOCUL ȘI ROLUL ONU ȘI AL OSCE
ÎN ASIGURAREA SECURITĂȚII GLOBALE ȘI REGIONALE.
Evoluția societății a condus la creșterea complexității sistemului de relații dintre entitățile sociale și la globalizarea riscurilor și amenințărilor la adresa stabilității regionale și a celei globale. Complexitatea problematicii securității a condus la crearea unor structuri internaționale de securitate în cadrul cărora să se elaboreze norme de a căror respectare depinde pacea mondială.
Odată cu cristalizarea organizațiilor socio-umane au apărut și preocupările pentru securitatea acestora, în care scop au fost asigurate mijloacele și condițiile necesare prevenirii și respingerii agresiunii. La baza securității au stat practica și teoria forței prin care s-au emis principii, norme și modalități de organizare a forțelor pentru descurajarea agresiunii și a rezistenței la acțiunile agresive.
Pentru asigurarea securității, statele naționale au recurs la crearea unor structuri internaționale de securitate care, pe baza unor principii, norme și instrumente specifice, să poată realiza cooperarea și înțelegerea dintre actorii internaționali. Astfel, la această dată în Europa sunt constituite și funcționează: Organizația Națiunilor Unite (ONU), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), Organizația Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europeană (UE), Consiliul Europei și o serie de organizații de securitate regionale.
Pentru ca statele să-și poată promova și apăra interesele naționale, într-o lume în care riscurile și amenințările la adresa acestora nu mai au frontiere sunt obligate să se integreze în structurile de securitate, singurele în măsură să identifice pericolele la adresa securității internaționale. În aceste structuri, statele naționale și alte organizații pot cel mai bine să contribuie la stabilirea normelor ce trebuie respectate de către toți actorii internaționali și să creeze instrumentele necesare prin care să asigure stabilitatea și cooperarea internațională.
Sintetizând, prin sisteme de securitate se înțelege un ansamblu de principii și norme adoptate de un grup de state, precum și instituțiile prin care se verifică și, la nevoie, se impune respectarea acestora.
În condițiile mediului actual de securitate, statele naționale, sunt obligate să adopte norme și principii recunoscute pe plan internațional, transferând o parte din prerogativele care le aparțineau în exclusivitate. Organismele internaționale tind să preia elemente ale securității, fenomen care se va accentua în viitorul apropiat. Statele naționale nu mai pot singure să rezolve problematica complexă și imprevizibilă a securității și, de aceea, integrarea în aceste structuri de securitate a devenit o necesitate.
Organizațiile internaționale, în funcție de structura lor se împart în: organizații interguvernamentale (ale căror membri sunt statele) și organizații neguvernamentale (ale căror membrii sunt persoane particulare, grupuri de persoane sau instituții private).
Colaborarea în cadrul acestei adevărate rețele de organizații internaționale acoperă întregul domeniu al problemelor globale prioritare: schimburi economice, apărare, dezarmare și controlul armamentelor, dezvoltare economică, agricultură, sănătate, drepturile omului, artă și cultură, turism, piața muncii, educație, cultură, protecția mediului, activitatea financiară, telecomunicațiile, știința, imigrația, criminalitatea, ajutorul financiar, fenomenul globalizării etc.
Din totalul de organizații internaționale, 90% sunt organizații neguvernamentale și doar 4% interguvernamentale. Organizațiile interguvernamentale, deși puține la număr, își vor menține supremația în relațiile internaționale deoarece reprezintă, statele care vor avea încă mult timp statutul de subiect de drept internațional.
În practică există două căi pentru a menține pacea: calea realistă (Real politik) care pune accentul pe soluții militare și calea liberală care se axează pe soluțiile politice. Prima cale a fost mai mult timp utilizată și se baza pe trei instrumente: formarea de alianțe; menținerea echilibrului puterii; controlul înarmărilor. Calea liberală promovează patru instrumente pentru menținerea securității naționale și internaționale: dreptul internațional; organizațiile internaționale; integrarea; democratizarea.
Teoreticienii liberali și neoliberali apreciază conflictele armate ca rezultat al deficiențelor instituțiilor naționale și internaționale iar actuala stare anarhică a sistemului instituțional reprezintă principala situație problematică. Ei consideră că sistemul instituțional internațional este deficitar și se impune o reevaluare a rolului și locului statului suveran în cadrul acestui sistem, a funcțiilor și instrumentelor utilizate de state și apariția unui nou tip de stat.
Procesul de creare a unei noi structuri internaționale de securitate este însoțit de cel al integrării regionale și chiar continentale în care statele naționale vor evolua în sensul transferării către instituțiile de securitate a unor prerogative. Unii teoreticieni arată că puterea și atribuțiile statelor ar trebui limitate mai mult deoarece statele suverane nu își pot rezolva singure problemele și contribuie în mare măsură la crearea situațiilor conflictuale. Persistența unor amenințări colective determinate de globalizarea accelerată a relațiilor internaționale și a proceselor sociale în ansamblul lor asigură persistența organizațiilor interguvernamentale. Pe măsură ce globalizarea va fi facilitată de trecerea în era informațională care o succede pe cea industrială iar permiabilizarea frontierelor se va accentua se apreciază că viitorul păcii va aparține căii liberale.
2.1 Organizația Națiunilor Unite (ONU)
În urma mai multor consultări între cancelariile SUA, URSS și Marii Britanii, au fost elaborate mai multe variante ale viitoarei organizații, convocându-se reuniunea de la Dumbarton Oaks (lângă Washington) între 21 august și 9 octombrie 1944 în urma căreia a rezultat documentul denumit „Propuneri pentru stabilirea unei organizații internaționale generale”.
Documentul a fost dezbătut ulterior la Conferința de la Ialta a șefilor de state și de guvern ai SUA, URSS și Marii Britanii din 4-11 februarie 1945, unde s-a convenit asupra principiului unanimității marilor puteri membre ale Consiliului de Securitate: SUA, URSS, Marea Britanie, Franța și China.
Marile puteri au hotărât ca țara gazdă a Conferinței Națiunilor să fie SUA, membrii fondatori urmând a fi statele care au semnat declarația Națiunilor Unite din 1942 sau au declarat război puterilor Axei până la data de 1 martie 1945, iar lucrările să înceapă la 25 aprilie 1945 la San Francisco.
La conferința de la San Francisco au participat 50 de state, la cele 46 de state care îndeplineau condițiile fixate la Ialta adăugându-se Bielorusia, Ucraina, Danemarca și Argentina.
Pentru organizarea și conducerea lucrărilor a fost constituit un Comitet de conducere alcătuit din șefii celor 50 de delegații participante sub președenția SUA care se ocupă de conducerea generală și de rezolvare a problemelor politice majore sau de procedură. Un Comitet restrâns alcătuit din 14 state se ocupă de problemele curente ale conferinței. În afara acestor organe s-au mai constituit două comitete generale: Comitetul deplinelor puteri (din 6 state) și Comitetul de coordonare (din statele care alcătuiau Comitetul executiv).
Lucrările Conferinței s-au desfășurat în ședințe plenare conduse prin rotație, de către un președinte, șef al uneia din delegațiile celor patru puteri inițiatoare și în comisii și comitete tehnice, unde s-a redactat textul Cartei. Au funcționat 4 comisii și în cadrul lor 12 comitete alcătuite din reprezentanți ai tuturor statelor prezente, procedura de vot fiind cu majoritatea de 2/3.Limbile oficiale ale Conferinței au fost: engleză, franceză, rusă, spaniolă și chineză, în care trebuiau publicate toate documentele iar ca limbi de lucru engleza și franceza în care trebuiau traduse discursurile ținute în alte limbi.
În forma ei finală, Carta ONU a fost adoptată de plenul Conferinței la 25 iunie 1945 și semnată de delegații la ceremonia de închidere din 26 iunie 1945.
Adoptarea Cartei a însemnat un eveniment istoric în sfera relațiilor internaționale care a permis triumful marilor valori: pacea, securitatea, progresul economic și social – asupra forței, dominației și înapoierii.
ONU este o organizație interguvernamentală cu vocație mondială urmărind atingere unor obiective multiple în domeniile securității și relațiilor internaționale prin promovarea și apărarea unor principii și norme cuprinse în Cartă.
Scopurile Organizației Națiunilor Unite sunt următoarele:
menținerea păcii și securității internaționale prin măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și prin reprimarea actelor de agresiune sau violări ale păcii și să înfăptuiască prin mijloace pașnice în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional aplanarea și rezolvarea diferendelor sau situațiilor de pe plan internațional care ar putea duce la violarea păcii;
dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni bazate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptul lor de a dispune de ele însele și să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;
realizarea cooperării internaționale, rezolvând problemele internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar promovând și încurajând respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;
să fie centru în care să se armonizeze eforturile acțiunilor către atingerea acestor scopuri comune.
În urmărirea scopurilor stabilite, ONU trebuie să acționeze în conformitate cu următoarele principii:
Organizația este întemeiată pe principiul egalității suverane a tuturor membrilor săi:
toți membrii organizației trebuie să-și îndeplinească cu bună credință obligațiile asumate potrivit prezentei Carte;
toți membrii vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, astfel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie;
toți membrii organizației se vor abține în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat;
toți membrii ONU vor da acesteia întreg ajutorul în orice acțiune întreprinsă de ea în conformitate cu prezenta Cartă și se vor abține de a da ajutor vreunui stat asupra căruia organizația întreprinde o acțiune prevenită de constrângere;
organizația va asigura ca statele care nu sunt membre ale ONU să acționeze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară menținerii păcii și securității internaționale;
nici o dispoziție din Cartă nu va autoriza ONU să intervină în chestiuni care aparțin esențial competenței naționale a unui stat și nici nu-i va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvarea pe baza prevederilor Cartei, acest principiu nu va aduce atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în cap. VII.
ONU este considerat subiect de drept internațional derivat și limitat în raport cu statele membre care nu schimbă cu nimic caracterul de organizație interguvernamentală, bazată pe principiul egalității suverane.
Sunt membri originari ai ONU statele care, participând la Conferința Națiunilor Unite de la San Francisco pentru organizația internațională sau semnând mai înainte Declarația Națiunilor Unite din 1 ianuarie 1942, semnează Carta și o ratifică.
Pentru ca un stat să devină membru al organizației este necesară o recomandare din Partea Consiliului de Securitate și o hotărâre a Adunării Generale. Statele membre care încalcă prevederile Cartei pot fi suspendate sau excluse din ONU la recomandarea Consiliului de Securitate, prin hotărâre a Adunării Generale.
În cadrul sistemului instituțional al ONU intră: Adunarea Generală; Consiliul de Securitate; Consiliul Economic și Social; Consiliul de Tutelă; Curtea Internațională de Justiție; Secretariatul; Organele subsidiare.
În vederea rezolvării unei situații de criză, Consiliul de Securitate întreprinde acțiunile: preia inițiativa, stabilește concepția, forțele ce se angajează și costurile; numește reprezentantul (trimisul special); stabilește și realizează acordul de încetare a focului; realizează acordul de pace; aprobă mandatul; numește comandantul forței; desfășoară forțele; conduce acțiunile pentru rezolvarea crizei; ieșirea din teatrul de operații.
2.1.1 Responsabilitatea ONU în luarea deciziei pentru operațiile în sprijinul păcii
În cadrul Națiunilor Unite există atât organe de decizie, cât și organe de planificare și conducere a operațiilor multinaționale. Organele de decizie la nivelul ONU sunt: Adunarea Generală; Secretarul General și Consiliul de Securitate, compus din membri permanenți și membri nepermanenți.
Procesul de inițiere și desfășurare a unei operații multinaționale destinate rezolvării unei situații de criză are ca fundament juridic Carta ONU și, în mod deosebit, capitolele VI, VII și VIII ale acesteia.
Inițierea unei operații de sprijinul păcii se face în cadrul Consiliului de Securitate de către: un membru permanent sau nepermanent al Consiliului; secretarul general; orice stat membru al ONU; una din părțile implicate/părțile beligerante.
Consiliul de Securitate numește un reprezentant special al secretarului general pentru zona de conflict, care va fi autoritatea supremă în zona respectivă, având atribuții speciale privind aspectele politice le unui eventual acord de pace.
Departamentul Operațiilor de Menținere a Păcii (DPKO) întocmește o evaluare generală a situației, privind: țări contributive cu forțe; concepția generală a operației; cum va fi sprijinită operația și de către cine; estimarea costurilor.
Prin crearea în 1945 a Organizației Națiunilor Unite, pe plan mondial s-a realizat cel puțin la nivel declarativ, modul de soluționare al viitoarelor conflicte, cine decide și cine are responsabilități pentru “izbăvirea generațiilor următoare de flagelul războiului și pentru reafirmarea credinței în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane…”
Pentru a asigura aceste deziderate, Organizația Mondială consideră că trebuie “să ne unim forțele pentru menținerea păcii și securității internaționale” iar “forța armată nu va fi folosită astfel decât în interes comun…”
Din cele șapte principii fundamentale, enumerate de Carta ONU, care stau la baza relațiilor dintre state, trei se referă la modul în care trebuie acționat pentru menținerea sau restaurarea păcii și securității: soluționarea diferendelor dintre state prin mijloace pașnice în așa fel încât pacea și securitatea internațională să nu fie puse în primejdie; abținerea în relațiile internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea forțe; adoptarea de măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea actelor de agresiune.
Adunarea Generală a ONU poate discuta, poate face recomandări membrilor sau Consiliul de Securitate, poate examina principiile generale de cooperare pentru menținerea păcii, poate face recomandări la acestea, inclusiv principiile care cârmuiesc dezarmarea și reglementarea înarmărilor.
Adunarea Generală a ONU nu are, în domeniul păcii și securității internaționale, dreptul de a acționa ci numai de a discuta orice problemă referitoare la aceste aspecte. Aceasta nu poate lua decizii de folosire a forței armate și nici de inițiere a unor acțiuni cu folosirea ei în delimitarea competențelor din domeniul păcii și securității internaționale Carta prevede că răspunderea principală, pentru acestea, revine Consiliului de Securitate, Adunarea Generală neputând face recomandări în problemele menținerii păcii și securității internaționale dacă ele sunt în curs de a fi examinate de Consiliul de Securitate, cu excepția situației când Consiliul i-ar cere Adunării să examineze și să facă recomandări în aceste probleme.
Luarea deciziei la nivel ONU se realizează după următorul algoritm:
Inițierea unei operații multinaționale se face în cadrul Consiliului de Securitate de către Secretarul General, un stat membru al ONU, un membru permanent sau nepermanent al Consiliului de Securitate sau una din părțile implicate în conflict.
Numirea de către Secretarul General al ONU a unui Reprezentant Special al acestuia pentru zona de conflict, având autoritatea supremă în zonă și atribuții speciale privind aspectele politice ale unui eventual acord de pace.
Întocmirea de către Departamentul de Menținere a Păcii (DPKO), organ specializat al ONU, a unei evaluări generale a situației, care se referă la: posibili contribuitori cu forțe; concepția generală a operației; cum va fi sprijinită operația și de către cine; estimarea costurilor.
Realizarea acordului de încetare a focului prin desfășurarea unor tratative între părți, sub auspiciile și cu bunele oficii ale ONU, în cadrul unor conferințe special organizate și monitorizate de către acestea.
Încheierea acordului de pace între beligeranți, după acordul de încetare a focului și aprobarea acestuia prin rezoluții ale Consiliului de Securitate, care mandatează forța multinațională să intervină în zona de criză.
Stabilirea și adoptarea Mandatului, prin rezoluție a Consiliului de Securitate.
Numirea comandantului forței multinaționale.
Desfășurarea forței multinaționale în zona de conflict.
Conducerea operației de către Secretarul General ONU, prin reprezentantul special și comandantul forței.
Retragerea forței multinaționale din teatrul de operații.
2.2 ORGANIZAȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ȊN EUROPA – PILON AL SECURITÃȚII EUROPENE
Un moment deosebit de important îl constituie adoptarea Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, care deschide o nouă eră de democrație, pace și unitate, marcând sfârșitul perioadei de confruntare și divizare a continentului.
Carta de la Paris a marcat un punct de cotitură în istoria CSCE deschizând calea transformării sale într-un forum instituționalizat de dialog și negocieri, cu o structura operațională. Fiind prima Conferință la nivel înalt după adoptarea Actului Final de la Helsinki, Summit-ul CSCE de la Paris a deschis o pagina noua în raporturile dintre statele europene, punându-se oficial capăt războiului rece și fiind adoptate documente de importanță majoră în domeniul dezarmării – Tratatul privind reducerea armelor convenționale în Europa, Declarația statelor membre ale NATO și ale Tratatului de la Varșovia privind nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța, Acordul asupra unui pachet de măsuri de creștere a încrederii și securității (Documentul de la Viena – 1990).
Acest document menționează constituirea unui consiliu ce va reprezenta viitoarele reuniuni anuale ale miniștrilor de externe. Carta mai instituie și un Comitet al înalților funcționari abilitat să pregătească reuniunile Consiliului și să execute deciziile sale precum și un organism foarte important Adunarea parlamentară cu rol deosebit în stabilirea unor poziții comune ulterior.
Elemente de natură să accentueze procesul instituțional se găsesc în Documentul de la Praga privind dezvoltarea în continuare a structurilor și instituțiilor CSCE, adoptat la reuniunea Consiliului de Miniștri al CSCE care a vut loc în ianuarie 1992 la Praga.
Documentele de la Helsinki adoptate de șefii de state și de guverne ai țărilor participante la CSCE, la 10 iulie 1992 consfințesc creearea instituției Înaltului Comisar pentru minoritățile naționale. Un nou impuls pentru acțiune concertată în cadrul OSCE a fost dat de Conferința la nivel înalt de la Helsinki, 1992. Documentul adoptat cu acea ocazie – Declarația de la Helsinki, denumita simbolic "Sfidările schimbării" – conține prevederi vizând întărirea contribuției și rolului CSCE în asigurarea drepturilor omului, gestionarea crizelor și tensiunilor. Documentul prevede asumarea unui rol activ al CSCE în alerta timpurie, prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor.
Documentul CSCE de la Budapesta a încununat acest proces de instituționalizare prin transformarea Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa în Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, cu această ocazie a fost adoptat documentul intitulat „Spre un parteneriat adevărat într-o noua era”.
Acest document a definit rolul și funcțiile noii organizații, care vizează aplicarea fermă a principiilor și a normelor sale în scopul construirii unui spațiu comun de securitate și asigurarea îndeplinirii angajamentelor asumate. S-a dorit ca această nouă organizație să reprezinte un forum de consultări, de decizie și de cooperare care să consolideze relațiile de bună vecinătate, să faciliteze încheierea de acorduri și aranjamente bilaterale, să întărească capacitățile CSCE în domeniul diplomației preventive, să contribuie la rezolvarea conflictelor, să întărească securitatea, să dezvolte activități în domeniul drepturilor omului, să promoveze cooperarea între statele participante pentru garantarea unor sisteme puternice întemeiate pe economia de piață.
Deși rolul principal în asigurarea și menținerea păcii și securității în lume revine ONU prin Consiliul de securitate, au fost constituite organizații regionale cu obiective de securitate atât în Europa cât și în Africa, Asia sau America. Toate aceste organizații au stipulat în documentele lor că scopurile și principiile în baza cărora funcționează sunt în conformitate cu principiile și normele fundamentale ale dreptului internațional.
Temeiul înființării OSCE (și al tuturor organizațiilor regionale de securitate) este însăși Carta ONU care prevede în mod expres posibilittatea creării unor acorduri sau organisme regionale cu condiția respectării obiectivelor și principiilor ONU.
Carta prevede și faptul că membrii ONU care participă la asemenea organizații regionale sunt obligați să încerce rezolvarea diferendelor locale în cadrul acestor organizații înainte de a le supune Consiliului de Securitate. Important de menționat că OSCE precum și celelalte organisme regionale nu vor putea desfășura activități de constrângere, fără autorizația Consiliului de Securitate.
Având 55 de state participante, OSCE poate pretinde că este cea mai importantă organizație regională de securitate existentă, adunând împreună comunitățile euro-atlantice și euroasiatice (de la Vancouver la Vladivostok).
Activitățile organizației acoperă un spectru larg de la alerta timpurie la prevenirea conflictelor, managementul crizelor și până la reabilitarea post-conflict. De asemenea, în cadrul OSCE un proces deosebit de interesant care se desfășoară este cel referitor la negocierile în domeniul dezarmării, negocieri în care nu de puține ori statele mici și mijlocii au atras atenția asupra tendințelor marilor puteri de a-și păstra arsenalele intacte în timp ce celelalte își asumă obligații în sensul reducerii acestora.
Totuși, încă de la început OSCE a avut un puternic caracter de cooperare care presupune, la nivel de principiu, eliminarea oricărui comportament hegemonic al statelor membre. Acesta este și motivul pentru care statele participante au un statut egal, iar deciziile sunt luate prin consens.
Acest mod de luare a deciziilor a reprezentat obiectul unor dispute și negocieri intense în cadrul lucrărilor pregătitoare ale CSCE. S-a subliniat că votul poate fi folosit de către o parte a statelor care sunt majoritare ca număr pentru a impune statelor minoritare ca punct de vedere, hotărâri care vin în contradicție cu dreptul internațional sau interesele vitale ale unor
Preocupările pentru drepturile omului în general au fost statuate încă prin Actul Final de la Helsinki dar abia începând cu 1980 s-a dezvoltat ceea ce se numește dimensiunea umană a organizației prin crearea unui cadru pentru discutarea problemelor legate de drepturile omului. A fost necesar să treacă ani buni până când statele implicate au acceptat extinderea acestei dimensiuni umane și la chestiunile legate de minoritățile naționale.
Dimensiunea umană a fost obiectul unei prime Conferințe la Paris, în iunie 1989, înainte de transformările din estul Europei iar următoarea Conferință s-a ținut la Copenhaga în anul 1990.
Deși OSCE este singura organizație care încearcă să aibă o abordare completă a tuturor factorilor care pot afecta securitate europeană, au fost formulate o serie de critici privitor la atingerea obiectivelor propuse precum și ineficiența mijloacelor folosite sau avute la dispoziție. Au fost opinii care au acuzat OSCE că s-a transformat într-un „club al diplomaților” unde marile probleme ale securității europene sunt dezbătute la nivel principial negăsindu-și rezolvarea concretă.
S-au exprimat și opinii mai puțin critice, potrivit cărora „procesul CSCE a fost marcat de succese, dar și de limite serioase”. Eșecul soluționării conflictului din Jugoslavia și incapacitatea OSCE de prevenire a dezintegrării acestui stat și a ocrotirii integrității acestuia au fost motivate prin atitudinea diferită a marilor puteri.
Bilanțul medierii conflictului de către OSCE este însă dezamăgitor și la acest moment. S-a reușit reducerea armamentului și trupelor Federației Ruse, dar nu și respectarea termenelor succesive privitoare la retragerea totală a acestora din urmă din Transnistria. Obstrucțiile Moscovei au condus adesea eforturile de mediere către impas, iar intransigența Tiraspolului alimentată tot de la Kremlin a făcut din federalizare precondiția așezării la masa negocierilor.
În iulie 2002, cu ocazia negocierilor de la Kiev dintre Chișinău și Tiraspol, a fost prezentat Planul OSCE de transformare a Republicii Moldova într-o federație de „entități statale”, cu constituțiile și legile lor proprii.
Altă misiune a OSCE este cea din Osetia de Sud, unde s-a implicat începând cu anul 1994 cu intenția de a monitoritza situația pe teren și de a promova negocieri între părți în vederea rezolvării pe cale politică a conflictului. Federația Rusă, deși este membră a OSCE, a reușit folosindu-se de dreptul de veto limitarea misiunii OSCE la un rol simbolic.
În lipsa consimțământului Rusiei, OSCE nu poate nici măcar să adopte declarații de principiu cu privire la Osetia de Sud. Dezechilibrul evident din cadrul forței de menținere a păcii dominată de ruși și osetini în dauna georgienilor nu poate fi compensat de către OSCE care este reprezentată în zonă doar de șase observatori.
Misiunea OSCE a atras atenția, la nivel politic, asupra faptului că mandatul său, elaborat în principal de Rusia în 1994, autorizează monitorizarea doar a unei părți din zona de conflict.
OSCE a păstrat tăcerea când în iulie 2004, aproximativ 1000 de așa ziși voluntari din Kuban, Abhazia și Transnistria s-au deplasat prin Rusia în Osetia de Sud pentru a lupta (dacă era nevoie) împotriva Georgiei, un stat suveran membru al ONU și OSCE. Multe puncte de vedere exprimate de specilaiști și jurnaliști au calificat această operațiune ca terorism transnațional însă acest lucru nu a împiedicat joncțiunea voluntarilor la Tskhinvali și desfășurarea unui exercițiu militar împreună cu forțele din Osetia de Sud, sub coordonarea unor ofițeri ruși.
Aceste evenimente au fost pe larg prezentate de mass-media (televiziunile ruse, osetine și georgiene), însă misiunea OSCE din zonă a închis ochii și apoi și-a justificat poziția prin aceea că nu poate face aprecieri decât asupra a ceea ce observă potrivit mandatului cu care a fost investită.
Majoritatea comentatorilor consideră că eșecul OSCE în Osetia de Sud se datorează deficiențelor structurale ale organizației și nu integrității profesionale a personalului.
2.2.1 Inițierea și derularea procesului decizional de către OSCE
În conformitate cu prevederile cap. VIII din Carta ONU, Organizația Mondială poate abilita organizațiile regionale să monitorizeze și să conducă Forțe întrunite multinaționale, sub mandatul său, în zonele unde își exercită autoritatea.
OSCE, organizație europeană regională de securitate din care fac parte țările europene plus SUA și Canada (în total 55 de state), poate să-și asume responsabilitatea inițierii și conducerii unei operații în sprijinul păcii sub mandatul ONU.
Principalele organisme decizionale ale OSCE sunt: reuniunea Șefilor de state și Guverne – o dată la doi ani; Consiliul Ministerial – organul central de decizie – format din minștrii de externe ai părților participante; Comitetul Înalților Funcționari – cu atribuții de control și coordonare; Consiliul Permanent – se întrunește săptămânal; Președintele în exercițiu – ales pentru 1 an dintre miniștrii de externe ai țărilor membre și Secretarul general.
În cadrul procesului de inițiere și de luare a deciziei la nivelul OSCE se urmărește: inițierea se face de către un membru al Comitetului Înalților Funcționari sau de către Consiliul Permanent; adoptarea mandatului care are la bază rezoluția CS al ONU privind transferarea autorității către OSCE; stabilirea forței și a comandantului acesteia; stabilirea și numirea șefului misiunii OSCE; acordul de încetare a focului; acordul de pace; desfășurarea forței în teatru și executarea operației; conducerea operației de către șeful misiunii OSCE; retragerea forțelor din teatrul de operații.
Cap. 3 ORGANIZAȚIA ATLANTICULUI DE NORD (NATO)
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a apărut din necesitatea apărării democrației occidentale față de tendința de schimbare prin forță a sistemului capitalist cu sistemul comunist, de către URSS.
Constituirea organizației a fost precedată de o serie de evenimente precum amenințările la adresa suveranității Norvegiei, Greciei, Turciei, lovitura pro-comunistă din 1948 din Cehoslovacia, blocada Berlinului instituită în aprilie același an de către URSS.
La trei ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial cinci state occidentale: Belgia, Franța, Olanda, Anglia și Luxemburg au semnat Tratatul de la Bruxelles care avea drept scop constituirea unui sistem comun de apărare și de cooperare care să asigure protecția împotriva acțiunilor de natură ideologică, politică și militară care ar putea fi îndreptate împotriva securității lor. Statele Unite și Canada au considerat că ar fi mai eficientă o organizație euro-atlantică fondată pe garanții de securitate și angajamente mutuale între Europa și America de Nord. Alte state europene precum Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia și Portugalia au fost invitate să participe la acest proces. Negocierile s-au finalizat în aprilie 1949 prin semnarea Tratatului de la Washington care instituia un regim de securitate comun bazat pe un parteneriat între cele 12 țări. Grecia și Turcia au aderat la tratat în 1952, R.F.Germania în 1955, Spania în 1982, iar R.Cehă, Polonia și Ungaria în 1999, în prezent fiind invitate și au aderat alte șapte țări printre care și Romînia.
La baza alianței a stat tratatul la care statele au aderat în mod liber, după dezbatere publică și ratificare de către parlamentele naționale. Tratatul cuprinde drepturile și obligațiile pe care le au statele membre în conformitate cu documentele ONU.
Constituirea Tratatului Atlanticului de Nord (04.04.1949) are drept scop: apărarea libertății popoarelor lor, moștenirea și civilizația comune, bazate pe principiile democrației, libertățile individuale și supremația dreptului; favorizarea bunăstării și stabilității în regiunea Atlanticului de Nord; unirea eforturilor pentru apărarea colectivă și pentru apărarea păcii și securității internaționale.
Statele membre se obligă să-și creeze capacități individuale și colective de rezistență împotriva unui atac armat, să se consulte între ele de fiecare dată când se consideră amenințată integritatea teritorială, independența politică sau securitatea uneia dintre părți.
Părțile convin asupra faptului că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele va fi considerat drept atac îndreptat împotriva tuturor părților semnatare și, în consecință fiecare dintre ele va acorda ajutor părții atacate întreprinzând orice acțiune pe care o crede de cuviință, inclusiv folosirea forței armate pentru a restabili și asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord. Se consideră drept atac armat împotriva unuia sau mai multora dintre părți, atacul armat: împotriva teritoriului uneia dintre părți în regiunea Atlanticului de Nord, la nord de Tropicul Racului; împotriva forțelor terestre, navale sau aeriene ale uneia dintre părți care se află pe aceste teritorii sau în oricare altă zonă din Europa în care forțele de ocupație sunt staționate. Părțile formează un Consiliu în care vor fi examinate problemele privitoare la aplicarea Tratatului care va constitui organismele subsidiare care ar fi necesare.
Evenimentele petrecute în Europa la începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea au marcat sfârșitul "războiului rece" care și-a pus amprenta fundamental pe securitatea membrilor NATO. Pericolul unui război mondial a fost diminuat dar au apărut alte riscuri și amenințări la adresa păcii și securității internaționale care au condus la schimbarea conceptelor strategice ale alianței. În urma hotărârilor luate de șefii de stat și de guvern ai țărilor alianței în cadrul reuniunilor la vârf de la Londra (iulie 1990), Roma (noiembrie 1991), Bruxelles (ianuarie 1994), Madrid (iulie 1997) și Washington (aprilie 1999) alianța și-a adaptat strategia sa globală în raport cu schimbările produse în contextul politic și strategic creat.
Conceptul strategic adoptat la Roma a condus la o lărgire a viziunii asupra securității bazată pe dialog și cooperare și pe menținerea unui potențial de apărare colectivă. Conceptul a integrat într-un ansamblu coerent aspectele politice și militare ale doctrinei NATO, în materie de securitate, cooperare cu statele din Europa Centrală și de Est contribuind la creșterea încrederii reciproce și strângerea de noi membri. Prin stabilirea obiectivelor alianței concretizate în misiunile structurilor sale s-a dezvoltat parteneriatul și cooperarea cu țările din Europa Centrală și de Est, creșterea rolului OSCE și a altor structuri de securitate.
Crearea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantice (N.A.C.C.) – transformat în 1997 în Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (E.A.P.C.) a avut drept scop consultarea și cooperarea politică, economică, militară și științifică între țările membre NATO și noile democrații europene.
Evenimentul cel mai important a fost reuniunea inaugurală a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică (N.A.C.C.) din 20 decembrie 1991, cu participarea miniștrilor Afacerilor externe din NATO și a 6 țări din Europa Centrală și din Est (inclusiv România) și a celor 3 state Baltice. În anul 1992 s-au alăturat acestui proces și 11 state din fosta URSS membre ale C.S.I. iar în 1993 existau deja 22 parteneri de cooperare.
La reuniunea de la Bruxelles din 1994 s-a confirmat necesitatea existenței și restructurării alianței în conformitate cu noile riscuri și amenințări. Au fost reconfirmate funcțiile alianței și a fost exprimat sprijinul pentru edificarea Identității Europene de Securitate și Apărare.
În cadrul reuniunii s-a adoptat o declarație prin care alianța era considerată deschisă și altor state europene în măsură să promoveze principiile Tratatului și să contribuie la securitatea din zona Atlanticului de Nord.
În scopul întăririi securității în zona euro-atlantică, la 1 ianuarie 1994 șefii de stat și de guvern ai țărilor membre NATO hotărăsc crearea Parteneriatului pentru Pace.
Valorile comune ale parteneriatului sunt: cooperarea, promovarea libertăților fundamentale și a drepturilor omului, apărarea libertății, a dreptății și a păcii prin democrație fără de care nu se concepe stabilitatea și securitatea în zona euro-atlantică.
Cooperarea cu NATO a statelor care subscriu la Parteneriatul pentru Pace are în vedere atingerea următoarelor obiective: facilitarea transparenței procesului de elaborare a planurilor și bugetelor naționale de apărare: menținerea capacității și a stării de pregătire care să permită contribuția la operații desfășurate sub autoritatea ONU sau OSCE; dezvoltarea unor raporturi de cooperare cu NATO pentru activități de planificare, instruire și exerciții de salvare, al operațiunilor umanitare etc.; crearea în timp a forțelor armate interoperabile cu structurile statelor membre NATO.
Summit-ul de la Madrid (iulie 1997) a consacrat principalele schimbări ce au avut loc în perioada scursă de la încetarea "războiului rece" în Europa;
angajamentul statelor NATO de a-și asigura securitatea și apărarea;
constituirea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (E.A.P.C.) care reunește toate statele membre ale OSCE capabile și doritoare de a acționa împreună în procesul asigurării securității continentale;
dezvoltarea Parteneriatului pentru Pace cu un program de cooperare militară destinat pregătirii în vederea acționării în comun în situații de criză;
crearea unor mecanisme în vederea realizării unor relații permanente cu Rusia;
aplicarea unei Carte pentru un parteneriat distinct cu Ucraina;
primirea de noi membri și lărgirea alianței;
optimizarea structurii de comandă a alianței în vederea îndeplinirii noilor misiuni;
dezvoltarea unei Identități de Securitate Europeană în cadrul NATO;
stabilirea dialogului cu țările din bazinul mediteranean destinat să contribuie la crearea securității și stabilității în zonă.
Obiectivul central și esențial al Alianței constă în apărarea libertății și securității tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare.
Principiul fundamental care călăuzește Alianța este angajamentul comun al cooperării mutuale între statele suverane în situația de indivizibilitate a securității membrilor săi.
Pentru realizarea obiectivului esențial înscris în Tratatul de la Washington și a Cartei, NATO îndeplinește următoarele misiuni fundamentale de securitate:
securitatea – cadru de stabilitate euro-atlantică fondat pe dezvoltarea de instituții democratice și reglementare pe cale pașnică a diferendelor;
consultarea – cadru transatlantic esențial în care aliații se pot pune de acord asupra problemelor care afectează interesele lor;
descurajarea și apărarea NATO – misiune prin care se previne și se descurajează agresiunea;
gestionarea crizelor – revine alianței în virtutea Cartei ONU prin angajarea activă la gestionarea crizelor și executarea de operații multinaționale;
parteneriatul – promovarea de relații de parteneriat, de cooperare și dialog cu statele din regiunea euro-atlantică în vederea creșterii transparenței, încrederii reciproce și capacității de acțiune comună.
Alianța a identificat următoarele riscuri și amenințări:
apariția unor crize la periferia Alianței susceptibile de a evolua cu rapiditate;
confruntarea unor țări din regiunea euro-atlantică și din zonele înconjurătoare cu grave dificultăți economice, sociale și politice;
instabilitatea locală și regională ca urmare a unor rivalități etnice și religioase, litigii teritoriale, violări ale drepturilor omului și dezmembrarea statelor;
existența unor puternice forțe nucleare în exteriorul Alianței;
proliferarea armelor N.B.C.;
răspândirea la scară mondială a tehnologiilor ce pot servi la producerea unor noi sisteme de armamente;
posibilitatea perturbării sistemelor informaționale ale Alianței;
acte teroriste, de sabotaj, proliferarea crimei organizate, blocaje ale aprovizionărilor cu resurse vitale, migrații necontrolate.
Conceptul strategic adoptat în 1999 la Washington are la bază următoarele principii:
menținerea capacităților militare necesare pentru a putea îndeplini noile misiuni;
partajarea echitabilă a rolurilor, riscurilor, responsabilităților și avantajelor legate de apărarea colectivă are în vedere prezența în continuare în Europa a forțelor militare americane;
efortul colectiv se materializează prin apărarea colectivă;
finanțarea multinațională;
menținerea în continuare într-o combinație adecvată de forțe nucleare și convenționale dislocate în Europa pentru descurajarea credibilă.
Alianța consideră că misiunile de bază ale forțelor sale sunt: apărarea păcii și garantarea integrității teritoriale, a independenței politice și securității statelor membre; înlăturarea sau contracararea riscurilor prin acțiuni adecvate; gestionarea eficace și eficientă a crizelor prin operații militare; promovarea stabilității în regiune prin participare la contacte între militari și acțiuni de cooperare în cadrul Parteneriatului pentru Pace în toate domeniile.
O altă componentă a conceptului strategic din 1999 sunt orientările pentru realizarea dispozitivului forțelor militare care va avea în vedere următoarele:
nivelul global al forțelor aliaților va fi menținut în concordanță cu misiunile Alianței;
repartizarea geografică a forțelor se menține pe întregul teritoriu al Alianței;
structura de comandă a NATO va trebui să asigure conducerea și controlul gamei complexe de misiuni;
menținerea de capacități operaționale esențiale precum și un potențial eficient de participare, capacitate de dislocare și mobilitate, sprijin multinațional;- capacitatea de ripostă graduală;
dispozitivul să permită să facă față eficient riscurilor și amenințărilor;
protecția adecvată a dispozitivului Alianței.
Forțele convenționale vor avea un rol important în gestionarea crizelor, impunându-se a avea următoarele caracteristici: realizarea raportului optim între forțele care intervin în mod gradual; dimensionarea interarme și intercategorii de forțe ale structurilor militare în raport cu misiunile de îndeplinit; sporirea măsurilor de apărare împotriva A.N.M. prin măsuri de apărare antirachetă; înzestrarea cu mijloace suple și mobile care să permită dislocarea rapidă în afara spațiului Alianței și ducerii de operații militare de lungă durată.
Forțele nucleare completează caracteristicile forțelor convenționale astfel:
obiectivul fundamental al forțelor nucleare NATO este politic contribuind la descurajarea și prevenirea constrângerilor adversarului și a războiului;
reprezintă garanția supremă a securității aliaților;
staționarea armelor nucleare și pe teritoriul aliaților;
forțele vor fi menținute la un nivel minim de prevenire și descurajare a agresiunii;
soluționarea crizelor va avea la bază acțiuni diplomatice și de altă natură și apoi acțiuni convenționale;
forțele nucleare ale Alianței vor fi menținute la niveluri cât mai joase și nu sunt îndreptate împotriva unui stat nominalizat.
Cooperarea statelor membre se bazează pe un sistem instituțional aflat într-o continuă adaptare la sarcinile Alianței astfel: Consiliul Atlanticului de Nord (N.A.C.); Comitetul pentru Analiza Apărării (D.P.C.); Grupul pentru Planificarea Nucleară (N.P.G.); Comitetul Militar; Statul Major Internațional.
3.1 Luarea deciziei privind participarea la operații în sprijinul păcii, de către NATO
Inițierea are loc pe baza solicitării ONU/OSCE sau a unui membru al Consiliului Nord Atlantic (NAC), care transmit o directivă de inițiere către autoritățile militare ale NATO: Comitetul Militar și cele două Comandamente Majore (Bi-MNC). Aceste autorități militare având rolul de a întocmi planurile inițiale pentru operație, în care fac recomandări pentru: necesarul de forțe și mijloace; dimensionarea forței; compunerea; concepția operațională; structura de comandă și modalitățile de sprijin; contribuția cu forțe a statelor membre (pe bază de voluntariat); comandantul forței multinaționale; comandantul care generează forța; principalele misiuni; calculul preliminar al duratei operației.
Aceste recomandări se supun analizării și aprobării, prin Comisia Militară, Consiliului Nord-Atlantic, care emite aprobarea ce se concretizează într-o directivă politică ce cuprinde: orientări privind obiectivele politice; restricții privind contribuitorii cu forțe; modul general de acțiune.
Comandantul forței multinaționale, pe baza directivei politice, întocmește Planul Inițial care, după ce este aprobat, stă la baza întocmirii Planului de operații detaliat.
Desfășurarea forțelor în teatrul de operații are loc numai după semnarea acordului de pace între forțele beligerante și se execută în două etape, prin desfășurarea detașamentului precursor, urmat de forțele principale.
La ajungerea forțelor în teatru, are loc Transferul de autoritate, care se execută prin transferarea controlului operațional contingentului național (pus la dispoziția forței), către comandantul acesteia. Transferul de autoritate se materializează într-un document în care se stipulează relațiile de comandă între comandantul forței multinaționale și contingentele naționale.
În principiu, comandantul forței multinaționale are Controlul Operațional (OPCON) asupra forțelor contingentelor naționale.
3.2 Relațiile dintre Uniunea Europeană și NATO
Actuala arhitectură de securitate europeană reflectă trăsăturile esențiale ale mediului geopolitic în care se derulează: tranziția către sistemul internațional multipolar, competiția între puteri în spațiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor, adâncirea integrării în UE; tentativele Federației Ruse de a menține statutul de mare putere pe arena mondială și de a ocupa poziții cheie în structurile europene de securitate.
Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, dar și pe cea militară, acestea fiind complementare. Un sistem mobil de securitate europeană va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate cele două componente.
Politica de securitate bazată pe cooperare (specifică O.S.C.E.)renunță la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Scopul este promovarea cooperării în vederea prevenirii conflictelor în sfera politică și a reducerii pericolului confruntării armate. De asemenea, mai are scopul de a evita escaladarea potențialelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii și a transparenței.
Apărarea și securitatea colectivă, pe de-o parte, și securitatea bazată pe cooperare, pe de altă parte, sunt instrumente fundamental diferite, dar complementare, ale politicii internaționale de securitate. Aplicarea principiului subsidiarității, în organizarea securității europene, presupune luarea în calcul a unui sistem de securitate multietajat: UE, OSCE, NATO și ONU.
Angajarea pe unul sau mai multe din aceste nivele va depinde de specificul sarcinilor de securitate avute în vedere. Necesitatea unei corelări, a optimizării cooperării între diferitele instituții de securitate devine mai evidentă ca oricând. Evoluțiile în UE, competiția între UE și NATO, posibilitatea ca interesele naționale ale unor state occidentale să prevaleze asupra celor comune, evaluarea securității de pe poziții ideologice și nu financiare, lipsa unei diviziuni corecte a muncii între statele participante, sunt principalii factori care influențează edificarea unui sistem eficient în domeniul securității europene.
Progresele instituționale dau o formă concretă contribuției europenilor la securitatea euroatlantică. Nivelul de interoperabilitate pe care se întemeiază relațiile între UE și NATO dau conținut capacității europene colective de gestionare a crizelor.
Realizarea I.E.S.A. este un proces ireversibil al cărui cadru instituțional va fi construit prin dezvoltarea relației existente între NATO și UE, pe măsură ce procesul de constituire a unei politici comune de securitate și apărare se va dezvolta. Chiar dacă toate statele membre NATO au recunoscut că este necesar ca europenii să dispună de capabilități militare, independente de contribuția SUA, pentru promovarea politicii externe și de securitate comună a UE, a existat temerea că aceasta ar putea duce la crearea unei alianțe pur europene și la discriminarea statelor europene, care sunt membre ale NATO, dar nu și ale UE, precum și la o dublare a asumării sarcinilor și alocării resurselor de către NATO și UE. Dezvoltarea I.E.S.A. în cadrul NATO și aplicarea principiului creării unei forțe europene, "separabile, dar nu separate", afirmat în iunie 1996, la consiliul Nord-Atlantic de la Berlin, sunt destinate evitării acestor probleme.
Formula aprobată la Washington, în 1999, oferă europenilor mai multă greutate în luarea deciziilor în cadrul Alianței, iar UE (până în 2000 U.E.O.) instrumentele de care are nevoie pentru a-și îndeplini misiunile asumate. Aceasta se întemeiază pe următoarele elemente:
Reafirmarea angajamentului de a întări legătura transatlantică, inclusiv starea de pregătire de luptă, pentru a îndeplini obiectivele de securitate comune, prin intermediul Alianței, ori de câte ori va fi nevoie;
Continuarea procesului de întărire a pilonului european al Alianței, în baza Declarației de la Bruxelles, din 1994, și a principiilor convenite la Berlin în 1996, sunt incluse aici și opțiunile referitoare la selectarea unui comandant general european și a unui cartier general NATO, pentru acțiuni controlate de UE, precum și termeni specifici de referință pentru structurile militare europene și pentru conceptul de C.J.T.F. (Forța Combinată de Intervenție Inter-Arme);
Dezvoltarea sistemului de legătură între cele două organizații, inclusiv planificarea, exercițiile și consultarea;
Recunoașterea faptului că un pol european intensificat va contribui la întărirea Alianței, constituind temelia apărării colective a membrilor.
În comunicatul summit-ului de la Washington, din 24 aprilie 1999, respectându-se prevederile Tratatului de la Amsterdam și a Declarației de la Sf.Malo, sunt formulate următoarele principii:
Capacitatea de acțiune autonomă a UE, dreptul de a lua decizii și de a aproba acțiunea militară, acolo unde nu este angajată întreaga Alianță;
Dezvoltarea unei consultări reciproce efective, cooperare și transparență, între NATO și UE; acordarea unui sprijin deplin membrilor UE și altor aliați europeni pentru întărirea capacităților lor de apărare, în special pentru noi misiuni evitând dublarea inutilă;
Asigurarea posibilităților implicării aliaților europeni care nu sunt membrii UE în operațiuni de răspuns la criză (operațiuni sub comanda UE), în baza unor acorduri de cooperare;
Folosirea unor capacități și realizări NATO "separabile, dar nu separate", în operațiuni controlate de UE.
Pentru aplicarea ultimului principiu, în situația în care Alianța nu este angajată militar, se are în vedere încheierea unor acorduri care să reglementeze: accesul la capacitățile de planificare ale NATO; disponibilitatea capacităților prestabilite și a realizărilor comune ale NATO în folosul operațiunilor conduse de UE; identificarea opțiunilor de comandă europeană, dezvoltarea rolului structurilor militare europene și asumarea eficientă și deplină a responsabilităților; adaptarea sistemului NATO de planificare a apărării, în scopul disponibilizării forțelor pentru operațiuni conduse de UE.
În noul concept strategic al Alianței Nord-Atlantice se consideră că, dezvoltarea unei politici externe și de securitate comună, care include elaborarea progresivă a unei politici comune au apărare, așa cum s-a cerut în Tratatul de la Amsterdam, este compatibilă cu politica comună de securitate și apărare, stabilită în cuprinsul tratatului de la Washington. Creșterea mediului de securitate este direct proporțională cu sporirea responsabilităților și capacităților aliaților europeni, cu accent pe securitate și apărare.
Dezvoltarea I.E.S.A în cadrul NATO presupune din partea aliaților europeni o contribuție mai coerentă și mai eficientă la misiunile Alianței, o întărire a parteneriatului transatlantic, o acțiune autonomă, de la caz la caz, și prin consens, sub controlul politic și conducerea strategică a UE sau altfel convenită. În această idee, cooperarea în dezvoltarea unor concepte operative noi, rămâne esențială pentru a formula răspunsurile adecvate la provocările la adresa securității. Aranjamentele practice detaliate duplicării capacităților și elementelor de apărare sunt elemente cheie ale unor colaborări aliate strânse.
La rândul său, UE (prin Declarația statelor membre ale U.E.O. care sunt și membre ale UE despre rolul U.E.O. și despre relațiile sale cu UE și cu NATO, Maastrich, 10 decembrie 1991) se declară "gata să dezvolte relații de lucru strânse între U.E.O. și Alianță și să întărească rolul, responsabilitățile și contribuția statelor membre U.E.O. în sânul Alianței", ceea ce înseamnă o echilibrare a "burden sharing-ului" (a împărțirii poverii) între SUA și Europa, datorată de americani din motive bugetare și de europeni din considerente politice. Două sunt direcțiile principale, identificate în primă instanță și avute în vedere de europeni; eliminarea dependenței față de NATO, în domeniul militar și creșterea operabilității UE, prin ameliorarea interoperabilității forțelor naționale; derularea unui program de exerciții și de antrenamente împreună cu NATO și eliminarea insuficiențelor în materie de comunicații și de observare prin satelit.
Oficialii NATO "cred că în ultimii 10 ani Alianța a descoperit faptul că prăpastia tehnologică dintre forțele armate americane și cele ale națiunilor europene devine din ce în ce mai mare". Acest lucru este legat de know-how-ul tehnologic, dar și de faptul că, după "Războiul Rece" națiunile europene și-au redus forțele militare, știind că nu mai există un pericol imediat venit din partea Uniunii Sovietice. Dar, campania aeriană din Kosovo a conturat limpede în mintea europenilor, că, în abordarea într-o manieră modernă a managementului de criză și în asigurarea unei maniere moderne "de desfășurare a unei campanii în astfel de zone dificile, au un mare deficit față de americani" (Klaus P.Klaiber, șeful diviziei "probleme politice" din NATO). Lista dificultăților cu care s-au confruntat aliații în Kosovo, au convins europenii că trebuie să lucreze foarte repede în rezolvarea problemelor legate de capacitățile moderne de management de criză: comunicații, transport aerian rapid, operațiuni aeriene de recunoaștere.
Un subiect important pentru ambele organizații, dar și pentru țările Europei Centrale, este procesul de extindere a celor două organizații. Se dorește ca procesele de extindere să fie compatibile și să se consolideze reciproc, datorită manifestării efectului cumulativ al garanțiilor de securitate ale art.5, al Tratatului de la Bruxelles modificat și cele art.5 al Tratatului de la Washington. Pentru executarea art.5 al Tratatului de la Bruxelles modificat, toate țările vizate trebuie să fie membre NATO. Când încă mai funcționa U.E.O., S.U.A. se opunea admiterii unor noi țări în UEO, cu statutul de membrii cu drepturi depline, dacă acestea nu erau membre NATO. De aceea este posibil ca extinderea UE să depindă pe viitor de cea a Alianței, pentru a se evita, așa cum se apreciază, obținerea unor garanții de securitate din partea NATO prin mijloace "oculte".
Decizia europenilor de constituire (până în 2003) a unei forțe comune de reacție rapidă, cu organisme distincte, separate, de planificare militară, a nemulțumit profund Washingtonul, care consideră că, astfel poziția sa preponderentă în cadrul Alianței Atlantice, determinată inclusiv de contribuția financiară masivă, va fi mult slăbită. Nemulțumirea și-a găsit clar expresia în aprecierile dure ale ministrului american al apărării, William Cohen: "nu poate exista un grup separat de interese al UE în NATO", nu trebuie să existe "structuri paralele sau redimentare, deoarece aceasta va slăbi Alianța".
Exprimându-și îndoiala că UE ar putea căpăta autonomia militară, prestigiosul politolog Zbigniew Brezezinski prezintă cele zece sfaturi de bază pentru politica americană față de Europa: esențială pentru realizarea unui echilibru durabil în Eurasia este o Europă atlantistă; SUA nu ar trebui să se opună creării unei capacități europene autonome de apărare, chiar dacă aceasta este puțin probabil de a fi realizată într-un viitor apropiat; uniunea politică dintre aliați este mai importantă decât întărirea capacităților NATO; nu trebuie luată nici o decizie în privința desfășurării unui scut antirachetă până nu se obține consensul aliaților din NATO pe această temă; SUA trebuie să sprijine lărgirea Alianței în Europa dar nu dincolo de această zonă; mizele lărgirii europene sunt mai importante pentru SUA decât cele ale progreselor făcute în direcția unificării europene; realizarea concertată a lărgirii NATO și cea a UE; trebuie avută în vedere perspectiva aderării atât la NATO, cât și la UE a Turciei, Ciprului și a Israelului; nici o țară nu trebuie exclusă a priori de la posibilitatea de a adera la Alianța Nord-Atlantică sau la UE.
Tot mai multe voci autorizate sunt de părere că relațiile geopolitice și strategice ale începutului de secol XXI, impun abandonarea evaluărilor de tipul "ce a făcut SUA pentru Europa" și acceptarea modelului "ce va face SUA împreună cu Europa".
Relațiile dintre UE și NATO în domeniul securității și apărării au imprimat un curs ascendent fenomenului de cristalizare a unei entități europene de securitate și apărare prin care europenii să-și poată rezolva, în interes propriu, problemele.
Deși există multe ambiguități în cadrul normativ și în luările de poziție privind Identitatea Europeană de Securitate și Apărare, atât din partea americană cât și din cea europeană, se poate aprecia că între UE și NATO există raporturi de colaborare și nu de subordonare.
Caracterul de independență al UE față de NATO este dat de următoarele elemente:
Obiectivele politicii de securitate și apărare ale UE sunt stabilite de către UE și vizează apărarea intereselor comune ale Țărilor Membre;
Sistemul instituțional propriu al UE;
Sistemul juridic propriu al UE;
Structurile militare de comandă și de execuție se află sub conducerea factorilor de decizie ai UE.
Între UE și NATO, relațiile se bazează pe:
La nivelul conducerii, Secretarul General al UE și al NATO asistă permanent la reuniunile ministeriale ale celor două structuri;
NATO recunoaște și susține dezvoltarea Identității de Securitate și Apărare Europeană în cadrul NATO, punând la dispoziție capacitățile sale pentru operațiunile conduse de UE;
NATO constituie, în viziunea UE, un concept colectiv de securitate și rămâne forumul principal de consultații între aliați;
Apartenența unui Stat Membru al UE și la NATO este compatibilă cu politica de securitate și apărare europeană;
Complementaritatea și transparența în relațiile reciproce dintre UE și NATO;
Dezvoltarea capabilităților militare separabile, dar nu separate pentru folosirea de către UE sau NATO;
NATO acționează în consens cu principiile Cartei ONU, având ca scop securitatea și apărarea membrilor lor;
Ambele structuri promovează valorile occidentale privind democrația, drepturile omului, statul de drept și economia de piață.
Relațiile cu Rusia au fost deja ridicate la "nivel de interes vital" de către UE, în special în domeniul economic și militar.
Dimensiunea politicii externe și de securitate comună va contribui la consolidarea UE și la transformarea Europei într-un pol de putere important în sec.XXI.
SUA impune pacea, în timp ce UE pare a se specializa în domeniile menținerii păcii și reconstrucției (convine ambelor părți), însă nu este de dorit acest lucru din punct de vedere: politic – poate agrava divergențele dintre aliați (vezi Irakul).
Soluția este "nevoia de unire", întrucât globalizarea limitează posibilitățile statelor de a controla economic, financiar, politic și cultural; din punct de vedere al securității – factorii care le afectează în mod direct.
Nici o țară nu-și poate asuma responsabilitatea de a controla criminalitatea, dezastrele naturale, schimbarea climei, terorismul internațional sau circulația masivă de capital.
NATO ar putea "ceda" europenilor dreptul de a gestiona situațiile de criză, menținându-și în schimb supremația în materie de apărare propriu-zisă.
Cap. 4 CRIZA RACHETELOR DIN CUBA
4.1 Evoluția și sfârșitul Războiului rece – de la conflicte la înțelegeri diplomatice
La 10 noiembrie 1958, Hrușciov a denunțat convențiile celor patru mari puteri privind statutul Berlinului, declanșând o gravă criză a “războiului rece”, criza Berlinului. Cauza blocadei Berlinului de Vest a fost, în primul rând migrarea “intelighenției” în Vest – în 10 ani plecaseră 3 milioane de persoane. URSS a transferat în suveranitatea R.D.G funcțiile organelor de control sovietic, iar Hrușciov a propus demilitarizarea Berlinului și transformarea lui într-un oraș liber. Diplomația Americană arată că este dispusă să realizeze un nou “pod aerian” și să asigure chiar prin forță armată liberul acces în Berlinul de Vest.
Criza Berlinului a fost discutată la Conferința miniștrilor de externe de la Geneva (1959), dar fără succes și a “produs” prima vizită a unui președinte sovietic la Washington (septembrie 1959). Destinderea a fost însă oprită de capturarea unui avion de spionaj american deasupra Uniunii Sovietice, liderii sovietici refuzând după acest incident să reia conferința de la Paris și sa găsească o soluție în problema Berlinului.
Criza Berlinului a continuat și sub noul președinte american John F. Kennedy. Hrușciov în luna iunie 961 a dat un nou ultimatum de 6 luni pentru rezolvarea problemei Berlinului. Pe 13 august 1961, locuitorii Berlinului s-au trezit într-o adevărată închisoare – se înălțase un gard de sârmă ghimpată între Berlinul de Est și cel de Vest, înlocuit în timp cu un zid. Zidul Berlinului a devenit simbolul terorii, opresiunii comuniste și cel al delimitării clare a celor două sfere de influență. Lipsa de reactive a diplomației americane a produs un șoc în Europa Occidentală, dar mai ales în R.F.G.
Criza Berlinului a arătat că cele două mari puteri nu vor apela la un conflict armat pentru a-și redefini sferele de influență. Relațiile americano-sovietice aveau ca fundament statu-quo-ul stabilit de Yalta. Criza Berlinului a deschis calea reconcilierii franco-germane și a realei uniri a țărilor Europei Occidentale.
Diplomația sovietică, după eșecul crizei rachetelor din Cuba (1962), a declarant în 1963 că succesul înregistrat prin ridicarea Zidului Berlinului făcea inutil un tratat de pace separate cu Germania.
Conflictul din Orientul Mijlociu din 1956 a dus la căderea definitivă a influenței și puterii, Franței și Marii Britanii, în zonă. Majoritatea țărilor arabe au rupt relațiile cu acestea, le-au naționalizat bunurile și instituțiile de învățământ și le-au expluzat reprezentanții. Vidul strategic creat a favorizat diplomația Americană să-și lărgească influenta în zonă, influență semnificativă prin controlul zăcămintelor de petrol. Președintele american Eisenhower va impune la începutul anilor ’60 o strategie în Orientul Mijlociu, denumită doctrina Eisenhower, prin care denunța ambițiile sovietice din zonă, declarând că doresc să fie autorizate să acorde sprijin economic și militar oricărei țări interesate.
Diplomația sovietică a protestat la ONU împotriva doctrinei Eisenhower, în timp ce americanii doreau votarea unei declarații comune celor trei mari puteri care să prevadă: neamestecul în treburile interne, rezolvarea pașnică a conflictelor, renunțarea la atragerea țărilor în blocuri militare, lichidarea bazelor și retragerea trupelor străine de pe teritoriile altor state. Proiectul SUA a fost respins de Uniunea Sovietică. Cele două mari puteri își partajează sferele de influența în Orientul Mijlociu, în cea americană plasându-se Israelul, Turcia, Irakul, Iranul, Iordania, în cea sovietică: Egiptul și Siria.
În vara anului 1957, Hrușciov a restabilit unitatea lagărului socialist, cu prețul unor concesii politice și al sprijinului Chinei lui Mao, care criticase accentele antistaliniste ale lui Hrușciov, ce duseseră la neînțelegeri și crize în statele comuniste.
Hrușciov pregătea americanilor o mare surpriză: în august 1957, Agenția sovietică T.A.S.S anunța lansarea unei suprarachete balistice intercontinentale cu mai multe trepte. În octombrie 1957, era lansat primul Sputnik, un satelit artificial trimis să explodeze spațiul cosmic, pentru că în noiembrie același an, să fie lansat cel de-al doilea Sputnik, de 6 ori mai greu, și care avea la bord o formă de viață de pe Terra, o cățelușă. Diplomația americană a negat la început semnificația militară a acestui satelit, înțelegând însă că sovieticii dispuneau de rachete intercontinentale, care schimbau raportul de forțe de pe plan mondial.
Strategic SUA au pierdut momentan cursa înarmărilor, securitatea lor, ca și în țările NATO, fiind periclitată. Sputnikul i-a trezit pe americani, care au înțeles că venise momentul interdependenței, al organizării unei conferințe la nivel înalt a alianțelor din NATO, al conjugării forțelor pentru a ajunge Uniunea Sovietică în cursa spațială.
Era Sputnikului a fost marcată în relațiile internaționale, de către sovietici, prin convocarea în noiembrie 1957 a unei conferințe a celor 12 partide comuniste aflate la putere, care își declarau unitatea. Documentul adoptat de către Conferință a avut efectul unei noi declarații de “război rece”, relațiile internaționale fiind dominate din acest moment de spectrul războiului atomic, amenințând cu exterminarea omenirii.
Autoritatea Uniunii Sovietice și P.C.U.S. în cadrul mișcării comuniste internaționale a fost zdruncinată de șocul provocat de Raportul secret al lui Hrușciov la Congresul XX al PCUS din 1956. Dezvăluirea crimelor staliniste a deschis calea contestării rolului Uniunii Sovietice de lider al lumii comuniste, de centru ideologic detonator al adevărurilor absolute, facilitând ascensiunea Partidului Comunist Chinez. Diplomația sovietică a temperat în numeroase momente tonul diplomației chineze, ce promova interventionalismul armat. O primă divergenta majoră a apărut în vara lui 1958 în problema intervenției în Orientul Mijlociu și a intervenției militare chineze în insulele de pe coasta oceanului ce aparțineau Chinei, urmată de conflictul cu forțele americane. Moscova a intervenit în apărarea Chinei și un conflict major a fost momentan evitat. Vizita lui Hrușciov la Washington (1959), ca și problema Tibetului, care crease un litigiu între China și India, au lărgit breșă existent între chinezi și sovietici.
Ruptura chino-sovietică s-a produs în 1960, încercându-se o mediere la București cu ocazia Congresului al III-lea al Partidului Muncitoresc Român, din iunie 1960. Hrușciov a cerut un schimb de păreri asupra situației internaționale. Chinezii au declanșat un atac fără precedent la adresa atitudinii patriarhale, arbitrare și despotice a sovieticlior în orice dispută.
În contextual politic internațional și favorizată de amplificarea diferendului chino-sovietic, diplomația romană a pornit pe drumul autonomiei. După ruptura dintre China și Uniunea Sovietică, chinezii încercau să-și facă adepți printre statele comuniste din răsăritul Europei, împreună cu care să conteste rolul conducător al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică în mișcarea muncitorească internațională.
Diplomația română, după retragerea trupelor sovietice din România (1958), a încercat o autonomizare a direcțiilor sale de acțiune, favorizată de faptul că sovieticii erau implicați în criză Berlinului și apoi în cea cubaneză. La începutul anilor ’60, atitudinea României de protest în fata planutilor CAER care dorea transformarea României într-un stat agrar pe modelul “diviziunii internaționale socialiste a muncii” și coordonarea tuturor planurilor economice ale țărilor membre ale CAER de către Uniunea Sovietică, i-a adus simpatia generală a lumii occidentale. Curajul României, care nu a acceptat încălcarea suveranității sale naționale prin organizarea unui Comitet unic de planificare și a unei priorități comune a CAER, a fost apreciat de mass-media occidentale.
Atitudinea echilibrată a României în timpul desfășurării polemicii sovieto-chineze, precum și încercările sale de a media conflictul dintre cele două state, de a preîntâmpina extinderea divergențelor și o ruptură “definitivă și inevitabilă”, care era așteptată de Occident și SUA, i-a conferit politicii sale externe prestigiu și autoritate.
Declarația P.M.R. din aprilie 1964 a fost apreciată pe plan internațional că o confirmare a independenței României și nu ca o apropiere ideologică dintre P.M.R. și P.C. Chinez, cum o cataloga presa sovietică, el susținea că acest document este “o răzbunare antisovietică” și că evoluția evenimentelor din România ar putea duce la reeditarea evenimentelor din 1956 din Ungaria.
Criza rachetelor cubaneze (1962) a inflamat relațiile soviet-americane, Hrușciov amplasând rachete cu raza medie de acțiune în Cuba. Reacția dură a americanilor, care i-au silit pe sovietici să le retragă, a demonstrate comunității internaționale că diplomația americană este intrasigenta doar atunci când în joc este propriul interes național. Diplomația sovietică și-a pierdut din credibilitate în momentul în care nu a opus nici o rezistență ultimatumului american cu privire la Cuba.
Războiul din Vietnam a însemnat un conflict direct între cele două blocuri. Conflictul din Vietnam a durat din 1957 până în 1973, opunând forțele armate comuniste ale Vietnamului de nord, aliate cu armata chineză și cea sovietică, și cele ale Vietnamului de sud, sprijinite de statele Europei Occidentale și de SUA. Început în 1957, prin atacul forțelor comuniste din Nord pentru unificarea Vietnamului sub conducere comunistă, în prima fază războiul a determinat slăbirea guvernului din sud. HoSi Minh și generalul Diem au pornit un război de lungă durată, în prima fază câștigat de Diem cu sprijinul forțelor americane (1962).
Soarta conflictului nu a putut fi atunci negociată la masa tratativelor, întâlnirea între președintele american Kennedy și Hrușciov, de la Viena (1961) și tot aresenalul de negocieri diplomatice nu au avut un rezultat concret pe câmpul de luptă. Bătălia de la Ap Bc (ianuarie 1963) a schimbat soarta acestuia în favoarea Vietcongului, a forțelor comuniste, iar asasinarea liderului sud-vietnamez Diem în același an a mărit instabilitatea zonei.
Asasinarea președintelui Kennedy (noiembrie 1963) a slăbit voința de luptă a forțelor americane, cu toate că vicepreședintele american Johnson a reafirmat la începutul anului 1964 sprijinul militar și diplomatic american pentru Vietnamul de Sud. Bătălia din Golful Tonkin (iulie – august 1964) a dus la implicarea directă a forțelor armate americane în conflict: până în 1969 au fost trimiși în Vietnam aproximativ 550.000 de soldați americani.
Motivația diplomatică și strategică a implicării directe a S.U.A a fost că pierderea Vietnamului ar conduce la căderea Asiei necomuniste și extinderea pericolului comunist în Japonia. Puterea cu succes a unui război de guerilă, cum a fost cel din Vietnam, a presupus combinarea subtilă a strategiilor militare cu cele politice, tactica necunoscută până atunci Washingtonului. Diplomația Americană a încercat să diminueze ecoul mondial și intern al victoriei comuniste, șocul produs de moartea a zeci de mii de soldați americani pentru o cauză care nu era a lor. Noului președinte American, Richard Nixon, i-a revenit misiune de a încheia un conflict fără perspective; eșecul ofensivei Mini-Tet din 1969 a arătat că oferta lui Nixon de compromis nu a dus la nici un rezultat. HoSi Min, sprijinit de sovietici era tot mai sigur de victorie.
Sfârșitul conflictului de la Vietnam a venit după ani de negocieri și conflicte internaționale, Kissinger fiind unul din arhitecții acestor negocieri. Acordurile de Pace de la Paris au fost semnate în 1973, de către guvernele Vietnamului de Nord, Vietnamului de Sud și SUA.
Războiul rece s-a încheiat prin dispariția unuia dintre cele două centre mondiale de putere, și anume a Uniunii Sovietice și blocului est-european. Confruntarea Est-Vest a fost una globală, fapt ce a dus la extinderea ei asupra tuturor raporturilor dintre cele două tabere, iar dispariția Estului ca centru de putere semnifica și prăbușirea sistemului reprezentat de acesta din toate domeniile în care el se aflase în competitie cu blocul vestic. De astfel, încă la sfârșitul anilor ’50, renumiții savanți Albert Einstein, S.Rașel, Fr. Joliot – Curie, în condițiile când arma nucleară își dovedise deja forța distructivă, au adresat un apel către popoarele lumii, insistând asupra necesității unei noi abordări a problemelor internaționale. Această preocupare a fost percepută drept debutul unei noi mentalități politice în raporturile internaționale. În următorii treizeci de ani, ea a fost ignorată, dar actualitatea ei a fost dovedită la începutul anilor ’80, când situația internațională din Europa și în lume s-a agravat busc. Promovarea unei politici axate pe o asemenea mentalitate a devenit un imperativ al momentului. A început să crească rândul adepților noii mentalități atât în Vest, cât și în Est.
Numirea lui M.S. Gorbaciov, în fruntea P.C.U.S., în aprilie 1985, a dus la schimbarea concepțiilor sovietice referitoare la problemele internaționale: tezele fundamentale ale noii mentalități au fost puse la baza politicii externe sovietice. Astfel s-a produs o cotitură spre o nouă concepție asupra relațiilor internaționale. Conștientă de pericolul pe care îl comporta cursa înarmărilor nucleare, conducerea garbaciovistă a propus un program concret de lichidare a armelor nucleare. Nouă mentalitate politică în domeniul realtiilor internaționale, se referea la flexibilitate tactică, înclinarea spre compromisuri reciproce acceptate, orientare nu spre confruntare, ci spre dialog și înțelegere reciprocă. Un produs al “noii mentalități politice” a fost concepția “Casei europene commune”, elaborate de conducerea sovietică.
Un loc aparte îl ocupa în acest sens distrugerea Zidului Berlinului, care a fost ridicat în timpul războiului rece (august 1961), fiind un simbol al separării lagărului comunist de lumea democratică. Demolarea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, apoi unirea celor două Germanii au fost momente majore ce au consemnat încetarea confruntării între cele două tabere, și de facto și încetarea războiului rece. Evenimentele ce au urmat se încadrează în acest context și trebuie percepute drept rezultate al sfârșitului acestei confruntări.
În perioada războiului rece, țările occidentale au fost sprijinite în procesul de statornicie și consolidare a regimurilor democratice de către Statele Unite ale Americii. Deși se confruntau și ele cu unele probleme referitoare la asigurarea drepturilor economice și sociale, în ansamblu, sistemele din statele occidentale s-au dovedit a fi viabile și eficiente în organizarea societății pe principii democratice. În contrast, regimul politic din U.R.S.S. a fost unul totalitar, iar țările est-europene, au cunoscut regimuri similar sub presiunea Moscovei.
După depășirea războiului rece, lumea a devenit unipolară, evaluând însă către multipolarism. Pe de o parte, pentru moment este o lume unipolară, deoarece există o singură superputere – Statele Unite ale Americii – și o singură alianța politico-militara – Alianța Nord – Atlantica (NATO). Dar, în același timp, lumea se îndreaptă treptat spre multipolarism. Există în present trei centre de putere pe plan mondial, în mod concret – America de Nord (Statele Unite și Canada), Uniunea Europeană și Japonia. Pe de altă parte, sunt și alte state care aspiră la statutul de puteri globale – Fedratia Rusa și Republica Populară Chineză.
Rusia, în perioada post- războiului rece, străbate un traseu plin de dificultăți, dar dispune de imense resurse materiale și sunt șanse ca sub rezerva înfăptuirii reformelor aflate în curs, peste 10-15 ani să continuie una dintre economiile puternice pe plan mondial. Ea rămâne o putere militară, în primul rând nucleară, deși starea economiei sale afectează sistemul militra, dar virtual, dispune de capacitate de creație tehnico-militare de prim-ordin. În plus, Federația Rusă este membru permanent al Consiliului de Securitate ONU, poziție ce îi permite să se pronunțe în toate marile probleme ale păcii și securității internaționale. Această poziție a fost întărită prin admiterea Rusiei în “Grupul celor 7” țări puternic industrializate (SUA, Japonia, Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, Canada), devenind astfel “G8”.
Depășirea războiului rece a echivalat cu trecerea lumii de la o stare de echilibru bipolar la alta, dominate de un dezechilibru unipolar, fapt ce a dus la o asimetrie structurală în raporturile de forțe pe plan mondial. În zone întinse a apărut un vid de putere, care poate fi considerat și un vid de securitate. În aceste condiții, s-au produs inevitabile realinieri de poziții ale statelor, redistribuiri de roluri și sfere de influențe, în funcție de noile raporturi de forțe. Astfel statele din Europa Centrală, de Est și Sud-Est, care la începutul războiului rece au intrat în orbita sovietică, au ajuns după încheierea acestuia în sferele de influența ale puterilor occidentale, în primul rând ale Statelor Unite, dar și ale statelor din cadrul Uniunii Europene. Actualele raporturi de forțe consacră rolul unic (leadership) al Statelor Unite în afacerile mondiale. De astfel acest obiectiv a fost urmărit de Washngton de foarte mult timp. Semnificative sun concluziile autorului american, Samuel Huntington: “De aproape 200 de ani Statele Unite au încercat să prevină nașterea unei puteri dominante în Europa. De aproape 100 de ani încercând cu politica “ușilor deschise” față de China, au încercat să facă același lucru în Asia. Pentru a realiza aceste scopuri, Statele Unite au luptat în două razboiaie mondiale și într-un război rece împotriva Germaniei imperiale și a celei naziste, a Japoniei imperiale, Uniunii Sovietice și Chinei comuniste. Acest interes American rămâne și a fost reafirmat de președinții Reagan și Bush”.
4.2 Managementul crizelor – delimitări conceptuale
În plan internațional, există o largă varietate de definiții ale crizei: de la cele formulate de factorii de luare a deciziilor, militari sau civili, sau elaborate de cercetători ai domeniului relații internaționale și specialiști în studii de securitate, la cele enunțate în documentele oficiale ale instituțiilor de securitate.
În relațiile internaționale, de regulă, crizele pornesc de la tensiuni ce se concretizează în sentimentele de ostilitate ce nu sunt manifestate, cauzate de existența unei balanțe neechilibrate între elemente sau tendințe opuse. În tranziția de la tensiuni la conflicte, primele semnalizează potențialitatea conflictului. Dacă ne raportăm la interese ca vectori de putere, atunci acest spațiu al intereselor este unul al potențialelor conflicte sau așa cum îl numește R.J. Rummel un spațiu de conflict.
Deși la prima vedere, sintagma spațiu de conflict, definiția lui Rummel este diferită”. . .un spațiu în care conflictul poate izbucni, chiar dacă nu va exista niciodată unul în desfășurare”. Din teoria lui Rummel asupra conflictului rezultă că realitatea în care trăim este un spațiu de conflict și mai mult, orice spațiu chiar și unidimensional este caracterizat de posibilitatea existenței unor vectori opus ice creează tensiuni.
Managementul crizelor ca o nouă disciplina pentru studierea relațiilor internaționale își are originea în studiile effectuate atât la nivel guvernamental, cât și în mediul academic, în SUA, după criza rachetelor din Cuba.
În urma acestor prime eforturi de analiza, se concretizează două aspect remarcabile: criza în relațiile internaționale este un fenomen singular de o importanța excepțională; lipsește un consens cvasitotal cu privire la ceea ce este ea în mod exact.
Un astfel de paradox poate fi elucidate în două moduri: mai întâi trebuie subliniat absolut totul cu privire la extraordinară complexitate a fenomenului, și apoi trebuie analizat numărul considerabil de crize produse în secolul al XX-lea și până în present; în raport cu autorii și definițiile adoptate, de la cele mai restrictive la cele mai lărgite, acest număr variind de la câteva sute la mai multe mii.
Originea cuvântului criza se afla în greacă veche. Verbul krinein înseamnă a judeca, a separa a discrimina, a decide. Termenul grec krisis – judecată sau decizie – s-a transformat odată cu trecerea timpului. În latină medieval a devenit crisin, crisis în secolul XVI și mai târziu, criză. Esențialul din etimologia cuvântului este legat, probabil, de noțiunea de decizie.
Deși există numeroase încercări de abordare a crizei și a situațiilor de criză, nu s-a ajuns încă la o definiție unanim acceptată, care să desemneze aspectele fundamentale ale unui fenomen de o profundă diversitate. Definițiile crizelor sunt extrem de numeroase și vom trece în revistă doar câteva dintre ele.
Într-o accepțiune foarte largă, prin criză se înțelege o situație națională sau internațională în contextual căreia se creează o amenințare la adresa valorilor, intereselor sau obiectivelor prioritare ale părților implicate, prin urmare o stare de anormalitate.
Centrul European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall” definește criza ca „o situație care amenință obiective principale, restricționează timpul de reacție și surprinde factorii de decizie”.
NATO și-a constituit organisme specializate în studierea, cunoașterea și gestionarea crizelor. În viziunea Alianței, criza este „o situație națională sau internațională caracterizată prin existența unei amenințări la adresa intereselor, obiectivelor și a valorilor prioritare ale părților implicate”.
Participanții la Seminarul "The Baltic Crisis Management" au definit criza ca "situație sau eventualitate în care proceduri guvernamentale, normale la nivel național sau internațional, nu sunt suficiente pentru a susține o gestionare eficientă, fapt care pune în pericol vieți omenești, proprietatea, mediul înconjurător, stabilitatea internațională".
În centrul oricărei definiții, al oricărei înțelegeri utile și riguroase a fenomenului crizei se afla necesitatea de a lua decizii. Criza nu există în lipsa unei decizii care trebuie luată și în unele cazuri în lipsa unui raționament anterior.
Analiștii francezi dau o definiție mai largă a situației de criză, ca fiind "o stare de urgență la care se adaugă o situație destabilizatoare, datorată unor evenimente grave de natură a afecta funcțiile vitale ale unui sistem social, economic, politic sau ale unui ansamblu de sisteme și care depășesc, prin periculozitate și amploare, capacitatea obișnuită de intervenție".
Încercări similare de abordare a crizei și a situațiilor de criză se găsesc în lucrările unor numeroși specialiști, majoritatea evaluând evenimente care, necontrolate, pot constitui amenințări la adresa securității naționale, deși nu sunt trecute cu vederea nici cele de mai mică importanță. Spre exemplu, în Statele Unite ale Americii, situații de criza mai semnificative au fost cea generată de acțiunile violente ale populației de culoare în Los Angeles, din 1992, și cea provocată de acțiunile teroriste, din 11 septembrie 2001. În Franța, printre situațiile de criză, a fost inclusă și mișcarea camionagiilor din 1993, generată de o hotărâre a administrației în legătură cu permisul de conducere care, cel puțin într-o primă fază, nu punea în pericol instituțiile statului francez.
În DEX, Dicționarul Explicativ al Limbii Române, noțiunea de criză este definită ca ”… manifestarea unor dificultăți (economice, politice, sociale, etc.); perioada de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate. Lipa acută (de mărfuri, te timp, de forță de muncă).
Dicționarul diplomatic, ediția 1979, situează criza în domeniul politicului și o definește ca „moment critic care intervine în evoluția vieții internaționale, a raporturilor dintre state, a unui sistem, regim sau guvern. Asemenea manevre, fie că este vorba de viața internă a unui stat de cea internațională, se caracterizează prin ascuțirea contradicțiilor, apariția unor fenomene de încordare, schimbări în raportul de forțe”. De altfel, chinezii utilizează pentru “criză” un simbol – combinație de doua cuvinte, “pericol și oportunitate”, în traducere și noi, românii, spunem adesea “tot răul spre bine”. Concluzia ar fi – o criza corect gestionată poate fi transformată într-o oportunitate.
În Dicționarul de Relații Internaționale criza este considerată un moment de cotitură în relațiile dintre actori sau dintre actori și mediul lor înconjurător. Astfel, criza rachetelor din Cuba a fost un potențial moment de cotitură în relatiilr strategice dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică. Plasarea rachetelor “insultătoare” în Cuba amenința să schimbe echilibrul strategic global și echilibrul strategic local împotriva intereselor Statelor Unite. Una dintre consecințele neanticipate ale crizei a fost că relațiile dintre superputeri au cunoscut o scurtă perioadă de destindere după aceea. Criza datoriilor a fost considerată un moment de cotitură în relațiile dintre America Latină și creditorii lor în Lumea Întâi. Și din nou consecințele neprevăzute ale încercărilor de a se câștiga timp pentru debitori pot să ducă la alte momente de cotitură în relații. Problemele care decurg din deterioarea sistemului ecologic pot fi considerate drept crize în sensul sugerat mai sus. Distrugerea continuă a stratului de ozon al pământului este în mod clar un moment de cotitură în relația omului cu mediul înconjurător.
Prin urmare, se impune a defini conceptul de gestionare/management a crizelor. Această noțiune presupune existența crizelor chiar în formă incipientă și acceptă în sine ierarhizarea conflictelor și a valorilor și nu exclude crearea conflictelor – supapă pentru rezolvarea crizelor majore. Aceasta poate însemna schimbarea, reformarea instituțiilor, schimbarea liderilor, alte activități de gestionare a conflictelor. Principiul de funcționare al managementului crizelor exclude menținerea aberantă a unui guvern, limitează aberațiile extreme de tipul loviturilor de stat, care sunt de fapt cele mai mari crize ale regimului democratic, democrația fiind valoarea supremă.
Există un echilibru firav între acțiune și inacțiune: acțiunea poate avea consecințe periculoase, însă produce cunoaștere, în timp ce inacțiunea este o cale sigură, dar generează confuzie. Crizele diferă prin cauzele și durata lor. Evident, din cauza multitudinii tipurilor de crize, rațiunea umană poate juca numai un rol limitat în desfășurarea lor. Cu toate acestea, ele antrenează acțiunea umană, ceea ce poate transforma micile deviații în crize majore. Același K.E. Weick susține că acțiunile desfășurate în sensul înțelegerii joacă un rol central în geneză crizelor și în consecință, dacă se dorește prevenirea și gestionarea lor, atunci trebuie înțelese.
Alastair Buchan, director al Institutului Britanic de Studii Strategice, aprecia criza drept “… perioada conflictuală dintre două sau mai multe state care intervine atunci când una din părți o încolțește pe cealaltă pe un punct précis sau ce poate fi definit, ca și atunci când trebuie luată o hatarare asupra răspunsului care trebuie dat acestei sfidări”.
Despre crizele Războiului Rece, ca substitut convenabil al războiului, Raymond Aron scria: “ în timp de război nu este o soluție. . . criza este acea formă de violență reținută, de înfruntare neconcretizata, destinată a cântări greu în balanță decizională a celuilalt, pentru a-l constrânge să renunțe la interesele sale legitime și a obține de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total”.
Charles Hermann oferă următoarea definiție “o criză este o situație care: amenința obiective net prioritare ale unității de decizie; reduce timpul de răspuns în timp util înainte ca decizia să poată fi transformată în acțiune; surprinde membrii unității de decizie prin aparenta sa.”
În 1974, generalul francez Beaufre considera că o criză reprezintă: “ o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al unei escaladări spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să dobândească un anumit avantaj politic sau militar; acest avantaj reprezintă deci miza crizei pentru apatator, riscul minim”. Iar generalul Poirier aprecia criza drept: “… deteriorarea bruscă sau graduala a factorilor de echilibru ce asigură în mod obișnuit raporturile de coexistenta dintre state.”
Generalul Quesnot, șeful statului major particular al președintelui Franței în perioada 1992-1995, formula următoarea definiție a crizei ”există criză atunci când la Quai d’Orsay se reunește celulă cu același nume”.
Generalul Mircea Chelaru, fost șef de Stat Major al Armatei României, definea noțiunea de “criza” ca fiind o “apariție bruscă și neprevăzută a unui eveniment important” determinată de inițiativă uneia dintre cele două părți care oblige cealaltă parte la repunerea în discuție a propriei strategii, dacă ea vrea să-și apere interesele”.
În Proiectul de lege privind Sistemul Național al României de Management Integrat al Crizelor, la articolul 2 (alin 1), criza este definită ca “o situație de anormalitate, la nivel național sau internațional, în care sunt amenințate sau perturbate condițiile de viață, sănătate și mediu, proprietatea, stabilirea politică, economică sau socială, ordinea și valorile constituționale sau îndeplinirea obligațiilor internaționale ale statului, iar pentru revenirea la starea de normalitate este necesară adoptarea de măsuri specifice, prin acțiunea unitară a sistemelor naționale cu competențe în domeniu.”
O criză în contextual relațiilor internaționale este un fenomen care nu se poate produce decât în cadrul unui diferend și/sau a unui conflict între două sau mai multe părți, care vor fi cel mai adesea state, dar care pot, în mod evident, să fie grupări, popoare sau chiar organisme internaționale.
Apariția armelor nucleare ca o variabla a sistemului a afectat incidenta și deznodământul crizelor la acest nivel al analizei. Întrucât era clar de la bun început că gradul înalt de risc este o caracteristică situaționala a crizei, de aici rezultă că armele nucleare au servit la exacerbarea percepției riscului. Acest lucru este deosebit de pertinent pentru acele state care poseda aceste arme. Proliferarea, cel puțin pe directive orizintala va face să crească și mai mutl riscurile din timpul crizei. În teoria jocului, analiza crizei nucleare este analogă cu jocul găinii, în care costurile erau foarte mari pentru ambele părți care refuză cooperarea.
Din aceste definiții se pot desprinde anumite caracteristici ale crizei: criza marchează rupture cu un status-quo și amânarea unei stări de echilibru; perceperea crizei de către actori ca un ansamblu de amenințări, pericole, riscuri, etc; existența unor frecvente posibilități de escaladare și de confruntări militare; aspectul relativ și niciodată absolut al crizei; existența unor decizii importante de luat, în timp ce nimeni nu are acces la ansamblul informațiilor, altminteri indispensabile în luarea oricărei decizii corecte și operarea într-o atmosferă marcată de îngrijorare, timpul fiind întotdeauna foarte limitat, iar tensiunea mai mult sau mai puțin ridicată.
Criza constituie deci, un fenomen acut și nu cronic, de unde, drept consecnta, dinamica luării unei hotărâri este anormală și extraordinară. În prezent, prin forța lucrărilor, o criză nu mai poate fi șoar interstatala. În lumea de după Războiul Rece, statele nu mai au monopolul violenței armate, nici al puterii economice și chiar militare; nu mai sunt singurii actori privilegiați ai jocului internațional; într-o anumită măsură, statele ajung să se dezintereseze, preferând adeseori să încredințeze grija reglării problemelor lor unor organizații internaționale sau regionale, devenite treptat actori ai crizelor și factorii reglării lor.
În noul context internațional, în special după sfârșitul Războiului Rece managementul situațiilor de criză a devenit o activitate de maximă actualitate, foarte importantă și deosebit de complexă. Unii specialist în relații internaționale sau politici de securitate considera că managemantul crizelor se poate face prin organizare, angajamente, demersuri și măsuri ce își propun să aducă criza sub controlul “managementului crizei”; să permită acestora, în urma acțiunilor întreprinse, să modeleze evoluția acesteia șiș a o conducă spre o soluționare acceptabilă.
În ultimul timp au apărut tot mai mult în literatură de specialitate, sintagme, precum “managementul situațiilor de criză”, “gestionarea crizelor”, care sugerează o preocupare constantă de unire a eforturilor în scopul lichidării conflictelor sau conflictului, indifferent de tipul său categoria acestuia, abordarea complexă și documentară care le generează. Accentul deosebit se pune pe modalitățile care le generează. Accentul deosebit se pune pe modalitățile concrete de soluționare a crizei.
Gestionarea unei crize poate fi înțeleasă ca un process deosebit de complex, care implică organizare, planificare și măsuri concrete cu scop précis de a adduce sub control criză, să oprească evoluția acestuia șiș a proiecteze o soluție acceptabilă.
Gestionarea situațiilor de criză presupune, în primul rând, reacția rapidă a structurilor specializate, care trebuie să se adreseze atât factorilor declanșatori, cât și consecințelor negative ale respectivei crize. Gestionarea riscurilor constituie o cerință esențială pentru reducerea frecvenței de apariție a crizelor.
Managementul situațiilor de criză, sau mai simplu managementul crizelor, este o acțiune specializată de mare complexitate, dirijată și susținută pe multiple planuri: politic, diplomatic, economic, militar, social, religios, ecologic, etc. pentru diminuarea și menținerea sub control a efectelor negative.
Ca proces complex, specific sfârșitului de secol, gestionarea crizelor este unul dintre domeniile de activitate prioritare, la nivelul Alianței Nord-Atlantice, care funcționează în cadrul programului annual de lucru al NACC și în programele individuale de parteneriat, că o problematică distinctă de planificare a apărării.
În Dicționarul de Relații Internaționale managementul crizei este definit ca o încercare de controlare a evenimentelor din timpul unei crize pentru a se preveni o violență sistematică și semnificativă. Problema decizională cu care se confruntă evenimentul “manager al crizei” este să găsească un echilibru între duritate și blândețe, între recurgerea la coerciție și oferirea de concesii, între agresiune și adpatare. Prea multă coerciție poate duce la violență care poate scăpa de sub control și poate dobândi o dinamică a ei proprie.
Cele mai multe crize se rezolvă prin faptul că una din părți face concesii mult mai mari decât cealaltă. Uneori, precum în cazul crizei rachetelor din Cuba, câștigătorul va face un gest ca să-și salveze onoarea sau pentru că adversarului să-i vină mai ușor să accepte deznodământul sau să-p prezinte altora ca atare.
Managementul crizei implică, așadar, găsirea unui echilibru între coerciție și adaptare. Este o problemă comună și diplomației. Managementul crizei este văzut pe bună dreptate că o formă de diplomație. Este o diplomație de top coercitiv, fără îndoială nu este vorba de o diplomație de rutină a diplomaților de carieră, ci mai curând de o politică înaltă a deținătorilor funcțiilor oficiale care le permit să ia decizii.
Culegerea informațiilor are o importanță deosebită pentru managementul situațiilor de criză, rapiditatea cu care acestea sunt transmise pe cale ierarhică în cadrul sistemului informațional pot influența în mod hotărâtor deciziile.
Activitatea de planificare trebuie să fie realizată de specialiști cu o foarte bună expertiză în domeniu, care să aibă capacitatea de anticipare și pregătire pentru evenimente probabile, generatoare de criză. De asemenea, trebuie să anticipeze și efectele măsurilor planificate și întreprinse pentru ca acestea să nu conducă la amplificarea situației de criză și deci, la neatingerea scopului propus.
Coordonarea activităților presupune distribuirea informațiilor relevante tuturor factorilor interesați/imlicați în gestionarea crizei astfel încât aceștia să-și poată îndeplini atribuțiile în condiții optime. De cele mai multe ori în aceste situații apar oameni care doresc să facă mai mult, se implică atât în procesul managerial, dar coboară și la nivelul execuției, provocând conflicte de competență și, în final, insuccese sau greutăți în gestionarea situației de criză. De aceea coordonarea trebuie să asigure numai cadrul general și corelarea acțiunilor astfel încât să se asigure îndeplinirea misiunilor, iar conducerea în fapt a acțiunilor să fie lăsată pe seama conducătorului acțiuni / decidenților de la nivelul execuției potrivit competențelor stabilite prin actele normative în vigoare.
Legitimitatea acțiunilor în situații de criză rezidă din asumarea răspunderilor de către echipa managerială pentru măsurile întreprinse în conformitate cu legislația în materie. Aceasta trebuie înțeleasă în sensul că situațiile de criză se rezolvă printr-o atitudine fermă, responsabilă, în care predomină respectarea intereselor naționale, a Constituției și a celorlalte legi, chiar dacă un număr redus de persoane vor fi supuse unor restricții, inclusiv în ceea ce privește dreptul la libertate.
Adoptarea deciziilor reprezintă un proces complex, bazat pe cunoașterea cauzelor generatoare, stăpânirea prevederilor legislative în domeniu, pregătirea forțelor stabilite, adaptarea modalităților concrete de acțiune la condițiile și particularitățile fiecărei situații în parte, astfel încât efectele acestora să fie cât mai mari, iar pierderile umane și materiale cât mai mici. Este necesară constituirea din timp a unor echipe manageriale pe domenii, care să elaboreze documentele de fundamentare și planificare a activităților de gestionare a situațiilor de criză
O cerință cu efecte deosebite asupra dinamicii situațiilor de criză o reprezintă informarea publicului – activitatea de comunicare. Această activitate revine în totalitate factorilor de decizie/ echipei manageriale și structurii de specialitate, iar datele și informațiile ce sunt transmise publicului vor fi numai din categoria celor neclasificate.
În situații de criză, elaborarea promptă și atent fundamentată a deciziilor este de o importanță capitală. Toate statele lumii și-au realizat și perfecționat structuri adecvate pentru managementul situațiilor de criză.
4.3 Situația Cubei. Desfășurarea crizei rachetelor
Insula Cuba este cea mai mare dintre Insulele Antile, extremitatea ei vestică ajungând până în Golful Mexic, la jumătatea drumului dintre Florida și Yucatan, de care e despărțită de 160 de km de canale, fiind din aceatsa cauză, dintre toate insulele Indiilor de Vest, cea mai apropiată de continentul nord-american. Încă din perioada de început, când SUA nu își definitivase încă teritoriul, aceasta a nutrit un interes deosebit pentru Cuba, care domina Golful Mexic și eventuala rusă prin istmul Panama.
La sfârșitul secolului XIX, în urma războiului dintre SUA și Spania, insula și-a câștigat independenta față de puterea europeană, fapt ce „s-a dovedit a nu fi nimic altceva decât o schimbare de stăpân, după care a intrat într-o perioadă de regim colonial, fără să beneficieze însă de avantajele unei administrații coloniale.”
Chiar și după câștigarea independenței sale tardive, Cuba nu a putut scăpa niciodată de influența ecnomica exercitată de SUA, prosperitatea ei depinzând mereu de prețul zahărului. Regimul lui Machado a avut de suferit după anul 1929, când exporturile de zahăr au scăzut la jumătate, fiind nevoit fără sprijin american, să abdice în anul 1933.
Succesorul acestuia la putere a fost Fulgencio Batista, care aavut „abilitatea de a introduce comuniști în guvernul din 1942”. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Cuba asemeni marii majorități a statelor latnofone, s-a alăturat aliaților, stabilind relații diplomatice cu URSS. În urma alegerilor din 1944, Batista a fost eliminat din viața politică, revenind însă în 1952, în urma unei lovituri de stat. Susținut de SUA, acesta a deschis târa către o americanizare generalizată, rezultatul fiind o dezvoltare fără precedent a insulei, prosperitatea acestuia crescând considerabil. Cuba deținea în acea perioadă „un nivel educațional și de servicii mult mai avansate decât statele vecine din zona Caraibilor, beneficiind de existența unei clase muncitoare”.
Revoluția din Cuba a fost oarecum asemănătoare celei din China comunistă, singura diferența fiind perioada pe care s-au întins evenimentele. Dacă în statul din America Latină „războiul de eliberare născut în munții cei mai inaccesibili ai Cubei nu a avut nevoie decât de ceva mai mult de doi ani pentru a se răspândi la sate și pentru a cuprinde orașele”, pe continentul asiatic, „Chinei i-au trebuit aproape douăzeci și doi de ani pentru a parcurge același drum”.
La începutul anilor `60 în ciuda tuturor încercărilor pe care SUA le-a întreprins, relațiile dintre cele două blocuri nu au cunoscut vremuri mai bune. Cele două superputeri se aflau într-o competiție din ce în ce mai acerbă, „premiul cel mare” fiind dominația asupra întregii lumi, iar în calitate de deschizători ai „erei spațiale”, sovieticii erau în acel moment hotărâți să arate tuturor, cine era stăpânul acestuia.
Încercarea americanilor de a-l înlătura de la putere pe Fidel Castro, lider cubanez și protejat al sovieticilor, a deteriorat și mai mult relațiile dintre SUA și URSS, al căror lider, Hrușciov, se simțea destul de puternic să încolțească SUA chiar la „ea acasă”.
În acest sens, ulterior eșecului american, înregistrat de debarcarea din Golful Porcilor, a cărui „principală consecință a fost efectul său asupra relațiilor sovieto-americanr” URSS-ul „care îi acordase deja ajutor financiar și diplomatic lui Castro s-a decis să facă o încercare îndrăzneață”.Aceasta constă în faptul că „în loc să îl ajute numai pe Catro să rămână la putere”, Hrușciov a hotărât să profite din plin de așezarea geografică a insulei, folosindu-se de aceasta „pentru a ajuta URSS și anume, să transforme Cuba într-o bază militară sovietică, care să constituie o amenințare directă la adresa Statelor Unite”. Ar fi fost posibilă astfel, câștigarea de „teren pe continentul american pentru Uniunea Sovietică, fapt care ar fi subminat influenta Statelor Unite în Lumea a III-a”.
Rezultatele vizitelor lui Raul Castro (fratele lui Fidel Catro și om de încredere al acestuia) și „Che” Guevara la Moscova, aveau să fie foarte profitabile atât pentru Cuba cât și pentru URSS, la 3 septembrie 1962, fiind anunțat în mod oficial că „Uniunea Sovietică va furniza arme Cubei”, fără a se da însă :niciun detaliu asupra importanței și naturii acestora”. A fost momentul în care s-a luat decizia instalării de rachete pe teritoriul insulei. Pe 4 septembrie 1962, la scurt timp după difuzarea comunicatului sovietico-cubanez, care anunța creșterea ajutorului militar sovietic în Cuba, Washingtonul a trimis un mesaj prin care afirmă că echipamentele militare ar putea fi considerate „o amenințare extrem de gravă, livrarea de arme ofensive”, cum ar fi rachetele cu raza medie de acțiune necesitând luarea „măsurilor necesare față de livrările respective”.
Pentru a nu atrage și mai mult atenția americanilor, pe 6 septembrie 1962, Hrușciov i-a răspuns lui Kennedy, asigurându-l că nu are de ce să își facă griji în legătură cu echipamentele militare sovietice, a căror destinație era Cuba, acestea fiind strict defensive. Pentru o mai multă siguranță însă și pentru a se asigura că Moscova a înțeles ce vrea să exprime, președintele american a trimis un nou avertisment Kremlinului și tuturor celor care susțineau adoptarea unei atitudini foarte categorice cu privire la Cuba.
Două zile mai târziu, la 8 septembrie 1962, vasul sovietic Omsk ancora în portul Havana, „iar noaptea, pentru a învinge avioanele spion, a fot descărcată încărcătura de rachete cu raza medie de acțiune”. O săptămână mai târziu, a sosit al doilea vas sovietic, Poltava, care transporta rachete SS-4, cu raza de acțiune ”de 600-1000 mile, de la bazele din Cuba, putând atinge Washingtonul D.C și aproximativ 40% din bazele de bombardiere ale Strategic Air Command, cu un timp de zbor de mai puțin de 20 de minute”.
Americanii însă nu au fost luați pe nepregătite, fiind cu un pas înaintea sovieticilor, deoarece „încă de la începutul lunii august, CIA primise numeroase rapoarte privnd sosirea în Cuba a unui bogat material militar și a unor tehnicieni sovietici”, multe surse umane, mai ales exilați cubanezi, afirmând cu tărie prezenta echipamentelor militare sovietice pe teritoriul insulei. În plus „de când sistemul radar american de avertizare rapidă a fost creat pentu a detecta rachetele venite dinspre Uniunea Sovietică, ar fi existat un avertisment, dacă acestea ar fi fost lansate”.
La 11 septembrie 1962, Hrușciov, pentru a mai câștiga timp în vederea consolidării poziției pe insulă, avea să reafirme că „armele livrate Cubei au un caracter pur defensiv”, menite să asigure securitatea acesteia în cazul unui nou atac venit din partea americanilor și că „rachetele sovietice sunt prea puternice pentru că instalarea lor într-o altă țară să fie necesară”. Prin aceste cuvinte, Hrușciov și-a asigurat oarecum o acoperire.
Administrația de la Washington a decis supravegherea Cubei, CIA inițiind un program de survolare a spațiului aerian cubanez, hotărându-se că până la obținerea unor dovezi încriminatoare, două zboruri în decursul unei luni erau de ajuns. Datorită faptului că primele operațiuni au confirmat temerile americanilor referitoare la acțiunile sovietice desfășurate în emisfera vestică, s-a considerat necesar că numărul zborurilor să se dubleze, însă în urma dobândirii unui avion U-2 „deasupra Chinei de către o rachetă SAM, piloților li s-a cerut pentru a evita un incident internațional, să nu se mai aventureze prea mult în spațiul cubanez”.
Această decizie, precum și vremea proastă au ținut o vreme aparatele spion americane departe de văzduhul Cubei, operațiunile fiind reluate abia la 14 octombrie 1962, când zborul efectuat în aceea zi „deasupra celei mai mari părți a insulei” și în cadrul căruia s-a „fotografiat o mare parte din ea”, a furnizat informații importante „descoperirea de către fotointerpretii de la Centrul Național de Interpretare Fotografică, a unor rachete cu raza medie de acțiune”.
Oricât de multă grijă au avut sovieticii, acțiunile lor din Cuba nu au putut fi ascunse de opnia publică americană, în presă apărând tot mai multe speculații depsre armamentul care sosea pe insulă. În aceeași zi, la 14 octombrie 1962, consilierul pe probleme de securitate al Casei Albe, McGeorge Bundy a fost întrebat dacă aceasta concentrare de arme și pregătirile sovietico-cubaneze sunt periculoase pentru SUA. Răspunsul acestuia a fost unul cât se poate de ferm și de convingător, Bundy decalarand că nu împărtășește „opinia acelui număr restrâns de persoane care cred ca asistență militară rusă ar putea constitui o amenințare mortală la adresa” americanilor, completând că „nu există nici o amenințare”.
Dovezile care erau obținute în urma acțiunilor de spionaj aerian erau însă de necontesta. Cinci baze de rachete balistice se aflau în construcție la Cristobal, San Candelaria, Guanajay, Sagua la Grande și Remedios. Au fost identificate douăzeci și patru de unități de rachete cu raza medie de acțiune, unele deja amenajate, cu dispozitive de lansare înălțate, rachetele fiind stocate în apropiere. La Remedios și Guanajay, un număr de cincsprezece platforme pentru rachete cu raza intermediară de acțiune erau încă în faza de construcție. Savană și pădurea care apăreau în fotografiile luate cu câteva săptămâni înainte, erau acum înlocuite cu șantiere în plină activitate, iar „momentul în care bazele urmau să fie operaționale, nu era departe, totul era o chestiune de câteva zile”.
La 16 octombrie, ora 8.30, Ray Cline, director adjunct al CIA, a fost chemat în broul lui McGeorge Bundy, având asupra sa „un scurt memoriu și o hrană înfățișând zonele din Statele Unite, aflate în raza de acțiune a rachetelor” recent descoperite pe teritoriul Cubei. Cu o rază de acțiune între 1000 și 2000 mile, (1600-2000 km), o MRBM, Medium Range Ballistic Missile, lansată de pe teritoriul insulei vecine, „putea lovi toate orașele și instalațiile militare amercicane până la Saint Louis”. O IRBM, adică Intermediate Range Ballistic Missile, cu o rază de acțiune de 2000 mile (3200 km), „amenința teritoriul american în totalitate, mai puitn Seattle și un colț din statul Washington”, capacitatea încărcării nucleare „corespunzătoare celor două rachete având o putere între douăzeci și cincizeci de ori mai mare ca cea a bombei de la Hiroshima”.
Problemele exprimau în mod evident că în Cuba, sovieticii intreprindeau acțiuni care puneau în pericol securitatea statului american, consiliul pe probleme de securitate luând decizia de a-i aduce la cunoștință președintelui situația „nou aoaruta”, în care SUA era amenințată de echipamentul instalat de sovietici în imediata vecinătate.
Astfel, președintele Kennedy a fost informat depsre aceste evenimente în ziua de 16 octombrie, primele dispoziții pe care le-a dat fiind clare: „ să nu răsufle niciun cuvand în legătură cu această afacere, atâta vreme cât Statele Unite nu se vor fi decis în privința modalității lor de reacție, astfel încât să se evite fie o inițiativă sovietică dificil de contracarat, fie declanșarea panicii în America”.
În ciuda faptului că amenințarea era mai „aproape că niciodată”, informațiile nu erau însă „de natură să constituie un șoc prea puternic, deși contraziceau cele mai bune estimări ale lumii informațiilor, care monitorizase concentrarea militară din Cuba și încercă să determine natura ei exactă”, deoarece avertismentul referitor la bazele pentru rachetele sovietice instalate pe insulă, fiind dat atât de rapid, „i-a ajutat pe președintele și pe consilierii săi să câștige o săptămână în plus pentru a analiză în secret ce atitudinesa adopte în fața celei mai grave crize plotice din timpul Războiului Rece”. Era nevoie de cei mai buni oameni ai președintelui, deoarece deciziile care urmau să fie luate decideau în mod cert soarta statului american și poate a întregii lumi.
Criza rachetelor din Cuba poate fi considerată un exemplu perfect de criză, fiind construită în asa fel încât toate fazele se regăsesc foarte clar și sunt bine determinate.Cuvântul „criză”, în ultima vreme a devenit un clișeu fiind folosit foarte des și aruncat cu ușurință în orice împrejurare. Cei mai resonsabili de acest lucru sunt ziariștii, pentru că nu au știut să pastreze sensul strict al cuvântului și l-au făcut sa fie depreciat ca instrument de analiză.
CONCLUZII
Criza rachetelor cubaneze (1962) a inflamat relațiile soviet-americane, Hrușciov amplasând rachete cu raza medie de acțiune în Cuba. Reacția dură a americanilor, care i-au silit pe sovietici să le retragă, a demonstrate comunității internaționale că diplomația americană este intrasigenta doar atunci când în joc este propriul interes național. Diplomația sovietică și-a pierdut din credibilitate în momentul în care nu a opus nici o rezistență ultimatumului american cu privire la Cuba.
Criza din Cuba se înscrie într-un context international de revenire la rãzboiul rece dupã relativa destindere a anilor 1953-1956. Ea este punctul culminant al unui proces care a început cu trei ani mai devreme, în timp ce guerilele cubaneze ale lui Fidel Castro – refugiat în Sierra Maestra în 1956 – au ocupat Havana, dupã un lung mars de-a lungul insulei, alungându-l de la putere pe dictatorul Batista, multã vreme sustinut de SUA.
Despre crizele Războiului Rece, ca substitut convenabil al războiului, Raymond Aron scria: “ în timp de război nu este o soluție. . . criza este acea formă de violență reținută, de înfruntare neconcretizata, destinată a cântări greu în balanță decizională a celuilalt, pentru a-l constrânge să renunțe la interesele sale legitime și a obține de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total”.
În 1962, circa 80 de rachete au fost trimise în Cuba. Evident, totul trebuia să se desfășoare în cel mai strict secret până când rachetele deveneau operaționale, iar apoi SUA avea să fie confruntată cu faptul împlinit. Dar a fost un proiect prea vast și complex pentru a putea fi păstrat secret. În august 1962 au ieșit la iveală primele zvonuri privind existența rachetelor sovietice din Cuba, pornind de la informații primite de la emigranți sau informatori CIA. După ce informațiile au ajuns în presă, diplomații sovietici – care nu fuseseră puși la curent cu operațiunile – au negat toată povestea. Astfel se poate explica șocul acestora atunci când au fost confruntați cu imaginile aeriene surprinse pe data de 14 octombrie 1962.
Criza rachetelor cubaneze a constituit cel mai periculos punct al Războiului Rece, unde lumea a fost cel mai aproape de un razboi nuclear total. Prin urmare, s-a instaurat o "linie roșie" telefonică între Kremlin și Casa Albă pentru a evita un razboi nedorit.
Pentru mai multe decenii, Cuba a primit un ajutor (subvenție) masiv din partea URSS, în schimbul zahărului cubanez, sovieticii livrând petrol. O parte din cantitatea aceasta de petrol era consumată în Cuba, iar restul era vândut pe piața mondială pentru un profit de câteva miliarde de dolari. În schimbul acestei subvenții sovietice, Cuba sprijinea miscărle comuniste din toată America Latină (printre altele: Nicaragua, El Salvador, Guatemala, Columbia și Chile) și din Africa (Angola, Mozambic și Etiopia). Numai în Angola existau peste 50.000 de militari cubanezi. Colapsul Uniunii Sovietice din 1991 i-a dat o lovitura economică grea Cubei, iar când sovieticii au încetat acordarea ajutorului anual de 6 miliarde de dolari , guvernul comunist a chemat populația la "perioada specială" de refacere.
BIBLIOGRAFIE
Adrian Năstase, Organizarea Internațională, Universitatea “Valahia”, Târgoviște, 2001
Charles F. Hermann, Crisis în foreign policy, Indianapolis, Bobs Merril Co., 1969
Claude Delmas, Crizele din Cuba (1961 – 1962), Editura Corint, București, 2003
Dănuț Manta, Curs de operații multinaționale, Ed. AISM, București, 2002
Fontaine, Andre Istoria războiului rece, Ed. Militară, București, 1992
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Managementul instabilității, Editura Academiei de Înalte Sudii Militare, București, 2003
Gl. dr. Mircea Mureșan, Gl. bg. (r) dr. Gheorghe Văduva, Războiul viitorului, viitorul războiului, editura Universității Naționale de Apărare, 2004
Jean-Louis Dufour, Crizele internaționale, De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Editura Corint, București, 2002
John Ranelagh, Agenția CIA Ascensiunea și declinul, Editura ALL, București, 1997
Michale Regester, Judy Larkin, „Managementul crizelor și al situațiilor de risc” , editura Comunicare.ro, 2003
Mircea Chelaru, Paradigmele crizelor, Editura Biblioteca Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1995
Peter Calvocoressi, Politica Mondială după 1945, Editura ALLFA ALL Istoric, Ediția a 7-a revizuita, București, 2000, p. 769
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, Lumea 2005. Enciclopedie politică și militară (studii strategice și de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2005
Thomas T. Hammond, Soviet Foreign Relations and Word Communism, New Jersey, Princeton University Press, 1965, p.224-235
*** Carta O.N.U. semnată la San Francisco în ziua de 26 iunie 1945
*** DEX, Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996, p.241
*** Dicționar Diplomatic, Editura Politică, București, 1979, p. 315-316
*** Lumea Magazin nr.12/2000;
http://www.ziare.com/articole/criza+rachetelor+cuba
BIBLIOGRAFIE
Adrian Năstase, Organizarea Internațională, Universitatea “Valahia”, Târgoviște, 2001
Charles F. Hermann, Crisis în foreign policy, Indianapolis, Bobs Merril Co., 1969
Claude Delmas, Crizele din Cuba (1961 – 1962), Editura Corint, București, 2003
Dănuț Manta, Curs de operații multinaționale, Ed. AISM, București, 2002
Fontaine, Andre Istoria războiului rece, Ed. Militară, București, 1992
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Managementul instabilității, Editura Academiei de Înalte Sudii Militare, București, 2003
Gl. dr. Mircea Mureșan, Gl. bg. (r) dr. Gheorghe Văduva, Războiul viitorului, viitorul războiului, editura Universității Naționale de Apărare, 2004
Jean-Louis Dufour, Crizele internaționale, De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Editura Corint, București, 2002
John Ranelagh, Agenția CIA Ascensiunea și declinul, Editura ALL, București, 1997
Michale Regester, Judy Larkin, „Managementul crizelor și al situațiilor de risc” , editura Comunicare.ro, 2003
Mircea Chelaru, Paradigmele crizelor, Editura Biblioteca Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1995
Peter Calvocoressi, Politica Mondială după 1945, Editura ALLFA ALL Istoric, Ediția a 7-a revizuita, București, 2000, p. 769
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, Lumea 2005. Enciclopedie politică și militară (studii strategice și de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2005
Thomas T. Hammond, Soviet Foreign Relations and Word Communism, New Jersey, Princeton University Press, 1965, p.224-235
*** Carta O.N.U. semnată la San Francisco în ziua de 26 iunie 1945
*** DEX, Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996, p.241
*** Dicționar Diplomatic, Editura Politică, București, 1979, p. 315-316
*** Lumea Magazin nr.12/2000;
http://www.ziare.com/articole/criza+rachetelor+cuba
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Asigurarea Securitatii Globale Si Regionale (ID: 106042)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.