Asia de Sud este o regiunea care are o populație de mai multe miliarde de locuitori ceea ce reprezintă un procent de 20 din totalul locuitorilor… [310346]

Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iași Facultatea de Geografie și Geologie Iași

Student: [anonimizat] – [anonimizat]13

Sinteză

Dezvoltarea economică se datorește în principal exploatării și prelucrarii petrolului; acest stat fiind și unul dintre cei mai mari exportatori mondiali. S-a dezvoltat industria de rafinare( Abadan cea mai mare rafinarie din lume) [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], electrochimică, alimentară. Producția mesteșugărească a [anonimizat] a locuitorilor, este vestită în toată lumea.

Agricultura cunoaște o [anonimizat] a extinderii irigațiilor. [anonimizat], [anonimizat], curmalii, citrice. Dintre animale se cresc ovine și caprine. [anonimizat], [anonimizat]. Per tărmul Golfului Persic și Mării Caspice s-au dezvoltat câteva porturi pentru exportul petrolului (Khark Terminal).

Iranul a fost impărțit între Rusia și Anglia prin tratatul de la 1907, în doua zone de influență. [anonimizat]-[anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat] a [anonimizat].

Economia cunoaște o dezvoltare rapidă în deceniul 7-8, [anonimizat], care asigura 1/5 [anonimizat] (peste 90%). Având mari rezerve de petrol (circa 13 [anonimizat] 4 in lume) și-a sporit producția. Pâna in 1980 acest stat a fost cel mai mare producator de petrol. Poseda importanțe capacitati de rafinare a petrolului a caror extindere o vizeaza. PIB per locuitor este peste 3000$. [anonimizat], textile, ciment, fertilizatori, orașul Busher fiind deținatorul unei central termoelectrice. [anonimizat] o [anonimizat], încă din ele mai vechi timpuri.

Roluluri decisive în conturarea și promovarea politicilor mondiale în domeniul petrolului ii revine Organizatiei tărilor exportatoare de petrol. OPEC este organizație internatională constituită din 11 membri, posesori de petrol. [anonimizat]. În prezent membrii OPECului sunt: Algeria, Indonezia, Iran, Irak, Kuwait, Libia, Nigeria, Qatar, [anonimizat].

Resursele de petrol sunt vitale pentru dezvoltarea economică a [anonimizat], pentru crearea echilibrului între cererea și ofertă. În fiecare an miniștrii energiei se întâlnesc la o conferință în cadrul careia se decide care va fi nivelul producției și nivelul prețului.

OPEC este o [anonimizat] a fost formată în 1960 [anonimizat], Kuwait, Arabia Saudita si Venesuela. La acești 5 membri ai OPECului s-au mai alăturat și :Qatar (1961); Indonesia (1962); Jamahiriya (1962); Emiratele Arabiei Unite (1967); Algeria (1969); Nigeria (1971); Ecuador (1973–1992) si Gabon (1975–1994). Sediul organizatiei a fost mutat la Geneva.

Petrolul Iranian este cel mai usor de extras, și aceasta presupune costuri reduse (doar 6 Rial pe un litru). Majoritatea oamenilor preferă petrolul și disel Iranian deoarece ei plătesc doar 15 Rial pentru petrol cu plumb, 29.10 pentru Super si 27.10 pentru cel fară plumb.

Fiind marele producator și exportator de petrol Iran a fost printre primii membri al OPEC, practic acesta a fost fondat de liderii Iranului. Iranul atât când era monarhie, cât și când a devenit republică a susținut politica de menținere a unui preț înalt pentru petrol, decât celelalte tări exportatoare, care vindeau petrolul pe piața internațională. Iran menținea nivelul producției foarte scăzut în timp ce nivelul prețului era foarte ridicat.
     Opinia publică începe să remarce astfel că și prețurile petrolului neprelucrat au crescut simțitor. Un hectolitru extras din Marea Nordului costă astăzi mai mult de 24 de dolari, față de 10 dolari cu un an în urmă. Industria de profil și Agenția Internatională Energiei din Paris incearcă să calmeze spiritele: nu există nici un motiv serios de neliniște, avem de-a face numai cu o corectură de preț, provocată de neașteptată disciplina manifestată de statele afiliate OPEC care nu fac decât să respecte întelegerile privind restricțiile de producție. “Coșmarul” nu este totuși atât de negru, susțin aceleași surse: concernele iși pot permite să inchidă câmpuri petrolifere dificile, care înghit mari.

Turismul reprezintă o componentă de primă importanță a vieții economice și sociale din Iran pentru un număr tot mai mare de persone , ce acționează ca un factor stimulator al progresului și al dezvoltării.

Fluxurile turistice presupun în primul rând o deplasare temporară a persoanelor în funcție de dimensiunea cererii,de potențialul turistic, de distanța la care se găsește,de accesibilitatea și de prestigiul pe care îl deține regiunea de primire. Ele reprezintă expresia cea mai concretă a activității turistice.

Asia de Sud este o regiunea care are o populație de mai multe miliarde de locuitori ceea ce reprezintă un procent de 20% din totalul locuitorilor globului.

Această zonă se înscrie unei arii cu o cultură și civilizație multimilenară, unde artei și științei persane conferă iportanțe valențe turistice diferențiate de la o regiune la alta.

DESCRIEREA GENERALĂ A ȚĂRII

I.1. Date generale:

Nume oficial –  Republica Islamică Iran, și până la 1935 cunoscută internațional ca Persia, este o țară în Asia de sud-vest, situată între coasta de nord-est al Golfului Persic și coasta sudică a Mării Caspice. Din anul 1949 sunt folosite atât numele „Persia” cât și „Iran”. „Iran” este utilizat între funcționari și în contextul politic-statal. Numele „Iran” este un înrudit cu cuvântul „arian" și înseamnă „teren de aur”.

Capitala – Teheran este capitala Iranului și a provinciei Teheran, în acceptiune arabică, scriindu-se și Tehran. Acesta este cel mai mare oraș din Iran și printre cele mai mari din Asia. În decursul secoleleor XX și XXI, migrația din întreg teritoriul Iranului a determinat a determinat aglomerarea excesivă a orașului, populația crescând la modul vizibil în special dupa anii 70`, orașul fiind cotat al 29-lea oraș din lume, din punc de vedere al numarului de locuitori.

Orașul este gazda a nenumărate moschee, temple, biserici și sinagogi simbolurile orașului fiind Turnul Azadi (Turnul Libertații) și Turnul.

Coordonate geografice – 32°00′ lat. N, 53°00′ long. E

Suprafață – total: 1.648.000 km2, uscat: 1.636.000 km2, apa: 12.000 km2

Populația–78,868,711

Densitatea populației– 402.7 loc./ km2

Natalitate – 18.52 nașteri/1.000 de oameni

Mortalitate – 5.94 decese /1.000 de oameni

Speranța de viață – 70.35 ani; bărbați: 68.84 ani, femei: 71.93

Împărțire administrativă– Iranul este împărțit în 30 de provincii.

Moneda națională – RIANUL

Limba oficială – Limba oficială a Iranului este persana(farsi). Limba persană are aproximativ 71.000.000 de vorbitori ca limbă maternă și alte circa 31.000.000 ca limbă secundară. Este limba oficială în Iran, Afganistan (alături de afgana) și Tadjikistan (dialectul tadgic).

Religia – Iranul este patria a numeroase religii (zoroastrismul, maniheismul, mazdaismul, yazdanismul, credința Bàbì și credința Bahà'ì), iar religia a avut dintotdeauna un rol important în cultura iraniană.

I.2. Poziția geografică a țării

Iran face parte din categoria statelor din sud-vestul Asiei (Orientul Mijlociu), cu iesire la Golful Persic si la Golful Oman.Este pozitionat la intersecția paralelei 32ș lat. N cu meridianul 53ș long. E, între 44ș și 63ș long. estică și 25ș și 39,5ș lat. nordică, avand o desfasurare de 14ș in latitudine si de circa 10ș in longitudine. Are o suprafață de 1.648.000 km², teritoriul său extinzandu-se pe 2.250 km de la sud-est la nord-vest si 1.400 km de la nord-est la sud-vest. 
Vecinii Iranului sunt : 
– la nord Armenia (35km), Azerbaidjan (432km), Marea Caspica (linia de litoral are o lungime de 740km) si Turkmenistan (992km)
– la est Afganistan (936km) si Pakistan (909km)
– la sud Golful Oman si Golful Persic
– la vest Irak (1.458km)
– la nord-vest Turcia (499km) si Azerbaidjan (enclava Nakhicevan-179km)
Linia costieră are o lungime totala de 2.440 km incluzand si cateva insule din Golful Persic.
Este o țară mare fiind a XVII-a țară ca întindere de pe glob (cam de 3 ori cât Franța, sau cât a V-a parte a S.U.A, deci este mai mare decât Regatul Unit, Franța, Elveția, Belgia, Olanda și Germania la un loc)

I.3. Potențialul natural al Iranului

I.3.1. Relieful

Relieful corespunde unui podiș vast cu altitudini de circa 1.400 – 1.500 m , Podișul Iranian. Aceasta regiune centrală este inconjurata de lanturi muntoase: Muntii Elburs in nord si Muntii Zagros in sud-vest. Cei mai inalți munți sunt Munții Elbus, unde Vârful Demavend, un vulcan stins, se ridica la 5.780 m, cel mai inalt punct din Iran. Principalele zone depresionare se gasesc de-a lungul tărmurilor sudice ale Marii Caspice și ale coastei Golfului Persic. Pe Podișul Iranian sunt 2 intinse deșerturi Dasht-i-Lut (în centru) și Dasht-i-Kavir (in nord-est), care ocupa aproximativ ⅓ din suprafata Iranului.

I.3.2. Clima

Clima este influențată de prezență munților marginali, cu rol de bariera în calea maselor de aer, și de poziția în zona subtropicală, de unde rezultă continentalismul accentuat specific acestui podiș. 
Iran are un climat de tip continental, cu ierni reci și veri fierbinți ce predomină în intregul podiș. Precipitațiile nu depasesc 300 mm anual, în zona de podiș, iar deșerturile și litoralul Golfului Persic primesc mai putin de 130 cmm. Cantitați mari de zapadă cad pe piscurile montane ți acestea constituie principala sursa de apa pentru irigatii in timpul primaverii si la inceputul verii. Pe litoralul caspic vremea este umedă i calda tot timpul anului, iar precipitatiile variaza intre 1.000 si 1.500 mm anual. In fiecare an, mai mult de jumatate din zilele anului sunt senine. Anotimpurile se schimba brusc. In ziua Anului Nou, prima zi a primaverii, livezile sunt in floare si abunda florile salbatice.
La Teheran temperatura variaza intre -3șC, minima medie, si 7șC, maxima medie, in ianuarie intre o minima medie de 22șC si o maxima medie de 37șC, in iulie.
Fig. 3 Medii lunare minime si maxime in Teheran
Fig.4 Iran-schita climatica : 1- precipitatii peste 1600mm; 2 – precipitatii medii anuale intre 600-1000mm; 3 – precipitatii medii anuale sub 600mm; 4 – regiune cu ploi de iarna si primavara; 5 – temperaturi pozitive in luna ianuarie.
Sursa : Radulescu Ion, Geografia continentelor, pag. 232

I.3.3. Hidrografia

Râurile sunt rare, au un regim torențial în cursul superior și seacă în cel inferior, unde debusează în mlaștini și saraturi. Lacurile sarate mari puncteaza zone joase ale unora în depresiunile interne, cum sunt: Lacul Namek, Nahtegan, Task).
Principalul râu care străbate teritoriul Statului Iran este Karun (725 km lungime), afluentul Shatt-al’Arab-ului, care se varsă în Golful Persic.Datorită climatului arid, raurile nu sunt permanente, iar lacurile, puține la număr sunt sarate. Dintre acestea, mai important este Urmia din nordul tarii.

I.3.4. Flora și fauna

Peste o zecime din teritoriul tării este împădurit.Cele mai întinse păduri se gasesc pe versantele montane ce se înaltă dinspre Marea Caspică și sunt formate din stejari, frasini, ulmi, chiparoși si alte specii valoroase de arbori. In zonele de podiș, stejarii pitici se gasesc pe versantele montane cele mai umede, iar in sate sunt cultivate livezi si arbori precum platanul, plopul, salcia, fagul, artarul si dudul. Plantele salbatice si arbustii cresc pe pamantul gol și constituie nutret, dar soarele verii le usucă.
Fauna este formată de urși, in munți, oi și capre sălbatice, gazele, măgari sălbatici, porci sălbatici, pantere si vulpi. Printre animalele sălbatice se numara oile, caprele, vacile, caii, bivolul de apă, catârii și camilele. Fazanul, prepelița, barza și soimul sunt pasări autohtone.

I.4. Potențialul antropic al Iranului

I.4.1. Istoria Olandei

Rapida dezvoltare economică a țării în deceniile VII-VIII secolul XX, în declin în deceniul următor și în refacere în prezent se datorează, în principal, exploatării și prelucrării petrolului, care asigură 1/5 din produsul național brut (PNB) și cvasitotalitatea exporturilor (peste70%). Având mari rezerve de petrol, Iranul și-a sporit producția în ultimii ani tinzând să redevină unul din principalii producători și exportatori mondiali în domeniu, cum era înainte de 1980. Posedă importante capacități de rafinare a petrolului a căror extindere o vizează. Are imense rezerve de gaze naturale, tot mai mult valorificate.

Industria prelucrătoare, relativ diversificată (îndeosebi rafinarea petrolului, chimică, metalurgică, textilă, alimentară, masini, trenuri si tramvai), și forță de muncă. Îna prezent Iranul încearcă dezvoltarea unui ambițios proiect energetic pe baza construirii unor centrale atomoelectrice. Acest proiect este puternic contestat de S.U.A și alte țări occidentale pe motiv că se încearcă de fapt dezvoltarea unui proiect nuclear militar de realizare a armei nucleare (încercări declarate de altfel de către autoritățile statului iranian). Agricultura concentrează încă o bună parte a populației active (2/5) și asigură 1/5 din PNB, principalul sector fiind producția vegetală. Se cultivă îndeosebi grâu și orz (aproape 3/5 din suprafața cultivată), de asemenea orez, sfeclă de zahăr, trestie de zahăr, bumbac și alte plante. Există plantații arborescente de curmali, smochini și citrice. Balanța comercială a țării este deficitară.

În prezent, Iranul este al IV-lea producător de petrol din lume, cu rezerve estimate la 136 miliarde de barili. Are o producție de 4,21 milioane de barili pe zi, și a obținut 70 miliarde de dolari în anul 2007, din vânzarile de petrol. Înainte de războiul cu Irakul vecin, între 1980 și 1988, Iranul producea aproape 6 milioane de barili de petrol pe zi.

În ce privește gazele naturale, cu livrări de zece miliarde de metri cubi în anul 2009, Iranul este al doilea mare furnizor de gaze naturale, după Rusia.

Geografia economică- Revoluția iraniană este considerată modelul revoluției islamice, iar republica islamică instaorată în urma acesteia tipul canonic de stat islamic funcțional. Mișcările islamiste radicale din Egipt, Algeria, Tunisia, dar și Turcia sau Arabia Saudită au gasit în Iran un exemplu și ulterior o generoasă baya de antrenament.

După valul mișcărilor seculare de inspirație nasseriană, în mare avânt prin anii 60” lumea islamică și-a regăsit în integrismul ayatolahului Khomeini și al uramșilor săi un model de succes. În timp ce alea seculară instituționalizată, în țări ca Algeria, Siria, Irak, ca să nu mai vorbim de Turcia, părea vulnerabilă și depășită, mișcarea islamică de tip iranian era într-o expansiune continuă. Revolta studenților din Teheran schimba ceva din această imagine.

Principalele conflicate din lumea islamică de astăzi privesc în general dorința radicalilor islamici de a instaura un regim politic în stricta conformitate cu valorile islamice. Rareori, însă, o dată instituționalizat, regimul islamic a fost atât de drastic pus în discuție, fie pentru ca grupările liberale sunt îndeosebi foarte slabe, fie pentru că teroarea politica este inimaginabilă.

Faptul că o asemenea revoltă a fost posibilă se explică prin situația specifică în care se afllă Iranul: o societate închisă, dar a fi propri-zis un stat totalitar. În Iran se respectă se respectă proprietatea cel mai puțin sub anumite forme, dreptul la călătorie, există alegeri relativ libere, o anumită libertate a cuvântului, chiar mai mare decât în țări recunoscute ca fiind pro-occidentale, cum este Arabia Saudită. Mișcarea a profitat de acest spațiu de libertate.

În acest timp, toate acestea scenarii devin de ieșire din acestă criză, de la unul catastrofist, de tip afgan, la altul optimist, după care elita politico-religiosă de la Teheran ca înțelege semnalul dat de studenți și va incerca o liberalizare treptată a regimului. Mai sigur este însă un al treilea: mișcarea studenților va fi dur reprimată, iar mandarinii regimului vor încerca sa creeye un conflict în interiorul populației iraniene, între mediile instruite și cele populate, pentru a le controla mai bine și pentru a atenua criza de legitimitate a regimului.

Este, oare , posibilă liberalizarea regimului iranian? Revoluția iraniană care a dus la înlaturarea regimului sahului, pro-american, a vrut să ofere o alternativă la modelul de inspirație occidentală pe care încearcă sa-l propună regimul sahului, mai cu seamă față de generalizarea corupției, tendința de secularizare, de polarizare socială și față de prăbușirea comunității tradiționale.

Efectele unui capitalism periferic, „de bazar”, cu i s-a spus, proasta funcționare a unor regimuri politice pseudo-liberale, dominate de o aristrocrație militaro-gentilică, ca și forță castei preoțești, care a mobiliyat opinia publică împotriva sahului, au favorizat insurgența islamistă.

I.4.2. Populația și demografia

Populația Iranului este formată din perși: 65%, azeri și alte popoare turcice: circa 20%, kurzi: 8%, arabi: 2%, armeni etc. Cea mai mare parte a locuitorilor sunt stabiliți în Nordul și Nord-Vestul țării, cu puternice concentrări de-a lungul țărmului Marii Caspice, în jurul capitalei și în provinciile  Azerbaidjan Bakhtari și Azerbaidjan Khavari. Alte concentrări mai importante de populație se întâlnesc în sectorul nordic al țărmului Golfului Persic, în jurul orașului Mashhad. Circa 1/3 din suprafața Iranului (cele 3 deșerturi) este aproape nelocuită. Natalitate: 40‰, mortalitate: 8‰.

Populație urbană: 57%.

(Evoluția demografică între 1956 și 2013 (conformFAO, 2005). Populația în mii locuitori.)

Revoluția iraniana iși devora nepoții.
Islamul are frontierele insingerate. Dupa ultimele evenimente din Iran, aceasta formula trebuie revizuita. In general, sistemele politice fondate pe baza valorilor islamice n-au cunoscut acest tip de crize, specifice mai curind regimurilor liberale occidentale, detestate in tari ca Iran. Iata insa ca nici Islamul nu are raspuns la toate problemele unei societati. Este regimul islamic in criza? Ce importanta poate avea acest fapt asupra lumii islamice?
     Revolutia iraniana este considerata modelul revolutiei islamice, iar republica islamica instaurata in urma acesteia tipul canonic de stat islamic functional. Miscarile islamiste radicale din Egipt, Algeria, Tunisia, dar si Turcia sau Arabia Saudita au gasit in Iran un exemplu si, uneori, o generoasa baza de antrenament. Dupa valul miscarilor seculare de inspiratie nasseriana, in mare avint prin anii ‘60, lumea islamica si-a regasit in integrismul ayatolahului Khomeini si al urmasilor sai un model de succes. In timp ce calea seculara institutionalizata in tari ca Algeria, Egip, Siria, Irak, ca sa nu mai vorbim de Turcia, parea vulnerabila si depasita, miscarea islamista de tip iranian era intr-o expansiune continua. Revolta studentilor din Teheran schimba ceva din aceasta imagine. Principalele conflicte din lumea islamica de astazi privesc in general dorinta radicalilor islamici de a instaura un regim politic in stricta conformitate cu valorile islamice. Rareori, insa, o data institutionalizat, regimul islamic a fost atit de drastic pus in discutie, fie pentru ca gruparile liberale sint indeobste foarte slabe, fie pentru ca teroarea politica este inimaginabila. Faptul ca o asemenea revolta a fost posibila se explica prin situatia specifica in care se afla Iranul: o societate inchisa, dar fara a fi propriu-zis un stat totalitar. In Iran se respecta proprietatea, cel putin sub anumite forme, dreptul la calatorie, exista alegeri relativ libere, o anumita libertate a cuvintului, chiar mai mare decit in tari recunoscute ca fiind pro-occidentale, cum este Arabia Saudita. Miscarea studentilor a profitat de acest spatiu de libertate.
     In acelasi timp, toate acestea devin inoperante atunci cind este vorba de religie si de activistii acesteia. Nu intimplator, situatia de acum a Iranului a fost comparata cu aceea a statelor comuniste in epoca Gorbaciov sau a Chinei inainte de Tien an Men. Intr-un stat in care poti fi oricind condamnat pentru complot impotriva regimului sau pentru spionaj, siguranta persoanei si dreptul la proprietate n-au mare importanta. De asemenea, atit timp cit casta religioasa controleaza principalele pirghii ale statului, orice renovatie politica reala este greu de asteptat. Ales prin vot universal, presedintele considerat reformator Mohamed Khatamy este paralizat in actiunea sa de atotputernicia nomenclaturii clericale.
     Se pot imagina mai multe scenarii posibile de iesire din aceasta criza, de la unul catastrofist, de tip afgan, la altul optimist, dupa care elita politico- religioasa de la Teheran va intelege semnalul dat de studenti si va incerca o liberalizare treptata a regimului. Mai sigur este insa un al treilea: miscarea studentilor va fi dur reprimata, iar mandarinii regimului vor incerca sa creeze un conflict in interiorul populatiei iraniene, intre mediile instruite si cele populare, pentru a le controla mai bine si pentru a atenua criza de legitimitate a regimului.
     Este, oare, posibila liberalizarea regimului iranian? Revolutia iraniana care a dus la inlaturarea regimului sahului, pro-american, a vrut sa ofere o alternativa la modelul de inspiratie occidentala pe care incerca sa-l propuna regimul sahului, mai cu seama fata de generalizarea coruptiei, tendinta de secularizare, de polarizare sociala si fata de prabusirea comunitatii traditionale. Efectele unui capitalism periferic, ”de bazar”, cum i s-a spus, proasta functionare a unor regimuri politice pseudo-liberale, dominate de o aristrocratie militaro-gentilica, ca si forta castei preotesti, care a mobilizat opinia publica impotriva sahului, au favorizat insurgenta islamista. Este greu de spus daca acest ethos s-a rarefiat, astazi, la douazeci de ani de la momentul revolutiei.
     Probabil ca orice reformare a regimului iranian nu va putea atinge caracterul islamic al statului. Aceasta va permite, insa, mentinerea pozitiei castei clericale si va bloca astfel reformarea reala a sistemului. Mondializarea, nevoia naturala de libertate, seductiile societatii de consum vor presa insa elita conducatoare sa faca fata unor probleme tot mai grele. Se stie ca Iranul detine mari rezerve de petrol, dar economia ei este in suferinta ca urmare a boicotului american si a lipsei de investitii straine. Este o traditie in Asia ca dezvoltarea economica sa se produca in contratimp cu liberalizarea politica. Dar exista un punct in care cele doua devin incompatibile. Probabil, Iranul n-a atins inca aceasta limita.
     Deocamdata, dupa cum se vede, Iranul nu este pregatit sa faca fata unei crize politice serioase. Legitimitatea regimului se bazeaza pe ideea de consens in jurul preceptelor islamice. Atunci cind acest consens este amenintat, autoritatile isi ies din minti si sint gata de orice.

Cunoscut sub numele de Persia pina in 1935, Iranul a devenit Republica Islamica (Jomhuri-ye Eslami-ye Iran) in 1979, cind sahul Mohammad Reza Pahlavi a fost inlaturat de la putere si obligat sa plece in exil. Dupa revolutia islamica din 1978-1979, fortele conservatoare ale clerului musulman siit au inabusit orice orice incercare de liberalizare a tarii. Intre anii 1980-88, Iranul a purtat un razboi singeros si indecis cu Irakul, cele doua tari disputindu-si o fisie de teritoriu.

Republica Islamica Iran este condusa de presedintele reformator Mohammad Khatami, care a fost reales, in iunie, prin sufragiu universal, pentru un al doilea mandat. Acesta a declansat o politica de reforme axata pe "societatea civila", libertatea de expresie si deschidere economica. In prezent, problema este cit de rapid ar tebui sa se deschida tara spre influentele modernizatoare ale exteriorului. Iranul este republica teocratica, cu capitala la Teheran.

Prin Constitutie, puterea este detinuta, esentialmente, de liderul spiritual al tarii, in prezent ayatollahul Ali Khamenei. In Constitutie sint legiferate principiile islamice de guvernare. Siismul (ramura a Islamului) este religia oficiala a tarii: musulmani siiti sint 89%, musulmani sunniti 10%.

Iranul este cel mai influent vecin al Afganistanului din punct de vedere financiar. Cu o suprafata de 1,64 milioane km patrati si o populatie de 73 de milioane de locuitori, acest stat realizeaza exporturi anuale de titei in valoare de peste 20 miliarde dolari, cel mai mare importator fiind Japonia. Importurile au depasit 15 miliarde de dolari anul trecut, constind in principal in echipamente si tehnologii de explorare, extractie si rafinare a titeiului. Iranul este cea mai bogata tara din regiune, cu un produs intern brut raportat la paritatea puterii de cumparare de 413 miliarde dolari, insemnind 6.300 de dolari pe cap de locuitor. Datoria externa se ridica la 7,5 miliarde dolari.

Relieful este dat de un intins podis, Podisul Iranian, inconjurat de munti inalti, in nord lantul Elburz (5669 m in vulcanul stins Damavond), in NE muntii Khurasan, in Vest si Sud- vest lantul Zagros 4548 m in varful Zardkur continuat de muntii Zaristan si Fars. Podisul Iranian cu altitudinea variind intre 300-1800 m este ocupat de doua intinse deserturi: Dasht-I-Kavir si Dasht-I-Lut. NW Iran, podisul Lorestan, Dorud 52km SE Borugerd, ,1740 m

Clima este arida in podis, cu ierni foarte reci, veri foarte calde si precipitatii extrem de reduse, iar in regiunile periferice si de coasta din Nord (de-a lungul marii Caspice) si Sud (Golful Persic), este mai umeda.

Reteaua hidrografica este saraca (principalul riu Karun), se intilnesc lacuri sarate (Urmia), dintre care unul singur este navigabil, cursurile de apa fiind, in cea mai mare parte, sezoniere.

Vegetatia are caracter stepic sau semidesertic, cu exceptia regiunii tarmurilor (paduri cu aspect tropical) si al versantului Nordic al muntilor Elburz (padure temperate).

Fauna este cea specifica asociatiilor vegetale.

Populatia Iranului este foarte rara. Locuitorii Iranului sunt urmasii vechilor persi. Alaturi de ei locuiesc turci, arabi, kurzi, armeni, azeri etc. Datorita reliefului populatia a fost nevoita sa se adapteze la conditiile dificile a traiului la inaltimi de peste 2000 m.

Dezvoltarea economica se datoreste in principal exploatarii si prelucrarii petrolului; acest stat fiind si unul dintre cei mai mari exportatori mondiali. S-a dezvoltat industria de rafinare( Abadan cea mai mare rafinarie din lume) si industria petro- chimica, alte ramuri industriale sunt siderurgia, metalurgia neferoasa, constructii si montaj de masini, textile, electrochimica, alimentara. Productia mestesugareasca a covoarelor persane, veche indeletnicire a locuitorilor, este vestita in toata lumea.

Agricultura cunoaste o crestere puternica, ca urmare a extinderii irigatiilor. Principalile culturi sunt graul, orezul, sfecla de zahar, bumbacul, curmalii, citrice. Dintre animale se cresc ovine si caprine.

In cadrul transporturilor, inca rare, se destinge calea ferata Teheran – Abadan. Per tarmul Golfului Persic si Marii Caspice s-au dezvoltat cateva porturi pentru exportul petrolului (Khark Terminal).

Iranul a fost impartit intre Rusia si Anglia prin tratatul de la 1907, in doua zone de influenta. Sub dinastia lui Pahlavi, dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, este urmata modernizarea structurilor, europenizarea institutiilor, apelande-se la resursele oferite de exploatarea zacamintelor de titei, care a transformat Iranul intr-unul dintre marii producatori mondiali de petrol.

Economia cunoaste o dezvoltare rapida in deceniul 7-8, un declin in deceniul urmator si se afla per cale de refacere in present, acest lucru se datoreste in principal exploatarii si prelucrarii petrolului, care asigura 1/5 din PNB, si cvasitotalitate exporturilor (peste 90%). Avand mari reserve de petrol (circa 13 miliarde tone, locul 4 in lume) si-a sporit productia. Pana in 1980 acest stat a fost cel mai mare producator de petrol. Poseda de importante capacitati de rafinare a petrolului a caror extindere o vizeaza. PIB per locuitor este peste 3000$.

Orientul Mijlociu este o importanta regiune petrolifera, care detine peste 55% din rezervele totale ( reserve mondiale de petrol in 2001 – 141,2 miliarde tone). Inca in antichitate Herodot, Plutarh si Strabon au mentionat , in lucrarile sale existenta petrolului in Golful Persic mai mult sub forma de bitument natural. Petrolul a fost folosit in Iran, cu 5000- 6000 de ani inainte lui Hristos, ca un liant si izolant in constructia zidurilor Babilonului, precum si la calafatuirea corabiilor, ori ca medicament.

Prima sonda aparuta in Iran a fost Masjid El Suleman in 1908.

In a doua jumatate a secolului XX au fost puse in valoare mari zacaminte de petrol cum sunt cele de la Aga Jhari. Dezvoltarea industriei petroliere a fost favorizata de pozitia geografica favorabila in aproximarea Golfului Persic, dar si de adancimi relativ mici la care se afla petrolul (300 – 2000 m), ceea ce inseamna costuri reduse. Iranul este cel mai vechi producator din zona golfului Persic, care a inregistrat o crestere continua a productiei, care a situat-o per locul 4 in ierarhia mondiala.

Iran si organizatiile internationale.

Rolul decisive in conturarea si promovarea politicilor mondiale in domeniul petrolului ii revine Organizatiei tarilor exportatoare de petrol. OPEC este organizatie internationala constituita din 11 membri, posesori de petrol. Aceasta organizatie este deschisa pentru toate tarile, care sunt exportatorii importanti de petrol. In present membrii OPECului sunt: Algeria, Indonezia, Iran, Irak, Kuwait, Libia, Nigeria, Qatar, Arabia Saudita, Emiratele Arabiei Unite si Venesuela.

Resursele de petrol sunt vitale pentru dezvoltarea economica a acestor tari, ele sunt necesare pentru dezvoltarea economiei de piata, pentru crearea echilibrului intre cererea si oferta. In fiecare an ministrii energiei se intilnesc la o conferinta in cadrul careia se decide care va fi nivelul productiei si nivelul pretului.

OPEC este o organizatie interguvernamentala, care a fost formata in 1960 la Bagdad de catre Iran, Irak, Kuwait, Arabia Saudita si Venesuela. La acesti 5 membri ai OPECului s-au mai alaturat si :Qatar (1961); Indonesia (1962); Jamahiriya (1962); Emiratele Arabiei Unite (1967); Algeria (1969); Nigeria (1971); Ecuador (1973–1992) si Gabon (1975–1994). Sediul organizatiei a fost mutat la Geneva.

Petrolul Iranian este cel mai usor de extras, si aceasta presupune costuri reduse (doar 6 Rial pe un litru). Majoritatea oamenilor prefera petrolul si disel Iranian deoarece ei platesc doar 15 Rial pentru petrol cu plumb, 29.10 pentru Super si 27.10 pentru cel fara plumb.

Se realizeaza operatiuni contrabandiste cu cantitati mari de petrol. Politia si administratia locala afirma ca tone de petrol parasesc tara prin punctele de frontiera neluand in consideratie prezenta vameselor si agentilor anticontrabanda. Spre exemplu in 1999 au fost furate circa un million de litri de petrol si disel.

Fiind marele producator si exportator de petrol Iran a fost printre primii membri al OPEC, practic acesta a fost fondat de liderii Iranului. Iranul atat cand era monarhie, cat si cand a devenit republica a sustinut politica de mentinerea a unui prêt inalt pentru petrol, decat celelalte tari exportatoare, care vindeau petrolul pe piata internationala. Iran mentinea nivelul productiei foarte scazut in timp cue nivelul pretului era foarte ridicat.

Intre anii 1979 – 1985 a fost realizate conferintele ministrilor din aceste tari ,care reprezintau OPEC. Incepand cu 1985 Iran a lucrat cu Arabia Saudita, cel mai mare producator din OPEC, in ceea ce priveste reducerea productiei si cresterea pretului.

Preturile benzinei sunt in crestere, iar consumatorii sunt nemultumiti. In intreaga Europa soferii nu prididesc sa insulte companiile multinationale si propriii guvernanti: preturile sunt prea mari, la fel si impozitele.
     Opinia publica incepe sa remarce astfel ca si preturile petrolului neprelucrat au crescut simtitor. Un hectolitru extras din Marea Nordului costa astazi mai mult de 24 de dolari, fata de 10 dolari cu un an in urma. Industria de profil si Agentia Internationala a Energiei din Paris incearca sa calmeze spiritele: nu exista nici un motiv serios de neliniste, avem de-a face numai cu o corectura de pret, provocata de neasteptata disciplina manifestata de statele afiliate OPEC care nu fac decat sa respecte intelegerile privind restrictiile de productie. Cosmarul nu este totusi atat de negru, sustin aceleasi surse: concernele isi pot permite sa inchida campuri petrolifere dificile, care inghit mari investitii de capital, doar in situatia in care preturile nu scad sub 16-17 dolari pe hectolitru.
     Din ce in ce mai multi experti occidentali avertizeaza ca ne aflam in fata unei metamorfoze spectaculoase. Cresterea preturilor lasa sa se intrevada un scenariu nu prea luminos pentru viitorul apropiat. Vremurile de glorie ale petrolului in cantitati suficiente si la preturi avantajoase incep sa apuna, iar aceasta ii favorizeaza in primul rand pe seicii Orientului Apropiat.
     Pesimistii anunta deja ca, peste numai doi ani, punctul culminant in productia de petrol va fi atins. Pana acum, populatia globului a consumat 820 de miliarde de hectolitri, iar rezervele se pare ca se cifreaza la aceeasi valoare. Pe de alta parte, optimistii afirma cu convingere ca precizarea cantitatilor de petrol nu depinde decat de economie si tehnologie. Reprezentantii primei categorii replica insa printr-o realitate fara echivoc: Statele Unite erau odata cel mai mare exportator de petrol al lumii, iar astazi au ajuns sa inregistreze un necesar de importuri devenit aproape vital. Nici piata si nici tehnologiile n-au putut opri aceasta evolutie

Cum stau insa lucrurile pe pietele financiare, acolo unde se iau deciziile privind sprijinirea marilor investitori. Aici se aud mai degraba voci din ce in ce mai nelinistite. Analistii Bancii de Investitii Goldman Sachs, citati de saptamanalul german Die Woche, au prognozat, intr-un studiu publicat in primavara, o crestere de pret de peste 100% pentru anul in curs, concomitent cu un transfer semnificativ al puterii economice in favoarea celor cinci state din Golf: Arabia Saudita, Kuwait, Iran, Irak si Emiratele Arabe Unite.
     Acelasi studiu a adoptat o atitudine extrem de critica fata de evolutiile si cifrele anuntate de Agentia pariziana. O alta analiza foarte recenta dezvaluie o prapastie extrema intre cerere si oferta, care se va ridica pana la 2-3 milioane de hectolitri zilnic. Productia de petrol din tarile neafiliate OPEC si-ar fi depasit capacitatile, conchid analistii. Iar statele Orientului Apropiat vor creste prin urmare productia zilnica cu 2-2,5 milioane de hectolitri. Dar si preturile.

Seicii petrolului se afla asadar foarte aproape de realizarea telului suprem: detinerea controlului asupra acestei piete. Specialistii Agentiei Internationale a Energiei se asteapta deja ca, peste circa noua ani, Arabia Saudita, Kuwaitul, Iranul, Irakul si Emiratele Arabe sa livreze 50% din productia de petrol a lumii. Ceea ce va determina, desigur, profunde mutatii geopolitice la scara planetara.
     Concernele occidentale nu prea mai au acces la rezervele care se afla, in proportie de 90%, in tarile islamice, din Kazahstan – privit cu cea mai mare atentie de China – pana in Arabia Saudita. Ce atitudine vor adopta statele Golfului in viitor? Isi vor urmari ele cu mai multa forta propriile interese si vor da frau liber pretului?
In Riad, Teheran, Bagdad si Kuwait City este oricum dominanta convingerea ca propriul petrol a fost pana acum vandut sub pret.
     Societatile multinationale, precum EXXON/Mobil, Royal Dutch/Shell si BP/Amoco, care tocmai au incheiat o epoca a fuziunilor pe cat de frenetice pe atat de deznadajduite, isi simt amenintata puterea. Ele incearca sa patrunda in regiunile Golfului in speranta ca, prin metode diplomatice sau oferind la schimb tehnologii de prelucrare, vor obtine o particica din rezervele de petrol, exploatate acum la preturi atat de mici, incat sunt de-a dreptul de invidiat.

Petrolul de prima data a fost exploatat la Masjed-e-Soleiman (langa Dezful, in Sud- Vest) in 1908, si initial se exploata de catre o companie majora Anglo- iraniana W.W.I. Peste un timp a fost construita rafinaria Abadan, care a devenit o colonie virtuala a companiilor internationale de petrol. Companiile de petrol au fost nationalizate de catre guvernul Iranian in 1950.

In present petrolul se extrage in Sud-Vestul Iranului si in Golful Persic. Zacaminte importante sunt concentrate intre muntii Zagros, Golful Persic si granita cu Irakul.

Rezervele Iranului sunt estimate la circa 93,1 miliarde de barreli, ceea ce reprezinta mai mult de 10% din reserve mondiale. Industria petroliera reprezinta circa 40% din PIB. Datorita acordului cu tarile OPEC Iranul produce 3.6 milioane bareli pe zi din care 2.5 milioane se exporta la un prêt de 27$ pe bareli. Se presupune ca toate rezervele Iranului se pot exploata timp de 70 de ani.

Zacaminte importante se afla la: Gach Saran de 335 km2 , Fari, Marun, Ahwaz, Aga-Jhari, Gurren,Teheran, insula Kharg.

Productia de petrol si exporturi, 1980-85

Sursa: George Jaffe si Keith McLachlan, Iran and Iraq: The Next Five Years,No. 1083, Economist Intelligence Unit, London, 1987, 12.

In Iran se dezvolta si industria rafinarii petrolului. Exista un numar foarte mare de rafinarii de importanta mondiala cu capacitati mari de rafinare. Capacitatea totala de rafinare a Iranului este de 147400 bareli/ zi.

Total in Iran sunt 8 rafinarii cu capacitatea de rafinarea de 1248 mii de tone. Cele mai importante rafinarii sunt: Teheran, Tabriz, Arak, Esfahan, Abadan, insula Kharg etc.

Mari proiecte de amenajare a unor capacitati de rafinare sunt in curs de derulare, la Bandar Abbas. Totodata se lucreaza si la extinderea

rafinariei Abadan de la 6.5 la 19 milioane tone / an. Rafinaria cu cea mai mare capacitate de rafinare in Iran este Esfahan ( capacitatea de rafinare 280 mii tone) in N-E muntilor Zagros. Dar aceasta rafinarie niciodata nu a lucrat la capacitatea ei maxima.

In Iran exista si o retea de oiloducte, prin care petrolul prelucrat sau in stare pura este exportat in alte tari. Importante magistrale de oiloducte leaga centrele de productie cu rafinariile din Abadan, Esfahan, Teheran, insula Kharg, etc.

Lungimea oiloducte: pentu titei 5,900 km; pentru produse din titei (petrol) 3,900 km; gaz natural 4,550 km

Conducătorii Azerbaidjanului , Georgiei și Turciei, s-au întâlnit din nou la Ankara pe 21 ianuarie 2000, pentru a pune la punct detaliile mult mediatizatei conducte petroliere Baku – Ceyhan. Baku – Ceyhan este una dintre căile propuse pentru a exporta petrol din fosta Unuiune Sovietică. In ciuda faptului că are suportul SUA, este una dintre cele mai putin dorite construcții. Alte câteva propuneri de trasee de conducte se afla pe masa tratativelor, fiecare având conotații politice și strategice favorabile și nefavorabile. Cu siguranță rețeaua existentă nu poate susține proiectul de suplimentare a cantității de petrol pe care să o furnizeze această regiune.

Deci, noi conducte trebuie construite. Ținând cont de instabilitatea din regiune, întrebarea care se pune este :care trasee de conducte sunt cele mai indicate pentru a fi construite?

Analiza rețelei existente și planuri de expansiune

Rețelele existente din zona Mării Capice are o capacitate limitată constând în aprox.500,000 barili pe zi (bpd).

Departamentul pentru energie al SUA estimează că această regiune va fi capabilă să producă 3,500,000 bpd până în 2010 și 5,000,000 bpd până în 2022,mult mai mult decât conductele transportă în momentul de față.Pentru a ușura această problemă , Rusia construiește conducta Tengiz-Novorossiysk din Kazakstan pentru a accesa zonele petroliere ale Asiei Centrale. Și mai mult de atât, cele mai multe dintre conductele caspice pot fi extinse. Baku-Supsa și Baku-Novorossiysk, fiecare operând la valoarea de 100,000 bpd, își pot mări de peste 6 ori valoarea producției actuale.

Simpla extindere a conductelor existente ,s-ar dovedi și scumpă și insuficientă. Mărirea capacității pe traseul Baku-Novorossiysk va necesita cheltuieli în plus pentru investițiile necesare ocolirii Ceceniei.Datorită conflictului cecen, Rusia a fost forțată să folosească legături de cale ferată, la costuri ridicate, pentru a ocoli zona cecenă a traseului. De asemenea nici una dintre aceste rute nu duc aproape de piața de desfacere cea mai importantă -Europa de Vest, ci la Marea Neagră. Din cauza conflictului din Cecenia ,Rusia a fost silită să folosească legături de cale ferată cu un cost ridicat pentru a ocoli partea cecenă a traseului. O capacitate totală de mai mult de 2 milioane bpd va crea o aglomerare serioasă a traficului de petroliere pe Marea Neagră și va bloca deja prea mult solicitata Strâmtoare Bosfor.

Planurile de conducte care sunt în discuție vor încerca să remedieze acest lucru. SUA preferă conducta Baku-Ceyhan care duce direct la Marea Mediterană. Dar administrația Clinton nu a alocat deocamdată fonduri pentru această investiție.

O altă propunere a SUA, făcută mai demult – aceasta ar urma să se realizeze cu fonduri ale Bancii de Export-Import SUA, Bancii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare și Băncii Mondiale –ar fi pomparea directă a petrolului dintr-un port de pe coasta bulgară, prin Macedonia, spre Albania, cu o capacitate de 750,000 bpd, ceea ce ar duce la decongestionarea traficului prin Strâmtoarea Bosfor și ar aproviziona direct Europa de Vest.

O altă opțiune ar fi o conductă care ocolește în întregime Marea Neagră, prin pomparea petrolului caspic spre Iran. Teheran s-a oferit să suporte în întregime costurile construirii unei conducte subacvatice, sau să redirecționeze tancurile petroliere din Marea Caspică spre Neka, Iran, care are o stație finală capabilă să manipuleze 300,000 bpd fără a necesita pentru aceasta costuri suplimentare.Iran ar urma să construiască o conductă secundară de la punctul terminus Neka spre Rey, în afara Teheranului.

Iran plănuiește în această situație și reconstruirea a două conducte existente deja de la Rey la rafinăriile din nordul orașelor Arak și Isfahan.Astfel petrolul caspic importat, ar intra prin nordul Iranului și ar fi fi folosit în beneficiul acestuia, Iranul dorind apoi să exporte petrolul deja rafinat. Dar, pentru a evita sancțiunile SUA ,Iran va utiliza propriul său program de schimb petrolier. Iran va exporta din Golful Persic un volum egal de petrol cu cel importat din Asia Centrală, dar va face aceasta în numele slujirii intereselor Asiei Centrale.Costul total al proiectului iranian este de doar 890 milioane $,mult mai ieftin decât celelate proiecte.Iran estimează că va face față ,tuturor cererilor de export ale întregului bazin caspic-o cantitate imensă de 3,500,000 –5,000,000 bpd.

Oricum nu toate aceste propuneri sunt realizabile din cauza anumitor rațiuni de securitate,economice sau politice.

Ce preferă americanii ?

Baku-Ceyhan ,preferabil să fie dublată de conductele Baku-Supsa și Burgas –Vlore,va rămâne prima alegere a SUA. În ciuda costului mare al conductei Baku-Ceyhan și securitatea discutabilă, această opțiune rezolvă o serie de deziderate politice.

In primul rând, va răsplăti Georgia pentru linia sa politică pro-Vestică și va stabili o justificare de durată al interesului SUA și al Turciei pentru independența Georgiei.

În al doilea rând, va furniza Turciei o cantitate constantă de energie și va facilita de asemenea dezvoltarea acesteia ca un centru de rafinare a petrolului. Dezavantajele clare sunt costurile inflaționiste și riscurile în ceea ce privește problemele de securitate din Caucaz și Balcani -două zone cu instabilitate ridicată.

Condutele Baku Supsa și Burgas-Vlore deși au capacitate mare, nu pot face față cantităților de 3,500,000 bpd –5,000,000 bpd, pe care această regiune ar trebui să le producă.Aceasta lasă Washingtonului posibilitatea de împăca și Moscova și Teheranul ,amândouă excluse clar din planul inițial Baku-Ceyhan ,prin niste planuri de conducte adiționale. SUA ar dori să influențeze dezvoltarea în domeniul petrolier al zonei caspice, prevăzând o deschidere politică către Iran, asigurînd securitatea în Turcia și Goergia, și fără a ruina relațiile sale cu Rusia. Problema cu care se confruntă SUA e, că un singur traseu de conductă nu poate îndeplini toate cele trei obiective.

Rezultatul

Cât timp Rusia are locul ei pe piața internațională de energie – asa cum avea și în era comunistă- ea va continua să își dezvolte propriile resurse petroliere.Dacă va putea, o va face fără asistența Vestului, fapt demonstrat de construirea conductei de mare capacitate,Tengiz- Novorossiysk, cu finanțare externă minimă. In plus, Rusia va mări capacitatea Baku- Novorossiysk și va construi un traseu de ocolire a Ceceniei Aceasta va duce la creșterea capacității de export a Rusiei, în ceea ce privește petrolul din Azerbaijan și Asia Centrală, de la 400,000 la 2,240,000 bpd.Cea mai mare parte a acestei investiții va deveni operațională în 2001.Acest volum total va duce la pierderea speranței pentru Asia Centrală de a construi vreun traseu adițional.

Tot petrolul livrat prin conductele rusești,va ajunge la porturile Mării Negre.Bosforul nu va putea susține această mare creștere a traficului. Deci, o legătură spre Marea Mediterană se va impune.

Cel mai important proiect în acest caz, este cel de construire a unei conducte balcanice. Burgas-Vlore îndeplinește condițiile, dar oricum cei 750,000 bpd ai săi, nu vor de ajuns. Din motive pur economice, ceva acorduri între Iran, Azerbaidjan și Turkmenistan sunt inevitabile. Azerbaidjanul, atât de sărac, nu mai va lua mult timp în considerare atenționările SUA, înainte de a accepta oferta Iranului de a suporta costurile construirii conductei Baku-Neka.

Azerbaijan a fost recent bucuros de ideea unui traseu iranian al petrolului. SUA poate evita acest lucru, doar prin semnarea unui cec de 3 bilioane $ pentru a suplimenta capacitatea Baku-Ceyhan; mișcare pentru care Washingtonul a arătat puțin interes.

Repercursiuni geopolitice ale deciziilor energetice globale

Traseul iranian este mai stabil, cel mai ieftin, dar are dezavantaje clare pentru SUA. Primul și în primul rând un astfel de traseu ar ocoli efectiv Turcia-un aliat cheie al SUA în regiune. Un alt obstacol este că, investițiile SUA în Iran sunt oprite de sancțiunile economice. Dar opțiunea iraniană nu trebuie neapărat să contravină intereselor SUA. America poate încerca să susțină o înțelegere între Azerbaijan și Iran reluând legăturile diplomatice cu Teheranul.Ministrul iranian de externe Kamal Kharrazi, a spus pe 24 ianuarie că “este gata să negocieze cu SUA pentru reluarea legăturilor diplomatice pe baza “interesului reciproc și egalității”.Deschiderea Teheranului pentru Washington poate fi răspunsul la interesul SUA în dezvoltarea traseului de conductă propus de Iran, ca alternativă la Baku-Ceyhan. Declarația lui Kharrazi a urmat unei vizite efectuate de ministrul de externe al Elveției, care reprezintă interesele SUA în Iran. Din nefericire aceasta va crește importanța strategică a Golfului Persic, un loc și o responsabilitate de care SUA a încercat să scape.

SUA va culege parțial roadele ale politicii sale. Depinzând de cum va acționa Washingtonul la opțiunea iraniană, încălzirea relațiilor americano-iraniene, poate fi un rezultat binevenit al competiției pentru petrolul caspic.

Georgia va avea un venit modest din taxele de tranzit, în timp ce Azerbaidjanul va avea pînă la urmă, încă trei căi diferite de export ,care îi vor aduce bani. Bulgaria, Macedonia și Albania vor avea și ele ceva venituri, din taxele pentru conductele balcanice.

Turcia totuși nu va fi favorizată. Răspunsul care este așteptat, constă într-o cerere de echipament militar avansat, la prețuri minime.La urma urmei, cu ajutorul SUA, Turcia a stat cu fermitate în calea planurilor economice ale Rusiei. Vecinul Turciei își va aminti acest lucru și va începe cu delicatețe să se străduiască pentru a reconstrui relațiile ruso-turce.Turcia va fi de asemena forțată să ceară Americii ridicarea sancțiunilor impuse Bagdadului, încât Iranul să poată exporta petrol pe traseul Daurah – Baiji – Dortyol, conducte închise de la începutul victoriei americane în Războiul din Golf. Prin redechiderea acesteia, Turcia ar reâncepe să aibă venituri din perceperea taxelor de tranzit.

Informatii furnizate de:

The United States Energy Information Administration

Cu 140 de ani in urma, locuitorii statului american Pennsyilvania au inceput sa foreze in cautarea petrolului. Acesta a fost inceputul unei epoci, insa a fost nevoie de inca 100 de ani pana cand aurul negru a devenit regele combustibililor. Expertii au inceput sa vorbeasca astazi din ce in ce mai des despre apusul acestui miracol. Tocmai acum, cand intreaga lume este mai dependenta ca oricand de petrol. Nimeni nu mai poate contesta ca era aceasta se va incheia peste doar doua sute de ani si ca va deveni astfel unul dintre cele mai scurte episoade din istoria umanitatii. Concernul BP/Amoco a prognozat chiar ca rezervele nu vor fi suficiente mai mult de 41 de ani, desigur daca consumul se pastreaza in limitele actuale.

Iran fiind o tara foarte bogata in petrol exporta cantitati mari de petrol in celelalte tari. Este foarte dezvoltata si industriile care folosesc petrol ca materie prima (industrie chimica, electronica etc).

Exporturi: $12.2 miliarde

Structura exporturilor: petrol 80%, covoare, fructe, arahnide, fier, otel

Partenerii in export: Japonia, Italia, Grecia,Franta, Spania, Corea de Sud

Importuri: $13.8 miliarde

Structura importurilor: utilaje, masine de lupta, produse alimentare, obiecte din fier, farmaceutice, produse din petrol rafinate

Partenerii de import: Germania, Italia, Japonia, Emiratele Arabiei Unite, Marea Britanie,Belgia

Mare parte (50%) a petrolului exportat in europa trece prin canalul Suedez.

Un litru de benzina costa in Iran US$ 0.09 si un litru de motorina costa US$ 0.03.

Ofensiva Irakului asupra Iranului din septembrie 1980 a facut ca guvernul Iranian sa gaseasca noi solutii pentru dezvoltarea economiei. Razboiul a creat o criza economica, care a dus la scaderea cresterii economice, si in special in domeniul extractiei petrolului si industriei, au fost insa distruse si importante terenuri agrare, care deja au suferit de seceta in 1979 si 1980.

Armata Irakiana a atacat porturile Iraniene, terminalul petrolier aflat pe insula Kharg in 1984 intre Kharg si Sirri. Neluand in consideratie un numar foarte mare de rafinarii, uzine, oiloducte, orase industriale exporturile Iranului pana in 1986 nu erau semnificative. Intre anii 1982 si 1986 Iran producea 2.3 milioane bareli pe zi. Descresterea nivelului de productie a pertolului si scaderea preturilor la acesta au generat o puternica criza economica in 1986. Scoaterea din functiune a rafinariei Abadan in 1980 (care producea aproximativ 628 bareli per zi), bombardarea celorlalte rafinarii, introducerea embargoului asupra petrolului iranian de catre Japonia, SUA, Franta toate acestea au contribuit la amplificarea crizei economice. In noiembrie 1987 exporturile Iranului erau estimate la 1 milion bareli per zi, ceea ce era mai putin decat in luna anterioara de 1.9 milioane bareli per zi.

Srtategia Irakului era de a micsora exporturile Iranului pana in Februarie 1984, cand Irakul a atacat terminalul, portul, depozitele de per Kharg, cand au fost bombardate navele de transport de petrol. Astfel capacitatea de export s-a micsorat de la 6.5 la 2.5 milioane bareli per zi in trei luni. Din aceasta cauza s-a micsorat si deficitul bugetar in 1985 si 1986.

Operatiunile militare au inceput in februarie 1985 pe insula Sirri. In august 1986 exporturile Iranului au scazut semnificativ.

Ca rezultatul atacurilor din 1984 numarul navelor de transport de petrol a crescut in Golful Persic.

In august 1986 atacurile de pe insula Sirri au cauzat micsorarea exporturilor la o treime din volumul lor normal ( de la 1.6 milioane bareli per zi la 600000 bareli per zi). A fost facut un effort important pentru a dezvolta terminalul de pe insula Larak (pentru a inlocui rafinaria Abadan aflata in stare avariata) si al transforma in punctual principal de rafinare a petrolului, dar musonul temporar a inchis accesul la Abu al Bukush, altfel spus la terminalul de pe insula Larak in septembrie 1986. Irakul a incercat sa atace terminalul de pe insula Larak in noiembrie si decembrie 1986 dar aceste atacuri au fost nereusite. In noiembrie 1987 terminalul Larak reconstruit a devenit punctual principal prin intermediul caruia se faceau toate operatiunile de export a petrolului, acest terminal se afla la distanta foarte mare de bazele aeriene a Irakului.

Terminalul de export de per insula Lavan, care avea capacitatea de export de circa 200000 de bareli per zi a fost grav avareat dupa atacurile din septembrie 1986. Succesul acestor atacuri a aratat ca Irakul practic a distrus industria de “export” a Iranului. La sfarsitul anului 1986 armata irakiana a bombardat Kharg, Sirri, Larak si rezultatul acestui atac a fost foarte grav. Au fost distruse si avariate peste 13 de nave de transport de petrol.

Cand tancurile irakiene au invadat teritoria Iranului lumea s-a confruntat cu un soc petrolier, care a dus la cresterea cu 170% a pretului petrolului si la zdruncinarea puternica a lumii finantelor.

Extractia petrolului insa adduce daune majore florei si faunei Iranului. In Iran exista o criza a apei potabile. Sute de kilometric patrati sunt transformati in campuri petroliere. Sunt defrisate padurile care mai exista, sunt distruse conditiile naturale pentru animale salbatice. Practic nu exista un program de curatire a solului, a apelor, a aerului de poluatii petroliere si a altor industrii.

GAZELE NATURALE

G A Z E L E N A T U R A L E sînt formate dintr-un amestec de hidrocarburi gazoase, însoțind zăcămintele de petrol (caz în care se numesc gaze asociate) sau alcătuind zăcăminte proprii (caz în care poartă numele de gaze libere). Neglijate sau arse pînă nu demult în procesele de extracție a petrolului, gazele naturale au fost reconsiderate odată cu declanșarea crizei energetice, producția crescînd de la 1300 miliarde de metri cubi în 1973 la 58 peste 2100 de miliarde de metri cubi în prezent. Caracteristic gazelor naturale este faptul că producțiile cele mai mari se înregistrează nu în zonele cu cele mai mari rezerve, ci în zonele dezvoltate, acolo unde necesarul de energie este foarte

mare.

Cel mai important producător este Comunitatea de State Independente, cu zăcăminte în Siberia de vest (Medvejie, Iamburg, Vingapur), în bazinul petrolier Volga-Ural (pe teritoriul republicilor Bașkire și Tătare), în bazinul Caucaz-Caspica (în republica Cecenă, Ingușă, Adigheeană, Abhază, Karaceaevo-Cercheză, Kabardino-Balkară,

Osetină, Armeană, Daghestaneză) în Asia Centrală (Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan și Kirghizstan), precum și în Ukraina sub-carpatică (la Dașava și Șebelinka).

Pe locul secund urmează Statele Unite, cu exploatări în zona Golfului Mexic (unde domurile Sabina-Monroe asigură 25% din producție), în Vestul Mijlociu (structura petro-gazeiferă Panhandle-Hugoton) și în Munții Stîncoși, unde cîmpurile productive se extind pînă în provincia canadină Alberta (Medicine Hat, Viking, Prouvost, Marten Hills). Recent au fost puse în evidență resurse de gaz în Alaska, în delta fluviului Mackenzie și în insula Melville din arhipelagul arctic canadian.

Europa (250 de miliarde metri cubi) se înscrie cu producătorii importanți din regiunea Mării Nordului. Exploatările submarine asigură 45 md. mc Marii Britanii și 35 md. mc Norvegiei. Olanda, cu structuri gazeifere continentale și submarine, este primul producător european (75 md.mc obținuți pe baza zăcămintelor de la Gröningen, Leeuwarden, Harlingen și Slootdorp). România se situează pe locul al patrulea (32 md.mc), urmată de Germania, Italia, Ungaria, Polonia, Serbia, etc.

America Latină prezintă o serie de zăcăminte de gaze asociate și de gaze libere, terestre sau oceanice, exploatate de Mexic (Jos‚ Colomo, San Romàn, Ramirez, Reynosa), de Venezuela (în bazinul Maracaibo și în provincia Oriente) și de Argentina (în Gran Chaco, în Patagonia și în Terra del Fuego). Printre producătorii sudamericani minori senumără Bolivia, Ecuador și Peru (care utilizează structurile andine)și Brazilia (care valorifică

depozitele gazeifere amazoniene și atlantice. Africa posedă în special gaze asociate zăcămintelor de petrol, exploatate mai ales în regiunea sahariană a Algeriei (Alrar, Rhourde Chouff, Hassi R'Mel), în Libia nordică (Hateiba, Meghil) și în Egipt. Pe coasta

occidentală se remarcă Nigeria, principalul furnizor african al Statelor Unite.

Orientul Mijlociu, cu o producție de doar 100 miliarde mc, mult sub posibilitățile reale, este domeniul zăcămintelor supergigantice din Iran (Aghar, Dalan, Kangan, Salakh), Qatar (North West Dome) și din Emiratele Arabe Unite (Sharjah).

Statele producătoare din Asia (Malaysia, Indonezia, Brunei, China) exploatează gazele naturale în cadrul structurilor petrolifere, spre deosebire de Australia, care extrage hidrocarburile gazoase din zăcăminte de gaze libere, în Australia de Sud (Moomba), Queensland (Mount Isa, Rolleston, Saltern Creek), Australia de Vest (Dongara,

Gardarino) și în Teritoriul de Nord ( Palm Valley, Mereenie).

Cea mai mare parte a cantităților extrase este consumată local, în petrochimie, în industria îngrășămintelor chimice, a medicamentelor, explozivilor sau în industria energiei electrice și termice, gazul natural fiind un înlocuitor prețios al petrolului. Din această cauză, majoritatea localizărilor industriei extractive sînt localizări de proximitate. Nu lipsesc însă nici localizările de necesitate, valorificarea structurilor gazeifere din zona subpolară din Alaska și din Canada, a celor submarine din Marea Nordului sau a celor din regiunile deșertice din nord-vestul Chinei fiind exemple concludente. Localizări comerciale derivate din cele de proximitate sînt specifice CSI (furnizorul

principal al Europei și, în perspectivă, al Japoniei), Canadei (care exportă spre Statele Unite), Olandei (care alimentează Uniunea Europeană) și Boliviei (care trimite 2-3 md.mc/an către regiunea industrializată din nordul Argentinei).

Localizările comerciale pure sînt mai rare, deoarece transportul pe distanțe mari a gazelor naturale este de 7-8 ori mai scumpă decît cea a petrolului. Cu toate acestea, există sisteme de conducte continentale (CSI-Europa; Canada-SUA) și conducte submarine (Algeria-Italia; Algeria-Spania, Marea Nordului-Norvegia-Olanda-Marea Britanie) care asigură transportul gazelor de la producător spre consumatori.

Transporturile maritime de gaze crează localizări specifice, deoarece terminalele de export trebuie să fie echipate cu uzine de lichefiere a gazelor naturale (ULGN) iar terminalele de import necesită uzine de regazeificare (URGN). Aceste echipamente, precum și flotele speciale de metaniere, necesită investiții importante, făcute în general

de statele dezvoltate. Cele mai mari porturi de expediție sînt cele echipate cu ULGN din Algeria (Arzew, Skikda), Libia (Marsa el Brega), Nigeria (Bonny Island), Iran (Kangan-Nar), Emiratele Arabe Unite (Das Island), Indonezia (Bontang) și Brunei (Lumut). Toate aceste instalații au fost puse în loc de statele industrializate, care și-au construit terminale de import echipate cu URGN : Saudegara (Japonia), Lake Charles, Mobile, Savannah, Brunswich (SUA), Fos sur Mer, Montoir en Bretagne, Le Hâvre (Franța), Canvey Island (Marea Britanie), Zeebrügge (Belgia), Wilhelmshaven (Germania). Gazele naturale importate se utilizează în cea mai mare parte în cadrul industriei energiei electrice, ale

cărei uzine sînt localizate în porturi sau în lungul gazoductelor. Aceleași tipuri de localizare sînt specifice și statelor exportatoare, care își amplasează unitățile de producție a energiei electrice în punctele de convergență a conductelor de gaze.

Utilizarea complexă a resurselor de apă ale Terrei.

Evaluată prin prisma presiunii demografice, care și-a făcut simțite efectele de la jumătatea secolului XX, apa a dobândit în întreaga lume o valoare și un statut aparte. Perspectiva schimbărilor climatice riscă să redistribuie resursele de apă ale planetei. Nu doar sporirea accentuată a numărului populației trebuie să stârnească îngrijorare cu privire la resursele de apă ale planetei, ci mai ales faptul că populația tinde să se concentreze tot mai mult pe spații relativ restrânse, adică în marile orașe.

Teoretic, fiecare locuitor al planetei ar putea dispune de o cantitate arhisuficientă de apă dulce, de 7.900 mc anual, dacă ar fi respectate patru condiții: disponibilul de apă dulce să fie uniform repartizat în timp; același disponibil să aibă o distribuție echilibrată în spațiu; populația să aibă și ea o repartiție omogenă; apele dulci să nu fie supuse degradării.

Utilizarea apei. Alimentarea cu apă a centrelor populate.

Problema alimentării populației cu apă potabilă de calitate corespunzătoare trebuie privită prin prisma creșterii într-un ritm accelerat a populației mondiale, care a depășit cifra de 6 miliarde de persoane. În plan regional, situația alimentării cu apă se poate acutiza – de exemplu, se apreciază că în anul 2025 nu mai puțin de 25 de state africane vor cunoaște o criză accentuată de apă.

“Revoluția hidraulică”

Revoluția industrială, declanșată în a doua jumătate a secolului al XVIII – lea în vestul Europei a fost însoțită în această regiune de o altă revoluție, cea a hidraulicii și a aducțiunilor cu apă. S-a început construcția sistemelor de canalizare și umplerea rezervoarelor cu apă captată din râuri sau lacuri aflate la o anumită distanță față de orașe.

Curând, în fiecare mare oraș european, mai întâi în cartierele bogate, ulterior și în cartierele sărace, apare o rețea de canalizare subterană și numeroase conducte care urcă “apa curentă” (sub presiune) la toate etajele imobilelor.

Astăzi, în țările dezvoltate a devenit de neconceput ca o locuință să nu dispună de apă curentă, atât în mediul urban cât și în mediul rural.

În țările Lumii a III-a revoluția hidraulică este mult mai recentă. Această întârziere este cu atât mai serioasă cu cât de cca. cincizeci de ani marile orașe de aici cunosc o creștere demografică extraordinar de rapidă datorată atât excedentului natural cât și exodului populației rurale. Concentrarea demografică determină o creștere proporțională a necesarului de apă pentru a evita transformarea cartierelor suprapopulate în focare de infecție.

Tipurile de alimentare cu apă a centrelor urbane

Alimentarea din ape subterane Alimentarea din ape subterane (freatice sau de adâncime) este superioară din punct de vedere calitativ, asigurând o apă cu temperaturi constante, lipsită de suspensii și microorganisme. Acest tip de alimentare cu apă este preferat, ori de câte ori este posibil acest lucru, chiar dacă uneori investițiile necesare sunt destul de mari. Exemple. Marele râu artificial din Libia.

Alimentarea cu ape de suprafață se împarte, la rândul ei, în trei subtipuri:

a) Alimentarea din râuri și fluvii.

b) Alimentarea din lacuri naturale.

c) Alimentarea din lacuri artificiale.

Alimentarea din ape meteorice.

Alimentarea cu apă marină sau cu apa lacurilor sărate, prin desalinare. Exemple.

a) În statele și regiunile aride, bine dotate sub aspectul resurselor de combustibili. b) În statele petroliere, chiar și atunci când nu se manifestă o ariditate deosebită, dar combustibilul necesar desalinării este foarte accesibil

c) În regiunile aride care cunosc o mare criză de apă potabilă și se practică desalinarea chiar și în lipsa unor combustibili abundenți.

d) În statele și regiunile puternic urbanizate, unde resursele locale de apă s-au epuizat.

e) În unele insule dens populate, lipsite de rețea hidrografică sau strate acvifere subterane.

f) În unele porturi strategice cărora li s-a întrerupt alimentarea cu apă potabilă de pe continent din motive politice.

Utilizarea resurselor de apă în agricultură. Irigațiile.

Tipuri de irigații moderne.

a). Irigațiile în sisteme de dimensiuni mari, bazate pe lacuri de acumulare cu un volum apreciabil, cuplate, de regulă, cu uzine destinate producerii de energie electrică pe baza energiei hidraulice.

b). Irigații bazate pe trasarea unor canale de irigație. Exemple. Canalul Kara – Kum.

c). Irigațiile bazate pe utilizarea tot mai intensivă a apelor subterane

3.5. Mize geopolitice

Expresia “geopolitica apei”, tot mai frecvent utilizată, desemnează rivalitățile asupra bazinelor hidrografice și a repartiției debitelor cursurilor de apă sau chiar a exploatării resurselor hidrologice subterane. Asemenea rivalități există nu numai între state care sunt traversate sau mărginite de același fluviu, ci și între regiuni sau orașe din cadrul aceluiași stat.

a) Spania și utilizarea apelor Ebrului. Suplimentarea necesarului de apă în regiunea Barcelonei.

b) Conflictul Israelo-palestinian. Masivul Golan. Râul Iordan.

c) „Războaiele apei” provocate de marile baraje din Turcia. Tigrul și Eufratul.

d) Rivalitatea dintre Egipt, Sudan și Etiopia pentru utilizarea apelor Nilului. Barajul de la Asswan.

Rezervele de hidrocarburi ale Globului

Formarea zăcămintelor de hidrocarburi.

Zăcămintele de hidrocarburi s-au format prin acumularea de resturi organice pe fundul mărilor și mai ales al lagunelor, de-a lungul erelor geologice, în condițiile existenței unui mediu anaerob și a unei mișcări generale de subsidență (de scufundare lentă) a bazinului de sedimentare. O parte din materialul organic se descompune iar o altă parte se fosilizează. Sedimentele suprapuse exercită o presiune puternică, iar prin continuarea subsidenței (deci prin creșterea adâncimii), temperatura atinge valori din ce în ce mai mari. Astfel, la temperaturi de 60 – 150° C se separă petrolul, o substanță mai mult sau mai puțin vâscoasă, iar la temperaturi de peste 150° C se separă substanțe mai simple și mai ușoare – gazele naturale.

Condițiile naturale de exploatabilitate a zăcămintelor de hidrocarburi.

a) Dimensiunea zăcămintelor. Un zăcământ este considerat exploatabil dacă are rezerve de minimum 1,3 mil. t de petrol, suficiente pentru cel puțin 10 ani de exploatare. Zăcăminte gigantice și supergigantice.

b) Coeficientul de recuperare al petrolului și a gazelor naturale. Acest coeficient depinde de porozitatea rocii-magazin și de presiunea din zăcământ și cunoașterea valorii lui permite evaluarea rezervelor recuperabile. De regulă, oscilează între 20 și 50%. În ceea ce privește gazele naturale, coeficientul de recuperare este mult mai ridicat decât la petrol, variind în jurul valorii de 80 – 90%.

c) Adâncimea zăcămintelor. Foraje de explorare s-au făcut până la adâncimea de 9,6 – 10 km (în S.U.A. și Federația Rusă), dar adâncimea medie a exploatărilor cu caracter industrial ajunge până la 3000 – 4000 m.

d) Compoziția chimică a zăcămintelor. proporția componentelor lichide, solide și gazoase în masa hidrocarburilor, în funcție de care variază și greutatea specifică și care diferențiază petrolurile ușoare de petrolurile grele. Vâscozitatea. Conținutul de sulf.

4.3. Estimarea rezervelor mondiale. Rezerve totale. Rezerve probabil recuperabile. Rezerve sigur recuperabile.

4.4. Repartiția geografică a rezervelor de petrol și gaze naturale

4.4.1. Orientul Mijlociu. Bazinul Golfului Persic. Caracteristici, zăcăminte.

Bazinul Golfului Persic este cel mai important bazin petrolier – gazeifer al lumii, cunoscut încă din Antichitate; deține rezerve exploatabile de cca.92 mld. t petrol și peste 48 mld. mc gaze naturale. Caracteristici:

– adâncimea mică a zăcămintelor (cca. 2000 m);

– productivitatea mare a sondelor (în medie – 300.000 t petrol/sondă/an);

– debitul mare al sondelor, debit ce asigură o producție medie de cca. 800 t/zi, în timp ce media mondială este de 3 t/zi

– proporția mare a forajelor de exploatare reușite (un foraj de exploatare din acest bazin descoperă, în medie, 10 mil. t petrol, față de mai puțin de 0,1 mil. t în S.U.A. și Europa Occidentală).

În partea sud-vestică , în calcare jurasice și gresii cretacice, se află cele mai mari zăcăminte de pe Glob:

– în Arabia Saudită – la Ghawar (11,4 mld. t, descoperit în anul 1949, când a fost evidențiată la adâncimea de 1,5-3 km o cută anticlinală îngropată, lungă de 250 km și lată de 15-25 km; până în prezent de aici s-au extras câteva miliarde tone de țiței) și Safaniya-Khafji (4,1 mld. t);

– în Kuweit – Burgan, sau Marele Burgan,cu dimensiuni de 40 km lungime și 14 km lățime, cu 9,85 mld. t, a început să fie exploatat în 1946;

– la granița dintre Irak și Kuweit – Rumaila.

Zăcăminte pur gazeifere sunt North Fields (în apele teritoriale ale Qatarului, cu 12.000 mld. mc de gaz și Sirri (în Emiratele Arabe Unite).

Pe flancul nord-estic, zăcămintele sunt de dimensiuni mai mici și se află în depozite cretacice și terțiare strâns cutate:

– zăcământul Kirkuk din nord-estul Irakului (cu adâncimi mici,doar 750 m);

– Ahwaz, Marun în sud-vestul Iranului;

Dintre zăcămintele pur gazeifere amintim pe cel de pe platforma continentală a Iranului – Kangan, cu 5.000 mld. mc

Africa de Nord. În Africa de Nord descoperirea unor bazine bogate în petrol și gaze datează abia din deceniul al șaselea al secolului XX. Libia. Algeria. Egipt.

– Bazinul Sirtei, la sud de golful Sirta Mare (Libia) cu rezerve de petrol de peste 4 mld. t, principalele zăcăminte fiind la Serir (1 mld. t petrol), Zelten, Dahra, Amal, Raguba;

– Bazinul Fezzan, descoperit de petroloștii englezi după 1995, în zona orașului Murzuk, spre granița cu Algeria, cu o producție mai modestă; Libia deține cele mai mari resurse de petrol de pe continentul african dar politica statului, orientată către păstrarea și protejarea propriilor resurse, a făcut ca, după un avânt considerabil în anii 70, producția să scadă considerabil în prezent.

– Bazinul Marelui Erg Oriental, aflat în principal pe teritoriul Algeriei, cu zăcământul Hassi Messaoud, destul de adanc – 3.500 m – sau zăcământul Hassi R Mel, pur gazeifer, totalizând rezerve de gaz de 1.690 mld. mc; Algeria, deși a fost prima țară care a exploatat zăcămintele sahariene, a avut un ritm mult mai lent de creștere a producției, limitată fiind de capacitatea conductelor construite până la Marea Mediterană, ce aveau trasee dificile și lungi (700-900 km).

– Bazinul Golfului Suez, în Egipt, de talie apreciabilă, cu zăcăminte de petrol și gaze, aflat atât pe țărmul african cât și pe acela asiatic al peninsulei Sinai (Ras Sudr, Ras Matarama, Wadi Feiran); Această zonă asigură 85% din producția națională. Numeroase conducte converg spre terminalul Ras Gharib de la Marea Roșie și spre rafinăriile de la Suez, Cairo și Alexandria.

Comunitatea Statelor Independente. CSI este o zonă geografică cu tradiție în exploatarea petrolului. În regiunea Baku se extrage la scară industrială încă din 1875. Alături de vechile regiuni petrolifere (Baku, Caucazul de Nord) au fost puse în valoare marile zăcăminte din regiunea Volga – Ural și, ulterior, cele din partea asiatică.

Proiectul Nabucco. Acest nume desemnează coridorul energetic ce va lega estul Turciei (localitatea Erzurum din Asia Mică) de centrul Europei (localitatea Baumgarten de lângă Viena) și care va transporta gaze naturale (31 miliarde metri cubi pe an) pe un traseu care, ocolind Rusia, se recomandă a fi alternativa la monopolul rusesc privind alimentarea cu gaze a Europei. Poziția Turciei, Iranului și Rusiei față de acest proiect.

Delimitarea platformelor continentale – statutul juridic al Mării Caspice. Faptul că sub apele Mării Caspice se află cantități importante de hidrocarburi contribuit la existența unei lungi controverse politico – juridice, nerezolvată încă, asupra suveranității și proprietății apelor și fundului mării. Pozițiile diferite pe care le-au adoptat statele ce au ieșire la Marea Caspică se nasc din modul în care se răspunde la întrebarea: Marea Caspică este un lac sau o mare?

R.P.Chineză și Asia de Sud-Est și de Sud. Bazinele din Manciuria și cele din vestul Chinei. India. Indonezia, Malaysia, Brunei. Bazine pur gazeifere.

4.4.5. America Latină. Venezuela. Bazinul Golfului Mexic. Alte bazine sud-americane.

4.4.6. America anglofonă. Alaska. Canada. Middlecontinent. Partea anglofonă a bazinului Golfului Mexic.

4.4.7. Africa Subsahariană. Bazinul petrolier – gazeifer al Golfului Guineei.

4.4.8. Europa Occidentală. Bazinul Mării Nordului. Țările riverane Mării Nordului. Caracteristicile exploatării în această zonă. Marea Britanie. Norvegia.

Deși extracțiile sunt foarte costisitoare (de 10 ori mai scumpe decât în Orientul Mijlociu), avantajele sunt date de calitatea deosebită a petrolului, de adâncimea redusă a apei (sub 200 m) și de apropierea de marile zone consumatoare europene.

Norvegia dispune astăzi de cca. 1,5 mld t rezerve de petrol și peste 3000 mld mc de gaz, Olanda de cca. 1800 mld mc de gaz iar Marea Britanie – de 770 mld mc de gaze naturale și 0,7 mld t de petrol, Norvegia și Marea Britanie devenind mari exportatoare de hidrocarburi

Cele mai importante zăcăminte ale Mari Britanii se întind din sud, de la latitudinea orașului Newcastle până la nord de Insulele Shetland (nordul Scoției), cu extracții la Brent, Argyll, Forties, Clyde Crawford, Highlander ș.a. Numeroase conducte asigură transportul petrolului la țărm, jumătate din producția Marii Britanii fiind destinată exportului.

Norvegia ocupă locul al doilea la producția de petrol în Europa. Extracția gravitează în prezent în jurul marelui areal Ekofisk, cu 16 platforme de producție, unele dintre acestea de mare productivitate (Ekofisk, Area, Gullfacs, Statfjord, Ula, Valhall). Adâncimea apei este de 70 metri iar adâncimea la care se găsește petrolul este de 3000 metri.

Recent a fost inauurată platforma Troll – cea mai mare construcție de beton de acest gen de pe Terra. Este situată la 80 km de coastele Norvegiei, iar adâncimea apei este de 350 metri.

4.5. Exploatarea petrolului. Petrolul a intrat în uz industrial după 1850, devenind de timpuriu sursa unei concurențe acerbe între marile puteri pentru controlul acelor regiuni ce dețin rezerve importante. Producția a cunoscut o creștere ascendentă, cu toată epuizarea rapidă a unor rezerve. Explicația acestei dinamici rezidă în creșterea cererii, dar și în utilizarea completă a acestei materii prime (motoare cu ardere internă, propulsia avioanelor, producția de energie, cauciuc, fibre sintetice, mase plastice ș.a.).

4.6. Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). este o organizație internațională alcătuită din Algeria, Angola, Iran, Irak, Kuwait, Libia, Nigeria, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Venezuela. Sediul central al OPEC (din 1965) este la Viena, Austria. Scopul principal al organizației, conform statutului ei, este determinarea celor mai bune modalități pentru apărarea intereselor statelor membre.

4.7. Politica petrolieră mondială

4.9.1. Criza petrolieră din 1973. Cauze, context, consecințe.

4.9.2. Statele exportatoare de petrol.

4.9.3. Statele importatoare de petrol.

Teheranul este unul dintre cele mai frumoase orașe ale țării, dar si cel mai mare centru industrial. Așezat la rascrucea unor batatorite drumuri comerciale care legau tarmurile Marii Mediterane cu ale Indiei sau ale Marii Caspice cu ale Golfului Persic, strabatute de europeni sau de negustorii arabi, Teheranul a devenit si un cunoscut centru comercial: renumite in lumea intreaga sunt celebrele covoare si bijuterii persane. In partea de sud a orasului, nu departe de centru, se afla Bazarul, printre cele mai vechi si mai mari din Orientul Mijlociu.   Ca majoritatea asezarilor multiseculare,Teheranul a fost aparat de ziduri puternice care i-au imprimat, ulterior pe parcursul dezvoltarii, o forma rectangulara in cadrul careia se disting aspecte arhitectonice diferite. Astfel considerand orientativ axa marelui bulevard care strabate orasul de la vest la est, ca o prelungire a autostrazii ce uneste aeroportul cu metropola, marginita de edificii moderne, intrerupta de o imensa piata, se poate observa cu usurinta ca la nord de aceasta axa, domina constructiile moderne. Aici sunt blocuri cu 15-20 de etaje, separate de bulevarde largi, insotite de spatii verzi, de parcuri, vile elegante, edificii destinate unor societati comerciale, banci, sedii ale diverselor firme, resedintele diplomatilor acreditati in capitala iraniana.   Orasul a fost fondat in secolul XII, iar unele izvoare il considera chiar mai vechi, din secolul IX. Distrus de mongoli la inceputul secolului al XIII-lea, este reconstruit, devenind un important centru comercial si  ales capitala a Persiei in 1786 de Agha Muhamed Khan, primul sah al dinastiei Kadjarilor.

Bibliografia:

“Istoria petrolului” 1979, ed. Bucuresti, Rene Sedillot

www.opec.org

www.un.org./esa/agenda21/natlinfo/countr/iran

www.uochb.cas.cz

www.farhangsara.com/petrol

www.geography.about.com

www.coutryreports.org

www.odci.gov/cia

Albu M. si altii, 1989 – Carbunii in actualitate si in perspectiva. Ed. Tehnica, Bucuresti.

Bacher P. (2000) – Quelle energie puor demain?, col.Convictions, Ed. Sciences, Paris.

Brana V., 1986 – Substante minerale nemetalifere. Ed. Tehnica, Bucuresti.

Gheorghe A.V., 1982 – Prezentul si viitorul energiei solare. Ed. Academiei, Bucuresti.

Giurcaneanu C., 1982 – Terra, izvor de viata si bogatii, Ed. Didactica, Bucuresti.

Brown Lester (coord.) – 2000 – 2004 – Probleme globale ale omenirii, Ed. Tehnica, Bucuresti.

Laroche J.C. (2006) – Le defi energetique. De lepuisement des ressources au developpement durable, Les Editions de Paris.

Nierenberg, Danielle (coord), 2008 – Starea lumii (The Worldwatch Institute), Ed. tehnică, București.

Negoescu B, Vlasceanu Gh., 1998 – Terra-geografie economica. Ed. Teora, Bucuresti

Preda, G (coord.), 2004 – Valorificarea resurselor naturale, International University Press, București.

Primack Richard B., 2002 – Conservarea diversitatii biologice, Ed. Tehnica, Bucuresti.

Velcea I., Ungureanu Al., 1993 – Geografia economica a lumii contemporane. Casa de Edit. si Presa «Sansa », Bucuresti.

Ungureanu Al., 2000 – Geografia Resurselor Naturale, Univ. Alex.I.Cuza, Iasi

22. http://amar.sci.org.ir/index_e.aspx –  Statistical Centre of Iran