Asigurarea Marfurilor In Traficul International

CUPRINS

CAP. I : ISTORICUL ASIGURARILOR…………………………………………3

CAP. II : ASIGURAREA ȘI IMPORTANȚA EI ÎN SOCIETATE……………..13

CAP. III : ASIGURAREA MĂRFURILOR ÎN TRAFICUL INTERNAȚIONAL………………………………………………………………….23

31 pagini

CAPITOLUL I

ISTORICUL ASIGURĂRILOR

De-a lungul timpului omul a realizat necesitatea asigurărilor cauzată de nesiguranța viitorului. El și-a dat seama că bunurile avute în proprietate, integritatea sa corporală și chiar viața îi sunt amenințate de diverși factori.

Printre cei mai importanți se numară:

Fenomenele naturale extreme cum ar fi: incendiile, cutremurele, inundațiile, alunecările de teren, furtunile, seceta, înghețul.

Deși dezvoltarea științei și tehnicii are avantaje importante, ea poate totodată pune în pericol viața oamenilor și poate distruge parțial sau complet bunuri și propretăți. Aceasta din cauza accidentelor ce pot interveni în utilizarea unor mașinări, utilaje, instalații, aparate etc. Tot aici intră și accidentele ce intervin în traficul aerian, rutier sau maritim.

Omul poate și el produce pagube semenilor săi sau bunurilor acestora printr-un comportament reprobabil și acțiuni, voite sau nu, de distrugere.

În fața acestor pericole nevoia oamenilor de a se proteja a

condus la solidarizarea acestora pentru o eficiență mai mare în prevenirea efectelor evenimentelor. De-a lungul timpului societatea a încercat să găsească modalități cât mai eficace de prevenire și diminuare a consecințelor acestor evenimente, însă s-a demonstrat din experiență că desfășurarea lor nu poate fi în totalitate prevăzută sau stopată.

Prin urmare a apărut necesitatea adoptării unor măsuri de protecție pentru acoperirea daunelor materiale sau pentru asigurarea unor condiții de trai decente persoanelor care au ajuns, prin apariția unor invalidități, în incapacitatea de a munci. Au apărut astfel două modalități:

solidarizarea în fața evenimentelor ce apar în viața unei comunități și constă în contribuția adusă de fiecare individ prin sume mici, sub forma unei cotizații formându-se astfel un fond bănesc utilizat pentru ajutorarea acelor persoane care au suferit pagube cauzate de evenimentele care au motivat unirea comunității; baza conceptului de solidaritate, cât și al celui de asigurare este reprezentată de principiile comunității de risc și al mutualității;

asigurarea, care este reprezentată de un sistem de relații economice care implică aportul unui mare număr de persoane fizice și juridice în constituirea unui fond bănesc, în condițiile în care fiind amenințați de pericole, oamenii recunosc avantajul prevenirii și înlăturarea pe baza mutualității a prejudiciilor generate de producerea acestor pericole posibile și probabile.

Se cunosc două tipuri de economii care au caracterizat societatea de-a lungul timpului: economiile de schimb (realizate cu diverși factori corespunzători: piețe de schimb, bani, instrumente financiare diverse) și economiile naturale, acestea datând din timpuri mult mai îndepartate decât primele.

Înt-o astfel de economie naturală, conceptul de asigurare constă într-o formă de ajutorare între persoanele dintr-o comunitate. Spre exemplu, dacă o locuință era mistuită de un foc devastator, toți membrii comunității respective ajutau la reconstruirea casei, fiind conștienți că dacă și ei la rândul lor ar fi suferit vreo pagubă ar fi fost ajutați. Acest tip de asigurare este întâlnit și în zilele noastre în zonele slab dezvoltate economic.

Dovezile cu privire la primele modalități de dispersie a riscului provin din aceeași perioadă cu primele forme de comerț organizat.

S-a descoperit că pentru evitarea pierderii totale a mărfurilor, chinezii împărțeau aceste mărfuri în mai multe vase. Aceasta era însa doar o modalitate de a evita o pagubă totală, nu și o metodă de protecție.

Tăietorii de piatră din Egiptul de Jos au creat un fond de întrajutorare, la care cotizau toți tăietorii, și care era folosit în cazul în care unul dintre membrii era lovit de o nenorocire și suferea vreo pagubă.

În jurul anului 3000 î.H., babilonienii se foloseau de un sistem de credite maritime. Acest sistem presupunea un împrumut pe care în cazul unui naufragiu sau avariere a mărfurilor, debitorul nu mai trebuia să îl înapoieze.

Sistemul a fost instaurat în timpul regelui Hammurabi și era înscris în Codul acestuia. Codul lui Hammurabi a fost redactat, se pare, la începutul domniei acestuia. Era constituit din 282 de paragrafe cioplite în piatră care acopereau aproape tot dreptul public și privat în vigoare la babilonieni. Paragrafele erau scrise sub formă de coloane din care s-au păstrat doar 16, 5 fiind rase cu dalta.

Tot în Babilon, membrii caravanelor formau un fel de asociații pentru a putea suporta în comun pagubele produse de jafuri, dar și de alți factori, unora dintre ei în timpul transportului.

Toate acestea denotă faptul că babilonienii erau niște oameni foarte bine organizați și pe deasupra niște foarte buni comercianți.

În timp, contractele comerciale au evoluat, au fost perfecționate, iar mai târziu au fost cunoscute și practicate în întreaga lume sub numele de “Contract de împrumut” – “Contract of bottomry”.

Acest contract este unul maritim conform căruia vasul este ipotecat pentru o sumă de bani, împrumutați pentru a acoperi orice cheltuială aparută în timpul voiajului, cu condiția ca atunci când ajunge la destinație vasul să fie în bună stare și proprietarul să plătească împrumutul plus dobânda negociată în contract. În cazul în care vasul este pierdut, creditorul nu va avea nici o pretenție de la debitor. Bunurile încărcate pot fi deasemenea asigurate.

Datorită contactului cu babilonienii, vecinii acestora, fenicienii au adoptat și ei contractul comercial al babilonienilor.

În jurul anului 650 î.H., Solon, un înțelept legislator al Greciei antice, a obligat societățile politice și meșteșugărești să cotizeze lunar la un fond utilizat pentru a acoperi orice prejudiciu suferit de membrii cotizanți. Aceasta este prima formă de asigurare obligatorie cunoscută.

Totodată grecii au preluat și sistemul babilonienilor și l-au dezvoltat prin emiterea unor hârti de valoare.

În Roma antică s-a înființat o asociație de înmormântare care avea la bază un Regulament al Colegiului funerar din Lavinium și care funcționa în baza unor taxe de înscriere și cotizații periodice. Astfel asociația asigura fiecărui membru în caz de deces un rug și un mormânt.

Aproximativ în anul 300 î.e.n., romanii au adoptat vama, aceasta reprezentând stadiul final al practicării contractelor de împrumut. Acesta este considerat a fi pragul unde principiile contractului de împrumut au devenit asigurările din zilele noastre.

Datorită faptului că în timpurile străvechi cea mai importantă formă de comerț era comerțul pe mare și acesta presupunea pagube foarte mari în cazul pierderii unui vas sau a avarierii acestuia, evoluția asigurărilor este strâns legată de dezvoltarea acestui tip de comerț. Asigurările maritime au contribuit la dezvoltarea tuturor celorlalte tipuri de asigurări, dar cu precădere la dezvoltarea asigurărilor de transport.

Asigurarea maritimă s-a născut în Italia, mai precis la Roma. Este o urmare a comerțului intens pe mare practicat de către orașele-state italiene.

Primele astfel de polițe de asigurare, care pot fi văzute în muzee din toată lumea sunt redactate în limba latină. Acestea sunt baza pe care s-au dezvoltat celelalte contracte.

Printre primele centre care au folosit asigurările maritime s-a numărat și Bruges. Tot aici s-a înființat, în 1310, Camera de Asigurări unde comercianții își puteau asigura mărfurile de orice riscuri.

Relațiile comerciale dintre Italia și Spania au generat o răspândire a acestui tip de asigurări pe teritoriul spaniol. În Barcelona au fost înregistrate primele polițe de asigurări din Spania.

În Anglia nu se știe cu exactitate când s-a încheiat prima poliță însă între dosarele Admiralității a fost găsită o poliță datând încă din 1548, 20 septembrie.

Centrul asigurărilor maritime era pe Lombart Street.

În 1570 este înființată, la inițiativa lui Sir Thomas Gresham, Bursa Regală ( Royal Exchange ). Bursa a fost realizată după un model văzut de acesta în Antwerp și avea un etaj pentru comerț iar jos birouri și magazine așezate în jurul unei grădini. Aici comercianții se puteau întâlni și încheia afaceri. A fost învestită cu titlu regal de către regina Elisabeta I pe 23 ianuarie 1571.

Aceasta a reprezentat primul pas spre uniformizarea organizată a asigurărilor maritime.

Pentru a evita practicile neloiale, folosite pentru a câștiga de pe urma asigurărilor, s-a născut în anul 1576 Camera de Asigurări în cadrul Royal Exchange.

În 1601 se înregistrează o nouă evoluție pe piața asigurărilor și anume “Act Touching Policies Assurance used among merchants” . Este prima lege privind asigurările maritime.

Wilhelm Leibnitz a elaborat în anul 1678 primul plan de constituire a unei Case de asigurare împotriva riscurilor de foc și apă la care cotizația era anuală.

Asigurarea împotriva riscului de grindină este introdus abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Scoția.

Albert Masius a înființat la Leipzig, în anul 1832, prima mare societate de asigurări pentru vite, care se baza pe principiul mutualității.

În Franța a fost practicată pentru prima dată asigurarea de răspundere civilă. Aceasta era folosită pentru acoperirea pagubelor cauzate de proprietarii de cai și trăsuri, iar mai târziu a fost extinsă și la răspunderea proprietarilor de fabrici pentru daune produse lucrătorilor.

Istoria asigurărilor din România începe cu mult înaintea secolului al XIX-lea. Este cunoscut un anumit fond de întrajutorare numit în acele vremuri Hopșa, folosit de către membrii unei comune în cazul decesului vitelor. Astfel, atunci când o vită era accidentată sau murea aceasta era tăiată și împărțită locuitorilor comunei. La rândul lor, aceștia plăteau suma cuvenită pentru bucata de carne primită. Prin această metodă se urmărea acoperirea, totală sau parțială, a pierderii suferite de proprietarul vitei.

În Transilvania sunt cunoscute, încă din secolul al XIV-lea , manifestări ale protecției pe baze mutuale. Atunci iau naștere și asociațiile de înmormântare. Cotizanții trebuiau să plătească o taxă de înscriere iar apoi cotizații periodice în baza cărora erau ajutați membrii pentru acoperirea cheltuielilor de înmormântare și în continuare erau ajutate familiile sărmane ale celor decedați.

În anul 1744 este înființată, la Brașov, Casa de Incendiu, prin fuzionarea a mai multe asociații mutuale. Fiecare membru trebuia să plătească, trimestrial, o sumă de bani. Cu banii care se strângeau puteau fi despăgubiți membrii care sufereau în urma unui incendiu.

În anul 1848 este întemeiat de către Asociația Meseriașilor din Brașov, Institutul General de Pensii, asociație mutuală care asigura membrilor o pensie anuală.

Prima societate de asigurări s-a înființat acum aproape 140 de ani, mai exact în anul 1871 printr-un Înalt Decret Domnesc, DACIA, cu un capital social de 3 milioane de lei.

O perioadă de mare succes pentru societățile de asigurări a fost cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, până la începerea primului război mondial. Printre cele mai iportante se numără: Dacia (1871), România (1873), Naționala (1882), Generala (1887), Agricola (1906), Unirea (1908), Prima Ardeleană (1911).

Membrii fondatori ai acestor societăți românești de asigurări și cei din consiliile de administrație erau personalități marcante ale scenei politice, economice și sociale din acea vreme.

În anul 1881, societatea Dacia și societatea România fuziăți românești de asigurări și cei din consiliile de administrație erau personalități marcante ale scenei politice, economice și sociale din acea vreme.

În anul 1881, societatea Dacia și societatea România fuzionează creând DACIA-ROMÂNIA.

Odată cu adoptarea Capitalismului de către Principatele Române, începe și dezvoltarea puternică a societăților de asigurări. Acest succes pe piața internă și centralizarea capitalului pe plan intern au facut posibilă extinderea societăților în afara granițelor, astfel că în 1881 apare Dacia-România și în Bulgaria, iar mai apoi, în 1889, tot în Bulgaria, Naționala.

La Brăila, în anul 1897 este înființată GENERALA, prin colaborare cu Banca Marmorosch. Această societate era specializată în asigurările pentru transporturile maritime. Un alt participant la subscrierea capitalului societății Generala a fost compania italiană “Assicurazioni Generali” din Trieste. Tot această companie a ajutat Generala să obțină recunoașterea polițelor și cedarea în reasigurare pe piețele internaționale de asigurări. Ulterior societatea și-a mutat sediul la București. În anul 1935 Generala se afla în fruntea societăților de asigurare din România.

La insistențele clienților, în perioada 1897-1915, unele societăți au introdus și asigurări de animale, și anume Asigurarea Românească și Vulturul, dar și asigurări de culturi agricole, Dacia-România, Naționala, Generala și Agricola.

Asigurările de viață apar în perioada interbelică însă nu era o formă prea răspândită. Principalii lor beneficiari erau clienții din clasele sociale înalte care își permiteau contractarea pentru sume mari.

După sfârșitul primului război mondial se înregistrează un interes sporit al societăților străine de a investi în țara noastră. Acest interes se concretizează prin deschiderea de agenții și sucursale proprii în România. Câteva exemple importante ar fi Adriatica (Italia), Victoria (Berlin), Sun (Londra) si Pheonix (Viena). Se observă în această perioadă o influență puternică în special a capitalului german.

Până la începerea celui de-al doilea război mondial, 11 din 21 de societăți de asigurare erau controlate direct de către străini.

În anii ’30 s-a înregistrat cea mai mare dezvoltare a activității economice și a activității de asigurări. În această perioadă s-au dezvoltat toate ramurile de asigurări care se practicau pe plan internațional.

Al doilea război mondial a reprezentat o lovitură puternică pentru piața asigurărilor din cauza efectelor negative pe care acesta le-a avut asupra economiei în principal dar și asupra vieții sociale și politice. Numai 13 societăți autohtone și 5 reprezentanțe străine mai funcționau la sfârșitul războiului. Printre societățile românești se numărau : Generala, Dacia-România, Asigurarea Românească, Steaua Românească.

În urma apariției legii ce reorganiza activitatea de asigurare, Casa de Asigurări a Ministerului de Interne (înființată în 1915) s-a transformat în Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat (R.A.A.S.). Aceasta practica toate categoriile de asigurări și deținea monopolul asupra asigurării bunurilor de stat și comunale. Primele de asigurare erau mult mai scăzute decât primele societăților private de asigurări datorită faptului că R.A.A.S. era în proprietatea statului, presta numai servicii publice și nu obținea profit.

Dar nu numai Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat primea bunuri publice în asigurare ci și Eforia Bisericii Ortodoxe (asigura bisericilor care erau în proprietate parohială), Casa Armatei (asigura caii pe care îi folosea armata și care erau în proprietatea statului) și Regia Monopolurilor Statului (asigura culturile de tutun pentru riscul de grindină).

În anul 1949, R.A.A.S. s-a transformat în societate comercială de stat de asigurări.

În 1948, din cauza naționalizării, toate societățile de asigurare au intrat în proprietatea statului.

SAVROM-ASIGURARE era o societate creată cu ajutorul capitalului sovietic care începuse să își facă apariția în diverse ramuri ale economiei.

O societate creată integral cu capital românesc a fost ADMINISTRAȚIA ASIGURĂRILOR DE STAT – ADAS, înființată în anul 1952, și era specializată în activitatea de asigurare, de reasigurare și de comisariat de avarie. Deoarece ADAS își desfășura activitatea sub conducerea generală a Ministerului Finanțelor, acesta era cel care aproba regulamentele de funcționare și condițiile generale și speciale de asigurare, stabilea nivelul primelor și sumele asigurate la asigurările facultative. ADAS stabilea numai riscurile care erau cedate în reasigurare, limitele reținerilor proprii și condițiile reasigurărilor.

Fiind singura instituție din România care practica activitatea de asigurare/reasigurare, asigurările au devenit monopol de stat. ADAS avea în obiectul de activitate atât asigurări obligatorii cât și asigurări facultative.

La asigurările obligatorii se includeau: asigurările pentru bunurile care aparțineau cooperativelor agricole de producție și asociațiilor intercooperatiste, asigurările pentru bunurile persoanelor fizice, asigurările de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule.

În categoria asigurărilor facultative erau incluse: asigurări de bunuri pentru riscurile de avarie, distrugere, furt; asigurările de persoane pentru riscuri de invaliditate, deces, supraviețuire; asigurările de răspundere civilă pentru riscurile de vătămare corporală sau deces de persoane, avarierea sau distrugerea unor bunuri.

După anul 1990, în urma unor importante schimbări legislative, a fost înlăturat monopolul statului și au apărut mai multe societăți de asigurare.

Printr-o Hotărare de Guvern din 8 decembrie 1990 ADAS și-a încheiat activitatea, activele și pasivele acestei fiind preluate de către societățile Asigurarea Românească S.A., Astra S.A. și agenția Carom S.A., înființate prin prevederile aceleiași Hotărâri.

Tot în urma unei Hotărâri de Guvern din 28 decembrie 1990 s-a înființat BANCA DE EXPORT IMPORT A ROMÂNIEI S.A. – EXIMBANK care și-a început însă efectiv activitatea în aprilie 1992. Prin departamentul de asigurări-reasigurări, Eximbank practica asigurări pentru credite de export împotriva riscului de neplată la extern.

Prima societate de asigurări cu capital integral privat din România s-a numit S.C. UNITA S.R.L., înființată în septembrie 1990, cu sediul la Timișoara. Societatea practica asigurări mixte de viață cu acumulare de capital. În anul 2000 pachetul majoritar al societății a fost cumpărat de compania Wienner Staedtische din Austria, iar portofoliul societății cuprinde toate tipurile de asigurări.

Apariția Legii 32/2000 duce la înființarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, organism independent, autonom, finanțat de societățile de asigurare, cu rol de reglementare, control și supraveghere a pieței asigurărilor. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este condusă de Consiliul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, format din 5 persoane (un președinte, un vicepreședinte și 3 membri).

CAPITOLUL II

ASIGURAREA ȘI IMPORTANȚA SA ÎN SOCIETATE

John Downes și Jordan Elliot Goodman, în “Dictionary of Finance and Investment Terms”, definesc asigurarea ca fiind “sistemul prin care persoanele fizice sau juridice, conștiente

de riscurile posibile, plătesc prime de asigurare unei companii de asigurări care rambursează sumele corespunzătoare în caz de daună. Asigurătorul profită prin investirea primelor pe care le

primește…. Într-un sens mai larg, asigurarea transferă riscul de la o persoană la un grup care poate mai ușor să plătească pagubele”.

O altă definiție este dată de Yvonne Lambert Faivre care consideră că “sub aspect tehnic, asigurarea este operația prin care un asigurător, organizând pe principiul mutualității un număr mare de asigurați, expuși la producerea unor anumite riscuri, îi despăgubește pe aceia dintre ei care suferă un sinistru pe seama fondului comun constituit din primele încasate.”

D.S. Hansell definește asigurarea ca “un instrument care oferă compensarea financiară pentru evenimentele nefericite, plățile fiind efectuate din contribuțiile mai multor părți care

participă la această schemă”.

Scopul asigurării este de a combate efectele riscurilor. Orice activitate, de orice natură: politică, economică, socială, culturală etc , este în pericol de a fi afectată sau distrusă complet de evenimente cauzatoare de pierderi. La fel și viața oamenilor și propreietățile acestora. Gradul de risc diferă, în mod evident, de la un individ la altul în funcție de natura activității fiecăruia, poziția geografică sau alți factori.

Prin urmare, asigurarea are la bază un accord de voință între o persoana fizică sau juridică, reprezentând asiguratul, și o persoana juridică, reprezentând asigurătorul, prin care asiguratul cedează asigurătorului un risc sau o clasă de riscuri în scopul obținerii protecției din partea asigurătorului. Pentru această protecție, asiguratul plătește o primă de asigurare, urmând ca în condițiile producerii riscului sau riscurilor asigurate, asigurătorul să îl despăgubească pe asigurat pentru pagubele suferite.

Principiul mutualității este cel care stă la baza asigurării, astfel că fiecare asigurat trebuie să contribuie cu primele de asigurare formându-se astfel fondul de asigurare utilizat pentru acoperirea pagubelor suferite de unii dintre asigurați. Așadar, în schimbul acestei sume de bani, asiguratul are garanția protecției în fața riscurilor, iar asigurătorul are obligația de a gestiona fondul astfel creat. Pentru a evita cazurile în care fondul este insufficient pentru a acoperi pagubele, asigurătorul trebuie să gasească modalități cât mai eficiente de a-si spori acest fond.

Foarte important este faptul că banii adunați din primele de asigurare de către companiile de asigurări nu intră în proprietatea acestora pâna la momentul expirării termenului contractual. Acești bani sunt dați în pastrare asigurătorilor care au obligația de a-i administra astfel încât să poată acoperi în orice moment daunele suferite de asigurați în urma producerii riscrilor menționate în contract.

Asigurarea sub aspect juridic

Pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete formă juridică. Contractul reprezintă “legea părților” si conferă asigurării o asemenea formă, precum și legea propriu-zisă.

Conform prevederilor articolului 49 din Legea pentru constituirea și funcționarea întreprinderilor private de asigurare și reglementarea contractului de asigurare adoptată în 1930, “prin contractul de asigurare întreprinderea de asigurare se obligă ca în schimbul unei prime să ia asupra sa un risc”.

Potrivit dispozițiilor articolului 57 din Decretul Consiliului de Stat nr.471/1971 “prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă Administrației Asigurărilor de Stat, iar aceasta ia asupra sa riscul producerii unui anume eveniment, obligându-se ca, la producerea evenimentului, să plătească asiguratului sau a unei terțe persoane, denumită beneficiar, o indemnizație – despăgubire sau sumă asigurată – în limitele convenite”.

Unii specialiști consideră definiția juridică cotractului de asigurare insufficient de semnificativă și prin urmare propun ca aceasta să fie completată printr-o definiție tehnică a operației de asigurare.

Contractul de asigurare are câteva trăsături caracteristici:

Contractul de asigurare este un contract consensual adică se încheie valabil prin simpul consimțământ al părților; acordul de voință dintre asigurat și asigurător este condiția necesară și suficientă pentru ca acest contract să fie valabil. Legiuitorul solicită forma scrisă cu scopul de a proteja intereselor asiguraților cât și pe cele ale terților;

Este un contract sinalagmatic adică părțile contractante își asumă obligații reciproce și interdependente. Astfel, asiguratul se obligă să furnizeze informații complete și corecte asigurătorului atât la incheierea conractului cât și la producerea riscului asigurat și să plătească primele de asigurare în vederea acoperirii eventualelor pagube; asigurătorul este obligat la rândul său să respecte prevederile contractului atâta timp cât și asiguratul le respectă.

Este un contract aleatoriu, adică părțile nu cunosc exact ce avantaje patrimoniale le va aduce încheierea acestui contract sau cât de mari vor fi aceste avantaje deoarece obligațiile asumate atât de către asigurat cât și de către asigurător depind de evenimente viitoare și incerte (momentul producerii dar și intensitatea acesteia). De exemplu în cazul unui contract de asigurare a unui bun corporal pentru riscul de incendiu, plata despăgubirii va avea loc numai în cazul unui incendiu. Dacă paguba produsă de incendiu va necesita o despăgubire mai mare ca valoare decât prima achitată de asigurat atunci asiguratul va fi în avantaj. În cazul în care incendiul nu se va produce atâta timp cât contractul este valabil atunci asigurătorul încasează prima de asigurare de la asigurat făra sa plătească nici o indemnizație și astfel avantajul este de partea asigurătourului.

Este un contract cu titlu oneros, adică fiecare parte urmărește obținerea unui folos, o contra prestație în schimbul obligației pe care și-o asumă. Astfel contractul de asigurare este contrar contractului gratuit (de donație, comodat etc) care presupune obligații numai pentru una dintre părți.

Contractul de asigurare este un contract succesiv, adică se eșalonează în timp. Asigurătorul poate asigura un risc sau o grupă de riscuri pe o perioadă lungă de timp, plata primei făcându-se anual sau subanual, sau pe o perioadă scurtă de timp (în cazul unui zbor aerian etc) prima fiind plătită integral în momentul încheierii contractului.

Este un contract de adeziune, adică asiguratule este cel ce aderă la el deși acesta este redactat și imprimat de către asigurător.

Este un contract de bună credință. Asigurătorul acceptă preluarea unui risc sau a unei grupe de riscuri în baza informațiilor furnizate de asigurat sau determina valoarea despăgubirii pe care urmează să o plătească tot în funcție de informațiile provenite de la asigurat, fără posibilitatea de a le verifica de fiecare dată. În condițiile în care asiguratul nu furnizează date corecte și complete acesta este sever sancționat.

O altă formă de realizare a asigurării, pe lângă contract, este

legea.

Asigurarea ex contractu este bazată pe voluntariat și este utilizată de către persoanele fizice sau juridice care din proprie inițiativă doresc să își asigure anumite bunuri, integritatea corporală sau chiar viața împotriva posibilelor pericole.

Asigurarea ex lege se referă la asigurarea obligatorie. Persoanele fizice sau juridice care dețin bunuri ce fac obiectul asigurărilor obligatorii ( locuințe, construcții proprietate privată etc) sunt obligate să le asigure împotriva riscurilor prevăzute de lege, iar asigurătorii care sunt autorizați legal să practice o asemenea asigurare au obligația de a o realiza conform dispozițiilor date de autoritatea publică, eliberând un înscris probator al asigurării.

Asigurarea sub aspect economic

Acoperirea daunelor cauzate de diverse evenimente sau fenomene se poate realiza în baza a trei categorii de fonduri bănești: fonduri de rezervă constituite în mod individual, fonduri de rezervă și/sau de asigurare constituite în mod centralizat și fonduri de asigurare propriu-zisă constituite la dispoziția unor societăți comerciale sau a unor organizații mutuale de asigurare prin plăți (prime sau cotizații) descentralizate. Însă denumirea de “fond de asigurare” o poartă doar fondul creat la dispoziția unei organizații specializate.

Fondul de asigurare îmbracă în mod necesar formă bănescă și este format în mod descentralizat din sume de bani (prime de asigurare sau cotizații) plătite de persoane fizice sau juridice.

Acest fond de asigurare este utilizat în mod centralizat pentru acoperirea daunelor provocate de fenomenele asigurate la asigurările de bunuri și la cele de răspundere civilă, respectiv plata sumelor asigurate la asigurările de persoane, finanțarea unor acțiuni pentru prevenirea pagubelor, formarea unor fonduri de rezervă la cererea unei societăți comerciale sau organizații mutuale de asigurare.

Există o comunitate de risc, comunitate ce este formată spontan prin participarea persoanelor fizice și juridice amenințate de aceleași pericole, la crearea fondului de asigurare la dispoziția unei organizații specializate (societate comercială de asigurare sau organizație mutuală de asigurare). Este urmat principiul mutualității astfel că deși toți membrii participă la crearea fondului, acesta este repartizat doar celor ce au suferit daune în urma producerii riscului asigurat.

Prin urmare se nasc anumite relații economice între participanții la asigurare atât în procesul formării fondului cât și în timpul utilizării sale. Astfel, în prima etapă, fluxurile bănești reprezentate de primele de asigurare pornesc de la cei care constituie comunitatea de risc către organizația de asigurări. În următoarea etapă, fluxurile bănești sunt reprezentate de indemnizațiile de asigurare (despăgubiri sau sume asigurate) care pornesc de la fondul de asigurare către membrii afectați de diferite fenomene sau evenimente asigurate.

Noțiunea de asigurare se folosește nu numai în legătură cu activitatea societăților comerciale de asigurări și a organizațiilor de asigurări mutuale, dar și cu asigurările sociale.

Alte abordări economice și financiare ale asigurării

Asigurarea sub aspect financiar

Asigurarea reprezintă un mijloc de repartizare asupra unui număr mare de persoane (fizice și juridice), dauna cauzată de un eveniment unui număr redus dintre aceștia. Acest mod tradițional de abordare a asigurării este susținut de majoritatea specialiștilor.

Alt aspect al problematicii asigurărilor, susținut de alți specialiști este reprezentat de „tratarea asigurărilor ca o ramură prestatoare de servicii, un intermediar financiar și un activ financiar într-o economie de plină incertitudini.”

Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii

Asigurarea oferă securitate în cazurile convenite, este o modalitate de a apăra persoanele asigurate de eventualele pericole. Însă siguranța este un bun necorporal și astfel asigurarea poate fi considerată o ramură prestatoare de servicii a economiei, beneficiarii fiind asigurații.

Chiar dacă și societățile de asigurări de bunuri și de răspundere civilă au anumite resurse financiare temporar disponibile pe care le pot oferi spre plasare pe piață, rolul de intermediar financiar este îndeplinit, în special, de către societățile de asigurări de viață. Asta deoarece societățile care încheie asigurări de viață sunt intermediari între perosnele fizice asigurate, care plătesc prime de asigurare, și persoanele fizice sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare.

Societățile oferă pe piața financiară capital de împrumut. Această ofertă este orientată către diverși solicitanți cum ar fi: bănci comerciale, interesate de depuneri pe diferite termene cu scopul de a-și majora resursele lor de creditare; societăți de producție care urmăresc modernizarea capitalului active; autoritățile publice centrale și locale, preocupate să acopere deficitele bugetare sau să finanțeze investiții importante din fonduri extrabugetare etc .

Ca o concluzie, se poate spune că într-o economie care abundă de incertitudini, asigurarea favorizează dezvoltarea economiilor populației către piața financiară.

FUNCȚIILE ASIGURĂRII

Principalele funcții ale asigurărilor sunt distrubuirea pagubelor între mai mulți asigurați, ce nu poate fi realizată în alt mod, și reducerea preocupărilor și a cheltuielilor asiguratului prin siguranța financiară pe care o oferă asigurarea.

Distribuția pagubelor. Pierderile materiale și financiare ale asiguraților sunt împarțite între aceștia fiind despăgubiți cei ce au suferit pagube, din fondul creat prin plata primelor de asigurare. Distribuția daunelor este echitabilă deoarece fiecare asigurat plătește o sumă proporțională cu riscul asigurat.

Furnizarea unei protecții. Asigurarea nu este o modalitate de stopare sau înlăturare a riscului însă prin distribuirea daunelor suferite de o persoană între mai mulți asigurați se realizează o neutralizare a acestor pagube. Asigurarea oferă încredere prin eliberarea asiguratului de o potențială pierdere financiară.

Compensația financiară. Această compensație este posibilă datorită fondului de asigurare format din primele de asigurare plătite de către deținătorii de polițe. Asigurarea ajută la refacerea situației financiare anterioare producerii riscului asigurat.

Economie și protecție familială. Produsele financiare concepute de către societățile de asigurare cum ar fi asigurările de viață cu acumulare de capital, asigurări pentru studiile copiilor, au rolul de a oferi asiguratului în același timp o economie și o protecție printr-un contract pe termen lung.

Pensie privată. Avantajul cel mai important al combinării asigurării de viață cu pensia privată este creșterea sumei de care poate beneficia asiguratul în cazul în care la o anumită vârstă se retrage din activitate sau completează pensia acordată de stat.

Sporirea produsului intern brut influențează în mod favorabil dezvoltarea asigurărilor, reflectată în volumul primelor încasate în decursul unui an. Așadar ramura asigurărilor are impact asupra economiei naționale.

Asigurările sunt o ramură creatoare de valoare adăugată. În ramura asigurărilor se încadrează companiile de asigurare, agenții, curtierii de asigurare, serviciile auxiliare ale asigurătorilor, consiliile asiguraților, oraganizațiile de expertiză și casele de pensii independente.

În producția brută a ramurii asigurărilor nu se includ totalul primelor de asigurare, ci numai o anumită parte, adică remunerația activității.

Primele de asigurare și cotizațiile la casele de pensii se constituie din remunerarea activităților desfășurate de serviciul considerat, acoperirea riscului și suma economisită de asigurat, în cazul asigurărilor de viață.

Valoarea adăugată brută sau consumul intermediar (chirii, mobilier, papetărie, transport, telecomunicații, diurne, întreținere) se obține din producția brută.

De la an la an valoarea adăugată brută în asigurări crește sau scade în funcție de conjunctura economică și dezastre. În general valoarea adăugată brută evoluează în același sens cu produsul intern brut numai că aceasta are o dinamică mai alertă decât P.I.B. .

Asigurările sunt o ramură creatoare de locuri de muncă.

Un alt aport adus economiei naționale de către ramura asigurărilor este numărul mare de locuri de muncă pe care aceasta le oferă.

Asigurările sunt o ramură participantă la oferta de capital de împrumut pe piața financiară. Societățile de asigurări au obligația să constituie rezerve de prime.

Rezervele de prime la asigurările de daune sunt rezerve aflate la dispoziția societății de asigurare, pentru că dezastrele pot avea oricând loc. Sunt cazuri când plata despăgubirilor nu se poate face imediat, ci după anumite perioade de expertize și chiar dacă sumele datorate asiguraților nu se achită imediat, ele trebuie rezervate.

Metodele de fructificare a rezervelor de prime de daune sunt: plasarea acestor sume în acțiuni, obligațiuni, bonuri de tezaur, depuneri pe termen la bănci, acordare de împrumuturi, achiziții de imobiliare etc.

Prin resursele financiare, societățile de asigurări nu sporesc masa monetară aflată în circulație, ci doar o redistribuie, acest lucru având drept consecințe echilibrul monetar și evitarea unor noi emisii monetare pentru acoperirea deficitului bugetar. În anumite condiții plasamentul are caracter monetar, la împrumuturile acordate pe baza polițelor de la asigurările de viață.

Totodată societățile de asigurări pot avea influență pozitivă sau negativă asupra balanței de plăți a țării, în cazul în care fac și reasigurări. Dacă aceste reasigurări depașesc granițele țării, apar fluxuri în valută, toate aceste sume reflectându-se în balanța de plăți a țării.

CAPITOLUL III

ASIGURAREA MĂRFURILOR ÎN TRAFICUL INTERNAȚIONAL

Asigurarea se bazează pe o relație contractuală între proprietarul mărfurilor, reprezentând asiguratul, și o societate de asigurări, în calitate de asigurător. Prin acest contract de asigurare asiguratul transferă anumite riscuri asigurătorului în schimbul unei sume de bani denumită primă de asigurare, urmând ca, în cazul producerii pagubelor, asigurătorul să îl despăgubească pe asigurat conform condițiilor stabilite în contract.

Principiul de bază al asigurărilor este că după plata despăgubirii efectuată de către asigurător, asiguratul trebuie să se afle într-o situație patrimonială echivalentă cu cea anterioară producerii pagubelor.

Valoarea asigurată va trebui să acopere atât pierderea suferită (damnum emergens), cât și câștigul nerealizat (lucrum cessans). Pentru a îndeplini această condiție, valoarea asigurată este constituită din valoarea mărfurilor la destinație plus o majorare de 10-20%.

În măsura în care răspunderea pagubei este în sarcina transportatorului, asigurătorul se poate întoarce cu acțiune împotriva cărăușului sau a unor terți; asta după ce acesta plătește depăgubirea și se subrogă în toate drepturile posesorului încărcăturii.

Principiul subrogării permite împărțirea responsabilității și a plății între toți cei implicați în realizarea transportului (încărcător, expeditor, cărăuș, asigurător).

Cu privire la răspunderea cărăușului, principiul general acceptat este că transportatorul se face răspunzător de pierderea coletelor, de avarii și întârzieri.

Valoarea practică a principiului subrogării trebuie să fie apreciată însă în raport cu limitările și cazurile de răspundere, care condiționează strict răspunderea transportatorului. Limitările de răspundere sunt recunoscute de Convenția de la Bruxelles dar și de Convenția de la Hamburg și se practică în funcție de modul de transport și greutatea mărfurilor.

Cazurile de exonerare de răspundere sunt:

forța majoră (evenimente imprevizibile și irezistibile);

cazul fortuit;

viciul propriu al mărfii;

culpa expeditorului (ambalaj necorespunzător, încărcare defectuoasă);

culpa destinatarului (greșeli de descărcare).

Există câteva noțiuni importante în practica asigurării cum ar

fi:

Avaria totală (total loss) presupune pierderea sau distrugerea totală a mărfurilor și se regăsește sub două forme:

– reală – reprezintă mărfurile distruse iremediabil sau dispărute complet și definitive;

– prezumtivă – aceasta reprezintă mărfurile abandonate, pentru că pierderea lor este inevitabilă.

2. Avaria particulară sau parțială (particular loss) privește toate formele de transport. Presupune deteriorări sau pierderi de mărfuri cauzate de niște evenimente majore care intervin în timpul transportului (naufragiu, accident rutier, deraiere etc). Valoarea pagubei este sub valoarea comercială sau valoarea de asigurare a bunului asigurat.

3. Avaria comuna sau generală (general average loss) este specifică transportului maritim și fluvial și reprezintă pierderea rezultată în urma unei decizii conștiente a căpitanului de a sacrifica o parte din mărfuri pentru a salva nava dintr-o situație dificilă (inundarea vasului, naufragiu) sau de a face cheltuieli excepționale pentru a salva încărcătura. Cheltuielile și sacrificiile sunt partajate între armator și proprietarul mărfii.

Condiția A.R. (All Risks – Toate Riscurile) acoperă toate riscurile de pierdere sau deteriorare a bunurilor asigurate, respectiv avaria comună și cea particulară, inclusiv dispariția totală sau parțială a mărfurilor prin furt, pierderea totală (nelivrarea) sau parțială (bunuri lipsă la livrare), la fel și pierderile, deteriorările sau cheltuielile cauzate de viciile mărfii.

Condiția W.A. (With particular average – Cu răspundere pentru avaria particulară) este condiția care acoperă daunele cauzate de pierderea totală sau pierderea ori deteriorarea parțială a mărfurilor asigurate rezultate nemijlocit din producerea “riscurilor mării”, menționate în polița de asigurare (incendii, furtună, explozie, vârtej, eșuare, răsturnare, coliziune, naufragiu).

Condiția F.P.A. (Free from particular average – Fără răspundere pentru avaria particulară) acoperă daunele provcate în urma unei avarii comune, neacoperind pierderea partială sau deteriorările, însă pot fi acoperite si cazurile de avarie particulară dacă acestea sunt menționate în contract prin formula “FPA, cu excepția…”.

Toate condițiile de mai sus exclud riscurile de război sau grevă, care trebuie asigurate separat.

Contractul de asigurare sau polița de asigurare este documentul care face dovada acordului de voință dintre asigurat, care se obligă astfel să plătească o sumă de bani – prima de asigurare, și asigurător, care în schimbul primei, se obligă la rândul său să-l despăgubească pe asigurat pentru pagubele pe care acesta le-ar suferi în urma producerii riscurilor asigurate.

Acest contract de asigurare poate fi nominative sau la ordin (caz în care este transmisibil către terți prin andosare).

Polițele de asigurare pot fi:

maritime sau fluviale, terestre si aeriene;

CASCO (pentru mijlocul de transport);

CARGO (pentru asigurarea mărfurilor);

de navlu (pentru prețul transportului maritime).

Pentru a putea încheia contractul de asigurare a mărfurilor în

traficul internațional, exportatorul trebuie să predea expeditorului cererea de asigurare.

Această cerere de asigurare cuprinde:

numele celui care dispune emiterea poliței de asigurare;

numărul contractului, acreditivului și facturii externe;

condiții de livrare, ruta asigurată;

modalitățile și mijloacele de transport, pavilionul și numele navei;

numărul de conosament;

date referitoare la marfă;

valoarea navlului;

condiția de asigurare;

valoarea asigurării;

În baza cererii de asigurare, expeditorul încheie contractul cu

societatea de asigurări și îl înștiințează pe exportator printr-un aviz de asigurare.

Polița de asigurare cuprinde, de regulă, următoarele elemente:

numele și semnătura asigurătorului;

numele asiguratului;

andosarea asiguratului (în cazul în care polița este transmisibilă prin gir);

enumerarea și descrierea riscurilor acoperite;

valoarea asigurată;

locul unde se va plăti despăgubirea în cazul producerii riscului.

Obligațiile asiguratului odată cu încheierea contractului de

asigurare sunt plata primei (care se face la locul subscrierii asigurării), furnizarea de informații corecte și complete asigurătorului pentru ca acesta să poată aprecia riscul legat de expediere (natura mărfurilor și valoarea acestora, nava, ruta etc) și plata unor taxe sau comisioane (pentru comisionarii de avarie).

Principala obligație a asigurătorului este de a-l despăgubi pe asigurat pentru daunele suferite cauzate de producerea riscurilor asigurate prin contract.

În condițiile producerii riscului acoperit, asiguratul trebuie să intervină pentru a valorifica dreptul de recurs împotriva cărăușului dar totodata și pentru a conserva bunurile și a evita agravarea pagubei; acesta poate deasemenea solicita și o expertiză a mărfii de către un comisionar de avarie.

O altă obligație a asiguratului în acest caz este să întocmească un dosar de despăgubire care include: contractul de asigurare, documentele de transport, factura comercială, procesul verbal de constatare a avariei sau raportul de expertiză care dovedește faptul că marfa nu a fost predată destinatarului, documente oficiale de constatare a producerii evenimentului asigurat.

Asigurătorul are și el obligația de a analiza împrejurarile în care s-a produs paguba, verifică documentele incluse în dosarul de despăgubire și plătește despăgubirea în funcție de clauzele poliței de asigurare și de documentele probatoare furnizate de către asigurat. El poate, în cazul în care se reține răspunderea cărăușului sau expeditorului, să acționeze în regres asupra acestora pentru a recupera o parte din indemnizția vizată.

POLIȚA DE ASIGURARE A BUNURILOR PE TIMPUL TRANSPORTULUI (CARGO)

Prin acest contract sunt asigurate bunurile ce fac obiectul transportului pe rute interne și/sau internaționale, ce se efectueaza cu orice mijloc de transport (rutier, feroviar, aerian, maritim, fluvial sau combinat).

Clauzele asigurării CARGO sunt standard internaționale și sunt stabilite și/sau modificate de către Institutul de Asigurări din Londra.

Polița de asigurare a mărfurilor poate fi:

polița de asigurare tip open, de abonament sau flotantă, se încheie pe o anumită perioadă de timp, de obicei un an, cu reînnoire prin acordul părților, acoperind riscurile tuturor transporturilor de bunuri efectute în perioada de asigurare și care se încadrează în termenii și condițiile contractuale. Acest tip de poliță este folosit mai ales în cazul transporturilor efectuate numai pe teritoriul României (pe cale ferata, cu autovehicule, pe rute aeriene sau prin colete poștale);

polița cu alimentare, prin care se stabilește un plafon valoric, în limita căruia se pot efectua mai multe transporturi până la terminarea sumei prevăzute în poliță; la fiecare expediere se întocmește un aviz de alimentare prin care expeditorul îl înștiințează pe asigurător în legătură cu expedierea respectivă;

polița de evaluare, în acest caz evaluarea mărfii transportate se face ulterior, după avariere, în baza facturilor;

contractul pentru un singur voiaj (pe transport), prin care se asigură un transport determinat de marfă și trebuie să fie subscris la fiecare expediție.

În general, informațiile necesare pentru asigurările CARGO

sunt următoarele:

Mărfurile transportate;

Modul de ambalare/stivuire;

Mijlocul de transport;

Traseul de urmat/ruta;

Perioada asigurată;

Valoarea (suma) asigurată, în care se include:

– valoarea bunurilor transportate din factura originală;

– costul transportului, primele de asigurare, taxele și comisioanele vamale, chetuielile cu încărcarea/descărcarea, manipularea; toate acestea în condițiile în care nu sunt incluse în valoarea facturii;

– o valoare suplimentară (maximum 10% din valoarea bunurilor transportate) pentru acoperirea unor cheltuieli neprevăzute, cu excepția amenzilor, penalizărilor și altora asemănătoare.

Asigurarea CARO se poate încheia într-una dintre condițiile de acoperire “A”, “B” sau “C”.

Condiția “C” este o asigurare de tip “Riscuri numite” și are cea mai restrânsă acoperire. Ea include următoarele:

incendiu sau explozie;

eșuarea, răsturnarea sau scufundarea navei/ambarcațiunii;

răsturnarea sau deraierea mijlocului de transport terestru;

coliziunea sau contactul navei sau mijlocului de transport cu orice obiect extern, altul decât apa;

descărcarea mărfii într-un port de refugiu;

sacrificiul in avaria generală.

Condiția “B” este tot o condiție de tip “Riscuri numite”.

Aceasta include toate riscurile acoperite de condiția “C” dar mai are în plus următoarele:

cutremur, erupție vulcanică și trăsnet;

luarea mărfii de valuri;

intrarea apei de mare, de lac sau râu în ambarcațiune, în mijlocul de transport sau în locul de depozitare;

dauna totală a oricărui colet căzut peste bord sau scăpat în timpul încărcării sau descărcării ambarcațiunii sau mijlocului de transport.

Condiția “A” este o asigurare de tip “Toate riscurile” și este

cea care acoperă toate riscurile de avarie sau pierdere a bunurilor cu excepția excluderilor expres menționate în poliță.

Aceste riscuri excluse din toate condițiile de acoperire ( “A”, “B” și “C” ) sunt:

comportamentul necorespunzător intenționat al asiguratului;

scurgerea ordinară, pierderea uzuală în greutate sau volum sau uzura normală a mărfurilor asigurate;

influența temperaturii aerului asupra mărfurilor din cala navei (uscarea cerealelor etc.)

ambalarea necorespunzătoare, încărcarea, stivuirea și legarea sau amararea necorespunzătoare a mărfurilor pe mijlocul de transport (inclusiv într-un container) dacă aceste operațiuni sunt efectuate de asigurat sau dacă acesta are cunostiință de acestea;

viciul propriu sau natura mărfurilor asigurate;

întârzierea livrării;

expedierea mărfurilor în stare deteriorată;

insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligațiilor financiare de către proprietarii, administratorii, navlasitorii sau operatorii navei;

cheltuielile de carantină si magazinaj;

confiscarea, capturarea mărfurilor;

utilizarea armelor nucleare sau contaminarea radioactivă;

starea de navigabilitate a navei sau a ambarcațiunii sau nepotrivirea mijlocului de transport, dacă aceasta este cunoscută de asigurat;

război, turbulări civile, greve, acte de terorism etc.

mine, torpile, bombe sau alte arme de război abandonate.

Pe lângă aceste excluderi, condițiile “B” și “C” nu acoperă

nici daunele produse intenționat de orice persoană.

Pentru a stabili o primă de asigurare cât mai exactă, proporțională cu gradul de risc la care este expus asiguratul, există un set de informații necesare societăților de asigurări, și anume:

o scurtă descriere a mărfurilor transportate;

modalitatea de ambalare a mărfurilor;

tipul transportului (rutier, feroviar, naval sau aerian), dacă este intern sau internațional precum și ruta (dacă există sau nu transbordări);

mijloacele de transport utilizate cu prezentarea datelor de identificare a acestora, precum și a modalității de depozitare a mărfurilor dacă este cazul (în unele situații transporturile sunt refuzate din cauza vechimii mijlcului de transport);

condițiile de asigurare, clauze speciale (diferite de la o societate la alta), suma asigurată etc.

Din cauza deteriorărilor ce pot surveni în timpul operațiunilor

de descărcare-reîncărcare, prima de asigurare în cazul transporturilor multimodale va fi mai mare.

Prima va fi substanțial mai mare și în cazul în care, în timpul transportului cu nave, mărfurile vor fi depozitate pe punte și nu sub punte.

Franșiza reprezintă suma fixă sau procentul din suma asigurată rămasă exclusiv în sarcina asiguratului și este un factor important în calculul primei de asigurare. Cu cât fransiza este mai mare cu atât prima de asigurare scade.

În funcție de solicitarea asiguratului, riscul de furt poate fi asigurat sau nu însa multe societăți de asigurări consideră fransiza obligatorie în cazul acestui risc.

Despăgubirea reprezintă suma platită de către asigurător asiguratului în cazul producerii riscului asigurat, iar în cazul poliței CARGO nivelul maxim de despăgubire este reprezentat de suma asigurată.

În plata despăgubirii apar adesea probleme din cauza neatenției asiguraților în momentul semnării contractului de asigurare. Trebuie acordată o atenție sporită condițiilor de asigurare, clauzelor aferente și excluderilor menționate de asigurător deoarece în ciuda faptului că la prima vedere daunele par asigurate, unele nu sunt despăgubite.

Problemele apar și din cauza informațiilor incomplete și chiar incorecte furnizate de asigurat la încheierea poliței.

Pe de alta parte și asigurătorii pot cauza probleme întrucât instrumentarea dosarelor de daună diferă foarte mult de la o societate de asigurări la alta.