Asemanari Si Deosebiri Intre Furtul Simplu Si Abuzul de Incredere
Capitolul I Dreptul de proprietate privată
Secțiunea I Consacrarea constituțională
Secțiunea II Scurt istoric
Secțiunea III Elemente de drept comparat
Capitolul II Infracțiuni contra patrimoniului –
aspecte generale și comune
Secțiunea I Caracterizare generală
Secțiunea II Condiții preexistente
Secțiunea III Conținut constitutiv
Secțiunea IV Forme, modalități, sancțiuni
Capitolul III Analiza infracțiuni de furt
Secțiunea I Obiectul ocrotirii penale
Secțiunea II Subiecții infracțiunii
Secțiunea III Latura obiectivă
Secțiunea IV Latura subiectivă
Secțiunea V Forme, modalități, sancțiuni
Capitolul IV Analiza infracțiunii de abuz de încredere
Secțiunea I Obiectul ocrotirii penale
Secțiunea II Subiecții infracțiunii
Secțiunea III Situația premisă
Secțiunea IV Latura obiectivă
Secțiunea V Latura subiectivă
Secțiunea VI Forme, modalități, sancțiuni
Secțiunea VII Aspecte de drept procesual
Capitolul V Comparație între cele două infracțiuni
Secțiunea I Asemănări
Secțiunea II Deosebiri
Capitolul VI Concluzii și propuneri de lege ferenda
Bibliografie
=== Furtul simplu si abuzul de incredere ===
Furtul simplu și abuzul de încredere
– asemănări și deosebiri –
Plan
Capitolul I Dreptul de proprietate privată
Secțiunea I Consacrarea constituțională
Secțiunea II Scurt istoric
Secțiunea III Elemente de drept comparat
Capitolul II Infracțiuni contra patrimoniului –
aspecte generale și comune
Secțiunea I Caracterizare generală
Secțiunea II Condiții preexistente
Secțiunea III Conținut constitutiv
Secțiunea IV Forme, modalități, sancțiuni
Capitolul III Analiza infracțiuni de furt
Secțiunea I Obiectul ocrotirii penale
Secțiunea II Subiecții infracțiunii
Secțiunea III Latura obiectivă
Secțiunea IV Latura subiectivă
Secțiunea V Forme, modalități, sancțiuni
Capitolul IV Analiza infracțiunii de abuz de încredere
Secțiunea I Obiectul ocrotirii penale
Secțiunea II Subiecții infracțiunii
Secțiunea III Situația premisă
Secțiunea IV Latura obiectivă
Secțiunea V Latura subiectivă
Secțiunea VI Forme, modalități, sancțiuni
Secțiunea VII Aspecte de drept procesual
Capitolul V Comparație între cele două infracțiuni
Secțiunea I Asemănări
Secțiunea II Deosebiri
Capitolul VI Concluzii și propuneri de lege ferenda
ABREVIERI
alin. -alineat
art. -articol
C.civ. -Codul civil
C.fam. -Codul familiei
C.muncii -Codul muncii
C.pen. -Codul penal
C.proc.pen. -Codul de procedură penală
C.C. -Curtea Constituțională
C.S.J. -Curtea Supremă de Justiție
C.A. -Curtea de Apel
C.M.A. -Curtea Militară de Apel
D. -Decret
d.p. -decizie penală
O.G. -Ordonanța Guvernului
O.U.G. -Ordonanța de Urgență a Guvernului
op. cit. -operă citată
p. -pagină
R.D. -Revista Dreptul
R.D.P. -Revista de Drept Penal
R.R.D. -Revista Română de Drept
s.p. -sentință penală
T.S. -fostul Tribunal Suprem
Capitolul I
Dreptul de proprietate privată
Secțiunea I
Consacrarea constituțională
Constituția României a protejat proprietatea, fie ea publică sau privată, atât în forma existentă din 1991 și până în 2003, precum și în forma actuală.
Faptul că Constituția, ca lege fundamentală, cuprinde norme privitoare la proprietate denotă faptul că aceasta este o valoare deosebit de importantă pentru societate.
Astfel, în art. 136 alin. 1 se stabilește că proprietatea este publică sau privată.
Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului și unităților administrativ-teritoriale. De asemenea, se stabilește că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, acestea putând fi date în administrare, concesionate sau închiriate.
În ce privește proprietatea privată, art. 44 alin. 1 stabilește că: „Dreptul de proprietate și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestora sunt stabilite prin lege”.
Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular și nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, în condițiile stabilite de lege și cu o prealabilă despăgubire.
Dreptul de proprietate dă însă naștere și la anumite obligații corelative, cum ar fi: protejarea mediului și asigurarea bunei vecinătăți, respectarea sarcinilor care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
În alin 8 se stabilește că averea dobândită ilicit poate fi confiscată, iar în alin. 9 că bunurile folosite sau rezultate din infracțiuni sau contravenții pot fi confiscate în condițiile legii.
Secțiunea II
Scurt istoric
Legislațiile penale din toate timpurile și din toate orânduirile sociale au incriminat și sancționat sever infracțiunile săvârșite împotriva averii particulare. În orânduirile cu exploatare de clasă ocrotirea avutului a funcționat și funcționează cu toată vigoarea în folosul celor avuți, adică al celor din clasa dominantă și abia se face simțită când este vorba de masa celor exploatați.
Legislațiile penale din orânduirile cu exploatare de clasă nu au incriminat însă niciodată faptele prin care minoritatea exploatatoare spoliază fără cruțare munca -singurul avut – a celor exploatați, făcându-i să trudească până la istovire și însușindu-și cvasitotalitatea produsului muncii lor.
Ca o împotrivire față de cei ce-și durau fabuloase averi din spolierea celor exploatați, activitățile infracționale împotriva patrimoniului spoliatorilor au luat, încă de la începutul orânduirii feudale, forma asociațiilor organizate în bande, care purtau diferite denumiri și care au dăinuit și continuă să dăinuiască evoluate și în orânduirea capitalistă.
Cadrul infracțiunilor contra avutului era oarecum limitat în legiuirile penale din orânduirea sclavagistă, a sporit mereu în timpul orânduirii feudale, pentru a ajunge la o adevărată hipertrofie în societatea capitalistă, care, în domeniul infracțiunilor patrimoniale a oferit și continuă să ofere puternici factori criminogeni și să solicite mereu ingeniozitatea infractorilor și a așa-zișilor oameni de afaceri.
În privința sancțiunilor, toate legiuirile penale din orânduirile cu exploatare de clasă s-au caracterizat prin pedepse de o asprime fără margini. Pedeapsa cu moartea era aplicată în majoritatea cazurilor, uneori de la prima faptă, alteori în caz de recidivă.
Legiuirile penale moderne, eliminând exagerările legislațiilor anterioare, au menținut totuși un regim destul de sever pentru anumite forme de activități infracționale îndreptate împotriva patrimoniului și au extins cadrul incriminărilor la o serie de fapte specifice relațiilor economice din societatea modernă.
Legislațiile penale moderne, menținând categoria infracțiunilor patrimoniale, au conceput, pentru prima oară, împărțirea acestora în două grupuri distincte prin obiectul lor juridic generic, infracțiuni contra avutului obștesc (proprietății publice) și infracțiuni contra avutului personal și particular (proprietate privată). Această divizare era necesară față de specificul orânduirii socialiste la temelia căreia se găsește avutul obștesc.
De un așa-zis patrimoniu public se vorbește și în dreptul burghez, dar el nu face obiectul unei ocrotiri penale distincte decât sub forma unor infracțiuni speciale (fiscale, vamale, monopoluri de stat). În societatea socialistă toate mijloacele de producție fiind proprietate socialistă (de stat sau cooperatistă), existența avutului obștesc este fundamentală, iar conținutul social-economic al acestui avut este cu totul deosebit de patrimoniul public din orânduirea capitalistă.
În evoluția istorică a dreptului penal incriminarea furtului nu a lipsit din nici o legislație începând cu cele din îndepărtata antichitate și sfârșind cu cele din epoca contemporană.
Această omniprezență a infracțiunii de furt este confirmată și de vechile noastre pravile și de legiuiri penale anterioare unirii principatelor române.
Codul penal de la 1864 prevedea furtul simplu în art. 306 (compilat după codul penal prusian); dispoziția incriminatoare condiționa existența furtului de luarea lucrului „pe sub ascuns”; această cerință a fost însă interpretată în sensul de „fără voia” persoanei deposedate, clandestinitatea constituind dovada evidentă că în fapt luarea bunului cu învoirea persoanei care deținea acel bun nu era posibilă.
Dispoziția incriminatoare mai cerea ca luarea lucrului să se fi făcut „cu cuget de însușire pe nedrept”. Codul de la 1864 sancționa la fel furtul încercat ca și cel consumat (art. 308) și nu considera că exista furt în caz de „tainice luări” adică sustrageri săvârșite între soți și rude apropiate (art. 306).
Codul penal de la 1936 prevedea furtul simplu în art. 524 alin. (1). Dispoziția incriminatoare cerea ca bunul să nu fie al făptuitorului și să se găsească în posesia sau detenția altuia; ca luarea bunului să se facă fără consimțământul celui care poseda sau deținea bunul și să aibă de scop însușirea pe nedrept a bunului sustras.
Dispoziția aceasta păcătuia prin prolixitatea ei și prin conținutul greșit pe care îl atribuia infracțiunii de furt. Prolixă, fiindcă ceea ce putea fi spus concis prin cuvintele „luare pe nedrept” se spunea confuz, printr-o întreită cerință: lucrul „nu-i aparține”, lucrul „să fie posedat sau deținut de altul”, lucrul să fie luat „în scop de a și-1 însuși pe nedrept”.
Conținutul furtului era greșit stabilit, fiindcă pentru existența furtului nu se cerea ca bunul sustras să nu aparțină făptuitorului, furtul putând fi săvârșit chiar de proprietar atunci când bunul se afla în posesia sau detenția legitimă a altuia.
Dispoziția din art. 524 C. pen. 1936 nu mai prevedea cerința: „luării pe sub ascuns” care exista în Codul de la 1864; o înlocuiește însă cu cerința „fără consimțământul” celui deposedat; menținea cerința ca luarea să se fi făcut „cu cuget de însușire pe nedrept” și cerința exprimată prin cuvintele „în scopul de a și-1 însuși pe nedrept”.
Codul penal din 1936 prevedea în alin. (2) al art. 524 că se considera lucru mobil și orice energie care are valoare economică; iar în alin. (3) prevedea că furtul poate fi comis și de către proprietar sau coproprietar.
Pedeapsa pentru furtul simplu era, în Codul penal de la 1936, închisoarea de la 3 luni la 2 ani și interdicția corecțională de la unu până la 2 ani [art. 524 alin. (4)], iar dacă furtul era săvârșit de un proprietar sau coproprietar, pedeapsa era închisoarea de la 1 lună la un an (art. 527). Tentativa furtului se pedepsea cu închisoare de la o lună și jumătate până la 3 luni [art. 98 alin. (2)].
Furtul între soți, între rude, minor față de tutore se urmăreau numai la plângerea prealabilă (art. 526).
Și sub imperiul Codului penal de la 1936 erau scoase de sub incidența legii penale furturile simple între muncitori sau funcționari, dacă erau săvârșite la locul de muncă, pentru prima oară și paguba nu depășea 200 lei aplicânduli-se sancțiuni disciplinare (Decretul nr. 320 privitor la consiliile de judecată din întreprinderi și instituții, din 21 iulie 1958).
Codul silvic prevede de asemenea sancțiuni contravenționale pentru furturi silvice când paguba nu depășește 300 de lei.
Situații tranzitorii Codul penal în vigoare în dispoziția din art. 208 alin. (1) prevede pentru conținutul infracțiunii de furt simplu aceleași cerințe ca și Codul penal din 1936, cu excepția cerinței negative: lucrul „să nu aparțină” făptuitorului. Eliminarea acestei cerințe se impunea față de dispoziția alin. (3) al art. 208, cerință care chiar în Codul penal de la 1936 era dezisă de dispoziția alin. (3) din art. 524.
Codul penal în vigoare prevede, ca și Codul penal din 1936, că sunt socotite bunuri mobile și energiile care au o valoare economică: dar extinde asimilarea și la înscrisuri, dând astfel consacrare legislativă unei soluții admisă de doctrina și de practica judiciară încă de mult.
Reglementările din cele două coduri – cel în vigoare din 1969 și cel anterior (din 1936) – fiind sub raportul incriminării aproape identice, în cazul situațiilor tranzitorii nu se vor ivi probleme și dificultăți.
Codul penal în vigoare conține însă o incriminare nouă privitoare la furtul vehiculelor în scopul folosirii lor; fiind vorba de o incriminare nouă ea nu poate fi aplicată la cazuri ce s-au ivit anterior (dacă într-o învinuire de furt de vehicul, săvârșit anterior intrării în vigoare a Codului penal actual, s-ar constata că făptuitorul a săvârșit fapta nu în scopul de a-și însuși vehiculul, ci în scopul de a se folosi de acesta, se va pronunța achitarea), în ceea ce privește pedeapsa furtul simplu este la fel sancționat în Codul penal în vigoare ca și în cel anterior (3 luni la 2 ani). Cât privește pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, observăm că durata acesteia este mai mare în codul actual decât în cel anterior, dar pe când în sistemul Codului penal în vigoare această pedeapsă nu poate fi aplicată decât dacă se pronunță ca pedeapsă principală închisoarea pe cel puțin 2 ani, în sistemul codului penal anterior aplicarea interdicției era totdeauna obligatorie în caz de furt. Așadar, în ipoteza unor eventuale situații tranzitorii va fi mai favorabil Codul penal în vigoare, când pedeapsa principală pe care instanța vrea să o pronunțe este sub 2 ani.
În ceea ce privește tentativa este mai favorabilă pedeapsa din Codul penal anterior (1 lună și jumătate până la 3 luni) decât cea din Codul penal în vigoare.
Pentru furtul simplu săvârșit de proprietar sau coproprietar, Codul penal în vigoare nu mai prevede o reducere de pedeapsă, așa că în caz de situații tranzitorii este mai favorabil Codul penal anterior.
Cu privire la furtul dintre soți, rude apropiate, minor față de tutore, Codul penal actual, ca și cel anterior, prevede că urmărirea se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În Codul penal de la 1864 împrejurările care agravau delictul de furt erau prevăzute în art. 309-310, iar în art. 311-315 se arăta ce se înțelegea prin casa de locuit, escaladare, efracțiune și chei mincinoase. Agravarea pedepsei diferă după gravitatea presupusă a împrejurărilor enumerate în lege. Deși codul de la 1864 nu folosea denumirea de furt calificat, în practică modalitățile agravate prevăzute de lege erau socotite ca fiind furturi calificate.
Codul penal de la 1936 prevedea furtul calificat folosind această denumire; în art. 525 erau enumerate detaliat diferitele împrejurări calificante, grupate după specificul lor: împrejurări privind locul săvârșirii; împrejurări privind timpul săvârșirii; împrejurări privind mijloacele de săvârșire, împrejurări privind modul săvârșirii și împrejurări privind calitatea făptuitorului. Enumerarea amănunțită din codul de la 1936 amintea cazuistica legiuirilor din evul mediu, puțin recomandabilă pentru un cod penal modern, științific elaborat. Pedeapsa furtului calificat varia după felul împrejurării calificante.
În vechile legislații penale abuzul de încredere, alături de alte
infracțiuni patrimoniale, făcea parte din grupul așa-denumit al furturilor improprii. Mai târziu, abuzul de încredere a fost incriminat ca infracțiune distinctă față de infracțiunea de furt, sub variate denumiri:
abuz de încredere, deturnare, însușire pe nedrept etc. În legislațiile penale
moderne au fost apoi incriminate separat abuzul săvârșit de un detentor
al bunului altuia (însușire nedreaptă, deturnare) și abuzul săvârșit de cel
însărcinat cu administrarea unor bunuri (gestiune frauduloasă, infidelitate).
Codul penal de la 1864 incrimina în art. 322-331, sub denumirea de „abuz de încredere”, o serie de fapte (abuzul de slăbiciunea unui incapabil, abuz de încredere propriu-zis, abuzul de încredere profesional și altele). Infracțiunea de abuz de încredere propriu-zisă era prevăzută în art. 323 care enumera limitativ raporturile patrimoniale în legătură cu care se putea comite infracțiunea (închiriere, depozit, mandat și locațiune de servicii). Fapta era pedepsită cu închisoare și amendă.
În Codul penal de la 1936 abuzul de încredere era prevăzut în art. 537. Dispoziția incriminatoare nu conținea o enumerare a raporturilor juridice care puteau constitui situații premisă a acțiunii abuzive; dimpotrivă, prevedea că posesiunea sau detențiunea bunului putea avea la bază „orice titlu”.
Pedeapsa era închisoarea corecțională de la 6 luni la 3 ani. Acțiunea penală nu putea fi pusă în mișcare decât la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; părțile se puteau împăca.
În dispozițiile din art. 538 erau prevăzute anumite agravante legale, pedeapsa fiind în acest caz închisoarea de la 1 la 5 ani.
Secțiunea III
Elemente de drept comparat
A. Infracțiunile contra patrimoniului în dreptul italian.
Legea penală italiană distinge infracțiunile contra patrimoniului după cum au la bază violența contra persoanei sau asupra lucrurilor ori au la bază frauda. Această clasificare devenită tradițională a fost preluată de la juriștii evului mediu care făceau deosebirea între faptele contra patrimoniului comise prin violență și cele comise prin fraudă (aut vi, aut frauda delinquitur). Comentatorii Codului penal italian au remarcat însă că această împărțire a infracțiunilor contra patrimoniului nu cuprinde toate infracțiunile, existând multiple infracțiuni care nu puteau fi situate în nici una dintre aceste categorii. De aici și eforturile unor autori de a identifica alte clasificări ale infracțiunilor contra patrimoniului, mai cuprinzătoare. S-au exprimat însă și păreri în sensul inutilității oricăror clasificări, dată fiind creșterea continuă, în condițiile vieții moderne, a formelor și metodelor de agresiune a patrimoniului. S-a adăugat și argumentul că scopul părții speciale a dreptului penal este de a înlesni cunoașterea aprofundată a legii penale și soluționarea corectă a controverselor care se ridică în legătură cu interpretarea acesteia, orice alte preocupări, cum ar fi cele de sistematizare, de clasificare a acestor infracțiuni, fiind fără importanță. Această din urmă idee a rămas însă izolată, doctrina majoritară italiană împărtășind părerea opusă, în sensul că împărțirea infracțiunilor contra patrimoniului, chiar dacă nu contribuie la o cunoaștere mai profundă a acestor infracțiuni (nu are o însemnătate dogmatică), este utilă în scopuri didactice, contribuind la fixarea mai temeinică a noțiunilor cu care operează legiuitorul în această materie.
Cei mai mulți autori italieni clasifică infracțiunile contra patrimoniului în:
Infracțiuni de agresiune unilaterală, în cadrul cărora se situează infracțiunile de sustragere (furtul, tâlhăria), infracțiunile de abuz asupra bunurilor patrimoniale (abuzul de încredere), infracțiunile de distrugere, infracțiunile de tulburare de posesie și de abuz asupra imobilului altuia;
Infracțiuni săvârșite în cooperare cu victima, în cadrul cărora se situează infracțiunea de șantaj și sechestrarea de persoane în scop de șantaj, înșelăciunea, camătă și abuzul de starea de slăbiciune a unor persoane;
Infracțiuni de producere și consolidare a daunei patrimoniale în cadrul cărora se situează tăinuirea și reciclarea banilor proveniți din infracțiune.
Din prima grupă de infracțiuni, de agresiune unilaterală contra patrimoniului (infracțiuni de sustragere) fac parte, așa cum am arătat, furtul care este reglementat în mai multe variante (furtul comun, furturi minore, sustragerea din proprietatea comună, furtul în viața militară, furtul comis la bordul vaselor de un membru al echipajului). Vom analiza numai primele 3 categorii de furt, incriminări care își au sediul în codul penal, ultimele două fiind cuprinse în legi speciale.
Furtul în concepția legislației italiene cuprinde următoarele elemente fundamentale: existența unei sustrageri a unui bun mobil din detenția altuia, trecerea bunului în detenția făptuitorului, existența unui obiect material (care trebuie să fie un bun mobil al altuia), să existe o daună patrimonială, iar făptuitorul să fi acționat cu un doi specific, adică în scopul de a obține un profit.
Întocmai ca în legea penală română, furtul implică o deposedare a celui care avea anterior posesia sau detenția bunului. Legea penală română consideră că urmarea imediată a faptei, sub aspect penal, nu este dauna patrimonială, ci schimbarea ilicită a situației de fapt pe care bunul o avea anterior; paguba este consecința de drept civil a furtului; dacă făptuitorul restituie bunul sau îl despăgubește pe cel de la care a luat bunul, infracțiunea va subzista. De asemenea, legea penală română, sub aspectul laturii subiective, pretinde să existe un dol specific (o intenție calificată prin scop), dar scopul nu trebuie să fie obținerea unui profit (ca în legea penală italiană), ci scopul este însușirea pe nedrept a bunului, iar în cazul sustragerii unui vehicul, să existe scopul de a folosi pe nedrept vehiculul; fără să intereseze dacă prin aceasta făptuitorul a obținut sau nu un profit.
Subiectul activ al infracțiunii, după legea italiană, poate fi orice-persoană; numai în cazul furtului în viața militară sau de pe bordul unui vas, subiectul activ trebuie să fie calificat.
Doctrina italiană nu se preocupă de obiectul juridic specific fiecărei infracțiuni, ci numai de obiectul material (problematica obiectului juridic se epuizează în cadrul explicațiilor generale date cu privire la infracțiunile contra patrimoniului). Obiectul material al furtului este nu numai obiectul pe care detentorul sau posesorul îl are în mână sau în apropiere, adică într-o sferă unde are posibilitatea de acces imediat, dar și dacă obiectul se află la distantă dacă subiectul păstrează posibilitatea de a stabili contactul fizic cu bunul însuși (de pildă, în cazul lucrurilor uitate, subiectul cunoscând locul unde se află lucrul și fiind în măsură să-1 recapete oricând; sau în cazul lucrurilor lăsate nesupravegheate dar care se situează în sfera de acces a deținătorului imediat (cum ar fi barca proprie lăsată legată de mal, ori autovehiculul lăsat în fața gării pentru a continua voiajul cu trenul, sustragerea tacâmurilor de un comesean, sustragerea de către femeia de serviciu de lucruri din casa patronului, sustragerea de mărfuri de către client, de cărți din sala de lectură, a benzinei de către șofer etc).
Sub aspectul elementului material, furtul se consumă prin sustragere, dar și prin imposedarea făptuitorului, elemente pe care doctrina și jurisprudența le analizează distinct, deoarece ele pot să existe autonom; dacă nu se realizează ambele urmări nu există infracțiunea de furt. În concepția doctrinei italiene, spre deosebire de cea română care a adoptat teza contrară, nu există furt (ci tentativă de furt) dacă bunul a continuat să rămână în sfera de supraveghere a detentorului (de pildă, se mai află în casă ascuns de făptuitor, ori se află chiar asupra acestuia) deoarece în asemenea situații subiectul pasiv încă nu a pierdut contactul material cu bunul, iar făptuitorul nu a dobândit posibilitatea de a dispune în mod liber de bunul furat. Va exista furt consumat dacă făptuitorul, chiar dacă n-a părăsit teritoriul unei ferme, a dobândit posibilitatea de a dispune autonom de bunul sustras. În felul acesta doctrina italiană s-a situat pe punctul de vedere după care consumarea furtului nu se evaluează după un criteriu material-spațial, ci după un criteriu personal, adică subiectul activ să fi căpătat posibilitatea de a dispune autonom de bun, iar subiectul pasiv să fie lipsit de o atare posibilitate.
În doctrina română aceste momente nu sunt tratate separat, considerându-se că implicit, o dată cu sustragerea, adică prin schimbarea situației bunului acesta nu se mai află la dispoziția persoanei care îl avea anterior în detenție sau posesie și, totodată, se realizează și trecerea bunului la dispoziția făptuitorului (imposedarea). Într-o asemenea concepție este justificat să se admită posibilitatea consumării furtului chiar dacă acesta este dosit de făptuitor în incinta imobilului în care s-a aflat anterior, urmând ca la momentul potrivit să-1 ducă în alt loc.
O atare poziție este discutabilă în raport cu viziunea italiană. După autorii italieni cele două momente pot să se petreacă la o distanță de timp una din alta și chiar în locuri diferite (de pildă dacă făptuitorul aruncă în curte sau din tren lucrurile sustrase urmând ca mai târziu să le ridice). Între cele două momente poate interveni desistarea voluntară sau împiedicarea producerii rezultatului, deoarece până la luarea efectivă a bunului (împosedarea) infracțiunea nu s-a consumat, neproducându-se rezultatul cerut de lege.
Furtul este calificat, potrivit legii penale italiene (art. 625), în următoarele împrejurări:
dacă făptuitorul folosește violența asupra lucrurilor sau întrebuințează orice alt mijloc fraudulos;
dacă făptuitorul, pentru a comite furtul, se introduce într-un edificiu sau în alt loc destinat pentru locuință;
dacă făptuitorul are asupra sa arme sau substanțe narcotice fără a le folosi;
dacă fapta este săvârșită cu abilitate (furtul de buzunar sau smulgând lucrul din mâna sau de pe victimă (de exemplu, furtul cravatei, a unui lănțișor etc);
dacă fapta se comite de trei sau mai multe persoane sau de o persoană travestită, sau simulând o calitate oficială sau de o persoană însărcinată cu un serviciu public;
când fapta este comisă asupra bagajului călătorilor din orice vehicul, pe scară, de pe bancă, din hoteluri sau din alte locuri unde se consumă alimente și băuturi;
dacă fapta este comisă asupra lucrurilor aflate în unități publice sau supuse sechestrului sau expuse din necesitate, obicei ori destinație încrederii publice ori destinate unui serviciu de utilitate publică, sau cu scop de apărare contra unor evenimente prejudiciabile pentru colectivitate sau de manifestare a venerației, a respectului față de anumite lucruri;
dacă fapta este comisă asupra a trei sau mai multe animale adunate în turmă sau asupra bovinelor, cabalinelor chiar neadunate în turmă;
dacă fapta este comisă asupra armelor, munițiilor sau substanțelor explozive în arsenale sau depozite ori în alte locuri destinate păstrării acestora.
Așa cum se observă, unele elemente circumstanțiale agravante sunt similare celor din legea penală română, altele sunt diferite în raport cu tradițiile și necesitățile represive ale societății italiene. Am atrage atenția asupra agravantei privind violența asupra lucrurilor, împrejurare care deosebește furtul de tâlhărie unde violența se exercită asupra persoanelor. Lipsa unei asemenea agravante în legea noastră penală a determinat pronunțarea de soluții controversate în interpretarea elementului material al infracțiunii de tâlhărie.
B. Infracțiunile contra patrimoniului în dreptul francez.
Potrivit Codului penal francez (art. 311-1), furtul înseamnă sustragerea frauduloasă a lucrului altuia, iar sustragerea în sens propriu este definită în doctrina penală ca actul material prin care are loc trecerea posesiei unui obiect din mâna deținătorului legitim în aceea a autorului infracțiunii.
Este asimilat furtului și sustragerea frauduloasă a energiei în prejudiciul altei persoane (art. 311-2).
Sustragerea poate avea loc prin deplasarea materială a bunului (prendre ou enlever) împotriva voinței proprietarului sau posesorului legitim. Aceasta înseamnă că remiterea voluntară a lucrului nu constituie sustragere, chiar dacă este din eroare (de pildă, acela care reține o monedă înmânată din eroare de către casier); cel mult va putea răspunde pentru abuz de încredere cel care a primit un lucru cu obligația restituirii (de pildă, agentul refuză să restituie bunul primit în păstrare).
Remiterea involuntară constituie însă sustragere. Este involuntară remiterea când emană de la o persoană a cărei voință n-a fost liberă și conștientă, ori dacă remiterea a fost provocată de beneficiar; în primul caz fapta va constitui furt, iar în al doilea înșelăciune (escrocherie). În doctrina și jurisprudența franceză s-a admis că există o sustragere frauduloasă și atunci când proprietarul a acceptat să i se ia lucrul, dar numai ca detenție materială, fără să-i confere și posesia (de exemplu, comite infracțiunea de furt acela care reține portofelul încredințat de o persoană ale cărei mâini erau încărcate cu pachete; tot astfel cumpărătorul pe credit nu are decât detenția materială a lucrului până la plata integrală a prețului.
Obiectul sustragerii (obiectul material) este lucrul (chose) exprimat prin cel mai vag și mai imprecis cuvânt din limba franceză; în jurisprudență termenul a fost însă precizat și nuanțat pentru a răspunde necesităților moderne de represiune.
Prin lucru se înțelege un lucru mobil, corporal, susceptibil de a fi deplasat; nu interesează dacă este vorba de lucruri având o valoare patrimonială sau de lucruri care servesc la constatarea unui drept. Fac parte dintre lucrurile mobile și cele care servesc ca suport material al unor bunuri incorporale, cum ar fi manuscrisele, planurile, documentele, banda magnetică, dischetele informatice. Nu sunt lucruri în înțelesul legii penale prestațiile de servicii (de pildă, folosirea abuzivă a unui aparat telefonic al altei persoane, faptă care ar putea fi eventual încadrată în infracțiunea de înșelăciune).
Doctrina și jurisprudență franceză au admis că obiectul furtului ar putea fi și uzul (folosirea temporară a obiectului), formulă care s-a extins de la furtul folosinței autovehiculelor, la sustragerea de documente ori a dischetelor numai pentru timpul necesar copierii acestora, după care sunt restituite. Instanțele franceze au tendința de a sancționa asemenea fapte comise de funcționari în dauna patronului ca infracțiune de furt, și nu ca abuz de încredere (Curtea de Casație dec. 19, ian. 1994). Este asimilat furtului, prin art. 311-2, și sustragerea frauduloasă de energie electrică (branșamentul clandestin, modificarea contorului pentru a nu înregistra consumația etc.); constituie însă o incriminare specifică (art. 79-1, 79-5 din Legea din 30 sept. 1986 privitoare la libertatea de comunicare), și nu infracțiunea de furt, fapta de captare frauduloasă a unei emisiuni televizate codificate.
În ce privește latura subiectivă, infracțiunea de furt se comite, cu un dol special, făptuitorul acționând cu intenția de a se comporta ca un proprietar față de lucrul sustras, chiar dacă această comportare are caracter temporar (de pildă; în cazul furtului folosinței autovehiculului sau pentru fotocopierea documentelor). Deși mobilul nu interesează pentru existența infracțiunii de furt, instanțele vor putea să țină seama de acesta la individualizarea pedepsei. După părerea doctrinei și jurisprudenței franceze, făptuitorul n-ar putea justifica furtul invocând detenția ilegală a bunului de către victimă sau faptul că aceasta a obținut bunul în condiții suspecte, chiar delictuoase (Curtea de Casație, dec. 5 iunie 195G, 5 nov. 1985), deoarece nu s-ar putea admite ca o persoană să-și facă dreptate singură în loc să utilizeze căile pe care dreptul i le pune la dispoziție. Va constitui furt sustragerea de către creditor a unui bun aparținând debitorului pentru a-1 sili să-i constituie un gaj sau reluarea de către vânzătorul neplătit a bunurilor deja livrate. Nu comite însă infracțiunea de furt acela care refuză să restituie obiectul, dacă factura pentru reparație n-a fost achitată.
Furtul se sancționează mai grav când este săvârșit în următoarele împrejurări (art. 311-4):
furtul comis de mai multe persoane acționând în calitate de autor sau complice, fără însă să se fi constituit în bandă organizată;
furtul comis de o persoană depozitară a autorității publice sau însărcinată cu prestarea unui serviciu public, în timpul exercitării sau cu ocazia exercitării funcțiilor sau serviciului;
furtul comis de o persoană care și-a atribuit pe nedrept calitatea de persoană depozitară a autorității publice sau însărcinată cu prestarea unui serviciu public;
furtul precedat, însoțit, sau urmat de violențe asupra altuia fără ca să producă victimei o incapacitate totală de muncă;
furtul înlesnit de starea de vulnerabilitate a persoanei datorită vârstei, bolii, infirmității, unei deficiențe fizice sau psihice, existenței unei gravidități, vulnerabilități vizibile sau cunoscute de autor;
furtul comis într-un loc care servește drept locuință, ori este utilizat sau destinat depozitării de bani, valori, mărfuri sau materiale, agentul introducându-se în aceste locuri prin viclenie, efracție sau escaladare;
furtul comis dintr-un vehicul destinat transportului în comun de persoane;
furtul precedat, însoțit sau urmat de acte de distrugere, degradare sau deteriorare.
C. Infracțiunile contra patrimoniului în dreptul german.
Legea penală germană nu cuprinde un capitol anume cu incriminări privitoare la faptele contra patrimoniului. Asemenea incriminări se găsesc atât în secțiunea privitoare la furt și sustragere (secțiunea 19), în secțiunea privind tâlhăria și șantajul (secțiunea 20), în secțiunea referitoare la favorizare și tăinuire (secțiunea 21), în secțiunea privind înșelăciunea și infidelitatea (secțiunea 22), în secțiunea cu privire la abuzul în realizarea interesului personal (secțiunea 25), în secțiunea privind distrugerea (secțiunea 27).
Doctrina penală clasifică însă infracțiunile contra patrimoniului în infracțiuni contra proprietății (furtul, sustragerea, tâlhăria, distrugerea) infracțiuni contra altor drepturi patrimoniale (braconajul, sustragerea de bunuri sechestrate, zădărnicirea executării silite); infracțiuni contra patrimoniului ca totalitate (șantajul, înșelăciunea în activitatea de asigurări, înșelăciunea prin calculator; înșelăciunea în subvenții și credite, camătă, folosirea abuzivă de cecuri și cărți de credite, tăinuirea, spălarea banilor, îndepărtarea neautorizată de la locul accidentului).
Se observă că autorii germani înscriu printre infracțiunile contra patrimoniului și infracțiuni cărora legea și doctrina noastră penală nu le atribuie această calitate (de exemplu, infracțiunea de braconaj, de zădărnicire a executării silite, spălarea banilor, îndepărtarea de la locul accidentului ș.a.), în timp ce alte infracțiuni socotite în doctrina română ca fiind contra patrimoniului nu figurează printre acestea (de exemplu pirateria, tulburarea de posesie și altele).
Furtul (§ 242) este definit în legea penala germană ca fiind fapta aceluia care sustrage un lucru mobil al altuia cu scopul de a și-1 însuși ilegal pentru sine sau pentru altul (Diebstahl). Pedeapsa este închisoarea până la 5 ani sau amendă.
Prin lucru mobil se înțelege un lucru corporal; animalele sunt considerate lucruri; nu interesează valoarea lucrului, chiar scrisorile particulare pot fi obiect material al furtului; nu interesează nici dacă este vorba de lucruri lichide ori gazoase; este exclusă însă energia electrică. Lucrul mobil este lucrul care poate fi deplasat, chiar dacă este desprins dintr-un imobil (ferestre, uși ale unei clădiri sau recolte de pe câmp). Un lucru este străin dacă aparține altuia decât făptuitorului; lucrurile fără stăpân nu sunt obiect material al furtului; bunul aflat în coproprietate este pentru un coproprietar lucru străin dacă și-1 însușește fără acordul celuilalt coproprietar. Nu interesează dacă lucrul sustras are o proveniență imorală (plata relațiilor homosexuale sau banii încasați de o prostituată).
Obiectul material al furtului este nu numai obiectul aflat în proprietatea (posesia) altuia, dar și cel aflat în deținerea precară a altuia; prin deținere se înțelegere exercitarea în fapt a voinței de a stăpâni lucrul. Dacă, făptuitorul a sustras bunul de la o persoană decedată (care nu mai exercită voință de stăpânire asupra lucrului), nu va exista furt, lipsind acțiunea de însușire (bunul nu era în deținerea nimănui). Există însă o atare voință în cazul când victima dormea sau era inconștientă. Această voință este de presupus că se exercită asupra tuturor lucrurilor din casă (ca atare, sustragerea unei bijuterii de către slujnică din dormitor va fi furt; nu va fi furt dacă (cineva a sustras lucrul pierdut de victimă în fața casei ori pe scara blocului). Bunul este socotit uitat dacă a fost lăsat de deținător într-un restaurant, ori la cinematograf; însușirea lui va constitui furt. Constituie furt fapta de a obține de la automatele publice produsele respective, introducând în ele monezi străine. În acest caz acordul proprietarului de a livra produsele este condiționat de existența plății în monezile prescrise, și nu în alte condiții. Nu constituie furt consumat dacă sustragerea s-a produs în timp ce făptuitorul era observat de organele de poliție; în acest caz există o tentativă de furt. Unele instanțe au decis că în acest caz ar exista, pe lângă tentativa la flirt, și infracțiunea consumată de însușire (Unterschhgung). Asemenea soluții se abat însă de la jurisprudența constantă, în sensul că fapta constituie numai tentativă la furt. S-a admis însă că există infracțiune consumată de furt dacă făptuitorul sustrage bunuri dintr-un magazin cu autoservire sau obișnuit introducând obiectul în buzunar sau în poșetă, ori în sacoșa personală. Este discutabilă această soluție dacă fapta se comite sub directa observare a personalului magazinului. Jurisprudența dominantă este în sensul infracțiunii consumate de furt chiar dacă personalul magazinului ar fi putut interveni în orice moment pentru a preveni fapta. Există însă și părerea după care în situația de mai sus există tentativă la furt până în momentul când făptuitorul a trecut de casierie fără să achite valoarea bunului. Se susține, în această părere, că până în acel moment patronul magazinului continuă să-și exercite voința de stăpânire asupra lucrului (Eser, Sehonke/Schroder, Mayer).
În jurisprudența germană este discutabilă existența furtului în cazul persoanei care a substituit unei bancnote de 100 de mărci, o sumă în monedă de aceeași valoare.
S-a motivat că în acest caz este prezumat consimțământul persoanei pentru a se efectua o atare operație; de asemenea, că în acest caz lipsește obiectul juridic al infracțiunii. Soluția majoritară propune însă abandonarea teoriei formale asupra furtului (este furt orice sustragere, indiferent de valoarea bunului sustras) și adoptarea unei teorii substanțiale care ține seama de valoarea economică a bunului sustras (Wertsummentheoric).
În ce privește scopul sustragerii, și anume însușirea (se uf dominum gerere), adică voința de a se comporta ca stăpân al lucrului, există o unanimitate de păreri în doctrina penală. Discutabil este însă obiectul însușirii. După teoria formală, ceea ce este relevant pentru infracțiunea de furt este însușirea lucrului însuși, și nu valoarea care s-ar putea obține (Binding, Maurach, Rudolphi), pe când în cadrul teoriei valorii (substanțiale) se consideră că ceea ce se însușește este valoarea economică a bunului (Frank). Aceasta înseamnă că în cazul sustragerii unui carnet CEC, de pildă, în raport cu prima teorie, făptuitorul ar urma să răspundă numai pentru sustragerea carnetului, pe când în raport cu teoria valorii ar urma să răspundă pentru suma pe care făptuitorul intenționa să o ridice, fraudulos, de la Casa de economii, pe baza carnetului sustras.
Doctrina dominantă s-a raliat însă unei teorii mixte, motivându-se că, prin concept, furtul constituie o infracțiune contra proprietății și nu o infracțiune care sancționează faptele de îmbogățire a persoanei; ca urmare, se poate apela la teoria valorii bunului numai în raport cu specificul acțiunii făptuitorul; acesta urmărea să sustragă lucrul, dar și folosul implicat în lucru (lucrum ex re).
În viziunea doctrinei germane actul însușirii are două componente: deposedarea (Enteignung) și împosedarea (Aneignung), prima constituind o componentă negativă, iar a doua o componentă pozitivă. Împosedarea este concepută ca putând fi de mai lungă durată sau chiar de scurtă durată. Împosedarea poate fi numai provizorie, pentru folosirea lucrului (Wessels, Bockelmann, Eser). Împotriva acestei „spargeri a însușirii” în două componente s-a susținut (Arzt/Weber) că este suficient să concepem însușirea ca o atribuire a puterii de dominație asupra lucrului, făptuitorul comportându-se ca și cum ar fi fost adevăratul posesor (se ut dominum gerere) pentru a caracteriza ambele componente ale însușirii.
În teoria dominantă, care admite existența celor două componente se susține că prin componenta deposedării infracțiunea de furt se deosebește de aceea a însușirii (însușire fără deposedare), pe de o parte, și de furtul folosinței (huium usus), pe de altă parte. De asemenea, componenta împosedării exclude simpla acțiune de luare a lucrului în vederea distrugerii. Se motivează că nu va exista furt, lipsind componenta împosedării, dacă făptuitorul sustrage bunul pentru a-l sfărâma, abandona, arunca. Nu interesează dacă distrugerea lucrului are loc chiar în momentul sustragerii sau în alt loc și alt moment socotit de făptuitor mai adecvat realizării acestei intenții. De pildă, nu constituie furt, lipsind componenta împosedării, fapta aceluia care sustrage o păsărică din colivie pentru a-i da drumul să zboare. În acest caz făptuitorul va răspunde pentru distrugere.
Furtul se sancționează mai grav (§ 243) (cu închisoare de la 3 luni la 10 ani), când:
făptuitorul pentru comiterea furtului se introduce într-o clădire, într-un spațiu afectat afacerilor sau serviciilor ori într-un alt loc închis, folosindu-se de chei false sau de un alt instrument de deschidere sau pătrunde pe ascuns în locurile respective;
făptuitorul sustrage un lucru care era asigurat în mod deosebit împotriva sustragerii, printr-un dispozitiv de închidere sau prin alt mecanism de apărare;
făptuitorul comite fapta cu profesionist;
când sustrage dintr-o biserică sau din alt loc care servește la exercitarea unui cult religios sau este consacrat venerației religioase;
când sustrage un lucru de mare importanță pentru știință, artă, istorie sau pentru dezvoltarea tehnicii, și care se află într-un loc accesibil sau expus publicului;
când sustrage un lucru care ar fi fost de folosință pentru ajutorarea altor persoane în cazul unui accident sau pericol comun;
când sustrage o armă de foc pentru care, potrivit legii, trebuie autorizație, sau o mitralieră, un pistol mitralieră, o armă automată sau semiautomată ori o materie explozivă conținută într-o armă de război, în sensul legii asupra controlului armelor de război și asupra materiilor explozive.
în cazul ipotezelor de la pct. 1-4 este exclusă agravarea dacă lucrul prezintă o valoare redusă.
Alte forme agravate ale furtului sunt prevăzute în § 244.
Se sancționează cu închisoare de la 6 luni la 10 ani acela care comite un furt în cazul în care el sau alt participant:
poartă o armă sau un alt instrument periculos;
poartă asupra sa un instrument sau alt mijloc pentru a înfrânge sau preveni rezistența altei persoane prin constrângere sau amenințarea cu constrângerea.
săvârșește fapta ca membru al unei bande care s-a constituit pentru săvârșirea continuă de tâlhării sau furturi și cu participarea unui alt membru al bandei.
săvârșește fapta de furt, iar pentru comiterea acesteia pătrunde într-o locuință cu chei false sau folosind un alt mijloc de deschidere sau pătrunde pe ascuns într-o locuință.
De asemenea, în § 244 litera a este incriminată o altă formă agravată a furtului. Se pedepsește cu închisoare de la un an până la 10 ani acela care săvârșește furtul prevăzut în § 245 al. 1 pct. 2 (sustragerea unui lucru asigurat în mod deosebit contra sustragerii) și § 244 pct. 1 sau 5, (furtul cu arme sau cu mijloace de constrângere a persoanei ori furtul dintr-o locuință), ca membru al unei bande, constituită pentru săvârșirea continuă de tâlhării sau furturi și cu colaborarea unuia dintre membrii bandei.
Legea penală germană prevede și ipoteza când furtul se comite în condiții mai puțin grave, situație în care pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani (art. 244 litera a alin. final).
Capitolul II
Infracțiuni contra patrimoniului
aspecte generale și comune
Secțiunea I
Caracterizare generală
Ocrotirea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit dintotdeauna un obiectiv prioritar al oricărui sistem de drept, patrimoniul reprezentând o componentă importantă a vieții de zi cu zi a oricărei persoane fizice sau juridice, de care depinde atât satisfacerea cerințelor curente, dar mai ales prosperitatea, la nivel individual, precum și micro sau macro-social.
Legislația penală română, în contextul legislațiilor penale moderne ale Europei, a plasat în decursul timpului, printre cele mai de seamă reglementări juridico-penale infracțiunile contra proprietății (Codul Cuza) sau contra patrimoniului (Codul Carol al II-lea).
În actuala formulare a Codului penal român, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 și publicările ulterioare până la nivelul Legii nr. 140/1996, aceste infracțiuni au fost comasasate într-un titlu unic: „Infracțiuni contra patrimoniului”, după ce anterior subzistaseră două titluri distincte (infracțiuni contra avutului personal sau particular și infracțiuni contra avutului obștesc).
Răspunzând exigențelor constituționale care în art. 136 alin. (1) din legea fundamentală stipulează că: „Proprietatea este publică sau privată”, iar în alin. (2) menționează că: „Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale”, Codul penal și alte norme speciale cuprinzând dispoziții penale asigură o protecție corespunzătoare a patrimoniului, indiferent dacă acesta este public sau privat, printr-un sistem unic, parificat de reglementări și sancțiuni.
Dacă în materia dreptului civil patrimoniul presupune totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoană și care au o valoare economică, în sensul că pot evaluate în bani, sau cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor și datoriilor actuale și viitoare ale unei persoane, în domeniul dreptului penal, noțiunea de patrimoniu are un înțeles mai restrâns și se referă la bunurile privite nu ca o universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropriate de făptuitor prin mijloace fraudu-ase ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos etc.
În accepțiunea legii penale, patrimoniul și drepturile legate de acesta sunt apărate car în măsura în care acestea sunt păstrate în starea în care se aflau până în momentul activității ilicite a făptuitorului. Ulterior executării actului infracțional, valorizarea drepturilor patrimoniale privitoare la acel bun nu mai este posibilă, decât doar în măsura soluționării penale a acelei cauze, inclusiv prin exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal.
Secțiunea II
Condiții preexistente
A. Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra patrimoniului este reprezentat de valoarea socială pe care o constituie patrimoniul și ansamblul relațiilor sociale ce se nasc, se desfășoară și se dezvoltă în legătură cu respectiva valoare socială, îndeosebi sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri, inclusiv sub aspectul obligației de a menține situația juridică inițială a bunului ce face parte din acel patrimoniu.
Unele infracțiuni, cum ar fi tâlhăria sau pirateria, au un obiect juridic complex, deoarece, în principal, afectează valoarea socială pe care o denumim patrimoniu, iar în secundar, valoarea socială pe care o reprezintă viața, sănătatea, integritatea corporală, libertatea persoanei.
B. Obiectul material al infracțiunilor contra patrimoniului îl constituie bunurile mobile sau imobile împotriva cărora a fost orientată activitatea infracțională.
Obiectul material va fi, în toate situațiile, un bun mobil la infracțiunile de furt, tâlhărie, abuz de încredere, delapidare sau însușirea bunului găsit.
Unele infracțiuni, cum ar fi distrugerea (în oricare dintre variantele sale) sau tulburarea de posesie pot avea ca obiect material un imobil asupra căruia se îndreaptă activitatea infracțională a făptuitorului.
C. Subiectul activ la cele mai multe dintre infracțiunile contra patrimoniului poate fi orice persoană, în măsura în care legea nu prevede o calitate specială pentru acesta.
La unele infracțiuni, cum este cazul delapidării sau al distrugerii din culpă (art. 219 alin. ultim), legea stabilește o calitate specială a subiectului activ, și anume, cea de funcționar gestionar sau funcționar administrator, în primul caz, ori conducător al unui mijloc de transport în comun sau membru al personalului care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi, în situația celei de-a doua infracțiuni. Calitatea respectivă trebuie să fie îndeplinită inclusiv de cei care sunt coautori la aceste infracțiuni.
Într-o proporție semnificativă, infracțiunile contra patrimoniului se săvârșesc în participație penală, fie sub forma coautoratului, instigării sau complicității. Este posibilă și participația improprie, în măsura în care la intervenția intenționată a instigatorului sau complicelui, autorul a acționat din culpă sau fără vinovăție.
În doctrina și practica dreptului penal se apreciază că poate exista coautorat la infracțiunea de abuz de încredere doar în măsura în care bunul mobil a fost încredințat făptuitorilor în grija lor comună, iar la gestiunea frauduloasă doar atunci când făptuitorii aveau obligația comună de a administra sau conserva bunurile.
D. Subiect pasiv al infracțiunilor contra patrimoniului poate fi orice persoană fizică sau juridică, după caz, precum și statul în măsura în care bunurile asupra cărora a fost îndreptată activitatea infracțională constituie obiect exclusiv al proprietății publice.
Problema subiectului pasiv poate cunoaște unele interpretări, în măsura în care, pe lângă subiectul pasiv principal, apare și un subiect pasiv secundar (adiacent). Astfel, în cazul infracțiunilor de distrugere la care subiectul pasiv principal este persoana fizică sau juridică căreia îi aparține bunul, putem avea și un subiect pasiv secundar în persoana celui care avea asupra bunului distrus anumite drepturi care nu mai pot fi valorificate, cum este cazul creditorului ipotecar sau al uzufructuarului.
O problemă aparte apare în cazul infracțiunilor complexe: tâlhăria și pirateria. Pornind de la particularitățile de ordin obiectiv ale acestor infracțiuni, vor exista și unele diversificări privind subiectul lor pasiv, atunci când, pe lângă persoana subiectului pasiv principal, al cărui patrimoniu a fost lezat prin violență, va exista și un subiect pasiv secundar, și anume, persoana fizică ce suportă violențele exercitate de făptuitor, chiar dacă aceasta nu a fost lezată în drepturile sale patrimoniale.
La majoritatea infracțiunilor contra patrimoniului nu sunt întâlnite condiții speciale de loc și timp pentru existența infracțiunii. În cazul furtului sau al tâlhăriei, cerințele speciale privind locul și timpul săvârșirii infracțiunii pot constitui doar circumstanțe de agravare a infracțiunii.
Secțiunea III
Conținut constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material al laturii obiective a infracțiunilor contra patrimoniului se poate prezenta fie sub forma unei acțiuni, în cele mai multe cazuri, fie a unei inacțiuni. Din conținutul legal al acestor infracțiuni, se constată că unele infracțiuni au elementul material sub forma unei singure acțiuni (furtul), altele sub forma unor acțiuni alternative (delapidarea, distrugerea, tăinuirea) ori cumulative (tâlhăria, pirateria), iar în alte situații, acțiuni sau inacțiuni alternative (însușirea bunului găsit).
În doctrina dreptului penal s-a exprimat părerea că, în raport de specificul fiecărei acțiuni care constituie elementul material al infracțiunii, se poate realiza o grupare a infracțiunilor contra patrimoniului în trei mari categorii: faptele de sustragere (furtul, tâlhăria, pirateria și tăinuirea), faptele realizate prin fraudă (abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea, delapidarea și însușirea bunului găsit), și faptele de samavolnicie (distrugerea și tulburarea de posesie).
b) Urmarea socialmente periculoasă constă în producerea unei pagube patrimoniului unei persoane fizice sau juridice private sau al unei persoane juridice publice.
În cazul tâlhăriei sau al pirateriei, fiind afectate și alte valori sociale, în secundar, va apare și o altă urmare imediată reținută în mod adiacent de norma de incriminare. Atunci când vor exista și consecințe subsecvente ale infracțiunii, cum sunt urmările grave sau deosebit de grave, acestea vor fi reținute în conținutul agravat al infracțiunii.
c) Legătura de cauzalitate ce se realizează între elementul material și urmarea imediată rezultă, în cazul anumitor infracțiuni, din materialitatea faptei săvârșite, iar în alte situații trebuie să se dovedească prin probe.
B. Latura subiectivă. Forma de vinovăție cu care se săvârșesc infracțiunile contra patrimoniului este, de regulă, intenția directă sau indirectă. În cazul unor forme agravate ale tâlhăriei sau pirateriei, vinovăția se poate prezenta și sub aspectul praeterintenției, iar în mod cu totul deosebit, poate îmbrăca și forma culpei în varianta sustragerii din culpă.
Secțiunea IV
Forme, modalități, sancțiuni
A. Forme. În evoluția executării lor, infracțiunile contra patrimoniului pot parcurge drumul de la acte pregătitoare, la tentativă și infracțiunea consumată (epuizată); deoarece sunt infracțiuni care, cel mai frecvent, se săvârșesc prin acțiune și cu forma de vinovăție a intenției.
Actele pregătitoare, potrivit regulii generale, nu sunt incriminate la aceste infracțiuni.
Tentativa este sancționată, potrivit prevederilor a prevăzute în art. 201-212, 215, 2151 și 218.
B. Modalități. Infracțiunile contra patrimoniului, în raport de conținutul lor legal, îmbracă modalități normative stabilite printr-un conținut închis de incriminare sau printr-un conținut deschis care permite și alte modalități decât cele enumerate de legiuitor. Modalitățile faptice pot fi de o diversitate excepțională.
C. Sancțiuni. Pe o extindere largă a pericolului social generic, infracțiunile contra patrimoniului pot fi pedepsite alternativ cu închisoarea, în limite reduse, și pedeapsa amenzii, ori cu pedeapsa închisorii mergând până la limita specială maximă de 25 de ani. La unele infracțiuni, în variante agravante, se prevede și pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi (furt calificat, tâlhărie, piraterie etc.)
În măsura în care sunt îndeplinite condițiile art. 118 C.pen. va putea fi luată și măsura de siguranță a confiscării speciale.
Capitolul III
Analiza infracțiuni de furt
Secțiunea I
Obiectul ocrotirii penale
A. Obiectul juridic – Infracțiunea de furt (art. 208, 209, 210 C. pen.) are ca obiect juridic special relațiile sociale care pentru normala lor evoluție presupun respectarea posesiei sau detenției bunurilor mobile aflate în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice.
Incriminarea protejează situația de fapt, apartenența fizică a unui bun mobil la un anumit patrimoniu.
Art. 208 constituie un mijloc de drept penal pentru ocrotirea posesiei, indiferent de natura sa, licită sau ilicită, care este aplicabil numai în cazul atingerilor aduse patrimoniului prin sustragerea unor lucruri. Când posesia mobilului a fost pierdută datorită altor cauze, posesorul are la îndemână o acțiune în restituire sau o acțiune în despăgubiri în cadrul unui proces civil. În titlul III al părții speciale a Codului penal furtul reprezintă infracțiunea caracteristică. Fiind cea mai veche infracțiune contra patrimoniului, ea este în același timp un cadru general pentru toate celelalte fapte din acest titlu.
În doctrină s-a discutat situația posesorului de rea-credință, măsura în care el este ocrotit de dispozițiile legale care incriminează sustragerile din patrimoniul său.
Posesia de rea-credință nu este ocrotită contra proprietarului bunului mobil. O asemenea concluzie o deducem printr-o interpretare per a contrario a dispozițiilor art. 208 alin. 3 C. pen., care și ele nu fac altceva decât să transpună pe planul dreptului penal regula, din dreptul civil, conform căreia posesorul de rea-credință nu se poate bucura de prezumția de proprietate. Față de el dispozițiile art. 1909 C.civ. sunt inaplicabile întrucât art. 972 C.civ. ocrotește explicit numai posesia de bună-credință a mobilului. Consecința pe plan civil o constituie posibilitatea pentru proprietar de a uza de acțiunea în revendicare împotriva posesorului de rea-credință, iar în penal, nesocotirea unei asemenea posesii de către proprietarul bunului mobil, care și-l ia înapoi, nu constituie furt.
În dreptul civil s-a exprimat opinia conform căreia în situațiile în care art. 1909 Cod civil nu are aplicabilitate și, drept urmare, proprietarul își poate revendica bunul mobil de la posesorul de rea-credință, ar avea același drept și depozitarul sau creditorul gajist. Și aceștia din urmă ar putea uza de acțiunea în revendicare, deși, în raport cu adevăratul proprietar, sunt detentori precari. Soluția se bazează pe obligațiile detentorilor de a conserva bunul și de a-1 restitui proprietarului.
Acceptarea soluției, pe care o considerăm întemeiată, va produce și pe planul aplicării dispoziției prevăzute în art. 208 alin. 3 C. pen. efecte, în sensul că posesia nelegitimă poate fi nesocotită -fără a se atrage răspunderea penală- nu numai de către proprietar, ci și de detentorii care aveau, în raport cu proprietarul, obligațiile mai sus amintite. Acești detentori precari trebuie considerați ca acționând în numele și în interesul proprietarului. Ei efectuează tocmai acțiunea pe care legea o admite, prin intermediul dispoziției prevăzute în art. 208 alin. 3 C. pen., proprietarului de a-și proteja dreptul său, adică de a-și urmări bunul aflat în mâinile unui dobânditor nelegitim.
Dar inclusiv posesia de rea-credință rămâne în sfera de ocrotire a art. 208 în orice alte situații, decât acelea în care făptuitorul este proprietarul bunului său, așa cum am opinat, făptuitorul este un detentor precar.
S-ar putea spune că norma juridică penală nu trebuie să ocrotească orice situație de fapt, ci numai pe aceea conformă cu legea. Persoana care a dobândit un bun pe o cale nelegală nu poate pretinde apărarea acestei situații cu ajutorul dreptului. Spre exemplu, îl vom pedepsi pe hoțul care a furat un bun de la altul, bun pe care acesta din urmă 1-a sustras și el. Ce fel de dreptate s-ar face aici și cui? Obiectul infracțiunii reprezintă, în esența sa, valoarea ocrotită de legiuitor, o valoare socială pentru protecția căreia, prin intermediul normei penale, statul se angajează într-un raport juridic cu toți destinatarii legii, și deci logic este să considerăm că această valoare nu poate fi decât una pozitivă, în cazul nostru o posesie sau detenție de bună-credință.
Opinia dominantă, pe care o împărtășim, în doctrina și practica juridică penală este în sensul că și posesia nelegitimă este ocrotită, deoarece nimeni nu poate sustrage bunuri din patrimoniul altuia pe motiv că vede în titularul patrimoniului lezat un posesor nelegitim. S-ar ajunge la perturbarea și instabilitatea relațiilor patrimoniale din moment ce fiecare s-ar socoti îndreptățit să atenteze la avutul altuia, pe care l-ar socoti întemeiat fraudulos.
Cel care voiește să releve caracterul nelegitim al unei posesii nu trebuie să o facă pe calea sustragerii bunului la care ea se referă, căci o astfel de faptă vădește intenția de îmbogățire fără just temei a autorului sustragerii.
În cazul art. 208 C. pen., putem spune că respectarea situației de fapt, a poziției fizice a bunurilor în patrimoniu, constituie o veritabilă situație premisă pe care legea o pretinde ca atare, pentru pașnica posesie și pentru evoluția corespunzătoare a ordinii juridice în relațiile patrimoniale. Ocrotirea penală vizează, prin urmare, o stare de fapt, constând în aspectul obiectiv, aparent al stăpânirii unui bun mobil corporal, situație comună atât dreptului de proprietate, cât și posesiei sau detenției. Procedând astfel, legea protejează, implicit, dreptul de proprietate deoarece posesia de bună-credință – și buna-credință se prezumă – valorează titlu de proprietate (art. 1909 alin. 1 C. civ.).
O asemenea înțelegere a obiectului ocrotirii normei juridice din art. 208 C.pen. slujește, inclusiv posibilității urmăririi mai lesnicioase a bunului de către posesorul de bună-credință care și-a pierdut posesia (în realitate a pierdut numai elementul ei material-corpus), datorită furtului, urmărire care se îngreunează dacă bunul trece în mâinile unui al doilea posesor de rea-credință.
În consecință, în penal, faptul că ulterior sustragerii se dovedește reaua-credință a posesiei care a încetat datorită sustragerii, sau caracterul nelegitim al unei posesii de bună-credință în raport cu mobilul sustras, nu are efecte asupra răspunderii penale a făptuitorului sustragerii, deoarece furtul s-a consumat la momentul în care, prin schimbarea poziției de fapt a bunului, care a fost scos din avutul victimei și trecut în posesia făptuitorului. Astfel, s-a înfrânt dispoziția legii care pretinde să nu se modifice starea de fapt a bunului într-un anume patrimoniu.
B. Obiectul material. Pentru infracțiunea de furt, inclusiv variantele ei corespunzătoare furtului calificat și furtului urmărit la plângere prealabilă, obiectul material (valoarea concretă ocrotită) îl reprezintă bunul mobil. Noțiunea de bun mobil corespunde aceleia din civil. Vor intra deci în sfera obiectului material al faptei mobilele prin natura lor, dar și imobilele prin natura lor care sunt scoase din această stare și apoi sustrase (demontarea unei cabane și însușirea lemnului din care fusese construită), precum și imobilele prin destinație (sustragerea unui animal de muncă).
Bunul mobil este, în fapt, situat în posesia sau detenția unei persoane în momentul sustragerii. Res nullius (lucrurile ce nu aparțin cuiva) și res de-relictae (lucrurile abandonate de posesorul lor) nu pot constitui obiect material al furtului.
Furtul nu se poate referi decât la bunuri mobile corporale, dar este indiferent dacă acestea sunt bunuri principale sau accesorii, divizibile sau indivizibile, fungibile sau nefungibile, consumptibile sau neconsumptibile. Prin „bun” se înțelege orice obiect cu existență determinată într-un patrimoniu, prezentând deci un astfel de interes pentru titularul patrimoniului.
În măsura în care părți ale corpului uman se găsesc desprinse de acesta, ele pot constitui obiect al furtului dacă fac parte, spre exemplu, din patrimoniul unei instituții care are ca obiect transplantul de organe. Aceeași soluție se impune și în cazul unor părți artificiale ale organismului uman (de ex., o anumită proteză, chiar dacă aceasta nu este detașată în mod obișnuit, dar separarea ei de corpul uman este urmată de sustragerea sa).
Art. 208 alin. 2 asimilează bunurilor mobile și înscrisurile, precum și energiile care au valoare economică. Înscrisurile nu trebuie, neapărat, să aibă o valoare economică. Este suficient că ele făceau parte dintr-un patrimoniu, reprezentând entități utile pentru titularul patrimoniului, care le consideră astfel. Aceeași situație există și în legătură cu alte bunuri mobile care sunt apropriate, nu pentru valoarea lor economică, ci pentru că interesează, din orice motiv, titularul patrimoniului. Nu are relevanță dacă înscrisul reprezintă o valoare prin el însuși (de exemplu, este un document istoric) sau nu este decât purtătorul unei valori economice, pe care doar o relevă, dar cu care putem spune ca se confundă datorită simbiozei totale dintre ele (exemplu, titlurile la purtător). În acest din urmă caz observăm că, prin excepție de la regula că obiectul material al furtului îl constituie numai mobilele corporale, ceea ce se însușește este un bun incorporai care, și el, poate sta, deci, ca obiect al posesiunii și al furtului. Aceasta deoarece, deși posesia în materie de mobile se referă numai la bunuri corporale (susceptibile de stăpânire materială), în cazul titlurilor de valoare, întrucât dreptul nu poate fi valorificat decât prin intermediul înscrisului care îl încorporează, se acceptă că și înscrisul respectiv constituie un obiect al posesiei și deci și un posibil obiect material al infracțiunii de furt.
Energie cu valoare economică înseamnă orice energie care se află în circuitul economic, de unde este sustrasă de făptuitor.
În cazul vehiculelor, fapta de furt există chiar dacă ceea ce a urmărit făptuitorul a fost nu însușirea vehiculului, ci doar folosirea sa pe nedrept (art. 208 alin. 4). Obiectul furtului în acest caz îl constituie valoarea de întrebuințare a vehiculului.
În ceea ce privește art. 209 alin. 2 lit. b), obiectul material îl constituie numai un act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare. Noțiunile sunt de restrânsă interpretare.
Prin „stare civilă” se înțelege statutul civil al persoanei care, în principal, stabilește poziția juridică a acesteia față de familia din care face parte. Actul de stare civilă nu este altceva decât instrumentul probator al stării
civile a persoanei. El consemnează fapte sau acte juridice cum sunt nașterea, decesul, recunoașterea filiației etc.
Conform legii, actele de stare civilă sunt actul de naștere, de căsătorie și cel de deces. Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice, dar obiect al furtului calificat pot fi și copiile legalizate după aceste acte.
Actele pentru legitimare sau identificare sunt: buletinul de identitate, pașaportul, actul prin care se stabilește apartenența unei persoane la o instituție, întreprindere, organizație, asociație.
Nu intră în categoria actelor la care se referă art. 209 alin. 2 lit. b) actele din care ar rezulta, indirect, starea civilă a persoanei (de ex., o diplomă de absolvire a unor cursuri de învățământ etc.).
Secțiunea II
Subiecții infracțiunii
A. Subiect activ al acestei infracțiuni poate fi orice persoană fizică care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale. Menționăm însă că, potrivit dispozițiilor art. 210 C. pen., în cazurile în care subiectul activ se găsește față de persoana vătămată în vreunul dintre raporturile determinate de situațiile arătate în acest text (furtul săvârșit între soți ori între rude apropiate, sau de către un minor în paguba tutorelui său, ori de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta), acțiunea penală se poate pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. La această infracțiune subiecții activi nemijlociți sunt circumstanțiați de text.
În genere, persoana care săvârșește furtul nu are nici un drept asupra lucrului
(bunului) pe care îl sustrage din sfera de stăpânire a unei alte persoane. Există însă infracțiunea de furt chiar atunci când făptuitorul ar avea în totul sau în parte un drept de proprietate sau alt drept real asupra bunului sustras (astfel: săvârșește furt proprietarul care sustrage lucrul dat în gaj sau lucrul dat cu împrumut; la fel, coproprietarul care sustrage bunul indiviz aflat în posesiunea altuia; sau nudul proprietar care sustrage lucrul asupra căruia există un uzufruct etc). Aceasta explică de ce denumirea „infracțiuni contra avutului” (patrimoniului) este preferabilă denumirii „infracțiuni contra proprietății”.
Codul penal în vigoare consacră explicit acest înțeles al noțiunii de subiect activ (autor) al infracțiunii de furt, precizând că bunul sustras trebuie să se fi găsit în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane.
Infracțiunea de furt este susceptibilă de săvârșire în toate formele de participație -coautorat, complicitate, instigare-, cu precizarea că în cazul coautoratului și a complicității concomitente, deci atunci când actele sunt executate de două sau mai multe persoane, din care cel puțin una în calitate de autor, fapta constituie infracțiunea de furt calificat.
B. Subiect pasiv al infracțiunii de furt nu poate fi decât un particular, în genere persoană fizică și uneori chiar persoană morală, altele decât cele arătate în art. 145 C. pen. (în special în cazul bunurilor aparținând ambasadelor, societăților străine de transport, societăților participante la expoziții sau târguri internaționale etc).
Unitățile obștești pot întâmplător să fie și ele subiect pasiv al unei infracțiuni contra avutului personal sau particular, atunci când bunul sustras aparținând vreuneia dintre aceste unități se află în posesiunea sau detenția unui particular, iar infractorul nu a cunoscut calitatea de bun aparținând avutului obștesc a lucrului sustras.
Există pluralitate de subiecți pasivi când prin aceeași faptă de furt au fost sustrase bunuri aparținând unor diferite persoane sau când asupra bunului sustras concură drepturile patrimoniale ale mai multor persoane. Persoana din posesia sau detenția căreia a fost sustras bunul este subiectul pasiv direct, iar celelalte persoane sunt subiecți pasivi indirecți.
În caz de pluralitate de subiecți pasivi fapta rămâne unică și nu vom avea concurs de infracțiuni.
Infracțiunea există chiar dacă nu a fost identificat subiectul pasiv. Sunt cazuri în care victima furtului preferă să rămână necunoscută mai ales când printre lucrurile sustrase sunt și obiecte compromițătoare.
Secțiunea III
Latura obiectivă
La infracțiunea de furt, latura obiectivă este alcătuită din trei componente: a) un element material (o acțiune), b) anumite cerințe care privesc elementul material, c) o urmare imediată (schimbarea situației de fapt a bunului) și d) o legătură de cauzalitate (între elementul material și urmarea imediată).
A. Elementul material constă în acțiunea de luare a bunului mobil de la altul. Fapta se poate săvârși și printr-o inacțiune (agentul nu predă proprietarului bunul, deși avea această obligație).
Acțiunea de luare produce o mutație efectivă, obiectivă, în realitatea patrimoniului lezat, în sensul că sunt scoase din acesta bunuri care sunt trecute în stăpânirea făptuitorului.
Persoana vătămată, care este totdeauna alta decât agentul, pierde posesia sau detenția bunului care i-a fost sustras și, din acest moment, începe, în fapt, o posesie a altuia, adică a făptuitorului. Acesta din urmă intră, pe calea sustragerii, în stăpânirea de fapt a bunului. Prin stăpânire de fapt înțelegem chiar și numai situația în care bunul se află la dispoziția făptuitorului. Nu este obligatoriu ca acesta să și folosească bunul, căci posesia se realizează și prin aceea că, în fapt, bunul se află la dispoziția posesorului, acesta fiind în măsură să efectueze orice fel de acte materiale cu bunul, manifestând astfel animus sibi habendi, adică intenția de a se comporta față de bun ca un adevărat proprietar.
Făptuitorul devine totdeauna posesorul bunului sustras (un posesor de rea-credință, firește), uneori, însă, când el sustrage bunul pentru altul, devine, o dată cu consumarea furtului, un detentor fraudulos, aceasta deoarece, deși cu privire la bun are corpus, el nu are elementul intențional-animus (este vorba, desigur, de un element intențional fraudulos).
Nu are importanță dacă proprietarul deposedat nu știa că avea posesia bunului mobil sustras. Luarea bunului în condițiile prevăzute de art. 208 constituie furt, dacă juridic el era în posesia victimei. Această soluție bazată pe regula longa manu traditio are în vedere faptul că bunul a intrat în patrimoniul proprietarului chiar dacă acesta nu a aflat încă acest lucru (spre exemplu, scrisorile depuse la cutia poștală). Proprietarul nu trebuie împiedicat să dispună de un asemenea bun care îi aparține.
Ieșirea unui bun din posesia sau detenția unei persoane, pentru a deveni res derelictae (abandonat) trebuie să fie elocventă, altfel luarea bunului poate fi considerată furt.
Bunurile mobile nu pot fi considerate pierdute și, deci, însușirea lor constituie furt, ori de câte ori, din contextul împrejurărilor, se deduce că deținătorul a pierdut pentru moment contactul material cu bunul, dar această legătură poate fi reluată cu ușurință, posesia bunului neputându-se considera efectiv întreruptă. A fortiori, bunul nu poate fi considerat „găsit” de făptuitor atunci când a fost uitat într-un loc chiar în prezența celui care, ulterior, și 1-a însușit. Și în acest caz fapta va constitui furt.
Uneori bunul este remis făptuitorului, dar fără un titlu civil, ci cu totul ocazional, împrejurare cu care el și-1 însușește. Fapta este un furt, chiar dacă bunul fusese înmânat făptuitorului de către persoana vătămată. Persoana vătămată nu a înțeles nici o clipă, în aceste situații, să cedeze, în legătură cu bunul, nici corpus și nici să renunțe la animus (de ex. Încredințarea unui obiect unei persoane numai pentru a-1 admira).
În situația în care părți dintr-un imobil sunt detașate, acele părți devin
mobile, iar sustragerea lor este furt. Fapta poate intra în concurs cu distrugerea dacă imobilul a fost afectat în asemenea măsură încât s-a produs de
gradarea sa.
Sunt situații în care cumpărătorul bunului, mai înainte de împlinirea termenului la care urmează să primească bunul și să i se transmită proprietatea, îl sustrage de la vânzător (evident în scopul de a nu-i mai plăti nici prețul). Fapta constituie furt, deși contractul fusese, anterior încheiat, deoarece riscul dispariției bunului îl suportă vânzătorul (situația contractelor sinalagmatice în care dreptul de proprietate se transmite la termen sau sub condiție, ori când contractul se referă la un lucru care nu este individual determinat).
În contractele sinalagmatice cu privire la un bun care nu este individual determinat, ci este nominalizat generic (ex. lemne, cărbuni, petrol, vin etc), transmiterea proprietății se face numai în momentul individualizării lucrului. Până în acest moment cumpărătorul este creditorul obligației de a i se transmite proprietatea lucrului. Ca atare, sustragerea unui lucru din grupa generică respectivă nu lezează patrimoniul creditorului, ci al vânzătorului, acesta din urmă trebuind să-și îndeplinească totuși obligația față de creditorul său (res perit domino).
Posesia sau detenția legitimă sunt ocrotite și împotriva sustragerilor efectuate chiar de proprietarul lucrului, deși s-ar putea afirma că proprietarul nu-și poate fura propriul bun; el ar putea sustrage doar valoarea lui de întrebuințare, de care, eventual, sunt lipsiți posesorul sau detentorul. Dar art. 208 alin. 3 nu lasă nici un dubiu în legătură cu natura juridică penală a unei asemenea fapte. Ea este infracțiune de furt. Evident, rațiunea este aici aceea că pe de o parte posesorul sau detentorul nemaiavând bunul vor trebui să-1 despăgubească pe proprietar (iar acesta va avea și bunul și va încasa și prețul său), iar în al doilea rând ei suferă o lezare a intereselor patrimoniale și prin aceea că, eventual, nu mai pot efectua asupra bunului actele materiale la care erau îndreptățiți.
Coproprietarul sau proprietarul devălmaș săvârșește infracțiunea de furt dacă sustrage bunul ce este obiectul proprietății comune. Dar, pentru a exista infracțiunea de furt, în aceste cazuri, este necesar ca agentul să diminueze patrimoniul comun în modalitatea sustragerii frauduloase, căci altfel fapta nu va fi furt, iar coproprietarul sau proprietarul devălmaș păgubit va avea deschisă calea unui proces civil.
Posesia sau detenția la care se referă art. 208 alin. 3 C. pen. sunt legitime. Noțiunile de posesie sau detenție „legitimă” se apreciază după criteriile dreptului civil. Legitimitatea posesiei sau detenției trebuie să existe în momentul săvârșirii sustragerii (spre exemplu, proprietarul sustrage bunul încredințat creditorului gajist).
Când bunul mobil este sustras din locuința persoanei vătămate, va exista un concurs real de infracțiuni între violare de domiciliu și furt. Soluția se impune deoarece în acest caz nu există o infracțiune complexă legală (cu excepția unor situații prevăzute de art. 209 alin. 1 lit. i) și nici una complexă după natura sa, deoarece bunul poate fi sustras din locuință și în alt mod decât printr-o pătrundere fără drept. Or, infracțiunea complexă naturală este acea infracțiune care nu se poate petrece altfel decât în această condiționare a elementelor de fapt ce o compun.
Art. 208 alin. ultim incriminează sustragerea unui vehicul cu scopul de a fi folosit pe nedrept. Ceea ce se sancționează prin acest text este furtul nu al vehiculului ca entitate materială, ci furtul folosinței lui, al uzului său (furtum usus). De asemenea, este tot furt însușirea în scopul folosirii a unui bun mobil dacă prin faptă s-a produs o deteriorare a bunului ori proprietarul nu mai poate folosi bunul, restituit, după ce a fost folosit. Furtul folosinței se deosebește de furtul bunului mobil prin aceea că este temporar. Și în cazul însușirii vehiculului există un furt al folosinței cuprins în fapta mai gravă a însușirii definitive a întregului bun, dar în cazul furtului uzului bunul este redat posesorului sau detentorului său păgubit, care a pierdut temporar doar valoarea de întrebuințare a bunului. Dacă făptuitorul, după ce a sustras bunul, efectuează cu el alte acte decât acelea specifice folosirii lui, fapta va constitui furt al bunului în integritatea sa materială, având deci caracter definitiv (ex. bunul este amanetat).
Luarea unui vehicul cu scopul de a-l folosi constituie, de regulă, o infracțiune continuă. În acest caz, cel care după săvârșirea faptei de către autor, la un moment dat, călătorește și el cu un astfel de vehicul știind că a fost furat, primește și el folosința frauduloasă a vehiculului fiind tăinuitor, în sensul art. 221 C. pen. Soluția calificării faptei ca tăinuire a fost propusă în doctrină.
B. Urmarea imediată. Acțiunea de luare care constituie elementul material al infracțiunii de furt trebuie să aibă ca urmare imediată, deposedarea celui care avea anterior posesia sau detențiunea bunului deci scoaterea bunului din sfera de stăpânire a celui deposedat și lipsirea acestuia de posibilitatea de a mai dispune de acel bun.
Urmarea imediată se consideră produsă din moment ce persoana deposedată nu mai are cunoștință de locul unde s-ar găsi bunul sustras și nu mai are posibilitatea de a efectua vreun act material cu privire la acel bun.
Urmarea imediată se consideră deci realizată chiar atunci când bunul luat fără drept este dosit de către făptuitor în chiar incinta mobilului în care bunul se afla anterior, urmând ca la momentul potrivit, să-1 aducă într-un alt loc.
Dacă pentru scoaterea bunului dosit, făptuitorul trebuie să înfrunte un control, furtul nu va fi socotit ca fiind consumat decât după ce făptuitorul a reușit să dejoace controlul, altfel, lipsind urmarea imediată, fapta va constitui o tentativă de furt.
Este, de asemenea, realizată urmarea imediată chiar în cazul când făptuitorul este deposedat de bunul luat la scurt interval după săvârșirea sustragerii, fie de către victimă, fie de către alte persoane. Același lucru atunci când, din orice motive, făptuitorul abandonează bunul luat.
Însușirea bunului sustras nu este o cerință de care ar depinde existența urmării imediate, ci o cerință care caracterizează elementul subiectiv.
Pe plan civil, urmarea imediată constituie o atingere păgubitoare adusă persoanei deposedate, care fără a-și pierde drepturile sale, un act ilicit neputându-le desființa, în schimb suferă o pagubă prin lipsirea de bunul (obiect al acestor drepturi) și de folosința lui. Nu trebuie însă confundata urmarea imediată (schimbarea ilicită a situației de fapt pe care bunul o avea anterior), cu paguba produsă prin această urmare. De aceea restituirea sau păgubirea post factum nu înlătură existența urmării imediate. Acest lucru ar putea constitui eventual o circumstanță atenuantă judiciară.
C. Legătura de cauzalitate. Urmarea imediată, adică schimbarea situației de fapt, prin scoaterea bunului din sfera de stăpânire a celui deposedat și punerea acestuia în imposibilitate de a mai dispune de acel bun, trebuie să fie consecința directă a acțiunii de luare, de sustragere, această acțiune fiind cauza, iar urmarea imediată efectul.
Urmarea imediată fiind, în cazul acțiunii de luare, un rezultat fizic, o consecință materială firească a acesteia, legătura de cauzalitate dintre urmare și acțiunea de sustragere apare de asemenea ca firească, iar dovedirea ei rezultă practic din dovedirea acțiunii de luare și din producerea urmării imediate.
Secțiunea IV
Latura subiectivă
Infracțiunea de furt se săvârșește cu intenție, și anume cu intenție directă, întrucât intenției îi este asociat și scopul. În mod cu totul deosebit, vinovăția poate îmbrăca și forma intenției indirecte, atunci când lucrul furat ar conține în el un alt bun a cărui eventuală prezență făptuitorul ar fi putut-o prevedea și a acceptat rezultatul faptei sale (de exemplu, luarea unui portofel în care, pe lângă bani, se găseau și unele acte de stare civilă sau de legitimare a părții vătămate).
Art. 208 alin. 1 C. pen. prevede doua cerințe esențiale care afectează forma de vinovăție din cadrul laturii subiective a furtului, și anume: lipsa consimțământului părții vătămate și scopul însușirii pe nedrept.
La această infracțiune, între intenție, ca formă a vinovăției, și scopul faptei există o legătură de conexiune, care face ca nici una să nu fie deplin elucidată fără cunoașterea celeilalte.
Prin lipsa consimțământului persoanei vătămate se înțelege faptul că la momentul sustragerii victima fie nu și-a dat seama de acest lucru (deci nu a fost pusă în situația de a-și exprima sau nu acordul), fie și-a manifestat dezacordul față de luarea bunului, dar făptuitorul a nesocotit acest lucru. În doctrină s-a exprimat opinia că această prevedere a legii este de prisos, ea fiind subînțeleasă prin modul în care a definit scopul faptei, opinie la care subscriem.
Lipsa consimțământului se prezumă, revenind făptuitorului obligația de a proba existența acordului părții vătămate. Consimțământul trebuie să fie anterior sau concomitent luării bunului și cu privire Ia bunul determinat ce constituie obiectul luării. De asemenea, consimțământul trebuie să se refere la însușirea bunului și nu la altceva. Dacă făptuitorul nu știa atunci când a luat bunul că avea consimțământul posesorului fapta nu este infracțiune. În cazul consimțământului condiționat trebuie respectată condiția, altfel fapta constituie furt. Nu există consimțământ atunci când posesorul nu și-1 poate da, fiind în imposibilitate vremelnică (bolnav, stare de intoxicație alcoolică sau cu alte substanțe, ori datorită vârstei sau datorită alienației ori debilității mintale nu-și poate reprezenta semnificația faptei). Nu are importanță că din punctul de vedere al dreptului civil consimțământul este considerat viciat, câtă vreme cel care 1-a dat a realizat semnificația și importanța lui (spre exemplu, un copil consimte să i se ia un lucru de o valoare pe care el o cunoaște și de care, în sens nejuridic, poate dispune).
Făptuitorul acționează cu intenția de a-și însuși bunul, adică de a-l lua definitiv din patrimoniul victimei și de a-l trece în posesia sa. El urmărește acest lucru, știe că nu are dreptul să procedeze astfel și că nu are consimțământul persoanei vătămate.
În ceea ce privește art. 208 alin. ultim, trebuie să existe intenția numai de a se folosi bunul, nu și de a fi trecut definitiv în posesia făptuitorului. Această intenție se relevă, de regulă, după ce făptuitorul înapoiază bunul sau îl abandonează.
Caracteristic intenției furtului este atitudinea agentului care vrea să dispună de bun ca de al său, cu excluderea altora (animus domini).
Scopul furtului nu este îmbogățirea, profitul material al agentului (animus lucri faciendi), ci, pur și simplu, cel al apropriațiunii, al intrării în posesia bunului (animus rem sibi habendi). Aceasta înseamnă că furtul există chiar dacă infractorul poate face dovada că nu a profitat materialmente cu nimic de pe urma faptei.
Lipsa scopului nedreptei însușiri face ca fapta să nu aibă un caracter infracțional.
Scopul însușirii pe nedrept există chiar dacă făptuitorul ia bunurile pentru a le da celui care 1-a instigat.
Sunt numeroase situații în care, în practică, se constată că făptuitorul a luat bunul fără consimțământul posesorului, dar nu pentru a-l trece definitiv în posesia sa, ci pentru a-l determina pe cel căruia îi aparține bunul să aibă o anumită conduită la care agentul se crede îndreptățit. Astfel, creditorul ia un bun mobil de la debitorul său, fără consimțământul acestuia, în scopul de a-l determina pe acesta din urmă să-și îndeplinească obligația, ori pentru a-și asigura o cale prin intermediul căreia să-și realizeze creanța, căci debitorul tinde, prin modul în care-și gospodărește patrimoniul, să devină insolvabil.
S-a spus că, în aceste situații, fapta este totuși furt întrucât ceea ce interesează este numai faptul că agentul „a avut reprezentarea luării unor bunuri materiale din posesia părții civile și a știut că ia acele lucruri împotriva voinței sale”. Într-o altă justificare a aceleiași opinii s-a afirmat că „scopul însușirii pe nedrept” trebuie înțeles în antiteză cu scopul însușirii pe drept, iar acesta din urmă ar însemna numai căile consacrate de lege pentru asemenea situații (de ex. executarea silită a unui debitor) și deci „scopul însușirii pe nedrept” va exista totdeauna când făptuitorul a luat bunul cunoscând că acționează contrar voinței posesorului sau deținătorului”. În sfârșit, s-a spus că luarea bunului mobil fără consimțământul posesorului relevă „voința de a trece bunul fără drept în proprietatea făptuitorului” și că pretențiile creditorului nu pot fi realizate pe o astfel de cale, fapta fiind furt deoarece „nimănui nu-i este îngăduit să-și facă, în acest mod, singur, dreptate”.
Pentru a rezolva problema credem că trebuie să se pornească de la rațiunea legii. Incriminarea nu a urmărit să rezolve penalicește toate litigiile civile cu privire la bunuri care sunt disputate între părți. Ar fi o substituire nedorită, deși se ajunge uneori tocmai la aceasta printr-o interpretare extensivă a normei juridice penale. Art. 208 C. pen. sancționează numai diminuările ireversibile, definitive ale patrimoniului unei persoane, care nu au alt scop decât însușirea, firește, fără drept.
Deci, pentru a reține furtul, va trebui să lămurim scopul luării, după ce am constatat existența intenției. Sunt două lucruri distincte și ambele cu valoarea unor condiții sine qua non. Intenție înseamnă numai că făptuitorul a urmărit (sau acceptat) diminuarea patrimoniului părții vătămate cu bunul pe care îl ia, știind că face acest lucru fără consimțământul acesteia. Dar numai forma de vinovăție (intenția) nu este suficientă pentru existența laturii subiective, mai este necesar și scopul luării bunului. Acest scop îl constituie însușirea. Legea îi spune „însușirea pe nedrept”. Putea să omită acest „pe nedrept”, deoarece este logic că o însușire pe drept nu este infracțiune. Dacă bunul este luat pentru a fi însușit înseamnă că a fost luat definitiv, făptuitorul urmărind sau acceptând păgubirea ireversibilă a părții vătămate. Deci, o astfel de „luare” trebuie să identificăm în cauză pentru a reține existența infracțiunii de furt.
Ori de câte ori bunul nu a fost luat pentru a fi însușit, ci pentru orice altceva, fapta nu mai poate fi infracțiune de furt. Poate fi, eventual, altă infracțiune (ex. distrugere), sau nu va exista infracțiune. Numai stabilirea neîndoielnică a scopului însușirii poate conferi caracter nedrept luării și deci caracter infracțional faptei.
Instanța supremă a dat soluții în acest sens. Astfel, într-o speță s-a decis că fapta inculpatei care, neprimind chiria de la partea vătămată, i-a luat acesteia, fără consimțământul ei, o bluză, afirmând că i-o va restitui când va primi chiria, nu constituie furt deoarece lipsește scopul însușirii pe nedrept. Doctrina recentă sau mai veche a reținut această orientare.
Scopul însușirii nu-1 putem deduce din aceea că „făptuitorul știe că ia un bun fără consimțământul posesorului său”. Se ajunge astfel să se confunde două elemente distincte ale laturii subiective, și anume: „lipsa consimțământului” cu „scopul însușirii pe nedrept” și să se constate existența celui din urmă din simpla existență a primului.
Tot astfel, nu putem absolutiza nici argumentul că „nimeni nu-și poate face dreptate singur”. Poate creditorul să stea în inactivitate atunci când vede că nu-și mai poate valorifica dreptul, iar autoritatea întârzie să intervină. Desigur că arbitrariul poate conduce la infracțiune, dar așa-zisa „autoajutorare legitimă”, nu. Argumentul privitor la actul de dreptate pe care cineva și l-ar face singur poate rezista numai acolo și atunci când capacitatea de protejare a drepturilor cetățenilor a atins un nivel care face inutilă orice intervenție a persoanei în apărarea dreptului său. În al doilea rând, o faptă este infracțiune numai dacă legea o prevede, în conținutul ei specific, și nu pentru că ea reprezintă un act de dreptate pe care cineva și 1-a făcut. În doctrina mai veche s-a exprimat un asemenea punct de vedere. Și, la urma urmei, un act de dreptate individual este consacrat chiar de art. 208 alin. 3.
Desigur, organul judiciar va trebui să distingă „scopul unei însușiri” de „scopul neînsușirii” bunului. Dacă făptuitorul folosește ca pretext pentru o veritabilă „însușire” o datorie reală sau imaginară a persoanei vătămate, fapta sa va fi furt. Tot astfel dacă ceea ce pretinde făptuitorul în schimbul restituirii bunului este un fapt care, evident, nu se poate realiza, ori pretenția sa este, evident, mai mult un pretext pentru a reține definitiv bunul, fapta va fi furt.
Secțiunea V
Forme, modalități, sancțiuni
A. Actele preparatorii efectuate în vederea săvârșirii faptei, nu sunt incriminate de lege și nu constituie deci o formă pedepsibilă a infracțiunii de furt, oricât de evidentă ar fi destinația acestor acte, cu excepția celor prevăzute în art. 209 alin. 5, care sunt asimilate tentativei (efectuarea de săpături pe terenul aflat în apropierea conductei de transport a țițeiului, produselor petroliere etc., precum și deținerea, în acele locuri, sau în apropierea depozitelor, cisternelor sau vagoanelor cisternă, a ștuțurilor, instalațiilor sau a oricăror alte dispozitive de prindere ori perforare).
În cazul însă, când s-a trecut la efectuarea actelor de executare, actele preparatorii capătă relevanță juridică penală, ele înglobându-se în contribuția autorului, când au fost efectuate de acesta, sau constituie acte de complicitate anterioară când au fost efectuate de alți participanți. Datorită actelor preparatorii devin relevante existența premeditării și a complicilor anteriori.
B. Tentativa la infracțiunea de furt este incriminată prin art. 222 C. pen.
Fapta este în stare de tentativă atunci când acțiunea de deposedare a persoanei vătămate a început, dar ea nu a fost dusă până la capăt, întrerupându-se, și deci împosedarea făptuitorului nu s-a putut realiza.
Spre exemplu, făptuitorul este prins în locuința unei persoane în timp ce demonta capacul unei casete pentru a sustrage lucruri de valoare, sau agentul, aflat într-o încăpere, este surprins în timp ce deplasa bunul pentru a-1 arunca pe fereastră în grădină.
Tentativa faptei, prevăzută în art. 209 alin. 1 lit. i) C. pen., presupune cel puțin începerea actelor de executare a modalităților de săvârșire a furtului prevăzute în acest text.
De asemenea, va fi și tentativă de furt pătrunderea ilegală a făptuitorului în domiciliul unei persoane cu intenția de a sustrage bunuri.
Dacă făptuitorul întrerupe actele de executare din proprie inițiativă, renunțând la însușirea bunului, aceasta reprezintă o desistare, neexistând infracțiunea de furt.
Deosebirea actelor de pregătire de tentativă este importantă. Situându-se în afara elementului material al faptei, actele de pregătire nu au relevanța penală, în afară de cazul în care sunt acte de complicitate ori prezintă conținutul altor instrucțiuni. Este act de pregătire adunarea unor informații cu privire la locul unde se află bunul a cărui sustragere se urmărește, ori fotografierea unui asemenea loc, pregătirea unor instrumente necesare săvârșirii faptei etc.
Infracțiunea se consumă la momentul realizării apropriațiunii, adică al deposedării persoanei vătămate și al împosedării făptuitorului. Agentul trebuie să intre efectiv în stăpânirea bunului, fiind, însă, indiferentă durata acestei stări de fapt, precum și dacă făptuitorul a efectuat asupra bunului actele de dispoziție în considerarea cărora și-a însușit bunul. Astfel, fapta este consumată chiar dacă făptuitorul nu a reușit să-și păstreze bunurile sustrase, fiind prins imediat după ce a luat bunurile.
În situația în care făptuitorul sustrage bunul dintr-un loc asigurat cu pază, fapta se consumă tot la momentul apropriațiunii și nu atunci când agentul a reușit să depășească paza.
Fapta poate avea un caracter continuu (cazul tipic de furt al energiei) sau continuat. În cazul intervenției unui act de clemență (o amnistie, de exemplu), persistența actelor ce conferă faptei un caracter continuu sau continuat al faptei și după intervenirea actului de clemență determină irelevanța acestuia în raport cu fapta respectivă. Când unele acte ale infracțiunii de furt se încadrează în art. 208 C.pen. iar altele în art. 209 C.pen., poate exista caracterul continuat al faptei, pedeapsa aplicându-se pe baza dispozițiilor art. 209. În acest caz operează regula potrivit căreia forma de bază a unei infracțiuni se absoarbe în forma ei agravantă.
C. Modalități. Potrivit art. 208 C.pen. și art. 210 C.pen., furtul simplu cunoaște următoarele modalități normative: furtul de bunuri materiale, mobile, furtul de energie sau înscrisuri, furtul unui bun care aparține în totalitate sau în parte făptuitorului, furtul unui vehicul cu scopul de a-l folosi, furtul săvârșit între soți, de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, furtul săvârșit de minor în paguba tutorelui.
Ca la orice infracțiune pot exista și o serie de modalități faptice, cu particularități care duc la realizarea unui divers tablou de modalități ale acestei infracțiuni.
Capitolul IV
Analiza infracțiunii de abuz de încredere
Secțiunea I
Obiectul ocrotirii penale
A. Conținutul legal. Potrivit art. 213 alin.l C.pen., abuzul de încredere constă în însușirea unui bun mobil al altuia, deținut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept, ori refuzul de a-l restitui.
În cazul acestei infracțiuni autorul abuzează de încrederea victimei, de altfel prin această trăsătură abuzul de încredere se deosebește de celelalte infracțiuni care aduc atingere patrimoniului.
Prin comiterea faptei se lovește în acel minim de încredere și de probitate care trebuie să existe în raporturile patrimoniale dintre membrii colectivității într-un stat de drept.
A comis această infracțiune numitul I.G. În următoarele împrejurări. În fapt, s-a reținut că partea vătămată N.O. i-a încredințat temporar făptuitorului spre pază mai multe bunuri mobile. În momentul când victima a solicitat restituirea bunurilor, făptuitorul a refuzat în mod categoric să facă acest lucru. În legătură cu speța dată, instanța noastră supremă a decis că însușirea unui bun mobil încredințat temporar spre pază constituie infracțiunea de abuz de încredere și nu de furt, deoarece pentru existența contractului de depozit sunt suficiente acordul de voință și predarea lucrului. Prin această decizie s-a hotărât să se revină asupra practicii potrivit căreia în asemenea cazuri fapta constituie infracțiunea de furt.
B. Obiectul juridic generic. Ca la orice infracțiuni din grupul infracțiuni lor contra patrimoniului, obiectul juridic generic al ocrotirii penale în cazul infracțiunii de abuz de încredere contra avutului personal sau particular îl constituie relațiile sociale de ordin patrimonial a căror ocrotire
este asigurată prin apărarea acestui avut.
C. Obiectul juridic special. Incriminându-se abuzul de încredere, s-a avut în vedere să se asigure încrederea pe care trebuie să se bazeze relațiile sociale cu caracter patrimonial și, prin aceasta, să se ocrotească proprietatea (publică sau privată) asupra bunurilor mobile. Ca atare, obiectul juridic special constă în relațiile sociale de ordin patrimonial a căror dezvoltare presupune o anumită încredere pe care membrii colectivității trebuie să și-o acorde în mod reciproc.
După unii autori, în cazul abuzului de încredere, obiectul juridic este complex și constă, în principal, în relațiile social-juridice privitoare la patrimoniu, iar, în subsidiar, în dreptul de încredere minimă pe care subiecții raporturilor juridice, patrimoniale trebuie să și-o acorde și să o respecte.
D. Obiectul juridic material. Relațiile sociale privitoare la patrimoniu sunt puse în pericol sau lezate în cazul unor infracțiuni contra patrimoniului prin mijlocirea unei anumite entități materiale, adică a lucrului asupra căruia se efectuează acțiunea sau inacțiunea incriminată sau care suportă nemijlocit urmările acestora (obiectul material). Această entitate materială, nemijlocit afectată apare ca expresia materială a atingerii adusă relațiilor juridice de
ordin patrimonial ocrotite, relații care, așa cum se știe, constituie obiectul juridic al infracțiunilor contra patrimoniului. Aceste relații sunt puse în pericol sau lezate nemijlocit, prin lezarea obiectului material.
Obiectul material poate aparține unei persoane fizice sau juridice (de drept public sau privat), ori poate fi un bun dintre cele care aparțin avutului public. Obiectul material poate aparține persoanelor de mai sus (proprietar, posesor) sau se poate afla numai în deținerea temporară a acestora (de pildă, o unitate de consignație care a primit bunul spre vânzare). Obiectul material în cazul infracțiunilor contra patrimoniului trebuie să aparțină altei persoane decât făptuitorului; nu interesează dacă făptuitorul a acționat asupra unui lucru cu privire la care victima exercită o detenție legitimă sau lucrul aflat în mâna victimei avea o proveniență ilegală. Dar, chiar și atunci când obiectul material aparține făptuitorului, acesta ar putea răspunde pentru schimbarea situației de fapt a bunului în momentul săvârșirii faptei, deoarece bunul, deși îi aparținea, se afla în detenția legitimă a altei persoane, iar dreptul acesteia asupra bunului era ocrotit cu precădere de lege (de pildă, în cazul sustragerii de către proprietar a lucrului încredințat creditorului).
Obiectul material al infracțiunii îl constituie un bun mobil (în cazul infracțiunii de furt, abuz de încredere) sau un bun atât mobil, cât și imobil (în cazul infracțiunii de distrugere, ori de gestiune frauduloasă) sau numai un bun imobil (în cazul infracțiunii de tulburare de posesie).
Abuzul de încredere se înfățișează în trei modalități normative simple, care corespund celor trei variante alternative descrise în norma de incriminare (însușirea, dispunerea pe nedrept, refuzul de a-1 restitui). De asemenea, faptele de abuz de încredere pot prezenta multiple modalități de fapt, în raport cu natura relațiilor dintre deținătorul bunului și persoana vătămată, de specificul bunului, de sarcinile care reveneau deținătorului.
De esența abuzului de încredere este tocmai comportarea incorectă, abuzivă și păgubitoare a celui care deține un bun ce i-a fost încredințat de altul pentru a-1 păstra sau pentru ai da o anumită întrebuințare, care, în disprețul încrederii ce i s-a acordat, trece acel bun în propria sa stăpânire.
Abuzul de încredere are, prin urmare, ca obiect material bunul mobil al altuia, deținut cu orice titlu de către făptuitor și pe care, prin intervertirea titlului, acesta și l-a însușit ori a dispus de el.
Sunt asimilate bunurilor mobile, putând constitui obiectul material al infracțiunii, și bunurile mobile prin destinația lor (de exemplu, animalele pentru munca câmpului, utilajele, agregatele de muncă cu utilizări specifice agriculturii), bunurile mobile prin incorporare (de exemplu țiglele, țevile, recoltele, arborii din păduri). De asemenea, sunt asimilate bunului mobil înscrisurile de orice fel dacă au fost încredințate făptuitorului pentru a fi vândute sau pentru achiziționarea altui bun; banii obținuți prin vânzarea acestora sau bunul achiziționat constituie obiect material al infracțiunii.
Poate constitui obiect material al abuzului de încredere și bunul asupra căruia făptuitorul are numai un drept de coproprietate, dacă acel bun este indivizibil, sau plusul care depășește cota parte care îi aparține în cazul unui bun divizibil6.
De aceea, constituie abuz de încredere fapta unuia dintre soți de a-și însuși sau a dispune pe nedrept de un bun comun aflat în detenția sa exclusivă sau fapta unui concubin de a-și însuși, din domiciliul comun, un bun coproprietate a concubinilor.
Dacă bunul nu este deținut de făptuitor, ci se află în detenția altuia ori este un bun ieșit fără voie din deținerea unei persoane, însușirea acestuia nu constituie infracțiunea de abuz de încredere, ci infracțiunea de furt sau, eventual, de însușire a bunului găsit.
Constituie abuz de încredere fapta unei persoane care, având în pază și îngrijire oile unor cetățeni pe baza unui contract încheiat cu aceștia, își însușește unele dintre aceste oi, ori fapta unei persoane care, după ce raporturile sale de muncă cu o societate comercială au încetat, refuză să predea acesteia materialele ridicate anterior de ea pentru a fi folosite.
Abuzul de încredere este exclus în cazul în care nu există un raport juridic care să confere detenția asupra bunului, făptuitorul aflându-se numai în situația de a efectua anumite operațiuni materiale asupra bunului sau de a veghea asupra acestuia. În acest sens, în practica judiciară s-a decis că există furt și nu abuz de încredere în cazul în care inculpatul a sustras un bun pe care posesorul îi încredințează pentru a-1 examina sau pentru a-1 păzi o scurtă vreme până la întoarcerea sa, ori dacă șoferul și-a însușit din materialele sau din piesele auto primite pentru a asigura buna funcționare a autovehiculului sau dacă inculpatul, muncitor sap maistru, și-a însușit din materialele primite pentru a le folosi în procesul de producție.
În toate aceste situații, deși făptuitorul a avut un contact material cu bunul pe care 1-a însușit, nu a existat un raport juridic care să-i legitimeze deținerea asupra bunului, motiv pentru care fapta nu poate fi încadrată în infracțiunea de abuz de încredere.
Prin decizia nr. 380/1997 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a decis că fapta inculpatului care s-a angajat în scris față de persoana vătămată să-i renoveze apartamentul în schimbul unei sume de bani, primind m acest scop de la acesta cheia de la ușa de acces în apartament unde, pe lângă alte materiale, se afla depozitată și o cantitate de parchet pe care inculpat îl însușește, constituie infracțiunea de furt calificat, deoarece inculpatul nu deținea cu vreun titlu parchetul însușit, persoana vătămată încredințându-i cheia apartamentului numai în vederea efectuării lucrărilor de renovare.
În ce ne privește, considerăm că în speță inculpatul a primit, o dată cu cheile apartamentului, și însărcinarea de a folosi parchetul pe care, ulterior, 1-a însușit, în vederea renovării locuinței. Această împrejurare nu modifică însă – după părerea noastră – caracterizarea juridică a infracțiunii, care rămâne aceea de furt.
În asemenea situații, autorul furtului este un simplu detentor de fapt, în sensul comun, obișnuit al acestei noțiuni, care – în baza însărcinării primite – exercită doar o putere fizică, materială, asupra bunului aflat în paza sa, în numele, în interesul și sub supravegherea proprietarului, fiind un simplu instrument al posesiei sau detenției. În aceste condiții, fapta detentorului, exclusiv material, de a converti caracterul deținerii sale, pur fizice, într-o deținere în nume propriu, se caracterizează ca o luare a bunului din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul însușirii pe nedrept și se încadrează în art. 208 sau 209 C.pen., după caz.
Soluțiile legii penale române cu privire la reglementarea infracțiunilor contra patrimoniului cuprind multe elemente tradiționale, dar și numeroase elemente inovatoare, expresie a voinței legiuitorului român de a asigura o reprimare eficientă și la nivelul cerințelor moderne, a faptelor contra patrimoniului.
Neîndoios că, în procesul de reformă a legislației penale, legiuitorul român va continua să se preocupe de îmbunătățirea mijloacelor de combatere a acestor infracțiuni, prin introducerea unor incriminări noi, mai realiste, ca și prin nuanțarea în mai mare măsură a dispozițiilor existente, astfel ca legea penală în materie să corespundă mai bine cerințelor actuale de politică penală.
Secțiunea II
Subiecții infracțiunii
Infracțiunea de abuz de încredere având la baza sa un raport juridic în care o persoană deține un bun al altei persoane, săvârșirea abuzului implică, neapărat, existența unui subiect activ (făptuitor) și unui subiect pasiv (victima).
A. Subiect activ: Abuzul de încredere are ca subiect activ nemijlocit (autor) pe acela care deținând un bun al unei alte persoane pune
în mod abuziv stăpânire pe acel bun.
Autor nu poate fi deci decât persoana care deține bunul altuia.
Infracțiunea de abuz de încredere este, desigur, ca orice infracțiune, susceptibilă de o pluralitate ocazională de subiecți activi, adică participanți: coautori, instigatori, complici (de exemplu două persoane, A și B, au rugat pe un vecin al lor să le împrumute pentru o seară un serviciu de masă; a treia persoană, C, aflând că împrumutătorul nu a luat nici o dovadă, i-a determinat pe A și B să înstrăineze serviciul, iar D cunoscând situația le-a găsit un cumpărător; A și B sunt coautori, C instigator, iar D complice la comiterea abuzului de încredere).
Persoana căreia i s-a încredințat de către poliție un bun în custodie nu săvârșește infracțiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 C.pen. dacă dispune de el, îl folosește sau refuză să-l restituie proprietarului, deoarece raportul juridic nu există între custode și proprietar, ci între custode și organul de poliție, față de care are obligația de a nu înstrăina, distruge sau modifica bunul și de a-l restitui la cerere. Astfel, inculpatul a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. b C.proc.pen. pentru infracțiunea de abuz de încredere.
B. Subiectul pasiv. Subiect pasiv direct este persoana de la care subiectul activ a primit pentru a-1 păstra sau pentru o anumită destinație bunul pe care
și l-a însușit; iar subiect pasiv indirect este persoana căreia îi aparținea
bunul în cazul când cel care a predat făptuitorului bunul era și el un simplu detentor (exemplu A împrumută de la B o bicicletă, având un mic accident, a remis bicicleta lui C ca să o repare, iar acesta și-a însușit-o; A este subiectul pasiv direct, iar B subiectul pasiv indirect).
Subiect pasiv indirect poate fi chiar și o unitate obștească atunci când făptuitorul nu a cunoscut că bunul ce i-a fost încredințat de un particular aparține unei astfel de unități.
Faptul că S.C. „Automobile” S.A. Colibași, este proprietara autosanitarei folosită de inculpat în mod abuziv, nu este o organizație din cele prevăzute la aret. 145 C.pen. nu putea îndreptăți instanțele să considere că fapta inculpatului nu ar mai constitui nici o infracțiune. În realitate, fapta constituie infracțiunea prevăzută în art. 213 C.pen., impunându-se ca instanța de recurs să dispună schimbarea încadrării juridice, în recursul declarat de procuror, din infracțiunea prevăzută la art. 248. C.pen. în cea prevăzută la art. 246. C.pen.
Secțiunea III
Situația premisă
Infracțiunea de abuz de încredere grefându-se pe un raport juridic patrimonial preexistent, în mod firesc în structura acestei infracțiuni intră alături de conținutul constitutiv al infracțiunii și o situație premisă a cărei existență precede săvârșirea infracțiunii. Aceste componente alcătuiesc conținutul juridic al infracțiunii.
Situația premisă constă în raportul juridic patrimonial existent între persoana care deține un bun ai altuia și persoana de la care a primit acel bun. În temeiul acestui raport juridic persoana care deține bunul are obligația fie de a-1 păstra și restitui la momentul convenit, fie de a da o anumită întrebuințare acelui bun.
Potrivit dispoziției din alin. 1 al art. 213 C. pen. situația premisă constă în deținerea cu orice titlu a unui bun al altuia1. Titlul deținerii poate fi deci orice raport juridic patrimonial : depozit, mandat, împrumut de folosință, locațiune a lucrului, gaj etc.
Cel care deține bunul altuia poate avea obligația fie de a păstra și conserva bunul, fie de a-1 prelucra ori de-al preda unei a treia persoane, fie, în fine, de a-1 folosi în anumite condiții.
Situația premisă nu este îndeplinită în cazul în care raportul juridic existent nu conferă deținerea bunului, ci pune numai pe o persoană în situația de a efectua diferite operații materiale asupra bunului sau de a veghea la paza unui bun (exemplu lucrătorul care lucrează la domiciliul clientului și căruia i se pun la dispoziție anumite materiale sau femeia de serviciu căreia i se lasă în grijă bunurile din casă), fiindcă în aceste situații bunul continuă să fie deținut de cel căruia îi aparține și deci, în caz de însușire a bunului de către cel care avea numai contact material cu bunul va exista furt, iar nu abuz de încredere.
Bunul deținut, după cum s-a arătat mai sus, trebuie să fie un bun mobil.
Bunul trebuie să fie al altuia decât cel care îl deține; prin a fi al altuia se înțelege că o altă persoană decât cea care deține bunul are în timpul cât durează acea deținere un drept ocrotit cu precădere de către lege (A a primit o motocicletă în gaj de la B, pentru o datorie; plecând în vacanță A lasă motocicleta la un cunoscut al său C; acesta însă a vândut motocicleta, pretextând apoi că i-a fost furată; în acest caz, bunul deținut de C era al lui A, care în momentul săvârșirii abuzului de încredere, în calitate de creditor gajist, avea un drept ocrotit de lege, deși motocicleta nu-i aparținea).
În cazurile în care legea îngăduie ca un bun dat în gaj să rămână la debitor, acesta este socotit că deține un bun ai altuia, deși este proprietarul bunului, și va săvârși un abuz de încredere dacă-1 va înstrăina.
De asemenea, săvârșește abuz de încredere cumpărătorul unui bun cu plata în rate dacă înstrăinează bunul înainte de a achita integral prețul atunci când legea prevede că vânzătorul păstrează dreptul de proprietate până la plata integrală a prețului.
O discuție interesantă este prilejuită de sentința penală nr. 669/1997 a
Judecătoriei Ploiești. Prin decizia civilă nr. 1481 din 3 iulie 1992 a T.J. Prahova,
inculpatelor le-a fost atribuit un imobil în orașul Ploiești. Prin procesul-verbal din 15 noiembrie 1992 executorul judecătoresc a executat dispozițiile deciziei și a pus pe inculpate în posesia imobilului. Partea vătămată, fratele inculpatelor, a formulat o plângere prealabilă împotriva acestora în legătură cu refuzul de a restitui bunurile mobile în valoare de 1,9 milioane lei rămase în locuință și menționate în procesul-verbal de către executorul judecătoresc.
Judecătoria Ploiești a condamnat pe inculpate la câte 200.000 lei amendă, în baza art. 213 C. pen.1
Modul în care a fost-soluționată cauza reflectă, după părerea noastră, o greșită înțelegere a cerințelor laturii obiective a infracțiunii de abuz de încredere.
Conform art. 213 C.pen., infracțiunea de abuz de încredere constă în însușirea unui bun mobil al altuia, deținut cu orice titlu, sau dispunerea de acesta fără drept, precum și refuzul de a-1 restitui.
Situația premiză o constituie existența unui titlu în baza căruia făptuitorul deține bunul mobil. Acest titlu preexistent poate deriva dintr-un raport juridic de drept civil, în baza căruia bunul este încredințat în gaj, transport, depozit, împrumut etc, deci dintr-o relația juridică de ordin patrimonial, în baza căreia cel ce primește bunul capătă poziția juridică a detentorului precar.
Practic, transmiterea detenției bunului mobil se poate face prin orice contract care nu este translativ de proprietate. în plus, contractul presupune predarea și primirea detenției bunului, neputând constitui situație premiză a infracțiunii aceea încredințare a bunului care nu înseamnă un transfer în sens juridic al detenției.
Acțiunea sau inacțiunea făptuitorului se raportează întotdeauna la conținutul convenției, din care a rezultai primirea detenției, la drepturile și obligațiile care derivă din convenție; comun tuturor modalităților elementului material fiind intervertirea abuzivă a titlului cu care autorul posedă bunul; detentorul precar începe să se comporte față de bun ca un adevărat proprietar.
Totodată, contractul de depozit (despre care s-ar putea, eventual, vorbi în cauză) este reglementai de Codul civil prin dispozițiile art. 1591-163l ca fiind un contract real, iar perfectarea acestuia este determinată, printre altele, de acordul de voință al părților.
Fiind un contract real, pe lângă consimțământul părților este necesară și predarea bunurilor depozitarului; în acest sens art. 1595 al, 2 C.civ. este categoric: depozitul „nu este perfect decât când s-a făcut tradițiunea lucrului”; de asemenea, se are în vedere și art. 1591 C.civ. care prevede că depozitul este un act „prin care se primește bunul altuia”. Obligația principală a depozitarului este păstrarea bunului; or, depozitarul nu are cum să-și exercite această obligație atâta timp cât nu s-a făcut remiterea bunului.
De asemenea, depozitul voluntar este valabil încheiat numai dacă s-a constatat într-un înscris, indiferent de valoarea obiectului.
În schimb, potrivit prevederilor art. 160 C.civ., „depozitul necesar este acela ce se face sub sila unei întâmplări, precum un foc, o ruină, o prădare, un naufragiu sau alt eveniment neprevăzut de forță majoră”. Constrânsă de această situație neprevăzută, persoana nu mai are posibilitatea de a-și alege persoana depozitarului și va fi obligată să încredințeze bunul său primei persoane care acceptă să-1 primească.
În cauză, din probele administrate nu rezultă să inculpatele au acceptat și primit în depozit bunurile persoanei vătămate care se aflau în imobilul ce le-a revenit în urma partajului succesoral. Astfel, prin procesul-verbal din 13 noiembrie 1992, executorul judecătoresc a adus la îndeplinire dispoziția deciziei civile nr. 1481/3 iulie 1992 a Tribunalului Jud. Prahova și a pus în posesie inculpatele cu imobilul situat în Ploiești, în acest proces-verbal nu se menționează că bunurile mobile ar fi făcut obiectul unui proces civil sau al executării silite și că le-au fost predate de către executorul judecătoresc, iar inculpatele le-ar fi primit în custodie, precum și condițiile în care ar fi avut loc aceasta.
Prin urmare, cu privire la aceste bunuri – obiecte de uz casnic și gospodăresc, îmbrăcăminte, piese auto – executorul judecătoresc nu a luat nici o măsură. În plus, instanța trebuia să constate că executorul judecătoresc nici nu ar fi avut competența legală de a efectua actul juridic al predării în custodie a acestor bunuri, operație care ar fi depășit atribuțiunile sale strict limitate la executarea dispozitivului deciziei civile de punere în posesie a imobilului.
În raport cu cele menționate, rezultă că în cauză nu s-a făcut translația detenției bunurilor mobile către inculpate, iar eventuala răspundere a acestora nu poate fi decât de natură patrimonială și antrenată în condițiile art. 998 C.civ.
Ca atare, conform art. 10 lit. b. și ale art. 11 pct. 2 lit. a C.pr.pen., instanța trebuie să dispună achitarea inculpatelor pentru infracțiunea dedusă judecății
Secțiunea a IV-a
Latura obiectivă
Abuzul de încredere fiind o infracțiune comisivă și materială (de rezultat), latura obiectivă a conținutului său este formată dintr-un element material, din anumite cerințe esențiale, dintr-o urmare imediată și din legătura de cauzalitate dintre elementul material și această urmare.
Infracțiunea de abuz de încredere este susceptibilă de comitere în participație în oricare din formele acesteia.
A. Elementul material. Elementul material, infracțiunea de abuz de încredere este o faptă comisivă al cărei obiect material se realizează prin una din următoarele acțiuni: însușirea bunului, dispunerea pe nedrept de acel bun sau refuzul de a-1 restitui.
După unii autori, cu care suntem de acord, elementul material al infracțiunii de abuz de încredere se exprimă printr-o acțiune sau inacțiune.
Atunci când autorul deține mai multe bunuri ale aceluiași subiect pasiv și își însușește o parte din acestea, dispune de altele ori refuză să le restituie, el va răspunde pentru săvârșirea unei singure infracțiuni de abuz de încredere.
Însușirea bunului mobil presupune acțiunea prin care autorul, aflat în detenția legală a bunului, pune stăpânire în mod samavolnic, în mod ilegal și abuziv pe bun, ca și cum ar avea calitatea de proprietar.
Pentru existența infracțiunii, se cere ca făptuitorul să-și însușească în mod efectiv bunul. Însușirea are un caracter abuziv, întrucât se efectuează asupra bunului aparținând altuia.
În practica judiciară s-a reținut ca abuz de încredere comis în această modalitate, sustragerea unui bun mobil încredințat făptuitorului pentru transport ori a unor sume de bani pe care deținătorul lor avea obligația să le depună la CEC pe numele proprietarului” sau însușirea sumelor de bani înmânați făptuitorului pentru a procura plătitorilor anumite servicii (excursii, vizionarea unor spectacole etc..
Dispunerea pe nedrept de bun, înseamnă a efectua unele acte de dispoziție (a-1 dona, a-1 împrumuta, a-1 vinde), acte pe care nu avea dreptul să le facă.
Sunt considerate acte de dispoziție efectuate fără drept, acele acte la care persoana în cauză nu era îndreptățită în baza titlului cu care era deținut bunul, sau pentru care nu a primit aprobarea celui ce i-a încredințat bunul ( de pildă proprietarul a încredințat făptuitorului bunul pentru a-1 transporta, iar acesta îl folosește sau îl vinde).
În practica judiciară s-a considerat ca fiind infracțiunea de abuz de încredere în modalitatea dispunerii pe nedrept de bunul încredințat, fapta militarului în termen care își vinde echipamentul de serviciu.
În același timp, însă, efectuarea unui act de dispoziție are caracter licit (legal) și, ca atare, exclude existența infracțiunii în situația, când autorul urma să-1 facă în baza titlului cu care i-a fost dat bunul în detenție (de pildă: făptuitorul a primit o sumă de bani pentru a cumpăra un bun) ori în situația în care a avut aprobarea persoanei care i-a încredințat bunul (de exemplu: făptuitorul a avut încuviințarea de la persoana îndreptățită de a vinde bunul care 1-a avut în gaj).
În literatura juridică se arată că simpla folosire a bunului deținut, atunci când nu s-a convenit interzicerea folosirii, nu constituie un act de dispunere pe nedrept.
Refuzul de restituire, presupune manifestarea de voință a făptuitorului de a nu înapoia bunul care i-a fost încredințat în baza raportului juridic de ordin patrimonial. Acest refuz din partea făptuitorului poate fi expres sau tacit. Autorul, în prima situație, declară explicit că nu înțelege să restituie bunul, iar, în al doilea caz, făptuitorul nu face o asemenea declarație, dar refuzul rezultă implicit (tacit) din comportarea acestuia (de pildă: susține că bunul a fost furat, distrus, etc). Refuzul de restituire a bunului trebuie să se întemeieze pe intenția făptuitorului de a și-1 însuși. Nu este necesar ca acest refuz să fie însoțit de un act de dispoziție asupra bunului, așa cum s-a susținut uneori, deoarece simplul refuz nejustificat de restituire a bunului este suficient pentru existența infracțiunii. Dacă refuzul făptuitorului nu a fost precedat de o cerere de restituire a bunului, nu se poate vorbi de un abuz de încredere. Mai recent, în practica judiciară, s-a statuat că acțiunea privitoare la refuzul de a restitui, trebuie să fie certă, întrucât o simplă întârziere, invocarea unor obiecții serioase (de exemplu insuficiența veniturilor) care să justifice întârzierea restituirii banilor la scadență nu echivalează cu un refuz.
Astfel, faptul că inculpatul nu a respectat termenul pentru care a împrumutat o anumită sumă de bani nu înseamnă că a săvârșit infracțiunea de abuz de încredere. Nerespectarea termenului constituie o încălcare a contractului civil încheiat între părți. Ca urmare, tribunalul, prin admiterea recursului procurorului, a dispus achitarea inculpatului, fapta comisă nefiind prevăzută de legea penală.
Este de subliniat și faptul că, pentru consumarea infracțiunii de abuz de încredere în modalitatea refuzului de restituire, nu se cere ca restituirea bunului să fie solicitată numai de către acela care 1-a încredințat făptuitorului, iar refuzul să se producă numai față de acesta, solicitarea se poate face și prin mandatar ori de către succesor, dacă acesta din urmă posedă certificat de moștenitor asupra bunului încredințat de defunct.
Oferirea unei restituiri parțiale sau numai a bunului fără fructele cuvenite va constitui un refuz de a restitui diferența reținută fără drept.
B. Urmarea imediată. Acțiunea care constituie elementul material
al infracțiunii de abuz de încredere are ca urmare imediată crearea unei
situații de fapt contrară celei care ar fi trebuit să existe dacă nu ar fi
fost încălcată în mod abuziv încrederea acordată făptuitorului. Datorită
acestei schimbări, subiectul pasiv nu mai poate în fapt să-și exercite
drepturile pe care le are asupra bunului în privința căruia s-a săvârșit
infracțiunea, cauzându-i-se în acest fel un gol în sfera patrimoniului său
și pe cale de consecință un prejudiciu material.
Urmarea imediată, adică schimbarea situației de fapt, nu trebuie confundată însă cu prejudiciul material; pentru existența infracțiunii este suficientă urmarea imediată. Prejudiciul apare după consumarea infracțiunii, iar acoperirea lui ulterioară sau chiar anticipată prin existența unei garanții, nu înlătură existența infracțiunii. De asemenea nu importă dacă făptuitorul a tras sau nu vreun profit din săvârșirea infracțiunii.
C. Legătura de cauzalitate. Urmarea imediată, adică schimbarea situației de fapt în caz de săvârșire a acțiunilor abuzive de însușire, de dispunere pe nedrept sau de refuz de restituire a bunului altuia, fiind o consecință inevitabilă a acestor acțiuni, legătura de cauzalitate dintre ele și urmarea imediată rezultă de la sine din însăși aptitudinea cauzală a menționatelor acțiuni.
Pentru a exclude deci existența urmării imediate și a legăturii de cauzalitate va trebui să se dovedească că nu a fost săvârșită nici una dintre acțiunile care constituie elementul material al infracțiunii sau că acele acțiuni nu au fost săvârșite în mod abuziv. De exemplu proprietarul bunului deținut de către făptuitor vânzând acel bun a suferit daune din cauză că nu a putut preda la timp cumpărătorului bunul vândut și aceasta datorită faptului că deținătorul a refuzat să restituie bunul; legătura de cauzalitate dintre urmarea imediată adică schimbarea situației de fapt și acțiunea de refuz va fi înlăturată dacă făptuitorul va dovedi că avea legal un drept de retenție și că deci refuzul său nu a fost abuziv.
Secțiunea V
Latura subiectivă
Din punctul de vedere al laturii subiective infracțiunea de abuz de încredere trebuie să fie săvârșită cu voință și cu intenție.
Culpa nu poate constitui deci elementul subiectiv al infracțiunii de abuz de încredere.
Voința de a efectua vreuna din acțiunile abuzive prin care se realizează latura obiectivă a infracțiunii (însușire, dispunere pe nedrept, refuz de a restitui) trebuie deci să fie însoțită de intenție, adică făptuitorul să-și fi dat seama că aceste acțiuni sunt efectuate în mod abuziv și că prin săvârșirea lor se creează, cu privire la bunul altuia, o situație de fapt contrarie situației de drept, cauzându-se astfel prejudicii patrimoniale.
Legea nu condiționează existența elementului subiectiv de vreo cerință privind scopul sau mobilul faptei.
Totuși, scopul și mobilul, atunci când sunt cunoscute, vor putea servi nu numai la individualizarea pedepsei, ci și la constatarea caracterului abuziv sau legitim al acțiunii săvârșite de făptuitor și deci la existența vinovăției (de exemplu făptuitorul și-a însușit bunul în scopul de a asigura compensarea cu o creanță pe care o avea față de proprietarul bunului. În acest caz, chiar dacă făptuitorul a crezut eronat că poate opera compensația, vinovăția lui va putea fi totuși înlăturată).
De regulă, existența elementului subiectiv rezultă din însăși natura abuzivă a acțiunilor săvârșite de făptuitor (ex re); aceasta însă nu exclude dreptul acestuia de a dovedi că a lucrat sub impresia unei erori de fapt.
Secțiunea VI
Forme, modalități, sancțiuni
Infracțiunea de abuz de încredere, fiind o infracțiune comisivă cu element material realizabil prin acțiuni incriminate alternativ, poate avea forme și modalități variate, care impun un tratament sancționator diferit.
A. Formele infracțiunii de abuz de încredere. Deși activitatea infracțională prin care se realizează fapta de abuz de încredere nu necesită neapărat o desfășurare în timp, totuși ea poate, eventual, parcurge toate fazele unei astfel de desfășurări.
Actele preparatorii. Deținătorul unui bun al altuia simte uneori nevoia de a pregăti din timp acțiunea sa abuzivă, fie transportând bunul în alt loc, fie încredințîndu-1 unei terțe persoane, fie aducându-i modificări de natură a-1 face de nerecunoscut etc. Aceste acte preparatorii nu sunt incriminate de lege; dar atunci când s-a trecut la acte de executare, adică la săvârșirea infracțiunii și aceasta s-a consumat, actele preparatorii efectuate de terți pot deveni acte de complicitate anterioară.
Tentativa. Efectuarea actelor de executare a infracțiunii de abuz de încredere poate fi material întreruptă și rămâne deci în stare de tentativă. începerea executării este foarte greu de stabilit, fiindcă bunul se află la deținător, iar acesta poate efectua în taină acte ele executare, putându-se oricând desista de la ele.
Datorită acestei dificultăți practice legea nu incriminează tentativa infracțiunii de abuz de încredere.
Consumarea are loc în momentul în care a fost săvârșită prin ducerea până la capăt a executării vreuneia dintre acțiunile abuzive care constituie elementul material al infracțiunii de abuz de încredere.
În cazul când au fost efectuate mai multe dintre aceste acțiuni abuzive (de exemplu făptuitorul și-a însușit bunul, apoi a dispus asupra lui și în cele din urmă a refuzat restituirea), infracțiunea se consideră consumată de la prima acțiune.
Când făptuitorul deținea mai multe bunuri ale aceleiași persoane sau primite de la aceeași persoană și dacă privitor la aceste bunuri a săvârșit succesive acțiuni abuzive înainte de a se fi produs o tragere la răspundere penală, toate acțiunile vor constitui o singură infracțiune (continuată); va exista însă concurs de infracțiuni în raport cu acțiunile săvârșite ulterior sesizării organelor competente.
Epuizarea. Când abuzul de încredere capătă forma continuată,
latura obiectivă a infracțiunii se va epuiza o dată cu săvârșirea ultimei
acțiuni abuzive, pe care făptuitorul a mai avut posibilitatea să o comită.
B. Modalități. Infracțiunea de abuz de încredere putându-se realiza, sub raportul laturii obiective, prin trei feluri de acțiuni abuzive: însușire a bunului altuia, dispunere pe nedrept de un astfel de bun și refuzul de a-1 restitui, implicit apar trei modalități normative ale acestei infracțiuni.
În afară de aceste modalități privind latura obiectivă, abuzul de încredere poate prezenta faptic și alte modalități determinate de natura relațiilor juridice dintre deținătorul bunului și persoana care i 1-a încredințat; de specificul bunului mobil deținut; de sarcinile care revin celui căruia i s-a încredințat bunul altuia; de dreptul pe care îl are asupra bunului persoana care a încredințat acel bun deținătorului etc.
De aceste modalități trebuie să se țină seama în evaluarea gradului concret de pericol social al faptei săvârșite.
Sancțiuni. Infracțiunea de abuz de încredere săvârșită împotriva avutului personal sau particular este sancționată prin dispoziția din alin. 1 al art. 213 cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
La stabilirea pedepsei instanța va ține seamă de natura raportului juridic care formează situația premisă, de gradul de încredere existent la data intervenirii acestui raport, de modalitatea abuzului etc.
În cazul când sunt constatate circumstanțe atenuante, instanța va alege mai întâi pedeapsa de aplicat, închisoarea sau amenda, potrivit dispoziției din alin. 2 al art. 72 C.pen. și în cazul când a ales pedeapsa închisorii va coborî potrivit dispoziției din art. 76 lit. e cuantumul acesteia sub minimul special de 3 luni putând aplica o pedeapsă până la minimul general de 15 zile sau amenda, dar nu mai jos de 100 000 lei; dacă instanța a ales pedeapsa amenzii, va putea aplica, potrivit dispoziției din art. 76 lit. f, o amendă sub minimul special de 1 000 lei (art. 63 alin. 2) până la minimul general de 150 000 lei (art. 53 pct. 1 lit. b).
În cazul când s-ar constata existența unor circumstanțe agravante instanța va trebui să opteze pentru pedeapsa închisorii, putând aplica această pedeapsă până la maximul ei special de 2 ani, iar atunci când ar considera față de gravitatea faptei că acest maxim nu este suficient, va putea adăuga un spor până la 8 luni (art. 78 alin. 1 C.pen.).
În ipoteza că instanța ar stabili o pedeapsă mai mare de 2 ani va putea aplica, dacă e cazul, și pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi (art. 65 alin. 1 C.pen.).
Secțiunea a VII-a
Aspecte de drept procesual
Potrivit art.213 alin.2 C.pen., dacă bunul este proprietate privată, cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală. În cazul infracțiunii de abuz de încredere, plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată conform art.279 alin.2 lit.a C.pr.pen.
În legătură cu competența de soluționare a abuzului de încredere, s-a decis că punerea în mișcare a acțiunii penale în temeiul art.213 alin.2 C.pen., se poate face doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, nu numai atunci când bunul aparține persoanei fizice sau persoanei juridice de drept privat, ci și atunci când bunul este în întregime sau în parte proprietate privată a statului.
În acest sens, s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispoziția „cu excepția căzu iui când acesta este în parte sau în întregime al statului” prevăzută la art.213 alin.2 C.pen., este neconstituțională (Curtea Constituțională, dec. nr.177 din 15 decembrie 1998, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.213 alin.2 din Codul penal publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.77 din 24 februarie 1999).
Capitolul V
Comparație între cele două infracțiuni
După ce am făcut analiza detaliată a celor două infracțiuni, putem stabili principalele asemănări și deosebiri existente.
Secțiunea I
Asemănări
La capitolul asemănări putem semnala următoarele:
Ambele infracțiuni fac parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului;
Ambele infracțiuni pot avea obiect material;
În ambele cazuri subiectul activ nu este circumstanțiat, iar participația penală este posibilă în toate formele sale;
Nici subiectul pasiv nu este circumstanțiat pentru vreuna dintre cele două infracțiuni;
În ambele cazuri rezultatul periculos constă într-o pierdere pe care proprietarul sau posesorul unui lucru o suferă;
Ambele infracțiuni sunt infracțiuni de rezultat, iar acesta are o existență materială;
În ambele cazuri trebuie să existe o legătură de cauzalitate între acțiunea care formează elementul material al laturii obiective și rezultatul păgubitor produs;
În ambele cazuri forma de vinovăție este intenția directă sau indirectă, cu toate aceste poate fi întâlnită și forma de vinovăție a culpei;
Ambele infracțiuni sunt susceptibile de acte de pregătire;
În ambele cazuri răspunderea poate fii înlocuită sau înlăturată ca urmare a unei cauze care înlătura caracterul penal al faptei; de asemenea răspunderea penală poate fi înlăturată și ea.
Secțiunea a II-a
Deosebiri
Deși se aseamănă mult, între cele două infracțiuni există anumite deosebiri:
Chiar dacă obiectul juridic generic este același, obiectul juridic special al infracțiunii de furt este reprezentat de imperativul respectării posesiei sau detenției bunurilor mobile aflate în patrimoniul unei persoane fizice, în timp ce obiectul juridic special al infracțiunii de abuz de încredere este reprezentat de nevoia respectării încrederii între participanții la circuitul civil;
Elementul material al laturii obiective se realizează prin acțiuni sau omisiuni diferite. Astfel, în timp ce la infracțiunea de furt elementul material se realizează printr-o acțiunea de luare a unui bun mobil din posesia sau detenția altuia cu scopul de a și-l însuși pe nedrept, în cazul infracțiunii de abuz de încredere elementul material se realizează printr-un refuz de înapoiere a unui lucru ori prin folosirea fără drept a acestuia. Observăm că în cazul infracțiunii de furt, proprietarul bunului nu se desesizează singur de lucru, ci acesta îi este sustras fără voia sa spre deosebire de cazul abuzului de încredere, unde proprietarul lucrului se desesizează de bună voie de acesta;
Spre deosebire de infracțiunea de furt, în cazul abuzului de încredere, banii nu pot forma obiect al infracțiunii;
În cazul abuzului de încredere nu există forma tentativei, spre deosebire de infracțiunea de furt, care poate fi săvârșită și sub această formă;
Regimul sancționator este, de asemenea, diferit;
În cazul infracțiunii de furt, scopul săvârșirii infracțiuni este prevăzut în norma de incriminare, spre deosebire de infracțiunea de abuz de încredere, unde acest lucru nu este stabilit;
Spre deosebire de cazul infracțiunii de furt, în cazul abuzului de încredere există o situație premisă.
Capitolul VI
Concluzii și propuneri de lege ferenda
Legea penală ocrotește, în general, toate relațiile sociale, inclusiv pe cele de ordin patrimonial.
În dezvoltarea istorică a domeniului dreptului penal au apărut și au fost treptat reglementate infracțiunile contra patrimoniului. Reglementarea acestor infracțiuni a cunoscut diferite etape și a suferit anumite modificări în funcție de necesitățile în materie sau de regimul politic aflat la putere.
În cuprinsul prezentei lucrări s-a încercat realizarea unui studiu aprofundat a infracțiunii de furt calificat, pornindu-se de la originile istorice și ajungând la ultimele modificări aduse în materie. Astfel, am tratat noile forme calificate ale furtului generate de creșterea îngrijorătoare a furtului unor anumitor bunuri, deci ca urmare a unei necesități de politică judiciară.
De asemenea, pe parcursul elaborării am avut în vedere un bogat material bibliografic, alcătuit atât din lucrări de referință, dar și din lucrări și studii recente elaborate de diverse cadre didactice și specialiști.
Deși simplă, la o primă privire, problematica furtului calificat a ridicat diverse probleme ce au format obiect de polemică între diferiții specialiști în materie, fiecare aducând argumente solide în susținerea tezei sale.
Chiar dacă nu se vrea a fi perfectă, lucrarea de față prezintă, în detaliu, toate aspectele legate de infracțiunea de furt și de cea a abuzului de încredere, ambele reglementate de C.pen. Astfel, după ce am făcut un scurt istoric al evoluției reglementărilor în domeniu, am trecut la analiza elementelor constitutive ale infracțiunilor, după care am analizat modalitățile în care acestea se pot prezenta, fără a omite ultimele completări în materie (introducerea unui nou alineat la art. 209).
De asemenea, am făcut o analiză a infracțiunilor din punct de vedere criminologic și criminalistic, pentru a putea vedea, pe de o parte, care sunt cauzele care duc la săvârșirea unor astfel de fapte de către indivizi, iar pe de altă parte pentru a studia diferitele modalități concrete în care se comit infracțiunile, precum și pașii ce trebuie făcuți de organele de cercetare penală pentru descoperirea, prinderea și tragerea la răspundere penală a celor care săvârșesc astfel de fapte.
Ca propuneri de lege ferenda considerăm, în primul rând, sancțiunile pentru infracțiunile contra patrimoniului, inclusiv pentru infracțiunea de furt, ar trebui reduse. Argumentele pe care le aducem în acest sens sunt:
Rolul sancțiunilor de drept penal este acela de a reeduca infractorii și de a-i reintegra în societate prin programe speciale desfășurate în penitenciar pe durata perioadei de detenție și nu acela de a distruge viața unei persoane prin aplicarea unei pedepse foarte dure (10-12 ani), perioadă în care persoana se rupe într-un mod complet și uneori ireversibil de lumea exterioară;
Pericolul social generic al infracțiunilor contra patrimoniului nu este atât de ridicat pentru a justifica astfel de sancțiuni;
În știința dreptului execuțional penal s-a observat că rezultatele cel mai bune asupra deținuților le au nu pedepsele îndelungate, ci programele de muncă, calificare și reeducare desfășurate în penitenciare de către personalul calificat.
Legiuitorul român este de aceeași părere, în sensul că în noul Cod penal limitele pedepselor pentru infracțiuni, în general, și pentru infracțiunea de furt calificat, în special, s-au redus (închisoare de la 1 la 10 ani și de la 15 la 20 de ani în cazul în care fapta a avut consecințe deosebit de grave).
De asemenea, considerăm că sfera circumstanțelor calificante ar trebui redusă, lucru care se regăsește în noul Cod penal unde, furtul săvârșit de două sau mai multe persoane sau în timpul unei calamități nu mai constituie circumstanțe agravante.
În final, nu putem decât să aducem un omagiu tuturor acelora care prin efortul lor și-au adus contribuția la formarea unei imagini cât mai clare în ce privește această instituție de drept penal și care prin lucrările pe care le-au publicat au deschis noi drumuri celor care vor dori să studieze, și poate chiar să aducă noi completări în materia furtului calificat.
Bibliografie
Doctrină:
Antoniu G., Furtul săvârșit în timpul nopții, în R.R.D. nr.6/1970;
Antoniu G., Ocrotirea penală a patrimoniului în dreptul comparat, în R.D.P. nr. 2/2001;
Bulai C., Drept penal parte specială, vol I, Tip. Universității din București, 1975;
Bulai C., Filipaș Avram, Mitrache C., Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru licență, ed. a II-a rev. și ad., Ed. Trei, București, 2003;
C. Barbu, Furtul folosinței vehiculelor in reglementarea noului Cod penal, în RRD, nr. 2, 1969;
Daneș Șt., Codul penal, comentat și adnotat – partea generală, Ed. Științifică, București, 1972;
Diaconescu Gheorghe, Drept penal. Partea specială, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2003;
Dongoroz V., Dreptul penal. Parte specială, vol. I, Ed. Curierul judiciar, București, 1929;
Dongoroz V., Kahane Siegfried, Oancea Ion, Explicații teoretice ale Codului penal român, ediția a II-a, Ed. Academiei Române, București, 2003.
Filipaș A., Locul public în accepțiunea art. 209 din Codul penal, în Analele Universității din București, 1976;
Ionașcu Tr., Brădeanu S., Drepturile reale principale în România, Ed. Academiei, București, 1978;
Ivan S., Pascu I., Încadrarea juridică a faptei persoanei care călătorește cu autovehicul cunoscând că acesta provine din săvârșirea unei infracțiuni de furt, în R.R.D. nr. 12/1980;
Loghin Octavian, Toader Tudorel, Drept penal român. Parte specială, ed. a III-a rev. și ad., Ed. Șansa, București, 1997;
Lucinescu D., Codul penal comentat și adnotat. Partea specială, vol. I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975;
Marian Cicerone Gavrilescu, Furt. Abuz de încredere. Obiect material, în R.D.P. nr. 4/2001;
Mirela Gorunescu, Abuzul de încredere. Situația premisă, în R.D.P. nr. 3/1999;
Nistoreanu Gh., Boroi Al., Drept penal. Partea specială, Ed. All Beck, București, 2002;
Petrescu R., Acțiunile privind statutul civil al persoanei, Ed. Științifică. București, 1968;
Popescu T.R., P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968;
Popescu T.R., Drept civil, vol. I, Ed. Romcart S.A., București, 1993;
Silvian Al., Gheorghe E., Actele de stare civilă, Ed. Științifică, București, 1969;
Stancu Emilian, Tratat de criminalistică, ed. a III-a, rev. și ad., Ed. Universul Juridic, București, 2004;
Șt.Crișu, E.D.Crișu, Codul penal adnotat cu practică judiciară pe anii 1989-1999, Editura Argessis Prinț, 1999;
Toader Tudorel, Drept penal român. Parte specială, Ed. All Beck, București, 2002;
Toader Tudorel, Drept penal român – parte specială: culegere de probleme din practica judiciară, Ed. All Beck, București, 2003;
Vasile Dobrinoiu, Drept penal partea I, Ed. Lumina Lex, București, 2000;
Vasiliu T., Antoniu G., Daneș Ștefan, Codul penal al R.S.R. Comentat și adnotat, Ed. Științifică, București, 1972-1977.
Articole, comentarii, opinii:
Revista Dreptul;
Revista Română de Drept;
Revista de Drept Penal;
Revista Justiția Nouă;
Culegere de Decizii a Trib. Supr.;
Culegere de Decizii a Trib. București.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Asemanari Si Deosebiri Intre Furtul Simplu Si Abuzul de Incredere (ID: 125963)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.