Asigurarea DE Răspundere Civilă

CUPRINSUL LUCRĂRII

ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

Cap.1 Necesitatea și importanța asigurărilor 1

1.1 Forțele distructive și formele de protecție ale oamenilor 1

1.2 Fonduri de asigurare 3

1.3 Importanța asigurărilor în cadrul economiei 5

Cap. 2 Conceptul de asigurare și piața asigurărilor 7

2.1 Conceptul de asigurare 7

2.1.1 Asigurările sub aspect juridic 7

2.1.2 Asigurările sub aspect economic 10

2.1.3.Asigurările sub aspect financiar 15

2.2 Piața asigurărilor 17

2.2.1 Caracteristicile pieței asigurărilor 17

2.2.2 Piața potențială a asigurărilo și abordarea acesteia 21

2.2.3 Piața asigurărilor în România 26

2.3 Trăsături ale asigurărilor de răspundere civilă 32

Cap.3 Asigurarea de răspundere civilă obligatorie 38

3.1 Asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin

accidente de autovehicule 38

3.2 Stabilirea despăgubirilor pentru pagube produse prin accidente

de autovehicule la S.C. ASIROM S.A.(studiu de caz) 44

Cap.4 Asigurări facultative de răspundere civilă 60

4.1 Asigurări facultative interne și externe de răspundere civilă:

CASCO, CARTEA VERDE 60

4.2 Alte asigurări facultative de răspundere civilă (exemplificări) 78

Cap.5 Eficiența activității societăților de asigurări 81

5.1 Strucutura și importanța veniturilor și cheltuielilor unei societăți

de asigurări 81

5.2 Determinarea riguroasă a veniturilor și cheltuielilor unei societăți

de asigurări-condiții de bază pentru realizarea echilibrului financiar 84

5.3 Analiza cheltuielilor și veniturilor la S.C. ASIROM S.A. 88

5.4 Rezultatele financiare și fondurile societăților de asigurări 95

5.5 Criterii și indicatori privind aprecierea eficienței activității de

asigurare la S.C. ASIROM S.A. 96

Cap.6 Posibilități de perfecționare a asigurărilor de răspundere civilă 102

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

Bibliografie

Constantin Alexa – “Asigurări și reasigurări în comerțul internațional”, Editura All, București,1992

Dan Anghel Constantin – “Asigurări și reasigurări”, Editura Tehnică, București 1998.

Dan Anghel Constantin, Marinică Dobrin – “Practica asigurărilor”, Editura Tehnică, București 1999.

Dan Anghel Constantin, Marinică Dobrin, Ana Maria Ungureanu, Daniela Grădișteanu – “Tratat de asigurări”, Editura Semne’94, București, 1999.

Francisc Deak – “Tratat de drept civil.Contracte speciale”, Editura Actami, București,1996

Gheorghe D. Bistriceanu, Florian Berca, Emilian I. Macovei – “Lexicon de protecție socială, asigurări și reasigurări”, Editura Karat, București, 1997..

Iulian Văcărel, Florian Bercea – “Asigurări și reasigurări”, Editura Expert, București 1998.

Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, publicată în M.O. nr.303 din 30 decembrie 1995

Legea nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comercoale din domeniul asigurărilor, publicată în M.O., partea I, nr.151 din 19 iulie 1991.

H.G. nr. 848/1997 privind unele măsuri în legătură cu asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terților accidente de autovehicule.

Condiții speciale nr.29 privind asigurarea facultativă a autovehiculelor cu valabilitate numai în afara teritoriului României.

Norme tehnice cu privire la aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule.

Regulamentul nr.17 privind asigurarea facultativă a autovehiculelor.

Raport anual 1996-1999 al Societății ASIROM.

=== proiect lili ===

Cap. 1 NECESITATEA ȘI IMPORTANȚA ASIGURĂRILOR

1.1.FORȚELE DISTRUCTIVE ȘI FORME DE PROTECȚIE ALE OAMENILOR

Producția constituie condiția esențială a existentei societății omenești. Pentru a putea trăi, omul trebuie să producă neîncetat, să creeze bunuri materiale. În procesul muncii, omul folosește uneltele de muncă și acționează asupra naturii, asupra obiectelor muncii . Între om și natură se stabilește astfel un contact permanent, se creează raporturi de intercondiționare. Omul nu se adaptează în mod pasiv la condițiile existente în natură , ci caută să supună natura înconjurătoare, să o adapteze la nevoile vieții sale.

Fenomenele naturale au influențat întotdeauna viața oamenilor, în bine sau în rău. Avutul , viața sau integritatea omului, a societății civile în general, au avut de suferit când asupra lor s-au dezlănțuit forțele distructive ale naturii ( furtuni, trăznete, incendii, uragane, înghețul, ploi torențiale sau dimpotrivă, secete, inundațiile, seisme, erupți vulcanice, prăbușirile și alunecările de teren, avalanșele de zăpada și nu în ultimul rând boli ).

Momentul în care ne găsim demonstrează pe deplin faptul că întotdeauna s-a găsit tăria necesară pentru a reclădi ceea ce s-a distrus, de fiecare dată urcându-se cu încă un pas pe calea progresului. Cu timpul pe lângă calamitățile naturale, au început să apară calamitățile “artificiale”, produse de oameni, direct sau indirect, deliberat sau nu. Omul, prin modul necorespunzător în care își îndeplinește uneori atribuțiile ce-i revin în activitatea economică sau prin comportarea sa reprobabilă în societate, poate să provoace pierderi semenilor săi. Este vorba de nepricepere în folosirea tehnicii, neglijența în îndeplinirea obligațiilor de serviciu ori a îndeletnicirilor gospodărești, nerespectarea regulilor privind protecția și securitatea muncii, săvârșirea de acțiunii delictuale (furt,spargere, jaf, crima).

Anumiți factori social-economici pot, de asemenea, provoca fenomene cu efecte negative asupra desfășurării neîntrerupte a activității economice .Din această categorie fac parte crizele economice, șomajul, inflația, conjunctura economică nefavorabilă .

Din simpla enumerare a cauzelor care generează pericole și care nu are un caracter exhaustiv, rezultă că unele sunt îndeplinite de voința omului, adică are un caracter obiectiv, în timp ce altele, legate de comportamentul omului, poartă un caracter subiectiv .

Progresele realizate au permis însă și îmbunătățirea formelor de protecție .

Pentru combaterea fenomenelor(evenimentelor) aleatorii, generatoare de pagube, pe care le vom numi în continuare “riscuri”, omul are la îndemână mai multe posibilități: evitarea sau prevenirea riscului, limitarea pagubelor provocate de riscurile produse, crearea de rezerve în vederea acoperirii, pe seama resurselor proprii, a eventualelor pagube și, în sfârșit, trecerea riscului asupra altei persoane.

Cea mai bună formă de protecție, în orice situație, este de a evita sau prevenii riscul, prin măsuri care să facă imposibilă sau să reducă producerea riscului. Aceasta constă în luarea de măsuri capabile să facă imposibilă producerea unui anumit risc. Pevenirea incendiilor, a inundațiilor, a epizootiilor , limitarea efectelor acestora, precum și a efectelor cutremurelor de pământ ar trebui să fie probleme înțelese, dată gravitatea distrugerilor produse .

Limitarea pagubelor provocate de riscurile produse presupune că, după producerea evenimentului, însă înainte ca acesta să fi luat sfârșit, persoanele interesate să ia măsuri capabile să reducă la minimum efectele dezastruoase ale acestuia .

O altă problemă legată de aceste fenomene nedorite este crearea de rezerve în vederea acoperirii, pe seama resurselor proprii, a eventualelor pagube, presupune constituirea de către unitatea economică a unui fond de rezervă, pe care să-l folosească pentru acoperirea pagubelor provocate de calamități sau de accidente . Cea mai modernă formă, cu cele mai bune performanțe în ceea ce privește înlăturarea efectelor nedorite este trecerea riscului asupra altei persoane .

Se poate realiza în condițiile în care persoana fizică sau juridică amenințată de un risc oarecare (sau de un complex de riscuri ), să plătească o sumă de bani unei alte persoane(de regulă o organizație specializată ), iar aceasta din urmă se angajează să suporte paguba provocată de riscul respectiv .

Momente aleatoare de timp la care apar calamitățile naturale impuse ca în permanență societatea și fiecare individ în parte, să poată depăși momentul și să poată acoperii pagubele produse .

Alegerea unei sau a alteia dintre posibilitățile de combatere a riscurilor depinde de condițiile concrete ale persoanei fizice sau juridice interesate, de puterea economică a fiecăruia în parte, de efortul financiar pe care îl reclamă soluția în raport cu mărimea pagubei la care se poate aștepta fiecare în urma producerii riscului. Societățile de asigurări prezintă metode moderne de înlăturare a pagubelor. Lista domeniilor de activitate cu care o societate de asigurare are raporturi de asigurare este mult diversificată . Sunt peste 70 de forme de asigurare practicate . Se acordă protecții prin asigurare persoanelor fizice, unităților de producție din industrie, construcții-montaj, transporturi și agricultură, agenților economici din comerț, turism, alimentație publică, dar și instituțiilor publice și, de asemenea, la o întreagă altă listă de unități din aproape toate domeniile .

O societate de asigurare cu mare putere pe piața financiară are posibilitatea să se implice în a pune sub protecția asigurării obiective mari și de mare importanță pentru economia națională: nave maritime, fluviale aeronave, șantiere de construcții industriale și civile, șosele și poduri și multe altele .

Un agent economic prevăzător dar și o persoană fizică, nu trebuie să conceapă că o afacere sau agoniseală de o viață pot fi întreținute fără asigurare .

Numai așa pot fi înlăturate consecințele nefaste financiare cauzate de un sinistru: incendiu, trăznet, cutremur, inundații. Din despăgubiri se vor înlocui întotdeauna mijloacele materiale distruse și astfel, viața continuă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Societatea de asigurare are o mare obligație financiară asumată prin preluarea de riscuri majore, participarea acesteia la refacerea bunurilor distruse și deci, contribuția directă la reluarea unor activități și, de ce nu, a unor importante procese de producție din economia țării.

Această participare a asigurării la viața economică, îndeobște recunoscută și aplicată în toate țările avansate, nu are din păcate audiența scontată în rândul agenților economici români. Poate și datorită recunoașterii efectului benefic al asigurării, a simțului de conservare și de reținere față de necesitatea firească de a-și proteja bunurile și afacerea în totalitatea ei, deși evenimentele neprevăzute pot apare oricând și la oricine, dar nu se știe când și cui.

1.2. FONDURI DE ASIGURARE

De-a lungul timpului s-au impus trei forme de fonduri bănești necesare în cazul producerii unor calamități naturale sau accidentale: fonduri de rezervă constituite în mod individual, fonduri de rezervă și / sau de asigurare constituite în mod centralizat, fonduri de asigurare propriu-zisă, constituite la dispoziția unor societăți comerciale sau a unor organizații mutuale de asigurări prin plăți (prime sau cotizații), descentralizate .

Fonduri de rezervă financiară își constituie unele gospodării al populației și mai cu seamă unele unități economice. În măsura în care fondurile respective sunt destinate să acopere pagube provocate de fenomene neprevăzute, ele capătă caracterul unor fonduri de autoprotecție sau de auto-asigurare. Ca o condiție implicită, gradul de compensare a pierderilor suferite și posibilitățile de reluare a procesului de producție depind de mărimea fondului constituit.

Practica arată că numai în cazul când fondul de care dispune este suficient de mare, o gospodărie sau o unitate economică este în măsură să-și refacă bunurile materiale distruse de fenomene naturale imprevizibile sau de accidente. Cum aceste fonduri se constituie destul de greu și pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, procesele productive sau situația de zi cu zi a gospodăriei pot fi serios afectate în mod negativ. Paralel cu constituirea, la fiecare unitate economică, a unor fonduri bănești în scop de autoprotecție, apare necesară existența unor rezerve materiale într-o structură corespunzătoare cerințelor acestora. Pe de altă parte, instituirea și creșterea fondului de rezervă antrenează fluxuri financiare care sunt relativ greu de suportat, generând costuri suplimentare.

Fondul de rezervă constituit trebuie să aibă un grad ridicat de lichiditate, pentru a putea fi folosit la momentul imediat următor apariției daunei. Costul fondului este egal cu diferența dintre profitul realizat ca urmare a unui plasament pe termen lung (în investiții directe, acțiuni sau obligațiuni ale unor societăți comerciale sau în obligațiuni ale unor împrumuturi de stat )și cel realizat la un plasament la vedere sau pe termen scurt (depunere la bancă, achiziții de bonuri tezaur, certificate de depozit )

De asemenea, din punct de vedere fiscal , fondul de rezervă este purtător de impozit, ceea ce nu se întâmplă cu primele de asigurare plătite unei societăți comerciale de asigurare, care se asimilează costurilor de producție și ca urmare, nu sunt imposibile. Deci, costul autoprotecției este mai ridicat decât cel realizat prin intermediul unei societăți de asigurare .

Fondul de rezervă poate prezenta utilitate doar pentru gospodăriile populației, la bunurile care se aplică franșiza, care reprezintă exact autoasigurarea.

Fondurile de rezervă și/sau asigurare se constituie în mod centralizat în buget de stat și în bugetele locale. Aceste fonduri se prevăd în partea de cheltuieli a bugetelor respective, pe seama veniturilor generale ale acestora, fără să se solicite contribuției speciale din partea cuiva.

Forma centralizată prezintă avantajul față de cea individuală, că rezolvă problema constituirii fondurilor pentru acoperirea pagubelor cu un volum de resurse mult mai mic decât în cazul autoasigurării.

Problema acestor fonduri este că pot duce la necointeresarea agenților economici asigurați, prin faptul că prețul protecției nu se mai înregistrează în gestiunea financiară a acestora. Se creează impresia falsă că protecția împotriva fenomenelor viitoare și incerte nu costă nimic, ceea ce poate să sublinieze preocuparea factorilor de răspundere pentru păstrarea integrității bunurilor și buna lor gestionare. O altă problemă este faptul că fondurile necheltuite nu se reportează pe anul următor , ci se anulează de drept și de fapt, ceea ce poate duce la un consum exagerat al acestora.

În societate în care există mai multe forme de proprietate, forma centralizată de constituire a fondului de rezervă și /sau de asigurare cuprinde de regulă în sfera sa numai o parte din bunurile supuse riscului, și anume pe cele aflate în proprietate de stat. Pentru bunurile aflate în proprietatea unui grup sau a unor persoane izolate, apare necesitate organizării unui fond distinct .

Fondurile de asigurare propriu-zise reprezintă a treia și cea mai importantă formă de constituire a fondului destinat acoperii pagubelor produse de calamități și accidente. Acestea se derulează prin intermediul organizațiilor specializate, adică a societăților comerciale de asigurare sau de organizații de asigurare mutuale. Această formă se caracterizează prin faptul că fondul se constituie în mod descentralizat, prin contribuția persoanelor fizice și juridice asigurate (prime sau cotizații ), dar se utilizează în mod centralizat pentru acoperirea pagubelor suferite de asigurați, deci pierderile provocate de calamități naturale și accidentale se repartizează asupra tuturor participanților la constituirea fondului.

Folosirea unei metode sau a alteia de constituire a fondului depinde de condițiile concrete existente în fiecare etapă istoricește determinată .

Dintre cele trei forme de constituire a fondului pentru compensarea pagubelor și pentru prevenirea și combaterea calamităților naturii și a accidentelor-individuală, centralizată și prin intermediul unei instituții specializate – numai cea din urmă întrunește caracteristicile asigurării.

1.3. IMPORTANȚA ASIGURĂRILOR ÎN CADRUL ECONOMIEI

Rolul asigurării este acela de a oferii oamenilor securitate, altfel spus, acela de a-i ajuta pe acei câțiva care suferă o pagubă sau care sunt implicați într-un accident. Asigurarea este un mijloc de a acoperii o parte a riscurilor cu care se confruntă persoanele sau firmele în activitatea lor de zi cu zi sau în cea de afaceri. Asigurarea are rolul de a acoperii consecințele financiare ale unor evenimente nedorite de către persoane sau organizații. Ea compensează financiar efectele unui eveniment nefavorabil. Se poate deduce că asigurarea reprezintă o metodă de transfer al riscului, iar asigurătorii sunt aceia care își asumă riscul. Beneficiile aduse comunității se referă și la : prescrierea daunelor, investiții, export invizibil.

Se asistă în prezent la o dezvoltare din ce în ce mai puternică în domeniul pieței asigurărilor, pe cele trei coordonate :asigurări de bunuri răspundere civilă și persoane. Acest lucru se datorează atât înțelegerii mai exacte a noțiunii de asigurare, a sferei de aplicabilitate, a protecției oferite și care nu trebuie neglijată, iar pe de altă parte creșterea veniturilor populației. Pe măsură ce veniturile cresc și nevoile vitale sunt satisfăcute, oamenii sunt dispuși să sacrifice o parte din veniturile lor disponibile pentru procurarea unor bunuri sau servicii care nu sunt de primă necesitate (primele de asigurare). Când asigurarea oferă pe lângă protecție împotriva anumitor riscuri și posibilitatea economisirii și fructificării unor disponibilități bănești, atunci ea devine și mai interesantă. Deci, dezvoltarea asigurărilor și îmbunătățirea raportului dintre prime și produsul internațional brut este rezultatul acțiunii conjugate a unor factori obiectivi și subiectivi .

Dintre aceștia, factorul cel mai important este creșterea venitului mediu pe locuitor. Practica arată că pe măsură ce crește produsul intern brut pe locuitor, crește și mărimea primelor de asigurare ce revin pe un locuitor sau, invers, cu cât mai mic este produsul intern brut pe locuitor, cu atât sunt mai reduse cheltuielile pentru asigurări.

De aici rezultă că asigurările sunt ramură creatoare de valoare adăugată. În producția brută a ramurii asigurării nu se include totalul primelor de asigurare, ci numai o parte din acestea, respectiv remunerarea activității desfășurate de serviciul considerat, care reprezintă diferența dintre primele încasate și indemnizațiile plătite sau datorate. Dacă din producția brută, se deduce consumul intermediar – chiri, furnituri și material de birou, cheltuieli de telecomunicații, e.t.c. – se obține valoarea adăugată în ramura considerată.

De la un an la altul, valoarea adăugată în ramura asigurării înregistrează după caz creșteri sau scăderi în funcție de conjunctura economică și de amploarea sinistrelor.

Asigurările sunt ramură creatoare de locuri de muncă pentru un număr deloc neglijabil de persoane. Concomitent cu creșterea numerică a persoanelor ocupate în asigurării, se asistă la creșterea productivității muncii acestora, valoarea adăugată ce revine în mediu pe o persoană ocupată în această ramură.

Asigurările sunt ramură participantă la oferta de capital de împrumut pe piața financiară. Societățile de asigurări sunt datoare să-și constituie rezerve de prime la asigurările de viața și rezerve de prime și daune la asigurările de bunuri și răspundere civilă. Aceste rezerve de prime se constituie în mod treptat, pe măsura încasării primelor de asigurare, plățile pentru care se constituie rezervele sunt de regulă exigibile peste o perioadă mai mare de timp, iar în intervalul de timp, cât rămân la dispoziția asigurătorului ating dimensiuni importante , fiind folosite ca resurse proprii. Păstrarea în siguranță și fructificarea în cât mai bune condiții a rezervelor sunt necesare deoarece acoperă angajamentele asigurătorului față de terți și, în plus la stabilirea primelor de asigurare s-a luat în calcul venitul obtenabil prin fructificarea acestora pe piață.

2.1. CONCEPTUL DE ASIGURARE

2.1.1. Asigurările sub aspect juridic

Există diferite moduri de abordare a problemelor asigurării. Acestea se derulează de obicei sub formă de contracte, ceea ce impune analiza din punct de vedere juridic a acestora.

Abordarea juridică este frecventă și justificată, întrucât asigurarea, pentru a fi operantă, trebuie să capete formă juridică, iar această formă este cea dintâi sesizabilă. Contractul de asigurare, care reprezintă “legea părților”, precum și legea propriu-zisă, care emană de la puterea legislativă. Contractul de asigurare și legea cu privire la activitatea de asigurare, în calitate de izvoare de drepturi și obligații în materie de asigurări, se completează reciproc.

În Codul civil român, definiția dată contractului de asigurare a suferit modificări odată cu trecerea timpului.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 49 din reglementarea adoptată în 1930, “prin contractul de asigurare întreprinderea de asigurare se obligă ca în schimbul unei prime să ia asupra sa un risc”.

Potrivit dispozițiilor art. 57 din reglementarea adoptată în 1971, “prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă Administrației Asigurărilor de Stat, iar aceasta ia asupra sa riscul producerii unui anume eveniment, obligându-se ca, la producerea evenimentului, să plătească asiguratului sau unei terțe persoane, denumită beneficiar, o indemnizație despăgubire sau suma asigurată în limitele convenite .

După renunțarea la monopolul statului în domeniul asigurărilor, exercitat prin Administrația Asigurărilor de Stat, a apărut necesitatea reformulării definiției date prin legea contractului de asigurare. Potrivit legii din 1985 privind asigurările și reasigurările în România , nr. 136 din 29 dec. “prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită indemnizație, în limitele și la termenele convenite.

Contractul de asigurare prezintă câteva trăsături caracteristice.

Astfel, contractul de asigurare este un contract consensual, adică se încheie valabil prin simplul consimțământ al părților. Faptul că legea prevede în mod expres obligativitatea încheierii în scris a acestuia și cuprinderea anumitor elemente, nu înseamnă o abdicare de la principiul consensualismului. Contractul este valabil din momentul în care asigurătorul și asiguratul s-au exprimat acordul de voință cu privire la conținut. Forma scrisă este cerută de legiuitor doar pentru a proteja mai bine interesele asiguraților și ale terților.

Contractul de asigurare este un contract sinalagmatic, adică părțile contractate își asumă obligații reciproce și interdependente asiguratul se obligă să facă declarații de risc cât mai exacte, atât la încheierea contractului cât și la producerea riscului, de asemene, se obligă să plătească primele de asigurare datorate. La rândul său, asigurătorul se obligă să acopere riscul asiguratului, în cazul producerii acestuia, acordând indemnizația cuvenită. Asigurătorul este ținut să-și respecte obligația contractuală numai în măsura în care asiguratul și-a onorat obligațiile sale contractuale. În caz contrar, asiguratul decade din drepturi, când contractul este lovit de nulitate sau contractul rămâne valabil pentru o sumă asigurată mai mică.

Reciprocitate nu grevează decât atunci când asiguratul și-a respectat integral obligațiile asumate față de asigurător.

Contractul de asigurare este un contract aleatoriu, adică la încheierea acestuia, părțile nu cunosc existenta sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract, pentru că obligațiile asumate de asigurat și asigurător depind de un eveniment viitor și incert care va genera, pentru fiecare dintre părți, o șansă de câștig sau un risc de pierdere. Caracterul aleator este esențial la contractul de asigurare: dacă evenimentul pentru care se solicită încheierea contractului ar fi cert iar momentul producerii lui ar fi cunoscut de părți, asigurare nu ar mai avea sens, riscul respectiv urmând să fie acoperit cu certitudine de asigurător.

Contractul de asigurare este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare parte urmărește să obțină un folos, o contraprestație în schimbul obligației ce și-o asumă contractul de asigurare.

Contactul de asigurare oneros este opus contractului gratuit, care presupune o obligație numai pentru una din părți, iar nu pentru ambele. Asiguratul beneficiază de protecția asigurătorului, care preia asupra sa riscul asigurat, nu în mod gratuit, ci în schimbul unei plăți sub forma primei de asigurare sau a cotizației, după caz. Cele arătate, nu exclud, posibilitatea ca asiguratul să încheie asigurarea în favoarea unui terț, care devine astfel beneficiarul asigurării.

Contractul de asigurare este un contract succesiv deci se eșalonează în timp. Asigurătorul se poate angaja să acopere un risc sau mai multe riscuri, pe o perioadă foarte mare de timp, cu plată anuală sau subanuală a primelor sau dimpotrivă, să acopere riscurile pe o perioadă foarte scurtă cu plata primei integral la sfârșitul contractului.

Faptul că valabilitatea contractului de asigurare se întinde pe o anumită perioadă de timp face posibilă eșalonarea plății primei de asigurare și evidențiază caracterul succesiv al realizării contractului.

Contractul de asigurare este un contract de adeziune, adică deși este redactat și imprimat de asigurător, la el a aderat și asiguratul. În general, există polițe – mai ales la asigurările de persoane – care cuprind majoritate condițiilor de asigurare –termen de valabilitate, suma asigurată, cota de primă – deci asiguratul nu poate decât să le accepte în bloc sau deloc. La asigurările pentru bunurile de valori mari, asiguratul elaborează un proiect de contract pe care îl negociază cu asiguratul.

În cazul în care unele formulări din polițele de asigurare tip sunt înlocuite în forme nu tocmai corecte, nu sunt suficient de clare, sunt echivoce ori unele prevederi importante nu sunt scoase în evidență, se poate ajunge la contestarea lor de către asigurați, care se pot adresa instanțelor judecătorești, pretextând că și-au dat adeziunea la condițiile contractuale în necunoștință de cauză, că au fost induși în eroare de formulările lipsite de precizie. De aceea în multe țări s-au luat o seamă de măsuri cu privire la modul de întocmire a contractelor, caracterul literelor folosite culorile cernelii de tipar, locul unde să fie amplasate anumite prevederi importante, e.t.c.

Caracterul de asigurare este un contract de bună credință , adică presupune ca executarea acestuia să se facă cu bună credință de către ambele părți. Asigurătorul acceptă preluarea riscului, bazându-se pe informațiile primite de la solicitantul unei asigurări sau determină cuantumul despăgubirii pe care urmează să o acorde asiguratului tot pe baza informațiilor provenite de la acesta , fără putința de a le verifica de fiecare dată, dar atunci când se constată că informațiile puse la dispoziția asigurătorului au fost false, reaua credință a asiguratului se sancționează de o manieră foarte severă.

Pe lângă contract, legea constituie, o altă formă juridică de realizare a asigurării.

Asigurarea “ex contractul ” are la bază principiul facultativității (voluntariatul ), deci ea se încheie din proprie inițiativă de către persoane fizice sau juridice pentru riscurile pe care le consideră dăunătore, amenințându-le bunurile, viata sau integritatea corporală, sau de asemenea , se pot încheia asigurări cu scopul fructificării(capitalizării).

Asigurarea “ex lege ”are la bază principiul obligativității, adică ea acționează în mod automat, fără consimțământul prealabil al asiguraților și fără încheierea unui contract între părți, din momentul în care bunurile cuprinse din oficiu în asigurare au intrat în posesia unei persoane fizice sau persoane juridice. Asigurătorii care au primit autorizație legală de a practica asigurarea ex lege, sunt obligați să o realizeze în condițiile prevăzute de autoritatea publică competentă, și să elibereze un înscris probator al asigurării. Tot în mod automat sunt cuprinse în asigurare persoanele fizice aflate într-o anumită situație prevăzută de lege, de exemplu în timpul unei călătorii cu mijloace de transport public (conform noii Legi a asigurărilor , nu mai funcționează asigurarea obligatorie a călătorilor pentru cazurile de accidente). De asemenea, persoanele fizice și persoanele juridice care poartă o răspundere civilă față de terți, prevăzută de lege, beneficiază de protecție prin asigurare.

În România, sfera asigurărilor obligatorii, foarte largă în condițiile monopolului de stat asupra asigurărilor, s-a restrâns la minimum după desființarea monopolului.

Asigurarea contractuală constituie o modalitate de dobândire a securității individuale de către asigurați. Asigurarea obligatorie oferă protecției de asigurare anumitor categorii de persoane fizice și persoane juridice din considerente de ordin social și economic național.

Asigurarea prin efectul legii se aseamănă cu asigurarea contractuală prin faptul că își procură fondurile de care are nevoie pentru plata indemnizațiilor pe seama primelor încasate de la asigurat. Ea se aseamănă și cu asigurările sociale prin faptul că are un caracter obligatoriu dar se deosebește de aceasta prin aceea că se bazează pe primele încasate de la asigurați, iar nu pe resursele provenind de la asigurați și /sau non-asigurați.

Asigurarea prin efectul legii fiind mai atotcuprinzătoare și nereclamând cheltuieli pentru încheierea de contracte, este mai puțin costisitoare pentru asigurați, decât asigurarea contractuală care, fiind selectivă și mai puțin cuprinzătoare este inevitabil mai scumpă. Extinderea peste anumite limite a asigurării obligatorii, pentru a pune în valoare avantajul costului său redus, ar putea imprima acestui tip de asigurare caracterul unei prelevări forțate, a unui impozit, ori de câte ori ar fi cuprinde în asigurare persoane nelegate între ele prin comunitatea de interese, de risc.

2.1.2 Asigurările sub aspect economic

Acoperirea pagubelor provocate de diverse fenomene sau evenimente se poate realiza pe seama a trei categorii de fonduri bănești: fonduri de rezervă financiară, fonduri de rezervă și/sau asigurare și fonduri de asigurare. Dintre acestea, numai fondul ce se constituie la dispoziția unor organizații specializate, prin metode adecvate, poartă denumirea de fond de asigurare.

Existența asigurării este indisolubil legată de necesitatea constituirii unui fond de resurse bănești destinat indemnizării pagubelor provocate de anumite evenimente. Acesta are în mod necesar forma bănească, constituirea în natură a fondului de asigurare nefiind de conceput, deoarece ar ridica probleme complexe, legate de stabilirea structurii materiale a acestuia corespunzător nevoilor refacerii bunurilor asigurate distruse sau avariate, de crearea unor depozite pentru păstrarea materialelor, de evitare a pierderilor inerente manipulărilor și conservării îndelungate a acestora.

Fondul de asigurare se formează în mod descentralizat pe seama sumelor de bani(prime de asigurare sau cotizații ),pe care le achită persoanele fizice și persoanele juridice interesate în înlăturarea pagubelor pe care ar urma să le suporte, dacă s-ar produce anumite fenomene.

Se apelează la asigurare, ca o modalitate de protejare împotriva pericolului, numai dacă prima de asigurare pe care ar trebui să o achite este îndeajuns de redusă comparativ cu mărimea pagubei pe care ar urma să o suporte dacă s-ar produce fenomenul respectiv.

Fondul de asigurare se constituie în vederea acoperii unor pagube provocate de fenomene viitoare și nesigure.

Asigurarea presupune existența unei comunități de risc . persoanele fizice sau juridice, amenințate de aceleași pericole, acționează pentru apărarea intereselor lor comune. Comunitatea se formează în mod spontan, prin simpla participare la constituirea fondului de asigurare sau organizații specializate (societate comercială de asigurare sau organizații de asigurare mutuală). Membrii comunității de risc consimt să contribuie la suportarea în comun a pagubelor pe care le va pricinui producerea fenomenelor respective. Împărțirea pagubelor între membrii comunității se întemeiază pe faptul că posibilitatea producerii riscului vizează pe fiecare membru al acesteia .asigurarea oferă avantajul că membrii comunității afectate de producerea riscului asigurat primesc de la fondul de asigurare cu titlul de indemnizație (despăgubire) de asigurare, sume care pot întrece de câteva ori cuantumul contribuției acestora la fondul respectiv. Acest lucru este posibil întrucât paguba provocată de producerea riscului asigurat se împarte între membrii comunității de risc după principiul mutualității, adică la constituirea fondului de asigurare participă toți asigurații care au suferit prejudicii de pe urma producerii riscului asigurat. Împărțirea riscului trebuie să se facă între membrii aceleiași comunități de risc, ceea ce înseamnă că la fiecare risc, este necesar ca primele să acopere integral cheltuielile cu plata despăgubirilor, urmărindu-se echilibrarea rezultatelor financiare atât pe total societate, respectiv organizații mutuale de asigurare, cât și pe fiecare tip de asigurare.

Fondul de asigurare se utilizează în mod centralizat pentru:

– acoperirea pagubelor provocate de evenimente asigurate la asigurările de bunuri și la cele de răspundere civilă respectiv plata sumelor asigurate la asigurările de persoane;

finanțarea unor acțiuni legate de prevenirea pagubelor ;

constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziția societății comerciale sau a organizației mutuale de asigurare.

În procesul formării și utilizării fondului de asigurare se nasc relații economice între participanții la asigurare : în prima etapă fluxuri bănești sub forma primelor de asigurare plătite de persoanele fizice și persoanele juridice către societatea de asigurare ; în etapa următoare fluxuri bănești sub forma despăgubirilor sau a sumelor asigurate pornesc de la fondul de asigurare, constituit la dispoziția organizației de asigurare, către persoanele fizice și persoanele juridice asigurate, afectate de producerea fenomenului asigurat.

Deci, asigurarea exprimă relații de distribuire și redistribuire a produsului intern brut , relații care apar în procesul constituirii și utilizării fondului de asigurare, în vederea desfășurării neîntrerupte a activității economice, păstrării integrității bunurilor asigurate, protejării persoanelor fizice împotriva anumitor evenimente care le-ar putea afecta viața sau integritatea corporală, precum și onorării obligațiilor de răspundere civilă ce revin persoanelor fizice și persoanelor juridice față de terți.

Asigurările îndeplinesc deci, anumite funcții astfel: funcția de repartiții, ca principală funcția asigurărilor, se manifestă în procesul de formare a fondului de asigurare, la dispoziția organizației de asigurare, pe seama primelor de asigurare suportate de persoanele fizice și juridice cuprinse în asigurarea “ex. contractul ” sau “ex. lege ”. De asemenea, această funcție se manifestă în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinațiile sale legale: plata indemnizației de asigurare, finanțarea unor acțiuni cu caracter preventiv, acoperirea cheltuielilor administrativ – gospodărești ale organizației de asigurare sunt dirijate la bugetul de stat sau la bugetele locale, iar contribuțiile cuvenite asigurărilor sociale sunt îndreptate către bugetul asigurărilor sociale de stat. La constituirea fondului de asigurare participă numai acele persoane fizice sau persoane juridice care au calitatea de asigurați, iar la repartizarea lui, numai acei asigurați care întrunesc condițiile stabilite prin contractul sau prin lege pentru a încasa indemnizația de asigurare.

Funcția de control – ca funcție complementară a asigurărilor – urmărește modul cum se încasează primele de asigurare și alte venituri ale organizației de asigurare, cum se efectuează plățile cu titlu de indemnizație de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor, cheltuielilor admnistrativ-gospodărești, corecta determinare a drepturilor cuvenite asiguraților, gospodărirea judicioasă a fondului de asigurare și a rezervelor legale constituite, îndeplinirea integrală și la termen a obligațiilor financiare ale instituției de asigurarea, către stat și către terți.

Alte funcții ale asigurări sunt:

distribuția daunelor între numeroși deținători de polițe, lucru imposibil de realizat în alt mod;

reducerea termenilor asiguratului, prin securitate oferită de asigurare.

Daunele financiare ale asiguraților sunt distribuite între toți asigurații prin compensarea acelora care suferă pagube din fondurile create prin contribuția numeroșilor deținători de polițe.

Distribuția daunelor este echitabilă, deoarece fiecare deținător de poliță plătește o sumă proporțională cu riscul introdus. Prin urmare, contribuțiile nu sunt nici întâmplătoare, nici egale. Funcțiunea de subscriere din codul companiilor de asigurare are rolul de administra aceste fonduri și de a estima primele aferente fiecărui asigurat.

Funcțiile secundare ale asigurării cuprind următoarele:

societățile comerciale nu mai sunt nevoite să creeze rezerve pentru acoperirea posibilelor daune. În schimb acestea vor plăti o contribuție fixă, sub formă de primă, obținând astfel o proporție financiară împotriva riscurilor asigurate. Fondurile societății pot fi folosite astfel pentru dezvoltare.

securitate oferită de asigurare facilitează creditele de export și creditele ipotecare. Băncile și alte instituții financiare solicită existența unei asigurări maritime pentru a acorda credite de export. Asigurarea contra incendiului eliberează creditorilor ipotecari de teama producerii unui incendiu sau a unui alt pericol.

fondurile create și investite de asigurători furnizează capital industriei și comerțului. Asigurătorii au rol de administratori ai fondurilor de prime pe care le investesc pentru a obține o dobândă.

consultanța oferită de asigurători la evaluare și subscriere sprijină prevederea daunelor, a prejudiciilor și a pierderilor. Asigurătorii pun la dispoziția deținătorilor de polițe cunoștințele și experiența lor. De asemenea, metodele de stabilire a primelor încurajează minimizarea riscului.

asigurările aduc o contribuție substanțială la exportul invizibil prin plate primelor externe.

Noțiune de asigurare se folosește în legătură nu numai cu activitatea societăților comerciale de asigurări și a organizațiilor de asigurări mutuale, dar și cu asigurările sociale.

În România, fondurile de asigurările sociale se constituie la dispoziția Ministerului Muncii și Protecției Sociale și a unor organizații obștești. Fondurile asigurărilor de stat se formează, în principal, pe seama contribuției agenților economici, ai instituțiilor publice și a persoanelor fizice care folosesc munca salariată.

În cazul în care fondul astfel constituit nu este acoperitor, el poate fi completat pe seama subvențiilor primite de la bugetul de stat.

În țara noastră, fondul asigurărilor de stat se utilizează pentru acordarea de pensii, indemnizații, ajutoare, trimiteri la odihnă și tratament, acoperirea integrală sau parțială a unor medicamente procurate de salariați și de pensionari.

Separat de fondul asigurărilor sociale, se mai constituie fondul pentru pensia suplimentară, pe seama contribuției salariaților și fondul pentru ajutorul de șomaj, pe seama contribuției agenților economici, ai instituțiilor publice și a salariaților.

Între asigurările încheiate prin intermediul societăților de asigurări și ale organizațiilor de asigurări mutuale, și asigurările sociale există asemănări, dar și deosebiri. Astfel, asigurările sociale, ca și asigurările mijlocite de societățile comerciale și de organizațiile mutuale, exprimă relației economice, de distribuire și redistribuire a valorii adăugate brute. Numai că fondurile asigurărilor sociale au alte fluxuri de formare și distribuire decât fondurile de asigurare constituite la dispoziția societăților comerciale și a organizațiilor mutuale ale asigurării. La acestea din urmă, participanții la constituirea fondurilor sunt, de regulă, și beneficiari ai indemnizațiilor de asigurare; cu titlul excepțional, beneficiare ale sumelor asigurate pot să fie terțe persoane desemnate ca atare de cei care au încheiat asigurarea.

La asigurările sociale, participanții la constituirea fondurilor – agenții economici, instituțiile publice și statul – sunt nonbeneficiari direcți ai resurselor distribuite, în timp ce nonparticipanții într-o anumită măsură sunt beneficiari nemijlociți ai fondurilor respective. La asigurările mijlocite de societățile comerciale și organizațiile mutuale, pe măsură ce se amplifică riscul asigurat, crește costul asigurării, urmărindu-se ca între primele încasate și indemnizațiile plătite și alte cheltuieli efectuate să existe un echilibru permanent. La asigurările sociale, lărgirea protecției sociale nu antrenează neapărat majorarea contribuției pentru salariați, ci sporirea contribuției agenților economici, a instituțiilor publice și evident, a statului.

Așadar, la asigurările sociale, solidaritatea națională tinde să înlocuiască solidaritatea dintre membrii comunității de risc, ce se manifestă la asigurările mijlocite de societățile comerciale și organizațiile mutuale.

Societățile de asigurare apar pe piața financiară cu o ofertă de capital de împrumut orientată către diverși solicitanți de resurse financiare. Oferta societăților de asigurare se adresează: băncilor comerciale, interesate să primească depuneri pe diferite termene pentru majorarea resurselor lor de creditare; societăților comerciale de producție, preocupate să-și majoreze capitalul activ; autorităților publice centrale și locale, aflate în căutare de resurse de împrumut pentru acoperirea deficitelor bugetare sau pentru finanțarea unor investiții importante din fonduri extrabugetare; deținătorilor de terenuri și imobile destinate vânzării.

Plasarea disponibilităților bănești pe piața capitalurilor de împrumut se face în condiții de dobândă, cursuri ale hârtiilor de valoare, cursuri de schimb valutar, care se modifică de la o perioadă la alta în funcție de ritmul creșterii economice, rata inflației, gradul de ocupare a forței de muncă, prețurile practicate pe piața externă.

Este important de menționat că în spatele societăților de asigurare, ca intermediar financiar, stau persoanele fizice, care au încheiat asigurări de viață în dublu scop: pe de o parte, pentru a se proteja împotriva unor posibile evenimente viitoare, iar pe de alta, pentru a-și fructifica economiile încredințate societăților de asigurare. Pentru persoanele fizice titulare ale unor contracte de asigurări de viață, asigurarea constituie veritabile active financiare, cu scadenți de valorificare mai lungi sau mai scurte.

În concluzie, într-o economie de incertitudini, asigurarea favorizează afluența economiilor populației către piața financiară; incertitudinile din economie pot să favorizeze sau să defavorizeze evoluția avuției viitoare a agenților economici, iar contractul de asigurare apare ca o creanță condiționată, emisă de asigurător și achiziționată de asigurat.

2.1.3 Asigurările sub aspect financiar

Mulți specialiști în materii îmbrățișează modul tradițional de abordare a asigurării, potrivit căruia asigurarea constituie un mijloc de a repartiza, asupra unui mare număr de persoane fizice și juridice, paguba provocată de un fenomen(eveniment) sau de un complex de fenomene(evenimente) unui număr redus dintre acestea. Această pagubă, insuportabilă în condițiile inexistenței asigurării de către persoana fizică sau de intreprinderea care a suferit-o, devine, în condițiile asigurării, suportabilă de către masa celor care formează comunitatea de risc, datorită faptului că tehnica asigurării se bazează pe legea numerelor mari. Dacă prima de asigurare a fost calculată cu luare în considerare a pagubei pe care probabil o va determina riscul considerat, este de așteptat ca între obligațiile asigurațiilor (concretizate în primele datorate) și cele ale asiguratorului(materializate în îndemnizațiile cuvenite) să existe echilibrul necesar.

Această abordare, corectă în fond, nu evdențiază faptul că asigurarea se realizează prin intermediul societăților comerciale de asigurare, care își desfășoară activitatea pe o piață concurențială. De aceea, unii specialiști pun în evidență și alte aspecte ale problematicii asigurării. Printre acestea se numără tratarea asigurărilor ca un intermediar financiar și un activ financiar într-o economie de incertitudini.

Societatea de asigurări de viață este un intermediar financiar între persoanele fizice asigurate, care plătesc prime eșalonat, și persoane juridice și fizice care au nevoie de resurse financiare suplimentare. Cele arătate scot în evidență faptul că asigurările de viață oferă persoanelor fizice nu numai o protecție de asigurare, dar și un instrument de economisire și de fructificare a resurselor bănești.

Rolul de intermediar financiar îl îndeplinesc mai cu seamă societățile de asigurări de viață, deși și societățile de asigurări de bunuri și de răspundere civilă dispun de anumite resurse financiare temporar libere, pe care le oferă spre plasare pe piață.

Societățile de asigurare apar pe piața financiară cu o ofertă de capital de împrumut orientată către diverși solicitanți de resurse financiare. Astfel oferta societăților de asigurare se adresează: băncilor comerciale, interesate să primească depuneri pe diferite termene pentru majorarea resurselor lor de credite; societăților comerciale de producție, preocupate să-și majoreze capitalul activ; autorităților publice centrale și locale, aflate în căutare de resurse de împrumut pentru acoperirea deficitelor bugetare sau pentru finanțarea unor investiții importante din fonduri extrabugetare; deținătorilor de terenuri și imobile destinate vânzării.

Plasarea disponibilităților bănești pe piața capitalurilor de împrumut se face în condițiile de dobândă, cursuri ale hârtiilor de valoare, cursuri de schimb valutar, care se modifică de la o perioadă la alta în funcție de ritmul creșterii economice, rata inflației, gradul de ocupare a forței de muncă, prețurile practicate pe piața externă.

Într-o economie cu o evoluție marcată de fenimene conjuncturale interne și externe, și piața financiară poartă amprenta incertitudinii, a oscilațiilor și variațiilor controlate, suportabile ori spontane și șocante, destabilizatoare.

Este important de menționat că în spatele societăților de asigurare, ca intermediar financiar, stau persoanele fizice, care au încheiat asigurări de viață în dublu sens: pe de o parte, pentru a se proteja împotriva unor posibile evenimente viitoare, iar pe de alta, pentru a-și fructifica economiile încredințate societăților de asigurare. Pentru persoanele fizice titulare ale unor contracte de asigurări de viață, asigurarea constituie veritabile active financiare, cu scadențe de valorificare mai lungi sau mai scurte.

Evoluția conjuncturii în perioada de valabilitate a contractului de asigurare va influența atât mărimea nominală a sumei acumulate, cât și mărimea reală a acesteia, la data încasării ei. Iată de ce, privită prin această prismă, asigurarea apare ca un activ financiar intr-o economie de incertitudini.

În concluzie, într-o economie de incertitudini, asigurarea favorizează afluirea economiilor populației către piața financiară; incertitudinile din economie pot să favorizeze sau să defavorizeze evoluția avuției viitoare a agenților economici, iar contractul de asigurare apare ca o creanță condițională, emisă de asigurător și achiziționată de asigurat.

2. 2. Piața asigurărilor

2.2.1. Caracteristicile pieței asigurărilor

Operațiile de asigurare, realizate pe baza contractuale, se desfășoară într-un cadru pe care îl numim piață a asigurărilor. Această denumire este folosită pentru că aici se întâlnesc cererea de asigurare, care vine din partea persoanelor fizice și juridice asigurabile, care vine din partea persoanelor fizice și juridice asigurabile, dornice să încheie diverse tipuri de asigurări, și oferta de asigurare, susținută de organizații specializate, autorizate să funcționeze în acest domeniu și capabile sub raport financiar, să desfășoare o astfel de activitate.

Denumirea de piață este valabilă atât pentru țările în care operează mai multe organizații de asigurare unde avem de-a face cu o piață concurențială, în sensul că fiecare organizație de asigurare este preocupată să-și adjudece un segment cât mai mare din cererea de asigurare, cât și pentru cele în care, în virtutea monopolului de stat, ființează o singură organizație. În cel de-al doilea caz, organizația de asigurare nu se mai află în competiție cu alte organizații similare în ceea ce privește condițiile asigurării oferite, piața fiind aparent neconcurețială.

O problemă legată de piața asigurărilor se referă la dimensiunea acesteia. Elementul hotărâtor, care definește dimensiunea unei asemenea piețe, îl constituie cererea de asigurare, determinată, pe de o parte, de puterea economică a persoanelor fizice și juridice asigurabile, iar pe de alt, de convingerea acestora de utilitatea asigurării mijlocite de organizațiile specializate.

Cererea de asigurare se concretizează în contracte de asigurare după confruntarea ei cu oferta. Mărimea pieței de asigurare se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, printre care: numărul contractelor încheiate în perioada de referință, numărul polițelor active, valoarea anuală a primelor de asigurare, cuantumul sumelor asigurate în perioada de referință și valoarea totală a angajamentelor asumate de societățile de asigurare la un moment dat.

Cererea de asigurare de persoane, bunuri și răspundere civilă vine din partea persoanelor fizice, care vor să încheie contracte de asigurare pentru protecția lor și a familiilor lor, precum și din partea unităților economice preocupate să ofere securitate salariaților lor în caz de accidente sau boli profesionale. Cererea de asigurări de bunuri și de răspundere civilă vine din partea persoanelor juridice – întreprinderi de tot felul, instituții publice, organizații fără scop lucrativ – interesate în protejarea activelor de care dispun împotriva pericolelor care le amenință și a răspunderilor civil legate față de terți.

Oferta de asigurare este prezentată de societățile comerciale de asigurare cu capital privat, de stat sau mixt, de organizațiile mutuale de asigurare și de tontine.

Societățile comerciale de asigurare, indiferent de forma de proprietate, își desfășoară activitatea potrivit legii, urmărind realizarea de profit. Aceste societăți sunt obligate să se încadreze în prevederile legale referitoare la mărimea obligațiilor pe care le pot asuma; rezervele de prime și/sau de daune pe care trebuie să le constituie; modul de ținere a evidenței activității desfășurate; forma bilanțului și a contului de profit și de pierdere care trebuie întocmite și publicate.

Organizațiile de asigurare de tip mutual efectuează operații de asigurare pentru membrii lor, potrivit statutelor acestora, având la bază principiul mutualității; ele urmăresc întrajutorarea membrilor lor, iar nu obținere de profit. Fiecare membru al unei organizații mutuale are o dublă calitate: de asigurat și de asigurător. În calitate de asigurat, fiecare membru al grupului participă la formarea fondului comun de asigurare, cu contribuția ce i-a fost stabilită. Din fondul astfel constituit, se acoperă daunele suferite la asigurările de bunuri și de răspundere civilă și se achită sumele asigurate la asigurările de persoane.

În unele țări, în cazul în care anumite organizații mutuale, ca de exemplu cele din domeniul agriculturii, nu-și pot acoperii integral cheltuielile legate de asigurare, pe seama propriilor lor contribuții, în completarea acestora primesc subvenții de la stat.

Tontinele sunt asociații constituite pentru o perioadă determinată de timp (de exemplu 15 ani), în decursul căreia membrii asociației varsă la fondul comun o cotizați anuală, care variază în funcție de vârstă.

La expirarea termenului pentru care a fost constituită asociația, suma rezultată din capitalizarea cotizației de-a lungul anilor se împarte între membrii supraviețuitori.

Alături de organizațiile de asigurare frecvent întâlnite în numeroase țări, există și organizații specifice. În Franța ființează Casa Națională de Prevederi, instituție publică administrată de Casa de Depuneri și Consemnațiuni, având misiunea să ofere rente viager și asigurări de viață. În Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord există organizația de asigurare Lloynd’s, care cuprinde o corporație profesională, o comunitate de subscriitori și o piață de asigurări; este un centru mondial de informații maritime.

Pe baza asigurărilor, legătura dintre asigurători și asigurați se realizează fie direct prin personalul se specialitate al societăților comerciale de asigurare mutuală, fie prin mijlocirea unor agenți intermediari.

Legăturile dintre asigurați și asigurători pe piața asigurărilor

Cu capital

O altă problemă se referă la caracterul pieței asigurărilor: este o piață concurențială perfectă sau una imperfectă? Caracterul unei piețe considerate perfecte: omogenitatea produsului, transparența și atomizarea pieței, libertatea de intrare-ieșire a participanților pe (și de pe) piață și descentralizarea deciziilor.

Omogenitatea produsului.

O persoană care dispune de un automobil și de bunuri gospodărești de o anumită valoare simte nevoia să protejeze toate aceste bunuri împotriva pericolelor care le amenință, la fel viața sa precum și răspunderea civilă izvorâtă din modul de folosire a automobilului. Ea poate înlocui o asigurare cu alta, acestea nefiind intersanjabile. Această constatare conduce la concluzia că piața asigurărilor nu se concurează societățile comerciale de asigurare, ci societățile care au același profil, cele care “vând” același tip de produs, adică încheie asigurări împotriva aceluiași risc. Piața asigurărilor este alcătuită din atâtea componente, câte subramuri ale asigurării se practică. Cu excepția câtorva produse, printre care asigurarea autovehiculelor și asigurarea locuințelor, celelalte sunt lipsite de omogenitate.

Transparența pieței.

Persoanele fizice și juridice, nefamiliarizate cu problemele asigurărilor, nu realizează ce avantaje le poate oferii un contract de asigurare, ce raport există între prima datorată și indemnizația obtenabilă în caz de sinistru. Pentru a obține informațiile necesare în vederea luării primei decizii, persoanele interesate trebuie să se adreseze unui agent de asigurare. Deci, piața asigurărilor este aproape opacă pentru cei neavizați.

Atomizarea pieței.

O piață este considerată atomizată, atunci când un număr atât de mare de ofertanți și de solicitanți, în astfel de condiții încât nici unul dintre participanți nu poate influența de o manieră sensibilă funcționarea acesteia.

O anumită imagine despre gradul de atomizare a pieței asigurărilor ne oferă numărul de organizații de asigurare din câteva țări care ocupă locuri importante în domeniul asigurărilor pe plan mondial: Franța, Marea Britanie, Germania, Suedia, Olanda.

Un număr redus de societăți domină piața asigurărilor privită ca un tot unitar, iar această stare de lucruri, se repetă și la nivelul subramurilor, denotă că piața asigurărilor este încă departe de a fi fost atomizată.

Libertatea de intrare-ieșire a participanților pe (și de pe) piață.

Creșterea sau scăderea numărului organizațiilor de asigurare este rezultatul apariției pe piață a noi societăți, asociații mutuale ori altor tipuri de organizații, concomitent cu ieșire (lichidarea, fuzionarea) altora. Aceste fluctuații demonstrează că piața asigurărilor nu este o piață închisă, ci una în continuă mișcare.

Piața asigurărilor este supusă unei supravegheri atente din partea autorităților publice. Această supraveghere se realizează de către un organ specializat, care funcționează pe lângă Ministerul Finanțelor, Ministerul Industriei și Comerțului ori pe lângă altă instituție a administrației centrale de stat.

Descentralizarea deciziilor.

În principiu, fiecare organizație de asigurare ia decizii în limitele capacității sale financiare. La luarea deciziilor care produc efecte asupra terților, organizațiile de asigurare sunt obligate să țină seama și prevederile legale în materie, pentru a nu-și prejudicia nici interesele proprii și nici pe cele ale terților.

2.2.2. Piața potențială a asigurărilor și abordarea acesteia

Piața potențială este alcătuită din totalitatea persoanelor fizice sau juridice cu domiciliul stabil, respectiv sediul permanent în România și care activează în anumite domenii, ca de exemplu:

construcții-montaj;

transport călători;

transport auto mărfuri (cărăuși)

expertiză contabilă și tehnică, consultanță, audit, și evaluare;

medical.

și care îndeplinesc condiții generale și specifice impuse de asigurător.

Solicitantul poliței de asigurare este fie o persoană fizică, fie o persoană juridică.

Purtătorul ofertei de asigurare (în particular agentul de asigurare) trebuie să aibă în vedere segmentarea pieței, având ca punct de plecare variabila personalitate juridică, în funcție de care se pot defini două mari categorii:

persoane fizice;

persoane juridice.

Fiecare categorie necesită modalități diferite de segmentare și abordare a clienților potențiali.

Persoane fizice.

În acest caz, colectivitatea trebuie segmentată în funcție de variabila tip de răspundere civilă. Astfel, se poate asigura răspunderea civilă profesională și răspunderea civilă, alta decât ce3a profesională.

Răspunderea civilă – alta decât cea profesională – se adresează persoanelor fizice care au capacitate deplină de exerciții, conform Codului Civil.

Ca variabile de segmentare, se pot lua în considerare:

nivelul venitului lunar;

numărul membrilor familiei;

mediul rural sau urban;

gradul de înzestrare al gospodăriei.

Agentul de asigurare trebuie să se adreseze cu preponderență persoanelor cu venituri lunare ridicate.

Ținând cont de faptul că polița de asigurare de răspundere civilă oferă protecții și pentru membrii familiei, se observă că numărul acestora influențează interesul persoanelor fizice de a se asigura.

În funcție de mediul rural sau urban, se observă că probabilitatea de producere a riscurilor asigurate este diferită. De asemenea există și riscuri specifice fiecărui mediu. De exemplu:

riscul inundării vecinilor este specific mediului urban;

riscul producerii de pagube asupra culturilor agricole de către animale este specific mediului rural.

În ceea ce privește gradul de înzestrare, se iau în considerare bunurile, respectiv animalele aflate în posesia persoanelor fizice care ar putea ocaziona producerea de prejudicii terților.

Se pot enumera câteva exemple:

aparatura electronică (risc de scurtcircuit sau incendiu);

instalații sanitare (risc de inundații);

animalele (risc de producere a pagubelor asupra culturilor agricole).

Răspunderea civilă profesională.

Acest tip de asigurare se adresează următoarelor categorii profesionale:

contabili autorizați, experți contabili, evaluatori, experți tehnici;

manageri ;

medici și personal medical.

Ca variabile de segmentare se pot lua în considerare:

nivelul venitului lunar;

gradul de responsabilitate profesională (funcția);

competența și experiența profesională.

Agentul de asigurare trebuie să se adreseze cu preponderență persoanelor cu venituri lunare ridicate. Cu cât gradul de responsabilitate este mai mare, cu atât crește mărimea riscurilor. Trebuie avut în vedere competența și experiența profesională deoarece probabilitate de producere a riscului scade pe măsura creșterii variabilei menționate. În acest sens, se vor culege informații, referințe.

Aceste variabile se vor studia în strânsă interdependență preferându-se specialiștii cu un nivel profesional corespunzător.

Persoane juridice.

Persoanele juridice pot încheia polițe de răspundere civilă diferențiate pe următoarele domenii de activitate:

construcții-montaj;

transport călători;

cărăuși (transport mărfuri);

medical;

consultanță, audit, evaluare;

consultanță managerială.

În funcție de această segmentare sectorială, există modalități diferite de abordare a clientului și stabilire a profilului acestuia.

În sectorul de construcții-montaj, se disting următoarele tipuri de unități:

de execuție;

de finisare;

instalații-montaj;

antreprenori, care cumulează cele 3 categorii de activități enumerate anterior.

În funcție de specializarea sectorială, numărul riscurilor diferă de la un segment la altul, ca și natura acestora. Pornind de la acest fapt se va alege ca segmentul țintă cel al antreprizelor de dimensiuni mari, cu un volum al lucrărilor ridicat. Având în vedere că acestea dețin o bază tehnico-materială diversă, polița devine mai atractivă deoarece, pe lângă riscurile de răspundere civilă profesională, pot fi acoperite și cele care se referă la bunurile aflate în posesia persoanelor juridice.

În ceea ce privește asigurarea de răspundere civilă a societăților de transport de călători, se disting următoarele variabile de segmentare:

tipul transportului. În funcție de aceste variabile, se disting: transport rutier, feroviar, aerian, naval;

starea tehnică a mijloacelor de transport.

Având în vedere prima variabilă, se pot înregistra probabilități diferite de producere a riscurilor (apare o frecvență de producere mai mare în transportul rutier).

O altă categorie profesională căruia i se adresează asigurarea de răspundere civilă sunt cărăușii. Pentru a identifica profilul clientului potențial, se pot lua în considerare următoarele variabile de segmentare:

transport intern sau internațional;

mărimea parcului auto.

Societățile care efectuează și transport internațional sunt mai interesate în încheierea unei polițe de asigurare de răspundere civilă, deoarece varietatea și gradul de apariții al riscurilor sunt ridicate (în transportul internațional apare frecvent riscul întârzierii în livrarea mărfurilor). În funcție de variabila mărimea parcului auto, atenția se va îndrepta către societățile cu număr mare de autovehicule în dotare, deoarece se presupune că aceștia au un volum mare de activitate.

Pentru unitățile medicale, piața potențială va fi segmentată în funcție de următoarele variabile:

specifice (profilul) unității medicale (policlinică, maternitate, spital);

specializarea unității – aceasta în cazul spitalelor și clinicilor (ortopedie, chirurgie);

capacitatea unității (număr de paturi).

Având în vedere că în spitale ajung de obicei cazurile care necesită asistență specializată, tratament postoperator, riscurile de culpă în aceste unități medicale sunt mai mari. În ceea ce privește specializarea, riscurile diferă ca probabilitate de producere, ca natură și ca amploare de la o specializare la alta. Capacitatea unității influențează în mod direct probabilitatea de producere a riscului. Profilul clientului potențial se concentrează luând în considerare variabilele de segmentare privite în interdependență.

Variabilele de segmentare avute în vedere pentru stabilirea profilului clientului potențial în privința societăților comerciale sau asociațiilor profesionale de experți contabili, contabili autorizați, evaluați și experți tehnici, sunt:

obiectul activității;

profilul societății.

După obiectul de activitate, se pot distinge 2 segmenți:

societăți de expertiză contabilă și tehnică, consultanță, audit și evaluare;

asociații sau uniuni profesionale.

Cele două segmente se abordează diferențiat luându-se însă în considerare faptul că pot exista clienți potențiali aparținând ambelor segmente. Probabilitatea de apariții a riscului este mai mică la societățile de prestigiu, datorită nivelului profesional ridicat.

În funcție de piața țintă și de segmentele de piață identificate, sursele de informare referitoare la clienții potențiali se diferențiază astfel:

În ceea ce privește răspunderea civilă profesională a experților contabili, contabililor autorizați, evaluatorilor și experților tehnici aceștia pot fi identificați cu ajutorul listelor asociațiilor profesionale. În urma selectării, potențialii clienți vor fi contactați prin oferte personale transmise prin poștă sau fax, urmând să se pună bazele unei viitoare întâlniri.

Analog se procedează și în cazul asigurărilor de răspundere civilă profesională pentru:

societățile de transport, în calitate de cărăuș (Pagini Aurii, Pagini naționale);

managerii societăților comerciale (Pagini Aurii, Registrul Comerțului, reviste de specialitate);

medici și unități medicale (Colegiul Medicilor).

Tot în rândul mijloacelor de comunicare cu impact foarte mare în rândul potențialelor clienți se pot aminti broșurile, afișele, obiectele personalizate distribuite cu ocazia unor simpozioane și manifestări de profil.

În cazul asigurărilor de răspundere civilă, auto decât cea profesională, pentru persoanele fizice, contractarea și informarea este realizată de către agentul de asigurare. Acesta trebuie să cunoască foarte bine produsele și atributele lor specifice, să poată găsi răspunsuri la eventualele obiecții, să prezinte numai fapte și informații verificate.

În cadrul asigurărilor de răspundere profesională, polițele de asigurare sunt adresate celor care prestează o muncă de răspundere. Prin activitatea desfășurată, aceste categorii profesionale pot, prin eroare, greșeală, neglijență, omisiune sau orice culpă proprie să aducă prejudicii personale pentru care lucrează sau pentru terți. Prin asigurarea de răspundere profesională se garantează plata acestor prejudicii, în condițiile în care ele se încadrează în categoria riscurilor asigurabile. Sunt despăgubite, astfel pretențiile emise împotriva asiguratului pentru prejudicii provocate de acesta în timpul perioadei de valabilitate a contractului de asigurare. Ele se referă la orice răspundere civilă în legătură directă cu activitatea profesională a asiguratului, activitatea executată de către și în numele asiguratului sau de către persoana pentru care asiguratul răspunde potrivit legii.

În general, despăgubirile se acordă pentru:

daune materiale produse din culpa asiguratului, persoană fizică sau juridică, precum și din culpa altor persoane pentru care asiguratul răspunde potrivit legii;

cheltuielile de judecată la plate cărora este obligat asiguratul prin hotărâre judecătorească;

despăgubiri la care este obligat asiguratul ca urmare a pierderii, distrugerii sau deteriorării unor documente.

Ca în orice contract de asigurare, și în cazul acestor polițe există anumite situații excluse în mod expres din asigurare, cum ar fi, de exemplu:

prejudiciile cauzate de activitățile desfășurate de asigurat în afara unui contract încheiat cu clientul său;

pagubele produse cu intenție de asigurat;

pretențiile referitoare la răspunderea asiguratului pentru pagube produse hârtiilor de valoare, documentelor, registrelor sau titlurilor, actelor, manuscriselor, pietrele scumpe, obiectele de valoare artistică;

pretențiile referitoare la pagube produse de război, invazii, acțiunea unui dușman exterior, dictatură militară, confiscare, expropriere, rechiziționare, sechestrare, distrugere sau avariere din vina oricărei autorități de drept sau de fapt.

Ca o caracteristică generală a acestor tipuri de asigurări, în ceea ce privește suma asigurată există două categorii de limitări: o limită de sumă pe fiecare eveniment produs în perioada de valabilitate a contractului de asigurare. Despăgubirile acordate pe fiecare dosar de daună nu vor putea depăși suma maximă asigurată pe eveniment.

2.2.3. Piața asigurărilor în România.

În România, începând din anul 1991, activitatea de asigurare desfășoară prin societăți de asigurare, societăți de asigurare-reasigurare și societăți de reasigurare, în condițiile stabilite de lege. Lege privind constituire și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor, nr.47/1991.

La activitatea de asigurare mai participă societățile de intermediere, care negociază și încheie contracte de asigurare și reasigurare ori prestează alte servicii de specialitate pentru societățile mai sus menționate.

Societățile comerciale în domeniul asigurărilor pot avea capital de stat, priva sau mixt. Persoanele juridice străine nu pot constitui în România societăți în domeniul asigurărilor cu capital integral străin, ci numai prin asociere cu persoane juridice și fizice române.

Legea privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor enumeră 10 categorii de asigurări pe care societățile le pot practica în țara noastră. Acestea sunt: de viață, de persoane, altele decât cele în viață, de autovehicule, maritime și de transport, de aviație, de incendiu și alte pagube la bunuri, de răspundere civilă, de credite și garanție, de pierderi financiare din riscuri asigurate, agricole.

În țara noastră, sarcina supravegherii aplicării dispozițiilor legale cu privire la activitatea de asigurare, a prevenirii stării de insolvabilitate a societăților comerciale din domeniul asigurărilor și a apărării drepturilor asiguraților a fost încredințată unui oficiu, care funcționează în cadrul Ministerului Finanțelor.

Oficiul de supraveghere a activității de asigurare șui reasigurare îndeplinește atribuțiile și drepturile ce i-au fost stabilite de Guvern, referitoare la constituire societăților comerciale de asigurări, vărsarea capitalului subscris de acestea, asigurările obligatorii, tarifele de prime la asigurările de viață, situația financiară a societăților de asigurări, fondul de protejare a asiguraților.

Aceste atribuții și drepturi urmăresc prevenirea insolubilității societăților de asigurări și apărarea intereselor asiguraților, contribuind astfel la mai buna funcționare a pieței asigurărilor, iar nu la îngrădirea acesteia.

România privită prin prisma produsului intern brut mediu pe locuitor și a volumului primelor de asigurare încasate, s-a situat în anul 1996 în urma Ungariei, Cehiei, Slovaciei și Poloniei. În aceste condiții, ea a avut o repartizare primelor de asigurare pe ramuri (subramuri) specifică țărilor în curs de dezvoltare și anume: asigurările de persoane (de “viață” și altele decât cele de “viață”) au procurat 16%din totalul primelor; asigurările de autovehicule, incendii și alte pagube la bunuri 42%, asigurările maritime, de aviație și transport 15,3%; asigurările de răspundere civilă 19,7%; celelalte asigurări (agricole, credite și garanții, pierderi financiare) 7%.

Structura de prestații pe piața asigurărilor depinde în mare măsură de gradul de dezvoltare economică a țării, de veniturile pe care la realizează și pe care sunt dispuse să le sacrifice persoanele fizice pentru a-și proteja viața, integritatea corporală, familia, bunurile agonisite sau responsabilitatea pe care o are, după lege, față de terți. Aceasta mai depinde de ordinea de prioritate pe care pe care o atribuie fiecare persoană protecției prin asigurare, în comparație cu nevoia de hrană, locuință, îmbrăcăminte, îngrijirea sănătății, cultură.

Față de anul 1994, piața asigurărilor din țara noastră a înregistrat în 1995 o tendință de creștere moderată. Astfel, dacă volumul piramidelor subscrise și încasate la nivelul întregii pieții românești avea, în 1994, o valoare care, comparată cu PIB, reprezintă 0,38% din acesta, același indicator prezenta o creștere nesemnificativă, la doar 0,40% din PIB al anului 1995. Pentru a observa unde se situează țara noastră, prezentăm o comparație cu Cehia și Ungaria, două dintre țările aflate și ele în tranziția spre economia de piață.

După cum se poate observa din tabelul de mai sus, ponderea asigurărilor la formare PIB este de cinci ori mai mică cu țara noastră decât în Ungaria și de șapte ori mai mică decât în Cehia.

Datele prezentate mai sus nu sunt de natură a arăta o creștere majoră a sectorului asigurărilor în România. Trebuie menționat că, sporul de 0,02% al ponderii sectorului asigurărilor arată un ritm de creștere în industria asigurărilor asemănător altor sectoare economice. Totuși, urmărind indicatorii specifici activității de asigurare, concluziile pot fi mai optimiste.

Astfel, pentru aprecierea rezultatelor raportate pe piața asigurărilor trebuie avuți în vedere atât indicatorii specifici, precum și volumul primelor încasate, despăgubiri plătite și rezerve tehnice constituite, cât și indicatorii de analiză a eficienței economico financiare.

Comparând rezultatele pieței de asigurări din România cu rezultatele obținute de ASIROM se observă:

Totalul primelor de asigurare pe piața românească a atins în 1995 circa 290 miliarde lei, față de 164 miliarde lei în 1994, cea ce înseamnă o creștere cu 76% în termeni nominali și cu 38% în termeni reali(luând în considerare o inflație de 28% în 1995 față de 1994).

Prin încasarea în 1995 a unui volum de prime de 172 miliarde lei, ASIROM a înregistrat o creștere reală de 40% față de 1994 când primele încasate au însemnat 96 miliarde lei. Această creștere, mai mare cu 2% decât media pieței a permis ASIROM să-și mențină și să-și consolideze poziția de lider.

În ceea ce privește despăgubirile plătite de asigurător, volumul total al acestora pe piața de asigurare a fost de 141 miliarde lei în 1995, reprezentând o creștere în termeni nominali cu 114% față de 1994, când totalul despăgubirilor s-a cifrat la 66 miliarde lei.

ASIROM a plătit în 1995 despăgubiri în valoare totală de 81,3 miliarde lei, ceea ce reprezintă o creștere în termeni nominali de 81% față de 1994 când valoarea totală a despăgubirilor a fost de aproximativ 45 miliarde lei.

ASIROM a plătit în baza obligațiilor asumate prin contracte, despăgubiri ce însumează mai multe miliarde lei pentru pagube la bunuri din sectoare importante ale economiei, cum ar fi: foraj de petrol și gaze, industria de prelucrare a lemnului, industria ușoară, agricultură.

EVOLUȚIA VOLUMULUI DE PRIME ÎNCASATE ȘI AL DESPĂGUBIRILOR PLĂTITE PE PIȚA INTERNĂ DE ASIGURARE

-în miliarde lei-

Analizând anii 1994 și 1995 se remarcă un ritm de creștere mai mare al despăgubirilor plătite de asigurător decât al volumului de prime încasate, fapt demonstrat și de indicatorul “rata daunei”. Astfel, rata daunei, calculată ca raport între despăgubirile plătite și primele încasate pe piața românească a asigurărilor, a fost de 40% în 1994 și de 48% în 1995. Această creștere cu 8% a ratei daunei a fost determinată, în principal, de menținerea în 1995 a aceluiași nivel al primelor la asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.

ASIROM, fiind singura societate abilitată să practice această formă de asigurare, a resimțit din plin efectele negative cauzate de necorelarea între tarifele de prime stabilite prin Hotărârea Guvernului în 1994 și nivelul despăgubirilor, fapt demonstrat și prin creșterea ratei daunei la asigurările obligatorii de răspundere civilă auto de la 54% în 1994 la 128% în 1995.

Deși rata totală a daunei înregistrată de ASIROM(47%) s-a situat în 1994 peste rata medie a pieței(40%), în 1995, prin îmbunătățirea substanțială a activității de asigurare, aceasta s-a situat sub media pieței, respectiv 47% față de 48%. În ciuda creșterii de peste două ori a ratei daunei la asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, ASIROM a reușit menținerea unei rate totale a daunei constatată, ceea ce înseamnă o îmbunătățire semnificativă a rezultatelor obținute din practicarea asigurărilor facultative, precum și o politică eficientă de dezvoltare a societății.

Această tendință de creștere a ratei daunei la asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto s-a menținut până la sfârșitul anului 1996 (când s-a atins o rata a daunei de 175%).

Prin H.G. nr.1259 din 20 noiembrie 1996 s-au stabilit noile condiții de practicare a asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, începând cu data de 1 ianuarie 1997: nivelul primei de asigurare, limita maximă a despăgubirilor, condițiile care trebuiesc îndeplinite de către asigurători pentru a practica această formă de asigurare.

Analizând profiturile realizate de societățile de asigurare în 1995, se observă că ASIROM (cu 12,8 miliarde lei) și ASTRA (cu 15,5 miliarde lei), au realizat 56% din totalul profiturilor înregistrate de piață.

În aceeași ordine de idei, trebuie spus că primele 10 societăți de asigurare au înregistrat aproximativ 95% din profitul total.

De asemenea, se mai poate afirma, că piața românească a asigurărilor, este foarte polarizată, ASIROM realizând în 1995 mai mult de jumătate din volumul primelor încasate de întreaga piață a asigurărilor din România.

În sprijinul afirmației de mai sus, prezentăm sub formă grafică, cotele de piață deținute de primele 10 societăți de asigurare din România, clasificate după volumul de prime încasate la 31 decembrie 1995.

Această polarizare a pieței românești a asigurărilor nu pare a fi o tendință de durată, având în vedere creșterea rapidă a numărului societăților de asigurare (de la 15 în 1993 la peste 45 în 1996), cât și a agenților de intermediere (de la 16 în 1993 la aproape 200 în 1996).

STRUCTURA ASIGURĂRILOR ÎN ROMÂNIA ÎN ANUL 1996, ÎN FUNCȚIE DE PONDEREA PRIMELOR ÎNCASATE ÎN TOTAL

Locul pe care îl ocupă cheltuielile pentru asigurări în bugetul unei familii

În România, în anul 1993, din consumul final al gospodăririi populației 48,4% a revenit produselor alimentare, băuturilor, tutunului și consumului de produse din cadrul propriilor gospodării ale populației; 8% îmbrăcămintei și încălțămintei; 6,9% combustibilului, energiei și apei; 11,1% lemnului, mobilei și altor produse industriale, materialelor de construcții, construcțiilor, produselor electrice și electronice, mașinilor și aparatelor de uz casnic și mijloacelor de transport; 5,6% transportului. În condițiile în care nevoile primordiale de trai ale populației au absorbit majoritatea resurselor acesteia, primele de asigurare n-au reprezentat decât 0,14% din consumul final al gospodăriilor populației (sau 0,137% din totalul cheltuielilor de consum final și de formare brută de capital fix).

Agenții economici, băncile, instituțiile publice, organizațiile fără scop lucrativ și alte persoane juridice contractează asigurări de bunuri, de credite, de pierderi financiare, de răspundere civilă sau pentru protejarea angajaților ori a clienților lor, deoarece costul asigurării este mai mic decât paguba pe care ar putea-o înregistra de pe urma unor calamități naturale, accidente sau a altor riscuri la care se expun.

La persoanele juridice cererea de asigurare este influențată de capacitatea de plată, frecvența, amploarea și puterea de distrugere a riscurilor la care sunt expuse, de volumul și structura activelor ce posedă și nu în ultimul rând de convingerea că protecția prin asigurare constituie un act indispensabil al oricărei gestiuni eficiente.

2.3. TRĂSĂTURILE ȘI IMPORTANȚA ASIGURĂRILE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

Asigurările de răspundere civilă sunt în ultima perioadă un element important în activitatea societăților de asigurare, datorită aspectului lor particular: acoperirea prejudiciului cauzat de asigurat – persoană fizică sau juridică, unor terțe persoane, prejudicii create într-un anumit context, pentru care se răspunde conform legii. Diferența introdusă de asigurările de răspundere civilă, comparativ cu cele de bunuri sau persoane, este o a treia persoană care apare: terțul păgubit.

Asigurările de răspundere civilă oferă două avantaje majore: pe de o parte despăgubirea persoanei păgubite, iar pe de altă parte protejarea patrimoniului asiguratului, care prin contractul de asigurare și plata primelor a transferat riscul, dar și răspunderea civilă asupra asigurătorului.

În România se practică mai multe tipuri de asigurări de răspundere civilă, printre care :

– asigurarea de răspundere civilă auto (prin efectul legii );

asigurare de răspundere civilă legală ;

asigurare de răspundere civilă a transportului;

asigurarea de răspundere civilă a producătorului;

asigurarea de răspundere civilă profesională;

asigurarea de răspundere civilă a managementului .

asigurările de răspundere civilă s-au extins deosebit de multe mult în ultima perioadă de timp și au căpătat o importanță din ce în ce mai mare . în foarte multe țări ele sunt obligatorii.

Dezvoltarea exponențială a circulației, a transporturilor pe cele trei căi clasice de comunicație (apă, cale ferată , șosea ) au impus practicarea acestei forme de asigurare.

Transportul auto, în care le-a adus societății ăi a individului, a avut ăi are încă ăi efecte negative ; accidente de circulație, nu de puține ori se soldează cu victime omenești și importante pagube materiale, în majoritatea cazurilor.

Numărul acestor accidente a crescut în întreaga lume odată cui creșterea numărului de autovehicule și a intensității traficului rutier, așa încât s-a ajuns astăzi ca accidentele de circulație să ocupe un loc însemnat între factorii de mortalitate, alături de bolile cardiovasculare și cancer.

Deșii individul conștientizează mai puțin gravitatea fenomenului, la nivel social însă, acestea capătă o semnificație majoră.

Prevenirea accidentelor de circulație, ocrotirea vieții și a bunurilor materiale, interesează întreaga colectivitate umană, pentru că pierderile de vieți omenești, distrugerea parțială sau totală a unor bunuri sunt resimțite deopotrivă de individ, familie, societate. Accidentele ar trebui să fie evitate chiar și numai prin prisma faptului că prejudiciază patrimoniul material și/sau moral al fiecăruia dintre noi. Pierderea vieții nu poate avea vreun echivalent nici în bani și nici în orice altceva, dar este resimțită pierderea unui om în societate, la o vârstă la care să aducă foloase indiferent de profesie.

Problema cunoașterii trăsăturilor și importanței asigurărilor de răspundere civila, în special a celor legate de accidente de autovehicule, este de o deosebită utilitate socială, dat fiind faptul că legislația rutieră, în acest stadiu nu cuprinde dispoziții cu privire la separarea prejudiciilor cauzate prin accidente de autovehicule și nici nu face trimitere la regulile dreptului comun în materie.

Sancțiunea patrimonială pe care legea o prevede în cazul săvârșirii unui accident de circulație soldat cu pagube materiale, urmărește, în primul rând, separarea integrală a prejudiciului cauzat, sancțiunea legală urmărește însă deopotrivă și cu deosebită grijă prevenirea săvârșirii unor asemenea fapte.

Aici intervine asigurarea de răspundere civilă, protejând patrimoniul asiguratului și despăgubind prompt terțele persoane direct implicate în accident. Prin caracterul lor se poate spune că asigurările de răspundere civilă funcționează ca veritabile asigurări sociale, persoanele despăgubite nefiind obligate să aștepte despăgubirea din partea “făptașului”, care uneori nu poate fi identificat rapid.

Persoanele care au avut de suferit în urma diverselor accidente vor fi despăgubite de către societățile de asigurări înainte chiar de stabilirea vinovaților. Prin asigurările de răspundere civilă pot fi acoperite numai pagubele produse de asigurat unor terțe persoane, dar cu întrunirea unor condiții specifice. Din prevederile legale care reglementează răspunderea delictuală este necesitatea cumulării mai multor condiții, unele obiective, altele de natură subiectivă. O primă condiție, de ordin obiectiv, este aceea a existenței unui prejudiciu patrimonial, prejudiciile morale nefiind susceptibile să angajeze un altfel de răspundere decât morală. O a doua condiție, tot de ordin obiectiv, este aceea a rezistenței unei fapte ilicite(care să contravină unei norme legale).O a treia condiție de ordin obiectiv este aceea a existenței raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, adică prejudiciul să fie rezultatul cauzal al faptei ilicite, fiind fără relevanță, dacă acest rezultat a fost produs nemijlocit prin acțiunea cauzei sau a fost mijlocit și prin condiția unei intervenții ori dacă rezultatul produs este unul tipic al fenomenului în cauză, care se produce ori de câte ori acționează acest fenomen.

A patra condiție de ordin subiectiv, este aceea a existenței culpei constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat autorul faptei ilicite prejudiciabile.

Mai există o a cincea condiție, de ordin subiectiv, care impune că fapta prejudiciabilă să fie săvârșită din culpă. Este vorba despre discernământul faptelor autorului (existența capacității delictuale), capacitatea acestuia de a înțelege și de a-și asuma consecințelor sale. Existența acestor condiții nu este suficientă prin ea însăși este necesară, în același timp, în totalitatea sau uneori, numai în parte, îndeplinirea acestor condiții care vor da caracterul unei răspunderii civile, prejudiciile putând fi astfel acoperite prin asigurări de răspundere civilă.

Asigurările de răspundere civilă prezintă particularității evidente față de asigurările de bunuri sau de persoane. La decăderea din urmă, eventuala vinovăție a asiguraților duce la decăderea din drepturi a acestora, pe când în cazul asigurărilor de răspundere civilă, tocmai vinovăția este condiția care se cere îndeplinită pentru desfășurarea contractului: plătirea despăgubirii față de terții păgubiți .

Pe de altă parte, beneficiarii sunt numai terțe persoane, total necunoscute în momentul încheierii asigurării, iar despăgubirea sau suma asigurată pe care aceștia o primesc direct de la societatea de asigurare le ridică dreptul de a acționa în justiție asiguratul, acesta cu mici excepții.

O altă particularitate a asigurărilor de răspundere civilă este că suma asigurata care se poate plătii în întregime o singură dată sau în trepte , rămâne aceeași pe toată durata asigurării, în timp ce la asigurările de bunuri persoane ea se diminuează de fiecare dată cu despăgubirile sau sumele parțial achitate la data producerii unor eventuale riscuri. Deci indiferent de numărul cazurilor asigurate, pe perioada contractului, la asigurările de răspundere civilă suma rămâne aceeași, existând situații când asigurătorul plătește despăgubiri care pot întrece cuantumul sumei asigurate.

De asemenea, suma sau sumele pe care le plătește asigurătorul terților păgubiți nu are o limită dinainte stabilită.

Baza juridică a achitării despăgubirilor este răspunderea pe care asiguratul o are în calitatea sa de deținător al unor bunuri a căror folosință poate duce la producerea unor accidente.

Trebuie remarcat și faptul că dacă asiguratul însuși este victima accidentului (sau îi sunt afectate bunurile), atunci el nu are dreptul de a încasa despăgubiri decât dacă are încheiate asigurări de bunuri sau persoane.

Răspunderea civilă legală reprezintă temeiul în baza căruia o persoană poate acționa în instanță o altă persoană sau organizații, care se presupune a fi vinovată de producerea unor pagube, prin nerespectarea legislației în vigoare.

Conceptul de ”răspundere civilă legală” este foarte important, pentru că societățile de asigurări care încheie asigurări de răspundere civilă sunt obligate să despăgubească în numele asiguratului numai dacă acesta este răspunzător legal să plătească daune unei terțe părți.

De aceea, sarcina principală a reprezentantului societății de asigurări este de a determina dacă asiguratul se află sau nu în situația de a plătii daune unei terțe părți, în temeiul răspunderii civile. Dacă concluziile reprezentantului societății de asigurări relevă vinovăția clientului lor, atunci societatea preferă să plătească despăgubirile pretinse înainte de a se ajunge la instanța de judecată. Bineînțeles că motivul reclamației, respectiv cauza prejudiciului trebuie să fie acoperită de polița de asigurare, iar reclamantul și compania de asigurări trebuie să cadă de acord asupra valorii despăgubirilor care se plătesc.

Prin încheierea contractului de asigurare se acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de desdăunare pentru prejudicii de care răspunde în fața legii și pentru cheltuielile de judecată la care este obligat în procesul civil.

Despăgubirile se determină pe baza înțelegerii asiguratului cu persoanele prejudiciate (cu acordul asigurătorului), sau prin hotărâre judecătorească. În cazul în care prejudiciul este provocat cu intenție, sau din neglijență gravă, societatea de asigurări nu va acorda despăgubiri. De asemenea, există numeroase alte riscuri care, în principiu, nu sunt acoperite prin polițe de asigurare, de răspundere civilă și care vor fi menționate în cadrul practicilor de soluționare a daunelor.

Atât agenții economici implicați în tranzacții comerciale cât și alte organizații sunt expuse la daune în domeniul răspunderii civile legale. Aceste daune se referă la sumele pe care organizația sau persoana respectivă trebuie să le plătească pentru nerespectarea unor reglementări legale sau ca urmare a sentinței judecătorești într-un proces în care au fost implicate.

Suma asigurată se stabilește la valoarea solicitată de asigurat și agreată de societatea de asigurare, ținând cont de prevederile actelor normative în vigoare, separat pentru deces, vătămări corporale sau pagube de bunuri.

În cazul persoanelor juridice, cuantumul acestei sume se determină în funcție de cifra de afaceri anuală, estimată la încheierea contractului. În cazul persoanelor fizice, se poate aplica una dintre următoarele metode: metoda evaluării averii personale prezente și viitoare; metoda evaluării averii personale prezente; metoda determinării sentinței judecătorești maxime pentru vătămare corporală sau pentru deces.

O caracteristică a asigurărilor de răspundere civilă constă în stabilirea unei sume asigurate pe perioadă și a unei sume asigurate pe eveniment. Evenimentul desemnează orice acțiune sau faptă a asiguratului care antrenează răspunderea civilă a acestuia și care este acoperită prin polița de asigurare.

Indiferent de valoarea prejudiciului generat de asigurat societatea de asigurări nu va plăti despăgubiri mai mari decât valoarea sumei asigurate pe eveniment. De asemenea, indiferent de numărul evenimentelor produse în perioada asigurată, asigurătorul nu va acorda despăgubiri mai mari decât suma asigurată pe perioadă.

Primele de asigurări pot fi fixe sau variabile, în funcție de tipul asigurării.

Soluționarea daunelor care decurg din răspunderea civilă depinde mai mult de lege decât de termenii contractuali ai poliței de asigurare. Legile privind răspunderea civilă există separat de termenii poliței de asigurare. Contractele de asigurare de răspundere civilă îl protejează pe deținătorul de poliță împotriva consecințelor financiare ale legilor care reglementează răspunderea civilă. Deci, inspectorii de daune în domeniul răspunderii civile își petrec cea mai mare parte a timpului investigând și evaluând aspectele legale legate de răspunderea civilă și mai puțin aplicând prevederile polițelor de asigurare.

În situațiile în care apare răspunderea civilă, deținătorul de poliță nu este aceeași persoană cu cea care solicită despăgubirea. Reclamantul este o persoană care face plângerea, și este denumită ”terța persoană”. Inspectorul de daună tratează cu deținătorul de poliță, ci nu cu terța persoană.

Răspunderea civilă implică, de obicei, vătămări corporale, deci există și răspundere civilă pentru pagube materiale, aceasta deține o pondere redusă în totalul despăgubirilor plătite pentru daune ce decurg din răspunderea civilă. În orice daună apărută la asigurările de răspundere civilă, inspectorul de daune trebuie să stabilească acoperire, răspunderea și prejudiciul suferit și să determine valoarea despăgubirii.

Există și cazuri de exonerare de răspundere civilă. Acestea sunt: forța majoră, fapta victimei, fapta unei terțe persoane.

În literatura juridică sunt folosiți doi termeni generici: forță majoră și caz fortuit. Lucrurile nu sunt pe deplin lămurite, dar se acceptă faptul că forța majoră reprezintă o forță exterioară persoanei responsabile și duce întotdeauna la exonerare, iar cazul fortuit este un eveniment anonim și intern care nu duce la exonerarea de răspundere.

În ceea ce privește fapta victimei, tot literatura juridică a arătat că victima unui accident care se datorează numai faptei sale nu este în drept să ceară despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Astfel, persoana căreia i se cere să repare un prejudiciu poate fi apărată de răspunderea civilă dacă dovedește că paguba se datorează exclusiv faptei victimei. O problemă se ridică însă când victima este lipsită de capacitatea delictuală, adică, atunci când aceasta nu are discernământul faptelor sale, neputând fi în culpă.

Fapta terței persoane este exoneratoare în total atunci când este caza exclusivă a producerii accidentului, chiar dacă acesta a rămas neidentificabilă, deoarece răspunderea pentru lucruri nu funcționează că prejudiciul este urmarea faptei unui terț.

Toate aceste lucruri sunt specifice asigurărilor de răspundere civilă, care din punct de vedere juridic se împart în asigurări de răspundere civilă prin efectul legii și asigurări de răspundere civilă facultative. Legea mai consacră o clasificare a asigurărilor de răspundere civilă, după obiectul lor: asigurări de răspundere civilă care iau naștere din deținerea și utilizarea mijloacelor de transport și asigurarea de răspundere civilă legală sau generală.

CAP.3. ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ OBLIGATORIE

3.1 Asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule

Urmărindu-se protecția victimelor accidentelor de autovehicule și având în vedere însuși sistemul agravat al răspunderii în aceste cazuri, prin lege a fost creat un sistem de asigurare în virtutea căruia, în schimbul primelor de asigurare primite, asigurătorul urmează să suporte, total sau parțial, despăgubirile cuvenite pentru prejudiciile cauzate.

Asigurările de răspundere civilă s-au impus datorită dezvoltării din ultima perioadă, care printre altele a dus și la creșterea numărului de autovehicule de toate tipurile și totodată a numărului de accidente producătoare de pagube, uneori considerabile, terțelor persoane .

Literatura juridică de specialitate a semnalat încă dinainte de 1971 necesitatea generalizării asigurării de răspundere civilă în sensul de a cuprinde pe toți deținătorii de autovehicule din țară acest lucru concretizându-se prin reglementările Decretului nr. 471/1971 și apoi în celelalte acte normative emise.

Asigurarea pentru pagube produse prin accidente de autovehicule are scop “protejarea victimelor accidentelor de circulație și repararea prejudiciilor suferite de acestea prin avarierea sau distrugere bunurilor ori vătămarea corporală sau decesul unei persoane” *.

Astfel, sunt supuse asigurării obligatorii pentru cazurile de răspundere civilă că urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule – că persoane asigurate – “persoanele fizice sau juridice care dețin autovehicule supuse înmatriculării în România, pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidentele de autovehicule pe teritoriul României ” **.

Întrucât legea definește domeniul de aplicare ale acestei asigurări referindu-se la “autovehicule supuse înmatriculării “, și nu înmatriculate, rezultă că asigurarea operează chiar dacă deținătorul – indiferent din ce cauză nu se supune obligației legale de înmatriculare, fiind obligat la plata primelor de asigurare în funcție de data dobândirii autovehiculului, indiferent de data înmatriculării la organele de poliție.

Nu sunt supuse acestei forme de asigurare persoanele fizice și juridice pentru autovehiculele cu o capacitate cilindrică până la 69 cm3, inclusiv, și persoanele juridice deținătoare de tramvaie.

*)expunerea de motive la Decretul nr. 471/1971

**)Legea 136/1995, art.48.

Se consideră că în cazul tramvaielor și motocicletelor sub 69 cm3, nu se impune cuprinderea acestora în asigurare întrucât practica demonstrează că accidentele produse la această categorie de autovehicule au o frecvență și o intensitate mai redusă decât cele provocate de celelalte tipuri de autovehicule.

De asemenea, nu sunt supuse acestei forme de asigurare nici persoanele străine posesoare de autovehicule pe care le folosesc pe teritoriul țării noastre, care posedă documente internaționale valabile și pe teritoriul României. În schimb sunt asigurate prin efectul legii persoanele care deși folosesc pe teritoriul țării noastre autovehicule înmatriculate în străinătate, totuși nu posedă documente internaționale de asigurare în sensul arătat.

Dar aceste persoane se consideră asigurate prin efectul legii și datorează primele numai pe perioada de timp de la intrarea până la ieșirea autovehiculului din țară.

Tot legea arată că persoanele fizice și juridice, pe timpul utilizării autovehiculelor pentru cursele de întreceri, raliuri sau antrenamente, nu sunt asigurate obligatorii, ele putându-se asigura facultativ pentru riscurile specifice.

În cea ce privește despăgubirile, acestea nu solicită o limită minimă și una maximă în cazul pagubelor produse prin avarie ori distrugerea unor bunuri. Astfel, potrivit art. 36, alineatul 1 din Legea nr. 89/1994, pentru avarierea ori distrugerea bunurilor în unul și același accident, asigurătorul acordă despăgubiri pentru pagube de peste 100.000 și până la 40.000.000lei; pentru sumele datorate în caz de vătămare corporală sau de deces al unei persoane, până la 15.000.000 lei pentru fiecare persoană accidentală, dar nu mai mult de 40.000.000 lei .

Stabilirea obligațiilor de plată ale asigurătorului numai pentru avarierea sau distrugerea bunurilor care se soldează cu pagube de peste 100.000 lei s-a făcut pentru a se evita cheltuielile pe care le presupune lucrările de constatare și evaluare a acestor pagube de valori mici, care de altfel nu prezintă o importanță economică deosebită nici pentru terța persoană păgubită.

Nivelul primelor de asigurare este diferit în funcție de persoanele care dețin autovehicule înmatriculate în România și de persoanele care intră pe teritoriul țării noastre cu autovehicule înmatriculate în străinătate, dar care nu au încheiată o asigurare valabilă pe teritoriul României sau asigurarea expiră în timpul când se află pe teritoriul nostru.

Asigurații care dețin autovehicule înmatriculate în România datorează prime de asigurare de la 1 ianuarie al anului înmatriculării autovehiculelor, până la 31 decembrie al anului radierii lor. Nivelul primelor de asigurare este diferențiat pe categorii pe categorii de autovehicule și pe categorii de asigurați.

Autovehiculele sunt grupate astfel:

autoturisme, cu diferențierea nivelului primei pe cinci subgrupe, în funcție de capacitatea cilindrică;

tramvaie, troleibuze și alte autovehicule pentru transport de persoane;

alte autovehicule cu sau fără remorcă, diferite de cele menționate la punctele 1, 2 și 4;

motocicluri cu o capacitate cilindrică mai mare de 69 cm3(motociclete, scutere, mototriciclete) cu sau fără ataș.

Nivelul primelor de asigurare este diferențiat, în cazul autoturismelor și al motociclurilor cu o capacitate cilindrică mai mare de 69 cm3, și în funcție de categoria persoanei care deține autovehiculul.

Nivelul de prime este mai redus pentru persoanele fizice în comparație cu cel al persoanelor juridice.

Asigurații care dețin autovehicule înmatriculate în România sunt obligați să plătească primele de asigurare la data eliberării autorizației provizorii de circulație sau la data înmatriculării autovehiculului în circulație pentru autovehiculele care se înmatriculează în perioada 1 ianuarie – 31 decembrie.

Pentru autovehiculele înmatriculate până la data de 31 decembrie, primele de asigurare pentru anul următor trebuie achitate până la sfârșitul anului precedent integral sau fracționat, aferent perioadelor:

1 ianuarie – 31 decembrie, până la data de 31 decembrie anul precedent;

1 ianuarie – 31 mai, până la data de 31 decembrie anul precedent;

1 iunie – 31 decembrie, până la data de 31 mai a anului respectiv.

În cazul plății anticipate și integrale până la data de 31 decembrie a primelor de asigurare aferente perioadei 1 ianuarie – 31decembrie a anului următor, asiguratul beneficiază de o reducere cu 10% a primelor de asigurare.

În cazul neachitării la scadență a primelor de asigurare prevăzute în tarif, deținătorul autovehiculului este considerat neasigurat până în momentul încheierii asigurării.

În eventualitatea producerii unui accident de circulație în intervalul de timp cât este neasigurat, deținătorul autovehiculului respectiv va acoperi singur prejudiciul cauzat unei terțe persoane.

Pentru autovehiculele care se înmatriculează temporar(cele care urmează să fie scoase definitiv din țară), precum și în cazul eliberării unei autorizații provizorii de circulație, primele de asigurare se calculează lunar și reprezintă 1/12 din prima de asigurare anuală prevăzută în tarif.

Pentru autovehiculele care se înmatriculează permanent în perioada 1 ianuarie – 31 decembrie, prima de asigurare pentru fiecare lună sau fracțiune de lună cuprinsă între data începerii răspunderii asigurătorului și data de 31 decembrie a anului respectiv reprezintă 1/12 din prima de asigurare anuală prevăzută în tarif.

Turiști străini precum și toate persoanele fizice și juridice care intră pe teritoriul țării noastre cu autovehicule înmatriculate în străinătate și care nu posedă documente internaționale de asigurare de răspundere civilă valabile și pe teritoriul României sau ale căror asigurări își încetează valabilitatea în timpul cât se află pe teritoriul țării noastre sunt obligați să plătească primele de asigurare pentru care li se vor elibera documentele de asigurare. Această primă este stabilită pentru o perioadă de o lună, iar nivelul ei este diferit în funcție de felul autovehiculului. În acest caz, sunt stabilite numai trei categorii de autovehicule:

autoturisme;

alte autovehicule decât autoturisme și motocicluri;

motocicluri.

În cazul persoanelor care intră pe teritoriul României cu autovehicule înmatriculate în străinătate, dar neasigurate sau ale căror asigurări expiră în timpul cât se află pe teritoriul țării noastre, primele de asigurare aferente perioadei aferente cât autovehiculul neasigurat se află în România se plătesc anticipat și integral. Plata primelor de asigurare se face, în mod obligatoriu la intrarea autovehiculului pe teritoriul României, la punctele de trecere a frontierei, în cazul persoanelor care intră pe teritoriul țării cu autovehicule înmatriculate în străinătate și ale căror asigurări expiră în perioada în care se află în țară, cel mai târziu în ultima zi de valabilitate a documentelor de asigurare, la unitățile teritoriale ale asigurătorilor autorizați.

Răspunderea asigurătorului începe după trecerea a 24 de ore de la expirarea zilei în care au fost achitate asigurătorului primele de asigurare în numerar, respectiv s-a prezentat ordinul de plată vizat de banca la care asiguratul are deschis contul de disponibil și s-a eliberat documentul care atestă încheierea asigurării.

În nici o situație, răspunderea asigurătorului nu poate începe mai devreme de data intrării în vigoare a asigurării înscrisă în document și nici înainte de data eliberării autorizației provizorii de circulație sau a înmatriculării autovehiculelor, pentru asiguratul care își îndeplinește obligațiile de plată a primei de asigurare aferentă perioadei respective.

Răspunderea asigurătorului încetează la ora 24.00 a ultimei zile de valabilitate înscrise în tichetul de asigurare pentru care s-a plătit prima de asigurare datorată sau, anterior acestei date, în momentul radierii autovehiculului.

Dovada plăților primelor de asigurare revine asiguratului, înscrisul constatator fiind chitanță, dispoziția de plată sau alt document probator al plății.

În cazul autovehiculelor care se radiază din circulație în perioada 1 ianuarie – 31 decembrie prima de asigurare pentru fiecare lună sau fracțiune de lună cuprinsă între data începerii și data încetării răspunderii asigurătorului reprezintă 1/12 din prima de asigurare anuală. Diferența dintre prima de asigurare plătită și cea calculată se restituie asiguratului, la cererea scrisă a acestuia, însoțită de documentele doveditoare.

În cazul radierii unui autovehicul din evidența circulației, primele de asigurare aferente asigurării obligatorii de răspundere civilă auto nu se mai plătesc începând cu anul următor celui în care s-a făcut radierea.

Pentru autovehiculele care în același se radiază și se înmatriculează în evidența circulației de același deținător, primele de asigurare se plătesc o singură dată.

În situația în care un autovehicul se radiază de către un deținător și se înmatriculează de altul, în același an, primele de asigurare privind asigurarea(obligatorii) de răspundere civilă auto, se plătesc o singură dată.

Pentru neachitarea la termen a primelor de asigurare datorate în cadrul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, asigurații plătesc pentru fiecare lună sau fracțiune de lună, majorări de întârziere. Majorările de întârziere se calculează începând cu prima zi după expirarea termenului de plată și până în ziua plății efective a primei de asigurare.

Asigurătorul plătește, din fondul de asigurare constituit din primele de asigurare realizate în contul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, despăgubiri pe care asigurații le datorează, conform legii, terților păgubiți de pe urma accidentelor de autovehicul, prin avarierea sau distrugerea bunurilor și prin vătămarea corporală ori decesul unor persoane. Se plătesc despăgubiri tuturor persoanelor despăgubite și se acordă și în cazul în care conducătorul autovehiculului, răspunzător de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul.

Asigurătorul acordă despăgubiri, inclusiv pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubelor, în următoarele limite:

de la 500.000 lei până la maximum 110.000.000 lei indiferent de numărul persoanelor păgubite, în caz de avariere ori de distrugere a bunurilor, pentru pagube materiale directe și indirecte de peste 500.000 lei.

până la 40.000.000 lei pentru fiecare persoană, dar nu mai mult de 110.000.000 lei, indiferent de numărul persoanelor accidentate, în caz de vătămări corporale ori deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial.

Despăgubirile se plătesc și în cazurile când persoanele păgubite nu au domiciliul, reședința sau sediul în România.

În situația producerii unui accident, de care se fac vinovate în aceeași măsură două persoane cuprinse în asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, despăgubirea va reprezenta jumătate din paguba înregistrată cu prilejul producerii accidentului.

În cazul în care numai una din persoanele răspunzătoare de producerea accidentului este asigurată, persoana neasigurată va primi drept despăgubire numai jumătate din pagubă, deoarece pentru cealaltă jumătate este răspunzătoare de producerea accidentului.

Există posibilitatea ca despăgubirile să se stabilească pe baza înțelegerii dintre asigurat și terța persoană păgubită cu acordul asigurătorului. În cazul în care pretențiile persoanei păgubite nu pot fi soluționate pe cale amiabilă, se recurge la acționarea în judecată.

Asigurătorii au dreptul să recupereze sumele plătite drept despăgubiri de la persoanele răspunzătoare de producerea prejudiciului.

Cazurile în care se pot face astfel de recuperări sunt:

producerea de accidente cu intenție

când accidentele au fost produse în timpul comiterii unei fapte care sunt incriminate de lege privind circulația pe drumurile publice.

comiterea accidentului a avut loc în timpul când autorul infracțiunii săvârșite cu intenție încearcă să se sustragă de la urmărire

persoana care răspunde de producerea prejudiciului a condus autovehiculul fără să aibă consimțământul asiguratului.

Dovada existenței asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidentele de autovehicule, în cazul controalelor efectuate de către ofițerii și subofițerii de poliție o constituie tichetul de asigurare emis de asigurătorii autorizați să practice această asigurare în România sau documentele internaționale de asigurare de răspundere civilă auto, eliberate de societăți de asigurare din străinătate, cu valabilitate pe teritoriul României și numai pentru perioada menționată pentru aceasta.

Pentru obținerea autorizației de a practica asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, în conformitate cu prevederile legii, asigurătorii solicitanți trebuie să îndeplinească, cumulativ, condițiile:

– să dispună de un capital social vărsat de cel puțin 10 miliarde lei

3.2.Stabilirea despăgubirilor pentru pagube produse prin accidente de autovehicule la S.C. ASIROM S.A.(studiu de caz)

I Generalități.

Asigurătorii autorizați de oficiul de supraveghere a activității de asigurare și reasigurare să practice asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube cauzate terților prin accidente de autovehicule acordă, în baza primelor de asigurare plătite, despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații acestora răspund, în baza legii, față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, acre au loc pe teritoriul României, precum și pentru cheltuielile făcute de asigurații în procesul civil.

La asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de desdăunare și cheltuieli de judecată sau de arbitrare, persoanele păgubite prin vătămare corporală sau deces, cât și prin avarierea ori distrugerea unor bunuri.

Dacă prejudiciul produs de asigurat se concretizează în vătămare corporală sau deces, atunci despăgubirile se acordă persoanelor aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul. Persoanele aflate în acel autovehicul li se acordă despăgubiri numai în măsura în care acestea nu erau transportate în baza unui contract încheiat cu deținătorul autovehiculului.

În cazul în care prejudiciul se referă la avarierea sau distrugerea de bunuri, despăgubirile se acordă pentru pagubele pricinuite bunurilor aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul. Pentru bunurile care se aflau în acel autovehicul se acordă despăgubiri numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui contract încheiat cu deținătorul autovehiculului respectiv sau dacă nu aparțineau deținătorului ori conducătorului autovehiculului care se face răspunzător de producerea accidentului.

Asigurătorii acordă despăgubiri:

1. indiferent de locul în care a fost produs accidentul de autovehicul (pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulației publice, în incinte și în oricare alte locuri), atât în timpul deplasării cât și în timpul staționării autovehiculului asigurat.

2. pentru pagubele produse de existența sau funcționarea dispozitivelor sau instalațiilor montate pe autovehicule, dar numai atât timp cât acestea sunt montate pe autovehicul, precum și pentru pagubele cauzate de remorci, semiremorci ori atașe, dar numai în timpul cât acestea sunt atașate unui autovehicul asigurat, inclusiv pentru pagubele produse din cauza desprinderii acestora de autovehicule.

3. dacă paguba a fost cauzată: din vina conducătorului autovehiculului; prin fapta lucrului (când paguba își are cauza în însușirile, acțiunea sau inacțiunea lucrului); prin intermediul altui lucru, antrenat de deplasarea autovehiculului; prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanțelor sau produselor transportate;

3.1 în situația în care cel păgubit a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea pagubei, cel chemat a răspunde va fi ținut răspunzător numai pentru partea din pagubă pe care a produs-o. în astfel de situații măsura răspunderii fiecărei persoane, va fi cea rezultată din acte.

3.2 în cazul în care din acte nu rezultă măsura răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părților implicate în accident.

4. asigurătorii nu acordă despăgubiri pentru:

4.1. cazurile în care deținătorul sau conducătorul autovehiculului asigurat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs:

– dintr-un caz de forță majoră (împrejurare externă, imprevizibilă, extraordinară și invincibilă, fără relații cu lucrul care a provocat accidentul sau cu însușirile sale naturale);

– din culpa exclusivă a persoanei păgubite

– din culpa exclusivă a unei terțe persoane.

4.2. pagubele cauzate unui autovehicul sau oricărui alt bun aparținând aceleiași persoane fizice sau persoane juridice asigurate, dacă au fost cauzate de un alt autovehicul aparținând aceleiași persoane fizice sau juridice condus de un prepus al aceleiași persoane juridice ori de a o altă persoană pentru care răspunde persoana fizică sau persoana juridică asigurată;

4.3. pagubele cauzate în cazul în care deținătorul autovehiculului nu face dovada valabilității asigurării obligatorii de răspundere civilă auto pentru pagubele produse terților prin accidente de autovehicule, la data accidentului;

4.4. pagubele situate sub limita minimă a despăgubirilor de asigurare de 500.000 lei, pentru avarierea ori distrugerea bunurilor în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite și de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubei.

4.5 parte din prejudicii care depășește limitele maxime ale despăgubirilor de asigurare de 110.000.000 lei, produs în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite și de numărul persoanelor păgubite și de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubei;

4.6. amenzile de orice fel și cheltuielile penale la care ar fi obligat deținătorul sau conducătorul autovehiculului asigurat, răspunzător de producerea pagubei; precum și cheltuielile de executare a hotărârilor penale privind plata despăgubirilor;

4.7. cheltuielile făcute în procesul penal de deținătorul sau conducătorul autovehiculului asigurat, răspunzător de producerea pagubei, chiar dacă în cadrul procesului penal s-a soluționat și latura civilă;

4.8. sumele pe care conducătorul autovehiculului răspunzător de producerea pagubei este obligat să le plătească deținătorului care i-a încredințat autovehiculul asigurat, pentru avarierea ori distrugerea acestui autovehicul;

4.9. pagubele produse persoanelor sau bunurilor acestora dacă între deținătorul autovehiculului care a cauzat accidentul sau conducătorul auto răspunzător și persoanele păgubite a existat un raport contractual (civil, comercial, de muncă cu titlu oneros sau gratuit).

4.10. pagubele produse la locul de muncă de dispozitivele sau instalațiile montate pe autovehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje și instalații de lucru;

4.11. pagubele cauzate ca urmare a transportului de produse periculoase (radioactive, ionizante, inflamabile, explozive, corozive, combustibile), cu ocazia căruia aceste produse au determinat sau agravat producerea pagubei;

4.12. pagube cauzate prin accidente suferite în timpul operațiunilor de încărcare și descărcare, acestea constituind riscuri ale activității profesionale;

4.13. pretențiile referitoare la reducerea valorii bunurilor după reparații.

II. Stabilirea despăgubirii pe baza convenției dintre asigurați, persoanele păgubite și asigurători

5.1 Stabilirea despăgubirilor pe baza convenției dintre asigurați, persoanele păgubite și asigurători se poate face în cazurile în care, din actele încheiate de organele de poliție, unitățile de pompieri sau celelalte autorități publice competente să constate și să cerceteze accidentele de autovehicule precum și din înștiințarea asiguraților, respectiv a conducătorilor auto vinovați, rezultă cu certitudine răspunderea civilă a deținătorului sau conducătorului autovehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului material suferit.

5.2. În cazul avarierii sau distrugerii bunurile, dacă autoritățile publice nu au întocmit acte cu privire la cauzele și la împrejurările producerii accidentului de autovehicul ori la pagubele cauzate, acestea pot fi dovedite prin orice mijloc legal de probă. Pentru stabilirea despăgubirii pe baza convenției dintre asigurați, persoanele păgubite și asigurători, asigurătorii vor face constatări și vor trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, cauzele și împrejurările producerii accidentului, în baza declarației scrise a asiguratului și a altor dovezi prezentate, localizarea acestuia, precum și cu privire la cuantumul pagubelor produse.

5.3. La primirea despăgubirii pe baza convenției, persoana păgubită își ia un angajament scris, care reprezintă titlu executoriu, prin care se obligă să restituie de îndată despăgubirea primită, în cazul în care actele încheiate de organele de poliție, de unitățile de pompieri sau de alte autorități competente să cerceteze accidentele de autovehicule sunt anulate.

6. Despăgubirile nu pot fi stabilite pe baza convenției dintre asigurați, persoanele păgubite și asigurători, în cazul în care:

6.1. persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoana ce se află în întreținerea deținătorului sau conducătorului autovehiculului asigurat, răspunzător de producerea pagubei;

6.2 persoanele care formulează pretenții de despăgubiri, în cazurile de vătămări corporale sau deces, sunt copiii, părinții, frații sau surorile deținătorului ori conducătorului autovehiculului asigurat răspunzător de producerea pagubei și nu se află în întreținerea acestuia;

6.3 se formulează pretenții de despăgubiri ce se cuvin sub formă de prestații bănești periodice (pensii de întreținere), precum și în cazul în care pentru aceste prestații se solicită o sumă globală;

6.4 se formulează pretenții de despăgubiri ce se cuvin pentru lipsa de folosință a bunului avariat ori distrus, pentru partea respectivă de despăgubire, cu excepția lipsei de folosință a mijloacelor de transport avariate, aparținând agenților economici care au ca obiect de activitate transportul de mărfuri sau de persoane, cu plată, dar numai pentru timpul normal necesar efectuării reparației pagubei produse la mijloacele de transport. Cuantumul pagubei pentru care se acordă despăgubiri nu poate depăși tarifele orare pentru transportul de mărfuri sau de persoane, practicate de către păgubit la data producerii pagubei. Sarcina producerii aparține păgubitului și se face cu înscrisuri doveditoare;

6.5 se formulează pretenții având că obiect daunele morale;

6.6 se formulează pretenții de despăgubire pentru: hârtii de valoare, acte, manuscrise, bijuterii, pietre scumpe, obiecte de artă, obiecte de platină, aur sau argint, mărci poștale, timbre, precum și pentru dispariția sau distrugerea banilor;

6.7 nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul pagubelor produse;

6.8 nu a avut loc un contact material între autovehiculul deținătorului asigurat și persoana păgubită sau bunurile acestuia atunci când cauzele și împrejurările accidentului nu au fost consemnate în actele încheiate de autoritățile publice autorizate;

7. în cazul în care accidentul de autovehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite pe baza convenției dintre asigurați, persoanele prejudiciate și asigurători, în cazul în care:

7.1 potrivit legii, acțiunea penală poate fi stinsă prin împăcarea părților;

7.2 deși hotărârea instanței penale a rămas definitivă, stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior;

7.3 deși acțiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părților, sunt îndeplinite cumulativ, următoarele condiții:

s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată sau din actele încheiate de autoritățile publice, semnate fără obiecțiuni de deținătorul sau conducătorul autovehiculului asigurat, răspunzător de producerea pagubei, rezultă cu certitudine atât răspunderea civilă a acestora și pagubele cauzate, cât și vinovăția penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor ce sunt în curs;

s-a dat acordul pentru stabilirea despăgubirii pe baza convenției dintre asigurat, persoana păgubită și asigurător;

persoana păgubită își ia un angajament scris care reprezintă titlu executoriu, prin care se obligă să instituie de îndată, parțial sau total, despăgubirea primită, în funcție de hotărârea instanței penale în ceea ce privește fapta, făptuitorul și vinovăția;

conducătorul autovehiculului răspunzător de producerea pagubei își ia un angajament scris privind recuperarea despăgubirii, în cazul aplicării prevederilor legii numărul 136/1995, art. 58.

8. La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau distrugerii bunurilor, se iau că bază de calcul pretențiile formulate de persoanele păgubite, avându-se în vedere prevederile legale, acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor fără a depăși valoarea acestora din momentul producerii accidentului și nici limita maximă a despăgubirilor de asigurare prevăzute de lege.

A. În cazul avarierii sau distrugerii autovehiculelor, inclusiv a vehiculelor, cu excepția celor înmatriculate în străinătate și care aparțin persoanelor străine sau cetățenilor români cu reședința în străinătate.

9.1 Despăgubirile pentru autovehicule nu pot depăși cuantumul pagubei și nici diferența dintre valoarea autovehiculului la data producerii accidentului și valoare rămasă;

9.2 Prin valoarea rămasă se înțelege valoarea acelor părți din autovehicul rămase neavariate, fără a se putea depăși 25% din valoarea stabilită conform prevederilor;

9.3 Cuantumul pagubei la autovehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv reparaților componente sau pieselor avariate ori cu costul de înlocuire al acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor, necesare ca urmare a pagubelor produse prin accidentul de autovehicul respectiv, din care se scade valoarea eventualelor deșeuri stabilită la prețuri practicate de unitățile de achiziție.

9.4.La avarierea unui ansamblu sau subansamblu se ia în considerare înlocuirea numai a părților componente sau a pieselor care au fostl avariate.

9.5.Prin părți componente sau piese care se consideră necesar a fi înlocuite se înțeleg numai acelea a căror reparare sau folosire, chiar reparare, nu mai este posibilă din punct de vedere tehnic datorită gradului de avariere a acestora, ori cu toate că repararea este posibilă, costul reparației, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente, depășesc valoarea din nou a părții componente sau a piesei respective, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente.

9.6.Se consideră că a fost necesară revopsirea integrală a autovehiculului, atunci când părțile avariate din cauza accidentului reprezintă cel puțin 50% din suprafața totală exterioară a autovehiculului respectiv.

9.7.Prețurile pătrților componente, ale pieselor înlocuitoare noi și ale materialelor sunt cele practicate de unitățile de specialitate, la data producerii accidentului. Prin unitățile de specialitate se înțeleg persoanele juridice care au în obiectivul lor de activitate comercializarea de autovehicule, părți componente, piese înlocuitoare și materiale pentru autovehicule(cu excepția celor în regim de consignație) și/sau executarea lucrărilor de întreținere și reparații la autovehicule.

9.8.În cazurile în care pentru repararea autovehiculelor a fost necesar să se procure unele părți componente, piese sau materiale, cu plata în valută, costul acestora este egal cu costul prevăzut în actele de cheltuieli prezentate (inclusiv cheltuielile de transport și taxe vamale, exclusiv TVA-ul aferent pieselor), transformat în lei, la cursurile de schimb valutar în vigoare la BNR la data producerii accidentului.,fără a se putea depăși 60 de zile de la data accidentului. În aceste cazuri, costul părților componente, ale pieselor sau ale materialelor nu va depăși prețurile de vânzare practicate de unitățile de specialitate din România.

9.9.Cheltuielile de manoperă, inclusiv de demontare și montare, sunt cele prevăzute în tarifele practicate de unitățile de specialitate, la data accidentului.

9.10.Costul reparațiilor efectuate la autovehicule, inclusiv costul de înlocuire al părților componente și al pieselor avariate, se stabilește pe bază de note de la unități de spee;ialitate, dacă repararea se execută în cel mult 60 dc zile dc la data producerii accidentului.

9.11.În cazul în care reparațiile autovehiculului s-au efectuat în regie proprie sau se solicită plata despăgubirii înainte de efectuarea reparațiilor, costul acestora se stabilește pe baza evaluării asigurătorului și a eventualei documentații privind plățile efectiv făcute. În astfel de cazuri, costul reparațiilor nu poate însă depăși pentru părți componente, piese sau materiale, prețurile de vânzare practicate de unitățile de specialitate, iar pentru cheltuielile de manoperă care nu se justifică cu acte, potrivit prevederilor de la aliniamentul (10), tarife practicate de aceste unități.

9.12.Dacă pentru unele părți componente sau piese ale autovehiculului nu există prețuri practicate de unitățile de specialitate, valoarea din nou a acestora se poate stabili prin asimilare cu prețurile de vânzare practicate de unitățile de specialitate pentru părți componente sau piese ale unor autovehicule similare sau pe baza prețurilor din cataloagele pentru piesele de schimb. În cazul în care prețurile din cataloage sunt exprimate în valută, acestea se vor transforma în lei, 1a cursul de schimb valutar, în vigoare la BNR, la data producerii accidentului.

9.13.În situațiile aplicării prevederilor de la aliniamentul (l1), dacă se prezintă acte justificative, de la unitățile de specialitate, cheltuielile efectiv făcute într-un termen de 60 de zile de la data producerii accidentului, la cererea persoanei păgubite se va putea acorda diferența dintre sumele efectiv plătite și prețurile avute în vedere la calculul despăgubirii pe baza evaluării asigurătorului(pentru fiecare element în parte).

lO.Valoarea autovehiculului la data producerii accidentului se stabilește scăzându-se din valoarea din nou a acestuia, uzura corespunzătoare.

11.Prin valoarea din nou a autovehiculului avariat se înțelege:- pentru autovehicutele înmatriculate în România, aparținând persoanelor fizice și juridice, române sau străine, precum și pentru autovehiculele înmatriculate în străinătate aparținând persoanelor fizice și persoanelor juridice române, care se comercializează în România, prejurile practicate de unitățile de specialitate, la data producerii accidentului, pentru aceste autovehicule;

– pentru autovehiculele îmnatriculate în România, aparținând persoanelor fizice și persoanelor juridice, române sau străine, precum și pentru autovehicule înmatriculate în străinătate aparținând persoanelor fizice și persoanelor juridice române, care nu se comercializează în România, prețurile de vânzare practicate la data accidentului în țara care a fabricat autovehiculul respectiv*, transformate în lei la cursul de schimb valutar în vigoare la data accidentului.

– pentru autovehicule de tipuri la care nu există prețuri stabilite sau pentru tipuri ori modele ce nu se mai fabrică, valorile stabilite prin asimilare cu prețurile de vânzare practicate la data accidentului, ale unor autovehicule care au caracteristici tehnice similare, din producție internă sau externă*, după caz, corectate cu un coeficient de similitudine cuprins între 0.75 și 1.00

12..1 Criteriile de stabilire a uzurii la autovehicule sunt cele prevăzute în anexă la prezentele norme.

13. Se acordă despăgubiri și pentru:

13.1 Acoperirea cheltuielilor făcute în vederea limitării pagubelor, dacă sunt necesare în urma accidentului, justificate cu acte.

13.2 Acoperirea cheltuielilor de transport al autovehiculului la atelierul de reparații din România cel mai apropiat de locul accidentului, care poate face reparația sau la locul cel mai apropiat de adăpostire al autovehiculului (dacă acesta mu se poate deplasa prin forță proprie). Prin locul de adăpostire al autovehiculului se înțelege adsresa menționată în certificatul de înmatriculare al autovehiculului, justificată cu acte.

B. În cazul vătămării sau pierii animalelor

14.Despăguburile pentru animale se stabilesc pe baza valorii pe piața locală a animalului respectiv, la data producerii riscului asigurat.

C.În cazul avarierii sau distrugerii bunurilor, altele decât de la litera A și B

15.1 Despăgubirile pentru clădiri, construcții sau alte bunuri se stabilesc pe baza prețurilor în vigoare, din momentul producerii riscului asigurat.

15.2 În cazul în care persoanele păgubite prezintă documentații tehnice, acestea pot fi luate în considerare la stabilirea despăgubirii, după verificarea prealabilă făcută de asigurător.

D. În cazul avarierii sau distrugerii bunurilor aparținând persoanelor străine sau cetățenilor români cu reședința în străinătate.

l6.La stabilirea despăgubirii pe baza convenției dintre asigurați, persoane străine păgubite și asigurători, în cazul avarierii sau distrugerii bunurilor, se vor avea în vedere următoarele:

16.1.În cazul autovehiculelor înmatriculate în străinătate, despăgubirile acordate de asigurători nu pot depăși diferența dintre valoarea acestora din monentul producerii accidentului și valoarea rămasă.

* În lipsa acestor prețuri se pot avea în vedere prețurile corespunzătoare din cataloagele de specialitate

16.2.În cazul autovehiculelor înmatriculate în străinătate, valoarea acestora Ia data producerii accidentului se stabilește în baza prețurilor practicate în țara în care este înmatriculat autovehiculul ori în țara unde a fost fabricat autovehiculul respectiv. În lipsa acestor prețuri se vor avea în vedere valorile reale, conform cataloagelor de specialitate.

16.3.Prin valoarea rămasă, se înțelege valoarea acelor părți din autovehicule rămase neavariate, fără a se putea depăși 25% din valoarea stabilită conform prevederilor de la aliniamentul(2).

16.4.În cazul în care reparația se efectuează în străinătate, despăgubirile urmând a se plăti în valută, costul reparației este cel prevăzut în documentația de reparație, avându-se în vedere avariile constatate, precum și eventualele avarii suplimentare constatate cu ocazia efectuării reparației, dacă producerea acestora se justifică prin dinamica accidentului.

16.5.În cazul autovehiculelor înnatriculate în străinătate și avariate, care nu se pot deplasa prin forța proprie, se plătesc despăgubiri și pentru:

– 75%din cheltuielile de transport ale persoanelor străine care au efectuat voiajul în autovehiculul avariat, fâră a putea depăși 75% din tariful prevăzut pentru transportul cu avionul clasa economic.

Transportul autovehiculului respectiv, inclusiv al remorcii tractate de acesta de la locul accidentului până la cel mult, atelierul de reparații din țara de domiciliu, cu excepția cazurilor de daună totală.

– 75% din cheltuielile de transport ale mărfurilor aflate în autovehicul, inclusiv în remorca tractată de acesta, până la locul de destinație.

16.6. Cheltuielile prevăzute la aliniamentul (5) trebuie justificate cu acte de la societățile de transport specializate.

16.7.Calcularea în valută a limitelor privind cuantumul despăgubirilor prevăzute în lege, se face la cursurile de schimb valutar în vigoare la BNR, la data producerii accidentului.

l7.Calcularea în valută a despăgubirilor stabilite în lei, se face la cursul de schimb valutar în vigoare la BNR, la data propunerii făcute de către asigurător persoanei păgubite și acceptată de către acesta.

l8.În cazurile în care despăgubirile urmează a se recupera potrivit art. 58 din Legea nr. 136/1995.

– dacă reparația a fost efectuată în România, total sau parțial, suma de recuperat

reprezintă despăgubirea stabilită în lei;

– dacă reparația a fost efectuată în străinătate, suma de recuperat reprezintă despăgubirea plătită în valută transformată în lei la cursurile de schimb valutar în vigoare la BNR, la data efectuării operațiunii.

E. În cazul vătămării corporale sau decesului persoanelor.

l9.La stabilirea despăgubirilor pe baza convenției dintre asigurați, persoanele păgubite și asigurător, în cazul vătămării corporale sau decesului unor persoane, se iau ca bază de calcul pretențiile formulate de persoanele păgubite, avându-se în vedere următoarele:

19.1.În caz de vătămare corporală:

– diferența dintre veniturile salariale nete ale persoanei vătămate și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfâșoară activitatea

– venitul mediu lunar net realizat din alte activități desfășurate de către persoana vătămată, anterior vătămării, dovedite cu documente de evidență fiscală, pe ultimele trei luni înainte de accident, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariați.

19.2.În caz de deces:

– cheltuielile de înmnrmântare, inclusiv piatra funerară. precum și cele efectuate cu ocazia îndeplinirii ritualurilor religioase, însă cel mult suma de 5 milioane lei pe decedat, pe baza înscrisurilor doveditoare.

III. Avizarea și constatarea pagubelor

20. Pentru recuperarea pagubelor produse ca urmare a accidentelor de autovehicule, persoanele păgubite se vor adresa societălii de asigurare.

21.1.În cazul în care cuantumul despăgubirilor ca urmare a avarierii ori distrugerii bunurilur aparținând mai multor persoane, în unul și același accident, depășește limita maximă la data producerii accidentului, despăgubirile se acordă în limita acestei sume.

21.2.În cazul în care cuantumul despăgubirilor ca urmare a vătămărilor corporale sau a decesului mai multor persoane, în unul și același accident de autovehicul, depășește limita maximă despăgubirea se acordă în limita acestei sume.

22.l.Încuviințarea cu privire la stabilirea despăgubirii pe baza convenției dintre asigurați, persoane păgubite și asigurator, se dă pe actele eliberate de autoritățile publice competente să constate și să cerceteze accidentele de autovehicule, pe procesul verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător.

22.2.În situațiile prevăzute la aliniamentul (1), în cazul persoanelor fizice, încuviințarea poate fi dată de soția (soțul) asiguratului.

23.Lucrările de constatare a pagubelor se efectuează și în cazurile în care nu s-a primit încă înștiințarea de la asiguratul răspunzător de producerea pagubei, însă persoanele păgubite se prezintă la asigurătorul acestuia cu dovezi privind răspunderea asiguratului, cauzele și împrejurările accidentului.

24.l.Procesul verbal de constatare a pagubelor se semnează de toate persoanele care iau parte la întocmirea acestuia.

24.2.Eventualele obiecții ale părților cu privire la pagubele constatate vor fi arătate în procesul verbal sau într-o anexă la acesta.

24.3 Eventualele modificări în cuprinsul procesului verbal trebuie certificate cu semnătura acelorași persoane care l-au semnat.

24.4 Dacă, cu ocazia demontării sau reparației bunului avariat, au rezultat și alte pagube produse ca urmare a accidentului, ce nu au putut fi constatate inițial, se va întocmi un proces verbal suplimentar de constatare a pagubelor cu participarea acelorași persoane care au luat parte la constatarea inițială.

25. Toate persoanele care participă la întocmirea actelor răspund conform legii pentru trecerea de date false sau nereale în actele respective.

26 În situațiile justificate, asigurătorii pot acorda despăgubiri și în cazul în care persoana păgubită a procedat la repararea autovehicului avariat înainte ca asigurătorii să efectueze constatarea pagubei, dacă împrejurările și cauzele producerii evenimentului asigurat, precum și cuantumul pagubei, rezultă din actele aflate la dosar. În asemenea situații stabilirea mărimii avariilor, precum și a cuantumului pagubelor se vor face în baza datelor consemnate în actele autorităților publice competente, documentațiilor privind costul efectiv al reparațiilor efectuate, declarațiilor scrise ale păgubitului și ale martorilor și altor dovezi prezentate, coroborate cu propriile constatări ale asiguratorului, rezultate în urma examinării reparațiilor executate autovehicului și, după caz, a eventualelor părți componente sau piese avariate înlocuite, precum și cu investigațiile în legătură cu dinamica accidentului, localizarea acestuia. și în aceste cazuri, datele constatate vor fi consemnate în procesul verbal de constatare a pagubelor la autovehicule, care va fi semnat de toate persoanele care iau parte la întocmirea acestuia.

27. Odată cu plata despăgubirii, persoana păgubită va menționa, în scris, că a fost integral despăgubită pentru pagubele suferite și că nu mai are nici o pretenție în legătură cu paguba respectivă față de asigurător.

IV Dispoziții finale

28.1. În cazurile în care nu s-a realizat convenția și despăgubirie, se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul va acorda despăgubiri fără a mai fi necesară încuviințarea asiguratului, în baza hotărârii judecătorești rămasă definitivă și investită cu formulă executorie, cu respectarea prevederilor legii nr. 136/1995 și ale paragrafului I (Generalități), din prezentul subcapitol.

28.2. În cazul obligării la pretenții bănești periodice, sumele stabilite de organele prevăzute la alin. 1 se vor plăti până la reducerea sau încetarea stării de nevoie sau a incapacității de muncă, ținându-se seama de deciziile de pensionare, certificatele medicala sau alte dovezi care stabilesc aceste situații.

29. În cazul în care, după plata despăgubirilor pentru vătămări corporale, stabilite prin hotărârea organului de jurisdicție competent, intervine decesul victimei ca urmare a aceluiași accident, despăgubiri se pot stabili pe baza înțelegerii dintre părți, pentru cheltuielile prevăzute la pct. 19.2.

30. Convenția dintre asigurați, persoanele păgubite și asigurători are caracter total, necondiționat, definitiv și stinge toate pretențiile decurgând din pagubele care erau sau puteau fi cunoscute la data realizării convenției, pentru pagubele ce s-au acoperit pe această cale, cu excepția situației prevăzute la punctul 7.3. și a situației în care, ulterior plății despăgubirii pentru vătămări corporale, starea persoanei păgubite s-a agravat ori a intervenit decesul acesteia, ca urmare a aceluiași accident.

V. Stabilirea uzurii în cazul pagubelor produse la autovehicule

1. Pentru stabilirea valorii autovehiculelor la data producerii evenimentului asigurat din valoarea din nou a acestora scade uzura valorică.

Uzura valorică se calculează prin aplicarea coeficientului de uzură asupra valorii din nou a autovehicului la data producerii evenimentului asigurat.

Coeficientul de uzură se stabilește în funcție de gradul de întrebuințare (parcurs) a autovehicului, exprimat în kilometri, precum și de vechimea în exploatare, exprimată în unități de timp (ani), diferențiată pe categorii de autovehicule, potrivit tabelelor nr. 1 și 2 cuprinzând coeficienții de uzură, anexate.

Pentru stabilirea coeficientului de uzură a unui autovehicul sunt necesare:

a) data introducerii în exploatare de nou a autovehicului respectiv, menționată în documentele de identificare a acestuia (carte de identitate, certificat de înmatriculare) sau, în lipsă, anul de fabricație de pe placa de origine a autovehicului;

b) parcursul în kilometri realizat de autovehiculul respectiv de la data introducerii lui în exploatare de nou și până la data producerii evenimentului asigurat.

2. Pentru autovehiculele la care se cunosc datele menționate la punctul 1. literele a) și b), pentru stabilirea coeficientului de uzură a autovehiculului avariat se caută în tabelul coeficienților de uzură linia corespunzătoare vechimii în exploatare (în ani) și coloana corespunzătoare stării de întreținere medii (determinată pentru un parcurs mediu anual de 10.000 km), la intersecția cărora se va găsi coeficientul de uzură respectiv.

În cazul în care există diferențe între parcursul real și cel rezultat utilizând media anuală, coeficientul corespunzător stării de întreținere medii se va corecta cu 0,6 % pentru fiecare 1000 km*, fără a se putea depăși coeficienții corespunzători stărilor de întreținere bună sau satisfăcătoare.

3.Pentru autovehiculule la care nu se cunoaște parcursul (km) realizat până la data producerii evenimentului asigurat sau acesta nu este în concordanță cu starea tehnică a autovehiculului respectiv, coeficientul de uzură a autovehiculului avariat se stabilește în funcție de vechimea în exploatare și de starea de întreținere a acestuia*.

Starea de întreținere a unui autovehicul se clasifică în: bună, medie și satisfăcătoare.

Stabilirea stării de întreținere a unui autovehicul se face potrivit stării acestuia înainte de producerea evenimentului asigurat, pa baza criteriilor de mai jos:

a) stare de întreținere bună

Autovehiculul prezintă: integritatea elementelor caroseriei, barelor de protecție și capacelor de roți; vopseaua intactă, fără exfolieri sau urme aparente de rugină a tablei; tapițeria fără pete, urme de uzură prematură sau rupturi; cauciucuri uzate uniforme, fără să prezinte uzuri accentuate flancuri, ca urmare a unui reglaj necorespunzător al direcției; motorul fără scurgeri de ulei afectat acestuia;

b) stare de întreținere medie

Autovehiculul prezintă: deformări ale caroseriei, ale barelor de protecție sau ale capacelor de roți până la 10 dm2 , însumat pa întreaga suprafață exterioară; degradări ale vopselei în ceea ce privește luciul, cu urme de rugină aparentă pe o suprafață totală până la 10dm2, cu exfolieri pe o suprafață totală până la 0,5cm2 sau orice alte zgârieturi; pete pe tapițeria scaunelor;

c) stare de întreținere satisfăcătoare

Autovehiculul prezintă: deformări ale caroseriei, ale barelor de protecție și ale capacelor de roți mai mari de 10 dm2, însumat pe întreaga suprafață exterioară; degradări ale vopselei, pierderea totală a luciului, cu exfolieri pe o suprafață totală mai mare de 0,5 cm2, cu

*) corecția se va face prin adunare, dacă parcursul real este mai mare de 10.000km/an, ori prin scădere, dacă este mai mic.

urme pronunțate de rugină aparentă și zgârieturi; tapițeria deteriorată și murdară; cauciucurile uzate neuniform, cu accentuări pe unu din flancuri, ca urmare a unui reglaj necorespunzător al direcției; motorul cu urme de ulei pe părțile superioare și laterale, ca urmare a scurgerilor la capacul distribuției, al chiulasei sau pe lângă garniturile de etanșare; joc mare la volanul direcției.

Cunoscând data introducerii în exploatare de nou și starea sa de întreținere, justificată tehnic, pentru stabilirea coeficientului de uzură a autovehiculului avariat se caută în tabelul coeficienților de uzură linia orizontală corespunzătoare vechimii în exploatare (în ani) a acestuia și se stabilește un coeficient de uzură cuprins între cei corespunzători stării de întreținere bună și satisfăcătoare.

4. Pentru autovehiculele care aveau executate înainte de data producerii evenimentului asigurat reparații curente, inclusiv înlocuiri al epărților componente sau ale pieselor originale, pentru menținerea stării tehnice corespunzătoare a autovehiculului, stabilirea coeficientului de uzură se face pe baza relației:

Ur = U x K,

în care

Ur – coeficientul de uzură recalculat al autovehiculului

U – coeficientul de uzură rezultat din tabelele coeficienților de uzură *), în baza datelor menționate mai sus;

K – coeficientul d corecție a uzurii

K=

în care,

A – valoarea din nou a autovehiculului avariat;

a – costul total al reparațiilor curente, inclusiv al înlocuirilor de părți componente sau de piese

originale, executate înainte de data producerii evenimentului asigurat, pentru menținerea stării tehnice corespunzătoare a autovehiculului, în baza documentațiilor privind costul efectiv al acestora.

În nici un caz nu se pot lua în calcul coeficienții de uzură inferiori coeficienților miniali sau superiori celor maximali, pentru vechimea în exploatare, parcursul realizat și starea de întreținere a autovehiculului avariat, prevăzuți în tabelele coeficienților de uzură *).

* vezi anexa nr.2 cu tabelele coeficienților de uzură.

originale, executate înainte de data producerii evenimentului asigurat, pentru menținerea stării tehnice corespunzătoare a autovehiculului, în baza documentațiilor privind costul efectiv al acestora.

În nici un caz nu se pot lua în calcul coeficienții de uzură inferiori coeficienților miniali sau superiori celor maximali, pentru vechimea în exploatare, parcursul realizat și starea de întreținere a autovehiculului avariat, prevăzuți în tabelele coeficienților de uzură *).

Studiu de caz

Dulămea Ștefan, posesorul autoturismului Dacia Nova, cu numărul de înmatriculare DB-02-JPL a încheiat asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, la societatea de asigurare ASIROM S.A.

Asigratul a plătit societății de asigurare în valoare de 295200 lei. Prima a fost plătită integral la data de 24.12.1998, iar asigurare în valoare de 295 200 lei. Prima a fost plătită integral la data de 24.12.1998, iar asigurarea de răspundere civilă auto este valabilă 1 an, începând cu data de 01.01.1999 și până la 31.12.1999.

Dovada plății primei de asigurare este chitanța, rin care societatea de asigurare se obligă să plătească asiguratului despăgubirea, la producerea unui anume risc în această perioadă.

În ziua de 11.05.1999, în localitatea Târgoviște, județul Dâmbovița, Dulămea Ștefan, neasigurându-se la schimbarea direcției de mers de pe o bandă pe alta, a acroșat autoturismul Tico, cu număr de înmatriculare DB-46-TOM, la volanul căruia se afla Băleanu Toma, provocându-i următoarele pagube: avarie bară față, avarie lampă semnalizare, avarii far dreapta, avarie portieră față, spate dreapta, avarie aripă dreapta față, avarie aripă dreapta spate, colț bară dreapta spate.

Nu s-au înregistrat vătămări corporale.

După încheierea procesului verbal de către Poliție, s-a trecut la redactarea procesului verbal de constatare a pagubelor.

Despăgubirea s-a făcut pe baza înțelegerii între părți, societatea de asigurare decontând plățile efectuate de asigurat în contul societății, în sumă de 6 100 000 lei astfel:

pentru far dreapta TICO, care a fost înlocuit – 1 013 500

pentru aripă față dreapta, care a fost înlocuită – 939 526

pentru spoiler față, care a fost înlocuit – 1 032 240

* vezi anexa nr.2 cu tabelele coeficienților de uzură

grund – 16 967

vopsea – 635reapta, care a fost înlocuită – 939 526

pentru spoiler față, care a fost înlocuit – 1032240

grund – 16967

vopsea – 635 398

lac – 585 246

întăritori – 163 935

diluant – 121 131

manoperă – 841 000

TVA – 768 777

materiale recuperate( care s-au scăzut din suma datorată asiguratului de către societate) – 17 720

Costul reparațiilor autovehiculului avariat este de 6 100 000 lei.

Piesele și materialele folosite sunt în valoare de 5 276 720, manopera în valoare de 841 000 lei, iar valoarea deșeurilor recuperate în valoare de 17 720 lei

Cap. 4 Asigurări facultative de răspundere civilă

4.1. Asigurări facultative interne și externe de răspundere civilă:CASCO și CARTEA VERDE

Practica activității de asigurare cunoaște, pe lângă asigurarea de răspundere civilă auto obligatorie și asigurarea facultativă de răspundere civilă. Aceasta poate apărea atât sub forma asigurării de răspundere civilă a conducătorilor auto profesioniști, care practică această profesie fiind salariați la diferite persoane juridice, cât și a asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse numai în afara teritoriului României.

Ținând seama că această formă de asigurare ia naștere prin încheierea unui contract între cei interesați și asigurător, se impune prezentarea caracteristicilor esențiale ale contractului de asigurare facultativă de răspundere civilă.

Contractul de asigurare de răspundere civilă este acel contract prin care asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta ia asupra sa riscul producerii unui anumit eveniment, obligându-se ca la producerea evenimentului să acorde despăgubiri pentru sumele pentru care asiguratul este obligat să la plătească cu titlu de desdăunare și cheltuieli de judecată pentru prejudicii de care răspunde în baza legii față de terțele persoane păgubite printr-un accident produs de autovehiculul asigurat, ca urmare a vătămării corporale sau decesului, precum și a avarierii sau distrugerii unor bunuri.

A. Din definiția contractului de asigurare de răspundere civilă se pot desprinde următoarele caracteristici juridice:

contractul de asigurare de răspundere civilă are un caracter consensual, fiindcă se formează “solo consensu” prin simplu acord al părților, fără să fie nevoie de vreo formă specială de manifestare a voinței. Decisiv este ca părțile să cadă de comun acord asupra elementelor esențiale ale contractului;

contractul de asigurare de răspundere civilă are un caracter sinalagmatic, părțile obligându-se reciproc. În principal, asiguratul se obligă să plătească prima, iar asigurătorul să ia asupra sa riscul producerii unui eveniment, iar la producerea acestuia să plătească o despăgubire. Obligându-se una față de alta fiecare din părțile contractului este debitor și creditor al celeilalte. Obligațiile celor două părți nu sunt numai reciproce, ele sun totodată și interdependente. Existența obligației asigurătorului depinde de existența obligației asiguratului și invers, ele neputând exista una fără alta, condiționându-se reciproc;

contractul de asigurare de răspundere civilă este cu executare continuă sau succesivă. Aceasta înseamnă că executarea contractului nu are loc dintr-o dată, printr-o singură prestație, ci asigurătorul continuă în mod contant a acorda protecție asiguratului, prin acoperirea riscului, iar asiguratul este obligat a plăti primele la termenele stabilite. Totodată, ambele părți sunt ținuta a-și îndeplini obligațiile ce le revin din contract, până la expirarea acestuia. Dacă obiectul asigurat a dispărut prin efectul altui eveniment decât cel în vederea căruia s-a încheiat asigurarea, contractul se reziliază de drept, fără a se desființa ceea ce s-a efectuat în trecut în baza lui;

contractul de asigurare de răspundere civilă ar un caracter oneros care constă în faptul că fiecare parte urmărește un anumit avantaj, o contraprestație, în schimbul aceleia pe care o face în favoarea celeilalte părți. Prin contract asiguratul urmărește să obțină de la asigurător o anumită protecție, materializată în cazul producerii evenimentului prevăzut în contract prin plata despăgubirii necesare acoperirii daunei cauzate în accidentul produs de autovehiculul asigurat. Pentru a obține acest avantaj, este obligat să plătească prima de asigurare convenită;

contractul de asigurare de răspundere civilă are și un caracter aleatoriu, întrucât este destinat a acoperi un risc, iar efectele sale în ceea ce privește beneficiile și pierderile, depind de un eveniment incert;

contractul de asigurare de răspundere civilă este un contract care are caracteristici și ale contractului tip și ale celui de adeziune. Caracteristic pentru contractul de adeziune sunt clauzele stabilite numai de către una din părți, cealaltă neavând posibilitatea să le discute, ci numai facultatea să nu le accepte ca atare, adică să adere sau nu.

Prin faptul că asigurătorul nu are voie să modifice condițiile fixate prin acte normative, poate fi considerat contract tip, acceptat de ambele părți.

B. Contractul de asigurare de răspundere civilă întrunește mai multe elemente:

interesul: prin interes trebuie înțeleasă valoarea pecuniară expusă pierderilor, a bunului asigurat sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută pentru asigurat sau beneficiar, ca urmare a sinistrului. Pentru a fi asigurabil, un interes trebuie să fie deci, economic și evaluabil în bani.

Despăgubirile pe care asiguratul trebuie să le acopere, nu provin din distrugerea sau avarierea bunurilor sale, ci din raporturile de obligații care intervin între terțele persoane și asigurat, față de care este obligat pentru daunele provocate. Interesul, în toate cazurile de asigurare de răspundere civilă, se referă deci, la patrimoniul celui responsabil. Pentru asigurat, ceea ce constituie amenințare în caz de sinistru, privește patrimoniul său, micșorat cu sumele datorate pentru acoperirea prejudiciilor de care este răspunzător.

riscul: riscul constituie un elemente esențial și caracteristic contractului de asigurare de răspundere civilă. Dacă riscul lipsește într-un contract de asigurare, acesta este și el lipsit de eficacitate, ca neavând element esențial, riscul reprezentând însăși cauza asigurărilor. Riscul dă operațiunii de asigurare o veritabilă fizionomie, din moment ce pentru a se proteja contra riscurilor, asiguratul tratează cu asigurătorul.

Riscul se poate defini ca un eveniment incert, posibil și viitor la care sunt expuse bunurile, viața ori sănătatea unei persoane și care nu depinde de voința părților contractante. Fără risc nu poate exista asigurare și dispariția riscului în cursul contractului pune automat capăt acestuia;

suma asigurată: în contractul de asigurare de răspundere civilă, suma asigurată reprezintă limita maximă până la care asigurătorul răspunde în ipoteza producerii cazului asigurat. În asigurarea de răspundere civilă, sumele la care se face asigurarea pentru unul și același accident, indiferent de numărul accidentelor pe toată perioada asigurării, se stabilesc conforma asiguratului, în limitele prevăzute în tarif, pentru următoarele cazuri:

o sumă maximă pentru fiecare persoană accidentată;

o sumă maximă pentru pagube produse tuturor bunurilor avariate sau distruse.

Stipularea sumei asigurate în contract este necesară, întrucât servește ca bază și pentru calcularea primei. De altfel, între prima de asigurare și suma asigurată există o corelație, o condiționare reciprocă.

prima: elementul esențial al contractului de asigurare, prima cu principala obligație a asiguratului, reprezintă renumerația pe care o primește asigurătorul de la asigurat, în schimbul prestației premise: despăgubirea pe care o va plăti. Astfel spus, prima este prețul pentru care asigurătorul ia asupra sa povara riscului. Între risc și primă există o corelație necesar. Adesea cuvântul risc, are loc să desemneze evenimentul incert și fortuit împotrivă căruia asiguratul dorește să se protejeze, este întrebuințat pentru a indica valoarea însăși a riscului, ceea ce corespunde întinderii obligației asumate de asigurător la încheierea contractului. În orice asigurare, prima exprimă valoarea riscului, valoarea care este determinată pe bază de date statistice.

După cum nu există asigurare fără risc, tot așa nu poate fi conceput avantajul asigurării fără primă.

C. Condițiile de validitate ale contractului de asigurare de răspundere civilă.

Pentru ca un contract să fie valabil încheiat se cer următoarele:

capacitatea de a contracta;

consimțământul valabil al părților;

obiect determinat;

cauza ilicită.

La contractele de răspundere civilă – ca de altfel la toate formele asigurării contractuale – o condiție esențială cerută este forma scrisă. Atunci când o persoană dorește să încheie un contract de asigurare se deplasează în mod obișnuit la sediul uneia dintre unitățile asigurătoare sau inspectorul ori agentul de asigurare merge la viitorul asigurat.

În ambele situații, viitorului asigurat I se înmânează spre completare, un formular special întocmit de asigurător. Formularul, odată completat și semnat de asigurat, trebuie remis organului asigurător. Acest formular special este denumit, a regulamentele și condițiile de asigurare interne, “declarație de asigurare”, iar cu cele externe, “cerere de asigurare”.

Necesitatea formei scrise a declarației sau cererii de asigurare este evidentă. Declarația de asigurare concretizează manifestarea voinței de a încheia contractului, iar răspunsurilor date întrebărilor formulate de asigurător permit acestuia să cunoască natura și proporțiile riscului ce ar urma să-l ia în sarcina sa și să decidă acceptarea sau refuzul de a contracte.

Declarația de asigurare este un formular emanat de la asigurător care în unele asigurări conține, sub formă de chestionar, întrebările necesare pentru a provoca din partea viitorului asigurat, răspunsurile care vor permite asigurătorului să-și facă o opinie asupra riscului și, în funcție de acesta, să stabilească prima aferentă. Cu alte cuvinte, declarația de asigurare cuprinde, pe lângă datele de identificare a părților, anumite împrejurări pe care numai asiguratul le cunoaște și pe care le declară pe răspunderea proprie, referitoare la bunul cuprins în asigurare, suma asigurată și răspunderea riscului. Alteori, manifestarea voinței de a contracta se poate prezenta sub forma unei cereri obișnuite, viitorul asigurat având obligația să indice, în scris, toate datele care au importanță pentru identificarea autovehiculului asigurat și aprecierea riscului.

Declarația sau cererea de asigurare, ca act unilateral de voință, nu este susceptibilă de efecte juridice, specifice instituției asigurărilor, până ce nu a fost acceptată de asigurător. Aceasta înseamnă că, atâta vreme cât nu a fost acceptată de asigurător, declarația nu este obligatorie și poate fi revocată expres sau tacit – de pildă, prin nevirarea primei de asigurare, în cazurile în care plata acesteia urma să se facă prin dispoziție de plată, fără ca răspunderea ofertantului să fie angajată.

Asigurătorul asigură facultativ persoanele fizice și persoanele juridice, cu domiciliul, sediul sau reședința în România care dețin autovehicule, inclusiv persoanele fizice infirme care au în folosință, din partea statului, mototriciclete adaptate infirmității lor: – pentru pagube produse autovehiculelor asigurate (asigurare pentru avarii sau asigurare auto-casco) și pentru răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule asigurate (asigurare de răspundere civilă).

În cazul coproprietarilor de autovehicule asigurarea se consideră încheiată pentru sumele tuturor proprietarilor, chiar dacă nu au fost înscriși în contractul de asigurare.

Asigurarea facultativă de răspundere civilă poate fi încheiată de conducătorii auto profesioniști, deoarece unitățile în cadrul cărora își desfășoară activitatea recuperează despăgubirile plătite de asigurător de răspundere civilă auto obligatorie, de la ei ori de câte ori sunt răspunzători de producere pagubelor respective. Prin urmare, asigurarea facultativă de răspundere civilă auto poate fi încheiată de conducătorii auto profesioniști, ea acoperind prejudiciile produse prin accidente cu autovehiculele aparținând unor persoane juridice. Conducătorii auto profesioniști, care au încheiată o astfel de asigurare, nu vor mai fi obligați să restituie, din salariul lor, despăgubirea pe care asigurătorul a plătit-o terțului păgubit, în contul unității deținătoare a autovehiculului, pentru prejudicii create de ei într-un accident de a cărui producere se fac vinovați.

Obiectul asigurării îl poate constitui vehiculele pentru transportul terestru, acționate cu ajutorul motorului, cum ar fi:

autovehicule destinate transportului de persoane, ca: autoturisme, autostațioane, autobuze (autocare), motocicluri (motociclete, scutere, motorete, mototriciclete);

autovehicule destinate transportului de bunuri, ca: autocamioane, autofurgoane, autofurgonete (autodube), autobasculante, autocisterne, autocamionete, tractoare rutiere, autotractoare;

autovehicule speciale (construite sau echipate pentru diverse destinații speciale), ca:

autovehicule pentru gospodăria comunală (autostropitori, automăturătoare, autogunoiere)

autovehicule pentru stingerea incendiilor;

autosanitare, autovehicule cu instalații de radioficare, caravane cinematografice;

autoateliere, automacarele, autovehicule pentru exploatării geologice, hidrotehnice și topografice;

remorci auto având unul sau mai multe axe care sunt trase de un autovehicul, din cele menționate mai sus.

Ca o regulă generală, nu pot fi asigurate autovehiculele care sunt înmatriculate potrivit dispozițiilor legale privind circulația pe drumurile publice în România (tractoare agricole care nu sunt folosite ca tractoare rutiere, autocorubine, excavatoare, cilindri compresori).

În baza unei polițe de asigurare auto-casco, asigurătorul acordă despăgubiri pentru produse prin avarierea sau distrugerea autovehiculelor asigurate, provocate de unul sau mai multe dintre următoarele evenimente:

producerea unor riscuri generale, ca exemplu: incendiu, trăsnet, explozie chiar dacă trăsnetul sau explozia nu au fost urmate de incendiu, ploaia torențială, inclusiv efectele indirecte ale acestora, grindină, inundație, furtună, uragan, cutremur de pământ, prăbușire sau alunecare de teren, greutatea stratului de zăpadă sau de gheață, avalanșe de zăpadă, căderea unor corpuri pe construcția în care se afla autovehiculul;

cheltuieli de transport al autovehiculului la atelierul de reparație cel mai apropiat de locul producerii accidentului care pot efectua reparația, sau la locul cel mai apropiat de adăpostire;

pagube produse autovehiculului asigura, pentru salvarea autovehiculului sau a construcției în care se afla acesta;

cheltuieli făcute în vederea limitării pagubelor.

În asigurarea pentru avarii pagubele produse:

echipamentului suplimentar i se despăgubesc doar în condițiile în care s-a încheiat suplimentar și asigurarea de prim risc a echipamentului suplimentar montat la autovehicul, la suma datorată de asigurat și numai dacă acesta le-a montat la autovehicul și dacă avariile ori distrugerile s-au întâmplat odată cu cele produse din cauza cuprinsă în asigurare.

Prin echipamentul suplimentar se înțeleg: aparatul de radio, radiocasetofonul, compact discul, televizorul, boxele, frigiderul, telefonul, stația de emisie-recepție și altele, dacă sunt montate pe autovehicul;

anvelopele ori camerele autovehiculului, centurile de siguranță, sistemul de alarmă, farurile de ceață, capacele roților, prelata care acoperă coviltirul, se despăgubesc dacă erau montate la autovehicul și avarierile ori distrugerile s-au întâmplat odată cu cele produse din cauza cuprinsă în asigurare;

sculele care fac parte din truse de scule, extinctorul, truse medicale de prim ajutor și roți de rezervă se despăgubesc dacă se aflau în autovehicul și avariile ori distrugerile s-au întâmplat odată cu cele produse din orice cauză cuprinsă în asigurare, însuși corpului autovehiculului.

În caz de incendiu se acordă despăgubiri pentru pagubele produse prin afumare, pătare, carbonizare sau diverse alte distrugeri, precum și prin avarieri cauzate de apă, ca urmare a măsurilor luate în timpul producerii evenimentului asigurat pentru salvarea autovehiculului sau a construcției în care se afla acesta.

În caz de trăsnet sau explozie se acordă despăgubiri și pentru pagubele produse atunci când trăsnetul ori explozia s-au produs la distanță de autovehicul respectivă.

În caz de inundații se acordă despăgubiri pentru pagubele produse ca urmare a acoperirii locului unde se afla autovehiculul asigurat cu un strat de apă provenit din orice cauză, precum și pentru pagubele produse de acțiunea mecanică a apelor curgătoare sau a obiectelor purtate de ape.

În cazurile de trăsnet, uragan, furtună, cutremur de pământ, prăbușire sau alunecare de teren, se acordă despăgubiri și pentru pagubele produse autovehiculului prin efectele indirecte ale acestor fenomene, ca de exemplu: prăbușirea unui copac lovit de trăsnet, acțiunea mecanică a obiectelor purtate de furtună sau uragan, sfărâmarea acoperișurilor sau construcțiilor din cauza cutremurelor de pământ, a prăbușirii sau alunecărilor de teren.

La fel ca în cazul oricărui contract de asigurare există și aici anumite situații excluse expres din acoperire. Astfel, societatea de asigurări nu plătește despăgubiri pentru:

pagubele produse autovehiculului, unor părți componente sau unor piese ale acestuia, de alte cauze decât cele menționate anterior, cum ar fi: pagube cauzate prin întrebuințare, funcționare sau uzare, precum și cele determinate de defecte de fabricație. Dacă însă, datorită defectării din orice cauze a unor piese ale autovehiculelor, se produc pagube de tipul celor acoperite prin asigurare, acestea vor fi despăgubite;

pagubele produse prin influența temperaturii asupra motorului autovehiculului, ca urma a înghețării apei și cele produse, motorului sau cutiei de viteze, ca urmare a lipsei sau insuficienței ungerii sau supraîncălzirii în orice alte cauze cuprinse în asigurare;

pagubele indirecte, cum ar fi reducerea valorii autovehiculului după reparații sau pagube produse ca urmare a întreruperii folosirii acestuia;

pagubele produse ca urmare directă a trepidațiilor autovehiculului în timpul mersului, cele produse prin acțiunea curentului electric asupra instalației electrice precum și cele ca urmare a acțiunii acizilor sau substanțelor chimice;

pagube produse părților componente de rezervă, pieselor de rezervă;

cheltuielile făcute pentru transformarea sau îmbunătățirea autovehiculului a comparației cu starea lui dinaintea producerii evenimentului asigurat;

pagube produse filmelor și dispozitivelor portative de păstrare ale acestora de la autovehiculele cu instalațiile cinematografice;

pagubele pricinuite de măsuri de război, invazii, ocupație militară, război civil, insurecție, rebeliune, revoluție, putere militară sau uzurpare de putere;

pagubele produse de tulburări civile, revolte, acte de terorism sau sabotaj, acte de vandalism și alte asemenea;

cazurile de confiscare, naționalizare, sechestrare, rechiziționare;

pagubele produse elementelor care au dus la modificări constructive ale autovehiculelor și implicit la creșterea valorii acestora în condițiile în care nu s-a încheiat un contract de asigurare suplimentar pentru majorarea sumei asigurate inițial.

În asigurarea autovehiculelor pentru avarii este inclus riscul de furt al autovehiculului.

În asigurarea pentru furt sunt cuprinse:

furtul autovehiculului, al unor părți componente sau piese ale acestuia;

pagubele de orice fel produse autovehiculului ca urmare a furtului sau tentativei de furt al autovehiculului al unor părți componente sau piese ale acestuia ori ale unor bunuri aflate în interior;

pagubele produse încăperii proprietate asiguratului, în care se afla autovehiculul, ca urmare a furtului prin efracție sau tentativei de furt prin efracție.

În asigurarea de răspundere civilă asigurătorul acordă despăgubiri pentru:

sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de desdăunare și cheltuieli de judecată pentru prejudiciul de care răspunde, în baza legii, față de terțe persoane păgubite printr-un accident produs de autovehicul asigurat, ca urmare a vătămării corporale sau a decesului, precum și a avarierii sau distrugerii unor bunuri;

cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat de desdăunare, cheltuieli în care se cuprind cele pentru onorariu pentru avocat, pentru expertiză și cheltuieli de transport ale asiguratului, dovedite cu acte.

Despăgubirile de mai sus se acordă și în cazul în care autovehiculul, în momentul producerii accidentului era condus de soția (soțul), părinții, socrii și bunicii asiguratului, de copiii, frații, surorile și nepoții asiguratului și soția inclusiv soții (soțiile) acestor, precum și de alte persoane, dacă se află în întreținerea asiguratului.

Despăgubirile se acordă pentru pagubele produse ca urmare a vătămării corporale sau decesul persoanelor și avarierii ori distrugerii bunurilor care se aflau în afara autovehiculului asigurat care a produs accidentul.

La motocicluri se acordă despăgubiri și pentru pagubele produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului persoanelor transportate în atașuri sau pe locurile de însoțitori prevăzute precum cu șei și scări, în motociclul asigurat care a produs accidentul, precum și ca urmare a avarierii ori distrugerii îmbrăcămintei și încălțămintei aflate pe acele persoane, numai dacă persoanele respective nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu deținătorul motociclului respectiv.

Despăgubirile se stabilesc pe baza înțelegerii între părți, cu acordul asigurătorului, sau prin hotărâre judecătorească, pronunțată conform legii, în România.

Nu se acordă despăgubiri pentru:

amenzile de orice fel și cheltuielile penale la care ar fi condamnat asiguratul, precum și cheltuielile de executare a hotărârilor privind plata despăgubirilor;

sumele pe care asiguratul ar avea să le plătească drept despăgubire conducătorului autovehiculului care a produs accidentul ori soției asiguratului sau persoanelor care se află în întreținerea asiguratului;

sumele pe care asiguratul ar avea să le plătească drept despăgubiri pentru hârtii de valoare, acte manuscrise, pietre prețioase, obiecte de platină, aur și argint, mărci poștale și alte asemenea precum și pentru dispariția sau distrugerea banilor;

sumele pe care conducătorul autovehiculului care a produs accidentul este obligat să le plătească asiguratului;

cheltuielile făcute în procesul penal de asigurat sau de conducătorul autovehiculului răspunzător de producerea pagubei, chiar dacă odată cu acțiunea penală s-a soluționat în latura civilă;

pagubele produse persoanelor din autovehiculul care a provocat accidentul și care erau transportate în baza unui raport contractual existent cu deținătorul autovehiculului respectiv, inclusiv ca urmare a avarierii ori distrugerii îmbrăcămintei și încălțămintei acestor persoane.

De asemenea, nu se acordă despăgubiri:

dacă paguba a fost provocată cu intenție de către asigurat sau de către persoane care ridică pretenții față de asigurat;

dacă pagubele unui autovehicul sau oricărui bun aparținând aceleiași persoane fizice sau juridice au fost provocate de un alt autovehicul aparținând, după caz, aceleiași persoane fizice sau juridice condus de: un conducător auto angajat al aceleași persoane fizice sau persoane juridice, o altă persoană pentru care răspunde persoana fizică sau persoana juridică respectivă;

în cazurile în care asiguratul sau conducătorul autovehiculului nu are răspundere civilă;

dacă după producerea pagubei, aceasta s-a mărit prin neluarea intenționată de către persoana păgubită, care formulează pretenții față de asigurat, a măsurilor pentru limitarea pagubei și numai pentru care s-a mărit.

La asigurarea de răspundere civilă nu se acordă despăgubiri pentru cazurile în care:

autovehiculul nu avea certificat de înmatriculare valabil sau altă autorizație de circulație valabilă;

în momentul producerii accidentului, autovehiculul era condus sau acționat de o persoană fără permis de conducere valabil pentru categoria respectivă de autovehicule, ori după ce permisul de conducere i-a fost retras, anulat sau reținut în vederea anulării, ori ca urmare a suspendării exercitării dreptului de a conduce;

persoana care conducea autovehiculul și care se face vinovată de producerea accidentului se afla sub influența băuturilor alcoolice;

persoana care conducea autovehiculul și care se face vinovată de producerea accidentului s-a sustras de la recoltarea probelor biologice, în vederea stabilirii alcoolemiei, ori a părăsit locul accidentului;

pagubele s-au produs în timpul comiterii de către asigurat a unei infracțiuni săvârșite cu intenție ori în timpul când asiguratul, autor al unei infracțiuni săvârșite cu intenție, încerca să se sustragă de la urmărire.

Suma la care se încheie asigurarea pentru avarii este cea declarată de asigurat, dar care nu poate depăși însă valoarea autovehiculului la date încheierii asigurării. Prin valoarea la data asigurării se înțelege valoarea din nou a autovehiculului respectiv sau a unui autovehiculul de același fel și de tip corespunzător, calculată la prețul practicat de unitățile de specialitate, mai puțin uzura în raport cu vechimea, întrebuințarea și starea de întreținere a autovehiculului.

Autoturismele și autostațioanele inclusiv remorcile trase de acestea se asigură la valoarea lor fără stabilire de sume asigurate.

În general, pentru autovehicule cu o vechime de sub un an, asigurarea se încheie la valoarea din nou a acestora respectiv la valoarea de factură sau valoarea de catalog.

Pentru autovehiculele care au o vechime mai mare de un an, suma asigurată se stabilește în funcție de valoarea acestora la data încheierii asigurării. De obicei valoarea unui autovehicul se stabilește în funcție de următorii factori: an de fabricație, stare de întreținere, distanța rulată, reparații efectuate.

Asigurarea de răspundere civilă poate fi încheiată pe o perioadă de un ana sau pe una de 6 luni.

Asigurările încheiate cu persoane juridice pe o perioadă de un an, la care încasarea primelor se face prin dispoziție de încasare și primele datorate au fost plătite integral, se reînnoiesc de drept – fără emiterea unui nou contract de asigurare – pe perioade de câte un an, dacă una din părți nu le denunță prin scrisoare recomandată cu cel puțin 30 de zile înainte de expirare, datele termenilor de plată a primelor rămânând cele stabilite pentru anul anterior.

În cazul în care la data expirării asigurării care se reînnoiește de drept, obiectul nu mai exista sau era modificat, unitatea asigurată poate denunța contractul ori poate cere modificarea acestuia, cu efect de la data expirării vechiului contract, chiar dacă denunțarea nu s-a făcut la termenul prevăzut.

Asigurații care au asigurări în curs pot încheia asigurări suplimentare în baza condițiilor speciale, prin plata unei diferențe de primă corespunzătoare, precum și pentru majorarea sumelor asigurate inițial.

Primele de asigurare se obțin prin aplicarea unor cotații de primă asupra sumelor asigurate. Cotele de primă se stabilesc diferențial în funcție de tipul autovehiculului și de proprietatea acestuia (fabricație internă sau străină).

Primele de asigurare se calculează, la asigurările pentru avarii și la asigurările de răspundere civilă potrivit tarifelor de prime. La asigurările pentru avarii primele de asigurare prevăzute în tariful de primă pot fi modificate pe parcursul prețurilor autovehiculelor respective, pieselor de schimb, materialelor auxiliare și a tarifelor pentru manopera aferentă reparațiilor auto. În astfel de cazuri, asigurătorul solicită asiguratului diferența de primă stabilită.

La asigurările încheiate pe o perioadă de 6 luni, precum și la cele suplimentare încheiate pe o perioadă de 6 luni, primele reprezintă 60% din prima de asigurare anuală.

La asigurările suplimentare încheiate pe o perioadă mai mare decât cea de 6 luni, dar cel mult 1 an, se aplică prima de asigurare anuală, plătibilă, la cererea asiguratului, în rate egale.

Primele de asigurare se achită anticipat și integral.

La asigurări încheiate pe o perioadă de 1 an, la cererea asiguratului, plata primelor poate fi stabilită în rate subanuale, plătibile anticipat.

Plata primelor se face la sediul asigurătorului sau organelor împuternicite în acest scop, astfel:

de către persoanele juridice pe bază de dispoziție de încasare introdusă de unitatea asigurătorului în contul bancar al persoanei juridice sau prin emiterea unei dispoziții de plată, în baza căreia se dispune plata primelor de asigurare în contul bancar al unității asigurătorului;

de către persoanele fizice și întreprinzătorii particulari, în numerar sau prin emiterea unei dispoziții de plată.

Reînnoirea asigurărilor încheiate numai pentru răspundere civilă, cu persoanele fizice cu domiciliul în România, se poate face și fără emiterea unui nou contract de asigurare dacă sun îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții:

reînnoirea să se facă pentru o nouă perioadă egală cu cea inițială, la sumele asigurate prevăzute în contractul de asigurare ce se reînnoiește și cu aceleași condiții de plată a primelor;

înainte de încetarea răspunderii asigurătorului la asigurarea în curs, să se plătească – în baza unei chitanțe pe formularul asigurătorului – prima de asigurare corespunzătoare;

până la date efectuării operațiunilor privind reînnoirea asigurărilor în curs, să nu se fi modificat tariful de prime.

În cazul reînnoirii asigurării fără emiterea unui nou contract se menționează pe contractul de asigurare ce se reînnoiește, numărul și data chitanței prin care s-a făcut reînnoirea, iar pe chitanța respectivă numărul și data contractului de asigurare care face obiectul reînnoirii.

În condițiile reînnoirii unei polițe de asigurare, societățile de asigurare acordă, de obicei, pentru al doilea an de asigurare și următorii, reduceri de prime cu condiția ca în anii precedenți să nu se fi plătit despăgubiri pe acel contract de asigurare.

Răspunderea asigurătorului începe după 24 ore de la expirarea zilei în care s-au plătit asigurătorului primele de asigurare în numerar, ori s-a operat la bancă în contul acestuia virarea primelor de asigurare pe baza ordinului de plată emis de către asigurat ori s-a prezentat ordinul de plată vizat la banca la care asiguratul are deschis contul de disponibil și s-a întocmit contractul de asigurare.

În cazul în care înainte de a începe răspunderea asigurătorului, evenimentul asigurat s-a produs și asigurarea a devenit fără obiect, precum și în cazul în care, după începerea răspunderii asigurătorului, producerea evenimentului asigurat a devenit imposibilă, contractul se reziliază de drept, iar primele de asigurare plătite pentru perioada ulterioară se restituie.

Răspunderea asigurătorului încetează la ora 24 a ultimei zile din perioada pentru care s-a încheiat asigurarea.

Asigurații sunt obligați să comunice, în scris, asigurătorului, imediat ce au cunoscut, despre orice modificare intervenită în cursul executării contractului, în legătură cu datele luate în considerare la încheierea asigurării. Ei sunt obligați să întrețină autovehiculele asigurate în bune condiții și în conformitate cu dispozițiile legale, în scopul prevenirii producerii evenimentelor asigurate.

În asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul neavând nici un raport juridic cu persoanele păgubite exercitându-se împotriva celor răspunzători de producerea pagubelor.

Constatarea și evaluarea pagubei, precum și stabilirea despăgubirii, se fac de către asigurător.

În caz de pagubă se întocmește de către organele asigurătorului un proces verbal de constatare a pagubelor produse, cu participarea asiguratului sau a unui membru major din familia acestuia, respectiv a reprezentantului conducerii unității asigurate.

Despăgubirea plătită de asigurător se stabilește în funcție de starea autovehiculului la momentul producerii riscului asigurat. Valoarea despăgubirii nu poate depăși însă suma la care s-a făcut asigurarea, nici cuantumul pagubei, nici valoarea autovehiculului din momentul producerii evenimentului asigurat și nici 90% din valoarea din nou a acestuia.

Reglementarea cererilor de despăgubire se face în funcție de tipul daunei – totală sau parțială.

În cazul unei daune parțiale, produsă ca urmare a unor riscuri cuprinse în asigurare, cuantumul despăgubirii se stabilește la valoarea costului reparațiilor părților componente sau a pieselor avariate ori la costul de înlocuire al acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele demontare și montare aferente reparațiilor și/sau înlocuirilor efectuate. Din suma astfel obținută se scade valoarea eventualelor recuperări.

Valoarea autovehiculului la data producerii evenimentului asigurat se stabilește prin scăderea, din valoarea din nou a acestuia, a uzurii corespunzătoare. Scala de uzură aplicată în acest caz diferă de la o societate de asigurări la alta. În general, gradul de uzură nu poate depăși 75% din valoarea din nou a autovehiculului.

În cazul unei daune totale, despăgubirea se stabilește ca o valoare minimă între suma asigurată și valoarea autovehiculului la momentul producerii riscului asigurat, din care se scade franșiza prevăzută în contractul de asigurare.

După fiecare daună, suma asigurată se micșorează, cu începere de la data producerii evenimentului asigurat, cu suma cuvenită drept despăgubire.

Pentru perioada de asigurare rămasă, asigurarea continuă pentru suma rămasă, prima de asigurare rămânând neschimbată.

Asigurările auto pot fi considerate ca făcând parte din categoria celor mai cunoscute tipuri de asigurări. Acest lucru se datorează, în principal, faptului că, în cazul acestor contracte de asigurare, probabilitatea de producere a riscurilor asigurate este deosebit de ridicată, iar consecințele producerii unui accident rutier sunt semnificative și nu de puține ori, puternic materializate.

Asigurarea facultativă apare sub forma asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, cu valabilitate numai în afara teritoriului României.

Asigurarea facultativă de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule cu valabilitate numai în afara teritoriului țării noastre, poate fi încheiată doar pentru autovehicule înmatriculate în România, aparținând unor persoane fizice sau juridice, care se deplasează în străinătate. Prin încheierea asigurării, persoanele respective sunt puse la adăpost de consecințele financiare ale prejudiciilor cauzate unor terțe persoane prin accidente de autovehicule întâmplate pe teritoriul altor țări. Asigurarea se poate încheia la societăți de asigurare din România care au în obiectul lor de activitate și asigurări de acest gen.

Asigurarea se încheie fără stabilirea de sume asigurate, iar asigurătorul acordă despăgubiri persoanelor prejudiciate în conformitate cu prevederile legislației de răspundere civilă din țara pe teritoriul căreia a avut loc accidentul.

Primele de asigurare sunt stabilite în dolari S.U.A., pentru fiecare autovehicul, iar nivelul lor este diferențiat în funcție de următoarele criterii:

țările pe teritoriul cărora urmează să se deplaseze autovehiculul;

felul autovehiculului;

durata asigurării.

În ceea ce privește influența țărilor în care are loc deplasarea asupra nivelului primei, menționării că dacă se încheie asigurarea cu valabilitate numai în țările limitrofe României, prima de asigurare este ceva mai redusă decât în cazul în care se încheie o asigurare cu valabilitate în celelalte țări europene care nu sunt limitrofe României.

Referitor la felul autovehiculului, precizare care este necesară pentru gruparea acestora în funcție de destinația care i se acordă și de unele caracteristici de ordin tehnic. Ele pot fi grupate în autoturisme (cu maxim 9 locuri pe scaune); autovehicule destinate transportului de bunuri, autovehicule speciale; autovehicule destinate transportului de persoane.

În legătură cu perioada pentru care se încheie asigurarea, practica demonstrează că solicitările persoanelor fizice și juridice privind contractarea unei asigurări de răspundere civilă auto cu valabilitate în străinătate pot fi satisfăcute oferinduli-se posibilitatea să aleagă să aleagă una dintre perioadele: 115 zile, 20 zile sau o lună. Există un raport direct proporțional între perioada pentru care se încheie asigurarea și nivelul primei de asigurare.

Se poate încheia asigurarea pentru avarii sau asigurarea de răspundere civilă, ori ambele asigurări.

Asigurarea intră în vigoare la data solicitată de asigurat, dar nu mai devreme de data când:

s-au plătit asigurătorului primele de asigurare în numerar, ori s-a prezentat asigurătorului ordinul de plată vizat de banca la care asiguratul are contul de disponibil, și

s-au eliberat documentele de asigurare.

Documentul internațional de asigurare “Cartea Verde” se eliberează de societăți de asigurare din țările membre ale Consiliului Birourilor Asigurărilor de la Londra.

“Cartea Verde”, document întocmit în 3-4 exemplare, folosit la atestarea existenței asigurării facultative de răspundere civilă auto încheiată cu valabilitate numai pe teritoriul României, în țările membre ale convenției “Cartea Verde”. Conține informații referitoare la data emiterii, durata asigurării, numărul cărții și contractului de asigurare, numărul de circulație, felul și marca autovehiculului, țările în care este valabilă carte, numele și adresa asiguratului, denumirea și adresa societății de asigurări, semnătura asiguratului, denumirile și adresele birourilor de asigurare din țările pentru care este făcută asigurarea. Din 3 exemplare, după caz, se predau asiguratului , un exemplar rămâne la sucursala societății de asigurări sau la filiala A.C.R. Cartea verde este practic un document internațional de asigurare cu valabilitate pe teritoriul fiecăreia dintre țările care fac parte din Consiliul Birourilor Asigurărilor de Autovehicule. Țara noastră a aderat la sistemul “Cartea Verde” în baza H.G.M. nr. 354/1964, încheind convenții tip interbirouri cu toate Birourile Naționale afiliate la acest sistem.

După intrarea în vigoare a asigurării, răspunderea asigurătorului începe din momentul ieșirii autovehiculului de pe teritoriul României și încetează în momentul reintrării autovehiculului în țară dar nu mai târziu de ora 24 a zilei în care expiră perioada pentru care s-au plătit primele ale asigurare.

În caz de producere a evenimentului asigurat, asigurații sunt obligați să înștiințeze neîntârziat asigurătorul din România, precum și:

în caz de pagube la asigurarea pentru avarii, organizația de asigurare prevăzută în contractul de asigurare, din țara respectivă;

în caz de pagube la asigurarea de răspundere civilă, biroul asigurărilor de autovehicule prevăzut în “Cartea Verde”, din țara în care s-a produs accidentul.

În caz de pagube la asigurarea pentru avarii, despăgubirile reprezentând costul reparațiilor necesare pentru continuarea călătoriei, inclusiv cheltuielile de transport la atelierul de reparații cel mai apropiat de locul cel mai apropiat de locul accidentului care poate dace reparația sau locul cel mai apropiat de adăpostire al autovehiculului, se plătesc în străinătate, prin organizația de asigurare din țara respectivă care ef4ectuează aceste operațiuni din însărcinarea asigurătorului.

În cazurile în care, la înapoierea în țară, asigurații solicită despăgubiri de asigurare declarând, în scris, că au achitat în străinătate, personal, în valută costul cheltuielilor specificate la alineatul precedent, precum și faptul că organizația de asigurare din țara respectivă care efectuează astfel de operațiuni din însărcinarea asigurătorului nu a suportat nici una din cheltuielile în cauză, li se plătește acestora costul prevăzut în actele de cheltuieli prezentate (facturi, bonuri).

Dacă autovehiculul asigurat intră în reparații pe o perioadă probabilă de cel puțin 10 zile consecutive, asigurarea se suspendă la ora 24 a zilei în care a fost introdus în reparații și reintră în vigoare în ziua în care autovehiculul a fost scos din reparații, expirarea asigurării prelugindu-se cu perioada în care a fost suspendată.

În cazurile în care călătoria nu poate fi continuată cu autovehiculul avariat, persoanele care au efectuat voiajul cu autovehiculul asigurat, li se plătesc în străinătate sau în România cheltuielile de transport, fără a depăși costul prevăzut pentru transportul cu avionul, de la locul accidentului până la domiciliul acestora. Constatarea producerii evenimentelor asigurate, evaluarea pagubelor, stabilirea și plata despăgubirilor de asigurare de răspundere civilă se fac potrivit modului de lucru stabilit prin convențiile interbirouri “Cartea Verde”.

Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin accidente de autovehicule constituie o problemă deosebită pentru autoritățile din diferite state, atât pe planul economiei fiecărei țări, cât și pe plan internațional. Problema reparării acestor prejudicii este în atenția majorității statelor din lume, care au fost și sunt preocupate pentru găsirea de mijloace noi prin care cei păgubiți să poată fi desdăunați.

Mai întâi au apărut sisteme de asigurare pe plan internațional, care diferă de la caz la caz, în ceea ce privește întinderea riscului asigurat, limitele sumei asigurate, persoanele asigurate, condițiile de asigurare. În multe state s-a adoptat asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto. Încercarea de unificare a dispozitivelor legale din țările cu sisteme de asigurare obligatorie nu au dus la o soluție corespunzătoare care să poată fi acceptată de către toate statele din lume. Crește tot mai mult tendința de uniformizare a asigurării de răspundere civilă auto, a creării unei asigurări generale, cu caracter de asigurare socială.

Aceste tendințe – fie că urmăresc desființarea integrală, fie că restrâng foarte mult răspunderea civilă din domeniul auto, fie că urmăresc înlocuirea asigurării de răspundere civilă cu lată formă de asigurare – are ca obiectiv repararea daunelor pricinuite de un autovehicul asigurat, indiferent de persoane care poartă răspunderea pentru prejudiciul cauzat.

Pentru a înlătura dificultățile existente, în anul 1947, Subcomisia Transporturilor Rutiere a Comisiei Economice pentru Europa de pe lângă ONU, cu concursul juriștilor și specialiștilor în asigurări, a elaborat un sistem de asigurare potrivit căruia se acceptă în țara vizitată asigurarea încheiată la organizațiile de asigurări din țara de origine, asigurare ce se consideră încheiată potrivit legii de asigurare obligatorie din țara vizitată. Prin această recomandare, guvernele statelor europene sunt solicitate să creeze un organism central și un document de asigurare tip uniform, în baza principiilor introduse prin recomandare.

Astfel, s-a ajuns la crearea în fiecare țară, unde la acea dată era întâi instituită asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, a unui Birou Național, a unui document de asigurare uniform și a unui organ central – Consiliul Birourilor Asigurătorilor de Autovehicule, cu sediul la Londra – raportându-se Comisiei Economice ONU pentru Europa, în luna decembrie 1951, despre existența mecanismului necesar introducerii sistemului denumit “Cartea Verde”, după culoarea documentului de asigurare tip uniform ce îl caracterizează. Pe baza acestor lucrări Subcomisia Transporturilor Rutiere a emis Hotărârea nr.43 din 5 iunie 1952, prin care a aprobat funcționarea sistemului “Cartea Verde” și a fixat data de 1 ianuarie 1953 ca dată de intrare a cestui sistem. Astfel, de la 1 ianuarie 1953, funcționează în Europa sistemul cărții verzi.

La acest sistem au aderat nu numai toate statele care au legislație de asigurare obligatorie de răspundere civilă, dar și alte state din Europa.

În urma acestei aprobări de principiu, asigurătorul a luat legătura cu Consiliul Birourilor Asigurătorilor de Autovehicule din Londra care, în luna ianuarie 1965 a fost primit ca membru asociat trimițându-i-se textul convenției unice. Biroul român a fost invitat să ia legătura cu birourile din fiecare țară cu sistem de “Carte Verde”, pentru a încheia cu fiecare dintre acestea o “convenție tip interbirouri” și care este propriu-zis statutul de funcționare ala sistemului carte verde.

Pe baza aprobării Ministerului Finanțelor, asigurătorul a încheiat “convenții tip interbirouri” (toate având unul și același conținut) cu celelalte sate din Europa membru ale sistemului, precum și cu țările din afara Europei care au aderat la acest sistem.

În fiecare stat care a aderat la acest sistem, societățile care se ocupă de asigurarea de răspundere civilă înființează în comun un birou. În afară de aceste Birouri Naționale, mai există un organ central poartă denumirea de “Consiliul Birourilor Asigurătorilor de Autovehicule” și își are sediul la Londra. Ele exercită conducerea generală a sistemului “Carte Verde”.

Consiliul Birourilor are în principal următoarele atribuții:

să ia toate măsurile sau inițiativele necesare pentru a asigura îndeplinirea integrală a Recomandărilor adoptate de Grupul principal de lucru, în anul 1949 și a oricăror late recomandări sau rezoluție, care le-au modificat ulterior;

să mențină o legătură strânsă cu Grupul principal de lucru sau cu oricare alt organism referitor la problemele sau inițiativele care ar putea avea tangență cu funcționare sistemului “Cartea Verde” și să trateze problemele ridicate de acele organisme;

să se asigure că membrii se conformează întru totul convenției tip interbirouri.

Biroul unei țări situate pe teritoriul european al sistemului “Cartea Verde” are statut de membru cu drepturi depline. Biroul unei țări situate în afara teritoriului european al sistemului “Cartea Verde” are statul de membru afiliat.

Consiliul Birourilor are următoarele organe: Adunarea generală și Comitetul de direcție.

Biroul național este format din societățile de asigurare de răspundere civilă din țara respectivă și are două sarcini principale:

tipărește și distribuie cărți internaționale de asigurare auto, situații în care se numește “biroul emitent” și garantează restituirea sumelor ce se plătesc de către o țară străină pentru prejudiciile cauzate din accidentele de autovehicule produse din vina asiguraților săi;

lichidează daunele produse de conducătorii auto străini care posedă cărți verzi, situații în care se numește “Birou gestionar”. În țările fără sisteme de asigurare obligatorii de răspundere civilă auto, biroul care lichidează daunele este denumit “Birou instructor” sau “Birou de deservire”. Biroul gestionar lichidează daunele prin învoiala părților sau, atunci când aceasta nu există lichidarea se face pe baza hotărârilor instanțelor judecătorești. În această situație, în țările în care acțiunea directă împotriva asigurătorului (Belgia, Elveția, Franța, Germania, Polonia, Luxemburg) biroul gestionar va figura în instanță ca propriul său asigurat.

În România, Decretul nr.471/1971 cu privire la asigurările de stat prevede că “drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubelor”, prevedere ce a fost păstrată și în Legea 136/1995, privind asigurările și reasigurările. Cu toate acestea, în mod excepțional, asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite, în cazurile în care cel care a produs accidentul de autovehicul a rămas necunoscut, a încetat din viață și nu există o persoană care să răspundă pentru fapta produsă, fiind străin, a părăsit țara înainte de judecarea procesului.

În celelalte țări biroul gestionar nu va putea figura în instanță, însă va putea da indicații asigurătorului.

Biroul gestionar, la lichidarea daunelor, nu este obligat să aibă acordul biroului emitent în această privință deplină libertate. După efectuarea plății, se adresează biroului emitent pentru restituirea sumelor plătite și a taxelor de gestiune. În țările în care nu există asigurare obligatorie de răspundere civilă auto, biroul instructor sau de deservire va da concursul posesorilor de Carte Verde, dar va trebuie să înștiințeze biroul emitent și să aștepte instrucțiunile acestuia pentru a se ocupa de accident și a lichida daunele până la cuantumul aprobat de asigurătorul străin și în limitele asigurării încheiate în țara de origine.

Orice litigiu între birouri în legătură cu interpretarea și efectul acestei convenții va fi supus unor arbitri desemnați conform procedurii stabilite de Consiliul birourilor. Decizia arbitrilor este definitivă și angajează ambele birouri.

Pentru a înlesni celor păgubiți să obțină cât mai curând despăgubirea, în ultima perioadă se tinde la simplificarea formalităților din cadrul sistemului de asigurare “Carte Verde”. Astfel, a fost desființată prezentare Cărții Verzi între Germania și Austria, între Germania și Ungaria, între țările scandinave: Danemarca, Norvegia, Suedia și Finlanda, precum și între Ungaria și Iugoslavia și între Elveția și Austria.

România a încheiat prin fosta ADAS convenții bilaterale cu privire la suprimarea prezentării Cărții Verzi cu organizații de asigurări din Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria.

În aplicarea practică a prevederilor acestei convenții se ridică două probleme:

în cazul unor accidente de circulație rutiere internațională, victimele pot suferi pagube ca urmare a vătămărilor corporale ce le-au fost provocate, fie prin incapacitate temporară de muncă – perioadă în care beneficiază de drepturi de la asigurările sociale – sau prin invaliditate permanentă, când cel în cauză este în situația de a fi pensionat. În ambele situații, legislația noastră nu obligă pe autor decât la plata diferenței între indemnizația încasată în perioada de incapacitate de muncă ori pensia de invaliditate și valoarea efectivă a prejudiciului cauzat victimei, potrivit câștigului realizat anterior accidentului. În consecință, autorul prejudiciului, cetățean străin, nu suportă decât o parte din cuantumul pagubei, adică partea nesuportată de stat. Aceasta duce la inechitate, mai ales pe plan internațional. Normal ar fi ca posesorul Cărții Verzi cetățean străin vinovat de producerea accidentului, să suporte integral paguba provocată de el, în regres împotriva autorului prejudiciul pentru indemnizația plătită în perioada incapacității temporare de muncă.

în unele țări, ca de exemplu Franța, pe lângă despăgubirile materiale, se acordă și despăgubiri morale celor vătămați care de multe ori sunt destul de substanțiale. În situația în care un asigurat cauzează prejudicii, printr-un accident de autovehicul produs în străinătate din vina sa, va fi obligat și la despăgubiri morale față de victima în țările în care se acordă astfel de despăgubiri. Cetățenii străini care săvârșesc accidente de autovehicule din vina lor pe teritoriul țării noastre nu sunt obligați și la daune morale, deoarece lucru este discutabil în practica instanțelor noastre.

De asemenea, acest lucru reprezintă o inedutate pentru asigurați și asigurătorul din România în relațiile cu diferite state

4.2 Alte asigurări facultative de răspundere civilă (exemplificări)

În categoria asigurărilor facultative de răspundere civilă intră și asigurarea de răspundere profesională care decurge din practica medicală.

În baza cererii de asigurare de înaintate de contractant (persoană juridică sau fizică care încheie o asigurare de răspundere profesională mai multor asigurați și care desfășoară o activitate sau prestează un anumit serviciu medical), sau asigurat (persoană fizică care exercită o profesiune medicală), a prezentelor condiții generale și a poliței de asigurare încheiate, coasigurătorii (Grupul de Asigurări Român și Societatea Privată de Asigurări de Sănătate – ASIMED) se angajează să plătească despăgubirii în caz de pierderi materiale: vătămare corporală, afectarea sănătății sau deces cauzate unei terțe persoane din culpa asiguratului ca urmare a exercitării profesiei.

Asigurarea de răspundere profesională se încheie în mod obișnuit pe o perioadă de un an.

Contractul de asigurare acoperă răspunderea profesională a Asiguratului numai pe perioada de valabilitate a poliței și numai pentru pierderile materiale, vătămările corporale, afectarea sănătății sau decesul provocate unei terțe persoane, pentru care a fost depusă cererea de despăgubire de către asigurat în termen de maxim 6 luni de la data expirării poliței de asigurare.

Asigurarea este valabilă numai pentru evenimentele asigurate care au loc pe teritoriul țării noastre.

Coasiguratorii acoperă, în limitele sumei asigurate, despăgubirile și cheltuielile de judecată pe care asiguratul este obligat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, să le plătească unei terțe persoane, pentru un prejudiciu de natură materială, vătămare corporală, afectarea sănătății sau deces, survenite ca urmare a următoarelor acte săvârșite în timpul exercitării legale a obligațiilor sale profesionale: diagnosticări eronate, tratemente prescrise, recomandate în mod greșit, erori sau neglijențe în efectuarea intervențiilor medicale în scop diagnostic sau terapeutic.

Coasiguratorii nu acordă despăgubiri: în condițiile practicării profesiunii medicale cu depășirea limitelor de competență, sub influența băuturilor alcoolice, drogurilor sau substanțelor halucinogene interzise de lege.

Nu acordă despăgubiri pentru pretențiile formulate de pacienți sau de reprezentanții legali ai acestora față de asigurat, pentru: daune morale, contaminarea mediului.

Asigurarea încetează automat la retragerea sau suspendarea autorizației de liberă practică medicală a asiguratului.

Sumele asigurate se stabilesc conform opțiunii contractantului sau asiguratului în limitele aprobate de coasiguratori. Pot fi modificate pe durata asigurării , prin emiterea unui supliment la polița de asigurare.

După fiecare despăgubire, suma asigurată se reduce cu suma plătită drept despăgubire.

Daunele se plătesc numai în baza hotărârii judecătorești.

Prima de asigurare se achită fie anticipat și integral pentru întreaga perioadă asigurată (primă unică), fie în rate astfel un avans de 40% care se achită anticipat față de intrarea în vigoare a poliței și, 3 rate trimestriale a 20% fiecare din valoarea integrală a primei de asigurare. Dacă prima de asigurare se achită anticipat și integral, asiguratul beneficiază de o reducere a acesteia de 10%.

În cazul neachitării la termen a unei rate scadente, Asiguratul beneficiază de un termen de grație de 15 zile, perioadă în care polița de asigurare rămâne în vigoare.

Dacă în această perioadă rata nu este achitată, contractul este reziliat, fără restituirea ratelor achitate.

Cuantumul despăgubirii se stabilește pe baza evaluării daunelor și stabilirii răspunderii asiguratului. Acestea se fac pe baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Cuantumul cumulat al cheltuielilor de judecată și despăgubirii suportată de asigurator nu pot depăși în nici un caz suma asigurată menționată în poliță.

Pentru acordarea despăgubirii, coasiguratorii sunt îndreptățiți să solicite asiguratului punerea la dispoziție a următoarelor documente: cerere scrisă de solicitare a despăgubirii, actele de identitate și orice acte doveditoare a profesiei sale, actul doveditor al răspunderii asiguratului și al cuantumului despăgubirii solicitate(în original);

Asiguratul se obligă, să solicite consimțământul scris din partea pacientului sau reprezentanților legali prin asumarea răspunderii prin acele intervenții sau acte medicale cu risc în producerea de pagube materiale, vătămare corporală, afectarea sănătății sau deces cum sunt: intervenții, tratamente, manopere chirurgicale, tehnici de diagnostic invazive, neinvazive; intervenții cu caracter neuzual sau experimental; operații estetice; transplant de organe; tratamente pentru pierdere ponderală, etc.

Asiguratul se obligă să pună la dispoziția coasiguratorilor toate datele relevante pentru evaluarea și determinarea riscului.

În cazul producerii evenimentului asigurat, asiguratul trebuie să comunice coasiguratorilor numele celorlalți asiguratori. Când totalul despăgubirilor care ar trebui plătite în conformitate cu toate contractele de asigurare depășește valoarea pagubei, coasiguratorii sunt obligați să plătească numai o parte a despăgubirii care rezultă din repartizarea proporțională a despăgubirilor datorate de către toți asiguratorii, fiind exclusă orice responsabilitate solidară astfel încât, despăgubirea totală să nu depășească valoarea pagubei.

Asiguratul trebuie să comunice coasiguratorilor orice modificare intervenită în legătură cu datele și informațiile luate în considerare la încheierea poliței, precum și schimbarea împrejurătorilor esențiale privind posibilitatea producerii riscului asigurat.

Prin acordul comun al celor două părți se pot aduce modificări la polița de asigurare, pe perioada valabilitățiiei, acestea intrând în vigoare la data cuvenită în scris de părți.

Rezilierea contractului se poate face la dorința uneia dintre părți, cu un preaviz de 15 zile trimis celeilalte părți pentru scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În ambele cazuri de reziliere, cu asiguratorii vor reține prima corespunzătoare perioadei în care contractul a fost activ și orice alt avantaj acordat se va rambursa.

Eventualele neînțeleri apărute între părți se vor rezolva pe cale amiabilă, în caz contrar urmând a fi rezolvate de către instanțele judecătorești competente

Cap. 5. Eficiența activității societăților de asigurare

5.1. Structura și importanța veniturilor și cheltuielilor societăților de asigurări

Producerea riscurilor asigurate obligă societățile de asigurări la efectuarea de cheltuieli cu achitarea despăgubirilor și a sumelor asigurate. În acest scop, este necesar ca orice asigurător să concentreze la dispoziția sa un volum important de venituri. Pentru ca pe parcursul desfășurării activității de asigurare să se poată realiza echilibrul între venituri și cheltuieli, se impune încasarea ritmică a veniturilor și efectuarea cheltuielilor în concordanță cu prevederile din bugetul de venituri și cheltuieli.

Veniturile realizate de o societate de asigurări apar, în principal, sub forma primelor de asigurare. La o societate de asigurări care practică atât asigurări obligatorii, cât și asigurări facultative, veniturile se prezintă astfel:

Veniturile realizate sub forma primelor de asigurare, concretizate în:

Primele aferente asigurărilor obligatorii (dacă este cazul, separat pe ramuri de asigurare: bunuri, persoane și răspundere civilă, respectiv pe categorii de asigurați – persoane fizice sau persoane juridice);

Primele provenite de la asigurările facultative, după cum urmează:

prime încasate din asigurările facultative de bunuri:

prime încasate din asigurările de animale;

prime încasate din asigurările de culturi agricole și rodul viilor;

prime încasate din asigurările gospodăriilor populației;

prime încasate din asigurările de clădiri, alte construcții și ale conținutului acestora;

prime încasate la asigurările pentru cazurile de avarii ale autovehiculelor cu valabilitate în România;

prime încasate la asigurările pentru cazurile de avarii ale autovehiculelor cu valabilitate în afara României;

prime încasate din asigurările construcțiilor – montajului și a răspunderii constructorului;

prime încasate la asigurările navelor;

prime încasate la asigurările de transport.

Prime încasate din asigurările facultative de persoane:

prime încasate la asigurările de viață;

prime încasate la asigurările de accidente.

Prime încasate din asigurările facultative de răspundere civilă:

prime încasate din asigurările de răspundere civilă auto, cu valabilitate în România;

prime încasate din asigurările de răspundere civilă auto, cu valabilitate în afara teritoriului României;

prime încasate din asigurările de răspundere civilă legală.

Venituri din asigurări și reasigurări în valută.

Societățile de asigurări mai pot realiza, pe lângă veniturile provenite din primele de asigurare și alte venituri, cum ar fi veniturile financiare și cele excepționale.

Veniturile financiare pot fi realizate în condițiile economiei de piață prin investirea unei părți din capital, din rezervele de capital și din rezervele tehnice în bunuri imobiliare sau mobiliare, în titluri de valoare.

Veniturile financiare apar în principal sub următoarele forme:

venituri din participații de capital (dividende);

venituri din cuante imobilizate;

venituri din titluri de plasament;

venituri din dobânzi;

venituri din diferențe de curs valutar;

venituri din dobânzi aferente împrumuturilor acordate în cadrul asigurărilor de viață;

alte venituri financiare.

Veniturile excepționale pot fi întâlnite sub mai multe forme , dintre care menționăm:

venituri excepționale din operații de gestiune;

venituri din recuperări și regrese;

venituri din operații de capital;

venituri excepționale din provizioane;

venituri excepționale din provizioane pentru deprecieri;

venituri excepționale din provizioane pentru riscuri și cheltuieli.

Rolul determinant în formarea resurselor bănești necesare acoperirii cheltuielilor efectuate de societățile de asigurări îl au veniturile provenite din primele de asigurare și reasigurare. În economia de piață însă este practic posibil ca veniturile financiare realizate din investirea unei părți din capital să joace un rol major în realizarea echilibrului financiar al activității societăților de asigurări.

Cheltuielile unei societăți de asigurări pot fi grupate în funcții de destinația lor, astfel: cheltuieli pentru plata despăgubirilor și a sumelor asigurate; cheltuieli privind constituirea rezervelor tehnice; cheltuieli privind constituirea și administrarea fondului de asigurare; cheltuieli financiare; cheltuieli excepționale.

Cheltuielile pentru plata despăgubirilor pot fi întâlnite sub următoarele forme:

despăgubiri privind asigurarea obligatorie de răspundere auto;

despăgubiri privind asigurările facultative de bunuri ( pe feluri de bunuri și pe categorii de asigurați);

despăgubiri privind asigurările facultative de răspundere civilă.

Cheltuielile cu plata sumelor asigurate se referă la asigurările de persoane și se concretizează în:

plăți de sume asigurate privind asigurările facultative de accidente;

plăți de sume asigurate, sume asigurate reduse și sume de răscumpărare la asigurările facultative de viață.

Cheltuielile în lei și valută privind reasigurările se referă la: plăți de prime la reasigurările cedate; despăgubirile plătite la reasigurările primite; alte cheltuieli privind reasigurările.

Cheltuielile privind constituirea rezervelor tehnice se concretizează în: – rezerve de prime pentru asigurările de viață;

– rezerve de prime și de daune pentru alte asigurări decât cele de viață.

Cheltuieli privind constituirea și administrarea fondului de asigurare cuprind:

– cheltuielile cu plata salariilor;

– cheltuielile privind indexarea salariilor;

– cheltuielile pentru plata contribuțiilor la fondul din care se acordă ajutorul de șomaj;

– cheltuielile cu plata contribuțiilor privind asigurările sociale;

– premii acordate salariaților;

– cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe;

– cheltuielile cu prelucrarea automată a datelor;

– cheltuielile de protocol, reclamă și publicitate;

– chiriile plătite;

– cheltuielile administrativ – gospodărești;

– taxele de mandat;

– alte cheltuieli.

Cheltuielile financiare se concretizează în :

– pierderi de creanțe legate de participații;

– cheltuieli privind titlurile de plasament cedate;

– cheltuieli din diferențe de curs valutar;

– cheltuieli cu dobânzile plătite;

– cheltuieli privind provizioane pentru deprecieri;

– cheltuieli privind amortizarea primelor de rambursare a obligațiunilor;

– alte cheltuieli financiare.

Cheltuielile excepționale pot fi întâlnite, în principal, sub următoarele forme:

– cheltuieli excepționale privind operațiunile de gestiune;

– cheltuieli cu amenzi și penalități;

– cheltuieli cu sponzorizarea;

– cheltuieli pentru acoperirea pierderilor din debitori diverși;

– cheltuieli privind operațiunile de capital;

– cheltuieli privind amortizările și provizioanele;

– cheltuieli privind provizioane pentru riscuri și cheltuieli;

– alte cheltuieli excepționale.

În totalul cheltuielilor efectuate de o societate de asigurări ponderea cea mai mare o dețin cheltuielile cu plata despăgubirilor și a sumelor asigurate.

5.2. Determinarea riguroasă a veniturilor și cheltuielilor unei societăți de asigurări – condiții de bază pentru realizarea echilibrului financiar

Activitatea desfășurată de o societate de asigurări se reflectă, sintetic, în bugetul de venituri și cheltuieli, pe care aceasta îl întocmește anual.

Prin elaborarea bugetului de venituri și cheltuieli se urmărește, în primul rând , ca în anul pentru care se întocmește bugetul, fondul de asigurare, ce se constituie din primele de asigurare, să permită atât acoperirea tuturor cheltuielilor, cât și obținerea unui anumit profit.

Referitor la nivelul cheltuielilor, prin întocmirea bugetului de venituri și cheltuieli se va urmări ca acesta să fie stabilit ținându-se cont atât de nivelul mediu înregistrat într-o anumită perioadă de timp, de despăgubirile și sumele asigurate achitate în anul în curs, cât și de posibilitățile de creștere a acestora, fie ca o consecință previzibilă a unor schimbări în ceea ce privește frecvența și intensitatea producerii riscurilor, fie ca urmare a extinderii sferei asigurărilor facultative și deci ca urmare a volumului răspunderii asumate. O atenție deosebită se impune a fi acordată și stabilirii volumului cheltuielilor privind constituirea și administrarea fondului de asigurare, urmărindu-se în permanență găsirea de soluții și posibilități pentru reducerea acestora.

Bugetul de venituri și cheltuieli al unei societăți de asigurări poate fi considerat și ca un instrument util în procesul conducerii și controlului activității acesteia. Prin întocmirea lui se poate vedea în ce măsură în anul respectiv va fi posibilă realizarea echilibrului financiar al activității societății respective. În bugetul de venituri și cheltuieli se reflectă – în expresie financiară – atât calitativ cât și cantitativ, întreaga activitate a societății de asigurări. Bugetul de venituri și cheltuieli al unei societăți de asigurări are două părți, respectiv partea de venituri și partea de cheltuieli, și mai multe capitole. În cadrul capitolelor sunt prevăzute mai întâi veniturile și cheltuielile ocazionate de desfășurarea activității de asigurare, aproximativ în structura ce apare în primul paragraf al acestui capitol.

În continuare, în bugetul de venituri și cheltuieli, după menționarea veniturilor și a cheltuieli totale, figurează rezultatul brut al exercițiului financiar. Acest rezultat se concretizează în profit, în cazurile în care veniturile totale depășesc cheltuielile totale, sau în pierdere, când cheltuielile devansează veniturile.

De asemenea, în buget sunt nominalizate: cota din profitul brut destinată alimentării fondului de rezervă; impozitul pe profit cuvenit bugetului de stat; cota din profitul net, care alimentează fondul de participare a salariaților la profit; cota care se virează la fondul de dezvoltare; cota care se utilizează pentru activitatea dividendelor.

Determinarea veniturilor provenite din primele de asigurare se face în mod diferit, după forma de realizare a asigurării (asigurări obligatorii și asigurări facultative).

În ceea ce privește volumul primelor de asigurare posibil de realizat, pot apărea mutații de la un an la altul în funcție de mai mulți factori, cum sunt: numărul societăților de asigurări autorizate să realizeze această asigurare în anul respectiv; creșterea (descreșterea) numărului autovehiculelor dintr-o anumită categorie în anul în care se întocmește bugetul, comparativ cu anul în curs și anul precedent; numărul cert al deținătorilor de autovehicule cuprinse în asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto care n-au achitat primele de asigurare până la data elaborării bugetul de venituri și cheltuieli și datele preliminare pe această linie până la sfârșitul anului.

Determinarea volumului primelor ce urmează a se realiza la diferitele categorii de asigurări facultative se face cu luarea în considerare a unei serii de indicator, cum sunt:

– gradul de cuprindere în asigurarea facultativă a bunurilor și persoanelor, realizat în anul în curs și cel posibil a se realiza în anul pentru care se întocmește bugetul, ținându-se seama de potențialul asigurabil, de rețeaua de unități și de numărul persoanelor care se ocupă cu contractarea de asigurări;

– volumul primelor de asigurare preliminat a se realiza pe categorii de asigurări în anul în curs, corespunzător obiectivelor și bunurilor existente pe cuprinsul județului respectiv, care vor putea fi cuprinse în asigurarea facultativă;

– particularitățile și condițiile locale, preferințele populației și ale agenților economici față de anumite feluri de asigurări de bunuri și persoane;

– ponderea asigurărilor facultative de viață cu plata primelor la zi și a celor restanțe în totalul asigurărilor de viață active;

– posibilitățile de creșterea a șeptelului și producției agricole pentru anul următor.

Încasările din primele de asigurare preliminate pentru anul în curs se determină pe baza realizărilor certe obținute până la data cere se întocmește bugetul, la care se adaugă realizările probabile privind perioada rămasă până la sfârșitul anului.

Volumul primelor realizabile la asigurările facultative se stabilește pe categorii de bunuri și asigurați.

Determinarea volumului cheltuielilor ce se înscriu în buget se realizează în mod diferit, după cum este vorba de cheltuielile pentru plata despăgubirilor și a sumelor asigurate și de cheltuielile privind constituirea și administrarea fondului de asigurare.

Presupunerile privind cheltuielile cu plata despăgubirile și a sumelor asigurate pot fi determinate – dacă este vorba de o societate de asigurări care are experiența necesară – ținându-se cont de media volumului acestora în ultimii 5 ani, precum și de plățile preliminate pentru anul care expiră.

Cheltuielile privind constituirea și administrarea fondului de asigurare se determină având în vedere realizările certe din anul în curs până la data elaborării bugetului și datele preliminate pentru perioada rămasă până la sfârșitul anului.

Volumul cheltuielilor administrativ-gospodărești se stabilește în funcție de realizările certe din anul în curs până la data elaborării bugetului, de datele preliminate pe perioada rămasă până la finele acestui an și de rezultatele analizei temeinice a posibilităților de reducere a acestora față de anul precedent.

După stabilirea veniturilor și cheltuielilor la nivelul unui an se trece la repartizarea acestora pe trimestre. Bugetul astfel întocmit și însușit de consiliul de administrație se supune aprobării adunării generale a acționarilor. În cazul societăților care au sucursale județene sau alte unități în teritoriu se procedează la repartizarea veniturilor de încasat și a cheltuielilor privind constituirea și administrarea fondului de asigurare pe fiecare din acestea.

Urmărirea modului de realizare a încasărilor și cheltuielilor de către sucursale sau alte unități se face pe baza datelor transmise periodic de către acestea. În acest scop, în cadrul sistemului informațional, se utilizează simboluri pentru fiecare indicator existent în bugetul de venituri și cheltuieli la care sucursalele trebuie să comunice situația încasărilor și a cheltuielilor efectuate.

Această urmărire a realizării încasărilor și efectuării cheltuielilor de către sucursale prezintă o importanța deosebită în asigurarea echilibrului financiar la nivelul societății de asigurare.

5.3. Analiza cheltuielilor și veniturilor la S.C. ASIROM S.A.

ASIROM s-a adaptat rapid și eficient la cerințele impuse de concurență utilizând metodologii și condiții de asigurare corelate cu normele existente în țări cu o bine cunoscută tradiție în domeniu, fapt reflectat și în principalii indicatori economico-financiari care analizează activitatea societății în perioada 1996-1999.

Evoluția principalilor indicatori din contul de profit și pierdere și din bilanțul ASIROM.

Contul de profit și pierdere 1996-1999

(în milioane lei)

Date de bilanț

(milioane lei)

Datele de bilanț prezentate constituie, prin ele însele, o sinteză a evoluției și nivelului atins de Societatea Comercială Asigurarea Românească S.A.-ASIROM.

Astfel, și în anul 1998 ASIROM s-a impus drept lider pe poiața asigurărilor din România, poziție nu numai menținută, dar continuu și substanțial consolidată, an de an, reflectată în cifra de afaceri-circa 1046 mld.lei, profitul brut – peste 80 mld.lei și rezerve tehnice- însumând peste 630 mld.lei.

Prin activitatea personalului său specializat, ASIROM intra în relații de interdependență cu toate segmentele populației și economiei românești, având încheiate în prezent peste 1500000 contracte de asigurări de viață și peste 2100000 în cadrul ramurilor non-viață.

ASIROM dispune de un capital social de 29,2 mld.lei și de rezerve de capital de 233 mld.lei.

Asigurări auto, maritime și de transport

miliarde lei

856,3

506,9

1997 1998

Evoluția volumului total de prime încasate la asigurările auto, maritime și de transport

La asigurările auto, maritime și de transport s-a înregistrat față de 1997 creștere:

– volumului de prime încasate la asigurările facultative de avarii ale autovehiculelor cu 66,7%. Aceste prime reprezintă cca 34% din volumul total de prime încasate la nivelul societății;

volumul de prime încasate la asigurările facultaive de transport cu 56%;

volumul de prime încasate la asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto cu 65%;

Asigurările de clădiri, bunuri industriale și agricole

miliarde lei

94,5

65,1

1997 1998

Evoluția volumului total de prime încasate la asigurările de clădiri, bunuri industriale și agricole

Progresele înregistrate în domeniul asigurărilor de clădiri, bunuri industriale și agricole s-au reflectat în volumul primelor de asigurare încasate, care a fost mai mare cu 45% față de anul 1997

Asigurările de persoane

miliarde lei

93,8

57,4

1997 1998

Evoluția volumului total de prime încasate la asigurările de persoane

Comparativ cu 1997, realizările în domeniul asigurărilor de persoane s-au materializat în creșterea:

volumului de prime cu 63,5%;

veniturilor financiare rezultate din investirea rezervelor de prime cu 46,7%;

rezervelor tehnice cu 87,6 %(acestea au ajuns la sfârșitul anului la circa 480 mld.lei, societatea dispunând astfel de lichidități suficiente pentru a-și onora obligațiile asumate);

sumelor asigurate cu 85,7% (au fost încheiate contracte de asigurare de viață în valoare de 282 mld.lei).

5.4. Rezultatele financiare și fondurile societăților de asigurări

După cum am văzut, diferența dintre totalul veniturilor și cel al cheltuielilor societății de asigurări formează profitul brut. De menționat că profitul se formează și se calculează ca atare numai la nivelul societății de asigurări.

Din profitul brut se prelevă în fiecare an cel puțin 5% pentru constituirea fondului de rezervă, până ce acesta va atinge minimum a V a parte din capitalul social. După deducerea din profitul brut a acestei cote de 5%, rezultă profitul impozabil. Profitul rămas după plata impozitului pe profit reprezintă profitul net, care capătă următoarea destinație:

– 50% se repartizează pentru fondul de dezvoltare;

-10% se repartizează pentru fondul de participare a salariaților la profit;

– diferența de 40% reprezintă dividende asupra cărora se calculează și se plătește statului un anumit impozit.

Societățile de asigurări își constituie, pe lângă fondul de rezervă și rezerva de prime pentru asigurările de viață, care se stabilește pe baza calculelor actuariale și se administrează separat de rezervele de prime pentru celelalte feluri de asigurări și reasigurări care se constituie din cotele – părți corespunzătoare riscurilor neexpirate în anul în care s-au încasat primele. De asemenea, societățile de asigurări își constituie rezervele de daune în baza estimărilor, a datelor statistice sau a calculelor actuariale privind plățile de efectuat în viitor.

Pe lângă aceste rezerve, societățile de asigurări care practică asigurări generale își mai constituie după caz, și următoarele categorii de rezerve tehnice:

– rezerva pentru daune apărute, dar nenotificate, care este destinată acoperirii daunelor care s-au produs, însă nu au fost notificate asigurătorului până la sfârșitul anului financiar;

– rezerva pentru riscuri neexpirate;

– rezerva pentru catastrofe;

– rezerva pentru egalizarea daunelor, care se constituie pentru a permite egalizarea costului daunelor care se produc la intervale neregulate.

La fondul de rezervă se apelează în situațiile în care frecvența și intensitatea pagubelor înregistrează valori mai mari decât cele care au stat la baza stabilirii primei nete de asigurare. În aceste condiții, se poate afirma că fondul de asigurare are două componente: fondul curent constituit din partea din primele de asigurare realizate în anul de gestiune și care servește la achitarea despăgubirilor din anul respectiv și fondul de rezervă ce se formează pe baza alocării unei părți din profitul total.

Fondul de rezervă trebuie completat și cu alte rezerve tehnice ca urmare a acțiunii mai multor factori.

În primul rând, este vorba de faptul că societățile de asigurări își asumă răspunderi de dimensiuni mari, mai ales dacă practică asigurări obligatorii cât și contractuale.

În al doilea rând, este necesar să fie luată în considerare și posibilitatea producerii unor riscuri asigurate pe zone mai largi decât cele avute în vedere la fundamentarea nivelului primelor de asigurare, cât și a unor riscuri cu frecvență mai redusă, dar care o dată declanșate provoacă pagube imense bunurilor asigurate.

În al treilea rând, această necesitate este determinată de faptul că unele societăți de asigurări și-au asumat importante angajamente și pe piața externă. Aceasta înseamnă că în asemenea cazuri fondul de rezervă se constituie atât în lei cât și în valută, având o mărime care trebuie să permită onorarea obligațiilor asumate față de partenerii din străinătate.

5.5. Criterii și indicatori privind aprecierea eficienței activității de asigurare

Pentru a se putea face o apreciere obiectivă a eficienței activității de asigurare, este necesar să se folosească un sistem adecvat de indicatori. Alegerea indicatorilor ce pot fi utilizați pentru aprecierea eficienței activității de asigurare este necesar să fie făcută în funcție de o serie de criterii, cum sunt:

– obiectivele concrete care se urmăresc;

– nivelul macro sau micro la care urmează să fie efectuată aprecierea eficienței;

– modul de reglementare juridică a asigurărilor care se practică;

– ramura de asigurare despre care este vorba.

Obiectivele concrete care se urmăresc pot fi multiple. Printre acestea putem menționa: stabilirea rezultatelor financiare obținute de asigurător; nivelul de dezvoltare a asigurărilor facultative; cantitatea și calitatea activității desfășurate de personalul care se ocupă cu încheierea de asigurări; rezultatele obținute de asigurați.

Pentru stabilirea și aprecierea rezultatelor financiare obținute de asigurător, se pot utiliza mai mulți indicatori.

Rata daunei este unul din indicatorii utilizați pentru aprecierea rezultatelor financiare obținute de un asigurător. El arată în ce raport se află despăgubirile sau sumele asigurate plătite de asigurător, față de primele de asigurare încasate.

Formula de calcul a ratei daunei (d) este următoarea:

în care:

D – reprezintă totalul despăgubirilor sau sumelor asigurate plătite de asigurător;

P – totalul primelor de plată încasate de asigurător.

Rata daunei se exprimă în procente și poate fi mai mică egală sau mai mare de sută la sută. Cu cât rata daunei înregistrează valori mai mici decât 100, cu atât situația financiară este mai favorabilă pentru asigurător.

Costul relativ al activității de asigurare

Asigurătorul efectuează și alte cheltuieli decât cele cu plata despăgubirilor și a sumelor asigurate și de aceea este necesar ca pentru aprecierea cât mai riguroasă a rezultatelor financiare obținute de asigurător să se utilizeze și acest indicator.

El se obține prin raportarea totalului cheltuielilor ocazionate de activitatea de asigurare, la totalul încasărilor obținute din primele de asigurare și din alte surse.

Formula de calcul este următoarea:

în care:

Ca reprezintă costul relativ al activității de asigurare;

C – totalul cheltuielilor efectuate de asigurător

P – totalul primelor de asigurare și al altor venituri încasate de asigurător.

Costul relativ al activității de asigurare arată, în procente cât reprezintă cheltuielile de asigurare față de veniturile realizate din activitatea de asigurare. În mod normal, Ca este mai mic decât 100%, însă, pot apărea și cazuri când este mai mare.

În toate cazurile Ca>Rd pentru că și C>D. Ca – Rd exprimă, în procente, cheltuielile ocazionate de constituirea și administrarea fondului de asigurare.

Rata daunei și costul relativ al activității de asigurare se calculează atât pentru fiecare an în parte, din perioada pe care o analizăm, cât și pentru întreaga perioadă.

Rata venitului net (Rvn) se poate utiliza pentru aprecierea nivelului rezultatelor financiare finale obținute de o societate de asigurări. Acest indicator se calculează raportând diferența între totalul veniturilor și totalul cheltuielilor înregistrate într-o anumită perioadă la totalul veniturilor.

Formula de calcul este următoarea:

în care Rvn reprezintă rata venitului net.

Rata venitului net arată, în procente, cât îi rămâne asigurătorului din fiecare 100 de lei prime încasate.

Cheltuieli la 1 leu venit brut este un alt indicator utilizat pentru aprecierea rezultatelor financiare finale. Acesta se calculează raportând diferența dintre totalul cheltuielilor și totalul despăgubirilor plătite de asigurător pe parcursul unui an, la diferența dintre totalul veniturilor și totalul cheltuielilor. Formula de calcul:

Cu cât acest indicator are o valoare mai mică cu atât situația este mai favorabilă pentru asigurător. Analiza ratei daunei și a costului relativ al activității de asigurare este indicat să fie efectuată nu numai pe ansamblul activității societății de asigurări, ci și pe categorii de bunuri și de asigurați, insistându-se mai ales asupra bunurilor la care cheltuielile cu plata despăgubirilor și cele privind constituirea și administrarea fondului de asigurare sunt mai mari, pentru desprinderea cauzelor și stabilirea măsurilor necesare în vederea obținerii unor rezultate mai bune în perioada viitoare.

Numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător din domeniul muncii de achiziție se calculează ca un raport între numărul total al asigurărilor facultative contractate într-o anumită perioadă de timp (lună, trimestru, an) și numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări. Formula de calcul este următoarea:

în care:

Nac reprezintă numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător;

Ac – numărul asigurărilor contractate într-o anumită perioadă;

Lc – numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări.

Productivitatea muncii unui lucrător din asigurări se obține raportând încasările din primele de asigurare la numărul total de lucrători. Formula de calcul este următoarea:

în care:

W reprezintă productivitatea medie a muncii pe un lucrător;

Ls – numărul total de lucrători.

Acest indicator se poate calcula atât la nivelul unui trimestru cât și anual.

Numărul mediu de asigurări contractate, suma medie asigurată, prima medie încasată pe un contract și productivitatea muncii pe un lucrător pot fi calculate atât la nivelul unei sucursale, cât și la nivelul societății de asigurări.

Nivelul macro sau micro, la care urmează să fie efectuată aprecierea eficienței activității de asigurare, influențează, de asemenea, alegerea indicatorilor utilizați în acest scop. Am văzut felul în care este influențată alegerea indicatorilor de către obiectivele concrete care se urmăresc. Unele din aceste obiective pot fi urmărite atât la nivel macro, cât și la nivelul fiecărei sucursale.

Indicatorii utilizați pentru aprecierea nivelului de dezvoltare, al asigurărilor facultative, a cantității și calității activității desfășurate de lucrătorii care se ocupă cu încheierea de asigurări și a rezultatelor obținute de asigurați pot fi folosiți atât în analiza activității la nivel macro, cât și în analiza la nivelul fiecărei sucursale.

Efectuarea analizei activității și aprecierea rezultatelor privind asigurările în valută este necesar să fie făcute cu luarea în considerare a unor aspecte de ordin economic, financiar și valutar.

În cadrul asigurărilor în valută, este necesară o analiză atât globală a veniturilor și cheltuielilor prilejuite de această activitate, cât și o analiză detaliată a structurii veniturilor și cheltuielilor.

Rezultatele obținute din activitatea de reasigurări este indicat să fie analizate privindu-le atât ca un element legat uneori de asigurările în valută cât și în mod independent, ținând cont de particularitățile pe care le prezintă reasigurarea. Astfel, vor fi analizate mai întâi rezultatele obținute la cedările în reasigurare și apoi cele obținute la primirile în reasigurare.

Cap 6. Posibilități de perfecționare a asigurărilor de răspundere civilă

Având în vedere importanța deosebită a asigurărilor de răspundere civilă, modul lor de funcționare (apropiat de al asigurărilor sociale), se impune o revizuire a modalităților de acționare ale acelui tip de asigurări. Larga lor răspândire, în special la asigurarea de răspundere civilă obligatorie face ca perfecționarea să fie de dorit a fi implementată.

La asigurarea de răspundere civilă obligatorie, nivelul primelor de asigurare ar putea fi corelat, în afară de capacitatea cilindrică și în funcție de alte elemente: gradul de uzură al mașinii, vechimea mașinii, marca mașinii, vechimea în conducere a conducătorului auto, numărul de accidente produse de conducătorul auto de-a lungul timpului, de asemenea, funcție de condiția de conducător auto amator/profesionist.

O mașină cu un grad mai mare de uzură, cu o vechime mai mare are un risc de avarie (accident) mult mai mare decât la o mașină nouă în bună stare de funcționare, indiferent de experiență în conducere a conducătorului auto. Dar fiind acest lucru, ar trebui găsită modalitatea contării primelor de asigurare, în acest context putându-se astfel penaliza, eventual, deținătorul autovehiculului pentru modul de întreținere a acestuia și a pericolului inerent pe care îl reprezintă uzura mai mare. Astfel, deținătorii autovehiculelor obligați la plata primelor de asigurare ar putea fi cointeresați la îngrijirea mai atentă (în afara reviziilor periodice) a autovehiculului.

Marca mașinii ar putea deveni un element de calcul al primei de asigurare dat fiind faptul că mărci diferite au și prețuri diferite și deci și valori din nou diferite, ele de multe ori neputându-se încadra în limitele maxime stabilite de lege pentru suma asigurată. Bineînțeles, proprietarul poate apela la o asigurare facultativă auto casco, dar este bine ca asigurarea de răspundere civilă obligatorie să aibe include deja aceste departajări din cel puțin trei motive: în primul rând, cel puțin în periaoda în care ne aflăm, datorită reticenței cu care încă sunt privite asigurările în România; în al doilea rând, datorită faptului că modul de funcționare a diferitelor tipuri de asigurări este cunoscut de o arie restrânsă de persoane și deci se impune un “asalt” publicitar și chiar promoțional în ceea ce privește principalele tipuri de asigurări; și în al treilea rând, datorită costului asigurării, de multe ori mare în raport cu veniturile personale.

Vechimea în conducere a conducătorului auto ar putea fi un element pe baza căruia s-ar putea acorda bonificații la primele de asigurare. Bineînțeles că un conducător auto cu o vechime mai mare “la volan” are mai multă experiență decât un proaspăt deținător de permis. Se poate spune că o vechime mai mare dă și o experiență mai bogată conducătorului auto, confruntat nu de puține ori cu situații de trafic mai deosebite(periculoase).

Pe lângă vechimea în conducere, mai poate fi introdus la bonificații un alt criteriu: numărul de accidente produse de conducător de la începutul profesării, eventual dacă s-au plătit sau nu despăgubiri, sau funcție de cuantumul acestora. Acesta ar putea deveni un criteriu foarte important în evaluarea primei de asigurare. Există sisteme de asigurări din țări dezvoltate în care se aplică o astfel de delimitare și ar fi normal să se țină cont de acest lucru deoarece față de astfel de persoane, societatea de asigurare ar trebui să se comporte altfel, dat fiind că despăgubirile plătite sunt mai mari. De asemenea, acest criteriu ar putea constitui un element de echitate în raport cu care societatea de asigurări ar putea să-și onoreze clienții, făcându-i mai interesați de serviciile oferite. Acest lucru ar putea fi făcut în cazul în care asigurarea de răspundere civilă auto ar fi obligatorie, dar primele de asigurare ar fi stabilite de fiecare societate de asigurări în parte, putându-se astfel crea o departajare pe piața asigurărilor între societățile puternice realizându-se o adevărată triere a acestora, ele însele fiind obligate să-și îmbunătățească serviciile oferite.

O altă condiție ar putea fi delimitarea primelor de asigurare funcție de condiția de conducător auto amator sau profesionist, aici apărând conducătorii auto de autoturisme, conducătorii cu practică servicii de taximetre, de școală auto, persoanele juridice. Inevitabil, conducătorii auto care practică servicii de taximetre se expun unor riscuri mai mari decât conducătorii auto amatori. De asemenea, în aceeași categorie intră și conducătorii auto care practică servicii școală auto în vederea obținerii permisului de conducere. O delimitare strictă la nivelul primelor de asigurare plătite de aceste categorii de utilizatori ai autovehiculelor supuse înmatriculării ar fi de dorit. Selecția riscului ar fi mai bună. Practic, în actualele condiții de asigurare se practică o antiselecție a riscului, inevitabilă.

De asemenea, ar putea fi practicată o asigurare facultativă de răspundere civilă specială pentru aceste categorii de conducători auto (taxim, școală, etc.).

Ar putea fi reintrodusă asigurarea călătorilor pentru cazurile de accidente, prin efectul legii, sub forma asigurării de răspundere civilă, terții putând fi efectiv călătorii. Acest model de asigurare este necesar (sub formă obligatorie), dat fiind faptul că societățile de transport ( în special SNCFR) nu mai practică acest tip de asigurare, nici măcar sub formă facultativă, SNCFR sfătuind călătorii să încheie asigurări din proprie inițiativă, dar asigurări de viață, de persoane. Dar fiind impactul relativ major al costului unor astfel de asigurări ( de viață, de persoane) asupra veniturilor populației, ar fi normal ca practicarea unei asigurări de răspundere civilă prin efectul legii în care să oblige societatea de transport la încheierea unei astfel de asigurări să fie foarte necesară , mai ales în condițiile în care se înregistrează destul de des accidente (în special la SNCFR, unde numărul persoanelor transportate zilnic este foarte mare).