Așezarea geografică. Toponimul Jijia [302182]

Capitolul I

Așezarea geografică. Toponimul Jijia

I.1 [anonimizat] 400 [anonimizat], [anonimizat]/sud-est teritoriul județelor Botoșani și Iași pe o lungime de 275 km.

[anonimizat]-[anonimizat]-Cozancea până la confluența cu Sitna și iese apoi în deschiderea largă a [anonimizat]-se spre Prut. [anonimizat], precum și teritoriul a 28 de comune din cele două județe menționate.

Bazinul Jijiei este parte componentă a [anonimizat]-[anonimizat]. Cu o suprafață totală de 5757 km², [anonimizat] (ocupă aproximativ 65% din suprafața acesteia), [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat] a țării (fig. I.2), [anonimizat] (subunitate a Câmpiei Moldovei) [anonimizat] (subunitate a Podișului Bârladului) [anonimizat] o formă alungită pe direcția curgerii Jijiei și a [anonimizat] a teritoriului județelor Botoșani și Iași. [anonimizat] 7 orașe (Iași, Botoșani, Dorohoi, Flămânzi, Hârlău, Târgu Frumos și Podu Iloaiei) și 85 de comune cu peste 360 de sate.

Lucrarea de față face studiul unei analize de geografie umană a bazinului hidrografic al Jijiei pe teritoriul județului Botoșani. Fiind o [anonimizat]-[anonimizat].

[anonimizat] a [anonimizat] a [anonimizat] o suprafață de 3578,5 km², adică aproximativ 71,8% din suprafața județului Botoșani (fig. I.3), și acoperă teritoriul a 57 de unități administrative.

[anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat] – Hilișeu-Horia – Pomîrla – Ibănești – Cristinești. Cele mai mari înălțimi corespunzătoare acestei limite sunt date de Dealurile Bour (477 m) și de Dealul Ibănești (384 m).

[anonimizat], [anonimizat] –[anonimizat] – Vlădeni – Corni – Vorona – Tudora. [anonimizat]: Dealul Hapăi (427 m), Dealul Mesteacăn (491 m), Dealul Mare (587 m).

[anonimizat] – Flămânzi – Hlipiceni – Răuseni – Călărași. Din punct de vedere fizico-geografic, această limită urmărește un traseu colinar cu altitudini care depășesc 400 m pe teritoriul comunei Frumușica (Dealul Holm – 556 m) și altitudini care nu depășesc 250 m între Prăjeni și Călărași (Dealul Ciorogani – 220 m, Dealul Ciornohal – 247 m).

Spre est și nord-est, limita o formează contactul dintre bazinul superior al Jijiei și bazinul Bașeului, pe o linie care unește teritoriul localităților Havârna – Știubieni – Săveni – Vlăsinești – Hănești – Dobârceni – Durnești – Albești – Todireni și cuprinde o serie de dealuri care se încadrează între 180-250 metri altitudine: Dealul Boului (201 m), Dealul Fundul Bodesei (189 m), Dealul Mălăiște (246 m), Dealul Ciritei (231 m), Dealul Guranda (224 m) și Dealul Sărata (212 m).

Ca poziție matematică, arealul studiat se desfășoară pe 40'7'' latitudine (între paralele de 47ș28'53'' lat.N – în dreptul satului Miletin din comuna Prăjeni și 48ș8'16'' lat.N – în dreptul satului Baranca din comuna Cristinești) și pe 55'22'' longitudine (între meridianele de 26ș12'53'' long.E – în dreptul satului Dersca din comuna Dersca și 27ș17'15'' long.E – în dreptul satului Libertatea din comuna Călărași).

I.2 Toponimul Jijia

Denumirea de Jijia este atestată pentru prima dată în documente la data de 28 noiembrie 1399, când se împroprietărește cu o anumită suprafață de pământ boierul Braia (membru al Sfatului Domnesc), în timpul domnitorului Moldovei Iuga Vodă (1399-1400). „Din mila lui Dumnezeu, noi, Iuga voievod, dom al Țării moldovei. Facem cunoscut, …că această adevărată slugă a noastră, pan Braia, …i-am dat un loc, pe Strahotin.

Iar hotarul lui să fie mai sus de Strahotin, în sus pe Jijia, la Movila Vulturului, și de acolo, de-a curmezișul, pe drumul Strahotinului, de la pan Costea, pe marginea Strahotinului, drept pe coasta dealului, și de acolo, de-a curmezișul peste Jijia, pe drum, la Dealul Mare, pe drumul acela până la Movila Vulturului. Acesta îi este tot hotarul”.

Din acest document reiese și atestarea documentară a actualului sat Strahotin din comuna Dângeni, ca fiind unul dintre cele mai vechi din bazinul superior al Jijiei. Anterior au fost atestate satele Horlăceni (comuna Șendriceni) pe data de 1 mai 1384, dar și satele Mariseuți (acum dispărut probabil prin înglobare) și Dobrinăuți, ambele din comuna Vârfu Câmpului, într-un document ce datează din 30 martie 1392.

Jijia, afluent de dreapta al Prutului pe o lungime de 275 km, și-a extins prin polarizare numele și la alte denumiri geografice: satul Jijia (comuna Albești), Câmpia Jijiei Inferioare (suprapusă pe cea mai mare parte a județului Iași), Câmpia Jijiei Superioare (aferentă județului Botoșani) și Jijioara (afluent de dreapta al cursului principal).

Hidronimul este atestat documentar cu numele de Jejia, Jeja, Jăjăia, Dzijia, Dziza, Ziza. Etimoanele propuse sunt mai ales slave și au fost puse în legătură cu râul Zyzawa din regiunea Boikovia din Ucraina.

Formația onomatopeică asociată verbului ucrainean dzidzikati,dziskati, zyzati, care înseamnă „a șuiera”, nu corespunde geografic unui râu liniștit cum e Jijia. Baza ucrainiană svejaza (reka), adică „rece”, „proaspătă”, ridică probleme dificile de evoluție fonetică (îndeosebi trecera lui e la i și a lu sv la dz, apoi la z) și semantice (e o apă de câmpie care nu poate fi percepută ca „rece”). Substantivele slave ziza, zizda („noroi”) și ucrainian ziza („fierbinte”) nu pot justifica finala -ia a hidronimului Jijia.

La baza hidronimelor Jijia din România și Zyzawa din Ucraina ar putea fi pus mai degrabă apelativul ucrainian zdvyg, zdviz, zdvyz, dviz, dvyz, cuvinte care fac parte din familia lexicală a substantivului „mlaștină”. Această variantă etimologică este posibilă din punct de vedere lingvistic, verosimilă geografic (râul are o albie noroioasă) și probabilă istoric (în bazinul Jijiei au trăit alături, încă din vechime, o populație ucrainiană și una românească), condiții pe care nu le îndeplineau integral variantele prezentate anterior.

Explicația prin limbile turcice (prin apelativul jăjia, tradus prin adjectivul „lărgime”) are dezavantajul unor detalii fonetice neclare și a finalei –ia, netipică limbilor turcice, care folosesc alți formanți adjectivali.

Hidronimul Jijia, datorită notorietății și mai ales expresivității sale sonore, a constituit sursa unor apelative eponime („jijie” – abundent, în expresia „curge jijie”) și a unor antroponime, probabil la origine porecle (Jijie).

Capitolul II

Scopul cercetării. Istoricul cercetărilor

II.1 Scopul cercetării

Lucrarea de față își propune să analizeze fenomenul dezvoltării umane din bazinul superior al Jijiei pe suprafața județului Botoșani, dorind să contribuie la completarea unor lacune de cercetare științifică în acest domeniu, în ceea ce privește această regiune. Prin scopurile ei, lucrarea presupune o abordare interdisciplinară și multidisciplinarã, pe lângă geografie aceasta atingând mai multe domenii ca istorie, sociologie, religie și economie.

În conformitate cu scopurile urmărite, lucrarea este structurată pe șase capitole, primele trei capitole ocupându-se de delimitarea spațială a zonei și caracteristicile sale naturale, în timp ce următoarele două capitole se concentrează pe analiza populației bazinul superior al Jijiei. Ultimul capitol se centrează pe analiza orizontului local privind aplicațiile de geografie umană asupra comunei Ungureni, din punct de vedere metodic și didactic.

Lucrarea „Bazinul superior al Jijiei – studiu de geografie a populației și așezărilor. Jocul didactic în aplicațiile de geografie umană asupra orizontului local” reprezintă rezultatul cercetărilor demografice efectuate pentru perioada 1966-2016 pe de o parte, și pentru perioada 1772-2011, având drept scop analiza problemelor pe care le ridică populația și așezările omenești din acest areal. Perioada 1966-2016 este deosebit de importantă pentru evoluția unor indicatori demografici, precum mișcarea naturală a populației, mobilitatea, distribuția și structura populației regiunii studiate (pe grupe de vârstă și sexe, pe medii, socio-profesională și etno-confesională). De asemenea, pentru intervalul 1772-2011 s-a insistat asupra particularităților legate de procesul de umanizare a bazinului superior al Jijiei, precum și asupra evoluției populației acestui areal, cu identificarea factorilor care au dus la problemele legate de creșterea sau scăderea numărului de locuitori.

Totodată, s-a trecut de la o analiză de ansamblu (la nivelul întregii regiuni), la situații locale – în speță unitățile administrative –, cu cât mai multe exemplificări prin text, hărți, imagini sau reflectate în grafice.

Pe baza unui bogat material bibliografic s-a analizat natalitatea, fertilitatea populației, mortalitatea generală și infantilă, bilanțul natural și tipurile de evoluție demografică, cu consecințele lor atât la nivel regional cât și în profil teritorial.

Așezările umane au constituit de asemenea obiectul atenției prezentei lucrări, punându-se în lumină raportul acestora cu mediul natural și cadrul socio–economic, precum și tipologia așezărilor rurale, evidențiindu-se categorii extrem de variate și de interesante: după vechime și tipul de proprietate, după poziția geomorfologică și după forma, textura și structura vetrei, precum și după mărimea demografică.

De asemenea, studiul realizat, întregit de un bogat material ilustrativ, nu s-ar fi putut concepe fără o documentare geografică și interdisciplinară, bazată pe o literatură de specialitate autohtonă și completată de o muncă susținută în teren.

Prin multitudinea de materiale grafice și analitice utilizate, precum și printr-o cercetare bibliografică, în contextul efectuării unui astfel de studiu de o singură persoană (ceea ce nu permite epuizarea unui astfel de subiect) și nu de o echipă de specialiști interdisciplinară, care ar putea elimina în mare măsură unele inadvertențe și un anumit subiectivism, consider că principalele obiective ale lucrării au fost atinse și sper că acestă cercetare să contribuie chiar și într-o mică măsură la îmbogățirea cunoștințelor geografice asupra județului Botoșani.

Documentarea pentru lucrarea de față a implicat și cunoașterea directă a terenului, a teritoriului supus analizei, și din acest punct de vedere dimensiunile mari ale bazinului superior al Jijiei au reprezentat un dezavantaj. Cu toate acestea, unitățile administrative din arealul studiat au fost străbătute în repetate rânduri.

II.2 Istoricul cercetărilor

Întocmirea unui istoric al cercetărilor întreprinse asupra oricărei regiuni geografice, presupune consultarea tuturor lucrărilor de specialitate referitoare la tematica abordată, precum și a unor studii realizate de specialiști din domenii științifice conexe (statistică, istorie, demografie, sociologie, ș.a.m.d.). Această etapă preliminară este necesară și importantă deoarece stă la baza formării unei viziuni de ansamblu, necesară pentru a reliefa nivelul de cunoaștere al subiectului luat în vizor.

Astfel, în funcție de natura studiilor, problematica bazinului superior al Jijiei pe suprafața județului Botoșani este prezentată în două categorii de surse bibliografice distincte:

1) Studii care fac obiectul geografiei fizice – în care problematica bazinului superior al Jijiei se regăsește tangențial.

Această categorie bibliografică se remarcă în primul rând printr-o mare varietate de aspecte analizate și un număr apreciabil de lucrări. De altfel, doar aici întâlnim o succesiune completă de tematici, atât din domeniul geografiei fizice, cât și din cel al geografiei umane.

Contribuții importante referitor la structura geologică, evoluția paleogeomorfologică și relieful regiunii studiate pot fi desprinse din numeroasele lucrări întreprinse de către V. Băcăuanu la nivelul Câmpiei Moldovei (1968) sau a Podișului Moldovei (1980), aceasta din urmă în colaborare cu N. Barbu, Maria Pantazică, Al. Ungureanu și D. Chiriac. Observații asupra reliefului și structurii geologice au realizat și E.Rusu, Ion Bojoi (1998) și C.Secu (2002, 2001).

Numeroase sunt studiile climatice, la nivelul Podișului Moldovei, realizate de către Elena Erhan (1987, 1988, 1997) sau numai pentru Câmpia colinară a Moldovei, întreprinse de D. Mihăilă (2006) care prezintă date importante cu privire la regimul temperaturii, precipitațiilor, durata de strălucire a Soarelui, direcția și viteza vânturilor și diferite fenomene climatice cu consecințe majore asupra teritoriului studiat (îngețul, seceta, bruma etc). Clima și elementele climatice au constituit obiectul de studiu și al lui Gh.Slavic (1986), care realizează o regionare climatică a județului Botoșani cu impact asupra potențialului economic.

La categoria studiilor hidrologice detaliate asupra Câmpiei Moldovei menționăm lucrarea elaborată de Maria Pantazică (1974 – Hidrografia Câmpiei Moldovei), la care se adaugă numeroasele studii punctuale. Studiile de limnologie referitoare la Câmpia colinară a Moldovei au făcut obiectul unor comunicări sau articole, în care sunt abordate probleme privind regimul termic și bilanțul hidrologic al lacurilor, caracteristicile sedimentelor din iazuri ș.a., realizate în special de către Maria Schram (1968, 1969, 1970, 1971) și V. Băican (1970).

În ceea ce privește vegetația și fauna, reliefarea caracteristicilor generale se bazează pe lucrările întocmite de C.Burduja și colaboratorii (1956 – despre pajiștile naturale din Moldova), I. Simionescu (1983 – despre fauna României) și alții. Cel mai important studiu asupra vegetației Câmpiei Moldovei este lucrarea de doctorat elaborată de Gh. Mihai (1969) asupra bazinului Bașeului.

Pentru cunoașterea învelișului de soluri din bazinul hidrografic al Jijiei vom apela la o serie de studii cu caracter general semnalate de Gh. Lupașcu (1996), C.D. Chiriță (1967) și N. Florea (1968)

b) Studii care fac obiectul geografiei umane și fac referire fie la Câmpia colinară a Moldovei sau Podișul Moldovei în ansamblu, fie la Moldova ca provincie istorică, fie la județul Botoșani.

Trecerea în revistă a studiilor de geografie umană care prezintă interes pentru bazinul superior al Jijiei pe suprafața județului Botoșani pornește de la Moldova în epoca feudalismului întocmită P. G. Dimitriev (1975), în care sunt redate informații referitoare la recensămintele din Moldova din 1772-1773 și 1774. Pe baza acestora se pot desprinde date și informații referitoare la mărimea demografică a așezărilor din Moldova, statutul și modul de grupare administrativ-teritorială existent la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Date demografice mai vechi (specifice secolului al XIX-lea) au fost scoase în lumină de către Corneliu Istrati (2009, 2010, 2011), care prin catagrafiile din 1803, 1820 și 1831 a făcut aprecieri legate de situația economico-demografică a ținuturilor Moldovei de la începutul secolului al XIX-lea.

Aspecte legate de evoluția populației bazinului superior al Jijiei pe suprafața județului Botoșani au fost desprinse și din datele statistice ale recensămintelor moderne întocmite pentru anii 1859-1860, 1912, 1930, 1941, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992, 2002 și 2011, pe baza cărora s-au calculat și apreciat diverși indicatori demografici (natalitate, mortalitate, structura populației, mobilitatea, repartiția populației ș.a.).

Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, studiile de geografie umană cresc atât cantitativ, cât și calitativ. În această categorie se înscriu analizele efectuate de V. Nimigeanu (1971, 1977, 1994, 1998), D. Chiriac (1970, 1971, 1973), M. Apăvăloaiei (1965, 1969, 1974), D. Ciurea (1970, 1977), I. Șandru (1977), V. Cucu (1967, 1970), Cl. Giurcăneanu (1964), Ecaterina Negruți (1977), E. I. Emandi (1978), G. Țurcănașu (1998), Giosu Veronica (1972) și alții, care publică numeroase articole referitoare la zona de est a țării, ce se regăsesc în cea mai mare parte în Analele Universității „Al. I.Cuza” și în Lucrările Seminarului Geografic „Dimitrie Cantemir”. Unele dintre problemele abordate ale acestor autori sunt legate de economia așezărilor rurale, evoluția așerărilor rurale, considerații referitoare la orașele și târgurile Moldovei, evoluția populației rurale, locuințe și așezări în peisajul geografic românesc, dinamica așezărilor dispărute din nordul Moldovei, mobilitatea teritorială, clasificarea localităților urbane din Moldova, migrațiile temporare în mediul urban din Moldova, etc.

Pentru județul Botoșani, deosebit de valoroase sunt studiile realizate de Mihai Poclid (2008) asupra aspectelor de geografie istorică (atestare documentară, toponimie, evoluție și organizare administrativă), Constantin Cojocaru (2008), care realizează o analiză legată de structurile administrativ-teritoriale și Ioan V. Prăjinariu (2004), cu preocupări asupra târgurilor din județul Botoșani. Seria lucrărilor poate continua cu studiile aduse de către preotul Ioan Canciuc (2013) asupra contribuțiilor monografice ale așezărilor, bisericii și învățământului din județul Botoșani.

Capitolul III

Cadrul natural

III.1 Substratul geologic și evoluția paleogeomorfologică

Din punct de vedere geostructural, bazinul superior al Jijiei este amplasat în întregime pe o unitate de platformă veche, numită Platforma Moldovenească, care reprezintă continuarea pe teritoriul României a Platformei Ruse. Această unitate depășește limitele regiunii studiate, prelungindu-se spre vest până dincolo de valea Siretului, iar spre sud până către Bârlad și Murgeni. Ea este formată din două etaje structurale principale: un etaj inferior (soclul), precambrian, constituit în general din roci cristaline, cutate, și un etaj superior (cuvertura), postproterozoic, cu o grosime de peste 1000 m, care cuprinde sedimente ordovidciene, siluriene, cretacice, eocene și neogene, necutate, cu discordanțe stratigrafice între ele (V.Băcăuanu, 1968).

Soclul (fundamentul) este constituit din roci precambriene, fiind cutat și metamorfozat în timpul proterozoicului mediu. Este alcătuit în principal din gnaise, granitoide, paragnaise, șisturi magmatice ș.a., străbătute de filoane de pegmatite, granite, uneori chiar și bazalte, având o vârstă de aproximativ 1,5 miliarde ani, iar în extremitatea nord-vestică a teritoriului studiat apar șisturi verzi, asemănătoare celor identificate în Podișul Casimcei (V. Băcăuanu,1968).

Soclul platformei este înclinat de la est la vest, fapt confirmat de forajele făcute la Todireni și Bătrînești – comuna Gorbănești (situate la est, respectiv la sud-est de Botoșani), unde a fost identificat la adâncimea de 950, respectiv 1008 m.

Cuvertura. Forajele executate la Todireni și Bătrînești au arătat că cele mai vechi depozite de cuvertură, cu grosimi de până la 600 m, constituite, în principal din gresii cu intercalații de șisturi argiloase, pot fi atribuite cambrianului și ordovicianului. Ele sunt continuate cu un pachet de formațiuni siluriene, fiind înclinate dinspre nord-nord-vest spre sud-sud-est, și nu apar nicăieri la suprafață. (V. Băcăuanu, 1968).

O mișcare ușoară de ridicare, care s-a produs la sfârșitul silurianului, a determinat retragerea apelor marine spre sud și est și exondarea unei porțiuni din Platforma Moldovenească. În felul acesta, a luat naștere o câmpie de acumulare marină, care în urma modelării de către factorii externi, a fost transformată într-o suprafață sculpturală derivată, postsiluriană.

Cercetările de specialitate au ajuns la concluzia că sedimentele care au acoperit transgresiv și discordant formațiunile paleozoice ale platformei (V. Băcăuanu, 1968), au grosimi mici care variază de la câțiva metri până la zeci de metri, fiind constituite în principal, din calcare marnoase, gresii calcaroase și nisipuri. Depozite asemănătoare au fost identificate în toate forajele mari, iar grosimea lor depășește 200–300 m, așa cum s-a constatat la Todireni (între 212 și 520 m).

Constituția petrografică este reprezentată în general de argile și marne cu alternanțe de nisipuri, la care se adaugă și unele orizonturi subțiri de calcare neolitice, gresii calcaroase, conglomerate, prundișuri etc. (V. Băcăuanu, 1968).

Accentuarea mișcărilor de ridicare din regiunea carpatică, care s-au reflectat cu siguranță și asupra Podișului Moldovei, ca și factorii de ordin climatic care au acționat în timpul cuaternarului, au dus la accentuarea fragmentării reliefului, la adâncirea și dezvoltarea văilor, la apariția unor depozite continentale variate din punct de vedere genetic. Cuaternarul este reprezentat prin depozitele aluvionare ale teraselor râuluiJijia și ale afluenților acestuia (Sitna, Miletin, Ibăneasa), constituite din pietrișuri, nisipuri și luturi loessoide.

Pleistocenul este alcătuit din depozite de terasă constituite din luturi loessoide, care au grosimi variabile, iar holocenul este constituit din depozite de luncă, în componența cărora intră argile nisipoase, nisipuri și prundișuri. Acestea sunt completate de cuverturi locale, cu luturi aluviale, identificate pe interfluvii și pe suprafețele slab înclinate.

În ceea ce privește influența tectonicii asupra depozitelor cuaternare, E. Liteanu (1960) precizează că depozitele loessoide din nordul Podișului Moldovenesc nu sunt deranjate tectonic, în timp ce I. Rădulescu și H. Grumăzescu (1963) consideră că Podișul Moldovei a suferit în cuaternar o mișcare lentă și uniformă de înălțare, care a condus la accentuarea fragmentării reliefului.

III.2 Relieful

III.2.1 Factorii genetici ai reliefului bazinului superior al Jijiei

Relieful actual de pe teritoriul bazinului superior al Jijiei a început să se schițeze spre sfârșitul volhinianului (sarmațian inferior), imediat după ce apele mărilor care-l acopereau s-au retras spre sud–sud–est. Această retragere a dus la apariția unei câmpii de acumulare marină, fără accidente importante de relief, cu structura și suprafața ușor înclinate pe direcția nord–vest/sud–est, în direcția deplasării liniilor de țărm.

Râul Prut, care colectează apele râului Jijia, face parte din primele artere hidrografice care s-au instalat pe suprafața câmpiei inițiale. Relieful fluviatil creat în a doua jumătate a sarmațianului și prima parte a pliocenului nu s-a păstrat, din cauza denudației care a îndepărtat pături groase de rocă de la partea superioară a interfluviului Siret–Prut. Văile cu caracter subsecvent și obsecvent și cuestele constituie caracteristica principală a celei mai mari părți a teritoriului bazinului superior al Jijiei (V. Băcăuanu, 1968).

Un rol important în modificarea reliefului l-a avut clima, mai ales regimul precipitațiilor și al temperaturii, care au determinat intensitatea unor procese și fenomene, cum ar fi eroziunea, activitatea de transport și acumulare, procesele fizico–chimice de dezagregare și alterare a rocilor, procesele de versant, ș.a.

Vegetația de pădure care acoperă extremitatea nord–vestică a teritoriului studiat, este elementul atenuant al acțiunii agenților exogeni.

Activitatea antropică, caracterizată prin utilizarea terenurilor în scopuri agricole prin diferite lucrări cum ar fi arăturile, construcțiile de drumuri, amenajări hidrotehnice empirice, au influențat într-o mare măsură factorii de modelare ai reliefului.

III.2.2 Caracteristici morfografice și morfometrice

Diferențierile litologice au dus și la diferențe în formarea și evoluția reliefului local. Astfel, rocile argiloase și nisipoase, care predomină pe cea mai mare parte a bazinului superior al Jijiei, au fost ușor de erodat, rezultând înălțimi mici. Structura monoclinală a influențat direcția de curgere a apelor și a condus la apariția cuestelor pe văile subsecvente.

Relieful actual al bazinului superior al Jijiei are un aspect de interfluvii deluroase, puternic aplatizate în cea mai mare parte și văi largi, cu o fragmentare mai ridicată numai în extremitatea vestică și nord-vestică a teritoriului studiat.

Altitudinea maximă de pe teritoriul studiat corespunde Dealului Mare – Tudora (589 m), iar altitudinea minimă (48 m), la confluența Sitnei cu Jijia pe teritoriul comunei Todireni, rezultând astfel o diferență de nivel de 541 m, în timp ce altitudinea medie este de 183 m.

În general, se poate vorbi de o unitate joasă, cu o predominare a altitudinilor cuprinse între 150-250 m pentru toată partea centrală și de est a bazinului superior al Jijiei. Acest sector se suprapune în întregime peste Câmpia Moldovei și, izolat în câteva puncte, altitudinile depășesc 250 m:

Dealul Cozancea (265 m) la nord-vest de Zlătunoaia, pe teritoriul comunei Lunca;

Dealul Raicului (257 m) între Vlăsinești și Hănești, pe cumpăna de ape care desparte bazinele hidrografice ale Jijiei și Bașeului;

Dealul Glodul Alb (251 m) la nord-est de satul Mihai Viteazu, pe teritoriul comunei Ungureni.

De cealaltă parte, în extremitatea vestică și nord-vestică a teritoriului studiat, sector ce aparține Podișului Sucevei, altitudinile trec frecvent de 350 m. Acest spațiu, flancat pe partea dreaptă de valea Siretului, are o lățime de 10-20 km, și se prezintă ca o succesiune de masive înalte și înșeuări largi, supranumit de V. Mihăilescu (1930) și „Podișul înalt din vestul Botoșaniului”. Limita față de Câmpia Moldovei se află la baza versanților povârniți pe aliniamentul Dorohoi – Botoșani – Flămânzi.

Înălțimile de peste 350 m și înșeuările specifice acestui aliniament împart sectorul vestic al bazinului superior al Jijiei în următoarele subunități: Dealul Ibănești (384) în arealul Pomârla-Ibănești-Cristinești, Dealul Bour (477 m) pe teritoriul comunei Dersca, Șaua Lozna, Dealul Hapăi (427 m) pe teritoriul comunei Vârfu Câmpului, Șaua Bucecea, Dealul Mesteacăn (491 m) pe teritoriul comunei Vorona, Șaua Vorona, Dealul Mare (587 m) pe teritoriul comunei Tudora, Dealul Holm (556 m) pe teritoriul comunei Frumușica.

Înclinarea versanților definește categorii diferite de versanti: cu pante mici, între 0 și 2ș, specifice zonelor de luncă, dar și ariilor depresionare localizate în partea central-nord-vestică a regiunii studiate (Depresiunea Dorohoiului), pe raza comunelor George Enescu, Ibănești (sud-vest), Broscăuți, Văculești și Brăești. Suprafețe slab înclinate pot fi identificate și pe interfluviul dintre Miletin, Sitna și Jijia (sudul și sud-estul regiunii studiate), care acoperă teritorii mai mult sau mai puțin întinse din comunele Prăjeni, Lunca, Todireni și Hlipiceni. Partea vestică a regiunii studiate este definită de asemenea printr-o înclinare redusă a versanților, datorită prezenței culoarului Siretului, care mărginește bazinul superior al Jijiei începând de pe teritoriul comunei Lozna, până în dreptul comunei Tudora, pe o lungime de aproximativ 80 km. Pantele cu o înclinare cuprinsă între 5-10ș, sunt distribuite uniform pe întreaga suprafață a bazinului superior al Jijiei și caracterizează terenurile din vecinatatea luncilor râurilor.

Suprafețele cu înclinare medie sunt marcate de pante cuprinse între 10-15ș grade, acestea fiind specifice aliniamentului de dealuri înalte din vestul bazinului superior al Jijiei, dar și cumpenelor de apă care delimitează microbazinele hidrografice din cadrul Câmpia Moldovei, unitate de relief care acoperă toată partea centrală și de est a regiunii studiate.

Suprafețele înclinate (versanți abrupți), cuprinse între 15-20ș, chiar și peste această valoare (20-24,6ș), definesc versanții deluroși din vestul regiunii, din partea nord–vestică și sud-vestică, precum și cumpenele de apă ale afluenților mici ai Jijiei, care izvorăsc din Podișul Sucevei.

Panta este unul dintre indicatorii geomorfometrici folosiți pentru delimitarea unor procese geomorfologice (eroziune în suprafață, alunecări de teren, prăbușiri), iar harta pantelor poate fi folosită pentru planificarea corectă a utilizării terenurilor, în cadrul bazinului superior al Jijiei având aplicabilitate pentru identificarea arealelor cu potențial de dezvoltare a așezărilor umane, transporturilor, dar și agriculturii.

Adâncimea fragmentării reliefului reprezintă diferența de altitudine între două puncte, situate unul pe interfluviu și altul pe fundul văii și exprimă profunzimea până la care a ajuns eroziunea pe verticală, fiind influențată de condițiile litostructurale.

Astfel, analizând harta adâncimii fragmentării reliefului regiunii studiate (fig. III.4), putem observa că distribuția valorilor acestui indice are aproximativ aceeași configurație ca și distribuția pantelor, în sensul că, cu cât adâncimea fragmentării este mai mare cu atât și pantele au valori mai ridicate, observându-se și o distribuție asemănătoare în areal, dacă comparăm hărțile celor doi parametri morfometrici. Astfel, cele mai reduse valori le întâlnim de-a lungul Culoarului Siretului, în Depresiunea Dorohoiului și la confluența râului Sitna cu Jijia, în aval de Todireni, până la limita cu județul Iași. În aceste areale valoarea adâncimii fragmentării reliefului este cuprinsă între 0-40 m/km². Majoritatea suprafețelor sunt încadrate în clasele de adâncime 41-80 și 81-120 m/km², distribuite în mod uniform pe teritoriul bazinului superior al Jijiei. Astfel de valori sunt caracteristice pentru dealurile cu altitudini mai joase, care nu depășesc 250 m altitudine.

Suprafețele cu altitudini mai ridicate, care depășesc 250 m, au valori ale adâncimii fragmentării reliefului cuprinse între 121-160 m/km² și 161-202 m/km² (însă aceste areale sunt destul de restrânse) și corespund subunităților de relief Dealurile Bour-Ibănești din nord-vestul bazinului superior al Jijiei și Dealul Mare-Dealul Holm din extremitatea sud-vestică, care acoperă teritoriul unităților administrative Vorona, Tudora, Frumușica și Flămânzi.

III.2.3 Tipuri genetice de relief

Principalele tipuri genetice de relief caracteristice bazinului superior al Jijiei pe suprafața județului Botoșani sunt: relieful structural și petrografic, relieful fluvio-denudațional și relieful de acumulare.

Relieful structural și petrografic este reprezentat în special de: platforme structurale, cueste și tipuri de văi caracteristice, definite în raport cu structura geologică.

Platourile structurale ocupă suprafețe largi pe interfluviul dintre afluenții Siretului și ai Prutului, precum și pe interfluviile râurilor mai mici.

Cuestele apar în legătură cu evoluția văilor subsecvente, ca urmare a extinderii și adâncirii lor, și sunt caracteristice structurii monoclinale. În cuprinsul bazinului superior al Jijiei acestea apar în cursul inferior, aici dezvoltându-se cea mai impunătoare cuestă din arealul studiat, mărginind vatra satului Dumbrăvița în partea de nord. Cueste mai apar și pe cursul mijlociu al Ibănesei, dezvoltându-se cu precădere în arealul Cordăreni – Vorniceni. Alte custe mai pot fi localizate pe versantul drept al Jijiei superioare dintre Corlăteni și Dângeni, și pe unele sectoare de pe dreapta Bașeului și pe flancul sudic al văii Sitnei, între Dracșani și Hlipiceni. O caracteristică morfologică a acestor cueste o constituie frecvența și intensitatea sporită a proceselor sculpturale care le-au dat naștere și care întrețin evoluția lor rapidă. Pe fruntea acestora se dezvoltă surpări de mică intensitate, dar mai ales torenți și alunecări.

Petrografia se impune prin altitudinile ridicate din sectorul deluros care aparține Podișului Sucevei, începând de la Cristinești până în dreptul localității Frumușica. Pe acest aliniament se detașează clar Dealul Mare (587 m) din apropierea localității Tudora și Dealul Holm (556 m) pe teritoriul comunei Frumușica.

Relieful fluvio–denudațional (sculptural) este tipul predominant din cadrul bazinului superior al Jijei, exceptând regiunile de la poalele pantelor. Specifice sunt interfluviile sculpturale late și ușor convexe, cu lățimi de peste 1–2 km, ce apar pe toată suprafața arealului de studiu, interfluvii favorabile apariției și dezvoltării așezărilor umane și practicării culturilor agricole.

Eroziunea torențială dă naștere la ogașe, ravene și mai rar, la torenți. Ea se produce cu putere pe versanții dealurilor din Podișul Sucevei, dar afectează puternic și versanții simetrici din cuprinsul Câmpiei Moldovei. Pe versanții abrupți afectați de alunecări, unde stratul ierbos a fost distrus și argilele marnoase au apărut la zi, s-au format rigole cu adâncimi de 10–20 cm.

Relieful de acumulare caracterizează fundul văilor, acolo unde luncile pot forma adevărate șesuri. Cel mai important șes este cel al Jijiei, cu lățimi în medie de 1 – 1,5km, dar care poate ajunge până la 2 km în zonele de confluență, cum ar fi la confluența cu Sitna, în aval de Todireni.

Glacisurile reprezintă o altă formă de relief acumulativ din cadrul bazinului superior al Jijiei. Acestea formează segmente de racord ale versantului cu terasele, ocupând în general suprafețe mici, și constituie gleacisurile de versant, dar pot fi întâlnite și la contactul teraselor cu lunca (C. Secu, 2002).

III.2.4 Regionarea geomorfologică

Cea mai mare parte a bazinului superior al Jijiei aparține Câmpiei Moldovei, sectorul Jijiei Superioare. Ea se caracterizează ca o regiune colinară, constituită dintr-o succesiune de interfluvii deluroase și văi largi, cu altitudini în jur de 200 m. În acest sector, altitudinea maximă este de 265 m în Dealul Cozancea, iar cea minimă de 48 m în dreptul satului Rediu din comuna Răuseni. Acest sector cuprinde următoarele subunități de relief: Colinele Bașeului, Colinele Ibănesei, Depresiunea Dorohoiului, Depresiunea Botoșaniului, Podișul Sitnei, Culmea Vulturului, Dealurile Copălăului, Colinele Miletinului și Colinele Pădureni-Căuești.

Alt sector al bazinului superior al Jijiei este cel de dealuri mai înalte, care face parte din Podișul Sucevei, cu o altitudinea maximă de 587 m. Și aici putem distinge două subdiviziuni: una formată din culmi înalte și versanți abrupți, situată la contactul cu Câmpia Moldovei (Dealurile Bour-Ibănești, Dealurile Hapăi, Colinele Bucecea-Vorona, Dealurile Holm-Dealu Mare), și o alta reprezentată de culoarul Siretului, care însoțește arealul studiat pe toată marginea de vest, la granița cu județul Suceava.

III.3 Particularități climatice

Poziția geografică a bazinului superior, străbătut prin partea centrală de paralela de 48ș latitudine nordică, arată că acesta se situează în plină zonă climatică temperată, iar localizarea subunității geografice studiate în partea sud–estică a Europei Centrale, pe meridianul de 26ș30' longitudine estică, în plin spațiu continental, relativ departe de principalele surse de umiditate ale continentului (Oceanul Atalntic), și ale țării noastre (Marea Neagră), pun în evidență și caracterul continental al climatului.

Radiația solară totală înregistrează o medie multianuală de 115 kcal/cm²/an, din care 86 kcal/cm²/an în semestrul cald, cu o variație de 2 kcal/cm²/an între extremitatea nordică și cea sudică (D. Mihăilă, 2006).

III.3.1 Temperatura aerului

Pentru analiza temperaturii s-au luat ca puncte de observație stațiile meteorologice Dorohoi, Botoșani și Răuseni, dar și alte stații din împrejurimi,situate la distanțe aproximativ egale de bazinul superior al Jijiei (tabelul III.1).

Tabelul III.1 Valorile medii lunare și anuale ale temperaturii aerului și amplitudinea medie (șC) în perioada 1896 – 1996 (după D. Mihăilă, 2006)

Mediile anuale ale temperatutii aerului cresc de la sud spre vest (8,3șC la Dorohoi, 8,8șC la Răuseni) pe măsura creșterii gradului de continentalism, și scad de la sud spre nord (8,6șC la Botoșani, 8,3șC la Dorohoi), ca urmare a atenuării influențelor scandinavo–baltice. (tabelul III.1). Partea centrală a bazinului superior al Jijiei se încadrează din punct de vedere termic între izotermele de 8,4șC-8,8șC.

În Câmpia Moldovei temperatura medie anuală este mai ridicată, extremitatea estică a arealului studiat depășind valori de 9șC (arealul Trușești-Albești), datorită altitidinilor mai joase, iar în Podișului Sucevei, datorită înălțimilor mai mari, temperaturile sunt mai scăzute (scad chiar sub 8șC pe teritoriul comunei Tudora).

Iarna temperatura medie a aerului oscilează între -2,7șC la Dorohoi, în nord, și -2,8șC la Răuseni, în sud, pe fondul diferențelor latitudinale și mai puțin altitudinale. Rezultă așadar, o relativă uniformitate în distribuția spațială a temperaturii aerului în anotimpul iarnă, atunci când și inversiunile termice sunt frecvente, acoperind o mare parte din suprafața studiată. Culoarele văilor și ale ariile în general joase devin locuri de cantonare ale maselor de aer mai reci coborâte de pe înălțimi. Pe ansamblu și înălțimile mari au ierni friguroase, dar regiunile mai joase sunt spațiile favorizante cantonării aerului rece.

Figura III.6 Harta temperaturilor medii anuale în bazinul superior al Jijiei,

pe suprafața județului Botoșani

Primăvara, pe fondul creșterii valorice a cantității de energie radiantă receptată de suprafața terestră, temperatura medie a aerului oscilează între 8,5șC la Dorohoi, în nord, crește la 8,7șC la Botoșani, în partea centrală, și ajunge la 9,0șC la Răuseni, în sud. Temperatura medie a primăverii este cu aproximativ 11,8șC (Răuseni), mai ridicată decât a anotimpului precedent.

Vara, temperatura aerului în cuprinsul bazinului superior al Jijiei depășește 18șC (18,7ș la Dorohoi, în nord și 19,7șCla Răuseni în sud-est). Cu temperaturi mai mari de 10șC față de primăvară și toamnă, și de peste 20șC față de iarnă, vara este anotimpul în care diferențele regionale între nord și sud, și între est și vest se mențin în jurul valorilor de 0,6-1,0șC.

Tabelul III.2 Temperatura aerului (șC), medii anuale și anotimpuale în perioada 1896 – 1996 (după D. Mihăilă, 2006)

Toamna, când temperaturile medii sunt cuprinse între 8,3șC, în nord, la Dorohoi și 9,2șC, în partea centrală și de sud-est la Botoșani, respectiv Răuseni, răcirea aerului se produce mai încet pentru că solul, apele și toată suprafața activă au acumulat în anotimpul de vară o rezervă termică considerabilă, pe care o cedează treptat aerului.

Dacă la tranziția iarnă–primăvară saltul termic este cuprins între 11,2ș-11,8șC, la tranziția dintre primăvară și vară acesta se încadreză între valorile de 10,2-10,7șC. Trecerea de la vară spre toamnă înregistrează valori cuprinse între 10,1ș-10,5șC, iar tranziția toamnă–iarnă prezintă valori de circa 11,0ș-12,1șC.

Înghețul este fenomenul climatic care nu lipsește de pe teritoriul bazinului superior al Jijiei din nici o iarnă, influențând foarte mult viața plantelor, a animalelor și a omului. Numărul mediu anual al zilelor cu îngheț variază între 143 la Dorohoi, 145 la Botoșani și 141 la Răuseni, și se manifestă începând cu luna septembrie până în mai (D. Mihăilă, 2006).

III.3.2 Precipitațiile atmosferice

Prin cantitatea și repartiția lor în timp și precipitațiile indică același climat temperat–continental, cu nuanțe excesive. Pentru analiza acestora s-au luat ca puncte de observație datele de la un număr de 13 posturi pluviometrice din arealul studiat și 5 posturi pluviometrice din împrejurimi. (tabelul III.3)

Pe spatiul relativ restrâns al bazinului superior al Jijiei se înregistrează totuși, variații teritoriale semnificative ale cantităților anuale de precipitații. Astfel, în cuprinsul arealului studiat, cantitățile de precipitații oscilează între 502,8 mm/an, la Văculești și 612,2 mm/an, la Pomîrla. Distribuția acestora pe semestre evidențiază faptul că cea mai mare cantitate de precipitații cade în semestrul cald (1 aprilie–30 septembrie), cu un maxim la Pomîrla (419,3 mm), pentru ca în semestrul rece să se situeze sub 200 mm, cu un maxim tot la Pomîrla (192,9 mm). Cele mai reduse cantități de precipitații se înregistrează în partea mijlocie și inferioară a bazinului superior al Jijiei, fapt care pune în evidență gradul de continentalism al teritoriului studiat.

Ca regula generală, putem afirma că precipitațiile atmosferice scad ușor de la vest către est, o explicație a acestui fapt constând în descreșterea altitudinii reliefului pe această directie. O altă concluzie importantă pe care o putem desprinde din analiza datelor privind distribuția cantităților anuale de precipitații este aceea că zonele cu altitudini mai mari ale reliefului beneficiază de un aport mai mare de precipitații, comparativ cu zonele mai joase care se caracterizează printr-un deficit de precipitații.

Tabelul III.3 Cantitățile medii de precipitații (mm) la posturile pluviometrice din bazinul superior al Jijiei, în perioada 1962 – 1997 (după D. Mihăilă, 2006)

Analizând harta distribuției precipitațiilor medii anuale în bazinul superior al Jijiei, pe suprafața județului Botoșani se constată două areale cu precipitații ridicate, depășind chiar 600 mm/an: Dealurile Bour-Ibănești (pe teritoriul comunelor Hilișeu-Horia, Pomîrla, Ibănești și Cristinești) și Dealurile Holm-Dealul Mare (pe teritoriul comunelor Tudora, Frumușica și al orașului Flâmânzi). De asemenea, în extremitatea estică a regiunii studiate, la postul pluviometric Dobârceni se înregistrează o cantitate medie de precipitații de 584 mm/an, cu mult peste valorile medii din regiunile înconjurătoare.

Arealul cu cele mai scăzute valori de precipitații caracterizează nord-estul bazinului superior al Jijiei, pe teritoriul comunei Havârna, unde acestea coboară sub 500 mm/an.

Unul dintre cele mai complexe fenomene climatice care afectează frecvent bazinul superior al Jijiei, impunându-se în caracteristicile de bază ale stărilor de vreme cel puțin în perioada caldă a anului, și care se regăsește în aspectul peisajului geografic, dar și în trăsăturile economiei agricole a subunității studiate, este cel de uscăciune și de secetă. Anual, potrivit datelor din perioada 1960–1998, s-a înregistrat un număr de 13,2 perioade de uscăciune la Dorohoi, durata medie de manifestare a acestora fiind de 90,2 zile. Cea mai lungă perioadă anuală de secetă s-a produs la Dorohoi, în 1967, între 11 octombrie și 18 noiembrie (39 zile). La Botoșani, cea mai lungă perioadă de secetă s-a produs în 1982, între 1 septembrie și 6 octombrie, însumând un număr de 36 de zile fără precipitații. Anii fără nici o perioadă secetoasă sunt foarte rari, ponderea acestora înregistrând 10,2% din numărul total (D. Mihăilă, 2006).

Figura III.7 Harta precipitațiilor medii anuale în bazinul superior al Jijiei,

pe suprafața județului Botoșani

III.3.3 Vânturile

Regimul eolian al bazinului superior al Jijiei a fost analizat în conformitate cu datele obținute de la stațiile meteorologice Dorohoi, Botoșani și Răuseni. Vânturile cele mai frecvente dar și cele mai puternice sunt cele dinspre nord–vest impuse de anticiclonul azorelor în combinație cu ciclonul islandez, care pot să acționeze tot timpul anului, după care urmează la mare distanță vânturile dinspre sud–est, care au ponderi mai ridicate primăvara și iarna, impuse de anticiclonul siberian în combinație cu un ciclon mediteranean.

Tabelul III.4 Frecvența medie anuală a vântului și calmului (%) pe direcții, în bazinul superior al Jijiei (după D. Mihăilă, 2006)

Vânturile de nord–vest au o viteză medie de 5,7 m/s laDorohoi, 5,0 m/s la Botoșani și 4,9 m/s la Răuseni. Se constată așadar o diminuare a vitezei vânturilor de nord-vest pe direcția nord-vest/sud-est. Urmează vânturile de nord, cu o viteză de 4,8 m/s la Dorohoi, 3,1 m/s la Botoșani și 3,4 m/s la Răuseni. Vânturile de sud–est dețin de asemenea ponderi însemnate și bat cu o viteză de 4,6 m/s la Dorohoi, 3,8 m/s la Botoșani și 2,9 m/s la Răuseni.

Tabelul III.5 Media anuală a vitezei vântului (m/s) pe direcții, în bazinul superior al Jijiei

(după D. Mihăilă, 2006)

Calmul atmosferic prezintă o valoare medie anuală de 30,1% la Dorohoi, 33,1% la Botoșani și 37,5% la Răuseni.Pe anotimpuri, apar diferențe de la un sezon la altul, la stația meteorologică Răuseni frecvența medie a calmului manifestându-se astfel: primăvara (30,3%), iarna (36,3%), vara (38,4%) și toamna (45,1%).

Un fenomen climatic specific teritoriului studiat este viscolul, acesta producându-se în plin anotimp de iarnă, dar și foarte timpuriu toamna sau foarte târziu primăvara, când efectele lui sunt asociate cu înghețul, iar pagubele produse culturilor agricole sunt foarte mari. Numărul mediu anual de zile cu viscol este cuprins între un minim de 3,5 la Răuseni și un maxim de 7,7 la Dorohoi, manifestându-se cu precădere în luna februarie (D. Mihailă, 2006).

III.3.4 Regionarea climatică

Cu toate că se desfășoară pe o suprafața destul de restrânsă (aproximativ 3000 km²), în bazinul superior al Jijiei, subunitate geografică a Podișului Moldovei, se pot departaja două sectoare de provincie climatică, unul cu influențe cu caracter de ariditate și celălalt cu influențe scandinavo – baltice.

Sectorul climatic cu influențe de ariditate ocupă cele mai mari suprafete în cadrul bazinului superior al Jijiei și se suprapune peste Câmpia Moldovei. Acest sector climatic este cel al contrastelor termice și pluviometrice, impuse în special de dinamica maselor de aer. Vara predomină timpul senin, uscat și călduros, iar în timpul iernii se manifestă advecții de aer rece și foarte rece de origine polară.

Aceste contraste dintre iarnă și vară sunt determinate de larga deschidere a Câmpiei Moldovei către est și nord-est, și se pot evidenția prin valorile mari ale amplitudinii termice absolute, care ajunge până la 75șC (D. Mihăilă, 2006).

Sectorul corespunzător influențelor de ariditate se evidențiază în peisaj printr-o vegetație de stepă și silvostepă și un regim hidrologic al râurilor marcat de perioade de scădere continuă a debitului până la secare. Această situație este atenuată de prezența iazurilor de pe tot cuprinsul bazinului hidrografic al Jijiei, folosite ca surse de apă pentru perioadele secetoase.

În cadrul acestui sector se individualizează etajul climatic al dealurilor joase, care se caracterizează printr-o relativă uniformitate a elementelor climatice care corespund arealelor de până al 250 m altitudine.

Sectorul climatic cu influențe scandinvo-baltice ocupă marginea de vest a teritoriului studiat și se diferențiază de cel precedent prin advecții frecvente ale aerului temperat continental de origine polară și arctică, ca și de advecții ale aerului temperat-maritim, care aduc cantități mai mari de precipitații. Fenomenele climatice de iarnă sunt intense și de durată, iar la începutul și la sfârșitul sezonului rece înghețurile, brumele, căderile de zăpadă sunt mai timpurii, respectiv mai târzii. Fenomenele de uscăciune și de secetă sunt mai slab reprezentate, dar nu absente. (D. Mihăilă, 2006).

Influențele scandinavo-baltice atenuează valoarea amplitudinilor termice, iar pe fondul unui climat mai răcoros atât vara, cât și iarna, cantitățile de precipitații satisfac în mai mare măsură exigențele unei vegetații forestiere care se dezvoltă în vestul arealului studiat.

În cadrul acestui sector se individualizează etajul climatic al dealurilor înalte, și care cuprinde marginea estică și nord-estică a Podișului Sucevei, cu altitudini care depășesc frecvent 250 m. Pe măsură ce ne apropiem de vest, vegetația forestieră câștigă teren, pe fondul creșterii altitudinilor, a valorilor precipitațiilor și a accentuării prezenței influențelor din sectorul scandinavo–baltic. Se ajunge astfel ca în pădurile din arealul Tudora – Bucecea –Pomîrla, fagul, element central–european, să fie prezent în exemplare viguroase, factorii geoecologici, printre care și cei climatici, favorizând aceasta.

În afara etajelor de climă amintite, în cadrul arealului de studiu se mai poate individualiza și tipul climatic urban, impus de factorul antropic care diferențiază perimetrele construite de spațiile libere, deschise, prin diferențe termice ușor mai ridicate, ca urmare a suprafețelor acoperite de asfalt, a construcțiilor care crează un microclimat adăpostit. Tipul de climat urban a fost individualizat în cazul municipiului Dorohoi și mai ales în cel al municipiului Botoșani, acolo unde viteza vântului se diminuează tocmai datorită unor obstacole reprezentate de clădiri și pâlcuri de arbori care formează spațiile verzi.

III.4 Elemente de hidrologie

III.4.1 Rețeaua hidrografică

Rețeaua hidrografică din cuprinsul bazinului superior al Jijiei pe suprafața județului Botoșani este deficitară, densitatea acesteia încadrându-se între 0,43-0,62 km/km² (M. Poclid, 2008). Râurile și pârâurile au direcția de curgere nord-vest/sud-est, sursa principală de alimentare fiind din precipitații.

Scurgerea medie specifică pentru râurile din nord–estul țării este de 1l/s/km², încadrându-se astfel în categoria bazinelor hidrografice cu suprafață mică și cu valori de asemenea mici ale scurgerii, situație caracteristică și altor bazine din Câmpia colinară a Moldovei (Maria Pantazică, 1974).

Caracteristicile geologice, pedologice și climatice de ansamblu, dar mai ales cele specifice unor ani cu temperaturi ridicate și precipitații reduse vara, fac ca cea mai mare parte a râurilor mici să aibă o scurgere semipermanentă. Alimentarea subterană apreciată la 5–20 mm/an (I. Ujvari, 1958, citat de C. Secu, 2002) este infimă, comparativ cu pierderea din evapotranspirație, favorizând astfel producerea fenomenului de secare, caracteristic pentru cea mai mare parte a râurilor din Câmpia Moldovei.

Rețeaua hidrografică a teritoriului studiat corespunde în cea mai mare parte bazinului Jijiei și doar o mică porțiune bazinelor Siretului și Bașeului.

Siretul, care mărginește latura vestică a arealului de studiu pe o lungime de aproximativ 100 km, are o vale cu caracter de culoar, afluenții principali fiind: Bahna, Gârla Poienilor, Gârla Sirețel, Gârla Huțanilor, Vorona, Pleșu și Turbata. Acestea sunt râuri scurte, cu debite mici, care seacă în perioadele cu deficit de precipitații.

Tabelul III.6 Râurile din bazinul hidrografic al Siretului, pe teritoriul județului Botoșani

Bașeul, care traversează extremitatea nord-estică a teritoriului studiat, intră în aria de cercetare, ca urmare a faptului că unitățile administrative de pe cursul său sunt încadrate pe o mică porțiune și de bazinul superior al Jijiei: Havârna, Știubieni, Săveni, Vlăsinești, Hănești și Dobârceni. Principalii afluenți pe care Bașeul îi primește între limitele arealului de studiu sunt pârâurile Balinți și Glodul Alb, cu o lungime de 8 km fiecare, și o suprafață a bazinului de 34, respectiv 14 km2.

Figura III.10 Harta rețelei hidrografice a bazinului superior al Jijiei,

pe suprafața județului Botoșani

Tabelul III.7 Râurile din bazinul hidrografic al Jijiei pe teritoriul județului Botoșani (ANPR)

Sursele de alimentare ale rețelei hidrografice sunt determinate de un complex de factori fizico–geografici, între care putem menționa pe cei orografici, vegetația, particularitățile climatice, etc. În proporție de 92% aceasta își adună apele din precipitații atmosferice (ploi, ninsori) de unde provine și dependența pronunțată a scurgerii de factorul climatic, în timp ce alimentarea din subteran nu depășește 8%. Alimentarea subterană a râurilor variază în cursul anului, fiind mai bogată în lunile martie–aprilie și înregistrând o scădere în lunile de vară (iunie–august).

Rețelei hidrografice din arealul studiat îi sunt caracteristice apele mari de primăvară, de origine nivo–pluvială, care apar la sfârșitul lui februarie și țin până la sfârșitul lui aprilie, după care urmează apele mari provenite din viiturile de vară, ca urmare a ploilor torențiale din această perioadă. Ape mici se produc în sezonul toamnă–iarnă, când alimentarea de suprafață este aproape de 0. Foarte periculoase sunt viiturile de vară, când ploile torențiale provoacă uneori ruperea în lanț a iazurilor, intensificând unda de viitură.

Temperatura apei urmează evoluția temperaturii aerului, aceasta fiind cu circa 0,5șC mai ridicată ca medie anuală atmosferică. Fenomenul de îngheț apare în a doua jumătate a lunii noiembrie și ține până la începutul lui martie, având o durată medie de circa 100 zile pe an.

III.4.2 Lacurile

O caracteristică de bază a particularităților hidrologice din bazinul superior al Jijiei o constituie multitudinea lacurilor antropice sau a iazurilor. Au fost inventariate peste 100 de astfel de acumulări, majoritatea localizate pe cursul Bașeului, Sitnei, Miletinului și Ibănesei.

Singurele lacuri naturale sunt cele formate pe luturile loessoide, în urma procesului de tasare. Acestea au adâncimi mici, de circa 1 m, și s-au format fie pe interfluvii, fie în lunca râurilor, mai ales a Jijiei.

Totuși, numărul cel mai mare este dat de lacurile antropice, majoritatea ocupând funduri de vale, cu formă alungită și adâncimi între 2-5 m. La cea mai mare parte a iazurilor din cadrul bazinului superior al Jijiei digurile sunt de pământ, astfel că la debite mari există posibilitatea distrugerii acestora, ca urmare a deversării apei peste baraj sau în urma infiltrațiilor prin corpul barajului. Pe lângă faptul că sunt importante bazine piscicole, au un rol deosebit în irigații, dar sunt și acumulări pentru preîntâmpinarea viiturilor. Cele mai importante iazuri din bazinul superior al Jijiei sunt: Bucecea (475 ha), Dracșani (440 ha), Negreni (267 ha), Hănești (200 ha), Cătămărăști (164 ha), Tătărășeni (121 ha), Stăuceni (110 ha), Niculcea (64 ha), etc.

Sectoarele de luncă cu exces de umiditate sunt cauzate în special de condițiile morfologice și hidrologice, la care se adugă cele antropice. Morfologic, factorul determinant în formarea unor areale cu exces de umiditate este panta redusă, acest fapt limitând utilizarea terenurilor, folosite în prezent numai pentru fânețe.

Factorul hidrologic are în prezent importanță mai mică, ca urmare a barării văilor și diminuării producerii unor viituri. Totuși, la confluența principalilor afluenți (Ibăneasa–Vedean, în sectorul dintre satele Dumeni și Cordăreni), în trecut, dar și în prezent, apa stagnează, mai ales primăvara.

Între Călugăreni și Borzești adâncirea albiei minore a Jijiei este între 3 și 4 m, iar șesul este mai îngust și cu frecvente inundații de pantă și în urma cărora în denivelările de la baza versantului râmân lacuri. Așa este lacul Bulhac în aval de Călugăreni. De la Borzești la Iacobeni șesul Jijiei este mai larg (1 km), bine drenat, adâncirile albiei minore ajung la 4 m, în meandrele părăsite prin rectificările făcute de om, au apărut lacuri în amonte, dar și în aval de Plopeni, cunoscut fiind lacul Ostrov, ce se prezintă ca o adevărară salbă de bălți care seacă pe la mijlocul lui iulie. (Maria Pantazică, 1974)

Figura III.11 Harta lacurilor și iazurilor din cadrul bazinului superior al Jijiei,

pe suprafața județului Botoșani

III.4.3 Apele subterane

Din categoria apelor subterane sunt remarcate apele de adâncime aflate sub presiune în zona Botoșani și Dângeni, slab utilizate, datorită durității mari, dar și numeroasele pânze de apă freatică localizate în depozite argiloase sarmațiene, cu intercalații nisipoase și orizonturi gipsoase, care influențează rețeaua hidrografică, dar sunt și captate de populație prin fântâni, cea mai bogată fiind suprafața deluroasă din vest. O altă suprafață cu ape freatice, localizate în depozite calcaroase recifale și în depozite deluroase de versant, apar pe valea Bașeului în aval de Săveni, pe Jijia în aval de Dorohoi, pe Sitna în aval de Sulița, toate cu duritate normală de 20%.

Alte ape freatice sunt în albiile principalelor văi, cu debite în general constante, potabile, precum și sub conurile de dejecție (râul Buhai, lângă Dorohoi), care reprezintă de obicei surse de alimentare a râurilor.

Pe baza forajelor executate la Hudești, în bazinul Bașeului, se constată că apele subterane au caracter ascensional, alimentarea stratelor freatice de adâncime realizându-se prin intermediul a două surse. Prima este reprezenată de precipitații și a doua prin drenarea stratelor acvifere în zonele de contact (C. Secu, 2002). Întrucât nivelul hidrostatic se situează cu 10 m deasupra cotei luncii râului Prut, alimentarea se realizează mai la nord de granița României. Aceste ape au un conținut variabil de hidrogen sulfurat, care se pare că provine din depozitul de gips cu care intră în contact (C. Secu, 2002). În parte inferioară, au fost interceptate în formațiuni bugloviene ape slab bicarbonatate–sulfatate, care sunt potabile (V. Băcăuanu și colab., 1980).

III.5 Caracteristici bio-pedologice

III.5.1 Învelișul vegetal

Bazinul superior al Jijiei al se află la contactul dintre zona pădurilor de foioase și cea de silvostepă.

Pădurile de foioase se dezvoltă în lungul aliniamentului deluros din vestul regiunii studiate și se prelungesc în lungul pintenului deluros Copălău-Cozancea. În cadrul acestora se dezvoltă numai specii din subetajul gorun–stejar, cele mai reprezentative fiind: gorunul (Quercus petraea), care ocupă versanții de nord și de vest a Coastei Ibăneștilor, în amestec cu fagul (Fagus silvatica), și în special cu stejarul (Quercus robur). Stejarul formează însă, foarte rar, arborete pure, în general el fiind amestecat cu gorunul, carpenul (Carpinus betulus), teiul pucios (Tiliacordata), frasinul (Fraxinus excelsior), arțarul (Acer platanoides), etc. În sectoarele înalte de pe teritoriul comunei Tudora, ca și în arealul Dersca-Lozna, predomină fagul însoțit de gorun, mesteacăn (Betula verrucosa), paltin (Acer pseudoplatanus), arțar, stejar, tei argintiu (Tilia tomentosa).

În aceste păduri, fiind destul de luminoase, apar numeroși arbuști, ca alunul (Corylus avellana), călinul (Viburnum opolus), cornul (Cornus mas), lemnul câinesc (Ligustrum vulgarae), lemnul râios (Evonymus verrucosa), porumbarul (Prunus spinosa), măceșul (Rosa canina), socul (Sambucus nigla), etc., precum și flora de mull în poieni: ghiocelul (Galantus nivalis), vioreaua (Viola canina), toporașul (Viola odorata), lăcrămioare (Convallaria majalis), ș.a. La acestea se adaugă și o bogată floră ierboasă, dintre care amintim pe cele mai semnificative: floarea paștelui (Fritillaria sp.), laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides), mierea ursului (Pulmonaria officinalis), pecetea lui Solomon (Polygonatum latifolium), pochivnicul (Asarum europaeum), firuța de pădure (Poa nemoralis), urzica moartă (Lamii albi herba), etc.

Pajiștile care au luat locul pădurii sunt formate din păiuș (Festuca sulcata), firuță (Poa pratensis), iar pe pantele însorite și degradate apar bărboasa (Botriochloa ischaemum) și firuța cu bulb (Poa bulbosa).

Zona de silvostepă cuprinde peste 80% din suprafața bazinului superior al Jijiei. Aici pădurile apar numai pe interfluviile de peste 200 m și cu pante abrupte, cum ar fi la nord și la sud de satul Cordăreni, pe Dealul Rediu, unde pădurea ocupă o suprafață de 50 ha, și pe Dealul Holm, cu o suprafață de 75 ha, sau la vest de satul Vorniceni, pe o suprafață de circa 100 ha. Pâlcuri de pădure mai apar și pe teritoriul comunelor Hănești, Nicșeni, Dobârceni, la altitudini care depășesc cu puțin 240 m.

Pădurea seamănă cu zona forestieră amintită mai sus, dintre esențele lemnoase predominante fiind stejarul brumăriu (Querqus pedunculiflora), mojdreanul (Fraxinus ornus) și cărpinița (Carpinus orientalis).

Pajiștile sunt formate din păiuș (Festuca velesiaca) și colilie (Stipa lessingiana), iar pe versanții degradați apare și firuța cu bulb (Poa bulbosa), pirul gros (Cynodon dactilon), obsiga (Bromus tectorum), golomățul (Dactilis glomerata), firuța de stepă (Poa pratensis), coada vulpii (Alopecurus pratensis), etc.

Vegetația azonală. În afară asociațiilor vegetale prezentate, mai întâlnim și o vegetație azonală, care corespunde luncilor rârurilor, dar și unor areale cu exces de umiditate specifică zonelor mlăștinoase:

vegetația de luncă este alcătuită din esențe lemnoase slabe ca: plopul alb (Populu salba), plopul negru (Populus nigra), salcie albă (Salix alba), și din specii higrofile și hidrofile: stuful (Phragmites communis), papura (Typha angustifolia), rogozul (Carex riparia, Carexrostrata, Carex vulpina), pipirigul (Scirpus silvatucus), lintița (Lemna giba), iarba broaștei (Hydrocharis morsusranae), etc;

vegetația de mlaștini (palustră), apare izolat, pe întreg arealul studiat, și este alcătuită din plante higrofile cum ar fi rogozul, pipirigul, papura, la care se adaugă răchitanul (Lythrum salicaria), săgeata apei (Sagittaria sagittifolia), ș.a.

III.5.2 Fauna

Deși cu o mobilitate mai mare, fauna se corelează cu vegetația, care îi este suport de viață și de adăpost. Se deosebește astfel, o faună proprie zonei de pădure și o faună caracteristică zonei de silvostepă.

Fauna de pădure a cunoscut modificări importante, datorate pe de o parte vânatului, care a determinat reducerea sau chiar dispariția unor specii cum ar fi lupul, iar pe de altă parte măsurilor protecționiste, care au condus la formarea unor populații numeroase la unele specii (porcii mistreți). Dintre mamifere sunt bine reprezentate căpriorul (Capreolus capreolus), veverița (Scirius vulgaris), mistrețul (Sus scrofa), vulpea (Vulpes vulpes), cerbul (Cevuselaphus), pisica sălbatică (Felis silvestris), jderul de copac (Martes martes),etc., toate acestea fiind observate în arealul deluros de pe marginea vestică a bazinului superior al Jijiei.

Dintre speciile de păsări care viețuiesc tot timpul anului cităm: șorecarul (Buteobuteo), ciocănitoarea pestriță (Dendrocopos major), pițigoiul (Parus major), coțofana (Picapica), corbul (Corvus corax), etc. Păsările de vară sunt: cinteza (Fringilla coelebs), cucul (Cuculus canorus), privighetoarea (Luscinia luscinia), pupăza (Upupa epops), ș.a., iar dintre păsările de iarnă, mai frecvent întâlnim cinteza de iarnă (Fringilla montifringilla) și în trecere, sitarul (Scolopax rusticola).

Reptilele sunt puțin numeroase, mai reprezentative fiind șarpele de pădure (Elaphe longissima), năpârca (Anguis fragilis) și diferite specii de șopârle. Amfibienii sunt destul de numeroși în ochiurile de baltă și în mlaștinile de pădure. Se întâlnesc în special buhaiul de baltă (Botaurus stellaris), broasca roșie de pădure (Rana dalmatina), salamandra (Salamandra Salamandra) și brotăcelu (Hyla Arborea).

Fauna de silvostepă este reprezentată în special de rozătoare ca: popândăul (Citellus citellus), șobolanul (Rattus rattus), șoarecele de câmp (Microtus arvalis), cârtița (Talpa europaea), iepurele de câmp (Lepus europaeus), hârciogul (Cricetus cricetus), dihorul (Putorius eversmani), dihorul pătat (Vormele peregusna),ș.a. Cei mai mici reprezentanți ai faunei terestre ca rozătoare sunt reprezentați de șoareci, frecvent întâlniți în zona culturilor agricole și cu răspândire largă în cadrul bazinului superior al Jijiei, și de cârtița, prezentă pe întreg arealul studiat, provocând pagube însemnate pe suprafețele ocupate de pășuni și de fânețe.

Păsările care viețuiesc tot timpul anului în zona de silvostepă sunt potârnichea (Perdix perdix), cucuveaua (Athene noctua), vrabia de câmp (Passer montanus), cioara de semănătură (Corvux frugilagea), ș.a. Ca oaspeți de vară se numără prepelița (Coturnix coturnix), rândunica (Hirundo rustica), graurul (Sternus vulgaris), iar ca oaspeți de iarnă, mai important este șorecarul încălțat (Buteo logopus).

Dintre reptile, mai frecvente sunt șopârlele și șarpele de casă (Natrix natrix), iar ca batracieni broasca râioasă (Bufo bufo), broasca de lac (Rana esculenta), buhaiul de baltă (Botaurus stellaris), etc.

Fauna acvatică este mai săracă și mult modificată, datorită restrângerii suprafeței lacurilor. Mai reprezentative sunt șobolanul de apă (Arvicola terrestris) și bizamul (Ondrata zibethica). În lunci se întâlnesc în timpul primăverii și toamnei, dar uneori și permanent, specii de rațe (Anas platyrhynchos) și gâște sălbatice, precum și lișița, cârsteiul de baltă (Rallus aquaticus), sitarul (Scolopax rusticola.) Primăvara și toamna, și mai rar vara, se întâlnește și barza albă (Ciconia ciconia).

Ihtiofauna este mai slab reprezentată. În apele Jijiei și a afluenților săi predomină porcușorul comun, scobarul (Chondrostoma nasus), zvârluga (Cobitis taenia), cleanul (Leuciscus leuciscus), crapul (Cyprinus carpio), carasul (Carassius gibelio) și racul (Astacus fluviatilis).

III.5.3 Solurile

Specificitatea cadrului natural din Câmpia Moldovei reflectă în mare și solurile din bazinul superior al Jijiei. Unul dintre factorii pedogenetici care duce la o primă diferențiere a solurilor teritoriului studiat este roca. În cea mai mare parte a bazinului predomină faciesul marno-argilos, cu intercalații fine de nisipuri, pentru ca în extremitatea nordică și vestică să fie caracteristic faciesul grezo-marnos. De asemenea, în acest spațiu mai apar pe alocuri argile gonflante sau marne salinizate, acest fapt conducând la deosebiri în cadrul materialului parental.

Un alt factor important care impune diferențieri în cadrul solurilor este relieful, prin crearea de topoclimate, etajarea vegetației, erodarea și asimetria pantelor, etc. Aspectul colinar deluros, cu martori litologici de rezistență din regiunea deluroasă vestică, se diferențiază net de interfluviile aplatizate și de culoarul râului Jijia cu afluenții săi din partea central-sudică și de est.

Principalele tipuri de soluri caracteristice bazinului superior al Jijei sunt molisolurile, argiluvisolurile și solurile azonale (vertisoluri, solonețuri, solurile oromorfe și solurile gleice).

Molisolurile ocupă cea mai mare pondere din suprafața bazinului, dintre care cernoziomurile cambice și cernoziomurile argiloiluviale sunt cele mai importante.

Cernoziomurile cambice ocupă în general interfluviile, dar și versanții mai domoli, cu înălțimi mai mici de 230 m. Sunt soluri cu structură glomerulară și humus de bună calitate, fapt care-i conferă o foarte bună fertilitate, în regim de precipitații normal.

Cernoziomurile argiloiluviale apar cu totul izolat, pe interfluviile argiloase din partea mijlocie a bazinului sau în zona de izvoare a râurilor și pârârurilor.

Argiluvisolurile ocupă o pondere mai redusă și apar în extremitatea nordică și vestică a teritoriului studiat, precum și în lungul pintenului deluros Copălu-Cozancea din partea centrală a bazinului Jijiei. Din această clasă de soluri cele cenușii și solurile brun-luvice au o pondere mai însemnată.

Solurile cenușii sunt principalele ca extindere din cadrul acestei clase de soluri, care apar pe un material luto-argilos, dar și luto-nisipos, pe dealurile înalte de peste 220 m, care au fost sau mai sunt acoperite cu stejărete.

Solurile brun-luvice apar în extremitatea nordică și vestică a bazinului superior al Jijiei, unde există și astăzi o vegetație de pădure în componența căreia intră specii de gorun și stejar, în amestec cu fagul și carpenul. Solurile din această categorie au o fertilitate scăzută, din cauza capacității lor reduse de a asigura plantelor substanțele nutritive necesare, precum și datorită argilozității orizontului Bt, care determină stagnarea apei în sol.

Solurile intrazonale au o arie de răspândire foarte redusă, mai importante fiind solurile hidromorfe, solurile halomorfe sau sărăturile și solurile gleice.

Solurile hidromorfe au apariții insulare pe fundul văilor în albii majore, în condițiile unui exces de umiditate, cum sunt lăcoviștile formate datorită apelor freatice, fiind foarte bune pentru pășuni și fânețe.

Solurile halomorfe sau sărăturile caracterizează partea centrală și de est a teritoriului studiat, formate pe marne salinizate într-un climat arid pe versanții văilor Jijia, Bașeu și a afluenților lor, și au cea mai redusă fertilitate.

Solurile gleice sunt formate datorită excesului de umiditate provenit din apele freatice și se întâlnesc pe teritoriul comunelor Dersca și Lozna. Se găsesc mai puțin sub formă de soluri gleice tipice și mai mult sub formă de soluri aluviale gleizate sau coluvisoluri gleice.

Fertilitatea ridicată a dus la utilizarea excesivă a solurilor din cadrul bazinului superior al Jijiei și la apariția procesului de degradare al multor suprafețe. Aproximativ 2/3 dintre soluri sunt folosite ca terenuri arabile. Urmează ca pondere, circa 1/4 din suprafață, pășunile și fânețele, iar suprafețele ocupate de vii și livezi sunt mici, de aproximativ 3%.

Folosirea terenurilor cu pante de peste 5% pentru agricultură, mai ales prășitoarea și pășunatul abuziv și timpuriu, au determinat degradarea continuă a solurilor.

Capitolul IV

Particularități istorico-geografice și etapele procesului de umanizare în cadrul bazinului superior al Jijiei, pe suprafața județului Botoșani

IV.1 Considerații generale

Cercetările de până acum ne îngăduie să afirmăm că teritoriul bazinului superior al Jijiei pe suprafața județului Botoșani a reprezentat, în ultima sută de mii de ani, începând cu paleoliticul, o regiune cu intensități de viețuire variabile de la o epocă la alta. Câmpia Moldovei, subunitate geografică peste care se suprapune bazinul superior al Jijiei, reprezintă o regiune geografică deosebit de propice locuirii umane, prin condițiile de mediu favorabile.

Până în prezent au fost descoperite, la nivelul județului Botoșani, prin cercetări sistematice de teren și săpături arheologice, un număr de peste 800 puncte arheologice, care au fost datate începând din paleolitic până în epoca migrațiilor. De asemenea, pentru perioada medievală timpurie specifică secolelor VI-XIV, tot la nivelul județului Botoșani, au fost identificate aproximativ 104 puncte de locuire. Aceste puncte reprezintă fie așezări mai mari sau mai mici, cu unul sau mai multe nivele de locuire, fie descoperiri izolate de faună fosilă, monede sau tezaure monetare, unelte de piatră (silex), unelte și arme din metal, obiecte de podoabă, morminte sau necropole, etc. (Al. Păunescu, V. Chirica, P. Șadurschi, 1976).

Dacă pentru etapele neoliticului timpuriu, mijlociu și târziu se cunosc puține locuiri, pentru eneolitic (culturile Cucuteni și Horodiștea), există nu mai puțin de 145 puncte arheologice. De asemenea, se constată că așezările din bronzul timpuriu și mijlociu sunt aproape inexistente, spre deosebire de cele de la sfârșitul epocii bronzului, care sunt destul de numeroase, reprezentate prin cultura Noua.

Aceste câteva exemple par a demonstra că teritoriul bazinului superior al Jijiei a cunoscut de-a lungul timpului o inegală intensitate de locuire. Cu toate acestea, dacă ținem seama de marele număr de descoperiri care ilustrează toate epocile pre- și protoistorice, precum și cele istorice – de la paleolitic până în zilele noastre –, putem afirma totuși că în arealul la care ne referim a existat o continuitate neîntreruptă de locuire din vremuri îndepărtate.

IV.2Perioada preistorică

Se evidențiază prin urme de cultură materială datate din paleoliticul mijlociu și superior (circa 65 000–18 000 î.e.n.), constând din fragmente de silex brut, răzuitoare din silex, vârfuri de suliță de os, care au fost identificate în comuna Corlăteni, la 500 metri nord-vest de satul Vlădeni, în punctul Valea Godinescului. De asemenea, în comuna Vlădeni (la marginea sudică a satului Brehuiești) s-au desoperit, în urma unor săpături pentru fântâni, răzuitoare și așchii de silex dar și molari de mamut, iar în comunele Cristinești (punctul Dealul Huci) și Ibănești (punctul Dealul Crucii), din bazinul superior al Ibănesei, afluent de stânga al Jijiei, au fost descoperite nuclee și topoare de silex șlefuit de formă trapezoidală cu tăișul larg convex. În comuna Ungureni (punctul Dealul lui Anton) s-au descoperit piese de silex datate în paleoliticul superior (38 000–18 000 î.e.n.), care constau în: două așchii, două lame fin retușate, un gratoar, catarame cu dimensiuni diferite, o lamă microlitică, o lamă microlitică retușată abrupt și un fragment de lamă puternic retușată (Al. Păunescu, 1999).

Seria descoperirilor din această perioadă poate continua cu puncte de cercetare și pe teritoriul altor unități administrative (Săveni, Botoșani, George Enescu, Vlăsinești, Albești, Răuseni, Hilișeu-Horia, Șendriceni, Văculești, Brăești, Bălușeni, Frumușica, Tudora etc.), motiv care ne face să înțelegem că populația din acest areal a găsit condiții optime de locuire în paleoliticul mijlociu și superior, concretizate în primul rând prin cadrul natural. Grotele au constituit locul ideal de adăpost, terenul era ferm și uscat, iar materia primă pentru confecționarea armelor, reprezentată prin silex, se găsea din abundență pe malurile Prutului.

Epipaleoliticul (8 500 – 6 500 î.e.n.) și neoliticul timpuriu și dezvoltat (6 500 – 5 000 î.e.n.) sunt mai puțin evidențiate în acest spațiu, nefiind identificate puncte arheologice sigure care să ateste existența acestor epoci. Oricum, influența omului asupra reliefului poate fi observată și în prezent, prin existența unor tumuli sau movile cu dimensiuni variabile observate pe toată suprafața bazinului superior al Jijiei. În perioada eneoliticului s-au identificat peste 100 de puncte arheologice în descoperirile făcute până în prezent la nivelul teritoriului județului Botoșani și se disting prin unelte de silex și de piatră, precum și prin existența unei bogate ceramici, pictate în două și trei culori, de un înalt nivel artistic. Descoperirile din această perioadă aparțin culturilor Cucuteni (fazele A și B) și Horodiștea, și au fost semnalate la cea mai mare parte a unităților administrative din bazinul superior al Jijiei.

Sfârșitul epocii bronzului, prin cultura Noua, și epoca fierului, cu cele două etape (Hallstatt și La Tene), se extinde mult teritorial în cadrul bazinului superior al Jijiei, fiind semnalate peste 300 de situri arheologice la nivelul județului Botoșani. Descoperirile care aparțin acestei epoci constau din bucăți de vetre, piese de silex, unelte din bronz și din fier, etc.

IV.3 Perioada Antichității

Aprecierile referitoare la existența habitatului uman în această perioadă pot fi analizate din mai multe perspective. Pe de o parte, descoperirile arheologice pentru cultura getică din cea de-a două vârstă a fierului au scos în lumină mai multe cetăți fortificate cu valuri de pământ, localizate cu precădere la contacul dintre Câmpia Moldovei și Podișul Sucevei. Pe de altă parte, populațiile migratoare (în special sarmații) și-au adus contribuția la umanizarea teritoriului studiat prin numărul mare al descoperirilor de genul fragmentelor de chirpic și ceramică, obiecte de podoabă și morminte. Această etapă de evoluție poate fi completată și prin analiza inventarului monetar, care aparținea împăraților romani sau lumii elenistice, dovedind practicarea comerțului în acest spațiu fără întrerupere.

Prin caracteristicile așezărilor fortificate identificate pe teritoriul bazinului superior al Jijiei și poziția geografică a acestora, putem presupune, ca o ipoteză, că acestea aveau scopul de a supraveghea întinsul Câmpiei Moldovei. Cele mai importante investigații arheologice în acest sens s-au realizat la Cotu (comuna Copălău), Stâncești (comuna Mihai Eminescu), Strahotin (comuna Dângeni) și Ibănești.

Cetata getică de la Cotu – Copălău, încadrată cronologic între secolele IV-III î.e.n (faza timpurie a celei de-a doua epoci a fierului), ocupă o suprafață de aproximativ 5 hectare, în cadrul acesteia fiind identificate un sistem de fortificație format dintr-un val de pământ, însoțit de palisadă, elemente care-i confereau un obstacol eficient în calea atacatorilor. Tot pentru această perioadă a fost încadrată și cetatea getică de la Stâncești, subliniind faptul că în secolul al IV-lea î.e.n. se produce o adevărată explozie demografică în cadrul societății geto-dace, numărul așezărilor întărite cu valuri de pământ, utilizate ca reședinte de șefii locali (O.L. Șovan, 1986), fiind identificate pe tot cuprinsul Podișului Moldovei.

În urma cercetărilor efectuate de către Paul Șadurschi (1985) la Cetatea de la Strahotin, din comuna Dângeni, au fost identificate două nivele de locuire. Unul aparține fazei timpurii din prima vârstă a fierului (secolele V-IV î.e.n.), iar cel de-al doilea a fost datat pentru perioada secolelor II-III e.n. în timpul dacilor liberi. În cadrul acestor două nivele de locuire s-au descoperit mai multe fragmente ceramice lucrate manual sau la roată cu diverse forme și bogat ornamentate. Descoperiri asemănătoare au fost inventariate și la Ibănești, cetatea localizată la altitudinea de aproximativ 385 metri pe „Dealul Cetății” fiind datată pentru perioada secolelor V-III î.e.n.

Deși puține și fragmentare, materialele descoperite la aceste cetăți geto-dace permit cunoașterea a încă unei etape din evoluția civilizației geto-dacice în nord-estul Moldovei (P. Șadurschi, 1986).

În privința populațiilor migratoare sunt mai multe descoperiri edificatoare, care demonstrează prezența acestora în arealul studiat. Se remarcă în acest sens un clopoțel sarmatic, descoperit la Vorniceni (punctul „Pe Deal”), și un mormânt descoperit la Știubieni, care avea ca inventar o sabie din fier, piese de harnașament din bronz, catarame, o pafta și un coif. Lângă scheletul uman s-a identificat și un schelet de cal, acest mod de înmormântare fiind specific căpeteniilor populațiilor migratoare. În lunca Siretului, la Bucecea, (în punctul „La Uluc”), a fost descoperită o necropolă sarmatică cu 7 schelete, la adâncimea de un metru, datată pentru secolul al IV-lea. Tot pentru această perioadă a fost datat și mormântul de la Dângeni, descoperit în estul satului (punctul „La Curte”), din inventarul căruia s-au păstrat două vase de lut, fragmente de schelet, obiecte de fier, pumnal de gardă, probabil tot sarmatic. O altă așezare sarmatică a fost localizată pe teritoriul comunei Răuseni, unde, în apropiere de satul Pogorăști, au fost descoperite 28 de morminte de inhumație, cu numeroase vase, pumnale din fier, mărgele și catarame.

Comerțul se realiza cu mare forță politică și economică cu spațiul mediteranean în general, dar mai ales cu Imperiul Roman. Negustorii romani, dar și cei eleni, au ajuns fără îndoială și la răsărit de Carpați, din moment ce descoperirile arheologice au scos la iveală o serie de monede romane la Știubieni (una din perioada republicană, una din timpul împăratului Commodus și o alta bizantină, prost conservată), Ibănești (un denar de argint de la Antonius Pius și un stater de aur de la Filip al II–lea, regele Macedoniei), Copălău (20 de monede romane de argint în apropiere de satul Cotu) sau Hănești (o monedă macedoneană de argint sub efigia lui Alexandru Macedon, descoperită în satul Borolea). În urma unor săpături arheologice sistematice s-au mai descoperit două monede de la Antoniu Pius (secolul al II-lea e.n.) la Corlăteni (punctul „Pe Țarină”) și un denar de la Titus (79-81 e.n.) la Cucorăni (comuna Mihai Eminescu).

Ultima descoperire deosebit de însemnată este tezaurul de la Dersca. Cele 51 monede ale tezaurului au fost emise într-o perioadă de peste 200 de ani, cuprinsă între 104 î.e.n., pe când era magistrat M. Porcius Laeca, până în anii 119/122 e.n., în timpul împăratului Hadrianus. (P. Șadurschi, Ș. Sanie, 1978).

O serie de monede romane au fost descoperite întâmplător, în acestă situație înscriindu-se un număr apreciabil de localități din bazinul superior al Jijiei (Prăjeni –satul Câmpeni, Brăești, Vlăsinești, Dobârceni – satul Bivolari, Lunca – satul Zlătunoaia, Copălău – satul Cerbu, Corni, Stăuceni, Botoșani, Vlădeni – satul Brehuiești, Stâncești și Cătămărești Deal – comuna Mihai Eminescu, Dorohoi, Cristești, Havârna, Hlipiceni, Todireni, Băiceni – comuna Curtești, Zăicești – comuna Bălușeni, Hulubești – comuna Pomârla, Vlădeni Deal – comuna Frumușica).

Cronologia și frecvența descoperirilor monetare romane în bazinul superior al Jijiiei se încadrează între anii 69-361 e.n, de la împăratul Vitellius până la Constantin al II-lea.

Evoluția demografică în perioada antichității, corespunzătoare secolelor V î.Hr. – V d.Hr. a cunoscut o dinamică diferențiată, determinată de acțiunea numeroșilor factori interni sau externi. Dacă pe plan intern, organizarea unei rețele de așezări conferea suficientă stabilitate din toate punctele de vedere, pe plan extern invazia popoarelor migratoare a produs perturbări importante, nu numai economice, ci și demografice.

IV.4 Perioada Evului Mediu

Dacă până în secolul al VIII–lea s-a manifestat o oarecare uniformitate a structurilor teritoriale, începând cu acest secol, datorită transformărilor societății, procesul de schimbare începe să capete consistență. Astfel, una dintre caracteristicile societății carpato–danubiano–pontice era predominarea satului, a obștii sătești teritoriale. Așezările erau deschise, conform descoperirilor arheologice, ele fiind apărate mai mult natural, prin alegerea unui amplasament convenabil în această privință (interfluvii, terasele joase ale râurilor, etc.). Așezări întărite, cu valuri de pământ, cu palisadă de lemn și cu șanțuri de apărare care datează din secolele VIII–XI sunt descoperite printre altele la Ibănești, Fundu Herții – comuna Cristinești (fig. IV.3), Dersca, Cobâla – comuna Șendriceni și Tudora. Astfel de cetăți incipiente au mai fost descoperite la Horodiștea, Oroftiana și Baranca, toate situate pe aliniamentul deluros din vestul bazinului superior al Jijiei, care aparține Podișului Sucevei. Atestarea arheologică a acestor așezări întărite evidențiază un moment semnificativ în procesul constituirii structurilor teritorial–politice din spațiul de locuire românesc. Aceste fortificații îndeplineau atât funcții militare, cât și administrativ–politice și economice. Situate în zone strategice (dealuri înalte și împădurite), cetățile întărite au aparținut unor căpetenii locale (cnezi sau voievozi), care au creat acest sistem defensiv cu scopul de a stăvili avalanșa popoarelor migratoare (fig. IV.2).

În general, suprafața unei astfel de așezări întărite, era destul de redusă, fiind de aproximativ 2,5 ha la Fundu Herții (D. Gh. Teodor, 1978). De asemenea, la Fundu Herții, dar și la Dersca, incinta fortificată a fost înconjurată la exterior la o distanță de circa 200–400 metri de o palisadă simplă de lemn, fixată direct pe sol. Pe lângă palisada exterioară, la Fundu Herții, Dersca și Tudora, pe anumite porțiuni de la piciorul pantei, promontoriul sau chiar pe tot traseul ei, se întâlnesc șanțuri de apărare speciale, care erau menite să contribuie și mai mult la fortificarea așezărilor.

Pornindu-se de la rezultatele săpăturilor întreprinse la Fundu Herții și Dersca, putem conchide că cetățile de pământ din secolele VIII–XI din Moldova situate, fără exceptie, pe promontorii înalte, cu pante abrupte și având astfel o mare vizibilitate, foloseau pe lângă sistemul propriu de apărare, însăși forma accidentată a terenului.

Dacă pentru perioadele îndepărtate ale istoriei dispunem doar de informațiile provenite de la izvoarele arheologice, începând cu perioada medievală târzie (secolul al XIV-lea), se adaugă izvoarele documentare precum și informațiile oferite de toponimia regiunii studiate, în vederea stabilirii procesului de umanizare al bazinului superior al Jijiei, pe suprafața județului Botoșani.

Cea mai veche mențiune documentară asupra așezărilor din bazinul superior al Jijiei, dar și din județul Botoșani, este legată de satul Horlăceni (comuna Șendriceni). Potrivit unui document de la 1 mai 1384, Petru voievod, domul Moldovei, la rugămintea mamei sale, doamna Mărgărita, „…dăruim acum și de-a pururea sus-zisei biserici a fericitului Ioan Botezătorul și fraților predicatori, slujitori ai acesteia, venitul vămii care este în sus-numitul nostru oraș, Siret […] Dat în a patra duminecă în care se cântă Iubilate, în anul MCCCLXXXIV, în satul Horleganaio, la curtea mamei noastre preaiubite”.

O privire de ansamblu asupra hărților topografice ale unităților administrative din arealul studiat, evidențiază numărul mare de locuri din familia substantivului „seliște” (Săliște, Siliște, Valea Săliștei, Coasta Săliștei, În Săliște, Dealul Săliștei, etc.). Documentele istorice confirmă și ele prezența acestor denumiri: „Iar hotarul acestei mai înainte numite seliști, anume Cîrstinești, se începe de la bucovină…, și de acolo Iubăneasa…”, care demonstrează existența unor așezări înainte de prima lor atestare documentară.

Prin seliște se înțelegea în secolele XVI–XVII o moșie fără locuitori, dar pe care fusese mai înainte un sat, însă din cauza „apăsării iobăgiei”, „se spărgeau” cum stă scris în cronici. Că actualele sate au existat și înainte de prima lor atestare documentară ne-o dovedesc și toponimele din documente. Cine oare putea da numele unor locuri de pe moșiile care apar în documente (mai precis limitele acelor moșii), dacă nu niște oameni care mai înainte trăiseră în primele sate?

O întrebare la care nu se poate da un răspuns exact este aceea a împrejurărilor în care acești locuitori și-au părăsit satele. Știm din istorie că în anul 1509, nordul Moldovei a fost jefuit de către polonezii conduși de hatmanul Kamenski, ca răspuns la incursiunea făcută de domnul Bogdan al III–lea puțin mai înainte, deoarece regele Poloniei nu-i dăduse de soție pe sora lui, Elisabeta. Atunci polonezii au prădat și au ars nordul Moldovei până la Botoșani. În anii 1510 și 1513 nordul Moldovei a fost prădat de tătarii conduși de Bet Ghirai. Mai amintim și faptul că în anul 1583 Moldova a fost prădată de turcii conduși de sultanul Soliman Magnificul, când domnul Petru Rareș și-a pierdut tronul. Poate într-unul din aceste momente locuitorii au părăsit satele din bazinul superior al Jijiei, fugind din calea năvălitorilor.

Altă cauză a pustiirii satelor din bazinul superior al Jijiei ar putea fi și fiscalitatea apăsătoare din secolul al XVI–lea, care i-a determinat pe țărani să plece în bejenie. Cert este că începând cu a doua jumătate a secolului al XVI–lea, satele de pe teritoriul studiat sunt amintite sporadic în documente, fapt ce confirmă ipoteza că acestea au fost probabil reînființate, fiind situate în apropierea vechilor vetre de sat ce poartă astăzi denumirea de „seliște”.

Începând cu secolul al XVIII–lea are loc un proces, de concentrare a satelor, prin procesul de „absorbție” a așezărilor mai mici de către așezările mai mari. În acest sens se pot exemplifica satele Glodeni și Stăuceni (Stăvceani), atestate documentar în 1475 („…Dvorniceanii sub Dumbrava Înaltă și Stăvceanii și Glodeanii…”), pentru ca în secolul următor să dispară brusc din documente. M. Costăchescu afirmă că aceste două sate formau la 1775 un singur trup cu satul Vorniceni. Satul Ibănești s-a extins și el, înglobând între limitele sale satele Măgura (atestat documentar în 1620, după care nu mai este amintit în documente), Palanca și Cohîrleac (semnalate ca așezări dispărute în Repertoriul Arheologic al județului Botoșani, 1976). De asemenea, în această sursă bibliografică mai sunt consemnate și satele Vatra, Poiana și Ghiorțeni, care au fost înglobate de către satul Pomîrla. Chiar dacă nu apar în documente, acestea pot fi identificate în teren pe baza toponimiei, iar în ce privește satul Vatra, însăși denumirea lui ne indică existența unei așezări. Același fenomen este specific și pentru satele din comuna Vârfu Câmpului (Bucurăuți, Ciorsăceuți, Vladimirăuți și Mariseuți, atestate documentar la data de 30 martie 1392, după care nu mai apar în documente). În același document apărea și satul Dobrinăuți, existent și astăzi, localizat în partea de nord-vest a comunei, restul satelor fiind asimilate de actualele așezări din comună: Vârfu Câmpului, Ionășeni sau Lunca.

Începând cu domnia lui Ștefan cel Mare și până în a doua jumătate a secolului al XVI–lea (mai ales în timpul domnilor Alexandru Lăpușneanu și Petru Șchipu, așezările din bazinul superior al Jijiei întră în sfera de influență a târgurilor Dorohoi, care devine centrul administrativ al Moldovei de Nord, și Botoșani. Moșia acestor târguri era domnească,fapt care a constituit un avantaj pentru locuitorii din regiune (în specil țărani), deoarece sătenii nu mai erau dependenți de boieri, ci aveau obligații numai față de instituția domniei. Pentru a se asigura veniturile curții domnești din Dorohoi și Botoșani pentru plata unor slujbași ai domnitorului, târgul avea un ocol, adică dreptul ca pe o rază de câțiva kilometri din jurul moșiei, unele sate să depindă de oraș și să presteze unele servicii pentru curtea domnească. Astfel, până în 1577 ocolul târgului Dorohoi avea în componență 10 sate (Dumeni, Cristinești, Dămileni, Ibănești, Șendriceni, Dobrinăuți, Măgura, Prelipca și Iezer), iar ocolul târgului Botoșani avea la 1583 un număr de 17 sate (Mășcăteni, Teișoara, Unțeni, Stăuceni, Mănăstireni, Nicșeni, Ruși, Bătrânești, Slobozia-Dracșani, Costești pe Jijia, Brehuiești, Popăuți Costești pe Siret, Gorbănești, Oncani și Stâncești).

În ansamblu, perioada Evului Mediu a constituit o etapă cu intensitate de viețuire variabilă, uneori dezvoltarea așezărilor umane fiind restricționată ca urmare a intenselor invazii străine (poloneze și turco–tătare), la care se adaugă și numărul mare de epidemii (ciumă în special), precum și frecvența perioadelor secetoase urmate de foamete, iar în unii ani cu producerea unor invazii de lăcuste. Acești factori au condus la un deficit demografic, care a determinat dispariția unor așezări sau stagnarea lor economică. Declinul demografic din această perioadă a mai fost impulsionat și de fiscalitatea apăsătoare a țăranilor moldoveni, fapt care a determinat migrația acestora peste munți, Carpații neconstituind în acest sens o barieră de netrecut.

Accentuarea exploatării feudale este ilustrată și în documentele istorice, unde se pune în evidență fenomenul fugii sau al strămutării de pe moșie a locuitorilor: „…iar alți oameni ce au fost țărani au murit…iar alții s-au rășchirat din sat, ce n-am avut de unde-i întreba…”, declara la 8 iulie 1670 boierul trimis de domnul Moldovei la moșia Cordăreni să întrebe oamenii cu privire la autenticitatea unui zapis (Șt. Cervatiuc, 1986).

IV.5 Perioada modernă

Într-o descriere a Moldovei din anul 1703 se făceau referiri la abundența de grâne și de vin în sudul Moldovei și la locurile pustii din nord. Însuși Nicolae Mavrocordat compara, în anul 1711, Moldova cu o „corabie putredă”, devastată de tătari polonezi, suedezi și de lăcuste (D. Ciurea, 1977). Invaziile au continuat în Moldova și după anul 1750, cea mai devastatoare fiind cea a tătarilor nogai din 1758. Din 18 ținuturi ale Moldovei, 16 au fost jefuite în întregime și 25 000 locuitori au fost luați robi. Pentru a preveni depopularea Moldovei de nord, domnitorul Constantin Mavrocordat emite în anul 1756 „Hrisovul prentru bejenii”, întemeindu-se mai multe sate cu denumirea de „slobozii” pe teritoriul comunelor Broscăuți, Hănești, Cristești sau Cordăreni. Prin aceste așezări, locuitorii veniți din alte părți ale Moldovei erau scutiți de plata taxelor și impozitelor către boieri sau către instituția domniei, fiind considerați „oameni slobozi”.

Începând cu secolul al XVIII-lea se intensifică și procesul de formare a unor domenii feudale, deoarece valoarea unui sat nu mai consta în numărul de locuitori, ci în suprafața moșiei pe care o avea. Acțiunea a avut ca rezultat desființarea unui număr mare de sate, prin „siliștirea” lor ca urmare a părăsirii de către populație a noului domeniu format, impus de restrucurarea realizată de noul proprietar.

În perioada de trecere de la secolul al XVIII–lea spre secolul al XIX–lea, odată cu creșterea populației, dezvoltarea forțelor de producție și a pieței interne, limitarea treptată a dominației otomane și liberalizarea comerțului exterior, societatea Moldovei – deci și a bazinului superior al Jijiei –, a cunoscut transformări profunde. Domeniul feudal, organizat multe secole pe principiul satisfacerii prin dijmă a nevoilor de subzistență, a început a fi organizat pe baze noi, impuse de dezvoltarea schimburilor interne și de integrarea tot mai vizibilă a Moldovei în circuitul comerțului european.

Mijloacele prin care marii boieri au încercat – și au reușit – să obțină cantități tot mai mari de cereale pentru piața internă și externă au fost creșterea deghizată a obligațiilor de clacă ale țăranilor. În anul 1833, rezerva boierească de pe moșia Cristinești cuprindea 41,66% din totalul terenului arabil, 42,88% din fânețe și 33,3% din pășuni. Tot în acel an, un țăran clăcaș din Cristinești trebuia să efectueze în folosul stăpânului, adică al vistiernicului Iordache Roset Roznovanu, un număr de circa 55 zile de muncă pe an (I. Murariu, 1986). Situația va fi fost asemănătoare și pe celelalte moșii de pe teritoriul studiat.

În anul 1839, în ținuturile Botoșani și Dorohoi existau 348 de moșii. Dintre acestea, doar 16 erau în întregime răzășești, iar trei parțial răzășești. Celelalte – adică 97% din numărul total – aparțineau boierilor sau mănăstirilor (Gh. Platon, 1948).

Comerțul cunoaște o dezvoltare fără precedent în târgurile din ținuturile Botoșani și Dorohoi, dezvoltându-se în special cel cu animale. La începutul secolului al XIX–lea, pe lângă cele trei orașe deja existente (Botoșani, Dorohoi și Ștefănești) au mai fost înființate încă șapte târguri noi: Mihăileni, Sulița, Darabani, Rădăuți–Prut, Săveni, Bucecea și Frumușica. În anul 1831 în orașul Botoșani au fost înregistrați 128 negustori de vite, adică mai mulți decât în oricare alt oraș al Moldovei, inclusiv capitala. Acest fapt ne dovedește că în secolul al XIX–lea, orașul Botoșani era cel mai mare centru al comerțului cu vite din Moldova, aria sa de influență extinzându-se și asupra așezărilor din bazinul superior al Jijiei.

În paralel cu dezvoltarea comerțului și a meșteșugurilor are loc și o creștere a populației și o modificare a structurii sociale. Spre sfârșitul secolului al XIX–lea, în fostele județe Botoșani și Dorohoi veneau lucrători agricoli din satele Depresiunii Rădăuților (Frătăuți, Vicov, Straja, Milișăuți) (C.Iațu, 2002). De remarcat este faptul că locuitorii din arealul depresionar Rădăuți, chiar dacă au coborât și spre sudul Moldovei, spațiul de referință pentru prestarea muncilor agricole a rămas Câmpia Jijiei. Aceștia la un moment dat au înființat chiar și așezări de sine stătătoare, dovadă fiind prezența numeroaselor odăi mai ales în extremitatea sud–estică a teritoriului studiat: Odaia Bosia, Odaia Tăutești, Odaia Călugăreni etc.

În această perioadă s-au înființat numeroase așezări legat de reformele de împroprietărire a țăranilor (1864 și 1921) și a tinerilor căsătoriți (Grivița Nouă, Grivița Veche, Negreni, Dealu Crucii, Dăvidoaia, Arborea, Negreni, Mihai Viteazu, Dragalina, Dumbrăvița, Ibăneasa, Călărași, Dorobanți, Roșiori, Vânători), fapt evidențiat de textura regulată a vetrelor de sat, precum și de raportul tineri–vârstnici, favorabil celor dintâi, raport care se mai păstrază și în perioada actuală pentru unele sate: Dumbrăvița, Dragalina.

Spre sfârșitul epocii moderne, habitatul rural din arealul studiat trece prin aceleași faze și procese ca și cel din alte regiuni ale țării. La începutul secolului al XX-lea are loc „roirea” localităților prin detașarea unei părți din populația unui sat matcă și formarea de sate noi, roite. Acestea se regăsesc în numele satelor prin termenii: „Vechi”, „Noi” (Cordărenii, Călugărenii, Vicolenii), „Mari”, „Mici” (Plopenii, Vicolenii), „Eșiții din” (Pomîrla, Copălău) etc.

IV.6 Perioada contemporană

Este marcată de numeroase evenimente majore care au determinat schimbări importante atât în plan demografic cât și economic: Primul Război Mondial, criza economică din anii 1929–1933, Al Doilea Război Mondial, instalarea regimului comunist, reforme cu caracter demografic și economic (interzicerea avorturilor, impulsionarea creșterii valorilor natalității, colectivizarea agriculturii, etc.), căderea regimului comunist și trecerea de la o economie planificată de tip socialist la o economie de piață în sistem capitalist. Urmările acestor evenimente au fost amplificate de o serie de calamități naturale cu repercusiuni mai ales în mediul rural: seceta din 1946, urmată de foametea din 1947, inundațiile din anii ’60 și ’70 etc.

Primul Război Mondial a adus cu sine rechiziționarea a numeroase animale, utilaje și produse cerealiere. Odată cu încheierea războiului se pune tot mai acut problema practicării unei agriculturi intensive, chiar dacă într-o primă instanță la nivel declarativ. Reforma agrară din 1921 aduce cu sine o împroprietărire a țăranilor cu cel puțin un hectar și va avea ca scop crearea unei proprietăți mijlocii, care era mai numeroasă în Transilvania și Bucovina.

Perioada cuprinsă între anii 1929 și 1933 este marcată de marea criză economică, care a afectat și teritoriul județului Botoșani, însă la o scară mult mai redusă față de alte regiuni ale țării. Principalele probleme generate de această criză, cu efecte și asupra teritoriului studiat, au fost devalorizarea monedei naționale și scăderea continuă a prețurilor la produsele agricole.

După cel de-Al Doilea Război Mondial intervin schimbări politice majore, difuzia comunismului dinspre U.R.S.S. spre țările Europei Centrale atingând și România. Urmările schimbării regimului politic se vor repercuta în special în plan economic, când va începe procesul de cooperativizare a agriculturii.

Sub raport social, se produc oarecare progrese în sistemul medical, eradicarea sărăciei, promovării culturii de masă. Până în 1989 are loc o ameliorare a infrastructurii căilor de comunicații, se declanșează planurile cincinale de electrificare a țării și se intensifică acțiunea de industrializare a țării, dublată de un proces continuu de urbanizare.

În plan demografic se iau măsuri importante în privința creșterii numărului de locuitori prin interzicerea avorturilor în 1966 și creșterea valorilor natalității.

Evenimentele din decembrie 1989 vor marca încă o schimbare de regim politic, de această dată cu orientare pro-occidentală, România îndreptându-se acum spre o economie de piață. Efecte importante s-au produs și sub raport demografic, prin reducerea valorilor natalității și creșterea mortalității, ajungându-se la un bilanț natural negativ.

Problemele sociale devin tot mai presante, șomerii nebeneficiind în cea mai mare parte a lor de programe care să le ofere o reorientare profesională adecvată și conformă cu cerințele economice actuale. Toate aceste disfuncționalități, care își au o cauză destul de profundă în politica autorităților, au determinat consecințe îngrijorătoare: emigrație, scăderea natalității, creșterea mortalității (valori cuprinse între 10−28‰ în perioada 1990–2006), morbiditate ridicată, scăderea nivelului de trai pentru cea mai mare parte a populației, creșterea ratei abandonului școlar etc. (Despina Vasilcu, 2007).

Trebuie să ținem seama și de faptul că așezările rurale ale județului Botoșani sunt marcate de o profundă criză structurală, de remodelarea climatului social – economic, pe alocuri accentuată și de caracterul periferic al regiunii în care sunt cantonate. Astfel, așezările vizate se află în momentul de față într-o perioadă critică, de evoluții contradictorii în căutarea propriei identități. Perioada care s-a scurs din 1990 până în prezent a fost jalonată de regresul unor activități economice și de reconsiderarea altora, aceste aspecte constituind premisele unor mutații funcționale profunde la nivelul elementelor componente ale sistemului de așezări din interiorul limitelor administrative ale județului Botoșani (G. Țurcănașu, 1998).

Satul românesc a fost astfel bulversat după o lungă perioadă în care a alimentat masive fluxuri migratorii, destinate să asigure forță de muncă obiectivelor industriale. Rămas în mare parte în afara circuitelor economice moderne, marginalizat și ignorat adesea, a fost obligat să se replieze în cadrul anacronic al unei economii cvasiautarhice, păstrând totuși legături strânse cu orașul prin intermediul complicatelor relații de întrajutorare familială, supapă de supraviețuire a tuturor dar și posibil vector al penetrării unor elemente de modernitate.