Asemanari Si Deosebiri Intre Jurnalismul Radiofonic Si Cel de Televiziune

INTRODUCERE

Radioul. Deși radioul este privit deseori ca un mijloc mediatic instant, procesele sale de colectare a știrilor pot fi mai lente decât cele din presa scrisă. Informațiile esențiale pot fi obținute, desigur, prin telefon, însă transmiterea interviurilor poate lua ceva mai mult timp.

Interviurile prin telefon pot fi realizate rapid, dar calitatea sunetului nu mai este aceeași, iar pentru interviurile importante e adesea necesar ca jurnalistul să aibă la el un microfon și un reportofon. Pentru pachetele mai lungi, care necesită mai multe interviuri și un zgomot de fond poate dura câteva ore până când jurnalistul reușește să adune tot materialul necesar. Acesta va trebui apoi revizuit, de regulă de același jurnalist, când se întoarce la redacție.

Odată materialul asamblat, transmisia se poate face foarte repede – cele mai multe stații radio transmit la fiecare oră buletine de stiri – sau chiar instant, însă radioul este un mijloc mediatic liniar. Spre deosebire de ziare și paginile Web, consumatorul nu mai are libertatea de a se mișca între articole. De aceea, jurnaliștii de radio trebuie să capteze atenția ascultătorilor pe tot parcursul transmisiei, deoarece aceștia se plictisesc destul de usor. Cu alte cuvinte, se recomandă ca intervențiile să fie destul de scurte (de la aproximativ 20 de secunde la un minut), doar subiectele mai importante urmând a rula ceva mai mult. De asemenea, se recomandă schimbarea rapidă a diferitelor elemente (voci și sunete) care formează materialul, înainte ca ascultătorul să se plictisească.

Televiziunea. Realizarea unui material la televiziune este un proces lent, care presupune mult timp, efort și personal decât orice alt canal mediatic. Aproape orice material de televiziune implică o echipă de filmare și un reporter care își părăsesc biroul și călătoresc, adesea pe distanțe lungi, până la locul evenimentului. Este posit ca aceștia să fi petrecut deja mult timp pregătind interviul, asigurându-se că oamenii pe care trebuie să-i intervieveze și lucrurile pe care vor să le filmeze sunt acolo unde vor ei și când vor ei. Iar când ajung acolo, chiar și filmarea celui mai simplu interviu ia ceva timp. Procesul de revizuire cere ca secvențele

să fie filmate din unghiuri diferite, cu tăieri, pentru a facilita editarea. Pentru un minut de televiziune se poate filma o oră, la aceasta adaugându-se și timpul necesar interviurilor.

Iar filmarea nu este decât prima etapa a procesului. Se scrie apoi un scenariu pe baza imaginilor, se înregistrează vocea comentatorului (dacă există unul), iar filmul este apoi editat într-un material coerent de televiziune.

Transmisia este, de asemenea, mai lentă decât în cazul radioului, deoarece canalele de televiziune au tendința de a transmite mai puține buletine (deși unele canale prin satelit și cablu transmit astăzi programe continue de știri sportive). Ca și radioul, televiziunea este un canal mediatic liniar, iar necesitatea captării atenției publicului impune materiale scurte, dinamice.

CAPITOLUL I: ȘTIREA

Știrea, este un gen publicistic care prezintă realitatea actuală, pe care o pune într-o formă comunicabilă, transmisă apoi, prin intermediul unor tehnici moderne de difuzare în masă.

În domeniul ziaristicii, informația trebuie înțeleasă în dublu sens. Informația este un termen devenit celui de presă. Unii autori chiar definesc informația drept "procesul comunicării sociale și instituțile care asigură acest proces". Termenul de informație este folosit și în accepția de gen ziaristic, dar toate genurile ziaristice implică existența unei informații. Pentru a delimita genul în sistemul mijloacelor de expresie ziaristică, termenul de știre este mai corespunzător, toată presă fiind purtătoare de informație tratată și selectată, semnificativă, nouă, interesantă, de actualitate.

Definițiile date știrii sunt numeroase, ele aparținând diferitelor școli de presă și reflectă o anumită concepție despre presă, despre funcțiile și poziția socială a ziaristului și a presei.

Într-un manual de ziaristică, știrea este definită ca fiind o comunicare scurtă, operativă a unui fapt social nou, sau nou constatat, a unui proces social sau a rezeltatelor lui, a unei cunoștințe inedite sau a unei manifestări de idei.

Conform altor afirmații, "știrea este o "noutate" , relatarea unor evenimente recente. Pentru a avea caracterul de știre, ceea ce se relatează trebuie să fie: acual, în curs, la zi; important, semnificativ său neobișnuit". Știrea mai este definită și ca un fapt sau o idee precisă care va interesa un număr mare de cititori sau ascultători; "știrea este orice comunicare făcută la momentul oportun, deoarece este interesantă și semnificativă. Ea reprezintă o relatare a aspectelor semnificative ale unei întâmplări de actualitate, care este interesantă pentru cititorii unde se publică relatarea; știrea este prima relatare a evenimentelor semnificative, care prezintă interes pentru public".

Din aceste definiții putem extrage două calificative: interesul și semnificația drept trăsături de bază ale unei relatări ce poate fi considerată o știre. Sintetizând opiniile exprimate privind trăsăturile caracteristice ale știrii, se poate formula următoarea definiție: știrea de presă este o relatare concisă a unor fapte, evenimente, idei semnificative, de actualitate, noi, relatare ce prezintă interes pentru public.

O exigență ce se impune autorului de știri, este de a investiga mereu pentru a descoperi faptele inedite ce pot interesa publicul. Andre Gâde afirmă: "eu numesc ziaristică ceea ce va fi mai puțin interesant mâine decât astăzi". Aceasta înseamnă că nu numai opțiunea pentru un eveniment sau altul este esențială în munca ziaristului, ci și alegerea momentului optim pentru a difuza o știre. Nu întotdeauna difuzarea știrii este simultană cu evenimentul. Ziaristul alege un punct culminant din desfășurarea unui eveniment pentru a-l converti în știre.

Știrile nu sosesc de la sine, la radio și la televiziune. Ele trebuie captate și canalizate spre secțiile redacțiilor. În general, sursele știrilor de presă sunt de două feluri: ale redacției (aparatul redacțional, corespondenți, colaboratori) și exterioare redacției (agențiile naționale și particulare de presă). "Marea regulă a activității gazetărești constă în aceea că fiecare frază, aproape fiecare cuvânt trebuie să aducă un element de informație".

Știrea ia naștere la confluența a trei elemente semnificative: un eveniment, care implică un anumit tip de acțiune; o informație, în care se descrie sau se relatează despre această acțiune în termeni inteligibili; un public căruia i sunt adresate știrile prin intermediul mijloacelor de comunicare (Mihai Coman – Introducere in mass-media, pag 188-189).

Elementele unei știri.

Indiferent de canalul de difuzare – ziar revistă, radio, televiziune – le constituie răspunsurile pe care ziaristul trebuie să le găsească la întrebările ce i le-ar putea pune cititorii, ascultătorii sau telespectatorii, aflând despre un eveniment: cine? (este autorul evenimentului), ce? (s-a întâmplat), unde? (s-a desfășurat evenimentul), când? (a avut loc), de ce? (s-a putut întâmpla), cum? (s-a desfăurat). Fără răspunsurile la aceste întrebări sau măcar la primele patru nu poate exista o știre de presă.

În funcție de aceste elemente se va alcătui orice știre, a cărei structură conține în mod obligatoriu introducerea său capul știrii, a cărei denumire din engleză – lead- este deseori folosită și corpul, care dezvoltă introducerea.

Introducerea sau lead-ul (intro-ul se folosește ăn presa din țara noastră) știrii este nucleul informativ esențial, ce sintetizează principalele informații. Ea îndeplinește următoarele funcții:

surprinde esența evenimentului, conținând răspunsurile la întrebările cine?, ce?, unde?, când? și acroșează ascultătorul, îl ține în fața televizorului. "Prima funcție necesită inventivitate și inteligență. Cea de-a doua se bazează pe artă sau pe măiestria ziaristului."

Poziția răspunsurilor în text este variabilă, în funcție de importanța datelor, a faptelor culese și în funcție de mijlocul de comunicare. Așa, de pildă, știrile radiofonice încep, de obicei, prin a spune "ce s-a întâmplat" și apoi se enunță răspunsurile la celelalte întrebări referitoare la evenimentul relatat. După formularea paragrafului introductiv, ziaristul trece la elaborarea știrii propriu-zise. Unul din principile esențiale care îl va ghida ese caracterul unitar al știrii, prezentarea sa într-un tot logic, fără trunchieri, nelăsându-se întrebări importante fără răspuns, întrebări, la care, capul știrii din motive de concizie, nu a răspuns sau a pus accentul doar pe informația esențială.

Corpul știrii conține datele care explică și aprofundează introducerea. În corpul știrii sunt dezvoltate fiecare din punctele incluse în introducere, în aceeași ordine în care au fost enunțate. Totodată corpul știrii trebuie să conțină explicații care ajută la situarea evenimentului, a faptului prezentat într-un context determinat, punându-se cititorul, asculătorul în legătură directă cu antecedentele, circumstanțele acțiunii. Înțelesul multor știri este greu de sesizat în lipsa unor astfel de caracterizări ale contextului (numite în engleză background). Detaliile secundare, ce nu sunt cuprinse în introducere, de mai mică însemnătate, vor fi introduse în corpul știrii, acestea având darul să completeze imaginea despre faptul, evenimentul prezentat. În istoria presei, de-a lungul evoluției activității ziaristice, s-au cristalizat mai multe procedee de construcție a unei știri. Arhitectura știrii nu este întâmplătoare. Ea este dictată de importanța evenimentului, de actualitaea lui .

Una din tehnicile de construcție a unei știri este "piramida răsturnată". Acastă structură este cunoscută și sub denumirea de "tehnica americană" sau "tehnica lead". Construcția unei știri de acest tip constă în prezentarea chiar în introducere a informației de bază, după care urmează datele explicative, complementare, descrierea contextului și alte detalii. Introducerea unei astfel de știri este foarte importantă. Ea cuprinde, de obicei, unul sau cel mult două paragrafe. Răspunsurile de la primele patru întrebări alcătuiesc partea principală a știrii, suportul său. Căpătând răspunsurile la aceste întrebări, receptorul își poate forma o imagine succintă despre faptul, evenimentul la zi.

Știrea concepută în acest mod răspunde unor cerințe ale cititorului modern care vrea să afle cât mai repede ce s-a întâmplat, dar și ale publicației care poate să prezinte o noutate în cea mai atractivă formă, menită să capteze imediat interesul cititorilor săi.

În presă s-au cristalizat și se utilizează mai multe tipuri de introducere. Această diversitate conferă publicației un plus de atractivitate, sporește interesul cititorului pentru informațiile publicate. Astfel în introducere poate fi prezentată esența evenimentului, poate fi prezentat elementul senzațional al știrii sau introducerea poate cuprinde prezentarea unei imagini a evenimentului. În această situație, ziaristul va prezenta în prima frază elementele definitorii ale acțiunii pe care o va relata în știre. Totodată în introducre se poate introduce prezentarea unor personalități, cu condiția ca numele folosite să fie bine cunoscute publicului. În general abundența de nume într-o știre trebuie evitată pentru că dispersează atenția cititorului și nu-i dă posibilitatea să rețină esențialul. În știrea radifonică utilizarea numelor de persoane în introducere este evitată, pentru că, atent la conținutul știrii, ascultătorul va uita numele rostit la început.

O altă tehnică de construcție a unei știri este "piramida normală". În acest caz, interesul cititorilor este captat prin acumularea succesivă de informații. Elementul principal este lăsat la sfârșitul știrii, la "baza piramidei". Această tehnică se utilizează îndeosebi în prezentarea evenimentelor "la zi", a celor așteptate de public datorită importanței lor sau a evenimentelor cu totul utul știrii, ascultătorul va uita numele rostit la început.

O altă tehnică de construcție a unei știri este "piramida normală". În acest caz, interesul cititorilor este captat prin acumularea succesivă de informații. Elementul principal este lăsat la sfârșitul știrii, la "baza piramidei". Această tehnică se utilizează îndeosebi în prezentarea evenimentelor "la zi", a celor așteptate de public datorită importanței lor sau a evenimentelor cu totul inedite. Cele mai multe știri sunt redactate după metoda "piramidei răsturnate", deoarece câștigă un plus de atractivitate, de senzațional.

Și, dacă tot am început o enumerație, o altă modaliate de redactare a unei știri este și "tehnica combinată". Aceasta constă în enunțarea, la început, a elementului esențial, după care se recurge la derularea celorlalte elemente ce compun relatarea, prezentarea fiind întreruptă de scurte comentarii, asociații, comparații cu alte evenimente similare. Acest tip de știri este utilizat în reviste sau gazete săptămânale, care apar după desfășurarea unui eveniment și după apariția mai multor numere ale publicațiilor cotidiene. Totodată procedeul se utilizează în știrile ample, de sinteză.

Titlul reprezintă puntea dintre ascultător și știre. Titlul știrii are funcția de a scoate în relief însemnătatea subiectului abordat, să încânte, să sugereze conținutul știrii. Titlul trebuie să fie un element grafic de natură, să contribuie la crearea unui context atrăgător în pagină. Spre deosebire de titlul altor creații ziaristice precum reportajul, articolul, interviul, cronica ș.a. titlul știrii trebuie spus în cuvinte cât mai puține să exprime ideea de bază, esența știri.

Deși titrarea este considerată un domeniu în care este dificil să se stabilească reguli precise și uniforme, fiind mai curând o artă, o măiestrie, decât un procedeu tehnic, se pot stabili câteva calități ale unui bun titlu. Titlul trebuie să fie adaptat textului pe care îl însoțește; să nu fie vag, ci să conțină o informație; să fie ușor de citit și de înțeles, să nu conțină cuvinte tehnice, abstracte sau mai puțin cunoscute; să fie simplu și alcătuit din cuvinte ale vocabularului curent; să fie original, viu, atrăgător; să nu conțină cuvinte inutile, fiecare cuvânt trebuie să aibă un rol precis; să nu fie prea lung și fără verb, verbul dând impresia de mișcare, de proces dinamic.

Un titlu se poate descompune în mai multe elemente. Primul este supratitlul, care răspunde la întrebările unde? și când? arătând locul și momentul desfășurării evenimentului pe care titlul îl enunță. Altă caracteristică a titlului ar fi că acesta enunță faptul, acțiunea și răspunde la întrebările cine? și ce? apoi urmând subtitlul care răspunde la întrebările cum? de ce? și sumarul ideilor principale ale știrii. Aceste elemente nu sunt absolut necesare să fie utilizate mereu.

Zilnic sosesc pe mesele redacțiilor unei televiziuni sau unui radio numeroase știri, de importanță mai mare sau mai mică, iar redacția trebuie să aleagă numai o parte din ele. În realiate numai unele știri își regăsesc loc în jurnal. Prima muncă a ziaristului este deci trierea, iar a doua este stabilirea ordinii priorităților. Investigând realitatea, faptele, evenimentele înconjurătoare, ziaristul trebuie să știe, să aibă capacitatea, forța de creație necesară pentru a pune în valoare, în procesul de codificare, veritabila lor semnificație socială, transformându-le în știri capabile să comunice date noi, interesante, de stringentă actualitate. Orice fapt desprins din realitate nu reprezintă însemnătate publicistică decât în măsura în care ziaristul îi descifrează sensul, și dezvăluie semnificațiile, elementele care marchează noutatea, unicitatea faptului prezentat.

Faptul cules de ziarist trebuie să satisfacă interesul de cunoaștere al publicului căruia se adresează. De satisfacerea acestui interes depinde gradul de receptare a mesajului difuzat. Cu cât accesibilitatea mesajului va fi mai mare sau cu cât cheltuiala de efort necesar receptării va fi mai mică, interesul, și în consecință, valoare mesajului vor fi mai mari".

Eficiența mesajului s-ar traduce prin valoarea conținutului. Așadar, conținutul mesajului este elementul determinant al receptării. Interesul cititorilor poate fi stimulat cu ajutorul mai multor factori. Unul dintre aceștia ar fi locul de unde provine știrea. Cu cât evenimentul sau faptul relatat s-a desfășurat într-un loc mai apropiat de cel unde se află receptorul, cu atât interesul lui va fi mai mare. Important este și locul acordat știrii în jurnal. Telespectatorul sau ascultătorul, și-a format anumite reflexe, îndelung educate de ziariști. Astfel, el știe că toate știrile mai importante sunt relatate pe prima și pe ultima pagină. Conținutul unei știri reprezintă elementul determinant al interesului unui privitor. În sublinierea importanței conținutului unei știri o mare contribuție o poate aduce titlul, care are menirea de a atrage atenția, de a sublinia ideea dominantă a știrii. Însă elementul care stimulează în cea mai mare măsură interesul cititorului pentru o știre, este omul. Nimic nu-l interesează mai mult pe om decât omul însuși. Luând consecință despre faptele, viața și activitatea oamenilor, ascultătorul tinde să se raporteze la ei, să-și construiască modele de conduită sau, dimpotrivă, să se disocieze de faptele antisociale desăvârșite de alții.

Cunoașterea publicului receptor este esențială pentru educarea interesului față de știre. Altul este publicul unui post de radio sau de televiziune pentru tineret și, deci, alte interese, altul este publicul unui post de politică, social, etc., și altele îi sunt preferințele. Satisfacerea intereselor receptorilor, educarea acestor interese sunt cerințe esențiale ale activității ziaristului.

Prezența în actualitate este o condiție a omului modern. Știrea de presă are datoria de a prezenta faptele din realitatea de zi cu zi. Termenul de actualitate se traduce în presă, în primul rând, prin fapt "la zi". Există însă în presă și teme perene (durabile) dictate de starea societății într-o perioadă. Noutatea este strâns legată de actualitate și se numără printre factorii determinanți care califică un fapt sau un eveniment ca apt pentru a fi convertit într-o știre de presă. Ineditul, noul, au atras dintotdeauna interesul cititorului. Nou în presă înseamnă nou întâmplat. Știrea relatează faptele semnificative, adică despre acele fapte care au calitatea de eveniment, care nu numai că suscită înteresul cititorului ci și exercită o influență directă sau indirectă asupra vieții personale sau colective.

Albert Camus spunea că "ziaristul este istoricul clipei". El are datoria de a face diferențe între semnificația aparentă, imediată și semnificația reală, profundă a unui eveniment. Semnificația unei știri nu este absolută. Același fapt poate avea semnificații diferite pentru receptori diferiți, în procesul de interpretare intervenind factori subiectivi care orientează înțelegerea mesajului. Dată fiind funcția socială a presei, oscilația în receptarea semnificației mesajului unei știri poate fi păgubitorare scopurilor propuse. Claritatea mesajului, sublinierea sensurilor faptelor relatate, gruparea evenimentelor de același tip, o grafică adecvată, titluri menite să sugereze ideile fundamentale și semnificative ale știrii vor duce la diminuarea gradului de înțelegere aleatorie a semnificației unei știri.

În teoria presei sunt frecvente încercările de stabilire a unei tipologii a știrilor. Criteriile de clasificare sunt diverse:

în funcție de tematica abordată există știri economice, sportive, culturale, externe

în raport de structura lor știrile sunt: simple enunțuri (flash-uri) și multiple sau complexe.

Știrea simplă este tipul de știre care are o singură idee de bază prezentată în întroducere. Într-o știre simplă, faptele se organizează conform importanței lor în concordanță cu ideea de bază. Ea trebuie să aibă următoarea structură:

introducere (lead),

informație explicativă,

informație secundară,

informație contextuală (background) – care permite cititorului să cunoască antecedentele evenimentului și elaborarea mai amplă a introducerii.

Știrile multiple sau complexe sunt știri care cuprind mai multe idei proincipale în introducere. Structura lor este asemănătoare cu cea a știrii cu un singur element. Complexitatea se datorează relației care există între diferite paragrafe ale corpului știrii.

Știrile pot fi clasificate și în funcție de caracteristicile mijloului de comunicare: agenție, presă scrisă, radio și televiziune. În teoria presei s-au statornicit funcții precise pentru fiecare mijloc de comunicare. Astfel, ziarul explică un eveniment, radioul anunță iar televiziunea arată.

Ziarele, ca și studiourile de radio și televiziune, nu au posibilitatea materială de a asigura culegerea știrilor din întreaga lume. O mare cantitate din informația externă este furnizată ziarelor, radioului și televiziunii de agențiile de presă. Agențiile naționale și particulare de presă furnizează întregii prese, în sistem contractual, o însemnătate cantitate de informație internă dar și externă. Știrea de agenție are o calitate esențială, care se distinge de știrea de ziar și se apropie de cea radiofonică și cea de televiziune. Pe măsura acumulării de noi elemente, pe parcursul unei zile se poate reveni aceluiași subiect, astfel încât, de la știrea "flash" de câteva rânduri să se ajungă la o știre amplă.

Pentru a completa și redacta știri, ziaristul trebuie să știe unde să meargă după fapte; să aibă capacitatea să depisteze fapte interesante, evenimente ce pot deveni știri de presă; să aleagă elementele de cea mai mare importanță și să le prezinte în primul paragraf; să elimine detaliile, materialul nesemnificativ. Ziaristul trebuie să-și pună întrebarea dacă faptul relatat va interesa cititorii ziarului.

În privința difuzării unei știri, ziarul intră în concurență cu radioul și televiziunea, care pot transmite știrile simultan cu evenimentul (transmisia directă) sau la câteva minute după ce aceasta a avut loc. De aceea, pentru a menține interesul cititorilor față de o știre, pe care ei au aflat-o deja de la radio sau televiziune, ziaristul are datoria de a prezenta acele elemente ce nu pot fi cuprinse într-o știre difuzată prin presa audio-vizuală (comparații, asocieri). Din cele cinci întrebări la care trebuie să răspundă o știre, în presa scrisă, ziaristul va pune un accent deosebit pe răspunsurile întrebărilor de ce? și cum?

Știrea pentru presă scrisă permite ziaristului să comenteze fațele, situație evidentă îndeosebi la publicațiile săptămânale. Știrea de ziar îndeplinește în cea mai înaltă măsură atributului de "document". Ziarele și revistele se păstrează în colecții, arhive. Strângerea la un loc a unor știri pe aceeași temă este un procedeu modern, deseori folosit de ziare, radio și televiziune. Grupajul de știri reprezintă ansamblul de știri (de obicei de mici dimensiuni și fără titlu) referitoare la un eveniment, al un fapt, la o problematică de zi. În condițiile dezvoltării accelerate a noilor mijloace și tehnici de comunicare, cantitatea informației difuzate crește considerabil. De aceea presa trebuie să ordoneze, să clasifice informația primită, facilitând procesul de receptare a mesajului publicistic.

Operele publicistice se pot grupa în clase, în raport de apartenența lor la un gen publicistic. Definiția cea mai generală a genului, ne trimite la accepția din logică, valabilă atât în științele naturii, cât și în arte, filosofie, ziaristică: "Clasă de obiecte care au note esențiale comune și cuprind cel puțin două specii" (Dicționarul explicativ al limbii române). În teoria literaturii, "genul trebuie conceput ca o grupare de opere literare bazată, teoretic, atât pe forma externă (structura) cât și pe forma internă (atitudinea, tonul, subiectul și publicul cărora ele se adresează)."

Genul ziaristic este o grupare de opere ziaristice, având comune modalitățile de prelucrare a informației și a opiniilor despre ea, precum și atitudinea, tonul, stilul, maniera de prezentare a faptelor și ideilor. Rezultă că genurile ziaristice (ca și genurile literare) sunt categorii ale prezentării. Prezentarea presupune forma externă (structură, corelația dintre conținut și formă) și forma internă (atitudinea, tonul, stilul, maniera de înfățișare a faptelor și ideilor).

Despre același eveniment, pe una și aceeași temă s-ar putea scrie știri.

Genuri ziaristice informative

Genurile informative au, ca principală sarcină, difuzarea informației din cele mai diverse domenii de activitate (culturală, politică, economică, socială etc.). Încă de la primele ziare apărute în lume, genurile informative au ocupat spații largi. Această tendință s-a accentuat odată cu scurgerea vremii. Apariția noilor tehnici (radio, televiziune), mai operative în difuzarea informației, nu au exclus prezența acesteia în coloanele presei scrise. Cele dintâi publicații românești ("Curierul Românesc" – 1829, "Albina românească" – 1829, "Gazeta de Transilvania" – 1837) în care "se puteau citi: știri politice, noutăți de la teatrul războiului, documente oficiale, vești despre negoț"), dar mai ales, marile periodice de mai târziu ("Universul", "Adevărul", "Dimineața" – în articolul-,,Program al acestui ziar,, se consemna rostul noului cotidian: "un ziar care să apară în zori, în calea oricărui cetățean, în orice colț al țării … pretutindeni, și să-l înștiințeze în tot ce s-a petrecut de ieri și până azi, peste zi și peste noapte" au inclus în paginile lor și genurile informative. Centrul informativ fundamental este știrea. De obicei, știrea trebuie să răspundă la întrebările cine? ce? când? unde? Adeseori, însă, conține și elemente comentative: răspunsurile la întrebările de ce? și cum? Evident, principalul obiectiv al știrii este să informeze. Informând, în același timp știrea orientează, formează și educă publicul. Acest din urmă obiectiv se realizează prin selecția evenimentelor tratate, cât și prin faptul că știrea este , de multe ori, un "semnal", care va fi continuat, extins, aprofundat prin alte genuri ziaristice.

Reportajul poate figura și între genurile informative. Genul se caracterizează prin implicarea ziaristului în evenimentul prezentat și prin folosirea de mijloace literar-plastice.

Într-o situație similară se află și interviul, gen care dezvăluie faptele, evenimentele, ideile prin intermediul discuției ziaristului cu un interlocutor, în urma unei întrevederi. Forma clasică de interviu este succesiunea întrebare-răspuns.

Trebuie precizat că numai unele reportaje sau interviuri pot fi incluse în sfera informativului. Unele reportaje sau interviuri sunt mai bogate în elemente comentativ-analitice și aparțin sferei genurilor comentative.

Fiecare cu specificul său, având comună ponderea acordată argumentației (răspunsurile la întrebările de ce? și cum?), articolul, ancheta, cronica, documentarul, pamfletul, eseul sunt genuri comentative.

Într-o modalitate sau alta, principalele genuri se regăsesc în întreaga ziaristică, astfel "ce mai poate rămâne dintr-o pagină de gazetă în care nu se găsește sarcasmul unui pamflet, emoția profund omenească a unui reportaj, noutatea unei știri?" În interiorul fiecărui gen, clasificările în specii pot forma două criterii valabile pentru toate genurile: structural-compozițional și tematic. Desigur, la fiecare gen, există și criterii specifice de clasificare.

Se pot face câteva observații: orice gen ziaristic trebuie să aibă, ca punct de pornire, fapte din realitate. Genurile se deosebesc între ele prin felul cum sunt înfățișate faptele selectate de ziarist. Unele genuri comunică, în primul rând, fapte, evenimente (știrea, reportajul, interviul), altele sunt destinate comunicării ideilor (articolul, eseul).

Comunicând fapte, evenimente, știrea, reportajul sau interviul vehiculează, în același timp, idei. În interiorul fiecărui gen, speciile deosebite prin criteriul structural-compozițional urmează calea de la simplu la complex. De exemplu: știrea – flash, multiplă, notă sau articolul – relatare, de analiză, editorial, teoretic. Prin criteriul tematic, genurile se pot clasifica pe domenii problematice: cultural, politic, economic, social, științific, sportiv. Conform aceluiași criteriu, cronica poate fi: politică, economică, socială, științifică, literară, artistică (teatrală, cinematografică, muzicală, plastică, de dans), de radio și televiziune, sportivă sau a divertismentului.

Genurile ziaristice funcționează ca un sistem, în care elementele se pot interfera. În practica ziaristică se întâlnesc reportajul-anchetă, reportajul-interviu, reportajul-eseu, interviul-pamflet, ancheta-pamflet, articolul-pamflet. Fiecare din aceste genuri își are importanța sa. Orice ierarhizare, din acest punct de vedere, nu se justifică. Contribuția fotoreporterului în ziaristică a dat naștere unor genuri specifice: știrea foto, fotoreportajul, fotoancheta, fotocronica. Preluate din presa scrisă, genurile ziaristice și-au păstrat datele esențiale la radio și televiziune. Elemente specifice există pentru fiecare canal în parte. De exemplu, în presa scrisă cotidiană, știrea începe cu răspunsul la întrebarea când?, spre deosebire de aceeași știre la radio și televiziune, care trebuie să de-a răspuns, înainte de toate, la întrebarea ce s-a întâmplat? Ca manieră de difuzare a genurilor ziaristice, specifică pentru radio și televiziune, este transmisiunea directă.

Genul ziaristic poate fi ales de către ziarist, de aceea sunt necesare cunoștințele de bază referitoare la genuri. Cine nu știe ce genuri are la dispoziție pentru a-și exprima ideea ziaristică nu poate nici să aleagă între multiple posibilități. Pe lângă cunoștințele despre specificul și cerințele fiecărui gen în parte, ziaristul își formează și dezvoltă aptitudinile în vederea folosirii creatoare a cunoștințelor de specialitate. Numai în acest fel ziaristul va putea să redacteze operativ, inteligibil, convingător, variat. Astfel există gazetari care s-au specializat într-unul sau mai multe genuri ziaristice.

De multe ori sunt apreciate de public opere ziaristice care nu respectă canoanele genului. Dar genurile ziaristice nu sunt încorsetate de reguli rigide. Astfel, nu există genuri în sine, ci numai opere ziaristice redactate în diferite genuri. Creația ziaristică trebuie totuși să țină seama de condițiile istorice, politice, sociale, economice ale societății. Se pune întrebarea dacă orice temă poate fi tratată prin orice gen publicistic. Poziția politică a ziaristului determină optarea pentru un gen sau altul, ca reflex al importanței pe care acesta o acordă (sau nu o acordă) unor teme, evenimente, fapte.

Dacă ne luăm după originalitate, cuvântul a informa înseamnă "punere în formă".A informa desemnează procesul de prelucrare, structurare a datelor, a faptelor în forme purtătoare de sens. Cuvântul informație este deseori folosit pentru a denumi știrea, adică relatarea succintă, lapidară a evenimentelor, a faptelor de actualitate. Termenul de informație are însă un înțeles mai larg decât cel de știre. "Într-un prim sens, informația numește un element particular de cunoaștere sau de judecată, accesibil oricui, sub orice formă. În altă accepție, informația delimitează o nevoie socială de comunicare între membrii unei colectivități sau între diversele grupuri ale societății. În fine, termenul de informație vizează ansamblul mijloacelor sau instrumentelor care asigură, într-o societate dată, comunicarea între oameni." Delimitarea între informație și știre o întâlnim de exemplu în franceză: information – nouvelle; în italiană: informazione – notizia; în spaniolă: informacion – noticia; în engleză: information – news etc.

Informația este un termen cu accepții și utilizări diferite, în domenii diferite: în informatică, în cibernetică, în economie, în matematică, în sociologie, în administrație, în armată, în meteorologie sau în învățământ.

CAPITOLUL II: EȘANTIONAREA

Nu putem testa întreaga populație. Prin eșantionare putem demonstra orice. Eșantionarea răspunde la întrebarea cum? și câți? Prin populație înțelegem toți membrii unei colectivități specifice și căreia îi este caracteristică o anumită lege naturală, o anumită însușire, particularitate (ex: tineretul 18-25 ani, studenții).

Eșantionul este un subset, un extras, un număr de persoane extras din acea populație. Populația este considerată infinită, practică nu putem studia un număr infinit de cazuri. Comportamentele, scorurile, punctajele obținute prin măsurarea eșantionului sunt utilizate pentru a deduce, estima prin inferența statistică scorurile sau comportamentele pe care le-am obține dacă am testa întreaga populație.

2.1. Reprezentativitatea eșantionlui

Un eșantion este reprezentativ când scorurile în eșantion au aceleași caracteristici ca și ale populației din care a fost extras. Procedura fundamentală pentru constituirea unui eșantion reprezentativ este selecția aleatoare (randomizarea). Nu este mereu cazul să eșantionam. În tehnicile de randomizare toți membrii populației au aceeași șansă de a fi selecționați într-un eșantion și toate posibilele eșantioane au aceeași șansă de a fi selecționate în cercetare. Criteriul de bază este probabilismul, deci avem :

Tehnici de eșantionare probabiliste

eșantionare aleatoare simplă

– fiecare membru al populației are aceeași șansă de a fi selecționat

Figura 1: Eșantionarea simplă

eșantionare aleatoare sistematică

– fiecare al n –lea (ex : al 6 –lea) membru este selecționat dintr-o listă a populației

Figura 2: Eșantionarea sistematică

eșantionare aleatoare stratificată

– participanții sunt aleator selecționați din grupuri, subgrupuri sau straturi ale populației (ex : stratul între 18-25 de ani).

Figura 3: eșantionare stratificată

eșantionare aleatoare multistadiala (cluster, ciorchine)

– grupurile sunt aleator selecționate și toți membrii unui grup selecționat sunt testați (ex: testam comportamentul liceenilor, băgăm în pălărie clasele de a 12-a din toate liceele și rezultă un ciorchine)

Figura 4: Eșantionarea multistadiala (cluster, ciorchine)

Tehnici de eșantionare nonprobabiliste

eșantionare de conveniență

– selecționam participanții apți, disponibili (atenție la deformarea prin voluntariat; unii se oferă să participe și asta poate însemna că sunt mai puțin emotivi de ex.)

eșantionare prin evaluare

– se alcătuiește un eșantion dar nu aleator despre care cercetătorul crede că e reprezentativ

eșantionare pe cote

– se stabilesc anumite cote, proporții din populație (x psihologi lucrează în domeniul y)

eșantionare prin identificare (snowball)

– potențialii participanți sunt identificați de participanții deja aleși pe baza unui criteriu.

Stabilirea mărimii eșantionului (cât selecționam). Principiul fundamental – numărul de participanți consuderat acceptabil pentru a forma un esantiom reprezentativ depinde de tipul de cercetare. Astfel, pentru cercetările corelaționale sunt suficienți 30 de participanți pentru a forma un eșantion reprezentativ (se acceptă că de la 30 de subiecți distribuția este normală). Pentru cercatarile experimentale și cvasiexperimentale ( similar cu experimentul cu excepția că participanții nu sunt repartizați aleator în cele 2 grupuri, am găsit grupurile deja formate). Pentru cercetările descriptive (ex : aviatorii) un număr de 20% din populația respectivă este suficient. Cu cât populația este mai mare procenrtul este mai mic. Ex : 20% din 1000 de pers = 200 pers ; 10% din 5000 de pers = 500 de pers. Pentru populații mici (sub 100 persoane) eșantionul este aproximativ egal cu populația. Pentru populații medii (în jur de 500 de pers) aprox. 20%. Pentru populații mai mari (este 5000 pers) aprox 400 pers dar și un eșantion de 1% poate fi semnificativ.

2.2. ALGORITMI DE EȘANTIONARE

1. Eșantionarea aleatoare simplă.

Identificarea și definirea populației

Ex.Populația este alcătuită din toți cei 5000 de directori de școli din România .

Stabilirea mărimii eșantionului (cercetare descriptivă)

Ex. Eșantionul va fi alcătuit din 10% din cei 5000 de directori,rezulta 500 de persoane.

Dacă este corelațională sau experimentală N=min 30.

Alcătuim o listă cu toți membri populației.

Ex. Toți directorii de școli sunt trecuți pe listă

Se atribuie un număr fiecărui individ trecut pe listă . Dacă avem până într-o mie de persoane se dau numerele de la 000 și ultimul de pe lista va avea 999 ; Dacă avem 100 de persoane 00-99.

Ex. Pe lista directorilor dăm numere la fiecare primul va avea 0000 și ultimul 4999.

Există tabele cu numerele aleatoare și atunci se aleage aleator un număr din tabelele cu numerele aleatoare.

Ex. Din tabel a fost ales 53634(pe 5 nu îl luăm în considerare că avem 5000 de persoane).

Se aleg din numărul extras toate cifrele sau câte cifre sunt necesare în funcție de populația din care extragem .

Ex.Avem doar 5000 de persoane .

Dacă la numărul stabilit avem o presoana o trecem în tabel pe lista eșantionului.

Ex.Pentru că există directorul cu numărul 3634in trecem în eșantion.

Se trece la următorul număr de pe coloana .

Varianta : Alegem metoda urnei,dacă nu ne convine modalitatea,adică toate numerele de ordine ale participanților sau numele lor sunt incluse în urnă și extragem numărul necesar pentru întocmirea eșantionului.

Eșantionarea aleatoare sistematică .

Se stabilește în funcție de tipul de cercetare :descriptiva,corelațională

Identificarea și definirea populației.

Ex.Populația este alcătuită din toți cei 5000 de profesori din Dobrogea.

Stabilirea mărimii eșantionului (cercetare descriptiva)

Ex. Presupunem că este o cercetare de tip descriptiv,rezultă că 10% din populație =500 de persoane

Alcătuim o listă cu toți membri populației

Ex.Cei 5000 de profesori sunt aranjați în ordine alfabetică ; deja lista nu este aleator alcătuită dar procedură este valabilă.

Se determina parametrul sau pasul K = mărimea populației /mărimea eșantionului..

Ex. K=5000/500=10

Se începe cu o poziție oarecare de la începutul listei .

Ex. Presupunem că am pus degetul pe al 3-lea nume (folosind direct lista).

Începând cu poziția aleasa fiecare al K-lea nume este ales.

EX.În eșantionul nostru:3-13-23-33-etc.

Dacă eșantionul nu a fost alcătuit până la sfârșitul listei se revine de la început;notam faptul că datorită modului de alcătuire a listei este posibil să nu fie reprezentativ ,dar îl acceptăm.

3. Eșantionarea aleatoare stratificata.

Identificarea și definirea populației.

Ex. Pentru a compara efienta a două metode de formare a competenței.psihosociale în conducere în funcție de nivelul stimei de sine populația este alcătuită din cei 300 top manageri din Constantă.

Stabilirea marimei eșantionului .

Ex.Mărimea eșantionului va fi de 45 de manageri pentru metodele a și b

Se stabilește variabilă și subgrupurile ,straturile pentru reprezentarea reprezentativității.(Număr egal/Număr proporțional în fiecare subgrupa).

Ex.Subgrupurile dorite sunt stabilite pe baza a trei nivele ale stimei de sine :Medie ,ridicată ,scăzută.(vârsta,nivel de instruitre ,feminin masculin)

Membri populației sunt repartizați în unul din subgrupurile stabilite.

Ex.300 de manageri sunt clasificați în funcție de nivelul stimei de sine : 45 Stima de sine ridicată ;225 stima de sine medie ;40 stima de sine scăzută.

Prin eșantionare simplă (utilizăm tabelul cu numare în dezordine sau tragere la sorți) .Se stabilește numărul de participanți din fiecare subgrup (număr proporțional).

Ex.Stabilim că din fiecare strat,se extrage un număr de 30.Utilizant tabelul cu numere aleatoare sau tragere la sorți,extragem 30 de manageri cu stimă de sine mare,30 cu stimă de sine medie,30 cu stimă de sine scăzută..Cei 30 de participanți din fiecare eșantion astfel alcătuit îi repartizam aleator (jumătate metodă A și jumătate metoda B).

Uneori avem nevoie să studim grupurile ca atare :proiectez o cercetare în care să folosesc metoda sociometrica sau altă metodă de interevaluare.

Eșantionul aleator multistadial.

Selecția participantiolor care formează eșantionul se face indirect prin intermediul selecției grupurilor din care participații fac parte .În cercetările din câmpul educațional avem nevoie de grupuri constituite de o istorie ,ca atare vom selecționa grupuri deja formate sau constituite.

Identificarea și definirea populației.

Ex.Populația este alcătuită din toți cei 5000 de profesori din scoliile dobrogene.

Stabilirea mărimii eșantionului.(Cercetare descriptiva )

Ex.Eșantionul =10% =500.

Se stabilește tipul logic (Clusterul)

Ex.Clasterul este școala.

Se alcătuiește lista ce conține grupurile ce alcătuiesc populația

Ex.Se alcătuiește lista cu cele 100 de scoli din Dobrogea 

Se estimează numărul populației pentru fiecare grup.(Cluster)

Ex.Chiar dacă școlile diferă ca număr de profesori alegem doar 50 din fiecare scoală

Se determina numărul de grupuri împărțind mărimea eșantionului la mărimea estimată a grupelor.

Ex.500/50=10.

Se selectează aleator numărul de grupuri prin tabelul cu numere aleatoare sau urna.

Ex.Selectam 10 școli din cele 100 de scoli din Dobrogea !

Toți membrii din grupurile selectate fac parte dub eșantion.

Ex.Toți profesorii din cele 10 școlii fac parte din eșantion.

Tragem concluziile.

Crea mai bună modalitate de a alcătui un eșantion reprezentativ este eșantionarea aleatoare.

Mărimea eșantionului și tipului de eșantionare :probabilista depind de tipul de cercetare.

Pentru cercetariile corelaționale și cele experimentale un număr de 30 de subiecții este suficient pentru cercetările descriptoare în funcție de mărimea populației de la 1-10% .

Indiferent de tefnica specifică utilizată pașii mari în eșantionare constau în :

-identificarea populației

-determinarea mărimii necesare

-selectia participanților.

Eșantionare aleatoare simplă e cea mai bună metodă de a obține un eșantion reprezentativ sau statificate dacă avem o variantă care interesează(stima de șină).

Sursă majoră cu tendințe deformatoare în eșantionare ,o constituie folosirea metodei nonprobabiliste.

Prin folosirea unor tehnici nonprobalisite de regulă e greu ,dacă nu imposibil să fie descrisă populația populația din care a fost extras eșantionul și generalizam asupra populației respective rezultatele de la eșantion.

2.3. ETAPELE CERCETARII PSIHOLOGICE.

În general cercetarea psihologică parcurge 3 mari cicluri :

Ciclul preparator

Conține toate informațiile intelectuale ale cercetătorului, menite să pregătească lucrarea corectă de la formularea problemei până la stabilirea principală a instrumentelor.

Ciclul Productiv.

Utilizează aplicarea instrumentelor pentru recoltarea datelor.

Ciclul Final

Utilizarea practică ,comunicarea ,publicarea datelor.

Ciclul preparator.

Conține următoarele etape :

Delimitarea domeniului,temei, problemei de cercetarea.

Informarea și documentarea pentru cercetare .

Specificarea ……(Se văd dacă există..)

Formularea ipotezelor și a variabilelor (care să sugereze metodă de măsurare)

Defnirea ,alegerea metodelor esantionulu ,procedurilor de eșantionare.

Alegerea eșantionului

Ciclul Productiv:

Etape:

Aplicarea metodelor și recoltarea datelor .

Prelucrarea datelor recoltate.

Formularea concluzilor

Aspecte de generalizarea concluziilor

Ciclul final .

Utilizarea, publicarea .

Reluarea întregului ciclu.

CAPITOLUL III: ȘTIREA RADIOFONICĂ ȘI ȘTIREA DE TELEVIZIUNE.

ȘTIREA RADIO

Pentru a capta atenția unui asculător, prima propozitie a știrii trebuie să fie bine construită, astfel încât ascultătorul să fie interesat,curios. În funcție de ea, se câștigă sau se pierde un ascultător. Redactorii alocă un timp destul de mare elaborării propoziție inițiale de efect. Aceasta trebuie să conțină elementul dominant,să nu abată atenția ascultătorului, să fie clară și să nu creeze confuzii.

Lungimea unei informații este impusă de două lucruri:

Importanța informației și existenta altor știri interesante. La radio, o știre de interes național poate avea un minut, dar în general o știre nu trebuie să depășească 12-14 rânduri.

Lungimea știrilor este variată. În cadrul buletinelor de știri durata maximă a unui material vorbit este în jur de 45 de secunde. Împreună cu introducerea și inregistrarea după teren poate ajunge și la un minut. Materialele vorbite înregistrate pe banda din actualitate nu vor fi mai mari de 15 secunde.

Cu toate că prima propoziție este cea mai importantă, aceasta nu trebuie să fie încărcată și să conțină foarte multe detalii. Începuturile se pot scrie și folosind puține cuvinte dar cu un impact mare asupra ascultătorului. Unul dintre lucrurile care trebuie să fie evitat este acela de a începe printr-o întrebare. Sarcina ziaristului este de a informa ascultătorul, nu de a-i pune întrebări. Un lucru important în redactarea unei știri este de a avea o ordine logică. Procedeul corect este acela când ziaristul va căuta întrebarea pe care informația o ridica: ce?; cand?; unde?; cine?; de ce?; si cand?. Utilizarea expresiilor argotice, abrevierilor sau inițialelor fără a fi explicate, vor irita intotdeauna ascultătorul. Fluența știrii este foarte importantă și se obține prin folosirea cu abilitate a cuvintelor.

Structura știrii.

Distingem mai întâi între textul de prezentare, știrea propriu-zisă (corpul știrii) și, uneori, un text post știre.

a) Textul de prezentare (lead-ul). Este rostit de crainicul emisiunii și introduce materialul care urmează. Are o durată foarte scurtă, cuprinsă de cele mai multe ori între 5 și 15 secunde. Textul de prezentare îndeplinește una sau mai multe din următoarele funcții:

1. trezește interesul și captează atenția telespectatorului pentru subiectul care urmează;

2. arată despre ce este vorba și indică perspectiva din care va fi tratat subiectul;

3. sugerează tonul știrii: grav, dramatic, ironic etc.;

4. descrie contextul evenimentului;

5. aduce date noi, apărute după finalizarea materialului (filmării).

Prima funcție este obligatorie și ea reprezintă condiția esențială pentru un lead bun. Există mai multe variante de prezentare. Recomandarea este să fie aleasă cea mai potrivită în raport cu conținutul știrii. Peter Gross enumeră următoarele formule de prezentare, cu mențiunea că ele nu se exclud, ci se pot asocia în același enunț, completandu-se:

– prezentarea rezumativă – conține sinteza știrii, oferind o imagine globală asupra evenimentului;

– prezentarea explicativă – favorizează înțelegerea faptelor și a semnificației lor;

– prezentarea prin contrast – evidențiază un element aflat în opoziție cu conținutul știrii;

– prezentarea interogativă – atrage atenția asupra subiectului prin formularea unei întrebări;

– prezentarea cu adresare directă – folosește persoana a doua pentru a-l implica direct pe telespectator;

– prezentarea cu ajutorul unui citat – este preluat un fragment semnificativ, incitant, din declarația unei persoane publice, a unui martor etc.;

– prezentarea narativă constă în începutul unei istorisiri care va fi continuată în cuprinsul știrii.

Textul de prezentare dispare în cazul telejurnalelor fără crainic, unde materialele se

succed unul după altul, despărțite doar de un semnal vizual-sonor foarte scurt. În acest caz, întreaga informație este inclusă în corpul știrii.

b) Știrea propriu zisă

La redactarea știrilor de televiziune nu se utilizează modelul piramidei răsturnate din presa scrisă, ci se preferă alte formule pentru organizarea materialului. Datorită faptului că la

primele cuvinte ale știrii telespectatorul s-ar putea să nu fie foarte atent, ar exista riscul ca

informația principală plasată chiar la început să se piardă. Iată patru modalități de structurare a informației în funcție de subiectul tratat:

1. James Glen Stovall propune modelul unității dramatice, avand trei părți:

a. punctul culminant – conține esența evenimentului, arătand ce s-a intamplat;

b. cauza – insistă asupra intrebării „de ce?” și prezintă circumstanțele evenimentului;

c. efectul – descrie contextul și posibilele consecințe sau implicații.

2. O a doua variantă este adecvată indeosebi subiectelor referitoare la un conflict:

a. captarea atenției cu ajutorul primei imagini sau prin prima propoziție a comentariului;

b. prezentarea naturii conflictului;

c. prezentarea poziției celor două părți;

d. punctul culminant, care conține cel mai dramatic aspect al subiectului (acesta poate fi prefigurat in prezentare)

e. finalul: consecințe imediate sau mai indepărtate, condiții pentru soluționare, etc.

3. Structura cunoscută sub numele „WHAT formula” (aparține teoreticianului Andrew Boyd)

W – ce s-a întâmplat – se relatează pe scurt faptele;

H – cum s-a întâmplat – se descrie contextul evenimentului;

A – detalierea introducerii – se prezintă aspectele definitorii ale subiectului;

T – construirea finalului – se oferă detalii suplimentare legate de context sau se arată urmările evenimentului;

4. A patra variantă este alcătuită din banala structură: introducere-cuprins-încheiere.

Introducerea are rolul de a continua și intări prezentarea, de a atrage și menține atenția

telespectatorului, de a stabili tonul materialului și de a pregăti momentul următor. Important

este ca ea să fie cât mai scurtă și cât mai percutantă.

Cuprinsul reprezintă expunerea propriu-zisă, cuprinzand doar elementele esențiale, fără detalii inutile.

Finalul accentuează în chip conclusiv o anumită idee sau aspect privind subiectul abordat.

c) Textul post știre (lead-out)

După difuzarea imaginilor care alcătuiesc știrea, crainicul din studio sau reporterul în

stand-up poate adăuga informații suplimentare, de ultim moment, sau să prezinte posibilele

consecințe ori evoluții ulterioare ale evenimentului despre care s-a relatat.

RELATAREA ÎN PICIOARE (STAND-UP). Este acea relatare în care reporterul transmite de pe teren, stând în picioare și vorbind in fața camerelor de luat vederi. Funcțiile unei asemenea relatări:

a. Se consideră că dacă telespectatorul îl vede pe reporter la fața locului, știrea caștigă în credibilitate. De aceea, posturile de televiziune recurg ori de câte ori este posibil la stand-up;

b. Cu ajutorul fundalului din spatele reporterului, a zgomotelor de fond, a tonului folosit de reporter și eventual a felului în care este imbrăcat, se reușește redarea, într-o anumită măsură, a atmosferei, locului sau a momentului, creîndu-i telespectatorului impresia că este martor la cele

întâmplate;

c. Transmisia (înregistrarea) de la fața locului este ea însăși un eveniment, având o doză de spectaculozitate, ceea ce o face mai atractivă decât simpla citire din studio a aceluiași text. Se suplinește în felul acesta absența imaginilor în cazul știrilor nevizuale;

d. Relatarea stand-up permite consemnarea cu ușurință a evoluțiilor ce s-au produs după încheierea filmărilor. Există două variante de stand-up:

1. relatare exclusiv verbală;

2. relatare verbal, însoțită (acoperită) parțial de imagini.

Intervenția directă a reporterului la începutul relatării se întâlnește mai rar, deoarece introducerea sa poate fi preluată de crainicul emisiunii de știri. Prezența reporterului în cadru, în partea mediană a știrii, are drept scop să unească două unghiuri ale abordării aceluiași subiect.

Apariția finală a reporterului permite completarea informației cu noutăți de ultim moment, atunci când acestea nu sunt lăsate pentru lead. Durata aparițiilor reporterului este scurtă (15-20 secunde), partea sau părțile însoțite de imagini fiind preponderente. Relatările de tip „stând în picioare” încep sau se termină cu o formulă ce cuprinde numele jurnalistului, denumirea postului de televiziune sau a emisiunii și locul de unde transmite. Prin această formulă se specifică și faptul dacă reporterul este angajatul permanent al postului sau un colabrator extern. Încadrarea reporterului se face în plan mijlociu sau mai strâns. Plasarea în central imaginii îi dă reporterului un plus de autoritate. El se suprapune peste subiect și îl domină.

Sunt operatori care preferă să pună în valoare ambianța, printr-un cadraj lateral în stânga sau în dreapta reporterului, ceea ce îl face pe jurnalist să devină parte a scenei. Fundalul ales trebuie să fie relevant pentru subiect și să nu cuprindă elemente care să distragă atenția telespectatorilor. Apariția sau intrarea în cadru a reporterului poate fi făcută în mai multe variante:

1. direct, prin tăietură de montaj (cea mai uzuală variantă);

2. prin panoramare – imaginea pornește de pe un element semnificativ din locul de unde se transmite și panoramează, descoperindu-l pe reporter. Acesta începe să vorbească fie imediat, fie numai după apariția sa în imagine. În ultima variant trebuie evitat momentul neplăcut, care trădează neprofesionalism, când spectatorul îl vede pe reporterul care așteaptă să vorbească, iar acesta nu realizează că a intrat deja in cadru;

3. prin transfocare înapoi (cu menționarea acelorași observații ca la punctul 2). În general, reporterul stă pe loc în timp ce vorbește. Dacă totuși se deplasează, va fi urmărit de cameră, astfel încât mărimea sa să rămană constantă în cadru.

RECOMANDĂRI PENTRU REPORTERUL ÎNCEPĂTOR.

1. Să nu se legene, să nu se răsucească, să nu-și miște nervos picioarele, să nu dea din cap ca și cum ar avea un tic. Asta nu înseamnă că trebuie să rămană complet nemișcat. Există o expresivitate corporală, firească și naturală, care trebuie pusă în valoare.

2. Picioarele să nu stea nici lipite, nici încrucișate și nici prea depărtate.

3. Reporterul va privi fix în obiectivul camerei, căutând în acest fel să stabilească legătura cu telespectatorul.

4. Reporterul va ține astfel microfonul încât să nu-și acopere fața cu el.

5. Dacă citește de pe o hârtie, aceasta va fi prinsă de un suport (clipboard) pentru a fi mai ușor de ținut în mână și pentru a nu fi mișcată de vânt.

6. Prima propoziție va fi spusă cu vigoare și căldură ca să capteze interesul pentru ceea ce urmează. Este un fel de promovare a propriului material. Cuvintele cheie pot fi accentuate fără a depăși limitele firescului.

7. Reporterul trebuie să-și păstreze suficientă energie pentru final, astfel încât să păstreze aceeași intonație.

8. Reporterul se va strădui să-și reprime orice gesturi sau ticuri care i-ar trăda stări nepotrivite – nervozitate, emotivitate, nerăbdare etc.

9. Va avea grijă ca înainte de a-și începe relatarea, precum și după ce a încheiat-o, să stea cu gura închisă.

ELABORAREA ȘTIRII DE TELEVIZIUNE. Ca și în presa scrisă, jurnaliștii de televiziune pot obține informațiile apeland la mai multe surse:

1. mass-media

2. comunicate de presă primite din partea unor instituții, organizații, partide, firme etc.

3. activitatea propriilor reporteri (participarea nemijlocită la evenimente, intervievarea persoanelor implicate etc.);

4. agenții de presă;

5. semnalări primite din partea colaboratorilor sau a unor persoane particulare;

6. grupuri de presiune.

Informațiile obținute trebuie verificate din mai multe surse pentru a fi evitate inexactitățile sau omisiunile semnificative în redactarea știrii. Reporterul trebuie să se ferească de pseudo-evenimente, de întamplări care nu spun nimic semnificativ pentru telespectatori. În egală măsură, unele subiecte vin singure înspre redacție (accidente, incendii etc), dar pentru cele mai multe este nevoie de o atitudine mai activă, de fler și intuiție pentru a le descoperi. Este necesară monitorizarea sistematică a tuturor surselor potențiale. Cultivarea relațiilor personale facilitează obținerea la timp a unor informații importante.

Reporterul va analiza de la început ce informație vizuală îi oferă subiectul său și își va

stabili strategia în funcție de cele trei situații posibile:

a. subiect concret care poate fi relatat vizual (demonstrații, accidente, reuniuni politice etc);

b. subiect abstract care poate fi ilustrat cu imagini generice (creșteri de prețuri, consumul de droguri etc);

c. subiect abstract, greu de ilustrat (devalorizarea leului etc). O știre neânsoțită de imagini nu este o știre de televiziune. În mod curent se acceptă știri fără suport vizual doar atunci când informația este foarte importantă, iar absența imaginilor este justificată prin cauze evidente (prăbușirea unui avion într-o zonă greu accesibilă) sau dacă știrea se referă la o realitate abstractă (evoluția comerțului exterior). Chiar și în asemenea situații, un post de televiziune care se respect, va căuta soluții pentru a ilustra cu ajutorul unor hărți sau desene textul citit. Posturile de televiziune folosesc imagini:

1. realizate de propriii lor operatori;

2. existente în arhivele studiourilor;

3. oferite de diferite instituții, organizații, firme, ambasade etc.;

4. realizate de persoane particulare, aflate întâmplător acolo unde s-a produs un eveniment neașteptat;

5. imagini de la agenții de presă. Mai pot fi utilizate diferite reprezentări grafice realizate pe calculator în cadrul postului de televiziune sau de la companii specializate.

Reporterul trebuie să înțeleagă subiectul despre care vorbește, să cunoască posibilele sale implicații, cadrul legal, eventualele situații similare. Cu toate acestea, nu de puține ori pot fi auzite comentarii pline de generalități, afirmații confuze, care trădează lipsa de competență

în abordarea subiectului. Datorită duratei scurte, de unu-două minute, nu pot fi consemnate toate aspectele și implicațiile unui subiect. Din această cauză, reporterul trebuie să aleagă o singură fațetă a evenimentului, cea pe care o consideră mai importantă. Prin urmare, reporterul va alege o

singură perspectivă, un singur unghi. În situații bine motivate, reclamate de un eveniment complex, știrea poate avea și două unghiuri. În asemenea cazuri, ele vor fi tratate distinct, materialul fiind alcătuit din 2 părți. Se va trece de la primul unghi la al doilea, fără a se reveni la primul. O soluție mai preferabilă constă în realizarea din unghiuri diferite a două sau mai multe materiale despre același subiect.

Cercetările aplicate domeniului relevă faptul că știrile se uită foarte repede. De aceea,

este potrivit ca încheierea să reamintească într-o altă formă ideea principală a știrii, fără a se

crea însă impresia de repetiție. Finalul trebuie să dea rotunjime materialului, întărind ultima impresie. Pentru aceasta se va alege o imagine puternică.

Comentariul trebuie să aibă ca fundal sonor sunetul original, înregistrat în momentul filmării, pentru a reda atmosfera locului. La anumite subiecte, îndeosebi cele despre fapt divers sau de divertisment, zgomotul de ambianță poate fi înlocuit cu o piesă muzicală adecvată.

REDACTAREA ȘTIRILOR DE TELEVIZIUNE

Când numele unei persoane apare pentru prima dată în textul rostit, se specifică titlul, funcția, gradul ori calitatea sa în raport cu subiectul sau tema materialului. Prezentarea poate fi verbală sau subtitrată.

Spre deosebire de presa scrisă, unde succesiunea uzuală este nume – funcție, în audio-vizual ordinea se inversează de obicei, fiind funcție – nume.

Deoarece numerele compuse din multe cifre nu se rețin cu ușurință, atunci când sunt auzite, se recomandă fie evitarea lor, fie rotunjirea valorilor. Un text cu multe cifre, indiferent de importanța acestora, este greu de urmărit. Sunt situații când prezentarea exactă și în detaliu a unor valori numerice este esențială pentru înțelegerea unui eveniment sau a unei stări de lucruri, cum ar fi, de exemplu: rezultatele alegerilor, sondajele de opinie sau prezentarea evoluției demografică. Receptarea acestei informații va fi ușurată dacă, în paralel cu textul rostit, se vor utiliza grafice sau, cel puțin, cifrele vor apărea scrise pe ecran. Depinde de imaginația și profesionalismul realizatorilor găsirea celor mai sugestive reprezentări vizuale, ușor de urmărit și atractive. Este cu totul inacceptabilă citirea, fără suport grafic, a unui lung șir de cifre. Ar fi o dovadă de diletantism și de dispreț față de telespectator.

Precizia plasării temporale a unor evenimente nu trebuie exagerată, fiind recomandate formule de genul: „in jurul orei două”, „in această dimineață, la Prefectura Județului X ”, „în ultimele zile au avut loc”, „pentru mâine sunt anunțate”, „la începutul săptămanii viitoare” etc.

Pentru a reda, într-un material audio-vizual, spusele unei personae există următoarele posibilități:

a) cel în cauză este prezent în imagine și vorbește direct, declarația sa fiind reprodusă: integral – de la primul pană la ultimul cuvânt, fără nici o omisiune, parțial – se alege doar un fragment din cele spuse și se fonotechează (selecționează) – se combină mai multe fragmente, uneori chiar părți de frază, pentru a reda mai sintetic o anumită idee, păstrand, pe cât este cu putință, formulările inițiale (procedeul, deși dă naștere unor neplăcute sărituri în cadru, pare să fi fost acceptat mai ales la

emisiunile de știri). În cazul reproducerilor parțiale și fonotecate, reporterul va avea grijă să nu distorsioneze sensul afirmațiilor făcute de interlocutor;

b) persoana intervievată este prezentă doar în imagine, în timp ce coloana sonoră cuprinde o sinteză a spuselor sale, realizată și rostită de către reporter;

c) crainicul este prezent în imagine și rostește un text ce conține un citat; pentru a evita confuziile – cine a spus asta, jurnalistul sau cel despre care se vorbește ? – nu este suficientă schimbarea tonului lecturii, ci se recomandă una din următoarele modalități:

– introducerea unor formule explicite care semnalează începutul și sfârșitul fragmentului reprodus textual: „după cum a declarat Președintele Partidului X, citez”, „deputatul Y s-a situat pe o poziție contrară, iată propriile sale cuvinte”, „ am încheiat citatul”, „închid ghilimelele” etc. Dacă se preia un citat mai lung, este util să se intercaleze formule de „întărire”, care să reamintească telespectatorului că textul reprodus nu s-a încheiat încă: „în continuare, directorul

general a afirmat că”, înlocuirea declarației directe print-o variantă indirectă;

Sursa unei declarații se va menționa înaintea, nu la încheierea fragmentului citat.

Expresiile celebre – redate în original, multe în latină – constituie și ele o tentație, prin iluzia că, în felul acesta, comentariul va primi o notă mai distinsă. Fie că sunt dintre cele mai cunoscute, cum ar fi „pro domo”, „sine die”, „sine qua non” etc. Sau mai puțin folosite, ele reduc accesibilitatea mesajului. Fiecare post de televiziune are propriile reguli și convenții privind scrierea (grafierea) unui text. Ele au drept scop preântâmpinarea dificultăților în lectură. Tânărul jurnalist trebuie să le cunoască și să le adopte: aceasta este o condiție a integrării sale într-un sistem concret de producție. În continuare sunt prezentate câteva asemenea reguli; unele dintre ele sunt valabile și la scrierea pe teleprompter. Textele vor fi dactilografiate sau editate cu ajutorul calculatorului pentru a asigura o lizibilitate maximă. Scrisul de mană nu oferă siguranța unei lecturi fără sincope. Pentru știrile sau lead-urile citite în emisie, partea superioară a paginii pe care sunt scrise este rezervată unor notații de factură tehnică: lungimea textului în secunde, data și ora emisiunii, autorul textului, dacă citirea se face direct la cameră sau există imagini etc.

Între rânduri se va lăsa sufiecient spațiu pentru ca eventualele modificări de ultimo moment să poată fi ușor de intercalat și de citit. Se vor evita următoarele semne de punctuație: parantezele, punctul și virgula, linia de pauză. Ele nu-l ajută pe cel ce va citi textul. În general, este bine ca semnele de punctuație să nu fie utilizate în mod excesiv. Lungimea rândurilor nu va fi mai mare de 35-40 de semne. Cuvintele mai greu de citit vor fi subliniate sau se vor despărți în silabe.

Numele străine mai dificile se vor scrie așa cum se pronunță și vor fi despărțite în silabe. Numerele de la 0 la 11 se scriu în litere, de la 12 la 999 se scriu în cifre, iar valorile mai mari se scriu: o mie, două mii, 12 mii, 420 de mii, cinci milioane, 14 milioane, 239 de milioane, 87 de milioane 400 de mii… Fracțiile se scriu tot în litere.

Pe fiecare pagină se trece doar o știre. O propoziție nu se desparte între două pagini. În final, verificați exactitatea transcrierii, îndeosebi a cifrelor și a numelor. Dacă nu este vorba de lucruri sau persoane foarte cunoscute, altcineva decât cel care a redactat textul nu prea are posibilitatea să observe eventualele erori. Astfel, numele Călărășanu poate ajunge să fie scris Căldărășanu! Puțină atenție, și veți evita neplăcutul telefon pentru cuvenitele explicații și scuze. Chiar și la numele celebre pot apărea sincope: Șostakovski în loc de Șostakovici, cum s-a citit la o emisiune de știri. Nu există doar un singur mod „corect” de a citi / prezenta un text, valabil în toate cazurile. Alegerea unui anumit fel de lectură depinde de:

a) tipul emisiunii,

b) conținutul textului,

c) personalitatea crainicului și

d) intenția realizatorilor emisiunii. La toate acestea se adaugă, făcandu-și simțită influența, și marca stilistică generală a postului. Lectura unui text în fața camerelor de televiziune, la nivel profesional, nu este un lucru chiar atat de ușor precum pare la prima vedere, ci presupune o minimă inzestrare naturală și un îndelung exercițiu. Pe lângă dicție și fluență, este necesară nuanțarea și accentuarea ideilor, adică o lectură a sensurilor, nu doar a cuvintelor. Pentru aceasta, prima condiție este că, acela care citește, să înțeleagă despre ce este vorba, iar lectura să nu se facă în mod automat, alunecând pe deasupra cuvintelor. Crainicul trebuie să fie natural, să citească fără afectare, ca și cum s-ar adresa unei singure persoane, unui prieten aflat în fața lui, nu unei mulțimi compuse din anonimi. Tonul cald și apropiat, evitarea inflexiunilor autoritare, rigide sau de infatuare, vor plasa comunicarea în limitele firescului și îi vor da o sonoritate agreabilă. Lectura trebuie să respecte spiritul textului, fără să-l denatureze prin intonații tendențioase. O lectură prea rapidă face textul greu de urmărit, una prea lentă plictisește. Un ritm susținut dă tensiune și sporește interesul, dar întins pe o durată prea lungă, acesta poate devein obositor. Viteza aleasă trebuie să fie adecvată conținutului și genului emisiunii, deoarece

nepotrivirile dau impresia de artificial și neprofesionalism.

Pauzele în lectură au un rol important, marchează ritmul acesteia și subliniază ideile mai importante, lăsând totodată timp telespectatorului pentru a înțelege. Când există neclarități legate de pronunție, se vor consulta lucrările de specialitate, dintre care amintim: Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, și Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație, de preferință edițiile cele mai recente. Accentuarea cuvintelor poate întâmpina dificultăți, mai ales atunci când există forme incorecte care au o circulație destul de largă (de ex.: prevedéri și prévederi corectă fiind prima variantă) sau când uzul contrazice norma. Respectarea acesteia din urmă, rostindu-se : tráfic, butelíe, avaríe, în loc de : trafíc, butélie, avárie, ar da o notă de artificial. Când nu sunteți siguri de o pronunție, verificați-vă întrebându-i pe cei din jur. Fiți

atenți, surprizele neplăcute pot să apară oricând și unde te aștepți mai puțin. Astfel, la o emisiune de știri, denumirea aeronavei IL-18 a fost rostită „i-el 18”, în loc de „il 18”, iar a aeronavei AN 24 „a-en 24” în loc de „a-ne 24”. Conform cu recomandările academice, ele nu sunt corecte pentru că limba vorbită a validat alte variante.

Înainte de emisie sau de înregistrare, textul trebuie citit de mai multe ori pentru:

a) a observa și corecta eventualele greșeli de redactare sau dactilografiere;

b) a se familiariza cu conținutul materialului (în cazul în care altcineva a redactat textul) și a găsi cel mai potrivit mod de lectură;

c) a identifica eventualele formulări și cuvinte a căror rostire este dificilă; dacă este necesar, se va modifica textul (fără a schimba sensul informației).

Reporterul/crainicul trebuie să citească cu interes, nu plat și detașat.Dacă el nu pare captivat de informația pe care o comunică, atunci nici spectatorii nu vor fi:

• Tonul lecturii trebuie să fie adecvat subiectului știrii.

• Reporterul/crainicul trebuie să încerce să fie el însuși, nu să imite.

• Reporterul/crainicul trebuie să-și păstreze suflul până la sfârșitul textului, tonul nu trebuie să

„cadă” spre final.

ȘTIREA DE TELEVIZIUNE VERSUS ȘTIREA RADIO PE UN EȘANTION DE PERSOANE

Opinia publică este definită ca "procesul psihosociologic interactiv de agregare a judecăților evaluative, atitudinilor și credințelor referitoare la o problemă socială ale unui număr semnificativ de persoane dintr-o comunitate care se exprimă verbal deschis". Mai putem defini opinia publică drept "un complex de preferințe exprimate de un număr semnificativ de persoane cu privire la o problemă de importanță generală".

Pornind de la aceste definiții am pornit la drum, în sensul că, am realizat un sondaj de opinie pe un eșantion de persoane limitat, privind numărul ascultătorilor știrilor de radio și numărul telespectatorilor știrilor de televiziune.

Așadar, am selectat știrile mai importante ale zilei și am făcut un sondaj de opinie, pe 50 de persoane.

ȘTIRE TV:

Titlu: O șansă pentru câini

Intro

Câinii comunitari din Buzău au șansa unei vieți bune, dacă ajung în adăpostul nou-infiintat de Primărie. Autoritățile le-au oferit condiții 'de patru stele' în padoc și le-au constuit chiar și un loc de joacă.

Beta

AMBIANța: (merge printre jaloane) "Hai, la odihnă, stăm jos aici."

Locul de joacă pentru căței are jaloane, groapa de nisip și balansoar. Cei care au grijă de câini spun că astfel cresc șansele ca animalele să fie adoptate.

VOX îngrijitor padoc: "Să-l plimbăm împrejur, când se adopta se scoate mai ușor, nu se bruschează, deseori se urcă mai bine în mașină."

SINCRON DaNUt PaLE, medicul veterinar al padocului: "Sunt exemplare destul de frumoase, sănătoase și tot avem speranța că buzoienii se îndreaptă către aceste adăposturi să facă adopția acestor animale, animale care sunt adoptate după ce sunt supuse operației de sterilizare, vaccinare antirabica și deparazitare."

În Buzău mai exista un adăpost de 120 de locuri pentru câinii comunitari. S-a dovedit, însă, neîncăpător pentru cei peste 2.000 de maidanezi.

ȘTIRE RADIO

Titlu: O șansă pentru câini

Câinii comunitari din Buzău au șansa unei vieți bune, dacă ajung în adăpostul nou-infiintat de Primărie. Autoritățile le-au oferit condiții 'de patru stele' în padoc și le-au constuit chiar și un loc de joacă.

În Buzău mai exista un adăpost de 120 de locuri pentru câinii comunitari. S-a dovedit, însă, neîncăpător pentru cei peste 2.000 de maidanezi.

ȘTIRE TV

Titlu: Fructe și legume marcate

Intro

Fructele și legumele trebuie etichetate, în funcție de gradul de iradiere prin stropirea cu substanțe care le ajutã sã se mențină proaspete. Aceasta este propunerea pe care o analizeazã deputații, la pachet cu inițiativa care cere etichetarea alimentelor cu buline în funcție de aditivii alimentari conținuți.

Beta

Propunerea legislativã este dezbãtutã în comisiile Camerei Deputaților, care este for decizional în acest caz.

SINCRON MATEI BRÃTIANU, deputat PSD: "Eu știu cã țările care au gradul cel mai mare de iradiere al fructelor și legumelor sunt Turcia, Israel, Olanda și astea invadeazã piețele romanești. (…) Nu cred cã cineva considerã cã e sãnãtos sã ai baxuri cu banane azi verzi și mâine sã le vezi la vânzare galbene, poimâine gata pãtate."

Deputatul Matei Brãtianu a propus un amendament la inițiativa legislativã care vrea marcarea alimentelor cu buline în funcție de aditivii conținuți.

SINCRON DUMITRU STAICU, senator PD-L: "Aceeași felie de salam cu E-uri o mãnâncã și un copil de 13 kg, și un adult de 90 kg. Ce impact are asupra unui copil și ce impact are asupra unui adult? Doza zilnicã nu existã. (…) Da, existã alimente care n-ar trebui sã existe. Nu e admisibil ca un kg. de salam sã fie mai ieftin decât cantitatea de carne folositã pentru acel salam."

Guvernul și Protecția Consumatorului nu vor, însã, niciun fel de buline nici pentru E-urile din alimente, nici pentru gradul de iradiere a fructelor și legumelor.

SINCRON SAMUEL CALOTÃ, vicepreședinte ANPC: "Existã cadru suficient pentru etichetarea alimentelor. (…) – Ce înseamnã pentru industria indigenã sã se catalogheze bune, rele, mai puțin bune? – Înseamnã sã se punã pe butuci industria noastrã. (…) Nu existã nicio tarã din UE care sã oblige producãtorii sã punã buline."

ȘTIRE RADIO

Fructele și legumele trebuie etichetate, în funcție de gradul de iradiere prin stropirea cu substanțe care le ajutã sã se mențină proaspete. Aceasta este propunerea pe care o analizeazã deputații, la pachet cu inițiativa care cere etichetarea alimentelor cu buline în funcție de aditivii alimentari conținuți.

Propunerea legislativã este dezbãtutã în comisiile Camerei Deputaților, care este for decizional în acest caz.

ȘTIRE TV

Titlu: I s-a agravat starea de sănătate

Intro

Starea de sănătatea a polițistului lovit anul trecut în cap cu o sticlă de un interlop din Târgoviște este din ce în ce mai gravă. Acesta a fost dus aseară la Spitalul de Urgență Floreasca, unde a fost intubat deoarece nu putea respira. Polițistul se afla internat la spitalul Ministerului de Interne, unde fusese adus la întoarcerea de la o clinică din Viena.

Beta

SINCRON RODICA CIOLACU, medic: "Este intubat și ventilat, deci este protezat respirator; practic, este ajutat să respire de către aparate. (…) în plus, are o complicație pulmonara, o complicație care survine în cadrul bolii dumnealui, este frectventa și de cele mai multe ori imposibil de prevenit. (…) Șansele să-și mai revină acum doar un neurolog poate să vi le spună, bănuiesc că sunt foarte mici, spre zero."

Tatăl lui Codruț și-a pierdut și el speranță.

SINCRON ADRIAN OPREA, tatăl lui Codruț: "Toată speranța și încrederea mea este ca Dumnezeu îl are în mâna lui, pentru că lui i l-am încredințat. Și medicii fac tot ce este posibil să îl readucă la viață. (…) Medicii hotărât au spus că din punct de vedere omenesc nu sunt șanse."

Codruț Oprea a intrat în comă anul trecut, după ce a fost lovit în cap cu o sticlă de un interlop din Târgoviște. Cum șansele ca polițistul să se recupereze în România erau mici, el a fost transferat la o clinică privată din Viena. Medicii austrieci au reușit să îl scoată din comă dar nu și din starea vegetativa, apoi au stabilit că este mai bine ca pacientul să fie transferat în România.

ȘTIRE RADIO:

Starea de sănătatea a polițistului lovit anul trecut în cap cu o sticlă de un interlop din Târgoviște este din ce în ce mai gravă. Acesta a fost dus aseară la Spitalul de Urgență Floreasca, unde a fost intubat deoarece nu putea respira. Polițistul se afla internat la spitalul Ministerului de Interne, unde fusese adus la întoarcerea de la o clinică din Viena.

Făcând o paralelă între aceste trei știri, cele de radio se citesc în maxim 20 de secunde fiecare, iar cele de televiziune durează 2-3 minute. Știrile de radio se citesc cursiv și de mai multe ori, iar cele tv de maxim trei ori într-o zi, în buletinele de știri, la o televiziune generalist. Dacă vorbim de o televiziune de nisa (specializate pe știri) sterile se vor difuza în fiecare oră.

Sondajul de opinie a avut rezultate după cum s-ar fi așteptat oricine. 70% dintre oameni au ascultat știrile la radio, iar restul de 30% le-au văzut la televizor.

De ce acest rezultat? Este foarte simplu și logic aș putea spune. La prima oră a zilei, indivizii pornesc spre job. Fie cu autoturismul propriu, fie cu transport în comun, oricare dintre acestea două având un radio și nu un televizor. La locul de muncă în majoritatea cazurilor, dăm peste aceeași situație. Se ascultă radio în fiecare birou, pe internet sau la telefonul mobil. Cealaltă parte de 30% a oamenilor “testați” au fost telespectatori, ei reprezentând șomerii și pensionării.

În consecință, populația ascultă mult mai des radio, decât se uita la televizor. Cu radio-ul putem ajunge un mai multe locuri, în schimb televitorul nu poate fi mutat dintr-un loc în altul prea ușor.

CONCLUZII

Foarte mulți dintre români se uită la televizor zilnic, iar media numărului de ore petrecut în fața acestuia este de 4-5. În week-end consumul TV este mai mare decât în cursul zilelor lucrătoare, atât ca procent de telespectatori cât și ca număr mediu de ore, pe orice interval orar. Intervalul orar în care se uită la televizor cei mai mulți dintre români este între 21-24, iar cel în care se uită cei mai puțini corespunde programului de lucru, fiind între 9-15. Aproape toți românii (95%) urmăresc buletinele de știri, cel puțin de câteva ori pe săptămână, de aceea diferențele dintre subgrupurile de telespectatori, în funcție de criterii socio-demografice, nu sunt semnificative statistic. Astfel, spre exemplu adulții cu vârsta cuprinsă între 35-49 de ani, cei cu studii medii și superioare, din mediul urban, tendențial se uită la televizor într-o măsură mai mare decât celelalte sub-categorii.

Posturile TV locale sunt urmărite de un sfert din populație, cele mai populare fiind studiourile regionale ale canalelor TV cu cea mai mare audiență. Interesul fața de programele televiziunilor locale este orientat în principal către emisiuni de știri. Suportul motivațional al consumului TV privește următoarele dimensiuni comportamentale: nevoia de informare, dorința de relaxare. Consumul TV are în România un pronunțat caracter privat și domestic, procentul de persoane care urmărește programe TV în alte spații în afara locuinței proprii fiind foarte mic.

Canalele radio, comparativ cu cele TV, sunt urmărite de un procent mai mare de persoane, mai degrabă în timpul zilelor lucrătoare decât în week-end. Românii ascultă în medie de trei ori mai mult ca număr de ore posturile naționale față de cele locale, dar canalele radio locale sunt urmărite mai mult decât cele de televiziune cu același profil. Persoanele care ascultă radio sunt într-o măsură mai mare rezidenți din mediul rural, tineret sau de vârstă medie, au studii medii sau superioare.

Audiția posturilor de radio are loc de cele mai multe ori în spațiul domestic, procentele pentru cei care urmăresc programe radio la muncă sau în spațiul public fiind mici, dar mai mari decât în cele referitoare la programele TV. Majoritatea românilor au indicat ascultarea radioului în timpul altor activități casnice, fiind preferate în acest scop programele muzicale sau de divertisment, emisiunile de știri de sport. Emisiunile de știri, cele sportive și cele culturale sunt ascultate mai degrabă individual, iar cele religioase sau de tip concurs mai degrabă împreună cu familia. Cele mai multe discuții despre emisiunile radio se poartă cu membrii familiei, iar știrile și sportul suscită cele mai multe comentarii. În ceea ce privește procesul de decizie privind canalul sau emisiunea radio ascultată, jumătate dintre români declară că decizia le aparține, iar 40% că cei care hotărăsc sunt copii.

BIBLIOGRAFIE

Ardilly, P., Les techniques de sondage, Editions Technip, Paris, 1994.

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom , Iași, 2007;

Coman, Mihai, Mass-media în România post-comunistă, Editura Polirom , Iași, 2003;

Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, București Editura Economică, 2004

Chelcea, Septimiu, Influența socială normalizare, conformare, obediență și manipulare, 2006

Dumitrescu, M., Sondaje statistice, Editura Tehnica, Bucuresti 2000.

Petcu, Marian, Tipologia presei românești, Editura Institutul European, Iași, 2000;

Mihai Coman, manual de journalism, Tehnici fundamentale de redactare, Editura Polirom, 2001;

Lucian Chisu, Introducere in mass-media, Editura Fundatiei Romania de maine, Bucuresti, 2002;

Rotariu T., Metode si tehnici de cercetare in stiintele sociale

www.dexonline.ro

www.cna.ro

www.kissfm.ro

www.protv.ro

www.antena2.ro