.asigurarea Dreptului la Aparare In Procesul Penal

CAPITOLUL I NOȚIUNEA,OBIECTUL ȘI CONȚINUTUL PRINCIPIULUI GARANTĂRII DREPTULUI LA APĂRARE

Secțiunea 1

Scurt istoric privind dreptul la apărare

Sarcinile de bază a jurisprudenței pot fi realizate numai prin respectarea drepturilor și intereselor legale ale omului.Neîncălcarea drepturilor personalității,combinarea armonioasă a intereselor personale și obștești cu cele ale statului e o condiție nestingherită a unui stat de drept.

Dintre multitudinea drepturilor ce le are omul,un loc important îl are dreptul bănuitului,învinuitului, inculpatului și condamnatului la apărare.Acestui principiu i se atribuie un loc aparte în sistemul principiilor unui stat democratic.

Înfăptuirea dreptului la apărare e nu numai o manifestare a democratismului,dar și o condiție necesară pentru realizarea eficientă a justiției.Respectarea garanțiilor procesuale a învinuitului în procesul penal în care lipsesc contradicțiile între interesele legale a persoanei și cele ale statului asigură supremația legii și dreptății în procesul înfăptuirii justiției.

În principiul asigurării învinuitului dreptul la apărare își găsesc reflectate umanismul și democratismul justiției.Realizarea acestui principiu contribuie la înfăptuirea funcției educative a educației.

Apărarea de învinuire înaintată este un drept și nu o obligație a învinuitului.El poate da sau nu explicații.El poate să recunoască vina sau să o nege.Însă în orice caz statul este obligat să-i asigure dreptul la apărare.De aceea una din cauzele greșelilor judecătorești este încălcarea dreptului învinuitului de a se apăra.Practica arată că stricta respectare a drepturilor învinuitului în procesul urmăririi penale și dezbaterilor judiciare exclude posibilitatea nejustificată și nelegală de acuzare,de folosire nejustificată a legii penale,de stabilire a unei pedepse nelegale.Asigurarea reală a apărării este o garanție a cercetării obiective complete și multilaterale a probelor,este o condiție necesară a aflării adevărului pe caz, a apărării drepturilor și intereselor legale a persoanei,a emiterii unei sentințe legale și întemeiate.

Principiul garantării dreptului la apărare ca regulă de bază aprocesului penal are ca finalitate necondamnarea nici unei persoane și

nici un vinovat sa nu suporte rigorile legii penale mai mult decat se

cuvine.

Ar fi greșit de menționat că nu este necesară apărarea când statul are

ca obligație primordială apărarea intereselor legale a persoanelor.Dreptul

la apărare nu e o instituție în plus,ci un drept necesar și important justiției

într-un stat.Și dacă (unde) e prezentată învinuirea este necesar și existe-

nța unei apărări pe această învinuire.

Însăși justiția este interesată în faptul că împrejurările cazului să fie

pe deplin reflectate atât din partea învinuirii cât și din partea apărării.

Numai prin consolidarea acestor două păreri se creează o atmosferă

care va duce la pronunțarea unei sentințe legale și întemeiate.

De asemenea,nu trebuie exclus faptul că însăși persoana ce efectuea

-ză cercetarea penală,anchetatorul,procurorul,instanța de judecată îndep

linind un lucru complex pot face cateva greșeli.În aceste cazuri învinuitul

cât și apărătorul lui trebuie să aibă posibilitatea să le înlăture.

Ideea dreptului la apărare se regăsește in cele mai vechi timpuri,incă din dreptul roman,când nimeni nu putea fi judecat,nici măcar sclavul, fără a fi apărat,dreptul la apărare fiind considerat o cerință și o garanție,necesare pentru realizarea unui echilibru între interesele persoanei și cele ale societății.

Modalitățile practice de punere in valoare a dreptului de apărare ,pe care Constituția îl recunoaște părților,sunt stipulate pe larg in art.6 si art.171-173 din Codul de procedură penală.

Preocuparea legiuitorului pentru garantarea si exercitarea deplină cu mijloace juridice a dreptului la apărare in procesul penal se justifică prin aceea că ilicitul penal reprezintă una dintre cele mai grave încălcări ale ordinii de drept,cunoscută sub denumirea specifică de infracțiune.

Angajarea răspunderii penale a unui inculpat,cât si obligarea sa și a altor persoane chemate,conform legii,sa răspundă din punct de vedere civil pentru prejudiciile cauzate,se pot face numai pe bază de probe din care să rezulte săvârșirea faptei cu vinovăție de către respectivele persoane,cauzarea unui prejudiciu cuantificabil.Deci organele judiciare in cadrul procesului penal au obligația de a asigura aflarea adevărului cu privire la faptele si împrejurările cauzei,precum si cu privire la persoana făptuitorului.

Prin recunoașterea și garantarea dreptului la apărare,legiuitorul a impus organelor judiciare obligația de a-l asigura efectiv părților din procesul penal,în vederea stabilirii adevărului,astfel incât pedeapsa pentru infractor,răspunderea civilă a acestuia si a părtii responsabile civilmente,pe de o parte,cât si drepturile părții vătămate si ale părții civile,pe de altă parte, să fie pe deplin dovedite sub toate aspectele,beneficiind de sprijinul avocaților aleși sau numiți din oficiu în condițiile legii.

Pentru a putea ințelege fenomenele referitoare la apariția și evoluția istorică a conceptului de drept de apărare ,trebuie să facem o incursiune asupra evenimentelor care s-au produs de-a lungul etapelor istorice parcurse de omenire.Până in epoca modernă nu putem vorbi de existența unui sistem juridic de garantare a dreptului de apărare ,dar,pentru o înțelegere mai profundă a condițiilor istorice în care germenii acestui drept au apărut și au dat roade,apreciez că se impune să studiem cu atenție și să trecem în revistă etapele pe care omenirea și instituțiile statului le-au parcurs de-a lungul timpului și cu precădere acele acte și fapte care au concurat la apariția ideii de ocrotire a drepturilor omului.

În tot cursul istoric de dezvoltare a omenirii ,o lege era urmată de altă lege mai bună,completă.În fapt, deși drepturile omului sunt considerate universale,iar oamenii se nasc egali și se bucură de drepturi egale,nu toți au aceleași posibilități să-și reclame și să-și exercite drepturile la nivelul corespunzator,astfel că există tendința de a se crea inegalitați,de a se afirma drepturile unor grupuri în dauna altora,de a se exclude unele comunități de la exercitarea deplină a drepturilor omului.

În Grecia antică,marele gânditor Hesiod(700î.H.) în lucrarea ,,Munci si zile’’,urmată de opera marelui jurist și legiuitor Solon(640-558î.h),au apărut primele idei privind ,,legalitatea naturală’’.În aceeași idee ,Pericle afirma: ,,Din punct de vedere al legilor ,toți ,fără a se considera deosebirile private,se bucură de egalitate pentru accesul la demnități;fiecare,după modul cum se distinge,obține o preferință fondată pe merit,nu pe clasă’’.Vechea Eladă a cunoscut sistemul acuzatorial în judecarea proceselor.Procedura ateniană se manifesta prin participarea la judecată a membrilor cetății.Publicitatea și oralitatea dezbaterilor erau asigurate.Acuzatorul,care era un simplu cetățean,își prezenta rechizitoriul,administrând probele în acuzare,după care se ascultau martorii și doar la urmă se dădea cuvântul în apărare.

Un loc distinct în istoria drepturilor omului dar și în cea a apariției primelor elemente și manifestări de garantare a dreptului de apărare le găsim înscrise în Dreptul Roman.Ca mijloc de apărare ,moral,dar foarte puternic,era înfațișarea acuzatului asistat de oameni de vază,laudatores.Dacă acuzatul nu se putea apăra singur,puteau să-l apere prietenii sau era apărat de oameni de profesie.Procesele erau publice,orale și se desfașurau pe principiul contradictorialității.Concluzia care se desprinde din ideile umaniste ale înțelepților din antichitatea greacă,ebraică,etc,este aceea că ele se refereau la egalitatea și libertatea oamenilor liberi,nu și a sclavilor.

În concepția juridică a secolelor XVIII și XIX dreptul la apărare a fost considerat ca un drept natural inerent persoanei umane.Fără a se nega importanța covârșitoare a dreptului la apărare pentru persoana umană,în teoriile moderne contemporane s-au abandonat referirile la așa-numitul drept natural,considerându-se că dreptul la apărare constituie un principiu juridic general inerent ordinii de drept și fără de care ordinea democratică instaurată într-un stat de drept nu se poate concepe.

Întrucât dreptul la apărare nu a fost considerat în doctrina modernă un simplu drept cu implicații și rezonanțe exclusiv judiciare,ci un principiu inerent ordinii de drept care se aliniază concepției contemporane asupra drepturilor omului,el a fost înscris în multe norme de drept internațional.Din evocarea acestor documente nu poate lipsi Declarația

Universală a Drepturilor Omului (1948) și Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului(1959).

Secțiunea 2

Obiectul și clasificarea apărării

Nu vom intra în esența apărării dacă nu vom analiza obiectul ei.

Realizarea apărării ,necesită descoperirea acelui fapt,spre care ea este îndreptată și la ce tind subiecții care efectuează apărarea.În obiectul apărării se oglindește specificul ei adică drepturile și posibilitățile acordate de legiuitor în procesul examinării dosarului penal.

Elementele cele mai importante și primare în structura obiectului apărării sunt interesele învinuitului.Dupa înaintarea învinuirii sau întocmirea procesului-verbal de interogare în calitate de învinuit,la persoană,apar câteva interese.Unul din ele(și cel mai important) este tendința de se eschiva de la răspunderea penală și pedeapsa penală.Interesul său material se reduce la acela de a respinge complet toate pretențiile materiale ce sunt înaintate pe cazul concret.

Cu alte cuvinte,în obiectul apărării nu intră interesele abstracte ci subiective,interese ce țin de personalitatea învinuitului.Pentru realizarea intereselor sale, bănuitului sau învinuitului îi sunt atribuite un șir de drepturi.Ele sunt garantate prin legislație atribuindu-se la toți,adică făcând parte din drepturile obiective ale lor.

Drepturile subiective servesc ca mijloc de realizare,concretizare a prevederilor legale.Elementele acestor drepturi nu pot fi privite ca similare,capabile să se completeze reciproc.Fiecare din ele îndeplinește un rol distinct în mecanismul realizării dreptului.Însă obiect al apărării nu poate fi orice drept.Dreptul obiectiv este imposibil de a fi încalcat! și de aceea ca obiect al apărării el nu poate fi.Acest lucru poate fi spus și despre dreptul subiectiv neîncălcat,deoarece nu avem de cine îl apăra și de ce.

În ceea ce privește dreptul subiectiv încălcat,față de subiectul apărării apare doar problema realizării lor.Deci,obiect al apărării sevesc drepturile subiective încălcate,care mai întâi trebuie restabilite și mai apoi realizate.Apărarea lor e necesară.Sunt garantate de stat numai interesele recunoscute de lege.

Referitor la dreptul subiectiv menționăm că învinuitul poate să și le apere pe oricare din ele,inclusiv și cele încălcate după părerea lui.În realitate încălcarea drepturilor poate fi fictivă și în acest caz nu este nevoie de apărare.Ca obiect al dreptului la apărare servesc interesele subiective legale și drepturile subiective încălcate real. Clasificarea apărării :

În literatura de specialitate o atenție deosebită a fost dată clasificării apărării după mai multe criterii.Unele din cele mai întâlnite din ele sunt :

-După modul de apariție:

-stabilită de lege

-stabilită de contract

-După subiecții ce exercită apărarea:

-apărare exercitată de învinuit

-apărare exercitată de apărător.

Apărarea exercitată de apărător poate fi divizată în două situații :

1-când apărătorul este obligat să fie prezent.Cauzele când prezența apărătorului e obligatorie e strict stabilită de lege.

2-când prezumția apărătorului e facultativă – o situație proporțional inversă primei.Aici,exercitarea serviciilor de apărător depind de penală și pedeapsa penală.Interesul său material se reduce la acela de a respinge complet toate pretențiile materiale ce sunt înaintate pe cazul concret.

Cu alte cuvinte,în obiectul apărării nu intră interesele abstracte ci subiective,interese ce țin de personalitatea învinuitului.Pentru realizarea intereselor sale, bănuitului sau învinuitului îi sunt atribuite un șir de drepturi.Ele sunt garantate prin legislație atribuindu-se la toți,adică făcând parte din drepturile obiective ale lor.

Drepturile subiective servesc ca mijloc de realizare,concretizare a prevederilor legale.Elementele acestor drepturi nu pot fi privite ca similare,capabile să se completeze reciproc.Fiecare din ele îndeplinește un rol distinct în mecanismul realizării dreptului.Însă obiect al apărării nu poate fi orice drept.Dreptul obiectiv este imposibil de a fi încalcat! și de aceea ca obiect al apărării el nu poate fi.Acest lucru poate fi spus și despre dreptul subiectiv neîncălcat,deoarece nu avem de cine îl apăra și de ce.

În ceea ce privește dreptul subiectiv încălcat,față de subiectul apărării apare doar problema realizării lor.Deci,obiect al apărării sevesc drepturile subiective încălcate,care mai întâi trebuie restabilite și mai apoi realizate.Apărarea lor e necesară.Sunt garantate de stat numai interesele recunoscute de lege.

Referitor la dreptul subiectiv menționăm că învinuitul poate să și le apere pe oricare din ele,inclusiv și cele încălcate după părerea lui.În realitate încălcarea drepturilor poate fi fictivă și în acest caz nu este nevoie de apărare.Ca obiect al dreptului la apărare servesc interesele subiective legale și drepturile subiective încălcate real. Clasificarea apărării :

În literatura de specialitate o atenție deosebită a fost dată clasificării apărării după mai multe criterii.Unele din cele mai întâlnite din ele sunt :

-După modul de apariție:

-stabilită de lege

-stabilită de contract

-După subiecții ce exercită apărarea:

-apărare exercitată de învinuit

-apărare exercitată de apărător.

Apărarea exercitată de apărător poate fi divizată în două situații :

1-când apărătorul este obligat să fie prezent.Cauzele când prezența apărătorului e obligatorie e strict stabilită de lege.

2-când prezumția apărătorului e facultativă – o situație proporțional inversă primei.Aici,exercitarea serviciilor de apărător depind de dorința directă a bănuitului sau învinuitului.

-După modul de manifestare:

-apărare în procesul cercetării penale și anchetei ;

-apărarea în stadiul dezbaterilor judiciare;

– apărarea în procesul atacului sentinței;

-apărarea în situația depistării unor împrejurări ce necesită o cercetare adăugătoare.

După intensitate:

-apărare activă

-apărare pasivă

Clasificarea dată e facută în sensul apărării din punct de vedere procesual.Criteriul ei e tendința ori nedorința de folosire cât mai efectivă

de mijloace și metode de apărare.Cel mai des se aplică prima formă-când subiectul ce exercită apărarea face tot ce e posibil pentru respingerea învinuirii înaintate.Ea este și cea mai efectivă.

Apărarea pasivă se intâlnește în cazurile când apărătorul sau învinuitul nu întreprinde nimic in vederea apărării.Acest lucru se întâlnește în cazurile când învinuitul nu are destule probe de acuzare.Practica însă demonstrează că mult mai efectivă și calitativă este totuși apărarea activă,deoarece numai aducând probe,dând lămuriri,făcând recuzări și demersuri se poate respinge învinuirea.

După necesitate:

-apărare facultativă

-apărare obligatorie

Clasificarea contribuie la o analiză mai adâncă a apărării învinuitului,evidențiind o informație mai deplină despre esența ei.

Secțiunea 3

Aspectul psihologic al dreptului la apărare și aplicarea cunoștințelor psihologice de către avocat

În literatura de psihologie judiciară se întâlnește analiza structurii psihologice a activității de înfăptuire a justiției.A.V.Dulov primul a examinat în esență,structura activității organelor judiciare.

Uneori,în procesul caracterizării comunicativității,în literatura psihologică se examinează problema concordanței între oameni.

Ea are o importanță deosebită pentru activitatea de apărare,deoarece e bazată pe principiul alegerii de învinuit a apărătorului.Nu este exclus faptul că, în cazurile întâlnite în practică,refuzul sau schimbarea unui apărător cu altul este efectuată anume din neconcordanța psihologică între învinuit și apărătorul său.Se pot enumera un șir de factori ce contribuie la formarea concordanței mai sus menționate.

În procesul înfăptuirii apărării,apărătorul va trebui să cunoască un șir de fapte și împrejurări ,care se vor referi la evenimentele trecutului și prezentului.El va trebui să le examineze din punct de vedere al apărării,adică să verifice posibilitatea aplicării lor în vederea respingerii învinuirii sau determinării ei.

Trăsăturile apărării,sarcinile ei îi atribuie cateva particularități distincte cunoașterii apărătorului în procesul examinării dosarului penal.La aceste particularități se pot atribui,în primul rând,caracterul unilateral al activității de apărare,necesitatea cunoașterii împrejurărilor ce înlătură sau atenuează învinuirea.

În primul rând atitudinile caractero-logice,dinamico-emotive ale învinuitului și apărătorului său.

În al doilea rând-capacitățile profesionale a apărătorului,stagiul

muncii,cunoștințele pe care le deține.

Calitățile menționate contribuie la stabilirea raporturilor între oameni,la relațiile deja formate.

Însă, în cele mai dese cazuri apărătorul și persoana apărată contravin asupra unor poziții unice.Pe plan psihologic,între ei apar anumite relații de fidelitate și solidaritate pe cazul penal concret.Apărătorul “critică” învinuirea adusă clientului său,ajută ultimului de a-și alege poziția cuvenită în proces,aduce probe,ș.a.m.d.Învinuitul la rândul său contribuie la ajutorarea activității de apărare al apărătorului său.

Cunoașterea este procesul de aflare a necunoscutului,descoperirea laturilor noi a cunoscutului,adâncirea și perfecționarea concepțiilor existente. Aceasta ,este un fenomen al societății umane,ce se petrece

pretutindeni,în orice timp și în orice loc. Procesul dezvăluirii cunoștințelor e infinit.

Cu alte cuvinte,cunoașterea constă în stabilirea factorilor,analizei lor,determinarea legăturilor existente.

Activitatea de cunoaștere în procesul efectuării justiției(cunoaștere judiciară),decurge din anumite condiții specifice,care trebuie luate in considerare.Dintre acestea trebuie de distins două: metodele și mijloacele aplicate în procesul cunoașterii trebuie sa fie etice și să nu contravină legii,procesul de cunoaștere și rezultatul său trebuie sa aibă o importanță juridică,adică o formă procesuală.

Cunoașterea juridică se asigură ,în mare măsură,de normele procedurii penale,care stabilesc niște reguli generale de aflare a adevărului.Însă aceste reguli au mai mult un caracter abstract și nu sunt capabile să asigure pe deplin realizarea cunoașterii judiciare.Mai este necesar și de un sistem de metode și mijloace de descoperire a probelor,fixarea lor,cercetarea și întrebuințarea lor pentru ca cunoașterea în procesul penal să se finiseze cu succes.

Comunicativitatea dă posibilitatea mai amănunțit de a studia cauza psihologică de săvârșire a infracțiunii,de a da o caracteristică a personalității învinuitului,de a cerceta și aprecia caracterul negativ și pozitiv a împrejurărilor cazului,precum și cauzele apariției în procesul anchetei preliminare a dezbaterilor judiciare ,a situațiilor conflictuale.

Apărătorului-avocat, ce îndeplinește funcția apărării ,comunicativitatea îi este necesară ca o calitate personală,deoarece

anume ea contribuie la formarea capacității de a comunica cu oamenii și de ai înțelege,stabilește relațiile atât personale cât si de afacere cu alți subiecți care activează în sfera procesului penal.

Unii autori au evidențiat un șir de calități personale a apărătorului care simplifică procesul de comunicare cu bănuitul,învinuitul sau inculpatul.Printre acestea putem menționa: amabilitatea,bunăvoința,tendința de a asculta interlocutorul,etc.

În procesul de apărare un rol important îl are comportamentul organizatoric.Conceptul organizatoric cere formarea stilului individual de lucru a fiecărui apărător în parte.El va depinde ,în mare măsură de temperamentul și caracterul persoanei titulare.Orice activitate cere,în primul rând ,să fie bine organizată.Ancheta penală și dezbaterile judiciare nu fac excepție și se petrec după regula dată.Referitor la apărare o asemenea organizare nu e necesară.Este vorba de exemplu,despre pregătirea pentru proces,întocmirea planului de apărare,respectarea strictă a metodelor și mijloacelor de apărare stabilite de practica apărării. În baza stilului individual de activitate a avocatului trebuie să se afle libertatea morală și profesională în exercitarea

drepturilor sale stabilite de legislator.Pe langă acestea e necesar și de un nivel înalt de cultură generală și profesionalism.

Componentul organizatoric al apărării e strâns legat de cel constructiv.Ultimul,se manifestă la fel,mai mult formal.El întrunește planificarea apărării,individualitatea metodei aplicate în funcție de circumstanțele cazului și comportamentul învinuitului.

Componentul sau elementul constructiv,cuprinde toate fazele procedurii penale în care participă apărătorul,însă cel mai accentuat el se manifestă la etapa examinării cazului în instanța judecătorească,unde posibilitățile de apărare sunt mai vaste.

Pregătirea la timp de apărare,elaborarea unui plan,îi va permite avocatului rapid și exact de a-și forma o opinie personală față de întrebările ce apar în instanța judecatorească și de a îndrepta hotărârea în folosul clientului său.

Etica apărării profesionale,constituie elementul de bază a eticii avocatului care la rândul său este parte componentă a eticii judiciare.Ea obligă apărătorul de a-și cunoaște la perfecție meseria sa,de a respecta normele legale și morale ce există în societate la un moment dat.Din păcate,unii avocați nu acordă un ajutor juridic calificat clienților săi: își îndeplinesc obligațiile sale superficial,studiază materialele cauzei incomplet,nu pot analiza și aprecia în modul cuvenit probele.Ei uită că pentru bănuit,învinuit și inculpat apărarea e un drept,iar pentru avocat o obligație.Faptul dat duce la pierderea clienților vechi și neaprecierea de alții noi,și până la urmă –distrugerea carierei profesionale.

O importanță deosebită are stabilirea relațiilor concrete între apărător și ceilalți participanți la procesul penal,îndeosebi cu judecătorul,procurorul,martori,experți,ș.a.Polemica apărătorului trebuie să fie strict principial,să nu treacă în conflicte personale ce nu au nimic în comun cu cazul cercetat.

Avocatul trebuie oricând să țină cont de rolul educativ a dezbaterilor judiciare asupra tuturor participanților la proces și nu numai.De aceea o condiție obligatorie a exercitării depline a funcțiilor de apărare e disciplina avocatului.

Disciplina avocatului influențează mult asupra culturii generale a lui.Ea îi îndreaptă pe apărători spre responsabilitate,ordine și datorie.Prin disciplină se manifestă profesionalismul ridicat al avocatului,capacitatea lui de a-și realiza obligațiile sale în vederea apărării clientului său.Pe lângă aceasta,un avocat bun trebuie să-și manifeste inițiativa și intelectul acumulat în cazul lipsei câtorva reglementări a problemei apărute,găsind soluțiile potrivite și necesare pe dosarul dat.

Secțiunea 4

Elemente de drept comparat privind dreptul de apărare

Dreptul la apărare este definit și garantat ,în diferite forme,de majoritatea Constituțiilor țărilor lumii și de legi care reglementează și disciplinează procesul penal,fapt ce conferă acestui drept un loc aparte.Ca și în țara noastră,și în alte state dreptul la apărare,alături de celelalte drepturi și libertăți,a cunoscut abordări și evoluții diferite.

Statele Unite ale Americii

Garantarea dreptului de apărare în Constituția Statelor Unite ale Americii.

Sistemul American de valori democratice este cunoscut și apreciat pe întreg mapamondul,el reușind să ridice la cel mai înalt nivel,cunoscut până în prezent ,atitudinea guvernanților față de proprii cetățeni prin vigoarea instituțiilor de protecție a acestor valori și prin consistența normelor legale care le ocrotesc.Documentele de referință în materie sunt Declarația de independență adoptată la 4 iulie 1776 și bineînțeles ,Constituția Statelor Unite adoptată la 17 septembrie 1787.Apărarea drepturilor omului în general și garantarea dreptului de apărare în special își găsesc consacrarea în amendamentele făcute la textul Constituției.Din 23 de drepturi individuale prevăzute în primele 8 amendamente ,12 privesc procedura penală.Amendamentul al 4-lea garantează dreptul persoanelor de a fi protejate împotriva percheziției și sechestrului fără justificare și interzice emiterea de mandate dacă nu sunt întrunite anumite condiții.Amendamentul VI oferă garanții de celeritate și imparțialitate în cazul unui proces penal cu dreptul de a lua la cunoștință de învinuirea ce i se aduce persoanei în cauză.

Garantarea dreptului de apărare prin norme de drept procesual penal.

În doctrina americană procedura penală este definită ca fiind acea lege alcătuită din reguli care guvernează o serie de procedee prin care subiecții de drept penal sunt sancționați.Spre exemplu,Constituția SUA prevede drepturile de bază care sunt protejate și care include:dreptul de a fi asistat de un avocat,dreptul de a nu spune nimic,dreptul de a confrunta martorii,dreptul de a fi judecat de o instanță cu jurați.

Sistemul penal american este de tip acuzare-apărare în care procedura penală trebuie să creeze un echilibru între drepturile acuzatului și interesele statului într-un proces rapid și eficient în vederea înfăptuirii justiției.Regulile federale ale procedurii penale cuprind garanții ale exercitării dreptului de apărare pe toată durata procesului penal.Acuzatul are dreptul să fie reprezentat de un apărător pe întreg parcursul procedurii,iar dacă nu își permite,îi va fi numit unul din oficiu.El poate să pledeze nevinovat ,să fie judecat de un juriu,să fie asistat de un consilier,să fie confruntat cu martorii părții adverse și să nu se auto-încrimineze.

Franța

Garantarea dreptului de apărare în Constituția Republicii Franceze

Constituția Franțeieste una din cele mai democratice legi fundamentale existente în lume care încă din preambul își afirmă atașamentul față de apărarea drepturilor omului,așa după cum au fost ele definite în declarația din 1798 și preambulul Constituției din 1946.

Sub aspectul garanțiilor pe care declarația le conferă în materie procesual penală și de apărare,atrag atenția prevederile ce vizează dreptul cetățeanului de a nu fi acuzat,arestat sau deținut decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege,care nu retroactivează.

Garantarea dreptului de apărare prin norme de drept procesual penal

În procedura penală franceză,reglementată de art.80-1,există instituția examinării,care este similară cu ascultarea persoanelor în faza actelor premergătoare din dreptul procesual penal românesc.Astfel,sub sancțiunea nulității,judecătorul de instrucție nu poate examina decât persoanele împotriva cărora există indicii grave sau concordanțe care dovedesc că ele au participat,în calitate de autor sau complice,la comiterea de infracțiuni pentru care este sesizat.Avocatul poate consulta pe loc dosarul și să comunice liber cu persoana pe care o asistă.

Italia

Garantarea dreptului de apărare în Constituția Republicii Italiene

Constituția Republicii Italienerecunoaște și garantează la nivel de principiu fundamental drepturile omului.Partea întâi din Constituție este consacrată drepturilor și îndatoririlor cetățenilor,unde în articolul 13 se stipulează că libertatea persoanei este inviolabilă și că lipsirea de libertate se poate dispune numai în condițiile și în limitele prevăzute de lege.În articolul 24 este reglementată posibilitatea persoanei de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor sale legitime,de a beneficia de apărare pe tot parcursul procesului penal,iar cei care nu dispun de mijloace materiale pentru acest lucru vor beneficia de aceasta în mod gratuit.

Garantarea dreptului de apărare prin norme de drept procesual penal.

Fără a intra în elementele de detaliu,trebuie sa precizăm că în procedura penală italiană învinuitul sau inculpatul poate beneficia pe tot parcursul procesului penal de un apărător ales sau numit din oficiu.Legea permite învinuitului să numească maxim doi apărători,lucru care se poate face pe baza unei declarații date de acesta organului judiciar sau prin scrisoare recomandată.În conformitate cu art.103,care reglementează ,,Garanția libertății apărătorului’’,apărătorul beneficiază de anumite drepturi care să-i garanteze exercițiul liber al profesiei în interesul clientului său.Persoanele arestate au dreptul de a lua legătura cu apărătorul încă din momentul lipsirii de libertate.Acest drept nu poate fi îngrădit decât în mod excepțional pentru maxim șapte zile.

Germania.

Garantarea dreptului de apărare în Constituția Republicii Federale a Germaniei.

Constituția Germaniei se înscrie în rândul legilor fundamentale moderne astfel că încă din primul capitol debutează cu drepturile fundamentale ale omului în care la loc de cinste este prevăzută respectarea demnității umane.

Articolul 104,intitulat ,,Garanțiile legale în caz de privațiune de libertate’’,dispune că restrângerea libertății individuale se poate face numai în condițiile legii,iar persoanele arestate nu pot fi torturate fizic sau moral.Persoanele care sunt suspecte de comiterea unei infracțiuni și care au fost reținute trebuie prezentate a doua zi în fața judecătorului unde li se aduc la cunoștință motivele arestării.

Cu ocazia interogatoriului persoanei în cauză i se va permite să se apere.În cazul în care judecătorul nu emite mandat de arestare,cel în cauză va fi pus în libertate.

Garantarea dreptului de apărare prin norme de drept procesual penal

În procedura germană se operează cu calitatea de acuzat care,conform art.136,îi acordă dreptul acestuia de a se consulta cu un avocatîncă înainte de a i se lua primul interogatoriu,aducându-i-se la cunoștință despre infracțiunea de care este acuzat,având dreptul să facă declarații sau să tacă.De asemenea,poate cere probe în apărarea sa verbal sau în scris.

Capitolul al XI-lea este alocat reglementării modului în care se realizează dreptul la apărare în procesul penal german.Potrivit acestor reglementări,acuzatul beneficiază de dreptul de apărare pe tot parcursul procesului penal,dar nu poate fi apărat de mai mult de trei avocați.În afară de avocați,apărarea mai poate fi asigurată și de profesori universitari de drept.Apărătorul are dreptul să ia legătura cu acuzatul care se află în stare de arest pe tot parcursul procesului penal și poate să comunice cu acesta oral sau în scris.

Spania

Garantarea dreptului de apărare în Constituția Spaniei.

În Constituția Spaniei,drepturile fundamentale sunt riguros reglementate,în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului,cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu normele Uniunii Europene.Este consacrat dreptul cetățenilor spanioli la libertate și

siguranță.Privarea de libertate se poate face numai în condițiile prevăzute de lege.

Constituția spaniolă instituie obligația organelor judiciare de a aduce la cunoștința persoanei arestate motivele arestării,drepturile de care se bucură,într-o limbă pe care să o înțeleagă.Garantarea dreptului de apărare prin norme de drept procesal penal este deplină.

Garantarea dreptului de apărare prin norme de drept procesual penal

Codul de Procedură Penală spaniolreglementează dreptul de apărare în titlul nr.5,intitulat,,Dreptul la apărare și beneficierea de probe în cadrul proceselor penale’’.Orice persoană căreia i se impută un act ce poate fi pedepsit va putea să-și exercite dreptul la apărare,acționând printr-o procedură indiferent care este aceasta,de îndată ce i se comunică existența sa,putând face obiectul unei detenții,sau a vreunei măsuri preventive sau putând fi dată în judecată,drept pentru care va trebui să i se aducă la cunoștință în legătură cu acest drept.

Pentru a-și exercita dreptul acordat,persoanele interesate vor trebui să fie apărate de avocați aleși sau numiți din oficiu,dacă nu au fost numiți,și în orice caz când ele o solicită.Arestul preventiv nu poate dura mai mult decât cel strict necesar pentru a se realiza cercetările privind lămurirea faptelor.În cadrul termenelor stabilite de lege,și în orice caz în maxim 72 de ore,deținutul va trebui să fie pus în libertate sau la dispoziția autorității judiciare.

Japonia.

Garantarea dreptului de apărare în Constituția Japoniei.

Constituția Japonieiacordă un spațiu generos drepturilor și libertăților poporului fiind pe larg enunțate în capitolul III,în cuprinsul articolelor de la 10 la 40.

Un număr important de drepturi sunt legate de activitatea judiciară.Dintre acestea mențonăm cele care stipulează că nimeni nu poate fi supus unor pedepse decât dacă sunt prevăzte de lege.Nimeni nu poate fi lipsit de a fi judecat de un tribunal,nimeni nu poate fi arestat fără un mandat emis de o autoritate competentă,sau reținut fără un temei legal.

Sistemul de drept japonez ,spre deosebire de cel european este înclinat către rezolvarea conflictelor prin conciliere și nu către soluții tranșante.

Garantarea dreptului de apărare prin norme de drept procesual penal.

Principiul fundamental al procesului penal în Japonia,potrivit art.1 din Codul de Procedură Penală,este să clarifice cauzele adevărate ale faptelor,să aplice și să realizeze legi penale sau ordine (ordonanțe) în mod corect și rapid,în același timp să vegheze la bunăstarea și securitatea drepturilor fundamentale ale indivizilor.

În Japonia cercetarea penală este efectuată de către Poliție și procurorii publici,asemănător cu sistemul actual din România.În Japonia nu există jurați.Toate cazurile sunt judecate de către judecători profesioniști.

Sistemul de acuzare prin care nu se solicită nici o probă de vinovăție dacă acuzatul pledează,,vinovat’’ nu este acceptat în Japonia și instanța nu poate condamna acuzatul dacă singura dovadă împotriva acestuia este doar propria lui confesiune-art.38 din Constituție.Proba cu declarații verbale devine admisibilă dacă altă parte consimte la aceasta.

Marea Britanie.

Documente cu caracter constituțional de garantare a dreptului de apărare.

Magna Charta a constituit,la timpul său,o adevărată Constituție dictată de regele Ioan fără de Țară în virtutea înțelegerii încheiate cu nobilii și clericii nemulțumiți de abuzurile puterii regale.

Sistemul legislativ britanic de garantare a dreptului de apărare în

Marea Britanie este țara dreptului nescris,țara celei mai liberale proceduri penale și țara Curții cu Juri.Britanicii și-au apărat procedura lor tradițională contra oricăror influențe.În Marea Britanie procesul penal este tip acuzatorial.

China.

Garantarea dreptului de apărare în Constituția Republicii Populare Chineze.

Constituția Chinei este destul de săracă în prevederi care să garanteze dreptul la apărare în procesul penal.În cuprinsul art.37 se arată că libertatea persoanei este inviolabilă și că arestarea se poate dispune numai de un procuror popular sau prin decizia unei curți populare,precum și de un organ de siguranța publică.

Persoanele cercetate beneficiază de prezumția de nevinovăție până la darea unei hotărâri judecătorești definitive și nu poate fi obligată să se autoîncrimineze pe sau pe familia sa.Răspunderea penală este personală.

Garantarea dreptului de apărare prin norme de drept procesual penal .

Codul de Procedură Penală din Republica Populară Chineză a intrat în vigoare în anul 1980,împreună cu un pachet de legi în domeniul penal.Potrivit art.26,acuzatorul are dreptul să ceară un avocat iar dacă nu dorește,rămâne la latitudinea instanței,fără ca aceasta să fie obligată să-i asigure asistență juridică.În probațiune,potrivit art.37 tăcerea este considerată o dovadă concludentă de vinovăție,dacă apărarea nu aduce probe certe.

Turcia.

Garantarea dreptului de apărare în Constituția Republicii Turcia

Constituția Turciei se înscrie în rândul legilor fundamentale care,formal,apără drepturile omului,astfel că în capitolul II,Titlul III,tratează problemele legate de securitatea și libertatea persoanei.Potrivit art.19,privarea de libertate poate avea loc numai în condiții strict prevăzute de lege.Persoana arestată sau deținută va fi adusă în fața unui judecător în termen de 48 de ore și în termen de 15 zile în cazul infracțiunilor comise colectiv,exclusiv timpul pe care l-a luat trimiterea lui la curtea cea mai apropiată de locul reținerii.

Garantarea dreptului de apărare prin norme de drept procesual penal.

Capitolul 11 din Codul de Procedură Penală al Turciei este destinat dreptului de apărare.Conform conținutului acestui capitol,persoana reținută sau inculpatul poate beneficia pe parcursul oricărei etape a interogatoriului de unul sau mai mulți apărători.

Apărătorii pot fi avocați sau persoane autorizate spre a putea fi împuternicite în procese.În cazul când persoana reținută este minoră ori este surdă sau surdomută,este în incapacitate de a se apăra și nu are un apărător ales,chiar dacă acesta nu o cere,baroul îi poate numi un apărător din oficiu.

Elveția.

Garantarea dreptului de apărare în Constituția Elveției.

În Elveția pedeapsa capitală este interzisă,fiecare cetățean având dreptul la libertate.Nu sunt permise pedepsele sau tratamentele cu cruzime ori degradante.

Orice persoană are dreptul de a se adresa justiției și de a beneficia de judecata unei curți constituite legal,competentă,independentă și imparțială.Judecata va fi publică.Toate persoanele cercetate beneficiază de prezumția de nevinovăție până la condamnarea definitvă și de dreptul de a cunoaște toate detaliile acuzațiilor pentru a-și putea pregăti apărarea.

CAPITOLUL II CONȚINUTUL DREPTULUI DE APĂRARE

Înscrierea dreptului de apărare între regulile de bază ale procesului penal a determinat,cu prioritate,legiferarea unei largi palete de instrumente legale care să impună instituțiile ce conțin și susțin apărarea,astfel că în textele ce compun Codul de procedură penală,le-au fost asigurate părților suficiente posibilități pentru ca organele judiciare să țină cont de cererile și susținerile lor sau pentru a argumenta lipsa de vinovăție,netemeinicia învinuirilor aduse sau a pretențiilor ce decurg din acestea.

Finalitatea principiului dreptului la apărare constă în necondamnarea nici unei persoane nevinovate,dar și ca nici un vinovat să nu suporte rigorile legii penale mai mult decât se cuvine.

Acest principiu își găsește fundamentul într-un altul,și anume cel al contradictorialității,în sensul că nici o persoană nu trebuie lovită de sancțiunile penale fără a afla învinuirile ce i se aduc și probele acuzatoare,trebuind să fie ascultată pentru a se dezvinovăți.Rolul apărătorului este acela de a pre-întâmpina greșelile justiției represive,dar și abuzurile organelor judiciare prin care s-ar viola drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei puse sub învinuire.

S-a apreciat că, dacă inculpatului,atunci când își face autoapărarea,îi este îngăduit să facă orice pentru salvarea sa,apărătorului nu-i este permis să încalce legea.În acest context, ,,prin menirea și importanța sa,apărarea este considerată o adevărată instituțiune de interes public,de o egală importanță cu Ministerul Public’’.

Dreptul la apărare cuprinde atât eforturile persoanelor ce luptă pentru respectarea drepturilor și intereselor lor procesuale,cât și obligația organelor judiciare de a asigura exercitarea acestor drepturi.

Conținutul dreptului la apărare se manifestă sub următoarele aspecte:

Secțiunea 1

Partea are dreptul de a-și apăra singură interesele sale legale

Regula în procesul penal o constituie lipsa obligativității apărării și excepția,când legea consacră apărarea obligatorie.

Această posibilitate oferă largi drepturi procesuale părților dar în special învinuitului sau inculpatului.

Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să contribuie la aflarea adevărului,interesul său fiind ca fapta să nu fie descoperită,deslușită și probată în toate laturile esențiale,pentru a-și diminua vinovăția sau chiar sustrage răspunderii penale.În condițiile în care nu încalcă alte norme penale,învinuitul sau inculpatul nu va săvârși o nouă infracțiune,când prin apărarea sa va încerca să altereze adevărul.

Prin autoapărare,inculpatul nu are obligația de a se pune în slujba adevărului,chiar dacă dorința celui care instrumentează cauza este să dobândească cât mai multe date în susținerea celorlalte probe,cunoscut fiind faptul că depoziția inculpatului nu constituie probă decât în măsura în care se coroborează cu celelalte piese din dosar.

Consecințele denaturării adevărului vor apărea însă-în cazul inculpării sale și tragerii la răspundere penală-la individualizarea judiciară a pedepsei,unde organul judiciar va ține seama de comportamentul său.Posibilitatea părților de a se apăra singure este marcată prin prezența unor largi drepturi procesuale acordate acestora și în special învinuitului sau inculpatului,pentru a-și dovedi nevinovăția în cadrul procesului penal care rezidă din:

– Dreptul învinuitului sau inculpatului de a cunoaște învinuirea și de a o combate(art.66 și 70 din C.p.p.).

Organele judiciare au obligația să-l încunoștințeze pe învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este învinuit și încadrarea juridică a acesteia. Astfel,potrivit art.6 alin.3 Cod.proc.penală ,, Organele judiciare au obligația să încunoștințeze de îndată și mai înainte de a-l audia pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat,încadrarea juridică a acesteia și să-i asigure posibilitatea pregătirii și exercitării apărării ’’.

Părțile au dreptul să prezinte mijloace de probă,să propună probe și să ceară administrarea lor,iar în cazul că există probe de vinovăție ,învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.Sarcina probațiunii revine organului judiciar și nu învinuitului care beneficiază de prezumția de nevinovăție.Ca o consecință a acestei prezumții,învinuitul sau inculpatul nu poate fi sancțonat dacă nu se propun probe.

Câtă vreme nu se produc probe în sprijinul învinuirii,învinuitul sau inculpatul se poate menține în atitudinea de negare,fără a fi obligat să-și exprime tăgada prin producere de probe.

În faza de urmărire penală,propunerile sau cererile părților privind administrarea de probe sunt apreciate ca utile acestei faze a procesului penal de organul de urmărire penală care le acceptă sau le refuză motivat.

Inculpatul sau învinuitul are dreptul de a propune probe și de a combate învinuirea pe toată durata procesului penal.

Dreptul inculpatului la contraprobă iese și mai mult în evidență cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală,când are dreptul de a consulta întregul dosar și când poate să propună sau să ceară administrarea de noi probe.

O garanție a respectării acestui drept o constituie obligația pe care o are organul de cercetare penală de a admite sau respinge cererea doar prin ordonanță.

Astfel,potrivit art. 6. alin. 5 Cod.proc.penală ,,Organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat,înainte de a i se lua prima declarație,despre dreptul de a fi asistat de un apărător,consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare.În condițiile și în cazurile prevăzute de lege,organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenței juridice a învinuitului sau inculpatului,dacă acesta nu are apărător ales ’’.Potrivit art.6 alin.3 Cod.proc.penală ,,Organele judiciare au obligația să încunoștințeze de îndată și mai înainte de a-l audia pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat,încadrarea juridică a acesteia și să-i asigure posibilitatea pregătirii și exercitării apărării ’’.

Înainte de a fi ascultat ,învinuitul va da o declarație scrisă personal,în care în mod liber va face referire la învinuirea ce i se aduce.

-Participarea învinuitului sau inculpatului,în mod direct,la efectuarea unor acte de urmărire penală și la toate actele de judecată(art.129,130 și 291C.p.p).

În vederea garantării exercitării dreptului de apărare în cazul învinuitului reținut sau arestat,legea a înscris posibilitatea prezenței acestuia la cercetarea la fața loculuiși numai în cazul în care în mod excepțional acest lucru nu este posibil,i se aduce la cunoștință acestuia că are dreptul să fie reprezentat de o persoană desemnată.

În cursul judecății instanța de judecată efectuează cercetarea la fața

locului cu citarea părților și în prezența procurorului.

Învinuitul sau inculpatul va participa obligatoriu la efectuarea reconstituirii întrucât numai el este în măsură să dea lămuririle necesare,fiind direct interesat de rezultatele ei.

Judecata poate avea loc numai în prezența inculpatului care trebuie să fie legal citat.

Neaducerea inculpatului arestat la judecarea cauzei în primă instanță,și anume la dezbateri,atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunțate,deoarece potrivit art.314 alin 2 Cod procedură penală,aducerea inculpatului arestat la judecată este obligatorie,iar în conformitate cu prevederile art.197 alin .2 Cod procedură penală,dispozițiile relative la competența după materie sau după calitatea persoanei,la sesizarea instanței,la compunerea acesteia și la publicitatea ședinței de judecată sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

De asemenea,sunt prevăzute sub sancțiunea nulității și dispozițiile relative la participarea procurorului,prezența învinuitului sau a inculpatului și asistarea acestora de către apărător,când sunt obligatorii,potrivit legii,precum și la efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori.

-Dreptul învinuitului sau inculpatului de a cunoaște probele de învinuire,iar după prezentarea materialului de urmărire penală,de a formula noi cereri și de a face declarații suplimentare(art.250 și 294 C.p.p).

Prezentarea materialului de urmărire penală este o instituție care se înscrie între garanțiile asigurării dreptului de apărare al inculpatului în faza de urmărire penală,fiind plasată la sfârșitul urmăririi penale,când organul de urmărire penală consideră că au fost administrate toate probele care susțin învinuirea

Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul va lua obligatoriu și nemijlocit contact cu dosarul,prilej cu care va lua act de întregul material probator și în consecință își va construi apărarea,fiind totodată în măsură de a aprecia dacă mai sunt probe de administrat în cauză. Pentru prezentarea materialului de urmărire penală este absolut necesară prezența inculpatului.În acest scop organul de cercetare penală va dispune citarea acestuia,potrivit regulilor de procedură prevăzute în art. 175-181 C.pr.pen.Odată prezentat,acestuia i se creează condiții de a lua cunoștință de întreg materialul.

Pentru prezentarea materialului de urmărire penală,organul de cercetare penală sau procurorul îl cheamă pe inculpat și îi pune în vedere că are dreptul de a lua cunoștință de materialul de urmărire penală, arătându-i și încadrarea juridică a faptelor săvârșite(art.250.Cod.proc.penală).

Organul de cercetare penală are obligația de a-i pune la dispoziție inculpatului întregul dosar,precum și timpul necesar pentru a-l studia.Dacă inculpatul nu poate să citească,organul de cercetare penală îi citește materialul (art.250 Cod.proc.penală).

Îl întreabă,după ce a luat cunoștință de materialul de urmărire penală,dacă are de formulat cereri noi sau dacă voiește să facă declarații suplimentare (art.250 Cod.proc.penală).

Despre aducerea la îndeplinire a dispozițiilor prevăzute în art.250 organul de cercetare penală întocmește proces-verbal,în care consemnează și declarațiile,cererile și răspunsurile inculpatului.(art.251.Cod.proc.penală).

Dacă inculpatul a formulat cereri noi în legătură cu urmărirea penală,organul de cercetare penală le examinează de îndată și dispune prin ordonanță admiterea sau respingerea lor.(art.252.alin.1.Cod.proc.penală).

Potrivit art.253 Cod.proc.penală organul de cercetare penală este obligat să procedeze din nou la prezentarea materialului,dacă a efectuat noi acte de cercetare penală,sau dacă constată că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei.

Când prezentarea materialului nu a fost posibilă din cauză că inculpatul este dispărut sau s-a sustras de la chemarea înaintea organului de cercetare penală,în referatul care se întocmește potrivit art.259 se arată împrejurările concrete din care rezultă cauza împiedicării.(art.254.Cod proc.penală).

-Dreptul învinuitului sau inculpatului de a-și exercita dreptul de apărare în cadrul dezbaterilor (art.340 C.p.p).

Când procurorul constată că urmărirea penală nu este completă,sau că nu au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului,restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală,sau potrivit dispozițiilor art.217 trimite cauza la un alt organ de urmărire,în vederea completării sau refacerii urmăririi penale.(art.265 .alin.1 Cod proc.penală).

După terminarea cercetării judecătorești se trece la dezbateri,dându-se cuvântul în următoarea ordine:procurorului,părții vătămate,părții civile,părții responsabile civilmente și inculpatului.

Administrarea probelor în cadrul cercetării judecătorești debutează cu ascultarea inculpatului care este figura centrală în procesul penal.Prioritatea ascultării inculpatului se explică prin poziția procesuală pe care aceasta o are,inculpatul fiind subiectul central al procesului penal,trebuind să aibă posibilitatea să relateze cele întâmplate,să administreze noi probe și să exercite dreptul său de apărare.

-Dreptul învinuitului sau inculpatului de a utiliza căile de atac (art.362 C.p.p).

Pot face apel:

Potrivit art 362 lit. b din C.p.p. ,inculpatul,în ce privește latura penală și latura civilă.Împotriva sentinței de achitare sau de încetare a procesului penal,inculpatul poate declara apel și în ce privește temeiurile achitării sau încetării procesului penal. Căile de atac sunt mijloace procesuale care au drept scop înlăturarea erorilor în sfera de realizare a justiției.Ele permit o nouă examinare a procesului în care s-au pronunțat una sau mai multe hotărâri judecătorești,în scopul desființării totale sau parțiale a celor greșite,în fapt sau în drept.

Funcția căilor de atac este aceea de a impulsiona activitatea de judecată,care parcurge o nouă etapă,la finalul căreia instanța de control judiciar va pronunța o nouă hotărâre,care le poate modifica sa menține pe cele anterioare.

În doctrina procesual-penală, instituirea dublului grad de jurisdicție a constituit obiect de controversă,argumentele contra fiind axate pe ideea dorinței inculpatului de a tergiversa soluționarea definitivă a procesului,în timp ce în favoarea acestui sistem au prevalat rațiuni ce țin de garanțiile ce trebuie să asigure înfăptuirea actului de justiție.

În acest cadru este evident că dreptul de apărare,drept fundamental ,se poate realiza în condiții superioare,atâta vreme cât părțile pot folosi noi mijloace de apărare,pe care,fie din neglijență,fie din neștiință,nu le-au folosit cu prilejul judecății anterioare.

Totodată,nu este lipsit de interes să amintim că potrivit Convenției Europene a Drepturilor Omului,ratificată de România prin Legea nr.30/1994, ,,Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil,în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale,de către o instanță competentă și imparțială,instituită prin lege,care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil,fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa. ’’

În latura penală inculpatul poate face apel împotriva sentinței de condamnare în cazul în care se consideră că a fost condamnat pe nedrept cerând în acest caz achitarea sau poate să invoce un caz de încetare a procesului penal,schimbarea încadrării juridice în baza unui temei legal,schimbarea calității de participant,reținerea cirumstanțelor atenuante sau înlăturarea celor agravante.Apelul poate fi declarat în termen atât de inculpat personal și de apărătorul ales sau din oficiu,cât și de celelalte părți.Retragerea apelului nu se poate face decât de către inculpat.

Inculpatul poate face recurs în cazurile care privesc latura penală și latura civilă,precum și în ceea ce privește temeiurile de achitare sau încetare a procesului penal,în condițiile legii.

Sentințele în privința cărora inculpatul nu a folosit calea apelului,ori a retras apelul,nu pot fi atacate cu recurs de către acesta.În cazul în care inculpatul declară recurs împotriva deciziei instanței de apel,dar vizează situații rezolvate prin sentință,cum este individualizarea pedepsei,recursul său este inadmisibil întrucât astfel de situații nu sunt susceptibile a fi examinate în recurs după ce s-a luat act de retragerea apelului.

Potrivit art.3851 alin.4 din Codul de procedură penală, ,,nu pot fi atacate cu recurs sentințele în privința cărora persoanele prevăzute în art.362 nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac.Persoanele prevăzute în art.362 pot declara recurs împotriva deciziei pronunțate în apel,chiar dacă nu au folosit apelul,dacă prin decizia pronunțată în apel a fost modificată soluția din sentință și numai cu privire la această modificare.

Această dispoziție a legii nu justifică însă folosirea căii de atac a recursului din moment ce inculpatul a vizat numai formal decizia instanței de apel,el necontenstând declarația sa de retragere a apelului de care s-a luat act,ci referindu-se la individualizarea pedepsei făcută prin sentință,astfel că recursul său vizează în exclusivitate hotărârea primei instanțe.

Or,sentința pronunțată de prima instanță,intrând sub incidența prevederilor menționate în art.3851 alin.4 Cod procedură penală,nu mai era susceptibilă să fie atacată cu recurs,încât recursul declarat de inculpat apare inadmisibil.

În realizarea unor garanții reale și eficiente ale dreptului de apărare,un rol esențial îl indeplinesc instanțele de control judiciar,care au pe de o parte obligația de a respecta ele însele dispozițiile legale ce reglementează dreptul de apărare,iar pe de altă parte de a verifica dacă organele de urmărire penală sau instanțele inferioare în grad au făcut-o.

Practica judiciară a fost confruntată cu numeroase probleme legate de interpretarea reglementărilor legale în materie,soluțiile date fiind caracterizate de grija instanțelor de a respecta întocmai legea,chiar cu riscul unui formalism excesiv,de natură a afecta operativitatea procesului penal sau drepturile celor vătămați prin infracțiune.

Pe aceeași linie de gândire s-a dispus casarea hotărârilor pronunțate de instanțele inferioare,cu motivarea că la fond,cercetarea judecătorească s-a rezumat la consemnarea în declarația inculpatului că își menține susținerile făcute la organele de cercetare penală,iar în apel nu s-a observat încălcarea dispozițiilor legale imperative privind desfășurarea procesului penal.

-Administrarea din oficiu de către organul de urmărire penală a probelor în apărarea învinuitului sau inculpatului.

Secțiunea 2

Organul penal este obligat să aibă în vedere din oficiu toate aspectele care sunt în favoarea părții

În cursul procesului penal,părțile se comportă în așa fel încât să stabilească,pe de o parte,faptele care susțin învinuirea iar pe de altă parte ,faptele și împrejurările care susțin apărarea,creând prin aceasta posibilitatea ca organele judiciare să afle adevărul și să aplice prevederile legale în vigoare.

În cazul în care părțile prin prestația lor nu sunt în măsură să conducă la justa soluționare a cauzei,legea obligă organele judiciare să intervină din proprie inițiativă pentru ca părțile să desfășoare o activitate de calitate care să asigure soluționarea legală și temeinică a cauzei.

Aceasta decurgând din rolul său activ care se manifestă independent de activitatea sau poziția părților.

În vederea aflării adevărului și a tragerii la răspundere penală numai a celor vinovați,organul judiciar trebuie sa administreze din oficiu probele care vin în apărarea inculpatului,chiar dacă acesta nu le propune sau chiar împotriva voinței lui.Organul nu trebuie sa aștepte inițiativele inculpatului pentru a aduna un asemenea material,nu trebuie să-l lase pe inculpat să se apere “cum se pricepe’’ și “dacă se pricepe’’ci să-l îndrume.

Rolul activ al organelor judiciare reprezintă principiul fundamental și regula de bază a procesului penal,în temeiul căruia organul de urmărire penală și instanța de judecată au dreptul și datoria de a interveni în mod efectiv în desfașurarea procesului penal,în vederea înfăptuirii scopului acestuia.

Organele judiciare sunt obligate să arate învinuitului sau inculpatului și părților drepturile și facultățile pe care le au de la lege,să le explice modul în care le pot exercita,să le întrebe dacă au de făcut cereri sau de ridicat excepții pentru a putea fi lămurită cauza sub toate aspectele,astfel:

-organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să cheme,spre a fi ascultate,persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune,precum și persoana civilmente responsabilă cărora le dă explicații prealabile;

-organul de urmărire penală sau instanța de judecată,când dispune efectuarea unei expertize,fixează un termen la care sunt chemate părțile,precum și expertul,dacă acesta a fost desemnat de organul de urmărire penală sau de instanță.La termenul fixat se aduce la cunoștință părților și expertului obiectul expertizei și întrebările la care expertul trebuie să răspundă și li se pune în vedere că au dreptul să facă observații cu privire la aceste întrebări și că pot cere modificarea sau completarea lor.Părțile mai sunt încunoștințate că au dreptul să ceară numirea și a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele,care să participe la efectuarea expertizei.După examinarea obiecțiilor și cererilor făcute de părți și expert,organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza,încunoștințându-l totodată dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părțile;

-organul de urmărire penală este obligat să strangă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele,în vederea justei soluționări a acesteia.Organul de urmărire adună probele atât în favoarea,cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului.Îndatoririle prevăzute în alineatul precedent se îndeplinsec chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaște fapta.

Organul de urmărire penală este obligat să explice învinuitului sau inculpatului,precum și celorlalte părți drepturile lor procesuale.Organul de urmărire penală este,de asemenea,obligat să strângă date cu privire la împrejurările care au determinat,înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunii,precum și orice alte date de natură să servească la soluționarea cauzei;

-dacă procurorul a pus în mișcare acțiunea penală,organul de cercetare penală îl cheamă pe inculpat,îi comunică fapta pentru care este învinuit și îi dă explicații cu privire la drepturile și obligațiile pe care le are;

-după punerea în mișcare a acțiunii penale,dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare,organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în fața sa și :

a) îi pune în vedere că are dreptul de a lua cunoștință de materialul de urmărire penală,arătându-i și încadrarea juridică a faptei săvârșite;

b) îi asigură posibilitatea de a lua de îndată cunoștință de material.Dacă inculpatul nu poate să citească,organul de cercetare penală îi citeste materialul;

c) îl întreabă,după ce a luat cunoștință de materialul de urmărire penală,dacă are de formulat cereri noi sau dacă dorește să facă declarații suplimentare;

În faza de judecată, președintele instanței explică persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă sau că poate participa ca parte vătămată în proces.Președintele întreabă pe procuror și pe părți dacă au de formulat excepții,cereri sau propun efectuarea de probe noi.În cazul când se propun noi probe,trebuie să se arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite,mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe,locul unde se află aceste mijloace,iar în ce privește martorii și experții,identitatea și adresa acestora.Procurorul și părțile pot cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești;

-după începerea cercetării judecătorești președintele instanței dispune ca grefierul să dea citire actului de sesizare a instanței,după care explică inculpatului în ce constă învinuirea care i se aduce.Totodată,îl lămurește pe inculpat cu privire la dreptul pe care îl are de a pune întrebări coinculpaților,celorlalte părți,martorilor,experților,precum și de a da explicații în tot cursul cercetării judecătorești,când socotește că este necesar.

Organele judiciare au obligația de a pune în discuție părților,din oficiu,orice chestiuni de a căror lămurire depinde justa soluționare a cauzei,cerându-le să-și expună punctul de vedere asupra acestora,astfel :

-instanța este obligată ca,în tot timpul cât cauza penală se află pe rolul său,să-și verifice competența ori de câte ori din cercetarea judecătorească ar rezulta anumite constatări de fapt care ar putea avea influență asupra factorilor ce determină competența materială,personală,teritorială și funcțională.În toate cazurile,verificarea din oficiu trebuie să fie pusă la dispoziția părților ;

-organul de cercetare penală este obligat să procedeze din nou la prezentarea materialului,dacă a efectuat noi acte de cercetare penală,sau dacă constată că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei;

-dispozițiile relative la competența după materie sau după calitatea persoanei,la sesizarea instanței,la compunerea acesteia și la publicitatea ședinței de judecată sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

-de asemenea,sunt prevăzute sub sancțiunea nulității și dispozițiile relative la participarea procurorului,prezența inculpatului și asistarea acestuia de către apărător,când sunt obligatorii potrivit legii,precum și la efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori.Nulitatea nu poate fi înlăturată în nici un mod.Ea poate fi invocată în orice stare a procesului și se ia în considerare chiar din oficiu.

-instanța este obligată să pună în discuție cererile și excepțiile făcute de procuror sau de părți sau excepțiile ridicate din oficiu și să se pronunțe asupra lor prin încheiere motivată.

-înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească președintele întreabă pe procuror și pe părți dacă mai au de dat explicații ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătorești.

Organele judiciare pot dispune din oficiu efectuarea actelor pe care le socotesc necesare,pentru stabilirea adevărului dacă părțile nu au inițiativa în acest sens.

Această obligație reprezintă manifestarea rolului activ al organului judiciar în procesul penal,organul de urmărire penală trebuind să administreze probele necesare în apărarea învinuitului sau inculpatului (art.6 al.2.Cod. proc.penală),chiar în condițiile recunoașterii faptelorde către acesta (art.202 al.1și 2 din Codul de procedură penală).

Obligația incumbă organului judiciar chiar în condițiile în care învinuitul sau inculpatul nu propune probe sau se împotrivește la administrarea lor,interesul fiind superior celui individual,și anume cel al societății,de stabilire a adevărului,de evitare a erorilor și de realizare a unei justiții cât mai eficace.

Procurorul,în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală,veghează ca orice infracțiune să fie descoperită,orice infractor să fie tras la răspundere penală și ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

De asemenea,procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie ținută sau arestată,decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

În exercitarea activității de supraveghere,procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziții organelor de cercetare penală ca să ia asemenea măsuri.

Instanța de judecată are obligația de a-și exercita atribuțiile în mod activ în vederea aflării adevărului și a realizării rolului educativ al judecății (art.287 C.p.p) iar instanța de recurs să examineze cauza sub toate aspectele legalității și temeiniciei hotărârii atacate.

Organele judiciare au obligația de a examina cauza sub toate aspectele prevăzute de legea penală,independent de poziția pe care o au părțile din proces,având obligația să extindă urmărirea penală și judecata,dacă este cazul și legea le permite,la fapte și persoane noi sau să extindă controlul judiciar și la alte lipsuri decât cele invocate de părți.

Secțiunea 3

Partea are dreptul la asistență juridică

Importanța și greutatea asistenței juridice în procesul penal depășesc,prin finalitatea și semnificația reglementării,cadrul strict al procedurii penale,cantonându-se la nivelul condițiilor fundamentale și esențiale ale configurației statului de drept.

Sub acest aspect,învinuitul sau inculpatul este îndrumat și ajutat permanent în cursul urmăririi penale de către o persoană cu calificare judiciară și profesională corespunzătoare.

În literatura de specialitate,asistența juridică a fost definită,prin sprijinul pe care apărătorul îl dă părților în cadrul procesului penal,prin lămuririle,sfaturile și intervențiile sale,ca specialist în domeniul dreptului. Asistența juridică reprezintă o garanție a dreptului la

apărare,fiind în principiu facultativă,și numai în cazurile expres prevăzute de lege aceasta devenind obligatorie.

Îndrumarea și ajustarea părții de către o persoană cu calificare juridică și profesională corespunzătoare sporesc la maximum posibilitățile de realizare a drepturilor și intereselor legale ale părților în procesul penal.Faptul că în anumite situații apărarea este obligatorie reprezintă o garanție care evită ca soluționarea cauzei să se înfăptuiască fără contribuția competentă și activă a apărătorului.

CAPITOLUL III ORGANIZAREA ȘI EXERCITAREA PROFESIEI DE AVOCAT

Secțiunea 1

Noțiunea de avocat

Profesia de avocat este considerată în literatura de specialitate ca fiind,fără îndoială,profesia judiciară cea mai veche,cu rădăcinile în îndepărtata epocă română,având la origine obiceiul vechilor patricieni,care doreau să își apere și să își protejeze clientela.

Profesia de avocat este liberă și independentă ,cu organizare,funcționare și conducere autonome,stabilite în condițiile prevăzute de Legea nr.51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat,republicată ,astfel cum a fost modificată și completată până la data adoptării prezentului statut,denumită în continuare Lege și ale prezentului Statut.

Exercitarea profesiei de avocat este supusă următoarelor principii fundamentale :

a)principiul legalității

b)principiul libertății

c)principiul independenței

d)principiul autonomiei și descentralizării

e)principiul păstrării secretului profesional.

Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie promovarea și apărarea drepturilor,libertăților și intereselor legitime ale persoanelor fizice și persoanelor juridice de drept public și de drept privat.

În exercitarea profesiei avocatul este independent și se supune numai legii,statutului profesiei și codului deontologic.

Profesia de avocat se exercită numai de avocați înscriși în Tabloul avocaților întocmit de Baroul din care fac parte.

Profesia de avocat este organizată și funcționează în baza principiului autonomiei și descentralizării,în condițiile prevăzute de Lege și de prezentul Statut.

Alegerea organelor de conducere ale profesiei de avocat se face numai prin vot secret.Avocatul are dreptul de a alege și de a fi ales în organele de conducere ale profesiei,în condițiile prevăzute de lege și de prezentul Statut.

Libertatea și independența profesiei de avocat sunt principii în baza cărora avocatul promovează și apără drepturile,libertățile și interesele legitime ale clienților potrivit legii și prezentului Statut.Aceste principii definesc statutul profesional al avocatului și garantează activitatea sa profesională.

Avocatul este liber să-și aleagă,să schimbe și să dispună în tot sau în parte de forme de exercitare a profesiei,în condițiile prevăzute de lege și de prezentul statut.

Orice persoană are dreptul să își aleagă în mod liber avocatul.Nimeni nu poate impune unei persoane un avocat,cu excepția cazurilor privitoare la asistența judiciară obligatorie și asistența gratuită.

Orice clauză ori convenție contrară,prohibitivă sau restricitivă este lovită de nulitate absolută.

Relațiile dintre avocat și clienții săi se bazează pe onestitate,probitate,corectitudine,sinceritate,loialitate,confidențialitate.

Drepturile și obligațiile avocatului sunt prevăzute de lege,prezentul statut,codul deontologic și contractul de asistență juridică legal încheiat.

Într-o societate întemeiată pe valorile democrației și ale statului de drept,avocatul are un rol esențial.Avocatul este indispensabil justiției și justițiabililor și are sarcina de a apăra drepturile și interesele acestora.El este deopotrivă sfătuitorul și apărătorul clientului său.

Avocatul cu toate drepturile conferite de lege și de statutul profesiei de avocat își îndeplinește îndatoririle și obligațiile față de client,în raporturile cu autoritățile și instituțiile la care își asistă sau își reprezintă clientul,față de profesia sa în general și fiecare confrate în particular,precum și față de public.

În exercitarea profesiei,avocatul nu poate fi supus nici unei restricții,presiuni,constrângeri sau intimidări din partea autorităților sau instituțiilor publice ori a altor persoane fizice sau persoane juridice.Libertatea și independența avocatului sunt garantate de lege.

Independența avocatului nu poate prejudicia interesele clientului său.

Avocatul este dator să dea clientului sfaturi juridice corespunzător legii și să acționeze numai în limitele,statutului,codului deontologic potrivit crezului său profesional.

Avocatul nu răspunde penal pentru susținerile făcute oral sau în scris,în fața instanțelor de judecată,a altor organe de jurisdicție,a organelor de urmărire penală sau a altor autorități dacă aceste susțineri sunt în legătură cu apărarea și sunt necesare stabilirii adevărului.

Secretul profesional este de ordine publică.Avocatul este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredințat.

Avocatul nu poate fi obligat în nici o circumstanță și de către nici o persoană să divulge secretul profesional.Avocatul nu poate fi dezlegat de secretul profesional nici de către clientul său și nici de către o altă autoritate sau persoană;se exceptează însă cazurile în care avocatul este urmărit penal,disciplinar,sau atunci când există o contestație în privința onorariilor convenite,exclusiv pentru necesități strict pentru apărarea sa.

Secțiunea 2

Condițiile în care o persoană poate deveni avocat.

Dobândirea calității de avocat

Cererile de primire în profesia de avocat se adresează decanului baroului unde solicitantul dorește să exercite profesia.

Pentru primirea în posesie și pentru exercitarea acesteia avocatul trebuie să nu se găsească în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.

Nu este incompatibil avocatul salarizat în interiorul profesiei de avocat.

Sunt incompatibili cu exercitarea profesiei de avocat,dacă legi speciale nu prevăd altfel :

faptele personale de comerț exercitate cu sau fără autorizație.

Calitatea de asociat într-o societate comercială în nume colectiv,de comandită,S.C.S,S.C.A.

Avocatul poate fi asociat sau acționar la societățile cu raspundere limitată sau la cele pe acțiuni.

Avocatul poate îndeplini funcția de membru în consiliul de administrație al unei societăți comerciale pe acțiuni sau cu răspundere limitată,cu obligația de a aduce acest fapt la cunoștința decanului baroului în care își exercită profesia.

Modalități de primire în profesia de avocat.

Potrivit art.16 din Lege,dreptul de primire în profesie se obține pe baza unui examen.

Examenul de primire în profesie se organizează de consiliul baroului,în mod obligatoriu în fiecare an,în ultimul semestru al anului ,la o dată unică pentru toate barourile,cu consulatarea Baroului București.Data examenului va fi anunțată într-un ziar de mare tiraj cu cel puțin 60 zile înainte.

Consiliul U.N.B.R asigură caracterul unitar al examenului de primire în profesie prin stabilirea tematicii și bibliografiei de examen,a subiectelor de examen și a metodologiei de examinare.Examinarea se va face la cinci materii de examen pe baza a cel puțin trei probe scrise.

Cu cel puțin 60 zile înainte de data desfășurării examenului,Consiliul U.N.B.R,comunică către barouri și face publice data,tematica și bibliografia examenului.

Pentru înscrierea la examen candidatul va depune dosarul de înscriere la baroul în circumscripția căruia dorește să își exercite activitatea,cu îndeplinirea prevederilor prezentului statut.

Dosarul va fi depus cu cel puțin 25 de zile înainte de data examenului.Candidatul este obligat să depună o taxă de participare la examen,stabilită de consiliul baroului.Separat se va achita taxa de participare cuvenită U.N.B.R.

Avocatul poate întocmi și formula în numele și/sau interesul clientului cereri,notificări,memorii sau petiții către autorități,instituții și alte persoane,în scopul ocrotirii și apărării drepturilor și intereselor legitime ale acestuia.

În condițiile legii,avocatul asigură asistență și reprezentare juridică în fața instanțelor judecătorești,a organelor de urmărire penală,a autorităților cu atribuții jurisdicționale,a notarilor publici și a executorilor judecătorești,a organelor administrației publice,a instituțiilor și a altor persoane juridice pentru apărarea și reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor,libertăților și intereselor legitime ale persoanelor.

Asistarea și reprezentarea clientului cuprinde toate actele,mijloacele și operațiunile permise de lege și necesare ocrotirii și apărării intereselor clientului.

Secțiunea 3

Relațiile dintre avocat și client

Dreptul avocatului de a asista,a reprezenta ori a exercita alte activități specifice profesiei se naște din contractul de asistență juridică,încheiat în formă scrisă,între avocat și client ori mandatarul acestuia.

În exercitarea profesiei sale,avocatul este independent.

Activitatea avocatului nu poate fi motivată decât interesul clientului,apreciat în limitele legii ,ale prezentului statut și ale codului deontologic.

Avocatul trebuie sa depună toate diligențele pentru apărarea drepturilor,libertăților și intereselor legitime ale clientului.

Probitatea,spiritul de dreptate și onestitatea avocatului sunt condiții ale credibilității avocatului și profesiei.

Avocatul este confidentul clientului în legătură cu cazul încredințat.Confidențialitatea și secretul profesional garantează încrederea în avocat și constituie obligații fundamentale ale avocatului.

Avocatul nu trebuie să fie sfătuitorul și nici reprezentantul sau apărătorul a mai mult de un client într-una și aceeași cauză atunci când interesele clienților sunt conflictuale sau când există,în mod real,riscul de a apărea un astfel de conflict de interese.

Avocatul trebuie să se abțină să se mai ocupe de cauzele tuturor clienților implicați,atunci când intervine un conflict între interesele acestora,când secretul profesional riscă să fie violat sau când independența sa riscă să fie știrbită.

Avocatul va încerca în momentele oportune să-și consilieze clientul cu privire la posibilitatea soluționării unui conflict pe cale amiabilă sau printr-o cale legală alternativă,aptă a proteja drepturile și interesele legitime ale acestuia.

Avocatul este obligat să se asigure de răspundere profesională.Obligația de asigurare de răspundere civilă este permanentă.Suma asigurată nu poate fi mai mică decât cea prevăzută în statutul profesiei.

Pentru activitatea sa profesională,avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său.Onorariile vor fi stabilite în raport de dificultatea,amploarea sau durata cazului.

Avocatul își va reprezenta clientul cu diligența unui bun profesionist,în limitele legii.Avocatul va acționa cu promptitudine în reprezentarea clientului potrivit cu natura cauzei.Avocatul nu este ținut să acționeze exclusiv în obținerea de avantaje pentru clientul său în confruntarea cu adversarii.

În activitatea de consiliere,avocatul va acționa cu tact și răbdare pentru a înfățișa și a explica clientului toate aspectele cazului în care îl asistă și / sau îl reprezintă pe client.

Reprezentarea prin avocat este principala formă de apărare a persoanelor fizice în procesul penal.Părțile recurg la avocați datorită faptului că aceștia sunt buni cunoscători ai dreptului,având calificarea necesară pentru a înfrunta,în numele părților,duelul judiciar.Ei cunosc modalitățile concrete de punere în practică a regulilor de procedură,precum și practica curentă a instanțelor judecătorești.

Legea specială nr.51/1995,republicată,privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat,precum și Statutul avocaților reglementează,în mod special,actul juridic în baza căruia avocatul poate reprezenta o parte.Astfel,potrivit art.28 alin. 1 din Lege și art.93 din Statut, ,,dreptul avocatului de a asista,a reprezenta ori a exercita orice alte activități specifice profesiei se naște din contractul de asistență juridică,încheiat în formă scrisă între avocat și client ori mandatarul acestuia ’’.

Contractul de asistență juridică prevede în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului.

În lipsa unor prevederi contrare,avocatul este împuternicit să efectueze orice act specific profesiei pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului.

Cetățenii straini avocați pot exercita profesia de avocat,dacă îndeplinesc condițiile prevăzute de art.11 în cadrul uneia din formele de organizare prevăzute la art.5,la alegere.Avocatul străin nu poate,însă,pune concluzii orale sau scrise în fața instanțelor judecătorești și a celorlalte organe jurisdicționale și judiciare,cu excepția celor de arbitraj internațional.Avocatul străin care exercită profesia în România este obligat să se înscrie în tabloul special ținut de fiecare barou și se supune prevederilor legii,ale statutului și codului deontologic.

Avocatul justifică,așadar,dreptul de reprezentare prin contractul de asistență juridică încheiat în formă scrisă cu partea sau cu reprezentantul acesteia.

Față de mandatarul neavocat,reprezentantul avocat are unele drepturi suplimentare.El poate să pună concluzii în fond la orice instanță(cu respectarea ,însă,a dispozițiilor restrictive în funcție de vechimea în avocatură),iar în unele cazuri reprezentarea prin avocat este obligatorie,atunci când mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat,în sensul că mandatarul neavocat nu poate pune concluzii decât prin avocat.

În dreptul nostru,avocatul este îndreptățit să îndeplinească acte procedurale și să pledeze în instanță în numele clientului său.De asemenea,este îndreptățit să-i dea consultații juridice,să formuleze acte la diferite autorități publice,să-l consilieze în diferite probleme juridice,acte ce nu implică reprezentarea părții în justiție.Așadar,asistarea nu presupune neapărat și reprezentarea părții în justiție.Reprezentarea,însă,implică și asistarea părții de către avocat.

În cazul în care avocatul nu-și poate îndeplini atribuțiile,renunță la exercițiul profesiei ori împotriva sa a fost dispusă măsura suspendării,trebuie să asigure substituirea (art.80,88 și 110 din Statut).Iar dacă avocatul a decedat,cauzele acestuia vor fi preluate de colaboratorii sau asociații defunctului,iar în lipsa lor de către avocații desemnați de consiliul baroului din care fac parte (art.81 din Statut).
Partea are,însă,dreptul de a cere o amânare a cauzei,iar,în cazul decesului avocatului,procesul se suspendă de drept,partea având drept de opțiune între avocatul desemnat conform Statutului și un alt avocat cu care încheie un nou contract de asistență.

Cât privește raporturile avocatului,cu clientul,acestea trebuie să se bazeze pe onestitate,probitate,corectitudine,sinceritate și confidențialitate.Avocatul îndeplinește o misiune socială,pusă în slujba adevărului și a justiției.

În limitele și condițiile stabilite de anumite reguli juridice,de metodologie judiciară și de etică avocațială,avocatului îi revine un rol complex:de confident,sfătuitor și apărător al justițiabilului.

Cu prilejul consultațiilor profesionale,din momentul primului contact și pe tot parcursul procesului,justițiabilul îi expune avocatului problemele care îl frământă în legătură cu faptele cauzei,îi mărturisește temerile,obiecțiunile sale,îi încredințează anumite acte.

Avocatul trebuie să asculte cu răbdare și să-l stimuleze pe justițiabil să vorbească cât mai sincer și mai amănunțit.Din noianul de date pe care justițiabilul i le prezintă,avocatul trebuie să rețină numai pe acelea care sunt relevante din punct de vedere faptic și juridic în interesul cauzei și apărării.El trebuie să primească informația justițiabilului sub rezerva confruntării sale cu alte date care pot face proba sincerității ei.De o mare importanță este ca avocatul să știe să câștige încrederea justițiabilului.Încrederea reciprocă este baza morală a legăturii dintre avocat și justițiabil,a acordării asistenței juridice.

În baza informațiilor primite de la client,avocatul îi dă sfaturi cu privire la natura sau caracterizarea juridică a faptelor,cu privire la consecințele juridice pe care le pot genera și la calea de urmat pentru rezolvarea lor justă și legală.Avocatul apare,astfel,ca un prim judecător al cauzei pentru care este consultat.O regulă de etică profesională prevede că,ori de câte ori întrezărește o posibilitate de înțelegere între părți,avocatul are datoria de a îndruma persoana interesată să urmeze calea împăcării,spre a evita procesul.O alta regulă de etică profesională interzice avocatului să ,,garanteze”rezultatul unui proces în sensul dorit de justițiabil.El trebuie să manifeste independență și față de client.

Cel mai important și esențial rol al avocatului este acela de apărător al justițiabilului.Astfel apărătorul are rolul de a sprijini în proces partea pe care o apără,punând toate cunoștințele și experiența sa profesională în apărarea intereselor legal încredințate.Avocatul trebuie să acționeze în apărare cu onestitate și să nu se servească de mijloacele care au ca scop ascunderea sau denaturarea adevărului ori tergiversarea rezolvării cauzei.

Dacă există conflict de interese,avocatul nu poate fi decât apărătorul unei singure părți.

Punctul culminant al activității avocatului îl reprezintă pledoaria a cărei expunere trebuie să se caracterizeze prin claritate,sobrietate și vivacitate.

Pregătirea și susținerea pledoariei nu trebuie să poarte amprenta superficialității și a improvizării,ci trebuie să fie rodul unei elaborări bine pregătite și gândite.

Este necesar,astfel,ca avocatul pe lânga știința dreptului,să posede și arta oratoriei.Oratoria judiciară nu este vorbărie fara miez juridic,ea trebuie să fie estetică,sobră,decentă,iar nu exaltată,teatrală să nu fie presărată numai cu figuri de stil și accente sentimentale,ci și de solide argumente de fapt și de drept.

Pledoaria avocatului este constructul mental formal sub care substanța psihologică a apărării este indusă în conștiința completului de judecată,a publicului și a clientului.Vehiculând materialul probator,avocatul va căuta să dea dizertației sale notele convingerii și certitudinii cu privire la o anumită stare de fapt și respectiv de drept,analizând,astfel,soluția juridică într-un sens care are drept scop salvarea intereselor clientului său.

Din punct de vedere tactic,avocatul nu face altceva decât să-și transmită ideile,gândurile și convingerile prin mecanismul psihologic extrem de subtil al sugestiei unui adresant strict determinat,completul de judecată,arta și profesionalismul său fiind fructificate eficient în momentul în care ideile și convingerile sale vor deveni ideile și convingerile membrilor completului de judecată.

Psihologia apărării se bazează pe retorică și persuasiune.În cadrul sugestiv demonstrativ,pledoaria îndeplinește o serie de funcții :

-funcția comunicativă: – pledoaria nu inseamnă un simplu transfer de informații,ci implicit un schimb de mesaje,o interacțiune.În cadrul dezbaterilor,însă,pledoaria avocatului întâmpină factori care depind de câmpul de referință al primitorului,de contextul recepționării,de trăirea intimă și de procesul psihologic resimțit la nivelul personalității fiecăruia dintre membrii completului de judecată;

-funcția cognitivă,care se particularizează prin exigențele față de inteligibilitatea,claritatea,cursivitatea purtătorului mesajului cognitiv (limba și limbajul) ;

-funcția reglatorie,care se referă la orientarea desfășurării proceselor psihice de către anumite elemente ale cauzei,declanșând la membrii instanței trăiri emoționale în funcție de scopul urmărit.

-funcția emoțional-expresivă,care rezidă în atitudinea afectivă și conduita participativă a avocatului față de elementele cauzei prin utilizarea unor mijloace expresive,precum : ritm,intonație,accent,pauze,ele însele purtătoare de informații;

-funcția imperativ-persuasivă,care presupune capacitatea limbajului avocatului de a exercita influență asupra voinței și personalității fiecărui membru al completului de judecată.Transferul persuasiv și impunerea voinței apărătorului se exercită atât prin conținutul semantic al pledoariei,prin tehnica și cultura înaltă a limbajului,cât mai ales prin latura expresivă (mimică,gestică)a acestuia ;

Avocatul trebuie să știe că,în actul de comunicare,cuvântul devine unitatea de bază a dizertației sale,cu puterea de a trezi imaginația,de a emoționa și a convinge.Atunci când rostirea dizertației este corectă,exactă,armonioasă,profesionistă,ritmată,acompaniată firesc de pauze,gesturi mimică și aptitudini,aceasta capătă valoare de interpretare personală și putere de convingere,întărind încrederea clientului față de profesionistul stăpân pe arta apărării.

Un alt aspect al raportului dintre avocat și client este determinat de onorariul avocațial care,de lege lata,se stabilește pe bază de negociere între avocat și client,urmând ca,la finalul procesului,partea care pierde procesul să suporte și cheltuielile făcute cu angajarea apărătorului ales.Este exclusă,totodată,în conformitate cu art.94 din Statutul profesiei de avocat,obligația avocatului de a justifica cuantumul sumelor cuvenite cu titlu de onorariu.

Raportul juridic dintre avocat și clientul său nu este stânjenit în nici un fel de instanță,care se limitează doar la reducerea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.

Prin urmare,considerăm că instanțele sunt pe deplin îndreptățite să reducă onorariul avocațial în cadrul operației de determinare a cheltuielilor de judecată.Această soluție este în concordanță și cu practica Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a Românieiprecum și cu practica instanțelor judecătorești din București.

Față de magistrați,avocatul are datoria să aibă o atitudine de considerație.Conduita sa trebuie să evite servilismul,dar și familiarismul,să asigure respectul de sine și al interesului clientului său.

Față de partea adversă,avocatul este ținut să fie moderat,cuviincios în pledoariile sau concluziile sale,să se abțină de la calificări ofensatoare,calomnioase.

Față de avocații adversarului,avocatul trebuie să manifeste confraternitate,corectitudine,loialitate și diligență.

Față de baroul din care face parte,este obligat să se supună regulilor stabilite și să manifeste sentimente de confraternitate,iar față de

societate,avocatului i se cere înaltă moralitate și să se supună legilor în vigoare.

Secțiunea 4

Codul deontologic al avocaților din Uniunea Europeană

Misiunea avocatului.

Într-o societate întemeiată pe respect față de justiție,avocatul îndeplinește un rol emitent.Misiunea sa nu se limitează doar la executarea fidelă a unui mandat în cadrul legii.Într-un stat de drept,avocatul este indispensabil justiției si justițiabililor și are sarcina de a apăra drepturile și libertățile acestora: el este deopotrivă sfătuitorul și apărătorul clientului său.Avocații promovează și apără drepturile și libertățile omului

Misiunea lui îi impune îndatoriri și obligații multiple,uneori aparent contradictorii,față de :

-Client,

-Tribunale și celelalte autorități în fața cărora avocatul își asistă sau își reprezintă clientul,

-Profesia sa în general și fiecare confrate în particular,

-Public,pentru care o profesie liberală și independentă,supusă respectării normelor pe care ea și le-a impus,este un mijloc esențial de apărare a drepturilor omului în fața statului și a altor puteri.

Natura normelor deontologice.

Normele deontologice sunt destinate să garanteze,prin acceptarea lor liber consimțită,buna îndeplinire de către avocat a misiunii sale,recunoscută ca fiind indispensabilă pentru buna funcționare a oricărei societăți omenești.Nerespectarea acestor norme de către avocați va duce,în ultimă instanță la o sancțiune disciplinară.

Fiecare barou are normele sale specifice,care derivă din propriile sale tradiții.Ele sunt adaptate organizării și domeniului de activitate al profesiei în respectivul Stat-membru ,precum și procedurilor juridice,procedurilor administrative și legislației naționale.

Obiectivele Codului.

Organizațiile reprezentative are profesiei de avocat reunite în cadrul CCBE doresc ca normele Codului ,enunțate mai jos,

-să fie recunoscute,din acest moment,ca fiind expresia convingerii împărtășite de toate Barourile din Uniunea Europeană și din Spațiul economic european;

-să fie facute aplicabile,în termenul cel mai scurt,în funcție de procedurile naționale și/sau ale Spațiului economic european cu privire la activitatea de dincolo de frontiere a avocatului din Uniunea Europeană și din Spațiul economic european;

-să fie luate în considerare la efectuarea oricărei revizuiri a normelor deontologice interne,în vederea armonizării progresive a acestora din urmă.

Domeniul de aplicare “ratione personae ’’.

Fără a contraveni încercării de a realiza o armonizare progresivă a normelor deontologice aplicabile într-un cadru unic,național,normele expuse mai jos vor fi aplicate activității desfășurate de avocat dincolo de frontiere,în interiorul Uniunii Europene și în Spațiul economic european.

Prin activitatea de dincolo de frontiere se înțelege:

a)orice raport profesional cu un avocat dintr-un alt Stat-membru;

b)activitățile avocatului într-un alt Stat-membru,chiar dacă avocatul nu se deplasează efectiv acolo.

În normele prezentului Cod,expresiile de mai jos au următoarea semnificație:

Prin “Stat-membru de proveniență” se înțelege Statul –membru din care face parte Baroul căruia îi aparține avocatul.

Prin “autoritate competentă” se înțelege organizația/organizațiile profesională/profesionale sau autoritățile respectivului Stat-membru care au competența de a stabili normele profesionale și/sau deontologice și de a exercita controlul disciplinar asupra avocaților.

Principii generale.

Independența.

Multitudinea îndatoririlor care îi revin avocatului impune din partea acestuia o independență absolută,liberă de orice presiune,îndeosebi de cea derivată din propriile sale interese sau datorată influențelor din afară.

Prin urmare,avocatul trebuie să evite orice prejudiciere a independenței sale și să vegheze la a nu neglija etica sa profesională din dorința de a fi pe plac clienților săi,judecătorului sau terților.

Secretul profesional.

Prin însăși natura misiunii sale,avocatul este depozitarul secretelor clientului său și destinatarul comunicărilor de natură confidențială.Fără o garanție a confidențialității,încrederea nu poate exista.Prin urmare,secretul profesional este recunoscut ca fiind deoptrivă un drept și o îndatorire fundamentală și primordială a avocatului.

Respectarea deontologiei altor barouri.

În aplicarea normelor de drept ale Uniunii Europene și ale Spațiului economic european,avocatul dintr-un Stat-membru poate fi obligat să respecte deontologia unui barou dintr-un Stat –membru gazdă.Avocatul are datoria de a se informa asupra normelor deontologice pe care trebuie să le respecte în exercitarea unei activități specifice.

Organizațiile membre ale CCBE sunt obligate să depună codurile lor deontologice la Secretariatul CCBE,pentru ca orice avocat să-și poată procura o copie de la respectivul secretariat.

Incompatibilități.

Avocatul care asigură reprezentarea sau apărarea unui client în fața justiției sau în fața autorităților publice ale unui Stat-membru gazdă va respecta normele de incompatibilitate aplicabile avocaților din respectivul Stat-membru.

Avocatul stabilit într-un Stat-membru gazdă și care dorește să se angajeze acolo în mod direct într-o activitate comercială sau într-o altă activitate diferită de profesia de avocat,este obligat să respecte normele de incompatibilitate,așa cum sunt ele aplicate avocaților din respectivul Stat-membru.

Publicitatea personală.

Avocatul este autorizat să informeze publicul despre serviciile pe care le oferă,cu condiția ca informația să fie fidelă,veridică,și cu respectarea secretului profesional și a altor principii esențiale are profesiei.

Limitarea răspunderii avocatului față de client.

În măsura în care legislația Statului-membru de proveniență și legislația Statului-membru gazdă autorizează acest lucru,avocatul poate să limiteze răspunderea sa față de client,în conformitatea cu normele Codului deontologic pe care s-a obligat să îl respecte.

Relațiile cu clienții.

Avocatul nu acționează decât atunci când este împuternicit de clientul său,exceptând cazul în care el a primit o însărcinare în acest sens din partea unui alt avocat care îl reprezintă pe client sau din partea unei instanțe competente.

Avocatul își sfătuiește și își apără clientul cu promptitudine,în mod conștiincios și cu diligență.El își asumă personal răspunderea pentru misiunea care i-a fost încredințată.

Conflictul de interese.

Avocatul nu poate accepta o cauză a unui nou client,dacă secretul informațiilor încredințate de un vechi client riscă să fie violat sau atunci când cunoașterea de către avocat a cauzelor vechiului său client îl favorizează pe noul client în mod nejustificat.

Pactul “de quota litis’’.

Pactul de “quota litis’’ este o convenție încheiată între avocat și clientul său,înainte de încheierea definitivă a unei cauze care prezintă interes pentru acest client,convenție prin care clientul se angajează să îi plătească avocatului o parte din ceea ce rezultă de pe urma cauzei,fie că plata constă într-o sumă de bani,fie în orice alt bun sau valoare.

Stabilirea onorariilor .

Avocatul trebuie să-și informeze clientul cu privire la tot ceea ce cere cu titlu de onorarii,iar valoarea însumată a onorariilor sale trebuie să fie echitabilă și justificată.

Sub rezerva unei convenții contrare,încheiată legal între avocat și clientul său,modalitatea de calculare a onorariilor trebuie să fie în conformitate cu normele baroului din care face parte avocatul.Dacă avocatul este membru al mai multor barouri ,normele aplicabile vor fi cele ale baroului cu care avocatul și clientul său au cele mai strânse relații.

Împărțirea onorariilor cu o persoană care nu este avocat.

Sub rezerva dispoziției de mai jos,avocatului îi este interzis să își împartă onorariile cu o persoană care nu este avocat,exceptând cazul în care asocierea dintre avocat și o altă persoană este autorizată de legisația Statului-membru din care face parte avocatul.

Fondurile clienților.

Dacă,la un moment dat, avocatul deține fonduri în numele clienților săi sau în numele unor terți(denumite “Fonduri-Clienți “),el este obligat să respecte următoarele norme:

-Fondurile-Clienți vor fi întotdeauna păstrate într-un cont deschis la o bancă sau la o instituție similară,agreată de autoritatea publică.

Orice cont deschis în numele avocatului și în care sunt depuse Fonduri-Clienți este însoțit de specificația că fondurile depuse în acel cont sunt deținute în numele clientului avocatului.

Avocatul ține evidențe complete și precise ale tutoror operațiunilor efectuate cu Fondurile-Clienți,diferențiind Fondurile-Clienți de celelalte sume deținute de avocat,evidențe pe care le remite clientului,la cerere.

Avocatul care deține Fonduri-Clienți în cadrul unei activități profesionale exercitată într-un alt Stat-membru trebuie să respecte normle cu privire la depozitul și contabilitatea Fondurilor-Clienți aplicate de baroul din care face parte avocatul,în Statul-membru de proveniență.

Asigurarea pentru răspundere profesională.

Avocatul trebuie să aibă o asigurare permanentă pentru răspunderea sa profesională,în limite rezonabile,ținând cont de natura și de amploarea riscurilor pe care și le asumă prin exercitarea activității sale.

Un avocat care prestează servicii într-un Stat-membru gazdă,în care își exercită activitatea profesională,este supus următoarelor dispoziții:

Când avocatul,care este obligat să subscrie o astfel de asigurare în Statul-membru din care provine,exercită o activitate profesională într-un Stat-membru gazdă, el trebuie să se străduiască să obțină o extindere a acestei asigurări și asupra activității profesionale pe care o exercită în Statul-membru gazdă.

Atunci când normele din Statul-membru din care provine avocatul nu-l obligă pe avocat să subscrie o astfel de asigurare,sau când extinderea asigurării vizate mai sus,se dovedește imposibilă,avocatul trebuie să încheie totuși o asigurare pentru activitatea profesională desfășurată într-un Stat-membru gazdă,respectiv pentru serviciile prestate clienților din acest Stat-membru,asigurare care să fie cel puțin egală cu cea care se aplică avocaților din Statul-membru gazdă ,exceptând cazul în care îi este imposibil să obțină o astfel de asigurare.

Relațiile cu magistrații.

Deontologia aplicabilă în activitatea judiciară.

Avocatul care se prezintă în fața unei jurisdicții dintr-un Stat-membru sau participă la o procedură în fața unei astfel de jurisdicții trebuie să respecte normele deontologice aplicabile în respectiva jurisdicție.

Caracterul contradictoriu al dezbaterilor.

Avocatul trebuie să respecte,în orice circumstanță caracterul contradictoriu al dezbaterilor.El nu poate,de exemplu,să contacteze un judecător,cu privire la o cauză,fără a-l informa în prealabil pe avocatul părții adverse.

El nu poate transmite unui judecător acte,note sau alte documente,fără ca acestea să fi fost comunicate,în timp util,avocatului părții adverse,cu excepția cazurilor în care respectivele demersuri sunt autorizate prin normele de procedură aplicabile.În măsura în care normele de drept nu interzic acest lucru,avocatul nu poate să divulge sau să supună instanțelor o propunere de soluționare a cauzei,făcută de partea adversă sau de către avocatul acesteia,fără o autorizare expresă din partea avocatului părții adverse.

Respectul față de judecător.

Avocatul va da dovadă de respect și de loialitate față de oficiile judecătorului,dar,în același timp ,își va apăra clientul în mod conștiincios și fără teamă,fără a ține cont de propriile sale interese și nici de vreo consecință de orice fel ce l-ar privi pe el sau pe oricare altă persoană.

Informații false sau susceptibile de a induce în eroare.

Avocatul nu trebuie,în nici un moment,să furnizeze judecătorului cu bună știință,o informație falsă sau de natură să îl inducă pe acesta în eroare.

Aplicarea în cazul arbitrilor și al persoanelor exercitând funcții similare

Normele aplicabile în cazul relațiilor dintre un avocat și un judecător se aplică ,în egală măsură,și în cazul relațiilor avocatului cu un arbitru,cu un expert sau cu orice altă persoană însărcinată,în mod ocazional,să îl asiste pe judecător sau pe arbitru.

Relațiile dintre avocați.

Confraternitatea.

Confraternitatea impune ca relațiille dintre avocați să fie bazate pe încredere,spre interesul clientului și pentru a evita atât procesele inutile cât și orice comportament susceptibil să împieteze reputația profesiei.

Avocatul recunoaște drept confrate pe orice avocat dintr-un alt Stat-membru;el manifestă față de acesta un comportament colegial și loial.

Cooperarea dintre avocați și State-membre diferite.

Este de datoria oricărui avocat căruia i se adresează unui confrate dintr-un alt Stat-membru să se abțină să accepte o cauză pentru care nu are competența necesară; într-o asfel de situație ,el trebuie să își ajute confratele să intre în contact cu un avocat care să fie în măsură să-i ofere serviciul cerut.

Atunci când avocații din două State-membre diferite lucrează împreună,amândoi au datoria de a ține cont de diferențele care pot exista între sistemele lor legislative,barourile lor,competențele și obligațiile lor profesionale.

Corespondența transmisă între avocați.

Avocatul,care adresează unui confrate dintr-un alt Stat-membru o comunicare căreia dorește să i se confere un caracter “confidențial” va trebui să precizeze în mod clar acest lucru încă din momentul expedierii respectivei comunicări.

Onorariile pentru recomandare.

Avocatul nu poate nici să pretindă și nici să accepte din partea unui alt avocat sau din partea vreunui terț un onorariu,un comision sau vreo altă compensație pentru faptul că a recomandat un avocat unui client sau că a trimis un client la un avocat.

Comunicarea cu partea adversă.

Avocatul nu poate intra în relație directă cu o persoană ,cu privire la o anume cauză,atunci când știe că respectiva persoană este reprezentată sau asistată de un alt avocat,exceptând cazul în care el are acordul confratelui său și cu obligația de a-l ține la curent pe acesta din urmă.

Răspunderea pecuniară.

În relațiile profesionale dintre avocații unor barouri din State-membre diferite,avocatul care nu se limitează doar la a recomanda un confrate unui client sau la a i-l prezenta ci încredințează o cauză unui omolog al său ori îl consultă într-o cauză,este personal obligat,chiar în caz de neprezentare a clientului,să-i achite confratelui din străinătate,pentru consiliere,onorariile,cheltuielile și sumele avansate de către acesta din urmă din propriul buget.

În plus,avocatul poate,în orice moment,să limiteze obligația sa personală la nivelul valorii totale a onorariilor,cheltuielilor și sumelor avansate confratelui străin până la data notificării transmise acestuia din urmă cu privire la decizia sa de a-și declina răspunderea pe viitor.

Pregătirea tinerilor avocați.

Pentru a întări încrederea și cooperarea dintre avocații din State-membre diferite și spre interesul bineînțeles al clienților,este necesar să fie încurajată dobândirea unei mai bune cunoașteri a legilor și a normelor procedurale aplicabile în diferitele State-membre.În acest scop,în cadrul obligației sale profesionale de a asigura pregătirea tinerilor,avocatul va lua în considerare necesitatea pregătirii unor tineri confrați din alte State-membre.

Litigiile dintre avocații din mai multe State-membre.

Atunci când un avocat este de părere că un confrate dintr-un alt Stat-membru a încălcat o normă deontologică,el trebuie să-și atenționeze confratele asupra acestui lucru.

Atunci când între avocații din mai multe State-membre apare vreun diferend personal,de natură profesională,aceștia trebuie să încerce mai întâi să-l soluționeze pe cale amiabilă.

CAPITOLUL IV POZIȚIA PROCESUALĂ ȘI ROLUL AVOCATULUI ÎN PROCESUL PENAL

Asistența juridică este una dintre cele mai importante componente ale dreptului de apărare al părților,alături de posibilitatea acestora de a-și asigura personal apărarea și de obligația organelor judiciare de a avea în vedere,din oficiu,toate aspectele care sunt in favoarea părților,iar reglementarea ei în Constituție,în Codul de procedură penală,în Legea nr.304/2004 și în Legea nr.51/1995 zi ,Statutul profesiei de avocat constituie o garanție a exercitării acestui drept fundamental.

Normele procesual penale dau posibilitatea fiecăreia dintre părți de a-și face apărarea așa cum crede de cuviință.Dacă partea socotește, necesar are posibilitatea sa ceară sprijinul unui avocat care,prin calificarea profesională și cunoștințele sale juridice de specialitate,poate acorda asistență juridică.

Rezultă deci, că asistența juridică este o componentă a dreptului de apărare și constă în faptul că apărătorul prin participarea sa în cadrul procesului penal îndrumă,sprijină și lămurește sub toate aspectele procesuale partea pe care o apără,folosind în acest scop toate mijloacele legale.

Secțiunea 1

Asistență juridică facultativă

În cursul procesului penal,organele judiciare sunt obligate să asigure părților deplina exercitare a drepturilor procesuale,deci și dreptul de apărare(art.6.alin 2 și 4.Cod proc.pen).

Organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat că are dreptul de a fi asistat de un apărător în tot cursul urmăririi penale și al judecății,iar în condițiile și în cazurile prevăzute de lege,organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea din oficiu a asistenței juridice.

Din conținutul prevederilor legale se desprinde regula că folosirea dreptului de apărare este facultativă,în sensul că sunt libere să hotărască dacă apelează la un apărător sau nu.Caracterul facultativ al asigurării dreptului de asistență juridică nu are nici o influență asupra prestației pe care avocatul trebuie să o aibă în interesul clientului său.

De la această regulă există și unele excepții când potrivit legii ,asistența juridică este obligatorie.

Secțiunea 2

Asistența juridică obligatorie

Conform art.171 Cod proc.penală,învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale și al judecății,iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoștință acest drept.

Asistența juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor,internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ,când este reținut sau arestat chiar în altă cauză,când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanța apreciază că învinuitul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea,precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

În cursul judecății,asistența juridică este obligatorie și în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

Când asistența juridică este obligatorie,dacă învinuitul sau inculpatul nu și-a ales un apărător,se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.

Când asistența juridică este obligatorie,dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat la data stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau la termenul de judecată fixat și nici nu asigură substituirea,pleacă sau refuză să efectueze apărarea,organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască,acordându-i timpul necesar pentru pregătirea apărării.În cursul judecății,după începerea dezbaterilor,când asistența juridică este obligatorie,dacă apărătorul ales lipsește,nejustificat,la termenul de judecată și nu asigură substituirea,instanța ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască,acordând un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.

Delegația apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales.

Dacă la judecarea cauzei apărătorul lipsește și nu poate fi înlocuit în condițiile alin.(41),cauza se amână.

În toate aceste cazuri dacă învinuitul sau inculpatul nu și-a ales un apărător,organele judiciare au obligația să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.

Lipsa apărătorului ales și imposibilitatea de a fi înlocuit atrage potrivit legii,amânarea cauzei.

Atât în cursul urmăririi penale ,cât și în cursul judecății,apărătorul se bucură de o serie întreagă de drepturi. În conformitate cu prevederile art.172 Cod.proc. penală,în cursul urmăririi penale,apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezența învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea și poate formula cereri și depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală,dacă există dovada că apărătorul a fost încunoștiințat de data și ora efectuării actului.Încunoștiințarea se face prin prin notificare telefonică,fax,internet sau prin alte asemenea mijloace,încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

Dacă inculpatul a depus anterior termenului de soluționare a apelului o cerere pentru acordarea unui termen la care își va asigura apărarea printr-un apărător ales,numirea unui apărător din oficiu și soluționarea cauzei în absența inculpatului constituie o încălcare a dreptului la apărare.

Când asistența juridică este obligatorie ,organul de urmărire penală va asigura prezența apărătorului la ascultarea învinuitului sau inculpatului (art.172.alin.2.Cod proc.penală).

În cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală,se face mențiune despre aceasta,iar actul este semnat și de apărător (art.172.alin.3.Cod proc.penală).

În cursul judecății,apărătorul are dreptul să asiste pe inculpat ,să exercite drepturile procesuale ale acestuia,iar în cazul când inculpatul este arestat,să ia contact cu acesta.(art.172,alin 7.Cod procedură penală).

Legiuitorul a înțeles să acorde ocrotire minorilor care au calitatea de învinuit sau inculpat în procesul penal,din rațiuni legate de lipsa de experiență de viață a acestora și pentru a preîntâmpina unele erori judiciare,cu privire la acestea ,legiuitorul a prevăzut asistența juridică obligatorie a minorilor ori de câte ori au calitatea de învinuiți sau inculpați în procesul penal.Obligația de a acorda asistență juridică se menține în tot cursul urmăririi penale cât timp învinuitul sau inculpatul nu a devenit major, obligație care se menține cu îndeplinirea aceleiași condiții și la judecata în primă instanță cât și în apel sau recurs dacă minorul nu a devenit major la data sesizării instanței respective,chiar dacă ulterior în cursul judecății a devenit major.(art.483.alin.2 Cod proc.penală).

Potrivit art.483 alin.1 Cod proc.penală,cauzele în care inculpatul este minor se judecă,potrivit regulilor de competență obișnuite,de către judecători anume desemnați potrivit legii.

Instanța compusă potrivit dispozițiilor alineatului precedent rămâne competentă să judece și face aplicarea dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minori,chiar dacă între timp inculpatul a împlinit varsta de 18 ani.Cu alte cuvinte, asistența juridică este obligatorie în cursul judecății,dacă învinuitul sau inculpatul era minor în momentul sesizării instanței,chiar dacă ulterior,în cursul judecății ,a devenit major.

Inculpatul care a săvârșit infracțiunea în timpul când era minor este judecat potrivit dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minori.

Când învinuitul sau inculpatul este internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ,când este reținut sau arestat chiar în altă cauză,când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză,asistența juridică este obligatorie numai în intervalul de timp cât durează arestarea;de aceea în situația în care învinuitul sau inculpatul a fost pus în libertate,nu mai există obligativitatea asistenței juridice la actele procesuale sau procedurale realizate ulterior punerii în libertate.Dispozițiile legale privind asistența juridică obligatorie a inculpatului arestat sunt încălcate în situația în care,la unul din termenele de judecată,inculpatul fiind arestat, nu i-a fost asigurată asistența juridică,chiar dacă ulterior acesta a fost lăsat în libertate.

Asistența juridică este obligatorie atâta timp cât durează arestarea.În situația în care învinuitul sau inculpatul a fost pus în libertate,asistența juridică nu mai este obligatorie pentru actele îndeplinite ulterior acestei date.

Situațiilor în care asistența juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie în tot cursul procesului penal,li se adaugă,pentru faza de judecată,două cazuri prevăzute de art.171.alin.3 Cod.proc.penală.

-În cursul judecății,asistența juridică este obligatorie și în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

– Asistența juridică a inculpatului este obligatorie când organul de urmărire penală sau instanța apreciază că învinuitul sau inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea.Există o asemenea obligație spre exemplu:în cazul în care inculpatul cu privirea la care s-a luat măsura de siguranță a internării medicale pe motiv că suferă de o boală mintală solicită instanței revocarea acestei măsuri.La soluționarea unei asemenea cereri,instanța are obligația să desemneze un apărător din oficiu,în ipoteza în care inculpatul nu și-a ales un apărător.

Potrivit art.173 alin 3.Cod proc.penală când organul judiciar apreciază că din anumite motive partea vătămată,partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu și-ar putea face singură apărarea,dispune din oficiu sau la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător.

Nu există obligativitatea asistenței juridice în faza urmăririi penale,dacă inculpatul a fost cercetat în stare de libertate,arestarea fiind dispusă abia prin rechizitoriu,după terminarea cercetărilor,chiar dacă

întocmirea referatului de terminare a urmăririi penale și emiterea rechizitoriului au avut loc ulterior.

Dreptul la apărare este un drept subiectiv și se impune ca o condiție obligatorie în scopul realizării ideii de justiție în care pe lângă interesul personal al celui în cauză mai există și interesul general al societății pentru corecta derulare a procesului penal.

Secțiunea 3

Asistență juridică din oficiu

Apărătorul poate fi numit din oficiu; astfel potrivit art.171.alin.41.Cod proc.penală când asistența juridică este obligatorie,dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat la data stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau la termenul de judecată fixat și nici nu asigură substituirea,pleacă sau refuză să efectueze apărarea,organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască,acordându-i timpul necesar pentru pregătirea apărării.În cursul judecății,după începerea dezbaterilor,când asistența juridică este obligatorie,dacă apărătorul lipsește,nejustificat la termenul de judecată și nu asigură substituirea,instanța ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască,acordând un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.

Delegația apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales.

Dacă la judecarea cauzei apărătorul lipsește și nu poate fi înlocuit în condițiile alin (41),cauza se amână.

În afara situațiilor când organele judiciare desemnează din oficiu pe apărătorul învinuitului sau inculpatului (ținând seama de cazul de asistență juridică obligatorie),legea prevede că instanța dacă apreciază că din anumite motive,partea vătămată,partea civilă sau partea responsabilă civilmente,nu și-ar putea face singură apărarea,dispune din oficiu (dar și la cerere),luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător. (art.173.alin.3)Cod proc.penală.

Dacă apărarea este obligatorie și inculpatul refuză să aleagă singur avocatul,organul judiciar are obligația numai a desemnării din oficiu a unui apărător,fără să aibă în vedere o anumită persoană.

Inculpatul nu poate refuza avocatul numit din oficiu, dar oricând are dreptul să-l înlocuiască prin angajarea unui apărător ales .

Când inculpatul beneficiază de apărare gratuită,datorită lipsei mijloacelor materiale de plată a onorariului,acesta nu poate alege pe apărătorul său,urmând a-l accepta pe cel desemnat.

Secțiunea 4

Apărătorul ales

Instituind și asistența juridică facultativă,legiuitorul a lăsat posibilitatea celor interesați să-și aleagă și apărătorul pe care îl preferă.

Alegerea apărătorului poate fi făcută atât în cazul asistenței facultative cât și în cazul asistenței obligatorii.

În cazul în care activitatea procesuală se desfășoară fără prezența apărătorului,când aceasta este obligatorie,hotărârile judecătorești pronunțate sunt lovite de nulitate absolută.

Apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistența juridică a învinuitului sau inculpatului.Pentru nerespectarea acestei obligații,organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate sesiza conducerea baroului de avocați,spre a lua măsuri.

Apărătorul părții vătămate,al părții civile și al părții responsabile civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezența părții căreia îi asigură apărarea și poate formula cereri și depunde memorii

Deoarece primează posibilitatea alegerii apărătorului față de numirea acestuia, (art.171.alin 5.Cod proc.penală) prevede că delegația apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales.

În vederea menținerii opțiunii pe care partea a făcut-o cu privire la apărătorul ce-i apără sau reprezintă interesele,art.171.al.6 Cod.proc.penală prevede că,dacă la judecarea cauzei apărătorul lipsește și nu poate fi înlocuit în condițiile alin.(41) ,cauza se amână.În cazul în care inculpatul are apărător ales,acesta nu poate fi înlocuit cu un apărător din oficiu ,prioritate având potr.art.171.alin 5,apărătorul ales.

Avocatul participă la desfășurarea procesului penal în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă,care dobândește data certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidență,în cazul în care este ales,sau în urma desemnării sale de către barou atunci când este numit din oficiu.În ambele cazuri,proba calității de apărător,se face prin împuternicire avocațială.În cazul în care avocatul a fost ales și între el și participantul procesual s-a încheiat un contract de asistență și/sau reprezentare,atât avocatul cât și clientul său,au dreptul să renunțe șa contractul de asistență juridică.

În ipoteza în care apărătorul cumulează și calitatea de reprezentant,pentru exercitarea anumitor drepturi ale părților,are nevoie,pe lângă delegația de apărător și de un mandat special.

Având în vedere natura relațiilor dintre apărător și parte precum și caracterul de deplină confidență al acestor raporturi;cei interesați trebuie să aibă posibilitatea să recurgă la serviciile apărătorului pe care îl aleg personal.

Sectiunea 5

Drepturile și obligațiile apărătorului

Conform art.172 al.1 Cod proc.pen în cursul urmăririi penale,apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezența învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea și poate formula cereri și depune memorii.Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală,dacă există dovada că apărătorul a fost încunoștințat de data și ora efectuării actului.Încunoștințarea se face prin notificare telefonică,fax,internet sau prin alte asemenea mijloace,încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

Când asistența juridică este obligatorie,organul de urmărire penală va asigura prezența apărătorului la ascultarea învinuitului sau inculpatului.

În cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală,se face mențiune despre aceasta,iar actul este semnat și de apărător.

Persoana reținută sau arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul,asigurându-i-se confidențialitatea convorbirilor.

Apărătorul are dreptul de a se plânge, potrivit art.275 Cod.proc.penală dacă cererile sale nu au fost acceptate.

Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală,dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.

Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală și se depune fie direct la acesta,fie la organul de cercetare penală.În cursul judecății,apărătorul are dreptul să asiste pe inculpat ,să exercite drepturile procesuale ale acestuia,iar în cazul când inculpatul este arestat,să ia contact cu acesta.

Apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistența juridică a învinuitului sau inculpatului.Pentru nerespectarea acestei obligații,organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate sesiza conducerea baroului de avocați,spre a lua măsuri.

Conform art.173 Cod proc.penală apărătorul părții vătămate,al părții civile și al părții responsabile civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezența părții căreia îi asigură apărarea și poate formula cereri și depune memorii.

În cursul judecății,apărătorul exercită drepturile părții pe care o asistă.

Când organul judiciar apreciază că din anumite motive partea vătămată,partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu și-ar putea face singură apărarea,dispune din oficiu sau la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător.

Avocatul înscris în Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei are dreptul să exercite activitățile specifice profesiei potrivit Legii, prezentului statut,codului deontologic și regulamentului baroului din care face parte.

Avocatul delegat pentru asigurarea apărării gratuite are drepturile și obligațiile prevăzute de Lege și Statutul profesiei și își îndeplinește însărcinarea primită în interesul beneficiarului gratuității.

Acordarea asistenței juridice obligatorii în cazurile prevăzute de lege se face numai ca urmare a unei comunicări scrise din partea instanței,a organelor de urmărire penală sau de cercetare penală,ori a organelor administrației publice locale,adresată serviciului de asistență judiciară organizat,în fiecare localitate de către Consiliul Baroului.

Decanul desemnează avocatul care urmează să acorde asistență judiciară.Avocatul desemnat poate refuza această sarcină numai pentru motive întemeiate.

Avocatul are dreptul să refuze contactul cu clientul în prezența reprezentantului organului de urmărire penală ori a oricărei autorități publice,precum și în cazul în care există ori are cunoștință de un sistem de control al contactului cu clientul.

Exercițiul liber al profesiei,demnitatea,conștiința, independența, probitatea ,umanismul,onoarea,loialitatea,tactul sunt principii esențiale ale profesiei de avocat.

Avocatul este obligat să respecte aceste principii în activitatea sa profesională precum și în viața privată.

Sediul profesional și celelalte spații în care avocatul își desfașoară activitatea profesională trebuie să asigure păstrarea secretului profesioanal.

Avocatul este obligat să studieze temeinic cauzele ce i-au fost încredințate,să se prezinte la fiecare termen stabilit de instanța de judecată, de organele de urmărire penală.

Avocatul nu este obligat să motiveze refuzul preluării unui caz ce se propune a fi încredințat,dacă acesta nu corespunde crezului său profesional,cu excepția dosarelor repartizate obligatoriu sau al gratuităților.

Avocatul este obligat să respecte solemnitatea ședintelor de judecată,să pledeze cu demnitate,să acorde asistență juridică obligatorie și / sau gratuită.

Cauzele vor fi repartizate cu precădere avocaților stagiari și tinerilor avocați,cu respectarea competenței profesionale prevăzută de lege.

Este obligat să depună toate diligențele necesare pentru îndeplinirea serviciului profesional ce i-a fost încredințat,să poarte robă,în fața tuturor instanțelor judecătorești în condițiile Legii.Să poarte insignă și să dețină legitimație de avocat cu care se identifică în fața instanțelor judecătorești.Să folosească atât în mod direct cât și indirect numai procedee oneste în scopul dobândirii clientelei.

Secțiunea 6

Poziția procesuală a apărătorului în procesul penal

Apărătorul exercită în cadrul procesului penal funcția apărării.Prin activitatea sa,apărătorul îndeplinește o importantă funcție de interes social.Importanța acestei funcții rezultă din faptul că apărătorul trebuie să fie un colaborator prețios al justiției,care să contribuie la justa soluționare a cauzei penale.

Pentru a putea fi un colaborator al justiției,legea acordă avocatului o serie de drepturi și posibilități pe care acesta urmează să le folosească în mod onest și în folosul apărării drepturilor și intereselor legitime ale părții apărate.În același timp,apărătorul în întreaga sa activitate,trebuie să manifeste o conștiință juridică pură având permanent în față slujirea cu cinste și devotament a sarcinilor justiției.

Dreptul și etica pretind de la apărător să colaboreze cu organele penale în vederea aflării adevărului și a rezolvării corecte a pricinii.În aceleași timp,partea pretinde apărătorului să pună toate cunoștințele și experiența sa profesională în apărarea intereselor legale încredințate.

Apărătorul este legat prin raporturi strânse atât de organele penale care desfășoară procesul penal,cât și de partea apărată.Raportul între apărător și parte nu trebuie să influențeze negativ raportul dintre apărător și organul penal ; dar nici raportul dintre apărător și organul penal nu trebuie să ducă la pierderea încrederii părții în apărătorul său.

Avocatul este asociat la îndeplinirea rolului educativ al justiției.Participând la procesul judiciar,avocatul are un rol social definit,acela de a acționa într-un cadru hotărât de lege,alături de instanță și de alte organe specializate la menținerea ordinii de drept.

Apărătorul nu poate folosi în apărare decât mijloacele permise de lege; el nu trebuie să recurgă la forme procedurale pentru prelungirea inutilă a cauzei.

Apărătorul nu trebuie să se sprijine pe acele împrejurări și argumente care sunt în defavoarea părții apărate.

Apărătorul este dator să scoată la iveală aspectele care pledează în favoarea inculpatului.

Apărătorul are o poziție independentă față de parte.Deși reprezintă interesele părții,fiind legat sub multiple aspecte de voința acesteia,apărătorul devine independent prin faptul că este chemat să apere numai interesele legitime ale părții și numai în limitele permise de lege.

Apărătorul este independent și față de organul penal,pentru că acesta nu-i poate prescrie și limita,activitatea,decât în măsura în care s-ar depăși cadrul legal.

Funcția apărării se deosebește de funcția acuzării prin caracterul său unilateral.Procurorul este slujitorul imparțial și obiectiv al legii ; apărătorul în schimb este,prin însăși esența rolului său,un sfătuitor unilateral al inculpatului,chiar dacă rămâne legat de un anumit cadru pe care nu-l poate depăși.Procurorul este obligat să prezinte argumente trase din probele de la dosar,atât în favoarea cât și în defavoarea inculpatului.

Apărătorul trebuie să prezinte exclusiv argumentele care pledează împotriva învinuirii.

Apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistență juridică a învinuitului sau inculpatului.Pentru nerespectarea acestei obligații,organele de urmărire penală sau instanța de judecată poate sesiza conducerea baroului de avocați, spre a lua măsuri. (art.172.alin ultim.Cod procedură penală).

Referitor la asistența celorlalte părți în proces,în art.173.alin.1 și 2 se arată că apărătorul părții vătămate,al părții civile și al părții responsabile civilmente, au dreptul de a formula cereri și de a depune memorii.

Apărătorul are dreptul să asiste la efectuarea următoarelor acte de urmărire penală:ascultarea părții pe care o apără,cercetarea la fața locului,percheziții și autopsii,prelungirea duratei arestării,iar la efectuarea altor acte de urmărire,poate asista cu încuviințarea organelor de urmărire penală.În cursul judecății,apărătorul exercită drepturile părții pe care o asistă.

CAPITOLUL V CONCLUZII

În procesul penal al oricărui stat de drept unul din principiile esențiale ce stă la baza legalității și democrației îl constituie cel al asigurării dreptului la apărare.

Acest principiu este cunoscut de mai demult,dar nu era pus în aplicare îndeajuns purtând un caracter pur formal.Însă,odată cu crearea câtorva organisme internaționale guvernamentale,în special Organizația Națiunilor Unite la unul din principalele obiective de activitate îl constituia tendința de excludere din procesul penal existent în State în acea perioadă,a tuturor elementelor ce contravin unui proces echitabil,al unui stat de drept.

Acestă tendință a căpătat proporții odata cu adoptarea unui șir de acte internaționale ca : Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale amendată prin protocoalele Nr .3,5,8 și 11,adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 și Actul Final de la Helsinki din 1975,Documentele de la Viena 1986,Carta de la Paris din 1990,etc.

Prezenta lucrare dezvăluie amănunțit principiul asigurării dreptului la apărare dând o caracteristică amplă a tuturor aspectelor în fiecare fază a procesului penal,deoarece în orice stat bazat pe drept procesul este fundamentat și pe principiul contradictorialității,adică atât învinuirea cât și apărarea au aceeași intensitate.

În capitolul I am încercat sa dau o analiză principiului dat din punct de vedere istoric,să determin obiectul și principalele criterii ale apărării,m-am referit la unele aspecte psihologice și etice legate de înfăptuirea apărării,precum și precizarea elementelor de drept comparat ce privesc dreptul la apărare.

Capitolul II a fost îndreptat în determinarea modalităților și procedurii de aplicare a principiului asigurării dreptului la apărare în faza urmăririi penale,în special momentului apariției dreptului la apărare,drepturile ce le are bănuitul sau învinuitul la această etapă,scopul și tactica activității apărătorului în urmărirea penală.

Capitolul III a fost îndreptat la studierea organizării și exercitării profesiei de avocat,a condițiilor în care o persoană poate deveni avocat,a relațiilor dintre avocat și client, precum și referiri asupra codul deontologic al avocaților din U.E.

În sfârșit conținutul ultimului capitol, a fost îndreptat asupra examinării felurilor asistenței juridice,a poziției procesuale și a rolului avocatului în procesul penal. Ridicarea eficacității apărării necesită lărgirea și colaborarea comună a practicii și științei juridice.

Această cerință poate fi realizată în diferite modalități :

În primul rând, în direcția studierii bazelor legale ale activității subiectelor procesului penal.

În al doilea rând, pe calea elaborării științifice și de perfecționare a normelor legislației procesual penale în privința apărării.

În al treilea rând, este necesar activitatea și colaborarea comună a subiecților apărării.

Rezultatele respectării acestor reguli vor contribui la o mai bună realizare și asigurare a principiului garantării dreptului la apărare. Astfel, prin această lucrare,am încercat să atrag atenția asupra câtorva probleme ce țin de aplicarea și asigurarea dreptului la apărare ca principiu de bază a dreptului procesual penal.

BIBLIOGRAFIE

1 .Arion Jănică,Țigăreanu – ,,Monografia garantării dreptului la apărare’’ -Aspecte teoretice,legislative și de practică judiciară-București : Aramis Print,2002;

2. Ion Neagu, “Tratat de Procedură Penală ’’ ,Editura “Global Lex,București,2004;

3.Ion Neagu,Tratat de procedură penală,Editura Pro,București 1997;

4. Gr.Theodoru, ,,Drept procesual penal ’’,Ed.Cugetarea ,Iași ,1998;

5. Gh. Mateut, Procedura penala. Partea speciala, vol. I si II, Editura "Lumina Lex" ;
6. Codul de procedura penala cu modificarile aduse la zi;

7. Mihai Apetrei ,Drept procesual penal ,Editura Oscar Print,vol. I, București,1998;

8. Gheorghe Nistoreanu,Drept procesual penal Partea Generală – 1994;

9. Anastasia Crișu,Drept procesual penal, Proceduri speciale, Editura Tipo Aktis, București,2000 ;

10. Nicolae Volonciu, “Tratat de Procedură Penală ’’,Buc. 2001 ;

11. Crișu Anastasiu, Drept procesual penal –Partea generală-ediția 2004- ;

12.Carmen Paraschiv , Drept procesual penal

Editura Lumina Lex,2004 ;

13. Păvăleanu Vasile , Drept procesual penal-

Editura Lumina Lex ;

14. Adrian Ștefan Tulbure, Angela Maria Tatu,

Tratat de Drept Procesual Penal- Editura All Beck ;

15. N.Jidovu,Drept procesual penal,Ed.C.H. Beck, București 2006 ;

16. Anastasiu Crișu, drept procesual penal, Ed. All Beck, București 2004 .

17. ,,Culegere de practică judiciară în materie penală” ,Editura Rosetti,București,pag.52

18.Revista ,,Dreptul ’’,nr.12/1997,pag.108