Asigurarea de Viata
C U P R I N S
CAPITOLUL 1
PIAȚA ASIGURĂRILOR
1.1. Piața internațională a asigurărilor
1.2. Piața unică europeană a asigurărilor
1.3. Piața românească a asigurărilor
CAPITOLUL 2
ROLUL ȘI LOCUL STATULUI ÎN ECONOMIA ASIGURĂRILOR
2.1. OBIECTIVELE REGLEMENTĂRII ACTIVITĂȚII DE ASIGURARE
2.2 MIJLOACE DE REGLEMENTARE A ACTIVITĂȚII DE ASIGURARE
2.3. SFERA DE APLICARE A REGLEMENTĂRII
2.4. STATUL CA ASIGURĂTOR
CAPITOLUL 3
Asigurarea de viață
3.1. Caracteristici de bază ale asigurărilor de viață
3.2. Condiții generale și speciale ale asigurărilor de viață practicate în România
CAPITOLUL 4
EFICIENȚA ACTIVITĂȚII DE ASIGURARE
4.1. CONCEPTUL DE EFICIENȚĂ IN DOMENIUL ACTIVITĂȚII DE ASIGURARE
4.2. CRITERII SI INDICATORI PRIVIND APRECIEREA
CONCLUZII
CAPITOLUL 1
PIAȚA ASIGURĂRILOR
1.1. Piața internațională a asigurărilor
Creșterea economică fără precedent a țărilor industrializate după cel de-al doilea război mondial, progresul tehnic și dezvoltarea socio-umană sub toate aspectele au făcut să apară noi necesități ce trebuiau satisfăcute. Asigurările și reasigurările internaționale au reprezentat una din căile ce a generat capacitatea suficientă pentru a asigura satisfacerea acestor nevoi.
Schimbările intervenite în structura piețelor de asigurări în mai multe părți ale lumii, au fost schimbări determinate de măsurile adoptate în acele țări, în scopul excluderii sau limitării activității companiilor străine de asigurări pe teritoriul lor, instituind, practic, monopol de stat în domeniul asigurărilor. Încă din această perioadă au început și au continuat să-și consolideze poziția câteva piețe mari care treptat au devenit puternic internaționale. Piața internațională a asigurărilor și reasigurărilor a fost, astfel, dominată de companii de profil din Marea Britanie, Germania, Elveția, Franța, S.U.A, Japonia.
Îmbunătățirea climatului în domeniul afacerilor directe, a împiedicat companiile internaționale să-și desfășoare activitatea ca asiguratori direcți pe piețele internaționale. Creșterea relativ lentă și uneori chiar stagnarea nivelurilor obținute din primele de asigurări directe în comparație cu cele din reasigurări au dus la situația ca mai mulți asiguratori și instituții financiare să investească în reasigurare din considerente economice.
Mondializarea serviciilor financiare, în general, și a serviciilor de asigurări, în special, au dus la o concentrare puternică a comerțului internațional cu aceste servicii.
Pe piața internațională a asigurărilor și reasigurărilor se întâlnesc următoarele categorii de firme, care alcătuiesc piața:
• purtători specializați ai riscului, adică asiguratori și reasigurători care oferă protecție clienților lor;
• intermediarii – cei mai importanți sunt brokerii de asigurare (persoane juridice) care acționează ca reprezentanți ai cumpărătorilor de asigurări sau reasigurări în plasarea riscurilor și obținerea protecției; cea de-a doua categorie o reprezintă agenții de asigurare care oferă clienților polițele unui anumit asigurator;
• firmele ce oferă servicii specializate asociate activității de asigurare, cum ar fi: constatatori, evaluatori, lichidatori de daune, consultanți în domeniul managementului de risc.
Siguranța și securitatea financiară care, din punct de vedere al clientului, se reflectă în capacitatea de a face față obligațiilor de plata asumate față de creditorii săi reprezintă punctul central al oricărei aprecieri sau evaluări a societăților de asigurări și reasigurări. În acest scop se folosesc o serie de criterii, majoritatea general acceptată, atât obiective, cât și subiective.
O serie de indicatori economico-financiari cu caracter general sau specific, alături de unele aprecieri mai puțin măsurabile privind activitatea asiguratorilor contribuie la crearea unei imagini complete și corecte a acestora. Acest lucru este realizat în mod profesional de către ,,agențiile de rating", cele mai mari în lume fiind agențiile americane Standard and Poor's, Moody's și AM Best.
Rating-ul exprimă capacitatea debitorului (respectiv a companiei de asigurare-reasigurare) de a face față obligațiilor de plata către creditori. Pentru aceasta companiile de rating folosesc o anumită clasificare, iar clasa în care o societate este încadrată o poziționează în funcție de aceste criterii. Cu cât societatea se încadrează într-o clasa mai bună, cu atât este mai solidă sub aspect financiar, putând să facă față tuturor obligațiilor contractuale. Din punct de vedere al clienților, rating-ul exprimă abilitatea de a plăti daunele. Indiferent de scara utilizată, cele două categorii principale sunt societati ,,sigure" și societati ,,vulnerabile". Dată fiind evoluția piețelor și a activității asigurărilor, rating-ul are un caracter dinamic și sunt frecvente situațiile în care de la un an la altul rating-ul unei companii se schimbă. Evaluarea se bazează pe analiza cantitativă și calitativă a informațiilor disponibile și necesare.
În privința metodelor de rating utilizate, se constată diferențe în modul de abordare și, implicit, de calcul, deși procedura utilizată este uniformă din punct de vedere al agenției de rating.
Tipurile de companii pe care le întâlnim pe piață în calitate de asigurători și reasigurători sunt:
companiile de asigurări – sunt principalii ofertanți de asigurări și cumpărători de reasigurări pe piețele internaționale ale asigurărilor și reasigurărilor și se împart în mai multe categorii:
a) companii de asigurări directe care desfășoară un volum de reasigurări mult mai mare decât companiile profesionale;
b) companiile de stat de asigurări care prin activitatea de cedare de riscuri în reasigurare, pot apărea de cele mai multe ori ca unicii cumpărători de reasigurări din țările lor, ce acționează pe piața internațională a reasigurărilor;
c) companiile de stat de asigurări și reasigurări care au o activitate specifică în fiecare țară;
d) reasigurătorii care apar în principal în calitate de vânzători, de ofertanți ai tranzacțiilor de reasigurare;
e) companiile profesionale de reasigurări care sunt societăți specializate de reasigurări și reprezintă categoria principală de reasigurători prezenți pe piața internațională;
companiile captive de asigurări și reasigurări – constituie o categorie aparte a asiguratorilor cunoscând o dezvoltare deosebită în perioada postbelică strâns legată de formarea marilor companii industriale și comerciale, asociații mutuale – reprezintă o formă de asociere a mai multor persoane care contribuie la formarea fondului de asigurare din care vor fi despăgubiți cei care vor suporta pagubele, ele nu au capital și aparțin contractanților asigurărilor, astfel încât orice nou contractant devine și coproprietar al asociației. Sindicatele Lloyd's cu o foarte mare importanță pe piața internațională, în general, și pe piața Londrei, în special, ele au ca membri persoane fizice și juridice care răspund pentru riscurile asumate de către managing underwriter-i în numele lor, ele fiind implicate atât în asigurări, cât și în reasigurări. Pool-urile de subscriere (underwriting pools) al caror obiectiv constă în reducerea cererii pentru reasigurări oferite de piețele convenționale de reasigurări pentru mobilizarea capacitații locale sau/si prin încheierea de tranzacții directe de asigurare sau reasigurare, pot fi de două feluri:
naționale, care se ocupă cu mobilizarea capacității de asigurare directă a marilor riscuri;
specializate, cum ar fi, spre exemplu, pool-urile de asigurări atomice din Marea Britanie, Olanda, Italia, România, care sunt implicate și în activități internaționale;
regionale care au cunoscut o remarcabilă extindere în multe părți din lume.
Activitatea pool-urilor este coordonată de o companie, agreată de toți membrii săi, care își asumă rolul de lider. Chiar dacă în ultimii 20 de ani s-a produs o explozie a acestor pool-uri regionale, volumul afacerilor pe care ele îl încheie este mic în raport cu dimensiunile pieței internaționale a asigurărilor și reasigurărilor.
De multe ori asigurarea si/sau reasigurarea nu se încheie direct între partile contractante, ci prin intermediari în asigurări există două categorii de intermediari:
• Agenți de asigurare – persoane fizice sau juridice împuternicite, în baza autorizării unui asigurător ori reasigurător, să încheie în numele și în contul asigurătorului sau reasigurătorului, contracte de asigurare ori de reasigurare cu terții, conform condițiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, reprezintă un canal de distribuție mult utilizat de către societățile de asigurare pentru vânzarea polițelor lor, mai ales către persoane fizice. Aceștia reprezintă interesele asiguratorului, vând polițe de asigurare, sunt certificati de asigurator si instruiti de acestia. De asemenea, sunt remunerați de către asigurător prin comision cuantificat ca procent din primele de asigurare incasate.
• Brokeri de asigurare – persoana juridică română, autorizată care negociază pentru clienții săi, persoane fizice sau juridice, asigurați ori potențiali asigurați, încheierea contractelor de asigurare sau de reasigurare și acordă asistență înainte și pe durata derulării contractelor ori în legătură cu regularizarea daunelor, după caz. În „Dicționarul de termeni” elaborat de „Department of Trade and Insurance” din Marea Britanie, brokerul este definit astfel: „o persoană sau o firmă care plasează riscuri la un asigurător și acționează, frecvent, ca agent al asiguratului, și nu al asigurătorului, deși primește comision de la acesta din urmă"
1.2. Piața unică europeană a asigurărilor
La intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma – 1 ianuarie 1958 – piața asigurărilor din fiecare țară membră a Comunităților Europene funcționa în conformitate cu reglementările naționale juridice și administrative referitoare la contractul de asigurare.
Tratatul prin care se instituia Comunitatea Economică Europeană consacra patru libertăți fundamentale menite să asigure buna funcționare a Pieței Comune, și anume: libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor.
Altfel spus cadrul legislativ comunitar se bazează pe o structură formată din două niveluri:
• Tratatul de la Roma, care stabilește principiile generale ale Pieței Unice.
• Directivele adresate statelor membre U.E., care le obligă pe acestea să își actualizeze legislația în conformitate cu cea comunitară.
Art. 8 – arată că Piața Comună ,,va fi creată în decursul unei perioade de tranziție de circa 12 ani" prin libertatea de mișcare și armonizarea legilor statelor membre. Tot în acest articol se definește Piața Comună ca fiind ,,o arie fără frontiere interne, în care libertatea de mișcare a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului sunt asigurate în concordanță cu prevederile Tratatului".
În domeniul asigurărilor, obiectivele Pieței Comune sunt:
• Libertatea consumatorilor de a alege orice polița de asigurare de la orice asigurător autorizat din orice stat membru.
• Libertatea asiguratorilor autorizați în orice stat membru de a-si comercializa produsele în cadrul U.E.
• Asigurarea unei concurențe loiale intre asiguratori, în ceea ce privește prețul, produsele și serviciile, cu desființarea tuturor barierelor în calea liberei concurente.
Aceste directive se referă la activitatea nesalarială a asigurărilor directe și acoperă o multitudine de riscuri din diverse ramuri: accidente (inclusiv accidente de muncă și boli profesionale); boli; corpuri de vehicule terestre (altele decât cele feroviare); corpuri de vehicule feroviare; corpuri de vehicule aeriene; corpuri de vehicule maritime, lacustre și fluviale; mărfuri transportate; incendiu și elemente naturale; alte daune cauzate bunurilor (daune provocate bunurilor de grindină sau de îngheț, ca și de furt; răspundere civilă pentru vehicule cu propulsie proprie; răspundere civilă pentru vehicule aeriene; răspundere civilă pentru vehicule maritime, lacustre și fluviale; răspundere civilă generală; credit; cauțiune; pierderi pecuniberei concurente.
Aceste directive se referă la activitatea nesalarială a asigurărilor directe și acoperă o multitudine de riscuri din diverse ramuri: accidente (inclusiv accidente de muncă și boli profesionale); boli; corpuri de vehicule terestre (altele decât cele feroviare); corpuri de vehicule feroviare; corpuri de vehicule aeriene; corpuri de vehicule maritime, lacustre și fluviale; mărfuri transportate; incendiu și elemente naturale; alte daune cauzate bunurilor (daune provocate bunurilor de grindină sau de îngheț, ca și de furt; răspundere civilă pentru vehicule cu propulsie proprie; răspundere civilă pentru vehicule aeriene; răspundere civilă pentru vehicule maritime, lacustre și fluviale; răspundere civilă generală; credit; cauțiune; pierderi pecuniare diverse; protecție juridică; asistență).
Pentru a desfășura activități de asigurare de natura celor enumerate mai sus este necesară obținerea unei autorizații administrative prealabile, care se solicită autorității statului membru. Pentru acordarea acestei autorizații se cere respectarea anumitor condiții:
I. societatea solicitantă să adopte una din formele de organizare prevăzute de legislația în vigoare în acel stat;
II. societatea trebuie să prezinte un program de activitate și să facă dovada că dispune de marja de solvabilitate prevăzută de directivă;
III. statele membre pot să păstreze sau să introducă dispoziții legale, regulamentare sau administrative care prevăd aprobarea statutelor și comunicarea oricărui document necesar exercitării normale a controlului.
După obținerea autorizației, societatea va fi supusă unei supravegheri financiare. Prin activitatea de supraveghere financiară are posibilitatea:
• de a se informa în detaliu asupra situației societății și asupra ansamblului activității sale;
• de a lua, cu privire la societate sau la persoanele care controlează societatea, toate măsurile adecvate și necesare pentru a se încredința ca activitățile societății sunt conforme cu dispozițiile legale, regulamentare și administrative, precum și cu propriul său program de activitate;
• de a asigura aplicarea acestor măsuri, eventual prin recurgerea la instanțele judecătorești.
Autoritatile de supraveghere si control pot autoriza societatea: să-și transfere portofoliul, să permită o participare calificată persoanelor care dețin cel puțin 10% din capitalul social, direct sau indirect, sau din drepturile de vot, sau orice altă posibilitate de a exercita o influență semnificativă asupra societății în care deține o participare. Dacă persoanele care au dobândit participații la capital sau drepturi de vot care ating sau depășesc pragurile menționate mai sus exercită o influență susceptibilă să afecteze gestiunea prudentă și sănătoasă a societății de asigurări, autoritățile competente de supraveghere si control ale statului membru de origine trebuie să ia măsurile ce se impun pentru a pune capăt acestei situații. Aceste măsuri pot consta în injoncțiuni, sancțiuni cu privire la conducători sau în suspendarea exercitării dreptului de vot legate de acțiunile sau părțile sociale deținute de acționarii sau asociații în cauză. Când o participare este dobândită în pofida opoziției autorităților competente, statele membre prevăd în reglementările lor suspendarea exercitării dreptului de vot corespunzătoare, nulitatea voturilor exprimate sau posibilitatea de a le anula. Trebuie respectat secretul profesional, să constituie provizioane tehnice care să fie reprezentate de active corespunzătoare, societatea este obligată să-și constituie o rezervă de echilibrare în cazul asigurării creditelor, să facă plasamente în diverse categorii de active.
Statul prin Autoritatea de supraveghere si control, se poate obliga să ia măsuri restrictive pentru redresarea unor societăți aflate în dificultate, să ceară societăților prezentarea unui plan de reorganizare pe termen scurt, să exercite controlul dacă societatea prezintă nereguli.
Directivele europene în domeniul asigurărilor de viață vizează accesul la activitatea nesalarială a asigurărilor directe, precum și exercitarea anumitor activități de asigurare, cum ar fi:
1. asigurările cuprinse în ramura viață, mai ales asigurarea de viață, de deces, mixtă, asigurarea de viață cu contraasigurare;
2. asigurarea de rentă;
3. asigurările complementare practicate de societățile de asigurare;
4. asigurarea practicată în Irlanda și Regatul Unit al Marii Britanii, denumită asigurarea de sănătate, pe termen lung.
Directivele se referă la o serie de operațiuni ce decurg dintr-un contract, dar și cele care depind de durata vieții oamenilor, definite și prevăzute de legislația asigurărilor sociale.
Pentru a putea desfășura o activitate de asigurare, o societate trebuie să obțină o autorizație administrativă prealabilă, să adopte o formă de organizare prevăzută în legislația națională, după care va fi supravegheată financiar, prin urmărirea stării de solvabilitate, constituirii provizioanelor tehnice calculate pe baza unor metode actuariale prospective pentru fiecare contract în parte și a activelor reprezentative.
Directivele mai prevăd și constituirea unui fond de garanție, care să reprezinte 1/3 din minimul marjei de solvabilitate.
Pentru crearea unei piețe unice, obiectivele sunt următoarele:
• companiile de asigurări din orice țara membră U.E. să aibă libertatea de a înființa sucursale în orice țară membră;
• companiile de asigurări din orice țară membră să-și poată vinde produsele în cadrul comunității pe baza unei singure autorizații și sub supravegherea țării în care își are sediul central;
• să aplice aceleași reglementari privind supravegherea activității de asigurare-reasigurare de către toate statele membre U.E.;
• să fie armonizate clauzele principale ale contractelor de asigurare;
• asiguratorii să opereze în țările membre U.E. de pe poziții de egalitate cu companiile naționale din alte țări, supunându-se aceluiași cadru legislativ;
• să nu restricționeze transferurile valutare între părțile membre. Directivele U.E. au caracter de legi organice, care se vor aplica la multitudinea de situații existente în statele membre, insa cu dorința de a atinge un grad de omogenitate pe piața asigurărilor cât mai înalt.
Asigurările pot influența activitatea economică astfel:
1. Asigurările ca ramură creatoare de valoare adăugată. Din activitatea de asigurare se realizează: producția brută a ramurii de asigurări (renumerarea activităților desfășurate de serviciul considerat în funcție de tipul de asigurare practicat), consumul intermediar (chiriile, materialul de birou, cheltuielile de telecomunicații, diurne și cheltuieli de deplasare, întreținere, încălzire, iluminat, etc.). Dacă din producția brută se scade consumul intermediar se obține valoarea adăugată brută a ramurii respective.
2. Asigurările ca ramură creatoare de locuri de muncă.
3. Asigurările ca ramură participantă la oferta de împrumut pe piața financiară. Societățile de asigurări sunt obligate să-și constituie o serie de rezerve, pentru a putea face față obligațiilor asumate față de asigurați și fața de beneficiari. Fructificarea acestor rezerve se face prin plasarea lor în acțiuni; obligațiuni etc. Asigură și un proces de intermediere financiar-monetară cu efecte pozitive asupra stabilității monedei naționale. Influențează balanța de plăți a țării, atunci când efectuează operații de reasigurare.
4. Asigurarea ca factor de diminuare a incertitudinii economice și ca mijloc de reluare a activităților întrerupte temporar. Persoana fizică/juridică care încheie asigurarea optează pentru o protecție oferită de societatea de asigurare (somaj, incapacitati temporare, invaliditati permanente, spitalizari, etc.), știind că, în cazul producerii evenimentului asigurat, ea va fi la adăpost de efectele negative, viitorul căpătând astfel o anumită certitudine.
1.3. Piața românească a asigurărilor
Operațiile de asigurare, realizate pe baze contractuale, se desfășoară într-un cadru pe care îl numim piață a asigurărilor. Pe aceasta piață se întâlnește cererea de asigurare, care vine din partea persoanelor fizice și juridice asigurabile și oferta de asigurare, susținută de organizații specializate, autorizate să funcționeze în acest domeniu.
Cererea de asigurare: vine din partea persoanelor fizice și juridice care doresc să încheie diverse tipuri de asigurări și constituie un element hotărâtor în stabilirea dimensiunilor pieței.
Cererea potențială este mare, datorită populației numeroase a României, pe cand cererea efectiva este redusă, datorita puterii de cumpărare precare a populației și convingerii scăzute a acesteia în legătura cu utilitatea asigurării. Cererea de asigurare se concretizează în contracte de asigurare, după confruntarea ei cu oferta.
Oferta de asigurare: vine din partea societăților specializate, autorizate să funcționeze în acest domeniu și capabile, din punct de vedere financiar, să desfășoare o astfel de activitate si, aceasta, trebuie sa corespunda cerintelor si nevoilor clientilor.
Societățile de capital: sunt constituite pentru a obține profit pentru proprietari și includ:
• Societățile comerciale pe acțiuni și cu răspundere limitată. Ele își desfășoară activitatea conform legii și urmăresc realizarea de profit. Sunt obligate să respecte legislația în vigoare cu privire la mărimea capitalului social minim subscris și vărsat, mărimea obligațiilor pe care și le pot asuma, rezervele de prime și/sau daune pe care trebuie să și le constituie:
• Bursele de asigurări. Aceste burse apar ca adevărate piețe, fiecare asigurare sau reasigurare achiziționată la bursă este subscrisă de către membrii acesteia, membrii pot fi indivizi, asociații sau corporații.
Societățile cooperatiste: acestea nu sunt constituite în general pentru a obține profit, de obicei, proprietarii acestora sunt deținătorii de polițe care primesc acoperire prin asigurare la prețuri minime. Aceste societăți includ:
• Organizații de asigurare de tip mutual care efectuează operații pentru membrii lor, având la baza principiul mutualității, ceea ce presupune întrajutorarea membrilor lor și nu obținerea de profit. Fiecare membru al unei astfel de organizații are o dublă calitate: de asigurat și de asigurator.
• Tontinele sunt asociații constituite pentru o perioadă de timp determinată, în timpul căreia membrii asociației varsă o cotizație anuală la fondul comun, în funcție de vârstă, iar la expirarea termenului suma rezultată va fi împărțită între membrii supraviețuitori.
• Organizațiile de schimb reciproc asemănătoare celor mutuale prin faptul că oferă membrilor lor asigurare la preturi minime, dar cu o singură deosebire, că riscul asigurării va fi transferat celorlalți membri și nu organizației ca entitate individuală.
• Alte societăți cooperatiste. Sunt tipuri ,,noi" de societăți de asigurare care fac asigurarea disponibilă pentru o anumită organizație sau grup de entități dintr-un anumit domeniu de activitate, în schimbul unor prime acceptabile.
• Organizațiile frățești. Seamănă cu cele mutuale, numai că ele combină rolul asigurărilor cu o funcție socială sau cu una de investiții. Acestea subscriu în principal asigurări de viață sau medicale.
• Poolurile și asociațiile: asiguratorii pot fi puși uneori în situația de a nu putea acoperi daunele, fie ca acestea se produc cu o frecvența prea mare, fie că sunt prea mari, și de aceea se constituie aceste pooluri sau asociații, formate din câțiva asiguratori independenți, care cooperează pentru a asigura riscuri pe care membrii nu sunt dispuși să le acopere singuri. Poolurile pot funcționa ca sindicat sau prin intermediul reasigurării. Când funcționează ca sindicat, ele pot emite o poliță mixtă, care include toți membrii poolului, și specifică partea din asigurare pentru care este responsabil fiecare membru, astfel asiguratul are o relație contractuală cu fiecare membru al poolului. Când funcționează pe baza reasigurării, un membru al poolului emite polița, iar ceilalți membri reasigură o anumită parte din riscul asigurat, astfel asiguratul are o relație contractuală numai cu societatea care a emis polița.
• Asiguratorii de stat: în unele țări se mai derulează sistemul asigurărilor de stat (de exemplu, asigurarea forței de muncă a tuturor agenților economici din țările respective).
Piața cu concurență perfectă are următoarele caracteristici:
• Atomizarea pieței – o piață este considerată atomizată, atunci când ea reunește un număr mare de ofertanți și de solicitanți.
• Libertatea de intrare-ieșire a participanților pe și de pe piață – în imaginea omului obișnuit, piața este locul unde poate să vină oricine dorește să vândă sau să cumpere ceva și să rămână acolo atâta timp cât are interes să o facă și la fel se petrec lucrurile și pe piața asigurărilor.
• Descentralizarea deciziilor – fiecare organizație de asigurare ia decizii în limitele capacității sale financiare, dar trebuie să țină seama și de prevederile legale în materie, pentru a nu-si prejudicia nici interesele proprii, nici pe cele ale terților.
• Transparența pieței – persoanele fizice nefamiliarizate cu problemele asigurărilor nu constientizează avantajele pe care i le poate oferi un contract de asigurare, deoarece pentru convingerea unui solicitant despre utilitatea și oportunitatea contractării unei asigurări este necesară adresarea la un agent de asigurare, așadar, piața asigurărilor este aproape opacă pentru cei neavizați.
• Omogenitatea produsului de asigurare – și pe piața asigurărilor, ca și pe celelalte piețe se comercializează o paletă largă de produse constând în asigurări împotriva diferitelor riscuri, dar cu excepția câtorva produse, printre care asigurarea autovehiculelor și asigurarea locuințelor, celelalte sunt lipsite de omogenitate.
Piața cu concurență imperfectă – atunci când cel puțin una din trăsăturile pieței cu concurență perfectă, prezentate mai sus, nu caracterizează o piață. De aceea, se consideră că piața asigurărilor de persoane, de bunuri, de răspundere civilă este o piață impură, imperfectă.
Tipuri de comportament din partea societăților de asigurări aflate în concurență pe piața de asigurări:
• Comportamentul de concurență perfectă, se aplică de către societățile de asigurări cu un volum de activitate redus, cu o putere relativ mică pe piața de asigurări și care oferă pe piața un produs de asigurare care să-i ofere un profit cât mai mare.
• Comportamentul de concurentă imperfectă, presupune existența unui număr mare de societăți de asigurare pe piață, prețul fiind determinat de cererea de asigurări existentă pe piață.
• Comportamentul managerial, presupune recunoașterea importantei deciziilor luate de managerii societăților de asigurări, se practică în societățile mari, unde aceștia au o putere de decizie mai mare decât cea a acționarilor.
În ceea ce privește dimensiunile acestei piețe se folosește o serie de indicatori, cum ar fi:
• Numărul contractelor încheiate în perioada de referință.
• Numărul polițelor în vigoare.
• Gradul de renuntare la polite
• Valoarea anuală a primelor de asigurare.
• Cuantumul sumelor asigurate în perioada de referință.
• Valoarea totală a angajamentelor asumate de societățile de asigurări la un moment dat.
Se mai pot determina indicatori care să cuprindă gradul de implicare al asigurărilor în viața economico-socială a unei țări, cum ar fi:
• Ponderea acestora în produsul intern brut (PIB) și produsul național brut (PNB).
• Ponderea în ocuparea forței de muncă.
• Ponderea pe piață capitalului de împrumut.
• Eficiența folosirii capitalului și a forței de muncă.
Analizand situația pietei românesti a asigurărilor, trebuie remarcată, in primul rand, tendința constantă de evoluție ascendentă inregistrată in ultimii ani. Concretizată in cresterea continuă a nivelului de prime incasate, această evolutie este reflectată, de asemenea, si de modificarile semnificative ale cadrului legislative specific, precum si de rolul activ si pozitiv al instituției ce urmareste si reglementeaza activitatea de asigurări.
Dupa cum se stie, desi noua lege privind activitatea societăților de asigurări a fost adoptată in aprilie 2000, procesul real de consolidare a pieței a fost demarat abia in 2001, dupa constituirea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA). Avand in vedere că o mare parte a socitătilor de asigurări de pe piata românească era puternic subcapitalizată, prima etapă a procesului de consolidare s-a concentrat asupra stabilirii unor limite de capital, im funcțtie de tipurile de produse practicate de fiecare companie, si asupra reautorizarii asigurătorilor care indeplineau noile condiții. Rezultatele concrete ale acestui prim demers au constat in reducerea drastică a numărului operatorilor de pe piață. Astfel la sfârsitul anului 2001, mai existau pe piață doar 47 de societăți de asigurări (din 73, cate erau la sfarsitul anului 2000), iar numărul brokerilor s-a redus la 98.
In baza prevederilor art. 16 alin 3) din legea 32/2000 cu modificările si completările ulterioare, s-a emis Ordinul Presedintelui CSA nr. 6/2002 pentru punerea in aplicare a normelor privind limita minimă a capitalului social vărsat, respectiv a fondului de rezerva liberă vărsat al asigurătorilor. Aceste norme au fost modificate prin Ordinul Presedintelui CSA nr. 3106/2003.
Prin aceste norme, care si-au produs efectele din data de 15 mai 2003, limitele minime de capital prevazute de Legea 32/2000 in funcție de categoriile de asigurare practicate, au fost actualizate. Astfel cu incepere din data de 15 mai 2003, capitalul social vărsat minim cerut este de 15 miliarde lei, numai pentru asigurări generale, iar pentru asigurări generale si de viață, inclusiv cele obligatorii, acesta a fost stabilit la valoarea de 51 miliarde lei.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a avut in vedere, la stabilirea acestor noi valori de capital, atat rata inflației, cât si puterea si stabilitatea financiara a societății de asigurare a căror activitate o supraveghează, stabilitate care să poata permite acestora acoperirea in permanență a riscurilor preluate de asigurați si potențtialii asigurați.
Impactul acestor noi reglementări a fost puternic resimtțit de unii asigurători, care nu au reusit sa atragă suficiente resurse financiare pentru a se putea incadra in limitele legale ale capitalului social, asigurători cărora le-a fost retrasă din acest motiv autorizația de funcționare ( UNIROYAL, ANGLO-ROMANA, si PRIMA).
Din datele actualizate la nivelul intregii piete de asigurări, rezultă că la data de 31.12.2003, capitalul social subscris si vărsat de cele 46 de societăti era in sumă de 4.954.131.057 mii lei.
Valoarea capitalului subscris si vărsat la nivelul pietei asigurărilor a inregistrat o crestere nominală cu 27,71% fată de anul 2002, iar cresterea reală, determinată in funcție de rata inflatiei dec/dec stabilită pentru 2003, a fost de 11,92%.
Referitor la aportul investitorilor străini la capitalul social, se observă că acesta este in sumă de 2.930.665.733 mii lei, reprezentand 59.16% din capitalul subscris si vărsat.
Din valoarea in numerar a capitalului subscris si vărsat de 4.463.466.361 mii lei, cota de participare a investitorilor străini este de 59,9% in sumă de 2.673.760.856 mii lei, iar din valoarea in natură in sumă de 490.664.696 mii lei, cota e participare a investitorilor străini este de 52,36% in suma de 256.904.877 mii lei.
In anul 2003 valoarea primelor brute incasate de cele 40 de societăți de asigurare a fost de 24.526.997.143 mii lei, in crestere nominală fată de anul 2002 cu 46,87%, iar in termeni reali cu 28,72%.
Din acestea 24.225.088.102 mii lei au fost incasate din asigurări directe fiind in crestere nominală fată de 2002 cu 47,18%, iar in termeni reali cu 28,99%.
Gradul de penetrare a asigurărilor, exprimat ca raport dintre primele brute incasate si produsul intern brut (estimate de Institutul National de Statistică pentru anul 2003 la un nivel de 1.890.778.000 mii lei), indicator clasic care reflecta importanța asigurării in activitatea economică a unei țări, a fost in anul 2003 de 1,29%.
Raportandu-se la volumul primelor brute incasate numai din asigurări directe (24.225.088.102 mii lei) gradul de penetrare a fost in 2003 de 1,28%.
Densitatea asigurărilor, indicator calculat ca raport dintre primele brute incasate si de numarul de locuitori ai Romaniei (conform datelor estimate de Institutului Național de Statistică pentru anul 2003 populația Romaniei era de 21.734.000 locuitori), a fost in anul 2003 de 1.128.508 lei/locuitor. Luandu-se in considerare volumul primelor brute incasate din asigurări, densitatea asigurărilor a fost de 1.114.617 lei/locuitor in crestere nominală fată de 2002 cu 46,9%, iar in termeni reali cu 27,7%.
Referitor la forta de muncă ocupată in domeniul asigurărilor, numărul de angajați raportați de asigurători si brokeri de asigurări la nivelul intregii piețe a fost de 26.000 persoane din care 25.300 angajati in societăti de asigurare si 700 de angajati la societățile de brokeraj in asigurări.
Numarul total de angajați in sectorul asigurărilor a reprezentat 0,6% din populația active a Romaniei (4.333.800 persoane) si 1,18%din numarul angajatilor din sectorul serviciilor (2.186.100 persoane). Se constată o crestere a numărului angajaților in societățile de asigurări cu 7,2% față de anul 2002 si o diminuare a numărului colaboratorilor cu 29,9%.
Volumul total al primelor brute de asigurare subscrise in anul 2004 a crescut cu peste 150 milioane de euro, pana la 866,3 milioane de euro, primele zece companii controland mai mult de 80% din piată, reiese din analiza datelor preliminare communicate de asiguratori.
In moneda națională, asigurările au avansat cu circa 33%, iar in euro cu mai mult de 23%, la cursul mediu anuntat de Banca Națională a Romaniei pentru anul trecut.
Ponderea subscrierilor din prime in structura Produsul Intern Brut (PIB) s-a apropiat de 1,5% la finele anului precedent, valoarea acestuia fiind estimată la 2.387.914,3 miliarde de lei, conform Institutului Național de Statistică.
Asigurările au depăsit cota de 1% din PIB in anul 2002.
Potrivit raportului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), veniturile subscrise din asigurări directe de catre cele 40 de societăți de profil, care au transmis date financiare auditate, au totalizat 703,4 milioane de euro (26.416,7 miliarde lei) la nivelul anului 2003 incluzand si sumele primite in reasigurare, piața de profil.
Top 10 asigurări generale
1. Allianz-Tiriac – 6.860 miliarde de lei (169,2 milioane de euro), rezultat care ii aduce o cota de 24,9% pe acest segment de piață.
2. Asirom – subscrieri in valoare de 4.511 miliarde de lei (111,3 milioane de euro).
3. Omniasig – venituri de 3.114 miliarde de lei (76,8 milioane de euro).
4. Astra – 1.814,3 miliarde de lei.
5. Ardaf – 1.745 miliarde de lei.
6. Unita – 1.712,9 miliarde de lei.
7. Asiban – 1.544,8 miliarde de lei.
8. BCR Asigurări – 1.296,9 miliarde de lei.
9. Generali Asigurări – 867 miliarde de lei.
10. AIG Romania – 569,2 miliarde de lei.
Practic, ierarhia pe piața asigurărilor generale a rămas neschimbată, primele trei pozitii fiind ocupate de aceleasi companii ca si in anii 2002 si 2003. Datele arată că Astra si-a menținut locul patru, in timp ce Ardaf a urcat două pozitții, pană pe cinci. Unita a coborat de pe locul cinci pe poziția a sasea, in vreme ce Asiban a pierdut un loc, clasandu-se pe sapte. Comparativ cu 2003, BCR Asigurări, Generali si AIG Romania si-au păstrat pozițiile in clasament.
Ca si in 2003, BCR Asigurari a realizat cea mai importantă majorare a veniturilor din subscrieri – 74%, pe pozitiile următoare situându-se Ardaf – 67% si Omniasig – 47%.
In ceea ce priveste piața asigurărilor de viață in Romania , acestea castigă teren incet, dar sigur. Ponderea lor continua insa sa fie redusa comparativ cu cea a asigurărilor generale ( 21,12%, spre deosebire de 78,88% ).
Numarul societăților care au practicat asigurări de viață in 2001 s-a ridicat la 21. Volumul total al primelor pentru această categorie de asigurări s-au inscris in jurul a 2.114.733 milioane lei, ceea ce inseamnă in termeni reali o crestere cu 52,17% față de anul 2000. Evoluția rapidă a asigurărilor de viață s-a datorat in special faptului că, avand si o componenta invesțitională, aceste produse s-au dovedit mai atractive pentru populație.
Veniturile din primele brute incasate pentru asigurările de viață raportate la numarul cresterii populației Romaniei au inregistrat o valoare de 94.372 lei/locuitor, in crestere nominală cu 94,65% față de anul 2000, iar in termeni reali, cu 49,39%.
O bună parte a rezultatelor inregistrate in 2001 in sectorul asigurărilor de viață se datoreaza noilor programe si strategii de marketing adoptate de firmele de asigurări. Astfel trebuie remarcat modul in care societățile au stiut sa aleagă si să abordeze diverse segmente ale populației.
Rezultatele pe termen scurt sunt determinate, de asemenea, de organizarea rețelei de vânzări a societăților de asigurări. Cele mai multe societăți lucrează cu agenți cu contracte de colaborare, cărora le ofera comisioane atractive pentru contractele incheiate. Majoritatea comisioanelor sunt de valoare mare pentru polițele noi, diminuindu-se in anii următori de asigurare. Concomitent, se practica si comisioane lineare constante pe toată durata contractului.
Top 10 asigurari de viata
Pe segmentul asigurărilor de viață, subscrierile au totalizat 7.566,8 miliarde de lei (186,7 milioane de euro), cu 22% mai mult fată de anul 2003, cand raportul anual al CSA indică venituri de 6.199,3 miliarde de lei (165,1 milioane de euro).
1. ING Asigurari de Viața – isi menține primul loc in clasamentul asigurătorilor de viață, cu prime subscrise in valoare de aproximativ 3.028,7 miliarde de lei (74,7 milioane de euro).
2. Asirom – 900 miliarde de lei (22,2 milioane de euro).
3. AIG Life – 811,3 miliarde de lei, in urcare o pozitie fată de 2003.
4. Omniasig Asigurari de Viața – 543,4 miliarde de lei, un loc mai jos, comparativ cu un an in urmă.
5. Allianz-Tiriac – a raportat prime in sumă de 391 miliarde de lei si a urcat o pozitie, pană pe cinci.
6. Asiban – a obținut venituri de 378,5 miliarde de lei si a coborat un loc.
7. Aviva – a avansat un loc in clasament, valoarea sumelor subscrise de către compania britanica atingand nivelul de 338,9 miliarde de lei.
8. Interamerican – in cădere cu o poziție fata de 2003, a acumulat 204,5 miliarde de lei din prime subscrise.
9. Compania austriacă Grawe – venituri de 200,3 miliarde de lei, intră direct pe poziția a noua in topul celor mai importanți 10 asigurători de viață autohtoni.
10. BCR Asigurări – inchide topul primilor zece asiguratori de viață, cu venituri de 192,4 miliarde de lei.
In raport cu situația de la sfarsitul lui 2003, anul trecut au parăsit topul asigurătorilor de viața Unita – 140,9 miliarde de lei si Lukoil Asito – 15,3 miliarde de lei. Rezultatul companiei controlate de grupul Lukoil (Rusia) este unul previzibil, intrucat conducerea societatii Lukoil Asito a anunțat că va renunța la segmentul asigurărilor de viață in urma modificarilor legislative din acest domeniu.
Pe acest segment de piață, BCR Asigurări a consemnat cea mai mare crestere – 1.033%, urmată de Allianz-Tiriac – 121%, Grawe – 76% si AIG Life – 56%.
CAPITOLUL 2
ROLUL ȘI LOCUL STATULUI ÎN ECONOMIA ASIGURĂRILOR
2.1. OBIECTIVELE REGLEMENTĂRII ACTIVITĂȚII DE ASIGURARE
Activitatea asigurătorilor este reglementată, în principal, în scopul menținerii solvabilității asigurătorilor, protejării deținătorilor de polițe și evitării concurenței neloiale.
Menținerea solvabilității asigurătorilor se referă la modalitățile prin care procesul de reglementare încearcă să mențină și să îmbunătățească condițiile de ordin financiar ale asigurătorilor privați. Reglementarea solvabilității este importantă din următoarelor motive:
•Asigurarea protecției viitoare. Acoperirea oferită prin polițele de asigurare este ulterioară plății primei de asigurare. Dacă asigurătorul devine insolvabil, este posibil să nu poată acorda despăgubiri, situație în care protecția pentru care s-a plătit prima de asigurare nu mai poate fi oferită. Pentru a avea certitudinea că asigurătorii sunt capabili, din punct de vedere financiar, să plătească despăgubirile, este necesară supravegherea permanentă a activității acestora.
•Apărarea interesului public. Reglementarea solvabilității este justificată și de faptul că asigurarea este o activitate de interes public. Dacă asigurătorul devine insolvabil, pot fi afectate un număr mare de persoane, precum și societatea în ansamblul său.
•Supravegherea fondurilor din asigurări. Companiile de asigurări dețin fonduri substanțiale, constituite din atragerea de lichiditati (sume reprezentand prime de asigurare). O parte din acestea se constitue în rezerve de prima (obligatia viitoare a asiguratorului). Din acest motiv, este necesară reglementarea, unitara si fara a implica riscuri prea mari, a modului de investire a acestor fonduri. Deși scopul reglementării activităților financiare ale asigurătorilor este de a minimiza numărul societăților insolvabile, cazurile de insolvabilitate sunt încă frecvente.
Protecția deținătorilor de polițe este necesară datorită naturii complexe și tehnice a contractelor de asigurare. Contractele de asigurare sunt documente legale care conțin multe clauze greu de înțeles pentru majoritatea asiguraților, aceștia nefiind experți în asigurări. Astfel, în absența reglementărilor, unii asigurători ar putea încheia contracte de asigurare în defavoarea asiguraților.
Reglementarea activității de asigurare ajută, de asemenea, la protejarea asiguraților împotriva fraudei și a comportamentului neloial al asigurătorilor și reprezentanților lor pe piață. Deși majoritatea asigurărilor încheiate respectă principiul bunei credințe a asigurătorilor, există și asigurați care au primit acoperiri de care nu aveau nevoie în realitate. De asemenea, unii asigurători descriu eronat tipul acoperirii, în scopul atragerii clienților, refuză să plătească despăgubirile cuvenite, sau micșorează cuantumul acestora fără justificare legală. Lipsa de onestitate și incompetența managerilor din asigurări au contribuit la falimentul multor asigurători. Regulamentele urmăresc să protejeze asigurații împotriva unor asemenea abuzuri.
Pentru a evita concurența neloială, autoritatea de reglementare are responsabilitatea de a determina nivele adecvate pentru cotele de prime. Dacă asigurătorii se angajează în reducerea substanțială a cotelor de primă, rezultatul îl poate constitui insolvabilitatea unora, sau o contracție a ofertei de pe piața asigurărilor, în detrimentul interesului public.
Pe lângă obiectivele principale menționate mai sus, reglementarea activității de asigurare urmărește și stabilirea unor cote de primă adecvate și echitabile, disponibilitatea și accesibilitatea asigurărilor, aplicarea legilor din asigurări și informarea publicului în problemele de asigurare.
Deținătorii de polițe sunt tratați corect atunci când cotele de primă sunt corespunzătoare riscurilor și sunt nediscriminatorii. Primele de asigurare inadecvate ar amenința solvabilitatea asigurătorului, dacă ar fi subevaluate, sau ar conduce la exploatarea asiguraților, dacă ar fi prea mari.
Autoritatea de reglementare a asigurărilor urmărește să facă disponibile din timp anumite tipuri de asigurări, considerate necesități. De exemplu, toate statele au restricții în ceea ce privește dreptul asigurătorilor de a anula sau reînnoi polițele de asigurare auto. Restricțiile au în vedere în principal promovarea disponibilității prin menținerea unei acoperiri continue a asiguraților. Totuși, în practică, pot exista și asigurați respinși, deoarece asigurătorii nu doresc să încheie sau reînnoiască asigurări în care expunerile la risc sunt frecvente.
Pentru a împiedica lipsa ofertei de asigurări, în unele țări a fost restricționat dreptul asigurătorilor de a se retrage de pe anumite piețe sau zone geografice, sau au impus penalități asigurătorilor care încercau să se retragă. Accesibilitatea a fost considerată întotdeauna o problemă în ceea ce privește acordarea compensațiilor pentru angajați, în domeniul răspunderii profesionale, și în alte domenii de asigurare.
Activitatea de reglementare a asigurărilor urmărește să facă asigurarea mai accesibilă. în acele state în care este necesară aprobarea cotelor de primă, se pot majora cotele pe care asigurătorii le consideră insuficiente, sau se pot reduce cotele de primă prea mari. Efectul practicării acestor cote de primă necorespunzătoare poate consta în reducerea volumului produselor pe care asigurătorii sunt dispuși să le ofere, contravenind astfel încercărilor de a face asigurarea disponibilă pe piață.
Pe lângă reglementarea nivelului cotelor de primă, o altă metodă de a face asigurările accesibile publicului constă în clasificarea cotelor de primă pe grupe de asigurați, subvenționând o grupă pe seama alteia.
De asemenea, pentru a face asigurările disponibile și accesibile, guvernele pot oferi unele subvenții asigurătorilor privați, prin legiferarea programelor de asigurare guvernamentale sau prin crearea unor programe de piață.
Departamentele de asigurări au, în primul rând, responsabilitatea de a aplica diferitele legi și regulamente de asigurare. Pentru aceasta, departamentul de stat pentru asigurări angajează personal specializat, și anume, specialiști în asigurări, avocați, contabili și actuari.
Autoritatea de reglementare a activității de asigurare informează publicul în problemele de asigurare. Activitățile obișnuite includ publicarea unor ghiduri ale cumpărătorilor de asigurări auto, de bunuri și viață, publicarea în presă a noilor legi de asigurare și a ordonanțelor în domeniu, oferirea despăgubirilor după producerea unei catastrofe naturale și numeroase alte activități de natură informațională sau educațională. Investigarea plângerilor consumatorilor servește atât la protejarea intereselor deținătorilor de polițe, cât și la informarea asupra drepturilor și obligațiilor acestora.
Autoritatea de reglementare a activității de asigurare este Comisia de Supravegere Asigurărilor care si-a inceput activitatea la data de 2 iulie 2001, odată cu publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei a Hotararii Parlamentului nr.20/27.06.2001 de numire a celor cinci membri ai Consiliului sau, care reprezintă conducerea acesteia, potrivit legii.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) autoritate administrativă autonomă de specialitate, cu personalitate juridică și cu sediul în municipiul București, care își exercită atribuțiile potrivit prevederilor Legii nr. 32/2000, al carei scop principal este apărarea drepturilor asiguratilor si promovarea stabilitatii activitătii de asigurare in Romania.
Toate activitatile Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, in domeniul asigurărilor, au ca baza legală Legea nr.32/2000 privind societătile de asigurare si supravegherea asigurărilor, cu modificările si completarile ulterioare, precum si toate normele si hotărarile date in aplicarea acestei legi de catre Comisie. Prin Legea nr.249/2004 privind pensiile ocupationale, Comisia a primit si atributii de reglementare si supraveghere prudentială in domeniul pensiilor ocupationale.
Misiunea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor este de a pune in aplicare legislatia din domeniul asigurărilor impartial, cu onestitate si promptitudine; de a proteja, in temeiul legii, consumatorii de produse de asigurări; de a incuraja formarea unei piete sănătoase a asigurarilor; de a promova necesitatea unei mai bune serviri a interesului public.
In acest scop, vor fi impuse si respectate cele mai inalte standarde de etică, profesionale si de calitate a muncii in toate relatiile, formale si informale, cu persoanele, agentiile si companiile asupra cărora au efecte politicile si actiunile Comisiei.
Conform articolelor 5 si 8 din Legea nr.32/2000 privind societătile de asigurare si supravegherea asigurărilor, cu modificările si completarile ulterioare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor are ca atributii, in principal, următoarele:
elaborează si/sau avizează proiectele de acte normative care privesc domeniul asigurărilor sau care au implicatii asupra acestui domeniu, inclusiv reglementările contabile specifice domeniului asigurărilor armonizate cu directivele europene si standardele internationale de contabilitate, si avizeaza actele administrative individuale, dacă au legatura cu activitatea de asigurare, dupa consultarea cu asociatiile profesionale ale operatorilor din asigurări, iar in ceea ce priveste reglementările contabile, si după avizul/informarea Ministerului Finantelor Publice;
adoptă norme in aplicarea legii, precum si norme prudentiale specifice, conform practicilor in asigurări;
autorizează asiguratorii, reasiguratorii si brokerii de asigurare si/sau reasigurare sa desfăsoare activitate de asigurare, reasigurare ori intermediere in asigurări si/sau reasigurari, dupa caz, si avizează orice modificare a documentelor sau conditiilor pe baza cărora s-a acordat această autorizare;
aprobă actionarii semnificativi directi ori indirecti, persoane fizice sau juridice, aprobă si retrage aprobarea persoanelor semnificative ale asiguratorilor, reasiguratorilor, brokerilor de asigurare si/sau de reasigurare;
supraveghează situatia financiară a asiguratorilor / reasiguratorilor / intermediarilor in asigurări si in reasigurări, inclusiv a sucursalelor aflate pe teritoriul statelor membre, atat pe baza raportarilor, cat si prin controale la sediu; asigură totodată supraveghere suplimentară a urmatoarelor entităti:
– orice societate de asigurare care este o societate participativă in cel putin o societate de asigurare, o societate de reasigurare sau o societate de asigurare dintr-un stat tert;
– orice societate de asigurare a carei societate-mamă este, după caz, un holding de asigurare, o societate de reasigurare sau o societate de asigurare dintr-un stat tert;
– orice societate de asigurare a carei societate-mamă este un holding mixt de asigurare;
ia măsurile necesare pentru ca activitatea de asigurare sa fie gestionată cu respectarea normelor prudentiale specifice;
aplică măsurile prevăzute de lege privind redresarea financiară, reorganizarea sau, dupa caz, falimentul asiguratorilor si reasiguratorilor, precum si a/al sucursalelor si filialelor acestora;
emite decizii prin care acordă, suspendă sau retrage autorizatii, aprobă divizarea sau fuzionarea asiguratorilor, aproba transferul de portofoliu de asigurări, sanctionează operatorii din domeniu pentru incălcarea legislatiei specifice in vigoare;
primeste si răspunde sesizarilor si reclamatiilor privind activitatea asiguratorilor, reasiguratorilor si intermediarilor in asigurare si in reasigurare;
participă, in calitate de membru, la asociatiile internationale ale autoritătilor de supraveghere in asigurări si reprezintă Romania la conferinte si intalniri internationale referitoare la supravegherea in asigurări;
Dacă in urma analizei rapoartelor financiare si a controalelor efectuate unui asigurator, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor constată că acesta se află in prag de solvabilitate sau are un risc ridicat de insolvabilitate, care pune in pericol onorarea obligatiilor asumate fata de asigurati acesta va solicita consiliului de administratie al asigurătorului intocmirea si aplicarea unui plan de redresare financiară care sa prevadă, in principal:
limitarea volumului de prime brute sau nete subscrise pe o anumita perioadă astfel incat acestea san nu depăsească anumite valori;
interzicerea vanzării sau reinnoirii contractelor de asigurare de un anumit tip;
majorarea capitalului social vărsat sau a fondului de rezervă libera vărsat;
orice masuri pe cae le considera necesare in vederea redresarii;
Orice asigurator este obligat sa isi determine anual gradul de solvabilitate si să transmita raportări anuale Comisei de Supraveghere a Asigurărilor. Dacă asiguratorul constată că se afla in prag de insolvabilitate sau că prezintă un risc ridicat de insolvabilitate, este obligat să intocmească si să depună imediat la Comisia de Supraveghere un plan de redresare financiară.
In cazul in care se constatăca măsurile de redresare financiară nu au dat rezultate, Comisia de Supraveghere poate, in vederea prevenirii insolvabilitatii unui asigurator, să solicite Curtii de Apel numirea unui administrator special pentru asiguratorul respectiv.
Cerintele privind marja de solvabilitate a asiguratorilor sunt stabilite in Normele privind limita maximă a marjei de solvabilitate a asiguratorilor care practică asigurări generale si metodologia de calcul al acesteia (puse in aplicare prin Ordinul nr.10 din 2001) si in Normele privind limita minimă a marjei de solvabilitate a asiguratorilor care aplică asigurări de viată si metodologia de calcul al acesteia (puse in aplicare prin Ordinul nr.11 din 2001).
2.2 MIJLOACE DE REGLEMENTARE A ACTIVITĂȚII DE ASIGURARE
Toate statele dispun de legi ce reglementează activitățile asigurătorilor privați. Printre altele, aceste legi stabilesc modul de constituire a asigurătorilor, capitalul și rezervele necesare, autorizarea agenților și brokerilor, investirea fondurilor, cerințele financiare privind menținerea solvabilității, cotele de prime de asigurare care pot fi practicate, metodele de marketing și procedurile de despăgubire, impozitarea asigurătorilor, reorganizarea sau lichidarea asigurătorilor insolvabili.
Asigurătorii sunt supravegheați de Autorități de reglementare si supraveghere specifice fiecarui stat, care au principala sarcină de a elabora diferite acte normative pentru organizarea si funcționarea entitaților specifice domeniului de asigurari.
Organizarea si functionarea acestor Autoritati se face in conformitate cu cadrul legislativ al fiecarui stat si sunt subordonate, de regula, puterii lesislative deoarece Autoritatea însași are putere legislativa specializată pe domeniul asigurarilor.
Autoritățile în cauză reglementează activitatea din domeniul asigurărilor prin măsuri ca: decizii de reorganizare sau încetare a funcționării, penalizări sau amenzi pentru asigurătorii care încalcă legea, interzicerea anulării contractelor în masă, limitarea subscrierilor și luarea tuturor măsurilor necesare pentru protecția asiguraților.
Autoritățile de reglementare si supraveghere sunt finanțate din veniturile obținute din impozitarea primelor, din taxele de audit, taxele de înregistrare și autorizare, impozitul asupra primelor reprezentând sursa principală de venit.
Deși impozitele asupra primelor încasate sunt substanțiale, numai o mică parte din acestea sunt destinate reglementării asigurării, acestea reprezentând, în medie, 6% din veniturile încasate.
O Autoritate de reglementare si supraveghere in asigurari are în vedere următoarele activități de reglementare:
Aprobarea formularelor de poliță;
Avizarea documentatiilor tehnice folosite la calculul primelor de asigurare;
Autorizarea noilor asigurători;
Autorizarea agenților și brokerilor;
Investigarea plângerilor deținătorilor de polițe;
Reorganizarea și lichidarea asigurătorilor insolvabili;
Emiterea ordinelor de încetare a funcționării;
Efectuarea unor controale periodice de către inspectori autorizați, incluzând auditul activității de subscriere și despăgubiri;
Analiza informațiilor privind solvabilitatea;
Efectuarea unor studii de piață;
Penalizarea asigurătorilor dacă încalcă legea;
Publicarea unor ghiduri sau altor forme de informare a consumatorilor.
Activitățile menționate mai sus necesită un nivel înalt de profesionalism și experiență. Cu toate acestea, nivelul de pregătire profesională a personalului departamentului este relativ scăzut, în special în domeniul actuarial. Departamentele de stat investesc destul de puțin pentru a ridica acest nivel. Astfel, salariile sunt mici comparativ cu alte domenii economice, deși retribuția directorilor departamentelor de stat este destul de mare. Sumele dedicate desfășurării activităților de asigurare diferă de la stat la stat. Unele state cheltuiesc sume mai mari pentru reglementare decât alte state cu aproximativ același volum de prime și cu o populație apropiată ca număr.
2.3. SFERA DE APLICARE A REGLEMENTĂRII
Reglementarea activității de asigurare se concentrează în special în următoarele domenii:
Constituirea și autorizarea asigurătorilor;
Autorizarea persoanelor semnificative din asigurări;
Reglementarea solvabilității;
Stabilirea cotelor de primă;
Reglementarea contractelor;
Studii de piață;
Fiecare dintre acestea vor fi analizate în cele ce urmează.
Un asigurător autorizat este acel asigurător confirmat de Autoritatea de reglementare si supraveghere în asigurări și care desfășoară activități în domeniul asigurărilor, în statul respectiv. În schimb, asigurătorii neautorizați pot activa legal numai prin intermediul serviciilor prin poștă sau numai prin vânzarea de asigurări care nu pot fi obținute de la un asigurător autorizat.
O autorizație indică faptul că un asigurător respectă legile statului și deține licențe pentru anumite tipuri de asigurări. Eliberarea licenței arată că asigurătorul îndeplinește minimum de standardele financiare, de competență și integritate profesională. Dacă această evaluare se modifică în timp, asigurătorului i se poate retrage autorizația.
După ce s-a constituit, un asigurător trebuie să obțină autorizația de funcționare în statul în care va fi considerat asigurător intern. Autorizația unui asigurător intern nu se acordă pentru o anumită perioadă. în schimb, autorizația obținută de un asigurător străin (domiciliat în afara țării) trebuie înnoită anual. Pe de altă parte, pentru a activa și în alt stat decât cel în care s-a constituit, un asigurător trebuie să obțină o autorizație separată, urmând să activeze în acele state ca asigurător extern (domiciliat în afara statului).
Aproape întotdeauna asigurătorii interni sunt organizați conform statutelor societăților pe acțiuni. Asigurătorii trebuie să respecte condițiile generale, impuse societăților comerciale în alte activități decât cele de asigurări, precum și condițiile speciale impuse asigurătorilor. Asigurătorii prezintă lista cu numele și adresele fondatorilor, denumirea societății, zonele și tipurile de asigurări vizate de societate, capitalul social autorizat și rezervele corespunzătoare. Autoritatea de reglementare si supraveghere de asigurare verifică informațiile de mai sus pentru a vedea dacă asigurătorul propus întrunește și cerințele speciale de autorizare ale statului respectiv.
Un asigurător trebuie să aibă o situație financiară foarte bună. Legile de stat impun ca asigurătorii – societăți pe acțiuni să satisfacă anumite cerințe în ceea ce privește capitalul și rezervele necesare pentru eliberarea autorizației de funcționare. De exemplu, în S.U.A., societățile pe acțiuni determină valoarea contabilă a acțiunilor, care reprezintă valoarea acțiunilor emise către deținătorii acestora, și surplusul plătit în tranșe, adică valoarea plătită de către acționari în plus față de valoarea nominală a acțiunilor. Astfel, capitalul minim necesar pentru a înființa o societate poate fi de 1.000.000 $, cu un surplus în tranșe egal cu 50% din valoarea capitalului. Aceste cerințe variază între state, în funcție de cuantumul și tipurile de asigurări subscrise.
În cazul unui asigurător – societate pe acțiuni din S.U.A., suma dintre capital și surplusul în tranșe, se numește surplus al deținătorilor de polițe. Acesta este important din mai multe motive :
Valoarea noilor contracte pe care un asigurător le poate încheia este limitată de valoarea surplusului pentru deținătorii de polițe;
Acest surplus este necesar pentru a compensa orice pierdere din activitatea de subscriere sau investiții;
Surplusul poate fi folosit pentru compensarea oricărei deficiențe care pot apare în stabilirea rezervelor de dauna;
În majoritatea statelor , capitalul inițial și surplusul nu depind de volumul primelor pe care asigurătorul estimează că le va încasa. Cu toate acestea, cerințele pot diferi, corespunzător produselor de asigurare pe care un asigurător le oferă publicului. De exemplu, pentru a încheia o asigurare contra incendiilor, unui asigurător i se poate impune să dispună de un anumit capital minim și un anumit surplus. Pentru fiecare produs de asigurare suplimentar pe care asigurătorul intenționează sâ-1 practice, se cer anumite rezerve în plus. Pentru ca un asigurător să practice toate tipurile de asigurare, cu excepția celor de viață, majoritatea statelor impun un capital și un surplus mai mic decât ar fi fost necesar pentru fiecare produs considerat separat.
Cerințele de stat impuse capitalului și surplusului au fost criticate, deoarece:
Aceste cerințe variază de la stat la stat;
Majoritatea statelor au cerințe minime foarte lejere;
Este posibil să nu se exprime corect legătura dintre capital, surplus și volumul primelor care vor fi încasate;
Condițiile economice pot impune actualizarea – cerințele impuse de state;
Un studiu a arătat că maximul raportului între prime și capital variază în funcție de dimensiunea asigurătorului, tipul asigurărilor încheiate și condițiile economice. Autorii studiului au concluzionat că ar trebui adoptat un statut care să permită efectuarea unor analize de detaliu în procesul stabilirii capitalului și a surplusului minim.
Deoarece asigurătorii mutuali nu au capital, cerințele se impun numai în ceea ce privește surplusul. Surplusul inițial poate fi obținut din depunerea primelor de către potențialii asigurați, sau poate fi împrumutat. Majoritatea statelor impun ca societățile mutuale să dispună de un surplus inițial egal cu minimul dintre capitalul și surplusul cerut pentru asigurătorii – societăți pe acțiuni, care practică aceleași produse de asigurare. Totuși, unele state au stabilit o serie de cerințe mai lejere pentru asigurătorii mutuali.
Pentru a constitui o societate mutuală, în multe state este necesar să existe cereri și prime de depozit pentru un anumit număr de persoane și pentru mai multe expuneri, astfel încât volumul primele agregate să depășească o anumită valoare. Scopul acestei cerințe este de a garanta asigurătorului un portofoliu minim de asigurări și o anumită stabilitate.
Pe lângă analiza financiară, deseori, statele impun și alte cerințe de funcționare sau autorizare. Directorul departamentului de stat de asigurare poate refuza o autorizație dacă este de părere că direcțiunea societății respective nu prezintă încredere. În unele state, directorii pot chiar sa dispună retragerea unei autorizații acordată unui solicitant, dacă se consideră că nu mai este nevoie de alți asigurători în acel stat. Odată ce autorizația este emisă, acesta poate fi revocată dacă asigurătorul operează în detrimentul interesului asiguraților săi (de exemplu, refuzul constant de a acorda despăgubirile cuvenite asiguraților sau gestiunea frauduloasă a activității).
Asigurătorii externi trebuie să satisfacă anumite condiții impuse asigurătorilor interni, în statul în care ei doresc să-și desfășoare activitatea. Asigurătorii străini (din afara țării) trebuie să îndeplinească cerințele impuse asigurătorilor interni de statul în care doresc sa fie autorizați. în plus, asigurătorii străini trebuie să înființeze o reprezentanță și să dispună de fonduri echivalente cu capitalul minim și surplusul necesar.
Conform prevederilor legale, un asigurător neautorizat poate să desfășoare o afacere prin agenți sau brokeri, dacă :
asigurarea nu poate fi obținută de la asigurătorii autorizați;
asigurătorul neautorizat este "acceptabil";
agentul sau brokerul are o autorizație specială care îl îndreptățește să încheie astfel de asigurări.
Un asigurător neautorizat, dar "acceptabil" trebuie să depună o declarație financiară pe care directorul departamentului de stat de asigurare să o considere satisfăcătoare, să obțină o scrisoare de recomandare din țara din care provine, dacă este asigurător străin, și să dețină un fond de garanție. Unele state lasă determinarea acceptabilității la latitudinea agentului sau brokerului. Puține state permit brokerilor sau agenților să folosească serviciile celorlalți asigurători neautorizați, dacă asigurarea dorită nu poate fi obținută nici de la asigurători neautorizați acceptabili, nici de la asigurătorii autorizați.
Un alt domeniu important al reglementării îl reprezintă autorizarea celor care vând asigurări, oferă consultanță de specialitate sau îi reprezintă pe asigurători. Aceste grupuri includ agenții și brokerii, consultanții de specialitate și inspectorii de risc.
Agenții și brokerii trebuie să fie autorizați în statul în care-și desfășoară activitatea. Intermediarii care activează fără autorizație pot fi acționați în judecată.
Pentru a putea să-și desfășoare activitatea, aceștia trebuie să treacă o serie de examene. Examenele sunt organizate de departamentul de stat de asigurări sau de o organizație independentă, care este împuternicită de stat pentru a oferi aceste servicii. Gradul de dificultate al examenelor pe care trebuie să le susțină un agent diferă de la stat la stat. În unele state, se organizează câteva cursuri obligatorii pregătitoare pentru susținerea examenelor. Solicitanții pot să nu urmeze aceste cursuri dacă au absolvit deja un curs autorizat. Unele state au încheiat acorduri reciproce, în virtutea cărora agenții sau brokerii autorizați din statul partener nu sunt obligați să susțină acest test. De exemplu, în S.U.A., autorizația eliberată de N.A.I.C. (National Association of Insurance Commissioners) impune o examinare, dar scutește persoanele care au atestat cursul C.P.C.U. de toate etapele examenului privind asigurarea de bunuri și răspundere, cu excepția celor care se referă la reguli, regulamente și legi de stat.
Cerințele de educație continuă încurajează agenții și brokerii să-și mențină sau să-și îmbunătățească pregătirea profesională. In plus, garantează un nivel minim de competență și servesc la eliminarea unor intermediari din asigurări. Termenul de valabilitate al autorizației este de un an sau doi, autorizația putând fi reînnoită prin achitarea unei taxe.
Unele state impun consultanților din domeniul asigurărilor să fie autorizați. Un consultant în asigurări este o persoană care oferă solutii viabile de acceptare in asigurare dupa o analiza atenta a nevoilor si a capabilitatii de plata, in viitor, a primelor de asigurare.
Cerințele de autorizare pentru consultanți diferă de la stat la stat. Unele state pot impune cerințe mai stricte pentru autorizarea unui consultant decât pentru un agent sau broker. De exemplu, în S.U.A., un solicitant al autorizației de consultant trebuie fie: (l) autorizat ca broker sau agent, sau să activeze pe post de "consultant într-un alt stat de cel puțin trei ani de la data solicitării, fie (2) a absolvit cu succes un anumit program de studii, cu recunoaștere locală și regională. În plus, consultanții de asigurare trebuie să îndeplinească câteva cerințe privind continuarea pregătirii profesionale.
Există și specializări care sunt scutite de cerințele de autorizare pentru consultanții de asigurare. Grupele de scutiri includ:
agenții autorizați care oferă sfaturi doar accidental pe parcursul desfășurării activității de asigurare și care nu pretind alt venit în afara comisionului pentru vânzarea asigurării;
actuarii, avocații, contabilii autorizați, sau angajații unei bănci care oferă consultanță pe parcursul desfășurării activității, iar consultanța este doar accidentală față de activitatea de bază,
inspectorii de risc care oferă consultanță companiei pe durata derulării contractului de muncă.
Unele state impun ca acești inspectori de risc, care reprezintă compania de asigurare, să fie autorizați. Autorizarea inspectorilor de risc este justificată datorită naturii complexe și tehnice a contractelor de asigurare și necesității protejării reclamanților împotriva practicilor de despăgubire necinstite, imorale și incorecte. Autorizarea lor oferă certitudinea că vor fi cunoaște practicile de despăgubire interzise și că deținătorii de poliță vor fi tratați corect. În general, comisarii publici (care reprezintă asigurații în schimbul achitării unei taxe) trebuie să fie autorizați. Scopul urmărit este de protejare a concurenței și protejare a publicului.
Una din prioritățile reglementării activității de asigurare o constituie reglementarea solvabilității. Capacitatea financiară a asigurătorilor trebuie supravegheată cu multă atenție, pentru a asigura posibilitatea de acoperire a pierderilor apărute.
Fondurile pe care le au societățile de asigurare la dispoziție pot fi foarte mari, iar perioada de timp dintre constituirea acestora și utilizarea lor poate fi de câțiva ani. De aceea, este foarte important ca asigurătorul să fie credibil. O parte din credibilitatea sa apare din capacitatea de a-și evalua corespunzător și a-și controla riscurile pe care și le asumă.
Asigurătorii trebuie să obțină cifre de afaceri mari, corelate cu gradul de risc pe care și-l asumă. Utilizând un mix format din competitivitatea prețurilor, calitatea serviciilor și flexibilitate, asigurătorii pot oferi produsele cerute pe piață, la prețul cel mai mic posibil. Concurența înlătură de pe piața asigurătorii ineficienți. Numai acei asigurători care sunt capabili să ofere produsele la cel mai scăzut preț (acoperindu-și în același timp și costurile) vor reuși să supraviețuiască și să se dezvolte. Dacă firma nu-și poate reorganiza resursele într-un mod în care să-i ofere o utilizare mult mai eficientă, aceasta va duce la insolvabilitate (sau reorganizare forțată) sau vânzarea resurselor (umane, materiale și capital).
Cât timp posibilitatea de faliment a unui asigurător există încă, aceștia trebuie să garanteze plata despăgubirilor. Este important să se păstreze un grad înalt de solvabilitate în industria asigurărilor în ansamblu, în special în interesul consumatorilor individuali și a întreprinderilor mici, care nu dispun de mijloace de analiză a capacității de plată a unei societăți de asigurare. Reglementările de stat, oficiile de evaluare și determinare a cotelor de primă și fondurile de garanție din asigurări, subvenționate de stat, toate acestea contribuie la protejarea interesului consumatorilor. Concurența dintre agenții și brokerii de asigurare (care sunt interesați în relații pe termen lung cu consumatorii) poate de asemenea să ajute consumatorii în alegerea asigurărilor oferite de societățile mai riscante.
Se utilizează patru metode principale de asigurare a solvabilității și de măsurare a capacității financiare a asigurătorilor :
controlul financiar;
analiza rapoartelor financiare;
sistemul informatic privind reglementările din asigurări;
inspecții pe teren.
Pentru a-și menține solvabilitatea, asigurătorii trebuie să îndeplinească anumite cerințe financiare minime privind capitalul și rezervele, restricțiile asupra investițiilor și constituirea rezervelor de daună. Fiecare asigurător trebuie să întrunească asemenea cerințe pentru a-și obține și păstra autorizația de asigurător autorizat.
Asigurătorii sunt obligați să întocmească rapoarte financiare anuale către departamentul de stat de asigurare. Informațiile financiare trebuie să fie prezentate într-o formă prestabilită și să se refere la volumul primelor încasate, cheltuielilor efectuate, investițiilor, pierderilor, rezervelor și altele. Aceste declarații sunt analizate în vederea determinării situației financiare a asigurătorului.
Sistemul informatic privind reglementările din asigurări (The Insurance Regulation Information System) este folosit în S.U.A. pentru depistarea asigurătorilor cu potențiale probleme de solvabilitate. Acest sistem este administrat de N.A.I.C. Testele de diagnosticare sunt aplicate datelor declarate de asigurători pentru a-i depista pe cei care ar necesita o urmărire mai apropiată.
Inspecțiile pe teren se utilizează în procesul supravegherii capacității financiare a asigurătorilor. De regulă, legile de stat impun ca asigurătorii sa fie controlați cel puțin odată la 3-5 ani.
Principalele cauze ale insolvabilității sunt caracterizate după cum urmează:
1. Cote de primă inadecvate. Unii asigurători falimentari au scăzut nivelul ratelor pentru a crește cota de piață deținută. Astfel, au rezultat pierderi substanțiale din asigurările subevaluate și venituri slabe din investiții. Rezervele pentru pierderi au fost, de asemenea, inadecvate.
2. Delegarea excesivă a autorității manageriale. Managerii companiilor falimentare se sprijineau exclusiv pe raționamentul agenților generali, brokerilor sau altor asigurători, generând de multe ori conflicte de interese. De exemplu, acordau o autoritate excesivă unor agenți care, pentru a câștiga un comision cât mai mare, pot încheia afaceri proaste, din care să rezulte mai târziu pierderi de proporții pentru societate.
3. Holdingurile. Un alt motiv de producere a falimentului este acela că unii asigurători s-au îndatorat prea mult, iar activele lichide au fost epuizate de către companiile afiliate.
4. Refuzul reasiguratorilor de a plăti despăgubiri. Unele companii au dat faliment deoarece reasigurătorii au refuzat să-și plătească partea lor de despăgubire. Unii asigurători au încercat să transfere o parte din riscul unor afaceri neprofitabile către reasigurătorii din toată lumea. Ulterior, reasigurătorii au refuzat să plătească partea lor de pierdere datorită fraudei și denaturării adevărului de către asigurătorii cedanți.
5. Informații false cu privire la solvabilitate. O altă critică adusă reglementării solvabilității este ca o mare parte a informațiilor utilizate în evaluarea solvabilității nu este credibilă. Informațiile financiare puse la dispoziție de asigurători nu au fost verificate de auditori sau actuari, iar cele privind rezervele pentru daune pot fi prezentate denaturat în mod intenționat.
6. Reglementare necorespunzătoare. Activitatea de reglementare suferă datorită resurselor financiare insuficiente, lipsei de coordonare, inspecțiilor neregulate, insuficienței informațiilor și mijloacelor de comunicații. De multe ori se autorizează societăți subcapitalizate, iar cercetările asupra onestității noilor echipe manageriale sunt deseori nerelevante. In loc să pretindă asigurătorilor cele mai bune calificative financiare și morale, unele autorități de reglementare sunt extrem de refractare în retragerea unei autorizații în lipsa unor dovezi clare ale fraudei. Mai mult, acuzațiile aduse împotriva executivilor necinstiți nu pot avea efect punitiv atât timp cât penalizările sunt foarte mici și există rețineri privind pedepsirea celor care au abateri.
Reglementarea cotelor de primă este un alt domeniu important pentru activitatea de reglementare. În cele ce urmează, se vor prezenta obiectivele reglementării cotelor de primă, tipurile diferite de stabilire a cotelor, argumentele în favoarea aprobării anterioare a acestora și tendințele în activitatea de reglementare a cotelor de primă.
Reglementarea cotelor de primă se realizează în scopul menținerii solvabilității asigurătorului și protejării deținătorilor de polițe. Principalele obiective urmărite constau în asigurarea faptului că acestea sunt corespunzătoare și nu excesive sau discriminatorii.
Cotele de primă adecvate sunt primele încasate pentru un anumit produs de asigurare care trebuie să fie suficient de mari pentru a putea plăti toate despăgubirile și cheltuielile legate de acele prime. Scopul fixării unor cote adecvate este de a menține solvabilitatea asigurătorului. Dacă nu sunt calculate cu exactitate, asigurătorul poate da faliment, iar deținătorii de poliță și cei care au înregistrat daune ar fi prejudiciați financiar dacă nu ar fi plătite despăgubirile. Obiectivul este greu de atins datorită faptului că un asigurător nu-și cunoaște apriori costurile. Primele se plătesc în avans, dar ele pot să nu fie suficiente pentru a achita toate despăgubirile și cheltuielile ulterioare. O creștere neașteptată a numărului de despăgubiri sau a sumelor plătite pot face ca primele încasate să fie necorespunzătoare.
Printre factorii care pot afecta reglementarea obiectivă a cotelor de primă adecvate se află:
● modificarea prețurilor, dacă o astfel de măsură ar conduce la pierderea unei cote de piață deținută anterior;
● nerespectarea de către autoritatea de reglementare a cerințelor privind cotele de primă solicitate de asigurători, din motive politice sau datorită neînțelegerilor;
● evenimentele neprevăzute, care pot ocaziona pierderi mai mari decât cele proiectate atunci când s-au fixat cotele de primă.
Cotele de primă neexcesive au ca obiectiv secundar nivelul cotelor de primă care nu trebuie să fie foarte mare, pentru ca asigurătorii să nu înregistreze un profit excesiv.
Pentru a stabili dacă ratele sunt excesive sau nu pentru un anumit produs de asigurare, autoritatea de reglementare ia în considerare numeroși factori, printre care:
● numărul asigurătorilor care vând o anumită asigurare;
● cotă de piață deținută de asigurătorii concurenți;
● gradul de diferențiere a prețului între concurenți;
●experiența de daune trecută și anticipată, pentru un anumit tip de asigurare;
● existența riscurilor catastrofice;
● limita impusă profitului și riscului;
● cheltuieli de marketing pentru un anumit tip de asigurare.
În ultima perioadă, autoritățile de reglementare au început să utilizeze conceptul de rată corectă de rentabilitate (fair rate of return) pentru a determina dacă primele solicitate de un asigurător sunt adecvate sau excesive. O rată corectă de rentabilitate a unui asigurător ar trebui să fie aproximativ egală cu rata de rentabilitate obținută în alte domenii de activitate. Asigurătorii argumentează însă ca afacerile lor implică un grad mai mare de risc, și că este normal ca aceste riscuri să genereze venituri mai mari.
Cotele de primă nediscriminatorii folosesc conceptul de "discriminare" ce este încărcat de conotații negative, însă sensul de bază al acestuia se referă doar la practica de a face distincție între lucruri.
În asigurări, aceasta înseamnă că la expunerile la risc ce prezintă pierderi și cheltuieli previzionate asemănătoare, nu ar trebui aplicate cote de prime de asigurare diferite. De exemplu, dacă doua femei în vârstă de 25 ani, cu o stare a sănătății bună încheie o asigurare de viață de același tip, pentru sume de asigurare egale, și care provine de la același asigurător, în mod normal nu trebuie să plătească prime diferențiate.
Însă, dacă expunerile la risc diferă substanțial în ceea ce privește pierderile și cheltuielile așteptate, se pot aplica cote de asigurare diferite. De exemplu, dacă două persoane în vârstă de 25 și 65 ani, cu o sănătate bună, achiziționează asigurări de viață de același tip și pentru aceeași sumă de asigurare, de la un anumit asigurător, nu se consideră o practică necinstită dacă persoana mai în vârstă va plăti o primă mai mare.
În general, principalele tipuri de cote de asigurare sunt determinate astfel:
● Sunt impuse de către departamentul de stat de asigurare sau de către oficii de evaluare a asigurărilor;
● Sunt supuse aprobării înainte de aplicare;
● Sunt supuse aprobării înainte de aplicare, dar pot fi folosite imediat;
● Sunt supuse, aprobării doar dacă modificarea depășește un anumit procent;
● Nu se supun aprobării departamentului de stat.
Cote de primă impuse sunt fixate de o agenție de stat sau de un oficiu de evaluare a asigurărilor, prin elaborarea unor legi care impun tuturor asigurătorilor autorizați practicarea acelorași cote de primă.
Cote de primă cu aprobare anterioară trebuie să fie aprobate de către departamentul de stat de asigurare înainte ca ele să fie practicate. Aceasta practică a fost criticată de asigurători, deoarece există o anumită întârziere în obținerea unei creșteri a nivelului ratelor.
Cote de primă cu aprobare anterioară, dar aplicabile imediat trebuie să fie stabilite de comun acord cu departamentul de stat de asigurare, dar pot fi aplicate imediat. Departamentul de stat de asigurare are autoritatea de a nu aproba nivelul cotelor, dacă acesta nu poate fi justificat sau dacă încalcă legea. Această metodă rezolvă problema întârzierii asociate necesității aprobării anterioare.
Cote de primă cu aprobare anterioară condiționată au determinat ca unele state să adopte o nouă metodă de determinare a cotelor de primă, numită "evaluare flexibilă". Conform acestei metode, este necesară o aprobare anterioară numai dacă modificările depășesc un anumit procent din cotele de primă fixate anterior. Asigurătorilor li se permite să crească sau să micșoreze nivelul cotelor și fără o aprobare anterioară. De obicei, sunt permise limite cuprinse între 5-10%. Evaluarea flexibilă permite asigurătorilor să aducă ajustări rapide ale cotelor, ca răspuns la modificarea condițiilor pieței. În schimb, nu permite ca asigurătorii să reducă primele de asigurare foarte mult pentru a-și crește cota de piață.
Cote de primă concurențiale precizează că ratele nu trebuie să fie stabilite cu ajutorul departamentului de stat de asigurare. Factorii care determină prețul și disponibilitatea asigurării sunt dictați de concurență existentă pe piață, și nu "hotărârile autorităților de reglementare. Cu toate acestea, asigurătorilor li se impune să pună la dispoziția oficialilor liste cu cotele de primă și cu date statistice, iar departamentul de stat de asigurare are autoritatea de a supraveghea concurența și, dacă este cazul, poate să nu aprobe cotele de primă.
Există un conflict de opinii între grupurile care sprijină metodele de aprobare anterioară și reglementare strictă a ratelor, și grupurile care promovează metodele concurențiale de stabilire a cotelor, specifice piețelor libere. în general, grupurile de consumatori și politicieni tind să sprijine metoda aprobării anterioare sau alte forme reglementare strictă, în timp ce asigurătorii și economiștii se pronunță în favoarea concurenței libere.
Grupurile care susțin metodele de aprobare anterioară oferă următoarele argumente în favoarea poziției exprimate:
● asigurătorii trebuie să-și justifice cererile de majorare a cotelor de primă pe baza datelor actuariale;
● metodele de aprobare anterioară protejează solvabilitatea asigurătorilor;
● metodele de aprobare anterioară mențin primele la un nivel rezonabil și îi împiedică pe asigurătorii să perceapă cote de primă mari. Există un punct de vedere conform căruia asigurătorii auto câștigă foarte mult și că primele pot fi micșorate numai prin acțiuni guvernamentale directe.
Cei care sunt în favoarea concurenței libere afirmă că:
● În țările în care este necesară aprobarea anterioară a cotelor de primă, primele pot fi necorespunzătoare pentru încheierea unor afaceri profitabile. Cotele de primă inadecvate pot genera pierderi pentru asigurători sau pot chiar să-i forțeze să se retragă de pe piață. Așadar, asigurătorii pot refuza să mai încheie noi asigurări sau să se poată retrage dintr-o zona geografică, ceea ce ar duce la o problema de disponibilitate a asigurărilor.
● Aprobarea anticipată a cotelor de primă poate avea ca efect o creștere a pieței reziduale. Automobiliștii care nu pot obține acoperire pe piețele libere, pot apela la planurile sponsorizate de guvern. În cazul concurenței libere, prețul de echilibru este determinat de forțele pieței și nu de autoritățile de reglementare guvernamentale. Prin urmare, majoritatea automobiliștilor se pot asigura pe piața liberă plătind prețul pieței.
● Aplicare unor cote de primă concurențiale presupune o activitate de administrare mai redusă. Autoritățile de reglementare nu ar fi nevoite să analizeze mii de cereri de modificare a primelor. Astfel, resursele departamentului de stat de asigurare pot fi dedicate unor domenii prioritare, cum ar fi reglementarea solvabilității și afacerilor asigurătorilor.
● În condițiile concurenței libere, cotele de primă se pot ajusta repede ca răspuns la modificările condițiilor economice și de piață. Se fac mai puține presiuni politice și se iau în calcul datele actuariale.
● Concurența prețurilor practicate de diferiți asigurători va menține primele la un nivel rezonabil și echitabil. Micșorarea ratelor excesive va fi dictată de forțele libere de pe piață, și nu de intervenția artificială a guvernului.
● Au fost publicate mai mult de 100 de studii referitoare la implicațiile financiare și economice ale reglementării primelor de asigurare. Multe dintre acestea au comparat rezultatele obținute de țările care practică cote de primă reglementate cu cele obținute în țări care aplică cote de primă de asigurare nereglementate.
Contractele de asigurare sunt reglementate prin trei mijloace: legislație, reguli și regulamente administrative, tribunale.
Reglementarea contractelor de asigurare începe cu legislația, care reglementează natura și conținutul asigurărilor încheiate într-un stat. Reglementarea contractelor prin legislație poate fi realizată în patru direcții:
standardizarea formularelor de poliță,
obligativitatea unor clauze,
aprobarea formularelor,
impunerea unor standarde de lizibilitate.
Legea poate stabili clauze contractuale obligatorii, care trebuie să apară în anumite tipuri de contracte de asigurare. Se poate urmări ca aceste clauze sa întrunească anumite standarde minime de protecție a asiguraților.
Legea poate impune ca aprobarea formularelor de poliță să fie înregistrate și aprobate de stat. Există opinia că asemenea aprobări ajută la protejarea asiguraților împotriva contractelor ambigue sau denaturate.
Legea impune standarde de lizibilitate pentru ca polițele de asigurare să poată fi ușor citite de publicul larg. în acest sens, se poate specifica stilul și forma contractului, precum și mărimea caracterelor folosite în tipărire. Asemenea prevederi sunt utile în elaborarea contractelor de asigurare, dar nu vizează și măsura în care acestea vor fi înțelese de publicul larg.
Avantajele și dezavantajele standardizării polițelor. Contractele standard de asigurare și clauzele obligatorii oferă unele avantaje pentru asigurați și pentru asigurători, după cum urmează:
● consumatorii nu trebuie să compare clauzele prevăzute în polițele diferiților asigurători deoarece toți încheie același tip de asigurare;
● curțile de apel pot interpreta mai bine clauzele contractuale și acoperirile oferite de asigurare;
● pe măsura vânzării asigurărilor, asigurătorii se pot folosi de datele privitoare la pierderi pentru a stabili corect nivelul cotelor de primă;
● contractele standard sunt binevenite pentru asigurătorii de talie mică, care nu dispun de suficiente date statistice pentru a putea să calculeze corect cotele de primă pe care trebuie să le practice, pe cand când revendicările implică doi sau mai mulți asigurători, problemele ridicate de acordarea despăgubirii sunt minore, dacă polițele conțin clauze comune n contractele standard reduc posibilitatea ca asigurătorii să elaboreze contracte cu clauze ambigue, restrictive și denaturate.
● contractele standard și clauzele obligatorii au anumite dezavantaje, incluzând următoarele:
este posibil ca un contract standard să nu îndeplinească anumite cerințe ale asiguraților;
contractele standard pot limita libertatea, dorința și flexibilitatea asigurătorilor privind îmbunătățirea acoperirilor existente și crearea de noi acoperiri;
deținătorii de poliță pot plăti în cuantumul primei de asigurare pentru riscuri pe care nu doresc să le acopere, sau la care nu sunt expuși;
este dificil să se modifice un contract obligatoriu; deși se poate demonstra că schimbarea este necesară și dorită, polița poate rămâne neschimbată pentru o perioadă lungă de timp.
Regulile administrative, regulamentele și directivele reprezintă a doua metodă de reglementare a contractelor de asigurare.
Autoritatea de reglementare si supraveghere de asigurare aplică anumite directive impuse de directive lege, dar își exercită și autoritatea privind reglementarea contractelor de asigurare.
De exemplu, Autoritatea de reglementare si supraveghere de asigurare impune ca, în clauzele poliței să fie utilizat un anumit limbaj, sau pot aduce la cunoștință asigurătorilor faptul că anumite clauze din contractul de asigurare nu sunt aprobate.
Pentru a stabili constituționalitatea legilor de asigurare și legalitatea regulilor administrative și regulamentelor se face apel la sentința curților judecătorești. Curțile de apel au un rol important în interpretarea dispozițiilor ambigue și confuze, în stabilirea acoperirilor și în soluționarea altor dispute dintre asigurători și deținătorii de poliță.
Deciziile nefavorabile ale Curții de justiție stimulează reproiectarea poliței și a clauzelor contractuale. De exemplu, anumite tribunale au stabilit că dacă o daună asigurată printr-o poliță umbrelă are drept cauză două riscuri, dintre care unul este exclus și celalalt nu, se acoperă întreaga daună. Astfel, asigurătorii au fost nevoiți să plătească anumite despăgubiri pentru inundații și cutremure, de care credeau că sunt absolviți.
Printre problemele importante ale funcționării pieței, întâmpinate de autoritățile de reglementare, se numără practicile de despăgubire și protecția consumatorului.
Toate țările au la dispoziție legi care interzic anumite practici de despăgubire. Practicile de asigurare interzise includ următoarele:
● denaturarea unor fapte importante sau a unor clauze din poliță în legătură cu acoperirea în cauză;
● refuzul conștient de a plăti despăgubiri, în cazurile în care răspunderea este evidentă;
● încercarea de stabili o despăgubire la o valoare mai mică decât cea pe care o persoană crede că este îndreptățită să o primească;
● întârzierea nejustificată în aprobarea sau respingerea acoperirii unei despăgubiri.
Fără un control strict al practicilor de despăgubire, obiectivul social și contractual al protejării deținătorilor de poliță nu poate fi atins. în plus, practicile incorecte de despăgubire pun într-o lumină nefavorabilă reputația și imaginea asigurătorului și reduc încrederea publicului în industria asigurărilor. Plata corectă și echitabilă a despăgubirilor impune cinste și corectitudine din ambele părți. Acordarea corectă a despăgubirilor include și respingerea pretențiilor unor asigurați la beneficii nemeritate. Cu toate acestea, despăgubirile care sunt legitime ar trebui să fie achitate imediat și într-un cuantum adecvat, cu un minim de formalități legale.
În general, Autoritatea de reglementare si supraveghere de asigurare nu au autoritate directă pentru a impune asigurătorilor să plătească despăgubirile care ridică probleme. Cu toate acestea, multe Autorități de reglementare si supraveghere de asigurare investighează și urmăresc fiecare plângere a consumatorilor, cel puțin până în momentul când primesc un răspuns de la asigurătorul implicat. Se presupune că majoritatea plângerilor consumatorilor sunt justificate și că, în mare parte, sunt soluționate în favoarea consumatorului. Deși în multe state se urmărește raportul dintre plângeri și volumul primelor, de puține ori s-au făcut publice aceste cifre. Aceste informații pot fi relevante în cazul despăgubirilor pentru asigurările auto, în care anumiți asigurători înregistrează reclamații mai multe decât ceilalți.
Pentru a-i informa pe consumatori despre costul asigurării, unele state publică ghiduri pentru cumpărători și alte materiale pentru informarea publicului.
2.4. STATUL CA ASIGURĂTOR
Pe lângă rolul său de autoritate de reglementare, statul poate influența activitățile de asigurare și prin intervenție directă. Prin activitățile de reasigurare, prin concurență directă cu companiile de asigurare private, sau prin înlocuirea acestora pe piață, statul poate acționa în sensul diminuării prețului și creșterii disponibilității asigurărilor. De obicei, se preferă asigurarea privată, deși în unele cazuri este mai justificată asigurarea guvernamentală. Programele de asigurare guvernamentală includ programe sociale, anumite tipuri de asigurări de bunuri și proprietate pe care asigurătorii privați nu le oferă și programe de asistență financiară.
Guvernul poate activa pe piața asigurărilor ca asigurător exclusiv, ca partener al asigurătorilor privați, sau poate fi un concurent al acestora.
Statul poate fi asigurător exclusiv dacă legea asigurărilor îi acordă o autoritate exclusivă, sau dacă nici un asigurător privat nu oferă un program de asigurare mai bun. Asigurătorii guvernamentali pot funcționa ca asigurători sau ca reasigurători.
Asigurător. Guvernul unui stat poate funcționa ca asigurător, oferind acoperire și plătind toate despăgubirile și cheltuielile aferente polițelor subscrise.
Reasigurător. Guvernul poate funcționa ca reasigurător oferind reasigurare totală asigurătorilor privați care încheie o anumită asigurare, sau reasigurând un anumit procent din afacerile acestora.
Guvernul poate oferi un plan de asigurare alături de asigurătorii privați. Colaborările pot să fie diferite. Un tip de parteneriat există în cazul în care guvernul elaborează un program de reasigurare (de exemplu, pentru asigurarea recoltei), oferind reasigurare pentru unele situații riscate, pentru care asigurătorii privați rețin numai o parte a pierderii.
Printre principale motive ale participării statului în activitatea de asigurare, se numără posibilitatea:
1. de a încheia asigurări care nu sunt practicate de asigurătorii privați;
2. de a impune cumpărarea unui anumit tip de asigurări;
3. de a oferi înlesniri celor care încheie asigurări;
4. de a obține eficiență maximă;
5. de a atinge obiective sociale secundare.
Participarea guvernamentală pe piața asigurărilor a fost susținută, în parte, de faptul că asigurătorii privați nu sunt dispuși, sau nu au capacitatea de a satisface anumite nevoi de asigurare, astfel încât asigurătorii de stat trebuie să satisfacă cerințele legitime ale publicului.
Se consideră că multe proiecte guvernamentale ar trebui să fie obligatorii pentru a avea succes. Există însă și alte argumente în sprijinul participării statului în activitatea de asigurare:
● mulți observatori sunt de părere ca un asigurător de stat constituie o necesitate în activitatea oricărui sistem de asigurări obligatorii;
● utilizarea intermediarilor privați pentru aplicarea legii va putea duce la apariția unor proceduri administrative extrem de greoaie;
● numeroși observatori consideră că nu este bine să li se permită asigurătorilor privați să obțină profituri în urma unui program de interes public.
Pentru organele legislative este mai ușor să stabilească un fond destinat asigurărilor pentru un anumit scop, decât să popularizeze „nevoia" de asigurare printre asigurătorii privați, să analizeze ofertele, să supervizeze și reglementeze proiectele elaborate de aceștia. Mai mult, se pare că asigurătorii privați nu pot satisface corespunzător anumite nevoi de asigurare.
Eficiența, sau economisirea fondurilor plătitorilor de impozite, pare a fi principala justificare pentru participarea statului în activitatea de asigurare. Când acoperirea este obligatorie, nu există nici un motiv să se recompenseze efortul de vânzare sau să se acorde salarii și comisioane de vânzare. Guvernele evită aceste costuri de vânzare stabilindu-și propriile canale de distribuție a asigurării.
Participarea guvernamentală pe piața asigurărilor este justificată de obiectivele sociale urmărite, și nu cele de asigurare.
În prezent, există o gamă diversificată de programe de asigurare de stat, acestea clasificându-se în trei categorii mari. Aceste categorii sunt: asigurarea socială, acoperirile de bunuri și răspundere și programele de asistență financiară.
Planurile de asigurare socială sunt dedicate soluționării diferitelor probleme sociale și sunt caracterizate de: factorul de constrângere, lipsa unui „test al necesităților", și un sistem de finanțare prin care se solicită membrilor grupului asigurat sau conducătorilor de grup să achite anumite prime.
În asigurarea socială, daunele nu trebuie să fie accidentale, iar programul trebuie să fie aplicat în conformitate cu legea. Programele de asigurare socială au o serie de caracteristici:
● nu asigură decât un venit mic, care se cuvine de drept, și nu în mod caritabil;
● despăgubirile sunt puțin corelate cu primele plătite, astfel încât persoanele cu un venit scăzut primesc despăgubiri mai mari față de persoanele cu venituri mari;
● asigură un factor de constrângere, inclusiv pentru cei care nu sunt personal asigurați (de exemplu, patronii sau guvernul);
● prezintă un grad ridicat de imprevizibilitate al costului total al despăgubirilor, însoțit de caracterul de instabilitate al primelor;
● sunt administrate, de obicei, de asigurătorii monopoliști (adică guvern).
Programele de protecție socială sunt programe de amploare, care oferă protecție indivizilor și familiilor acestora împotriva consecințelor financiare ale decesului prematur sau incapacității de muncă a unui salariat, pensionarii sau îmbolnăvirii persoanelor în vârstă .
Obiectivele programelor privind acordarea ajutorului de șomaj constau în :
asigurarea unor venituri lunare, pentru o anumită perioadă de timp, în sprijinul forței de muncă aflată în șomaj temporar;
susținerea șomerilor pentru găsirea unor noi locuri de muncă;
suportarea costurilor ajutoarelor de șomaj de către firmele responsabile pentru disponibilizarea angajaților;
stabilizarea economiei pe perioadele de recesiune economică.
Toate statele beneficiază de planuri de ajutor de șomaj, care acordă ajutoare forței de muncă aflată în șomaj involuntar. Veniturile lunare oferite reprezintă un procent din câștigurile precedente ale muncitorului disponibilizat și pot fi acordate pe o perioadă limitată. Pentru acei muncitori care și-au epuizat ajutorul de șomaj acordat regulamentar, se poate aplica un plan extins de ajutorare, care să le ofere beneficii suplimentare.
Șomajul este extrem de dificil de asigurat de către asigurătorii privați deoarece expunerile la risc nu sunt independente, există posibilitatea de producere a unor pierderi catastrofale, iar evoluția ratei șomajului este dificil de previzionat (datorită condițiilor economice și sociale complexe și modificării politicii guvernamentale). De asemenea, este necesară intervenția statului pentru a asigura creșterea impozitelor, în vederea finanțării programelor pe perioadele în care rezervele de stat destinate șomajului s-au epuizat sau sunt prea mici.
CAPITOLUL 3
Asigurarea de viață
3.1. Caracteristici de bază ale asigurărilor de viață
Asigurările de viață au ca obiect garantarea plății unei sume de bani de către asigurător, în cazul producerii unui eveniment legat de persoana fizică a asiguratului, și anume: vătămarea corporală, îmbolnăvirea, decesul sau supraviețuirea acestuia. Chiar și persoanele tinere se pot îmbolnăvi sau pot deceda în urma unor accidente neașteptate, ce vor genera în mod automat și dificultăți financiare.
Valoarea capitalizată este un fond care se acumulează pe întreaga perioadă de viață a poliței și la care deținătorul de poliță poate avea acces în mai multe moduri: poate face împrumuturi, poate opta pentru cumpărarea unei polițe de asigurare de viață cu plata integral sau poate răscumpăra polița.
Dificultățile financiare în cadrul asigurărilor de viață sunt determinate de: necesitățile bănești pentru funeralii; asigurarea unor resurse financiare moștenitorului, după decesul asiguratului; restabilirea morală după deces.
Riscul este definit de majoritatea economiștilor ca o pierdere propriu-zisă sau ca o pierdere produsă de o neglijență ce poate avea urmări asupra individului sau asupra unei proprietăți.
Suma asigurată se stabilește în mod forfetar de către asigurat, în funcție de nevoile și posibilitățile sale financiare. Asiguratul poate să încheie mai multe contracte de asigurare împotriva aceluiași eveniment și pentru sume diferite, fără să fie împiedicat de lege sau de asigurător să facă acest lucru. La producerea riscului asigurat, asiguratul sau beneficiarul asigurării poate încasa drepturile de asigurare de la toți asigurătorii, deoarece aici nu mai este vorba de daună, ca la asigurările de bunuri. Neavând caracter reparator, asigurarea de viață nu are restricții ca asigurarea de bunuri. Dacă în urma producerii riscului asigurat, asiguratul suferă o vătămare corporală sau a contactat o maladie care i-a afectat capacitatea de muncă, el are dreptul la o indemnizație de asigurare care să facă posibilă refacerea situației sale financiare existente înaintea producerii accidentului sau contactării bolii.
Interesul asigurării nu prezintă importanță, întrucât indemnizația de asigurare este datorată independent de existența unei daune.
Indemnizația de asigurare reprezintă suma de bani pe care asigurătorul o achită asiguratului în cazul producerii riscului asigurat. Deoarece nici viata și nici sănătatea unei persoane nu sunt evaluabile în bani, nu se poate pune problema unui raport între suma asigurată și paguba suferită de asigurat.
Contractul de asigurare se încheie în formă scrisă (după completarea unei declarații de asigurare). După analiza răspunsurilor, asigurătorul poate fi sau nu de acord cu încheierea contractului. Redactarea contractului se face în formă scrisă și înmânarea unui exemplar asiguratului. Contractul de asigurare se consideră încheiat prin plata primei de asigurare și emiterea poliței.
Încetarea contractului de asigurare se realizează în următoarele moduri: modul obișnuit de încetare îl constituie ajungerea la termen, adică expirarea perioadei pentru care a fost încheiat; contractul încetează și prin producerea evenimentului asigurat. Dar, există și moduri mai puțin uzuale, cum ar fi: denunțarea, rezilierea și anularea contractului. Denunțarea se poate face de oricare din parti.
Rezilierea înseamnă desfacerea pentru viitor a contractului datorită neexecutării obligației uneia din părți din cauze care i se pot imputa. Efectele produse de contract până la reziliere rămân valabile. De regulă, se solicită de către asigurător, dacă asiguratul nu a comunicat, în scris, modificările intervenite în cursul contractului în legătură cu datele luate în considerare la încheierea contractului.
Nulitatea contractului poate fi cauzată de declarații inexacte sau incomplete făcute de asigurat, sau de lipsa interesului asigurabil din partea contractantului, în momentul încheierii acestuia sau pentru existenta oricarui viciu care atrage nulitatea absolută, la incheierea acestuia.
Asigurările de viață se pot clasifica în funcție de riscul asigurat, de momentul achitării primei, de momentul încasării sumei asigurate și de forma pe care acestea o îmbracă. Astfel în funcție de riscul acoperit, asigurările de viață pot fi:
a) asigurări de supraviețuire,
b) asigurări de deces,
c) asigurări mixte de viață,
d) asigurări de accidente,
e) asigurări de boală,
f) alte forme.
a) În cazul asigurării de supraviețuire, asigurătorul se obligă să plătească asiguratului suma asigurată, cu condiția ca acesta să fie în viață la sfârșitul perioadei pentru care s-a încheiat contractul de asigurare. Dacă acesta a decedat înainte de expirarea termenului de valabilitate, asigurătorul este eliberat de angajamentul luat prin contract, și nu are nici o obligație față de moștenitori.
Asigurarea de rentă este asigurarea în care suma asigurată este pusă la dispoziția asiguratului sub forma unor plăți periodice cu titlul de rentă.
În cazul asigurării de viață variabilă, proprietarul poliței de asigurare are posibilitatea de a alege una din opțiunile pe care societatea de asigurare i le pune la dispoziție, beneficiile poliței de asigurare se ajustează în funcție de valoarea investiților prevăzute în polița de asigurare, în momentul în care se solicită plata lor, beneficiile de deces nu pot fi mai mici decât sumele asigurate inițial pentru care s-a încheiat contractul de asigurare, dar ele pot fi mai mari, dacă investițiile făcute au fost profitabile.
În ceea ce privește asigurările de viață universală, posesorul poliței de asigurare poate, la anumite intervale de timp, modifica valoarea beneficiilor de deces, posesorul poliței de asigurare poate schimba valoarea și data efectuării plății primelor de asigurare, fără a avea obligația de a anunța anticipat societatea de asigurări, primele de asigurare sunt plasate într-un cont și din valoarea lor se vor scădea, la un moment dat, cheltuielile de deces, în acest cont se varsă, totodată, și dobânzile obținute, care pot varia în timp, posesorul poliței poate retrage anumite sume din economiile acumulate, societatea de asigurări este cea care va decide cum vor fi investiți banii, și cea care garantează o rată minimă de rentabilitate.
b) Asigurările de deces, protejează asiguratul împotriva riscului de deces, asiguratul se obligă să plătească prime de asigurare pe durata stabilita prin contractul de asigurare (varsta X), iar asigurătorul se obligă să achite suma înscrisă în contract, cu condiția ca decesul asiguratului să survină în perioada de valabilitate a acestuia.
c) La asigurarea mixtă de viață asigurătorul cuprinde două riscuri alternative într-un contract de asigurare unic, perceptia asiguraților fiind de câștig în cazul producerii oricărui risc: în cazul decesului asiguratului, beneficiarul asigurării intră în posesia sumei asigurate, iar, în caz de supraviețuire, asiguratul încasează personal suma asigurată. Asiguratul câștigă în ambele cazuri platind costurile aferente acoperirii celor două riscuri, atât cel de deces, cât și cel de supraviețuire, avantajul fiind doar al costurilor de gestiune, administrare al politei calculate o singura data.
d) Asigurarea de accidente, protejează persoanele fizice de consecințele nefaste ale unor evenimente neprevăzute care le poate afecta viața, integritatea corporală sau capacitatea de muncă. Persoanele asigurate vor primi cu titlu de indemnizație o sumă pentru acoperirea cheltuielilor de îngrijire medicală, refacere și compensare a pierderilor de venit.
e) Asigurarea de boală are drept scop protejarea persoanelor care au suferit o incapacitate temporară de muncă determinată de boală.
Rolul asigurărilor de sănătate este acela de acoperire totală sau parțială a cheltuielilor cu ocrotirea sănătății, diferența fiind suportată de stat sau de individ după caz. Aceste asigurări au caracter facultativ și se întind pe perioade lungi de timp.
Clasificarea asigurărilor de sănătate:
asigurări de accidente;
asigurări de boală;
asigurări de sănătate permanentă;
Polițe de asigurări de sănătate: asigurarea cheltuielilor de spitalizare; asigurarea pentru intervenții chirurgicale; asigurarea medicală de bază; asigurarea medicală majoră; asigurarea medicală complexă.
Alte forme :
Asigurarea dotală – este un mod de constituire a unei dote pentru copil, până când acesta ajunge la majorat. Asigurătorul onorează această asigurare dacă beneficiarul este în viață la data atingerii majoratului, în caz contrar asigurătorul este exonerat de orice răspundere legată de acest contract.
Asigurarea de nupțialitate – este o asigurare de viață, în baza căreia asigurătorul se angajează să plătească o anumită sumă de bani asiguratului, dacă acesta se căsătorește înainte de a împlini o anumită vârstă.
Asigurarea de natalitate – constă în obligația asigurătorului de a plăti suma de bani asiguratului căruia i s-a născut un copil, într-un anumit termen.
La asigurările de viață, ca și la cele de bunuri ori de răspundere civilă asigurătorul este preocupat să asigure stabilirea rezultatelor financiare ale activității desfășurate. Angajamentele asumate de acesta pot fi onorate numai dacă primele încasate de la asigurați sunt pe deplin acoperitoare, în plus, primele trebuie să acopere și cheltuielile legate de achiziționarea asigurărilor, încheierea contractelor, încasarea primelor, plata sumelor asigurate etc.
Pentru stabilirea tarifelor de prime se pornește de la datele cuprinse în tabelele de mortalitate ale țării respective. Aceste tabele conțin o seamă de indicatori calculați pe baza datelor privind numărul populației și cel al deceselor, pe ani de naștere și vârste pentru bărbați, femei și ambele sexe.
Indicatorii tabelelor de mortalitate:
Numărul supraviețuitorilor de vârstă x arată câte persoane dintr-o generație ipotetică de 100.000 născuți-vii mai sunt în viață la împlinirea vârstei x ani și se notează cu 1(X).
Numărul decedaților între vârstele x și x+1 ani arată câți din supraviețuitorii vârstei x mor înainte de a împlini vârsta x+1 ani, adică în cursul anului considerat, și se notează cu d(x).
Probabilitatea de supraviețuire între vârstele de x și x+1 ani arată șansele pe care le are o persoană, care a împlinit x ani, să fie în viață la împlinirea vârstei de x+1 ani și se notează cu p(x).
Numărul mediu al supraviețuitorilor în intervalul de vârstă x la x+1 și se notează cu lm(x).
Speranța de viață la vârsta x indică numărul mediu de ani rămași de trăit pentru o persoană care supraviețuiește vârstei x și se determină prin însumarea numărului mediu de supraviețuitori lm(X) de vârsta x până la vârsta maximă din tabelă și împărțirea rezultatului acestei adunări la numărul supraviețuitorilor vârstei x și se notează cu E(x).
,
în care: w – vârsta la care moare ultimul reprezentant al generației inițiale de 100.000 de născuți-vii.
Speranța de viață la naștere, denumită și „durata medie de viață", indică numărul mediu de ani pe care poate să-i trăiască un nou-născut în condițiile intensității mortalității pe vârste din perioada de referință a tabelei de mortalitate și se notează cu E(X).
O particularitate a asigurării de viață o constituie perioada îndelungată de pana la 35 de ani pentru care se încheie conractul de asigurare, în perioada respectivă, asiguratul plătește prime de asigurare, iar asigurătorul se angajează să achite suma asigurată în caz de deces al asiguratului sau la expirarea asigurării, în caz de supraviețuire a acestuia. Pentru a-și putea onora obligațiile asumate, asigurătorul își creează pe seama primelor încasate un anumit fond care, menținut în circuitul economic, produce venit.
Venitul produs de fondul astfel constituit se ia în calcul atunci când se stabilește mărimea primei de asigurare. Venitul realizat de asigurător depinde de mărimea sumelor vărsate în fond, de durata păstrării acestora în circuitul economic și de modul de fructificare. Astfel, venitul depus spre fructificare la o instituție de credit se calculează cu dobândă compusă. Dacă notăm cu „i" rata dobânzii acordată de instituția de credit, atunci depunerea inițială a asigurătorului în sumă de l leu, la sfârșitul primului an, devine 1+i, la sfârșitul celui de-al doilea an devine (1+i)2 etc. Prin urmare, dacă avem o sumă de bani depusă spre fructificare pe care o notăm cu S0, după n ani, se determină cu ajutorul formulei S0 x i și devine:
Sn = S0(l+i)n,
dacă notăm l+i=u, obținem: Sn= S0 x un, care se mai numește și formulă de fructificare. Factorul un se găsește calculat în tabele financiare pentru diferite procente.
Ce sumă ar trebui depusă astăzi spre fructificare cu o anumită rată a dobânzii, pentru ca, peste un număr de ani, aceasta să atingă nivelul dorit de noi? In acest scop aplicăm formula de mai jos, dedusă din formula fructificării banilor cu dobândă compusă:
S0=Sn(l+i)-n,
dacă notăm:, formula de fructificare devine:S0=Sn x vn, în care vn – valoarea actuală a unei funcții monetare ce se poate obține după n ani, în condițiile unei rate determinabile a dobânzii.
Prima netă unică la asigurările de supraviețuire trebuie să fie astfel dimensionată, încât să acopere integral riscul pe care asigurătorul și-l asumă față de asigurați. Pentru asigurarea de supraviețuire pe termen lung, calculul primei nete are la bază următorul raționament: asigurătorul presupune că toate persoanele care au împlinit vârsta de 1(X) încheie asigurări de persoane pentru aceeași durată (n ani) și pentru aceeași sumă asigurată (l leu). Până la expirarea asigurării, dintre persoanele care au încheiat asigurarea vor supraviețui lx+n persoane și asigurătorul va trebui să plătească după n ani, l x lx+n.
Prima netă se va determina cu ajutorul formulei:
,
în care:
nEx – prima netă la asigurarea de supraviețuire donată de o persoană în vârstă de x ani, care încheie un contract de valabilitate pe n ani.
Dacă suma asigurată se achită dintr-o dată, adică în mod forfetar, formula devine:
, valorile lui Dx pentru fiecare vârstă devin constante și sunt înscrise în tabelul numerelor de comutație, întocmit în baza tabelei de mortalitate și a valorilor pe care le ia vx.
Dacă suma asigurată se achită în mod fracționat, sub formă de rente viagere anticipate, prima netă se calculează cu ajutorul următoarei formule:
, dacă formula o înmulțim cu vx, vom avea:
, întrucât suma elementelor de la numărător este calculată și înscrisă, ca număr de comutație, în coloana Nx, a tabelei de mortalitate, formula
Nx primei nete devine:
Dacă suma asigurată se achită în mod fracționat, sub formă de rente viagere posticipate, prima netă se calculează cu ajutorul următoarei formule:
.
Prima netă unică la asigurările de deces – se contractează pe o perioadă scurtă de timp (de un an), pe o perioadă de mai mulți ani sau pe viață, astfel avem formula:
Dacă asigurarea se încheie pe termen de un an, prima netă unică se va calcula cu ajutorul formulei:
Dacă asigurarea se încheie pe termen de mai mulți ani, prima netă unică se va calcula cu ajutorul formulei:
.
În cazul unei asigurări de deces pe o perioadă nedeterminată, prima netă unică se va determina cu ajutorul formulei:
.
Pentru asigurările mixte vom avea următoarea formulă de calcul: .
Prima brută – pentru ca asigurătorul să-și poată acoperii și cheltuielile legate de efectuarea operațiilor de asigurare, este necesar ca la prima netă să se adauge și un supliment de primă (care include următoarele elemente – cheltuielile de achiziție a asigurării, cheltuielile de încasare a primei de asigurare și gestionare, cheltuielile administrativ-gospodărești ale asigurătorului).
Prima netă brută sau tarifară se poate calcula cu ajutorul formulei:
,
unde:
A' – prima brută unică sau tarifară;
A – prima netă;
α- cheltuieli de achiziție;
β- cheltuieli de încasare;
β A' – cotă procentuală din cheltuieli de încasare;
y- cheltuieli administrativ-gospodărești;
ylnax – anuitate viageră anticipată limitată din cheltuieli administrativ-gospodărești.
Rezerva matematică – diferența dintre valoarea actuală a obligațiilor financiare ale asigurătorului și valoarea actuală a obligațiilor financiare ale asiguratului de onorat la un moment dat, servește la acoperirea obligațiilor viitoare ale asigurătorului. Mărimea rezervei matematice se poate determina cu ajutorul mai multor metode, și anume:
• Metoda prospectivă – se caracterizează prin aceea că, compară de la an la an, de la încheierea asigurării și până la expirarea ei, valorile actuale ale obligațiilor părților contractante. , unde: Rt – rezerva matematică la timpul t; nEx – valoarea actuală a sumei amânate, ceea ce corespunde cu valoarea actuală a obligațiilor financiare ale asigurătorului; lnax – valoarea actuală a rentei anticipate limitate pe n ani, ceea ce corespunde cu valoarea actuală a obligațiilor financiare ale asiguratului.
• Metoda retrospectivă – constă în compararea sumelor riscate atât de asigurător, cât și de asigurat la fiecare an din perioada de valabilitate a asigurării.
.
Rezervele de prime sunt de două feluri: teoretice și practice. Rezerva teoretică de primă este cea pe care ar trebui să o calculeze asigurătorul, pornind de la prima netă încasată de el, fără să ia în considerare condițiile concrete în care se efectuează operațiile de asigurare. Rezerva practică de primă ține seama și de aceste condiții.
În România asigurările de viață sunt numai facultative și se încheie în baze contractuale, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare și cu condițiile stabilite de societățile de asigurări, autorizate să efectueze asemenea operațiuni. Pot încheia contracte de asigurare persoanele care se încadrează în limitele de vârstă, duratele de timp și condițiile de achitare a primelor și de plată a sumelor asigurate, stabilite de asigurător și prevăzute în polița de asigurare. Durata asigurării și durata de plată a primelor se socotesc de la data începerii asigurării, și anume: la asigurările de viață de la l a lunii calendaristice pentru care s-a plătit cea dintâi rata de primă; la asigurările viagere de deces cu prima unică – de la data emiterii poliței și încasării primei de asigurare; la asigurările de accidente – de la data începerii răspunderii asigurătorului.
Dacă rata de primă restantă nu a fost plătită în termenul de păsuire stabilit, se procedează astfel: la asigurările de viață la care se constituie rezerva de primă, dacă încetarea plății primelor are loc după ce au fost achitate pe timpul prevăzut în condiții speciale, contractul rămâne în vigoare pentru o sumă asigurată redusă, în toate celelalte cazuri, contractele se reziliază fără restituirea primelor plătite anterior.
Reactivarea contractului de asigurare se face prin plata primelor restante, prin prelungirea duratei asigurării cu timpul cât nu s-au plătit primele sau/parțial, prin plata primelor restante și parțial, prin prelungirea duratei asigurării.
Suma asigurată se plătește asiguratului, beneficiarului desemnat sau moștenitorilor, după caz, dacă primele sunt achitate la zi, ori dacă nu s-a depășit termenul de păsuire. Asigurătorul nu plătește suma asigurată, dacă evenimentul asigurat a fost produs de operații militare în timp de război. Astfel, la asigurările de persoane la care se constituie rezerva de primă, în caz de deces al asiguratului, asigurătorul plătește rezerva de prime aferentă contractului, indiferent de timpul care a trecut de la încheierea acestuia. La unele asigurări mixte de viață, suma asigurată poate fi plătită înainte de expirarea termenului de valabilitate prin sistemul tragerilor de amortizare.
Accidentele cuprinse în asigurare sunt următoarele evenimente subite, provenite din afară și fără voința asiguratului: explozia, prăbușirea de teren, lovirea, înțeparea, tăierea, căderea, alunecarea, atacul din partea altei persoane sau a unui animal, trăsnetul, acțiunea curentului electric, arsura, degerarea, înecul, intoxicarea subită, asfixierea din cauze subite, cele produse ca urmare a circulației mijloacelor de transport, de funcționarea sau folosirea mașinilor, aparatelor, instrumentelor, sculelor sau armelor.
Asigurătorii oferă clienților posibilitatea participării la beneficii care sunt în general stabilite la sfârșitul fiecărui an de asigurare ca procent din suma asigurată. Dacă acest procent se aplică sumei asigurate de bază, se utilizează denumirea de beneficii amânate simple. Dacă procentul se aplică cuantumului sumei asigurate plus beneficiile deja acumulate, se utilizează denumirea de beneficii amânate compuse. Aceste fonduri de beneficii sunt constituite pe seama excedentului de dobândă obținut din investiția rezervei matematice, din care se deduc cheltuielile de administrare ale asigurătorului.
Suma de asigurare poate fi variabilă, astfel, într-un contract de asigurare de deces cu termen fix, suma asigurată poate fi crescătoare sau descrescătoare. Astfel, aceasta se poate reduce în fiecare an cu un anumit procent, putând ajunge până la nivelul zero. Pe de altă parte, există polițe cu sume asigurate crescătoare, ale căror valori se măresc an de an sau la anumite intervale de timp, cu un anumit procent, de cele mai multe, ori 10%.
Suma de răscumpărare reprezintă o parte din rezerva de primă, parte care crește proporțional cu timpul cât s-au plătit primele. Suma de răscumpărare trebuie să fie mai mică decât valoarea economiilor acumulate corespunzătoare poliței. Aceasta deoarece asigurătorul reține cheltuielile cu achiziționarea poliței, precum și costul asigurării.
Anumite forme de asigurare de viață pot include în condițiile poliței posibilitatea amortizării totale și parțiale, înainte de scadență, a unei polițe, prin tragere la sorți. Sumele ce se plătesc pentru polițele ieșite câștigătoare nu pot fi mai mari decât sumele prevăzute a fi plătite la scadență sau în caz de deces. Prin amortizare, contractul de asigurare încetează.
Se pot face împrumuturi în baza poliței de asigurare, dar numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: valoarea împrumutului nu poate depăși valoarea de răscumpărare; perioada de împrumut, suma asigurată și suma de răscumpărare continuă să crească, ca și cum nu s-ar fi acordat împrumutul; dacă asiguratul răscumpără polița sau decedează înainte de a returna împrumutul, suma restantă se deduce din sumele cuvenite asigurate; rata dobânzii pentru împrumut poate fi fixă sau variabilă; dobânda pentru împrumut se poate plăti imediat, în momentul ridicării împrumutului, sau la scadența acestuia. Deoarece polițele încheiate pentru o sumă asigurată fixă oferă o acoperire, în valoare reală, tot mai redusă pe măsura trecerii timpului, indexarea permite actualizarea acestuia cu inflația. Indicele cel mai utilizat este indicele creșterii prețurilor. Acesta poate fi aplicat atât sumei asigurate, cât și primelor de asigurare. Răscumpărarea poliței nu reprezintă singura opțiune a deținătorului de polițe care dorește să întrerupă plata primelor de asigurare. Uneori, asigurătorul oferă posibilitatea transformării poliței de asigurare cu prime achitate anual, într-o poliță cu prime achitate integral.
Tipurile de polițe întâlnite pe plan internațional sunt:
Polițele cu unități de investiții (united linked). Deosebirea față de produsele tradiționale constă în faptul că riscul investiției este suportat de client. O parte din primele de asigurare plătite de client se cumulează în contul asiguratului, de unde se îndreaptă, în funcție de opțiunea acestuia, către unul sau către mai multe fonduri financiare. Prețul de vânzare reprezintă valoarea netă a unei unități de investiții și este prețul folosit pentru evaluarea activelor fondului în momentul răscumpărării contractului, sau al retragerii de lichidități. Prețul de cumpărare reprezintă prețul la care contractantul asigurării poate cumpăra unitățile de investiții.
Polițele de asigurări la termen, care se clasifică în:
asigurările la termen ce pot fi înnoite – dau asiguratului posibilitatea de a reînnoi asigurarea la sfârșitul perioadei asigurate;
asigurările la termen convertibile – dau asiguratului dreptul de a transforma asigurarea la termen într-una de viață; asigurări la termen nivelate – suma asigurată în caz de deces este aceeași pe toată durata contractului;
asigurări la termen crescătoare – suma asigurată de deces crește pe perioada poliței;
asigurări la termen descrescătoare – suma asigurată de deces descrește pe perioada poliței.
3.2. Condiții generale și speciale ale asigurărilor de viață practicate în România
Asigurarea de viață este justificată din punct de vedere economic, dacă unul dintre membrii unei familii câștigă un venit, iar ceilalți sunt dependenți total sau parțial de acel venit. Impactul financiar pe care îl are decesul unei persoane, asupra familiei, nu este uniform, ci diferă foarte mult în funcție de structura familiei în cauză.
Dacă o persoană singură decedează nelăsând în urmă persoane aflate în întreținerea sa sau obligații financiare restante, atunci acest deces nu creează probleme financiare pentru alții. Deci, o astfel de persoană are nevoie doar de o sumă modestă de asigurare de viață care să acopere cheltuielile de înmormântare și cheltuielile medicale. Totuși, celibatarii trebuie să țină seama de faptul că nevoile lor de asigurare s-ar putea modifica pe viitor, o dată cu modificarea situației familiale, și că ar putea fi indicat să cumpere o asigurare de viață cât mai curând. Primele vor fi mai mici, iar asigurarea mai ușor de contractat acum decât mai târziu, când necesitățile de asigurare vor fi mai mari.
Numărul familiilor cu un singur părinte și cu copii în vârstă de până la 18 ani a crescut substanțial în ultimii ani. Această categorie de familii s-a extins datorită numărului mare de copii născuți în afara căsătoriei, divorțurilor și separărilor tot mai dese și decesului unuia dintre părinți. În majoritatea cazurilor, familiile cu un singur părinte sunt conduse de femei.
Decesul prematur al singurului părinte poate duce la mari probleme de ordin financiar pentru copii, cu toate că aceștia primesc un ajutor de la asigurările sociale. Deci, necesitatea unei asigurări de viață este mare. Cu toate acestea, multe astfel de familii au venituri mici, iar posibilitățile lor de a recurge la asigurările de viață sunt limitate.
În multe familii, ambii soți muncesc. Proporția femeilor în cadrul forței de muncă a crescut foarte mult în timp, în special în ceea ce privește femeile căsătorite având copii. În familiile cu copii, în care există două surse de venit, moartea neprevăzută a unuia dintre soți este de natură a cauza o insecuritate financiară pentru ceilalți membri ai familiei, datorită faptului că, în condiții normale, ambele venituri erau folosite pentru menținerea unui anumit standard de viață al familiei. Suplimentar față de compensațiile oferite de Asistența Socială, nevoia unei asigurări de viață este mare.
Asigurarea de viață poate înlocui pierderea de venit, astfel că familia și-ar putea menține stilul de viață anterior.
În cazul unei familii fără copii, în care ambii soți muncesc, decesul prematur al unuia dintre soți nu este de natură a crea probleme financiare serioase soțului supraviețuitor, deoarece acesta este deja angajat în muncă și nu are de suportat nici un fel de cheltuieli cu îngrijirea și educația copilului. Ca urmare, pentru aceste familii, nevoile de asigurare de viață nu implică sume mari, însă, aceste nevoi ar putea crește datorită apariției unor obligații de întreținere a părinților sau ale altor rude.
Familiile tradiționale sunt acele familii în care unul dintre părinți (în mod tradițional, tatăl) lucrează, iar celălalt stă acasă și are grijă de copii. Statistic, numărul familiilor tradiționale a scăzut în ultimele decenii. Decesul prematur poate cauza mari dificultăți financiare pentru o familie tradițională, dacă este vorba de decesul părintelui care lucrează. În acest caz, avem de-a face cu o nevoie mare de asigurare de viață. Cu toate că membrii familiei ar putea beneficia de ajutoarele sociale, aceste ajutoare vor fi probabil prea mici pentru nevoile familiei. Dacă asigurarea părintelui decedat este insuficientă, standardul de viață al familiei probabil va scădea.
Necesitatea asigurării de viață a soției care stă acasă ar putea fi la fel de mare. Decesul acesteia ar putea duce la cheltuieli mari legate de îngrijirea copilului și de menaj. Deși sumele la care trebuie încheiată asigurarea ar putea să nu fie la fel de mari ca în cazul soțului care lucrează, lipsa asigurării ar avea efecte negative asupra nivelului de viață al familiei.
Acestea sunt familiile în care o persoană divorțată, care are copii, se căsătorește cu cineva care, de asemenea, are copii. Decesul prematur al soțului care muncește într-o astfel de familie poate cauza dificultăți financiare celorlalți membri ai familiei, iar nevoia încheierii unei asigurări este mare. Este posibil ca ambii soți să fie angajați, ambele venituri fiind necesare pentru întreținerea celor două familii reunite. Moartea prematură a unuia din ei poate duce la reducerea nivelului de trai al familiei. În plus, în familie ar putea exista, atât copii născuți din căsătorii anterioare, cât și copii născuți din căsătoria celor doi. Ca rezultat, costurile cu îngrijirea copiilor s-ar putea întinde pe perioade lungi de timp, iar fondurile pentru pensionare și pentru educația copiilor ar putea fi limitate.
Creșterea speranței de viață în ultimele decenii a dus la creșterea corespunzătoare a proporției persoanelor în vârstă în totalul populației. De multe ori, un părinte în vârstă primește ajutor financiar sau de altă natură din partea fiului sau fiicei sale o familie formată din mai multe generații este cea în care unul dintre fii oferă suport financiar sau îngrijire medicală unuia, sau ambilor părinți. Deci, o persoană se află "prinsă" între generațiile în vârstă și cele tinere. Moartea prematură a celui care aduce venit într-o astfel de familie poate provoca greutăți financiare celorlalți membri ai familiei. Asigurarea de viață poate fi utilizată pentru înlocuirea venitului astfel pierdut.
Odată ce nevoia de asigurare de viață este stabilită, următorul pas îl constituie determinarea sumei asigurate dorite. Pentru majoritatea familiilor această sumă este mai Unii asiguratori de viață au propus anumite reguli pentru a determina mărimea sumei asigurate (spre exemplu. de 6 până la 10 ori câștigurile anuale). Aceste reguli sunt totuși, imprecise și ar putea să nu reflecte nevoile particulare ale unei familii.
Evaluarea necesităților de asigurare este o metodă folosită pentru a determina suma asigurată adecvată pe baza necesităților supraviețuitorilor și a sumei asigurate pentru asigurarea de viață existentă, a activelor financiare deținute și a ajutoarelor sociale ce se vor primi.
Prin această metodă, nevoile financiare ale unei familii sunt estimate după luarea în considerare a ajutoarelor sociale pe care le va putea primi. Suma asigurării de viață existente și activele financiare deținute de familie sunt apoi scăzute din nevoile financiare ale familiei, pentru a determina suma adițională de asigurare de care are nevoie familia, pentru a putea satisface aceste necesități.
Cele mai importante nevoi financiare cu care se confruntă o familie includ următoarele:
clarificarea situației averii;
venitul pe perioada de readaptare;
venitul pe perioada de dependență;
venitul soțului supraviețuitor pe perioada de întrerupere;
venitul pe perioada pensionării;
nevoi speciale, cum ar fi achitarea unei ipoteci, un fond de urgență, un fond pentru studiile copiilor.
Evaluarea nevoilor de asigurare ale unei familii poate fi făcută analizând financiar situația unei familii cu copii în care ambii soți lucrează. și posibilitățile de investire.
După determinarea sumei asigurate necesare, o persoană trebuie să determine tipul poliței de asigurare de viață pe care să o cumpere. Asigurătorii oferă o mare varietate de contracte de asigurare, multe dintre ele fiind adresate unor nevoi specifice de asigurare.
Asigurarea pe termen este cel mai elementar tip de poliță de viață. Dacă asiguratul moare în perioada asigurată, atunci se plătește beneficiarilor suma asigurată a poliței; în cazul în care asiguratul supraviețuiește, nu se plătește nimic.
Asigurarea pe termen este un tip elementar de poliță de asigurare de viață, care oferă protecție temporară (pentru o anumită perioadă de timp), nu are capitalizare și care este, de obicei, convertibilă și cu posibilitate de reînnoire.
Asigurarea pe termen oferă protecție financiară pentru o perioadă limitată de timp. Dacă persoana asigurată moare în această perioadă, suma asigurată se plătește beneficiarului. Dacă asiguratul supraviețuiește termenului pentru care s-a încheiat contractul de asigurare, atunci răspunderea societății de asigurări încetează. Asiguratul are, însă, posibilitatea de a reînnoi contractul de asigurare pentru o nouă perioadă de timp, dacă acest lucru a fost prevăzut printr-o clauză contractuală.
Printre principalele caracteristici ale asigurării la termen se află și asigurarea de viață pe termen care este cea mai simplă formă de asigurare de viață și cea mai apropiată, ca formă, de asigurările de bunuri și de răspundere civilă. Spre exemplu, dacă o clădire este asigurată împotriva incendiului pentru o perioadă de timp și nu se produce nici un eveniment asigurat în perioada respectivă, atunci la expirarea perioadei de asigurare societatea de asigurări nu mai are nici un fel de obligații față de persoana fizică sau juridică care a asigurat clădirea. Primele de asigurare revin deci integral societății de asigurare, deși persoana asigurată nu a primit nici un fel de indemnizație din partea societății de asigurări. Persoana asigurată a primit în schimb protecție pentru perioada respectivă, împotriva dezastrului financiar pe care l-ar fi putut produce un incendiu. Același lucru este valabil și pentru asigurarea de viață pe termen. Societatea de asigurări este răspunzătoare pentru plata sumei asigurate numai dacă persoana asigurată moare în timpul perioadei de valabilitate a poliței de asigurare. Dacă asiguratul supraviețuiește acestei perioade, acesta nu primește altceva decât protecția pentru care s-a asigurat. Asigurările la termen oferă protecție temporară pentru o anumită perioadă, de exemplu, un an, cinci ani sau zece ani, sau până când asiguratul ajunge la o anumită vârstă, de exemplu, 65 sau 70 de ani.
Polițele de asigurare la termen nu au o anumită valoare capitalizată sau element de economisire. Asigurarea respectivă oferă protecție, și nu posibilitatea de investire; de aceea ele nu acumulează o anumită valoare în timp.
Majoritatea polițelor la termen pot fi reînnoite și sunt convertibile. În mod obișnuit, asigurătorii nu permit reînnoirea poliței după împlinirea unei anumite vârste, de exemplu, 65, 70 sau 75 de ani. Cu toate acestea, există unii asigurători care permit reînnoirea contractelor, chiar și la vârste mai înaintate, ajungând până la 95 sau 99 de ani.
Primele de asigurare cresc odată cu vârsta asiguratului și se bazează pe tabelele de mortalitate. Datorită faptului că rata mortalității crește odată cu vârsta, primele de asigurare la termen trebuie, de asemenea, să crească cu vârsta asiguratului.
Valoarea capitalizată a unei polițe de asigurare este un fond care se acumulează pe întreaga durată de viață a poliței și la care deținătorul de poliță poate avea acces în mai multe modalități: poate face împrumuturi în baza acestei valori, poate opta pentru cumpărarea unei polițe de asigurare de viață cu plata integrală sau poate răscumpăra polița în schimbul valorii sale capitalizate.
Cele mai multe polițe de asigurare pe termen oferă protecție pentru o durată specificată de timp (de obicei aceasta este de 1,5, 10, 15 sau 35 de ani) sau până la o anumită vârstă (de obicei până la 65 sau 70 de ani). De aceea, asigurarea la termen se mai numește și protecție temporară.
Asigurarea de viață pe termen este considerată prin însăși natura ei o asigurare pură, deoarece ea nu prevede posibilități de economisire. De aceea, această asigurare solicită o primă inițială relativ mică. Pentru vârste comparabile, primele polițelor de asigurare la termen pot varia considerabil, în funcție de societatea de asigurări.
Polițele de asigurare la termen pot avea plan de prime garantate sau pot avea prime negarantate Atunci când se folosește un plan de prime garantate, cotele primelor de asigurare pentru fiecare vârstă se stabilesc în momentul încheierii contractului de asigurare, fără a mai putea fi modificate în timp. Atunci când se folosesc primele negarantate, se stabilește un plan inițial de prime, însă primele de asigurare pot fi mărite sau micșorate în timp, în funcție de experiența fiecărei societăți de asigurare. Se prevăd totuși anumite limite maxime, peste care societatea de asigurări nu poate ridica valoarea primelor de asigurare.
Pentru asigurarea de viață la termen, primele se plătesc de obicei în rate egale. De exemplu, o persoană care cumpără o poliță de asigurare pentru o perioadă de 5 ani, ar putea plăti aceeași primă de asigurare în fiecare an. Primele anuale variază în funcție de perioada pentru care s-a încheiat contractul, deoarece m cazul perioadelor mai lungi, persoanele asigurate ating vârste mai înaintate și, m consecință, probabilitatea de deces se mărește. În general, indiferent de vârstă, prima pentru asigurarea pe termen este mai mică decât prima pentru orice alt program de asigurare cumpărat la vârsta respectiva. O formă răspândită de asigurare pe termen este acum asigurarea care se reînnoiește în fiecare an. Modificarea primei se face odată cu reînnoirea contractului de asigurare.
Contractul de asigurare pe termen poate fi foarte flexibil. Persoanele mai tinere, cu nevoi mai mari de protecție, încep deseori cu contracte de asigurare de viață la termen cu sume asigurate mari. Odată cu trecerea timpului însă, nevoile de asigurare se pot modifica, iar persoanele asigurate pot opta pentru diferite variante:
reînnoirea parțială sau integrală a poliței, primele urmând să crească continuu;
convertirea parțială sau integrală a contractului de asigurare m contract permanent;
mărirea sau micșorarea sumei asigurate.
Clauza de reînnoire permite persoanei asigurate să reînnoiască contractul, fără a mai face dovada că îndeplinește condiția de asigurabilitate. Daca nu ar exista o astfel de clauză, persoanele care sunt bolnave în momentul încheierii contractului actual de asigurare s-ar putea să nu mai beneficieze de reînnoirea contractului, datorită riscului crescut de accentuare a bolii și, respectiv, de deces. Clauza de reînnoire a contractului transferă opțiunea de reînnoire de la societatea de asigurări, la persoana care se asigură.
De fiecare dată când se reînnoiește polița de asigurare, se mărește și prima de asigurare, astfel ca ea să reflecte întotdeauna vârsta beneficiarului și creșterea ratei de mortalitate, o dată cu vârsta.
Privilegiul reînnoirii constituie în mod cert o opțiune valoroasă pentru acele persoane asigurate care pot deveni neasigurabile, dar și pentru ceilalți care continuă să beneficieze de statutul de asigurabilitate. Este mai ușor să reînnoiești un contract deja existent, decât să închei unul nou. Dacă contractul care expiră conține clauza de reînnoire, asiguratul nu trebuie să facă decât o solicitare în scris, pentru reînnoirea contractului și, conform clauzei, societatea de asigurări va reînnoi contractul pentru o nouă perioadă predeterminată de timp.
Societățile de asigurare pot avea uneori probleme cu această opțiune de reînnoire a contractelor. Persoanele asigurate care consideră că au o stare de sănătate foarte bună, s-ar putea să nu fie de acord cu creșterea primei de asigurare și, deci, să nu dorească să continue asigurarea; în schimb, persoanele care consideră că au o sănătate mai șubredă doresc să-și reînnoiască contractele. Aceasta conduce în final, la asigurarea unui grup de persoane pentru care riscul de deces este mai mare decât pentru grupul de persoane inițial. Asigurările de viață pe termen favorizează această tendință de orientare spre grupuri de persoane cu o rată de mortalitate mai mare.
De asemenea, clauza de reînnoire împiedică societățile de asigurare să se opună solicitării de reînnoire a contractelor de asigurare. Ca urmare, societatea de asigurări introduce o limită de vârstă până la care se poate face reînnoirea contractului.
De exemplu, un contract încheiat pentru o perioadă de 10 ani, cu clauza de| reînnoire, care se încheie la vârsta de 35 de ani, poate fi reînnoit de cel mult doua sau trei ori. Dacă nu se indică de câte ori poate fi reînnoit, se indică vârsta până la care se poate face reînnoirea, cum ar fi de exemplu, indicarea vârstei de 65 sau 75 de ani.
Dovada asigurabilității este o cerință a asigurătorilor de viață prin care persoanelor asigurate li se solicită să demonstreze că satisfac în continuare standardele de subscriere ale asigurătorului. Asiguratul trebuie să completeze un chestionar medical sau să se supună unei examinări medicale, pentru a dovedi că starea sănătății lui este bună.
O poliță de asigurare convertibilă îi permite deținătorului să o transforme într-o altă formă de poliță. Transformarea poate fi totală sau parțială. Avantajul principal al acestei transformări este acela că, deși se trece la o nouă poliță de asigurare, nu se cere dovada condiției de asigurabilitate. Această posibilitate de conversie a poliței de asigurare poate fi mai eficientă decât simpla reînnoire a ei, deoarece oferă proprietarului poliței accesul la un program de asigurare care ar putea continua pe termen. Persoana care introduce clauza de convertibilitate în contractul de asigurare poate obține deci o nouă poliță de asigurare permanentă în locul uneia reînnoite pentru încă o perioadă de câțiva ani.
Persoana asigurată nu trebuie să aștepte până la sfârșitul perioadei de valabilitate a contractului pentru a solicita conversia acestuia. De fapt, clauza de convertibilitate impune ca solicitarea schimbării să se facă cu o anumită perioadă de timp înainte de expirarea contractului. De exemplu, un contract pe o perioadă de 5 ani poate fi convertibil numai în timpul primilor 4 ani, sau un contract de asigurare încheiat pentru 15 ani poate fi transformat numai în primii 12 ani ai acestuia. Se presupune că restricțiile de acest tip minimizează riscul de creștere a ratei de mortalitate în grupul de persoane asigurate cu contracte la termen. Cu toate acestea, eficiența acestor restricții este, uneori, pusă la îndoială și, datorită acestui fapt, unele societăți de asigurare permit exercitarea clauzei de convertibilitate oricând în perioada de valabilitate a contractului. Conversia contractului de asigurare de viață pe termen se poate face folosind fie metoda vârstei reale, fie metoda vârstei inițiale. Uneori, conversia se face automat.
Metoda vârstei reale sau împlinite este cea mai simplă și cea mai folosită metodă de conversie a contractului de asigurare de viață pe termen într-o altă formă de asigurare. În cadrul acestei metode, cota de primă și forma poliței de asigurare pentru noul contract sunt identice cu cele prevăzute în celelalte contracte încheiate de societatea de asigurări la data conversiei. Procedeul este similar cu rezilierea vechiului contract și cumpărarea unui nou contract, cu următoarele diferențe:
1. Nu se solicită dovada asigurabilității.
2. Noua poliță de asigurare nu va putea fi contestată.
3. În noua poliță de asigurare nu se va aplica excluderea sinuciderii.
4. Proprietarul poliței de asigurare ar putea beneficia de un credit de conversie.
Dacă este disponibil un credit de conversie, atunci el se va folosi numai pentru convertibilitatea poliței de asigurare și va fi luat, practic, din rezerva acesteia. Acest credit nu va putea fi retras sub formă de numerar.
Unele societăți de asigurare nu sunt de acord cu exercitarea clauzei de convertibilitate numai prin această metodă a vârstei reale. Aceste societăți de asigurare permit realizarea conversiei și pe baza metodei vârstei inițiale, fără ca aceasta să fie obligatorie.
Metoda vârstei inițiale urmărește conversia contractului de asigurare într-unul similar cu cel care ar fi existat dacă persoana asigurată ar fi optat de la început pentru noua formă de asigurare. Avantajul asiguratului este acela că primele de asigurare vor fi mai mici decât în cazul în care conversia s-ar face prin metoda vârstei reale, prezentată anterior. În funcție de prevederile clauzelor de conversie, proprietarul contractului de asigurare poate obține un nou contract de asigurare, ale cărui prime se stabilesc fie în raport cu vârsta sa reală, fie în raport cu vârsta inițială – vârsta sa în momentul încheierii primului contract.
Conversia contractului de asigurare de viață prin metoda vârstei inițiale impune ajustarea noii polițe la situația fictivă în care persoana asigurată ar fi optat de la bun început pentru această formă de asigurare. Această ajustare înseamnă, pentru persoana asigurată, un efort financiar, respectiv plata unei sume de bani către societatea de asigurări. Această sumă reprezintă diferența dintre primele de asigurare corespunzătoare celor două polițe, la care se adaugă dobânda.
Conversia poliței de asigurare pe baza metodei vârstei inițiale poate fi atractivă datorită reducerii primelor de asigurare aferente noii polițe. Dacă polița se consideră încheiată la o vârstă mai mică, atunci și primele aferente vor fi mai mici. Cu toate acestea, plata sumei de bani pentru ajustarea financiară poate diminua acest avantaj. În realitate, nu există o diferență financiară semnificativă între metoda vârstei reale și cea a vârstei inițiale.
Factorii pe care trebuie să-i ia în considerație deținătorul contractului de asigurare, atunci când optează între cele două metode prezentate sunt: starea de sănătate și preferința pentru reducerea primelor de asigurare. O persoană sănătoasă, care are resursele financiare pentru a realiza ajustarea financiară necesară și care preferă prime de asigurare mai mici, va opta, în mod logic, pentru conversia pe baza vârstei inițiale. În caz contrar, alegerea preferată va fi metoda vârstei reale. De exemplu, o persoană asigurată, cu o sănătate mai precară, pentru care există pericolul de neîndeplinire a condițiilor de asigurabilitate, ar trebui să cumpere o asigurare cu economii, ale cărei fonduri să fie cheltuite pentru ajustarea financiară cerută de metoda vârstei inițiale. Dacă persoana nu mai este asigurabilă, atunci nu mai are nici un sens să plătească ajustarea financiară pentru conversia poliței de asigurare pe baza metodei vârstei inițiale, deoarece suma asigurată nu va fi mai mare decât m cazul conversiei poliței de asigurare pe baza metodei vârstei reale.
Unele societăți de asigurare elaborează polițe de asigurare de viață la termen care nu au posibilitate de reînnoire, dar care sunt convertite automat, la o anumită dată specificată.
Proprietarul poliței de asigurare poate opta pentru această conversie și înainte de această dată specificată. Dacă nu se face însă nici o astfel de opțiune, atunci polița de asigurare se transformă automat la data fixată într-o altă poliță de asigurare cu o structură predeterminată.
Rata mortalității indică probabilitatea apariției decesului la o anumită vârstă. Asigurătorii de viață au putut estima ratele mortalității pentru mari grupuri de persoane, cu un grad ridicat de acuratețe.
Polițele la termen sunt clasificate după cum urmează:
Polițe de asigurare reînnoite anual. Deținătorul unei astfel de polițe are dreptul să-și reînnoiască polița pe perioade succesive de 1 an.
Polițe de asigurare cu termen specificat. Prima de asigurare pentru acest tip de poliță nu se modifică în cursul perioadei specificate. însă, la reînnoirea poliței, după expirarea termenului, prima de asigurare va crește.
Polițe de asigurare cu suma asigurată descrescătoare. Polița de asigurare nu trebuie să aibă o sumă asigurată constantă pe întreaga perioadă de valabilitate a ei. Unele polițe de asigurare de viață la termen au o valoare ce poate descrește în timp. Aceste polițe pot fi complementare unui alt contract de asigurare sau pot fi contracte independente. Modificarea sumei asigurate se face lunar sau anual, pe baza unui plafon stabilit la început și stipulat în contract. Primele de asigurare rămân egale, dar plata lor poate să înceteze la un moment dat. De exemplu, o poliță de asigurare încheiată pentru o perioadă de 20 de ani cu sumă asigurată descrescătoare în timp ar putea solicita plata primelor de asigurare numai în primii 17 ani. Primele se calculează în așa fel încât să se evite plata unor sume relativ mari, pentru o protecție din ce în ce mai mică. Datorită creșterii, m timp, a probabilității de deces, polițele de asigurare de viață pe termen cu sumă asigurată descrescătoare nu acceptă conversia contractului fără o dovadă a asigurabilității deținătorului unei astfel de polițe. În unele situații, persoana asigurată poate converti numai un anumit procent din valoarea poliței, spre exemplu 75%.
Poliță de asigurare pe termen cu sumă asigurată crescătoare. Aceasta este o altă variantă de poliță de asigurare care oferă o flexibilitate limitată pentru planificarea despăgubirilor de deces. Valoarea poliței de asigurare crește, în mod progresiv, pe durata valabilității acesteia. Acest tip de poliță rareori se eliberează sub forma unui contract separat. De cele mai multe ori, se eliberează ca un supliment la un alt contract de asigurare.
Polițe de asigurare cu clauză de reintroducere după un anumit termen. Primele pentru acest tip de poliță cresc în mod substanțial dacă asiguratul nu poate oferi o dovadă satisfăcătoare a asigurabilității.
Asigurările la termen sunt potrivite în trei situații generale:
Când venitul este limitat și este necesară o asigurare de viață pentru o sumă substanțială. Primele de asigurare la termen au scăzut de-a lungul timpului, datorită puternicei concurențe și creșterii speranței de viață. În cadrul acestor polițe de asigurare pe termen, sumele asigurate sunt mari, în condițiile în care primele anuale sunt relativ modeste.
Pentru satisfacerea unor nevoi temporare (venitul necesar în perioada de readaptare, în perioada de dependență, sau în perioada de întrerupere a ajutorului social). Asigurarea în sumă descrescătoare se practică la achitarea unei ipoteci sau unui împrumut, pentru protejarea creditorului împotriva situației în care asiguratul decedează înainte de rambursarea integrală a împrumutului.
Pentru garantarea asigurabilității ulterioare. Este posibil ca dorința asiguratului să fie cumpărarea unei asigurări permanente, însă acesta să nu fie dispus să plătească în prezent primele mari de asigurare. În această situație, poate fi cumpărată o asigurare la termen care să fie convertită ulterior în asigurare permanentă, fără dovada asigurabilității.
Deși asigurarea la termen poate juca un rol important într-un program de asigurare, există două limitări. În primul rând, primele de asigurare cresc odată cu vârsta și ating, în cele din urmă, la vârste înaintate, niveluri prohibitive. Deci, asigurarea la termen nu este indicată pentru o protecție pe viață. În al doilea rând, polițele de asigurare la termen nu au, de regulă, valoare capitalizată. Astfel, asigurarea la termen nu poate fi folosită ca instrument de economisire a banilor, în vederea pensionării sau pentru studiile copiilor.
Principalele avantaje ale asigurărilor de viață pe termen sunt următoarele:
Acoperirea unor nevoi de asigurare substanțiale cu resurse limitate. O persoană care are nevoie de o sumă asigurată mare, dar dispune de resurse limitate pentru a plăti primele de asigurare, trebuie să opteze pentru asigurarea de viață pe termen. De exemplu, să considerăm o familie în care ambii soți sunt tineri și au un copil mic. Mai mult, unul dintre părinți își continuă studiile.În acest caz, bugetul familiei este foarte mic, în timp ce nevoia de protecție este mare. O astfel de situație poate fi rezolvată cu ajutorul contractului de asigurare de viață la termen.
Facilitarea obținerii unor împrumuturi mari. Mulți dintre cei care oferă împrumuturi solicită, dacă legislația permite, ca persoanele care cer împrumuturi să fie posesorii unor asigurări de viață. Despăgubirile de deces în aceste cazuri vor reveni celor care au acordat împrumuturile. Asigurările de viață pe termen pot fi folosite deci ca instrumente de tranzacționare pentru obținerea unor împrumuturi care, în alte circumstanțe, nu s-ar fi putut obține. Asigurarea de viață pe termen este deosebit de eficientă în operațiunile de creditare, deoarece are prime de asigurare relativ mici, iar perioada de valabilitate poate fi corelată cu perioada de rambursare a creditului. Dacă creditul este plătit în rate, se poate folosi varianta poliței de asigurare cu sumă asigurată descrescătoare, care să reflecte descreșterea ratelor de rambursare a creditului
Nevoia de garantare a accesului la asigurarea de viață poate fi satisfăcută prin cumpărarea asigurării de viață pe termen cu clauză de reînnoire sau de convertibilitate. Sunt și alte metode de a garanta accesul la asigurarea de viață, dar contractul de asigurare la termen solicită cele mai mici cheltuieli, acest lucru definind protecția asigurabilității.
Una dintre atracțiile principale ale asigurării la termen este nivelul relativ scăzut al primelor de asigurare. Cu cât perioada de asigurare este mai mică, cu atât primele au un nivel mai scăzut. De exemplu, prima de asigurare anuală pentru un contract de asigurare de viață la termen încheiat pe o perioadă de 10 ani este mai mică decât pentru unul similar încheiat pentru 20 de ani. Totuși, prima de asigurare va crește de fiecare dată când polița de asigurare va fi reînnoită. Pentru tinerii care se asigură la termen, această creștere a primei de asigurare la reînnoirea poliței este relativ mică. însă, o dată cu înaintarea în vârstă, aceste creșteri sunt din ce în ce mai mari. Datorită acestui fapt, unii dintre asigurați sunt nevoiți să renunțe la reînnoirea polițelor, tocmai atunci când ar fi avut mai multă nevoie de protecția oferită de ele.
Acest tip de asigurare oferă o protecție permanentă (pe viață), spre deosebire de protecția temporară oferită de asigurarea la termen. Două categorii de asigurări permanente sunt: asigurarea de viață obișnuită și asigurarea de viață cu plată limitată.
Această asigurare este concepută să ofere protecție în caz de' deces, pentru întreaga viață, respectiv până la vârsta de 100 de ani, oferind în același timp avantajul capitalizării primelor.
Asigurarea de viață permanentă este o asigurare tradițională, cu posibilitate de economisire. De aici decurg și caracteristicile ei de bază:
Polița de asigurare are o primă de asigurare fixă;
Polița acumulează economii a căror valoare crește conform unui plan prestabilit;
Valoarea economiilor este garantată de către societatea de asigurări;
Polița asigură un nivel minim de despăgubire contra riscului de deces pe întreaga durată a vieții;
Polița poate să fie cu participare sau fără participare, respectiv cu sau fără dividende;
Asigurarea de viață permanentă este astfel proiectată, încât protecția este garantată pentru întreaga viață a asiguratului. Primele de asigurare pot fi plătite pe întreaga durată a vieții sau numai pe o perioadă limitată. Proprietarul poliței de asigurare poate, dacă dorește, să reducă acoperirea oferită de asigurare sau chiar să renunțe la ea. De aceea, trebuie subliniat faptul că protecția financiară în caz de deces rămâne valabilă atâta vreme cât contractul de asigurare rămâne în vigoare.
Există două categorii mai importante de asigurare de viață permanentă:
polițe pentru care primele se plătesc întreaga viață
polițe pentru care primele se plătesc numai o perioadă limitată de timp.
Polițele pentru care primele se plătesc întreaga viață oferă o protecție permanentă, iar primele lor de asigurare se plătesc periodic până când persoana asigurată moare sau până când împlinește 100 de ani. Deoarece statisticile de mortalitate folosite de societățile de asigurări indică faptul că marea majoritate a persoanelor mor înainte de a împlini vârsta de 100 de ani, în cazurile foarte rare când un asigurat împlinește 100 de ani, societatea de asigurări îi plătește în ziua aniversării zilei de naștere întregul beneficiu de deces.
Polițele pentru care primele se plătesc o perioadă limitată oferă o protecție permanentă, dar primele lor sunt plătite numai o perioadă limitată de timp. Deși terminologia s-ar putea să fie confuză, distingem și în acest caz două categorii de polițe de asigurare: unele în care se stabilește un număr fix de prime anuale și altele în care se indică vârsta asiguratului până la care se vor plăti primele de asigurare (de exemplu, până la vârsta de 65 de ani). Polițele care se plătesc o perioadă limitată acumulează o valoare capitalizată mai mare decât polițele care se plătesc întreaga durată a vieții. Dacă o poliță de asigurare de viață permanentă, care se plătește pe toată durata vieții, are aceeași sumă asigurată ca și o poliță similară, dar care se plătește într-o perioadă limitată, atunci primele de asigurare în cel de-al doilea caz vor fi mai mari. Aceste prime mai mari implică însă o acumulare mai rapidă a economiilor poliței.
Asigurările de viață permanente se încheie pe baza unor contracte de asigurare cu prime fixe. Nivelul acestor prime de asigurare se stabilește la încheierea contractului de asigurare. Dacă polița de asigurare este cu participare, atunci primele respective se vor micșora în funcție de valoarea dividendelor declarate de către societatea de asigurări. Dividendele pot fi uneori destul de mari, mai ales pentru acele polițe de asigurare ce sunt în vigoare de mult timp, însă dividendele nu sunt garantate de către compania de asigurări.
O modalitate destul de agreată de a obține mai multă flexibilitate în cazul acestor contracte cu prime fixe este aceea prin care se folosesc dividendele poliței de asigurare și poate chiar o parte din valoarea economiilor pentru a se acoperi cât mai mult din costul polițelor de asigurare. După un număr de ani, este posibil ca prin această modalitate să se plătească integral polița de asigurare și să se ajungă la un punct de dispariție a primelor. De fapt, primele nu dispar. Ele există, dar au fost plătite prin aceste eforturi suplimentare, folosindu-se dividendele și economiile acumulate de-a lungul anilor. După ce o poliță de asigurare a fost achitată integral, societatea de asigurări garantează că nu va mai solicita nici un fel de prime de asigurare, pentru a menține valabilitatea poliței de asigurare. Atât polițele de asigurare cu participare, cât și cele fără participare pot fi plătite integral, în mod anticipat, dar numai polițele cu participare pot conduce la "dispariția primelor".
În mod tradițional, asigurarea de viață permanentă cu prime fixe de asigurare nu prevede posibilitatea modificării sumelor asigurate Cu toate acestea, se pot încheia o serie de contracte complementare care să asigure un minimum de flexibilitate a acestor despăgubiri.
În cazul asigurării de viață permanente cu participare, proprietarul poliței de asigurare își poate mări despăgubirile de deces folosind dividendele pentru a cumpăra o poliță de asigurare de viață la termen adițională, pentru un an sau pentru mai mulți ani. Deci, existența acestor dividende poate oferi o oarecare flexibilitate despăgubirilor de deces. De asemenea, polița poate fi răscumpărată parțial sau total, valoarea sumelor asigurate micșorându-se astfel cu valoarea răscumpărării.
Adevăratul cost al întregii asigurări de viață permanentă este foarte dificil de determinat și este prin natura lui un subiect controversat.
În general, se poate totuși remarca faptul că primele de asigurare pentru contractul de asigurare de viață permanentă sunt, față de cele corespunzătoare contractului de asigurare de viață la termen, mai mari, pentru cei tineri, și mai mici, pentru cei în vârstă.
Contractele de asigurare de viață din această categorie sunt în așa fel elaborate, încât primele de asigurare să fie egale pe întreaga perioadă de plată. Perioada de plată a acestor prime poate fi egală sau mai mică decât perioada de asigurare. Deși teoretic pare simplu, rezultatele tehnicii primelor constante utilizată în asigurarea permanentă se pot constata pe termen lung.
Datorită faptului că posibilitatea de deces crește odată cu vârsta, costul asigurărilor de viață are și el tendința naturală de a crește odată cu înaintarea în vârstă. Cu toate acestea, pentru polițele de asigurare care oferă protecție pentru o perioadă mai mare de timp este posibil să se calculeze prime de asigurare fixe. Acest lucru se poate realiza, deoarece la persoanele mai tinere probabilitatea de deces este relativ mică, mai bine spus mult mai mică decât la persoanele în vârstă. Aceasta face ca pentru persoanele tinere primele de asigurare să fie supraevaluate și deci să se creeze un excedent de prime care favorizează acumularea mai rapidă a capitalului. Această acumulare va acoperi deficitul care se produce la vârste mai înaintate, când crește probabilitatea de deces și primele de asigurare sunt subevaluate.
Deși în primii ani de asigurare, primele constante au o valoare mai mare decât ar fi necesar, având în vedere posibilitatea de deces, ele devin insuficiente pentru acoperirea ratei de mortalitate la vârste mai înaintate. Deci, această metodă de a oferi persoanei asigurate un nivel constant al primelor de asigurare nu reflectă tendința naturală de creștere a ratei mortalității, odată cu înaintarea în vârstă.
Fig. 3.2.1. – Tehnica primelor constante
În figura 3.2.1. se prezintă o ilustrare grafică a tehnicii primelor constante în asigurarea de viață permanentă. În exemplu s-a considerat că persoana care cumpără polița de asigurare are vârsta de 35 de ani și că perioada de asigurare este de 30 de ani. Linia dreaptă din figură reprezintă nivelul primelor anuale constante. Aceste prime anuale constante reprezintă echivalentul matematic al seriei de prime de asigurare crescătoare. Nivelul primelor anuale constante nu reprezintă media aritmetică a primelor anuale crescătoare corespunzătoare polițelor de asigurare reînnoibile.
În calculul acestui nivel s-a ținut seama și de următorii factori:
Pierderi prin decese. Unele persoane asigurate nu vor supraviețui să plătească toate primele de asigurare. Pentru a reflecta acest fapt, primele de asigurare aferente polițelor pe termen se ajustează anual, în sensul creșterii lor.
Câștiguri din dobânzi. Excedentul de prime de asigurare din primii ani este investit. Cu câștigurile obținute din aceste investiții se reduc primele de asigurare care, altfel, ar trebui să crească.
Deși în primii ani de asigurare, primele constante au o valoare mai mare decât ar fi necesar, având în vedere posibilitatea de deces, ele devin insuficiente pentru acoperirea ratei de mortalitate la vârste mai înaintate.
Deci, această metodă de a oferi persoanei asigurate un nivel constant al primelor de asigurare nu reflectă tendința naturală de creștere odată cu înaintarea în vârstă a ratei mortalității.
Fondurile colectate în primii ani ai poliței de asigurare, corespunzătoare excedentului de prime în raport cu nevoile reale calculate pe baza probabilității de deces, se acumulează în cadrul poliței de asigurare. Acumularea economiilor este rezultatul direct al nivelării primelor anuale de asigurare. Polițele de asigurare care nu au prime anuale constante pot acumula economii, cu condiția ca primele solicitate în primii ani de asigurare ai poliței să fie mai mari decât necesarul calculat.
Deoarece valoarea capitalizării crește continuu în cadrul poliței de asigurare bazată pe tehnica primelor constante de asigurare, rezultă că o parte din solicitările pentru despăgubirile de deces vor fi plătite din aceste capitalizări. Cu alte cuvinte, suma asigurată oferită de societatea de asigurări (care se mai numește și valoarea de acoperire a riscului) va descrește odată cu creșterea capitalizării. Ca rezultat al acestui proces, multe persoane văd asigurarea de viață permanentă ca o combinație a protecției prin asigurare care scade continuu cu economiile care cresc continuu. Pentru alții nu este vorba de o combinație a două procese care se dezvoltă separat, ci, mai degrabă, de un proces complex, cu două componente care se intercondiționează reciproc.
Retragerile parțiale constituie un produs secundar al planului primelor de asigurare constante. Deținătorii polițelor de asigurare au dreptul la cea mai mare parte sau chiar la totalitatea economiilor acumulate. La terminarea perioadei de asigurare, deținătorii polițelor de asigurare primesc întotdeauna o anumită sumă garantată. Societățile de asigurări sunt solicitate să permită retragerea parțială a economiilor persoanelor asigurate care și-au plătit primele timp de cel puțin trei ani.
Deoarece asigurarea de viață permanentă oferă o protecție permanentă, ea poate satisface nevoile de asigurare ale unei persoane pe durata întregii sale vieți. De exemplu, societatea de asigurare fumizează fondurile necesare pentru a plăti ultima îmbolnăvire și cheltuielile cu funeraliile, indiferent la ce vârstă va deceda persoana asigurată. Această formă de asigurare poate fi folosită și pentru acumulare de capital.
Asigurarea de viață permanentă oferă și o anumită flexibilitate. Cea mai mare parte a acestei flexibilități derivă din retragerile parțiale de economii, din posibilitatea de a obține împrumuturi și, respectiv, de a primi dividende, în cazul polițelor de asigurare cu participare. De asemenea, societatea de asigurare poate include o clauză prin care proprietarul poliței poate solicita transformarea ei într-o altă formă de asigurare, fără a face dovada calității de asigurabilitate.
Din punct de vedere fiscal, acumularea de capital în cadrul poliței de asigurare nu este supusă impozitului pe venit. Această caracteristică atrăgătoare este specifică oricărei polițe de asigurare cu posibilități de economisire.
Comparativ cu asigurarea de viață pe termen, asigurarea de viață permanentă nu oferă la fel de multă protecție pe o unitate monetară investită. De aceea, pentru cei care au nevoie de o protecție substanțială în caz de deces, dar care dispun de resurse financiare limitate, este indicată polița de asigurare de viață pe termen.
Polița de asigurare de viață permanentă oferă facilități de economisire devenind pentru proprietarul ei un instrument de investiție. Totuși, proprietarul poliței nu poate opta pentru anumite investiții și nici nu poate controla flexibilitatea cumulării de capital. De aceea, se pune problema practică dacă asiguratul dorește să valorifice facilitățile de economisire și de protecție oferite de polița de asigurare de viață permanentă, sau este mai interesat să achiziționeze o poliță de asigurare de viață pe termen, în scopul obținerii protecției și să facă o investiție în afara domeniului asigurărilor. Această problemă continuă să fie foarte controversată și, de aceea, nu vom insista asupra ei.
Asigurarea de viață obișnuită este asigurarea în care primele sunt plătite periodic până când asiguratul moare sau atinge vârsta de 90 de ani. Dacă asiguratul este încă în viață la 90 de ani, atunci i se va plăti suma asigurată la acel moment.
O poliță de asigurare obișnuită acumulează o anumită valoare. Deținătorul de poliță poate folosi această valoare capitalizată pentru a împrumuta bani sau pentru a cumpăra o poliță cu plata integrală. Dacă deținătorul de poliță nu mai dorește protecție împotriva riscului de deces, el poate răscumpăra polița în schimbul valorii capitalizate a acesteia.
O poliță de viață obișnuită poate fi utilizată atunci când deținătorul de poliță dorește protecție împotriva riscului de deces după împlinirea vârstei de 65 de ani. După cum am menționat mai înainte, asigurarea pe termen nu este indicată pentru protecția pe durata întregii vieți, deoarece primele de asigurare continuă să crească odată cu vârsta. În plus, asigurarea de viață obișnuită poate fi folosită pentru a economisi bani. Valoarea capitalizată poate fi utilizată ca un fond pentru cheltuielile neprevăzute, pentru studiile copiilor sau ca venit suplimentar pentru pensie.
Asigurarea de viață cu plata primei pe perioadă limitată ar putea fi adecvată pentru deținătorii de polițe care doresc ca asigurarea lor de viață să fie plătită în întregime după o anumită perioadă; de exemplu înainte de pensionare. Deținătorii de polițe dispuși să cheltuiască sume limitate pentru asigurarea de viață ar putea fi subasigurați în cazul m care apelează la asigurarea cu plata primei pe perioadă limitată. Dacă o persoană dorește să beneficieze de protecție permanentă,o soluție mai bună pentru el ar fi să apeleze la o poliță de asigurare de viață obișnuită.
Asigurarea variabilă de viață cu prime de asigurare fixe este asemănătoare cu asigurarea de viață permanentă. Nivelul primelor de asigurare este constant, iar componenta de acumulare de capital se dezvoltă în așa fel, încât devin posibile chiar unele împrumuturi. Diferența principală dintre polița de asigurare variabilă și cea permanentă constă în faptul că asigurarea de viață variabilă plasează riscul investiției asupra proprietarului poliței de asigurare.
În general sunt disponibile mai multe opțiuni de investiție și, deci, proprietarul poliței de asigurare trebuie să aleagă varianta de investiție care îi poate aduce cel mai bun câștig.
Dacă a făcut o alegere bună și investiția făcută se dovedește a fi performantă, persoana asigurată primește o acoperire de asigurare adițională sub forma creșterii beneficiilor de deces. Totodată, persoana asigurată își asumă riscul unei investiții neperformante, caz în care i se reduc beneficiile de deces.
Cele mai importante caracteristici ale acestei categorii de asigurări de viață sunt următoarele:
Deținătorul poliței de asigurare are posibilitatea de a alege una dintre opțiunile de investiție pe care societatea de asigurare i le pune la dispoziție;
Beneficiile poliței de asigurare se ajustează în funcție de valoarea investițiilor prevăzute în polița de asigurare, în momentul în care se solicită plata lor;
Beneficiile de deces nu pot fi mai mici decât sumele asigurate inițial pentru care s-a încheiat contractul de asigurare, dar ele pot fi mai mari, dacă investițiile făcute au fost profitabile;
Ideea de bază a asigurării variabile de viață este aceea că se pot obține beneficii suplimentare printr-o serie de investiții favorabile, acest surplus de beneficii contrabalansând influența inflației de-a lungul anilor asupra sumei asigurate. Totuși, riscul acestor investiții revine proprietarului poliței de asigurare.
Mecanismul poliței de asigurare variabilă de viață este relativ simplu. Polița prevede o protecție cu economii și prime de asigurare constante. Primele fixe sunt calculate pe baza estimărilor privind rata de rentabilitate a investițiilor. Rata de rentabilitate a investițiilor se numește rata estimată a dobânzii.
Valoarea reală a ratei de rentabilitate a investițiilor va fi probabil diferită de această rată estimată a dobânzii. Dacă valoarea reală va fi mai mică, nivelul primelor de asigurare va fi insuficient. Dacă valoarea reală va fi mai mare, atunci nivelul primelor de asigurare va fi mai mult decât adecvat. În acest caz, excesul obținut în veniturile din investiții va fi folosit pentru a oferi beneficii de deces adiționale. Asigurarea adițională poate fi obținută fie în schimbul unei prime unice, fie în schimbul unor prime constante (atâta timp cât veniturile din investiții continuă să fumizeze sumele necesare pentru aceste prime).
Această categorie de asigurări variabile de viață asigură un minimum garantat al beneficiilor de deces. Aceasta înseamnă că, indiferent ce se întâmplă cu investiția făcută, posesorul poliței de asigurare nu va pierde suma asigurată menționată în poliță, care constituie un minim garantat de către societatea de asigurare. Beneficiile de deces pot să se micșoreze, dar numai în cazul în care valoarea lor este mai mare decât cea inițială, ca urmare a investițiilor. Cu alte cuvinte, dacă investiția făcută a fost performantă un anumit număr de ani, atunci beneficiile de deces au crescut față de valoarea lor inițială. Societatea de asigurări poate decide reducerea beneficiilor de deces, atunci când investițiile devin neperformante, dar numai până la nivelul inițial, respectiv suma asigurată garantată.
Economiile poliței de asigurare variabilă de viață pot fi investite direct de către societatea de asigurări sau de câtre o altă societate de management financiar. În general, societatea de asigurări oferă posesorului de poliță mai multe opțiuni de a plasa banii. Posesorul poliței de asigurare își poate plasa banii într-un singur fond de investiții sau în mai multe. De obicei, societățile de asigurări permit alegerea mai multor fonduri, cu condiția ca în fiecare dintre ele să se aloce cel puțin 10% din valoarea economiilor.
Transferul riscului în cazul asigurării de viață variabile, societatea de asigurări își asumă riscul ca rata mortalității să fie mai mare decât cea rezultată din calcul, precum și riscul ca valoarea evaluată statistic a cheltuielilor să fie mai mare decât cea efectivă. Pe de altă parte, posesorul poliței de asigurare își asumă riscul unei investiții care s-ar putea să fie neperformante.
Asigurarea universală de viață este un tip flexibil de asigurare de viață, în care elementele legate de protecție, de economii și de cheltuieli sunt separate.
Această formă a asigurării de viață a devenit cunoscută în ultimii ani. Polițele de asigurare universală de viață sunt frecvent vândute ca un instrument de investiție care combină protecția față de riscul de deces cu posibilitatea de economisire. Deținătorul de poliță are un cont al valorii capitalizate a poliței respective, cont care se creditează cu primele plătite de asigurat și se debitează cu costul efectiv al protecției și cu cheltuielile de administrare. Soldul contului este apoi creditat cu dobânda la o anumită rată a acesteia. Dacă polița este răscumpărată, valoarea acumulată în cont va fi diminuată cu cheltuielile de răscumpărare, determinându-se astfel valoarea de răscumpărare ce va fi oferită deținătorului de poliță.
La aceste polițe de asigurare, o parte din riscul de deces și o parte din riscul investițional sunt transferate posesorului poliței. Totuși, societatea de asigurări este cea care decide cum vor fi investiți banii și cea care garantează o rată minimă de rentabilitate. Societatea de asigurare poate oferi informații privind modul în care s-a făcut alocarea internă a fondurilor între rezerve, cheltuieli și investiții (uneori aceasta se numește "desfacerea" contractului).
Există două tipuri de asigurare universală de viață. Primul dintre acestea are un nivel inițial de despăgubire prevăzută pentru deces; pe măsură ce polița acumulează valoare capitalizată, suma destinată protecției scade. Cel de-al doilea tip oferă o despăgubire de deces crescătoare (egală cu suma asigurată plus valoarea capitalizată); pe măsură ce valoarea capitalizată crește, despăgubirea pentru deces, de asemenea, crește. La acest ultim tip de poliță, primele de asigurare sunt mai mari.
Asigurarea universală de viață are câteva caracteristici:
• separarea elementelor referitoare la protecție, economii și cheltuieli;
• rată dată a dobânzii;
• flexibilitate considerabilă;
• opțiuni de retragere parțială a unor sume de bani în contul poliței;
În primul rând, așa cum am menționat, avem o separare între cele trei componente ale poliței. Deținătorul de poliță primește o declarație anuală în care îi sunt prezentate primele plătite, suma asigurată în caz de deces, cheltuielile de administrare a poliței, dobânda cu care se creditează contul valorii capitalizate a poliței de asigurare și valoarea de răscumpărare a acesteia.
În al doilea rând, rata dobânzii aplicate valorii poliței este în mod expres specificată. Există două rate de dobândă. Pe de o parte, există rata dobânzii curente, care este mai mare decât rata garantată a dobânzii și care fluctuează odată cu piața, iar pe de altă parte, există o rată a dobânzii minimă garantată, menționată în poliță (în general 3%). Rata dobânzii cu care se creditează contul valorii capitalizate a poliței nu va putea fi mai mică decât rata minimă garantată,.în plus, asigurarea universală de viață oferă o anumită flexibilitate. Primele de asigurare pot crește, scădea sau se poate renunța la plata unei anumite rate de primă, atâta vreme cât valoarea acumulată a poliței este suficientă pentru a acoperi costul mortalității și cheltuielile de administrare; de asemenea, suma asigurată în caz de deces poate fi majorată (făcându-se dovada asigurabilității); deținătorul de poliță poate adăuga anumite sume de bani în contul valorii acumulate a poliței sau poate face anumite împrumuturi în baza acestei valori; pot fi adăugați anumiți asigurați în polița respectivă.
În fine, pot fi făcute anumite retrageri parțiale de bani. Pentru fiecare astfel de retragere poate fi impusă o taxă de retragere. Spre deosebire de împrumuturile făcute în contul poliței, o retragere parțială nu îl obligă pe deținătorul de poliță să plătească dobândă pentru sumele retrase sau să le restituie ulterior companiei de asigurare. Retragerea unei sume de bani în contul poliței de asigurare reduce pur și simplu valoarea acumulată a poliței, acesta putând fi reîntregită prin plata unei prime adiționale, dacă asiguratul dorește acest lucru.
Flexibilitatea beneficiilor de deces la asigurarea de viață universală prevede două variante de beneficii de deces: beneficii constante și beneficii crescătoare. Nu există nici un avantaj evident al unei variante față de cealaltă. Există însă preferințe diferite și de aici necesitatea de a elabora două variante. Cea de-a doua variantă este interesantă pentru cei ce doresc să evite efectele inflației. Asigurarea universală de viață permite posesorului unei polițe de asigurare să treacă de la un tip la altul, cu acordul societății de asigurări.
Flexibilitatea poliței de asigurare de viață universală permite posesorilor de polițe de asigurare să treacă de la o formă de asigurare la alta, respectiv de la un tip de despăgubiri în caz de deces, la altul. Aceasta se face prin negociere cu societatea de asigurare. Posesorul poliței de asigurare poate negocia totodată creșterile sau descreșterile despăgubirilor obținute în cazul decesului. Creșterea sumei asigurate impune însă o dovadă a calității de asigurabilitate.
Flexibilitatea oferită atât în ceea ce privește schimbarea valorii, cât și a tipului de acoperire permite posesorului poliței de asigurare să-și ajusteze polița, dacă apar schimbări în situația economică a familiei. Ajustările se pot face fără necesitatea încheierii unor contracte separate pentru a suplimenta sau înlocui o poliță de asigurare de bază.
Flexibilitatea primei la asigurarea de viață universală prevede prime flexibile, lucru care nu se întâlnește la asigurările tradiționale de viață. Asigurarea universală de viață stipulează o primă minimă numai pentru primul an al contractului.
După primul an, prima de asigurare aferentă poliței de asigurare universală de viață se plătește după cum dorește posesorul poliței. Se poate propune o primă constantă pentru a menține în vigoare polița sau pentru a obține acumulările de economii dorite. Totuși, posesorul poliței de asigurare poate să sară peste datele scadente ale primelor, poate plăti primele de asigurare la alte date, poate plăti prime suplimentare fată de cele fixate sau poate plăti orice sumă dorește pentru fiecare primă. Se prevăd anumite limite maxime și minime ale acestor prime, dar există o largă varietate de opțiuni între aceste limite.
Limita minimă reprezintă nivelul minim al primelor necesar pentru a menține polița in vigoare. Dacă valoarea economiilor poliței acoperă primele nete aferente următoarelor două luni, nu se impune plata nici unei prime. Dacă valoarea economiilor se reduce atât de mult, încât nu mai acoperă primele nete, se impune plata unei prime minime necesare. Aceasta este egală cu prima netă plus marja de cheltuieli. Dacă asiguratul plătește numai prima minimă, atunci valoarea economiilor nu va putea acoperi creșterea cotelor de primă (corespunzătoare vârstei asiguratului) și, prin urmare, în viitor se vor solicita prime mai mari.
Se poate întâmpla ca asiguratul să plătească în primul an de asigurare o primă suficient de mare pentru a menține polița în vigoare o lungă perioadă de timp. De fapt, polița de viață universală poate fi cumpărată și pe baza unei prime unice. Totuși, aceasta nu garantează faptul că prima unică va fi suficientă. Mai precis, dacă experiența de daună a asigurătorului nu corespunde estimărilor, se pot solicita prime suplimentare sau se poate recurge la reducerea despăgubirilor de deces, pentru a putea menține în vigoare polița.
Există numeroase variante de repartizare a primelor între cheltuieli administrative, protecție și economii. Orice plată a unei prime de asigurare (mai puțin marja pentru cheltuieli dacă este cazul) contribuie la mărirea valorii economiilor. Lunar, pentru aceste economii se oferă dobânzi și se deduc totodată sumele necesare pentru prima netă corespunzătoare riscului existent. Dacă primele de asigurare sunt adecvate, atunci suma dintre: primele alocate economiilor și dobânzile câștigate pentru aceste economii va depăși suma dedusă pentru protecția prin asigurare, valoarea economiilor crescând în cursul perioadei de valabilitate a poliței. Valoarea economiilor va descrește numai dacă suma dintre primele de asigurare și dobânzile obținute din investirea economiilor este insuficientă pentru a acoperi primele nete pentru protecția împotriva riscului de deces și cheltuielile.
Cheltuielile se pot aloca printr-una din următoarele metode generale:
Procent fix din prime pentru cheltuieli. Anumite societăți de asigurare alocă un anumit procent (de exemplu, 5 sau 7%) din fiecare primă de asigurare pentru acoperirea cheltuielilor societății. Ceea ce rămâne după deducerea acestui procent fiind alocat economiilor.
Neprecizarea nici unui adaos pentru cheltuieli. Unele societăți de asigurare alocă toate primele fondului de economii al poliței de asigurare și nu solicită în mod explicit un adaos de primă pentru cheltuieli. În schimb, acestea folosesc o parte din venitul din investiții pentru a-și acoperi cheltuielile și repartizează ceea ce rămâne fondului de economii. Societățile de asigurări care folosesc această metodă nu dezvăluie care este partea alocată pentru cheltuieli.
Polițele de asigurare de viață universale acumulează economii pentru posesorii lor. Spre deosebire de alte forme tradiționale de contracte de asigurare de viață, polițele de asigurare de viață universale permit retrageri parțiale din economiile acumulate. Posesorul unei polițe de asigurare de viață universală poate retrage o parte din economii, cu condiția ca soldul economiilor să nu scadă sub o anumită valoare.
Retragere parțială a economiilor reduce valoarea acestora în contul poliței de asigurare. Posesorul poliței nu este obligat să ramburseze acești bani sau să plătească vreo dobândă pentru fondurile care au fost retrase. Economiile pot fi readuse la valoarea inițială numai prin plata unor prime de asigurare adiționale, în cazul unei polițe de asigurare cu beneficii de deces constante, o retragere parțială din economiile acumulate nu are nici un efect asupra despăgubirilor de deces care se vor plăti.
În cazul unei polițe de asigurare cu despăgubiri de deces crescătoare, o retragere parțială poate reduce ușor atât valoarea economiilor acumulate, cât și despăgubirile de deces care urmează să fie plătite.
Sumele retrase care depășesc valoarea primelor de asigurare plătite sunt impozitate ca orice alte venituri ale posesorului poliței de asigurare. Din această cauză, societățile de asigurare sugerează ca aceste extrageri parțiale să nu depășească valoarea primelor de asigurare plătite societății de asigurare.
Rata dobânzii pentru economiile acumulate constituie un element asupra căruia se insistă destul de mult. O poliță de asigurare de viață universală prevede o rată garantată a dobânzii. Societățile de asigurări folosesc rate diferite pentru economiile acumulate, valoarea lor fiind cuprinsă în general în jururul a 3 %. Ratele dobânzilor oferite de societățile de asigurare nu pot depăși o anumită limită impusă de statul respectiv. Totuși, rata dobânzii care se aplică în mod efectiv este mai mare decât valoarea minimă garantată prin polița de asigurare. Valoarea ei este stabilită de către societatea de asigurare.
Primele nete reprezintă sumele solicitate de societățile de asigurări pentru protecția efectivă, în cadrul contractelor de asigurare de viață universale. Primele nete se calculează pe baza ratelor mortalității care se aplică la fiecare 1000 de unități monetare sumă asigurată. Deși polițele de asigurare de viață universale prevăd o rată de mortalitate maximă garantată, cea care se aplică efectiv este deseori mai mică.
Multe societăți de asigurări au mărit primele nete peste valorile prezentate în momentul cumpărării polițelor de asigurare. Ratele mortalității prezentate în planul poliței de asigurare nu sunt garantate și pot diferi semnificativ de ratele efectiv aplicate pe durata de valabilitate a contractului de asigurare. Astfel posesorul unei polițe de asigurare de viață universale va suporta o creștere continuă a cotei de primă netă.
Adaosurile de primă pentru cheltuieli aplicabile în polițele de viață universale variază foarte mult de la o societate de asigurări la alta.
Aproape fiecare proiect de poliță de asigurare introdus înainte de anul 1982 prevedea în mod explicit cote pentru cheltuielile de funcționare ale societății de asigurare și comisioane. Unele societăți de asigurări încă mai au astfel de cote explicite, aplicate asupra primei colectate de la posesorul poliței de asigurare. Totuși, multe polițe de asigurare de viață universală introduse după anul 1982 prevăd astfel de cote pentru cheltuieli. În schimb, ele se sprijină pe venitul obținut din investiții pentru a acoperi cheltuielile administrative. Ele oferă, pentru economiile acumulate, o rată a dobânzii mai mică decât cea câștigată de societatea de asigurare pentru portofoliul ei de investiții. Concomitent cu eliminarea cotelor pentru cheltuieli, societățile de asigurări au crescut comisioanele de răscumpărare a polițelor, pentru retragerea economiilor sau pentru schimbarea tipului de poliță de asigurare.
Creșterea comisioanelor de răscumpărare a poliței are două motivații:
aceste comisioane descurajează posesorii de polițe de asigurare de viață universale să considere aceste polițe ca pe niște instrumente de investiție pe termen scurt.
aceste comisioane permit societăților de asigurări să își acopere cheltuielile administrative, atunci când polițele se reziliază, respectiv renunță la ele înainte de expirarea termenului de valabilitate, sau atunci când sunt schimbate curând după ce au fost cumpărate.
Comisionul de răscumpărare al unei polițe de asigurare are valoarea cea mai ridicată atunci când evenimentul se produce în primul an și apoi descrește gradual în timp, până la anulare, pentru acele polițe de asigurare care au fost in vigoare pe o perioadă mai mare de 10-15 ani. Unele societăți de asigurare folosesc comisioane constante pentru 5 sau 10 ani, după care se micșorează periodic la fiecare 5 sau 10 ani.
Societatea de asigurare trebuie să pună la dispoziția posesorului poliței de asigurare de viață universală un raport anual care să prezinte în mod sintetic toate tranzacțiile efectuate în cadrul poliței respective in anul precedent. Acest raport poate fi comparat cu planul inițial, pentru a determina dacă s-au adus modificări cotelor de primă sau dacă au apărut variații ale ratei dobânzii.
Asigurarea universală de viață este adecvată pentru acei deținători de polițe care văd în polița de asigurare atât un mijloc de protecție, cât și un instrument de investiție. De asemenea, este adecvată pentru cei care doresc o anumită flexibilitate în programul lor de asigurare de viață, pe măsură ce condițiile financiare se modifică în timp. Astfel, primele pot fi diminuate și chiar eliminate pentru deținătorii de polițe care devin șomeri sau ai căror copii se află în perioada studiilor universitare. Pentru persoanele care se află în pragul pensionării, primele cresc, în scopul acumulării unor mai mari sume de bani în această perioadă. Asigurarea de viață universală poate fi utilizată pentru a economisi bani în scopuri specifice, cum ar fi cumpărarea unei case, studiile universitare ale copiilor, asigurarea unui venit suplimentar pe perioada pensiei
Asigurarea universală de viață este un contract “desfășurat”. Aceasta înseamnă că despăgubirile pentru deces și elementele de cost ale asigurării, dobânzi, cote de primă netă și cote de cheltuieli – sunt separate în polița de asigurare pentru a putea fi evaluate mai ușor. Deoarece dobânda este un element foarte important al costului și deoarece ea influențează acumularea de economii în cadrul poliței, caracterul "desfășurat" al contractului a făcut ca polița de asigurare de viață universală să fie vândută pe piață ca un produs de investiție.
Asigurarea de viață universală variabilă combină multe dintre caracteristicile asigurării de viață universale cu flexibilitatea investițională specifică asigurării de viață variabile. Produsul este cunoscut și sub alte denumiri, dar cea mai folosită este de asigurarea de viață universală variabilă.
Deoarece posesorul poliței de asigurare își asumă riscul investițional, iar asigurarea universală variabilă de viață este considerată din punct de vedere legal un instrument financiar, asigurarea universală variabilă poate fi comercializată numai de persoanele care au autorizație, atât pentru vânzarea produselor de asigurare, cât și pentru titluri de valoare.
Persoanele care vor să se asigure prin acest tip de poliță pot opta pentru varianta cu despăgubiri de deces constante sau, respectiv, pentru varianta cu despăgubiri de deces crescătoare. Indiferent de varianta aleasă, dacă investițiile făcute sunt performante, valoarea economiilor din polița de asigurare va crește. Dar modalitatea efectivă prin care sunt afectate despăgubirile de deces diferă de la o opțiune la alta.
În cazul variantei cu despăgubiri de deces constante, indiferent de performanțele investiției, despăgubirile de deces nu cresc în timp. În schimb, investițiile favorabile și performanțele acestora contribuie la creșterea valorii economiilor, care reduc suma asigurată a poliței și deci prima netă descrește la început și apoi poate să crească odată cu vârsta persoanei asigurate.
În cazul variantei cu despăgubirile de deces crescătoare, remarcăm faptul că despăgubirile de deces cresc cu aceeași valoare cu care crește valoarea economiilor. Spre deosebire de contractul de asigurare de viață variabilă, din câștigurile investiției realizate în cadrul poliței de asigurare de viață universale variabile nu se cumpără o asigurare suplimentară.
Asigurarea de viață universală variabilă este adecvată pentru acele persoane care își doresc în același timp:
1) flexibilitatea asigurării de viață universală
2) abilitatea de a direcționa investițiile prin asumarea riscului investițional.
Unele societăți de asigurări au renunțat să mai elaboreze și să mai comercializeze produse de asigurare de viață universale. În schimb, au încercat să dezvolte produse mai puțin sofisticate decât asigurările de viață universale, care să fie totodată mai puternic orientate spre zona investițională. Așa au apărut polițele de asigurare de viață permanentă sensibile la dobânzi, în care se pune un accent mai mare pe componenta investițională, decât pe cea de protecție.
Structura de bază a asigurării de viață permanentă sensibilă la dobânzi o constituie asigurarea de viață permanentă, la care s-au făcut două modificări importante:
Prima modificare se referă la previziunile privind dobânda maximă și prima netă minimă pe care societatea de asigurare le ia în calcul atunci când se determină nivelul primelor de asigurare.
Cea de a doua modificare se referă la fondurile de acumulare, la primele nedeterminate și la comisioanele de răscumpărare incorporate poliței de asigurare.
Fondurile de acumulare sunt constituite, în cazul asigurărilor de viață permanente sensibile la dobânzi, din suma capitalizată obținută din investiții, pe baza experienței societății de asigurare. De aceea se folosește și sintagma "sensibile la dobânzi".
Pentru a determina fondurile de acumulare se pot folosi două metode:
conform primei metode, societatea de asigurare creează un fond de economii obișnuit, planificat, și un fond destinat acumulării excedentului obținut din dobânzile mai mari decât cele considerate în polița de asigurare.
conform celei de-a doua metode, se folosește un singur fond de acumulare, care reflectă valoarea totală capitalizării, fără a se face distincție între valoarea prestabilită a economiilor înscrisă în polița de asigurare și valoarea excedentului obținut în cazul unor dobânzi mai mari decât cele anticipate.
Rezultatul final este același, indiferent de metoda folosită. Deoarece aceste polițe de asigurare nu permit retrageri de economii, societatea de asigurare nu este pusă în fața unor variații bruște și neașteptate a acestor fonduri de acumulare.
Polița de asigurare de viață permanentă sensibilă la dobânzi prevede o prima maxima garantata, care înseamnă, de fapt, stipularea unei valori maxime periodice pentru prima de asigurare.
Valoarea efectivă a primelor va fi mai mică decât valoarea maximă garantată, atunci când experiența societății de asigurare este favorabilă. Este ca și cum societatea de asigurare ar plăti un dividend asiguratului, dar, în locul plății efective, reduce prima de asigurare.
Unele societăți de asigurare garantează nivelul de reducere al primei de asigurare timp de 2 sau 3 ani. După această perioadă garantată, reducerea primelor este la dispoziția societății de asigurări.
Polițele de asigurare sunt însă contracte de asigurare cu primele de asigurare fixe și cu termene stabilite pentru plata lor. Posesorul unei astfel de polițe de asigurare nu are libertatea de a sări peste aceste termene fără să plătească primele de asigurare.
Polița de asigurare permanentă de viață sensibilă la dobânzi tinde să devină agresivă în privința prețului la care se vinde, ceea ce înseamnă profituri limitate pe termen scurt pentru societatea de asigurare. Comisioanele de răscumpărare au ca scop să-i descurajeze pe posesorii de polițe să le răscumpere, rămânând în vigoare o perioadă suficient de lungă de timp, pentru ca societatea de asigurări să-și acopere costul de emisiune.
Comisioanele de răscumpărare tind să fie mai mari în primul an al poliței și apoi ele scad treptat pe o perioadă de 15 ani. Unele societăți de asigurare preferă să mențină un nivel constant al acestor comisioane pentru un număr de ani, înainte de a le descrește. În general, aceste comisioane se anulează în momentul în care societatea de asigurare consideră că polița de asigurare și-a acoperit costul integral și este în situația de a aduce profit societății de asigurări.
Polițele de asigurare permanentă de viață, sensibile la dobânzi, se bazează foarte mult pe experiența actuarială a societăților de asigurare și, de aceea, se consideră o primă de asigurare care nu este precis determinată. În schimb, societatea de asigurare garantează că această primă nu va depăși o valoare maximă.
Astfel, polița de asigurare ocupă o poziție undeva în zona de mijloc, între asigurarea permanentă de viață cu prime fixe și cea universală cu prime flexibile. În consecință, asigurarea de viață permanentă sensibilă la dobânzi va avea atât avantajele, cât și dezavantajele celorlalte două tipuri de asigurări.
CAPITOLUL 4
EFICIENȚA ACTIVITĂȚII DE ASIGURARE
4.1. CONCEPTUL DE EFICIENTȚĂ IN DOMENIUL ACTIVITĂȚII DE ASIGURARE
În aprecierea eficienței activității de asigurare este necesar să avem în vedere atât raportul dintre efectul obținut și efortul depus în legătură cu această activitate, cât și rezultatele financiare nemijlocite obținute de un asigurător.
Efectul obținut de pe urma activității de asigurare, prin acordarea de despăgubiri și sume asigurate, se concretizează în crearea condițiilor care permit continuitatea proceselor economice din diferite ramuri și sectoare, menținerea integrității proprietății aparținând unor persoane juridice sau fizice și realizarea de către populație a unor măsuri suplimentare de prevedere și de economisire. Totodată, prin asigurările și reasigurările în valută se creează premisele pentru desfășurarea continuă a comerțului exterior și a cooperării economice internaționale.
Efortul pentru obținerea efectului amintit mai sus este făcut atât de asigurați, care plătesc prime de asigurare, cât și de asigurător, care organizează, conduce și participă direct la realizarea asigurărilor de bunuri, persoane și răspundere civilă, precum și a asigurărilor și a reasigurărilor în valută.
Prin urmare, eficiența activității de asigurare este necesar să fie privită atât din punctul de vedere al intereselor asigurătorului, care își conduce activitatea pe baza principiului gestiunii financiare, cât și din punctul de vedere al intereselor asiguraților.
Pentru asigurător, asigurările sunt cu atât mai eficiente, cu cât cheltuielile ocazionate de plata despăgubirilor, a sumelor asigurate și cele privind formarea și administrarea fondului de asigurare sunt mai reduse.
Pentru asigurați, eficiența asigurărilor este cu atât mai mare, cu cât despăgubirile pe care ei le primesc la producerea riscului asigurat sunt mai apropiate de valoarea daunei înregistrate, iar timpul care trece de la data producerii fenomenului sau evenimentului asigurat, până la încasarea despăgubirilor, respectiv a sumei asigurate, este cât mai redus.
Analiza eficienței activității de asigurare poate avea caracter științific, dacă se bazează pe datele oferite de sistemul informațional existent în acest domeniu. Pornind de la aceste date, pot fi cercetate, analizate și interpretate rezultatele obținute în activitatea de asigurare, pot fi identificați factorii care le-au determinat și apoi pot fi stabilite căile și mijloacele necesare pentru îmbunătățirea lor.
Evident, ideal ar fi ca despăgubirile pe care le plătește asigurătorul să fie cât mai apropiate de valoarea pagubelor produse de riscurile asigurate. Pentru ca acest lucru să se poată realiza, este necesar să se stabilească un nivel mai ridicat al primelor de asigurare, ceea ce nu în toate cazurile concordă cu interesele și posibilitățile asiguraților, deoarece asigurarea devine prea costisitoare.
Rezultă că activitatea de asigurare este necesar să fie organizată în așa fel încât să se poată interveni prompt pentru înlăturarea urmărilor producerii riscurilor asigurate, iar cheltuielile cu administrarea ei să fie cât mai reduse. Totodată, se impune ca activitatea de asigurare să fie astfel organizată și condusă încât să permită asigurătorului să obțină un anumit profit, din care o parte se cuvine bugetului de stat sub formă de impozit.
In concluzie, se poate afirma că aprecierea eficienței activității de asigurare este necesar să se facă folosindu-se indicatorii care să reflecte atât rezultatele obținute de asigurător, cât și eficiența pentru asigurați.
4.2. CRITERII SI INDICATORI PRIVIND APRECIEREA EFICIENȚEI ACTIVITĂȚII DE ASIGURARE
Pentru a se putea face o apreciere obiectivă a eficienței activității de asigurare, este necesar să se folosească un sistem adecvat de indicatori. Alegerea indicatorilor ce pot fi utilizați pentru aprecierea eficienței activității de asigurare este necesar să fie făcută în funcție de o serie de criterii, cum sunt:
• obiectivele concrete care se urmăresc;
• nivelul macro sau micro la care urmează să fie efectuată aprecierea eficienței;
• modul de reglementare juridică a asigurărilor care se practică;
• ramura de asigurare despre care este vorba.
Obiectivele concrete care se urmăresc pot fi multiple. Printre acestea putem menționa:
• stabilirea rezultatelor financiare obținute de asigurător;
• nivelul de dezvoltare a asigurărilor facultative;
• cantitatea și calitatea activității desfășurate de personalul care se ocupă cu încheierea de asigurări;
• rezultatele obținute de asigurați etc.
Pentru stabilirea și aprecierea rezultatelor financiare obținute de asigurător se utilizează mai mulți indicatori, dintre care cei mai frecvent utilizați sunt următorii:
Rata daunei este unul din indicatorii utilizați pentru aprecierea rezultatelor financiare obținute de un asigurător.
Formula de calcul este următoarea:
in care:
D – reprezintă totalul despăgubirilor sau sumele asigurate plătite
P – reprezintă totalul primelor de asigurare încasate de asigurător
Utilizand datele din urmatorul tabel putem calcula nivelul ratei daunei pentru intreaga activitate desfasurată de societatea ASIBAN S.A. in perioada 2000-2004.
Rata daunei se exprimă in procente si poate fi mai mică, egală sau mai mare de sută la suta. Cu cât rata daunei înregistrează valori mai mici decât 100, cu atât situația financiară este mai favorabilă pentru asigurător.
Observăm că in anul 2001 rata daunei a inregistrat valoarea cea mai mică de 21,44%, iar anul 2003 a inregistrat cea mai mare valoare pe durata daunei de 52,83%. Situatia financiară a fost favorabilă in 2001 si mai putin favorabila in 2003 in perioada analizata 2000-2004.
Asiguratorul efectueaza si alte cheltuieli decat cele cu plata despăgubirilor si a sumelor asigurate. Drept urmare, este necesar ca pentru aprecirea cat mai riguroasă a rezultatelor financiare obtinute de asigurator să se utilizeze si indicatorul denumit costul relativ al activitătii de asigurare.
Costul relativ al activității de asigurare arată, în procente, cât reprezintă cheltuielile de asigurare față de veniturile realizate din activitatea de asigurare. Formula de calcul este următoarea:
în care:
Ca – reprezintă costul relativ al activității de asigurare;
C – totalul cheltuielilor efectuate de asigurător;
P – totalul primelor de asigurare și al altor venituri încasate de asigurător
Folosind datele din urmatorul tabel putem calcula costul relativ al activitații de asigurare:
Pe exemplul societății de asigurare ASIBAN S.A. observăm că, in perioada analizată, 2000-2004, costul relativ al activității de asigurare este mai mic de sută la sută.
In toate cazurile costul relativ al activității de asigurare este mai mare decat rata daunei deoarece si totalul cheltuielilor efectuate de asigurator (C) sunt mai mari decat totalul despăgubirilor sau sumelor asigurate plătite de asigurator (D).
Ca – Rd exprima in procente, cheltuielile ocazionate de constituirea si administrarea fondului de asigurare.
(Ca – Rd)2000 = (74,03 – 25,47) % = 48,56 %
(Ca – Rd)2001 = (80,41 – 21,44) % = 58,97 %
(Ca – Rd)2002 = (75,29 – 38,29) % = 37 %
(Ca – Rd)2003 = (71,75 – 52,83) % = 18,92 %
(Ca – Rd)2004 = (70,38 – 50,28) % = 20,1 %
Rata daunei si costul relativ al activității de asigurare se calculează atat pentru fiecare an in parte, din perioada pe care o analizăm, cat si pentru intreaga perioadă. Acesti indicatori se utilizează mai des pentru aprecierea rezultatelor obtinute de o societate in intregul ei. Ei pot fi insă utilizați si pentru formarea unei imagini privind rezultatele obținute din sucursalele acesteia.
Pentru aprecierea nivelului rezultatelor financiare finale se poate utiliza indicatorul rata venitului net ( R vn ).
Rata venitului net arată, în procente, cât îi rămâne asigurătorului (netto) din fiecare 100 de lei, de dolari etc., prime încasate.
Formula de calcul este următoarea:
în care:
RVN – reprezintă rata venitului net.
Se observă că in cazul societății de asigurare ASIBAN S.A. rata venitului net se menține in jurul valorii de 25% in perioadele 2002-2004 scăzand in anul 2001 la 19,58%.
Un alt indicator utilizat pentru aprecierea rezultatelor financiare finale este cheltuieli la un leu venit net.
„Cheltuieli la 1 leu, 1 dolar, 1 euro etc. venit net" se calculează raportând diferența între totalul cheltuielilor și totalul despăgubirilor plătite de asigurător pe parcursul unui an, la diferența între totalul veniturilor și totalul cheltuielilor.
Formula de calcul este următoarea:
Cu cât acest indicator are o valoare mai mică, cu atât situația este mai favorabilă pentru asigurător.
Se observă că in anii 2003 , 2004 inregistreaza valoarea cea mai mică de 0,67 lei la un venit net iar anul 2001 se remarcă prin cea mai mare valoare a indicatorului cheltuieli la un leu venit net de 3,01.
Productivitatea muncii unui lucrător din asigurări se obține raportând încasările din prime de asigurare la numărul total de lucrători.
Formula de calcul este următoarea:
în care:
W – reprezintă productivitatea medie a muncii pe un lucrător:
Ls – numărul total de lucrători
Nivelul de dezvoltare al asigurărilor facultative se poate aprecia calculându-se gradul de cuprindere în asigurare.
Formula de calcul este următoarea:
în care:
Gc – reprezintă gradul de cuprindere în asigurare;
n – numărul bunurilor (persoanelor) asigurate;
N – numărul bunurilor (persoanelor) asigurabile.
Gradul de cuprindere în asigurare poate fi utilizat pentru aprecierea nivelului de dezvoltare al asigurărilor facultative atât la nivelul societății de asigurări, cât și la nivelul fiecărei sucursale.
Cantitatea și calitatea activității desfășurate de personalul care se ocupă cu încheierea asigurărilor facultative pot fi apreciate pe baza unor indicatori, cum sunt:
• numărul mediu de asigurări contractate de un asigurător;
• suma medie asigurată;
• prima medie aferentă unui contract;
• productivitatea muncii unui lucrător.
Numărul mediu de asigurări contractate de un asigurător din domeniul muncii de achiziție se calculează ca un raport între numărul total al asigurărilor facultative contractate într-o perioadă de timp și numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări.
Formula de calcul este următoarea:
în care:
Nac – reprezintă numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător;
Ac – numărul asigurărilor contractate într-o anumită perioadă;
Lc – numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări.
Suma medie asigurată se utilizează ca indicator pentru aprecierea rezultatelor numai în cadrul asigurărilor facultative de viață.
Formula de calcul este următoarea:
în care:
SMA – reprezintă suma medie asigurată;
SA – totalul sumelor asigurate;
Nc – numărul total al contractelor de asigurare încheiate.
Prima medie încasată pe un contract se poate calcula atât în cazul asigurărilor de bunuri și de persoane, cât și în cazul asigurărilor de răspundere civilă.
Formula de calcul este următoarea:
în care:
Pm – reprezintă prima medie încasată pe un contract;
P – totalul încasărilor din prime de asigurare.
Eficiența asigurărilor pentru asigurați poate fi apreciată pe baza unor indicatori, cum sunt:
– durata medie de lichidare a daunelor;
– gradul de acoperire prin asigurare;
– gradul de acoperire a daunei.
Acest indicator se poate calcula atat la nivelul unui trimestru cat si anual. Numarul mediu de asigurari contractate, suma medie asigurata, prima medie incasata pe in contract si productivitatea muncii pe un lucrator pot fi calculate la nivelul unei sucursale cat si la nivelul societatii de asigurare.
Durata medie de lichidare a daunelor se calculează ca un raport între numărul zilelor trecute de la avizarea daunei până la plata despăgubirilor și numărul daunelor soluționate.
Formula de calcul este următoarea:
în care:
Dni – reprezintă durata medie de lichidare a daunelor;
t – numărul zilelor de la avizarea daunelor până la soluționarea acestora;
N – numărul daunelor soluționate.
Gradul de acoperire prin asigurare ne arată, în procente, în ce raport se află suma asigurată față de valoarea reală a bunului asigurat. Formula de calcul este următoarea:
în care:
GAA – reprezintă gradul de acoperire prin asigurare;
S – suma asigurată;
V – valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării.
Indicatorii utilizați pentru aprecierea nivelului de dezvoltare, al asigurărilor facultative, a cantității și calității activității desfășurate de lucrătorii care se ocupă cu încheierea de asigurări și a rezultatelor obținute de asigurați pot fi folosiți atât în analiza activității la nivel macro, cât și în analiza la nivelul fiecărei sucursale.
Pentru aprecierea activității și a rezultatelor privind asigurările obligatorii, pot fi utilizați indicatori, cum sunt: rata daunei, costul relativ al activității de asigurare și rata venitului net.
In vederea aprecierii activității și a rezultatelor privind asigurările facultative, pot fi utilizați, fără excepție, toți indicatorilor prezentați.
Alegerea indicatorilor utilizați pentru aprecierea activității și a rezultatelor obținute se face și în funcție de ramura de asigurare care constituie obiectul analizei.
.
CONCLUZII
În aprecierea eficienței activității de asigurare este necesar să avem în vedere atât raportul dintre efectul obținut și efectul depus în legătură cu această activitate, cât și rezultatele financiare nemijlocite obținute de un asigurător.
Efectul obținut de pe urma activității de asigurare, prin acordarea de despăgubiri și sume asigurate, se concretizează în crearea condițiilor care permit continuitatea proceselor economice din diferite ramuri și sectoare, menținerea integrității proprietății aparținând unor persoane juridice sau fizice și realizarea de către populație a unor măsuri suplimentare de prevedere și de economisire. Totodată, prin asigurările și reasigurările în valută se creează premisele pentru desfășurarea continuă a comerțului exterior și a cooperării economice internaționale.
Efortul pentru obținerea efectului amintit mai sus este făcut atât de asigurați, care plătesc prime de asigurare, cât și de asigurător, care organizează, conduce și participă direct la realizarea asigurărilor de bunuri, persoane și răspundere civilă, precum și a asigurărilor și a reasigurărilor în valută.
Prin urmare, eficiența activității de asigurare este necesar să fie privită atât din punctul de vedere al intereselor asigurătorului, care își conduce activitatea pe baza principiului gestiunii financiare, cât și din punctul de vedere al intereselor asiguraților.
Pentru asigurător, asigurările sunt cu atât mai eficiente, cu cât cheltuielile ocazionate de plata despăgubirilor, a sumelor asigurate și cele privind formarea și administrarea fondului de asigurare sunt mai reduse.
Pentru asigurați, eficiența asigurărilor este cu atât mai mare, cu cât despăgubirile pe care ei le primesc la producerea riscului asigurat sunt mai apropiate de valoarea daunei înregistrate, iar timpul care trece de la data producerii fenomenului sau evenimentului asigurat, până la încasarea despăgubirilor, respectiv a sumei asigurate, este cât mai redus.
Analiza eficienței activității de asigurare poate avea caracter științific, dacă se bazează pe datele oferite de sistemul informațional existent în acest domeniu. Pornind de la aceste date, pot fi cercetate, analizate și interpretate rezultatele obținute în activitatea de asigurare, pot fi identificați factorii care le-au determinat și apoi pot fi stabilite căile și mijloacele necesare pentru îmbunătățirea lor.
Evident, ideal ar fi ca despăgubirile pe care le plătește asigurătorul să fie cât mai apropiate de valoarea pagubelor produse de riscurile asigurate. Pentru ca acest lucru să se poată realiza, este necesar să se stabilească un nivel mai ridicat al primelor de asigurare, ceea ce nu în toate cazurile concordă cu interesele și posibilitățile asiguraților, deoarece asigurarea devine prea costisitoare.
Rezultă că activitatea de asigurare este necesar să fie organizată în așa fel încât să se poată interveni prompt pentru înlăturarea urmărilor producerii riscurilor asigurate, iar cheltuielile cu administrarea ei să fie cât mai reduse. Totodată, se impune ca activitatea de asigurare să fie astfel organizată și condusă încât să permită asigurătorului să obțină un anumit profit, din care o parte se cuvine bugetului de stat sub formă de impozit.
In concluzie, se poate afirma că aprecierea eficienței activității de asigurare este necesar să se facă folosindu-se indicatorii care să reflecte atât rezultatele obținute de asigurător, cât și eficiența pentru asigurați.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Asigurarea de Viata (ID: 126382)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.