. Asigurarea Dreptului LA Aparare Ca Principiu In Procesul Penal

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Noțiunea, obiectul și conținutul principiului garantării dreptului la apărare

1. Istoria dezvoltării dreptului la apărare

2. Obiectul și clasificarea apărării

3. Aspectul psihologic al dreptului la apărare și aplicarea cunoștințelor psihologice de către avocat.

4. Deontologia profesională sau problemele etice

Capitolul II. Susținerea apărării în faza urmăririi penale

1. Conținutul dreptului la apărare în faza urmării penale

2. Activitatea procesuală a avocatului în ancheta preliminară

3. Scopul și tactica activității apărătorului în urmărirea penală

Capitolul III. Formele și modalitățile de exprimare a dreptului la apărare în procesul examinării cazului în instanța judecătorească

1. Respectarea principiului garantării dreptului la apărare în faza numirii cauzei spre judecare

2. Exercitarea principiului garantării dreptului la apărare în dezbaterile juridice

3. Susținerile verbale și dreptul la ultimul cuvânt-garant al realizării apărării

4. Atacarea sentinței ca modalitate de înfăptuire a apărării

Capitolul IV. Realizarea principiului garantării dreptului la apărare în lumina tratatelor internaționale la care RM face parte.

Încheiere

Literatura utilizată

Anexe

Introducere

Sarcinile de bază a jurisprudenței pot fi realizate numai prin respectarea drepturilor și intereselor legale ale omului. Neîncălcarea drepturilor personalității, combinarea armonioasă a intereselor personale și obștești cu cele ale statului e o condiție nestingherită a unui stat de drept.

Dintre multitudinea drepturilor ce le are omul un loc important îl are dreptul bănuitului, învinuitului, inculpatului și condamnatului la apărare. Acestui principiu I se atribuie un loc aparte în sistemul principiilor unui stat democratic . Înfăptuirea dreptului la apărare e nu numai o manifestare a democratismului , dar și o condiție necesară pentru realizarea eficientă a justiției. Respectarea garanțiilor procesuale a învinuitului în procesul penal în care lipsesc contradicțiile între interesele legale a persoanei și cele ale statului asigură supremația legii și dreptății în procesul înfăptuirii justiției.

În principiul asigurării învinuitului dreptul la apărare își găsesc reflectate umanismul și democratismul justiției. Realizarea acestui principiu contribuie la înfăptuirea funcției educative a educației.

Apărarea de învinuire înaintată este un drept și nu o obligație a învinuitului. El poate da sau nu explicații. Al poate să recunoască vina sau să o nege. Însă în orice caz statul este obligat sa-I asigure dreptul la apărare. Deaceia una din cauzele greșelilor judecătorești este încălcarea dreptului învinuitului de ase apăra. Practica arată ca stricta respectare a drepturilor învinuitului în procesul urmării penale și dezbaterilor judiciare exclude posibilitatea nejustificată și nelegală de acuzare, de folosire nejustificată a legii penale, de stabilire a unei pedepse nelegale. Asigurarea reală a apărării este o garanție a cercetării obiective complete și multilaterale a probelor, este o condiție necesară a aflării adevărului pe caz, a apărării drepturilor și intereselor legale a persoanei, a emiterii unei sentințe legale ți întemeiate. Dreptul învinuitului la apărare e strâns legat cu dreptul Inviolabilității la apărare a persoanei care e declarat de art. A constituției Republicii Moldova, precum și cu alte principii generale. Noi spunem “Noi spunem principiul asigurării dreptului la apărare” și nu principiul dreptului la apărare deoarece așa e corect. Noi punem accentul pe cuvântul asigurare. Aceasta înseamnă că principiul dat nu se limitează doar la dreptul la apărare întărit de lege dar mai cuprinde și măsuri ce asigură realizarea reală a dreptului învinuitului la apărare.

Desigur e important de A întări minuțios și detailat în lege drepturile învinuitului. Dar nu e mai puțin important de a reglementa prin lege schema garanțiilor procesuale ce asigură acest drept. Aceasta schemă se bazează pe aceea că fiecărui drept ce I se acordă învinuitului, îi corespunde obligații a judecății, anchetatorului (organului de cercetare penală) și procurorului de a realiza și respecta acest drept.

Orice persoană acuzată de un delict

este prezumată nevinovată pînă

cînd vinovăția să va fi dovedită în

mod legal , în cursul unui proces

public , în cadrul căruia i s – au

asigurat toate garanțiile necesare

apărării sale.

( Art. 4 CPPRM )

Nu trebuie limitată problema luptei cu criminalitatea apriciind-o doar ca un instrument de represii sau de mărire a sancțiunilor penale. În aceiași măsură , este imposibil de a limita criminalitatea fără a atrage o careva atenție dreptului persoanei , în special celor a învinuitului procesul penal . Uneori (!) sarcinile luptei cu criminalitatea contravin sarcinilor apărării sau respectării drepturilor personale. Această poziție e greșită . Întărirea garanției drepturilor persoanelor și înseamnă respectarea principiilor democratice în stat , precum și ridicarea eficacității luptei cu criminalitatea.

Astfel , una din sarcinile primordiale a unui stat de drept nu este numai descoperirea rapidă a infracțiunilor , identificarea vinovățiilor , dar și aceia că , nici o persoană nevinovată să nu fie tras la răspundere penală și condamnat.

Dacă ultima nu se realizează atunci persoana vinovată , rămâne nepedepsită și folosindu-se de libertate , continue activitatea sa infracțională. Iată de ce o importanță deosebită se acorde îngrădirii persoanelor nevinovate de învinuirile neîntemeiate . Un rol major , în acest sens îl joacă , și institutul “de apărare” în procesul penal , îndeplinind o sarcină vitală de importanță statală.

Ar fi greșit de menționat ce nu este necesară apărarea când statul are ca obligație primordială apărarea intereselor legale a persoanelor. Dreptul la apărarea nu e o instituție în plus , ci un drept necesar și important justiției într-un stat. Și dacă ( unde ) e prezentată învinuirea este necesar și existența , unei apărări pe această învinuire.

Însăși justiția este interesată în faptul că înprejurările cazului să fie pe deplin reflectate atât din partea învinuirii cît și din partea apărării.

Numai prin consolidarea acestor două păreri se creează o atmosferă care va duce la pronunțarea unei sentințe legale și întemeiate.

De asemenea nu trebuie de exclus faptul că însăși persoana ce efectuiază cercetarea penală , anchetatorul, procurorul, instanța de judecată îndeplinind un lucru complect pot face careva greșeli .În aceste cazuri învinuitul cît și apărătorul lui trebuie să aibă posibilitatea să le înlăture

Din aceste considerente unul din cele mai importante institute a procesului penal este considerat apărarea drepturilor și intereselor legale a persoanelor ce sînt bănuite sau învinuite în săvârșirea unor acțiuni ilicite prevăzute de legislație penală

Apărarea , în procesul penal , reprezintă totalitatea acțiunilor învinuitului , bănuitului , sau inculpatului și a apărătorului său prevăzute de legea procesual penală , îndreptate spre respingerea învinuirii , lămurirea împrejurărilor care ar putea să determine achitarea învinuitului sau atenuarea răspunderii lui.

În componența acestor acțiuni întră un șir de drepturi cum or fi dreptul de a fi informat de ce e învinuit ,de a da explicații , de a aduce probe , de a face recursuri și demersuri etc. Toate aceste drepturi sînt reglementate și garantate de legeslația procesual penală în vigoare nemaivorbind de faptul că dreptul la apărare este privit ca un drept fundamental a omului în Constituție ( art. 26 ).

Pentru a întra în esența dreptului la apărare , trebuie mai întâi de determinat punctele tangențiale între el și altele principii de drept . Unul din cele mai apropiate principii în acest sens este – prezumția nevinovăției .

După cum menționează D. Țisorjova “prezumția nevinovăției asigură determinarea adevărului obiectiv , deoarece cere de la organele de drept să dovedească vinovăția celui învinuit , precum și apără persoana de învinuiri neîntemeate ” Nu putem să nu fim de acord cu afirmațiile lui A. Mujinovschim care afirmă că “ activitatea prezumției nevinovăției constă în aceia că persoana învinuită va fi socotită ca atare numai după întrarea în vigoare a sentinței judecătorești , până atunci este necesar de a se comporta cu el ca un nevinovat.

Pe lângă importanța sa teoretică prezumția nevinovăției mai are și o importanță practică. Această nu este o idee pur abstractă ci și o bază pentru toată activitatea persoanei ce efectuiază cercetarea penală , anchetator, procuror și judecător determinând stilul acestei activități , modul de atârnare a lor față de bănuit și învinuit .

Deci , prezumția nevinovăției străpunge activitatea tuturor organelor de stat care luptă cu criminalitatea , plus la această este unul din principiile de bază a dreptului procesual penal . Realizarea lui asigură legalitatea în procesul penal , apărarea drepturilor și intereselor legale a persoanelor , în special dreptul bănuitului învinuitului și inculpatului la apărare.

Importanța prezumției nevinovăției constă în următoarea:

– vinovăția persoanei trebuie să o dovedească cel ce o susține

– persoana ce efetuiază cercetarea penală , anchetatorul penal , procurorul , judecătorul nu sînt în drept să oblige învinuitul inclusiv , bănuitul de ași o să demonstra nevinovăția sa.

– toate presupunerile se califică (?) în favoarea învinuit .

– nedovedirea vinovăției e egală cu dovedirea nevinovăției .

Trebuie de menționat că prizumția nevinovăției persistă pe tot parcursul anchetei penale , dezbaterilor judiciare și până la expirarea termenului de atac a sentinței.

Mulți autori , în scopul stabilirii esenței apărării , au încercat de a o distinge de alți termeni de același gen . Astfel I. Matovilovchez menționa: “În literatura de specialitate se întâlnește :

dreptul învinuitului la apărareș

principiul garantării dreptului la apărareș

însăși “apărarea” – totalitatea acțiunilor procesuale îndreptate la realizarea dreptului la apărareș

funcția de apărare în sistemul funcțiilor procesual penale. ș.a.”

Complexitivitatea termenului de “ apărare ” inpune delimitarea lui de un alt termin – “apărător” , care în practică des se confundă . “Apărarea” – este o categorie mai largă decât “apărător”. Ea cuprinde în sine atât apărarea efectuată personal de învinuit cît și apărarea exercitate de apărătorul lui ales s-au numit din oficiu .Când bănuitul sau învinuitul se dezice de apărător , această nu înseamnă că el se dezice și de apărarea sa . El poate alege un alt apărător sau se poate apăra de sinesfătător.

În izvoarele de specialitate se întâlnește o divizare a conceptului de “apărare” în sens material și sens formal. Adepții acestui concept au în vedere , în primul caz , însuși acțiunile învinuitului sau bănuitului îndreptat spre apărarea drepturilor și intereselor sale , în al doilea : – acțiunele corespunzătoare a apărătorului pe caz. Eu nu sînt de acord cu părerea dată și sînt adept al argumentelor date de dl F. Fatkullin care afirmă că ambele forme , atât cea materială , cît și cea formală , au aceeași natură și nilor procesuale îndreptate la realizarea dreptului la apărareș

funcția de apărare în sistemul funcțiilor procesual penale. ș.a.”

Complexitivitatea termenului de “ apărare ” inpune delimitarea lui de un alt termin – “apărător” , care în practică des se confundă . “Apărarea” – este o categorie mai largă decât “apărător”. Ea cuprinde în sine atât apărarea efectuată personal de învinuit cît și apărarea exercitate de apărătorul lui ales s-au numit din oficiu .Când bănuitul sau învinuitul se dezice de apărător , această nu înseamnă că el se dezice și de apărarea sa . El poate alege un alt apărător sau se poate apăra de sinesfătător.

În izvoarele de specialitate se întâlnește o divizare a conceptului de “apărare” în sens material și sens formal. Adepții acestui concept au în vedere , în primul caz , însuși acțiunile învinuitului sau bănuitului îndreptat spre apărarea drepturilor și intereselor sale , în al doilea : – acțiunele corespunzătoare a apărătorului pe caz. Eu nu sînt de acord cu părerea dată și sînt adept al argumentelor date de dl F. Fatkullin care afirmă că ambele forme , atât cea materială , cît și cea formală , au aceeași natură și urmăresc același scopuri. Mai corect ar fi de a nu le privi ca două concepte deferite a apărării , ci ca două forme de exprimare a ei.

*După cum se observă , în procesul de difinire a conceptului de “ pârâre ”, între autorii apăr unele contradicții. Unele dintre ele țin de cantitatea ( sau numărul ) subiecților apărării. Așa , de exemplu , Davîdov afirmă că apărarea “este tot , ce înfăptuește învinuitul în vederea respingerii învinuirii ”. Țipefin invers , considera că apărarea nu e alt ceva decât “ activitatea învinuitului și a apărătorului său , îndreptat spre combaterea învinuirii sau stabilirea circumstanțelor atenuate în procesul determinării adevărului obiectiv ”.

În literatura studiată mai există o părere că , pe lângă învinuit și apărător , subiecții ai apărării mai pot fi organele de cercetare penală , anchetatorii penal , procurorul , judecata . Aceasta opinie are la bază faptul că organele sale , sînt obligate de a anexa la dosar atât probe ce acuză persoane , cît și cele cel dezvinovățesc.

Reieșînd din cele menționate autorul împarte apărarea în două părți :

apărare directă – executată atât de învinuit cît și de apărătorul său .

apărări indirectă – de a cărei realizare se ocupă organele în al căror obligație nu întră apărarea persoanelor invinuite

O divizare asemănătoare face și Fatcullin , împărțind apărarea în trei categorii :

apărare efectuată însăși de învinuit sau bănuit . În acest sens lor î se atribuie un șir de drepturi pentru apărarea intereselor sale . Toate acțiunile procesuale , prin care își îndeplinește drepturile sale , fac patru din componența funcției de apărare . Forma dată persistă în orice etapă a procesului penal unde e prezentă persoana învinuită .

apărarea efectuată de persoana special atrase în acest scop , numit apărători. conform art. 13 al 1,4 “în tot cursul procesului penal , părțile au dreptul să fie asistate de un apărător , ales sau numit ” și “persoana care efectuiază cercetarea penală , anchetatorul , procurorul și instanța judecătorească cu obligația să încunoștiințieze pe bănuit , învinuit sau inculpat despre dreptul de a fi asistat de un apărător , consemnându-se acesta într-un proces – verbal , și în condițiile și cazurile provăzute de lege , să-i asigure asistență juridică , dacă acesta nu are apărător ales :

Apărătorul este atras în proces nu cu scopul de ași apăra interesul sale ci a clientului său , lucru ce a adus în literatura și în statutul său procesual dispute aprige. Activitatea lui ca și a învinuitului e îndreptată spre atenuarea ori respingerea învinuirii . Apărătorul este un subiect specifi al apărării care dispune de un șir de împuterniciri întru realizarea intereselor și drepturilor învinuitului.

Forma dată de apărare apare numai în condițiile strict prevăzute de lege . Art. 43 CPPRM stabilește că apărătorul ales sau numit de oficiu este admis să participe la proces din momentul punerii sub învinuire , iar în cazul reținerii sau arestării bănuitului sau învinuitului – din momentul comunicării lui a procesului – verbal de reținere sau prezentării mandatului de arest . Dacă prezența apărătorului ales de bănuit sau învinuit este imposibilă persoana care efectuiază cercetarea penală , anchetatorul penal și procurorul propun bănuitului sau învinuitului să invit cu alt apărător or îi asigură un apărătorul prin intermediul biroului de asistențe juridică .

Apărarea exercitată de apărător poate fi divizată în două situații:

I – când apărătorul este obligat să fie prezent . Cauzele când prezența apărătorului e obligatorie e strict stabilită de lege .

II – când prezumția apărătorului e facultativă – o situație proporțional inversă primei . Aici , exercitarea serviciilor de apărător depind de dorința directă a bănuitului sau învinuitului .

 Legislație în vigoare inlude în calitate de apărător: avocații , alte persoane ce dispun de licențe respectivă precum și reprezentanții organizațiilor obștești . Privitor la ultimul , putem menționa că cu toate – că legea permite participarea în calitate de apărător unor asemenea persoane , practica nu întâlnești asemenea cazuri . Plus la aceasta art. 43 al. 5 CPPRM concret stabilește: “ în calitate de apărător se admite avocații , iar prin decizia judecătorului sau anchetatorul , iar prin încheierea instanței judecătorești pot fi admise și alte persoane care dispun de licența respectivă ”. Modul de dobândire a unei asemenea licențe e reglementat de Legea cu privire la avocatură N 485 din 9 septembrie 1999. Astfel , conform modificărilor recente făcute de Curtea Constituțională licența pentru exercitarea profesiei de avocat se acordă de Ministerul Justiției în termin de 30 zile , “ poate fi avocat cetățean RM ” , licențiat al unei facultății de drept , ce se bucură de o bună reputație , cunoaște limba de stat ”.

Consider că limitarea dată e făcută corect deoarece pentru a apăra pe cineva , trebuie în primul , să ai studii juridice , în al doilea – profesionalism. Exercitarea funcției de o altă persoană duce la o cercetare superficială a cazului , la o nefolosire a tuturor posibilităților și până la urmă la neatenuarea sau neachitarea persoanei învinuite.

Luând în considerare importanța acestei divizări , mă mai referi suplimentar la ia în subiectele viitoare.

III – efectuată de organele legale : anchetator penal , persoana ce efectuiază cercetarea penală , procuror , instanța judecătorească. Referitor la această categorie , precum și la clasificarea dată de B. Adamenco nu sunt de acord considerând-o ca greșită. Concluzia dată reiese din faptul că organele judiciare mai sus indicate nu au obligația de a efectua apărarea fiecare având funcțiile și sarcinile sale: anchetatorul de a duce ancheta , procurorul de a supraveghea , instanța de judecată de a emite o sentință legală și întemeiată .

Referitor la faptul “ că anchetatorii sînt obligați de a anexa la dosar atât probe ce acuză persoana cît și cele cel dezvinovățesc ” astfel exercitând și unele funții de apărare , pot să menționez că acesta reiese din principiul procesului penal – cercetarea sub toate aspectele , completă și obiectivă a circumstanțelor cazului . Deci , despre funcția de apărare în acest caz nu e vorba .

În fine , aș vrea să analizez activitatea de apărare în sens material și procesual . În primul caz ea e îndreptată spre respingerea sau atenuarea învinuirea înaintată . În unele cazuri ea mai este îndreptată spre a nu recunoaște pretențiile civile legate de învinuire . Cu alte cuvinte activitatea de apărarea , în sens material , este o contrapunere învinuirii , care conține în sine probe de dizvinovăție sau atenuare a învinuirii , de asemenea , în sens material . Apărarea dată poate fi privită ca “ măduva ” sau “ miezul ” apărării în sens procesual .

Ultima poate fi privită ca totalitatea acțiunilor procesuale îndreptate la realizare cît mai eficientă a apărării în sens material . Ea include așa acțiuni care îi asigură bănuitului sau învinuitului posibilitatea de a exercita orice activități ce nu contravin legii . Deci , prin apărarea în sens procesual înțelegem totalitatea acțiunilor procesuale , are au ca scop realizarea apărării , în sens material , de a restabili drepturile procesuale și realizarea intereselor invinuitului.

Pe parcursul dezvoltării societății omenești problema apărării întotdena a stat în fața omului . Multitudenea formelor apărării sînt consecințele a dezvoltării social – economice și politice care condiționează viața fiecărui individ în parte și societății în general.

Una din formele cele mai vechi de apărare este apărarea omului primitiv de toate cataclismele naturii în perioada paliolitică ( furtuni , geruri , animale sălbatice etc. ). Atunci au apărut primele varietăți a apărării în sens general . Pe parcursul evoluției omenirii s-a transformat și conținutul psihologico – moral al apărării . Schimbarea dată e condiționată , în primul rând , de nivelul de trai a vieții , de relațiile sociale și legale ce persistau la moment .

Astfel , în perioada sclavagismului ca sarcină esențială a statului era asigurarea exploatării multelaterale ( prin mijloace crude ) a robelor de către “ oamenii liberi ” și înăbușirea răscoalelor robilor . Cu aceste scopuri au fost și create un șir de organe care apărau numai interesele “ cetățenilor liberi ”.

Caracterul democratic a jurisprudenței în statele sclavagiste dezvoltate purtau un caracter pur formal . Robii și săracii tot timpul erau neprotejați și lipsiți de drepturi .

În epoca feudalismului jurisprudența era o armă eficientă în vederea realizării politicii statului feudal , ea era îndreptată la menținerea regimului aspru de exploatarea a țăranilor din partea feudalelor – stăpâni , care tindeau prin mijloace legale să înăbușe răscoalele țăranilor și altor stări sociale slab dezvoltate . Pe parcursul dezvoltării economice a societății feudale se schimba statul și dreptul iar paralel cu el și formele de activitate a organelor de drept se perfecționa mecanismul de apărare . Astfel , în epoca feudalismului dezvoltat în legătură cu centralizarea puterii în minele monarhilor , forma de învinuire a procesului penal s-a schimbat în cel de cercetare . Ea a deschis mari posibilități pentru folosirea torturilor și altor metode de influență fizică și psihică a persoanelor interogate . Despre apărarea persoanelor nici vorbă nu era .

Legile ce activau în acea perioadă permiteau și ele mai chinuitoare forme de pedepse . De exemplu , în Carolina , codul ce a activat pe parcursul a III secole ( 1532 – 1870 ) , conținea următoarele tipuri de pedeapsă ca bătaia cu vergila , tăierea urechilor , scoaterea ochilor , ruperea mâinelor etc. . Pedeapsa cu moartea era și ea variată : înecarea , arderea , decapitarea , îngroparea de viu , răstignirea ș. a. În unele cazuri , cu scopul de a băga frica în ceilalți , înainte de ardere , persoana era bătută cu pietre sau o îngropau în pământ pe câteva zile ( “ Carolina ” . Regulile penalo – judiciare a lui Carol V ).

Luând în considerație caracterul aspru a normelor procesual – penale se înțelege atitudinea negativă a cetățenelor către conducere . Ei erau fără apărare . În procesul analizei influenței legilor feudale asupra societății trebuie de distins tendința reală a lor . Se are în vedere că chiar și atunci unele din norme prevedeau egalitatea în drepturi a participanților la proces , dreptul la apărare . Însă aceste reglementări nu erau garantate cu nimic , purtau un caracter demagogic și declarativ .

Capitalismul , succesorul feudalismului , a adus cu sine mari schimbări în stat ,care au atins și ramura procesual penală . Caracteristic pentru epoca dată este forma contradictorie a procesului, apariției publicității , independența judecătorului , prezumția apărării ș. a. Tot aceasta crea impresia unei justiției democratice . Însă în realitate până la aceasta era departe.

Numai după cele două războaie mondiale finisate cu crearea Organizației Națiunii Unite au apărut tendințe reale de apariție a unii jurisprudențe democratice . Ca rezultat a acestuia a fost primită un șir de acte de o valoare extrem de mare , cum ar fi : Declarația ONU despre drepturile fundamentale a omului din 1948 , Actul final de la Helsinki din 1975 , Carta de la Paris din 1990, Convenția pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale din 1950 , Documentul de la Vena din 1986 , Declarația de la Copenhaga din 1992 ș. a.

Ele au servit ca bază a adoptării de către statele membre a ligislației interne care corespundea principilor democratice.

După căpătare independenței și suveranității , Republica Moldova a aderat la multe tratate intrnaționale , modificînd în această măsură legislația existentă . Astfel , atât Constituția , Codul Procesual Penal cît și alte legi garantează și stabilesc că procedura judiciar – penală trebue să contribue la consolidarea legalității și a ordinei de drept , prevenirea și lichidarea infracțiunilor , la ocratirea interesilor societății a drepturilor și libertăților cetățenelor , la educarea lor în spiritul respectării neabătute a legislației în vigoare .

Nu vom intra în esența apărării dacă nu vom analiza obetul ei . Realizarea apărării , necesetă descoperirea acelui fapt , spre care ea este îndreptată și la ce tind subecții care efectuiază apărarea. În obetul apărării se oglindește speificul ei adică drepturile și posibilitățiile acordate de legiuitor în procesul examenării dosarului penal .

Elementele cele mai inportante și primare în structura obectului apărării sînt interesile invinuitului . După inaintarea invinuirii sau intomirea proesului – verbal de interogare în calitate de invinuit , la persoană apar careva interese . Unul din ele ( și cel mai inportant ) este tendința de a se eschiva de la răspunderea penală și pedeapsa penală . Interesul său material se reduce la aceia de a respinge complet toate pritențile materiale ce sînt înaintate pe cazul concret .

Cu alte cuvinte , în obectul apărării nu intră interesele abstracte ci subective , interese ce țin de personalitatea invinuitului . Pentru realizarea intereselor sale bănuitului sau invinuitului îi sînt atribuite un șir de drepturi . Ele sînt garantate prin legislația atribuindu-se la toți , adică făcînd parte din drepturile obetive ale lor .

Drepturile subective servesc ca mijloc de realizare , concretizare a prevederilor legale . Elementele acestor două drepturi nu pot fi privite ca similare , capabile să se completeze reciproc . Fiecare din ele îndeplenește un rol distinct în mecanizmul realizării dreptului . Însă obect al apărării nu poate fi orce drept . Dreptul obectiv este inposibil de a fi încalcat (!) și de aceia ca obect al apărării el nu poate fi . Acest lucru poate fi spus și despre dreptul subectiv neîncălcat, deoarice nu avem de cine îl apăra și de ce. În ceia ce privește dreptul subectiv încălcat , față de subectul apărării apare doar problema realizării lor . Deci , obect al apărării servesc drepturile subective încălcate , care mai întîi trebuie restabilite și mai apoi realizate . Apărarea lor e necesară .

În așa mod , obectul apărării constituie interesele subective și drepturile subective încalcate a invinuitului , ce se poate imajina în formă schematică în felul următor ( vezi schema N 1 ) .

Dar de stat se garantează apărarea nu a tuturor drepturilor și interesilor a bănuitului și invinuitului . Dreptul la apărarea nu se resfrînge asupra întregului obect ci numai asupra acelei părți a lui care contribuie la cercetarea su toate aspectele , completă și obectivă a cercumstanțelor cazului ( art. 14 CPPRM ) . În așa fel de stat sînt garantate numai interesele reunoscute de lege . Referetor la dreptul subectiv menționăm că invinuitul poate să și le apere pe orcare din ele , inlusiv și cele încălate după părerea lui . În realitate încălcarea drepturilor poate fi fictivă și în acest caz nu este nevoie de apărare . Ca obect al dreptului la apărare servesc interesele subective legale și drepturile subective încălcate real ( vezi schema N1 ).

În literatura de specialitate o atenție deosibită a fost dată clasificării apărării după mai multe critării .Unele din cele mai intîlnite din ele sînt :

După modul de apariție :

stabilită de lege ș

stabilită de contract .

După subecții ce exercită apărarea :

apărare exercitată de invinuit ș

apărare exercitată de apărător .

După modul de manifistare :

apărare în procesul cercetării penale și anchetei

preliminare ș

apărarea in stadia dezbaterilor judeciare ș

apărarea în procesul atacului sentinței ș

apărarea în situația depistării unor înprejurări ce

necesită o cercetare adăugătoare ș

După intensitate :

apărare activă ș

apărare pasivă ș

Clasificarea dată e facută în sensul apărării din punctul de vedere procesual . Criteriul ei e tendința ori nedorința de folosire cît mai efectivă de mijloace și metode de apărare . Cel mai des se aplică prima formă – cînd subectul ce exercită apărarea face tot ce-i posibil pentru respingerea învinuirii inaitate . Ea este și cea mai efectivă .

Apărarea pasivă se intilnește în cazurile cînd apărătorul sau invinuitul nu intreprinde nimic în vederea apărării . Acest lucru se întelnește în cazurile cînd invinuitarul nu are destule probe de acuzare . Practica însă demonstrează că mult mai efectivă și calitativă este totuși apărarea activă , deoarice numai aducînd probe , dînd lămuriri , făcund recuzări și demersuri se poate respinge invinuirea .

După necesitate :

apărare facultativă ș

apărare obligatorie ș

Clasificarea contribue la o analiză mai adîncă a apărării bănuitului și invinuitului , evidențiind o informație mai deplină despre esența ei.

3. În literatura de psihologie judiciară se întîlnește analiza structurii psihologice a activității de înfăptuire a justiției. A.V.Dulov primul a examinat în esență, structura activității organelor judiciare. Însă el deloc nu s-a referit la structura psihologică a apărării necătînd la faptul că este o parte componentă a psihologiei juridice în general. Necătînd la aceasta apărarea are o structură psihologică extrem de complicată, conținînd un șir de elemente comunicative, cognitive, constructive și organizatorice.

În procesul înfăptuirii apărării , apărătorul va trebui să cunoască un șir de fapte și împrejurări, care se vor referi la evenimentele trecutului și prezentului. El va trebui să le examineze din punct de vedere al apărării, adică să verifice posibilitatea aplicării lor în vederea respingerii învinuirii sau determinării ei. Trăsăturile apărării, sarcinile ei îi atribuie careva particularități distincte cunoașterii apărătorului în procesul examinării dosarului penal. La aceste particularități se pot atribui, în primul rînd, caracterul unilateral al activității de apărare, necesitatea cunoașterii împrejurărilor ce înlătură sau atenuează învinuirea.

Cunoașterea – este procesul de aflare a necunoscutului, descoperirea laturilor noi a cunoscutului, adîncirea și perfecționarea concepțiilor existente. Aceasta, este un fenomen a societății umane, ce se petrece pretutindeni, în orice timp și în orice loc. Procesul dezvăluirii cunoștințelor e infinit. Cu alte cuvinte, cunoașterea constă în stabilirea factorilor, analizei lor, determinarea legăturilor existente. Datorită ei se formează noi concepte, direcții și opinii, ce se reflectă realitatea obiectivă.

Activitatea de cunoaștere în procesul efectuării justiției (cunoaștere judiciară), decurge din anumite condiții specifice, care trebuie luate în considerație. Dintre acestea trebuie de distins două: metodele și mijloacele aplicate în procesul cunoașterii trebuie să fie etice și să nu contravină legii, procesul de cunoaștere și rezultatul său trebuie să aibă o importanță juridică, adică – o formă procesuală.

Cunoașterea juridică se asigură, în mare măsură, de normele procedurii penale, care stabilesc niște reguli generale de aflare a adevărului. Însă aceste reguli au mai mult un caracter abstract și nu sînt capabile să asigure pe deplin realizarea cunoașterii judiciare. Mai este necesar și de o sistemă de metode și mijloace de descoperire a probelor, fixarea lor, cercetarea și întrebuințarea lor pentru că cunoașterea în procesul penal să se finiseze cu succes.

Conceptul dat nu e greu de demonstrat prin prevederile legislației în vigoare. De exemplu, normele ce reglementează procedura de ascultare a învinuitului, prevede următoarea modalitate de interogare care, după părerea legiuitorului, asigură obținerea unor mărturii complete și obiective (art. 132 CPP) : “La începutul interogatoriului anchetatorul îl întreabă pe învinuit, dacă recunoaște învinurea ce i se aduce, apoi cere acestuia să dea o declarație scrisă personal cu privire la învinuirea ce i se aduce, iar dacă învinuitul refuză să depună declarație scrisă personal sau nu o poate scrie, anchetatorul ascultă declșarația lui și îi pune întrebări, dacăeste necesar și se întocmește un proces-verbal.”

Cele menționate fac parte din conținutul comportamentului comunicativ al activității de apărare. Comunicativitatea dă posibilitate mai amănunțit de a studia cauza psihologică de săvîrșire a infracțiunii, de a da o caracteristică a personalității învinuitului, de a cerceta și aprecia caracterul negativ și pozitiv a împrejurărilor cazului, precum și cauzele apariției în procesul anchetei preliminare sau dezbaterilor judiciare a situațiilor conflictuale.

Comunicativitatea presupune mai multe forme de contactare cu oamenii, a elabora la ei o atitudine unică față de lumea înconjurătoare. El se determină, ca regulă, cu un scop comun a celor ce discută – de elaborare a căilor oportune de soluționare a problemelor unice.

Însă, ar fi greșit de considerat, că în orice situație există o concordanță în păreri și o armonie interese. În situațiile de conflict, care în marea sa parte își găsesc reflectare în cazurile penale cercetate, des se creează o situație, cînd sarcina principală poate fi unică – aflarea adevărului obiectiv, iar metodele de obținere a ei sînt diferite.

Apărătorului – avocat, ce îndeplinește funcția apărării, comunicativitatea îi este necesară ca o calitate personală, deoarece anume ia contribuie la formarea capacității de a comunica cu oamenii și de ai înțelege, stabilește relațiile atît personale cît și de afacere cu alți subiecți care activează în sfera procesului penal.

A.V.Dulov a evidențiat un șir de calități a personale apărătorului care simplifică procesul de comunicare cu banuitul, învinuitul sau inculpatul. Printre acestea putem menționa : amabilitatea, bunăvoința, tendința de a asculta interlocutorul ș.a.

Uneori, în procesul caracterizării comunicativității, în literatura psihologică se examinează problema concordanței între oameni.

Ea are o importanță deosebită pentru activitatea de apărare, deoarece e bazată pe principiul alegerii de bănuit și înviniut a apărătorului. Nu este exclus faptul că, în cazurile întîlnite în practică, refuzul sau schimbarea unui apărător cu altul este efectuată anume din neconcordanța psihologică între învinuit și apărătorul său. Se poate de enumărat un șir de factori ce contribuie la formarea concordanței sau corespunderii mai sus menționate.

În primul rînd – atitudinile caractero – logice, dinamico-emotive ale învinuitului și apărătorului său.

În al doilea rînd – capacitățile profesionale a apărătorului, stagiul muncii, cunoștințele care le are.

Calitățile menționate contribuie la stabilirea raporturilor între oameni, la relațiile deja formate.

Însă, în cele mai dese cazuri apărătorul și persoana apărată convin asupra unor poziții unice. Pe plan psihologic, între ei apar anumite relații de fidelitate și solidaritate pe cazul penal concret. Apărătorul “critică” învinuirea adusă clientului său, ajută ultimului de a-și alege poziția cuvenită în proces, aduce probe ș.a.m.d.

Învinuitul, la rîndul său contribuie la ajutorarea activității de apărare al apărătorului său.

În procesul de apărare un rol important îl are componentul organizatoric. Orice activitate cere, în primul rînd, să fie bine organizată. Ancheta penală și dezbaterile judiciare nu fac excepție și se petrec după regula dată. În ceea ce privește apărarea – o asemenea organizare nu e necesară, cu toate că unele reguli organizatorice sînt. Este vorba, de exemplu, despre pregătirea pentru proces, întocmirea planului de apărare, respectarea strictă a metodelor și mijloacelor de apărare stabiliți de practica apărării etc. Conceptul organizatoric cere formarea stilului individual de lucru a fiecărui apărător în parte. El va depinde, în mare măsură de temperamentul și caracterul persoanei titulare.

În baza stilului individual de activitate a avocatului trebuie să se afle libertatea morală și profesională în exercitarea drepturilor sale stabilite de legislator. Pe lîngă aceasta e necesar și de un nivel înalt de cultură generală și profesionalism înalt.

Componentul organizatoric al apărării e strîns legat cu cel constructiv. Ultimul, se manifestă la fel, mai mult formal. El întrunește planificarea apărării, individualitatea metodei aplicate în dependență de circumstanțele cazului și comportamentul învinuitului. Componentul sau elementul constructiv, cuprinde toate fazele procedurii penele în care participă apărătorul, însă cel mai accentuat el se manifestă la etapa examinării cazului în instanța judecătorească, unde posibilitățile de apărare sînt mai vaste .

Pregătirea la timp de apărare , elaborarea unui plan , îi va permite avocatul rapid și exact de ași forma o opinie personală față de întrebările ce apar în instanța judecătorească și de a îndrepta hotărîrea ei în folosul clientului său.

Pe porcursul mai multor secole etica constituie fundament științific a majorității curentelor filosofică ,căpătînd însă o independență tot mai mare . Asupra formării sistemei eticii au lucrat un șir de umaniști ai trecutului – de la Socrate , Platon , Aristotel pinale la Pascal , Kant , Spinoza .Etica își asumă răspunsul la așa întrebării ca esența binelui și răului , fericirea omenească și sensul veții. Nu în zadar F. Paulisen menționa că : “cînd vorbesc de etică subînțeleg tot ceea ce este vechi despre lucruri noi și care dau un sens veții ”.

Norma morală , ca și orce altă normă socială este un izvor de informație , un mijloc de influență ideologică o regulă de conportament și sferă de apriciere . Rolul normelor morale și conștiinței morale ca simbol și regulelor a activității obștești a omului se manifestă accentuat în activitățile profiseonale a colectivelor de muncă .

Așa , categorii generale , ce se atribuie conșteinței morale ca cinstea , onoarea , demnetatea , binele , dreptatea etc. în colectivul de muncă sînt privite ca onorea profisională , obligațiile profisionale , prestijul profesiei ș. a. m. d.

Acest lucru este prezent ( sau cel puțin trebuie să fie prezent ) și în activitatea de ocrotirea a normelor de drept , scopul căria este nu numai de a pedepsi vinovatul , dar și de al educa atît pe el cît și pe alte persoane în spiretul respectării legilor . În procesul înfaptuirii justiției apare o sistemă complexă de relații înterdependente între participanții la proces . Activitatea dată nu se limitează doar la prevederile normilor procesual penale dar în marea sa măsură se conduc ( normele ) de morală .

Sarcina principală a etecii judeceare este de a căuta mejloacele de influență asupra conștiinței morale a partiipanților la proces , care ar aduce la cercetarea sub toate aspectele , completă , obectivă a circumstanțelor cauzei și emiterea unei sentințe temeinice . În timpul de față etica judeciară este departe de soluționarea acestor probleme . Una din cauzele aestea este tindința distinctă a juriștelor și eticilor .

Etica apărării profisionale ,constituie elementul de bază a eticii avocatului care la rîndul său este parte componentă a eticii judiciare. Ea obligă apărătorul de ași cunoaște la perfecție meseria sa , de a respecta normile legale și morale ce există în societatea la un moment dat .

Legislația în vigorea reglamentează în mod detaliat drepturile și obligațiile apărătorului – avocat ( art. 46 , 179 CPPRM , capitolul 13 a legii cu privire la avocator ) volumul lor depinzînd de etapa procesului penal la care a intervenit apărătorul . În leteratura de specialitate problema dată a fost examenată de mai mulți autori , fiecare din ei analizînd-o , în general , asemănător . Astfel , a fost elaborat un sistem de principii a eticii avocatului prin care el trebuie să contribuie activ la restabilirea legislației ș să-și cunoască obligațiile sale civile , obștești și profisionale ș să respecte organele de drept ș să acorde atenție deosebită rugămintelor persoane ce se adresează după asistența juridică ș să respecte strict și neabătut prevederele legislație ș să contribuie la realizarea liberului acces la justiței și desfășurarea unui proces echitabil ș să utilizeze toate mejloace și procedeile prevăzute de legislație pentru a apăra drepturile și interesile legiteme ale persoanei care s-a adresat după asistență juridică ș să studieze minuțios cazul care i-a fost incredințat ș să-și perficționeze sistematic cunoștințele atît din autoinstruire cît și prin fregventare cursurilor și seminarele corespunzătoare ș să fie sincer și principial în procesul înfăptuirei activității de apărare ș să fie obectiv în procesul de apriciere a probelor pe caz ș să nu devulge date ce i-au fost comunicate în mod confidențial în legatură cu acordarea asistenții juridice ș. a. Specificul activității de apărare cere de la avocat nu numai cunoașterea legislației , a artei de a vorbi dar și deținerea unii intelect larg în diferite sfere de dezvoltare a omenirii .

Din păcate , unii avocați nu acordă un ajutor juridic calificat clienților săi : își indeplinesc obligațiile sale superficial , studiază materialele cauzei necomplet , nu pot analiza și apricia în modul cuvenit probile . Ei uită că pentru bănuit , invinuit și iculpat apărare e un drept , iar pentru avocat – o obligație . Faptul dat duce la pierderea clienților vechi și neaprecierea de alții noi , și pînă la urmă – destrugerea carierei profisionale .

O inportanță deosibită are stabilirea relațiilor corecte între apărător și ceilanți participanți la procesul penal , în deosebi cu judecătorul , procurorul , martori , experți ș. a. Polemica apărătorului trebuie să fie strict crincipial , să nu treacă în conflicte personale ce nu au nimic comun cu cazul cercetat .

Avocatul trebuie oricînd se țină cont de rolul educativ a dezbaterilor judiciare asupra tuturor participanților la proces și nu numai . Deaceia o condiție obligatorie a exercitării depline a funcțiilor de apărare e desciplina avocatului.

După părerea unor autori desciplina dată cuprinde în sine :

cunoașterea sarcinilor jurisprudenței ș

studierea cerințelor procesului penal la conpartimentul

activitatea avocatului ș

respectarea acestor cerinței .

Însă respectarea lor nu este deajuns pentru rezolvarea problemelor ce le are în față un apărător în legătură cu exercitarea funcțiilor sale . De la el se cere nu numai de a înțelege esența normei dar și a tinde la respectarea lor deplină și unelaterală . Pe lîngă această un avocat bun trebuie să-și manifeste inițiativa și intelectul acumulat în cazul lipsei cărorva reglementări a problemei apărute , găsind soluțiile potrivite și necesare pe dosarul dat .

Desciplina avocatului influințiază mult asupra culturii generale a lui . Ea îl îndreaptă pe apărători spre responsabilitatea , ordine și datorie . Prin disciplină se manifestă profisionalismul ridiat a avocatului , capacitatea lui de ași realiza obligațiile sale în vederea apărării clientului său.

Capitolul II Ancheta preliminară.

Persoana bănuită sau reținută ca fiind suspecta de săvirșirea unei infracțiuni săi supună unor măsuri de reprimare pînă la punerea sub invinuire se numește bănuit , sau persoana față de care s-a dat o ordonanță de punere sub învinuire ș se numește invinuit ( art. 41/1, 42 CPP).

Unul din drepturile esințiale ale acestor persoane , este cel la apărare . Persoana care efectuiază cercetarea penal , anchetatorul procurorul și instanta judecătorească au obligație de a-l înștiința pe bănut , invinuit sau inculpat despre fapta pentru care este bănuit sau invinuit , calificarea juridică a acestia și săi asigure posibilitatea de a se apăra cu mijloace și metodile stabilite de lege. Ei mai au obligație să-l înformeze pe bănuit , invinuit despre dreptul de a se apăra singur sau de a fi asigurat de un apărător , consemnindu-se aceasta într-un proces – verbal , și în condițiele și cazurele prevăzute de lege să-i asigure asistența juridică , dacă acesta nu are apărător ales sau nu are mijloace , pentru remunirarea apărătorului ( art. 13 al. 3,4 CPP ). În fiecare caz de reținere a unei persoane bănuite de săvîrșirea unei înfracțeuni sau de punere sub invinuire se întocmește careva acte procesuale. În I – caz se îndiplinește un proces verbal , în al II – o ordonanțe . Ambele conțin : ziua , ora , locul , de cine e întocmită ș temeiurile și motivele de reținere sau invinuire. Ordonanța mai conține : descrierea infracțiunei , de săvîrșirea cărui e invinuită persoana ș textul lejii penale care privede răspunderea pentru această infracțiune. Bănuitul și invinuitul fac cunoștință cu actele date și le semnează. Parolel cu acesta invinuitul și bănuitul îi se explică drepturile lor care sînt stabilite de art. 41/1 , 42 CPP. În primul rînd dreptul de a da explicativ ancetătorului pe cazul cercetat , ceea ce prezintă un mijloc efectiv de apărare. Explicațiile se dau libir , fără vrea careva influința psihologică sau fizică.

Anchetătorul penal este obligat să ia un interogatoriu invinuitului îndată după punerea în vedere a invinuirii. Nu se permite înterogarea invinuitului în timpul nopții decît în cazurile ce nu suferă amînare. După terminarea interogotoriului procesul – verbal se dă invinuitului ca să-l citească sau , la cererea lui , îi se citește de către anchetător. Acest lucru este făcut cu scopul ca invinuitului să se convingă că tot ce a fost scris e indentic cu ceea ce a avut el în vedere. Învinuitul și bănuitul au dreptul să ceară că să se facă adăugări în procesul – verbal sau să se întroducă în el corectări , potrevit declarațiilor lui. După aceasta invinuitul bănuitul conformă cu declarațiile lor au fost scrise just printr-o semnatură pe fiecare pajină.

Invinuitului i se acordî dreptul de a face cereri de ascultare a martorilor , de efectuare a confruntărilor , de a numi expertiză de a anexa la dosar probe precum și alte acțiuni ce nu contravin lejii , și ajută la găsirea adevărului . El deasemenea poate aduce probe (dar nu e și obligat) cel dezvinovățese .

Dacă există temeiurile prevăzute de artic. 22 CPP , invinuitul are dreptul de a face recuzări anchetătorului , procurorului , expertului , sau iterpretului . Fiecare din persoanele date nu pot participa la proces dacă sînt persoane vătămate în cazul cercetat , parte civilă sau cevilmente responsabilă , dacă e rudă cu vre-un participant la proces în calitate de expert , traducator ș. a .

Ca temei de recuzare mai pot servi și alte împrejurări ce trezesc îndoeli în privința nepărtici nepărtinirii lor. La anclusei preliminare învinuitul e în drept să facă cunoștință cu toate materialele cazului fără excepții.

Astfel , învinuitul sau învinuitul dispune de un șir de posibilități pentru realizarea deplină a dreptului sau la apărarea pe tot parcursul anchetei .în practică din păcate lucrurile stau altfel , anchetatorii deseori abuzând de împuternicirile sale, încălcând prevederile art.51 CPP RM.

Necătînd la aceasta fiecare drept a învinuitului sau bănuitului corespunde cu obligația anchetatorului sau altei persoane cu funcție de răspundere de al realiza. Astfel, anchetatorul e obligat să examineze orice cerere a învinuiului și s-o îndeplinească intocmind prin aceasta o ordonanță. Acest lucru e reglementat de art.123 CPP care stabilește că anchetator nu are drepul să respingă cererea bănuitului, învinuitului sau apărătorului acesuia de a ascula marorii, de a efectua o expertiză și ale acte de urmărire în vederea strîngerii probelor, dacă împrejurările a căror constatare o cert, ar putea prezenta importanță pentru cauză. De asemenea, conform legislației în vigoare, persoana ce înfăptuiește anchete e obligată pe lîngă căutarea infractorilor și clarificarea împrejurărilor cazului, de a descoperi și anexa la dosar toate faptele ce dezvinovățesc sau atenuiază situația învinuitului.

Într-un anumit termen, aceeași persoană e obligată să prezinte învinuitului în formă numerică și cusută, materialele cazului pentru a face cunoștință cu ele. Acest lucru este foarte important, deoarece prezintă un mijloc extrem de eficient în procesul de apărare.

În procesul cercetării cazului penal anchetaorul în dependență de caracterul infracțiunii săvîrșite îndeplinește diferite acțiuni de anchetă. La ele se atribuie: interogarea învinuitului, persoana vinovată, ascultarea martorilor, efectuarea confruntărilor ieșirea la fașa locului cu scopul reconstituirii faptei; efectuarea experimentului judiciar, perchezițiilor, ridicare de bunuri și efectuarea expertizei.

Legea permite învinuitului drept de a cere de la anchetator efectuarea acțiunilor procesuale de orice natură sau participarea pesonală a lui la ele. Nu în rare cazuri o asemenea «paricipare» e foarte folositoare și contribuie eficient la cercetarea infracțiunii. Faptul dat poate fi demonstrat prin următorul caz.

«Din safeul unei întreprinderi a fost sustrasă o sumă mare de bani. Participarea la acest furt 3 persoane. Unul din ei a rămas în stradă, alții doi au pătruns în încăpere, unde, după părerea lor, nu era nimeni. Însă ei greșeau fiindcă înăuntru se găsea un paznic. Observîndu-i el a încerca să fugă și să cheme ajutor, însă a fost lovit în cap, în urma căreia a decedat.

În scurt timp toți trei au fost reținuți. Ei au fost învinuiți în tîlhărie și omor. Cel ce a rămas în stradă, afirma că pe lîngă faptul, că nu a intrat în încăpere el nu a auzit zgomotul luptei și respectiv învinuirea în omor nu e înemeiată. El a înaintat un demers în vederea ieșirii la fața locului pentru efectuarea reconstiuirii faptei și interogării a doi copii care se jucau nu depare și l-au văzut stînd afară în ziua omorului.

Acțiunile date au demonstrat că persoana dată nu a putut vedea ce fac celelelte persoane. Iar din considerentele că acțiunea persoanelor ce au săvîrșit omorul sînt cauzate de așa exces a executorului, anchetatorul a ajuns la concluzia, că al treilea nu trebuie să răspundă pentru participare la tîlhărie și omor, ci doar pentru furt de bani din safeu, deoarece intenția lui era îndreptată de la început doar la săvîrșirea acestei infracțiuni».

Extrem de important este participarea învinuitului în numirea și petrecerea expertizei.

Aceasta se exprimă în faptul, că cînd învinuitul face cunoștință cu ordonanța de efectuare a unei expertize el poate recuza expertul și să ceară numirea unei altuia din persoanele indicate de el.

Învinuitul deasemenea mai are dreptul de a completa ordonanța de efectuare a expertizei cu întrebări suplimentare, care vor simplifica soarta lui sau respinge învinuitul.

După esența sa expertiza stă pe o treaptă cu alte probe. În același timp concluziile expertului – acesta e un tip special de profit, deoarece e bazată pe părerea competentă a specialișilor de o înaltă calificare din diferite domenii a științei, tehnicii, culturii ș.a. Concluziile exeprtului nu sînt obligatorii pentru anchetator. Însă respingînd concluziile expertului, el trebuie să le motiveze prin decizia luată.

În unele cazuri expertiza e obligatorie. Astfel, legea direct stabilește situațiile cînd efectuarea expertizei se dispune în mod obligatoriu: pentru stabilirea cauzei morții, gradului vătămărilor corporale, stabilirea vîrstei individului bănuit, p. vătămate în caz cînd e inoportun pentru cauză deasemenea pentru stabilirea stării prin ce a bănuit sau învinuitului în cazul cînd există îndoieli cu privire la starea de responsabilitate a lor.

O importanță majoră prezintă alegerea experților. Art.163 CPP sabilește ca în calitate de expert poate fi numită orice persoană, care posedă cunoștințe necesare pentru a da concluzia cerută. Însă în alegerea daă anchetatorul trebuie să ducă cont de prevederea art.22 și 163 al.2 CPP. În vederea hotărârii acestei întrebări, anchetatorul trebuie să afle cu ce s-a ocupat expertul dat în trecut, nu a avut careva relații cu vre-un participant la proces. Astfel, în cazul naufragiului unei corabiei sportive și decesului de oameni în calitate de expert a fost invitat un specialist, care anterior pe cazul dat a participat în calitate de corespondent care s-a expus pozitiv asupra calității corabiei sus-numite. La anchetă, însă, el s-a expus diametral opus ce a trezit bănuieli serioase în privința participării lui ca expert în anchetă.

În scrisoarea metodică a Procuraturii Generale a US organului de anchetă i s-a însărcinat permiterea eficientă expertului doar din _____ respective și numai în lipsa acestora încredințarea expertizei altor specialiști ce posedă cunoștințe în domeniu.

În perioada anchetei, în fapt important îl prezintă participarea învinuitului în formularea întrebărilor. Făcînd cunoștință cu ordonanța de experiză el e în drept să se exprime asupra formulării întrebărilor, precum și excluderii lor din ordonanță mai ales cînd ele nu sînt de competența expertului.

În procesul examinării cazuluil cet.S despe accidentul rutier cu urmăriri grave anchetatorul a dat următoarea întrebare:

«Cu ce viteză conducea S auomobilul, dacă, ca urmare a acesteia el nu s-a încadrat în raza părții carosabile unde a și avut loc accidentul rutier ?»

Inadmisibilitatea întrebării dae constă în aceea că conținutul lui include însăși răspunsul la ea. Expertul afectat a demonstrat că pentru a nu se încadra în raza străzii șoferul trebuie să se deplaseze cu o viteză nu mai puțin de 61 km/or.

Între timp S nu tot parcursul anchetei menționa că accidentul a survenit ca urmare a defectării sistemului de conducere. Însă oglindire în stare psihologică acută el nu a atras atenția la întrebarea pusă. Pe parcurs totuși s-a demonstrat că accidentul rutier s-a produs ca rezultat a difecțiunii sistemului de conducere și nu a depășit viteza.

Pentru a evita aceste neclarități, apărați, dacă el există, trebuie să clarifice la învinuit, dacă a fost înștiințat despre efectuării expertizei, ignora unele sau altele întrebări, nu dorea să completeze ordonanța anchetatorului.

Drepturile largi acordate învinuitului și bănuitului confirmă, că scopul jurispund în RM se reduce la aceia, că nici o persoană nevinovată să nu sufere, iar vinovaul să suporte pedeapsa cuvenită.

Pe așa motive se bazează și apărarea.

2. Dreptul la apărare se acordă absolut tuturor învinuitorilor și bănuitorilor. El poate fi realiza personal sau prin intermediul unui apărător.

Trebuie de menționat, că pariciparea apărătorului în proces penal ține de dorința învinuitului sau bănuitului. Adică, dacă doresc acești participanți a p.p. ca apărător să participe – el va participa. Însă legislația în vigoare, a stabilit și aici unele limite. Art.43 al.2 CPP indică: «participarea apărătorului este obligatorie în procesele în care figurează minori, muți, surzi, orbi și alte persoane, care din cauza defectelor fizice sau mintale nu-și pot exercita singure dreptul la apărare, precum și în procesul persoanelor ce nu cunosc limbi în care se desfășoară procedura juridicară». Pe lîngă aceste cazuri art.44 mai indică cîteva situații: cînd participă acuzatorul de stat; cînd în proces participă o persoană față de care se poate aplica pedeapsa cu detenție pe viață sau măsuri de constrîngere cu caracter medical, cînd învinuitul sau bănuitul roagă să-i fie numit un apărător. Cazurile date de participare obligatorie a apărătorului la proces pot fi clasificate în trei grupe:

calități specifice a personalității învinuitului, ce-i încurcă apărarea intereselor sale (minor, necunoașterea limbii);

participă în proces a persoanelor ce au ca scop învinuirea bănuitului sau învinuitului sau a căror activitate poate influența asupra pedepsei (pariciparea acuzatului de stat).

pedeapsa mare pe care poate să o suporte.

Voi încerca pe scurt să examineze fiecare din punctele prevăzute de art.4 CPP.

Punctul 1 al art.44 al CPP prevede participarea obligatorie a apărătorului în cazurile în care participă acuzatorul de stat, adică persoanele ce își pun ca sarcini acuzarea de stat este o formă a supravegherii procuraturii prevcăzute de legea cu privire la procuratură.

Nu rebuie de uitat, că procurorul, în comparație cu judecătorul și-a format deja convingerea personală că anume învinuitul e vinovat de săvîșirea infracțiunii. Acest lucru apare cînd el aprobă rechizatoriul, astfel fiind de acord cu concluziile anchetei judiciare. Participarea în proces a procurorului, ce își pune ca scop dovedirea vinovăției persoanei respective, complică ultimul apărarea intereselor sale, fapt ce condiționează participarea obligatorie a apărătorului în proces.

Drept bază pentru participarea obligatorie a apărătorului este vărsta minoră a învinuitului. La stabilirea acestei reguli, legislatorul sa condus din faptul, că persoana ce nu a atins majoratul nu a atins nivelul de dezvoltare a unui matur, nu are experiență de viață, fapt ce se condiționează participarea apărătorului.

Trebuie de menționat, că nivelul de dezvoltare a minorilor nu e la fel: unii se dezvoltă mai rapid, alții mai încet. Necătînd la aceasta, legea nu indică participarea obligatorie a apărătorului în dependență de capacitatea fiecărui minor în parte.

Punctul 3 art.44 CPP stabileșe participarea obligatorie a apărătorului în procesele în care figurează muți, sutzi, orbi și alte persoane care din cauzele defectelor fizice sau mintale nu-și pot exercita singure de la apărare. Aceste insuficiențe considerabil limitează posibilitatea de a percepe, aprecia și reda evenimentele în procesul comunicării cu alte persoane. În ceea ce privește ale dereglări fizice, participarea apărătorului va fi obligatorie numai în cazul cînd este imposibil de ași aprecia desinestătător dreptul la apărare. La aceste dereglări poit fi atribuite: lipsa la învinuit a mîinelor, picioarelor. De mule ori, ca cazuri a imposibilității de a se apăra deplin, poate fi și o boală cronică.

Astfel, Liteajin era învinuit de furtul unui apartament. Toată viața el a fost bolnav de tuberculoză, fapt ce a dus la absolvirea a doar 8 clase la școală și imposibilitatea de a găsi un loc de muncă. În timpul anchetei preliminare el nu își exprimă o diferență totală față de soarta sa. Dar se plîngea de starea rea a sănătății, la interogatoriu era neglijent și neonest și ca rezultat a acestea nu s-a putut singur apărat.

Deaceea, în cazul cînd există careva bănuieli că persoana e bolnavă (și nu se poate apăra singură) anchetatorul e obligat de a cere certificatul de confirmă boala.

Punctul 4 stabilește alte condiții de participare a apătătorului în mod obligatoriu și anume în procesele persoanelor, că nu cunosc limba, în care se desfășoară procedura judiciară. Regula dată e o manifestare a principiului egalității persoanelor garantat prin Constituție.

În cazul cînd unul din participanți la proces nu cunosc limba, lui i se acordă un translator. Însă participarea lui nu este îndeajuns pentru realizarea deplină a dreptului la apărare. Persoana ce se folosește de serviciile unui translator se află înr-o încordare psihică mai mare decît ceilalți participanți la proces, comunicarea lui cu anchetatorul fiind îngrelată. În aceste împrejurări învinuitul poate să întrebuințeze toate posibilitățile de a se apăra. Deaceea e și necesară participarea apărătorului pe categoria dată.

Existența insitutului prezentei obligațiuni a apărătorului în p.p. este îndreptată la garantarea intereselor legale a învinuitului respectiv, și la garantarea intereselor jurisprudente, deoarece interesele legale a învinuitului coincid cu cele a jurisprudenței.

Cazurile de participare a avocatului în proc.penal. se întîlnesc rar, mai desîntîlnindu-se situațiile cînd participarea apărătorului depinde de dorința învinuitului sau bănuitului (art.13 al CPP).

Însă pentru a invita un apărător este necesar ca anchetatorul să-i lămurească bănuitorului sau învinuitorului drepturile sale. Acest lucru este necesar, deoarece mullte persoane nu cunosc legislația.

Legea nu limiează legislația dreptului la un apărător doar printr-o declarație formală, ea permite invitarea acelui apărător pe care-l consideră mai competent și capabil să-l ajute. Numai «.. Dacă prezentarea apărătorului ales de bănuit sai învinuit este imposibilă, persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal și procurorul propun bănuitului sau învinuitului să invite un alt apărător ori să asigure un apărător prin «inermediul biroului de asistență juridică».

În cazurile în care bănuitul sau învinuitul nu au angajat un apărător, șeful biroului de asistență juridică sau prezidiul colegiului avocațiilor este obligat la cererea instanței de judecată sau organele de urmărire penală, să asigure participarea din oficiu a unui avocat. Acest lucru se face în camerele cănd persoana bănuită sau învinuită dorește să aibă un apărător însă nu dispun de mijloacele bănești necesare pentru a încheia un contract cu vreun avocat.

Cheltuielile pentru retribuirea muncii avocaților care au participat din oficiu la cercetare penală, la ancheta penală și la dezbaterile judiciare se efectuează de la buget. Recuperarea cheltuielilor suportate de stat poate fi pusă pe seama învinuitului numai în cazul în care acesta, avînd mijloace pentru retribuirea muncii apărătorului, nu a dorit să încheie contract cu apărătorul.

Alegerea apărătorului de rudă sau personal apropiate și încheiere cu ei a unor acorduri nu este obligatorie pentru învinuit sau bănuit, deaceea ei nu trebuie să nelinișească, contractul dat va influența negativ asupra libertății alegerii lui (I.Libus 9-13).

În calitate de apărător se admit avocații, iar prin decizia judecătorului sau a anchetatorului prin încheierea instanței de judecător pot fi admiși și alte persoane care dispun de locuință respectivă (art.43 al. 5.CPP). Specificul și atribuțiile avocaturii, dobîndirea calității de avocat, drepturile și îndatoririle avocatului, formele de exercitare a profesiei de avocat și modul de organizare a activității acestora sînt stabilite de Legea cu privire la avocatură nr.395-XIV adoptată la 134 mai 1999.

Ea implică că profesii de avocat se exercită numai de membrii Uniunii avocaților din Republica Moldova.

Recent această prevedere, pe lîngă altele, cum ar fi cele a art.4 al.2, art.5 al.2, art.6 al.2, 66, 7, ar.7, al.1, 3 art.11, art.26 al.6, art.44 al.4.

Judecătorii Curții Constituționale au mai constatat, că conform art.43 al.5 CPP, fiecare cetățean are dreptul de a asistat în proces de un avocat, indiferent de faptul dacă acesta este sau nu membru a Uniunii Avocaților. Deasemenea prevederile date sînt în conformitate cu Consiliul RM și alt activitate individuală cum ar fi :Pactul Inernațional cu privire la dreptrurile civile și politice, Hotărîrile Congresului VIII dal ONU asupra prevenirii criminalității și tratamentului delegvențelor care prevăd că orice persoană este în drept de a apela la orice jurist pentru apărarea drepturilor sale în toate fazele dezbaterii cauzei penale.

Una din cele mai discutate probleme din activitatea procesuală a acovatului este momentul în care el poate începe activitatea sa profesională în ancheta penală. Această problemă a fost obiectul discuției pe parcursul mai multor ani pînă la adoptarea normelor procesuale penale în vigoare. Majoritatea autorilor au considerat necesară participarea avocatului de la etapa anchetei penale. Nu era o părere unică, numai în privința momentului concret, în care avocatul poate să-și înceapă activitatea. Predominau 2 păreri. Prima – de permis participarea apărătorului în anchetă din momentul înaintării învinuirii, a doua – din momentul permiterii învinuiului de a face cunștințe cu materialele dosarului.

Bazele activității judiciare pe cazurile penale USS și Republici Unionale din 1958 menționare că avocatul e în drept să participe la proces penal numai după înștiințarea învinuitului despre finele anchetei preliminare materialele de a face cunoștințe cu materialele dosarului. Numai pe cazurile în care participă minori sau persoane care în legătură cu starea sa fizică și psihică nu se pot apăra de sinestătător, legislația a permis participarea avocatul din momentul înaintării învinuirii.

Practica îndelungată a arătat că participarea apărătorului în proces din momentul indicat mai sus e prima etapă de dezvoltare democratică a legislației. Tendințele că permit apărătorului înainte de finisare a anchetei penale se vor răsfrânge negativ asupra luptei cu criminalitatea și considerabil vor mări termenul cercetării nu s-au adeverit, la 10 aprilie 1990de Sovietul Suprem al USS a fost primită legea despre modificare și completarea legislației procesuale penale ce ținea mai mult de dreptul de apărare a bănuitului și învinuitului.

Schimbările date țineau de momentul participării a avocatului în proces. Ele permitea avocatului a-și începe activitatea din momentul reținerii sau arestării însă nu mai târziu de 24 ore.

Odată cu proclamarea independenței, Parlamentul R. a adoptat un șir de modificări la CPP RM la art.43 al.1. Ultima pe data 17.12.97 «Apărătorul ales sau numit de oficiu este admis să participe la proces din momentul punerii sun învinuire, iar în cazul reținerii sau învinuirii – din momentul aducerii la cunoștință a procesului-verbal de reținere sau prezentării mandatului de arest». Însă spre deosebire de 24 ore – 2ore.

Însă după părerea mai multor teoretici cît și practicanți, lucrul cu care nu sînt de acord, ar fi mai convenabil, permiterea avocatului de a participa pe cazurile penale de la începutul anchetei . Această lărgire activității apărătorului rezultă din mai refere. Atragerea apărătorului în proces de la începutul anchetei ajută învinuitul sau bănuitul în cercetarea împrejurărilor cazului, face o analiză critică a acțiunilor înfăptuite de anchetator, preîntâmpină tendința de învinuire de la începutul anchetei, precum și atitudinea inumană a organelor de drept față de bănuit sau învinuit (Agleanov 94-95).

Necătînd la faptul, că legea permite participarea apărătorului din momentul reținerii sau arestării. În practică se întâlnesc destule rare cazuri de acest sens. Din ce cauză ? De ce bănuitul nu cere, ca lui să i se acorde un apărător ?

Se poate de evidenția un șir de condiții. Una din ele, și cea de bază este tendința anchetatorului sau persoanelor ce efectuează cercetarea penală de a nu admite apărătorul în procesul penal. Explicând dreptul bănuitului și învinuitului anchetatorul spune, că serviciile unui avocat sînt foarte mari și că invitarea lui la faza începătoare a anchetei e fără rost, și n-are nici un sens. În unele locuri, s-a răspândit practica de a lua de la bănuit recipisa că el refuză de apărător. Persoanele ce nu au cunoștințe profunde în jurisprudență, deseori ascultă de «sfaturile» anchetatorului, rămânând față în față cu «mașina de învinuire» (Советская юстиция 1991, nr.1).

După cum am mai spus, participarea apărătorului depinde exclusiv de voința bănuitului sau învinuitului (cu excepția cazurilor din art. 44 CPP). Astfel el poate în orice moment a procesului penal să se dezică sau să-l înlocuiască cu al avocat.

Astfel înlocuirea unui apărător cu altul se admite oricând în cursul procesului numai la cererea sau cu consimțământul bănuitului, învinuitului inculpatului. În acest caz cercetarea continue (alin.1 rt.45 CPP).

Apărătorul invitat de a participa pe caz poate fi înlocuit în legătură cu boala sa, deplasarea sa, participarea sa pe alt caz și alte situații precum și dacă învinuitul nu e de acord cu alegerea făcută de rudele sale.

În afară de acesta, învinuitul poate în orice moment să ceară înlocuirea apărătorului său dacă nu este de acord cu metodele și mijloacele alese de apărare.

CPP prevede: «În cazul în care participarea apărătorului ales de bănuit sau învinuit este imposibilă după reținerea sau arestarea, precum și în cazurile în care prezența apărătorului admis la proces în timpul punerii sub învinuire este imposibilă în decurs de cinci zile din momentul înștiințării lui, anchetatorul penal și procurorul propun bănuitului un alt apărător sau inculpatul să invite un alt apărător ori să asigure un apărător prin intermediul biroului de asistență juridică».

Însă, în practică, se întâlnesc cazuri când anchetatorul întrebuințându-se de dreptul care îl are de a ne a adresa la biroul de asistență juridică pentru a invita al avocat refuzau învinuitul în cererea lor de a chema avocatul dorit de el.

Asemenea refuzuri sînt ilicite, deoarece limitează, legal dreptul învinuitului sau bănuitului la apărarea și la libera alegere a apărătorului care după părerea lui îi mai competent pe problema dată.

Legislația procesual-penală reglementează deasemenea și problema renunțării la apărător. Legislatorul – i-a acordat drept învinuitului, bănuitului și inculpatului oricând în cursul procesului să renunțe la apărător.

Atât pe teoreticieni cît și pe practicieni îi interesează problema renunțării la apărător.

Practica arată, că în multe cazuri, bănuitul și învinuitul refuză la apărător ca urmare a nelămuririi de anchetator sau persoana ce efectuiază cercetarea penală a dreptului de a avea un avocat. În multe cazuri renunțarea la apărător survine în urma neexplicării termenului de plată a serviciilor de apărarea, a posibilităților de a se folosi de serviciile date gratuit în cazul lipsei mijloacelor bănești necesare.

Deseori învinuitul renunță la apărător în legătură cu calificarea slabă a ultimului sau cu divergența cu poziția apărătorului. În aceste condiții învinuitul poate invita alt apărător sau se poate apăra singur.

În procesul renunțării la anchetator, instanța îi va explica învinuit. că acest lucru nu poate constitui o piedică pentru procuror ori pentru apărător celorlalți bănuiți, învinuiți, inculpați de a confirma să participe la proces.

Renunțarea învinuitului la apărător e obligator pentru organele anchetei penale și instanță, însă legislatorul aici stabilește careva excepții singure drept la apărător. Conform ar.45 al.5 CPP declarația de a renunța la apărător a acestor persoane «poate fi restrânsă de persoane care efectuează cercetare penală, de anchetator, procuror și instanță de judecată» (Sarchiseanț, pag. 72-75).

În cazurile în care se depistează că au fost permise asemenea renunțări dosarele se transmit la o cercetare suplimentară. Vă aduc următorul exemplu. M a fost învinuit în săvârșirea unei infracțiuni grave. La anchetă el a menționat că e bolnav psihic. Însă, limitându-se doar la rezultatele expertizei psihologice legale (ambulatorice) ce a constatat starea lui de responsabilitate, anchetatorul a continuat lucrul asupra cazului explicând drepturile sale pentru care și dreptul la un apărător. M a renunțat. În instanța de judecată în urma unei cercetări psihologice mai detaliate s-a demonstrat că M e bolnav psihologic, astfel fiind încălcare drepturile sale în procesul anchetei preliminare. Dosarul fiind remis la o cercetare suplimentară (Fiolevschii, pag. 44-45).

În celelalte cazuri învinuitului i se acordă dreptul de a renunța la apărător și exercitarea funcției lui de sinestătător. Însă refuzul da trebuie să fie într-adevăr benevol, făcut din inițiativă proprie a învinuitului și exprima într-o formă simplă și clară (Sarchiseanț, pag. 75).

Legislația în vigoare nu a stabilit careva condiții speciale pentru a efectua renunțări la apărător cum se prevedea în CPP a republicii unionale (proces-verbal cu participarea martorilor ș.a.m.d.). Alin. art.45 CPP reglementează că «eliberarea apărătorului de a participa la judecarea cauzei se face prin decizia persoanei ce efectuează cercetarea penală, a anchetatorului, a procurorului sau prin încheierea instanței judecătorești.

În ceea ce privește apărător-avocat, în comparație cu alți apărători el nu are dreptul să renunțe la angajamentul pe care și l-a lua în ce privește apărarea învinuitului (ar.4 alin.8 CPP). Autorul menționează că aceasta va duce la încălcare a obligațiunilor profesionale (Sarchiseanț, pag. 76). Nu sînt de acord cu părerea dată, din considerente că ea contravine drept fundam. a omului în special dreptul la muncă, la libera alegere a ei s-a considera că avocatul în orice moment poate să rezilieze contractul de asistență juridică când el consideră că e necesar. Acest lucru e aplicat în mai multe state prin care și SUA. Acest fapt e prevăzut și de legea de denumirea corectă a legii avocatură în art.13 alin.7

3. Efectuând apărarea în cadrul anchetei penale, avocatul tot timpul trebuie să țină cont, că activitatea lui în această fază, nu numai este o etapă de pregătire față de stadia dezbaterilor judiciare, dar e o activitate absolut independentă limitată de posibilitățile anchetei preliminare, îndreptate la apărarea intereselor legale și drepturilor învinuitului și bănuitului în faza dată a procesului” .

Pentru a pătrunde în esența activității apărătorului la stadia anchetei penale trebuie mai întâi de explicat scopurile lui.

Însă pentru a înțelege scopurile apărătorului se cere explicarea celor a jurisprudenței. Astfel ele pot fi privite din două părți:

de facto – realizarea interesului public și personal al fiecărui individ în parte prin determinarea împrejurărilor neclare concordat cu scopul obiectiv

de iure – emiterea unei hotărâri concrete după aceste împrejurări.

Scopurile date servesc ca bază pentru determinarea scopurilor activităților fiecărui subiect în parte, inclusiv și a apărătorului.

Astfel, luând în considerație cele menționate, scopul exclusiv a activității apărătorului în ancheta penală este, obținerea unui astfel de rezultat pe caz, în care vor fi realizate toate drepturile și interesele legale învinuitului: a) de facto – determinarea tuturor împrejurărilor ce vor activa în favoarea învinuitului b) de iure – emiterea după aceste împrejurări a unei sentințe legale și temeinice.

P.S. Ălikind, la rândul său, a încercat clasificarea scopurilor activității apărătorului în oficiale și neoficiale. Scopurile, ce și le pune apărătorul într-un caz concret, trebuie să corespundă scopurilor oficiale a participării lui în proces, care reese din lege. Însă trebuie de menționat, că legea procesului penal este reglementată doar scopul participării a acestui subiect. Referindu-se la scopul final a activității apărătorului – a obține emiterea unei hotărâri pe caz, care va corespunde intereselor legale a învinuitului, autoarea menționează că el lipsește. Țarev consideră că el trebuie să intre în lege, lucru cu care sunt detacord.

Pentru atingerea scopului final apărătorul e obligat de a întrebuința toate mijloacele și metodele de apărare permise de lege, astfel rezolvând problemele ce apar în procesul cercetării fiecărui caz penal în parte.

În vederea realizării acestor scopuri apărătorul e dotat cu un complex de drepturi și obligații. În primul rând trebuie de menționat dreptul apărătorului de a avea întrevederi cu clientul său. Când bănuitul sau învinuitul nu este reținut sau arestat probleme cu întrevederile nu apar. Convorbirea cu persoanele deținute creează careva probleme.

În primul rând, art. 46 al 2 p.5 concretizează “dacă întrevederea trebuie să fie petrecută în prezența anchetatorilor sau nu”.

Nu are rost de a afirma, că numai întrevederea petrecută fără persoane străine va aduce la o discuție sinceră între învinuitor și apărătorul său. În caz contrar întrevederea își pierde sensul**.

CPP prevede că “după prima interogare a bănuitului sau învinuitului care-i reținut sau arestat preventiv, să aibă întrevederi cu el fără a se limita numărul și durata lor”. Astfel, apărătorul are dreptul la întrevederi doar după prima interogare a bănuitului sau învinuitului. Nu se poate de vorbit despre o apărare calitativă în acest caz, deoarece apărătorul nu știe poziția clientului său. Iată din ce cauză se explică poziția pasivă a apărătorilor la prima interogare (doar 2%). Avocatul ce pune întrebări la I interogatoriu nu are destule garanții că nu va înrăutăți situația bănuitului sau învinuitului.

Din aceste considerente, socot că ar fi mai bine de a permite întrevederile până la începerea interogatoriului.

Uneori nu se apreciază complet importanța întrevederilor cu minorii sau persoane ce suferă de unele boli fizice sau psihice. Mai mult ca atât, există o opinie, că a contacta aceste persoane e imposibil, mai ales când învinuitul suferă de o boală psihică.

Întradevăr, stabilirea cărorva contracte cu aceste persoane este destul de complexă. Necătînd la aceasta apărătorul trebuie să întreprindă toate măsurile ca și pe aceste cazuri să se ajungă la un numitor comun.

La interogatoriu apărătorul trebuie nu numai să vorbească cu învinuitul sau bănuitul, dar și să ia cunoștință cu materialele cazului în ceea ce privește procesul-verbal de reținere a bănuitului, să asiste la audierea bănuitului sau învinuitului în procesul examinării de instanțele de judecată a demersului privind aplicarea față de el a măsurilor preventive sub formă de arest prelungirea lui, să asiste la interogarea bănuitului, la aducerea acuzațiilor, să asiste la punerea sub învinuire și la interogarea în calitate de învinuit.

Până la începutul interogatoriului avocatul trebuie să se convingă că bănuitului sau învinuitului îi este clară învinuirea înaintată, iar în caz de necesitate să participe la lămurirea ei. O importanță deosebită acest lucru are în cazurile când în calitate de bănuit sau învinuit participă minorii sau persoane care suferă de multe boli psihice sau fizice, deoarece starea lor îi limitează în perceperea corectă a cazului incriminat.

Atenția apărătorului în timpul interogatoriului, trebuie să fie îndreptată spre:

determinarea împrejurărilor, care ar putea să determine achitarea învinuitului ori să-i atenueze răspunderea.

evidențierea probelor în acest sens. Astfel, învinuitul poate numi familiile martorilor, care vor confirma versiunea sa să indice locul aflării probelor materiale și a documentelor ș.a.m.d.

stabilirea împrejurărilor, ce vor dovedi starea sănătății a învinuitului sau bănuitului în cazul când este bolnav de vreo maladie psihică sau fizică .

În procesul interogatoriului este important nu numai de a respecta toate regulile p.p. dar și a alege corect tactica de petrecere a ei.

Dacă ne vom referi la tactica aplicată de anchetator, în procesul interogării, putem întâlni multe recomandări, care lezează esențial dreptul învinuitului la apărare.

Astfel, este necesar de a interzice tendința întâlnită în practică, că pentru a întări declarațiile învinuitului și a le garanta de schimbare în instanță, sunt invitați la interogatoriu martori asistenți, prezența cărora de lege nu e prevăzută.

Corect în acest sens se expune Porubov N. “Interogatoriul învinuitului în prezența terțelor persoane este o încălcare a legislației în vigoare. Practica dată e greșită din considerentul că-l lipsește pe învinuit de posibilitatea de a întrebuința interogatoriul ca mijloc de apărare, influențează psihologic asupra lui”**.

Deasemenea e inadmisibilă tactica aplicării interogării persoanei, mai întâi în calitate de martor, apoi – învinuit. În aceste împrejurări lui i se dau astfel de întrebări care-l descoperă în săvârșirea infracțiunii, deoarece, după cum știm, martorul e prevenit de răspundere pentru mărturie falsă. Plus la aceasta, interogarea persoanei mai întâi în calitate de martor îl limitează considerabil dreptul la apărare în special dreptul la un apărător*.

Nu se admit aplicarea metodelor tactice în care e prezentă “minciuna”. De exemplu, aplicarea metodei prin surprindere, asigură căpătarea de anchetator a răspunsurilor dorite, însă prin aceasta nu se ia în seamă că ele pot să nu aibă o importanță probatorie.

Așadar, metodele date necesită o revizuire serioasă din punct de vedere a respectării dreptului învinuitului la apărare. Apărătorului i se cere o anchetă deosebită în controlul aplicării față de clientul său a metodelor nepermise. Pentru aceasta el trebuie încă odată, să analizeze mai amănunțit procesul-verbal de interogatoriu a bănuitului și învinuitului la care nu a participat.

Dacă se dovedește caracterul ilicit a interogatoriului apărătorul este în drept să înainteze un demers în vederea petrecerii unui interogatoriu suplimentar. Acesta va permite de a depista toate încălcările “ascunse” la interogarea primară.

Legea p.p. permite apărătorului la interogatoriul învinuitului, cu autorizația anchetatorului penal, să pună întrebări învinuitului. Deasemenea, astfel de întrebări pot fi puse și în cadrul participării la efectuarea altor acte de anchetă (deasemenea cu acordul anchetatorului penal) lui partea vătămată, martor, expert.

Acesta e un instrument destul de eficient a apărătorului ce permite avocatului participarea activă în acumularea probelor. Întrebările apărătorului pot fi îndreptate la descoperirea noilor împrejurări, care nu au fost redate de persoana interogată, detalizarea fiecărui fragment în parte și folosirea lor în scopul apărării. Deasemenea întrebările pot fi date pentru concretizarea declarațiilor deja date. Aceasta apare deoarece anchetatorul întocmind procesul-verbal îl interpretează în felul său, deseori schimbând sensul frazei. Deaceea declarația învinuitului sau bănuitului trebuie să fie la maxim redată mot ŕ mot.

Conținutul întrebărilor, formele ei, momentul când au fost puse – toate acestea trebuie să aibă un scop unic: determinarea împrejurărilor ce vor favoriza situația învinuitului. Întrebările apărătorului trebuie profund gândite și date numai atunci când va exista garanția că nu vor agrava situația învinuitului.

În procesul formării întrebării apărătorul trebuie să ia în considerație nivelul intelectual a persoanei, la care este îndreptată, starea lui emoțională, cunoașterea situației, caracterul relațiilor cu învinuitul ș.a. Câte odată e mai eficient de a da mai multe întrebări mai simple și mici decât una complicată și lungă. La adresarea întrebărilor apărătorul trebuie să țină cont de capacitățile psihofiziologice a persoanelor interogate. În dependență de aceasta se alege templu în care se dau întrebările, posibilitatea de a le repeta, concretiza, se iau măsuri în vederea epuizării, emoțiilor, neîncrederii ș.a.m.d.

Nu se admite înaintarea întrebărilor în procesul povestirii, deoarece persoana poate uita multe momente importante care se pot reflecta negativ asupra apărării.

Anchetatorul revizuie întrebările apărătorului din punct de vedere a conținutului lor, astfel respingându-le sau admițându-le. Faptul dat e oglindit și de legislator: “…cu autorizația anchetatorului penal, să pună întrebări”, “Anchetatorul penal poate să respingă întrebările apărătorului, dar este obligat să le treacă în procesul-verbal întrebările respinse”.

Ultima servește ca o garanție a hotărârii luate de anchetator (de a respinge). În baza acestora procurorul, judecătorul, ce studiază cazul, pot emite o hotărâre procesuală importantă pentru învinuit.

O cauză esențială a respingerii întrebărilor de anchetator poate fi netemeinicia lui. Acesta e un drept a anchetatorului, deoarece numai el și nu altcineva, organizează acțiunea de anchetă, stabilește procedura de petrecere a ei, hotărăște când apărătorul poate da întrebarea sa.

În cazul când unele întrebări sau date nu au fost introduse în procesul-verbal, apărătorul trebuie să-i amintească clientului său despre dreptul care îl are el de a introduce unele modificații sau completări în procesul-verbal a actului procesual la care a participat. Ori, singur “să facă observații în scris vizând corectitudinea și deplinătatea celor scrise în procesul-verbal al actului de anchetă la care a participat”.

Pe lîngă darea întrebărilor, apărătorul poate participa sau “asista la efectuarea altor acte de anchetă”: experimentul juridic, prezent spre recunoaștere, confruntarea etc.

Asistarea apărătorului la actele date, la care participă învinuitul, pe de o parte, are ca scop acordarea unei asistențe juridice în ceea ce privește descoperirea împrejurărilor ce au importanță pentru apărare, pe de altă parte, contribuie la respectarea regulilor procesuale a efectuării acelui sau altor acte de anchetă.

Despre intenția sa de a participa la acte de anchetă, apărătorul trebuie să-l informeze pe anchetator, deoarece ultimul va putea la rândul său să-l informeze despre locul și scopul petrecerii actului dat.

Apărătorul, participând la ancheta penală are dreptul să prezinte probe. Aceasta cere de la el maximum activitate. În timpul de față mijlocul esențial de căpătare a probelor este înaintarea demersurilor de efect a unor acte de anchetă (experiment, confruntare) de chemare a altor martori, anexarea la dosar a unor documente ș.a. (Legea art. 13, al.3).

Legea p.p. nu menționează nimic despre mijloacele și metodele de colectare a probelor de apărător, deoarece activitatea dată nu intră în limitele procesului penal. În aceeași măsură din sensul legii reese că apărătorul, ca și alți participanți a p.p., nu sunt în drept să capete probe prin efectuarea actelor de anchetă. Înfăptuirea unor asemenea acțiuni ține de competența exclusivă a anchetatorului, procurorului și judecătorului.

Deaceea s-ar putea face concluzia că apărătorul este în drept de a colecta probe prin orice mijloace ce nu contravin legii și moralei cu excepția actelor de anchetă.

În scopul asigurării posibilității culegerii probelor de avocat Legea avocaturii îi acordă dreptul “să solicite de la autoritățile publice, întreprinderi, instituții și organizații certificate, referințe ș.a. documente necesare în legătură cu acordarea asistenței juridice”.

Se manifestă părerea, despre lărgirea posibilităților de culegere a probelor de apărător, în ceea ce privește permiterea discuției lui cu persoanele, cu care anchetatorul ia refuzat să vorbească.

Pe lângă alte drepturi și împuterniciri ce le are apărătorul (împreună cu clientul său), stabilite de legislație, pot fi enumerați: să facă recuzări și demersuri după terminarea cercetării penale sau anchetei preliminare, să ia cunoștință de toate materialele din dosar și să transcrie din ele datele necesare (aliniatul 2 p.8,6 art.46 CPP), să utilizeze mijloace tehnice (computere, aparataj video, de cinema, foto, de înregistrare a sunetului) ș.a. Referitor la primul drept putem menționa că el se realizează la dorința bănuitului sau învinuitului, apărătorul acordându-i doar asistență juridică în acest sens. Cazurile aplicării demersurilor au fost examinate în alt subiect.

Constatând că toate probele acuzatorii au fost “stinse”, anchetatorul penal anunță că ancheta preliminară s-a finisat și că învinuitul împreună cu apărătorul său pot face cunoștință cu materialele din dosar, precum și că au dreptul să ceară completarea anchete preliminare.

Cunoașterea profundă a dosarului – este o condiție obligatorie a unei apărări calificate.

Nu procedează corect acei apărători, care, bazându-se pe experiența sa, consideră că vor intra în esența materialelor dosarului pe parcursul dezbaterilor judiciare. Studierea neatentă, superficială a dosarului nu permite apărătorului să aleagă o linie corectă de apărare, făcând-o puțin efectivă pentru garantarea drepturilor și intereselor legale a învinuitului.

Apărătorul, făcând cunoștință cu dosarul trebuie să studieze toate materialele care direct sau indirect se referă la clientul său. Nu trebuie de trecut cu vederea și materialele, care se referă la alți învinuiți, mai ales când interesele sale sunt diferite.

Incorect procedează apărătorul, care studiază doar procesele-verbale a celor martori care sunt indicați în rechizitoriu. Deoarece explicațiile celorlalți, pot să conțină unele împrejurări, care în unele cazuri pot schimba radical situația. În aceeași măsură trebuie cercetate materialele expertizelor inițiali precum și depozițiile părților vătămate, martorilor, învinuitului care nu corespund.

Un apărător profesional va studia ordonanța de intentori a p.p.ș efectuarea acțiunilor penale și îndeosebi a rechizitoriului, corespunderea lui cu materialele dosarului. Pe lângă aceasta el își va fixa orice încălcare depistată a normelor procesuale și materiale, a drepturilor și intereselor legale a învinuitului. Analizei vor fi supuse și probele acumulate: dacă au fost oare obținute pe cale și procedură legală.

În procesul efectuării acestei activități, apărătorul e obligat să supună unui studiu critic faptele și împrejurările ce “trezesc” unele bănuieli: a avut loc oare infracțiunea a fost oare calificată corect i-au fost enumerate toate drepturile sau nu ș.a.

În cazul când pe caz participă mai mulți învinuiți de a întocmi scheme și tăblițe. Cu ajutorul primelor, se poate de stabilit legăturile reale, dar ascunse, între participanții infracțiunii. Tăblițele pot oglindi clar neconcordanțele sau greșelile în mărturiile interogaților pe caz și concluziile experților. De asemenea, cum a arătat și practica, la simplificarea apărării poate duce și întocmirea unor dosare personale** .

În procesul luării cunoștință cu dosarul penal apărătorul este înzestrat cu un șir de drepturi. Printre ele legislatorul implică în primul rând dreptul să aibă întrevederi cu învinuitul fără prezența unei alte persoane (alin.1 art.177 CPP). În timpul discuției cu clientul său apărătorul poate afla unele fapte ce au importanță pentru caz, care pot atrage atenția apărătorului sau asupra unor împrejurări care au fost omise. Întrevederea este necesară și din considerentul că contribuie la elaborarea unei poziții unice în stadiile următoare a p.p., rezolvarea problemelor demersurilor și efectuării unor alte acțiuni de urmărire penală*** .

Apărătorul are dreptul pe lângă aceea de a lua cunoștință de toate materialele din dosar și să mai noteze datele necesare (alin.2 art.179 CPP). Dacă la efectuarea anchete preliminare se aplică filmarea sau interogarea sonoră, ele se reproduc învinuitului și apărătorului lui.

Legea permite de a lua cunoștință cu dosarul penal, a învinuitului cu apărătorul său atât împreună cît și separat. În cazurile când pe dosar participă minori și alte persoane ce suferă de boli psihice o asemenea apărare este inadmisibilă. Aceasta se face din cauza că persoanele date nu pot înțelege pe deplin sensul materialelor prezentate, apărătorul având obligația de a le explica esența lor*.

Alin. 7 art. 178…

Prevederea dată creează garanții suplimentare de respectare a drepturilor la apărare. Mai întâi, trebuie de menționat, că fixarea termenului pentru a lua cunoștință de materialele din dosare permit numai în caz de tergiversare vădită a acestei examinări. În al doilea rând – hotărârea anchetatorului în acest sens trebuie aprobată de procuror, ce exclude posibilitatea unui abuz din partea persoanei afectate.

După examinarea dosarului anchetatorul are dreptul să discute cu învinuitul, ce anume cereri să formuleze (alin.3 art.179 CPP).

Toate demersurile inițiate de învinuit și apărătorul său în procesul examinării cazului pot fi împărțite în două tipuri, în dependență de faptul dacă se referă la rezolvarea întrebărilor ce apar pe caz sau sunt legate de soluționarea pricinei în general.

Demersurile de primul tip pot fi clasificate în:

Cele ce sunt îndreptate spre realizarea directă a dreptului indicat în lege. Aici se pot atribui demersurile apărătorului de a avea întrevederi cu învinuitul sau bănuitul, de a i se acorda toate materialele cazului pentru a face cunoștință cu cu dosarul penal finisat și alte acțiuni ce-i permit de a realiza drepturile indicate în art. 46 CPP RM. La prezentarea unor asemenea demersuri anchetatorul, procurorul, judecătorul nu pot refuza în executarea lor.

Cele pentru formularea cărora e necesar de a face trimiteri la prevederile reglate de lege și a indica împrejurările coruperii acestor împrejurări. De exemplu, pentru recuzarea anchetatorului este necesar în demers de a face trimitere la articolul CPP ce permite acest lucru și de a indica motivul ce a dus la recuzare. Un asemenea demers trebuie executat dacă se demonstrează cu adevărat existența împrejurărilor ce exclud participarea lui pe cauzele penale.

La rândul său, demersurile de tipul doi ce se referă la această cauză, adică sunt îndreptate la dovedirea împrejurărilor concret, pot fi clasificate în două grupe, în dependență dacă se referă dacă se referă la prezentarea de probe noi pe dosarul cercetat sau se bazează pe materialele deja existente pe caz.

Demersurile și cererile apărătorului trebuie să fie clare, exacte și argumentate. Numai în aceste cazuri apărătorul poate conta la soluționarea lor pozitivă**.

În procesul stabilirii adevăratului obiectiv un rol important îl are atitudinea anchetatorului față de demersurile apărătorului sau învinuitului.

Ordonanțele nemotivate, puțin argumentate de refuz în satisfacerea demersurilor înaintate duc la scăderea învinuitului (și nu numai) într-o dreptate legală, într-o apărare eficientă.

Ignorarea de anchetator a demersurilor întemeiate, duce la aceea că rămân neclarificate, neconcretizate multe epizoade a cazului, se admite neobiectivitatea anchetei, tendința de acuzare. Aceasta poate aduce după sine la corectări suplimentare, dezbateri judiciare repetate, iar câte odată pot aduce și la greșeli judiciare**.

Din această cauză CPP stabilește că în caz de refuz în satisfacerea demersurilor apărătorului, anchetatorul e obligat să dea o motivare întemeiată a acestui fapt. În afară de aceasta apărătorul poate să facă plângeri împotriva acțiunilor și hotărârilor persoanei care efectuiază cercetarea penală: anchetatorul, procurorul și instanțele la judecată. Acesta este dreptul procesual a apărătorului, ce asigură eficacitatea și solvabilitatea participării lui în ancheta penală, ce creează apărătorului posibilitatea de a apăra pe deplin drepturile și interesele legale a clientului său pe tot parcursul procesului penal. Dreptul de a face plângeri împotriva acțiunilor și hotărârilor anchetatorului este de asemenea o formă de supraveghere asupra anchetei din partea procuraturii, asigurând obiectivitatea și legalitatea ei. (p.6 art. 179 CPP), (art.193-195 CPP).

În practica judecătorească apar mai multe întrebări la unele din care vor da răspuns. E în drept oare apărătorul de a “păstra” demersurile pentru instanță, neînaintîndu-le în timpul anchetei penale din considerentele tactice? Trebuie de menționat, că oricare practică are loc, însă nu e corectă. Dacă apar temeiuri pentru înaintarea demersului (chiar și în procesul anchetei penale), apărătorul trebuie să-l facă anchetatorului sau procurorului. Greșeala descoperită trebuie înaintată la timp.

Discutabilă rămâne întrebarea, trebuie oare apărătorul întotdeauna să înainteze demersuri despre corectarea unei sau altei greșeli a anchetei dacă a depistat o asemenea? Răspuns la această întrebare îl găsim în caracterul unilateral a activității apărătorului. Dacă completarea lacunelor date va aduce folos învinuitului, apărătorul e obligat să ceară îndreptarea lor. Și invers, apărătorul nu este în drept de a atrage atenția anchetatorului penal, judecătorului, la acelea lacune, completarea cărora poate aduce numai daune intereselor apărării. O astfel de “obiectivitate” a apărătorului va contravine atribuțiilor sale. Este în drept oare învinuitul sau bănuitul să aibă mai mulți apărători? La această întrebare CPP RM nu dă un răspuns direct. Dar din considerentele că nui- nici o interdicție în această privință, învinuitul poate să se întrebuințeze de serviciile a mai multor avocați.

E în drept oare învinuitul și apărătorul său în timpul luării de cunoștințe cu materialele cazului de a face copii de pe document ce se află în dosar? Art.178 și 179 CPP hotărăște această întrebare așa: “are dreptul să-și noteze datele necesare”. Care date și în ce mărime hotărăsc învinuitul și apărătorul său? Anchetatorul nu e în drept să-i limiteze datele ce vor fi înscrise. Bineînțeles că învinuitorul și apărătorul lui vor înscrie numai acele date care sunt necesare pentru petrecerea apărării*.

Importanța activității apărătorului în faza (la etapa) anchetei penale se explică prin importanța hotărârilor ce sunt luate aici. La etapa dată a procesului penal se formează și se înaintează învinuirea, se acumulează probele de bază. Apărătorul e “chemat” la etapa dată pentru a apăra drepturile și interesele legale a învinuitului sau bănuitului. Îndeplinind această sarcină, apărătorul contribuie la aceea că ancheta să fie cercetată sub toate aspectele, complet și obiectiv. Din aceste considerente este necesar de a crea toate condițiile de realizare a drepturilor sale, de activare a activității lui în stadia dată**.

CAPITOLUL III Formele și modalitățile de exprimare a dreptului la apărare în faza examinării cazului în instanța judecătorească.

Una din cele mai importante stadii a procesului penal este examinarea pricinii în judecată. Numai instanței de judecată i se acordă dreptul de a recunoaște inculpatul vinovat sau nevinovat în ceea ce i se incriminează.

Scopul dezbaterilor judiciare constă: în stabilirea adevărului pe caz. Cu alte cuvinte, în stadia dată judecata cu participarea părților cercetează toate probele existente pe dosar (atât cele ce au fost colectate pe parcursul urmăririi penale, cât și cele suplimentare ce au fost aduse de părți în instanța de judecată). Se expune asupra puterii lor (sau valorii) și pronunță o hotărâre ce acuză sau achită pe inculpat (sau clasează cazul în situații prevăzute de lege).

În cazul când instanța ajunge la concluzia că anchetatorul penal a efectuat o cercetare necompletă sau necalitativă, cu multe greșeli care nu pot fi corectate în judecată ea întoarce dosarul penal la o cercetare suplimentară, determinând ce și cum trebuie de efectuat.

Învinuitului căruia i s-a înmânat copia învinuirii sau ordonanța privind punerea sub învinuire în formă protocolară se numește inculpat. Conform legislației procesual penale inculpatul este înzestrat cu un șir de drepturi ce-i permit activ să se apere de învinuirea înaintată și susținută de procuror în judecată. Caracterul și volumul lor depinde de etape examinării cauzei în instanța judiciară. Dintre cele mai importante sunt: dreptul de a face recuzare completului de judecători, procurorului, translatorului, grefierului și expertului dreptul de a înainta demersuri și a se expune asupra altora ce sunt înaintate de alți participanți aducerea autoprobei în afară de cele din dosar de a da întrebări altor inculpați, martorilor, expertului, părții vătămate să i-a cuvântul la dezbaterile judiciare în caz de lipsă a apărătorului ș. a.

Ca garanție a exercitării drepturilor sale pot fi principiile democratice care stau la baza jurisprudenței în statul nostru. Așa principii sunt: egalitatea în drepturi a participanților în fața judecății, independența judecătorului și supunerea lui numai legii, publicitatea dezbaterilor judiciare, înlăturarea tuturor barierelor legate de necunoașterea limbii în care se desfășoară procesul, caracterul contradictoriu al dezbaterilor judiciare, posibilitatea de a-și exercita drepturile sale prin intermediul unui apărător. Când la dezbaterile judiciare participă același apărător ca și în ancheta preliminară el are posibilitatea mai detaliat decât procurorul și judecătorul de a explica circumstanțele cazului. Aceasta se explică prin faptul că el participă nemijlocit la actul de urmărire penală și acumulează informații din izvorul primar. Deaceea este necesar ca apărătorul ce a înfăptuit apărarea în ancheta preliminară să participe la dezbaterile judiciare. Astfel, bazându-se pe cunoașterea profundă a materialului cazului apărătorul în judecată liber operează cu ele cu succes întrebuințând metode și mijloace de apărare, sigur folosind procedeele tactice necesare.

Totuși aplicarea procedurilor tactice de către apărător ce nu a participat la urmărire penală are specificul său. Deosebirile se manifestă mai mult în procesul discuției cu inculpatul. Încadrându-se în proces în stadia examinării cazului în instanța de judecată avocatul în procesul formării planului de apărare se va conduce de poziția învinuirii expuse în rechizitoriu, fapt ce limitează considerabil posibilitatea apărării.

Necătînd la aceasta: a participat apărătorul în faza urmăririi sau nu, apărarea va fi mai efectivă în cazul invitării unui avocat. Bineînțeles, exercitarea activității lui va depinde de dorința exclusivă a inculpatului.

§ 1 Respectarea principiului asigurării dreptului la apărare în faza numirii cauzei spre judecată.

O etapă importantă a examinării cazului în instanța de judecată este numirea cauzei spre judecată, care face parte din faza pregătirii către dezbateri la această etapă judecătorul sau instanța de judecată nu se referă la vinovăția inculpatului ci la următoarele probleme: sunt oare colectate toate probele pe dosar care dă posibilitate de a examina cazul în judecată, nu sunt împrejurările ce ar duce la suspendarea cauzei. Instanța de judecată este în drept de a lua una din următoarele decizii:

Numirea cauzei prin judecare.

Expedierea cauzei după competența judiciară.

Suspendarea cauzei.

(Art. 196 C.P.P.)

Modalitățile de apărare în stadia dată se limitează la înaintarea demersurilor și cererilor legate de soarta dosarului, anexarea la dosar a altor probe, schimbarea măsurii de reprimare, posibilitatea de a lua cunoștință cu materialele din dosar ș.a.

La numirea cauzei spre judecare instanța de judecată asigură procurorului părții vătămate părții civile, părții civilmente responsabile, inculpatului și apărătorului lui posibilitatea de a face cunoștință cu materialele din dosar în locul judecătoriei (Art. 199 C.P.P. R.M.). la aceasta se parcurge în situația când inculpatul și apărătorul său nu au făcut cunoștință cu materialele dosarului în cadrul anchetei preliminare. În acest caz se limitează dreptul la apărare a inculpatului. Conținutul rechizitoriului în acest caz va fi cunoscut inculpatului și apărătorului său numai după transmiterea dosarului în judecată. Acest lucru va duce la neînaintarea demersului de către apărător și clientul său în termen adecvat ceea ce va duce la lezarea drepturilor inculpatului. Pe lângă aceasta apărătorului i se permite de a avea întrevederi cu clientul său în cazul când ultimul e arestat. În procesul discuției apărătorul poate face careva însemnări care pot fi întrebuințate în procesul dezbaterilor judiciare. În acest scop la cererea lui i se oferă un pix și o foaie de hârtie.

În procesul discuției și lucrărilor apărătorul face cunoștință cu toate materialele din dosar, cu inculpatul, convin asupra planului de apărare. Tezele planului trebuie să se bazeze pe materialele anchetei penale, orice neîntemeiată, care este îndreptată împotriva inculpatului trebuie să fie respinsă sau bine gândită, iar orice dovadă a apărătorului adusă în folosul clientului său trebuie să fie confirmată. La aceasta în esență și se reduce apărarea în dezbaterile judiciare.

Aceasta nu înseamnă că planul dat trebuie să devină pentru apărător ceva incontestabil. Dimpotrivă, el trebuie să fie modificat atunci când se schimbă împrejurările cazului (ex: modificarea învinuirii de către procuror).

În planul apărării îndeplinit în judecată trebuie să fie oglindite demersurile și cerințele care trebuie de înaintat în partea pregătitoare a procesului, propuneri vizând modul mai eficient de petrecere a anchetei judiciareș determinarea principiilor principale de apărareș ce acte concrete trebuie de îndeplinit (integrarea persoanelor ce pot ajuta la apărare, adresarea întrebărilor expertului, prezentarea documentelor) ș.a. În cele mai dese cazuri planul dat se creează pentru dezbaterile judiciare nemijlocit atrăgându-se atenția cuvenită părții pregătitoare a examinării dosarului în instanța de judecată. Adeseori înaintarea demersurilor de apărare și clientul său se amână în dezbaterile judiciare fără a avea careva motive. O asemenea activitate din partea apărătorului poate fi privită ca o neîndeplinire a obligațiilor sale profesionale, care are nu numai consecințe negative, dar și la tergiversarea artificială a activității de dosar8ț.

Astfel, din o sută de dosare cercetate, 65% se remit pentru examinarea suplimentară dintre care numai 3% în urma demersului avocaților. Aceste cazuri demonstrează că apărătorii sunt de acord cu rezultatele urmăririi penale și consideră posibilă examinarea dosarului în instanța de judecată. În realitate avocați în procesul dezbaterilor critică ancheta preliminară prin multitudinea plângerilor și demersurilor. Din păcate, în unele cazuri aceasta este târziu.

Cosov se învinuia pe aliniatul 5 articolul 102 CP RM. În procesul examinării dosarului la etapa dezbaterilor judiciare de avocat au fost depistate câteva lacune în materialele cazului nu era stabilită inculpatuluiș nu era înfăptuit un control al tuturor anticidentelor penale chiar și a celor expirați ș. a. Împrejurările date au o importanță pentru calificarea corectă a cazului. După cum se vede greșeala dată putea fi corectată chiar de avocat la stadia prejudiciară de examinare a cazului.

O importanță deosebită în procesul apărării pentru dezbaterile judiciare o prezintă aprecierea probelor existente. În această privință avocatul stabilește dacă probele acumulate sunt de ajuns pentru examinarea cauzei în judecată. Aprecierea probelor de către avocat are specificul său ce reiese din sarcinile sale. Astfel, examinând dosarul el determină prezența în probele existente a elementelor componente de infracțiuni și nu se referă la problemele legislației și veridicității ei. Acest lucru apărătorul poate să-l efectueze numai în judecată pe calea comparativă cu alte probe. În stadia dată a procesului avocatul își înseamnă pentru sine incontestabilitatea unor probe. Aici el pentru sine realizează o diferențiere a probelor existente în dosare, cele ce acuză și cele ce dezvinovățesc. În procesul aprecierii probelor, avocatul trebuie să atragă atenția la concordanța datelor despre împrejurările care necesită a fi dovedite. De asemenea neconcordanța poate exista în diferite forme de probe cât și în cele de un fel. Avocatul depistând astfel de neclarități trebuie să înainteze demersul necesar indicând în el ce anume trebuie de înfăptuit9ț.

De exemplu, avocatul Botnaru, examinând dosarul intentat pe faptul cauzării leziunilor corporale mai puțin grave a stabilit anumite divergențe dintre actul de expertiză și starea de fapt a părții vătămate. El a înaintat un demers și după examinarea lui judecata a remis dosarul la o cercetare suplimentară pentru primirea hotărârii difinitive pe cazul menționat.

La examinarea chestiunii privind numirea cauzei spre judecare instanța de judecată poate lua o hotărâre cu privire la aplicarea, modificarea sau revocarea măsurii de reprimare aplicate inculpatului. Rezultate pozitive în acest sens a avut avocatul Popodneac care printr-un demers către judecată în vederea schimbării măsurii de reprimare a clientului său (învinuit pe art.96 p.2 CP RM) la eliberat de sub arest.

§2. Executarea principiului garantării dreptului la apărare în dezbaterile judiciare.

Dezbaterile judiciare – stadia procesului penal care apare după urmărirea penală și numirea cauzei spre judecare ce prevede examinarea dosarului penal în ședința judecății de primă instanță. Numai în rezultatul ei inculpatul poate fi declarat vinovat de săvârșirea infracțiunii. Decizia judecății în această privință se oglindește în sentință.

Soluționând aceste probleme judecata înfăptuiește justiția. Stadiile anterioare a procesului penal au ca scop pregătirea către dezbaterile judiciare, fără ele judecata nu poate să se expună asupra cazului, însă ele nu influențează asupra hotărârii instanței.

În scopul cât mai corect de soluționarea cazurilor în dezbaterilor judiciare se cercetează toate împrejurările dosarului penal. Astfel garantându-se controlul legalității și temeinicității acțiunilor concluziilor și hotărârilor organelor de urmărire penală.

În dezbaterile judiciare se înfăptuiește o nouă cercetare a tuturor probelor acumulate în procesul anchetei preliminare. Însă, pe lângă aceasta, judecata examinează și probe suplimentare prezentate de participanții dezbaterilor judiciare (Art. 22 CPP).

Sarcinile dezbaterilor judiciare, cercul întrărilor ce sunt soluționate caracterul hotărârilor primite și procedura garantează respectarea tuturor principiilor procesului penal (inclusiv și cele de "apărare"). Transformând dezbaterile judiciare în stadia principală și centrală a procesului penal. Este necesar de menționat că dezbaterile judiciare se împart într-un șir de etape care se schimbă una cu alta. Ea începe cu partea pregătitoare unde se verifică posibilitatea de examinare a cazului la ședința dată și se iau măsuri organizatorice. După aceasta se efectuează ancheta judecătorească în care se apreciază probele acumulate, mai apoi susținerile verbale în care părțile la proces își expun pozițiile sale referitor la caz și ultimul cuvânt al inculpatului. Etapa finală a dezbaterilor judiciare este emiterea sentinței. C. P. P. examinează detaliat fiecare etapă aparte.

Importanța stadiei date stabilește anumite cerințe specifice nu numai către inculpat, dar și față de apărătorul său în procesul înfăptuirii activității de apărare. Aici posibilitățile de apărare sunt mai lari și mai multilaterale.

Art. 44 C.P.P. R.M. stabilește cazurile de participare obligatorie a apărătorului la dezbaterile judiciare. Aceasta înseamnă că în cazul în care apărătorul nu a fost invitat de inculpat instanța de judecată este obligată să-i asigure participarea apărătorului în proces. Renunțarea la apărător poate fi admisă de judecată numai în cazurile când inculpatul se poate apăra singur, adică nu sunt prezente situațiile stabilite de articolul 44 C.P.P. R.M.

Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului învinuitului și inculpatului stabilește ca: "Conform prevederilor art. 4 CPP RM renunțarea la apărător poate avea loc la orice etapă a procesului, numai în cazurile care au fost create posibilitățile reale pentru articiparea avocatului la proces".

Totodată este necesar de a clarifica dacă renunțarea la apărător nu este forțată, de exemplu, din lipsa surselor pentru a angaja un apărător sau pentru ca aceasta nu s-a prezentat în ședința judiciară. Dacă se constată că renunțarea a avut loc în urma constrângerii, se vor lua măsuri pentru a asigura participarea apărătorului. Renunțarea la apărător urmează să fie discutată cu părțile procesului în situația prevăzută de art. 44 a CP RM.

Eliberarea apărătorului de participarea la judecarea cauzei se face prin încheierea instanței de judecată.

De asemenea, nu trebuie de uitat cazurile stabilite de art. 461 CPP în care avocatul nu poate participa în proces ca apărător:

Dacă în această cauză sau anterior a oferit asistența juridică persoanei interesele căreia sunt în contradicție cu interesele persoanei care s-a adresat cu rugămintea de ai oferi asistență juridică.

Dacă anterior el a participat în acest proces în calitate de judecător, procuror, anchetator, persoană care a efectuat anchetarea penală de expert, specialist – interpret, martor sau martor asistent.

Dacă în cercetarea prealabilă sau la examinarea judecătorească participă o persoană cu funcție de răspundere și este în relații de rudenie cu apărătorul.

În cazurile în care avocatul este apărător a două sau mai multe persoane între interesele cărora s-au depistat contradicții (recunoașterea de către unul și negarea ei de către celălalt, demascarea unui inculpat de către celălalt, contradicții cauzate de caracterul învinuirii înaintate fiecărui dintre ei, inculpatul minor și adult, în care adultul l-a atras pe minor în activitatea criminală, etc.). Avocatul admis la proces, conducându-se în decursul stadiei studierii, materialelor că interesele inculpaților sunt contradictorii este obligat să intervină cu un demers pentru a fi eliberat de la apărarea unuia din ei.

Ancheta judecătorească începe cu citirea de procuror a concluziilor de învinuire – rechizitoriului. Însă, până la începerea anchetei judecătorești, din momentul când președintele procesului de judecată deschide ședința de judecată și anunță ce proces va fi examinat instanța de judecată efectuează un șir de acțiuni pregătitoare către dezbaterile judiciare. Aceste acțiuni sunt foarte importante, de aceea apărătorul împreună cu inculpatul trebuie să participe la ele. Astfel, în procesul verificării prezenței în instanța participanților la proces apărătorul trebuie să fie extrem de atent. În cazul neprezentării procurorului, instanța în unele cazuri, instanța tinde să examineze dosarul în lipsa lui. Apărătorul trebuie în aceste cazuri să facă trimiteri la art. 230 CPP RM și să ciară amânarea examinării cauzei penale, însă, nu este obligat să insiste asupra acestei amânări. Însă, în cazul neprezentării unui apărător trebuie să ciară amânarea examinării cazului, indiferent de prezența procurorului.

Stabilind că toți participanții la proces sunt prezenți instanța de judecată verifică cine din martori și experți au venit, precum și motivele neprezentării celora ce lipsesc.

După aceasta, instanța ascultă părerea apărătorului, inculpatului și celorlalți participanți la proces în sensul în sensul dacă se poate judeca pricina în lipsa acestora. În fiecare caz concret apărătorul, în dependență de împrejurările cazului, trebuie să hotărască dacă prezența expertului de la începutul dezbaterilor judiciare este necesară sau nu pentru apărarea intereselor clientului său. Însă în orice caz prezența ui este obligatorie. Este mult mai greu de soluționat problema posibilității examinării cazului în lipsa martorilor cetați. Această întrebare trebuie de hotărât în dependență de caracterul martorilor date de aceștea la ancheta preliminarăș de relațiile lui inculpatul și principalul, de posibilitatea dobândirii de la ei a informației necesare pentru inculpat.

Art. 216 și 239 CPP RM stabilesc că participarea inculpatului la dezbaterile judiciare este obligatorie. În cazul neprezentării lui, procesul trebuie să fie amânat cu excepția cazului când acesta se găsește dincolo de hotarele Republicii Moldova și se eschivează să se prezinte în fața instanțelor. Aceste prevederi trebuie privite ca garanții suplimentare a dreptului de apărare a inculpatului. După aceasta președintele ședinței stabilește identitatea inculpatului, dacă el este prezent. Levin A. M. s-a expus asupra părerii de a efectua acest lucru înainte de interogatoriu, apoi președintele ședinței anunță completul de judecată, comunică numele procurorului, apărătorului și celorlalți participanți la proces, explicându-le că au dreptul de a recuza întregul complet sau vre-unul din judecători, procuror, grefieri, interpret, expert specialist. Inculpatul și apărătorul său cu o deosebită atenție trebuie să realizeze acest drept. De multe ori inculpatul abuzează în acest sens, deaceea apărătorul în discuțiile sale cu clientul său trebuie să convină asupra problemei recuzării. Indiferent de hotărârea luată, recuzarea trebuie să fie îndreptată asupra apărării drepturilor și intereselor legale a inculpatului. După soluționarea acestei probleme președintele ședinței explică participanților drepturile lor. Art. 243 CPP RM prevede obligația președintelui ședinței de a explica drepturile inculpatului prevăzute de art. 12 CPP RM. Astfel, inculpatul are dreptul să pună întrebări martorilor, expertului celorlalți inculpați, părții vătămate, părții civile, părții civilmente responsabile să participe la cercetarea locului unde s-a săvârșit infracțiunea, la cercetarea corpurilor delicte și a documentelor să facă declarații atât asupra fondului de învinuire ce i se aduce, cât și referitoare la diferite împrejurări ale cauzei examinate de instanța oricând în cursul anchetei judecătorești să ia cuvântul la dezbateri în caz de lipsă a apărătorului.

Inculpatul se mai bucură și de drepturile prevăzute de art. 42 CPP RM. Există mult comun între dreptul inculpatului și apărătorul său: de a înainta cereri și demersuri, de a prezenta probe ș. a. Însă fiecare din ei e înzestrat cu anumite drepturi ce nu le are celălaltș de exemplu, inculpatul de a da explicații și de a renunța la apărător, dreptul la ultimul cuvânt ș.a. La rândul său, apărătorul are dreptul de a participa la susținerea verbală (inculpatul are acest drept în cazul când nu participă un apărător), de a face cunoștințele cu materialele dosarului (caz prevăzut de art.144). Astfel, drepturile lor sunt strict diferențiate de legea procesului penal.

Unul din drepturile inculpatului și a apărătorului său este dreptul de a înainta cereri și demersuri. Astfel, președintele ședinței îi întreabă pe ei dacă cer să fie citați martorii, experții și probele anexate la dosar sau dacă au alte propuneri. Permisiunea instanței de judecată de a examina și alte probe este una din cele mai importante la etapa dată.

Demersurile date trebuie să fie gândite și discutate cu apărătorul. O condiție a realizării lor este forma scrisă. De fapt, acest lucru nu este obligatoriu, luând în considerație că legea nu reglementează aceasta, însă, practica avocaturii arată că demersuri la în formă verbală se prezintă numai atunci reese nemijlocit din examinarea cauzei. Forma scrisă este necesară pentru ca judecătorul să intre în esența cererilor inculpatului și a apărătorului său.

Apare totuși întrebarea când este necesar de înaintat demersurile și cererile ce apar pe caz?

Legea permite inculpatului și apărătorului său de a prezenta demersuri în orice etapă a dezbaterilor judiciare, plus de aceasta respingerea cererii de către instanța nu lipsește persoana care a făcut-o de dreptul de a o formula din nou în cursul dezbaterilor ulterioare. De aceia apărătorul cu inculpatul întotdeauna trebuie amănunțit să examineze când va fi mai eficient de a prezenta aceste cereri. Dacă învinuitul nu e de acord cu părerea apărătorului sau referitor la caracterul demersurilor înaintate, este necesar de al convinge. Dacă nici aceasta nu aduce la rezultatul dorit, apărătorul trebuie să se dezică de proces (cu excepția cazurilor când participarea apărătorului este obligatorie).

Însă în orice situație apărătorul trebuie să țină cont de faptul că în cazul înaintării unei sau altei cereri sau demers el este obligat să analizeze cât mai profund și obiectiv informația existentă, fiind ferm convins că fără acest demers nu se va afla adevărul pe caz. Cu alte cuvinte, scopul demersurilor este de a tinde spre cercetare mult mai amplă și concretă în interesele inculpatului.

După ce inculpatul a răspuns la întrebarea dacă recunoașterea sau nu învinuirea, ascultă părerea participanților la proces cu privire la procedura cercetării probelor.

În literatura de specialitate sunt păreri privitor la această problemă. Levin, Nicolaeva, de exemplu, consideră că în cazul când inculpatul nu recunoaște vina cercetarea probelor trebuie începută cu interogarea martorilor. Aceasta va da posibilitatea inculpatului de a afla din mărturiile lor și anume cum el le poate respinge aceste declarații. Plus la aceasta modalitatea dată de examinare a problemei economisește timpul nu apare necesitatea după ascultarea fiecărui notar din nou să te întorci la inculpat cu clasificarea situațiilor noi ce au apărut în urma declarațiilor martorilor. În afară de aceasta modalitatea dată va simplifica posibilitatea de apărare a inculpatului și apărătorului său.

Iar în cazul când inculpatul recunoaște vina sa, procedura de cercetare a problemelor trebuie începută invers: mai întâi se interoghează inculpatul, apoi martorii.

Altfel privește această problemă Vorfolomeev care consideră că interogarea trebuie efectuată îndată după citirea de către procuror a învinuirii. El a făcut deja cunoștință cu materialele dosarului penal și, respectiv, știe care probe îl acuză și care îl dezvinovățesc. Dacă în procesul examinării probelor inculpatului a hotărât să-și schimbe poziția, atunci acest lucru îl poate face în orice stadie a dezbaterilor judiciare, chiar și în ultimul cuvânt al său. V. M. Savițkii consideră că interogarea inculpatului la finele anchetei judecătorești poate duce la recunoașterea vinei de el. Obținerea declarațiilor de probe a fost ceea ce s-a menționat pe parcursul dezbaterilor. Un argument al acestei modalități de cercetare poate fi acela că inculpatului trebuie primul de acordat posibilitatea de a se expune asupra cauzei examinate astfel atrăgând atenția instanței judecătorești asupra greșelilor și lacunelor slabe a probelor de acuzare. După părerea acestor autori, modalitatea dată de examinare a probelor stimulează activitatea inculpatului, contribuie la formarea unei apărări, la folosirea activă a metodelor tactice în procesul examinării părții vătămate, martorilor (deoarece este un punct de pornire – declarațiile inculpatului). În afară de aceasta informația căpătată de la inculpat poate să determine tactica aplicării de judecată a actelor procesuale pentru descoperirea noilor împrejurări, care vor contribui la o planificare cât mai bună a anchetei judiciare.

Modalitatea de cercetare a martorilor trebuie să fie stabilită în urma cercetării minuțioase a dosarului penal. Apărătorul este cointeresat ca martorii să fie ascultați în ordinea care este cea mai eficientă pentru realizarea pozitivă pe care a ocupat-o. Dacă cazul are mai multe episoade, este important ca ascultarea martorilor să fie petrecută în aceiași consecutivitate, în care ei au urmărit circumstanțele. În ceea ce privește interogarea părții vătămate, apărătorul trebuie să se conducă de prevederile art. 251 CPP RM conform căruia propunând procedura de examinare a probelor apărătorul trebuie să motiveze părerea sa. Acest lucru e necesar și în cazul când se alătură la propunerea procurorului ceilalți participanți la proces.

Consider că în orice caz concret, apărătorul trebuie să găsească procedura cea mai eficientă de cercetare a probelor, neatrăgând atenția la părerile menționate mai sus.

Eficiența apărării depinde în mare măsură de efectuarea profesională a interogării martorilor, inculpatului, experților. Scopul interogării acestor persoane constă în descoperirea datelor sau împrejurărilor ce dovedesc nevinovăția inculpatului, precum și informațiile care complet nu se referă la pricină, însă creează o părere satisfăcătoare despre personalitatea inculpatului și activitatea lui.

Interogarea și ascultarea persoanelor date permite de a stabili unele împrejurări ce nu au fost determinate de anchetator, de a descoperi împrejurările unilaterale în cazul concret, de a scoate la iveală probele care nu au fost destul de bine apreciate din punct de vedere al apărării17ț.

Dar iată că apărătorul și inculpatul au căpătat dreptul a pune întrebări persoanelor ce se ascultă la moment, care trebuie să fie succinte și clare. Oricare ar fi răspunsul inculpatul și apărătorul nu trebuie să-și piardă calmul, să ridice vocea, să utilizeze în vocabularul său cuvinte necenzurate. De asemenea, nu se recomandă de a data multe întrebări, precum și la care nu se știe cu siguranță răspunsul. Aceasta în unele cazuri poate îngrela apărarea. Persoanele ascultate în procesul anchetei judecătorești pot fi împărțite în trei categorii: cele ce dau declarații în favoarea inculpatului, cele care-l acuză și cele care parțial îl dezvinovățesc sau, invers, îl acuză.

În procesul interogării persoanelor din I categorie este necesar de a fi foarte atent: se poate întâmpla că răspunsurile la întrebări pot spune unele lucruri care pot contravine cu declarațiile de mai înainte. De aceea în procesul interogării lor este necesar de a pune acele întrebări care se referă la împrejurările cazului.

Persoana ce a dat în cadrul anchetei preliminare mărturii în defavoarea inculpatului trebuie de adresat cât mai puține și succinte întrebări, care să fie îndreptate la determinarea contradicțiilor cu alte explicații.

Aceste reguli se aplică pe deplin și la a III categorie.

Folosirea iscusită a întrebărilor de detailizare și controlare, precum și punerea lor consecutivă ajută la descoperirea neconcordanței între mărturiile participanților la proces. În multe cazuri apărătorul nu are probe ce dovedesc nevinovăția clientului său. Atunci tactica apărării trebuie să fie îndreptată spre respingerea tezelor învinuirii, descoperirea împrejurărilor ce nu dovedesc vina inculpatului. Această tactică este corectă, deoarece nedovedirea vinei este egală cu dovedirea nevinovăției.

Veridicitatea declarațiilor persoanelor interogate depinde de calitățile personale a ei, sfera ei intelectuală, capacitatea lui de a înțelege și interpreta, ceea ce a văzut, a auzit și în dependență de aceasta și trebuie creată tactica interogării. Pe lângă regulile generale ce se referă la toate categoriile de persoane participante la dezbaterile judiciare, apărătorul trebuie să înțeleagă și să țină cont în activitatea sa de divergențele ce sunt între ele.

Interogarea inculpatului are o importanță mare (poate este cea mai esențială acțiune efectuată de instanța de judecată). Aceasta se explică în primul rând ca declarațiile inculpatului sunt o sursă de probăș în al doilea rând, ele răspund la întrebările e vinovată persoana sau nu și, în al treilea rând, inculpatului prin declarațiile sale i se garantează dreptul la apărare.

Participând la interogarea inculpatului apărătorul trebuie să cunoască atitudinea clientului său față de învinuirea ce i se aduce. În cazul când inculpatul recunoaște parțial învinuirea, apărătorul trebuie să afle ce anume el recunoaște și ce nu. În dependență de aceasta se alege și tactica apărării de avocat. Trebuie de luat în considerație că darea declarațiilor este un drept și nu o obligație a inculpatului. Chiar și în cazul refuzului de a da declarații, el nu este lipsit de posibilitatea de a participa la examinarea altor probe, adresarea întrebărilor martorilor, experților, prezentarea probelor ș. a. m. d.

Însă cea mai bună apărare este darea declarațiilor. În procesul redării concluziilor sale , inculpatul trebuie să se conducă de părerea apărătorului care aprecia mai bine cauza. Dar și apărătorul este obligat să ajute avocatul care poate aprecia mai bine cauza, deoarece inculpatul de multe ori dă cauza emoțiilor și își poate agrava situația. În acest sens el trebuie să atingă și problema motivelor infracțiunii. În multe cazuri de motiv depinde calificarea infracțiunii. De motivul infracțiunii depinde des atitudinea față de inculpat.

Comiterea infracțiunilor poate fi comisă din diferite motive: gelozie, răzbunare, egoism ș. a. Determinarea motivului de către avocat este un lucru complicat. Stabilirea corectă a motivului poate avea loc prin determinarea scopurilor ce și le-a pus subiectul și care ajută avocatul de a înțelege mecanismul comiterii infracțiunii care până la fine va duce la înțelegerea motivelor. A le determina pe toate în unele situații este foarte complicat. Deaceea apărătorului îi este necesar de a înțelege doar scopurile generale ce au servit ca temei pentru comiterea infracțiunii. În cazul când inculpatul pe deplin recunoaște vina, fapt ce e dovedit prin materialele dosarului atenția apărătorului trebuie să fie îndreptată spre cercetarea împrejurărilor ce atenuiază răspunderea. În situația când inculpatul neagă învinuirea pot apărea diferite situații ce influențează interogarea inculpatului.

Prima situație – inculpatul neagă învinuirea contrar probelor existente. Aici apărătorul trebuie să-i lămurească inculpatului poziția lui și să caute împreună împrejurările cei atenuiază răspunderea.

A doua situație: inculpatul neagă învinuirea, dar în dosar există probe ce dovedesc în mod obiectiv argumentele susținute de el. Apărătorul în acest caz este obligat nu numai să-l susțină, dar și a arăta toate împrejurările ce confirmă nevinovăția clientului său.

A treia situație: inculpatul neagă învinuirea, dar nu-și poate argumenta poziția sa. Această situație este deosebit de complicată pentru apărare. Inculpatul poate cunoaște sau nu despre sursele de apărare ce pot confirma argumentele sale. Apărătorul în cazul dat trebuie să se afle pe o poziție cu inculpatul. Dacă aceasta nu se realizează, acțiunea apărătorului se poate califica ca încălcare a dreptului la apărare.

Poziția apărătorului pe cazurile în care participă mai mulți inculpați depinde de poziția lor și de persoana care-i apără. În cazul când interesele inculpaților nu contravin, atunci ele persistă și între avocați. Aici e necesară o formă specifică de interogare24.

Legea permite interogarea unui inculpat numai în baza unei încheieri a instanței, în cazuri excepționale, când aceasta este necesar pentru stabilirea adevărului (ar. 249 CPP RM). O astfel de interogare se efectuiază în urma înaintării de către apărător a unui demers. Ea e eficientă mai ales în cazul când unul din inculpați, influențează psihologic asupra altuia. În urma unei asemenea interogări pot surveni unele împrejurări ce servesc pentru a efectua o interogare suplimentară a inculpatului ieșit din sala de ședință. Legea prevede că după reîntoacerea inculpatului în sală, președintele îi comunică conținutul declarațiilor făcute în lipsa lui și-i dă posibilitatea să pună întrebări inculpatului care a fost interogat în lipsa lui mai eficient ar fi ca interogarea inculpatului ce a ieșit să fie efectuată până ca el să facă cunoștință cu declarațiile celuilat inculpat.

Art. 250 CPP RM stabilește cazurile concrete când și în ce mod se citează mărturiile inculpatului în ședința de judecată. Declarațiile martorului în majoritatea cazurilor penale sunt izvorul de bază al probelor. Din informația obținută din ele deseori se conduce ședința judiciar25.

Interogarea martorilor la ancheta preliminară dă posibilitatea inculpatului și apărătorului său de a determina posibilitatea aplicării lor în sensul apărării. În cazul când datele martorului au un caracter acuzator apărătorul nu poate să nu participe la verificarea lorș când au un "caracter apărător" – apărătorul are ca sarcină stabilirea cât mai detaliată a lor. Astfel atenției apărătorului trebuie supuse atât probele de acuzare cât și cele de apărare26.

Ascultarea martorilor începere cu propunerea președintelui să declare instanței tot ce știe personal cu privire la cauza, moment foarte important. Adeseori această regulă se încalcă. Martorului i se adresează o întrebare – dacă recunoaște ceea ce a menționat el la ancheta preliminară, iar dacă nu a memorizat cele menționate în anchetă i se citește. Aceasta nu este corect. În unele cazuri martorul se poate folosi de însemnări în situația când dispozițiile sale sunt legate de cifre și de alte date care cu greu se memorizează. După aceasta declarațiile lui pot fi verificate. Legea stabilește mai multe reguli de ascultarea a martorilor. Însă apărătorul nu trebuie să uite că o importanță deosebită au declarațiile care au fost dobândite pe cale legală. Apărătorul nu trebuie să încalce regulile stabilite și trebuie să tindă ca nici un participant la proces să nu le încalce. Dacă, însă normele procesului totuși se încalcă apărătorul cât și inculpatul nu trebuie să ceară introducerea încălcării date în procesul verbal al ședinței juridice.

Mărturiile martorilor trebuie să fie precise și concrete, în caz de control ele pot sta la baza ședinței. De aceia sarcina apărătorului este de a adresa în acest caz întrebările necesare27. Dacă întrebarea a fost adresată anterior de judecător sau procuror, apărătorul nu este lipsit de dreptul de a mai adresa încă o dată mai ales când a primit un răspuns incorect. În unele cazuri apare necesitatea de a interoga din nou martorii ce au fost deja ascultați. De exemplu. Când în urma analizei altor probe au fost depistate unele împrejurări ce contravin sau provoacă unele neclarități în legătură cu declarațiile martorilor ascultat28.

Este necesar de menționat că unii martori sunt cointeresați de rezultatul examinării procesului, însă la mărturiile lor judecata trebuie să se atârne cu atenție, mai ales când martorii se află cu inculpatul în relații de rudenie, prietenie sau dușmănie. Aceasta se referă mai mult la partea vătămată. Sarcina apărătorului în situația dată este pe de o parte de a întări cu probe efective mărturiile a celor persoane care au un caracter apărător și pe de altă parte – de a demonstra instanței de judecată condițiile, motivele cu caracter personal, ce impun martorul de a da depoziții neafective împotriva inculpatului29.

La determinarea obiectivității explicațiilor martorilor apărătorul și inculpatul pot aplica interogarea în formă "încrucișată" și "de șah" ce pot fi folosite doar în ancheta judecătorească. Interogarea "încrucișată" este acel interogatoriu la care participă ambele părți a procesului penal – învinuirea și apărarea, a unei și aceiași persoane pe unul și același caz. Astfel, apărătorul poate interveni în interogare dacă la interesat un fapt ce la relatat martorul în urma întrebărilor puse de procuror și invers – la interogarea ce duce apărătorul poate participa și acuzatorul. Aceasta contribuie la cercetarea cât mai minuțioasă a împrejurărilor cazului.

Interogarea în formă de "șah" se întrebuințează în ședință cu același scop ca și acel "încrucișat". În comparație cu ultimul el se caracterizează prin aceea că persoana ce interoghează paralel pune întrebări paralele mai multor persoane pe același caz. Astfel, apărătorul în procesul interogării unui martor în scopul apărării adresează aceiași întrebare și altor martori. Aplicând metoda dată apărătorul poate descoperi unele circumstanțe ce pun sub îndoială vinovăția inculpatului30.

În procesul apărării inculpatului un rol aparte se acordă corpurilor delicte. Însă nu întotdeauna examinării lor în judecată i se acordă atenția cuvenită. În unele cazuri corpurile delicte nu se examinează și nu se prezintă de participanții la proces. O asemenea încălcare împiedică aprecierea lor de instanță neinfluențând asupra sentinței, astfel reducându-se la minimum lucrul enorm înfăptuit de criminaliști la ancheta preliminară. Deaceea în procesul examinării corpurilor delicte apărătorul trebuie mai întâi să afle pe ce cale ele au ajuns în materialele cazului. Aceasta dă posibilitate corect de a aprecia importanța probelor.

Varietatea corpurilor delicte dă posibilitatea cercetării lor prin diferite metode. Fiecare corp delict trebuie de examinat și apreciat în interesul inculpatului31. Astfel, apărătorul trebuie să verifice dacă particularitățile corpului delict corespund cu cele înscrise în Proces – verbal de anexare la dosar a corpurilor delicte în cazul când apar unele neclarități ce necesită cunoștințe speciale la examinarea corpurilor delicte trebuie de invitat un specialist (mai ales acela care a participat la descoperirea și ridicarea lor). Ex., în procesul examinării corpurilor delicte de apărător au fost depistate neconcordanței dintre ele și descrierea lui în Procesul – verbal. Faptul dat a impus instanța de a chema în ședință un specialist. Aceste împrejurări au servit la întoarcerea dosarului penal la cercetare suplimentară, care în continuare a dus la încetarea procesului penal pe art. 5 CPP.

Pe lângă aceasta, inculpatul cât și apărătorul său, pot prezenta un demers de cercetare a corpurilor delicte la locul unde ele se află, dacă din cauza volumului ele nu pot fi aduse în ședința de judecată. Refuzul de a îndeplini un asemenea demers ar însemna limitarea posibilităților apărătorului și inculpatului în determinarea împrejurărilor ce au o importanță deosebită pentru apărare31ț.

Pe lângă corpurile delicte un rol hotărâtor au documentele: procesele – verbale și alte documente. Apărătorul în cazul dat trebuie să verifice dacă ele corespund normelor procesuale. Nerespectarea acestora duce la pierderea valorii probatorii a documentului respectiv.

O altă sarcină a apărătorului și clientului său este de a supune unei analize conținutul documentelor. La formarea documentelor contribuie atât factorii subiectivi: componența anchetatorului penal, a martorilor, asistența ș. a., cât și factorii afectivi: situația în care a fost întocmit ș. a. În cazul depistării unor neconcordanțe între documente apărătorul are dreptul să înainteze în judecată un recurs de cercetare obligatorie a datelor ce se oglindesc în el, precum și interogarea martorilor asistenți32.

Participarea apărătorului la examinarea concluziilor expertului este partea cea mai complicată a activității sale în ancheta judecătorească. Legalitatea și importanța expertizei depinde de ordinea numirii și petrecerii ei. Apărătorul trebuie să verifice acest lucru, deoarece în caz de încălcare a acestora să înainteze o cerere în judecată de petrecere a unei expertize noi ce va înlătura toate aceste neglijități. Astfel, conform art. 65, 264 CPP RM dacă instanța de judecată nu este de acord cu concluziile expertizei pentru motivul că acestea nu sunt clare sau complete, este permisă efectuarea unei expertize suplimentare, iar în cazurile când aceste concluzii nu sunt întemeiate sau există îndoieli cu privire la examinarea lor – contraexpertiză33.

Legea prevede participarea la cercetarea probelor și se referă la efectul expertizei a expertului. Aceasta dă posibilitatea mai detaliat de a înțelege împrejurările care necesită cunoștințe speciale. La aceasta duce și posibilitatea participanților la procesul penal, inclusiv inculpatul și apărătorul de a da întrebări expertului. Pentru a face acest lucru apărătorul trebuie să studieze minuțios concluziile experților. El are posibilitatea de a adresa întrebări ce vin în favoarea inculpatului numai în condiția că ele vor ține de competența expertului. Întrebările inculpatului și apărătorului sunt necesare de a fi pregătite anterior în formă scrisă, ce contribuie la o expunere mai clară. Deaceia apărătorul și inculpatul trebuie să convină asupra conținutului și formei întrebărilor adresate, ca scopul final al lor să fie descoperirea anumitor date ei vor simplifica apărarea34.

La aceasta pot duce demersurile și cererile de a cerceta locul comiterii infracțiunii. În unele cazuri, acest act procesul poate fi petrecut pentru prima oară. Apărătorul și inculpatul cât și ceilalți participanți la actul dat au dreptul de a atrage atenția justiției asupra tuturor împrejurărilor care ar putea contribui la lămurirea cauzei35.

După examinarea tuturor probelor din dosar președintele ședinței întreabă pe participanți dacă doresc să complecteze ancheta judecătorească și cu ce anume. În caz dacă se prezintă cereri, instanța le rezolvă. După aceasta președintele sentinței declară ancheta judecătorească finisată.

§ 3. Susținerile verbale și dreptul la ultimul cuvânt – garant al realizării apărării.

După terminarea anchetei judecătorești instanța trece la ascultarea susținerilor verbale, care sunt forma din cuvântările procurorului, precum și părții civile, părții civilmente responsabile sau reprezentanților lor, apărătorul și inculpatul, dacă apărătorul nu participă la ședință (art. 266 CPP RM).

Neacordarea posibilității inculpatului de a participa la susținerile verbale, în cazul în care el nu are apărător și a lua ultimul cuvânt se consideră încălcare a legii procesual penale35ț.

Susținerile verbale prezintă una din cele mai importante și necesare părți a dezbaterilor judiciare. Participanții nu numai că își expun părerea asupra procesului și tind spre a convinge judecata în corectitudinea concluziilor sale36. În afară de aceasta inculpatul este mai greu de al apăra decât îl învinui. Aceasta apare din cauza că este persoană vinovată în comiterea unei infracțiuni mai ales când există probe în acest sens, este un lucru feresc, apărarea acestei persoane ceva nefiresc. Societatea de obicei condamnă infracțiunile și persoanele ce le-au comis. Deaceea discursul procurorului în susținerile verbale trezesc neîncrederea. Astfel se întâmplă cu apărarea. Ea este privită adeseori de a îngrădi infractorul, de al "ascunde" de pedeapsa bine meritată. Deaceea posibilitatea de a combina apărare intereselor individului cu interesele societății a statului constituie greutatea cea mai mare36ț. Discursul de apărare este un mijloc independent și principal de efectuare a apărării ce supune unei cercetări detaliate împrejurărilor cazului, ce caracterizează personalitatea inculpatului în baza cărora se fac concluzii pe caz37.

Discursul de apărare este rezultatul activității de apărare finisate. Ea trebuie să se refere doar la materialele examinate în judecată. Astfel, fiecare cuvânt a apărătorului (de cele mai dese ori participă el) trebuie să fie direct legat de materialele examinate în instanța de judecată.

Capacitatea apărătorului de a convinge trebuie să se manifeste aici pe deplin. La finele ședinței judecătorești la judecător deja s-a creat opinia personală despre faptă și inculpați. Ea însă nu e gândită până la capăt. Tot ce știe judecătorul și apărătorul, tot la ce s-a gândit judecătorul și apărătorul la fel s-a gândit și ajung la o anumită concluzie. De aceea apărătorul trebuie să deie judecătorului ceea ce el așteaptă de la el – răspuns la dubiile sale, adică apărătorul trebuie să prezinte judecătorul la examinare și ascultare totul ce va ajuta la formarea opiniei definitive.

Monologul ținut cu judecătorul este un lucru foarte greu. De aceea apărătorul trebuie să tindă ca discursul său să aibă un caracter apărător. Pentru a obține aceasta apărătorul trebuie să se pregătească38.

Ca discursul să fie convingător pentru judecată, apărătorul trebuie să expună discursul său într-o formă laconică, să oglindească cele mai importante a procesului penal39. Pentru aceasta e mai bine de creat tot textul discursului său și nu doar al schemei lui. Aceasta va ajuta mai bine de a se organiza și argumenta tezele sale.

În procesul lucrului asupra formării conținutului discursului, avocatul trebuie să atragă atenția la așa noțiuni ca tonul și stilul.

În orice discuție persoana își găsește reflectarea sentimentelor sale ce depinde de tema discuției. În unele cazuri poate fi compătimirea, ura, disprețul, acordul ș. a. Când discursul e însoțit de aceste atitudini ea învie și nimeni nu poate să se contrapue ei.

Fiecare persoană poate să-și aleagă stilul său de a vorbi. Însă aceasta direct sau indirect depinde de caracterul și temperamentul celui ce vorbește. Stilul trebuie să corespundă cazul cercetat și persoanei supuse apărării. El trebuie să răspundă conținutului temei principale a discursului apărătorului.

După conținut, discursurile avocatului se pot împărți în două tipuri de bază:

Apărătorul e de acord cu alocuțiunea procurorului.

Apărătorul nu este de acord cu alocuțiunea procurorului40.

În primul caz apărătorul trebuie direct să indice din ce cauză persoana a săvârșit infracțiunea (în cazul când ele pot atenua răspunderea) și ce dorea să obțină prin comiterea ei. Cu alte cuvinte toate circumstanțele ce atenuiază răspunderea clientului său.

În cazul doi apărătorul trebuie să tindă de a descrie toate argumentele ce le are împotriva probelor aduse de procuror41.

În ambele cazuri tema discuției avocatului trebuie să fie inculpatul și viața lui. Fiecare cuvânt al apărătorului, fiecare frază a lui trebuie să aibă o legătură directă cu clientul său. Corect de-al înțelege pe inculpat de a explica judecătorilor ce la adus pe acest om la extrema dată, dacă a comis această infracțiune și ce incorect îl învinovățesc pe el, dacă nu a săvârșit infracțiunea – sunt sarcinile de bază a apărătorului.

Conținutul acțiunii avocatului în mare măsură depinde de esența declarațiilor inculpatului. O asemenea descriere a acțiunilor inculpatului asigură analiza și referința în discurs la alte probe. Descrierea detaliată sau, invers, restrânsă a declarațiilor inculpatului complică aprecierea esenților ce va aduce la distrugerea armoniei logicii cuvântării apărătorului42.

De aceea ar fi mai eficient ca judecata de la început să cunoască ce prezintă inculpatul, în ce situație grea a nimerit el. Aceasta însă nu trebuie privită ca o regulă. Portretul literal al inculpatului se poate face pe parcursul analizei probelor care sunt în favoarea lui43.

Unii autori consideră că alocuțiunea apărătorului trebuie să cu prindă: partea introductivă analiza împrejurărilor cazului examinarea juridică a învinuirii înaintate caracteristica inculpatului și partea finală.

Partea introductivă trebuie să pună baza discursului de mai departe. Ea nu trebuie să fie voluminoasă, cuprinzând în sine ideea generală de a apăra.

O mare importanță au celelalte secțiuni a alocuțiunii apărătorului. Anume aici detaliat se analizează și apreciază toate probele și sursele lor ce vin să apere inculpatul. De asemenea, apărătorul este obligat să efectueze o analiză critică a tuturor probelor care învinovățesc clientul său. Ar fi mai rezonabil ca cele mai temeinice și evidente probe de apărare să fie examinate la începutul locuțiunii. Această tactică va atrage atenția instanțelor de judecată influențând asupra convingerii intime a judecătorului44.

Apărătorul poate și trebuie să supună unei analize lucrul organelor de cercetare penală și ancheta preliminară, dacă consideră că în activitatea lor sunt careva greșeli ce țin de agravarea situației inculpatului. Menționând lacunele date apărătorul prin aceasta respinge formula învinuirii. Astfel argumentele învinuirii trebuie să fie tema de bază a discursului apărătorului. Avocatul nu trebuie să se eschiveze de la combinarea directă a acelor argumente (din ele) ce nu au bază legală. Toată "puterea" lui trebuie să fie îndreptată spre principalele probe ale acuzatorului. Aici în fața avocatului apare o sarcină dificilă: el trebuie să înțeleagă care din argumentele învinuitului pot fi privite de judecător ca întemeiate. Aflând aceasta, el cu o deosebită atenție va trebuie să le înlăture.

Toate pretențiile apărătorului față de argumentele acuzatorului, toate opiniile lui: interpretarea personală a infracțiunii (dacă atare a fost comisă), atârnarea inculpatului față de crimă ce se incriminează, cu alte cuvinte toate alocuțiunile avocatului tinde la un scop unic și direct: de a ajuta instanța de a emite o sentință justă și convenabilă pentru inculpat. Pentru aceasta el aduce judecății tot ce poate respinge învinuirea, dacă ea nu e dovedită sau ce o atenuează dacă este dovedită.

Logica unui asemenea discurs va persista în cazurile când el va avea idee concretă și clară. Ea trebuie să fie acel motiv sau scop cu care apărătorul sau inculpatul înaintau demersul, puneau întrebări martorilor, experților și altor participanți la procesul penal. Ideea dată trebuie să fie temeiul tuturor argumentelor ce la prezintă apărătorul judecății și dacă instanța va recunoaște aceste argumente ideea respectivă va sta la baza sentinței45.

Nu mai puțin importantă în discursul apărătorului îl ocupă problema calificării acțiunii sau inacțiunii inculpatului. În literatura procesuală juridică corect se menționează că aprecierea juridică în discursul apărătorului constă în interpretarea legii, căutarea unei alte reglementări mai potrivită după părerea lui la calificarea cauzei. Calificarea corectă a acțiunii înseamnă că faptul întrunește toate elementele constitutive a unei componențe de infracțiuni prevăzute de codul penal. Apărătorul trebuie să cerceteze toate aceste elemente, să analizeze și caracterizeze conținutul motivelor infracțiunii, existența legăturii cauzale între acțiune și rezultat. Tot aceasta trebuie să se bazeze pe cunoașterea exactă a legislației în vigoare.

În partea finală apărătorul trebuie pe scurt să facă o concluzie în care se va oglindi toate argumentele apărării, părerea lui față de problemele ce trebuie soluționate pe caz. Aici apărătorul trebuie clar și concret să spună ce dorește el de la instanță: achitarea inculpatului, dacă vinovăția lui nu este dovedită sau stabilirea unei pedepse cât mai minime prevăzute de codul penal dacă vina i s-a dovedit. În afară de acesta ici trebuie să fie oglindit punctul de vedere asupra pretențiilor materiale a părții civile și alte întrebări ce au importanță pentru clientul său.

Așa dar locuțiunea apărătorului trebuie de la bun început bine gândită, pregătită și numai după aceasta ținută. După cum menționează V. Goldineva "ea trebuie să fie compozițională, adică materialul ce formează conținutul ei. Trebuie în modul corespunzător să fie aranjat, organizat după o anumită sistemă", sau I. Chisiliov "Discursul avocatului – un act unic ce tinde să schimbe părerea ascultătorilor îndreptându-le spre concluzia că celelalte-s greșite"46.

După ținerea discursului de apărător procurorul poate să folosească de așa numită replică, iar apărătorul are dreptul să răspundă la ea. Replica i se acordă apărătorului pentru a se opune la argumentele adăugătoare ale procurorului și de a-și expune părerea asupra unor împrejurări care au fost scăpate în alocuțiunea sa. După expirarea replicilor judecata acordă inculpatului dreptului la ultimul cuvânt. Apărătorul nu trebuie să spună clientului său ce trebuie acesta să vorbească în ultimul cuvânt al său, însă acesta trebuie să-i lămurească că el nu trebuie din nou să atingă problema probelor, nu trebuie să amintească din nou despre motivele ce au dus la comiterea crimei. Pe instanța de judecată o interesează dacă persoana dată minte sau nu, a comis crima din cauza vieții grele sau din alte motive josnice, o să se corijeze sau nu. Apărătorul trebuie, de asemenea, să încurajeze și să menționeze că ultimele cuvinte ale lui foarte mult pot să-i schimbe soarta.

Cu aceasta se finalizează activitatea de apărare a inculpatului și apărătorului său însă în multe cazuri nu și procesul penal47.

După pronunțarea sentinței integral sau dispozitivul ei, ei președintele explică inculpatului și altor participanți conținutul sentinței, modul și termenele de atacare. Dacă inculpatul nu cunoaște limba în care este întocmită sentința sau dispozitivul ei va fi adus la cunoștință inculpatului de către interpret în limba pe care o cunoaște.

Conform prevederilor art. 292 CPP RM în cel mult trei zile de la pronunțarea sentinței sau a dispozitivului ei, inculpatului arestat i se înmânează copia sentinței sau a dispozitivului ei. Dacă sentința sau dispozitivul ei este întocmit într-o limbă pe care nu o cunoaște, lui i se înmânează traducerea în scris a sentinței sau a dispozitivului ei în limba pe care o cunoaște. Dacă acest lucru nu-i făcut aceste circumstanțe trebuie să fie considerate drept motiv pentru termenul expirat de atacare sau pentru casarea deciziei instanței de apel, dacă au fost examinate apelurile altor participanți.

§ 4. Atacarea sentinței ca modalitate de înfăptuire a apărării.

După expunerea dezbaterilor judiciare inculpatului i se pronunță o sentință, care poate fi acuzare sau achitare. De aici conform legislației în cazul emiterii unei sentințe inculpatul se transformă în condamnat48. În cazul dezacordului cu sentința condamnatului o poate condamna în instanțele superioare. Importanța controlului și verificării sentinței emise de instanța de judecată e evidentă. Sentința judecății determinând soarta oamenilor hotărăște întrebarea vinovăției sau nevinovăției unei sau altei persoane, hotărăște problema acțiunii civile înaintată de partea civilă ș.a. E ușor de închipuit ce consecințe nefaste poate să aducă o sentință nelegală, de aceia legea procesual-penală acordă o mare atenție problemei date. Numai expirarea termenului de înaintare a cererii de atac fac ca sentința să capete putere juridică (nu în orice caz). Aceasta arată importanța importanța enormă ce o are atacul sentințelor din punct de vedere a garantării drepturilor și intereselor legale a participanților la proces.

Atacul a unei sentințe ilegale după părerea inculpatului este o formă a apărării drepturilor lui ce determină controlul legalității și temeiniciei hotărârii emise de prima instanță. Corect afirmă M. S. Storogovici, menționând că "Pentru subiecții ce pot ataca sentința judiciară aceasta e o garanție a drepturilor sale. Atacul esenței pentru inculpat și apărătorul său este o formă sau modalitate de apărare"49.

Practica demonstrează acest lucru. De exemplu, în dosarul nr.95030226 avocatul Madan N. A. apărându-l pe inculpatul Davdiuc A.I. Învinuit pe art. 119 alin. 4 și 208 alin.3 a obținut clasarea dosarului prin atacul sentinței în Curtea Supremă de Justiție.

Codul Procesual Penal al Republicii Moldova detaliat reglementează formele, modalitățile și procedura de atac a sentinței în instanțele ierarhic superioare. Astfel, conform legislației ca modalitate de atac poate fi: Apelul și recursul – ca căi ordinare de atac, contestația în anulare, revizuirea procesului penal, recursul în anulare și demersul în interesul legii ca căi extraordinare de atac.

Nu mă voi opri să analizez detaliat fiecare formă în parte din considerentele limitei lucrării date, i mă voi strădui pe scurt să indic principalele reguli de efectuare a apărării drepturilor și intereselor inculpatului.

Astfel, pentru atacul ordinar al sentinței este necesar de a înainta o cerere în scris, ea poate fi prezentată de avocat însă cu acordul clientului său. În cazul în care condamnatul nu este de acord cu sentința judecății însă îi este frică s-o atace, apărătorul este obligat să-i lămurească nejustificativitatea infracțiunii lui. În situația când apărătorului nu i s-a reușit să-l convingă pe condamnat în eficiența atacului, el singur poate înainta în instanța de apel sau de recurs, explicând dreptul clientului său de a renunța la apel50. Deaceea nu putem fi de acord cu dl. Satchisean care afirmă că în cazul când sentința a fost ilegal emisă apărătorul poate singur, fără acordul condamnatului de a ataca51. Această prevedere încalcă grav drepturile inculpatului. Căpătând acordul clientului de a ataca hotărârea judecății avocatul scrie cererea corespunzătoare din numele său, purtând răspundere deplină pentru conținutul ei. În ea se va reda temeiul și motivele cerințelor apelantului, cu trimitere la probe care arată de ce partea apărării consideră că sentința este ilegală și neîntemeiată52. Cererea de atac de părți timp de zece zile de la pronunțarea sentinței (art. 37 CPP RM), iar pentru inculpatul arestat acest termen decurge de la înmânarea copiei de pe sentință sau de pe dispozitivul sentinței (art. 308 CPP RM). Ea se depune la instanța a cărei sentință se atacă, apoi se transmite împreună cu materialele dosarului la instanța ierarhică superioară unde va trebuie să fie examinată. Legea nu prevede participarea obligatorie a apărătorului în procesul apelului și recursului și în cazul când condamnatul cere acest lucru. Faptul dat este considerat de S. Barchin și M. Pacmuhov ca "o încălcare a dreptului constituțional la apărare. Avocatul care a înaintat cererea de apel sau recurs conform legislației nu este invitat în ședință. În rezultat nimeni nu a spus nimic în vederea apărării condamnatului. Respectiv, în cazul când apărătorul nu a participat la examinarea atacului nu poate influența asupra hotărârii luate pe caz"53, lucru ce va aduce la tărăgănarea procesului penal, atacul din nou a sentințelor. Recent pe această problemă s-a expus Plenumul CPI menționând că, participarea apărătorului la judecarea apelului, recursului în anulare declarat în defavoarea celui condamnat, achitat sau persoanei în privința căreia s-a încetat procesul este obligatorie. Rolul apărătorului în examinarea apelului și recursului e foarte responsabil. Aceasta reese din faptul că instanța de judecată nu ascultă și interoghează pe nimeni, examinând pricina numai după materialele dosarului, ascultând paralel părerea apărătorului și procuratorului54.

Instanța ce examinează cererea de apel sau recurs poate lua următoarea hotărâre:

respinge apelul sau recursul menținând hotărârea atacatăș

achită apelul sau recursul casând sentința primei instanțe pronunțând o nouă hotărâre potrivit ordinei stabilite pentru prima instanță, în cazul apelului, ori menține hotărârea primei instanțe când apelul a fost greșit admis sau achitat inculpatul casând procesul penal, în cazul recursului, precum în ambele cazuri, trimite la o nouă rejudecare (art. 335 CPP RM).

Instanța de apel soluționând cauza nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel (art. 316, 338 CPP RM), în primul rând în privința condamnatului. În hotărâre se indică temeiurile de fapt și de drept ce au dus la respingerea sau admiterea atacului, precum și motivele adaptării deciziei date. După întrunirea condițiilor stabilite, hotărârea devine definitivă fiind obligatorie pentru toți participanții la proces și posibilă de executare55.

În practică apare întrebare: este necesar, oare, de a ataca sentința instanței de judecată în cazul când ea la achitat pe inculpat? Desigur, persoana achitată nu va contesta însuși faptul achitării, cerând să fie condamnat. Asta ar fi irațional. Dar pentru el este important, în baza cărui temei el a fost achitat. Astfel , în cazul achitării ca urmare a lipsei componenței de infracțiuni stabilește reabilitarea inculpatului, spre deosebire de studiu când nu s-a dovedit vinovăția lui.

Iată de ce legea nu interzice atacarea sentinței cu caracter de achitare a inculpatului56.

Se poate de vorbit oare despre dreptul la apărare după ce sentința a devenit definitivă? Discuțiile asupra acestei întrebări se duc atât între teoreticieni, cât și între practicieni.

După părerea mea răspunsul cel mai corect îl dă M. S. Stargovic care menționează că procedura în instanța de apel și recurs sunt căi ordinare de atac care pot fi înfăptuite în urma prezentării de părțile procesului penal a unei ceri în acest sens. Contestația în anulare, revizuire procesului și celelalte forme sunt căi extraordinare de atac cu care, de regulă, se fondează procesul penal. Atacul pe cale extraordinară se înaintează de persoane ce au atribuții de supraveghere (în cazul recursului în anulare și demersului în interesul legii) cererea este prezentată de procurorul general precum și de părțile participante la proces. Dacă unii din ei au depistat careva încălcări în procesul achitării sentinței (exact stabilite de CPP RM) el poate înainta cererea respectivă. Temei pentru înaintarea cererii constă în anularea și revizuirea procesului, este plângerea părților la proces, declarații și scrisori emanate de la cetățeni, din partea organizațiilor sindicale și altor organizații obștești, întreprinderi, instituții, articole sau scrisori publicate în presă, prezentarea de procurori sau judecători a unor informații ce pot servi ca temei pentru modificarea sentinței. Cele mai des întâlnite temeiuri (de prezentare a cererii de contestare și anulare) sunt plângerile condamnaților și apărătorilor săi57.

Una din obligațiile de bază a apărătorului la etapa dată e de a ajuta condamnatul să compună cererea de atac. Experiența și profesionismul în întocmirea documentelor, înțelegerea și cunoașterea actelor normative necesare, capacitatea de a efectua o analiză critică a probelor, a concluziilor instanțelor judecătorești asigură eficacitatea, convingerea temeinică a cererii de atac, mai ales când e întocmită de un jurist calificat.

În ea trebuie să fie descrise concluziile și păreri al celui ce o înscrie, adică tot ce cere el de la instanța de judecată competentă: de a anula sentința instanței anterioare sau de a introduce careva modificări în ele, de a transmite la o nouă rejudecare. Cererea în vederea atacului pe cale extraordinară este un act procesual ce atrage anumite consecințe:

ea servește ca temei pentru înfăptuirea procedurii de atac pe cale procesualăș

ea trebuie examinată de o persoană împuternicită de aceastaș

pe ea se emite o hotărâre care trebuie să fie motivatăș

ea servește ca temei pentru ridicarea documentelor și materialelor cazului datș

înaintarea ei poate să suspendeze executarea hotărârii a cărei anulare se cereș

despre rezultatul examinării procesului trebuie informați autorii și alte persoane cointeresate59.

Legea procesual penală stabilește concret temeiurile, modul de înfăptuire a procedurii în cazurile atacului pe căile extraordinare. Astfel situația contestării împotriva hotărârii definitive este de zece zile după începerea executării pentru persoana împotriva căreia se face executarea, iar pentru celelalte persoane – treizeci de zile. În cazul revizuirii procesului penal, termenul dat pentru condamnat nu e limitat, iar pentru celelalte părți – nu mai târziu de expirare termenului de prescripție sau a unui an de la descoperirea împrejurărilor prevăzute de art. 363 aliniatul 2 CPP RM. O situație asemănătoare e prezentă și în cazul recursului în anulare: pentru condamnat un careva termen nu există, pentru alte persoane – un an de la data când hotărârea a rămas definitivă. Aceasta servește ca o garanție a respectării principiului garantării dreptului la apărare.

Participarea apărătorului în procesul examinării cazului pe calea atacului extraordinar trebuie să fie obligatorie în cazul când condamnatul dorește aceasta. Prezența apărătorului are o importanță deosebită în cazul când instanța competentă examinează posibilitatea achitării persoanei sau atenuării răspunderii stabilite60.

Împuternicirile instanțelor competitive de a examina cauzele pe căile extraordinare sunt destul de vaste. Ele pot lăsa sentința sau hotărârea fără schimbări și înceta activitate pe dosar sau trimite materialul la o nouă examinare în cazul apariției unor noi împrejurări (art. 363 CPP RM). Posibilitatea de a examina împrejurări la cazului penal permite de a descoperi și cerceta erorile comise, dacă ele au fost comise și nu au fost înlăturate la stadiile precedente de examinare penală 61. Aceasta are o importanță procesuală și educațională. Fiind o parte componentă a dreptului condamnatului la apărare, creează încredere nestingherită în supremația legii și victoriei adevărului. Fiecare din formele existente de atac a sentințelor are importanța sa specifică formând un tot întreg, ce contribuie la garantarea principiilor generale a jurisprudenței, inclusiv și la respectare dreptului condamnatului la apărare 62.

Capitolul IV

Realizarea principiului garantării dreptului la apărare în lumina tratatelor internaționale la care Republica Moldova face parte

Cunoașterea dreptului internațional de către fiecare om este o condiție indispensabilă pentru realizarea legislației internaționale. Diferențele internaționale ce apar problemele globale ale societății umane, apărarea drepturilor și intereselor omului cât și altele scot în evidență necesitatea cunoașterii corecte și respectării normelor dreptului internațional.

Articolul 4 a Constituției Republicii Moldova “drepturile și libertățile omului” prevede:

1. Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile omului se integrează și se aplică în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care RM face parte.

2.Dacă există divergențe dintre pactele și tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte și legile ei interne prioritate au reglementările internaționale.

După 90 în RM sa-u creat premise pentru elaborarea unei legislații conform cerințelor etapei actuale de trecere la economia de piață. Respectare drepturilor și libertăților omului a devenit o condiție necesară edificării ordinii de drept în RM, a preântâmpinării oricăror abuzuri a consfințirii principiilor morale și de drept care trebuie să fie prezente în constituția conducătorilor și tuturor cetățenilor RM.

La 10 Decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat și a proclamat Declarația Universală a drepturilor omului ca ideal comun spre care trebuie sa tindă toate popoarele și națiunile pentru toate persoanele și organele societății sa se străduiască având această Declarație permanent în minte să desfășoare respectul acestor drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive atât de ordin național cât și de cel internațional recunoașterea și aplicare lor universală și efectivă.

În plan european în cadrul procesului OSCE au fost adoptate acte în care problematica drepturilor omului este amplu reglementată cum ar fi actul final de la Helsinski 1975, Documentul de la Viena din 1986, Carta de la Paris din 1990, Declarația de la Copenhaga din 1992, etc.. În cadrul subregional Consiliul Europei a adoptat la 4 Noiembrie 1990 Convenția pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale la care sunt părți peste 35 de state continentale.

Pe continentul Latino American care au tradiții temeinici în materie, în 1986 la San-Jose s-a adoptat convenția americană privind drepturile omului, iar pe cel african-Carta africană a drepturilor omului și ale popoarelor.

În protecția drepturilor omului un rol important îi revine ombudsman-ului care poate fi o persoană fizică sau juridică numită de regulă de Parlament. Funcția principală a lui este de a proteja drepturile și libertățile oamenilor care se consideră victime ale unei injustiții din partea administrație, atrăgându-se de regulă după epuizarea tuturor căilor legale de recurs. Această instituție nu e prevăzută de constituția RM, dar ar fi necesar de a o introduce cât mai curând.1

Astfel indivizii beneficiază de drepturi și libertăți pe plan intern prin mijlocirea statelor de care aparțin și în virtutea suveranității lor asigură totodată căile de realizare a drepturilor și libertăților. Fără înscrierea în normele constituționale a drepturilor omului și fără adoptarea unor măsuri adecvate pentru garantare lor de către fiece stat drepturile și libertățile cetățenilor va fi lipsit de orice eficiență.

De altfel documentele internaționale care definesc cadrul colaborării internaționale a statelor în domeniul umanitar prin lumina interdependența care există între aplicarea lor reguroasă în relațiile dintre state și respectul universal al drepturilor omului. Deși principiile suveranității și independenței naționale în mențin în mod firesc importanța și semnificașia cooperarea internațională a statelor se extinde și se diversifică necontenit. Afirmare to mai puterică a marelor valori umanistice determină o extindere a sferei competenței internaționale în acastă materie.

După cum se cunoaște încercările fostelor regiuni totalitare comuniste de a contesta legitimitatea oricărui control internațional cu privire la drepturile omului, negarea apriorică a oricărei posibilități de acțiune internațională în acestă materii sub pretextul că probleme dreptului omului ar fi în mod exclusiv de competența internă a statului iar comunitatea internațională nu ar trebui decât să stabilească orientări generale în acestă problemă au dus până la urmă la falimentul acestor regiuni.

Acceptarea de către state a mecanismului internațional de control a drepturilor omului propriilor cetățeni de a acționa pe plan internațional pentru respectul drepturilor lor dacă mijloacle naționale nu se dovedesc suficiente nu prezintă o negare a suveranității și cu atât mai puțin pierderea autorității unei țări pe plan politico diplomatic. Nimeni nu poate contesta faptul ca Anglia, Italia, Germania, Belgia, etc. sunt țări democratice, char dacă au fost cazuri în care jurisdicția internațională contestând anumite încălcări a obligat statele în cauză sa restabileasca unele situații privind drepturile omului . Acceptarea competenței inmternaționale nu este deci o dovadă de slăbiciune, o indepărtare de la principiu ci tocmai un mecanism la care statele resurg în virtutea suveranităților.

Un rol important în această direcție îl joacă Consiliul Europei care a fost creat la 5 Mai 1949. Membrii originari ai acestei organizații au fost Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda și Suedia.. În prezent ca urmare primirii succesive de noi membri în decursul anilor Consiliul Europei are membru printre care și Moldova.

Ideile generoase cuprinse în statutul Consiliul Europei, care au călăuzit acestă prestigioasă organizație de la contituirea sa și-au găsit concretizarea și materializarea în Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului adoptată în 1950, care a fost ulterior completată cu mai multe protocoale anexă. Trebuie observată și acea mențiune că în comparație cu sistemul de protecție a dreptului omului existent în cadrul ONU, mecanismul european oferă imaginea unui sistem mult mai integrat cu posibilități sporite pentru repararea încălcărilor drepturilor omului în cazurile în care acesta na-u fost luate în considerație. Dacă sistemul ONU nu întemeiază în general pe ideile relațiilor de la state fiind foarte prudente în recunoașterea posibilităților pentru statele care doresc ori pentru indivizii prejudecăți de a pune în discuție modul în care o serie de drepturi ale omului se realizează în practică sistemul european merge mai departe stabilind o serie de proceduri prin care statele pot fi chemate și obligate a da explicații iar în final să execute anumite hotărâri prin care sa-r stabili anumite încălcări ale dreptului omului în determentul propriilor cetățeni. În asemenea situații ele pot fi condamnate la despăgubiri și adoptarea unor măsuri de restabilire a drepturilor persoanelor cărora li sau încălcat drepturile fundamentale. La baza activității juridice a Consiliului Europei stau două principii:

I-principiul efectivității

II- principiul subsidiarității

Principiul efectivității prevede că demersul judecătorului european este cel mai novator și contribuie cel mai bine la o dinamică a respectului drepturilor omului. Preocuparea dominantă în spiritul organelor judiciare este de a asigura sistemul de ocrotire și drepturilor garantate a veritabilă efictivitate.

Căutarea efectivității unui drept proclamat conduce astfel de două serii de consecințe relative la punerea în aplicare a dreptulurilor:

a) obligațiile pozitive

Curtea europeană constatând că realizarea numeroaselor drepturi enunțate de CEDO apasă și pun în sarcina statelor o obligație de a adopta măsuri pozitive foarte dese de ordin economic sau social. De exemplu dreptul efectiv la un proces echitabil presupune să fie organizat un sistem de asistență judiciară gratuită. Sau un sistem de traducere pentru străini.

b) efectul util

Preocuparea cu efectivitate conduce curtea să dea dispozițiilor Convenției tot efectul lor util.

Subsidiaritatea- cum o ilustrează pe plan procedural regula clasică a epuizării căilor de recurs interne, mecanismul de ocrotire instaurat de către convenții îmbracă un caracter subsidiar în raport cu sistemele naționale de garanție a drepturilor omului Acest principiu implică recunoașterea autonomiei naționale și fondează teoria cu totul tretoriană a marjei de apreciere.

a)autonomia națională

Convenția fixează norme internaționale de respectare de către statele contractante în raporturile lor cu indivizii și încredințează fiecărui stat contractat sarcina de asigura libera executare a drepturilor omului și libertății pe care acesta le consacră. Contestația are deci un caracter secundar în raport cu dreptul intern. Astfel controlul curții nu are decât ca obiect conformitatea față de convenție a acestei măsuri naționale.

b)marja de apreciere

Orice stat dispune de o oarecare marjă de apreciere în aplicarea convenției. Teoria marjei de apreciere conferă în mod particular statutului o putere în aplicarea limitelor de prtecșie. Ea fixează întinderea acestei puteri discreționate și pe cale de consecință întinderea controlului exercitat de către Curte asupra acestor măsuri.

Astfel Curtea a practicat un fel de autonomie judiciară

Sistemul european de protecție a dreptului omului cuprinde în principal trei organe

1.Comisia Europeană a Dreptului Omului ce e compusă dintr-un număr de membri egal cu acela al statelor cu Sediul la Strasbourg. Mandatul ei este de 6 ani. Comisia care își stabilește propriul său regulament își alege președintele și cu cei doi vicepreședinți pentru o perioadă de 3 ani.

2.Curtea Europeană a Drepturilor Omului creată în 1958 se compune dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor membri. Ei sunt independenți în luarea deciziilor. Sediul ei este de asemenea la Strasbourg iar judecătorii aleși pe 9 ani sunt realigibili.

3.Comitetul de Miniștri ai Consiliul Europei e un organ interstatal care e chemat sa adopte hotărâri numai în cazuri deosebite.

CEDO este singurul instrument internațional protector al drepturilor omului care organizează un control jurisdicțional al aplicării dispozițiilor sale, un organ de judecată decide intr-un caz de speță(al violării dreptului omului) printr-o decizie obligatoare învestită cu autoritatea lucrului judecat.

Procedura de control cuprinde 3 faze, acceptibilitatea petiției, concilierea și decizia de fond.

Primele două faze (acceptibilatea și concilierea) se derulează în fața Comisiei Europene a Dreptului Omului, care îl putem califica drept organ parajurisdicțional. Prin funcțiile sale Comisia este un organ polivalent , ea exercită funcții atât judiciare asupra acceptibilității petițiilor diplomatice sau semidiplomatice când favorizează o reglementare amiabilă cât și cvazijudiciare (când emite un aviz asupra fondului afacerii în cazul eșecului concilierii)

Decizia de fond poate reveni fie la organului judiciar (III)-Curtea Europeană a Dreptului Omului, fie organului politic (IV)- Comitetului de Miniștri ai Consiliului Euorpei.

1. Acceptabilitatea petiției.

Însărcinată cu controlul acceptării plângerilor statale sau individuale introduse inainte ei, în cadrul unei proceduri contradictorii în mod principal scrisă, Comisia procedează la filtrarea petițiilor și joacă rolul unei veritabile jurisdicții, ea adoptă o hotărâre care se impune părților reținând petițiile acceptat în mod juridic și respingîndu-le pe celelalte.

Decizia Comisiei asupra acceptabilității petiției trebuie să fie motivată și este în principiu definitivă

Dreptul de recurs individual este deschis la trei categorii de petiționare. (art 25). Orice persoană fizică fără deosebire de naționalitate de rezidență, de starea socială sau de capacitatea sa poate înainta o cerere la de recurs împotriva unui stat (instanța judecătorească) parte la convenție. Această deschidere largă a dreptului de recurs este favorizată de către acordul European din 6 Mai 1969 care dă diverse imunități și facilități persoanelor particulare la procedurile în fața Comisiei Curții Europene a Drepturilor Omului.

Petiționarul individual trebuie să fie victimă unui violări a drepturilor garantate și trebuie deci să aibă un interes personal de a acționa (spre deosebire de petiționarul statal). Convenția mai stabilește și careva reguli în ceea ce privește conținutul petiției. Ea nu trebie sa fie incompatibilă cu dispozițiile convenției să nu fie abuzivă și mai ales să nu fie în mod manifestat rău fondată. Petiția abuzivă este cea care un alt scop decât cel al Convenției sau care arată o utilizare frivolă a dreptului la recurs.

Defectul manifestat de fundament prevede o extensiune sensibilă a conceptului acceptibilității la un examen preliminar al corectudinii fundamentării petiției individuale.

O condiție esențială a acceptării cererii este epuizarea căilor de recurs interne. Această regulă ilustrează caracterul complimentar în raport cu dreptul intern al dispozitarului european de protecție și în primul rând al sesizării comisiei. După o jurisprudență constantă a comisiei regula art 26 se fondează pe necesitatea de a da mai întâi statului pârât facultatea de a remedia situația legitioasă prin propriile sale recurse și în ordinea sa judiciară internă. Condiția epuizării căilor de recurs interne își găsește prelungirea în obligația statului de a oferi indivizilor căi de recurs efective în fața instanțelor naționale.

Probarea epuizării căilor de recurs interne este pusă în sarcina petiționarului.

Condiția de epuizare a căilor de recursivitate se cere pentru petițiile individuale ca și pentru petițiile statale cu excepția cazurilor petițiilor statice relative nu la cazuri individuale de valoare ci la practiciu administrative incompatibile cu Convenția.

Prin obligația de ase epuiza căile de recurs se subînțelege de afacere un uz normal al recursurilor utile. Uzul normal implică faptul ca doar non-utilizarea unui recurs esențial antrenează inacceptibiltatea petiției.

2. Concelierea

O dată ce petiția a fost acceptată , Comisia este investită de Convenție (art28) cu o misiune de conciliere. Ea este cu decizia Curții sau Comitetului de Miniștri unul din cele două mijloace prin care se ajunge la reglementarea Letigiului. In exercițiul funcțiunii sale Comisia este un organ nou jurisdicțional, ea trebuie în mod simultan să stabilească faptele și să faciliteze o reglementare amiabilă între interese. În caz de eșec al tentativei de conceliere ea trebuie să facă și un aviz asupra fondului.

La această etapă Comisia e însărcinată cu stabilirea faptelor procedând la un examen contradictoriu al petiției cu reprezentanții părților. Caracterul contradictoriu al procedurii permite asigurarea unei anumite egalități între părți obligând comisia de a proceda la o anchetă, să efectuieze o descindere la locuri, să viziteze centrele de detenție, să audieze petiționarul,, martorul, sau orice alte persoane (ziariști, sindicaliști).

Statul pârât trebuie să coopereze cu Comisia și să faciliteze conducerea eficace a anchetei cea ce nu înseamnă că uneori nu se ivesc dificultăți (de exemplu în afacerea greacă) potrivit art. 28 a Convenției Comisia se pune la dispoziția celor interesați în vederea ajungerii la o reglementare ameabilă a afacerii. Concilierea intituită de o convenție își găsește aplicare nu numai în petiții elastice ci și în cele individuale poate duce la veritabile negocieri cu guvernul statului pârât căruia îi este ce mai adesea resotizant.

În caz de succes al concelierii, Comisia redactează un suport care definitivează reglementarea amiabilă dându-I un caracter definitiv care este transmis Comitetului de Miniștri. Astfel, reglementarea amiabilă este un act compozit care se se analizează ca un acord între părțile la litigiu investit cu aprobarea Comisiei și punând capăt procedurii în fața organelor CEDO, aceasta însă reflectându-se mai mult la litigiile cu caracter.

În caz de eșec a reglementării amiabile, Comisia trebuie să întocmească un raport care pune sfârșit procedurii oficiale a concilierii și deschide o fază cvazijurisdicțională a procedurii. Comisia în raportul său constată faptele și mai ales formulează un aviz asupra punctului de a ști dacă faptele constatate relevă din partea organelor statului interesat o violare a obligațiunilor care îi incubă în termenii Convenției. Avizul nu are nici o forță obligatorie și nu leagă nici părțile nici organele de decizie ale Convenției, Lui îi lipsește autoritatea de lucru judecat.

Transmiterea raportului de la Comisie la Comitetul de Miniștri descide un termen de 3 luni care permite sesizarea organului de decizie (judecătorul.)

Paralel cu aceasta Comisia are și posibilitatea să sesizeze în mod direct Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Deci rezultă ca în sistemul european de protecție a drepturilor omului Cuirtea Europeană poate indeplini rolul unui organ de conciliere dar și a unui organ de anchetă al cărui determină prin continuarea procedurii judiciare prin transmiterea dosarului cât Comitetul de Miniștri sau pentru închiderea lui în cazul impăcării părților.

Aceasta din urmă dispune de practic de două posibilități. El poate reține cauza și stabili prin votul a două treimi din membri săi dacă a existat sau nu o încălcare a convenției. In caz afirmativ dispune de un termen în care statul interesat va lua măsuri satisfăcătoare. În caz contrar Comitetul de Miniștri va putea da curs deciziei sale inițiale adoptând măsuri corespunzătoare. În acest caz se va dispune și publica raportul Comisiei cu privire la speța respectivă care până la acesta nu poate fi publicată.

Comitetul de Miniștri a Consiliului Europei are și posibilitatea de a transmite cauza Curții Europene a Drepturilor Omului.

3.Reglementarea juridică

Curtea este un organ jurisdicțional care funcționează într-o Cameră de 7 judecători, deși numărul membrilor săi este egal acela al tuturor statelor membre ale Consiliului Europei. Din camera care va examina plângerea face parte din oficiu și judecătorul care este cetățean al statului căruia I sau adus criticile privind încălcarea drepturilor omului sau în lipsa acestuia o persoană la alegerea sa. Numele celorlalți judecători sunt trase la sorți înaintea începerii examinării cauzei.

Deci Curtea poate fi sesizată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului sau de Consiliul de Miniștri dar ea poate fi sesizată și in mod direct de către un stat parte la Convenție, sau chear de către statul al cărui cetățean a fost victima unor încălcări.

Caracterul contradictoriu al procedurii poate să lipsească în afacerile individuale din moment ce individul petiționar nu poate sesiza în mod direct Curtea și avea calitate de parte. Practica Comisiei și a Curții au corectat în mod îndrăzneț această analogie.

Înainte individul a fost asociat indirect la procedură prin intermediul delegațiilor Comisiei care să poată prezenta Curții observații scrise făcute de petiționar pe raportul comisiei.

De la intrarea în vigoare a noului regulament interior al Curții de la 1 Ianurie 1983 individul poate participa direct la procedura în fața Curții, fie că un Consiliu asigură apărarea intereselor sale fie că este autorizat să se apare el însuși

Egalitatea armelor caracteristică unui proces echitabil potrivit jurisprudenței europene, tinde de a asigura intre stat și individ lărgirea dreptului petiționarului individual de a se sesiza Curtea. Această apare ca o prelungire naturală în același timp a dreptului de recurs individual în fața comisiei șa a acestei evoluții procedurale.

Comisia practică li ea la proces fiind delegată și reprezentată de o persoană desemnată din rândul membrilor săi dar nu are calitate procesuală atribuția sa fiind de a asista Curtea în calitate de apărător al interesului public.

Procedura în fața Curții comportă două faze

a)faza scrisă în cadrul căreia părțile și Comisia depun memorii și concluzii

b)faza orală în cursul căruia speța este examinată în prezența părților și a delegatului Comisiei, sentințele fiind publice cu excepția cazurilor când Curtea Supremă decide altfel. Examinând pe fond Curtea va decide în legătură cu încălcările despre care se administrează să stabilească dacă a existat sau nu a exista o încălcare. În cazul care a depistat că nu a exista o încălcare a prevederilor Convenției există de asemenea două situații. I primul rând există situații în care dreptul intern, al țării în cauză nu permite decât intr-un mod imperfect separarea consecințelor încălcărilor caz în care Curtea va acorda celui prejudecat o satisfacție echitabilă. În situația când dreptul intern al statului permite înlăturarea consecințelor încălcării statutului respectiv va da urmare prin mecanismele sale intersatisfacerea cererii persoanei prejudiciare.

Hotărârile curții Europene a Dreptului Omului trebuie s-o fie motivate, dacă nu exprimă în totalitate părerea judecătorilor care au participat la dezbaterea cauzei se va face o mențiune despre opiniile proprii, fiecare judecător trebuie să anexese o expunere corespunzătoare privind părerea sa proprie)separată sau individuală) De asemenea hotărârea Curții este definitivă nerecurabilă și obligatorii pentru părți.

Conform art53 a Convenției Înaltele părți contractuale se angajează să se conformeze deciziilor Curții în litigiile la care sunt parte. Astfel prin hotărârea luată asupra statului condamnat apasă o simplă obligațiune de rezultat, el trebuie să ia măsurile potrivite pentru a pune capăt violării constatate și pentru a șterge consecințele dar are libera alegere de a da mijloacelor necesare pentru ajunge la acest rezultat cum ar fi abrogarea sau modificarea legislației sale depășind cazul de speță

De asemenea hotărârea Curții nu este succesibilă de contestație sau modificare dar face parte a obiectului unei cereri de interpretare sau în revizuire de la un stat parte sau de al Comisia adresată Curții însăși. Prima procedură utilizată o singură dată în afacerea Rungasen are ca obiect de a face să se aprecieze de către Curte.

Sensul și importanța uneia din deciziile sale anterioare dar nu trebuie să adaoge nimic la lucrul judecat. A doua nici odată pusă în aplicații nu poate fi declanșată decât în cazul descoperirii unor fapte noi de natură a repune in cauză decizia dată.

In fine, referindu-ne la impactul extinderii cooperării internaționale(inclusiv și activitatea organelor judiciare internaționale) a statelor în domeniul drepturilor omului considerăm necesar de subliniat că recunoașterea și consacrarea acestor drepturi prin documente internaționale a a avut o influență benefică contribuind la perfecționarea legislațiilor naționale. Pe de altă parte aceasta a făcut posibil să fie valorificate la maxim ideile de libertate și demnitate , să fie simulată opoziția față de regimurile totalitare. Relațiile dintre mijloacele naționale și cele internaționale de protecții a drepturilor omului au adus la elaborarea unor noi documente internaționale garantând protecția omului și a drepturilor sale a asimilat apariția unor importante acte legislative. Aceasta din urmă a contribuit la rândul lor de tot o mai puternică recunoaștere în viața internațională a principiilor respectării drepturilor omului inclusiv și cele a procesului penal în special dreptul de apărare.

Încheiere

În procesul penal al oricărui stat de drept unul din principiile esențiale ce stă la baza legalității și democrației îl constituie cel al asigurării dreptului la apărare.

Acest principiu este cunoscut de mai demult, dar nu era pus în aplicare îndeajuns purtînd un caracter pur formal. Însă, odată cu crearea cărorva organisme internaționale guvernamentale, în special Organizației Națiunilor Unite la unul din principalele obiective de activitate îl constituia tendința de excludere din procesul penal existent în State în acea perioadă, a tuturor elementelor ce contravin unui proces echitabil, al unui stat de drept.

Această tendință a căpătat proporții odată cu adoptarea a unui șir de acte internaționale ca: Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale amendată prin protocoalele Nr.3, 5, 8 și 11, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950ș Actul Final de la Helsinki din 1975, Documentele de la Viena din 1986, Carta de la Paris din 1990, Declarația de la Copenhaga din 1992 ș.a.

După proclamarea independenței și suveranității Republicii Moldova organele abilitate au atras o mai mare atenție asupra principiilor ce stau la baza unui stat democratic, în special cele ce se atribuie la înfăptuirea procesului penal, unul dintre care este și asigurarea dreptului la apărare. Acest principiu își trage originea din înaltele valori umanistice pe care le are omul, în special pe conceptul că nici o persoană nu va fi pedepsită pînă cînd vinovăția sa nu va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public. Acest lucru fiind posibil numai prin asigurarea reală a garanțiilor necesare apărării lui.

Luînd în considerație importanța primordială pe care o are, principiul dat a fost stabilit în Constituția RM din 29 iulie 1994 și alte acte normative subordonate ei.

Prezenta lucrare dezvăluie amănunțit principiul asigurării dreptului la apărare dînd o caracteristică amplă a tuturor aspectelor în fiece fază a procesului penal, deoarece în orice stat bazat pe drept procesul este fundamentat si pe principiul contradictorității, adică atît învinuirea cît și apărarea au aceeași intensitate.

În capitolul întîi am încercat să dau o analiză principiului dat din punct de vedere istoric, să determin obiectul și principalele criterii a apărării, m-am referit la unele aspecte psihologice și etice legate de înfăptuirea apărării.

Capitolul doi a fost îndreptat în determinarea modalităților și procedurii de aplicare a principiului asigurării dreptului la apărare în faza urmăririi penale, în special momentul apariției dreptului la apărare, drepturile ce le are bănuitul sau învinuitul la această etapă, scopul și tactica activității apărătorului în urmărirea penală.

Capitolul trei a fost îndreptat la studierea principiului dat în procesul examinării cazului în instanța judecătorească, în fiecare fază aparte a dezbaterilor judiciare inclusiv în procesul de atac a sentințelor.

În sfîrșit, conținutul ultimului capitol a fost îndreptat la realizarea principiului realizării dreptului la apărare pe plan internațional, adică posibilitatea apărării drepturilor și intereselor legitime în organismele internaționale în situația cînd toate căile de ofat de ordin intern au fost epuizate.

Problema asigurării dreptului la apărare în procesul penal a fost cercetată de Avrahom I, Motovilovcher I., Alexeev M., Boicov A., Lucașevici V., Strogoreici N. și de mulți alții. Necătînd la aceasta și la tranziția statului nostru de la un stat totalitar la unul democratic, multe probleme legate de acest principiu au fost cercetate incomplet sau în genere nu au fost studiate.

Ridicarea eficacității apărării necesită lărgirea și colaborarea comună a practicii și științei juridice. Această cerință poate fi realizată în diferite modalități. În primul rînd în direcția studierii bazelor legale ale activității subiectelor procesului penal. În al doilea rînd pe calea elaborării științifice și de perfecționare a normelor legislației procesual penale în privința apărării. În al treilea rînd – este necesar activitatea și colaborarea comună intecțiilor apărării. Rezultatele respectării acestor reguli vor contribui la o mai bună realizare și asigurare a principiului garantării dreptului la apărare.

Astfel, prin această lucrare am încercat să atrag atenția asupra cărorva probleme ce țin de aplicarea și asigurarea dreptului la apărare ca principiu de bază a dreptului procesual penal.

Procedura penală a Republicii Moldova se bazează pe principiul garantării dreptului la apărare, însă el e pus în aplicare insuficient, asupra cărui fapt ar trebui să intervină atît teoreticienii cît și practicienii în domeniu.

Literatura

I Acte Normative

1. Declarația universală a drepturilor omului

2. Convenția Consiliului Europei pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale amendată prin protocoalele Nr 3, 5, 8 și 11 adoptată la Roma la 4 Noiembrie 1950 în vigoare de la 3 septembrie 1953 pentru Republica Moldova de la 1 februari 1998.

3. Constituția Republicii Moldova

4.Codul penal al Republicii Moldova

5. Codul de procedură penală a Republicii Moldova

6. Legea cu privire la avocatură din 13 Mai 1999 în vigoare din 9 septembrie 1999.

II Practica judiciară

1.Hotărîrea plenului curții supreme de justiție cu privire la practica aplicării legilorpentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului înviunuitului și inculpatului din Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova Nr 1 1999.

2.Dosarul Nr.99011450/99 din Procuratura secturului Centru Mun. Chișinău

3. Dosarul Nr.99012311/99 din Procuratura secturului Centru Mun. Chișinău

4. Dosarul Nr.990815507/99 din Procuratura secturului Centru Mun. Chișinău

5. Dosarul Nr.99010559/99 din Procuratura secturului Centru Mun. Chișinău.

6. Dosarul Nr. 95030226 din Judecătoria sectorului Buiucani, mun. Chișinău.

7. Materialul Nr 83pl 200 Procuratura secturului Centru Mun. Chișinău

8. Demersul avocatului Munteanu P.

9. Demersul avocatului P. Petrenov.

III Bibliografie

Адаменко В. Д. Сущность и предмет защиты обвиняемого, Томск, 1983.

Adamescu Ioan Dreptul omului (concept, legislație, practica statelor), Timișoara, 1994.

Алексеева Л. Б. Уголовный процесс, Москва, 1995.

Баран С., Постух Х. Много ли прав у защиты? Советская юстиция, 1991, нр.1.

Бойков А. Д. Этика и професиональность защиты по уголовным делам, Москва, 1978.

Duculescu V. Protecția juridică a drepturilor omului, București 1994.

Елемисов Г. Б. Юридическая защита прав и законных интересов, Алма-Ата, 1979.

Еникеев М. И. Основы общей и юридической психологии, Москва, 1997.

Фаткулин Ф. Н. Обвинение и защита по уголовным делам, Казань, 1976.

Фиолевский Д. П. Конституционное право на защиту, Киев, 1988.

Варфоломеев Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность защиты, Киев, 1987.

Либус И. А. Об эфективности деятельности защитника в стадии предварительного следствия, Ташкент, 1971.

Lazer C. M. Drepturile omului. Culegere de documente internaționale, Cimișlia, 1996.

Левин, Огнев Защитник в Советском суде, Москва, 1960.

Лубшев Ю. Ф. Адвокат в уголовном деле, Москва, 1997.

Лютер И. Право обвиняемого на защиту, Москва, 1983.

Николаева Т. П. Деятельность защитника на судебном следствие, Саратов, 1987.

Перлов И. Д. Право на защиту, Москва, 1969.

Полшком М. И. Обязоность участия в советском уголовном процессе, Москва, 1987

Резник Г. М. Право на защиту, Москва, 1966.

Саркисянц Г. П. Процессуальное положение защиты, Ташкент, 1977.

Саркисянц Г. П. Участие защитника в кассационной, надзорной инстанциях и при исполнение приговора, Ташкент, 1965.

Tiberiu Dan protecția penală internațională, București, 1996.

Торяников А. Г. Адвокат в уголовном процессе, Москва, 1987.

Царев В. М. Эфективность участия защитника в доказовании на предварительном следствии, Красноярск, 1990.

Цыпкин А. Л. право на защиту в кассационном и надзорном производстве и при исполнение приговора, Саратов, 1995.

Шешуком М. П. Участники процесса на предварительном следствии, Рига, 1988.

Schema nr. 1

Schema nr. 1