Asemanari Si Deosebiri Intre Constitutia DIN 1866 Si Constitutia DIN 1923

ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE CONSTITUȚIA DIN

1866 ȘI CONSTITUȚIA DIN 1923

INTRODUCERE……………………………………………………………………………….2

CAPITOLUL I SCURTĂ INTRODUCERE PRIVIND

ÎNCEPUTURILE CONSTITUȚIONALE LA

ROMÂNI…………………………………………………………..5

Secțiunea I Constituția lui Constantin Mavrocordat………………………………..5

Secțiunea a II-a Constituția Cărvunarilor………………………………………………..7

Secțiunea a III-a Regulamentele organice…………………………………………………9

Secțiunea a IV-a Reforme și proiecte onstituționale în anul revoluționar 1848………..14

1.Programul revoluționar și proiecte de Constituție…………………………………14

2.Actul constituțional de la Islaz………………………………………………………15

3.Programul de revendicări național prezentat de Adunarea populară de la Blaj….15

4.Convenția de la Paris………………………………………………………………..16

CAPITOLUL II SCURTĂ CARACTERIZARE A CONSTITUȚIILOR

ROMÂNE DIN ANII 1866 ȘI 1923……………………………21

Secțiunea I Constituția de la 1866………………………………………………….21

Secțiunea a II-a Constituția de la 1923…………………………………………………30

CAPITOLUL III ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ALE

CONSTITUȚIILOR ROMÂNE DIN ANII 1866 ȘI

1923…………………………………………………………….40

Secțiunea I Asemănări………………………………………………………………40

Secțiunea a II-a Deosebiri……………………………………………………………….57

CAPITLUL IV ÎNSEMNĂTATEA CELOR DOUĂ

CONSTITUȚII ȘI CONCLUZII………………………………71

Bibliografie…………………………………………………………………………………….77

INTRODUCERE

Constituția a apărut pentru prima dată în lume sub forma constituțiilor cutumiare, ea fiind rezultatul practicii, al experienței de zi cu zi, al tradițiilor și principiilor fundamentale statornicite de-a lungul anilor în activitatea statală. Astfel de reguli cutumiare constituționale au existat în Anglia – convențiile constituționale, în Franța și în alte state .

Constituția ca lege fundamentală a oricărui stat s-a impus, în istoria lumii, alături de alte mari instituții create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice și juridice, începând cu secolul al XVIII-lea când regulile cutumiare constituționale au fost considerate necorespunzătoare.

Constituția a fost și este concepută ca o realitate politică și statală ce se identifica cu societatea creată în urma revoluțiilor victorioase.

Prima constituție din lume a fost Constituția americană din anul 1787, care arăta în preambulul său că aceasta a fost elaborată în vederea stabilirii justiției, a formării unei uniuni perfecte, a dezvoltării unei bunăstări generale, asigurării liniștii interioare, apărării comune, asigurării binefacerilor libertății pentru poporul american.

„Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibă față de constituția lui sentimentul dreptului său și al stării sale de fapt, astfel ea poate exista, e drept, în chip exterior dar nu are nici o semnificație și nici o valoare, subliniind că fiecare popor își are constituția care i se potrivește și care i se cuvine”.

Constituția exprimă evoluția sistemului legislativ, ea reprezintă așezământul politic și juridic fundamental care statornicește cucerirea puterii de stat, noile structuri sociale, economice și politice precum și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor.

Etimologia cuvântului constituție provine din latinescul „constitutio” care înseamnă „starea unui lucru” sau „așezarea cu temei”, iar în dreptul roman imperial sinonimul termenului de constituție era cuvântul lege. Această accepțiune de lege a continuat să existe până în secolul al XVIII-lea când va avea un nou sens și anume acela de lege fundamentală.

Încă de la început constituția a fost concepută ca ansamblul normelor juridice care au ca scop limitarea puterilor guvernanților și garantarea drepturilor fundamentale ale omului.

În literatura juridică s-au formulat mai multe definiții ale termenului de constituție, toate acestea având comun elementul „stat” sau „putere de stat”. Astfel constituția poate fi considerată ca „legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, investite cu forță juridică supremă și care reglementează acele relații sociale fundamentale care sunt esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii politice a poporului”.

În ceea ce privește țara noastră, deși constituția a apărut mult mai târziu decât constituțiile din țările europene de vest, cum ar fi Franța, Italia și altele, putem afirma fără a greși că am avut norme fundamentale pentru organizarea și conducerea statului. Astfel de norme sunt cuprinse în ,,Obiceiul pământului” în ,,Lex valachorum” precum și în multe alte hrisoave domnești care au avut acest statut. Caracterizând vechiul drept cutumiar român, Nicolae Bălcescu preciza că acesta „a ținut multă vreme locul de constituție politică și de condică civilă și criminală”.

Constituția în România a apărut mult mai târziu decât constituțiile din țările de vest, aceasta datorându-se faptului că epoca modernă, caracterizată prin dezvoltarea economică, sociala, culturală și tehnică a început mai lent și mai târziu în țările române. Dezvoltarea mai târzie și mai lentă a capitalismului în România a fost cauzată, la rândul său, de îndelunga dominație a imperiului otoman. Stabilirea dominației otomane asupra țărilor române începe prin pacea de la Kuciuk – Kainargi din 1774, continuă apoi cu Convenția de la Akkerman – 1817, convenție ale cărei prevederi sunt preluate în Tratatul de la Adrianopol – 1829 încheiat în urma războiului ruso – turc. Acest ultim tratat a dat țărilor române libertatea comerțului iar principalele porturi de la Dunăre le-au fost retrocedate. Puse în aplicare prin Regulamentele Organice, cele două măsuri au stimulat dezvoltarea capitalismului în Principatele Române.

Perioada premergătoare apariției constituției în țările române s-a caracterizat și prin puternice frământări și mișcări care au fost o formă de manifestare a luptei pentru înfăptuirea unității de stat a poporului român, pentru revendicări cu caracter democratic, pentru înlăturarea orânduirii feudale.

„Ideea unei Constituții ca întâie necesitate în statele românești a apărut sub influența Franciei revoluționare și a alcătuirilor constituționale ale imperiului napoleonian, abia după mișcarea grecească și aceia a lui Tudor Vladimirescu în 1821”.

Conștiința de neam ce începuse să se afirme din 1821, în timpul revoluției conduse de Tudor Vladimirescu, dobândește caracter politic tot mai evident în revoluția de la 1848 și în mod special în Țara Românească, prin Proclamația de la Islaz din 11 iunie 1848. Acest ultim program conținea 22 de puncte asemănătoare cu „Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789”.

Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice ale primei Constituții din România îl ocupa înfăptuirea în 1859 a statului unitar național prin unirea Munteniei și Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. În timpul acestei domnii s-au înfăptuit o serie de reforme politice: agrară, administrativă și culturală .

Toate cele expuse mai sus duc la concluzia că, nevoia unei așezări politice bazată pe separația puterilor se impunea și la români.

CAPITOLUL I

SCURTĂ INTRODUCERE PRIVIND ÎNCEPUTURILE

CONSTITUȚIONALE LA ROMÂNI

Secțiunea I

Constituția lui Constantin Mavrocordat

„Constituția domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat -una dintre primele încercări izbutite de gândire și practică politică modernă – este un document redactat în spiritul vremii, prin care, Constantin Mavrocordat îi dădea fiului său, Nicolae, „sfaturi” pentru guvernarea țării.

Influențat de ideile epocii luminilor și de modelele europene ale despoților luminați, Constantin Mavrocordat a căutat să introducă și în Principate reforme sociale și administrative modernizate, care să întărească puterea centrală, să ordoneze administrația și să aducă turbulenta boierime pământeană sub ascultarea domniei. Mavrocordat a introdus între 1740 și 1749 un șir de tipice reforme iluministe.

,,Reformele lui Constantin Mavrocordat, adoptate succesiv în Țara Românească și Moldova, au vizat consolidarea statului centralizat, întărirea pozițiilor boierimii și introducerea unor noi forme de exploatare a țărănimii. Toate aceste măsuri au fost luate sub pretextul promovării ideilor raționaliste și a despotismului luminat”.

Îngrijorat de fuga locuitorilor de pe moșii ca reacție a mulțimii dărilor și a apăsării fiscale, el a unificat sistemul de impunere, introducând o dare fixă, ridicată de patru ori pe an, a desființat numeroase dări indirecte, a îngrădit abuzurile fiscale și altele. Toate aceste reforme erau în chip evident menite a introduce un climat de stabilitate fiscală și a preveni viitoarele spargeri de state. Aceasta însemna implicit creșterea numărului de contribuabili și mărirea veniturilor domniei.

Alte reforme au fost introduse în organizarea judecătorească și administrativă, urmărind crearea unui climat de mai mare ordine și eficiență. Pentru prima dată, dregătorii au început a primi lefuri în locul vechiului sistem al havalelor. Județele și ținuturile au fost încredințate unor ispravnici direct răspunzători față de domnie . În sfârșit în 1746 și 1749, Mavrocordat a desființat șerbia în ambele Principate, justificându-și reforma cu argumente luate din arsenalul iluminismului european, deși motivele ei reale erau de natură fiscală nu umanitară.

Toate aceste reforme ale lui Mavrocordat – reforma fiscală, administrativă, judiciară, din domeniul militar, socială – înfăptuite în Moldova și Țara Românească până în 1740 -1741, au fost sistematizate într-un așezământ care a fost tipărit în Mercure de France -Paris – iulie 1742, sub titlul de „Constitution”.

Reformele se vor dovedi însă a fi de scurtă durată, insuficient de temeinice pentru a rezista atât asaltului boierimii cât și presiunilor financiare ale Porții.

Nici un alt domn fanariot nu a încercat cu atâta insistență să introducă reforme în viața socială și politică a Principatelor. Cei mai mulți domni au căutat să reformeze sistemul fiscal, dar crescutele cereri de bani ale Porții nu i-au lăsat niciodată răgazul de timp punerii lor în practică. Nici reforma aparatului administrativ nu a putut fi pusă în aplicare.

Reformele lui Constantin Mavrocordat privind organizarea instanțelor de judecată și a procedurii reprezintă un progres în materie care a fost continuat de Alexandru Ipsilanti prin hrisovul din 1775 intitulat „Pentru rânduiala departamenturilor de judecăți”. Acest hrisov se regăsește în Codul din 1780 intitulat „mica Constituție” pe care o întâlnim apoi citată sub titlul de ,,Pravilniceasca Condică” ce se va aplica în Țara Românească până în preajma revoluției lui Tudor Vladimirescu, când va fi înlocuită cu Legiuirea Caragea.

„ Deși este evident că nu se poate vorbi de o amplă mișcare constituțională în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, structuri politice cu caracter constituțional erau bine cristalizate în acea perioadă în cele două țări românești. Aceste structuri aveau o denumire stabilă, o organizare proprie, prerogative concrete, precum și metode și instrumente de exercitare a acestora”.

Astfel, primul ciclu constituțional al Țărilor Române se încheie la sfârșitul secolului al XVIII-lea, caracterizându-se, în principal, prin caracterul autohton al cutumei.

Secțiunea a II-a

Constituția Cărvunarilor

Sistemul domniei fanarioților este înlăturat după mișcarea revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu, ceea ce dă aripi păturii reformatoare boierești, influențată de doctrina revoluționară apuseană. În Moldova, în 1822, boierii reformatori redactează o Constituție în 77 de articole în care sunt înscrise marile principii de libertate umană și egalitate socială, dispoziții privind organizarea unei Adunări legiuitoare, prerogativele Domnitorului (concentrarea puterii în mâinile acestuia), Divanul domnesc, ierarhia instanțelor judecătorești. Proiectul Constituției nu este însă agreat nici de Poartă nici de consulul Rusiei și, prin urmare, este respins.

Potrivit aprecierii profesorului V.D. Barnovschi, Constituția Moldovei de la 13 septembrie 1822 este cea dintâi încercare de a da consistență tendințelor liberale ale firii romituțional erau bine cristalizate în acea perioadă în cele două țări românești. Aceste structuri aveau o denumire stabilă, o organizare proprie, prerogative concrete, precum și metode și instrumente de exercitare a acestora”.

Astfel, primul ciclu constituțional al Țărilor Române se încheie la sfârșitul secolului al XVIII-lea, caracterizându-se, în principal, prin caracterul autohton al cutumei.

Secțiunea a II-a

Constituția Cărvunarilor

Sistemul domniei fanarioților este înlăturat după mișcarea revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu, ceea ce dă aripi păturii reformatoare boierești, influențată de doctrina revoluționară apuseană. În Moldova, în 1822, boierii reformatori redactează o Constituție în 77 de articole în care sunt înscrise marile principii de libertate umană și egalitate socială, dispoziții privind organizarea unei Adunări legiuitoare, prerogativele Domnitorului (concentrarea puterii în mâinile acestuia), Divanul domnesc, ierarhia instanțelor judecătorești. Proiectul Constituției nu este însă agreat nici de Poartă nici de consulul Rusiei și, prin urmare, este respins.

Potrivit aprecierii profesorului V.D. Barnovschi, Constituția Moldovei de la 13 septembrie 1822 este cea dintâi încercare de a da consistență tendințelor liberale ale firii românilor și principiilor democratice dominante în lumea întreagă.

Inițiatorii proiectului s-au inspirat din concepția revoluționară franceză de la 1789. Mai mult chiar, este preluată o parte din drepturile incluse în Declarația drepturilor și cetățeanului de la 1789 (art. 4-9).

Dintre drepturile și libertățile incluse în proiect menționăm; dreptul la apărare; libertatea învățământului; dreptul de proprietate; libertatea muncii; libertatea conștiinței; libertatea presei; dreptul de petiție; egalitatea; inviolabilitatea domiciliului; drepturile electorale ș.a.

Potrivit proiectului, Adunării Sfatului Obștesc îi revenea competența de a reglementa prin norme general-obligatorii o sferă foarte largă de relații sociale (art. 21 și 22). Domnitorul beneficia de un drept de veto care putea fi infirmat însă de Sfatul obștesc (art. 23). Puterea legislativă se putea exercita împreună de Domn și Sfatul obștesc. Puterea executivă revenea Domnului (art. 19). În ceea ce privește puterea judecătorească, aceasta era tratată ca o ramură a puterii executive.

Proiectul Constituției consacra monarhia constituțională electivă, domnul urmând a fi ales dintre pământeni de către Obștească Adunare ,,alcătuită din mitropolit și episcopii țării și de toată obștea boierilor, de la logofăt mare până la șătrar” (art. 12). Domnul ales urma să fie confirmat de Turcia.

Cu toate că proiectul Constituției nu a prins viață, unele dintre principiile sale constituționale au fost aplicate timp de patru ani, deoarece domnitorul Ioniță Sturza aflându-se în conflict cu consulul Rusiei nu s-a conformat ordinelor acestuia de a nu pune în aplicare proiectul. Opoziția boierilor refugiați în afara hotarelor Moldovei, ostilitatea Rusiei față de „orice propunere de înnoire sau schimbare în vechile așezăminte ale țării”, au silit pe domnitorul Ioniță Sturza să nu pună în aplicare pe față Constituția ci doar să se folosească de prevederile sale pentru a pregăti terenul înnoirilor constituționale viitoare. Moldova a fost astfel printre cele dintâi state cârmuite după normele constituționale moderne la începutul secolului al XIX-lea.

Secțiunea a III-a

Regulamentele organice

După pacea de la Akkerman din 1826, boierii din cele două țări cer unirea acestora, adoptarea unei Constituții, armată națională, prinț străin din Germania de Nord, ales de către Austria, Franța și Anglia, denumirea funcției de șef al statului urmând a fi stabilită de Turcia și Rusia. Rusia nu era însă de acord ca viitorul Așezământ fundamental să poarte denumirea de constituție, ci de Regulament organic.

Prin Tratatul de la Adrianopole (1829) se stabilește în mod clar înțelegerea între Rusia și Turcia privind crearea în Principate a unei administrații naționale și independente. De asemenea, Poarta se angaja să respecte regulamentele administrative făcute în Principate în timpul ocupației rusești ,,după dorința exprimată de adunările celor mai de seamă oameni ai țării și care vor trebui, pe viitor, să servească drept bază a regimului intern al celor două provincii, cu condiția ca aceste regulamente să nu aducă nici o atingere dreptului de suveranitate al Sublimei Porți”.

Cele două proiecte de regulamente au fost întocmite separat de către două comisii, în București și Iași. După ce au fost redactate, proiectele au fost trimise la Petersburg pentru a fi examinate de o nouă Comisie formată din 3 români și 2 ruși, după care sunt trimise în principate guvernatorului rus, generalul Kiseleff, pentru a fi supuse dezbaterii unei Adunări extraordinare. După aprobare, au fost însușite și de Puterea Suverană – Turcia și intră în vigoare în 1831 în Țara Românească și în 1832 în Moldova. Semnificativ este faptul că Regulamentele Organice reprezintă o operă legislativă națională. Ele sunt întocmite sub supraveghere străină dar ,,de cei mai principali locuitori ai Principatelor” și cuprind în parte, cum aprecia Nicolae Iorga, „cererile boierilor de odinioară” și ,,datinile vechi” privind alegerea Domnului.

Din punct de vedere al conținutului său material, Regulamentul Organic (diferențierile redacționale între cele două Regulamente sunt nesemnificative) reprezintă, după unii autori, o Constituție, apreciere menționată „de altfel”, chiar în Tratatul de la Petersburg din ianuarie 1834 prin care s-au aprobat formal cele două Regulamente. Din păcate, prin Tratat, se derogă de le regimul juridic stabilit în Regulamente pentru alegerea Domnitorului, cele două puteri hotărând ca primii doi domnitori să fie numiți de către ele: în Muntenia, de către Rusia iar în Moldova de către Turcia. Sunt numiți Alexandru Ghica în Muntenia și Mihail Sturza în Moldova.

Regulamentele Organice se deosebesc prin conținutul lor de, constituțiile adoptate în aceeași perioadă în Europa Apuseană după modelul Constituției franceze. Astfel, în Europa Occidentală transpunerea în documente fundamentale a cutumei constituționale a avut ca scop, îndeosebi, curmarea abuzurilor și a tiraniei unei guvernări absolute exercitată de monarhul unui stat independent, precum și înlocuirea orânduirii feudale cu cea burgheză. Spre deosebire de Europa Apuseană, în Răsărit, relațiile de producție feudale erau încă puternice față de firavele relații de producție burgheze. De asemenea, statele care își descoperiseră vocația pentru progresul constituțional de tip occidental se aflau subordonate sau integrate Porții Otomane și, în același timp, la confluența contradicțiilor politice și militare între aceasta și Rusia – ambele imperii având un regim politic autocratic, un sistem economic feudal și fiind adversare ale acțiunii politice liberale.

În aceste condiții complexe interne și externe, Principatele Românești deși erau orientate prin motivații culturale și simpatii politice spre Occident, au fost nevoite să accepte compromisul cu obtuzitatea autocratică a Rusiei țariste și a Turciei feudale. Iată de ce, Regulamentele Organice rezultate din acest compromis n-au fost croite după tiparul clasic al constituțiilor apusene (constituții liberale impuse de burghezie), fiind mai curând – așa cum apreciază profesorul Tudor Drăganu – coduri constituționale și administrative decât constituții propriu-zise. Într-adevăr, Regulamentele conțin pe lângă prevederi de natură constituțională, dispoziții privind organizarea administrativă a principatelor, precum și numeroase norme procedurale pentru activitatea judecătorească. Pe lângă acestea, conțineau însă și norme juridice fundamentale referitoare la organizarea politică, constituțională a fiecărui principat. Se poate spune că o dată cu aplicarea Regulamentelor Organice, regimul constituțional românesc a căpătat conotații moderne.

Interesant pentru o analiză mai nuanțată a poziției Principatelor Românești așezate la confluența intereselor marilor puteri din acea vreme, este faptul că Rusia și Turcia, două imperii bazate pe structuri politice și relații de producție feudale erau de acord să introducă în cele două țări românești principii constituționale liberale. Acest fapt se datorează politicii acestor două imperii de a ,,îmbuna” puterile europene (având sisteme constituționale de esență liberală).

Principatele au avut de câștigat pendulând cu diplomație între interesele marilor puteri. În orice caz, atracția, încă din acea vreme, a boierimii liberale pentru modelul constituțional occidental era evidentă. Se poate spune fără teama de a greși că modernizarea constituțională a celor două Principate Românești s-a înfăptuit în legătură directă cu teoria și practica constituțională ale Europei Occidentale.

Unul dintre principiile constituționale fundamentale introduse de Regulamente este cel al separației celor trei puteri. Puterea legiuitoare se încredințează Obșteștei Adunări (parlamentul) și Domnitorului, puterea executivă revenea Domnitorului, iar puterea judecătorească, instanțelor de judecată cu recunoașterea unor prerogative Domnitorului, legătura între acesta și organele judecătorești fiind intermediată de Logofătul Dreptății (ministrul justiției).

Parlamentul (Obșteasca Adunare) era unicameral. Membrii săi erau recrutați din categoria proprietarilor funciari. În Muntenia, Adunarea – prezidată de Mitropolit – era compusă din 42 membri: episcopii de Râmnic, Buzău și Argeș, 20 boieri de rangul I și 18 deputați de județ, plus unu al orașului Craiova. Atât Mitropolitul cât și cei 3 episcopi erau membri de drept. Boierii de rangul I erau aleși prin scrutin cu majoritatea relativă dintre boierii având acest rang și vârsta de 30 de ani. Deputații de județ erau aleși dintre proprietarii funciari și rezidenți în județul respectiv, în vârstă de cel puțin 25 de ani. În Moldova, Obșteasca Adunare era prezidată de drept de Mitropolit. Membrii acesteia erau episcopul de Roman și cel de Huși (membri de drept), 16 boieri aleși dintre cei având rangul de mare logofăt până la ban, inclusiv și din 16 deputați provinciali în vârstă de cel puțin 30 de ani, câte unul din fiecare județ.

Deși aveau un caracter reprezentativ, cele două Adunări nu exprimau și interesele țărănimii întrucât această categorie socială nu participa la alegeri datorită censului ridicat iar potrivit normelor cuprinse în Regulamente, eligibilitatea era condiționată de apartenența candidatului la unul dintre rangurile boierești.

Mandatul reprezentativ al celor două Adunări era de 5 ani. Regulamentele au prevăzut incompatibilitatea funcției de ministru (logofăt) cu cea de membru al Adunării. Fiecare Adunare era constituită legal în prezența a 2/3 din numărul membrilor săi. Președintele fiecărei Adunări deținea un vot hotărâtor prin care soluționa cazurile de paritate. După adoptare, legile erau supuse Domnitorului spre sancționare. Acesta avea, însă un drept de veto putând să refuze sancționarea unei legi. De asemenea, Domnitorul avea dreptul de a dizolva Adunarea cu aprobarea prealabilă a Puterii Protectoare (Rusia) și a Puterii Suzerane (Turcia).

În afara Adunării Obștești, cele două Regulamente Organice prevedeau constituirea în fiecare Principat a unei Adunări Obștești Extraordinare investită cu dreptul de a-1 alege pe Domnitor.

Adunarea Obștească Extraordinară din Muntenia era alcătuită din Mitropolit, episcopii de Râmnic, Buzău și Argeș, 50 de boieri de rangul I, 75 de boieri de rangul II, 36 de deputați județeni, câte doi aleși în fiecare județ și 27 deputați ai corporațiilor orășenești. Eligibilitatea candidaților era condiționată, în afara apartenenței lor sociale și profesionale, de vârsta minimă de 30 de ani, precum și de calitatea de român. În Moldova, Adunarea Obștească Extraordinară era constituită din 3 membri de drept (Mitropolitul și episcopii de Huși și Buzău), 45 de boieri de rangul I, 30 de boieri de rangul II, 30 deputați ai ținuturilor, 21 deputați ai corporațiilor orășenești și un deputat din partea Academiei Naționale, iată deci că reprezentativitatea Adunării Obștești Extraordinare era mai largă decât cea a Adunării Obștești.

Potrivit regulamentelor, candidatul la domnie trebuia să fie descendent (cel puțin de gradul II) al unei mari familii boierești. Domnitorul (Hospodarul) era ales pe viață. Prin urmare, instituția domniei era: eligibilă; viageră; aristocratică.

Domnitorul era șeful puterii executive. În această calitate, printre altele, avea dreptul de a numi și revoca din funcție pe toți funcționarii statului, inclusiv pe miniștri, exercita dreptul de grațiere, acorda și retrăgea titlurile de noblețe ș.a. În același timp, Domnitorul exercita și anumite atribuții cu caracter jurisdicțional. Inițiativa legilor revenea, de asemenea, Domnitorului.

Prin Regulamentele Organice s-a înfăptuit și modernizarea administrației. Miniștrii erau recrutați în Sfatul (Consiliul) administrativ (Guvernul), organism investit cu atribuția de a pregăti proiectele de lege, ca și cu cea de a asigura buna administrare a activității interne a fiecărui Principat.

Prin Regulamente era reglementată, de asemenea, și armata națională.

Potrivit Regulamentelor, activitatea de judecată era înfăptuită de înalta Curte de Revizie; înaltul Divan; Divanurile judecătorești civile și criminale cu sediul la București și Craiova.

După înăbușirea revoluției burghezo-democratice de la 1848, prin Convenția de la Balta Liman (1849) încheiată de Rusia cu Turcia se revine asupra caracterului viager al Domniei, stabilindu-se că Domnitorul urma să fie numit pentru 7 ani de către Turcia și Rusia. Tot acum se hotărăște desființarea Obșteștilor Adunări și înlocuirea lor cu Divanuri constituite din mari boieri numiți de Domnitor. Aceste organisme exercitau activitatea legislativă cu aprobarea Domnitorului și a Rusiei.

Suita de acte politice și juridice la care ne-am referit au impus de la sine introducerea în organizarea de stat a unor concepții și principii noi, moderne privind formele de guvernământ și regimul politic.

Secțiunea a IV-a

Reforme și proiecte constituționale în anul

revoluționar 1848

Revoluția burghezo-democratică din Moldova, Țara Românească și Transilvania a dat un ultim mare impuls reformatorilor autohtoni pentru a revendica Rusiei și Turciei deziderate politice, în primul rând, unirea celor două principate, emanciparea social-economică și a impune proiecte de modernizare a sistemului general de drept, îndeosebi, a sistemului constituțional. În ceea ce privește Transilvania, revoluționarii români militau pentru reforme social-economice și politice vizând emanciparea națională a populației românești.

1. Programe revoluționare și proiecte de Constituție.

În programul politic al revoluționarilor moldoveni elaborat la Brașov („Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”) se milita, printre altele, pentru organizarea de stat pe baza principiilor fundamentale ale revoluției burghezo-de-mocratice din Franța. La rândul său, proiectul de Constituție elaborat de Mihail Kogălniceanu în August 1848 la Cernăuți, proclama Moldova ,,stat constituțional” bucurându-se de autonomie internă. Potrivit proiectului, puterea legiuitoare urma să se exercite de Adunarea obștească formată din deputați desemnați prin vot cenzitar, iar puterea executivă era încredințată Domnului care beneficia de neresponsabilitate politică pentru actele sale și își asocia pe aceste acte, constrasemnătura ministrul de resort. Persoana Domnului era inviolabilă. Puterea judecătorească era încredințată instanțelor judecătorești, judecătorii fiind independenți. „Orice tribunaluri și comisii excepționale” erau interzise formal. În proiect se găsea o reglementare modernă a drepturilor și libertăților cetățenești, după modelul constituțional francez.

2. Actul constituțional de la Izlaz (9/21 iunie 1848).

Sub această denumire sunt cuprinse Proclamația și Programul revoluționarilor din Țara Românească din 9/21 iunie 1848 care se completează reciproc, împreună constituind, potrivit unei opinii, prima Constituție din Țările Române. Așa și a fost supusă aprobării Adunării de la Islaz și prezentată domnului Gheorghe Bibescu care o și semnează. În afară de revendicări sociale care vizau înlăturarea clasei boierești de la conducerea țârii și preluarea puterii de către burghezie, modernizarea administrației, actul constituțional prevedea introducerea în organizarea de stat a principiului reprezentativ pe baza căruia urma să se constituie o Adunare Generală formată din reprezentanți ai tuturor stărilor sociale, alegerea pentru 5 ani a unui Domn, candidatura nefiind condiționată de o origine socială aristocratică.

3. Programul de revendicări naționale prezentat Adunării populare de la Blaj (2/14 mai 1848).

Printre principalele revendicări social-economice și politice ale mișcării revoluționare din Transilvania, menționăm doar acelea privind accesul populației românești – în trecut considerată ,,națiune tolerată” -în Dietă (parlament) proporțional cu ponderea ei numerică în ansamblul locuitorilor. Prin modul de constituire și organizarea propriu- zisă, ca și prin importanța fundamentală a problemelor pe care era chemată să le dezbată, Adunarea Națională de la Blaj avea un pronunțat caracter reprezentativ, hotărârile sale fiind, totodată, rezultatul unor consultări referendare. De aceea, Adunarea națională a avut un caracter constituant. De altfel, ea însăși cerea adoptarea unei Constituții a Transilvaniei care să consacre principii burgheze.

Ca o concluzie ce se poate desprinde din evoluția constituțională a țărilor românești în secolul al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea, menționăm că în afară de Așezămintele fundamentale prezentate, a existat un mare număr de proiecte de constituție, programe, memorii de reformă a organizării statului, petiții de drepturi care au tins să inspire, să faciliteze ori să obțină aplicarea unor soluții de modificare a raporturilor sociale și de reorganizare modernă a statului prin introducerea unor instituții politice consfințite juridic, rezultate din gândirea și practica constituțională a Europei Occidentale din acea vreme. Aceasta demonstrează indubitabil deschiderea națiunii române, încă din această perioadă, spre civilizația europeană, integrarea Principatelor, prin mințile luminate ale marilor iubitori de neam și iscusința lor de a naviga între Rusia și Turcia, în procesul european de modernizare a teoriei și practicii constituționale.

4. Convenția de la Paris (7 august 1858).

După valul revoluționar din 1848, care a zguduit întreaga Europă Centrală și Răsăriteană, statele din această zonă, în special marile puteri, preocupate de propriile probleme sociale, au adoptat o atitudine rezervată față de urmările reprimării brutale a Revoluției române de către Rusia și Turcia. Încurajată de pasivitatea marilor puteri dezinteresate pentru moment față de soarta Principatelor, Rusia reia politica sa expansionistă împotriva Turciei – Puterea suzerană a acestora -, urmărind să obțină accesul la Bosfor și să cucerească Constantinopolul.

Principatele Române figurau pe harta de război ca teritorii ce urmau a fi, de asemenea, cucerite sau cel puțin controlate.

În 1853 izbucnește un nou război între Rusia și Turcia încheiat prin Tratatul de la Paris din 30 Martie 1856 care stabilește, printre altele, un nou statut internațional al Principatelor Române.

Potrivit art. 22 din Tratat, Principatele Valahiei și Moldovei urmau să se bucure în continuare sub suzeranitatea Porții și sub garanția colectivă a Puterilor Garante, de privilegiile și imunitățile pe care ele le posedau în trecut. Garanția fiind colectivă, este evident că nici una dintre Puterile garante nu putea exercita vreun drept care ar fi presupus amestecul în treburile interne ale acestora. Sublima Poartă se angaja să respecte și să mențină Principatelor ,,o administrațiune independentă și națională precum și deplină libertate de cult, de legislațiune, de comerț și de navigațiune” (art. 23 din Tratat). Practic, se deschidea perspectiva unirii celor două Principate.

Din punct de vedere constituțional, ne interesează dispozițiile Tratatului referitoare la păstrarea vechilor privilegii și imunități recunoscute Principatelor de către Turcia prin capitulațiile încheiate de domnitorii Valahiei și Moldovei cu diferiți sultani. Articolul 24 din Tratat prevedea convocarea în fiecare Principat a unui Divan ad-hoc ca organ reprezentativ al „intereselor tuturor claselor societății”. Aceste organisme erau investite cu atribuția de a exprima voința populației în ceea ce privește stabilirea definitivă a organizării politice și de stat a celor două Principate.

În afară de caracterul de organism reprezentativ, Divanurile ah-hoc aveau vocația unor adunări constituante deoarece hotărârile ce urmau să le adopte aveau un caracter fundamental, exprimând pe plan juridic principiul autodeterminării potrivit căruia, reprezentanții aleși ai poporului urmau să decidă organizarea definitivă a Principatelor, inclusiv – așa cum de altfel s-a și întâmplat- hotărârea poporului român de a se uni într-un singur stat sub numele de România. Cele două Divanuri s-au pronunțat fără nici un echivoc pentru Unire.

Potrivit art. 23 din Tratatul din 30 Martie 1856, s-a constituit, paralel cu Divanurile ad-hoc, o Comisie specială reprezentând puterile garante și Turcia, însărcinată cu misiunea de a examina situația din Principate și de a propune bazele viitoarei lor organizări politice. Comisia respectivă a întocmit un raport privind constatările sale în care a inclus și „opiniunea emisă de ambele Divanuri”, adică rezultatele votării. Raportul respectiv va fi prezentat Convenției de la Paris din 7 August 1858, care inaugurează un nou ciclu constituțional.

Principalele caracteristici ale noului ciclu constituțional constau în accentuarea luptei pentru autonomia celor două Principate românești și modernizarea structurilor de guvernare pe baza modelului constituțional al statelor din Apusul Europei . Este o perioadă fructuoasă folosită cu abilitate politică și diplomatică de noua generație de boieri români pentru a scoate cele două țări românești de sub influența Rusiei și a Turciei, atât cât permitea raportul de forțe ale marilor puteri din acea epocă.

Pe parcursul ciclului constituțional respectiv, Principatele Române au acționat, practic, prin aceleași mijloace, au recurs la aceleași instrumente constituționale pentru a grăbi unirea lor într-un singur stat. Se constată, de asemenea, accentuarea modernizării constituționale, îndeosebi prin consolidarea aplicării principiului separației puterilor.

Prevederile Convenției echivalează cu dispozițiile unei veritabile Constituții a Principatelor Române, deși ea este un act internațional.

Potrivit Convenției de la Paris, Principatele Române beneficiau de un statut de deplina autonomie internă în condițiile stabilite în vechile Capitulații și se aflau sub garanția colectivă a Puterilor semnatare, Turcia continuând să fie Putere suzerană.

Organizarea de stat a Principatelor era stabilită potrivit principiului separației puterilor: puterea legislativă era încredințată Domnului, unei Adunări Elective și Comisiei Centrale de la Focșani (comună pentru cele două Principate); puterea executivă se exercita de către Domn/Hospodar; puterea judecătorească era exercitată în numele Domnului de către magistrați numiți de acesta.

Proiectele legilor de interes comun erau pregătite de Comisia Centrală de la Focșani și votate de cele două Adunări Elective.

Proiectele legilor de interes special pentru fiecare Principat erau pregătite de Domn și votate de Adunarea Electivă respectivă. O deosebită importanță prezintă art. 37 din Convenție potrivit căruia ,,legile de un interes special pentru fiecare principat nu vor fi întărite de hospodar decât după ce vor fi comunicate de dânsul Comisiei Centrale, care va avea a prețui de sunt potrivite cu dispozițiile constitutive ale noii organizații”. Practic, se instituia un organism și mecanismul corespunzător de verificare a constituționalității legilor. Este prima dispoziție legală din istoria dreptului românesc referitoare la controlul politic al constituționalității legilor. Atragem atenția că la acea vreme, doar în Franța se instituise un asemenea control politic al constituționalității legilor, exercitat, însă, de Senat. Comisia Centrală, deși exercita puterea legislativă împreună cu hospodarul și Adunarea Electivă, nu avea decât atribuția de a pregăti „legiuirile de interes comun amândurora principatelor”, urmând ca acestea să fie votate de adunări (art. 6 alin. 2). O altă asemănare între Comisia Centrală și actuala Curte Constituțională privește modul de desemnare a membrilor săi. Astfel, cei 16 membri ai Comisiei erau numiți câte patru de către fiecare hospodar dintre membrii Adunării și câte patru de către fiecare Adunare din rândul membrilor săi (art. 27 alin. 2).

Mandatul Adunării Elective era de 7 ani. Legile votate de Adunarea Electivă urmau să fie promulgate de Domn care deținea însă și un drept de veto, putând să refuze sancționarea lor. Convenția de la Paris a prevăzut, de asemenea, alegerea pe viață a Domnului de către Adunarea electivă. După alegere, Domnul urma să fie investit în această funcție de către Sultan. Pentru a-l alege pe Domn, Adunarea trebuia să se întrunească în prezența a 3/4 din membrii săi. Convenția a stabilit următoarele condiții de eligibilitate pentru înalta demnitate de Domn:

vârsta de 35 de ani;

naționalitatea valahă sau moldoveana;

un venit funciar de 3000 galbeni anual;

candidatul să aibă o vechime de cel puțin 10 ani în funcții publice sau să fi fost membru în Adunările Elective.

În ianuarie 1859 în ambele Principate este ales Domn pe viață Alexandru Ioan Cuza. Curând, între acesta și Adunarea Electivă conservatoare, precum și între aceasta și Guvern au apărut fricțiuni grave datorită programului de reforme inițiate de Alexandru Ioan Cuza la recomandarea primului-ministru, Mihail Kogălniceanu. Acesta este motivul pentru care Domnul dizolvă Adunarea Electivă la 2 Mai 1864, acțiune care echivalează cu o lovitură de stat. Pe aceeași dată, Cuza supune unui plebiscit Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, apreciat unii autori ca fiind prima Constituție a țării.

CAPITOLUL II

SCURTĂ CARACTERIZARE A CONSTITUȚIILOR ROMÂNE

DIN 1866 ȘI 1923

Secțiunea I

Constituția de la 1866

Înfăptuirile istorice, privind unirea celor două țări române și constituirea statului național unitar, organizarea politico-juridică și administrativă a României pe baze moderne, asigurarea autonomiei interne a acesteia, adoptarea unei legislații moderne care a ridicat țara la nivelul statelor cu cea mai avansată legislație, s-au datorat domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Fără a intra în detalii, este limpede că domnia de șapte ani a lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat o perioadă luminoasă din istoria poporului român și că, fără a idealiza personalitatea domnitorului, rămâne pe de-a-ntregul valabilă aprecierea lui Mihail Kogălniceanu că nu greșelile l-au răsturnat, ci faptele lui cele bune.

La 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice și se instituie o Locotenență Domnească care a condus țara până la 10 mai 1866. Noua conducere, se angaja să mențină unirea, autonomia, principele străin, guvernământ constituțional, cea ce însemna reluarea firului politic convenit în anii 1857-1858.

Pentru a pune capăt luptelor interne între partidele politice și pretendenții la tron, este desemnat, ca succesor al Domnului Alexandru Ioan Cuza, prințul Carol de Hohenzollern Sigmaringen. Acesta acceptă tronul României sub numele de Carol I.

„Noul Domn trebuia să fie străin, ca să nu cunoască multă vreme țara și poporul, ca să n'aibă nici o rădăcină decât cea constituțională și nici o rădăcină decât cea impusă de voturile unei obligații politice.

Adunarea țării care l-a proclamat pe Carol I, domnitor al României, se transformă în Adunarea constituantă luând în dezbatere proiectul de Constituție.

Astfel domnia lui Carol I a debutat prin unanima adoptare de către Parlament a unei noi Constituții, care era practic, o traducere fidelă a Constituției Belgiei din 1831.

Proiectul Constituției, întocmit de către o comisie a Consiliului de Stat și aprobat de către guvern, a fost dezbătut în Adunarea Electivă și adoptat de aceasta, în unanimitate de 91 de voturi, la 29 iunie 1866.

Constituția adoptată în 1866 a deschis astfel un nou cadru constituțional în istoria poporului român.

Elaborarea și adoptarea rapidă a Constituției exprimă încă odată hotărârea României de a respinge imixtiunea marilor puteri în treburile țării.

Constituția este sancționată prin decret semnat de Carol I și contrasemnat de Președintele Consiliului de Miniștri, Lascăr Catargiu și de șase miniștri, purtând data de 30 iunie 1866. Ea a intrat în intrat în vigoare la data sancționării și a fost publicată în Monitorul Oficial al României numărul 142 din 1/13 iulie 1866.

Constituantul din 1866 nu aținut seamă de realitățile constituționale românești și a elaborat o Constituție care este practic, o traducere fidelă a Constituției Belgiei din 1831. Constituția a stabilit următoarele principii:

principiul suveranității naționale (ort.31);

principiul monarhiei ereditare (ari.82);

principiul inviolabilității monarhului (art.92);

principiul guvernării reprezentative (art.31);

principiul responsabilității ministeriale (art.92);

principiul separației puterilor (art. 3 2 , art.35 , art.36 );

principiul rigidității Constituției (art 129);

principiul supremației Constituției ( art. 128).

Legea fundamentală de la 1 iulie 1866 , consacrând făurirea statului național român, proclamând monarhia constituțională pe temeiul separației puterilor precum și drepturile și libertățile cetățenești, prin forma și conținutul său este prima constituție internă românească. Ea a fost promulgată fără aprobarea puterilor garante și reprezintă un energic act de afirmare a independenței. Prin esența sa ea este o constituție democratică și modernă.

Această primă Constituție a României cuprinde 133 de articole grupate în 8 titluri și anume:

„Titlul – Despre teritoriul României; Titlul II – Despre drepturile românilor; Titlul III – Despre puterile statului; Titlul IV – Despre finanțe; Titlul V – Despre puterea armată; Titlul VI – Dispozițiuni generale; Titlul VII – Despre revizuirea Constituției; Titlul VIII – Dispoziții tranzitorii și suplimentare.

„O semnificație deosebită avea faptul că legea fundamentală a fost promulgată fără aprobarea Puterilor Garante, nu menționa dependența față de Imperiul Otoman, iar denumirea oficială de Principatele Unite a fost înlocuită cu cea de România, ceea ce vădește limpede aspirația spre independență a națiunii române.

În Titlul I – Despre teritoriul României, Constituția consacră în chiar primul articol că „Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub denumirea de România”. În ceea ce privește teritoriul României, acesta este declarat ,,nealienabil ceea ce întărea caracterul suveran al satului român.

Constituantul a consacrat astfel la nivel de principiu fundamental, Actul politic al Unirii din 24 ianuarie 1859, întărind, prin voința suverană a reprezentanților națiunii în Adunarea Electivă, caracterul unitar al statului. Potrivit articolului respectiv, orice tendință separatistă a celor două teritorii românești unite în ianuarie 1859 , putea fi considerată neconstituțională.

Referitor la drepturile românilor, Constituția consacră drepturile și libertățile cetățenilor potrivit sistemului constituțional burghez, drepturi care puteau fi exercitate numai de cetățenii români. Cetățenia putea fi acordată străinilor numai informa unei legi speciale, iar cei ce nu erau de rit creștin nu puteau dobândi cetățenia – articolul 7. Dispozițiile acestui articol au fost modificate, însă mai târziu, în 1879.

Constituția a proclamat printre altele libertatea conștiinței, libertatea presei , a întrunirilor, libertatea învățământului. Drepturile câștigate până atunci erau respectate și toți românii erau egali în fața legii. De asemenea se mai garanta libertatea individuală iar domiciliul era neviolabil.

Titlul al II-lea al Constituției din 1866, intitulat „Despre drepturile românilor”, avea o importanță politică și socială, întrucât proclama drepturi de esență democratică în acea vreme, unele dintre ele regăsindu-se în Codul civil din 1865, de pe vremea lui Cuza. Dispozițiile Codului civil referitoare la reglementarea situației bunurilor și a modurilor de dobândire a proprietății sunt asemănătoare cu cele ale articolului 19 al Constituției din 1866. Articolul 19 consacră proprietatea de orice natură precum și creanțele asupra statului ca fiind sacre și inviolabile, iar ca o puternică garanție se stabilește că nici o lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averilor”- articolul 17, Constituția din 1866.

Legea fundamentală din 1866 a constituit baza juridică a instaurării regimului monarhiei constituționale. Ea avea la bază principiul separării puterilor în stat.

Constituția proclamă principiul separației puterilor cu precizarea că ele ,,emană de la națiune” și că „se exercită numai prin delegație”.

Puterea legislativă se exercită colectiv de către Domn și Reprezentanța națională care era formată din două Camere: Adunarea Deputaților și Senatul.

Puterea executivă era încredințată domnului care urma să o exercite prin organele administrative, iar puterea judecătorească revenea curților și tribunalelor.

Cât privește Adunarea Deputaților, aceasta era aleasă pe patru ani de un electorat împărțit pe colegii în raport de veniturile realizate de fiecare alegător. Senatul, cea de-a doua cameră a Reprezentanței naționale se compunea din senatori aleși pe baza sistemului censitar.

Fiecare din cei trei factori, Domnul, Adunarea Deputaților și Senatul, se bucurau de inițiativă legislativă. După ce era discutată și votată de majoritatea membrilor celor două adunări, legea urma a fi supusă sancțiunii Domnului.

„În aceste condiții, Domnul – de această dată pe baza principiului monarhiei ereditare și prin ordinul de primogenitură, din bărbat în bărbat – a devenit cea de-a treia cameră a puterii legiuitoare – Orice lege – spune articolul 32 din Constituție – cere învoirea câtor trele ramuri ale puterii legiuitoare -. Adică a Domnului, a Adunării Deputaților și a Senatului. Domnul avea inițiativă legislativă, dreptul de a sancționa sau nu o lege adoptată de cele două Camere și, în calitatea sa de a treia cameră sau „ramură” a puterii legiuitoare, participa la „interpretațiunea legilor cu drept de autoritate” ( art. 34 din Constituție )”.

Se poate deci spune că, cel mult, pe calea sancțiunii și a interpretării obligatorii, Domnul exercita și „un control al constituționalității”, a priorii și a posteriorii.

Dispozițiile privind compunerea și alegerea membrilor Parlamentului erau cuprinse în Constituție și în legea electorală.

Pentru alegerea deputaților, alegătorii erau împărțiți în patru categorii pe colegii. Primul colegiu de alegători era format din cei care aveau un venit funciar mai mare de 300 de galbeni; din colegiul al II-lea făceau parte cei cu venit funciar de la 100 la 300 de galbeni, iar din colegiul al III-lea industriașii și comercianții care plăteau un impozit de cel puțin 80 de lei. Erau scutiți de acest cens cei ce exercitau profesiuni liberale, ofițerii în retragere, profesorii pensionari. Toți cei cuprinși în aceste trei colegii erau alegători direcți.

Din colegiul al IV-lea făceau parte toți cei ce plăteau un impozit cât de mic și nu se încadrau în nici una din primele trei categorii. Cincizeci de alegători din colegiul al IV-lea numeau un delegat, iar delegații îl alegeau pe deputat.

Pentru Senat corpul electoral se împărțea în două colegii. Din primul colegiu făceau parte proprietarii de fonduri rurale cu un venit de cel puțin 300 de galbeni, iar din al II-lea colegiu, cel al orașelor reședințe, proprietarii de imobile cu un venit de până la 300 de galbeni.

În anul 1884, datorită schimbării raportului de for ie dintre clase s-a schimbat și sistemul electoral; astfel cele patru colegii au fost reduse la trei prin contopirea colegiilor unu și doi.

Constituția română de la 1866 exprima un anumit raport real de forțe, în care burghezia și moșierimea – aceasta din urmă având preponderență – se găseau într-o situație foarte avantajoasă față de proprietari și țărănimea muncitoare. Din această cauză Constituția din 1866 conținea o serie de prevederi avantajoase pentru burghezie și moșierime, printre care pe primul loc se situează împărțirea alegătorilor pe colegii în funcție de avere.

Puterea executivă aparținea Domnului, Constituția consacrând principiul monarhiei ereditare în persoana Principelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen și a moștenitorilor săi.

În luna iunie 1884, Parlamentul a decis modificarea Constituției, stabilind regatul ca formă de guvernământ. Puterile regelui, ca șef al statului au sporit și mai mult. Regele exercita o serie de atribuții legislative, executive și judecătorești: sancționa și promulga legile; încheia convenții cu alte state; întocmea regulamente în vederea executării legilor; confirma în toate funcțiile publice; era șeful armatei; conferea gradele militare și decorațiile; avea dreptul de amnistie în materie politică, de a ierta sau micșora pedepsele în materie criminală, etc.

Caracterul constituțional al instituției șefului statului era pus în lumină de articolul 96 din Constituție, potrivit căruia „ Regele nu avea alte puteri decât cele date lui prin Constituțiune”.

Regelui, în scopul asigurării unei activități nestingherite, i s-au acordat unele privilegii deosebite cum ar fi: irevocabilitatea, adică regele deținea puterea ereditară pe viață și inviolabilitatea adică nu răspundea pentru actele sale .

,,Constituția avea la bază principiul potrivit căruia suveranul – domnește dar nu guvernează -. În acest spirit articolul 92 prevedea : – Persoana regelui este neviolabilă -. Miniștrii lui sunt răspunzători. Nici un act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel art. 2.

În articolul 93 al Constituției se prevedea că „ regele sancționează și promulgă legile” și de asemenea el „ poate refuza sancțiunea sa”. Astfel regele dispunea de un drept de veto absolut, drept pe care l-a solicitat și la obținut în cele din urmă datorită stăruințelor sale.

Pentru a asigura succesiunea la tron pe principiul eredității, Constituția stabilea unele organe speciale care trebuiau să exercite puterea regală în condiții speciale: Locotenența regală în caz de vacanță a tronului până la desemnarea noului rege, Regența în cazul când succesorul tronului ar fi minor, sau regele ar fi în imposibilitatea de a domni.

Din punct de vedere al formei de guvernământ, Constituția a întărit caracterul cvasimonarhic al statului român, în favoarea căruia se pronunțaseră unele dintre fostele puteri garante ale principatelor cu un deceniu în urmă. Regimul politic instituit avea un caracter parlamentar.

În exercitarea atribuțiilor sale executive regele era ajutat de miniștrii care formau un Consiliu condus de un Președinte sau Prim Ministru. Consiliul de Miniștrii era organul consultativ central.

Constituția prevedea că ministru , nu poate fi decât cel care este Român din naștere sau cel care a dobândit împământenirea și nici un membru al familiei regale nu putea exercita această funcție. Miniștrii erau numiți și revocați de către rege, răspundeau pentru actele proprii precum și pentru actele emanate de la rege și pe care, în funcție de competența lor, le contrasemnau.

Adunarea Deputaților, Senatul și Regele aveau dreptul să-i acuze pe miniștrii și să-i trimită în fața înaltei Curți de Casație și Justiție spre a fi judecați. Pentru punerea sub acuzare a miniștrilor nu se putea dispune decât cu majoritatea de 2/3 din numărul membrilor prezenți la ședința camerei respective. În articolul 101 al Constituției s-a statuat că Parlamentul urma să adopte o lege care va determina cazurile de responsabilitate, pedepsele aplicabile miniștrilor și modul de urmărire judiciară a acestora.

Răspunderea politică a miniștrilor era asumată, în mod firesc față de Reprezentanța Națională. În afara acestei răspunderi – tipice pentru un regim politic parlamentar, miniștrii puteau fi puși sub acuzare de oricare dintre cele două camere legislative, precum și de șeful statului. Competența de judecată revenea, în acest caz, înaltei Curți de Casație și Justiție în secțiuni unite (articolul 101).

Constituția se ocupa în articolul 36 ca și în capitolul al IV-lea de activitatea judecătorească, stabilind că aceasta se exercită de curți și tribunale, iar în articolul 104 se statua, că nici o jurisdicție nu se poate înființa decât numai în puterea unei legi.

În capitolul V, Constituția stabilește că organizarea administrativ teritorială este reglementată de legi, care vor trebui să aibă la bază descentralizarea administrației și independența comunală.

În ceea ce privește finanțele, Constituția stabilește în Titlul al IV-lea că impozitele se stabilesc și se percep în puterea unei legi, la fel ca și fondurile pentru pensii sau gratificațiunile în sarcina tezaurului public. Adunarea Deputaților, în fiecare an încheia socotelile și vota bugetul. Se mai prevedea existența unei singure Curți de Conturi și că legile de finanțe, ca și celelalte legi și regulamente de administrație publică, se publicau în Monitorul Oficial.

Dispozițiile constituționale cuprinse sub titlul „Despre puterea armată„ reflectau mutațiile produse în caracterul statului. În acest titlu se stabilesc următoarele: „Tot Românul face parte din unul din elementele puterii armate, conform legilor speciale; garda cetățenească era și rămânea desființată; contingentul armatei se vota pe fiecare an, iar teritoriul României nu putea fi ocupat de nici o trupă străină și nici trece pe el decât în puterea unei anumite legi”.

Un anumit interes de ordin istoric prezintă și dispozițiile generale, îndeosebi articolul 127 care interzicea posibilitatea suspendării Constituției, cele privind revizuirea Constituției ( articolul 128 ), precum și dispozițiile tranzitorii și suplimentare care stabileau un anumit program legislativ.

Acest program legislativ se referea la adoptarea unor legi speciale privitoare la descentralizarea administrației, responsabilitatea miniștrilor, modificarea legii pensiilor, la dezvoltarea căilor de comunicație, la justiția militară și altele.

Dispoziții care cereau o serie de forme procedurale conțineau și constituțiile burghezo-moșierești din țara noastră. Procedura care trebuia urmată, după Constituția din 1866, era următoarea: puterea legiuitoare trebuia să declare că este de trebuință modificarea anumitor dispoziții ale constituției, anume arătate, declarație care la rândul ei trebuia să fie citită și aprobată în ședință publică de 3 ori din 15 în 15 zile, după care adunările se dizolvau de drept.

Constituția adoptată la 1866 a suferit o serie de modificări: în octombrie 1879 dispozițiile cu privire la drepturile politice – astfel a fost modificat articolul 7 care era pus de acord cu articolul 44 al Tratatului de la Berlin -, în iunie 1884 dispozițiile privitoare la domn, presă, sistem electoral și pământuri rurale. O altă modificare a Constituției a avut loc în iulie 1917 în ceea ce privește garantarea dreptului de proprietate precum și a dreptului de vot. Au fost modificate apoi unele articole ale Constituției prin care s-a abolit sistemul censitar, proclamându-se votul universal, egal, direct, obligatoriu și cu scrutin secret.

Sub presiunea crescândă a maselor și sub influența revoluției ruse din februarie 1917, burghezia și moșierimea au promis, în martie 1917, două reforme de ordin constituțional, care marchează schimbarea raportului de forțe în lupta de clasă. Aceste două reforme au fost votul universal și reforma agrară.

Pe lângă aceste modificări, Legea fundamentală din iulie 1866 a mai fost revizuită prin unele decrete legi din 30 decembrie 1918 ca urmare a desăvârșirii statului național unitar român.

Constituția adoptată în anul 1866 a inaugurat un nou ciclu constituțional în istoria politică a românilor, a consacrat într-o formă juridică fundamentală instrumentele democratice de guvernare dar mai ales a consolidat autonomia celor două Principale Române.

Secțiunea a II-a

Constituția din 1923

Așezământul fundamental din 1866 avea să stimuleze dezvoltarea rapidă a întregii vieți social -economice și politice. Constituția a rămas în vigoare mai mult de o jumătate de secol, perioadă de timp în care, în societatea românească, s-au produs o serie de transformări importante.

Cu toate că, Legea fundamentală din 1866 a fost revizuită de trei ori, nu s-a reușit adaptarea ei la noile realități istorice, sociale, economice și politice ale țării.

Aspirația poporului român la desăvârșirea unității naționale și statale, intrarea României în război , impuneau cerința înnoirii Constituției. În primul, rând se punea problema săvârșirii unității naționale. Făurirea statului național unitar român a fost rezultatul unui îndelungat proces istoric. Prima provincie românească, care s-a unit cu țara, a fost Basarabia, în martie 1918. Hotărârea Sfatului Țării din Chișinău s-a bazat pe trecutul istoric și pe factorii demografici, culturali, economici. Următorul pas este făcut de Bucovina, care, în noiembrie 1918, hotărăște unirea cu România. Actul desăvârșirii Marii Uniri este înfăptuit la 1 decembrie 1918, când Marea Adunare de la Alba Iulia hotărăște unirea Transilvaniei cu România, încheindu-se astfel un lung proces istoric în cadrul căruia românii toate teritoriile românești au năzuit și luptat pentru unitate și independență.

Sfatul Țării de la Chișinău și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia au cerut în Rezoluția de unire convocarea unei Adunări Constituante alese prin vot universal, fapt pentru care, Decretul Regal de convocare a Parlamentului bicameral, rezultat din alegerile din 1922, declară constituante noile Adunări alese.

Trebuie menționat că toate cele trei organisme care hotărâseră unirea – Sfatul Țării, Congresul General al Bucovinei și Adunarea Națională de la Alba Iulia – au avut un veritabil caracter constituant, exprimând voința suverană a populației de unire cu România. Însăși declarațiile de unire au fost adoptate prin votul reprezentanților tuturor claselor sociale și primite de popor cu un mare entuziasm.

În anul 1918 dispozițiile Constituției din 1866 sunt extinse în provinciile istorice românești, Transilvania, Bucovina și Basarabia, unite cu țara în același an, ca apoi, această extindere, să fie completată cu o serie de decrete – legi privind organizarea noilor teritorii.

În perioada 1918-1920, statul român a avut ca principală preocupare, pe plan extern, recunoașterea prin tratate internaționale a făuririi statului național unitar. După recunoașterea statului român, pe plan internațional, prin tratate internaționale, între anii 1918 – 1920, a urmat problema unificării administrative și legislative. Unificarea legislativă s-a realizat prin extinderea vechii legislații. Organizarea statală urma să funcționeze în mod tacit pe baza Constituției din 1866, care suferise unele modificări mai esențiale – votul universal și reforma agrar.

Reforma agrară nu a însemnat desființarea relațiilor feudale, care s-au menținut sub forma dijmei, și nici nu a fost aplicată decât în 1/3 din cei îndreptățiți la reformă. Nici votul universal nu a închis participarea maselor populare la conducerea de stat, ele neînsemnând altceva decât desființarea colegiilor electorale, respectiv a censului de avere, dar nu și a celorlalte nenumărate censuri, care împiedicau un mare număr de cetățeni să participe la alegerea parlamentului.

O dată cu făurirea statului național unitar, viața economică a României a intrai într-un nou stadiu de evoluție, caracterizat prin dezvoltarea forțelor de producție, prin consolidarea relațiilor de tip capitalist. Datorită dezvoltării forțelor de producție și ca urmare a unirii Transilvaniei, care avea un potențial industrial mai ridicat, raportul dintre clasele stăpânitoare s-a schimbat, burghezia devenind preponderentă față de moșierime. Treptat, ideea unei noi constituții își face tot mai mult loc. Pentru adoptarea unei noi legi fundamentale au fost invocate o serie de argumente cum ar fi: -întrucât populația din cele ir ei provincii românești nu a fost reprezentată în Adunarea Constituantă care a adoptat Constituția, legea fundamentală din 1866 nu a putut fi extinsă în noile teritorii. Alt argument se referea la angajamentele formale, pe care România și le asumase prin tratatele de pace, privind recunoașterea și ocrotirea drepturilor minorităților naționale. De asemenea, noua constituție trebuia să stabilească principiile unificării legislative și extinderea legislației românești în Transilvania, Basarabia și Bucovina.

Necesitatea înnoirii cadrului constituțional a fost acceptată de partidele politice, însă potrivit intereselor proprii și doctrinei lor ideologice.

Principalele partide, în fruntea cărora se situa Partidul Național Liberal, realizează un consens principal asupra necesității unei noi constituții, dar nici unul dintre ele nu accepta ideea ca o altă formațiune să-și impună discreționar punctul de vedere, concepțiile politice și economice, dar mai ales interesele de partid în procesul de elaborare a constituției.

În jurul problemei adoptării unei noi constituții au existat o serie de discuții sterile, contradictorii, Faptul că Partidul Național Liberal manevra cu abilitate viața politică, a determinat opoziția de a pune problema împiedicării creării unei constituții de partid.

Agitația principalelor partide de opoziție a nemulțumit pe suveran, care a declarat că – trebuie să se facă Constituția – precizând – cu scandal de stradă nu se vine la putere-.

Astfel, discuțiile în jurul acestei probleme constituționale au fost curmate de Regele Ferdinand care dorea să desăvârșească „Așezământul constituțional al României”.

Au fost întocmite mai multe anteproiecte , dintre care numai patru au fost semnificative: anteproiectul Partidului Național Liberal, anteproiectul Partidului Țărănesc, anteproiectul profesorului Romul Boilă și anteproiectul profesorului C. Berariu.

Anteproiectul Partidului Național Liberal a fost publicat în martie 1921 și se întemeia pe idei neoliberale cum ar fi: – intervenția directă a statului în viața economică și socială; – principiul garantării proprietății; aprecierea proprietății ca o fundație socială; -considerarea libertăților cetățenești ca funcții sociale; -restrângerea parțială a libertății capitalului și altele. Anteproiectul conținea și principii noi față de legea fundamentală din 1866: – dreptul exclusiv al statului asupra bogățiilor subsolului și a surselor de energie, naționalizarea, răspunderea ministerială, instituționalizarea contenciosului administrativ, etc.

Anteproiectul Partidului Țărănesc a fost elaborat de profesorul Constantin Stere. Acest anteproiect a fost considerat ca fiind mai democrat și mai bine realizat decât anteproiectul liberal. Cu toate acestea, anteproiectul nu a fost promovat deoarece, Partidul Țărănesc era, în acea vreme, în opoziție. În acest anteproiect se acorda importanță legalității, garantării juridice a drepturilor și libertăților cetățenești.

Se prevedea responsabilitatea penală și civilă a agenților puterii publice, parlament unicameral, crearea unui „Sfat Economic Superior” având rolul unui Consiliu Legislativ.

Anteproiectul profesorului Romul Boilă prevedea participarea maselor într-o măsură mai mare la conducerea statului, libertatea presei, principiul unității și indivizbilității puterii, ocrotirea intereselor minorităților naționale și altele.

Cel de al patrulea anteproiect, cel al profesorului C. Berariu, a fost o compilație a celorlalte anteproiecte întocmite de Partidul Național Liberal, Partidul Țărănesc și profesorul Romul Boilă.

Dincolo de asemănările și deosebirile existente între ele, cele patru anteproiecte amplu dezbătute și comentate în presa vremii, ilustrează pregnant că în elaborarea unei constituții capătă prioritate concepțiile diferitelor grupări politice , interese proprii, de grup, partizanate sociale, de partid.

Partidul Național Liberal, fiind partidul aflat la putere, și-a impus în parlament propriul proiect. Faptul că proiectul de constituție al liberalilor s-a impus față de toate celelalte proiecte întocmite, s-a datorat marelui om politic Ion I.C. Brătianu. Acesta era președintele Partidului Național Liberal și se bucura de sprijinul monarhului.

Necesitatea unei noi constituții a fost admisă, în principal, de toate partidele politice. Cu toate acestea, hotărârea de a declara Parlamentul format după alegerile din 1922 ca Adunare Constituantă a fost vehement atacată de către partidele politice din opoziție, în special Partidul Național Român condus de Iuliu Maniu și Partidul Țărănesc condus de Ion Mihalache. Aceste două partide din opoziție au declarat că nu recunosc caracterul de constituantă al Parlamentului și consideră nul și neavenit proiectul constituției datorită încălcărilor procedurilor constituționale de revizuire stabilite de Constituția din 1866.

La 28 martie guvernul a înaintat regelui raportul pentru sancționarea noii Constituții, în aceeași zi , Partidul Țărănesc și Partidul Național au adresat – un ultim apel – suveranului rugându-l să – nu-și pună semnătura pe Constituția liberală – pe care ele o considerau – o emanație a concepției absolutiste a puterii executive – declarând-o – fără putere de lege și de drept nulă -.

Cu toate acestea, față de majoritatea liberală din Parlament, la 19 martie 1923, Adunarea Deputaților a aprobat luarea în considerare a proiectului de constituție, iar votul final a avut loc la 26 martie în Adunarea Deputaților și la 27 martie în Senat. Noua Constituție a fost sancționată de Regele Ferdinand I, prin Decretul Regal, din 28 martie 1923, decret contrasemnat de Ion I. C. Brătianu – Președintele Consiliului de Miniștri, și de 14 miniștri de. În data de 29 martie 1923, noua lege fundamentală a fost publicată în Monitorul Oficial.

Potrivit aprecierii entuziaste a făuritorului ei, Ion I. C. Brătianu, Constituția corespundea adevăratelor și marilor interese ale neamului și Statului Român.

Noua Constituție era formată din 138 de articole grupate în opt titluri: Titlul I -Despre teritoriul României; Titlul II – Despre drepturile românilor; Titlul III – Despre puterile statului; Titlul IV- Despre finanțe; Titlul V- Despre puterea armată; Titlul VI- Dispozițiuni generale; Titlul VII – Despre revizuirea Constituției; Titlul VIII -Dispozițiuni Tranzitorii și suplimentare.

În Titlul I – Despre teritoriul României, consfințind făurirea statului național unitar, Constituția prevedea în chiar articolul 1 că România este „un stat național unitar și indivizibil” iar în articolul 2 că „teritoriul României este nealienabil”.

În cel de-al doilea titlu al Constituției erau prevăzute drepturile românilor. Românii se bucurau de „libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate libertățile și drepturile stabilite prin legi”.

După această prezentare sintetică , drepturile și libertățile românilor au fost enumerate în articole distincte și se refereau la egalitatea cetățenilor în fața legii.

Constituția proclamă drepturi și libertăți egale pentru toți. Cât privește egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, prin articolul 6, aliniatul 2 se spunea că legi speciale -vor determina condițiile sub care femeile pot avea exercițiul de politice.

În următoarele articole se mai menționa: libertatea individuală, libertatea conștiinței, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenței, dreptul de asociere, libertatea întrunirilor, dreptul de petiționare, dreptul de a-i acționa în justiție pe funcționarii publici. Trebuie reținute, de asemenea, dispozițiile articolului 17 , care garantează proprietatea privată și dispozițiile articolului 15 care interzice înființarea pedepsei confiscării averilor.

Constituția proclama votul universal egal, direct, obligatoriu și secret, dar femeile și militarii nu se bucurau de acest drept, deoarece dreptul de vot era exercitat pe baza legislației electorale anterioare. Este adevărat, însă, că, în anul 1926, s-a adoptat o lege specială privind unificarea sistemului electoral, în care principiul reprezentării proporționale a fost înlocuit cu cel al primei majoritare.

Cu toate că această Constituție proclamă votul universal, femeile și militarii nu au dreptul de a alege și de a fi aleși, iar funcționarii de stat nu pot fi aleși.

Cât privește puterile statului, Constituția din 1923 , pornind de la afirmația că „ toate puterile statului emană de la națiune, stabilește că puterea legislativă se exercită colectiv de rege și Reprezentanța națională care se compunea din două camere: Adunarea Deputaților și Senatul.

Puterea executivă era încredințată regelui și o exercita prin guvern, iar puterea judecătorească se exercita de instanțele judecătorești care pronunțau hotărârile în virtutea legii și se executau în numele regelui.

Cu privire la Adunarea Deputaților, Constituția prevedea că aceasta se compune din deputați aleși de către cetățenii români majori, organizați pe circumscripții electorale neputând fi mai mare decât un județ. Numărul deputaților și al circumscripțiilor electorale urmau a se stabili printr-o viitoare lege electorală.

Senatul era format din senatori aleși și din senatori de drept. Senatorii puteau fi aleși de către toți cetățenii români care au împlinit 40 de ani. Alegerea senatorilor se făcea de către cetățenii cu drept de vot din circumscripțiile electorale fixate prin lege, de către membrii consiliilor județene și comunale din fiecare județ de către membrii camerelor de comerț, de industrie, de muncă și de agricultură organizați pe circumscripții electorale și de către profesorii fiecărei universități din țară.

Din categoria senatorilor de drept făceau parte: moștenitorii tronului de la vârsta de 18 ani împliniți dar numai de la 25 de ani avea drept de vot deliberativ, mai făceau parte mitropoliții, episcopii, conducătorii confesiunilor recunoscute de stat, președintele Academiei Române precum și cei ce desfășuraseră activități publice importante o anumită perioadă de timp cum ar fi foști șefi de guvern, foști miniștrii, foști președinți ai corpurilor legiuitoare, foști senatori și deputați.

Constituția din 1923 înființează Consiliul legislativ care avea rolul de a pregăti proiectele de legi inițiate de puterea executivă sau de Parlament. Consultarea Consiliului legislativ era obligatorie pentru toate proiectele de legi în afară de cele ce priveau creditele bugetare. În cazul când Consiliul nu-și dă avizul într-un anumit termen, Adunările puteau proceda la dezbaterea și aprobarea legilor.

Conform prevederilor capitolului III al aceluiași titlu, puterea executivă era exercitată de către guvern în numele regelui. Puterile constituționale ale Regelui sunt ereditare în linie coborâtoare directă și legitimă a Majestății Sale Regele Carol I de Hohentzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și a coborâtorilor lor.

Regele exercita o serie de atribuții importante cum ar fi: numea și revoca miniștrii , persoana regelui era inviolabilă iar miniștrii erau răspunzători, sancționa și promulga legile, avea dreptul de amnistie în materie politică, avea dreptul de a ierta sau micșora pedepsele în materii criminale, numea sau confirma în funcțiile publice conform legilor, întocmea regulamentele necesare pentru aplicarea legilor, crea noi funcții de stat, era șeful puterii armate, confirma gradele militare, conferea decorațiile române, avea dreptul de a bate monedă.

Constituția a păstrat prerogativele largi acordate șefului statului prin Așezământul fundamental din 1866. Dintre acestea, două erau esențiale: dreptul de a dizolva Parlamentul și respectiv numirea și revocarea miniștrilor. Regele Ferdinand nu a abuzat însă de aceste prerogative, guvernarea în timpul domniei sale încadrându-se în limitele monarhiei constituționale.

Pentru a asigura succesiunea la tron pe principiul eredității, Constituția stabilea că în caz de vacanță a Tronului, adunările întrunite vor numi o Locotenență regală care va exercita puterile regale până la alegerea noului rege, iar, în cazul, în care succesorul tronului ar fi minor sau regele ar fi în imposibilitatea de a domni, se va numi o Regență care va exercita totodată și tutela succesorului tronului în timpul minorității lui.

În ceea ce privește miniștrii, aceștia alcătuiesc Consiliul de Miniștrii prezidat de un Președinte. Acesta era persoana însărcinată de rege cu formarea guvernului .Miniștrii erau numiți și revocați de rege iar din momentul semnării actului răspunderea apăsa numai asupra ministrului. în caz de punere sub acuzare, miniștrii se aflau sub jurisdicția înaltei Curți de Casație și Justiție.

Constituția se referă atât în articolul 40 cât și în capitolul IV al Titlului al III-lea la puterea judecătorească. Aceasta se exercita de instanțele de judecătorești.

În ceea ce privește puterea judecătorească, merită a fi reținute dispozițiile articolului 101, care interziceau înființarea de tribunale extraordinare, precum și ale articolului 103, în care controlul constituționalității legilor revenea Curții de Casație în secțiuni unite.

Într-o asemenea ambianță, chiar patriotică, deșii intervențiile ulterioare ale înaltei Curți de Casație în materie de constituționalitate au fost sporadice, dreptul acesteia de a interveni n-a fost nici măcar pus la îndoială. Logic și inevitabil acest drept trebuia consacrat. Ceea ce s-a și făcut prin articolul 103 al Constituției din 1923:-Numai Curtea de Casație în secțiuni unite are dreptul de a judeca constituționalitatea legilor și a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrarii Constituției. Judecarea asupra inconstituționalității legilor se mărginește numai la cazul judecat -.

În acest capitol se mai prevedea principiul controlului legalității actelor administrative. Conform acestui principiu , instanțele judecătorești puteau obliga statul la plata unor despăgubiri către persoanele particulare, însă instanțele judecătorești nu sunt competente să se pronunțe cu privire la legalitatea actelor de guvernământ.

În capitolul V se stabilește că organizarea administrativă este reglementară de legi care vor trebui să aibă la bază descentralizarea administrativă.

În ceea ce privește finanțele Constituția prevede în Titlul al VI-lea că impozitele de orice fel se pot stabili și percepe numai în baza unei legi, „prin lege se pot crea impozite numai în folosul statului, județelor, comunelor și instituțiilor publice care îndeplinesc servicii de stat”.

Adunarea Deputaților vota bugetul în fiecare an, controlul preventiv și de gestiune al veniturilor exercitându-se de Curtea de Conturi care era una singură pentru toată România, iar legile financiare și celelalte legi și regulamente de administrație publică se publicau în Monitorul Oficial.

Despre puterea armată se vorbea în Titlul al V-lea . Aceasta se compunea din armata activă, rezerva ei și milițiile. Se prevedea înființarea unui Consiliu Superior al apărării țării care va îngriji, în mod permanent, de măsurile necesare pentru organizarea apărării naționale.

Un anumit interes deosebit îl prezintă și dispozițiile articolului 128 care interziceau suspendarea Constituției – Constituția de față nu poate fi suspendată nici în total, nici în parte – și tot aici a fost introdusă o dispoziție cu urmări foarte importante pentru viața politică a țării – în caz de pericol de stat se poate introduce starea de asediu general sau parțial.

În Titlul al VII-lea, referitor la revizuirea Constituției se stabilea că aceasta poate fi revizuită în totalitate sau în parte din inițiativa regelui, a Adunării Deputaților sau a Senatului.

În fine trebuie să remarcăm că și Constituția din 1923 era o constituție rigidă, deoarece procedura de revizuire stabilită prin articolul 129 și 130 era o procedură greoaie aproape identică cu cea prevăzută de constituția precedentă.

Constituția adoptată în martie 1923 a fost abrogată expres la data de 27 februarie 1938 prin intrarea în vigoare a Constituției din acel an, ca apoi să fie repusă în vigoare, datorită caracterului său democratic, după 23 august 1944, dar într-o formă parțială și modificată.

CAPITOLUL III

ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ALE CONSTITUȚIILOR

ROMÂNE DIN ANII 1866-1923

Secțiunea I

Asemănări

Constituția adoptată în anul 1866 se aseamănă cu Constituția din 1923 atât în ceea ce privește conținutul cât și din punct de vedere al formulării textelor. Un număr de 76 de articole ale Constituției din 1866 au fost menținute în întregime, fapt pentru care Legea fundamentală adoptată în 1923 este adeseori considerată ca fiind o modificare a Constituției din 1866.

PREZENTAREA ASEMĂNĂRILOR CONSTITUȚIILOR ROMÂNE DIN ANII 1866 ȘI 1923

Din tabelul prezentat reiese că autorii Constituției din 1923 au plecat de la prevederile Constituției din 1866. Astfel 50 – 60 % din prevederile vechiului Pact au fost preluate în noul Așezământ.

În elaborarea noii constituții s-a pornit de la textele celei din 1866, dintre care aproximativ 60 % au fost preluate. De aceea, în doctrina politică și juridică s-a afirmat că, în realitate, Constituția din 1923 este doar o modificare a Constituției din 1866.

Începând cu Titlul I, în ambele constituții se consacră, în chiar primul articol, că România este un stat indivizibil iar teritoriul României este inalienabil.

În ceea ce privește drepturile și libertățile se poate aprecia că noua lege fundamentală ( 1923 ) a preluat prevederile celei vechi ( 1866 ). Se prevedea „libertatea conștiinței, libertatea învățământului, libertatea presei, libertatea întrunirilor”, „libertatea individuală este garantată„ „domiciliul este inviolabil”.

Constituția din 1923, pornind de la afirmația că toate puterile emană de la națiune, confirma sistemul organelor existente înainte, în privința instituțiilor politice românești, precum și a modalităților exercitării puterii în stat.

Noua Constituție a menținut intact principiul potrivit căruia exercitarea puterii avea un caracter reprezentativ. Constituția a menținut aceeași procedură legislativă la care participau cele două camere, Regele și Guvernul.

Cele două constituții prevedeau că puterea legislativă este exercitată colectiv de către Rege și Reprezentanța națională, aceasta fiind compusă din două camere : Adunarea Deputaților și Senatul.

De asemenea, se mai stabilea că nici o lege nu putea fi supusă sancțiunii regelui decât după ce era discutată și votată liber de majoritatea ambelor camere.

Fiecare dintre cele trei ramuri ale puterii legislative se bucurau de inițiativă legislativă cu precizarea „că orice lege relativă la veniturile și cheltuielile statului sau contingentul armatei trebuie să fie votat mai întâi de Adunarea Deputaților”.

Prevederile cu privire la puterea judecătorească ale legii fundamentale din 1866 erau de asemenea menținute și în noua Constituție; puterea judecătorească se exercita de organele ei, iar hotărârile instanțelor judecătorești se pronunțau în virtutea legii și se executau în numele regelui.

Constituția României din 23 martie 1923 a consacrat limpede separația puterilor. Astfel art. 33 preciza că toate puterile statului emană de la națiune, care nu le poate exercita, decât numai prin delegație și după principiile și regulile așezate în Constituția de față -, pentru ca apoi, în art. 34, să spună: – puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege și Reprezentanța Națională -, în art. 39 că: – puterea executivă este încredințată regelui -; în art. 40 că : – puterea judecătorească se exercită de organele ei -.

O altă asemănare dintre cele două constituții constă în structura bicamerală a Parlamentului, care purta denumirea de Reprezentanță Națională, formată din Adunarea Națională și Senat. Membrii celor două camere reprezentau națiunea, iar ședințele acestora erau publice; nimeni nu putea fi membru în același timp în ambele adunări; orice hotărâre trebuia luată cu majoritate absolută a voturilor cu anumite excepții care erau precizate. Fiecare dintre adunări aveau dreptul la anchetă, fiecare membru al Adunării Deputaților cât și al Senatului aveau dreptul să adreseze interpelări miniștrilor; oricine putea adresa petițiuni adunărilor. Cele două camere își determinau separat, prin regulamentul intern, modul în care urma să-și exercite atribuțiile, deliberau și luau separat hotărârile, afară de cazurile expres prevăzute în constituție.

Constituția a păstrat organizarea bicamerală a Parlamentului în ciuda puternicilor critici aduse de Partidul Țărănesc Senatului, considerat ca un corp străin, care contravenea tradițiilor anterioare reformei introduse de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Procedura alegerii membrilor celor două adunări diferă de la o constituție la alta, în schimb se menținea durata mandatului, de patru ani, pentru membrii Adunării Deputaților, precum și condițiile care se cereau pentru a putea fi ales în Senat : să fie cetățean român , să se bucure de drepturi civile și politice, să aibă domiciliul în România iar vârsta trebuia să fie de 40 de ani împliniți.

Principiul monarhiei ereditare proclamat în Constituția din 1866 a fost menținut și în noua Constituție din 1923.

Puterile constituționale ale Regelui sunt ereditare în linie coborâtoare directă și legitimă a Majestății Sale Regele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor Coborâtorii Majestății Sale vor fi crescuți în religia ortodoxă a Răsăritului. Pentru a asigura succesiunea la tron pe principiul eredității, Constituția stabilea unele organe speciale, care trebuiau să exercite puterea regală în anumite condiții speciale. Cele două organe; speciale prevăzute în Constituția din 1866 erau Locotenenta regală și Regența, organe care purtau aceleași denumiri și la 1923 în noua lege fundamentală.

Locotenența regală era numită în caz de vacanță a tronului și exercita puterea regală până la alegerea noului rege, iar Regența era formată în cazul în care, după moartea regelui, succesorul tronului ar fi minor, această Regență exercita totodată și tutela succesorului tronului pe timpul minorității lui și tot Regență în cazul în care Regele se afla în imposibilitatea de a domni.

Atât în Constituția din 1866 cât și în Constituția din 1923, Regelui îi erau prevăzute o serie de atribuții legislative , executive și judecătorești.

Constituția a păstrat prerogativele largi acordate șefului statului prin Așezământul fundamental din 1866 . Dintre acestea, două erau esențiale: dreptul de a dizolva Parlamentul și respectiv numirea și revocarea miniștrilor. Regele Ferdinand nu a abuzat însă de aceste prerogative, guvernarea în timpul domniei sale încadrându-se în limitele monarhiei constituționale.

Regele avea următoarele atribuții:

numea și revoca miniștri săi; sancționa și promulga legile;

putea refuza sancțiunea sa;

avea dreptul de amnistie în materie politică;

avea dreptul de a ierta sau micșora pedepsele în materii criminale , afară de ceea ce se statornicește în privința miniștrilor;

nu putea suspenda cursul urmăririi sau al judecății, nici a interveni prin nici un mod în administrația justiției; numea sau confirma în funcțiunile publice potrivit legilor; nu putea crea o nouă funcțiune fără o lege specială;

făcea regulamente necesare pentru executarea legilor, fără să poată vreodată modifica sau suspenda legile și nu putea scuti pe nimeni de executarea lor; era capul puterii armate;

conferea decorațiunile române conform unei anume legi; avea dreptul de a bate monedă conform unei legi speciale; încheia cu statele străine convențiunile necesare pentru comerț, navigațiune și alte asemenea; însă pentru ca aceste acte să aibă autoritate îndatoritoare, trebuiau mai întâi a fi supuse Puterii legislative și aprobate de ea.

O altă asemănare între cele două constituții românești constă înfăptui că regelui i s-au acordat unele privilegii deosebite ca irevocabilitatea, adică deținerea puterii ereditare pe viață și inviolabilitatea, adică el nu răspundea pentru actele sale.

Persoana Regelui este neviolabilă. Miniștrii lui sunt răspunzători. Nici un act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta devine răspunzător de acel act.

Această dispoziție trebuie înțeleasă în sensul că actele emanate de la rege nu aveau tărie dacă nu erau contrasemnate de un ministru și că, din momentul semnării actului, răspunderea apăsa numai asupra ministrului. Ambele constituții prevedeau că Regele are dreptul să convoace Parlamentul în sesiune extraordinară, să dizolve una din adunări sau pe amândouă și, de asemenea, să numească un nou Guvern.

Regele avea nu numai dreptul de a sancționa legile, ci și de a convoca Parlamentul în sesiune extraordinară, de a dizolva una din adunări sau pe amândouă și de a numi un nou guvern.

Caracterul constituțional al instituției șefului statului, evidențiat în articolul 96 al Constituției din 1866 este pus în lumină și în Constituția din 1923 prin articolul 91 , dispozițiile ambelor articole stabilind ,,Regele nu are alte puteri decât cele date lui prin Constituțiune.

Prevederile capitolelor III ale acelorași titluri, referitoare la miniștrii, se asemănau între ele. Atât în Constituția din 1866 cât și în cea din 1923 se prevedea: ministru putea fi decât cel ce era român sau care a dobândit împământenirea, naturalizarea; membrii familiei regale nu puteau ocupa funcția de ministru; la dezbaterile adunărilor era necesară prezența unui ministru cel puțin; miniștrii erau numiți și revocați de Rege, iar în caz de punere sub acuzare miniștrii se aflau sub jurisdicția Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Alte dispoziții, preluate de la Constituția adoptată în 1866 și menținute în noua Lege fundamentală din 1923, se refereau la puterea judecătorească. Aici merită a fi menționate dispozițiile articolului 104 al Constituției din 1866 și ale articolului 101 din Constituția din 1923, potrivit cărora se interzicea înființarea de tribunale extraordinare. Puterea judecătorească se exercită de curți și tribunale, iar pentru întreg statul exista o singură Curte de Casație și Justiție.

Din punct de vedere al organizării administrativ teritoriale cele două Constituții prevedeau descentralizarea administrativă.

Asemănări între cele două Legi fundamentale adoptate în anii 1866 și 1923 există și în ceea ce privește finanțele statului, puterea armată și revizuirea constituției.

Finanțelor statului le era rezervat Titlul al IV-lea , în care se stabilește că impozitele se percep numai pe baza unei legi, ca de altfel și micșorările sau scutirile de impozit, fondurile pentru pensii sau gratificațiunile în sarcina tezaurului public. Toate veniturile și cheltuielile statului trebuiau trecute în buget și în socoteli, iar Adunarea Deputaților, în fiecare an, vota bugetul, reglarea definitivă a socotelilor trebuind să fie prezentată Adunării Deputaților în maxim doi ani de la încheierea fiecărui exercițiu. Tot în acest capitol, dispozițiile articolului 116 al ambelor constituții, prevedeau existența unei singure Curți de Conturi pentru întreg statul.

Cât privește puterea armată, dispozițiile articolelor 119, 120, 121 și 123 ale Constituției din 1923 se aseamănă cu cele ale articolelor 118, 119, 120 și 121 ale vechii Constituții din 1866, în care se stabilea că putea face parte din elementele puterii armate tot românul, conform legilor speciale; gradele, decorațiunile și pensiile militarilor nu puteau fi luate decât în urma unei sentințe judecătorești și în cazurile prevăzute de lege; în fiecare an se vota contingentul armatei, iar trupele armatelor străine care voiau să intre sau să treacă pe teritoriul României nu o puteau face decât în puterea unei anumite legi.

O asemănare evidentă există și între ,, Dispozițiile generale „ ale celor două constituții, dispoziții care se refereau la culorile drapelului – albastru, galben și roșu -, la capitala țării care era reședința Guvernului și la imposibilitatea suspendării Constituției în totalitate sau în parte.

Procedura de revizuire stabilită prin articolul 128 al Constituției din 1866 era menținută aproape în totalitate și în noua Constituție.

În fine, trebuie să remarcăm că și Constituția din 1923 era o constituție rigidă, deoarece procedura de revizuire stabililă prin articolele 129 și 130 era o procedură greoaie, aproape identică cu cea prevăzută în constituția precedentă.

Constituția din 1923 a preluat o parte din principiile constituționale ale Pactului din 1866, cum ar f :

principiul separației puterilor;

principiul monarhiei constituționale;

principiul suveranității naționale;

principiul guvernării reprezentative;

principiul inviolabilității monarhului;

principiul rigidității Constituției.

Referitor la principiul separației puterilor, Ion Deleanu consideră : ,, Ideea separației puterilor, cel de-al doilea principiu al regimului parlamentar burghez, a fost și rămâne în același timp, atât o concepție cu privire la realizarea – suveranității poporului -, cât și un element constitutiv al unei forme de guvernământ, monarhia constituțională sau cea dualistă. Într-adevăr, împărțirea între două sau trei organe, în principal însă între rege și parlament, burghezia a dobândit în același timp atât un titular al suveranității, cât și brațul celălalt al balanței în echilibrarea puterii față de monarh.

Ca o concluzie la cele prezentate ,se poate afirma că cele două constituții se aseamănă atât din punct de vedere al structurii tehnico-juridice cât și al formulării textelor.

Secțiunea a II-a

Deosebiri

Chiar dacă cele două constituții se aseamănă foarte mult din punct de vedere al conținutului și al formulării textelor, există însă și deosebiri esențiale între ele.

În ceea ce privește structura tehnico-juridică a celor două constituții se poate observa că vechea Lege fundamentală din 1866 este alcătuită din 133 de articole iar noua Lege fundamentală din 1923 este alcătuită din 138 de articole. Făcând o analiză a articolelor care s-au menținut și a celor care s-au modificat, s-au adăugat sau au fost desființate, se constată că un număr de 20 de articole ale vechii Constituții ( 1866 ) au fost înlocuite sau au fost modificate radical, s-au adăugat 7 articole noi, iar, unui număr de 25 de articole ale aceleiași Constituții din 1866 i-a fost modificată redactarea ori au primit adaosuri. Tot în legătură cu structura celor două celor două constituții, trebuie menționat că, spre deosebire de vechea Lege fundamentală, noii constituții i-a fost adăugată o nouă secțiune referitoare la ,,Consiliul legislativ”- Titlul III, capitolul I, secțiunea a 3-a – una din inovațiile pe care aceasta le conține față de vechea Constituție.

Prezentarea deosebirilor

Din prezentarea comparativă reiese că Legea fundamentală din 1923 a introdus principii democratice noi față de Așezământul din 1866. Aceste principii erau:

înscrierea votului universal, egal, direct, obligatoriu și secret;

consacrarea statului național unitar;

instituirea senatorilor de drept;

constituționalitatea legilor;

controlul legalității actelor administrative, etc.

Totodată, Constituția a introdus unele dintre principiile moderne de guvernare parlamentară, fundamentale în doctrina neoliberală a vremii și anume: intervenția puterii de stat în viața socială; limitarea proprietății individuale în interesul societății; drepturile cetățenești concepute ca funcții sociale. Includerea acestora în Constituție a fost benefică și reprezenta de fapt, singura alternativă viabilă de organizare constituțională a unui stat de drept într-o epocă și regiune geopolitică subjugată opțiunii totalitariste de esență fascistă sau marxistă.

Pornind de la Titlul I – Despre teritoriul României, Constituția din 1923, consfințind făurirea statului național unitar prevedea că ,,România este un stat național unitar”, dispoziție care nu era cuprinsă în vechea Constituție. Deci noua formulă constituțională a marcat in progres atât sub aspectul redactării tehnico-legislative cât și sub aspectul reflectării fidele a desăvârșirii unității naționale și de stat a României.

În cel de-al doilea titlu al ambelor constituții erau prevăzute drepturile și libertățile românilor care în mare parte erau asemănătoare, dar Constituția din 1923 a adus unora dintre ele modificări sau adăugiri substanțiale. Astfel articolul 5 a adăugat, la sfera libertăților prevăzute de Constituția din 1866, dreptul la asociere. O atenție deosebită este acordată proprietății care în dispozițiile Constituției vechi era declarată „sacră și neviolabilă”. Constituția din 1923 a conținut o reglementare mai amplă în ceea ce privește proprietatea, în sensul că proprietatea privată trebuie subordonată interesului național și că trebuie să dobândească o funcție generală socială, adică să fie pusă în slujba intereselor generale ale societății. Proprietatea de orice natură precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Este afară de orice îndoială că legiuitorul constituant din 1923 a reglementat o proprietate publică ca o formă opusă proprietății private. Problemele, acum, spre deosebire de reglementarea din 1866, sunt mai complicate, pentru că alături de noțiunile

-bun public – , – domeniu public – , – expropriere – , – cauză de utilitate publică – – ce evocă ideea și fundamentează conceptul de proprietate publică -, mai apare și noțiunea de proprietate de stat – (art. 19).

Cu toate acestea au fost introduse și unele restricții dreptului de proprietate prin introducerea principiului naționalizării bogățiilor subsolului, o dată cu trecerea în proprietatea publică a căilor de comunicație, a apelor navigabile și fluviale, a spațiului atmosferic.

Zăcămintele minere precum și bogățiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului.

Căile de comunicație, spațiul atmosferic și apele navigabile și flotabile sunt de domeniul public.

Prin dispoziții s-a adus o gravă atingere micilor deținători de terenuri, deschizându-se însă un larg câmp de acțiune deținătorilor de capitaluri, iar prin naționalizarea subsolului s-au creat premizele necesare pentru îngrădirea pozițiilor capitalului străin în avantajul celui românesc. Fapt este că noua reglementare cu privire la garantarea proprietății private, mai rigidă, a dat expresie doctrinei neoliberale cu privire la intervenția statului în viața economică și transformarea proprietății într-o instituție utilă pentru toți membrii societății. Noile dispoziții ale Constituției din 1923 încercau să prezinte statul ca un organ care reprezintă interesele generale ale societății. Texte ale acestei Legi fundamentale prevedeau că statul acordă egală ocrotire tuturor factorilor de producție, iar statul putea interveni prin legi pentru a preveni conflictele economice și sociale.

Alături de aceste dispoziții, Constituția din 1923 conținea și prevederi cu caracter democratic, dispoziții care nu se regăsesc în Constituția din 1866, ce se refereau la egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor fără deosebire de naționalitate, limbă sau religie iar cât privește egalitatea femeii cu bărbatul, Constituția se mărginea să prevadă doar că legi speciale vor determina condițiile sub care femeile pot avea exercițiul drepturilor politice.

O altă deosebire ce se poate remarca se referă la sistemul electoral. în Constituția din 1923 se proclama votul universal, egal, direct, obligatoriu și secret pe baza reprezentării proporționale, spre deosebire de vechea Constituție unde alegătorii erau împărțiți în colegii în funcție de venitul pe care-l realizau. Noua Constituție mai prevedea unificarea sistemului electoral care urma să se realizeze printr-o lege specială, lege ce a fost adoptată în anul 1926 și în care principiul reprezentării proporționale a fost înlocuit cu cel al primei majoritare.

Sistemul electoral introdus prin Constituția din 1923 …era un mare pas înainte față de sistemul colegiilor pe avere.

În privința instituțiilor politice românești, Constituția din 1923 nu a adus modificări esențiale față de ce era prevăzut în constituția din 1866, confirmându-se chiar sistemul organelor existente înainte. Câteva deosebiri însă se pot observa și aici:

noua Constituție a stabilit două categorii de senatori , senatori aleși și senatori de drept;

membrii senatului erau aleși pentru 4 ani, spre deosebire de 8 ani cu o reînnoire pe jumătate la fiecare 4 ani prin tragere la sorți;

durata fiecărei sesiuni s-a stabilit să fie de 5 luni și nu de 3 luni; minoritățile naționale erau reprezentate în Senat prin conducătorii confesiunilor recunoscute de stat, dispoziție care în vechiul Așezământ nu era prevăzută.

Datorită art. 72, alin 1, lit. d) practic minoritățile naționale erau reprezentate de drept în senat prin conducătorii confesiunilor recunoscute de stat – câte unul de fiecare confesiune -.

O altă inovație a Constituției din 1923, față de Constituția din 1866, se referă la înființarea unui Consiliu Legislativ, care avea rolul de a pregăti proiectele de legi inițiate de puterea executivă sau de Parlament. Consultarea Consiliului Legislativ era obligatorie pentru toate proiectele de legi, în afară de cele ce priveau creditele bugetare. În cazul în care Consiliul nu-și dădea avizul într-un anumit termen, Adunările puteau proceda la dezbaterea și aprobarea legilor. Consiliul Legislativ a fost conceput ca un organ auxiliar al Parlamentului, ca un organ auxiliar al puterii executive, el însuși neavând drept de inițiativă legislativă.

Articolul 76 al Constituției nu conferă Consiliului Legislativ prerogativa de a se pronunța prealabil și preventiv asupra constituționalității proiectelor de legi sau de regulamente generale.

Stăruind, în context, asupra acestei din urmă observații se impune constatarea că termenii echivoci ai articolului 76 din constituție cu privire la natura Consiliului Legislativ, locul și rolul lui în procesul legiferării, sfera și conținutul atribuțiilor ce i-au fost rezervate iar mai apoi ambiguitatea provocată sau întreținută sub aceleași aspecte, prin unele din prevederile Legii din 25 februarie 1925, cu privire la organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ au prilejuit poziții extreme – unele lipsite de substanță, altele însă subtile- asupra problemei de a ști dacă acest Consiliu are- sau trebuie să aibă- competența de a se pronunța, fie chiar și mimai pe calea unor avize consultative, asupra constituționalității proiectelor de legi.

Consiliul însuși, în cele din urmă, și-a dat un răspuns afirmativ.

Activitatea Consiliului Legislativ, ca organ de control preventiv al constituționalității, a fost apreciată ca pozitivă.

O altă inovație a Constituției din 1923 a fost introducerea controlului constituționalității legilor după modelul constituțiilor apusene. Acest control trebuia să fie exercitat de către înalta Curte de Casație și Justiție. Textul precizează că numai instanța supremă, în sesiuni unite, are dreptul de a declara inaplicabile legile care sunt contrare Constituției, dar efectele hotărârii se produc numai cu privire la cazul judecat.

Spre deosebire de Constituția din 1923 , Constituția din 1866 nu a admis controlul constituționalității legilor, deși se poate spune că cel mult, pe calea sancțiunii și a interpretării obligatorii, Domnul exercita și un control de constituționalitate a priori și a posteriori.

Principiul constituționalității legilor consacrat în articolul 103 al Constituției din 1923 cumulează mijloacele juridice având ca scop asigurarea conformității regulilor dreptului cu Constituția.

Alte dispoziții noi care s-au introdus în noua Lege fundamentală ( 1923) față de cea veche (1866) se refereau la inamovibilitatea judecătorilor: „Judecătorii sunt inamovibili în condițiunile speciale pe care legea le va fixa.”

Tot pe linia unei concepții novatoare și care deosebește Constituția din 1923 de cea din 1866 s-a înscris și principiul controlului legalității actelor administrative Conform acestui principiu, instanțele judecătorești puteau cenzura actele emanate de la administrația de stat și putea obliga statul la plata unor despăgubiri către persoanele particulare. Trebuie, însă, precizat că instanțele judecătorești nu sunt competente să se pronunțe cu privire la legalitatea actelor de guvernământ.

O dispoziție constituțională nouă se referă la contenciosul administrativ, potrivit căruia puterea judecătorească se pronunța în legătură cu legalitatea unor acte administrative ilegale care lezau interesele legitime ale particularilor sau ale persoanelor juridice. Instanțele judecătorești nu aveau însă – căderea să judece aciele de guvernământ, precum și actele de comandament cu caracter militar – (art. 107 , alin 5).

O altă inovație a Constituției din 1923 a fost introducerea unei prevederi cu privire la instaurarea stării de asediu. O dispoziție cu urmări importante pentru viața politică a țării a fost introdusă prin articolul 128 , în baza căruia – în caz de pericol de stat se poate prin lege institui starea de asediu general sau parțial -.

Un alt element nou, introdus în Constituția din 1923 față de Așezământul fundamental din 1866, este Consiliul Superior al Apărării Țării. Acest nou organism cu caracter permanent se înființa pentru a lua măsurile necesare în vederea organizării apărării naționale. Înființarea organismului respectiv răspundea nu numai necesității modernizării armatei române, ci și dezideratului național de apărare ți consolidare a integrității teritoriale a României întregite.

Deși se consideră că procedura revizuirii constituției este asemănătoare cu cea a Constituției din 1866, ea a suferit o oarecare modificare. În Constituția din 1923 s-a optat pentru „dubla strigare” la interval de 15 zile a propunerii de revizuire în cele două adunări, față de cele trei strigări stabilite în Actul fundamental din 1866.

În ceea ce privește ultimul titlu al constituțiilor – Dispoziții tranzitorii și suplimentare -acesta diferă de la o constituție la alta datorită faptului că în acest titlu se prevedeau legile ce urmau a fi adoptate în perioada imediat următoare, ce dispoziții ale unor legi mai vechi rămâneau în vigoare și aveau caracter constituțional, adică erau parte integrantă a constituției respective.

Prin prezentarea celor două acte fundamentale ale României din perioada 1866 -1923. Sub aspectul asemănărilor și deosebirilor, se poate observa că, cel din urmă act, adoptat în 1923, este evident mai democratic. Acest caracter al Constituției din 1923 se datora faptului că ea acorda drepturi și libertăți mai largi, consacra noi principii democratice:

principiul instituirii senatorilor de drept;

principiul inamovibilității judecătorilor;

principiul votului universal, egal, direct, obligatoriu și secret;
consacrarea statului național unitar;

principiul constituționalității legilor;

principiul controlului legalității actelor administrative.

Ciclul constituțional care a început cu adoptarea Constituției din 1866 și s-a terminat cu abrogarea Constituției din 1923, a surprins procesul de dezvoltare constituțională a instituțiilor organice ale statului român în perioada 1866 – 1938. Cele două constituții române au avut un rol important în evoluția constituțională a României, un rol pozitiv în consolidarea instituțiilor statului național.

Constituțiile române din 1866 și 1923, pe lângă meritele ce li s-au recunoscut, li s-au adus și critici. Acestea se referă la faptul că exprimau voința clasei sociale aflate la putere.

CAPITOLUL IV

ÎNSEMNĂTATEA CELOR DOUĂ CONSTITUȚII ȘI CONCLUZII

Constituția, ca lege fundamentală a oricărui stat, s-a impus alături de alte mari instituții create pentru a exprima schimbările politice, economice sau juridice. De altfel, în viața oricărui stat, adoptarea constituției reprezintă un important eveniment în toate aceste domenii. Constituția proclamă principii fundamentale ale întregii vieți economice, politice, sociale și juridice în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează și apără.

Legea fundamentală a unui stat are o importanță deosebită, deoarece reflectă și totodată consolidează cuceririle oamenilor, trasează direcțiile definitorii ale evoluției viitoare a societății, proclamă drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor. Constituția stă la baza organizării statale și a întregii legislații. Ea este principalul izvor al dreptului constituțional, are o forță juridică supremă și reglementează relațiile sociale fundamentale care sunt esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii politice.

Secolul al XIV-lea se pare că marchează începuturile constituționale ale statelor românești. Cu privire la această temă s-au exprimat mai multe opinii. Unii autori consideră Proclamația de la Izlaz ca fiind prima constituție românească. În viziunea altei opinii, Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris din 1858 împreună cu Legea electorală din 1864 constituie o primă constituție românească, iar, din punctul de vedere al altor autori, Constituția din 1866 marchează evoluția constituțională a statului român.

Cert este, însă, că, în dezvoltarea constituțională a statului român, o importanță deosebită au avut-o constituțiile române din 1866 și respectiv 1923. Cele două constituții fac parte din categoria constituțiilor pact, deoarece reprezintă rezultatul acordului dintre Rege și Parlament.

Constituția din 1866 a marcat începutul unui nou ciclu constituțional în istoria politică a românilor. Ea a fost considerată cea mai liberală constituție din Europa. Pactul fundamental din anul 1866 a încercat și a reușit adoptarea structurilor de guvernare românești la modelul apusean de conducere politică. Constituția are meritul că a consacrat instrumentele democratice de guvernare și a consolidat autonomia celor două Principate Române. Ea a contribuit la dezvoltarea constituțională a României, la alăturarea țării noastre statelor înaintate ale vremii.

Ceea ce este caracteristic pentru orice constituție și constituie esența acesteia, este faptul că ea exprimă raportul real al forțelor de clasă din momentul adoptării sale.

La 1866 burghezia și moșierimea se aflau într-o situație foarte avantajoasă față de țărănime. Datorită acestui raport de forțe, Constituția din 1866 conținea o serie de prevederi în favoarea clasei dominante de la acea vreme. Unul dintre cele mai importante avantaje îl constituia sistemul electoral censitar.

O privire generală asupra Așezământului de la 1866 duce la concluzia că acesta reprezintă constituția proprietarilor, consacrând puterea de stat a moșierimii și a burgheziei, cu predominarea moșierimii.

Cu toate că Legea fundamentală din 1866 corespundea intereselor marilor moșieri conservatori și vârfurilor burgheziei liberale, ea a avut un rol pozitiv în dezvoltarea României, în consolidarea instituțiilor burgheze și a statului național creat prin actul Unirii din 1859.

La 1866, ideile politice erau întemeiate pe liberalismul clasic, în care, important era individul, proprietatea era declarată sacră și inviolabilă iar statul avea un rol redus în viața socială. De altfel, Constituția reflecta condițiile social-economice și politice ale țării, dar prin prisma doctrinei Partidului Conservator și a Partidului Liberal.

Dincolo de interesele pe care le-a favorizat, de conjunctura politică în care a fost adoptată, Constituția din 1866 a introdus o serie de principii moderne, democratice:

principiul separației puterilor ;

consfințirea unei game largi de drepturi și libertăți;

introducerea unui regim parlamentar democratic ;

modernizarea administrației publice centrale și locale ;

principiul supremației constituției;

principiul monarhiei ereditare.

Legea fundamentală din 1866 a constituit baza juridică a instaurării regimului monarhiei constituționale, a consacrat în termeni constituționali denumirea de România a Principatelor Unite Române. Consacrarea unor drepturi și libertăți fundamentale, chiar într-o manieră formală, a avut o importanță deosebită în dezvoltarea statului român, a instituțiilor statului, a raporturilor statului cu cetățenii săi.

Constituției din 1866 i s-au adus și unele critici:

corespundea intereselor claselor sociale privilegiate ;

prevedea un sistem electoral bazat pe un cens ridicat de avere ;
stabilea patru colegii electorale ;

proclama drepturi și libertăți cu aparență democratică pe care nu le garantează însă material ori le contrazice prin alte dispoziții.

Constituția din 1866 s-a depărtat de la cutuma și tradiția poporului român pentru că era , în fapt, o traducere a Constituției Belgiei din 1831.

Concluzia generală ce se desprinde din caracterizarea Constituției din 1866, este că aceasta a avut un rol important în plan politic, economic, social , juridic. A reflectat concepțiile liberalismului clasic, a corespuns în mare parte realităților istorice, sociale, economice și politice ale țării, a stimulat dezvoltarea rapidă a statului.

În perioada 1866-1923, burghezia devine preponderentă față de moșierime, iar clasa muncitoare și țărănimea amenințau pozițiile dominante ale burgheziei și moșierimii, pentru că reprezentau o forță socială din ce în ce mai puternică. Astfel, raportul de forțe s-a schimbat într-o anumită măsură în favoarea clasei muncitoare. Acest nou cadru economic, politic și social a determinat adoptarea unei noi constituții, în anul 1923. Noua constituție trebuia să exprime noul raport real de forțe. Raporturile dintre clasele stăpânitoare, s-a schimbat din cauza dezvoltării forțelor de producție, și ca urmare a unirii cu Transilvania, care avea un potențial industrial mai ridicat.

Constituția din 29 martie 1923 exprimă tocmai acest nou raport de forțe în lupta de clasă. Votul universal și lipsa formală a discriminării de avere precum și alte libertăți formale prevăzute în Constituția din 1923, sunt tocmai manifestări concrete ale esenței acestei constituții, adică ale raportului real de forțe în lupta de clasă.

Legea fundamentală din 1923 a reprezentat punctul culminant al unui ascendent parcurs de ciclul constituțional, începu la 1866. După ce Constituția a fost adoptată, s-a produs un reviriment în viața politică, socială, economică , culturală și juridică a statului român . Problema înnoirii cadrului constituțional a fost înțeleasă de partidele politice potrivit propriilor interese. Partidul Național Liberal, care era cel care manevra cu abilitate viața politică a țării, fiind partidul de guvernământ, a reușit să-și impună proiectul de constituție. De altfel, Ion I. C. Brătianu, care era președintele liberalilor se bucura de simpatia și sprijinul Regelui Ferdinand I.

Constituția din 1923 a păstrat o mare parte a prevederilor vechiului Pact, fapt ce a determinat să se considere că noua lege fundamentală era în fond o revizuire mai amplă a constituției precedente.

În 1923, ideile politice reflectau concepția neoliberalismului, în cure individul nu mai ocupa locul central în desfășurarea vieții sociale, ci statul avea rolul principal. De aceea, Constituția a introdus unele principii moderne de guvernare parlamentară, principii fundamentale ale doctrinei liberale.

Astfel, vechile principii referitoare la votul censitar, la proprietatea sacră și neviolabilă, la lipsa protecției sociale a claselor defavorizate economic, trebuiau înlocuite. Includere. în Constituția din 1923, a principiilor doctrinei neoliberale, a avut un rol benefic în dezvoltarea statului român. România trebuia să fie un stat puternic, eficient pentru a putea să-și asume răspunderea concretă în înfăptuirea intereselor generale ale țării.

Consacrarea caracterului național unitar al statului o însemnat un progres, în ceea ce privește reflectarea fidelă a desăvârșirii unități naționale și de stat a României. Garantarea proprietății private a dat expresie doctrinei neoliberale cu privire la intervenția statului în viața economică. Alte dispoziții, cu urmări importante în viața politică se refereau la controlul constituționalității legilor, controlul legalității actelor administrative, introducerea stării de asediu în caz de pericol de stat.

Un pas important în adâncirea democrației parlamentare s-a făcut prin înscrierea votului universal, angajarea statului pentru protecția socială, instituționalizarea contenciosului administrativ, etc .

În general, prin adoptarea Constituției din 1923, s-a urmărit întărirea instituțiilor statului, a rolului, a rolului său în întreaga viață socială. Din Constituție reiese că statul controla atât viața politică cât și pe cea economică.

Un factor pozitiv în dezvoltarea României constituie și înființarea unor instituții și organisme:

Consiliul Legislativ, care avea rol consultativ în elaborarea și coordonarea legilor;

Consiliul Superior al Apărării Țării, investit cu atribuția de a lua măsurile necesare pentru organizarea apărării naționale.

Cel din urmă organism, corespundea atât necesității modernizării armatei cât și dezideratului național de apărare și consolidare a integrității teritoriale a statului.

O privire concluzivă asupra conținutului Constituției din 1923, raportat la realitățile sociale, politice, economice ale statului român, permite constatarea că aceasta a avut un rol benefic în adâncirea democrației parlamentare, în dezvoltarea rapidă a tuturor factorilor instituționali de putere.

Organizarea constituțională a României, între 1866 și 1938, a fost marcată de adoptarea celor două constituții române din 1866 și 1923. Acestea exprimă rolul real al forțelor de clasă din momentul adoptării iar; exprimă evoluția sistemului legislativ; sunt creația unei epoci, în care interesele economice, sociale, politice ale clasei dominante au fost impuse întregii societăți. Cele două legi fundamentale pot fi considerate norme ce cuprind principii referitoare la organizarea statului, la raporturile de echilibru dintre puterile statului, la drepturile și libertățile cetățeanului. Constituțiile au apărut din necesitatea cetățeanului. Constituțiile cu apărut din necesitatea afirmării și protejării, printr-un ansamblu de norme cu putere juridică supremă, a puterii instaurate. Caracterul celor două legi fundamentale a imprimat caracterul întregului ciclu constituțional parcurs de la adoptarea Constituției din 1866 până la abrogarea Constituției din 1923.

Caracterul procesual al dezvoltării constituționale a statului român în faptul că acesta s-a desfășurat gradual, fără întrerupere. Acesta a fost pus în evidență de acțiunile întreprinse pentru realizarea unității naționale a românilor. Ciclul constituțional surprinde de fapt dezvoltarea constituțională a instituțiilor organice ale unui stat, se referă la evoluția vieții de stat.

Bibliografie

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, 1996;

Constantin Giurescu, Istoria României, București, 1926-1927;

Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1997;

Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., București, 1996;

Florin Negoiță, Începuturi constituționale la români, Ed. Lumina Lex, București, 2000;

Florin Negoiță, Istoria statului și dreptului românesc, Tipărit la T.C.M. Print S.R.L., București, 2004;

Ion Deleanu, Justiția constituțională, Ed. Lumina Lex, București, 1995;

Ion Deleanu, Teoria și practica regimului parlamentar burghez, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978;

Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Europa Nova, București, 1996;

Ioan Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Actami, București, 1995;

Ioan Muraru, Constituțiile române, Regia Autonomă a „Monitorului Oficial”, București, 1993;

Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, Ed. Danubius, București, 1991;

Nicolae Bălcescu, Opere, Ed. Espla, 1954;

Nicolae Iorga, Ce a fost și ce este Constituția României, București, 1938;

Vlad Gerogescu, Istoria românilor, Ed. Humanitas, București, 1995;