Asigurarea Marfurilor In Traficul International. Rol Economic, Conditii Si Contractul de Asigurare
INTRODUCERE
Asigurarea se bazează pe o relație contractuală între posesorul bunului, în calitate de asigurat, și o companie de asigurări, în calitate de asigurator, prin care asiguratul transferă anumite riscuri asigurătorului, plătindu-i acestuia o sumă de bani denumită primă de asigurare, urmând ca, în cazul producerii daunelor, asiguratorul să îl despăgubească pe asigurat conform condițiilor stabilite în contract.
Principiul de bază în materia asigurărilor este că după plata despăgubirii, asiguratul trebuie să se afle într-o situație patrimonială echivalentă cu cea avută înainte de producerea pagubei.
Valoarea asigurată va trebui să acopere în egală măsură pierderea suferită (damnum emergens), cât și câștigul nerealizat (lucrum cessans).
În practică, valoarea asigurată reprezintă valoarea mărfii la destinație, majorată cu 10 – 20%.
După plata despăgubirii, asigurătorul se subrogă în toate drepturile proprietarului încărcăturii și se poate întoarce cu acțiune împotriva cărăușului sau a unor terți pentru recuperarea unor sume în măsura în care răspunderea pagubei este în sarcina transportatorului.
În vederea încheierii contractului de asigurare a mărfii în traficul internațional, exportatorul remite expeditorului cererea de asigurare.
Cererea de asigurare cuprinde:
numele celui care dispune emiterea poliței de asigurare;
numărul contractului, acreditivului, facturii externe;
condiția de livrare, ruta asigurată;
modalitățile și mijloacele de transport, pavilionul și numele navei;
numărul de conosament;
date referitoare la marfă;
valoarea navlului;
condiția de asigurare;
valoarea asigurată
În baza cererii de asigurare, expeditorul încheie cu casa de asigurări și îl avizează pe exportator printr-un aviz de asigurare.
Polița de asigurare, de regulă, cuprinde următoarele elemente:
numele și semnătura asigurătorului;
numele asiguratului;
andosarea asiguratului, în cazul în care polița este transmisibilă prin gir;
enumerarea și descrierea riscurilor acoperite;
valoarea asigurată;
locul unde se va plăti despăgubirea în cazul producerii riscului.
CAPITOLUL I. ASIGURAREA
„New York-ul nu este opera oamenilor, ci a asiguratorilor… fără asigurări, n-ar exista zgârie-nori, deoarece nici un muncitor n-ar accepta să lucreze la o asemenea înălțime, riscând să facă un plonjon mortal și să-și lase familia în mizerie; fără asigurări, nici un capitalist nu ar investi milioane pentru a construi astfel de clădiri, pe care un singur muc de țigară le-ar putea transforma în scrum; fără asigurări, nimeni nu ar circula cu automobilul pe străzi. Chiar cu un Ford, un bun șofer este conștient de faptul că în fiecare clipă riscă sa dea peste un pieton.”
Henry FORD
1.1. Conceptul de asigurare
1.1.1. Apariția ideii de asigurare
Putem spune, într-un fel, că asigurarea a apărut odată cu apariția societății umane. Avem cunoștință de două tipuri de economii care au caracterizat societatea de-a lungul timpului: economiile de schimb (realizate cu elemente corespunzătoare: piețe de schimb, bani, instrumente financiare diverse) și economiile naturale, în lipsa acestor elemente, acestea datând din timpuri mult mai vechi decât primele.
Într-o astfel de economie naturală, putem privi conceptul de asigurare că pe o formă de ajutorare între indivizii din societate. De exemplu, dacă o casă suferă un incendiu devastator, membrii comunității respective vor ajuta împreună la reconstruirea casei; altfel, nu vor primi nici ei ajutor în viitor. Acest tip de asigurare a supraviețuit până în zilele noastre în regiunile în care economiile de schimb moderne nu au pătruns decât superficial (de exemplu în unele țări de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice).
Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, creșterea importanței Londrei ca și centru comercial a dus, de asemenea, la apariția unei cereri reale pentru asigurare (mai precis de asigurare maritimă). La finalul anilor 1680, Edward LLOYD a deschis o cafenea care nu peste mult timp a devenit cel mai popular local printre proprietarii de nave, neguțători și căpitanii de nave, și, automat, o importanță sursa de informații în domeniu. Acesta era locul principal de întâlnire dintre părțile care doreau să-și asigure navele și cele care erau dispuse să subscrie riscurile aferente.
Astăzi, LLOYD’s of London reprezintă, că structură, liderul pieței de asigurări maritime și alte tipuri specializate, însă activitatea este destul de diferită față de segmentul asigurărilor mai comune.
Asigurarea, așa cum este percepută în zilele noastre are ca izvor de apariție Marele Incendiu din Londra din anul 1666, când au fost distruse 13.200 de case. În urmă acestui dezastru, Nicholas BARBON a deschis primul birou pentru asigurarea clădirilor. În anul 1680, englezul a înființat prima companie de asigurări de incendii din Anglia, denumită „The Fire Office”.
În Statele Unite, prima companie de asigurări a demarat activitatea tot prin încheierea asigurărilor pentru incendii, cu sediul în Charles Town, (orașul Charleston de astăzi, Carolina de Sud), în anul 1732.
Benjamin FRANKLIN a contribuit la popularizarea și standardizarea practicilor de asigurare, în special pentru asigurările împotriva incendiilor. În anul 1752, a fondat Philadelphia Contributionship for the Insurance of Houses from Loss by Fire, prima companie care colecta contribuții în vederea prevenirii incendiilor. Această organizație nu numai că lansa avertizări în cazul unor incendii, dar, de asemenea, putea refuza asigurarea anumitor clădiri unde riscul de incendiu era mult prea mare, că de exemplu, în cazul caselor de lemn
1.1.2. Conceptul de asigurare
Asigurarea este sistem de relații economice care implică aportul unui număr mare de persoane fizice și juridice în constituirea unui fond bănesc în condiția în care sunt amenințate de aceleași pericole în existența și activitatea lor probabile, posibile, dar nesigure.
Specialiștii pun în evidență anumite valente specifice asigurărilor și anume: calitatea de ramură prestatoare de servicii, de intermediar financiar și de activitate financiară.
Asigurarea că ramură prestatoare de servicii: Se relevă prin faptul că societatea de asigurare, în schimbul primelor de asigurare încasate oferă asiguraților un produs necorporal specific și anume preluarea răspunderii pentru riscurile asigurate, securitatea pentru cazurile stabilite în contractul de asigurare.
Asigurarea că intermediar financiar: Rezidă din faptul că mai ales în asigurările de viață, societatea de asigurări oferă asiguraților nu numai o protecție de asigurare, ci și instrumente de economisire și de fructificare a resurselor bănești.
Asigurarea că activitate financiară: Rezultă din faptul că în perioada derulării contractului, suma asigurată e influențată atât de mărimea absolută nominală a sumei acumulate, cât și de mărimea reală a acestora.
Conceptul de asigurare poate fi abordat sub aspect juridic, economic și financiar.
sub aspect juridic: Pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o formă juridică, iar acest fapt rezulta dintr-un contract ca lege părților și din legea propriu-zisă emisă de puterea legislativă
sub aspect economic: Asigurarea implică constituirea în condiții specifice a fondului de asigurare, evidențiindu-se aspectele:
a) fondul de asigurare se constituie sub forma bănească;
b) fondul de asigurare se constituie descentralizat la nivelul fiecărei societăți de asigurare pe baza primelor de asigurare încasate.
Acestea implica relații economice între părți : prin fluxurile bănești pe care le presupune încasarea primelor de asigurare și apoi prin plata despăgubirilor aferente.
sub aspect financiar: Asigurarea e intermediar financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eșalonat prime de asigurare și persoanele fizice/juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare.
Un aspect esențial în viață și evoluția omului, încă din cele mai vechi timpuri l-a constituit grijă față de viitor, teamă combinată cu precauție și înțelepciunea cu siguranța unui lucru împlinit. Asigurarea exprimă în principal o protecție financiară pentru pierderile suferite de oameni sau companii datorate unor diverse riscuri.
Acordul de voință este primul principiu de bază care permite realizarea unui contract între asigurat și asigurator, prin care asiguratul beneficiază de protecție pentru riscurile pe care și le-a asumat asiguratorul. Asiguratorul printr-un contract de asigurare se obligă să plătească contravaloarea daunelor în cazul producerii unuia din riscurile asumate.
Un alt principiu pe care îl are asigurarea este principiul mutualității prin care fiecare asigurat contribuie cu o sumă de bani, numită prima de asigurare, la crearea fondului de asigurare din care asiguratorul acoperă daunele suferite de asigurați.
Contractul încheiat între un asigurat și asigurator este denumit contract de asigurare sau polița de asigurare. Sub aspect juridic acesta prezintă caracteristicile unui contract:
consensual, datorită faptului că aceasta se încheie numai prin acordul părților
sinalagmatic prin faptul că fiecare parte are anumite obligații
aleatoriu reprezentat de faptul, că la încheierea asigurării asiguratul și asiguratorul nu cunosc efectele, avantajele, sau pierderile ce vor rezulta
adeziune prin acceptarea lui de către asigurat cu toate că a fost redactat de către societatea de asigurări, asiguratul având posibilitatea de a respinge
oneros pentru că fiecare parte urmărește să obțină un avantaj sau o facilitate pentru prestația pe care o face sau se obliga să o facă
succesiv datorită valabilității pentru o perioadă mai lungă de timp prima se poate plăti în mai multe rate, protecția fiind continua din partea asiguratorului.
Asigurarea transfera riscurile și totodată daunele unei persoane către o societate de asigurări oferind securitate financiară.
Transferul riscului prin distribuție a fost determinat în antichitate de către navigatori și transportatori ai bunurilor pe apă prin împărțirea mărfurilor pe mai multe nave, acesta fiind un mod de protecție.
Metodele de asigurare s-au dezvoltat o dată cu nevoile de protecție existente la un moment dat pentru oameni și afacerile acestora. Astfel oamenii de afaceri au înțeles să folosească asigurarea pentru a micșora riscurile ce pot apărea în tranzacțiile comerciale și cele legate de protecția patrimoniului.
1.2. Tipologia asigurării
Asigurările se pot clasifica după mai multe criterii, și anume:
după ramură (domeniul) de asigurare;
felul obiectelor asigurate;
riscurile cuprinse în asigurare;
sfera de cuprindere în profil teritorial;
modul de înfăptuire a asigurării (nașterea raporturilor juridice de asigurare);
felul raporturilor silite între asigurat și asigurator etc.
Din punctul de vedere al ramurii (domeniului) în care se cuprind, asigurările se clasifică astfel:
asigurări de bunuri din țară și externe
asigurări de persoane și asigurări de răspundere civilă (în care asiguratorul își asumă obligația să plătească despăgubirea pentru prejudiciul provocat de asigurat terțelor persoane).
După felul obiectelor asigurate, în asigurări se cuprind:
mijloace fixe (clădiri, instalații, mașini și utilaje, mijloace de transport etc.) din sfera productivă și din cea neproductivă, care aparțin agenților economici și cetățenilor;
activele circulante și de circulație (materii prime, materiale, producție neterminată, semifabricate, diferite culturi agricole, produse finite în depozit, mărfuri în expediție etc.) aflate la unitățile economice;
mobilierul și alte obiecte de uz casnic proprietate a agenților economici și a persoanelor fizice;
animalele care aparțin unităților agricole și cetățenilor ; autovehiculele proprietate publică, cooperatistă și personală;
persoanele fizice;
răspunderea civilă.
Din punctul de vedere al riscurilor există:
asigurări împotriva incendiului, să plătească despăgubirea pentru prejudiciul provocat de asigurat terțelor persoane).
După felul obiectelor asigurate, în asigurări se cuprind:
mijloace fixe (clădiri, instalații, mașini și utilaje, mijloace de transport etc.) din sfera productivă și din cea neproductivă, care aparțin agenților economici și cetățenilor;
activele circulante și de circulație (materii prime, materiale, producție neterminată, semifabricate, diferite culturi agricole, produse finite în depozit, mărfuri în expediție etc.) aflate la unitățile economice;
mobilierul și alte obiecte de uz casnic proprietate a agenților economici și a persoanelor fizice;
animalele care aparțin unităților agricole și cetățenilor ; autovehiculele proprietate publică, cooperatistă și personală;
persoanele fizice;
răspunderea civilă.
Din punctul de vedere al riscurilor există:
asigurări împotriva incendiului, trăsnetului, exploziei, mișcărilor seismice etc. Împotriva acestor riscuri se asigură: clădirile, construcțiile, mașinile și instalațiile, mijloacele de transport, inventarul gospodăresc, mobilierul, obiectele de uz casnic etc.
asigurări contra grindinei, furtunii, uraganului, ploilor torențiale, inundațiilor, alunecărilor și prăbușirilor de teren etc., asigurate fiind, de regulă, culturile agricole și rodul viilor
asigurări împotriva bolilor, epizootiilor și accidentelor care se practică pentru animale
asigurări contra ariilor și altor riscuri specifice, cum sunt : răsturnări, coliziuni, căderi, derapări etc. Împotriva acestor riscuri se asigură mijloacele de transport și încărcăturile aflate pe acestea, în timpul staționarii și al mersului, în traficul intern și internațional;
asigurări de răspundere civilă care privesc prejudiciile cauzate terțelor persoane ca urmare a accidentelor de autovehicule sau prin desfășurarea unei anumite activități
asigurări contra unor evenimente ce se ivesc în viața persoanelor, ca de exemplu : accidentele, bolile care pot duce la pierderea temporară sau definiți a capacității de muncă, invaliditate, decese.
După sfera de cuprindere în profil teritorial există:
asigurări interne care se practică numai pe teritoriul țării, unde părțile au domiciliul, sediul, obiectele și riscurile asigurate se produc în granițele naționale. Primele de asigurare, despăgubirile și sumele asigurate se exprima și se plătesc întotdeauna numai în moneda națională
asigurările externe în care asiguratorul, asiguratul sau beneficiarul asigurării au sediul (domiciliul) în altă țară, ori obiectul asigurării sau riscul asigurat există și se poate produce în afara granițelor țării în care se încheie asigurarea. întrucât la aceste asigurări primele, despăgubirile și sumele asigurate se exprimă și se plătesc în valută, ele se mai numesc și asigurări în valută.
După modul de înfăptuire (în funcție de nașterea raporturilor juridice de asigurare), există:
asigurări prin efectul legii (obligatorii)
asigurări facultative (benevole, contractuale).
Asigurările prin efectul legii iau naștere direct pe bază de lege, ordonanța sau hotărâre a Guvernului, indiferent de dorința fiecărui asigurat, având la bază voința și interesele întregii națiuni în menținerea continuității procesului de producție, protejarea victimelor unor accidente și apărarea integrității avuției naționale.
Asigurările facultative se pot încheia pentru bunuri, persoane fizice și diferite riscuri necuprinse în asigurările prin efectul legii sau au menirea să completeze aceste asigurări. Între asigurările prin efectul legii și cele facultative există următoarele
deosebiri :
asigurările prin efectul legii iau naștere direct pe baza legii sau în virtutea unui alt act normativ care silește sumele asigurate și condițiile de asigurare pe feluri de bunuri și categorii de asigurări fără acordul de voință al asiguraților, în timp ce la asigurările facultative (și ele sunt reglementate, în principiu, prin acte normative) obligațiile dintre părți se nasc pe baza contractului încheiat între asigurator și asigurat, în care se silește și suma ce »se preia în asigurare
asigurările prin efectul legii cuprind totalitatea bunurilor de același fel sau a persoanelor prevăzute în lege (ceea ce înseamnă că aceste asigurări sunt totale), independent de voință asiguraților, în timp ce încheierea asigurărilor facultative, depinzând de voință asiguraților, nu cuprind decât o parte din bunurile sau persoanele asigurabile
asigurările prin efectul legii sunt normale, aceasta însemnând că sumele asigurate sunt fixate prin lege sub formă de norme de asigurare pe unități de asigurare (culturi, specii de animale), în mod diferențiat. Normele da asigurare sunt calculate sub valoarea reală a bunurilor – diferența până la valoarea reală se poate asigura facultativ. La asigurările facultative, sumele cuprinse în asigurare sunt convenite între asigurat și asigurator pe bază de contract fără să poată depăși valoarea reală și limitele valorice ale bunurilor silite prin acte normative
asigurările prin efectul legii sunt permanente (ele au o labilitate nelimitată în timp, sunt fără termen), ceea ce înseamnă că asiguratorul și asiguratul au drepturi și obligații nelimitate în timp, pe câtă vreme asigurările facultative au o durată de labilitate determinată, stipulata în contractul de asigurare, la expirarea căruia răspunderea asiguratorului încetează
la asigurările prin efectul legii, răspunderea asiguratorului ia naștere în mod automat (spre exemplu, dacă un bun a intrat în patrimoniul asiguratului și acesta este distrus, atunci asiguratorul îi plătește despăgubirea, chiar dacă pentru acest bun asiguratul n-a plătit nici o primă de asigurare), în timp ce la asigurările facultative, răspunderea asiguratorului este generată numai de existența unui contract de asigurare și de clauzele acestuia
la asigurările prin efectul legii, despăgubirile se plătesc chiar dacă, la data producerii evenimentului asigurat, asiguratul are prime de asigurare restante, indiferent de felul bunurilor cuprinse în asigurare. La asigurările facultative, răspunderea asiguratorului ia naștere pe bază de contract și numai dacă primele de asigurare sunt plătite la zi; neplata la timp a primelor de asigurare poate atrage după sine – în cazul asigurărilor facultative – reducerea duratei de asigurare, micșorarea sumei asigurate, desființarea contractului de asigurare. La asigurările prin efectul legii, întârzierea în plata primelor de asigurare atrage după sine urmărirea silită a acestora și a majorărilor aferente
asigurările prin efectul legii prezintă unele avantaje față de cele facultative, datorită cuprinderii în asigurare a totalității bunurilor sau a persoanelor respective, administrarea lor necesită un personal mai redus, iar cheltuielile legate de contractarea asigurărilor, evident, nu mai sunt necesare. în consecință, și primele de asigurare pot fi mai reduse în asigurările prin efectul legii, decât în asigurările facultative.
După felul raporturilor ce se silesc între asigurat și asigurator, asigurările pot fi grupate în asigurări directe și asigurări indirecte sau reasigurări.
În cazul asigurărilor directe raporturile de asigurare se silesc nemijlocit între asigurați și asigurator, prin intermediul legii sau contractului.
La asigurările indirecte (reasigurări), raporturile de asigurare se silesc între două societăți de asigurare, una fiind reasigurat, iar cealaltă reasigurator. La baza acestor reasigurări se afla contractul de reasigurare care, de fapt, derivă din contractul de asigurare.
1.3. Cadrul legislativ al asigurării
1.3.1. Cadrul de reglementare al asigurărilor în România
Scurt istoric
În etapa 1871 – 1948 s-au înființat diferite tipuri de societăți de asigurări, având diferite forme de proprietate și metode de conducere. S-a format o piață concurențială, bine reglementată;
din anul 1952 și până în 1989, în România a existat o singură societate de asigurări cu capital de stat (ADAS);
până în aprilie 2000, cadrul legislativ în domeniul asigurărilor era reprezentat de Legea nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor, Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, H.G. nr. 574/1991 privind atribuțiile Oficiului de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare (O.S.A.A.R.) și alte hotărâri de guvern și norme prudențiale emise de Ministerul Finanțelor.
Până în prezent (martie 2003), cadrul legislativ al asigurărilor este format din:
de la 10.04.2000 intră în vigoare Legea nr. 32/2000
Legea nr. 136/1995
H.G. nr. 1259/1996;
Alte norme prudențiale emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.) care a preluat atribuțiile O.S.A.A.R.;
în prezent (dec. 2001), funcționează 47 societăți de asigurări (până în 1998 au fost 64).
Viitorul economiei asigurărilor din România este privit cu optimism de către specialiști pe fundalul dezvoltării proprietății private, a armonizării cadrului legislativ românesc cu cel comunitar și a pătrunderii capitalului străin odată cu produse de asigurări
performante.
Cadrul legislativ al asigurărilor
Conținutul Legii nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor
Prin adoptarea acestei legi s-a urmărit armonizarea legislației românești cu cea comunitară și crearea unui cadru pentru supravegherea solvabilității asigurătorilor și stabilirea unor standarde recunoscute pe plan internațional;
Proiectul legii a fost elaborat de O.S.A.A.R. cu sprijinul Fondului Britanic de Know-How. Această lege reglementează :
organizarea și funcționarea societăților comerciale de asigurare, de asigurare-reasigurare, a societăților mutuale, precum și a intermediarilor în asigurări; organizarea și funcționarea C.S.A. preluând atribuțiile O.S.A.A.R.;
supravegherea asigurătorilor și reasiguratorilor care desfășoară activitatea în sau din România;
supravegherea activității intermediarilor în asigurări și reasigurări, precum și a altor activități în legătură cu acestea.
Supravegherea respectării dispozițiilor legii se face de către Comisia de Supravegherea Asigurărilor, autoritate administrativă cu atribuții principale.
C.S.A. este obligată să prezinte Parlamentului României, în termen de 6 luni de la expirarea fiecărui exercițiu financiar, un raport asupra pieței asigurărilor din România și o informare privind activitățile desfășurate și să publice un raport informativ anual asupra pieței asigurărilor, instituțiilor și organismelor acesteia.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a emis mai multe norme prudențiale :
Norma nr.1/2001 privind cuantumul și termenul de plată a taxei de funcționare datorate de asigurători și de brokerii de asigurare;
Norma nr.2/2001 privind informațiile și documentele cerute pentru autorizarea asigurătorilor și criteriile pentru aprobarea acționarilor semnificativi și a persoanelor semnificative ale asigurătorilor;
Norma nr.3/2001 se referă la clasele de asigurări care pot fi practicate de societățile de asigurare (1. “asigurări de viață”; 2. “asigurări generale”)
Norma nr.4/2001 se referă la informațiile și documentele cerute pentru autorizarea brokerilor de asigurare;
Norma nr.5/2001 se referă la metodologia de calcul și de evidență a rezervelor tehnice minimale pentru activitatea de asigurări generale;
Norma nr.6/2001 privind categoriile de active admise să reprezinte rezervele tehnice ale asigurătorului care practică asigurări generale, reguli de dispersare a plasamentelor, precum și coeficientul de lichiditate.
1.3.2. Reglementarea în domeniul asigurărilor la nivel internațional
– Legea privind contractul de asigurare din 13 iulie 1930, care a impus ca principiu imperativ protejarea asiguraților și a terților.
– Codificarea asigurărilor: decretele din 16.07.1976; unul se referă la codificarea textelor legislative privind asigurările, iar celălalt la codificarea textelor reglementate privind
asigurările. Aceste codificări au fost valabile în condițiile economiei planificate.
Legislația ce guvernează contractele de asigurare în U.E. urmărește:
intensificarea preocupării de internaționalizare a activității
de asigurare-reasigurare.
preocupare pentru crearea unei piețe unice a asigurărilor.
Pentru a obține o comunicare eficientă între organismele de supraveghere din domeniul asigurărilor din fiecare țară s-au înființat o serie de instituții :
– Grupul de supraveghere al asigurătorilor europeni (1957) – nu este o instituție oficială, dar este un forum important (se organizează de două ori pe an);
– Comitetul Asigurătorilor (în 1991, prin Directiva 91/675/EEC).
Comitetul Asigurătorilor este format din reprezentanți ai autorităților de supraveghere din statele membre UE și se întrunește de 3 ori pe an, la Bruxelles.
Comitetul Asigurătorilor are următoarele atribuții principale:
să organizeze un for superior de supraveghere pentru soluționarea problemelor legate de sectorul asigurărilor, for aflat în slujba Comisiei Europene;
să ia decizii în probleme legate de domeniul asigurărilor, pe baza propunerilor Comisiei Europene;
să aducă amendamente tehnice Directivei trei de asigurare de viață și Directivei trei de asigurare non-viață;
să facă propuneri pentru luarea unor măsuri împotriva asigurătorilor din terțe țări, ca urmare a aplicării așa numitelor clauze de „reciprocitate”.
Clauzele cheie ale legislației Uniunii Europene în domeniul asigurărilor :
Clauzele privind autorizarea și supravegherea companiilor de asigurări ;
Clauze privind legea aplicabilă contractelor de asigurare;
Clauze privind deschiderea de reprezentanțe de către companiile de asigurări;
Clauze referitoare la provizioane și rezerve tehnice;
Clauze privind “bunăstarea generală”, care presupun:
aducerea la cunoștința autorităților de supraveghere a condițiilor de asigurare înainte de demararea activității efective;
aplicarea unor coeficienți pentru reducerea/creșterea primelor pentru asigurarea de răspundere civilă auto;
folosirea obligatorie și necondiționată unei anumite limbi pentru redactarea contractului de asigurare;
menținerea unui nivel minim al dobânzii acordate asiguraților pentru produsele de asigurare de viață;
inserarea obligatorie în condițiile de asigurare a unor clauze standard.
CAPITOLUL II. ASIGURAREA ȘI IMPORTANȚA EI ÎN SOCIETATE
2.1. Piața asigurărilor
Piața de asigurare reprezintă un cadru în care se desfășoară operațiuni de asigurare numai pe baze contractuale. Aici se întâlnesc cererea de asigurare, venind din partea persoanelor fizice și juridice care doresc să încheie diferite tipuri de asigurări și oferta de asigurare, ce vine din partea persoanelor juridice și anume organizații, societăți specializate, care sunt autorizate să funcționeze în domeniul asigurărilor și să desfășoare o astfel de activitate, bineînțeles, sub raport financiar. Denumirea de piață este valabilă atât pentru țările în care funcționează mai multe organizații de asigurare, fiind o piață concurențială, dar și pentru țările unde există doar o astfel de organizație, existând o singură ofertă de asigurare.
O astfel de piață, aparent neconcurențială, prezintă și câteva elemente de concurență, în sensul că singura organizație de asigurare are menirea de a convinge persoanele fizice și juridice asigurabile să accepte condițiile oferite de aceasta și aducând în acest fel cererea de asigurare la dimensiunea ofertei. În acest caz, persoanele fizice și juridice asigurabile pot alege între a accepta oferta de asigurare ce există pe piață și care este unică sau între a o refuza, căutând alte alternative.
De exemplu, persoanele care doresc o asigurare de viață, conferindu-le și protecție de asigurare, cum ar fi securitate în caz de deces, accident și altele, dar și fructificarea economiilor, aleg ca alternativă depunerea disponibilităților bănești la casa de economii. Această alternativă este aleasă, în condițiile în care sumele ce sunt încasate de asigurat la o asigurare mixtă de viață, la expirarea termenului de asigurare, sunt mai mici decât sumele încasate de la casa de economii, atunci când sumele depuse la casa de economii sunt egale cu totalul primelor plătite la societăților de asigurare. Organizația de asigurare acoperă și riscul de deces al asiguratului, pe perioada de valabilitate a contractului, pentru care se percepe o primă de asigurare specializată, nefiind vorba că fructifica mai slab economiile populației decât casa de economii.
Unitățile economice și gospodăriile populației, care doresc protecția bunurilor, aleg opțiunea autoasigurării, cu limitele sale.
Cu privire la piața de asigurări trebuie să precizăm dimensiunea acesteia, ce are ca element hotărâtor cererea de asigurare. Aceasta este determinată de puterea economică a persoanelor fizice și juridice asigurabile, pe de o parte, și de convingerea acestora de utilitatea asigurării oferite de organizațiile specializate.
Cererea de asigurare constă în contracte de asigurare, după ce aceasta s-a confruntat cu oferta. Însă sunt persoane care solicitând oferte din partea organizațiilor de asigurare, nu încheie contracte cu aceștia, fie pentru că nu găsesc convenienta sperată, fie deoarece condițiile solicitanților nu sunt acceptate de către ofertanți.
Astfel, mărimea pieței de asigurare depinde de mai mulți indicatori, cum ar fi: numărul contractelor încheiate în perioada de referință, numărul polițelor active, valoarea anuală a primelor de asigurare, cuantumul sumelor asigurate în perioada de referință și valoarea totală a angajamentelor asumate de societățile de asigurare la un moment dat.
Cererea de asigurare de persoane, bunuri și răspundere civilă vin din partea persoanelor fizice doritoare de încheierea unor contracte de asigurare pentru protecția lor și a familiilor lor, dar și din partea persoanelor juridice ( unități economice care doresc să ofere securitatea angajaților în caz de accidente sau boli profesionale). Cererea asigurării de bunuri și răspundere civilă vine din partea persoanelor juridice ( întreprinderi de tot felul, instituții publice, organizații fără scop lucrativ etc), interesate în protejarea activelor de care dispun împotriva pericolelor care le amenința și a răspunderilor civile legale față de terți.
Oferta de asigurare vine din partea societăților comerciale de asigurare, cu capital privat, de stat sau mixt, din partea organizațiilor mutuale de asigurare și de tontine.
Societățile comerciale de asigurare, fie cu capital privat, de stat sau mixt, urmăresc obținerea de profit și își desfășoară activitatea în condițiile legii. Ele trebuie să respecte avizele și normele organului de stat însărcinat cu supravegherea asigurărilor.
Organizațiile de asigurare de tip mutual nu urmăresc obținerea de profit, ci întrajutorarea membrilor lor, și se desfășoară pe baza principiului mutualității. Fiecare membru are calitatea de asigurat și asigurator. Ca asigurat fiecare membru al grupului participa la formarea fondului comun de asigurare, cu contribuția ce i-a fost stabilită. Cu acest fond sunt acoperite daunele suferite la asigurările de bunuri și răspundere civilă și sunt plătite sumele asigurate la asigurările de persoane.
Legătura dintre asigurat și asiguratori se realizează direct prin personalul de specialitate al societăților comerciale de asigurări, apoi se realizează prin intermediul membrilor organizațiilor de asigurare mutuală sau prin agenții intermediari( brokeri).
Piața asigurărilor în 2009
Piața asigurărilor s-a confruntat în anul 2009 cu deteriorarea activității economice și cu tensiunile din piețele financiare, rezultatul constând într-o diminuare a ritmului de creștere pentru asigurările generale și o scădere a asigurărilor de viață. Companiile de asigurări au fost afectate de recesiunea economică, scăderea prețurilor acțiunilor din prima parte a anului și deprecierea monedei naționale, dar au beneficiat de randamente substanțiale din plasamentele în titluri de stat și depozite bancare. Principalele riscuri pentru piața asigurărilor sunt mediul economic fragil și costurile ridicate pe segmentul asigurărilor auto.
La nivelul anului 2009, primele brute subscrise pentru asigurările generale au crescut cu 2 la sută, iar cele aferente asigurărilor de viață s-au redus cu 13 la sută. Pe segmentul asigurărilor generale, cel mai mare avans a fost înregistrat de asigurările de garanții (158,6 la sută), în timp ce pentru asigurările de viață au crescut produsele de asigurări de accidente (14,4 la sută), polițele de tip unit-linked (8,6 la sută) și asigurările de sănătate (7,5 la sută).
Nivelul de dezvoltare a pieței asigurărilor, raportat la dimensiunea economiei, a avut, de asemenea, o evoluție divergentă în anul 2009 pe cele două componente. Asigurările generale și-au accelerat ritmul de creștere a intermedierii în economie, în special datorită contracției PIB, iar asigurările de viață, afectate mult mai puternic de contextul macroeconomic și financiar, și-au redus gradul de dezvoltare (Grafic 2.1.1.).
Grafic 2.1.1. Piața asigurărilor – ponderea primelor brute subscrise în PIB
Sursa: CSA
Grafic 2.1.2. Dinamica pieței asigurărilor și a PIB
Companiile de asigurări și-au ajustat cheltuielile de achiziție și administrare în funcție de dinamica pieței, anul 2009 marcând o încetinire semnificativă a ritmului de creștere a cheltuielilor în sectorul asigurărilor generale și chiar o contracție pentru asigurările de viață (Grafic 2.1.3.). Flexibilitatea companiilor de asigurări la condițiile economice este benefică stabilității financiare a sectorului pentru că reduce presiunea asupra indicatorilor de eficiență și nu are loc un transfer al costurilor către polițele de asigurare.
Societățile de asigurări s-au orientat către investițiile în instrumente cu venit fix, în principal titluri de stat, ce implică riscuri minime, dar și către depozitele bancare datorită randamentelor semnificative oferite și a preferinței pentru lichiditate (Grafic 2.1.4.). Plasamentele aferente asigurărilor de viață pentru care riscul de investiție este transferat clienților au avansat în anul 2009 pe fondul creșterii primelor brute subscrise pe acest segment de asigurări, iar investițiile în acțiuni, deși în creștere, au avut un nivel redus, companiile de asigurări fiind averse la risc.
Grafic 2.1.3. Evoluția cheltuielilor de achiziție și administrare
Sursa: CSA
Grafic 2.1.4. Evoluția principalelor plasamente ale societăților de asigurări
Indicatorii de profitabilitate au avut o evoluție ușor pozitivă în primul semestru din 2009 după deprecierea puternică din anul 2008, datorită majorărilor de capital, ajustării cheltuielilor de achiziție și administrare la condițiile dificile din piață, adoptării unui management adecvat al riscurilor, dar și randamentelor substanțiale oferite de titlurile de stat și depozitele bancare (Grafic 2.1.5.). Rezultatele pozitive au fost în creștere, iar cele negative și-au redus dispersia. Indicatorii de profitabilitate rămân însă inferiori valorilor din anul 2007, dar inversarea trendului poate semnala o mai mare stabilitate a companiilor de asigurări în perioada următoare.
Unele companii de asigurări au înregistrat deteriorări ale indicatorilor de prudență pe fondul pierderilor din activitatea curentă sau al reducerii prețurilor activelor financiare, fiind necesare infuzii de capital pentru ca ratele de solvabilitate și lichiditate să se mențină peste nivelul minim reglementat. Un număr de 19 companii de asigurări au efectuat majorări de capital în valoare de peste 550 milioane lei în anul 2009, cele mai multe având loc la solicitarea CSA.
Grafic 2.1.5 Profitabilitatea companiilor de asigurări
Notă: Indicatorii de profitabilitate au fost calculați pentru un eșantion omogen cuprinzând 43 de companii de asigurări pentru fiecare perioadă, cu mențiunea că valorile extreme au fost excluse din eșantion
Sursa: MFP
Piața asigurărilor a funcționat într-un context macroeconomic și financiar dificil în 2009, în principal în prima parte a anului. Contracția economică, reducerea lichidității și creșterea volatilității pe piețele financiare, deprecierea monedei naționale și aversiunea investitorilor internaționali față de țările europene emergente au expus companiile de asigurări la riscuri în creștere. Stabilizarea economiei și a piețelor financiare, ce se observă începând cu a doua parte a anului 2009, vor fi de natură să diminueze tensiunea din piața asigurărilor, însă mediul economic fragil face dificilă atingerea în perioada următoare a unor ritmuri de expansiune alerte și susținute ale pieței asigurărilor.
2.2. Norme de prudențialitate
În conformitate cu Legea nr. 32/2000, pentru activitatea de asigurări generale asigurătorii au obligația să constituie și să mențină următoarele rezerve tehnice:
rezerva de prime
rezerva de daune
rezerva de daune neavizate
rezerva de catastrofă
rezerva pentru riscuri neexpirate
rezerva de egalizare
Rezervele tehnice vor fi evidențiate contabil, distinct, potrivit tipurilor de rezerve prezentate mai sus.
Mărimea acestor rezerve tehnice trebuie să permită asigurătorului, în orice moment, să își onoreze angajamentele ce rezultă din contractele de asigurare.
În cazul anulării, rezilierii, denunțării sau încetării valabilității unui contract de asigurare asigurătorul va efectuași operațiunile contabile de eliberare a rezervelor tehnice aferente contractelor respective.
Mărimea fiecărui tip de rezerve tehnice constituite și menținute de către asiguratori pentru activitatea de asigurări generale nu poate fi mai mică decât mărimea obținută prin calculul acestor rezerve, potrivit metodologiei pe care o vom prezenta în cele ce urmează.
Rezerva de prime se calculează lunar, prin însumarea cotelor – părți din primele nete subscrise, aferente perioadelor neexpirate ale contractelor de asigurare, astfel încât diferența dintre volumul primelor nete subscriseși această rezervă să reflecte primele nete alocate părții din riscurile expirate la data calculării. Această rezervă se calculează separat pentru fiecare contract, iar suma rezultatelor astfel obținute reprezintă rezerva de prime totală.
Rezerva de daune se creează și se actualizează lunar, în baza estimărilor pentru avizările de daune primite de asigurător, astfel încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plății acestor daune.
Rezerva de daune care trebuie constituită va fi obținută prin însumarea valorilor calculate pentru fiecare contract.
În calculul rezervelor de daune se includ:
sumele estimate pentru daune
costurile de lichidare aferente serviciilor prestate în acest scop de către terțe persoane Calculul rezervei de daune se va efectua în valuta în care
urmează să se plătească despăgubirea.
Rezerva de daune neavizate se creează și se ajustează cel puțin la încheierea exercițiului financiar, dacă reglementările asiguratorului nu prevăd altfel, în baza estimărilor acestuia, a datelor statistice sau a calculelor actuariale pentru daunele întâmplate, dar neavizate.
În practică, această rezervă mai este cunoscută și sub denumirea de rezerva IBNR – incurred but not reported.
Rezerva pentru riscuri neexpirate se calculează pe baza estimării daunelor ce vor apărea după închiderea exercițiului financiar, în cazul în care se constată că daunele estimate în viitor depășesc rezervele de prime constituite pentru un anumit tip de contract de asigurare și, drept urmare, în perioadele viitoare rezerva de primă calculată după modelul prezentat mai sus, nu va fi suficientă pentru acoperirea daunelor ce vor apărea în perioadele următoare.
Rezerva de egalizare se creează în anii cu rezultate tehnice favorabile pentru constituirea surselor de acoperire a daunelor în anii în care rezultatele tehnice vor fi nefavorabile. Aceasta are ca scop dispersia în următorii ani a rezultatelor favorabile obținute în anul financiar curent.
Rezerva de catastrofă se creează prin aplicarea lunară a unui procent de minimum 5% asupra volumului de prime brute subscrise, aferente contractelor care acoperă riscuri catastrofale, până când fondul de rezervă atinge cel puțin nivelul reținerii proprii sau 10% din acumularea răspunderilor asumate prin contractele ce acoperă riscuri catastrofale; această rezervă este destinată acoperirii despăgubirilor aferente daunelor de natură catastrofală.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) a decis să întărească normele de prudențialitate privind gradul de lichiditate, rezervele tehnice și plasamentele societăților de asigurare pentru a permite identificarea „din timp” a eventualelor probleme generate de riscul de piață. De aceea, activele lichide luate în considerare pentru calcularea coeficientului de lichiditate vor fi evaluate la valoarea de piață și nu la valoarea din situațiile contabile, așa cum era stabilit anterior. Totodată, anumite active admise la acoperirea rezervelor vor fi luate în considerare la cea mai mică valoare dintre valoarea din contabilitate și valoarea de piață. Prevederea se referă la titlurile de stat și bonurile de tezaur emise de statele membre ale Uniunii Europene, titlurile emise de autorități ale administrației publice locale, obligațiunile și alte instrumente ale pieței monetare și de capital, asimilate acestora, acțiunile și alte participații cu randament variabil, asimilate acestora, tranzacționate pe o piață supravegheată, precum și unitățile în organisme de plasament colectiv în valori mobiliare și alte fonduri de investiții. De asemenea, asigurătorii vor lua în considerare depozitele și disponibilitățile plasate în instituțiile de credit la acoperirea rezervelor într-un procent de maximum 90% din total rezerve, dar nu mai mult de 10% din valoarea rezervelor într-o singură instituție de credit. Anterior, expunerea maximă admisă pe o singură instituție de credit era de 25%. Totodată, CSA a hotărât să elimine împrumuturile și activele corporale, altele decât terenurile și construcțiile din categoria activelor admise să acopere rezervele tehnice brute. În cazul în care coeficientul de lichiditate al societății de asigurare scade sub nivelul de 1, conducerea societății va prezenta CSA explicații privind cauzele diminuării acestui indicator, precum și un plan de măsuri pe termen scurt care să conducă la remedierea situației.
2.3. Tendințe noi în economia asigurărilor
Sistemul Bonus-Malus penalizează asigurații responsabili de producerea unuia sau mai multor accidente prin perceperea unei prime adiționale sau malus și îi răsplătește pe cei care nu au înregistrat daune prin acordarea unei reduceri sau bonus.
În cazul asigurărilor auto, variabilele apriori de clasificare utilizate pentru divizarea riscurilor includ, de regulă vârsta și sexul asiguratului, tipul mașinii, domiciliul asiguratului și ocupația acestuia, distanța parcursă anual de mașină.
Aplicarea unui sistem Bonus-Malus se poate constitui într-o rezolvare a problemei legată de necunoașterea anticipată a comportamentului în trafic a asiguraților. Este evident faptul că opțiunea de a subscrie pentru o poliță facultativă împotriva riscului de coliziune va fi luată serios în considerare de persoanele care au o frecvență mai mare de producere a daunelor decât cei care optează pentru clasica asigurare obligatorie.
Trebuie precizat că aplicarea acestei directive are ca obiectiv realizarea pieței interioare a asigurărilor în sânul Uniunii Europene.
Justificarea din acest punct de vedere are suport concurențial dacă avem în vedere posibilitatea societăților de asigurare de a-și stabili propriul sistem de premiere a conducătorilor auto buni și penalizarea celor care produc accidente multiple.
Comisia Europeană a repetat că scopul nu este de a contesta promovarea securității rutiere și încurajarea șoferilor buni, ci doar posibilitatea ca fiecare companie de asigurări să-și determine liber propria sa politică comercială și nu încorsetată de dispoziții legislative.
Începând cu 1 februarie 2002 primele asigurărilor răspundere civilă obligatorie nu mai sunt cuplate sistemului Bonus-Malus.
Sistemul vechi se baza pe o scară obligatorie care mergea de la 0 la 22 și permitea fixarea primei asiguratului. Fiecare treaptă conducea la un procent fix din prima de bază. Noul sistem pornește de la premisa că fiecare companie are în vedere o cotă de primă inițială dar poate decide funcție de propriul management să-i „taxeze” mai dur pe vinovați, pentru a oferi pe de altă parte reduceri suplimentare celor cu o conduită ireproșabilă la volan.
Marsh România a realizat o listă scurtă cu principalele zece tendințe în dezvoltare pe piața de asigurări din România. „Acestea își au originea în 2010 și este probabil să se dezvolte și mai mult în 2011 datorită unor condiții de piață în plină evoluție”, explică oficialii Marsh.
Concurență acerbă: competiția dintre asiguratori a generat reduceri pe mai multe clase
Se observă o intensificare a competiției, evocata și în cel mai recent raport asupra piețelor de asigurări din EMEA. În acest raport se arăta ca și în România competiția dintre asiguratori pentru a câștiga clienți noi a generat reduceri pe mai multe clase. Lichiditatea este o problemă pentru majoritatea clienților, iar asiguratorii au decis să ofere reduceri importante pentru a-și păstra sau mări cota de piață. Un exemplu în acest sens sunt și reducerile oferite pentru polițele RCA de mai mulți asiguratori în campania de iarnă. S-a resimțit efectul direct al creșterii competitivității în negocierea programelor de asigurări pentru că acum asiguratorii acorda mai ușor condiții de asigurare cuprinzătoare, iar calitatea serviciilor este atent controlată.
Serviciile brokerilor, la mare căutare
Piața din România suferă încă din pricina unei educații în asigurări insuficiente. Totuși, și în perioada 2009-2010 rolul brokerilor a continuat să crească. Chiar dacă piața de asigurări a scăzut, volumul primelor intermediate de către brokeri s-a păstrat la același nivel ca și anul trecut, deci gradul de intermediere din piață a crescut. Acest lucru demonstrează că, în condițiile unei economii în recesiune, clienții au decis să apeleze la consultanți care să le aducă valoare adăugată prin cunoștințele și puterea lor de negociere. Se estimează că 2011 va marca un nou an în care brokerii vor putea să câștige clienți prin capacitatea lor de a-și sfătui clienții asupra riscurilor din această perioadă și prin puterea lor sporită de negociere. Astfel, nevoia de consultanță și de reduceri de costuri vor pune brokerii într-o poziție favorabilă în piață. Brokerii au început să se specializeze pe retail sau corporate sau chiar pe anumite canale de vânzare.
Un nou tip de CASCO
În perioada de creștere economică, distribuitorii de autoturisme făceau profituri frumoase din vânzarea de autoturisme noi. Partea de service era și atunci importantă, însă și aceasta se dezvoltă oarecum în umbra vânzărilor de mașini noi.
Odată cu recesiunea și condițiile mult mai restrictive de creditare, dealerii auto au simțit nevoia de a crește veniturile în segmentul post-vânzare, în centrele service. În același timp, clienții urmăreau să facă economii cu asigurările, iar asiguratorii urmăreau scăderea costurilor cu daunele pe segmentul auto. Toți acești factori au condus la apariția unui nou produs de asigurare pe piața din România, asigurarea Cobrand Casco. Aceasta se numește Cobrand pentru că alătura mai multe branduri: producător auto, asigurator, broker de asigurare. Scopul acesteia este să genereze mai multe venituri segmentului service, oferind în același timp un plus de calitate și satisfacție clienților mărcii auto.
În piața din România au apărut deja primele exemple de astfel de programe complexe prin care producătorii și/sau importatorii auto au negociat condiții speciale pentru clienții săi.
Asigurările de răspundere profesională în creștere. Malpraxisul medical în atenția presei.
De câțiva ani se resimte o creștere sănătoasă a numărului de asigurați pe segmentul asigurărilor profesionale. Sigur, obligativitatea unor produse din acesta clasă, precum D&O sau malpraxis medical a ajutat la dezvoltarea acestui segment.
În 2010 erorile medicale au ocupat primele pagini ale ziarelor. Populația a devenit mult mai atentă la ceea ce se întâmplă în clinicile din România, fie ele private sau de stat. Această mediatizare a crescut nivelul de atenție al publicului la greșelile medicale și la repercusiunile acestora. Asigurările de răspundere profesională pentru personalul medical sunt obligatorii, dar ele nu au fost folosite în adevăratul sens al cuvântului pentru că nu au existat multe plângeri sau acțiuni în instanță din partea pacienților lezați.
Beneficiile pentru angajați de la modă la eficiență
Înainte de criză economică multe companii multinaționale sau locale se întreceau în programe de beneficii pentru a-și reține forța de muncă. Aceste programe nu au fost făcute cu un plan bine stabilit care să țină seama de nevoile reale ale angajaților sau de sustenabilitatea acestor beneficii pentru companie. Astfel, încă de la începutul crizei economice, programele de beneficii extra-salariale au fost reanalizate și eventual reorganizate.
Asigurări Online – creștere de volum și de competitivitate
Chiar dacă piața de asigurări online a avut un început timid, ea începe să prindă contur prin creșterea volumului distribuit prin acest canal. Atât asiguratorii, cât și brokerii și-au dezvoltat platforme de vânzare electronică. Odată cu introducerea unor reglementări pentru vânzarea electronică a mai multor tipuri de polițe, piața se va diversifica. Momentan foarte puțini dintre noi sunt obișnuiți să cumpere asigurări online, dar dacă ne uităm pe piețele din regiune vom vedea că există clase care sunt dominate de vânzările online.
În 2011 este foarte probabil că numărul jucătorilor pe piața online să crească, mai ales în rândul brokerilor care au un avantaj competitiv clar, respectiv acela că pot pune la dispoziție oferte comparative.
Asigurarea facultativă a locuințelor
Încă din 2010 asigurarea obligatorie a locuințelor a fost în atenția media și a asiguratorilor. Oportunitatea a stat de partea asiguratorilor de această dată, pentru că brokerii nu au putut aduce un plus de valoare în acest caz. Asigurările obligatorii sunt și vor fi folosite de asiguratori pentru a-și lărgi baza de clienți cărora le pot oferi produse adiționale. Un fapt pozitiv este că asiguratorii folosesc produsul pentru a vinde asigurări facultative de locuințe, un produs extrem de util clienților romani.
Un nou retail de asigurări
Retailul de asigurări trece acum într-o nouă etapă. Dincolo de vânzările de RCA online sau în supermarketuri, apar noi asigurări inovatoare, care vor fi folosite de către retailerii din mai multe segmente pentru a-și spori profiturile. Sunt deja cunoscute produsele de garanție extinsă pentru autoturisme, unii producători sau importatori oferind garanție de 4, 5 sau chiar 7 ani. Puțini știu însă că în spate este de multe ori un produs de asigurare. Retailerii auto au folosit acest produs pentru a-și spori vânzările și pentru a-și asigura venituri și în viitor prin partea de service.
În sfârșit asigurarea de credit comercial?
De la începutul crizei economice problemele legate de insolventa, falimente, neplata a facturilor au crescut continuu. Astfel, asigurarea de credit comercial a beneficiat de o cerere crescută. Totuși, asiguratorii specializați au fost și ei extrem de precauți în preluarea riscurilor. Astfel, chiar dacă existau mulți clienți interesați, nu s-au încheiat la fel de multe polițe pe cât s-ar fi putut aștepta.
Aceste tendințe au fost analizate și prioritizate de către specialiștii Marsh România și se bazează pe experiența de 15 ani pe piața locală. Toate trendurile menționate mai sus au apărut în 2010, iar Marsh România a fost implicată în implementarea lor.
CAPITOLUL III. ASIGURAREA MĂRFURILOR ÎN TRAFICUL INTERNAȚIONAL
Mărfurile care circulă în traficul internațional sunt supuse unor riscuri legate de operațiunile de manevrare, depozitare, transbordare, ca și de cele care țin de transportul propriu-zis.
„Riscul mării” desemnează ansamblul evenimentelor care pot surveni pe parcursul transportului (accidente, calamitați etc.). În plus, pot să se producă riscuri speciale, datorită unor fapte ca greve, revolta, sabotaj, conflicte armate etc.
Asigurarea se bazează pe o relație contractuală între posesorul bunului, în calitate de ASIGURAT, și o companie de asigurări, în calitate de ASIGURĂTOR, prin care asiguratul transfera anumite riscuri asiguratorului, plătindu-i acestuia o sumă de bani denumită PRIMĂ DE ASIGURARE, urmând ca, în cazul producerii daunelor, asiguratorul să îl despăgubească pe asigurat conform condițiilor stabilite în contract.
3.1. Principiile asigurării
Principiul de bază în materia asigurărilor este că după plată despăgubirii, asiguratul trebuie să se afle într-o situație patrimonială echivalentă cu cea avută înainte de producerea pagubei.
Valoarea asigurată va trebui să acopere în egală măsură pierderea suferită (damnum emergens), cât și câștigul nerealizat (lucrum cessans). În practică, valoarea asigurată reprezintă valoarea mărfii la destinație, majorata cu 10 – 20%.
Prima de asigurare variază în funcție de natura mărfii, ambalaj, modul de transport, traseu, natura riscurilor asigurate. Mărimea ei variază de la 1‰la 2% din valoarea asigurată. Media mondială este de 8‰, iar cea europeană este de 5‰.
După plată despăgubirii, asiguratorul se subroga în toate drepturile proprietarului încărcăturii și se poate întoarce cu acțiune împotriva cărăușului sau a unor terți pentru recuperarea unor sume în măsura în care răspunderea pagubei este în sarcina transportatorului.
Principiul subrogării permite partajarea responsabilității și a plății între toți cei care au concurat la realizarea transportului (încărcător, expeditor, cărăuș, asigurator).
În ceea ce privește răspunderea cărăușului, principiul general acceptat este ca transportatorul este ținut răspunzător de pierderea coletelor, de avarii și întârzieri. Valoarea practică a acestui principiu trebuie să fie apreciată însa în raport cu limitările și cazurile de răspundere, care circumstanțiază strict răspunderea transportatorului.
Astfel, limitările de răspundere sunt recunoscute atât de Convenția de la Bruxelles (CB), cât și de Convenția de la Hamburg (CH) și se practica în raport cu modul de transport și greutatea mărfii. De ex., conform CB, cărăușul răspunde în limita a 666,675 DST/colet sau 2 DST/kg (cea mai mare sumă); după CH limitele sunt 835DST/colet și 2,5 DST/kg.
Cazurile de exonerare de răspundere sunt:
forță majoră (evenimente imprevizibile și irezistibile);
cazul fortuit (incidente imprevizibile);
viciul propriu al mărfii;
culpa expeditorului (ambalaj necorespunzător, încărcare defectuoasă);
culpa destinatarului (greșeli de descărcare).
Principiul maximei bune-credințe (Utmost Good Faith) constă în datoria asiguratului de a-l informa pe asigurator, fără ca acesta să întrebe în legătură cu toate circumstanțele materiale privind riscul.
În practică asigurării prezintă importanță noțiunile de avarie totală, avarie particulară și avarie comună.
AVARIA TOTALĂ (total loss) presupune pierderea sau distrugerea totală a mărfii și este de 2 feluri:
reală – mărfurile distruse iremediabil sau dispărute complet și definitiv;
prezumtiva – mărfuri abandonate, deoarece pierderea lor totală este inevitabilă.
AVARIA PARTICULARĂ sau PARȚIALĂ (particular loss) privește toate modalitățile de transport. Este vorba de deteriorări sau pierderi de marfă, care se datorează unor evenimente majore, care survin în timpul transportului (naufragiu, accident rutier, deraiere etc.), fie unor situații care privesc exclusiv marfa respectivă (cădere, pierdere etc.). Valoarea pagubei este sub valoarea comercială sau de asigurare a bunului asigurat.
AVARIA COMUNĂ sau GENERALĂ (general average loss) este o noțiune specifică transportului maritim și fluvial și desemnează pierderea rezultată în urma unei decizii conștiente a căpitanului de a sacrifica o parte din marfă pentru a salva nava dintr-o situație dificilă (ex. inundarea vasului, naufragiu) sau de a face cheltuieli excepționale pentru a salva încărcătura. Cheltuielile și sacrificiile astfel angajate sunt repartizate între armator și proprietarul încărcăturii.
3.2. Condițiile de asigurare
Condiția A.R. (All Risks) „Toate Riscurile” acoperă toate riscurile de pierdere sau deteriorare a bunurilor asigurate, respectiv avaria comună, ca și toate avariile particulare, inclusiv dispariția totală sau parțială a mărfii prin furt, ca și pierderea totală (nelivrarea) sau parțială (lipsa la livrare). Pierderile, deteriorările sau cheltuielile cauzate de viciile mărfii.
Condiția W.A (Withh particular average) „Cu răspundere pentru avaria particulară” acoperă daunele rezultate din pierderea totală sau pierderea ori deteriorarea parțială a bunurilor asigurate cauzate nemijlocit de „riscurile mării”, specificate în polița de asigurare, ca de ex. incendii, furtuna, explozie, vârtej, eșuare, răsturnare, coliziune, naufragiu.
Condiția F.P.A. (Free from particular average) „Fără răspundere pentru avaria particulară” acoperă daunele rezultate din avaria comună, neacoperind pierderea parțială sau deteriorările. Dacă este indicat „FPA, cu excepția…”, atunci cazurile de avaria particulară sunt acoperite.
Toate condițiile de mai sus exclud riscurile de război sau grevă, care trebuie să fie acoperite separat.
Condițiile de asigurare A, B și C pentru mărfurile transportate pe mare presupun o delimitare mai clară și mai precisă a sferelor lor de acoperire.
Condițiile comune conținute de cele 3 condiții sunt:
cheltuielile și contribuțiile la varia comună și/sau cheltuieli de salvare, plătite de asigurat, stabilite potrivit prevederilor contractului de navlosire și/sau legii aplicabile, dacă acestea au fost făcute pentru sau în legătură cu înlăturarea unei pierderi cauzate de orice evenimente;
suma ce reprezintă proporția răspunderii stabilite conform clauzei „culpa comună în caz de coliziune”, dacă această clauză este prevăzută în contractul de navlosire.
Excluderi comune tuturor celor 3 clauze:
a) Pierderea , avaria și cheltuiala rezultând din sau provocate de:
comportarea necorespunzătoare voita a asiguratului;
scurgerea ordinară, pierderea uzuală în greutate sau volum ori uzura normală a bunului asigurat;
ambalarea și pregătirea insuficienta sau necorespunzătoare a bunului asigurat;
viciul propriu sau natura voiajului sau a călătoriei;
întârzierea;
pierderea voiajului sau a călătoriei;
insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligațiilor financiare către obligațiilor financiare către proprietarii, administratorii, navlositorii sau operatorii navei;
folosirea de obiecte radioactive;
contaminarea radioactivă;
starea de nenavigabilitate a navei;
b) Riscuri de război (conflicte militare);
c) Riscuri de greve (conflicte sociale).
Condiția de asigurare A este cea mai cuprinzătoare. În baza acestei condiții sunt acoperite toate riscurile de pierdere și avarie a bunului asigurat, cu excepția excluderilor a, b și c.
Condiția de asigurare B, cu excepția excluderilor a, b și c acoperă riscurile cauzate de:
incendii sau explozii;
eșuarea, scufundarea sau răsturnarea navei sau ambarcațiunii;
răsturnarea sau deraierea mijlocului de transport terestru;
coliziunea sau contactul navei sau mijlocului de transport, container său loc de depozitare;
descărcarea mărfii într-un port de refugiu;
cutremur de pământ, erupție vulcanică sau trăsnet;
sacrificiul în avaria comună;
aruncarea mărfii sau luarea ei de valuri peste bord;
intrarea apei de mare, lac sau râu în navă, ambarcațiune, mijloc de transport, container său loc de depozitare;
dăuna totală a unui colet pierdut peste bord sau căzut în timpul încărcării sau descărcării pe/și de pe navă, ambarcațiune sau alt mijloc de transport.
Condiția de asigurare C acoperă pierderea și avaria la bunul asigurat de:
incendiu sau explozie;
eșuarea, scufundarea sau răsturnarea navei sau ambarcațiunii;
răsturnarea sau deraierea mijlocului de transport terestru;
coliziunea sau contactul navei, ambarcațiunii sau mijlocului de transport cu un obiect exterior, altul decât apă;
descărcarea mărfii într-un port de refugiu;
sacrificiul în avaria comună;
aruncarea peste bord.
3.3. Contractul de asigurare
Contractul de asigurare (polița de asigurare) este documentul care atestă acordul de voința dintre asigurat, care se obliga să plătească o anumită sumă de bani – prima de asigurare, și asigurator, care, în schimbul primei, se obliga să-l despăgubească pe asigurat pentru daunele pe care le-ar suferi datorită producerii riscurilor asigurate.
Polița de asigurare poate fi nominativă sau la ordin (caz în care este transmisibila către terți prin andosare).
Polițele de asigurare pot fi:
maritime sau fluviale, terestre și aeriene;
casco (pentru mijlocul de transport);
cargo (pentru marfa);
de navlu (pentru prețul transportului maritim) etc.
Polița de asigurare a mărfurilor (polița cargo) poate fi:
polița pe călătorie, prin care se asigură un transport determinat de marfă și trebuie să fie subscrisă la fiecare expediție;
polița cu alimentare, prin care se stabilește un plafon valoric, în limita căruia se pot face mai multe transporturi până la epuizarea sumei prevăzute în polița; la fiecare expediere se întocmește un „aviz de alimentare” prin care expeditorul îl informează pe asigurator în legătură cu expedierea respectivă;
polița de evaluare, când evaluarea mărfurilor transportate se face ulterior, după avariere, pe baza facturilor;
polița de abonament sau flotantă, cea mai frecvent utilizată, prin care se asigura mărfurile într-un anumit interval de timp, de obicei, un an (cu reînnoire prin acordul părților), indiferent de modul de transport, destinație sau natura mărfii. Polița acoperă la prima unică (în general) stabilită prin contract totalitatea expedițiilor efectuate în anul de referință. Nu este necesar un aviz de alimentare pentru fiecare expediție. Plata primelor se face prin regularizare, pe baza declarației privind livrările, trimestrial, semestrial sau, mai frecvent, anual.
În vederea încheierii contractului de asigurare a mărfii în traficul internațional, exportatorul remite expeditorului cererea de asigurare.
Cererea de asigurare cuprinde:
numele celui care dispune emiterea poliței de asigurare;
numărul contractului, acreditivului, facturii externe;
condiția de livrare, ruta asigurată;
modalitățile și mijloacele de transport, pavilionul și numele navei;
numărul de conosament;
date referitoare la marfă;
valoarea navlului;
condiția de asigurare;
valoarea asigurată.
Pe baza acestui document, expeditorul încheie cu casa de asigurări polița de asigurare și îl avizează pe exportator printr-un aviz de asigurare.
Polița de asigurare, de regulă, cuprinde următoarele elemente:
numele și semnătura asiguratorului;
numele asiguratului;
andosarea asiguratului, în cazul în care polița este transmisibilă prin gir;
enumerarea și descrierea riscurilor acoperite;
valoarea asigurată;
locul unde se va plăti despăgubirea în cazul producerii riscului.
Obligațiile asiguratului, conform contractului de asigurare, se referă la:
plata primei, care se face cash, la locul subscrierii asigurării;
furnizarea de informații, care să permită asiguratorului să aprecieze riscul legat de expediere (valoarea mărfii și natura acesteia, nava, ruta etc.);
plata unor taxe sau comisioane (pentru comisionarii de avarie).
Obligația esențială a asiguratorului este de a despăgubi pe asigurat pentru pierderile suferite în cazul producerii riscurilor acoperite prin polița de asigurare.
În anumite situații (de ex. transportul de lichide în butoaie sau sticle, anumite mărfuri ambalate în saci, bunuri perisabile) asiguratorul își rezerva dreptul de a nu lua în considerare pierderile sub un anumit procent din valoarea mărfii. Această cota se numește franșiza.
În cazul producerii riscului asigurat și în vederea reglării despăgubirii se procedează în felul următor:
asiguratul trebuie să ia măsuri pentru a valorifica dreptul de recurs împotriva cărăușului și pentru a conserva bunurile și a evita agravarea pagubei; poate să solicite și expertizarea mărfurilor de către un comisionar de avarie;
asiguratul va întocmi dosarul de despăgubire, care poate include: polița de asigurare, documentul de transport, factura comercială, procesul verbal de constatare a avariei sau raportul de expertiză, care atestă faptul că marfa n-a fost predată la destinatar;
asiguratorul analizează condițiile în care s-a produs pagubă, verifica piesele dosarului și plătește despăgubire în funcție de clauzele contractului de asigurare și de documentele probatoare furnizate de către asigurat. În cazul în care se reține răspunderea cărăușului sau expeditorului, acționează în regres asupra acestora pentru a recupera o parte din indemnizația vizată (cea reprezentând responsabilitatea dovedită a terților).
CAPITOLUL IV. ASIGURAREA AUTO ÎN CAZUL TRANSPORTULUI INTERNAȚIONAL
În acest subcapitol distingem, pe de o parte asigurarea mărfii care face obiectul transportului (cargo) și asigurarea întreprinderii de transport auto, pe de altă parte. Aceasta din urmă cuprinde, la rândul său, asigurarea mijlocului de transport (casco) și asigurarea răspunderii cărăușului.
4.1. Asigurarea Mărfii ( CARGO)
Interesul asigurării
Scopul principal urmărit de deținătorul interesului în asigurarea mărfii care face obiectul transportului auto este acela de a obține o indemnizație sigură în cazul în care cărăușul nu poartă nici un fel de răspundere potrivit contractului de transport și normelor legale în vigoare. În plus, răspunderea cărăușului auto este întotdeauna limitată prin lege și prin dispozițiile convențiilor internaționale care reglementează transportul auto pe plan internațional (CMR, TIR etc.). De multe ori cărăușul auto nu-și asumă răspunderea sau își asumă o răspundere minimă în cazul transporturilor efectuate în baza unor tarife preferențiale.
Un alt risc major constă în posibilitatea cărăușului de a deveni insolvabil în cazul unei pagube importante. În sfârșit, asigurarea constituie, în general , garanția obținerii unei indemnizații în timpul cel mai scurt cu putință din momentul în care beneficiarul asigurării a furnizat asiguratorului un dosar de daune complet și corect întocmit.
Încheierea unei asigurări pentru marfa care face obiectul transportului auto nu anulează în nici un fel răspunderea cărăușului. Acesta continuă să răspundă pentru pierderea totală sau parțială sau pentru avarierea mărfii în timpul transportului din culpă ca și când marfa respective n-ar fi fost asigurată. Singura deosebire constă în faptul că va avea de înfruntat că reclamant nu numai pe expeditorul sau destinatarul mărfii, ci și compania de asigurări care a fost atacată în drepturile ei. În aceste condiții, o întreprindere de transport auto nu poate spera să fie scutită de răspundere reproșând clientului sau că acesta a contractat o asigurare insuficientă pentru marfa care a constituit obiectul transportului respectiv.
Potrivit reglementărilor în vigoare privind asigurarea bunurilor pentru cazurile de pagube produse în timpul transportului terestru, expeditorul este titularul asigurării iar destinatarul este titularul interesului asigurabil care în cazul producerii unui risc asigurat, urmează să fie despăgubit. Cu alte cuvinte, destinatarul este și beneficiarul asigurării.
RISCURI EXCLUSE
Anumite riscuri care în mod cert sau cu o posibilitate statistică foarte ridicată determina pierderea mărfii sau deteriorarea acesteia în timpul transportului sunt excluse de la acoperirea prin asigurare. În general, nu sunt acoperite prin asigurare pierderile, daunele și alte prejudicii care rezultă sau sunt provocate de:
a) Viciile proprii ale mărfii. Societatea de asigurări acoperă marfa împotriva factorilor de risc externi și în nici un caz împotriva celor de natură internă. Uzura normală, care este în funcție , de proprietățile fizico-chimice ale mărfii și de impactul lui cu mediul extern, nu constituie nici ea obiect al asigurării
b) Ambalarea și predarea insuficientă sau necorespunzătoare a bunului asigurat în vederea efectuării transportului. Bunul asigurat trebuie prezentat într-un ambalaj comercial și un ambalaj de transport uzual la export. Coletele trebuie marcate în mod corespunzător, conform contractului. Faptul că în polița de asigurare se menționează un ambalaj din carton și interzice companiei de asigurări să invoce excluderea de la acordarea despăgubirii pentru insuficiența ambalajului deoarece cauza avariei constă în slăbiciunea și nu în natura materialului folosit. Lipsa de etanșeitate a unui container este considerate defect de ambalare și determină de asemenea excluderea de la acordarea despăgubirii.
c) Scăderea normală în greutate sau în volum. Este vorba de așa-numitele “deșeuri de drum”, respectiv de scăderile normale în greutate sau în volum prin evaporare , uscare, scurgere etc. care afectează anumite mărfuri.
d) Influența temperaturii atmosferice. Dacă marfa, prin natura ei nu poate suporta fără avarii variațiile temperaturii atmosferice până la locul de destinație, compania de asigurări este absolvita de obligația acordării despăgubirii. Situația reprezintă un caz particular de viciu propriu al mărfii. Pe de altă parte, dacă schimbarea temperaturii este consecința “căderii” instalației frigorifice a autovehiculului, compania de asigurări trebuie să acopere pagubă produsă.
e) Amenzi, confiscări, puneri sub sechestru, contrabandă, comerț, prohibiții sau clandestin. Compania de asigurări nu acoperă amenzile sau plățile la care poate fi obligat proprietarul mărfii în perioada transportului. Orice amendă trebuie suportată personal de cel care a fost obligat la plata amenzii
f) Întârzierea în expedierea sau în primirea mărfii. Consecințele unei întârzieri pot fi directe, sub formă de pagube materiale rezultate din deprecierea mărfii și indirecte (nerealizarea profitului scontat, daune morale, etc. ). Unele polițe exclud de la acoperirea prin asigurare numai consecințele indirecte ale întârzierii, iar alte polte exclud atât consecințele indirecte sat și pe cele directe.
g) Prohibirea exportului sau importului. Prohibirea comerțului cu anumite bunuri prin lege sau prin măsuri de ordin administrativ poate cauza pagube care nu fac obiectul acoperirii prin asigurare
h) Diferențele de curs valutar . Au la baza cauze multiple și extrem de complexe care nu pot fi controlate și ale căror consecințe nu pot fi asumate de companiile de asigurări. Riscul valutar și-l asuma fiecare companie pe cont propriu, inclusiv companiile de asigurări și reasigurări.
i) Instrucțiuni greșite sau insuficiente date cărăușului. Pentru că aceasta excludere să fie operanta compania de asigurări trebuie să stabilească legătura cauza efect între instrucțiunile primite de cărăuș și pagubele rezultate ca urmare a faptului că acestea s-au dovedit a fi greșite sau insuficiente. Astfel, asiguratorul nu-și va asuma nici o răspundere pentru consecințele rezultând din transbordarea mărfii în parcurs de pe un mijloc de transport pe altul, atâta timp cât în polița de asigurare s-a prevăzut transportul direct până la destinație.
j) Riscul atomic. Aici sunt vizate pagubele directe și indirecte care rezultă din utilizarea oricărei arme de război care folosește fisiunea și /sau fuziunea atomică (explozie, iradierea, degajarea de căldură, contaminarea radioactivă etc.).
Sfera riscurilor excluse poate mai largă sau mai restrânsă de la o companie de asigurări la altă, de la o etapă la alta, în funcție de condițiile concrete ale pieței internaționale.
RISCURI ASIGURABILE
Riscurile asigurabile se împartă în două mari categorii și anume:
a) riscuri asigurate prin condițiile generale de asigurare;
b) riscuri asigurate prin condiții speciale.
Prin condițiile generale de asigurare și contraplății unei prime obișnuite, sunt acoperite pierderea totală sau parțială a mărfii și avariile suferite de aceasta în timpul transportului cauzate de: deraparea sau răsturnarea autovehiculului; coliziunea sau contactul cu un alt autovehicul sau orice alt obiect exterior; incediul sau explozie; prăbușirea podurilor, clădirilor sau tunelelor;căderi ale arborilor; ruperi de diguri, baraje și conducte de apă; avalanșe, trăsnete, inundații, cicloane, erupții vulcanice sau cutremure.
Prin condițiile speciale și contraplății unei prime suplimentare sunt acoperite pierderea și avaria la bunul asigurat cauzate de: furt, jaf și nelivrarea unui colet întreg; riscurile de război și riscurile de grevă.
Polițele de asigurare tipizate cuprind numai mărfurile obișnuite care fac obiectul transportului auto. Sunt acoperite în condiții speciale bunurile de marea valoare precum și mărfurile perisabil , cele periculoase, precum și animalele vii.
De asemenea trebuie menționat că polițele de bază nu acoperă ambalajul propriu-zis. Dacă acesta are o anumită valoare și ea nu a fost încorporată în valoarea mărfii, atunci asiguratul trebuie să ceară companiei de asigurări să includă în garanție și valoarea ambalajului.
Modul de încheiere al asigurării, suma asigurată și plata primei, durata garanției
Trebuie să conțină toate datele necesare companiei de asigurări pentru aprecierea riscului și întocmirea poliței (numele asiguratului și beneficiarului asigurării, numărul de înregistrare al autovehiculului, locul de încărcare și de descărcare, descrierea bunului, numărul și marcajul coletelor, greutatea, felul ambalajului, felul încărcării – în autovehicul acoperit sau descoperit -, suma asigurată, condiția de asigurare și altele).
Contractul de asigurare se consideră încheiat din momentul în care compania de asigurare primește cererea de asigurare, în afară de cazurile în care a refuzat cererea de acceptare a asigurării, în scris, în termen de 2 zile lucrătoare de la data primirii cererii de asigurare.
Confirmarea încheierii asigurării se face de către compania de asigurări prin transmiterea decontului de prime sau eliberarea, la cerere, a poliței de asigurare.
Conținutul poliței de asigurare se consideră acceptat dacă în termen de 2 zile lucrătoare de la primirea acesteia asiguratul nu ridică obiecțiuni.
Suma asigurată este valoarea indicată în contractul de asigurare și poate fi formată din:
valoarea bunului, potrivit facturii
costul transportului și costul asigurării, dacă acestea nu sunt incluse în valoarea facturii
cheltuieli și taxe vamale
o supra asigurare de 10% din valoarea bunului, dacă nu s-a convenit altfel, pentru acoperirea acelor cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.
Asigurarea se încheie în lei. Dacă nu s-a convenit altfel, prima datorată se plătește la primirea decontului de prime.
Asigurarea intră în vigoare în momentul în care bunul părăsește depozitul său locul de depozitare indicat în contractul de asigurare, pentru a fi transportat și încetează în una din următoarele situații care survine mai întâi:
– când bunul este livrat la depozitul destinatarului;
– când bunul este livrat la alt depozit, la destinația specificata în contractul de asigurare sau înainte de acesta, pe care asiguratul decide să-l folosească pentru depozitre, alocare sau distribuire;
– când datorită unor împrejurări care sunt în fără controlului asiguratului, contractul de transport se termină într-un alt loc decât destinația specificata în contractul de asigurare sau transportul se termină în alt fel, înainte de livrarea bunului la depozitul destinatarului;
– la expirarea a 60 de zile de la terminarea descărcării bunului de pe autovehicul.
4.2. Obligațiile asiguratului și procedura despăgubirii
Asiguratul este obligat să aducă neîntârziat la cunoștința companiei de asigurări orice modificări care apar față de datele cuprinse în cererea sau contractul de asigurare. El este dator să întrețină, să ambaleze și să manipuleze în condiții corespunzătoare și în conformitate cu normativele în vigoare, bunul asigurat în scopul prevenirii producerii evenimentului asigurat.
Sub amenințarea pierderii drepturilor de despăgubire, asiguratul trebuie să înștiințeze în scris compania de asigurări sau comisarul indicat în polița de asigurare despre producerea evenimentului asigurat, imediat ce a luat cunoștință de aceasta. Totodată, asiguratul va lua toate măsurile , potrivit cu împrejurările și cu normativele în vigoare, pentru salvarea bunului , pentru limitarea și micșorarea pagubei , inclusiv măsuri de recondiționare și/sau valorificare a bunului avariat în condiții cât mai avantajoase.
Asiguratul este obligat totodată să provoace și să înlesnească neîntârziat intervenția expertului companiei de asigurări pentru constatarea și evaluarea pagubei. Raportul de expertiză al acestuia – o piesă care nu poate lipsi de la dosarul de solicitare a despăgubirii – nu constituie însă decât un simplu aviz dat companiei de asigurări și n-are nici o altă valoare pentru celelalte părți implicate.
Îndeplinirea tuturor formalităților necesare pentru conservarea dreptului de regres al companiei de asigurări împotriva celor vinovați constituie o altă obligație foarte importantă a asiguratului. Dacă aceasta nu pune la dispoziția companiei de asigurări toate documentele necesare care ar putea dovedi culpa cărăușului sau a altor vinovați, el risca să nu fie despăgubit sau să primească o despăgubire mai mică, până la concurență sumei prejudiciului care rezultă din aceasta pentru compania de asigurări. De pildă, dacă prin exercitarea dreptului de regres compania de asigurări ar fi putut recupera de la cei vinovați suma de 50.000 dolari, dar nu a recuperat-o din cauza destinatarului neglijent, și dacă despăgubirea ce ar trebui acordată în mod normal reprezintă 200.000 dolari , compania de asigurări va acorda totuși o despăgubire de 150.000 de dolari.
Pe de altă parte, dacă regresul companiei de asigurări se dovedește a fi inexistent din punct de vedere legal întrucât cărăușul nu este răspunzător de pagubă produsă (caz de forță majoră de exemplu), compania de asigurări nu poate invoca nici un prejudiciu din cauza neglijenței destinatarului.
În final, asiguratul trebuie să întocmească dosarul pentru obținerea despăgubirii. Documentele aflate la dosar trebuie să dovedească:
interesul direct asupra bunului asigurat (scrisoarea de trăsură tip CMR, factura externă, etc.);
drepturile din contractul de asigurare ( polița de asigurare în original, certificatul de asigurare, decontul de prime);
producerea daunei (procesul verbal de constatare pagubei, protestul împotriva cărăușului și răspunsul la protest);
suma reprezentând pretențiile de despăgubire ( certificatul comisarului de varie al companiei de asigurări, raportul expertului, chitanțe și dovezi privind cheltuielile efectuate etc.)
Pentru stabilirea indemnizației ce va fi plătită, compania de asigurări pornește de la suma asigurată. Presupunem că această sumă este de 100.000 de dolari și că s-a produs o daună totală. La această sumă se adăugă cheltuielile făcute de asigurat în contul compania de asigurări (pentru limitarea pagubei, recondiționarea mărfii și valorificarea acesteia și se efectuează eventualele reduceri pentru:
declararea inexactă a riscului fără rea voință din partea asiguratului;
prejudiciul cauzat companiei de asigurări prin neconservarea dreptului de regret împotriva vinovaților;
compensarea eventuală cu primele rămase de plătit;
contravaloarea franșizei etc.;
Suma rezultată în urma acestor corective reprezintă indemnizația finală. Ea produce dobânzi , chiar dincolo de valoarea asigurată, în cazul întârzierii achitării ei.
4.3. Asigurarea Întreprinderii De Transporturi Auto
Asigurarea întreprinderii de transporturi auto cuprinde asigurarea autovehiculelor pentru cazuri de avarii și furt , asigurarea de răspundere civilă a autovehiculelor cu valabilitate în afara teritoriului României și asigurarea de răspundere a transportatorului în calitate de cărăuș pentru mărfurile transportate .
ASIGURAREA AUTOVEHICULELOR PENTRU CAZURILE DE AVARII ȘI FURT
În asigurare sunt cuprinse toate autovehiculele din parcul societăților comerciale de transporturi auto care efectuează transporturi internaționale de mărfuri (autocamioane, autofrigorifere, autocisterne, etc., inclusiv remorcile tractate de acestea).
Răspunderea companiei de asigurări începe din momentul în care autovehiculele au intrat în dotarea societății comerciale de transporturi auto (S.C.T.A.) și încetează din momentul ieșirii acestora din dotarea unității respective.
Prima de asigurare anuală, stabilită ca o formă forfetara în lei pentru fiecare autovehicul, inclusiv remorcă dacă există este plătită în rate trimestriale egale, în termen de 30 zile de la expirarea trimestrului.
În caz de daună, cuantumul pagubei este egal cu costul reparațiilor părților componente sau pieselor avariate, ori cu costul de înlocuire al acestora, din care se scade valoare eventualelor deșeuri, despăgubirea(inclusiv în caz de pierdere totală) neputând depăși:
80% din valoarea de înregistrare (achiziție) a autovehiculului dacă valoarea reală,în funcție de starea tehnică în momentul în care s-a produs evenimentul a fost de 80% sau mai mare de 80% din valoarea de înregistrare;
30% din valoarea de înregistrarea sau achiziție a autovehiculului , dacă valoarea reală în funcție de starea tehnică în momentul în care s-a produs evenimentul a fost de 30% sau mai mică din valoarea de înregistrare a acestuia, precum și dacă autovehiculul a fost complet amortizat din punct de vedere contabil.
Compania de asigurări plătește în valută despăgubirile reprezentând costul reparațiilor efectuate în străinătate, costul pieselor procurate din străinătate necesare înlocuirii celor avariate sau distruse, dacă acestea nu se pot procura din România cu plata în lei sau au fost absolut necesare pentru aducerea autovehiculelor în România, precum și cheltuielile ocazionate în străinătate, cu constatarea și evaluarea pagubelor în cazul ivirii evenimentului asigurat.
Compania de asigurări plătește în lei despăgubirile reprezenatând costul reparațiilor efectuate în România, precum și despăgubirile cuvenite în cazurile când autovehiculul este complet distrus și nu se mai poate repara sau când cheltuielile de reparație depășesc 80% din valoarea reală a autovehiculului.
CAZURILE ÎN CARE SE ACORDĂ DESPĂGUBIRI
Compania de asigurări acorda despăgubiri pentru pagubele produse prin avarierea sau distrugerea autovehiculelor avariate asigurate, provocate:
ciocniri, loviri sau izbiri cu alte vehicule sau cu orice alte corpuri mobile sau imobile, căderi( cădere în prăpastie, cădere în apă cu prilejul transbordării, cădere din cauza ruperii podului, cădere pe autovehicul a unor corpuri – ca de ex.: copaci , blocuri de gheață sau zăpadă, bolovani etc.), derapări sau răsturnări;
incendiu, trăsnet, explozie( inclusiv explozia rezervorului de carburanți sau a rezervorului de are comprimat), ploaie torențială(inclusiv efectele indirecte ale acesteia), grindină, inundație, furtuna, uragan, cutremur de pământ, prăbușire asău alunecare de teren, greutatea startului de zăpadă sau de gheață, avalanșe de zăpadă, căderea unor corpuri pe construcția în care se alfa autovehiculul.
În caz de incendiu se acorda despăgubiri prin pagubele prin afumare, carbonizare sau diverse alte distrugeri , precum și prin avarieri cauzate de apă, ca urmare, că măsurilor luate în timpul producerii evenimentului asigurat penrtu salvarea autovehiculului sau a construcției în care se afla acesta.
În caz de trăsnet sau explozie se acorda despăgubiri și pentru pagubele produse atunci când trăsnetul sau explozia s-au produs la distanță de autovehiculul respectiv.
În caz de inundație se acorda despăgubiri pentru pagubele produse ca urmare a acoperirii locului unde se afla autovehiculul asigurat cu un strat de apă provenit din orice cauză, precum și pentru pagubele produse de acțiunea mecanică a apelor curgătoare sau a obiectelor purtate de ape.
În sfârșit, în cazurile de trăsnet, furtuna, uragan, cutremur de pământ, prăbușire sau alunecare de teren, greutatea startului de zăpadă sau de gheață , avalanșe de zăpadă, se acorda despăgubiri și pentru pagubele produse autovehiculului prin efectele indirecte ale acestor fenomene de ex.: prăbușirea unui copac lovit de trăsnet, acțiunea mecanică a obiectelor purtate de furtună sau uragan etc.);
c) Furtul autovehiculului , al unor părți componente sau piese ale acestuia.
d) Pagubele de orice fel produse autovehiculului ca urmare a furtului sau tentativei de furt al acestuia , al unor părți componente sau părți componente ale acestuia, al altor bunuri din autovehicul.
e) Pagubele produse încăperii (proprietatea asiguratului ) în care se afla autovehiculul, ca urmare, a furtului prin efracție sau tentativei de furt prin efracție, al autovehiculului, al unor părți componente sau piese ale a acestuia, ori al altor bunuri din autovehiculul.
Prin efracție se înțelege spargerea ușilor, ferestrelor, dispozitivelor de închiriere, pereților, tavanelor, acoperișului etc. încăperii încuiate în care se afla autovehiculul.
De reținut că pagubele rezultate din furtul sau tentativa de furt al autovehiculului , al unor părți componente ale acestuia, al altor bunuri din autovehicul se despăgubesc chiar dacă autovehiculul nu se afla într-o încăpere.
Compania de asigurări acorda despăgubiri și pentru:
– cheltuielile de transport al autovehiculului la atelierul de reparații cel mai apropiat de locul accidentului care poate face reparații sau la locul cel mai apropiat de adăpostire al autovehiculului(dacă acesta nu poate fi deplasat prin forța proprie);
– pagubele produse autovehiculului asigurat, de avarieri sau distrugeri prilejuite de măsurile luate în timpul producerii evenimentului asigurat pentru salvarea autovehiculului sau a construcției în care se afla acesta;
– la cheltuielile efectuate în vederea limitării pagubelor produse din cauze cuprinse în asigurare.
Pagubele produse elementelor accesorii special construite pentru autovehicule, se despăgubesc numai dacă acestea erau montate la autovehicul și dacă avariile ori distrugerile s-au întâmplata odată cu cele produse din orice cauză cuprinsă în asigurare, însuși corpului autovehiculului.
Pagubele produse anvelopelor ori camerelor autovehiculului (inclusiv celor de rezervă), sculelor, stingătorului, al trusei medicale de prim ajutor, se despăgubesc numai dacă acestea erau montate ori se aflau în autovehicul și dacă avariile ori distrugerile s-au întâmplat odată cu cele produse din orice cauză cuprinsă în asigurare, însuși corpului autovehiculului.
CAZURILE ÎN CARE NU SE ACORDA DESPĂGUBIRI
Compania de asigurări nu acordă despăgubiri pentru :
a) pagubele produse autovehiculului, unor părți componente sau piese ale acestuia cauzate prin întrebuințare, funcționare sau uzare ori datorate unor defecte de fabricație . Totuși dacă datorită defectării din orice cauză a unor piese componente care ar putea cauza prejudicii majore autovehiculului prin prisma producerii de accidente, deraparea autovehiculului, răsturnare etc. .., aceste pagube sunt supuse despăgubirii dar nu se despăgubesc pagubele produse la bară de direcție sau pneul explodat.
b) pagubele produse prin influența temperaturii asupra motorului autovehiculului și cele produse motorului, cutiei de viteze sau diferențialului ca urmare a lipsei sau insuficientei ungerii ori a supraîncălzirii din orice alte cauze decât cele produse în asigurare.
c) pagubele indirecte (de exemplu: reducerii valorii autovehiculului după reparație) sau pagubele produse prin interpunerea folosirii autovehiculului chiar ca urmare a unei cauze cuprinse în asigurare;
d) pagubele produse ca urmare directă a trepidațiilor autovehiculului în timpul mersului, cele produse prin acțiunea curentului electric asupra instalației electrice , a dinamului etc.; precum și pagubele produse prin acțiunea acizilor sau oricăror altor substanțe chimice;
e) pagubele produse părților componente de rezervă, pieselor de rezervă, huselor prelatelor, combustibililor, echipamentului suplimentar ( obiectele cu care autovehiculele de marcă și tipul respectiv nu sunt dotate în cazul producției de serie ), paturilor sau altor bunuri existente în autovehicul.
f) cheltuielile efectuate pentru transformarea sau îmbunătățirea autovehiculului în comparație cu starea lui dinaintea producerii evenimentului asigurat, cele pentru repararea unor avarieri sau distrugeri care au fost produse de cauze necuprinse în asigurare ( de ex: îngheț) și cheltuielile pentru reparațiile nereușite;
g) pagubele produse autovehiculului de operațiuni militare în timp de război, greve, tulburări civile, acțiuni dușmănoase etc.;
– în afara celor menționate mai sus, în caz de furt nu se acorda despăgubiri;
– dacă organele poliței nu confirmă furtul sau tentative de furt, ori dacă la acestea nu s-a înregistrat reclamația în legătură cu furtul sau tentative de furt ;
– dacă, după comiterea furtului sau tentativei de furt, pagubă s-a mărit prin neluarea intenționată de către asigurat a măsurilor pentru limitarea ei, pentru partea de pagubă care s-a mărit și dacă acest fapt rezultă din actele de organele de drept (poliție sau alte organe de cercetare);
– dacă la comiterea furtului sau tentativelor de furt au luat parte persoane din serviciul asiguratului;
– dacă în timpul cât autovehiculului nu era folosit , iar conducătorul l-a părăsit, nu I s-a scos cheia din contact și nu i s-au încuiat ușile, cu excepția cazurilor în care autovehiculului sau autovehiculul se afla într-o încăpere încuiată;
dacă în momentul furtului sau tentativei de furt, autovehiculul era desfăcut în părțile sale componente , cu excepția cazurilor în care furtul sau tentative de furt s-a produs prin efracție în încăperea în care se afla autovehiculul desfăcut în părțile sale componente.
Nu sunt cuprinse în asigurarea pentru furt părțile componente, piesele și bunurile care nu fac parte din dotarea autovehiculului așa cum a ieșit el de pe poarta fabricii care l-a produs.
4.4. Obligațiile asiguratului
Asiguratul este obligat să întrețină autovehiculele asigurate și eventualele instalații speciale de pe ele în bune condiții și în conformitate cu dispozițiile legale , în scopul prevenirii producerii evenimentelor asigurate. Compania de asigurări are dreptul să verifice modul în care sunt întreținute autovehiculele asigurate.
În caz de producere a evenimentului asigurat, asiguratul are următoarele obligații:
a) să înștiințeze imediat, dacă este cazul, potrivit practicii din țara respective, organele poliției sau alte organe de cercetare cele mai apropiate de locul producerii accidentului , și după caz, corespondenții companiei de asigurare din străinătate , cerând întocmirea de acte cu privire la cauzele și împrejurările producerii accidentului și la pagubele produse;
b) să ia, pe seama companiei de asigurări și în cadrul sumei asigurate, potrivit cu împrejurările, măsuri pentru limitarea pagubelor;
c) potrivit cu împrejurările, să ia măsuri pentru salvarea bunurilor asigurate, pentru păstrarea și pază bunurilor rămase și pentru prevenirea degradării ulterioare;
d) să pună la dispoziția companiei de asigurări toate actele și evidențele necesare pentru verificarea existenței și valorii autovehiculelor asigurate, precum și pentru constatarea și evaluarea pagubelor și pentru stabilirea drepturilor la despăgubiri;
e) să pună la dispoziția companiei de asigurări documentația privind evenimentul asigurat cuprinzând următoarele: S.C.T.A. în care se vor preciza felul, marca seria de fabricație și numărul de circulație al autovehiculului , precum și data și locul accidentului; actele întocmite de organele de poliție sau alte organe cu privire la împrejurările producerii accidentului; procesul verbal de constatare a pagubelor ; devizul postcalcul.
În cazul în care evenimentul produs este furtul sau tentative de furt, asiguratul mai este obligat:
– să facă deîndată tot ce îi stă în putință pentru păstrarea și pază obiectelor rămase, să îngrijească că toate urmele furtului sau tentativei de furt să rămână neatinse până la cercetarea faptului de către organele locale și să ia, potrivit cu împrejurările , măsuri pentru limitarea pagubei;
– să înștiințeze imediat, în scris, organele poliției sau alte organe de cercetare în raza cărora s-a produs evenimentul asigurat sau își are reședința asiguratul;
– să comunice organelor poliției sau altor organe de cercetare, orice informații care ar putea duce la găsirea autovehiculului , a părților componente sau a pieselor acestuia și să facă demersurile necesare pentru redobândirea acestora, chiar după ce a primit despăgubirea;
– să comunice imediat companiei de asigurări găsirea autovehiculului, a părților componente sau a pieselor acestuia , care au fost furate.
În caz de neîndeplinire a obligațiilor asiguratului, compania de asigurări are dreptul să refuze plata despăgubirii dacă în acest motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat și întinderea pagubei.
4.5. Stabilirea și plata despăgubirilor
Pentru executarea lucrărilor de constatare și evaluare a pagubelor, precum și stabilire a despăgubirilor, asiguratul întocmește un proces verbal de constatare a pagubelor, devizul post-calculat și, după caz, documentația privind expertiză tehnică.
La întocmirea procesului verbal mai participa, după caz, conducătorul autovehiculului și reprezentantul companiei de asigurări ( în cazul unor daune de o mai mare complexitate din punct de vedere al riscurilor și valorilor implicate). Toate persoanele care participă la întocmirea acelor acte răspund conform legii pentru trecerea de date false sau nereale în actele întocmite.
Evaluarea pagubelor produse din riscuri asigurate, precum și stabilirea și plata despăgubirii , se fac către compania de asigurări.
Despăgubirea pentru pagubele produse , inclusive cheltuielile efectuate de asigurat în contul companiei de asigurări (pentru deplasarea autovehiculului la atelierul de reparații, pentru salvarea autovehiculului și limitarea pagubelor) nu poate depăși suma care s-a făcut asigurarea , respective valoarea din evidenta contabilă a S.C.T.A.
În caz de furt al autovehiculului, al unor părți componente sau piese ale acestuia, dacă autovehiculului, părțile componente sau piesele acestuia au fost găsite, despăgubirile se acorda numai dacă la data înștiințării companiei de asigurări au trecut 60 de zile.
Dacă înaintea plății despăgubirii, inclusive înăuntrul celor 60 de zile de mai sus, autovehiculul, respective părțile componente sau piese la acestuia au fost găsite, despăgubirile se acorda numai pentru eventualele pagube ca urmare a furtului.
Dacă, după plata despăgubirii , autovehiculul, respectiv părțile sau piesele acestuia au fost găsite, dar sunt neavariate ori complete , asiguratul este obligat să înapoieze companiei de asigurări despăgubirea primită. În cazul în care autovehiculelor, părțile componente sau piesele care au fost găsite sunt avariate ori incomplete, asiguratul este obligat să restituie diferența dintre despăgubirea primită și costul reparațiilor ori înlocuirii părților componente sau pieselor respective.
4.6. Asigurarea de răspundere civilă a autovehiculelor cu valabilitate numai în afara teritoriului României
În asigurare este cuprins întregul parc de autovehicule S.C.T.A. care efectuează curse externe. Compania de asigurări acoperă numai pagubele produse terților prin accidente de autovehicule în afara teritoriului României.
În asigurarea respective nu se stabilesc sume asigurate, în caz de pagube produse terților se acorda despăgubiri în conformitate cu legislația de răspundere civilă din țară în care s-a produs evenimentul asigurat.
Pentru atestarea existenței asigurării, asiguratul va eliberă în fiecare an și pentru fiecare autovehicul documentul internațional “cartea verde”, în care sunt înscriși corespondenții din străinătate ai companiei de asigurări care garantează , în contul lor, plata evenimentelor despăgubiri civile, ca urmare a accidentelor produse de autovehiculele asigurare.
Prima de asigurare anuală este stabilită ac o sumă forfetară în lei pentru fiecare autovehicul și se plătește pentru fiecare an calendaristic anticipat și integral . Pentru autovehiculele intrate în asigurare în cursul anului calendaristic , prima de asigurare , se calculează proporțional, de la începutul lunii în care autovehiculul este avizat în asigurare până la finele anului calendaristic și se plătește anticipat.
Răspunderea companiei de asigurări începe din momentul ieșirii autovehiculului de pe teritoriul României și încetează în momentul reintrării acestuia pe teritoriul României.
CAZURILE ÎN CARE SE ACORDA DESPĂGUBIRI
Compania de asigurări acorda despăgubiri pentru:
a) sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de desdăunare și cheltuieli de judecată pentru prejudicii de care răspunde în baza legii civile din țara respectivă față de terțe persoane păgubite printr-un accident produs de autovehiculul asigurat ca urmare a vătămării corporale sau decesului, precum și avariei ori distrugerii unor bunuri;
b) cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil , dacă a fost obligat la desdăunare . În aceste cheltuieli sunt cuprinse : cheltuielile pentru onorariul de avocat , cheltuielile de expertiză și cheltuielile de transport ale asiguratului, dovedite cu acte.
CAZURILE PENTRU CARE NU SE ACORDA DESPĂGUBIRI
Compania de asigurări nu acordă despăgubiri pentru :
a) amenzile de orice fel și cheltuielile penale, la care ar fi condamnat asiguratul, precum și cheltuielile de executare a hotărârilor privind plata despăgubirilor;
b) sumele pe care asiguratul ar avea să le plătească drept despăgubire conducătorului autovehiculului care a produs accidentul;
c) sumele pe care conducătorul autovehiculului care a produs accidentul este obligat să le plătească asiguratului;
d) cheltuielile făcute în procesul penal de asigurat sau de conducătorul autovehiculului, răspunzători de producerea pagubei, chiar dacă odată cu acțiunea penală s-a soluționat și latura civilă.
e) pagubele produse terților în cazul în care evenimentul asigurat s-a datorat operațiunilor militare în timp de război;
Nu se datorează despăgubiri nici în cazul în care evenimentul asigurat a fost produs de operațiuni militare în timp de război, sau pricinuite de măsuri de război , greve, tulburări civile , acțiuni dușmănoase.
OBLIGAȚIILE ASIGURATULUI
În caz de producere a evenimentului asigurat, asiguratul este obligat:
a) să ia pe seama companiei de asigurări potrivit cu împrejurările , măsuri pentru limitarea pagubelor;
b) să înștiințeze imediat organele poliției sau alte organe de cercetare, cele mai apropriate de locul producerii accidentului, cerând întocmirea de câte cu privire la cauzele și împrejurările producerii accidentului și pagubele provocate;
c) să înștiințeze neîntârziat Biroul Asigurărilor de Autovehicule prevăzut în “Cartea Verde” din țară în care s-a produs accidentul;
d) să comunice, în scris, pretențiile formulate de cei păgubiri și să depună orice acte primite în legătură cu accidentul;
e) să se apere în proces ținând seama și de eventualele indicații înscrise ale companiei de asigurări.
În caz de neîndeplinire a obligațiilor de mai sus, compania de asigurări are dreptul să refuze plata despăgubirii , dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat și întinderea pagubei.
STABILIREA ȘI PLATA DESPĂGUBIRILOR
Constatarea producerii evenimentelor asigurate, evaluarea pagubelor și plata despăgubirilor se fac de către compania romană de asigurări prin corespondenții săi din străinătate respectiv Biroul Asigurărilor de Autovehicule prevăzut în “ cartea verde” , din țară în care s-a produs accidentul.
Sumele datorate se stabilesc prin înțelegere cu persoanele păgubite și în conformitate cu legislația de răspundere civilă din țară în acre s-a produs evenimentul asigurat.
Compania de asigurări plătește în valută despăgubirile cuvenite terțelor persoane păgubite , inclusiv cheltuielile ocazionate în străinătate cu constatarea , evaluarea și stabilirea pagubelor în cazul ivirii evenimentului asigurat.
Despăgubirile se acorda pentru pagubele produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului persoanelor și avarierii ori distrugerii bunurilor care se aflau în afară autovehiculului asigurat care a produs accidentul .
De asemenea, se acorda despăgubiri și pentru pagubele ca urmare a vătămării sau decesului persoanelor transportate în autovehiculul asigurat care a produs accidentul , precum și ca urmare a avarierii ori distrugerii îmbrăcămintei și încălțămintei pe acele persoane.
Asigurarea de răspundere a transportatorului în calitate de cărăuș pentru mărfurile transportate.
În asigurare sunt cuprinse toate autovehiculele aparținând S.C.T.A. inclusiv cele primite un custodie de la alte unități , către efectuează transporturi internaționale de mărfuri. Asigurarea acoperă răspunderea S.C.T.A , în calitate de cărăuș, pentru pagubele la mărfurile transportate în conformitate cu articolele 17 și 23 din “Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele “ ( C.M.R) . Ea este valabilă pe teritoriul României și în afara acestuia, precum și pe parcursul terestru și maritim al transportului , în cazul în care au loc traversări cu linii Ro-Ro , ferry boat sau combinat pe calea ferată, cât și pe cel al transportului executat de la puncte de expediere sau la punctele de destinație situate pe teritoriul statelor care nu sunt membre ale C.M.R.
Răspunderea companiei de asigurări pentru mărfurile transportate , în caz de pagube, se situează în limita prevăzută de art. 23 din C.M.R. ( 25 franci aur de 10/31 grame de aur fin , cu titlu de 0,900 pentru 1 kg. De greutate brută lipsa), dar maximum 100.000 dolari SUA sau echivalentul în lei la cursul oficial , de fiecare transport, pentru toate categoriile de mărfuri și pentru autovehicul , inclusiv remorcă. În cazul în care valoarea mărfurilor de fiecare transport pentru un autovehicul depășește această limită maximă , asiguratul poate încheia o asigurare suplimentară înainte de efectuarea transportului.
Prima de asigurare anuală se stabilește că o sumă forfetară, parțial în dolari SUA , și restul în lei, de fiecare autovehicul inclusiv remorcă, dacă există. Ea este plătibila în arte trimestriale egale, în termen de 20 de zile de la expirarea trimestrului.
Răspunderea companiei de asigurare începe din momentul în acer mărfurile s-au încărcat – în vederea expedierii – în autovehicul și încetează în momentul în care s-a terminat descărcarea mărfurilor respective la destinație.
Dacă valoarea mărfurilor încărcate pentru unul și același transport a depășit limita maximă și dacă pentru diferența în cazul respectiv nu s-a încheiat o asigurare suplimentară, despăgubirea se va calcula în acea proporție în care se găsește suma asigurată față de valoarea reală a mărfurilor transportabile la care s-a produs pagubă.
Compania de asigurări plătește în valută despăgubirile pentru pagubele produse la mărfurile transportate, despăgubiri datorate beneficiarilor externi, precum și cheltuielile ocazionate în străinătate cu constatarea și evaluarea pagubelor în cazul producerii evenimentului asigurat. Pentru pagubele produse la mărfurile transportate și datorate beneficiarilor din România, despăgubirile se plătesc în lei.
RĂSPUNDEREA TRANSPORTATORULUI ÎN CALITATE DE CĂRĂUȘ PENTRU MĂRFURILE TRANSPORTATE
În conformitate cu prevederile C.M.R.( art. 17 și 23) transportatorul este răspunzător pentru pierderea totală sau parțială a mărfii sau pentru vătămarea acesteia care se produc din momentul primirii mărfii la transport și până la predarea acesteia, precum și pentru depășirea termenului de livrare.
Transportatorul este scutit de acesta răspundere dacă pierderea mărfii, vătămarea acesteia sau depășirea termenului de livrare au avut loc din vina persoanei prevăzute în contract, din cauza unui ordin dat de aceasta și care n-a fost provocat de vina oarecare a transportatorului , de un viciu propriu al mărfii, sau de împrejurări pe care transportatorul nu le-a putut evita și nici nu putea să le preîntâmpine urmările.
Pentru a se descărca de răspundere, transportatorul nu poate invoca nici defecțiunea autovehiculului pe care l-a folosit pentru transport și nici vina persoanei de la care a fost închiriat autovehiculului, sau a agenților acestuia.
Transportatorul este scutit de răspundere atunci când pierderea sau vătămarea mărfii constituie o consecință a unui risc special care este indisolubil legat de una sau mai multe fapte menționate mai jos:
a) utilizarea autovehiculelor descoperite și fără prelata, dacă acest mod de utilizare a fost convenit în mod expres în contract și menționat în scrisoarea de trăsură;
b) lipsă sau defecțiunea ambalajului, pentru mărfurile expuse prin natura lor la stricăciuni sau vătămări, atunci când nu sunt ambalate sau prost ambalate;
c) deplasarea, încărcarea, amplasarea sau descărcarea mărfii de către expeditor sau destinatar, sau de persoane care au activat în numele expeditorului sau al destinatarului;
d) natura unor mărfuri, expuse unor cauze inerente chiar a acestei naturi, fie perimării complete sau parțiale , sau vătămării din cauza ruperii, ruginiții, descompunerii spontane, uscării, scurgerii normale sau acțiunii paraziților și rozătoarelor;
e) încărcarea sau numerotarea insuficientă sau nesatisfăcătoare a coletelor;
f) transportul animalelor vii.
Dacă transportatorul răspunde pentru pierderea totală sau parțială a mărfii, cuantumul sumei ce urmează să fie restituita se determina pe baza costului mărfii în locul și momentul primirii acesteia pentru transport. Cuantumul despăgubirii nu poate depăși limita maximă prevăzută de CMR (art. 23).
În afară de aceasta se restituie taxa de transport , taxele vamale și celelalte cheltuieli în legătură cu transportul mărfii, complet – în caz de pierdere totală și proporțional – în caz de pierdere parțială.
În cazul depășirii termenului de livrare și dacă persoana prevăzută în contractul de transport va dovedi că depășirea termenului a provocat daune, transportatorul este obligat să plătească despăgubiri pentru acest prejudiciu care nu pot depăși cuantumul taxelor de transport.
ALTE CIRCUMSTANȚE NEACOPERITE PRIN ASIGURARE
În afară de cazurile menționate mai sus când nu poate fi invocată răspunderea cărăușului, nu se acoperă prin asigurare nici:
– pagubele indirecte, că de exemplu: scăderea prețurilor mărfurilor sau altele asemănătoare;
– pagubele produse de operațiuni militare în timp de război sau pricinuite de măsuri de război , greve, tulburări civile, acțiuni dușmănoase;
– cheltuielile făcute pentru transformarea sau îmbunătățirea bunurilor în comparație cu starea lor dinaintea producerii evenimentului asigurat, cele pentru repararea unor avarii sau distrugeri produse de cauze necuprinse în asigurare și nici cele pentru reparații, recondiționări sau restaurări nereușite.
OBLIGAȚIILE ASIGURATULUI
Asiguratul este obligat să întrețină bunurile asigurate în bune condiții și în conformitate cu dispozițiile legale, în scopul prevenirii producerii evenimentelor asigurate. Compania de asigurări are dreptul să verifice modul în care bunurile asigurate sunt întreținute.
În cazul producerii eevenimentului asigurat , asiguratul este obligat că:
– să înștiințeze imediat, dacă este cazul, potrivit practicii din țara respectivă, organele poliției, unitățile de pompieri sau alte organe de cercetare, cele mai apropriate de locul producerii accidentului și, după caz, corespondenții din străinătate, cerând întocmirea de acte cu privire la cauzele și împrejurările producerii accidentului și la pagubele produse;
– să ia, pe seama companiei de asigurări și în cadrul sumei asigurare , potrivit cu împrejurările , măsuri pentru limitarea pagubelor;
– să ia, potrivit cu împrejurările , măsuri pentru salvarea bunurilor asigurate, păstrarea și pază bunurilor rămase și pentru prevenirea degradărilor ulterioare;
– să înștiințeze imediat și în scris, compania de asigurări despre producerea evenimentului asigurat; locul unde se afla bunurile avariate sau distruse; mărimea probabilă a pagubelor;
– să pună la dispoziția companiei de asigurări toate acele acte și evidențele necesare pentru verificarea existenței și valorii mărfurilor asigurate, precum și pentru constatarea , evaluarea și stabilirea despăgubirilor.
În cazul neîndeplinirii de către asigurat a obligațiilor de mai sus, compania de asigurări are dreptul să refuze plata despăgubirii , dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat și întinderea pagubei.
STABILIREA ȘI PLATA DESPĂGUBIRILOR
Compania de asigurări este cea care constată pagubă, o evaluează și stabilește cuantumul despăgubirilor.
În caz de pagubă, compania de asigurări întocmește un proces verbal de constatare a pagubelor produse , cu participarea unității asigurate.
Despăgubirea ce se plătește de către compania de asigurări se stabilește după starea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat. Ea nu poate depăși însă suma la care s-a făcut asigurarea, nici cuantumul pagubei și nici valoarea bunurilor din momentul producerii evenimentului asigurat.
În cuantumul pagubei se include și pagubele produse bunurilor asigurate de avarieri sau distrugeri prilejuite de măsurile de salvare luate în timpul producerii evenimentului asigurat, precum și cheltuielile făcute în vederea limitării pagubelor, dacă sunt necesare , în urma unor pagube produse de cauze cuprinse în asigurare.
Cuantumul pagubei se stabilește în funcție de tipul pagubei (totală sau parțială).
Prin pagubă totală se înțelege acea parte din cantitatea totală care a fost distrusă în întregime, cuantumul pagubei reprezentând valoarea, la data producerii evenimentului asigurat, a părții din cantitatea totală care a fost distrusă în întregime.
Prin pagubă parțială se înțelege pierderea de calitate (deprecierea) la acea parte din cantitatea totală care a rămas după producerea evenimentului asigurat și care diminuează valoarea bunurilor respective. Gradul de deprecierea se stabilește în procente, pe baza examinării bunurilor avariate.
CONCLUZII
Convenția CMR se referă la condițiile de transport aplicabile la majoritatea curselor internaționale.
Responsabilitatea, la nivelul prescris de CMR, se aplică la fiecare contract de transport rutier al mărfurilor cu autovehicule, în contul terților, când locul de preluare a mărfurilor și locul desemnat pentru livrare, așa cum sunt specificate în contract, sunt situate în două țări diferite, dintre care cel puțin una este parte semnatară a Convenției – indiferent de locul de rezidența și naționalitatea părților.
Asigurarea CMR – o formă de asigurare a Mărfurilor în Tranzit – nu este obligatorie, însa responsabilitatea la scara CMR (aproximativ 7.890 lire sterline/tonă, la 5 mai 1995) trebuie să fie asumata de orice parte considerată ca fiind responsabilă pentru plata compensărilor/deteriorărilor, care reiese dintr-un contract CMR. O asemenea responsabilitate este probabil mult mai mare decât acoperirea transportatorului aflat sub asigurarea națională normală. Titlul complet al convenției este: Convenția privind Contractul de Transport Rutier Internațional al Mărfurilor.
Aria de aplicare a contractului
Se aplică regulile normale cerute pentru întocmirea unui "contract"
"Autovehicule" sunt definite ca: autovehicule, autovehicule articulate, remorci și semiremorci.
Excepții – Convenția nu acoperă:
– trimiterile poștale;
– transporturile funerare;
– mutări de mobilier.
"Responsabilitatea" sub CMR se aplică pe toată perioada cursei – atât în trafic național cât și internațional.
Țările contractante
Următoarele țări au ratificat Convenția.
Țările marcate cu (*) și-au dat acordul în ceea ce privește Convenția.
Utilizarea celorlalte moduri de transport
Convenția CMR continua să se aplice când un autovehicul care transporta mărfuri este transportat la rândul său, o parte din drum, de către alte moduri de transport; maritim, feroviar, naval sau aerian, mărfurile nefiind descărcate din autovehicul. Totuși, dacă are loc o pierdere cauzată de un eveniment care se poate produce datorită celuilalt mod de transport, responsabilitatea transportatorului este determinată conform prevederilor care sunt stipulate de lege pentru celălalt mod de transport. De exemplu, transportul maritim internațional de mărfuri este guvernat de regulile Haga-Visby.
O condiție a acestor reguli este ca să se elibereze (sau se intenționează a se elibera) un conosament sau un document de proprietate similar. Datorită acestui lucru, când un autovehicul călătorește spre continent pe un feribot Ro-Ro – și, după cum știm, companiile de feribot Ro-Ro nu eliberează și nici nu intenționează să elibereze conosamente – responsabilitatea referitoare la avarii nu va fi guvernată de regulile Haga-Visby, ci va putea rămâne sub acoperirea CMR. Astfel, transportatorul rutier va rămâne responsabil față de clientul său conform CMR, însa responsabilitatea operatorului de feribot către transportatorul rutier va fi determinată de prevederea referitoare la operatorii de feribot din Condițiile de Transport, care este foarte puțin probabil că ar oferi transportatorului rutier acoperire totală în caz de pierdere.
BIBLIOGRAFIE
Alexa Constantin, Ciurel Violeta, Sebe Emil, Mihăescu Ana Maria, Asigurări și reasigurări în comerțul internațional, Ed. All, București, 1992.
Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică, Introducere în asigurări, Editura Tehnică, București, 1998
James S. Trieschmann, Eric A. Wienning, Bob A. Hedges, Commercial Property Insurance and Risk Management, American Institute for CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1994.
Popescu Dumitru, Macovei Ioan, Contractul de asigurare, Editura Junimea, Iași, 1982
Purcaru Ion, Mircea Iulian, Mircea Lazăr, Asigurări de persoane și bunuri, Editura Economică, București, 1998
Văcărel Iulian, Bercea Florian, Asigurări și reasigurări, ediția a II-a, Editura Expert, București, 1998
Victor Hallman, Karen L. Mamilton, Personal insurance: Life, Health and Retirement, American Institute for CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995
Webb L. Bernard, Harrison M. Connor, Markham J. James, Insurance operations, vol.I-II, American Institute for Chartered Property Casualty Underwriters, Malvern, Pennsylvania, 1992
Wiening A.Eric, Malecki S.Donald, Insurance contract analysis, American Institute for Chartered Property Casualty Underwriters, Malvern, Pennsylvania, 1992.
Ministerul Finanțelor, Oficiul de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare, Rapoarte anuale
Legea investițiilor străine, nr. 35/1991, cu amendamentele ulterioare.
Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigu-rărilor, publicată în M.O. nr. 148/10.04.2000.
H.G. nr. 1279/8.12.1990 privind înființarea unor societăți comerciale pe acțiuni în domeniul asigurărilor, publicată în M.O. nr. 145/17.12.1990.
Legea nr. 47/16.07.1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale pe acțiuni în domeniul asigurărilor, publicată în M.O. nr. 151/19.07.1991.
H.G. nr. 574/23.08.1991 privind atribuțiile Oficiului de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare, publicată în M.O. nr. 182/11.10.1991.
Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, publicată în M.O. nr. 303/29.12.1995.
http://www.csa-isc.ro/
www.bnr.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Asigurarea Marfurilor In Traficul International. Rol Economic, Conditii Si Contractul de Asigurare (ID: 136625)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.