Asezaminte Social Caritative de Astazi ale B.o.r. Initiative, Tendinte Si Perspective

Așezăminte social-caritative de astăzi ale B.O.R.- inițiative, tendințe și perspective

CUPRINS

Introducere

Capitolul I – Asistența socială – istoric

Capitolul II – Parteneriatul Stat – Biserică privind acțiunea socială în Europa

Bogăția spirituală și sărăcia materială

b) Tensiunea dintre unitatea națională și pluralismul de toate felurile

c) Tensiunea dintre independența națională și integrarea europeană

Principalele obiective ale Bisericii în societatea românească contemporană

2.1.1Depășirea separației dintre credință și cultură

2.1.2 Redescoperirea unității dintre Liturghie și Filantropie, dintre

spiritualitatea rugăciunii și spiritualitatea lucrării sociale a Bisericii.

2.1.3. Unirea libertății cu responsabilitatea: înnoirea mentalităților.

2.1.4. Cu privire la globalizare: evitarea deopotrivă a izolării și a

pierderii identității.

2.1.5. Afirmarea valorilor sfințeniei în vacuumul secularizării.

2.1.6. Mărturisind dragostea lui Hristos pentru fiecare persoană,

pentru toți oamenii și pentru întreaga lume.

Mărturisind Evanghelia lui Hristos împreună cu creștinii altor

țări europene.

Capitolul III – Criza lumii de azi în ceea ce privește activitatea filantropică

3.1. Criza morală a lumii de azi

3.2. Activitatea diaconală-filantropică a Bisericii. Stări de fapt și

provocări contemporane

3.3. „Asistență socială" și „Teologie socială". Radiografia critică a

două construcții didactico-teologice

3.4. Necesitatea unui parteneriat social între stat și Biserică

3.5. Necesitatea receptării provocărilor reale cu care se confruntă

Biserica

Capitolul IV –Prezentarea unor așezămintelor sociale de astăzi

Așezământul social Christiana din București

Centrul de zi pentru copii ”Sfânta Sofia”

Cantina socială ”Casa Barnabas”

Capitolul V – Filantropia în Arhiepiscopia Târgoviștei

Concluzii

ANEXA I

ANEXA II

Bibliografie

Introducere

Istoria omului de la creație și până astăzi ne dovedește că fiind chipul lui Dumnezeu pe pământ omul este ființă socială, care are în esență săvârșirea binelui. Omul ca individ nu trăiește izolat, ci trăiește în comuniune, dovadă având însăși cuvintele lui Dumnezeu la creație ”Nu este bine să fie omul singur…îi voi face ajutor pe potriva lui” ( Facere 2, 18 ).

Faptul că este ființă socială îl face pe om să fie împins din interiorul lui către asocierea cu cei din jur, este o atracție față de semenii lui, o atracție plantată în natura umană. În cazul în care omul s-ar izola viața ar deveni insuportabilă, iar dezvoltarea sa nu s-ar produce așa cum ar trebui, cum a lăsat Dumnezeu.

” Iubirea față de aproapele este o cerință a legii morale naturale ,dar și a legii morale pozitive , primindu-și în legea morală a Noului Testament desâvîrșirea cea maiînaltă. Iubirea naturală față de aproapele se întemeiază pe aceeași natură șidescendență fizică a tuturor oamenilor, la care se adaugă tendința firească pentru viațasocială și ajutor reciproc. Creștinismul primește și desăvârșește această fundamentare,cerând să-1 iubim pe aproapele și pentru faptul că toți suntem chemați — prin jertfaFiului lui Dumnezeu la aceeași comunitate de viață veșnică și fericită cu Dumnezeu,adică să-l iubim și pentru Dumnezeu. Prin urmare, în concepția creștină, iubirea față deaproapele primește o fundamentare nouă (comunitatea cu Dumnezeu prin chemarea laaceeași viață fericită), și un motiv nou (iubirea lui Dumnezeu).”

Această iubire creștină nu trebuie să rămână doar la stadiul de concept sau de sentiment, ea trebuie să se exteriorizeze și să se manifeste prin fapte concrete. Aceste modalități de manifestare sunt diverse. Prima dintre aceste modalități și pe care învățătura creștină o promovează este milostenia care duce la caritate și la acte de filantropie.

Dacă ne uităm în decursul istoriei chiar până la apariția creștinismului observăm acte caritative și sociale făcute de oameni pentru oameni, deoarece suferința cere ajutor și alinare. Mila este sentimentul firesc ce izvorăște din natura umană, însă ea se manifestă diferit de la un individ la altul.

Dacă privim milostenia prin prisma Vechiului Testament observăm că ea era practicată destul de des, ba mai mult era chiar reglementată și impusă prin lege după cum ne înfățișează Deuteronomul: „

Fiindcă nu vor lipsiniciodată sărmanii din țara ta, pentru aceasta îți dau poruncă: deschide inima ta cu dărnicie fratelui tău, săracului și sărmanului din pământul tău ” (Deuteronom 15, 11)

În creștinism milostenia se face prin faptele milei trupești și sufletești, iar fiecare dintre noi își va da seama dacă a împlinit acestea la dreapta judecată. ( Matei 25, 34 – 36 –” Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit;Gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine.”; Corinteni 9, 13 – ” Au nu știți că cei ce săvârșesc cele sfinte mănâncă de la templu și cei ce slujesc altarului au parte de la altar?”; ș. A.)

Mila este sentimentul ce izvorăște din virtutea supremă – iubirea. Iubirea este Dumnezeu și ea reprezintă pentru om cea mai completă și complexă unire cu Dumnezeu. Iubirea face parte din cultul creștin de la apariția lui și până astăzi. Din iubire izvorăsc toate faptele bune ale omului, iar actele socio-filantropice au la bază iubirea. Sfânta Liturghie în dialogul dintre preot și credincioși spune: ” Să ne iubim unii pe alții ca într-un gand să mărturisim Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea ceade o ființă și nedespărțită.”

Părintele Profesor Dumitru Radu spunea: ” Având în vedere iubireacreștinăs-a arătat la plinirea vremii în formă concretă, prin întruparea lui Hristos am putea spune că iubirea este dragostea divină și trăirea lui Hristos eclesială. Iubireateologică este trăirea și iubirea lui Hristos plenar, revărsată asupra întregii creaturi”

„Numai iubirea poate să explice relația omului cu Dumnezeu, între Dumnezeu – persoana absolută și om – persoana mărginită. Dumnezeu cheamă pe om spre comuniune,iar aceasta răspunde la chemare. De aici reiese că iubirea explică și susține relația omuluicu Dumnezeu, Dumnezeu fiind cel care inițiază această relație.”

Capitolul I – Asistența socială – istoric

Din ce în ce mai mult s-a început ca asistența socială a Bisericii să fie ruptă de acțiunea Bisericii ca întreg. Bineînțeles că această perspectivă este de neacceptat pentru că este o părere greșită, întrucât se știe foarte bine că asistența socială a fost dintotdeauna specifică creștinilor, aceasta intrând în categoria faptelor bune de care credincioșii au nevoie pentru mântuire. Exemplele Mântuitorului Iisus Hristos cu privire la aceasta sunt foarte multe. De exemplu la Matei 5, 42 spune ”Celui care cere de la tine, dă-i;”, iar ca răsplată pentru milostenia cu cel aflat în nevoie – ”Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui”. Însă cel mai elocvent exemplu al Mântuitorului în ceea ce privește asistența socială este pilda samarineanului milostiv ce ne-o prezintă Sfântul Apostol Luca: ” Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc și văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă, Și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin, și, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoțând doi dinari i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da.” La sfârșitul acestei parabole Iisus Hristos dă și o povață prin care învață pe toți creștinii ce trebuie să facă pentru a intra în Împărația lui Dumnezeu și anume ”Mergi și fă și tu asemenea” ( Luca 10, 37 ). Putem spune dar, că peisajul acesta este cel mai simplu, dar în același timp cel mai complex, și cel mai complet al lucrării sociale.

”De altfel, toată lucrarea pământească a Mântuitorului se poate âncadra în social: vindecarea bolnavilor de tot felul: orbi, demonizați, ologi, bolnavi de lepră, de friguri, la care se adaugă hrănirea unor mulțimi mari de oameni, pescuiri minunate. În acest tablou nu putea lipsi nici plata impozitelor către stat ”dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” ( Matei 22, 21 ). Îndemnurile Mântuitorului spre fapte bune, în special spre ajutorarea celor în suferință sunt numeroase, dar și calitatea lor este evidențiată: ”Ci, când faci un ospăț, cheamă pe săraci, pe neputincioși, pe șchiopi, pe orbi, și fericit vei fi că nu pot să-ți răsplătească. Căci ți se va răsplăti la învierea drepților.” (Luca 14, 13-14). Activitățile sociale ale Bisericii sunt norme obligatoriu de îndeplinit atât pentru credincioși cât și, mai ales, pentru cler. Ele nu pot fi deci desprinse din lucrarea în totalitate a Bisericii”

Lucrarea socială a Mântuitorului bineînțeles că a continuat prin Sfinții Apostoli ce vegheau ca toți creștinii să aibă o viață decentă și să nu se afle în dificultate. Principiul după care se ghidau ei era: ” Fiindcă toți câți aveau țarini sau case le vindeau și aduceau prețul celor vândute și îl puneau la picioarele apostolilor. Și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință.” ( Faptele Apostolilor 4, 34-35).

Așadar observăm că această comunitate ce era constituită după Înălțarea la Cer a Mântuitorului era foarte unită, ajutându-se reciproc și neducând grija zilei de mâine. Mai târziu comunitatea aceasta s-a înmulțit destul de mult iar Sfinții Apostoli nu se mai puteau îngriji de fiecare în parte. Deci s-a simțit nevoia de mai mulți oameni care să vegheze la bunul mers al lucrurilor, așa că a apărut categoria numită a diaconilor. Iar pentru că și acum mai existau unele probleme, în sensul că multe din văduve erau neglijate, au apărut și diaconițele, care se ocupau numai cu slujirea femeilor.

Observăm astfel câtă preocupare pentru bunăstarea aproapelui exista în epoca creștină primară, asistența socială făcea parte din definiția creștinului și venea de la sine. Trebuie precizat însă că toate acestea se desfășurau în epoca păgână, atunci când creștinii trebuiau să se ascundă pentru a nu fi persecutați și supuși torturilor.

Odată cu înaintarea în timp creștinii și-au desfășurat din ce în ce mai greu activitatea deoarece prigoanele au început să fie din ce în ce mai aspre. Activitatea socială și filantropică a înflorit din nou abia prin secolul IV, în timpul Împăratului Constantin cel Mare când creștinismului i-a fost redată libertatea. În acea perioadă slujitorul slujitorilor și care a rămas până astăzi cel mai mare filantrop creștin a fost Sfântul Vasile cel Mare. Orașul pe care el a creat și în care a trăit îi purta chiar numele marelui binefăcător – Vasiliada. Sfântul Vasile se nevoia pentru cei aflați în suferință, dând exemplu personal celor din jur. El și-a împărțit averile pe care le moștenise celor săraci, considerând că el nu are nevoie de ele, la seceta cea mare care s-a petrecut în anul 368 i-a luat alături de el pe cei săraci, i-a îngrijit și le-a purtat de grijă, și o realizare mult mai mare a lui a fost că i-a determinat și pe cei mai înstăriți să-i ajute pe cei suferiși aduceau prețul celor vândute și îl puneau la picioarele apostolilor. Și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință.” ( Faptele Apostolilor 4, 34-35).

Așadar observăm că această comunitate ce era constituită după Înălțarea la Cer a Mântuitorului era foarte unită, ajutându-se reciproc și neducând grija zilei de mâine. Mai târziu comunitatea aceasta s-a înmulțit destul de mult iar Sfinții Apostoli nu se mai puteau îngriji de fiecare în parte. Deci s-a simțit nevoia de mai mulți oameni care să vegheze la bunul mers al lucrurilor, așa că a apărut categoria numită a diaconilor. Iar pentru că și acum mai existau unele probleme, în sensul că multe din văduve erau neglijate, au apărut și diaconițele, care se ocupau numai cu slujirea femeilor.

Observăm astfel câtă preocupare pentru bunăstarea aproapelui exista în epoca creștină primară, asistența socială făcea parte din definiția creștinului și venea de la sine. Trebuie precizat însă că toate acestea se desfășurau în epoca păgână, atunci când creștinii trebuiau să se ascundă pentru a nu fi persecutați și supuși torturilor.

Odată cu înaintarea în timp creștinii și-au desfășurat din ce în ce mai greu activitatea deoarece prigoanele au început să fie din ce în ce mai aspre. Activitatea socială și filantropică a înflorit din nou abia prin secolul IV, în timpul Împăratului Constantin cel Mare când creștinismului i-a fost redată libertatea. În acea perioadă slujitorul slujitorilor și care a rămas până astăzi cel mai mare filantrop creștin a fost Sfântul Vasile cel Mare. Orașul pe care el a creat și în care a trăit îi purta chiar numele marelui binefăcător – Vasiliada. Sfântul Vasile se nevoia pentru cei aflați în suferință, dând exemplu personal celor din jur. El și-a împărțit averile pe care le moștenise celor săraci, considerând că el nu are nevoie de ele, la seceta cea mare care s-a petrecut în anul 368 i-a luat alături de el pe cei săraci, i-a îngrijit și le-a purtat de grijă, și o realizare mult mai mare a lui a fost că i-a determinat și pe cei mai înstăriți să-i ajute pe cei suferinzi. ”Grija de cei săraci, ajutorarea celor din nevoi, ușurarea suferințelor celor bolnavi și îmbunătățirea vieții celor mutilați din naștere și din împrejurări nenorocite, a fost grija permanentă a întregii vieți a Sfântului Vasile; ca tânăr a împărțit întreaga sa avere oropsiților soartei; ca preot a dat hrană celor flămânzi în timpul secetei și foametei cumplite din anul 368; iar ca episcop și-a lărgit acțiunile sale filantropice, pe de o parte dând dispoziție horepiscopilor săi să înființeze în eparhiile lor așezâminte filantropice permanente, impunându-le conducătorilor poporului să aibă una și aceeași purtare, anume dragostea și mărinimia față de cei nenorociți, iar pe de altă parte a creat în apropierea Cezareii un mare complex filantropic, care cuprindea: biserica, spitale, leprozerii, azile pentru bătrâni, care pentru străini; la acestea se adaugă clădirile cele de trebuință pentru satisfacerea nevoilor tuturor acestor așezăminte: bucătării, ateliere de tot felul și alte dependințe necesare; nu lipseau nici școlile în care copii învățau carte și nici școlile pentru învățarea meseriilor”

Putem trage concluzia că unul dintre primele așezăminte social – filantropice a fost întreg orașul pe care l-a constituit Sfântul Vasile. Orașul era foarte apreciat de însuți contemporanii lui Vasile, sfântul Grigorie de Nazianz afirmând despre acesta: ” Privește acel nou oraș, monumentul evlaviei, tezaurul comun al tuturor, în care se adună nu numai prisosurile bogaților, dar din îndemnul lui Vasile se depun în el chiar unele din cele de neapărată trebuință, pentru că acolo sunt ferite de molii și apărate de hoți, neatinse de pizmă și scutite de stricare prin învechire. Privește locașul în care boala se suferă cu răbdare, nenorocirile sunt adesea binecuvântate, iar milostivirea se găsește din belșug. În comparație cu acest oraș, ce însemnătate mai poate avea Teba cu cele șapte porți ale sale sau Teba cea din Egipt, zidurile Babilonului cele mari și frumoase, care acum nu mai există, cavoul lui Mausol din Caria, piramidele, colosul din aramă din rodos sau templele cele mari și frumoase, care acum nu mai există, și mai multe altele pe care lumea le admiră și despre care ne vorbește istoria, dar care n-au dus alt folos celor ce le-au zidit decât, doar, puțină glorie? Ochii noștri sunt acum scutiți de priveliștea tristă și plină de înduioșare a oamenilor morți înainte de moarte, adică având multe din membrele corpului lor moarte, din care cauză erau alungați din orașe, din case, din piață, de la băi, din mijlocul celor mai iubiți ai lor, bieți oameni cunoscuți mai degrabă după nume decât după figură nu-i mai vedem în cete sau grupați în tabere, nu atât compătimiți pentru boală, cât mai degrabă urâți, niște bieți artiști, care cântă melodii ce-ți sfâșie inima, dacă le-a mai rămas măcar vocea! Dar ce să mai continui a vorbi despre aceste lucruri tragice, când nu există cuvinte prin care să se poată exprima o așa suferință? Și Vasile este acela care ne-a convins pe toți ca, fiind oameni, să nu disprețuim pe oamenii aceștia și să nu necinstim pe Hristos, singurul cap al nostru, al tuturor, prin neomenia ce-am arătat-o față de dânșii; ci când vedem nenorociri străine, să ne silim a plasa bine avuțiile noastre, să împrumutăm lui Dumnezeu mila, de care și noi vom avea nevoie cândva. Apoi acest bărbat nobil și de bună familie, cu un nume așa de strălucit, nu se sfia de a cinsti chiar cu buzele sale această boală, ci săruta pe bolnavi ca pe niște frați și nu – cum ar crede unii în dorința de slavă deșartă”.

Vasiliada a fost după părerea mea cea mai mare acțiune filantropică a tuturor timpurilor, a fost o minune de la Dumnezeu, o adevărată iubire evanghelică. Sfântul Vasile a stârnit chiar invidia guvernatorului de atunci al provinciei care ajunsese până într-acolo cu acuzele încât să-i spună că vrea să-l concureze, să-i fie rival și tot ceea ce face, face numai din ambiție. Într-un cuvânt putem spune că l-a acuzat chiar de fățărnicie : ” Aș întreba pe cei care te supără și abuzează de bună-credința ta, scrie guvernatorului arhiepiscopul într-o epistolă(94), ce nedreptate facem statului, și cu ce ne atingem de interesele lui, dacă zidim și împodobim o biserică măreață în cinstea lui Dumnezeu, dacă ridicăm lângă ea locuințe pentru episcop, pentru ceilalți slujitori ai altarului, pentru tine și suita ta? Ce rău facem dacă ridicăm case pentru primirea călătorilor străini sau pentru îngrijirea bolnavilor, dacă adăugăm învățarea meseriilor și alte lucrări? Toate aceste clădiri împodobesc orașul și fac cinste guvernatorului însuși, căruia i se atribuie gloria.”

Personalitatea religioasă a Sfântului Vasile și-a pus amprenta asupra tuturor generațiilor viitoare, el fiind sămânța din care a răsărit floarea, adică din care a înflorit activitatea filantropică fără precedent. De acum în colo încep să apară în toate zonele ce erau locuite de creștini centre care să ducă mai departe această activitate. Influența a început să se simtă și în Țările Române datorită Constantinopolului care mereu își punea amprenta atât pe plan politic cât și social, iar dorința a încolțit și în acest colțișor de pământ de a dezvolta o activitate filantropică cât mai cuprinzătoare.

Dreptul românesc ce bineînțeles că provenea și avea influențe de la Constantinopol a luat și obligațiile ce oamenii Bisericii le aveau față de dezmoșteniții soartei. Codul de legi din secolul XVII cuprindea aceste obligații și menționa ca: ”Arhiereul să fie iubitoriu de străini, iubitoriu de săraci, dă mișei”, în ceea ce privește pe episcop, acesta trebuia să ”poarte grijă cu adeverință de lucrurile Bisericii și să nu dea vreunele de acelea rudeloru-și fără numai ce va hărăzi ca unor săraci” Mai era reglementat ca episcopii, preoții sau diaconii să aibă în grijă ” ajutorarea văduvelor și purtarea de grijă a mișeilor și bolnavilor”. „Episcopul să îndrăznească și să meargă la împăratul și la domn pentru săraci și văduve și pentru cei ce pătimesc bogate nevoi, să-i roage să le fie într-ajutoriu și milă de ei să-i miluiască”

Indiferent de funcția pe care o ocupă omul scopul nu s-a schimbat de la venirea lui Mesia pe pământ așa că fie că face parte din cler fiind episcop, preot sau diacon, fie că este simplu mirean omul trebuie să înfăptuiască binele, să-ți iubească aproapele, iar aceasta poate face numai prin sprijinul celor nevoiași indiferent că sunt bogați sau săraci ( pentru că nu contează cât de mulți bani ai, omul cel puțin o dată în viață tot se află la ananghie ).

În secolul al XVIII-lea atât Mănăstirile din Orient, cât și cele din Occident au început să se ocupe de problemele sociale ale oamenilor într-un mod organizat. Astfel Paladie, în lucrarea lui ”Istoria Lausică” ne înfățișează un astfel de exemplu: ” un anume Apoloniu trăind douăzeci de ani în munte, a avut această nevoință: din banii și din ostenelile sale cumpăra din Alexandria tot felul de leacuri și de lucruri trebuincioase și dădea tuturor fraților bolnavi. El putea fi văzut de dimineața până la ceasul trei după amiază înconjurând mănăstirile și intrând prin uși ca să vadă de nu zace cineva bolnav. Aducea stafide, siropuri, ouă, aluat de făină, de care aveau nevoie cei bolnavi, socotind că această slujire îi este lui de cel mai mare folos la bătrânețe. Când a murit, a lăsat bunurile lui unuia asemenea lui, ca să împlinească aceeași slujire. Căci locuind cinci mii de monahi în munte era trebuință și de această slujire, din pricina locului pustiu”.

În ciuda faptului că egumenii mănăstirilor aveau drept țel ruperea de nevoile umanității, Sfântul Sava cuprinde în tipicul său câteva obligații ale egumenului care contravin țelurilor acestora: „Se cuvine egumenului să se îngrijească de tămăduirea bolnavilor, ori a celor ce viețuiesc în mănăstire, ori a celor ce vin la dânsul […]. Apoi egumenul să caute pe cel bolnav și să-i dea lui sănătate, iar dacă nu îi va băga în seamă, atunci este în mare primejdie. Și să fie obligatoriu […] și acesta să se grăbească să-i dea bolnavului tămăduire. […] Și egumenul trebuie să poruncească celui ce se îngrijește de bolnav ca acesta să-i dea toate cele de trebuință […], și să pună miere și să-i dea bolnavului semințe uscate, vin, prune, smochine, care sunt de folos pentru tămăduire, și câți monahi din mănăstire vor fi bolnavi sau mireni de vor fi bolnavi să li se dea lor toate plantele cele ce sunt spre tămăduire (plante medicinale), iar egumenul de multe ori să meargă la dânșii și să le poarte de grijă și să poruncească să li se dea acelora cele spre trebuință, iar doctorii să se folosească de toată știința lor pentru ca să dea tămăduire și sănătate celor bolnavi, iar de va veni cineva străin care nu are casă și se va așeza în casa de bolnavi și va fi cuprins de vreo boală, acesta să fie rânduit cu cei bolnavi pe care îi îngrijește doctorul și egumenul pentru ca să se tămăduiască și pentru că aceștia trebuie să stea în casa cea de bolnavi până când se va face sănătos. Și după aceea primind cele de trebuință de la egumen, împreună cu rugăciunea să fie slobozit să meargă în pace la ale sale. Iar bătrânilor celor care nu au nici un ajutor egumenul trebuie să poruncească ca aceștia să se bucure de toate cele de trebuință și să li pună lor toate pentru a se odihni și toate cele de trebuință lor să li se dea de la spitalul din mănăstire.”

Mănăstirile începuseră să ajute foarte mult și erau adevărate ”asistente sociale”, filantropia fiind o practică de zi cu zi. Tot ceea ce era de prisos la Mănăstire era dus săracilor, iar în timpul foametelor când mulți oameni erau disperați, călugărițele jucau practic rolul unor psihologi.

Avem multe date care ne spun că mânăstirile românești au funcționat foarte mult timp și ca azile pentru bătrâni, centre de educare și chiar spitale. Datele nu sunt foarte sigure deoarece este greu de ajuns la ele, accesul la aceste date care fac referire la filantropia Bisericii de prin secolul al XVIII-lea și care se află la Arhivele Statului, au un singur impediment – scrierea este făcută cu litere chirilice și este de mână.

Un mare filantrop al secolului XVIII a fost Sfântul Paisie Velicicovschi, care s-a îngrijit de bunul mers al lucrurilor din punct de vedere al asistenței sociale în mânăstirile românești. Astfel considerând că este nevoie de un spital în mânăstire rânduiește pentru acest serviciu mai întâi către Mânăstirea Dragomirna, apoi în anul 1778 a mutat această responsabilitate către Secu, iar mai târziu la Neamț. G. Brătescu menționa despre această acțiune filantropică în lucrarea lui ”De la bolnița mănăstirească la spitalul civil” următoarele: „în mănăstire trebuie să se facă numaidecât un spitălaș, pentru ca monahii care se îmbolnăvesc să aibă o deosebită îngrijire de hrană, băutură și liniște […] Trebuie să se facă două case de oaspeți, una înlăuntrul mănăstirii, pentru persoanele duhovnicești și mirenești care vin la mănăstire și una afară din mănăstire pentru cei care vin cu căruțele”. Mănăstirile aveau datoria să poată primi: „pe cei ce vin spre închinare, precum și pe cei săraci și bolnavi care n-au unde să-și plece capul, rânduind pe unii la casa de oaspeți, iar pe alții la spitălaș și îngrijind cu bunăvoință de bolile lor trupești”.

Secolul XIX a fost unul destul de sărăcăcios în acțiuni sociale, atât pentru faptul că lumea și individul s-a schimbat foarte mult, devenind mult mai individualist și nepăsându-i poate nici chiar de membrii familiei, de multe ori, așa că nu mai putem vorbi de ajutorarea sărmanilor necunoscuți. Deci, răutatea omenească a fost unul din factorii pentru care activitățile filantropice au scăzut ca și număr, însă un alt factor foarte important a fost instaurarea comunismului, care pentru mulți a reprezentat încă o perioadă de persecuții. ” Nădăjduim că trecerea societății prin acest flagel care este comunismul ce a lăsat urme adânci în conștiința oamenilor va face ca pe viitor învățătura creștină să poată să se desfășoare în toată frumusețea ei, iar slujirea aproapelui să fie reconsiderată și socotită într-adevăr ca cea de a doua poruncă și cu nimic mai prejos de porunca întâia, care este Iubirea lui Dumnezeu. Filantropia creștină este ca un pom roditor din grădina raiului care își oferă roadele fără să ceară nimic în schimb, dacă este făcută însă cu iubire creștină. Iubirea creștină îi cuprinde pe toți, îi aprinde pe toți, îi smerește pe toți, îi învață pe toți, îi curățește pe toți”

Capitolul II – Parteneriatul Stat – Biserică privind acțiunea socială în Europa

Începuturile Bisericii Ortodoxe Române coboară în timp până în perioada în care Sfântul Apostol Andrei și-a desfășurat activitatea misionară în părțile de sud-est ale României de astăzi. Formarea poporului român și convertirea acestuia la creștinsism cunosc în istorie un parcurs simultan, de-a lungul unui proces lent, care explică atât stabilitatea românilor cât și imposibilitatea de a indica cu precizie anul în care aceștia au devenit creștini.

Sondajele de opinie realizate în România asupra credibilității instituțiilor fundamentale ale Statului arată că Biserica Ortodoxă Română este aproape întotdeauna pe prima poziție din acest punct de vedere. Popularitatea Bisericii

majoritare din România, reprezentând aproximativ 87% din populația țării, nu poate fi explicată doar printr-o strădanie particulară sau programată a Bisericii de a se afirma, ci mai degrabă prin religiozitatea generală a românilor și prin nevoia lor existențială de a se atașa de o instituție care aduce mărturie despre tradiția și identitatea lor spirituală, într-un timp caracterizat de schimbarea principiilor și a structurilor politice și sociale, de crize economice și morale, de incertitudinea viitorului etc.

Societatea noastră în tranziție este o societate aflată sub tensiune. Misiunea Bisericii noastre trebuie să aibă în vedere tensiunile majore ale contextului contemporan românesc, deoarece adevărata teologie misionară trebuie să facă întotdeauna legătura dintre textul Evangheliei și contextul concret

al timpului prezent.

Deși timpul expunerii noastre nu ne permite efectuarea unei analize sistematice și profunde a contextului social, politic și cultural din România, trebuie să menționăm totuși cele mai importante tensiuni, dureroase și creatoare deopotrivă, ale societății românești contemporane, văzută din perspectiva misionară și pastorală.

Bogăția spirituală și sărăcia materială

Tensiunea creată de contrastul dintre bogăția spirituală a vieții liturgice a credinciosului, pe de o parte, și sărăcia materială impusă de criza economică, pe de altă parte, dă naștere deopotrivă unui atașament sporit față de viața spirituală și unui sentiment de abandon social. Sărăcia materială impusă poate deveni adesea sursa unor fapte ilegale, fie ele individuale sau colective (delicventă, alcoolism, emigrare disperată, prostituție etc), mai ales atunci când sunt însoțite de șomaj sau inactivitate.

Sărăcia materială a credincioșilor noștri este adesea exploatată sau folosită de către aceia care practică prozelitismul.

Contrastul dintre sărăcia materială a multora dintre români, pe de o parte, și bogăția spirituală și frumusețea țării pe care aceștia o părăsesc pentru a lucra în alte țări, trebuie să fie principala preocupare, atât a Bisericii țării, cât și a liderilor politici din România.

Tensiunea dintre unitatea națională și pluralismul de toate felurile (etnic, cultural, confesional, politic etc).

Această tensiune este legitimă și inevitabilă. De aceea, după decenii de regim totalitar comunist și de atașare forțată la un partid politic unic, trecerea de la un stat autoritar la unul liberal, de la o economie puternic centralizată și programată la o economie de piață, dublată uneori de o economie „subterană. asemănătoare structurilor mafiote, nu este ușoară.

c) Tensiunea dintre independența națională și integrarea europeană constituie, de asemenea, una dintre caracteristicile majore ale societății românești contemporane. Încă înainte de războiul din Kosovo, majoritatea românilor era favorabilă viitoarei integrări a României în structurile Uniunii Europene și NATO.

Astăzi, Biserica noastră trebuie să ajute populația, nu doar să discearnă într-un mod realist, alegând între riscurile și beneficiile integrării europene, ci să se și pregătească pentru a aduce o contribuție spirituală și culturală majoră la viața Europei contemporane. În același timp, trebuie evitate izolarea și dizolvarea spirituală într-o viziune secularizată a Europei.

Ortodoxia nu reprezintă doar Biserica noastră națională, ci și o Biserică Universală. Ea trebuie să își ajute credincioșii să-și apere identitatea atunci când aceasta este în pericol în fața sectelor religioase și a secularizării.

Ea trebuie, de asemenea, să aducă credincioșii la un stadiu de cooperare și coresponsabilitate cu celelalte Biserici din țară, din Europa și din întreaga lume, pentru a mărturisi împreună dragostea lui Dumnezeu „pentru viața lumii., așa cum citim în Sfânta Liturghie Ortodoxă.

Principalele obiective ale Bisericii în societatea românească contemporană

2.1.1Depășirea separației dintre credință și cultură, creată în mod abuziv de către regimul comunist ateu în societatea românească timp de 45 de ani, pe baza unei viziuni ideologice considerată „științifică”.

Avându-se în vedere că Biserica și credința creștină ortodoxă au jucat un rol considerabil în formarea culturii românești, una dintre cele mai importanțe reparații morale de după colapsul regimului comunist a fost reintroducerea educației religioase în școlile publice, la nivel primar și gimnazial, potrivit tradiției românești de dinainte de perioada comunistă.

În 1992, a urmat reintegrarea școlilor teologice, facultăților și seminariilor teologice în sistemul educației publice, cu scopul de a facilita dialogul dintre credință și știință, spiritualitate religioasă și cultură laică. Merită să menționăm aici că, în timpul sondajului din martie 1992, majoritatea copleșitoare a populației (mai mult de 90 %) și-a afirmat credința în Dumnezeu. Toți profesorii de religie și de teologie din cele 15 Biserici și religii acceptate oficial de statul român sunt remunerați din bugetul țării. Pe de altă parte, Ministerul Culturii, radioul național și posturile de televiziune, încurajează programele care scot în evidență contribuția credinței la bogăția spirituală a culturii române. O importanță particulară este acordată restaurării monumentelor istorice și artei sacre, deși criza economică și financiară prin care trece România face ca finalizarea lucrărilor de restaurare și conservare deja începute să fie dificilă. Noile secții de restaurare, conservare și creație de artă religioasă, în trei din cele patrusprezece Facultăți de Teologie Ortodoxă din țară, au ca scop evidențierea universului spiritual european și românesc care au motivat și inspirat arta sacră.

Astăzi descoperim că arta sacră poate deveni un loc teologic ce se poate apoi transforma în parte integrantă a misiunii Bisericii, în special în rândul intelectualilor, artiștilor și oamenilor sensibili la frumusețea artistică, inspirată de frumusețea sfințeniei sufletului în comuniunea de iubire cu Dumnezeu.

2.1.2 Redescoperirea unității dintre Liturghie și Filantropie, dintre spiritualitatea rugăciunii și spiritualitatea lucrării sociale a Bisericii.

Ridicarea de noi biserici și capele, mănăstiri și schituri, care pot fi întâlnite astăzi în România este permanent însoțită de crearea structurilor sociale și filantropice, ca de exemplu: cantine pentru săraci, case pentru copii orfani sau abandonați, azile de bătrâni, cabinete medicale, farmacii etc. Pentru pregătirea viitorului personal, Biserica Ortodoxă, precum și alte Biserici din România, în cooperare cu Statul, au fondat în școlile lor teologice noi secții de asistență socială. Mai mult chiar, au deschis Școli teologice sanitare post-liceale, unde studiul academic al teologiei și viața liturgică sunt unite cu studiul și practica asistenței sociale și medicale.

Criza economică, șomajul, problemele de sănătate, singurătatea și suferința îndeamnă Biserica noastră să fie, mai presus de toate, sensibilă la prezența lui Hristos în săvârșirea Euharistiei și, în același timp, în activitatea socială și filantropică a Bisericii. Hristos Cel ce suferă în fiecare ființă umană din această lume cheamă pe Hristos slujitorul să se manifeste iconic în opera socială a creștinilor, adică Hristos este prezent și în cel ce suferă și în cel ce alină suferința.

În legătură cu aceasta, se poate afirma că rugăciunea liturgică are o dimensiune socială (adesea invizibilă, dar reală), la fel cum lucrarea socială a creștinilor are o dimensiune liturgică în dragostea lui Dumnezeu. Astăzi trebuie, deopotrivă, să prelungim rugăciunile liturgice în lucrarea filantropică și să unim lucrarea socială cu rugăciunea.

Cooperarea ecumenică între diferite Biserici din România privind asistența socială ar acorda mai multă credibilitate dialogului teologic academic sau „Săptămânii de rugăciune pentru unitate creștină..

2.1.3. Unirea libertății cu responsabilitatea: înnoirea mentalităților.

Schimbarea mentalităților reprezintă o provocare majoră pentru Biserică și societate. Deceniile de dominare comunistă au lăsat urme adânci în comportamentul oamenilor. Aici este mult de lucru și de înnoit: atitudinea oamenilor față de Stat, față de muncă, față de proprietatea comună ori privată, față de lege, față de libertate însăși.

Anii mulți de dictatură comunistă au înăbușit în viața oamenilor practicarea libertății și a inițiativei responsabile. Acestea au fost înlocuite de supunere forțată, colectivism și unitate în jurul unui singur partid politic. Capitalismul, dimpotrivă, accentuează libertatea individului, inițiativa în cadrul economiei de piață (adesea până la un punct, în care obsesia profitului devine în sine însăși o „sclavie spirituală. sau o „dictatură a banului”). Cum șomajul crește în timp ce siguranța

socială descrește, viața devine pentru mulți oameni o „luptă pentru supraviețuire”.

O astfel de situație dă naștere disperării, precum și unor orientări către ideologii extremiste. Felul în care libertatea trebuie unită cu responsabilitatea constituie o provocare nu numai pentru cetățenii unei țări care se găsește în tranziția de la socialism la capitalism, ci și pentru conducătorii unei astfel de țări. O reflecție teologică asupra libertății creștine și responsabilității în societate devine din ce în ce mai necesară atât pentru lucrarea pastorală, cât și pentru misiunea Bisericii în țara noastră.

Pe de altă parte, capitalismul însuși, în ciuda superiorității sale în raport cu comunismul în ceea ce privește libertatea și demnitatea umană, nu permite reînnoirea mentalităților într-un mod satisfăcător pentru conștiința creștină.

Mentalitățile produse de un socialism est-european muribund, combinate cu o anume obsesie pentru profit, hrănite de lăcomie sau de un anumit capitalism liberal în exces, conduc la manifestări de-a dreptul „originale” ale unei „democrații de tip mafiot” în care aparențe de democrație ascund nașterea monștrilor corupției, injustiției și instabilității sociale. Sunt foarte multe de făcut în domeniul eticii sociale creștine, care trebuie transpusă în programele școlilor teologice și Asociațiilor creștine laice. Experiența altor Biserici creștine referitoare la acest subiect este foarte folositoare pentru noi, nu numai ca model care trebuie urmat, dar și ca sursă de inspirație și posibilitate de cooperare misionară în Europa.

2.1.4. Cu privire la globalizare: evitarea deopotrivă a izolării și a pierderii identității.

Atâta timp cât atitudinea Bisericilor europene din Occident nu este încă clară, atitudinea Bisericilor Ortodoxe din țările ex-comuniste este mai puțin favorabilă globalizării. Ele se tem îndeosebi de faptul că acest proces nu a fost explicat suficient și corect în scopurile și metodele sale.

Având deja o atitudine șovăielnică față de ecumenism, multe Biserici Ortodoxe nu vor fi în favoarea globalizării. Credincioșii ortodocși s-au obișnuit, în general, cu autocefalia, s-au deprins să își apere identitatea și libertatea spirituală. De aceea, lor le este teamă de orice fel de unitate impusă din exterior, care nu este o comuniune spirituală în adevăr și dragoste frățească și sinceră. Orice idee de unitate care caută dominarea lumii prezente devine repede o ideologie sau idolatrie a puterii. Traumatizată de ideologia socialismului opresiv internațională, Ortodoxia rămâne în conștiința ei mai curând rezervată față de orice ideologie care nu este inspirată de Evanghelia lui Hristos. Pentru a învinge această teamă, nu este destul ca Biserica să privească la avantajele economice ale globalizării, ci să și înțeleagă care este locul unei spiritualități adânci și a unei etici solide a demnității umane în acest proces de globalizare.

2.1.5. Afirmarea valorilor sfințeniei în vacuumul secularizării.

Deși aflate în opoziție, comunismul și capitalismul european au o origine comună: secularizarea de tip antropocentric, născută în perioada Renașterii (secolul XV) și adâncită încă și mai mult de „secolul luminilor. (secolul XVIII) și de către ateismul militant.

Din acest punct de vedere, atitudinea celor două sisteme de gândire și acțiune față de revelația iudeo-creștină și față de religie în general se poate determina cu ușurință analizând intensitatea toleranței sau a intoleranței față de religie. Capitalismul modern a încercat adeseori să reducă influența religiei la domeniul vieții private, în timp ce comunismul a încercat să elimine religia în totalitate.

Desigur, într-un spirit de pocăință și de convertire, noi, creștinii ortodocși, ar trebui să vedem cum Creștinismul european poartă o anumită răspundere pentru nașterea și dezvoltarea secularizării în Europa, împreună cu mișcările laice de eliberare de sub dominația Bisericii în viața societății. La celălalt pol, experiența Crucii, în cazul Bisericilor care au suferit de pe urma persecuțiilor comuniste, a devenit experiența învierii, așa cum se poate observa astăzi în multe țări fost-comuniste: biserici în construcție, intelectuali și tineri care regăsesc din nou credința și îl întâlnesc pe Hristos Cel înviat în inimile lor. Sângele martirilor și rugăciunile sfinților, ale acelora care au rămas credincioși în vremuri grele, ar putea fi surse de reînnoire pentru fiecare și pentru întreaga Europă. Numai o renaștere spirituală profundă în Europa ne va oferi inspirația și creativitatea să învingem teama și să lucrăm în vederea reconcilierii și pentru promovarea evanghelizării.

2.1.6. Mărturisind dragostea lui Hristos pentru fiecare persoană, pentru toți oamenii și pentru întreaga lume.

În ultimul timp, se afirmă adesea că „Europa are nevoie de un suflet” Pentru noi, acest suflet real nu poate fi altul decât Hristos Care ne învață și ne ajută să iubim cu adevărat, precum El însuși o face, iubind pe fiecare dintre noi – fie creștin sau necreștin – fiecare țară și întreaga creație, deoarece toate există prin voința iubirii Sale, și prin iubirea Tatălui și a Sfântului Duh.

Prezența iubitoare a lui Hristos în inimile noastre ne inspiră și ne ajută să deosebim în această lume adevărul de minciună, dragostea de fățărnicie, pluralismul legitim de activitatea sectară agresivă, adevăratul ecumenism de falsul

ecumenism și chiar sfințenia Ortodoxiei de faptele rele ale ortodoxului.

Din acest punct de vedere, teologia și pastorația, precum și conștiința misionară a Bisericii locale trebuie să întreprindă o amplă lucrare spirituală cu scopul de a învăța credincioșii să privească Biserica și lumea întreagă cu ochii lui Hristos, pentru a putea fi în stare să afirme, asemenea Sfântului Pavel: „avem gândul lui Hristos. (I Corinteni 2,16).

2.1.7. Mărturisind Evanghelia lui Hristos împreună cu creștinii altor țări europene.

Relațiile ecumenice ale Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici și religii din România sunt bune în prezent, dar aceasta mai mult în principiu decât în practică. Vizită Papei Ioan Paul II în România, efectuată în luna mai a anului 1999, a contribuit la îmbunătățirea relațiilor dintre ortodocși și catolicii de rit răsăritean (greco-catolici).

Coexistența armonioasă și cooperarea ecumenică la nivel național în România, ca și în întreaga Europă, se impun ca o necesitate, având în vedere nevoia de unitate a Europei și provocarea comună suscitată de extinderea procesului de secularizare.

Latină din punct de vedere al limbii, ortodoxă în ceea ce privește credința, Biserica Ortodoxă Română are conștiința de a fi o Biserică europeană, deschisă dialogului și cooperării cu Bisericile Catolice și Protestante din Europa, pentru o mărturie comună, care să fie în folosul Evangheliei lui Hristos și în folosul ajutorării oamenilor care se află la ananghie din ce în ce mai mult în aceste timpuri de răscruce!

Capitolul III – Criza lumii de azi în ceea ce privește activitatea filantropică

3.1. Criza morală a lumii de azi

Într-una dintre cărțile sale, filosoful canadian Charles Taylor arăta că întrebarea fundamentală a eticii nu este una de genul „Cum să ducem o viață bună (corectă) din punct de vedere moral?" sau „Ce reguli trebuie să respectăm pentru a deveni buni?". Adevărata întrebare a eticii este, dimpotrivă: Din ce trăim? Care sunt sursele morale din care ne adăpăm? Ce ne dă putere de a acționa moral?

Sute de ani, în Țările Române oamenii s-au adăpat dintr-un singur izvor e viață morală și spirituală: etosul ortodox cuprins în Sfânta Evanghelie și, în general, în Sfânta Scriptură interpretată de către Sf. Părinți precum și în Sfânta Liturghie și în toate slujbele Bisericii.

La un moment-dat însă, în istoria românilor a avut însă loc o ruptură care a impus o a doua sursă a vieții morale alături de etosul creștin: ideologia și aspirațiile iluministe, îmbrățișate de inteligenția formată în Vest (momentul 1848), iar apoi impuse de o manieră traumatică întregului popor (în special prin experimentul comunist exportat cu forța de către U.R.S.S.).

Trăim până azi în această situație schizofrenică pe care oamenii o experiază încă din școală, unde, pe de o parte, profesorii de religie caută să-i învețe și să-i ajute pe elevi să aprofundeze etosul creștin ortodox, iar pe de altă parte copiii și tinerii sunt bombardați cu inițiative de așa-zisă „educație sexuală" finanțate de către UE și de statul român. În acest context, Biserica și, odată cu ea, facultatea de teologie sunt chemate în primul rând să-i ajute pe oamenii dezorientați ai societății noastre, pe cei „pierduți între fronturi", să redescopere izvoarele vieții autentice și să regăsească drumul de acces la ele.

Are nevoie Biserica de o doctrină socială? Impulsuri pentru o dezbatere teologică.

Spre deosebire de celelalte confesiuni, în Biserica Ortodoxă (Română) preocupările de etică socială au fost mai curând sporadice . Faptul s-a datorat pe de o parte faptului că Biserica a fost nevoită, după 1947, să ființeze într-un stat totalitar ateu refractar la orice încercări de activitate și reflecție cu caracter etic care să fi provenit dintr-un alt etos decât cel proletar – comunist, în acest sens, multe din studiile de etică socială din această perioadă sunt, în fapt, fie niște hibrizi teologico – ideologici, fie niște reflecții cu caracter autentic teologic, însă mai puțin etico-social. Astfel s-a ajuns la situația oarecum bizară de a susține că „Ortodoxia n-are o doctrină a slujirii formulată, dar are experiența slujirii, care, dacă nevoia o cere, poate fi formulată."

Pe de altă parte, este o caracteristică mai largă a teologiei ortodoxe toate timpurile de a nu fi dezvoltat experiența socială provenită din etosul ei tipic într-o așa-zisă etică sau doctrină socială. Cauzele acestui fenomen rămân de studiat.

În acest context, există tot mai multe voci în ultimul timp care solicită formularea unei învățături sociale ortodoxe. O asemenea cerință ridică însă o serie de probleme asupra cărora există o pluralitate de opinii. în primul rând, dacă elaborarea unei așa-zise doctrine sociale a Bisericii este necesară, atunci se ridică întrebarea cu privire la cine este îndrituit să formuleze o asemenea doctrină. Unele voci, reclamând „o învățătură care să propună efectiv omului și lucrurilor (actelor) lui sociale o desfășurare vie, reală", au subliniat că „o reflecție teologică de cabinet, ori chiar o decizie sinodală pripită, ce are prea puține, sau mai deloc, punți viabile către realitățile (sociale) umane nu ar fi, în cele din urmă, decât un discurs ideologic, alături de alte exprimări de acest gen." Alte voci susțin că, dimpotrivă, „elaborarea Doctrinei Sociale a Bisericii Ortodoxe este în sarcina și puterea exclusivă a Sfântului Sinod" .

Dificultatea provine aici în primul rând din formularea solicitării în termeni holistici (este vorba de o doctrină și încă de una singură). În acest sens, dacă ținta propusă este faptul de a face față provocărilor modernității, de a ne deschide spre modernitate, este discutabil în ce măsură faptul acesta se poate realiza prin elaborarea unei „doctrine sociale". Un asemenea discurs holistic ține mai curând de veacul al XIX-lea, fiind abandonat până și de promotorii lui occidentali (în principal, teologia romano-catolică, după Secundum Vaticanum). Modernitatea la care asistăm noi (post-modernitatea) se manifestă plural, descentralizat, articulându-se în sfera publică. Din acest punct de vedere, poate ar fi mult mai nimerită solicitarea unei dezbateri teologice asupra problemelor de etică socială cu care Biserica se vede confruntată de către (post) modernitate. Desigur, în acest punct ne-am putea vedea confruntați cu problema inexistenței unei autentice sfere publice teologice, fapt care, de altfel, poate fi legat, la rândul său, de insuficiența reflecției și problematizării etice în spațiu ortodox.

Dincolo de necesitatea de a asuma modernitatea cu provocările ei, solicitarea unei „doctrine sociale a Bisericii" ridică și o serie de probleme teologice. în cadrul ei, se apelează după modelul teologiei enciclicelor papale, la un termen specific dogmaticii („doctrină") pentru a face o solicitare cu privire la orientarea și activitatea socială a Bisericii. Este vorba de un reflex de centralizare a doctrinei de sorginte romano-catolică pe care teologia ortodoxă a început să-1 importe prin intermediul școlilor de teologie de prin sec. al XVII-lea, apogeul recurgerii la el fiind atins în sec. al XIX-lea. Nu este, de fapt, întâmplător, că rezultatul singurului demers al unei Biserici ortodoxe de a elabora o astfel de doctrină socială este un text specific teologiei de școală, impregnat de duhul teologiei catolice de dinainte chiar de cel de-al doilea Conciliu Vatican.

Nu este nici locul, nici timpul de a face aici o inventariere a insuficiențelor textului editat de către Biserica Ortodoxă Rusă în anul 2000. Ne vom limita să atragem atenția asupra câtorva dintre ele. Dincolo de definirea deficitară a Bisericii ca „adunare a celor care cred în Hristos și în care El însuși îi cheamă să intre", frapează maniera ideologică în care se discută despre națiune și patriotism, logica maniheică a legitimării pedepsei juridice, pseudoteologia proprietății – în absența oricărei referiri la caracterul uzufruc-tuar al acesteia în întreaga Sfântă Scriptură și Sfântă Tradiție, pledoaria ideologică pentru așa-zisul „război drept" ș.a.m.d.

Pornind de la aceste constatări, este esențial faptul ca eventuala elaborare a unui text oficial al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la etica și misiunea socială a Bisericii să evite aceste maladii. Asta cu atât mai mult cu cât teologia morală și etica socială în Biserica noastră au fost ani de zile afectate de acest gen de discurs scolastic prin nefericitul manual de morală pentru Institutele Teologice din anii '80. A apela la un astfel de discurs nu înseamnă nici măcar a înlocui o maladie cu o alta, ci pur și simplu a argmenta maladia de odinioară. în același timp, este absolut necesar ca un posibil text oficial al Bisericii Ortodoxe Române în acest sens să reprezinte mai curând un impuls pentru dezbateri viitoare și nu o doctrină socială rigidă, stabilită odată pentru totdeauna.

3.2. Activitatea diaconală-filantropică a Bisericii. Stări de fapt și provocări contemporane

Demersul teologic primordial la care ar trebui să trimită reflecția cu privire la problemele sociale cu care Biserica se vede confruntată trebuie să aibă în mod necesar caracterul unei explorări și redescoperiri a tradiției diaconale-filantropice a Bisericii. Tensiunea creată între modelul activității sociale a Bisericii vechi și starea de fapt actuală poate fi sursa unei reale dezbateri teologice pe probleme etice.

Astfel, după 1989, în încercarea de a recupera anii pierduți în perioada totalitară în domeniul activității diaconale, Biserica a apelat de o manieră oarecum puțin reflectată, după modelul bisericilor occidentale, la serviciul așa-zișilor asistenți sociali. în acest sens, s-a constituit în cadrul Facultății de Teologie o specializare „Teologie-Asistență Socială" menită să formeze astfel de cadre.

Cu toate acestea, regimul asistenților sociali a rămas insuficient determinat teologic. Întrebarea cu privire la contextul („Sitz-im-Leben") ecleziologic al lor și al activității sociale a Bisericii rămâne deschisă. Astfel, dacă în Biserica primară activitatea filantropică a Bisericii era săvârșită în cadrul comunității euharistice de către diaconii hirotoniți, astăzi ea a devenit apanaj al diferitelor organizații de binefacere statale, private sau patronate de Biserică, care, din nefericire, nu sunt decât foarte slab ancorate eclezial, de cele mai multe ori reprezentând simple structuri paralele Bisericii.

Desigur, discuția cu privire la restaurarea dimensiunii filantropic-diaconale a diaconatului este mult prea complexă, având profunde implicații teologice. În orice caz însă, problema plasării ecleziale a asistenților sociali rămâne deschisă. Se impune în acest sens luarea cât mai atentă în discuție a relațio-nării asistenților sociali în special cu parohiile, dar și cu centrele eparhiale.

„Dacă se va avea în vedere ca normele de aplicare să pună accentul pe reconstituirea parohiei în dragoste, jertfă și slujirea aproapelui, având ca motivație mântuirea sufletului și împlinirea poruncii dragostei, deci nu ca scop final performanța filantropiei, atunci aplicarea doctrinei sociale filantropice în practică se va derula cu succes și în firescul ei. Fără parohie, toată doctrina socială nu ar fi decât teorie, idealism naiv, utopie romantică. însă în parohie toate acestea sunt realizare istorică, posibilitate imediată, experiență concretă."

Doar pornind de aici, se va putea purcede mai departe la luarea în discuție a reconsiderării teologice și a restaurării relației dintre diaconie și diaconat.

„Asistență socială" și „Teologie socială". Radiografia critică a două construcții didactico-teologice

Dincolo de această problemă a locului ecleziologic și a specificului eclezial al asistenților sociali creștini, se cuvine meditat asupra felului în care Facultatea de Teologie formează persoane care să se angajeze în sectorul activității diaconale-filantropice a Bisericii. Este de văzut astfel în ce măsură transformarea specializării „Asistență Socială" în „Teologie socială" (în sensul respectării normelor UE – Bologna) corespunde sau nu misiunii sociale a Bisericii Ortodoxe.

Specializarea „Asistență Socială" din cadrul facultăților de teologie românești a fost constituită (premeditat sau nu) mai curând după o logică teologică protestantă conform căreia nu Biserica în sensul de comunitate euharistică, ci fundațiile cu caracter filantropic de pe lângă Biserica în sensul ei instituțional ar exercita activitatea cu caracter diaconal-filantropic. În mod asemănător a fost gândită opera diaconală în Biserica evanghelică din Germania în sec. al XIX-lea, când problemele de ordin social au devenit stringente în urma industrializării forțate a țării.

La rândul lor, viitoarele secții de „Teologie socială" se vor confrunta, în primul rând, cu dezavantajul dat de caracterul neclar al unui asemenea concept absent până de curând din limbajul teologic. El nu face decât să preia sfera semantică a conceptelor de „etică socială" sau „morală socială" într-un construct lingvistic ce trimite la o anumită modă teologică occidentală (a se vedea, de pildă, conceptul de „teologie politică" inițiat în anii '30 de Cari Schmitt si folosit de o manieră inflationară în anii '60 – 70).

Dincolo de acest fapt, asocierea conceptului de „teologie socială" cu ideea elaborării unei așa-zise „gândiri sociale a Bisericii" după modelul „Fundamentelor concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse" editate de către Sinodul episcopal jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse în 2000 nu poate fi decât discutabilă. Ideea unei „doctrine sociale a Bisericii" stabilite odată pentru totdeauna este, așa cum am arătat deja, una prin excelență romano-catolică, străină de duhul Ortodoxiei.

. Necesitatea unui parteneriat social între stat și Biserică

Regândirea teologică profundă a locului și morfologiei activității sociale a Bisericii, nu presupune un exercițiu romantic de întoarcere (imposibilă, de fapt) la realitatea comunităților creștine primare descrise de către Sf. Ev. Luca (FA 2, 44-47; 4, 32-35). Trăim în cadrul unei realități sociale complet diferite de cea a Bisericii apostolice, în care Biserica nu se mai află în opoziție cu statul, la fel cum, de altfel, ea nu mai reprezintă nici singurul izvor al vieții morale și spirituale ca până la finele sec. al XVIII-lea.

De aceea se impune o colaborare a Bisericii cu statul în problemele cu caracter filantropic, un parteneriat social între stat și Biserică, fără ca acesta să impieteze cumva asupra încercării de regândire și reașezare teologică a activității filantropice a Bisericii.

Se cuvine meditat în acest sens în ce măsură statul român, după modelul altor state occidentale, nu ar putea ceda o bună parte din atribuțiile sociale ale sale Bisericii, poate chiar prin implementarea unui gen de impozit de genul „Kirchensteuer"-ului german, menit să îndrepte cu precădere spre activitățile caritabile ale Bisericii și poate chiar spre salarizarea clerului și a asistenților sociali. Faptul acesta, care ar da posibilitate Bisericii să dispună de niște fonduri stabile și, în același timp, mai mari în activitatea ei de binefacere, este cu atât mai important, cu cât după 1989 domeniul cel mai deficitar al vieții publice a fost protecția socială.

În același timp, este esențial ca acest parteneriat să nu conducă la birocratizarea slujirii sociale a Bisericii, așa cum s-a întâmplat, de pildă, în țări precum Germania, unde modelul birocrației statale s-a impus și în cadrul societăților de binefacere ale bisericilor, de tipul „Diakonie" sau „Caritas". Așa se face, că aici, din sumele destinate activității sociale a bisericii luterane sau catolice, mai mult de jumătate nu ajung la destinatar, ci sunt îngropate în finanțarea unui aparat birocratic stufos și ineficient.

În ultimii ani aceste relații dintre stat și Biserică au început să fie din ce în ce mai vizibile și încununate de succes. Statul se pare că integrează Biserica în toate organismele lui și aceasta se vede și prin statutul Bisericii Ortodoxe Române:

” CAPITOLUL al III-lea

SECTIUNEA I

Asistenta religioasa în Biserica Ortodoxa Româna

Art.135 – (1) Biserica Ortodoxa Româna, prin eparhiile sale, are responsabilitatea asigurarii asistentei religioase si a personalului bisericesc aferent desfasurarii acesteia în parohii, în armata, în sistemul penitenciar, în unitati medicale, în asezaminte de asistenta sociala si în unitati de învatamânt, în conditiile prevazute de lege, de protocoalele sau acordurile încheiate cu autoritatile publice sau cu alte persoane juridice.

(2) Normele generale de asistenta religioasa în aceste unitati, cu caracter unitar în întreaga Biserica Ortodoxa Româna, se aproba de catre Sfântul Sinod, cu respectarea conditiilor prevazute de lege.

(3) Personalul clerical din aceste domenii se recruteaza, cu acordul Chiriarhului locului, dintre doctorii, absolventii de masterat si licentiatii în teologie, cu respectarea prevederilor statutare si regulamentare bisericesti, în conditiile legii.

(4) Îndrumarea pastoral-misionara si jurisdictia canonic-disciplinara a personalului clerical din aceste unitati, apartine în exclusivitate eparhiilor pe raza carora activeaza preotii respectivi.

Art.136 – (1) Numirea, transferarea si revocarea personalului clerical care asigura asistenta religioasa în unitatile prevazute la art.135, alin. 1 se fac cu acordul comun al eparhiei si al unitatii angajatoare, cu respectarea prevederilor statutare si regulamentare bisericesti, în conditiile prevazute de lege.

(2) Preotii, diaconii si cântaretii bisericesti de la parohii au îndatorirea de a acorda asistenta religioasa tuturor categoriilor de credinciosi din unitatile militare, penitenciare, medicale, asistenta sociala si din unitatile de învatamânt de pe raza parohiilor lor, ori de câte ori vor fi solicitati.

SECTIUNEA a II-a

Asistenta sociala în Biserica Ortodoxa Româna

Art.137 – (1) Sistemul de asistenta sociala al Bisericii Ortodoxe Române este integrat si functioneaza în cadrul structurilor sale administrativ-organizatorice sau în organizatii socialfilantropice patronate de ea.

(2) Biserica Ortodoxa Româna, prin unitatile sale componente locale si centrale (Parohia, Mânastirea, Protopopiatul, Vicariatul, Eparhia, Mitropolia si Patriarhia), precum si prin organizatiile neguvernamentale care functioneaza cu aprobarea autoritatilor bisericesti competente, asigura servicii sociale, acreditate conform legislatiei în vigoare.

(3) Personalul care îsi desfasoara activitatea în asezamintele de asistenta sociala ale Bisericii se recruteaza, în primul rând, dintre absolventii Facultatilor de Teologie, specializarea Teologie Sociala.

(4) Beneficiarii serviciilor sociale oferite în cadrul Bisericii Ortodoxe Române sunt persoane, grupuri si comunitati aflate în situatii de dificultate, fara discriminare.

(5) Furnizorii de servicii sociale din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, prevazuti la alin.2, îsi desfasoara activitatea sociala, în nume propriu sau prin parteneriate cu institutiile specializate ale statului, ale administratiei locale sau ale organizatiilor neguvernamentale.

Art.138 – (1) Strategia si planurile de actiune în domeniul asistentei sociale bisericesti se aproba de catre Sfântul Sinod, iar, la nivelul eparhiilor, de catre Consiliile Eparhiale.

(2) Elaborarea strategiei si a planurilor de actiune în domeniul asistentei sociale bisericesti se realizeaza de catre Sectorul Social-Filantropic care functioneaza atât la nivelul Administratiei Patriarhale, cât si la cel al eparhiilor.

Art.139 – (1) Locasurile de cult din institutiile amintite la art.135, alin.1 din prezentul Statut functioneaza, de regula, ca sub-unitati de cult (paraclise), cu sau fara personalitate juridica, arondate Protopopiatelor pe teritoriul carora se afla.

(2) Eparhiile vor reglementa statutul administrativ-juridic al acestor sub-unitati de cult prin acorduri încheiate cu institutile în cadrul carora functioneaza si care le administreaza, cu respectarea prevederilor art.183, alin. 2 din prezentul Statut.

(3) Finantarea activitatii în domeniul social se asigura din resursele proprii ale furnizorilor de servicii sociale, din subventii de la bugetul de stat si de la bugetele locale, din donatii si sponsorizari obtinute în conditiile prevazute de lege, din subscriptii publice, din fonduri nerambursabile si din venituri provenite din orice alte surse care nu contravin legislatiei în vigoare sau prevederilor prezentului Statut.

3.5. Necesitatea receptării provocărilor reale cu care se confruntă Biserica

Ceea ce frapează atât la documentele oficiale, cât și la propunerile de „teze centrale pentru o doctrină socială a Bisericii" sau dezbaterile de până acum o reprezintă o anumită clișeizare tematică. Teme clasice ca „Biserică și stat", într-o mare măsură depășite revin cu obstinație, în timp ce teme ca Biserica și societatea civilă sau, mai ales Biserica și spațiul public sunt încă aproape cvasiabsente în peisajul reflecției și activității sociale a Bisericii. Acest fapt este cu atât mai frapant, cu cât cele mai importante prefaceri la nivelul vieții sociale după cel de-al doilea Război Mondial I-au suferit economia prin fenomenul de gîobalizare și viața civilă, prin dezintegrarea spațiului public într-o multitudine de spații publice secundare. Faptul este cu atât mai frapant, cu cât probleme stringente cu care se confruntă Biserica precum problema includerii reale a laicatului, a credincioșilor activând profesional în astfel de sfere publice, în misiunea Bisericii au de a face în mod direct cu astfel de teme.

De asemenea, maniera în care teme clasice ca, de pildă, „Etica creștină și dreptul secular" sunt abordate (în cazul fericit în care sunt efectiv tratate!) este profund ideologică și învechită, deși articularea unei legi fundamentale a Uniunii Europene și implementarea ei este tema centrală a ultimilor ani de zile.

La îndepărtarea acestor insuficiențe ar putea contribui substanțial faptul de a inițial în cadrul specializării „Teologie socială", alături de disciplinele teologice și cele specifice asistenței sociale, predarea unor discipline de graniță, absente până acum din programa școlară, cum ar fi psihologie creștină, sociologie creștină, filozofie creștină etc. Astfel de discipline, care ar putea juca rolul de punte între activitatea filantropică a Bisericii și asistența socială laică, ar putea reprezenta și noi câmpuri de cercetare teologică.

Aspectul cel mai important în misiunea Bisericii prin etica socială este însă faptul de a redescoperi și a face cunoscută dimensiunea liturgică a activității ei filantropice. În acest sens, punctul de plecare și de sosire într-un asemenea demers, cadrul, dar și izvorul de viață morală prin excelență, nu poate fi decât Sfânta Liturghie.

Este fundamental în acest sens faptul că, în ultimul timp, o serie de teologi ortodocși, sesizând caracterul liturgic al activității sociale a Bisericii, au vorbit, în continuarea Sfinților Părinți, despre o adevărată liturghie a slujirii aproapelui care se săvârșește în lume, în continuarea Sf. Liturghii, de d liturghie după liturghie"'. Sacramentul altarului este astfel indisolubil legat de sacramentul fratelui și al surorii și invers, „liturghia aproapelui" nu poate purcede decât din Sf. Liturghie euharistică. În lipsa acestei legături Indisolubile, activitatea filantropică a Bisericii se transformă în activism van și zbatere deșartă care nu poate da roade.

Capitolul IV –Prezentarea unor așezămintelor sociale de astăzi

Odată cu căderea regimului comunist din anul 1989 activitatea social-caritativă a Bisericii s-a schimbat radical, în sensul că acum își putea desfășura în voie asistența socială. Biserica a încercat să se reorganizeze și a început să reia activitatea vechilor centre de filantropie. Privind asupra contextului social al perioadei de după decembrie 1989, se simțea nevoia de o intervenție din partea Bisericii.

” În realizarea operei filantropice, Biserica beneficiază de o serie de avantaje și posibilități, care îi conferă un statut unic și un loc aparte în ce privește modalitățile de răspuns la problemele sociale, precum și aria acoperirii acestora. Dintre acestea amintim:

1. Biserica este motivată, prin însăși rațiunea ei de a exista, pentru activitatea de sprijinire a persoanelor în nevoie

2. Biserica se găsește într-o poziție privilegiată în abordarea sărăciei, atât în raport cu diferitele instituții neguvernamentale, cât și în raport cu unele instituții ale statului, cu competență în domeniu. Această poziție este subliniată prin trei aspecte:

a. o activitate de asistență socială nu poate fi susținută eficient fără o activitate rodnică de voluntariat, iar biserica din România deține actualmente o bază care poate fi ușor sensibilizată;

b. sensibilizarea instituțiilor cu capital privat sau a persoanelor care dețin o bază financiară solidă, în vederea implicării lor în domeniul ocrotirii persoanelor defavorizate, poate fi realizată mai eficient prin intermediul Bisericii decât prin orice altă instituție, datorită încrederii de care aceasta se bucură în societatea românească;

c. pe lângă motivația pur umanitară a implicării sale în prevenirea sărăciei, persoanele care acționează în numele Bisericii sunt motivați și prin credința în Dumnezeu, care nu poate fi veridică fără concretizarea ei în acte de sprijin a celui aflat în suferință.”

Lucrarea Bisericii în acest sens este una foarte rodnică până astăzi, construindu-se diverse așezăminte sociale pentru ajutarea bătrânilor, copiilor orfani, bolnavi și fără adăposturi. Patriarhia Ortodoxă Română a organizat destul de bine lucrurile înființând în cadrul ei un nou sector ce se intitulează ”Biserica și societate”, și deși mijloacele sunt destul de modeste totul merge spre mai bine.

” În toate eparhiile au luat ființă, imediat după 1989, asociații caritabile, fundații umanitare, azile, dintre care amintim: Asociația Studenților Creștini Ortodocși, Frăția Ortodoxă, Societatea Femeilor ortodoxe, Azilul de bătrâni din Suceava, Fundația Arhiepiscopul Melchisedec din Roman, Asociația Christiana, Asociația Pro-Vita Brâncoveanu, Asociația Sf. Stelian, Societatea Milă Creștină și multe altele. ”

În cele ce urmează vom prezenta câteva așezăminte social-caritative de un real succes și care răspund într-adevăr la nevoile oamenilor.

Așezământul social Christiana din București

Așezământul Social pentru Persoane Vârstnice al Mănăstirii Christiana este amplasat în curtea mănăstirii, având sediu în Șoseaua Pipera, nr. 49, sectorul 2, București. Inaugurarea căminului a avut loc pe data de 2 octombrie 2005. Inițiativa deschiderii acestui așezământ i-a aparținut P.S. Sebastian Episcopul Slatinei, pe atunci episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor și maicii starețe Stavrofora Benedicta Chirobocea.

Inițial, clădirea așezământului a fost o hală de producție a Asociației Christiana, care a suferit transformări și modificări conform cerințelor noii construcții. Această clădire include, pe lângă Așezământul Social, biserica mică a mănăstirii (aproximativ ¾ din corpul acesteia), trapeza (sala de mese a mănăstirii) și bucătăria (comună pentru mănăstire și așezământ). 

Căminul se adresează persoanelor vârstnice care îndeplinesc vârste de pensionare și care se află în una din următoarele situații: nu pot fi îngrijite în familie sau sunt persoane singure; doresc să locuiască în mănăstire pentru a beneficia de asistență spirituală permanentă sau sunt persoane fără locuință (cazuri sociale).

Selecția beneficiarelor se face având în vedere următoarele criterii: să nu sufere de boli psihice și Alzheimer (în orice formă), să nu fie imobilizate la pat, să nu sufere de diabet zaharat, epilepsie, cancer, să aibă domiciliul în București, să aibă două persoane semnatare (aparținători) responsabile față de cerințele Așezământului cu excepția persoanelor fără locuință.

Așezământul dispune de 29 de locuri de cazare repartizate în 9 dormitoare cu 2, 3, 4 sau 5 paturi.

Serviciile oferite de Așezământ: găzduire; Servicii de asistență medicală: așezământul dispune de un cabinet medical și unul stomatologic, iar asistența medicală este asigurată de asistente medicale generaliste și medici voluntari; Servicii de îngrijire personală pentru beneficiarele care nu se pot îngriji singure, care folosesc pamperși, se deplasează greu, nu se pot îmbrăca/dezbrăca sau nu se pot servi la masă; Servicii de recuperare: medicală (fizioterapie – așezământul dispune de un cabinet de fizioterapie și de un medic voluntar pentru recuperare), consiliere psihologică – psiholog voluntar, consiliere spirituală – părintele duhovnic Ghenadie Joița (se realizează prin spovedanie și impartășanie în cele patru posturi și ori de câte ori sunt solicitări), terapii de expresie și ocupaționale: prin muncă (ergoterapie), arterapie (programe culturale si artistice); Servicii de integrare-reintegrare socială: asistență socială (evaluare și reevaluare din punct de vedere social), socializare și petrecere a timpului liber; servicii de suport: asigurarea curățeniei, prepararea hranei, spălarea și igienizarea lenjeriei, funcționarea instalațiilor, asigurarea transportului, aprovizionarea.

Așezământul Social pentru Persoane Vârstnice al Mănăstirii Christiana asigură beneficiarilor condiții de locuit în conformitate cu nevoile de vârstă ale acestora. 

Centrul de zi pentru copii ”Sfânta Sofia”

Centrul de zi pentru copii ”Sf. Muceniță Sofia” este un așezământ ce funcționează în cadrul Sectorului Social Filantropic și Misionar – o componentă a Arhiepiscopiei

Bucureștilor, eparhie din cadrul Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, persoană juridică de drept privat și utilitate publică, care este organizată și funcționează, din punct de vedere canonic și administrativ, conform prevederilor Statutului Bisericii Ortodoxe Române, sub conducerea Preafericitului Părinte Daniel. 

Obiectivul general este prevenirea riscului de excluziune socială a copiilor din familii vulnerabile prin oferirea unui program de servicii sociale, educaționale, psihologice și medicale în cadrul unui centru de zi pentru copii școlari.

OBIECTIVE SPECIFICE

Formarea și consolidarea valorilor, atitudinilor și abilităților pro-sociale a copiilor din familii vulnerabile sau în situație de risc social.

Menținerea în școală (frecventarea cursurilor) și îmbunătățirea rezultatelor școlare a copiilor care se află în situație de părăsire timpurie a școlii.

Îmbunătățirea competențelor parentale de educare și supraveghere a copiilor .

Creșterea responsabilității și implicării comunității în ceea ce privește riscul de marginalizarea socială a copiilor și famiilor dezavantajate socio-economic.

SERVICII oferite și ACTIVITĂȚI

asistență socială (consiliere, mediere, evaluare, monitorizare, etc.)

consiliere psihologică, dezvoltare personală 

asistență medicală (consultații și medicamente, educație sanitară)

educație informală și nonformală: activități pentru dezvoltarea creativității și a resurselor personale (ateliere de pictură, modelaj, teatru, muzică, etc.), de antrenare a spiritului de cooperare/competiție și a unor abilități de comunicare, motrice și cognitive (informatică, limbi străine, șah, jocuri și concursuri sportive, etc.)

activități instructiv-educative (sprijin în recuperarea materiei, efectuarea temelor, exersarea tehnicilor de învățare eficientă)

activități recreative și de socializare (film, teatru, concerte, excursii, tabere, etc.)

orientare școlară și vocațională

educație religioasă și asistență spirituală

organizarea de evenimente (serbarea zilelor de naștere, Crăciun, Paști, 1 Iunie, începutul/sfârșitul anului școlar, Ziua Familiei)

consiliere/educație parentală

activități de suport al sistemului familial (întâlniri interactive, grupuri de sprijin)

masă caldă zilnică, de luni până vineri

sprijin material (rechizite pentru școală, îmbrăcăminte, încălțăminte, etc.)

organizarea de campanii de informare, sensibilizare, conștientizare a comunității 

încheierea de parteneriate, colaborări și participarea la rețele de acțiune comună cu diverși actori sociali

Cantina socială ”Casa Barnabas”

Cantina socială ”Casa Barnabas” este situată la adresa din strada Drumul Taberei, nr. 28A, sector 6, București.

Cantina asigură Servicii de asigurare a hranei și a suplimentelor nutritive (prepararea, servirea si distribuirea hranei) pentru persoane aflate in dificultate.Alte activități desfășurate în cadrul programului:

identificarea nevoilor sociale individuale și familiale ale beneficiarilor;

oferirea de consiliere socială;

oferirea de asistență spirituală;

oferirea de pachete alimentare, ocazional.

Consilierea socială urmărește abilitarea beneficiarilor în vederea dobândirii autonomiei sociale. Cuprinde următoarele tipuri de activități:

informarea beneficiarilor respectiv a reprezentanților legali cu privire la drepturile si obligațiile lor sociale. În acest sens, persoanele, beneficiare ale programelor li se oferă informații cu privire la următoarele domenii:

drepturile persoanei beneficiare;

informații cu privire la centrele de zi, centre de îngrijire și asistență socială, azile  de noapte, etc.;

instituțiile unde pot apela în cazul unor conflicte în familie precum și procedurile care trebuie urmate.

Asistența spirituală se realizează direct la sediul cantinei sociale Casa Barnabas de către un preot angajat permanent. Ea îmbracă forma consilierii individuale sau de grup.Programul social de tip cantină se adresează persoanelor singure sau provenite din familii ale căror venituri sunt insuficiente, indiferent de categoria de vârstă, aflate în evidența Sectorului Social – Filantropic al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Biserica Ortodoxă Română are foarte multe centre filantropice la nivelul întregii țări, acestea adresându-se în special tinerilor și bătrânilor, dar la nevoie tuturor categoriilor de oameni. În ciuda numărului în creștere al acestor așezăminte social-caritative, ele nu sunt suficiente, deoarece populația României este din ce în ce mai săracă și are nevoie din ce în ce mai mult ajutor.

În perioada 1995 – 2000, sărăcia în România a avut următoarea evoluție*:

*sursa: Cornelia Mihaela Tesliuc, Lucian Pop, Emil Tesliuc – 2001

Citind aceste cifre orice creștin va fi cutremurat de faptul că aproximativ jumătate din populația țării era afectată de sărăcie în anul 2000. Acest 44.0 % înseamnă aproximativ 10 milioane de români aflați în stare de sărăcie – o cifră pe care nu o poate asimila nici sistemul statului de asistență socială, nici sistemul, încă firav și în formare, de filantropie al Bisericii.

Cifrele ne înfățișează și locul real pe care îl ocupăm ca popor în dramaticul tablou al sărăciei din Europa Centrală și de Est. Astfel, aproximativ în aceeași perioadă (anii 1995 – 1999) rata sărăciei în acest spațiu geopolitic se caracteriza prin următoarele procente:

*Statisticile cu privire la sărăcie folosesc praguri în dolari /zi/adult la echivalentul PPP 1996 (paritatea puterii de cumpărare) Sursa: Banca Mondială, 2000

Capitolul V – Filantropia în Arhiepiscopia Târgoviștei

În Arhiepiscopia Târgoviștei activitatea social-filantropică este una rodnică și bogată, fiind supravegheată îndeaproape de către Înalt Preasfințitul Arhiepiscop și Mitropolit Nifon Mihăiță.

Aici întrajutorarea semenilor nu se face numai în cadru instituțional, ci oriunde este nevoie, Înalt Preasfințitul Arhiepiscop și Mitropolit Nifon Mihăiță,

oferind daruri și sprijinul copiilor nevoiași în special ori de câte ori este nevoie și îi stă în putință. De parte Înalt Preasfinției sale are sectorul social filantropic ce îl sprijină atât pe dânsul cât și preoții din parohiile ce întreprind astfel de acțiuni.

Aici relația stat – Biserică funcționează foarte frumos, Consiliul Județean aducându-și aportul de fiecare dată alături de Arhiepiscopia Târgoviște.

Cele mai recente acțiuni de acest gen sunt:

Acțiunile ce au avut loc cu ocazia Nașterii Domnului. Site-ul Basilica nota: ” Cu ocazia sãrbãtorii Nașterii Domnului, Înaltpreasfințitului Pãrinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei, a oferit joi, 20 decembrie 2012, la sediul Centrului Eparhial al ArhiepiscopieiTârgoviștei, daruri la 80 de copii de la Complexul de Servicii Sociale “Floare de Colț” din Târgoviște, constând, printre altele, în haine groase de iarnă. După aceea, copiii au prezentat un scurt concert de colinde la care au participat: Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit, domnul Adrian Țuțuianu, Președintele Consiliului Județean Dâmbovița, doamna Cristiana Bucur, Director al Direcției Generale Județene de Asistență Socială și Protecția Copilului Dâmbovița, părinții consilieri, precum și ostenitorii de la Centrul Eparhial.

În cuvântul său de învățătură, Înaltpreasfinția Sa a vorbit despre importanța deosebită pe care Nașterea Domnului o are pentru viața noastră, fiind un semn de încredere, bucurie și speranță, dar și un prilej de a fi mai aproape de nevoile aproapelui nostru, căruia, după exemplul dumnezeiesc, trebuie să-i împărtășim iubirea și milostivirea noastră.

În această perioadă, așa cum a devenit tradițional, an de an, parohiile din Eparhie organizeazã diferite acțiuni filantropice, ca mărturie a solidarității și filantropiei față de cei aflați în necazuri și nevoi: bãtrâni, bolnavi, sãrãci, ori copii, promovând valorile evanghelice și contribuind la construirea unei societăți creștine a iubirii. Dintre acțiunile filantropice ce vor fi organizate de Arhiepiscopia Târgoviștei, amintim proiectul “Masa de Crăciun”, ce va consta în oferirea a unor produse alimentare, tradiționale în această perioadă, inclusiv la Catedrala Mitropolitană din Târgoviște, în ziua Nașterii Domnului, după cum ne-a transmis Biroul de Presă al Arhipiscopiei Târgoviștei”.

O altă acțiune de acest gen a avut loc pe 5 februarie 2013 când a avut loc o mobilizare în Arhiepiscopia Târgoviștei și a preoților din Găești și Gura Foii

”După ce Antena 1 a prezentat pe larg sărăcia în care îți duc zilele mai multe familii din sudul județului Dâmbovița. Astăzi, preoții, dar și consilierul social filantropic Adrian Rada și consilierul Marian Puiescu din partea Arhiepiscopiei Târgoviște au mers la Răscăieți, pentru a-i face să zâmbească pe copii care trăiesc în condiții greu de imaginat în România anului 2013. Le-au dus jucării, alimente, dulciuri, conserve, lenjerii de pat, pături și produse de igienă, colectate de la enoriașii cu suflet de la parohiile din Găești, Gura Foii, dar și din județ.”

În urmă cu doar câteva săptămâni 85 de copii instituționalizați au primit din partea Arhiepiscopiei Târgoviște și Consiliului Județean cadouri. Incomod media spune ” La sediul Arhiepiscopiei Târgoviște, 85 de copii instituționalizați în Centrul Floare de Colț, au primit daruri. Cadourile constând în echipamente sportive au fost oferite de ÎPS dr. Nifon – arhiepiscop și mitropolit al Târgoviștei și de președintele Consiliului Județean Dâmbovița, Adrian Țuțuianu.

Cu multă căldură, ÎPS dr. Nifon le-a vorbit copiilor despre credință, adevăr și demnitate și, evident, despre semnificația unică a Paștelui.  ”Învierea Domnului este o mare taină și izvor de frumusețe sufletească. În fiecare an, sărbătoarea aceasta este ceva nou pentru toată lumea, creează o atmosferă de înălțare sufletească și bucurie. Omul are nevoie de pace, liniște, bucurie și dragoste, pe care le dobândește doar dacă are credință în ceva superior, dumnezeiesc.

Gestul nostru este făcut din dragoste. Nu trebuie să vă simțiți niciodată singuri, descurajați, fiindcă există persoane și instituții care vă ajută să vă realizați în viață”.

Președintele Adrian Țuțuianu a vorbit despre parteneriat, iar acțiunile social-filantropice ale Arhiepiscopiei să fie sprijinite și de Consiliul Județean Dâmbovița. “Cred că trebuie să continuăm în această direcție și să încercăm să fim mai aproape de semenii noștri”.

Concluzii

”Activitatea de asistență socială nu este o preocupare nouă în orizontul grijiifață de aproapele nostru, întrucât Biserica și-a făcut din aceasta, vocația sa înistorie, ea organizând și primele instituții de asistență socială încă din perioada apostolică. Astfel, Biserica devine spațiul în care acel om oarecare, din pilda samarineanului milostiv, primește alinare și vindecare, atât trupeasca cât șisufletească. Cu timpul, aceasta formă de ajutorare a aproapelui a trecut în grija statului.”

Revenind dar în zilele noastre în contemporaneitate trebuie să luăm seama de faptul că că în Biserică trebuie să sălășluiască mărturia duhovnicească despre trăirea vieții lui Iisus Hristos în viața fiecăruia dintre noi.

„Astfel înțeleasa, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatițe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan și acțiune sistemului – ci de intervenția în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete și a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creștin botezat, nu numai clericul și nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică. Așadar, iată și de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o forma de creștinism (nesecularizată în conținutul și fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puțini o știu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamarit, să ne ajute și să ne lumineze mințile, cele acoperite de umbra păcatului și a morții!…”

ANEXA I

CONSILIUL NAȚIONAL BISERICESC

DAREA DE SEAMĂ A SECTORULUI SOCIAL-FILANTROPIC AL ADMINISTRAȚIEI PATRIARHALE CU PRIVIRE LA ACTIVITATEA SOCIAL-FILANTROPICĂ DESFĂȘURATĂ ÎN CUPRINSUL EPARHIILOR PATRIARHIEI ROMÂNE

ÎN ANUL 2011

CAP. I ASISTENȚA SOCIALĂ ÎN BISERICA ORTODOXÃ ROMÂNÃ

În anul 2011, în lucrarea social-filantropică a Bisericii noastre au fost implicate un număr de 12.281 persoane, după cum urmează: 28 consilieri eparhiali, 35 inspectori de specialitate și eparhiali, 285 asistenți sociali acreditați, 676 persoane cu studii superioare, teologice și de specialitate (cadre didactice, cadre medicale, juriști, psihologi), 11.257 voluntari și membri ai comitetelor filantropice.

♦ LA NIVELUL ADMINISTRAȚIEI PATRIARHALE:

1. SECTORUL SOCIAL-FILANTROPIC, în colaborare cu Federația Filantropia, a continuat activitățile de sprijinire a acțiunilor social-filantropice desfășurate în cuprinsul eparhiilor și

s-a implicat în programe având ca obiective: acordarea de ajutoare financiare și materiale pentru persoane aflate în situații de risc major și așezăminte; programe de formare a preoților cu privire la fondurile structurale; programe de formare și perfecționare a asistenților sociali care lucrează în instituțiile social-filantropice bisericești; seminarii de pregătire și campanii în domeniul traficului de persoane, drepturilor copilului și violenței în familie, egalității de șanse și combaterii discriminării.

Principalele obiective ale anului 2011 au vizat: dezvoltarea parteneriatelor și asigurarea sustenabilității proiectelor cu finanțare europeană în care PATRIARHIA ROMÂNĂ este implicată prin SECTORUL SOCIAL-FILANTROPIC și FEDERAȚIA FILANTROPIA.

La data de 7 noiembrie 2011, a fost sfințit terenul și s-au început lucrările de construire a noului Centru de îngrijiri paliative Sfântul Nectarie din Str. Iancu Căpitanu nr. 24, din Sectorul 2 al Capitalei. Centrul este construit cu sprijinul Ambasadei Elveției și al Primăriei Sectorului 2 și va avea o capacitate de 30 de locuri. Acesta va furniza servicii medico-sociale specializate persoanelor adulte aflate în fază terminală a unor boli incurabile și va oferi beneficiarilor următoarele servicii sociale: găzduire, îngrijire medicală de tip paliativ, integrare/reintegrare socială, consiliere spirituală și psihologică.

De asemenea, un proiect social-filantropic important îl reprezintă Programul „MASA BUCURIEI”, desfășurat în parteneriat cu magazinele Selgros Cash&Carry și care constă în donarea săptămânală de bunuri alimentare și igienico-sanitare pentru centrele sociale, valoarea bunurilor donate în anul 2011 apropiindu-se de 655.000 euro.

2. FEDERAȚIA FILANTROPIA. În cursul anului 2011, au continuat activitățile proiectelor finanțate din fondurile europene în care Federația este partener împreună cu Sectorul Social-Filantropic al Administrației Patriarhale. Aceste proiecte au ca obiective: dezvoltarea capacității organizaționale a Federației Filantropia și a sectoarelor social-filantropice ale eparhiilor; promovarea întreprinderilor sociale în scopul asigurării incluziunii sociale; promovarea modelelor de bună practică în reintegrarea socială a foștilor deținuți și integrarea pe piața muncii a persoanelor traficate.

Aria de intervenție totală a proiectelor cuprinde 28 de județe din 16 eparhii.

Au fost depuse 2 proiecte ce vizează economia socială, care, în prezent se află în procesul de evaluare. Patriarhia Română „Sectorul SOCIAL-FILANTROPIC” 2

3. ASOCIAȚIA „DIACONIA” și-a continuat activitatea la: Așezământul social „Patriarhul Justinian Marina” pentru protejarea și asistarea mamelor și copiilor, victime ale violenței în familie, care a oferit servicii prin: Centrul de primire în regim de urgență a victimelor violenței în familie, Centrul de zi pentru copiii proveniți din familii monoparentale și/sau sărace și Centrul de consiliere și sprijin familial. Numărul beneficiarilor acestor servicii a fost de 132 persoane; iar cheltuielile privind activitățile, personalul, administrarea și întreținerea centrelor au însumat 968.034 lei.

♦ LA NIVELUL EPARHIILOR, ACTIVITATEA SOCIALĂ se reflectă în următoarele componente:

1. AȘEZĂMINTE ȘI SERVICII SOCIAL-FILANTROPICE. În cursul anului 2011, atât în București, cât și în diferite localități din cuprinsul eparhiilor, s-au desfășurat activități în cadrul a 706 de instituții și servicii sociale. Având în vedere diversificarea continuă a serviciilor oferite, precum și extinderea și acreditarea centrelor s-a impus o reorganizare integrată a activităților pe criterii de competență. La nivelul structurilor bisericești (centre eparhiale, protopopiate și parohii), diagrama așezămintelor social-filantropice arată astfel: 171 cantine sociale și brutării, 58 instituții ce oferă servicii medicale și farmacii, 80 centre de zi pentru copii, 11 centre educaționale, 46 centre de zi pentru vârstnici și 22 de servicii de îngrijire vârstnici, 40 centre comunitare, 35 centre de tip familial, 39 grădinițe sociale, afterschool și școli speciale, 22 locuințe protejate, 130 centre de informare, de consiliere și centre de resurse, 6 instituții de învățământ pentru adulți, 33 centre de urgență (pentru persoane fără adăpost, pentru victime ale violenței domestice, pentru victime ale traficului de persoane), 13 campusuri de tabără.

2. În cuprinsul eparhiilor, la nivelul structurilor eparhiale, se află în derulare un număr de 767 proiecte și programe sociale, din care: 22 cu finanțare externă, 24 cu finanțare publică, 561 finanțate din fonduri proprii și 160 cu finanțare mixtă.

3. Așezămintele social-filantropice enumerate sunt înființate și administrate în parteneriat cu cele 29 de asociații și fundații cu profil social-filantropic ale eparhiilor și în cooperare cu autoritățile locale. La nivelul organizațiilor non-guvernamentale bisericești se află în derulare un număr de 127 proiecte și programe sociale, din care : 16 cu finanțare externă, 19 cu finanțare publică, 65 finanțate din fonduri proprii și 27 cu finanțare mixtă. Trebuie menționat că există o bună colaborare în realizarea de proiecte sociale între furnizorii de servicii sociale din structurile eparhiale și cei ai organizațiilor non-guvernamentale bisericești.

4. Atât în cadrul așezămintelor, cât și prin intermediul programelor și proiectelor sociale, au fost acordate aproximativ 895.350 de servicii sociale unui număr de 211.495 de beneficiari unici, după cum urmează:

a) 166.397 de servicii sociale pentru 105.717 copii din așezămintele sociale ale Bisericii, ale statului, dar mai ales din familii sărace și fără posibilități de întreținere, sau cu părinții aflați la muncă în alte țări;

b) 40.987 de servicii sociale pentru 19.143 persoane cu dizabilități, cu deficiențe de vorbire, vedere și auz, consumatori de droguri sau alte tipuri de dependențe, persoane infectate cu HIV/SIDA;

c) 640.694 de servicii sociale pentru 74.752 persoane vârstnice din așezămintele de protecție socială bisericești, din centrele sociale de tranzit și adăposturi de noapte, bătrâni singuri, nedeplasabili, abandonați de familie și care prezentau grave probleme de sănătate;

d) 47.272 de servicii sociale pentru 11.883 victime ale traficului de persoane, șomeri, victime ale violenței familiale, deținuți eliberați, victime ale calamităților naturale. Patriarhia Română „Sectorul SOCIAL-FILANTROPIC” 3

5. Bugetul pentru susținerea activităților social-filantropice, în anul 2011, în cuprinsul Patriarhiei Române, a fost de 54.322.124 LEI, această sumă provenind din:

a) Fondul „Filantropia”(colectă de la credincioși) și fonduri proprii ale eparhiilor: 11.139.092 lei;

b) finanțări externe: 15.738.198 lei;

c) finanțări publice: 10.988.692 lei;

d) sponsorizări, donații și campania „2%”: 16.321.037 lei;

e) colecta în bani pentru victime ale calamităților naturale: 105.700 lei;

f) bunurile colectate pentru victime ale calamităților naturale, în valoare de: 29.405 lei.

Din bugetul menționat mai sus au fost cheltuite următoarele sume:

a) 8.820.832 lei pentru întreținerea și administrarea așezămintelor sociale;

b) 11.824.951 lei cheltuieli organizatorice, de personal;

c) 5.245.428 lei pentru ajutoare financiare;

d) 5.565 lei – bunuri donate pentru sinistrați;

e) 19.601.962 lei pentru dezvoltarea programelor;

CAP. II ASISTENȚA RELIGIOASĂ ÎN UNITĂȚILE MILITARE, PENITENCIARE, SPITALE ȘI AȘEZĂMINTE DE OCROTIRE SOCIALĂ.

În anul 2011, asistența religioasă și spirituală în structurile militare, în unitățile spitalicești și așezămintele de ocrotire socială a fost asigurată de un număr de 507 preoți, din care: 146 în unități militare și penitenciare și 361 în spitale, așezăminte de ocrotire socială, cimitire și unități de învățământ. În toate unitățile menționate mai sus, există în prezent, un număr 487 de biserici și capele sfințite, 20 locașuri aflându-se în diferite stadii de construcție și amenajare.

CAP. III LUCRAREA MISIONAR SOCIALĂ în cuprinsul eparhiilor s-a desfășurat și cu sprijinul asociațiilor și fundațiilor care funcționează cu binecuvântarea Sfântului Sinod sau a ierarhilor eparhioți. În acest sens, în proiectele eparhiale au fost implicate 77 de organizații cu profil social-filantropic și 34 de organizații de tineret.

Așa cum reiese din fișele de evaluare primite de la centrele eparhiale, activitatea organizațiilor ASCOR, LTCOR și Frăția Ortodoxă s-a diminuat considerabil, cauza principală subliniată fiind lipsa unității și cooperării filialelor, în timp ce Oastea Domnului a rămas cea mai activă dintre aceste organizații, lucrând intens și în diaspora.

În general, activitățile amintite au constat în: acțiuni umanitare și vizite la centre de plasament, orfelinate și azile; organizarea de tabere și pelerinaje la mânăstirile din țară și de peste hotare; organizarea de centre misionare pentru tineret în diferite eparhii; activități de catehizare și manifestări misionar-comemorative; editarea și difuzarea unor publicații creștine și a cărților de rugăciune; organizarea de conferințe, simpozioane, întâlniri pentru tineret și seri creștine cu ierarhi, mari duhovnici și oameni de cultură; organizarea de concursuri pentru promovarea tradițiilor și a valorilor ortodoxiei; acordarea de asistență religioasă pentru hipoacuzici; organizarea de festivaluri și concursuri de muzică religioasă.

PR. ILIE CORNEL

CONSILIER PATRIARHAL

ANEXA II

Bibliografie

Biblia

Biblia sau Sfânta Scriptură, „Ediție jubiliară a Sfântului Sinod” – tipărită cu binecuvântarea și prefața Prea Fericitului Părinte †Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, E.I.B.M. al B.O.R., București, 2001

Sfinți Părinți

Sf. Grigorie de Nazianz, „Cuvântarea XLIII”. Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoție și „Elogiul Sfântului Vasile” (trad. Nicolae Donos), Huși, 1931

Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri-partea a III-a, traducere de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof Dr. Teodor Bodogoae, în P.S.B., vol. 12, E.I.B.M.B.O.R., București, 1988

Sf. Sava cel sfințit, Tipicul cel mare , Tiparul Sf. Mitropolii, Iași, 1816

Cărți

BIZĂU Ioan, Slujirea creștină între altarul euharistie și „altarul fratelui”, în: Dr. Mircea Gelu BUTA (coord.), Medicii și Biserica, vol. III: Pentru o bioetică creștină. Aspecte speciale determinate de relația dintre teologie și medicină

BOBRINSKOY Boris, „Priere du coeur et eucharîstie", în: vol. Persoană și comuniune. Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, Sibiu 1993

Brătescu, G., De la bolnița mănăstirească la spitalul civil, “Mitropolia Olteniei”, an XXI, nr. 9-10, sept-oct. 1969

Bria Pr. Prof. Dr. Ion, Ortodoxia în Europa – locul spiritualității române, Ed. Trinitas, , 1995

Idem, Liturghia după liturghie. Misiune apostolică creștină – azi, Ed. Athena 1996,

Cazaban Bogdan Tătaru, Pentru un ecumenism al contemplativilor: moștenirea părintelui Scrima și reflexele identitare ale Ortodoxiei, în Un suflet pentru Europa, dimensiunea religioasă a unui proiect politic, Ed Anastasia, București, 2005

Colotelo, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Lucrarea caritativă a Bisericii Ortodoxe Române astăzi, în Biserica în misiune. Patriarhia română la ceas aniversar, EIBM al BOR, București, 2005

Charles TAYLOR, Quellen des Selbst. Die Entstehung der neuzeitlichen Identität, dt. Üb., Frankfurt am Main, 1994.

Fundamentele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse

Papa Ioan Paul al II-lea, Ecclesia in Europa, trad. rom., Ed. Presa Bună, , 2003,

Henkel, Pr. Dr. Jurgen, „Contribuția și misiunea Bisericilor în Europa unită. în *** Spiritualitate și consumism în Europa unită, Ed. Reîntregirea, , 2004,

ICĂ Ioan JR., Dilema socială a Bisericii Ortodoxe Române: radiografia unei probleme, în: IDEM, Germano MARANI, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, perspective, Sibiu 2002

Idem, Europa politicului, Europa spiritului, în Un suflet pentru Europa, dimensiunea religioasă a unui proiect politic,

Mîțu V. Valică, lucrare de licență Biserica și asistența socială, iunie 2006, Pitești,

Îndreptarea Legii, Târgoviște 1672

OCOLEANU Dr. Picu, „Diaconie fără diaconat? Pledoarie pentru restaurarea caracterului sacramental al lucrării diaconale", în: Mitropolia Olteniei, 2004, nr. 1-4

Oprea Ionuț Mihai, Teză de doctorat ”Asistența socială comunitară. Rolul Bisericii în dezvoltarea serviciilor de asistență socială”, București, 2007

Paladie, Istoria Lausică, Editura I.B.M.B.O.R., București 1993

PLĂMĂDEALĂ Dr. Antonie, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia contemporană, teză de doctorat, în Studii Teologice, 1972, nr. 5-8

Radu Pr. Prof.Dumitru, Curs de teologie Morală pentru anul IV

UNGUREANU Dr. Ionel, Doctrina (învățătura) sociala ortodoxă, între propunere reală și discurs ideologic, text încă nepublicat

VALICĂ,Pr. drd. Mihai Conf. univ. dr. Pavel CHIRILĂ, Asist. Soc. Mrd. Andreea BĂNDOIU, Introducere în Teologia Socială. Teze centrale pentru o doctrină socială a Bisericii, București 2005

Site-uri

Gombos,Drd. Stelian Despre Stat, Biserica, misiune, filantropie , pe http://www.crestinortodox.ro/religie/despre-stat-biserica-misiune-filantropie-125719.html

Nisipeanu Alex, Asistența socială în primele secole creștine pe http://www.scribd.com/doc/57095410/Asitenta-Sociala-in-Primele-Secole-Crestine#page=34;

Seliște Marcel Răduț, Facerea de bine, între filantropie și asistență socială, pe http://www.rostonline.org/rost/iul2005/filantropia.shtml

*** http://arhiepiscopiabucurestilor.ro/Asezaminte-sociale/aezmantul-social-cristiana.html

*** http://arhiepiscopiabucurestilor.ro/Asezaminte-sociale/centrul-de-zi-pentru-copii-qsfanta-sofiaq.html

*** http://arhiepiscopiabucurestilor.ro/Asezaminte-sociale/cantina-social-qcasa-barnabasq.html

***RĂSFĂȚAȚI DE ARHIEPISCOPIA TÂRGOVIȘTE! 85 de copii instituționalizați au primit daruri de la ÎPS dr. Nifon, arhiepiscop și mitropolit al Târgoviștei pe http://incomod-media.ro/ziar/rasfatati-de-arhiepiscopia-targoviste-85-de-copii-institutionalizati-au-primit-daruri-de-la-ips-dr-nifon-arhiepiscop-si-mitropolit-al-targovistei/

Bibliografie

Biblia

Biblia sau Sfânta Scriptură, „Ediție jubiliară a Sfântului Sinod” – tipărită cu binecuvântarea și prefața Prea Fericitului Părinte †Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, E.I.B.M. al B.O.R., București, 2001

Sfinți Părinți

Sf. Grigorie de Nazianz, „Cuvântarea XLIII”. Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoție și „Elogiul Sfântului Vasile” (trad. Nicolae Donos), Huși, 1931

Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri-partea a III-a, traducere de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof Dr. Teodor Bodogoae, în P.S.B., vol. 12, E.I.B.M.B.O.R., București, 1988

Sf. Sava cel sfințit, Tipicul cel mare , Tiparul Sf. Mitropolii, Iași, 1816

Cărți

BIZĂU Ioan, Slujirea creștină între altarul euharistie și „altarul fratelui”, în: Dr. Mircea Gelu BUTA (coord.), Medicii și Biserica, vol. III: Pentru o bioetică creștină. Aspecte speciale determinate de relația dintre teologie și medicină

BOBRINSKOY Boris, „Priere du coeur et eucharîstie", în: vol. Persoană și comuniune. Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, Sibiu 1993

Brătescu, G., De la bolnița mănăstirească la spitalul civil, “Mitropolia Olteniei”, an XXI, nr. 9-10, sept-oct. 1969

Bria Pr. Prof. Dr. Ion, Ortodoxia în Europa – locul spiritualității române, Ed. Trinitas, , 1995

Idem, Liturghia după liturghie. Misiune apostolică creștină – azi, Ed. Athena 1996,

Cazaban Bogdan Tătaru, Pentru un ecumenism al contemplativilor: moștenirea părintelui Scrima și reflexele identitare ale Ortodoxiei, în Un suflet pentru Europa, dimensiunea religioasă a unui proiect politic, Ed Anastasia, București, 2005

Colotelo, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Lucrarea caritativă a Bisericii Ortodoxe Române astăzi, în Biserica în misiune. Patriarhia română la ceas aniversar, EIBM al BOR, București, 2005

Charles TAYLOR, Quellen des Selbst. Die Entstehung der neuzeitlichen Identität, dt. Üb., Frankfurt am Main, 1994.

Fundamentele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse

Papa Ioan Paul al II-lea, Ecclesia in Europa, trad. rom., Ed. Presa Bună, , 2003,

Henkel, Pr. Dr. Jurgen, „Contribuția și misiunea Bisericilor în Europa unită. în *** Spiritualitate și consumism în Europa unită, Ed. Reîntregirea, , 2004,

ICĂ Ioan JR., Dilema socială a Bisericii Ortodoxe Române: radiografia unei probleme, în: IDEM, Germano MARANI, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, perspective, Sibiu 2002

Idem, Europa politicului, Europa spiritului, în Un suflet pentru Europa, dimensiunea religioasă a unui proiect politic,

Mîțu V. Valică, lucrare de licență Biserica și asistența socială, iunie 2006, Pitești,

Îndreptarea Legii, Târgoviște 1672

OCOLEANU Dr. Picu, „Diaconie fără diaconat? Pledoarie pentru restaurarea caracterului sacramental al lucrării diaconale", în: Mitropolia Olteniei, 2004, nr. 1-4

Oprea Ionuț Mihai, Teză de doctorat ”Asistența socială comunitară. Rolul Bisericii în dezvoltarea serviciilor de asistență socială”, București, 2007

Paladie, Istoria Lausică, Editura I.B.M.B.O.R., București 1993

PLĂMĂDEALĂ Dr. Antonie, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia contemporană, teză de doctorat, în Studii Teologice, 1972, nr. 5-8

Radu Pr. Prof.Dumitru, Curs de teologie Morală pentru anul IV

UNGUREANU Dr. Ionel, Doctrina (învățătura) sociala ortodoxă, între propunere reală și discurs ideologic, text încă nepublicat

VALICĂ,Pr. drd. Mihai Conf. univ. dr. Pavel CHIRILĂ, Asist. Soc. Mrd. Andreea BĂNDOIU, Introducere în Teologia Socială. Teze centrale pentru o doctrină socială a Bisericii, București 2005

Site-uri

Gombos,Drd. Stelian Despre Stat, Biserica, misiune, filantropie , pe http://www.crestinortodox.ro/religie/despre-stat-biserica-misiune-filantropie-125719.html

Nisipeanu Alex, Asistența socială în primele secole creștine pe http://www.scribd.com/doc/57095410/Asitenta-Sociala-in-Primele-Secole-Crestine#page=34;

Seliște Marcel Răduț, Facerea de bine, între filantropie și asistență socială, pe http://www.rostonline.org/rost/iul2005/filantropia.shtml

*** http://arhiepiscopiabucurestilor.ro/Asezaminte-sociale/aezmantul-social-cristiana.html

*** http://arhiepiscopiabucurestilor.ro/Asezaminte-sociale/centrul-de-zi-pentru-copii-qsfanta-sofiaq.html

*** http://arhiepiscopiabucurestilor.ro/Asezaminte-sociale/cantina-social-qcasa-barnabasq.html

***RĂSFĂȚAȚI DE ARHIEPISCOPIA TÂRGOVIȘTE! 85 de copii instituționalizați au primit daruri de la ÎPS dr. Nifon, arhiepiscop și mitropolit al Târgoviștei pe http://incomod-media.ro/ziar/rasfatati-de-arhiepiscopia-targoviste-85-de-copii-institutionalizati-au-primit-daruri-de-la-ips-dr-nifon-arhiepiscop-si-mitropolit-al-targovistei/