Asertivitatea Si Agresivitatea la Preadolescenti

CUPRINS

Introducere
Capitolul I
Abordări conceptuale ale asertivității și agresivității

Delimitări conceptuale ale asertivității și agresivității

Abordări teortice ale naturii asertivității și agresivității

Asertivitatea – semnul comunicării eficiente

Tipurile și formele agresivității

Preadolescența – caracterizare generală

Caracteristica generală a stadiului

Caracteristici privind unele aspecte ale vieții preadolescentului

Formarea personalității preadolescenților

Relațiile preadolescentului cu adulții și cu semenii

Capitolul II

Cercetarea experimentală a asertivității și agresivității

2.1 Metodologia cercetării

2.2 Rezultatele cercetării experimentale a asertivității și agresivității la preadolescenți

2.3

INTRODUCERE

Actualitatea temei: Agresivitatea este o problemă care își face simțită prezența din ce în ce mai mult la preadolescenți. Iar incapacitatea de a comunica asertiv la unele persoane este cauzată de nivelul mărit de agresivitate. Pentru o societate care tinde spre o situație mai bună,care aspiră la cele înalte valori culturale,agresivitatea costituie acel factor nociv care surpă orice tentativă de constituire a unei comunități prospere. Agresivitatea rămîne una din cele mai neplăcute și mai dăunătoare forme de manifestare a comportamentului uman.Agresivitatea este și va fi acel element al firii umane ce reprezintă un proces dificil și îndelungat. De rezolvarea acestei probleme va depinde în cele din urmă însăși existența omenirii. Din nifericire, societatea zilelor noastre este una violentă, iar copii sunt supuși acestor acte agresive în fiecare zi – fie prin mediatizarea lor, fie prin activitățile și relațiile pe care le au cu cei din jur.Chiar și emisiunile,serialele televizate folosesc agresiunea verbală,în situații comice,care stîrnesc rîsul,astfel, încît părinților le este tot mai greu să le accentuieze copiilor faptul că agresiunea reprezintă un pericol.

Comunicarea reprezintă o modalitate fundamentală de interacțiune psihosocială, un schimb de mesaje între indivizi, menit să realizeze relații interpersonale durabile prin care se poate influiența menținerea sau modificarea comportamentului individual sau de grup. Competențele de comunicare sunt înăscute, dar pe parcursul vieții ele sunt îmbogățite, perfecționate în dependență de situațiile vieții și nu în ultimul rînd de voința și efortul depus.

Asertivitatea este cea mai eficientă modalitate de soluționare a problemelor interpersonale. Comunicarea directă, deschisă și sinceră permite recepționarea mesajelor fără blocaje și distorsiuni, ceea ce menține și îmbunătățește relațiile cu ceilalți. Capacitatea de a comunica în mod asertiv sentimentele, emoțiile și gîndurile fără a leza integritatea celorlați, reprezintă un mod eficient de comunicare. Însă cu părere de rău nu fiecare poate să comunice asertiv. Ceea ce nu duce la o comunitate prosperă, ci la o degradare a comunității.  Asertivitatea este o abilitate pe care o poți învăța. Este o modalitate de a comunica și de a te comporta cu ceilalți care te va ajută să ai mai multă încredere în tine. Asertivitatea nu este un comportament natural, cu care ne naștem. Pe măsură ce creștem, învățăm să ne adaptăm comportamentul la ce se întâmplă în jurul nostru, la persoanele cu care ne întâlnim. Dacă încrederea în noi înșine este diminuată, prin ironie sau violență, atunci când vom fi adulți vom avea tendința să reacționăm pasiv sau agresiv, în situații similare.

Scopul cercetării este studiul asertivității și agresivității la preadolescenți.

Obiectivele cercetării:

Studierea literaturii de specialitate referitoare la asertivitatea și agresivitatea la preadolescenți.

Selectarea metodelor de cercetare în scopul studierii asertivității și agresivității la preadolescenți.

Selectarea eșantionului de cercetare.

Aplicarea testelor selectate pe eșantionul țintă.

Analiza și interpretarea metodologică a rezultatelor.

Elaborarea concluziilor.

Ipoteza cercetării:

Presupunem că există o legatură invers proporțională între asertivitate si agresivitate.

Metodele de cercetare:

a)Metode teroretice: analiza literaturii științifice privind problema de cercetare; metode ipotetico – deductive pentru interpretarea și explicarea rezultatelor obținute în cercetare;

b)Metode empirice: Chestionarul stilurilor de comunicare ( S. Marcus ) ; Sunteți o persoană asertivă ? ( Elaborat de dr.Mariana Caluschi, asist, corect, Oana Gavril ); Metoda Bassa-Darky .

Eșantionul: Cercetarea a fost realizată asupra preadolesceților cu vîrsta cuprinsă între 10-15 ani la Liceul Teoretic ”Pro – Succes„ or.Chișinău. Experimentul de constatare a cuprins 60 de preadolescenți din clasele a cincea,a șasea și a șaptea.

Structura tezei:

Teza cuprinde introducere, 3 capitole, (bibliografie și anexe.)
În introducere este argumentată actualitatea temei.Sunt evidențiate scopul, obiectivele, ipoteza cercetării.

În capitolul I este analizat conceptul de asertivitate și agresivitate,abordările teoretice ale asertivității și agresivității, manifestările agresivității,concluzie.
În capitolul II va fi descrisă metodologia cercetării și analiza rezultatelor cercetării empirice și concluziile cercetării.

CAPITOLUL I. ABORDĂRI CONCEPTUALE ALE ASERTIVITĂȚII ȘI AGRESIVITĂȚII

Delimitări conceptuale ale asertivității și agresivității

Asertivitatea sau capacitatea de a influiența sau de a-l comanda pe celălalt a fost uneori comparată cu comptența socială.Ea se opune totodată agresiunii și comportamnului pasiv. Noțiunea de asertivitate a fost introdusă de specialiștii în terapia comportamentală, care afirmau că asertivitatea înhibă asertivitatea. După Lazarus (1973), asertivitatea comportă patru elemete: 1) refuzul cererilor; 2) cereri de favoruri și formularea de cereri; 3) sentimentelor pozitive și negative; 4) inițiere,continuare și încheiere a unei conversații generale.Asertivitatea se îmbină cu o serie de elemente non – verbale ( ridicarea tonului vocii, privirea intensă ) și verbale. Vom insista mai mult pe sociopsihologia influienței sociale.

În centrul influienței sociale trebuie să stea o cerere verbală care, pentru a putea fi eficace, ar trebui să fie convingătoare, adică să motivezeprin cîteva elemente valabile.Cererea verbală trebuie însoțită de un stil non – verbal adecvat: tonul vocii, în același timp dominator și amical. Influiența este mai mare dacă există o relație interpersonală puternică de prietenie, de autoritate sau sentimentală, chiar dacă ea riscă să creeze o oarecare „servilitate” , crearea fiind precedată de un număr mare dr flatări și conversații. Cererea trebuie să fie una pertinentă și legitimă.

Stilul asertiv de comuncare – reprezintă echilibrul dintre pasi și activ, între a fi dominat și a subjuga. Este o formă matură de a cere dar a ține sema și de nevoile interlocutorului. Asertivul își va exprima clar, fără eschivări nevoile, dar le va exprima într-o manieră care să-io confere confor interlocutorului: Este loc pentru amîndoi în acest cadru. Este o cale elegantă de a solicita ajutorul celorlalți, fără a se pretinde obligația din partea acestuia de a răspunde solicitării înainte. Aplicarea unui astfel de stil comunicațional permite o optimă interrelaționare, fără a exista riscul că cineva să rămîna frustrat. Să analizăm puțin acest fapt: dacă am cere ca și cum celălalt este dator să ne ajute, în cazul unui refuz frustrarea resimțită ar fi uluitoare. Fericit cel ce nu așteaptă, căci el nu va fi dezamăgit exprimă pe deplin această fațetă a asertivității; în cazul unui refuz seninătatea rămîne, răspunsul oferit este primit cu mult mai multă ușurință, iniferent dacă acesta este pozitiv sau negativ. Acest stil comunicațional este asociat unei posturi relaxae, cu un contact vizual predominat asupra interlocutorului, cu priviri receptive față de spuseleceluilalt, cu o voce modulată și fermă etc. În mod obișnuit, individul care apelează la acest pattern va prezenta o consonanță crescută între limbajul verbal și cel non – verbal.

Pentru a consolida și mai mult comunicarea declarativă, propunem enumerarea acelor legi ale asertivității și drepturile acesteia:

Dreptul de a decide ccare sunt scopurile și prioritățile noastre

Dreptul de a avea valori, convingeri, opinii proprii

Dreptul de a nu justifica și a nu da explicații privind viața ta

Dreptul de a spune celorlalți cum să se comporte cu tine

Dreptul de a te exprima fără să-l rînești pe celălalt

Dreptul de a spune NU sau NU ȘTIU sau NU ÎNȚELEG sau NU MĂ INTERESEZĂ

Dreptul de a cere informații și ajutor

Dreptul de a face greșeli, de a te răzgîndi

Dreptul de fi acceptat ca imperfect

Dreptul de a avea uneori performanțe mai scăzute decît potențialul tău

Dreptul de a avea relații de prietenie cu persoane cu care te simți confortabil

Dreptul de a-ți schimba prietenii

Dreptul de a te schimba, de a-ți dezvolta viața așa cum dorești.

Asertivitatea este abilitatea de a ne exprima emoțiile și convingerile fără a afecta drepturile celorlalți.

Să nu agresăm sau să nu ne enervăm interlocutorul prin prea puternica noastră personalitate,bazîndu-ne pe excelenta părere pe care o avem despre noi. Să nu spunem, de exemplu: „Eu întotdeauna, eu niciodată, eu, eu, eu …” Să nu ridicăm tonul, să nu țipăm;

Să nu transformăm o conversație într-un dialog al surzilor. „Necomunicarea” este, se pare, un blestem al perioadei în care trăim. Aparent, ne ascultăm interlocutorul, în realitate ne gîndim la ale noastre. Este unul dintre motivele însingurării și tisteții omului ”modern„ . Să învățăm să-i auzim pe ceilalți cîind îi ”ascultăm„ ;

Să nu întrerupem brutal interlocutorul,ci să așteptăm cu răbdare și tact un moment prielnic pentru a ne spune și noi părerea ;

Să nu ne amestecăm într-o discuție străină, mai ales cînd întîlnim, pe stradă, o cunoștință care stă de vorbă cu cineva ;

Să nu vorbim tot timpul despre minunățiile de copii pe care îi avm și nici despre persoane pe care cei din față nu le cunosc ;

Există subiecte care pot fi discutate doar între prieteni. Unul dintre ele, și nu cel mai puțin important, este cel al banilor. Nu uitați: culmea prostului gust este să te plîngi de lipsa banilor, de necazurile din familie sau de la servici. Nimeni nu-ți va rezolva problemele, vei fi doar compătimit și te vei pune într-o situație umilitoare;

Bîrfa este un joc foarte periculos, căci informația ajunge mai evreme sau mai tîrziu la cel în cauză. Știind asta, înseamnă să fii total lipsit de inteligența să o faci, că doar nu vrei napărat să ai dușmani;

Să limitezi conversația la a vorbi numai despre alții este nu numai o impolitețe, ci și dovada lipsei de imaginație. Să faci mereu afirmații ironice sau glume, atît la adresa celor prezenți,cît și acelor absenți, nu demonstrează că ești spiritual, ci prost crescut!

A nu-ți privi interlocutorul în ochi în timp ce vorbești cu el trece drept lipsă de respect.Oricît de serioasă ar fi o discuție, trebuie să-i acordam interlocutorului un surîs amical.

E de preferat să nu rîdem cînd cineva fac o mică gafă, deoarece nici noi nu suntem scutiți de asemenea încurcături [www.qedu.ro/system/files/Asertivitatea]

Lange și Jacubowski (1976) susțineau ca „asertivitatea implică apărarea drepturilor personale și exprimarea gîndurilor, sentimentelor și convingerilor în mod direct, onest și adecvat, fără a viola drepturile altei persoane”.

Comportamentul asertiv inhibă anxietatea și reduce depresia, conducînd la o îmbunătățire a imaginii de sine.

Ca trasături caracteristice, asertivitatea este evidențiată prin:

refuzul cererilor – puterea de a spune nu;

solicitarea favorurilor și formularea de cereri;

exprimarea sentimentelor pozitive și negative;

inițierea, continuarea și elemente non încheierea de noi conversații.

Comportamentul asertiv este întărit și de o serie de -verbale:

contactul vizual;

tonul vocii;

mimica.

Stilul de comunicare asertiv este caracterizat printr-o serie de elemente:

ai convingerea ca toate persoanele iți sunt egale;

acorzi importanța părerilor și intereselor celorlați;

există o concordanță între mesajul verbal transmis mimica și gestica;

mesajele utilizate sunt de genul „eu cred că…, mă simt…”;

susținerea privirii interlocutorului.

De foarte multe ori limbajul verbal folosit este agresiv și impunător, iar un artificiu al vocabularului ne poate îmbunătăți comunicarea. Expresii de genul „eu cred că…/ aș dori să fac acest lucru…/ te deranjeaza dacă…?” pot reprezenta fraze magice în viața de cuplu sau în relațiile cu colegii etc.

Expresiile verbale ale limbajului asertiv pot fi insoțite de semnale non-verbale care ne ajuta să transmitem mai ușor mesajul. 

Expresiile faciale relaxate și deschise, contactul vizual, poziția corpului dreaptă și relaxată, o voce calmă și sigură, însoțite de un zîmbet atunci cînd este necesar, pot reprezenta succesul unei comunicări. Comunicarea și comportamentul asertiv cresc stima de sine, aduc respect pentru ceilați și din partea celorlați.

Ce poți face pentru a a avea un comportament și o comunicare asertivă?

exprimă-te clar și concis;

evită să fii sarcastic;

evită să faci generalizări;

evită să folosești etichete;

cere feed-back;

evită comportamentul agresiv;

evită reacțiile impulsive;

evită monopolizarea discuției;

evită să faci presupuneri;

conștientizează ce tip de comunicare folosești (agresiv, asertiv, pasiv sau agresiv-pasiv).

Să nu fii asertiv poate avea câteva consecințe:

–să te simți furios pe tine,

–să te enervezi pe cineva care „ar fi trebuit să ghicească” ce nevoi ai,

–să porți cu tine sentimente de vinovăție și frustrare, pentru că nu te exprimi în totalitate.

Să fii asertiv pe de altă parte, înseamnă să îți exprimi sentimentele într-un fel care crește la maximum șansele de a obține ceea ce vrei. Să fii asertiv înseamnă să fii proactiv, adică să faci lucrurile să se întîmple, în loc să le lași să se întâmple de la sine.

Așadar, cu cît acționezi mai mult pentru binele tău, cu atât mai capabil te simți, și asta îți va crește respectul și stima de sine. Cu cît te simți mai bine în pielea ta, cu atît devine mai ușor să acționezi asertiv și proactiv și ești foarte puțin predispus la frustrări, îndoieli, depresii.

Lange A. și Jucubowski P.(1976) susțin că asertivitatea implică „apărarea de drepturi personale și exprimarea gîndurilor și sentimentelor și convingerilor în mod direct, onest și adecvat, fără a viola drepturile altei persoane “ . Rakos (1979) a criticat această definite, bazată numai pe drepturi, pentru lipsa cunoașterii că exprimarea drepturilor prin acțiunea individuală într-un context social determină relatarea responsabilităților antecedente și ulterioare. Iar exprimarea direct (conform teoriei elaborate de Lange A. și Jucubowski P. 1976), nu înseamnă să se supună primul lucru care trece prin minte ci reprezintă o exprimare încrezătoare și controlată, la timpul potrivit și corespunzzător situației.

Asertivitate (în l.engleză to assert), dupa dicționarul Webster, înseamnă:

a-și afirma drepturile, a-și face admisă legitimitatea;

a se pronunța în mod clar și constructiv, chiar în absența unei dovezi tangibile;

a-și spune părerea fără rețineri,adesea în fața unor interlocutori ostili [59,p.166-167].

Wolfe J. (1982) conceptulează asertivitatea în termeni de „exprimarea oricărei eltei emoții decît anxietatea unei persoane”. Lowrence F (1997) extinde cconceptul de asertivitate la „învățarea abilității de a adapta comportamentul solicitărilor situației interpersonale, astfel încît consecințele pozitive să fie maxime, iar cele negative – minime ”[73].

Un grad scăzut de asertivitate poate să împiedice dezvoltarea potențialului individual la reala sa valoare și să îngreuneze obținerea succesului și atingerea propriilor scopuri.Asertivitatea scăzută ne face să acceptăm situații și intervenții pe care de fapt le considerăm deplasate,să spunem „da”, deși în sinea noastră gîndim „nu”, să ne păstrăm opiniile pentru noi de teamă că îi vom supăra pe alții, că am putea provoca un conflict sau că nu am mai fi la fel de iubiți de către interlocutori.

În opinia cercetătorilor Dandara O. și Spinei A. asertivitatea înseamnă „abilitatea de comunicare direct, deschisă și onestă, care ne face să ave încredere în noi și să cîștigăm respectul colegilor și presupune exprimarea emoțiilor și gîndurilor într-un mod în care ne satisfacem nevoile și dorințele, fără a le deranja pe cele ale interlocutorului, precum și abilitatea de exprimare a emoțiilor pozitive ”[23, p.75].

Gavril O. consideră că „asertivitatea se sprijină pe dezvoltarea celorlalte două componente, comunicare și empatie, presupunînd alegerea conștientă, un grad de flexibilitate și abilitate, încredere în procesul comunicării” [37,p.16].

Степанов С.С. constată că asertivitatea este o atitudine față de sine și ceilalți onestă și utilă, este o abilitate ce s învață și nu o trăsătură a personalității ce se moștenește. Ea se caracterizează prin manifestarea, atît a unui comportament responsabil corespunzător, cît și a unuia expresiv [69, p. 312].

În concluzie putem spune că asertivitatea este competeța de a ne exprima sentimentele și convingerile și de a solicita respectarea drepturilor în comunicarea cu interlocutorul. Se bazează pe un proces de comunicare ce combină formularea și comunicarea propriilor gînduri, opinii și dorințe într-un mod clar, direct și lipsit de agresivitate.

Lazarus L.(1973) a fost primul care a stabilit că asertivitatea comportă patru elemente :

refuzul cererilor;

cereri de favoruri și formularea de cereri;

exprimarea sentimentelor pozitive și negative;

inițiere, continuare și încheiere a unei conversații generale;

1.Exprimarea unui refuz este o situație la fel de evitată,precum este cea în care suntem refuzați. Și aceasta, precum că în general refuzurile sunt percepute cca rejectări (respingeri) ale propriei persoane. Cu atît mai important este, din acest motiv, să ne educăm/să le educăm capacitatea de a spune „nu” fără să ne temem că ne vom leza interlocutorul, sau că acesta se va răzbuna pentru că l-am respins. Refuzul trebuie înțeles ca notificarea că acolo există o limită. Depășirea limitei atrage un răspuns ferm. Aceasta trebuie să înțeleagă atît subiectul cît și obiectul educației.

Penru aceasta,formularea unui refuz cuprinde obliggatoriu trei componente:

Informativă- Refuzul este însoțit de explicații, dar nu de justificări și nici de scuze neîntemeiate.

Relațională- Transmitem, prin atitudinea noastră, că interlocutorul este mai important decît problema și că îi recunoaștem valoarea. Armonia relației trebuie să fie un obiectiv vizibil al interacțiunii voastre.

Prospectivă- Puneți căutarea unei alternative și oferiți-vă sprijinul empatic pentru cel refuzat, fără însă să încercați să deviați problema sau să-l judecați pe celălalt (ex. „normal că tu…”, „întotdeauna…” etc).

2.Cereri de favoruri și formularea de cereri

Înainte de a formula solicitarea:

– Să acceptăm că există riscul de a fi refuzați și să ne pregătim în prealabil și pentru această situație;

– Să ne clarificăm obiectivul urmărit, pentru a ne asigura că felul în care am formulat solicitarea la nivel verbal, precum și felul în care ne manifestăm nonverbal sunt cele mai potrivite pentru obținerea obiectivului personal.

În timp ce formulăm solicitarea:

– formulăm solicitări adevărate, directe;

– utilizăm fraze interogative, întrebări care să permită interolcutorului să răspundă afirmativ sau negativ;

– evităm să inducem răspunsul prin includerea sa în întrebare, pentru ca persoana în cauză să nu să se simta manipulată în direcția dorită de noi, ci să considere că are libertatea de a hotărî personal ce e mai bine;

– argumentăm obiectiv (cu fapte și cifre) punctul nostru de vedere, ne reafirmăm propria părere și importanța impactului pe care îl va avea răspunsul celuilalt asupra noastră, fără a exagera sau a abuza de relația de încredere existentă;

– formulările alese trebuie să fie precise, clare, directe, specifice, în concordanță cu obiectivul propriu. Este bine să solicităm ceva pentru un singur temei clar și suficient; mai multe temeiuri indirecte nu sunt la fel de relevante [85].

3. Exprimarea sentimentelor pozitive și negative;

Un element important în comunicarea asertivă este exprimarea sentimentelor pozitive și negative. Omul în timpul vieții sale se confruntă cu diverse situații: fie pozitive, fie negative. Aceste situații vor crea la rîndul lor și sentimente, emoții pe potriva situațiilor. Mulți dintre noi cred că este bine să ne mascăm sentimentele, mai ales cînd suntem jenați sau vinoveți. Aceasta părere nu se justifică întotdeauna. Dimpotrivă, uneori este util să ne exteriorizăm emoțiile neplăcute sau pe cele agreabile. De cele mai multe ori, dacă ne arătăm adevăratul sentiment, interlocutorul va insista mai puțin și nu ne va mai purta pică.

Inițiere,continuare și încheiere a unei conversații generale;

A ști să inițiezi, să întreții și să închei o conversație este o apitudine care trebuie dezvoltată cu grijă. Începînd o conversație, ne simțim și noi și interlocutorul confortabil, în cele mai diverse situații relaționale. Știind să întreținem o conversație, ne putem cunoaște interlocutorul, putem găsi puncte commune de interes și, în general, ne putem adapta la partenerii de dialog, pe măsură ce și ei se adaptează la noi.

Este util să știm cum să încheiem o conversație, fie că subiectul abordat nu ne interesează, fie că, pur și simplu, nu avem timp de discuții. În toate cele trei situații obiectivul rămîne inițierea, continuarea sau încheierea converației, păstrînd sau ameliorînd relația cu interlocutorul.

Agresivitatea este o noțiune care vine din latină agressio care înseamnă „ a ataca”. Se referă deci la o stare a sistemului psihofiziologic prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduit ostile, în plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrăngerii, negării sau umilirii unei persoane sau lucru investite cu semnificație, pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare.

Într-un mod puțin mai pretențios agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele

materiale, moral psihologice sau mixte [www.scritub.com/sociologie/psihologie/LUCRARE-DE-DIPLOMA-AGRESIVITAT155131239.php]. Deci, actul agresiv poate viza unele obiecte (casă, mașină, mobilă), ființa umană (individul uman izolat, micro-grupurile, colctivitatea ) sau ambele.

Opusul agresivității ar fi comportamentul prosocial, care presupune cooperare, toleranță, echilibru. Pentru a găsi exemple privind comportamentul agresiv nu este nevoie d eforturi special.

Manifestările agresivității umane sunt extreme de diverse și la diferite niveluri: pulsional, afectogen, atitudinal, comportamental. Deci aria agresivității este mult mai extinsă decît cea a violenței. Parte integrantă a naturii umane, agresivitatea include și trăsături ale naturii umane, agresivitatea include și trăsături ale naturii umane, ca de pildă, dinamismul unei persoane angrenată în lupta pentru autoafirmare sau în depășire a greutății vieții. Incluse noțiunii de agresivitate sunt și noțiunile care desemnează comportamentul agresiv, cît și implicarea actului agresor în viața socială.

C.Păunescu spune că „omul își poate orienta activitatea în mod direct asupra unui congener lovindu-l, jignindu-l verbal sau ironizîndu-l. Agresivitatea umană poate acționa de asemenea indirect, atunci cînd adversarul este vorbit de rău sau i se întinde o cursă. Agresivitatea se poate manifesta și prin refuzul contactului social, ajutor sau discuții, de exemplu” [5, p.231].

În dicționarul Walman [3, p.215] se definește agresivitatea în următoarele accepțiuni : tendința de a arăta ostilitatea prin manifestarea de acte agresive; tendințe de a depăși opozițiile întîlnite; tendința de autoafirmare prin promovarea nebătută a propriilor interese; hiperenergie în atitudini reacții ; tendința permanent de dominare în grupul social sa comunitate [ www.scritub.com /sociologie/psihologie/LUCRARE-DE-DIPLOMA AGRESIVITAT155131239.php ].

Privite din perspectiva scopului urmărit, unele conduit agresive sunt orientate în direcția demonstrării „puterii” agresorului sau a masculinității, în timp ce altele sunt orientate în direcția producerii „unui rău” altei persoane. După alți autori însă, nu este necesară această diferențiere, deoarece „aceste variate scopuri nu sunt mutual exclusive și multe alte acte de agresiune pot fi orientate spre atingerea unora sau a tuturor acestor scopuri”. David G.Myers [5, p.89] face o distincție clară între comportamentul de tip cooperant – suportiv și cel agresiv. Acesta din urmă poate fi considerat ca fiind comportamentul fizic sau verbal orientat cu intenția de a răni pe cineva. Cu toate acestea pentru Myers, agresivitatea este un termen nebulos, folosit în multe feluri și pentru multe rațiuni.

Destul de frecvent, agresivitatea este asociată și chiar confundată cu violența. Desigur, de cele mai multe ori, comportamentul agresiv și violent, dar sunt și cazurri de conduită agresivă (este clară intenția de a vătăma, de a face rău) în forme non – violente. Otrăvirea lentă a unei persoane este o conduită agresivă, dar non – violentă. Privitor la comportamentul agresiv cu răsunet antisocial, unii autori diferențiază mai multe tipuri, cum ar fi :

Agresivitatea nediferențiată, ocazională, fără un răsunet antisocial obligatoriu ;

Comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf și cronic, în care se include și comportamentul agresiv criminal;

Comportamentul agresiv ca expresie integrantă, nemijlocită a unei stări patologice, fie consecutivă unei afecșiuni neuropsihice preexistente, fie dobîndită.

Comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului, ci și asupra sinelui. Și aici trebuie să diferențiem între actele comportamentale autodistructive, forma cea mai gravă fiind sinuciderea și actele comportamentale care pot periclita sănătatea și echilibrul organismului (fumat, alcool, droguri ). Elementul esențial de diferențiere îl constituie, desigur, prezența intenției autodistructive.

Pentru explicarea originii comportamentului agresiv, s-au propus mai multe ipoteze biologice, etiologice, psihologice, sociologice. În perspectiva biologică, agresivitatea reprezinta un raspuns instinctiv determinat de activitatea subcorticală și endocrină. Hormonul masculin, testosteronul, s-a dovedit că are un rol important în declanșarea agresivității (F.H.Bronson, C.Desjardins, 1971). De asemenea anumite substanțe neuromediatoare sunt responsabile de declansarea agresivității. Cercetările etologice susțin epoteza caracterului înăscut al agresivității. Spre deosebire de ipotezele biologice si etiologice, ipotezele psihologice și sociologice promovează concepția caracterului achiziționat, dobindit, învățat al comportamentelor agresive. Cercetările lui Albert Bandura (1963) au demonstrat că agresivitatea se dobîndește prin învățarea socială și că în realizarea comportamentelor agresive un rol important îl au mijloacele de comunicare în masă. În cazul abordarilor psihologice se înscrie și ipoteza flustrare – agresivitate, lansată în 1939 de N.E.Miller, J.Dollard și L.W.Dood, verificată, revizuită și nuanțată ulterior în numeroase cercetări. În orientarea psihanalitică, agresivitatea rezulta din conflictul dintre pulsiunea morții (thanatos) dupa S.Freud (1920) și cea a plăcerii (eros). În aceiași orientare psihanalitică, A.Adler consideră agresivitatea ca un factor general uman prin care se urmărește depășirea sentimentelor de inferioritate și se asigură satisfacerea dorinței de putere. ”[Dicționar de sociologie – G.Ferreol, P.Cauche, J.M.Dubrez, N.Gadrey, M.Simion. 1995]”.

Abordări teortice ale naturii asertivității și agresivității

Societatea conteporană pe bună dreptate poate fi numită „complexă”, deoarece înaintează un șir de cerințe pentru personalitatea care la rândul ei relaționează cu cei din jur. Relaționarea interpersonală pune în valoare competențele sociale, care sunt patternuri ale comportamentului social de care dau dovadă indivizi competenți din punct de vedere social, cu alte cuvinte, capabili să producă efectele dorite asupra celorlalți indivizi [5, p.74]. Multitudinea componențelor competenței sociale nu permite punctarea unui răspuns satisfăcător la întrebarea, care sunt principalele procese psihologice care creează un comportament social corect. Această dificultate și pune în evidență interesul nostru de cercetare a asertivității ca element esențial atât în formarea personalității individului cât și în obținerea armoniei în activitatea socială și profesională.

Conform marelui dicționar al psihologiei, asertivitatea este caracteristica unei persoane care își exprimă cu ușurință punctul de vedere și interesele, fără anxietate și fără să le nege pe cele ale altora [4, p. 115]. În situațiile când în viața cotidiană persoana se ciocnește de situații care amenință viața și activitatea sa, fiecare încearcă să găsească o soluție optimă de rezolvare a problemei. La moment sunt evidențiate două tipuri de reacții instinctive la o situație sau problemă serioasă, care poate afecta viața și activitatea persoanei, și anume „fuga” (pasivitate) și „lupta” (agresivitate). Alegerea între aceste două patternuri comportamentale este propusă de natură încă din timpurile cele mai stră- vechi. Însă în societatea contemporană se face evident și necesar cea de-a treia reacție, care la rândul ei poate fi învățată, și anume asertivitatea. După cum susține D. Fontana [apud 3, p.60], comunicarea facilitează în cadrul interacțiunii interpersonale și exprimarea sentimentelor proprii și recunoașterea sentimentelor, fi e cele pozitive sau negative. Dificultățile ce intervin în această direcție sunt legate atît de sentimentele negative cît și de cele pozitive, aducerea la cunoștința celorlalți a sentimentelor negative pe care le poate isca un conflict, astfel încît multe persoane, evitînd discuțiile în contradictoriu, își reprimă sentimentele. În acest caz, soluția de mijloc, care să înlăture și nesiguranța și pasivitatea, dar și aroganța și agresivitatea este recunoașterea deschisă a comportamentului ce produce nemul- țumirea și încercarea de a găsi modalitățile de rezolvare a situației. Noțiunea de asertivitate a fost

introdusă de specialiști în terapia comportamentală, și desemnează capacitatea de a-l infl uența sau comanda pe celălalt, care se opune agresiunii sau comportamentului pasiv. Teoria asertivității s-a conturat la sfîrșitul anilor 50 – începutul anilor 60, sec.XX, în lucrările psihologului A. Salter, fi ind compusă din conceptele-cheie ale psihologiei umanitare și analizei tranzacționale. În teoria lui Salter A. comportamentul asertiv este conceput ca un comportament constructiv și optim pentru stabilirea relațiilor interpersonale, fi ind opus comportamentelor destructive – manipulării și agresivității.

Asertivitatea este cea mai eficace modalitate de soluționare a problemelor interpersonale. Comunicarea directă, deschisă și onestă permite recepționarea mesajelor fără distorsiuni, ceea ce menține relațiile cu ceilalți. Într-o comunicare asertivă tensiunea, critica, conflictul etc. sunt constructive [12, p.704].

Stanlee Phelps și Nancy Austin în cartea „The Assertive Woman” descriu patru modele de comportament, în forma stereotipurilor de viață: Doris Doormat – comportament pasiv, nonasertiv; Agatha Aggressive – comportament agresiv; Iris Indirect – comportament agresiv indirect; April Asseritive – comportament asertiv. Persoana asertivă își asumă responsabilitatea pentru răspunsurile sale „cred că…”, „eu simt…”, „îmi place …”, „eu nu pot…”, iar în alte situații își recunoaște greșeala, în loc de a fi defensivă sau de a nega faptul că a greșit [8]. Alberti R. și Emmons M. susțin că asertivitatea este un instrument cu ajutorul căruia poți obține egalitate în relațiile interpersonale pe care le stabilești cu persoanele care te înconjoară [9, p. 12].

Comportamentul asertiv. Asertivitatea se bazează pe atitudinea “Eu OK – Tu OK”. persoana își apără drepturile (într-o manieră neagresivă) și nu permite altora să capete control asupra sa și, în același timp, nu încearcă să încalce drepturile partenerilor. Starea Eului este de adult, iar partenerul care se impune rămâne în această stare chiar dacă celălalt o părăsește. Formarea asertivității ca trăsătură de personalitate în primul rând presupune în ce măsură persoana con- știentizează că comportamentul său este determinat de propriile vocații și inițiative și în ce măsură poate fi infl uențat prin manipulare, autoritate sau convingeri din exterior. Între a fi pasiv și agresiv, asertivitatea presupune negocierea cu ceilalți și implică păstrarea verticalității, a echilibrului, respectând în același timp dorințele și drepturile celorlalți.

Această procedură în mare mă- sură este asemănătoare cu analiza scenariilor lui E. Bern. În terminologia lui Bern trebuie să înțelegem de către cine și când au fost expuse principalele teze ale scenariului vie- ții și acceptarea acestui scenariu sau nu. Dacă scenariul nu este acceptat, atunci se ia decizia în ce direcție trebuie efectuate anumite schimbări sau corectări. Des este întâlnit faptul că persoana este infl uențată de autoritatea și de montajele altor persoane, Ina MORARU 47 Ψ care la rândul lor îi sunt străine și care-i provoacă suferințe. Persoanei i se propune să își asume responsabilitatea pentru rolul principal în scenariul propriei vieți, dar și pentru transcrierea întregului scenariu și de a prelua rolul de regizor al acestei piese, numită viață personală. În sfera relațiilor interpersonale asertivitatea presupune refuzul aprecierilor și părerilor străine, cultivarea propriei păreri, comportamentului spontan, în corespundere cu propriile interese, necesități și dispoziție [10;13].

Conform concepției lui Kapponi V. și Novak T., asertivitatea presupune spontaneitatea comportamentului, persoana ușor își expune propriile emoții și dorințe. Autorii concepției comportamentului spontan eliberează persoana de ritualuri, limite, persuasiune și permite capacitatea de a fi ea însăși. Din păcate individualismul, eviden- țiat în această concepție, perceput la propriu, poate avea consecințe grave, chiar până la nonperceperea standardelor, și comportându-se reieșind din propriile norme [11].

Agresivitatea este o caracteristică a formelor de comportament orientat în sens distructiv în vederea producerii unor aune ( material , moral-psihice sau mixte ) .

Tolvin definește agresivitatea ca o pregătire a personalității spre o comportare agresivă. Nivelurile ei se determină ca învățare în procesul de socializare și ca orientări spre norme-culturale. Actele agresive sunt comportamente sau acțiuni individuale sau collective îndreptate spre producerea daunelor fizice sau psihice. Iurciuc consideră, însă, agresivitatea – comportare motivațională, act care poate des produce rău obiectelor atacate sau daună fizică altor persoane care le provoacă discomfort, încordare fizică, o stare de deprimare sau neliniște. Actele agresive sunt unele din cele mai des folosite metode de rezolvare a problemelor, fiind prezente ca metode de apărare psihologică, ca metode cu ajutorul căreea își satisfice unele necesități, își atinge unele scopuri etc.

După U. Șchiopu agresivitatea este: comportamente de reacții brutale, distructive și de atacare. Se mai poate define ca atitudine bătăioasă, însușire de a trăi și a asigura trebuințele vitale principale (alimentare și mai ales sexuale ) prin forța. [12; p.58] K. Lorenz consideră că agresivitatea este o reactive înnăscută ca formă de adaptare, dar prooblema aceasta a rămas contraversată dat fiind faptul, că chiar la animale agresivitatea apare ca o necesitate.[8; p.143] După Noel Malloux agresivitatea mai temperată este constructivă. În astfel de cazuri ea conferă „ardore” conduitei și dacă ste angajată în activități constructive contribuie la dezvoltarea mai intensă implicată în progresul social. J.Dollard considero că agresivitatea este rezultatul al frustrației. După opinia autorului frustrația duce întotdeauna la agresivitate. [7; p.429]

Așadar, agresivitatea este orice formă de conduită orientată cu intenție către obiecte, persoane sau sine, în vederea unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri și daune.

În legătură cu originea tendințelor agresive, există mai multe teorii :

Teoria impulsului nativ după care agresiunea are la bază un instinct înăscut, așa cum susține Freud, vorbim de instinctul morții. În ultimile decenii, K.Lorenz, biolog, a făcut cercetări riguroase demonstrînd existența, la animale, a unor tendințe de agresiune între specii.

Se consideră că agresivitatea poate apărea în urma evidențierii unor tumori pe creier în regiunea sistemului limbic, unde see presupune existența unor centre în relație cu comportamentul agresiv. Apoi, agresivitatea apare și în unele boli mentale, în deosebi turbare. Prin urmare pare evidentă existența unor centre ce pot declanșa acte agresive. La un moment dat, s-a crezut că agresivitatea ar fi în funcție de numarul de cromozomi: sunt persoane la care un cromozom Y suplimentar care ar dispunde la violenț și agrsivitate. Investigîndu-se situația acestui cromozom la cei condamnați pentru violențe, s-a gasit printre eii un procent de 2,9% persoane avînd un cromozom Z suplimentar – comparativ cu populația obișnuită unde procentu acestei anomalii genetice este doar 0,2%. Dar, pe de alta parte, băieții cu cromozom Y dublu sunt mai înalți și mai viguroși de cît cei normali, astfel în cît este foarte posibil că această particularitate să fi favorizat agresivitatea lor.

Există și agesivitate malignă, manifestată însă la oamenii bolnavi mental. E.Fromm stabilește o corelație între această formă de agresivitate și sadism, plăcerea de a lovi, de a cauza suferințe, deformarea cu originea în tulburările instinctului sexual.

Exceptînd cazurile patololgice, la oamenii normali există formațiuni nervoase care pot declanșa agresivitatea, dar una de ordin reactiv, ca răspuns la atacurile altora, iar amploarea agresivității pare să depindă foarte mult de condițiile sociale și de educație. Caatare, în cazurile patologice, stimularea sau amblația anumitor regiuni cerebrale pot antrena episoade de agresivitate. Astfel, la ființa umană, amigdalotomia bilaterală sau hipotalamotomia posterioară sunt intervenții psihochirurgicale care pot diminua comportamentul agresiv.

Teoria socială a învățarii (A.Bandura) susține că agresivitatea se învață ca toate celelalte componente, în special prin observarea unor modele. Copii bătuți de parinții lor sau asistînd la acte de violența între parinți devin și eii bătăuși. Sunt și cazuri cînd parinții nu tolerează violența în familie, dar încurajează comportamentul îndrăzneț, arogant și chiar violent față de ceilalți copii.

În multe țări filmele oferă zilnic spectacolul unor violențe, bătăi, omoruri. La fel cărțile de aventuri consacră sute de pagini detaliilor referitoare la cum să organizăm jefuirea unor banci sau să eliminăm orce probă în legătură cu un omor. Există și mentalități prin care societatea favorizează agresiunea, răzbunare, luînd pe cel puternic care poate să-l strivească pe cel slab. Pe măsură ce cresc copii admiră pe cei capabili săi bată pe cei mai puțin musculoși.

Bandura afirmă că învățăm să fim agresivi din urmatoarele situații :

Învățăm să fim agresivi de la oamenii din jurul nostru ( părinții îi învață pe copii să nu fie agresivi, dar îi bat șii pedepsesc ). Învăță, să fim agresivi din atitudinile societale ( în ultimii ani se observă un avînt îngrijurător agresive în societate ).

Învățăm să fim agresivi de la televizor, din filmele de groază care prezinză crime hidoase, bătăi violente și siluiri (unul dintre lucrurile care-i alarmează foarte mult pe copii este să găsească ceeia ce este în aparență bun este în realitate rau. Atîta vreme cît bunul și raul sunt separate și copilul delimitează binele de rau, el tolerează violența, moartea).

Teoria flustrațieii: caută să explice mecanismul agresiunilor prin apariția unor flustrări (stări de tensiune create prin apariția unui obstacol în calea realizării dorințelor unor persoane). Însă nu orice frustrație duce la agresiuni. În legătură cu acest punct de vedere, Alfred Adler menționa că oamenii avînd sentimentul unei inferiorități ( nu aud bine, sau nu văd bine, suferă de strabism, sunt mici de statură, etc) pot ajunge chiar la un complex de inferioritate care-i face foarte susceptibili, reacționînd exagerat la orice contrariere.

Teoria Catharsisului: susține că atunci cînd există la spectacole violente, privitorul își consumă pe plan imaginar energia agresivă, deci vizionarea scenelor brutale ar duce la diminuarea agresivității, și nu la intensificarea ei. S-au realizat experimente care arată cum impulsul agresiv înpotriva unei persoane scade numai dacă acea persoană este agresată, pedepsită de altcineva.

În concluzie, la orice om normal, există structura anatomo-fiziologică implicată în declanșarea unor acte agresive. În mod normal, ele se pun în mișcare doar în cazul încălcălcării abuzive și brutale a unor drepturi. Frustrarea are, firește, un rol. Violența replicilor și modul de manifestare sunt în funcție de influențele sociale si de educație. Cât despre violența malignă, nejustificată prin situație, ea este de origina patologică, având la bază dereglări hormonale sau de ordin fiziologic [ www.scritub.com/sociologie/psihologie/LUCRARE-DE-DIPLOMA-AGRESIVITAT155131239.php].

Asertivitatea – semnul comunicării eficiente

Asertivitatea nu este un comportament natural, cu care ne naștem. În mod natural, ne comportăm și comunicăm submisiv sau agresiv; asertivitatea este un comportament și un mod de comunicare educat – deci o abilitate care trebuie cunoscută și apoi exersată. Dacă am plasa pe o scală cele doua extreme – submisiv și agresiv – comportamentul asertiv nu se află, așa cum ne-am aștepta, la mijloc. Comportamentul asertiv este mult mai aproape de cel agresiv, dar se diferențiază de comportamentul agresiv prin faptul că nu încalcă drepturile și libertățile celuilalt. De asemenea, comportamentul asertiv analizează comportamentul celuilalt și nu persoana lui. De exemplu, un manager care intră în birou și le spune oamenilor săi: "Sunt nemulțumit că nu ați atins țintele pe care vi le-am stabilit. Ce s-a întamplat?", se comportă asertiv, iar un manager care spune: "Normal. Pleacă omul o zi și nu mai face nimeni nimic. Idioților!", are un comportament agresiv.     

Ce înseamnă a fi asertiv? Fiecare dintre noi are drepturi. Demnitatea noastră se naște din aceste drepturi. Nimeni nu poate trece peste ele fără voia noastră. În același timp, și alții au exact aceleași drepturi, pe care nu le putem ignora. Atîta timp cît vrem ca alții să ne respecte drepturile, și noi trebuie să le respectăm pe ale celorlalți. Acesta este principiul de bază al comportamentului asertiv. Asertivitatea naște încrederea în sine, pentru că cedăm presiunilor doar atît cît considerăm necesar. Putem face acest lucru pentru ca mesajul pe care îl transmitem celorlalți este unul foarte clar despre cum dorim să fim tratați. A fi asertiv înseamna a te comporta civilizat, rezonabil și obiectiv, înseamnă a le transmite celor din jur informații corecte despre ceea ce dorim sau simțim. A fi asertiv nu înseamnă nici a fi pasiv, nici a fi agresiv, ci a fi undeva între cele două extreme.
Pentru a fi asertiv, trebuie să-ti cunoști drepturile. Iată cateva dintre acestea: ai dreptul de a dori ceva, chiar dacă poți obține sau nu acel lucru; ai dreptul să-ți exprimi opiniile și sentimentele; poți lua decizii și le poți schimba, dacă dorești; poți să nu-ți explici acțiunile, să refuzi să le explici altora sau să te scuzi pentru ele; poti spune "nu" fără să te simți vinovat; poți accepta o cerere sau poți fi de acord cu ea între anumite limite.

Cum poți actiona în virtutea asertivității? Trebuie să fii direct, să-ți exprimi gîndurile, ideile sau nevoile, fără să simți că ar trebui să te scuzi pentru ele. Trebuie să-ți asumi responsabilitatea propriilor opinii, care nu sunt,într-adevar, adevaruri universale, însa sunt opiniile tale. Trebuie să fii calm și sub control, să nu-i lași pe alții să-ți influențeze răspunsul. De asemenea, politețea și obiectivitatea trebuie să caracterizeze răspunsul tău; trebuie să eviți atacurile personale.

Pentru a avea o poziție asertivă, există strategii pe care poate mulți dintre noi le-am aplicat fără să fim conștienți de ele. Una dintre aceste strategii este aceea a "discului stricat", folosită pentru a obține răspunsul dorit la o cerere justificată. Trebuie doar să stabilești clar care este obiectivul și să repeți, în diferite forme și contexte, respectiva cerere pîna ajungi la rezultatul dorit. Altă tehnică este aceea de abordare a criticismului. Uneori este dificil să primești critici fără să răspunzi emoțional la acestea și fără să ai tendința de a avea o replică la fel de critică. Pentru a evita aceste lucruri, trebuie diminuat potențialul critic al discuției prin punerea accentului pe conținutul critic, nu pe comportamentul criticului, prin controlul propriilor emoții negative. Interlocutorul nu trebuie întrerupt, el trebuie lăsat să spună tot ceea ce are de spus. Trebuie să ii confirmi partenerului faptul că îl asculți și că ai ințeles ce vrea să spună. Critica trebuie acceptata; poți fi de acord cu ea macar parțial sau în principiu. Ultimul pas este acela de a te concentra pe rezolvarea problemei împreuna cu interlocutorul, de a gasi soluții practice împreună cu acesta. O alta strategie este aceea de a învăța să spui "nu". Oricine are dreptul să spună "nu". În timp ce spui "nu", trebuie să ai în minte cît te poate costa un "da" nedorit, cît timp, stres, resurse. Trebuie să fii calm și sigur pe tine și convins că este ceea ce-ți dorești [ http://dragomir-valentin.blogspot.com ; http://m.cariereonline.ro/articol/despre-fi-asertiv ; http://dragomir-valentin.blogspot.com/2014/05/despre-fi-asertiv.html; http://www.cariereonline.ro/articol/despre-fi-asertiv ].

Asertivitatea este un comportament care se poate învăța prin autocunoaștere și prin exercițiu. O dată dobandîtă, aceasta achiziție ne face să ne simțim mai bine în pielea noastră și să devenim mult mai eficienți.
Persoanele anxioase se comportă non-asertiv pentru că și-au format o imagine de sine de persoane amabile, gata să facă pe plac oricui. Ele nu-și exprimă în mod deschis solicitările, pentru a nu deteriora relația cu partenerul, de care se simt dependente.
Nu e greu de ințeles de ce persoanele afectate de timiditate sau de anxietate socială consideră că este dificil să se afirme, să își susțină punctele de vedere, în special atunci cînd se confruntă cu credințele și părerile diferite ale altora.
Trei tipuri de temeri sunt legate în mod evident de timiditate, anxietate socială sau de lipsa asertivității:

1.frica de a fi judecat /criticat sau evaluat;
2. frica de a fi respins sau exclus;
3. frica de a fi transparent sau "surprins dorind"

1.4 Tipurile și formele agresivității

Tipurile de agresivitate

Cel dintîi criteriu de bază căruia trebuie să grupăm comportamentele agresive constă în conținutul moral al comportamentului. Astfel putem vorbi despre așa numita agresivitatea antisocială, adică distructivă, orientată împotriva colectevității și de agresivitatea prosocială, care servește interesele colectivității și ale individului.

Atunci cînd apare decizia de a acționa agresiv și antisocial se ține cont de raporturile dintre costurile și beneficiile anticipate. Se poate vorbi de un continuum, ce are la una dintre extreme reacții de agresivitate spontane, iar în cealaltă, comportamente antisociale calculate în cele mai mici detalii.

Cel de-al doilea criteriu de clasificare: agresivitatea este oare mijloc sau scop?Dacă individul recurge la agresivitate fiindcă doar pe această cale își vede realizabil un plan, scop, atunci vorbim despre agresivitate instrumentală, iar dacă el recurge la agresivitate, independent de vre-un avantaj, pentru a produce altuia o durere, neplăcere, atunci vorbim despre agresivitate ostilă.[ www.scritub.com/sociologie/psihologie/LUCRARE-DE-DIPLOM-AGRESIVITATE]
Ostilitatea este un construct multidimensional, de aceea este văzută ca avănd componente cum ar fi: cognitive, afective și comportamentale.

Componenta cognitivă – este definită ca o serie de credințe și atitudini negative îndreptate spre ceilalți inclusiv cinismul și neîncrederea.

Componenta afectivă – este etichetată în maniera tipică ca și furie se referă la emoții neplăcute, dezagreabile.

Componenta comportamentală – este gîndită ca rezultat la componentele atitudinală și afectivă și este o acțiune intenționată de a le face rău celorlalți, fie verbal, fie fizic.

Literatura de domeniu mai face distincția întrea agresivitatea reactivă – cea prin care se răspunde unei provocări și cea proactivă – inițiată fără provocări prealabile.Importantă este, de asemenea, diferențierea între agresivitatea verbală și cea fizică, aceasta din urmă fiind mult mai gravă, atît prin consecințele asupra agresantului, cît și prin probabilitatea mai mare de a declanșa un răspuns agresiv și deci, de a duce la o escaladare a violenței.

„ Dar nu orice agresivitate este comportament antisocial, după cum nu orice act antisocial presupune agresivitate (furtul); agresivitatea neintenționată nu este antisocială. ”

Cu toate acestea, toate culturile și societățile au instituit forme de pedeapsă pentru acțiunile agresive ce aduc prejudicii colectivității în întregime, sau membrilor ei. Pedeapsa are rolul nu doar de a-l sancționa sau izola pe cel în cauză, ci de a reduce probabilitatea ce el să mai săvîrșească alte acte agresive antisociale, ci și de a servi ca exemplu.

Avînd în vedere diapazonul larg de conduite agresive și raportul lor complex cu standardele sociale ce le definesc antisociale sau nu, apare destul de limpede determinarea lor multiplă. Ceea ce înseamnă, pe de o parte, că în aproape fiecare act de violență sunt implicați atît factori de natură biologică și psihologică, cît și psihosocială, atît trimiteri spontan emoționale, cît și modele comportamentale achiziționte prin învățare , precum și evaluarea situației în termeni de costuri și beneficii.

Formele agresivității

Agresivitatea reprezintă tendința de a arăta ostilitatea prin care manifestare de acte agresive,tendința de a depăși opoziițiile întîlnite,tendința de autoafirmare prin care promovarea nebătută a propriilor interese ,hiperenergie în atitudini și reacții,tendința permanentă în grupul social sau în comunitate.Pentru acestea se utilizează diverse forme de agresivitate. În acest sens, există mai multe criterii de grupare a comportamentelor agresive și anume : conținutul moral al comportamentului. Agresivitatea mijloc sau scop, dupa caracterul lor ofensiv sau defensiv. Pe baza acestor criterii enumerate mai sus, au fost stabilite mai multe forme de manifestare a agresivității:

1) Impulsivitatea – este o trăsătura caracteristică ce implică un mod impulsiv de a reacționa prin impulsuri. Impulsurile sunt modalități acționale de reacție involuntară, bruscă, necontrolată și ne integrată într-o activitate rațională. Lafon spune ca impulsivitatea este o „descărcare incoercibilă și imediată a unei stări de tensiune emoțională, într-un act sau comportament.”

2) Excitabilitatea- este starea sistemului nervos caracterizată printr-o sensibilitate de grad maximal față de factorii de mediu externi sau interni. Definirea acesteia are la bază noțiunea psihofiziologică de excitație care vine din latinescul „excitatio” care însamnă stimulare. Bordenat și Prigney consideră că excitația psihologică presupune ridicarea tensiunei psihologice și exacerbarea dinamismului psihic, stări care devin patologice atunci cînd sunt însoșite de o tulbulare afectogenă reactivă, consecința unei emoții intense sau a unui incident grav.

3) Violența derivă din latinescul „vis” care înseamnă forță, prin urmare violența înseamnă utilizarea forței pentru a manifesta superioritatea. Definirea violenței presupune 3 direcții (Michaud):

a) Violența ca o stare de dizordine, este o stare coruptă a puterii sau un abuz de putere, impusă contrar voințeii altora.

b) Violența fizică este cea mai gravă întrucît cauzează moartea persoanei, vătămarea coporală și libertatea individului.

c) Violența economică reprezintă toate atingerele și flustrările a supra bunurilor materiale.

d) Violența morală ce cuprinde violența privată criminală precum și violența colectivă, violența cetățenilor contra paceii, violența puerii contra cetățenilor.

4) Propulsivitatea reprezintă declanșarea agresivității datorită unui resort intern. Ea apare în mod forțat, automat, fără să se supună controlului voluntar. Ca mod de manifestare, propulsiunele pot fi: kinetice, monotopii ritmice, mișcări parazite, acese de automatisme ambulatorii.[www.scritub.com/sociologie/psihologie/LUCRARE-DE-DIPLOMA AGRESIVITATE]

Acceste de manifestări n-au sens, sunt instinctive, își au originea în tendințele fundamentale ale inconștientului. Ele sunt determinate de trebuințele și expresiiel emoționale. În general instinctele grupează pulsiunile trebuințele, tendințele, totalitatea actelor reflexe, automate și inconștiente cu care individul se naște și care poartă amprenta tipului caracterial al personalității acestuia. S. Freud pune instinctele la baza veții psihice acordînd cea mai mare importanță instinctului sexual. Adler vorbește despre tendințele sau instinctele orientate către putere, către dorința de afirmare și dominare a individului, valorificînd în acest sens aspectul lor psihosicial. Aspectul cel mai important al vieții instinctive a indivdului este reprezentat de agresivitate.

Forme de agresivitate verbală:
a) Calomnia este cea mai agresivă formă verbală se produce între două persoane aflate în conflict, dar poate fi și public prin presă radio, zvonuri lansate periodic și sistematic.

b) Ironia este modalitatea de agresare a unei situații, persoane printr-un joc subtil de inteligență care să producă obiectului atacat un prejudiciu sau o traumă psihică.

c) Demigrarea constă în preucuparea celui ce o manipulează de a descoperi acele tresături de personalitate sau fapte, înprejurări, intenții cu caracter negativ sau peiorativ ale adversarului pe care le îngroașă, le denaturează pînă la grotesc, dorind să obțină o descalificare, o compromitere moral social a adversarului.

d) Sarcasmul este forma cea mai acută, mai pertinentă și mai traumatizantă a agresivității prin limbaj. Este o ironie mușcătoare. Sarcasticul îi place nu numai să rănească verbal victima ci și să asiste la trăirea durerii de către acesta [ www.scritub.com/sociologie/psihologie/LUCRARE-DE-DIPLOMA AGRESIVITATE].

Preadolescența – caracterizare generală

Vîrsta preadolescentă durează între 10/11 ani și 14/15 ani și mai este numită și pubertate. (P.Golu, M.Zlate, 1992; U. Șchiopu, E.Verza, 1995, D.Elkonin, 1960 ). [p.205]

Caracteristica generală a stadiului.

Vîrsta preadolescentă este considerată o vîrstă între copilărie și maturitate, o treaptă intermediară între copilărie și viața adultă care decurge pentru fiecare diferit, dar care pentru toți reprezintă același rezultat – obținerea maturității.

La fel ca și în cazul vîrstei școlarului mic, particularitățile psihologice ale pubertății vor fi strict determinate și dependente de locul ocupat și rolul jucat de copii în sistemul relațiilor sociale. Desigur că odată cu înaintarea în vîrstă, cu trecerea de la nivelul primar la ciclul gimnazial, în viața copilului apar o multitudine de modificări care au rol esential în conturarea tabloului său psihologic. Astfel, se schimbă locul preadolescentului în familie, la școală, în societate. Datorită forței sale fizice, mult amplificată, copilului se încredințează îndatoriri noi. Preadolescentul efectuează sarcini pe care ceilalți membri ai familiei, din cauza altor preocupări sau a lipsei de timp, nu le pot îndeplini. Familia încredințează preadolescentului îndatoriri cu valoare și responsabilitate socială crescută comparative cu mica școlaritate. Societatea își amplifică și intensifică exigențele față de comportarea socială, etico – morală a preadolescentului, își diminuează, totodată, tutela direct, aceasta căpătînd forme noi, de dirijare discretă. În școală, trecerea de la sistemul de învățare cu un singur cadru didactic la cel cu mai mulți profesori atrage după sine diversificarea exigențelor, a stilurilor de învățare, creează condiții pentru o nouă formă de adaptare socială. Învățarea la acestă etapă se modifică în ceea ce privește cantitatea, calitatea și condiționarea ei. Factorii care influiențiază învățarea devin mult mai numeroși și mult mai diferențiați: modelele ”umane„ propuse de fiecare profesor; gradul de pregătire profesională și psihopedagogică a profesorilor; modelele de lecții practicate de aceștia, stilul de relaționare cu elevii, modalități de evaluare etc. În fața preadolescentului apar probleme legate de adaptarea școlară la toate aceste noi solicitări, de modificare a stilului relațiilor interpersonale (elev-profesor; elev-elev; elev-grup ), în sfîrșit, chiar de corijarea a modurilor de învățarepracticate pînă acum.

Preadolescentul ”este încă un copil, dar un copil care din cînd în cînd tinde să-și depășescă copilăria și care, mai mult decăt în oricare din perioadele precedente prelungește această copilărie spre viitor„ (P.Osterrieth).[ p.206]

În acest stadiu vor „funcționa” multe dintre nevoile școlarului mic, numai că ele, manifestîndu-se în alte contexte socio-psihologice, vor căpăta alte forme de exteriorizare și vor avea alte efecte asupra planului psiho-comportamental. Mai mult decît atît, vor apărea noi nevoi, specific acestui nivel nou de vîrstă.

Caracteristici privind unele aspect ale vieții preadolscentului

Criza de la 13 ani. În plan exterior această criză se manifestă sub forma unor comportări demonstrări demonstrative, a brutalității, tendinței de a acționa contrar dorințelor și indicațiilor adulților, ignorarea observațiilor lor, închistării. Deși mecanismele de apariție a crizelor la diferite etape de foramare a personalității sunt în fond unele și aceleași, totuși criza preadolescentină se deosebește prin acuitate și derută.

L. Bojovici consideră că această caracteristică este provocată de tempoul rapid al dezvoltării fizice și intelectuale a preadolescentului, ce duce la apariția unor astfel de trebuințe, care nu pot fi satisfăcute în virtutea maturizării sociale insuficiente a elevilor. Din această cauză trebuințele apărute sunt destul de încordate [209]. După părerea lui L. Bojovici, criza preadolescenței se deosebește de celelalte crize și prin următorul moment: dacă pe parcursul celorlalte etape de dezvoltare obstacolul fundamental în satisfacerea trebuințelor apărute venea din exterior (interdicțiile adulților, modul de viață neshimbat ce blochează activismul copilului), atunci la preadolescent încep a avea o mare importanță și factorii interni: interdicțiile proprii, deprinderile și calitățile caracterului,care-l împiedică să-l realizeze cele planificate. Totuși condițiile externe- dependența și tutela adulților, de care tinde să se elibereze preadolescentul ce ce se consideră matur – contribuie substantial la agravarea crizei. Anume din această cauză este necesară o schimbare radical a relațiilor și stilului de comunicare cu peadolescentul. În afară de această, o mare influiență o aree și factorul maturizării sexuale, care provoacă excitabilitate emoțională sporită, atracțiile sexuale, fapt ce schimbă mult comportarea preadolescentului.

Cauza principal a crizei, după părerea lui L. Bojovici, constă în apariția unui nou nivel de conștiință de sine care se cunoaște singur pe sine ca o personalitate integră ce se deosebește mult de masa celorlalți oameni. Acest fapt duce la apariția tendinței spre autoafirmare, autorealizare și autoeducație. Anume aceste trebuințe constituie baza vîrstei preadolescenței [210].

Mari schimbări suferă pe parcursul acestei vîrste memoria și atenția elevului. Particularitatea lor fundamental constă în intesificarea laturii volitive a acestor două funcții. Se dezvoltă posibilitatea elevului de a memora eficient un material cu caracter verbal și abstract. Preadolescentul folosește deja rational mijloacele special de memorare și reproducere a materialului. Memorînd materialul pe cale logică, el efectuează o serie de acțiuni de comparare, sistematizare și clasificare a noțiunilor memorate. Crește viteza memorării și volumul materialului păstrat în memorie [216].

Dezvoltarea atenției pe parcursul vîrstei are un caracter contradictoriu: pe de o parte, se formează atenția voluntară, stabilă, pe de altă parte, bogăția impresiilor, emoțiilor, impulsivitatea preadolescentului provoacă o instabilitate mare a atenției, o sustragere frecventă a ei, fapt care complică considerabil activitatea de învățare. Eficacitatea atenției la această vîrstă depinde de conțițiile de muncă, de conținutul materialului, dispoziția și starea psihică a elevului, de atitudinea lui față de activitate [217].

Formarea personalității preadolescenților

Dezvoltarea maturității sociale este statornicirea disponibilității elevului pentru o viață în societatea maturilor ca un membru cu valoare deplină și cu drepturi depline al ei. Acest proces presupune dezvoltarea nu numai a disponibilității obiective, ci și subiective, care e necesară pentru însușirea cerinților sociale, înaintate față de activitatea dată, atitudinea față conduita maturior, deoarece anume în procesul însușirii acestor crințe se dezvoltă maturitatea socială.

Se deosebesc cîteva tipuri de maturitate a preadolescenților:

Maturitatea social-morală se manifestă în contactle cu maturii – în participarea serioasă a preadolescentului la preocupările privind bunăstarea familiei și a membrilor ei, în ajutorul sistematic acordat maturilor și chiar în susținerea lor, în prticiparea la viața familiei de acum cu drepturi de matur.

Maturitatea în activitatea intelectuală și în interese se caracterizează prin prezența la preadolescenți a elementelor autoinstruirii. Asfel de elevi (eleve) se deosebesc printr-o independență absolută la însușirea cunoștinților nu numai conform programei școlare, ci și peste prevederile ei.

Maturitatea preadolescenților în relațiile romantice cu semenii de sex opus se manifestă nu atît în existența simpatiilor reciproce, cît în forma, pe care o au aceste relații. Anume forma de relații o însușesc preadolescenții de la maturi. Aceasta se manifestă în faptul, că ei își dau întîlniri și se distrează ca maturii: pleacă în afara orașului, organizează serate etc.

Maturitatea în ceea ce privește exteriorul și manierele de comportare constituie un rezultat al imitării directe de către predolescenți a maturilor și se manifestă în grija pentru asemănarea exteriorului lor cu cel al maturilor.[p.219-220]

Relațiile preadolescentului cu adulții și cu semenii

Interacțiunea cu maturul este unul dintre factorii de primă importanță ai dezvoltării personalității preadolescentului. Tipul de relații cu maturii care a existat în copilărie devine pentru preadolescent iancceptabilă, care nu corespunde reprezentării lui despre nivelul proprii maturități. Drepturile maturilor sunt limitate, iar cele proprii sunt extinse. Preadolescentul pretinde la respecatarea personalității lui și a demnității omenești, la încredere și oferirea independenței, adică la o anumită egalitate în drepturi cu maturii, și să străduiește să obțină recunoașterea de către ei a acestei situații. Diferite forme de nesupunere și protest din partea preadolescenului sunt un mijloc de a înlocui tipul precedent de relații cu maturii cu unul nou specific pentru relațiile maturilor. Apariția la preadolescent a sentimentului propriei demnități și a necesității de a i-l recunoaște cei din jur generează o problemă întru totul nouă a drepturilor maturului și preadolescentului în cadrul relațiilor reciproce.

Forma reușită de trecere la noul tip de relații e posibilă în cazul, cînd maturul dă dovadă el însuși de inițiativă sau, luînd în considerație cerințele preadolescentului, își restructurează atitudinea față de el. Condiția constă în lipsa la matur a atitudinii față de preadolescent ca față de copil. Un șir de momente esențiale față de peadolescent ca față de copil. Un șir de momente esențiale, totuși, menținerea atitudinii de mai înainte, și anume:

Statornicia situației sociale a preadolescentului: el a fost și rămîne elev;

Dependența lui materială deplină de părinți, care în paralel cu învățătorii apar în rolul de educatori;

Deprinderea maturului de a orienta și a controla copilul;

Menținerea la preadolescent, în special la început, a unor trăsături de copil la înfățișare și în conduită, lipsa la preadolescent a deprinderii de a acționa independent [p.226-227].

La vîrsta preadolescentă apar cerințe deosebite față de realitate de prietenie – sinceritate și înțelegere reciprocă, sensibilitate, compătimire și priceperea de a păstra secretele. Comunicarea, în cadrul căreia fiecare îi dezvăluie celuilalt ceea ce e mai important și mai tainic, lumea sa interioară, îi îmbogățește pe ambii, permite a înțelege mai bine ceea ce se întîmplă în propriul suflet. Odată cu vîrsta tot mai importantă devine ”afinitatea sufletească” – comunitatea vieții interioare, înțelegerea reciprocă, coincidența valorilor, năzuințelor personale, opiniilor în diferite probleme. Statornicirea unei astfel de prietenii e favorizată de discutarea diferitelor probleme de viață și dispute – adeseori îndelungate, foarte emoționante. În procesul disputelor și reflecțiilor ulterioare la preadolescent se statornicește punctul de vedere, care e înțeles drept personal, propriu, adică se formează convingerile.

Relațiile ating un nivel nou, mai înalt de dezvoltare, cînd la preadolescenți apar scopuri și sarcini general și concomitent importante pentru fiecare, legate de intențiile profesionale, autoeducației, autoinstruire. Prietenii încep cu forțe comune să le transpună în viață: să însușească împreună cunoștințe, deprinderi, își dezvoltă diferite calități, se ajută reciproc. Acesta e tipul cel mai valoros pentru dezvoltarea peronalității. [p.229-230]