„Ascultați! Iată, semănătorul a ieșit să semene! Și, în timp ce semăna, [o parte] a căzut de -a lungul drumului. Au venit păsările cerului și au… [619298]

Licență

„Ascultați! Iată, semănătorul a ieșit să semene! Și, în timp ce semăna, [o parte] a căzut de -a lungul drumului. Au venit păsările cerului și au… [619298]

Byadmin ianuarie 1, 2024

7
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI

Capitolul 1

Biblia astăzi

Introducere

„Ascultați! Iată, semănătorul a ieșit să semene! Și, în timp ce semăna, [o parte] a căzut de -a
lungul drumului. Au venit păsările cerului și au mâncat -o. O altă [parte] a căzut pe loc pietros,
unde nu avea p ământ mult, și îndată a răsărit, pentru că nu avea pământ adânc. Iar când soarele a
răsărit, s -a veștejit și, pentru că nu avea rădăcină, s -a uscat. O altă [parte] a căzut între spini.
Spinii au crescut și au înăbușit -o și nu a dat rod. Iar alta a căzut în pământ bun și a dat rod. A
încolțit, a crescut și a adus: una – treizeci, alta – șaizeci, alta – o sută”1.
Biserica lui Cristos, prin urmașii săi, va ieși mereu să semene Cuvântul lui Dumnezeu pe
vastul ogor ale lumii. Calitatea terenului este și acum va riată: și astăzi, sămânța cuvântului poate să
cadă de -a lungul drumului, în pământ pietros, între spini și în pămînt bun. Pentru timpurile actuale
ceea ce face diferența între un teren care aduce rod și altul fără rod este legătură cu Sfânta Scriptură.
În lumea creștină, pentru a evidenția autoritatea și fascinația lucrării Creatorului se folosesc
mai multe denumiri: Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură , Cartea Cărților sau Biblie; toate
acestea fac referință la același mesaj: Dumnezeu se apropie de om și îi transmite mesajul său de
iubire, planul său cu privire la el și la univers.
De-a lungul timpului , mulți oameni au deschis Biblia pentru a o citi, a o înțelege sau pentru a
se ruga. Pentru un creștin, orice pagină biblică e pătrunsă de prezența mist erioasă a Duhului Sfânt,
cel care i -a asistat pe autorii sacri în compunerea cărților2. În felul acesta, Biblia este Cuvânt Viu și
eficace, un cuvânt ce transformă omul și lume.
Un cititor care ia în mână Cartea Sfântă poate înțelege că aceasta este o cu legere vastă de
cărți, diferite unele de altele, fie prin formă, fie prin conținut, fie datorită diverșilor autori biblici.
Întâlnirea cu povestirile biblice, cu codurile de legi, cu proverbele și maximele morale, au rolul de a
instrui noile generații în d escoperirea demnității și valorii sacre a vieții. Imperfecțiunile, lacunele,
limitele științifice, filozofice și poate chiar religioase din unele texte, au valoarea lor incontestabilă
istoric, dar în principal fac referință la modul în care oamenii vremii și-au înțeles raportul cu
divinitatea.

1 Mc 4,3-8
2 DV 22

8
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
În fața omului modern , Biblia apare ca o "carte" sau, mai bine zis, ca o "colecție de cărți".
Termenul "Biblie" provine din limba greacă de la cuvântul ta biblia care înseamnă "cărțile" și adună
73 de cărți. Acest termen a fost folosit de autorii creștini , precum Clement din Alexandria și
Origene , pentru a desemna scrierile sacre ale evreilor și ale creștinilor3. Mai târziu , Biserica ajutată
de Sfânta Tradiție , a putut discerne ce scrieri trebuie introduse în canon4. Ea cuprinde pentru
Vechiul Testament 46 de scrieri și 27 pentru Noul Testament: Geneză, Exod, Levitic, Numeri,
Deuteronom, Iosua, Judecători, Rut, 1 și 2 Samuel, 1 și 2 Regi, 1 și 2 Cronici, Esdra și Nehemia,
Tobia, Iudita, Estera, 1 și 2 Macabei, Iob, P salmii, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor,
Înțelepciunea, Ecleziasticul, Isaia, Ieremia, Plângerile, Baruh, Ezechiel, Daniel, Osea, Ioel, Amos,
Abdia, Iona, Miheea, Naum, Habacuc, Sofonia, Ageu, Zaharia, Malahia alcătuiesc Vechiul
Testament;
Evangheliile după Matei, Marcu, Luca și Ioan, Faptele Apostolilor , Scrisorile Sfântului Paul
către romani, 1 și 2 către corinteni, către galateni, către efeseni, către filipeni, către coloseni, 1 și 2
către tesaloniceni, 1 și 2 către Timotei, către Tit, cătr e Filemon, Scrisoarea către evrei , Scrisoarea
lui Iacob, 1 și 2 a lui Petru, cele trei Scrisori ale lui Ioan, Scrisoarea lui Iuda și Apocalipsul
alcătuiesc Noul Testament5.
La mai bine de jumătate de secol de la încheierea lucrărilor Conciliului Vatican I I (1962 –
1965), în Biserica Catolică se resimte suflul nou care pune în centrul vieții de credință studiul Sfintei
Scripturi. Constituția dogmatică Dei Verbum – Despre Revelația Divină, promulgată în 18
Noiembrie 19656 acordă o mare importanță relației pe c are cel credincios trebuie să o aibă cu Sfânta
Scriptură. De asemenea, în anul 2008, între 5 -26 octombrie, papa Benedict al XVI -lea a prezidat la
Vatican cea de -a XII -a Adunare Generală a Sinodului Episcopilor, dedicată temei Cuvântul lui
Dumnezeu în viața și în misiunea Bisericii. În introducerea la documentul L’interpretazione della
Bibbia nella Chiesa , papa Benedict al XVI -lea se exprima astfel: „ Cuvântul biblic își are originea
într-un trecut real, dar nu numai într -un trecut; el vine din veșnicia lui D umnezeu. El ne duce în
veșnicia lui Dumnezeu, însă o face trecând prin timp, care cuprinde trecutul, prezentul și viitorul7”.
La data de 26 aprilie 2019, Sfântul Părinte papa Francisc a primit în audiență participanții la
congresul internațional ˶ Biblia și viața ”, organizat de Federația Biblică Catolică. Cu această ocazie
papa spunea: ” Să ne rugăm și să ne dăm de lucru pentru ca Biblia să nu rămână în bibliotecă
printre numeroasele cărți care vorbesc despre ea, ci să alerge pe drumurile lumii și să ajungă acolo
unde trăiește lumea ”8. În climatul acesta, de entuziasm față de „redescoperirea” textului biblic, s -a
considerat din ce în ce mai mult că Biblia face parte din patrimoniul comun al tuturor Bisericilor.

3 Cf. Faraoanu, I., Biblia – Cuvânt divin și uman , Ed. Sapientia, Iași, 2011, p. 15.
4 Canon, cu sensul de lista cărților biblice inspirate.
5 Cf. CBC 120
6 Conciliul Vatican II, Dei verbum : Constituția dogmatică de spre revelația divină (DV), Ed. ARCB, București, 2000, p
227-241.
7 L’interpretazione della Bibbia nella Chiesa , J. Ratzinger 1993.
8 Audiența generală 26/04/2019 Papa Francisc, https://www.vaticannews.va/ro/papa/news/2019 -04/papa -francisc –
discurs -federatia -biblica -catolica.html , accesat la data de 24.07.2019 .

9
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
Tema aceasta este mereu de actualitate, deoar ece este recunoscut faptul că Sfânta Scriptură
sau Biblia aparține literaturii universale9, constituie baza și rădăcina comună a tuturor cultelor
creștine, dincolo de diferențele doctrinare, canonice, liturgice și cele de tradiții ale fiecărei
confesiuni.
Lumea în care trăim demonstrează o anumită preferință pentru ceea ce este nou și lasă să
cadă în uitare lucruri esențiale, fie că ne gândim la mesajul creștin din Scriptură, fie că ne gândim la
elementele constitutive ale ființei umane. Fie că vrem, fie că nu vrem, toți oamenii sunt purtați mai
mult sau mai puțin de acest vârtej, potrivit căruia totul este relativ, fragmentar și trecător. De aceea,
este nevoie de o evaluare a modelelor existente în societate, de o analiză profundă a direcției în care
merg e societatea și viitorul ei și de necesitatea decoperirii textului sacru ca reper intelectual, cultural
și spiritual pentru toate generațiile. Cred că Scriptura citită, meditată și aplicată la viața concretă
poate fi un bun reper la orice vârstă și poate o feri modele valide din punct de vedere uman care să
dăinuie în timp.

1.1. Natura și obiectul Sfintei Scripturi

Sfânta Scriptură sau Biblia poate fi considerată a fi cartea cea mai reprezentativă a omenirii,
fapt recunoscut nu numai de cultele creștine sau de oameni din cadrul acestora, dar și de mulți alții
din alte domenii decât cel religios. Textul Sfintei Scripturi în sine este pătruns de o unitate organică,
chiar dacă conținutul reflectă o perioadă de aproape un mileniu și jumătate de ani, de numero și
autori cu situații sociale diferite. Întregul conținut al Bibliei se adresează prima dată sufletului
omului; în acest sens, în ea găsim teme despre Dumnezeu și lume, despre om și viața veșnică, despre
creație și căderea în păcat, despre femeie și bărbat , părinți și copii, ură și iubire, despre înțelepciunea
umană și înțelepciunea divină și, mai ales despre revelarea lui Dumnezeu și formele în care omul își
găsește fericirea10.
Privită dintr -o perspectivă pur umană, Biblia este definită în diferite moduri, dintre care
amintim: este scrierea sacră a creștinilor; un tezaur al înțelepciunii și al inspirației care a ghidat
generațiile dinaintea noastră; este cea mai importantă sursă pentru cultura europeană, este narațiune a
completă pe care o posedă omenirea de spre trecutul ei. Desigur, pentru multe persoane aceste
răspunsuri despre Biblie sunt perfect valabile, dar pentru creștini ea înseamnă ceva mai mult; Biblia
a fost și este cartea prin excelență , cartea sfântă , care conține în paginile sale revelația lui
Dumnezeu, gândul lui Dumnezeu despre lume și planul lui Dumnezeu cu lumea11.
În primul rând, Scriptura are un conținut religios care vorbește despre Dumnezeu și
dragostea sa pentru lumea creată și pe care o conduce cu grija sa părintească; despre creația o mului
și căderea în păcat, despre mântuirea adusă de Cristos prin patima, moartea și învierea sa. Prin
întregul său conținut Biblia poartă cititorul în aceeași direcție, iar mesajul este cât se poate de direct:

9 Cf. Biblia pentru tineri a Bisericii Catolice , Ed. Sapientia, Iași, 2016, p. 12.
10 Cf. CBC 27
11 Cf. DV 6

10
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
dacă vrei să descoperi sensul integral al vie ții, doar prin ascultarea lui Dumnezeu care se revelează
în textul sfânt o poți face. Vechiului Testament este o pregătire a mântuirii, a realizării Împărăției lui
Dumnezeu, iar Noul Testament este realizarea și împlinirea aceastei Împărății, care începe d in
această viață și se desăvârșește în viața de dincolo, în ceruri12.

1.1.1 . Revelația
Prin Revelație se înțelege lucrarea lui Dumnezeu de a se descoperi lumii create de El, mai
întâi prin profeții Vechiului Testament, unde se revelează prin cuvânt, sem ne și lucruri, și apoi,
personal, prin Fiul Său, „ în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale cunoașterii ”13.
Învățătura despre descoperirea lui Dumnezeu este mărturisită și confirmată de Sfânta Scriptură
astfel: ˶ După ce în trecut a vorbit în multe rânduri și în multe moduri părinților noștri prin profeți,
Dumnezeu în aceste zile din urmă, ne -a vorbit nouă prin Fiul, pe care l -a pus moștenitor a toate,
prin care a făcut și veacurile. "14.
Spre deosebire de alte religii, creștinismul acceptă id ea că Dumnezeu este o ființă personală,
care nu rămâne indiferentă față de creaturile Sale, ci e ste în permanent ă în legatură cu ele, și în
special cu omul, care este încununarea creației15. Astfel, Dumnezeu se descoperă omului, pentru ca
acesta să poată cu noaște voința și planul Creatorului Său cu privire la lume și om. Această acțiune
prin care Dumnezeu se face cunoscut omului poartă numele de Revelație16.
Termenul provine de la latinescul revelo, -are care înseamnă a descoperi, descoperire, iar în
limbaj teologic înseamnă manifestarea lui Dumnezeu. Dacă nu ar exista Revelația, cunoașterea lui
Dumnezeu ar fi imposibilă, deoarece El, ca ființă imaterială, spirituală, nu poate fi cunoscut prin
simțuri. ˶ Prin această revelație, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17), în belșugul iubirii
sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14 -15) și intră în relație cu ei (cf.
Bar 3,38) pentru a -i chema și a -i primi la împărtășire cu el. Această economie a revelației se
împlinește prin fap te și cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârșite de Dumnezeu
în istoria mântuirii scot în relief și confirmă învățătura și realitățile semnificate prin cuvinte, iar
cuvintele proclamă lucrările și luminează misterul conținut în ele. Însă profunzimea adevărului
dezvăluit prin revelație, atât despre Dumnezeu cât și despre mântuirea omului, ne strălucește în
Cristos, care este Mijlocitorul și, în același timp, plinătatea întregii revelații "17.
Dumnezeu a descoperit oamenilor în două felu ri: pe cale naturală și pe cale supranaturală ; de
unde rezultă și cele două feluri ale revelației: revelația naturală și revelația supranaturală. Revelația
naturală are loc când omul, cu ajutorul puterii sale de judecată ajunge la cunoașterea unor adevărur i
despre Dumnezeu. Astfel, prin observarea fenomenelor ce se petrec în jurul său, din observarea
propriei vieți, omul își poate da seama că toate aceste fenomene nu pot fi produsul întâmplării, ci

12 Cf. DV 2
13 Col 2, 3
14 Ev 1,1-2
15 Cf. Gen 1,26-28
16 Cf. CBC 50
17 DV 2

11
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
sunt opera unei ființe inteligente . Sfântul apostol Paul sp une:˶ pentru că ceea ce poate fi cunoscut
despre Dumnezeu este vădit în ei, întrucât Dumnezeu li s -a făcut cunoscut. De fapt, [re alitatea] sa
invizibilă sau puterea sa veșnică și dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea de la creația lumii în
făpturile lui, așa încât ei nu se pot scuza"18. Dar revelația naturală este insuficientă pentru
cunoașterea lui Dumnezeu, căci cu ajutorul ei omul nu știe decât că Dumnezeu există ca o ființă, are
putere veșnică și că despre El vorbește întreaga creatură.
Revelația supranaturală o completează pe cea naturală și se realizează în chip supranatural,
prin har și credință. Ea cuprinde adevăruri mai presus de puterea de înțelegere a omului. Revelația
supranaturală poate fi externă , când vine direct de la Dumnezeu sau prin trimișii Săi – îngeri sau
arhangheli, fiind însoțită de semne vizibile externe, minuni sau profeții; și poate fi internă , când se
produce în sufletul aceluia la care Dumnezeu i se adresează, împărtășindu -i cunoștințe la care singur
nu ar fi putut ajunge. C ând cel care primește aceste cunoștințe este îndemnat să le scrie ; este vorba
de inspirație divină .
În calitatea Sa de creator, ocrotitor și stăpânitor al lumii, Dumnezeu îi împărtășește omului
planul său, pentru ca acesta, cunoscând voința Lui, să ajungă la împlinirea scopul său ultim, care
este mântuirea. Revelația supranaturală a început prin Adam, a continuat cu patriarhii Vechiului
Testament, cu Moise, și profeții, a atins punctul maxim în venirea lui Isus Cristos, Fiul lui
Dumnezeu făcut Om, și s -a încheiat cu Sfinții Apostoli și cu ultima scriere a Noului Testament
Apocalipsul sfântului Ioan (aprox. anul 100 d.C).
În concluzia acestei părți , putem afirma că Revelația divină este cuprinsă în Sfânta Scriptură
și vom vedea imediat în Sfânta Tradiție; ea păstrându -se neschimbată până astăzi în cadrul Bisericii.
Cunoașterea lui Dumnezeu este absolut necesară pentru a câștiga împărăția cerurilor. Acest adevăr a
fost spus chiar de Mântuitorul: „ Iar viața veșnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singur ul
Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l -ai trimis, pe Isus Cristos"19. Omul nu poate să -L cunoscă
singur pe Dumnezeu atât din cauza nevredniciei sale, cât și a capacității limitate de a înțelege unele
adevăruri mântuitoare ; de aceea revelarea a fost dată pentru toți oamenii, pentru că toți au nevoie de
mântuire.
1.1.2. Sfânta Tradiție
Termenul „tradiție” are o însemnătate profană și una religioasă. După DEX , termenul înseamnă
˶ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini și de credințe care se statorni cesc istoricește în
cadrul unor grupuri sociale sau naționale și care se transmit (prin viu grai) din generație în
generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică ♦ Obicei, uzanță; datină ♦
Informație (reală sau legendară) privito are la fapte ori evenimente din trecut, transmisă oral de -a
lungul timpului "20; în sens religios termenul provine de la cuvântul latin traditio , care înseamnă
transmiterea unor idei și obiceiuri, de la o generație la alta, în mod stabil21. Termenul a fost pe rceput

18 Rom 1, 19 -20
19 In 17,3
20 DEX, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 1101.
21 Cf. Vocabular de teologie biblică , Ed. ARCB, București, 2001, p. 733.

12
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
de-a lungul istoriei și în modul în care catolicismul și protestantismul înțeleg acest termen, de
conținut teologic, cine a contribuit la dezvoltarea transmiterii învățăturii creștine precum și la
autoritatea pe care o are în cadrul acestor curente religioase.
Sfânta Tradiție este formată din adevărurile revelate de Isus Cristos și transmise prin vi u grai
de către Apostoli și urmașii acestora, numiți Sfinții Părinți. Aceste adevăruri nu sunt cuprinse în
Noul Testament. Protestanții și neoprotestanți i contestă că Sfânta Tradiție ar fi izvor de credință,
alături de Sfânta Scriptură, motivând că Tradiția a fost scrisă mult mai târziu. Pentru a lămuri aceste
aspecte legate de izvorul și adevărul transmis de Sfânta Tradiție, trebuie să urmăm câțiva pași: A.
primul este legat de vestirea Evangheliei începută mai întâi de Isus, apoi continuată de apostolii care
au auzit -o de la El, înainte de a fi scrisă; B. apoi al doilea pas se referă la certitudinea că Isus nu a
scris nimic, nici nu a poruncit apostolilor să scrie, ci le -a poruncit să predice învățătura Lui și să -și
facă martori pe întreg pământul, spunând: „ Mergând, predicați, spunând: «S -a apropiat împărăția
cerurilor»Vindecați -i pe cei bolnavi, înviați -i pe cei morți, curățați -i pe cei leproși, alungați -i pe
diavoli! În dar ați primit, în dar să dați ”22!
După ridicarea lui Isus la cer, Apostolii au început să predice, fără să scrie nimic.
Evangheliile au fost scrise mult mai târziu, începând cu anul 45 după Cristos. La început Evanghelia
a fost predicată , fapt constat de cartea Faptele Apostolilor și de unele Scrisori din Noul Testament.
Sfântul Paul ne spune precis că Tradiția este egală cu Sfânta Scriptură: „ Așadar, fraților, rămâneți
tari și țineți tradițiile pe care le -ați primit fie prin cuvânt, fie prin scrisoarea noastră ”23. Învățăturile
transmise prin viu grai trebuie ținute:„ Totuși, vă îndemn, fraților, să vă păziți cu grijă de cei [care
provoacă] dezbinări și scandaluri împotriva învățăturii pe care ați învățat s -o împliniți ”24. De
asemenea, în pri ma scrisoare către Timotei, Sfântul Paul îl învață pe ucenicul său: „ O, Timotei,
păzește depozitul care ți s -a încredințat, evitând vorbăria deșartă și împotrivirile așa numitei
„științe" pe care au profesat -o unii și au rătăcit de la credință ”25. Apostolul insistă asupra
depozitului credinței pe care l -a primit de la Isus Cristos. Sfântul Ioan spune clar că Sfânta Scriptură
nu cuprinde toată descoperirea dumnezeiască:„ Isus a mai făcut înaintea discipolilor și multe alte
semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeți că Isus este
Cristos, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să aveți viață în numele lui ”26.
Din textele de mai sus, putem trage concluzia că nu numai Scriptura este izvor de credință, ci
Scriptura împreună cu Tr adiția (sau învățătura orală). Învățătura Mântuitorului s -a păstrat și
predicat, în primele comunități creștine, înainte să fi fost scrise cărțile Noul ui Testament. Deci,
Sfânta Tradiție este mai veche decât Sfânta Scriptură. Dacă singură Scriptura ar tran smite Revelația,
atunci apostolii – numiți vestitorii cuvântului și martiri, vestitorii prin sânge – nu ar fi împlinit
porunca lui Cristos. Fără Sfânta Tradiție nici nu s -ar ști care sunt cărțile Sfintei Scripturi, care este

22 Mt 10,7-8
23 2 Tes 2,15
24 Rom 16,17
25 1 Tim 6,20-21
26 In 20,30

13
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
autenticitatea și integritatea lor; prin urmare, chiar dacă din încăpățânare cineva neagă Tradiția ca
izvor de credință, t rebuie să o accepte ca sursă veritabilă .
După ce au murit Apostolii, Biserica a devenit depozitara tezaurului doctrinei creștine. Ea va
avea puterea de a hotărî în disputele pentru credință, fiind păstrătoarea Sfintei Scripturi și
moștenitoarea tradiției creștine. În acest sens putem afirma că Scriptura și Tradiția sunt temelia
credinței noastre. Noi nu ne bazăm doar pe o tradiție orală, ci și pe mărturiile lăsate în cărțile
canonice de apostoli , dar și pe mărturiile scrise de Sfinții Părinți ai Bisericii.
Bisericile primare aveau un mare respect pentru comunitățile întemeiate de către un apostol,
urmaș direct al lui Cristos. De aceea, comunități creștine se adresau lor cu mult respect, pentru a
primi o copie a pergamentelor apostolilor care însemna pentru ei legătura cu învățătura autentică
transmisă direct de Mântuitorul.
Sfânta Tradiție cuprinde scrierile urmașilor Apostolilor până pe la anul 600 d. Cr. Ei se
numesc Sfinții Părinți și au fost recunoscuți pentru zelul și activitatea lor în răspândirea credinței.
Dintre ei cei mai renumiți sunt: Sfântul Policarp (†155) care a fost ucenicul Sfântul Ioan
evanghelistul și episcop de Smirna. Moare ars de viu pentru cred ință; Sfântul Ignațiu de Antiohia ,
prieten cu Sfântul Policarp, episcop de Antiohia, moare pe la anul 110 sfâșiat de fiarele sălbatice în
arenele Romei; Sfântul Atanasiu (†373), episcop de Alexandria, exilat de cinci ori pentru
mărturisirea credinței; Sfân tul Vasile cel Mare (†379), episcop de Cezareea, este primul care
organizează viața călugărească în Orient; Sfântul Ioan Gură de Aur (†407), episcop de
Constantinopol, exilat pentru a nu mai vorbi despre credința sa, moare pe malul Mării Negre, lăsând
o im ensă operă; Sfântul Ambroziu (†397), episcop de Milano, organizează tânăra Biserică,
recunoscută de împăratul Constantin cel Mare prin Edictul de la Milano din anul 313. Pe lângă
aceștia au mai fost și alții care au avut un rol deosebit în transmiterea cre dinței: Sfântul Grigore de
Nazianz, Sfântul Ieronim, Sfântul Augustin și Sfântul Grigore cel Mare , etc.
Revenind în prezent, Conciliul Vatican II prin Constituția dogmatică despre Revelația
Divină, Dei Verbum afirmă: ” Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mân tuirea tuturor neamurilor a
hotărât în marea sa bunătate să se păstreze neatins în veci și să se transmită tuturor generațiilor"27.
Această transmitere a hotărârilor lui Dumnezeu se realizează prin Sfânta T radiție și Sfânta Scriptură,
sub impulsul Duhului S fânt, care lucrează în ambele pentru a transmite fidel Adevărul . Astfel,
revelația divină are două izvoare: Tradiția și Scriptura . Sunt două izvoare distincte, strâns legate
între ele, dar cu aceeași funcție în viața Bisericii: de a păstra și a transmite t uturor generațiilor
masajul mântuirii.
În concluzie : la baza Sfintei Tradiții stă predica lui Isus și trimiterea în misiune a apostolilor
să predice vestea cea bună până la marginile pământului și până la sfârșitul veacurilor28. Astfel s -a
născut tradiția Bisericii. Apostolii ”au transmis ceea ce ei înșiși au primit și îi îndeamnă pe
credincioși să păstreze tradițiile învățate fie prin viu grai, fie prin scrie "29.

27 DV 7
28 Cf. Mt 10, 5 -15; Mc 6, 7-13; Lc 9, 1-6
29 DV 8

14
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
A fi fidel Bisericii înseamnă să mergi pe linia Sfintei Tradiții și a Scripturii, pentru că acestea
se bucură de același respect: ”atât Scriptura cât și tradiția trebuie primite și venerate cu egală
iubire și considerație "30. A pune accentual doar pe una din cele două elemente ale Revelației divine
nu coincide cu adevărul predicat de Isus Cristos și în consecință cu voința Creatorului.

1.1.3. Rolul Magisteriului
Termenul "magisteriu" desemnează autoritatea și rolul papei în comuniune cu colegiul
episcopilor. Despre rolul magisteriului cu privire la Tradiție și Scriptură conciliul afirmă: ” Dar
misiunea de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost
încredințată numai magisteriului viu al Bisericii . [Magisteriul] nu este deasupra cuvântului lui
Dumnezeu, ci îl slujește, învățând numai ceea ce a fost transmis, deoar ece, prin porunca
dumnezeiască și cu asistența Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfințenie și îl
expune cu fidelitate și ia din acest unic tezaur al credinței tot ceea ce propune ca adevăr de credință
revelat de Dumnezeu "31.
Rolul Mag isteriului este recunoscut astăzi doar de Biserica Romano -Catolică, chiar și în
cadrul ei cu multe critici și adesea greșit înțeles. Întrebări ca:„De ce Papa, episcopii, au pretenția că
sunt posesorii adevărului? Oare Biserica nu este o instituție autorita ră? De ce teologii nu sunt
întotdeauna de acord cu Magisteriul? Cum să împăcăm expresia Magisteriul Bis ericii cu textul din
Mt 23, 10 ” Magister vester unus est Christus – …unul este maestrul vostru: Cristos! ”, sunt adresate
de multe persoane, iar răspunsur ile pot fi împărțite . Un fapt este cert: încă de la începuturi, anumite
pasaje din Noul Testament au fost înțelese ca o atestare a magisteriului conferit de Cristos
apostolilor și în special apostolului Petru.
Dacă analizăm etimologic cuvântul lat. magist erium , observăm că sensurile sunt complexe.
Înainte de a ajunge să desemneze corpul ierarhic care are misiunea de a învăța și de a conduce în
Biserică32, acest termen a cunoscut întrebuințări mai largi: 1. Stagiu de trei ani după obținerea
licenței în teolo gie, echivalent cu doctoratul. 2. Formă de învățământ superior din Italia, care
conferă un titlu universitar în litere și pedagogie, valabil pentru învățământul mediu33.
Într-o primă etapă, în Biserică termenul desemnează orice situație, funcție și respo nsabilitate
de conducere, pentru orice domeniu de aplicare. În a doua etapă, în utilizările atât profane cât și
teologice, termenul vizează la propriu practicarea unei competențe și a unei autorități care se
exercită în materie de adevăr și care se exprimă în orizontul unei activități de învățământ. Deoarece
este vorba de competență și autoritate, subînțeleg ându -se ideea de putere; dar modalitățile ei de
funcționare sunt încă destul de diferite: ele pot fi cele ale învățătorului, ale profesorului sau ale
doctorului, ale expertului sau ale consilierului. Cu toate acestea, în vocabularul creștin și eclezial se
va trece la o a treia etapă, care intră în uz în secolul al XIX -lea. Aici, termenul magisteriu nu se mai

30 DV 9
31 DV 10
32 CDC can 749
33 DEX, Ed. Univers enciclopedic, București, 1998, p. 591.

15
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
referă doar la tipurile de competențe manifesta te asupra adevărului, ci și la un tip determinat de
putere: cea pe care o deține această instanță oficială, care este ierarhia ecleziastică.
Pentru a înțelege istoria cuvântului magisterium , studiile teologului Yves Congar arată că
termenul are mai întâi sensul de poziție și de autoritate a celui care este prim magister . Aplicat lui
Cristos și apoi păstorilor Bisericii, magisterium desemnează puterea care le -a fost conferită astfel
încât ei să fie slujitori ai mântuirii34. Desemnând mai întâi o situație de autoritate sau de direcție,
magisterium a cunoscut foarte curând o aplicare specifică în domeniul doctrinei Bisericii. Odată cu
papa . Pius al XII -lea (1876 -1958), care aplică termenul lui Cristos, magisteriul îi desemnează în
mod obișnuit pe aceia care exe rcită „funcția sau activitatea de a învăța și corpul Păstorilor care are
această misiune”. Rămânând pe aceeași linie, Conciliul Vatican II vorbește despre Magisterium
vivum – magisteriul viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus C ristos. Acest
magisteriu nu este însă deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujește, învățând numai ceea ce a
fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască și cu asistența Duhului Sfânt, îl ascultă cu
pietate, îl păstrează cu sfințenie și îl expune cu fidelitate și ia din acest unic tezaur al credinței tot
ceea ce propune ca adevăr de credință revelat de Dumnezeu "35.
O asemenea evoluție a noțiunii de magisteriu expune elabo rarea doctrinei creștine la două
riscuri: 1. mai întâi cel de a uita că mani era în care emană documentele prin instanțele magisteriale,
care sunt primite de preoți și de laici în comuniune cu Biserica, poate, în anumite condiții, să fie una
dintre realitățile prin care Biserica vorbește poporului lui Dumnezeu și îl face să înainte ze pe calea
fidelității față de cuvântul Evangheliei. 2. riscul de a disocia, printr -o elaborare excesivă, doctrinele
morale și partea pastoral ă a Bisericii, care este confruntată zilnic cu modul în care creștinii primesc
și pun în practică documentele bisericești .
Magisteriul nu adaugă nimic nou la moștenirea credinței, el explică ceea ce poate părea
obscur sau reafirmă ceea ce a fost pus în discuție în trecut. Reprezentanții Magisteriului, adică papa
și Colegiul episcopilor, nu primesc o nouă Revelație ; prin natura sa, activitatea Magisteriul se poate
exercita doar în sânul comunității ierarhice. Papa este învățătorul suprem al Bisericii, care are
dreptul de a defini articolele de credință și de a interpreta deci ziile conciliare. Colegiul episcopilor
deține puterea supremă în Biserică și o exercită în mod solemn în cadrul conciliului ecumenic.
Trebuie subliniat că Magisteriul se înfățișează ca o putere care se exercită asupra exprimării
adevărului, și evident, nu în sensul că ar produce el însuși adevărul. Ceea ce pretinde el să facă este
numai să prezinte, să exprime adecvat și coherent adevărul asupra căruia se pronunță. Magisteriul nu
revendică nici puterea asupra adevărului însuși, nici puterea normativă asupra exprimării lui:
competența pe care și -o recunoaște se limitează la a păstra și a apăra adevărul36.
Papa Francisc în enciclica Lumen fidei a scris : „Ca slujire adusă unității credinței și
transmiterii sale integrale, Domnul a dat Bisericii darul succesiunii apostolice. Prin intermediul
său, este ga rantată continuitatea amintirii Bisericii și este posibil să se ia cu certitudine din izvorul

34 Congar, Y., “ Bref historique des formes du «magis tère»”, în RSPT, 1976, 1, p. 102.
35 DV 10
36 Cf. DV 10

16
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
curat din care izvorăște credința. Garanția conexiunii cu originea este dată, așadar, de persoane vii
și asta corespunde credinței vii pe care Biserica o transmit e. Ea se sprijină pe fidelitatea martorilor
care au fost aleși de Domnul pentru această misiune. Pentru aceasta, Magisteriul vorbește mereu în
ascultare față de Cuvântul originar pe care se bazează credința și este credibil pentru că se încrede
în Cuvântul pe care -l ascultă, îl păstrează și -l expune . În discursul de rămas -bun adresat bătrânilor
din Efes, la Milet, preluat de sfântul Luca în Faptele Apostolilor, sfântul Paul mărturisește că a
îndeplinit misiunea încredințată lui de Domnul de a vesti «tot pl anul lui Dumnezeu» ( Fap 20,27).
Grație Magisteriului Bisericii poate ajunge la noi în mod integral acest plan și cu el bucuria de a -l
putea îndeplini în plinătate ”37.
În consecință, în tot ceea ce privește credința, cele trei realități, respectiv Tradiția, Scriptura
și Magisteriul nu se pronunță niciodată izolat. Nu există dogmă a credinței dacă nu există un acord
între cele trei elemente. De accea, Cuvântul lui Dumnezeu rămâne mereu actual și viu. Scriptura și
Tradiția sunt vii, se mișcă, merg, progresează și cresc în Biserică. Nimic subst anțial nou nu se poate
adăuga; Revelația este completă , dar rămâne vie și inepuizabilă. La Rusalii, Duhul Sfânt i -a condus
pe apostoli la tot adevărul, după promisiunea lui Isus, dar calea rămâne deschisă spre deplina
cuno aștere și deplina manifestare a Domnului nostru Isus Cristos.
Magisteriul conform Bisericii Catolice desemnează o instanță abilitată să se pronunțe în
materie de teologie și practică eclezială. Cristos însuși este cel care i -a încredințat Bisericii
moște nirea credinței instituind un Magisteriu autentic. Biserica are dreptul să expună doctrina
revelată, deoarece ea este păstrătoarea și distribuitoarea ei fidelă. Reprezentanții Magisteriului, adică
papa și episcopii , nu primesc o noua R evelație. Prin natura sa, Magisteriul nu se poate exercita decât
în sânul comunității ierarhice care îi include pe Capul și pe membrii Colegiului episcopal. Toată
autoritatea Magisteriului se exercită „ în numele lui Isus Cristos ”38 față de turma care le -a fost
încredințată și î n concordanță cu convingerea că ”Și avem și mai sigur cuvântul profetic la care
faceți bine că luați aminte ca la o candelă ce strălucește în loc întunecos până când se va lumina de
ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre. Înainte de t oate, să știți aceasta: nicio
profeție a Scripturii nu se interpretează după propria părere a cuiva, deoarece profeția nu a fost
dată niciodată din voința omului, ci oamenii, conduși de Duhul Sfânt, au vorbit de la Dumnezeu"39.

1.2. Mesajul și interpretar ea Sfintei Scripturi

Este recunoscut faptul că întreaga creștinătate consideră Scriptura drept Cuvântul lui
Dumnezeu și de aici se naște respectul, prețuirea și timpul pe care îl acordăm studierii textelor
sfinte. Mesajul și interpreta rea acestor texte ț ine cont de C el care le -a revelat – Dumnezeu – de
detinatar – omul din toate timpurile, de cel care îi inspiră – Duhul Sfânt și de cei care interpretează –
Sfânta Tradiție și Magisteriul Bisericii. Prin Revelație, înțelegem că Dumnezeu a comunicat

37 LF 49, în https://www.magisteriu.ro/lumen -fidei-2013/ accesat la data de 4.08.2019.
38 DV 10
39 2 Pt 1,19-21

17
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
omenilor cum este El și cum putem avea o relație corectă cu El. Există lucruri pe care noi nu le -am
putea cunoaște dacă nu ni le -ar fi revelat Dumnezeu prin Biblie. Deși revelarea Lui în Biblie s -a
făcut progresiv, conținutul său s -a îndreptat mereu spre oameni și este mereu actual. Dovada
concretă este dată de unitatea textului. Chiar dacă Biblia este formată din 73 de cărți individuale,
scrise în perioade diferite și în limbi diferite, își păstrează unitatea de la început până la sfârșit.
Această unitate este sin gulară prin comparație cu alte cărți și este o dovadă a originii divine a
cuvintelor sale, întrucât Dumnezeu s -a folosit de anumiți oameni pentru a se face cunoscut tuturor.
Pentru a descrie acțiunea directă a lui Dumnezeu în Biblie se folosește termenul de inspirație
”prin care se înțelege o acțiune specială a lui Dumnezeu prin care autorul sacru sau hagiograful
este asistat atunci când scrie, pentru a scrie fără greșeală și pentru a exprima gândul lui
Dumnezeu "40.
Conciliul Vatican II, prin Constituția dogmatică despre Revelația Divină, Dei Verbum, în cel
de-al treilea capitol intitulat " Inspirația divină și interpretarea Sfintei Scripturi ", se exprimă astfel:
"Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu și este cuprins și expus în Sfânta Scriptură a fost consemn at
sub inspirația Duhului Sfânt. Sfânta maică Biserică, pe baza credinței primite de la apostoli,
consideră sfinte și canonice, în totalitate, cărțile Vechiului și Noului Testament, cu toate părțile lor,
pentru că, fiind alcătuite sub inspirația Duhului Sf ânt (cf. In 20,31; 2Tim 3,16; 2Pt 1,19-21; 3,15 –
16), îl au ca autor pe Dumnezeu și au fost încredințate ca atare Bisericii. Pentru redactarea cărților
sfinte, Dumnezeu a ales oameni și s -a slujit de ei lăsându -le uzul capacităților și puterilor proprii,
pentru ca, acționând el însuși în ei și prin ei, aceștia să scrie ca adevărați autori ceea ce voia el și
numai aceea.
Întrucât tot ceea ce afirmă autorii inspirați sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de
Duhul Sfânt, trebuie afirmat despre cărțile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate și
fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l -a voit consemnat în textele
sacre. De aceea, «toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și este de folos pentru a învăța, a
convinge, a îndrepta, a educa în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, pe deplin
pregătit pentru orice lucrare bună» ( 2Tim 3,16-17)"41.
Sfântul Paul spune că, toată Scriptura este utilă pentru a învăța, a convinge, a corecta și a
forma în c redință42. Cu toate acestea, Scriptura dobândește valoare mai ales atunci când descoperim
că, prin intermediul ei, îl cunoaștem pe Dumnezeu. Sfântul Ieronim, cel care traduce Biblia în limba
latină, se întreba: „ Cum s -ar putea trăi fără știința Scripturilor , prin care se învață cunoașterea lui
Cristos însuși, care este viața celor care cred ?”43. Este clar că pentru a -l cunoaște pe Cristos și a -i
înțelege mesajul trebuie să cunoaștem mai întâi Sfânta Scriptură.

40 Cf. CBC 105-107
41 DV 11
42 Cf. 2 Tim 3,16
43 VD 72

18
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
1.2.1. Mesajul Sfintei Scripturi
Nicio altă carte nu este atât de răspândită cum este Biblia. Oameni din toate culturile au
constatat că mesajul Bibliei aduce mângâiere și speranță și că sfaturile ei sunt practice pentru viața
de zi cu zi. Totuși, mulți oameni cunosc prea puține lucruri despre Bibli e. Pentru a înțelege Biblia,
avem nevoie de încă o informație importantă. Scripturile au o temă generală: vorbesc despre
Împărăția lui Dumnezeu și care este mijlocul prin care omul poate intra în această împărăție. În
rândurile ce urmează , vom vedea că ace astă temă se regăsește în fiecare dintre cărțile Bibliei, de la
Geneză până la ultima carte Apocalips ul sfântului Ioan. Având în vedere toate acestea, vom analiza
în continuare care este mesajul celei mai răspândite cărți din lume, Biblia.
Cine deschide B iblia pentru a o citi descoperă că ”Dumnezeu vorbește în Sfânta Scriptură
prin oameni, în felul oamenilor "44adică în limbajul omului. Există o analogie între cuvintele
Scripturii și întruparea Mântuitorului exprimată în Catehismul Bisericii Catolice cu aces te cuvinte:
"Într-adevăr, cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omenești, s -au făcut asemenea vorbirii
omenești, precum odinioară Cuvântul Tatălui Veșnic, luând trupul slăbiciunii omenești, s -a făcut
asemenea oamenilor "45.
În paginile sale, Biblia dă mărturie despre modul în care Dumnezeu se apleacă pentru a vorbi
cu omul și pentru a -l conduce la mântuire. Episodul cu ucenicii de la Emaus46 arată cum în lumina
lui Cristos înviat textele sacre ale Vechiului Testament își revelează sensul lor profund: " Și,
începând de la Moise și toți profeții, le -a explicat din toate Scripturile cele referitoare la El "47.
Pentru a înțelege cât mai fidel mesajul pe care vrea să -l transmită Biblia trebuie evitate două
extreme: prima legată de interpretarea raționalistă, ca re pune în evidență doar aspectul uman din
Biblie, a doua extremă se referă la interpretarea miraculoasă, care consideră Biblia, opera exclusivă
a lui Dumnezeu48. Dumnezeu s -a revelat pe sine însuși și întreaga Sa voință, mai întâi autorilor
secundari (hagi ografii) care au scris Biblia49.
Putem împărți tema mesajul general al Bibliei în mai multe idei principale:
1. Creatorul îi dăruiește omului o locuință – acest lucru se regăsește în prima carte a Bibliei,
”La început, Dumnezeu a creat cerul și pământul "50. Dumnezeu creează universul și formele de
viață de pe pământ. El creează bărbatul și femeia, amândoi buni, și le dă o grădină frumoasă ca
locuință, precum și porunci pe care să le respecte pentru ca viața lor să fie frumoasă. Primul verset
dezvăluie că D umnezeu este Creatorul vastului univers, iar toate celelalte zile în care Dumnezeu ”a
lucrat"51, a pregătit pământul ca locuință pentru om, aducând în existență toate minunățiile naturii.
Capodopera creației pământești a lui Dumnezeu a fost omul, fiind făc ut după chipul și asemănarea

44 Cf. Sescu, P., Introducere în Sfânta Scriptură , Ed. Sapientia, Iași, 2001, p. 13.
45 CBC 101
46 Cf. Lc 24,13 -35
47 Lc 24,27
48 Faraoanu, I., Biblia – Cuvânt divin și uman , Ed. Sapientia, Iași, 2011, p. 55.
49 DV 11
50 Gen 1,1
51 Gen 2,2; Vezi termenul lucrări , din ” Vocabular de teologie Biblică ”, p. 372 s.u.

19
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
Creatorului său52 și având capacitatea de a reflecta calități divine, precum iubirea și înțelepciunea
asupra creației. Dumnezeu l -a creat pe om din țărâna pământului, I -a dat numele Ada m și i -a oferit
drept locuință paradis ul, grădina Edenului. Pentru a nu fi singur, Dumnezeu a considerat că era
necesar ca omul să aibă un partener ; prin urmare , a luat o coastă de la Adam, a creat femeia și a
adus-o ca să -i fie soție. Ea a fost numită mai târziu Eva. Dumnezeu le -a dat primilor oam eni două
porunci. Mai întâi, le -a spus să cultive pământul, să se îngrijească de locuința lor pământească și, în
cele din urmă, să o populeze cu descendenții lor. Apoi, le -a spus că puteau să mănânce din toți pomii
acelei grădini întinse, cu excepția pomul ui cunoașterii binelui și răului53. Prin aceste porunci,
Dumnezeu le -a dat primilor oameni libertatea de a alege că îl acceptă drept Creatorul lor și , de
asemenea, ascultarea lor era o dovadă că îl iubeau și că îi erau recunoscători.
Acceptarea povestirii despre creația primilor oameni și despre Creatorul lor oferă o primă
cheie de înțelegere a mesajului biblic ; omul este rodul voinței și iubirii lui Dumnezeu. Când se
referă la Dumnezeu, Sfintele Scripturi folosesc diferite titluri, precum Creator și Dumnez eu
Atotputernic. Unele titluri scot în evidență atributele lui Dumnezeu, cum sunt sfințenia, puterea,
dreptatea, înțelepciunea și iubirea. Însă cel mai important lucru este că Dumnezeu și -a revelat odată
cu numele și întreaga ființă. Este încurajator să cu noaștem semnificația numelui lui Dumnezeu,
deoarece ea transmite ideea că Cel Atotputernic poate să ducă la îndeplinire tot ceea ce își propune
și poat e împlini toate promisiunile pe care le face.

2. Paradisul este pierdut – Căderea în păcat
Sub ispita șarpelui, Adam și Eva, primul bărbat și prima femeie resping stăpânirea lui
Dumnezeu, iar consecințele pentru omenire apar imediat: păcatul și moartea54. Cu ceva timp înainte
de a-i crea pe oameni, Dumnezeu i -a creat pe îngeri, ființe spirituale invizibile . În gradina Edenului,
un înger decazut, care a ajuns să fie cunoscut sub numele de Satana sau Diavolul, a ispitit -o pe Eva
să mănânce din fructul interzis de Dumnezeu. Eva a crezut minciuna diavolului , a mâncat din fruct
și i-a dat și soțului ei, iar aces ta a mâncat și el. Astfel, cei doi au devenit păcătoși. Acest fapt aparent
lipsit de importanță a fost în realitate o dovadă de răzvrătire. Alegând de bunăvoie să nu asculte de
porunca lui Dumnezeu, Adam și Eva au respins stăpânirea Creatorului, care le dă duse totul, inclusiv
viața perfectă. După ce faptul s -a consumat , Dumnezeu a pronunțat sentința: a prezis venirea unui
Eliberator55, care avea să -l distrugă pe Diavol și urmașii săi; oamenilor le -a prezis sudoarea frunții și
durerile nașterii, iar la sfârși t, întoarcerea din pământul din care au fost creați. Dumnezeu i -a alungat
pe Adam și pe Eva din Paradis.
Dumnezeu i -a creat pe Adam și pe Eva perfecți, cu perspectiva de a trăi veșnic în Paradis.
Când s -au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, ei au păcătuit , astfel au pierdut perfecțiunea și și -au

52 Cf. Gen 1,26
53 Cf. Gen 2,17
54 Cf. Gen 3
55 Cf. Gen 3,15

20
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
distrus relația cu Creatorul lor. Începând de atunci, nici ei, nici urmașii lor imperfecți nu au putut
evita păcatul și consecința acestuia, moartea56.

3. Dumnezeu încheie un legământ cu Abram
Ascultând de Dumne zeu, Abram își dovedește credința prin care i se promite binecuvântarea
și că va avea mulți descendenți57. În Ur, un oraș prosper situat pe teritoriul Irakului de astăzi, locuia
Abram. El era un om cu o credință deosebită. Însă credința lui avea să -i fie pu să la încercare.
Dumnezeu i -a spus lui Abram să părăsească țara în care se născuse și să se mute într -o țară
străină, care s -a dovedit a fi Canaan. Abram a ascultat fără ezitarede glasul Domnului și a pornit
într-o călătorie lungă împreună cu soția lui, S ara, cu nepotul său Lot și cu toți slujitorii și turmele
sale. A ajuns în Canaan, unde a dus o viață nomadă, locuind în corturi. Legământul încheiat cu
Abram, prin care i s-a promis că va face din el o națiune mare, că toate familiile pământului vor fi
binecuvântate prin el și că urmașii lui vor lua în stăpânire țara Canaan , se lăsa așteptat.
Prosperitatea materială era evidentă, ajungând să aibă mari turme de oi și cirezi de vite, însă
promisiunea moștenitorul ui de drept și promisiune a unei descendențe n umeroare încă nu se
împlinise ră. Când Abram avea 99 de ani, iar Sara se apropia de 90, Dumnezeu i -a binecuvântat cu
un fiu. Și așa Sara l -a născut pe Is aac; astfel grija și planul lui Dumnezeu cu întreaga omenire ajunge
la un alt nivel. În timpurile biblic e, un legământ era un contract sau un acord oficial. Prin mai multe
legăminte58, ce aveau valoare de jurământ, Dumnezeu și -a revelat treptat modul în care urma să -și
îndeplinească scopul cu privire la Eliberatorul promis în grădina Edenului. Potrivit legămâ ntului
încheiat cu Abram, Cel promis avea să vină pe linia genealogică a acestuia. Legămintele de mai
târziu aveau să reverse mai multă lumină asupra identității Eliberatorului.
.
4. Dumnezeu îi eliberează pe israeliți din sclavie
Din cauza secetei care se instalase în țara Canaan, urmașii lui Abram au coborât cu familiile
și toate bunurile lor în Egipt. După mulți ani în care s -au bucurat de prosperitate și numărul lor
crescuse, la conducerea Egiptului a urcat la tron un alt faraon care nu -l cunoștea pe Iosif59, nici ce a
făcut el pentru poporul egiptean. Temându -se de israeliții tot mai numeroși, acest tiran i -a făcut
sclavi și a poruncit ca nou -născuții de parte bărbătescă să fie înecați în apele Nilului. Dar o mamă
curajoasă și -a ocrotit pruncul punându -l într -un coș pe care l -a ascuns printre trestii. Fiica faraonului
a găsit copilașul, i -a pus numele Moise și l -a crescut ca membru al familiei regale. Când avea 40 de
ani, Moise și -a creat problem, deoarece l -a apărat pe un sclav israelit de un egiptean care împărțea
sarcinile și l -a ucis. Drept urmare, a trebuit să fugă într -o țară îndepărtată, unde a trăit în exil. Când
Moise avea 80 de ani, Dumnezeu l -a trimis înapoi în Egipt ca să se prezinte înaintea faraonului și să –
i ceară să elibereze poporul lui Dumnezeu.

56 Cf. Rom 5,12
57 Cf. Gen 17
58 Bergsma , J., Brant P., A Catholic Introduction to the Bible: The Old Testament , Ed. Ignatius, San Francisco, 2018, p.
50.
59 Cf. Gen 37-50

21
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
Faraonul a refuzat categoric, drept urmare, Dumnezeu a lovit Egiptul cu zece plăgi60. De
fiecare dată când Moise mergea la faraon ca să -i dea ocazia să evite următoarea plagă, faraonul
respingea cu dispreț cererea lui Dumnezeu făcută prin Moise. În cele din urmă, a zecea plagă i -a ucis
pe toți întâii născuți din țară cu excepția celor din familiile care au ascultat de porunca lui Dumnezeu
de a-și însemna ușorii caselor cu sângele unui miel sacrificat. Îngerul lui Dumnezeu care i -a ucis pe
întâii n ăscuți din Egipt a trecut pe deasupra acelor case. De atunci, israeliții au comemorat această
salvare miraculoasă în cadrul unei mari sărbători anuale numite Paștele.
Mai târziu, când israeliții și -au așezat tabăra lângă muntele Sinai, Dumnezeu a încheiat un
legământ cu ei. Prin Moise, mediatorul acestui legământ, Dumnezeu i -a dat Israelului legi care să -l
ocrotească și să -l îndrume în aproape orice aspect al vieții61. Atât timp cât Israelul rămânea fidel și
accepta conducerea lui Dumnezeu, aveau să fie bin ecuvântați ei și urmașii lor. Însă majoritatea
israeliților l -au dezamăgit pe Dumnezeu prin lipsa lor de credință. Drept urmare, Dumnezeu a făcut
ca generația aceea să pribegească prin pustiu timp de 40 de ani. Apoi, Moise l -a numit pe dreptul
Iosue în fru ntea poporului . În cele din urmă, Israelul a ajuns în țara pe care Dumnezeu i -o promisese
lui Abram.
.
5. Israeliții cer un rege
După perioada judecătorilor, în Israel a slujit ca profet și judecător Samuel. Israeliții i -au
cerut cu insistență să fie co nduși de un rege, la fel ca alte popoare . Deși această cerere a fost o
insultă la adresa lui Dumnezeu, întrucât el era Regele lor, totuși i s-a poruncit lui Samuel să se
supună dorinței poporului. Dumnezeu l -a ales ca rege pe Saul62. Cu timpul, Saul a deven it mândru și
neascultător. Drept urmare, Dumnezeu l -a respins ca rege și i -a dat lui Samuel însărcinarea de a
numi pe altcineva în această poziție ; cel ales a fost David. Însă el avea să devină rege doar câțiva ani
mai târziu.
Când era, se pare, un adoles cent, David i -a vizitat pe frații săi care slujeau în armata lui Saul.
Întreaga armată era îngrozită de un războinic uriaș pe nume Goliat, care îi batjocorea pe israeliți și
pe Dumnezeul lor. Cuprins de indignare, David a acceptat provocarea uriașului de a se lupta cu el.
Înarmat doar cu o praștie și câteva pietre, tânărul a ieșit ca să -l înfrunte pe adversarul său, înalt de
aproape trei metri. David l -a ucis pe Goliat cu o singură piatră, apoi i -a luat sabia și i -a tăiat capul.
Văzând aceasta, armata filis teană a fugit cuprinsă de groază.
La început, Saul a fost impresionat de curajul lui David și l -a numit în fruntea armatei sale.
Dar, din cauza victoriilor lui David, Saul a devenit foarte gelos. Prin ur mare, David a trebuit să fugă
să-și scape viața și a trăit ani de zile ca fugar. Deși Saul a încercat în repetate rânduri să -l ucidă,
David i -a rămas loial regelui întrucât era conștient că Saul fusese numit rege de Dumnezeu. În cele
din urmă, Saul a murit în luptă. La scurt timp după aceea, David a devenit rege.

60 Cf. Ex 7-15
61 Cf. Ex 20,2-17; Dt 5,6-21; Ex 34,12 -26
62 1 Sam 7-9 ș.u.

22
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
Ca rege David a dorit să construiască un templ u, însă Dumnezeu i -a spus că templul avea să
fie construit de unul dintre urmașii săi. Acesta a fost Solomon, fiul lui David. Cu toate acestea,
Dumnezeu l -a răsplătit pe David, încheind cu el un legămân t aparte, potrivit căruia linia genealogică
a lui David avea să constituie o dinastie regală cu totul deosebită. În cele din urmă, pe această linie
avea să apară Mântuitorul promis în cartea Genezei. Acesta urma să fie Mesia, adică „Unsul“, Cel
promis să c onducă poporul, iar împărăția lui să dăinuie pentru totdeauna.
.
6. Dumnezeu vorbește prin intermediul profeților săi
În perioada regilor lui Israel și ai lui Iuda, s -a distins un grup de bărbați, pe care Dumnezeu i –
a ales ș i i-a trimis să țină trează speranța poporului ; este vorba de profeți. Acești oameni cu o
credință și un curaj extraordinar au transmis mesajul lui Dumnezeu : Temele importante erau acestea:
A. Distrugerea Ierusalimului . Profeții lui Dumnezeu, îndeosebi I saia și Ieremia, au început
să avertizeze cu mult timp înainte c a Ierusalimul avea să fie distrus și lăsat pustiu. În termeni
expresivi, ei au dezvăluit motivele pentru care locuitorii orașului și -au atras mânia lui Dumnezeu.
Deși pretindeau că -l reprezint ă pe Dumnezeu, aceștia practicau închinarea falsă, erau corupți și
violenți63.
B. Restabilirea închinării adevărate . După 70 de ani de exil, poporul lui Dumnezeu avea
să fie eliberat din Babilon. Acesta urma să se întoarcă în țara lui, lăsată pustie, și s ă reconstruiască
templul lui Dumnezeu din Ierusalim64. Cu aproximativ 200 de ani înainte, Isaia a prezis că numele
celui care urma să cucerească Babilonul era Cirus. De asemenea, el a prezis că regele Cirus avea să
permită poporului lui Dumnezeu să restabil ească închinarea curată.
C. Venirea lui Mesia . Mesia urma să se nască în orașul Betleem65. Avea să fie umil și să
intre în Ierusalim călare pe un măgar66. Deși blând și bun, Isus avea să fie iubit de puțini și respins
de mulți67. Predica profeților și venire a lui Mesia a u ținut mereu trează speranța și credința
membrilor poporului ales, că Dumnezeu își ține mereu promisiunea că va avea grijă de ei.
D. Domnia lui Mesia . Spre deosebire de oamenii imperfecți, care nu sunt capabili să
guverneze în mod pașnic, Re gele mesianic va fi numit Principele Păcii68. Sub conducerea sa, toți
oamenii vor trăi în pace unii cu alții și cu toate animalele69, bolile vor dispărea70.

7. Venirea lui Mesia
În Galile ea, într -o regiune din nordul Israelului, după patru secole de la înc heierea redactării
Scripturilor ebraice, Maria , o tânără din Nazaret, este vizitată pe neașteptate de un înger , pe nume

63 Cf. 2 Rg 21,10 –15; Is 3,1–8, 16–26; Ier 2,1-3,13
64 Cf. Ier 46,27; Am 9,13–15
65 Cf. Mih 5,1-3
66 Cf. Zah 9,9
67 Cf. Is 42,1-3; 53,1- 3
68 Cf. Is 9,6-7; Ier 10,23
69 Is 11,3-7
70 Cf. Is 33,24

23
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
Gabriel. Îngerul îi spune că Dumnezeu a ales -o să fie mama Fiului Său care va deveni Regele
promis din timpurile de demult, cel care va domni veșnic. Copilul va fi, de fapt, Fiul lui Dumnezeu.
Maria a acceptat cu umilință această misiune cu totul deosebită. Logodnicul ei, un tâmplar pe
nume Iosif, s -a căsătorit cu ea după ce Dumnezeu a trimis un înger ca să -l asigure că Maria îl purta
în pântece pe însuși Fiul lui Dumnezeu. Dar, potrivit profeției, Mesia avea să se nască în Betleem,
un mic oraș aflat la aproximativ 140 de kilometri de Nazaret71. Întrucât un împărat roman a decretat
efectuarea unui recensământ, oamenii trebuiau să se înregistreze în localitatea în care se născuseră.
Se pare că atât Iosif, cât și Maria proveneau din Betleem, de aceea au trebuit să călătorească până
acolo72. Maria a născut într -un grajd și a culcat pruncul într -o iesle. Apoi, Dumnezeu a trimis un
înger ca să le spună unor păstori, care se aflau pe câmp, că pruncul nou -născut era promisul Mesia,
sau Cristos.
.
8. Apostolii predică fără teamă
După zece zile de la înălțarea lui Isus la cer, aproximativ 120 de apostolic și discipoli s -au
adunat într -o casă din Ierusalim în timpul sărbătorii evreiești a Rusaliilor . Deodată, un zgomot ca
vâjâitul unui vânt puternic a umplut casa. Discipolii au început în mod mira culos să vorbească în
limbi pe care nu le cunoșteau. Afară se strânsese o mare mulțime venită din multe țări pentru
sărbătoare. Aceștia au rămas uluiți când i -au auzit pe discipolii lui Isus vorbindu -le fluent în limbile
lor materne, explicând ce se întâmp lase cu Isus. Această manifestare impresionantă a Duhului Sfânt
a fost o dovadă clară că avusese loc o schimbare semnificativă: Dumnezeu își ținea promisiunea față
de întregul popor, mângâindu -i cu prezența Duhului pentru a deveni martorii iubirii sale la toate
popoarele. Prin urmare, începând de atunci, toți cei care doreau să -i slujească lui Dumnezeu în
modul aprobat de El trebuiau să devină continuatori misiunii lui Cristos.
În acest timp, cei care le erau împotrivă și -au intensificat acțiunile. Într -o zi, dușmanii i -au
întemnițat pe apostoli însă, noaptea, un înger al Domnului a deschis porțile închisorii și le -a spus
discipolilor să continue să predice. Când s -au ivit zorile, ei au făcut întocmai. Au intrat în templu și
au început să predice vestea bun ă despre Isus. Atunci apostolii le -au răspuns celor care îi pedepseau
fără teamă: ” Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni ”73.
Persecuția a devenit din ce în ce mai aprigă. Unii iudei l -au acuzat pe diaconul Ștefan de
blasfem ie și l -au omorât cu pietre. Un tânăr , pe nume Saul, din Tars, a fost de față și a încuviințat
uciderea lui Ștefan. El a plecat apoi spre Damasc pentru a -i aresta pe toți adepții acestei credințe. Pe
drum, o lumină din cer a strălucit deodată în jurul lui și s-a auzit o voce spunând: „ Saule, Saule, de
ce mă persecuți ?“. Orbit de lumină, Saul a întrebat: „ Cine ești , Doamne ?“. Atunci, vocea i -a
răspuns: „ Sunt Isus pe care tu îl persecuți “74. Trei zile mai târziu, Isus l -a trimis pe discipolul
Anania pentru a -i reda lui Saul vederea, apoi a fost botezat și a început să predice cu îndrăzneală
despre Isus. El a ajuns să fie cunoscut drept apostolul neamurilor și a devenit un membru zelos al
Bisericii primare.

71 Cf. Mih 5,2
72 Cf. Lc 2,3
73 Fap 5,28-29
74 Fap 9,3-5

24
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI

9. Pământul devine Paradis!
Ultima carte din Biblie , numită Apocalips ul sfântului Ioan, oferă cheia de înțelegere a
întregului mesaj al Scripturii prin faptul că hrănește speranță întregii omenirii. Redactată de un autor
pe nume Ioan, cartea conține viziunile profetice despre cea de -a doua venire a lui Mes ia. Viziunea și
mesajul către cele 7 biserici au la baz ă pregătirea pentru întâlnirea cu „ Mielul nepătat “, Isus Cristos ,
care primește sulul cu cele șapte sigilii. Când sunt rupte primele patru sigilii, pe scena lumii apar
călăreți simbolici. Toți călăreți i care vin pe cai de culori diferite reprezintă în mod profetic războiul,
foametea și epidemiile, toate acestea prevestind ultimele zile până la venirea lui Mesia. Când este
rupt cel de -al șaptelea sigiliu, se aud șapte trâmbițe simbolice, reprezentând pro clamarea judecăților
divine75. Fiecare dintre ele anunță o plagă simbolică semificând o manifestare a mâniei lui
Dumnezeu.
În mesajul cărții , imaginea în care Ioan îl vede pe Isus în cer, reprezentat asemenea unui
miel, împreună cu el fiind 144 000 aleși d intre oameni să domnească împr eună cu el76, ocupă un loc
central. Cartea întregește mesajul prin împlinirea speranței în tregii creații care așteptă desă vârșirea
ei prin venirea lui Mesia.
Unitatea mesajului Bibliei își găsește roadele în sufletul cititorul ui care împărtășește
credința, speranța și dragostea , în cel care se roagă, care cere să fie luminat de Duhul Sfânt și care
trăiește toate aceste lucruri în viața sa. Pentru unii cititori , situația concretă a vieții îi poate face să
accentueze unele cărți din Vechiul Testament, pentru alții , situația și trăirile apostolilor din Noul
Testament le poate sensibiliza lectura într -un al mod, dar în orice situație trebuie să prevaleze
mesajul de iubire și de grijă părintească a Creatorului față de creația sa.

1.2.2 . Interpretarea Sfintei Scripturi
Papa Francisc , în prefața la lucrarea Biblia pentru tineri a Bisericii Catolice , spune că Biblia
a fost scrisă pentru tine și recomandă zece reguli de lectură pentru un real folos în această privință77.
Lucrul esenț ial în relația cu Sfânta Scriptură este legat de punerea sa în practică; asta face diferența
între o lectură comună a textului și una practică , ce își vede rezultatele în viața de zi cu zi.
Lumea creștină e invitată să caute în conținutul Scripturii cele necesare mântuirii sale. Prin
lectura cărților sfinte, omul se înalță cu sufletul către Dumnezeu, se purifică, își găsește echilibrul
întregii sale vieți și dobândește acea dispoziție sufletească care îl face mulțumit de lucrarea sa. Un
prim argument în în țelegerea Bibliei este dat de modul de interpretare.
Interpretarea unui text este acțiunea de explicare și de explicitare clară a unui lucru care este
obscur. Interpretul este un traducător care servește drept intermediar între două persoane diferite
care nu se înțeleg. Atunci când ne referim la interpretarea biblică , aceasta are funcția de a mijloci
descifrarea unui mesaj și , de aceea , are nevoie de anumite calitățile fundamentale: de competență și
de fidelitate. Competența are drept rol să determine semn ificația exactă a Sfintei Scripturi, iar

75 Cf. Ap 4-6
76 Cf. Ap 14,1
77 Biblia pentru tineri a Bisericii Catolice , Ed. Sapientia, Iași, 2016, p. 8.

25
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
fidelitatea ne ajută în înțelegerea exactă a mesajului autorului, atât pentru primii destinatari , cât și
pentru cei de astăzi. În cazul acesta rezultatul interpretării depinde de armonia dintre claritatea
interioară și cea exterioară; claritate interioară este iluminarea pe care o dă Duhul Sfânt, iar
claritatea exterioară face apel la un limbaj comprehensiv78.
Nevoia unei interpretări a textului sacru se naște nu neapărat din cauza lipsei de claritate a
Scripturilor, ci mai ales din cauza schimbărilor istorice, culturale, politice și religioase ale vremii.
Pentru prima dată în istorie, o altă interpretare decât cea dată de autoritatea bisericească a fost
invocată de lumea protestantă și mai apoi de iluminiști. Această nouă tendință pune în centrul
discuției capacitatea cititorului de a găsi și a da un sens textului citit, fară să se țină cont de
recomandările Bisericii referitoare la: condițiile timpului și cultura hagiograﬁlor; de genurile literare
folosite în acea ep ocă; de modurile de a simți, de a vorbi și de a povesti din acel timp79.
Al doilea argument de care trebuie să ținem cont este că Biblia este o carte religioasă80, iar
Dumnezeu este autorul principal al ei. A cțiunea Sa de a -i inspira pe hagiografi nu suprim ă cu nimic
acțiunea proprie a autorului uman; nu trebuie s -o înțelegem ca pe un soi de dictare făcută unor
oameni care nu ar fi decât niște secretari pasivi. Avem de -a face întotdeauna cu un om, care ne
spune în felul său cum a înțeles realitatea lumii, su b inspirație divină și sub impulsul harului. De
aceea, nu toate textele biblice sunt în mod obligatoriu niște capodopere literare. Redactarea lor poate
uneori să fie stângace, neîndemânatică și poate rămâne tributară unui temperament, unui ambient,
unei cu lturi sau unei epoci. Orice cititor poate recunoaște stilul sau limbajul unui rege, profet sau
apostol și perioada istorică despre care vorbește. Cu toate acestea sunt destui cititori care se grăbesc
să închidă rapid Biblia după ce au citit doar câteva pa gini, refuzând să o ia în serios și afirmând că
lucarea se contrazice în multe puncte, iar știința modernă oferă unele răspunsuri și teorii mult mai
convingătoare.
Înțelegerea mesajului Bibliei nu este un exercițiu tocmai ușor. Unele pasaje sau chiar
capitole întregi din Scriptură sunt chiar dificile de înțeles, de interpretat și de căutat sensul
mesajului. Cu toate acestea, responsabilitatea înțelegerii Bibliei nu este doar a păstorilor, a
predicatorilor sau a celor care au o activitate cu caracter publi c și spiritual. Fiecare creștin are
responsabilitatea de a studia Biblia într -un mod foarte serios și de a o înțelege corect, de a o aplica în
viața lui și de a o transmite altora fără eroare. Creștinul care se apropie de Biblie cu convingerea că
acesta es te Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu și cu dorința de a înțelege adevărurile Bibliei, poate să
întâmpine câteva dificultăți81.
Una dintre dificultăți vine din faptul că între lumea cititorului și lumea Bibliei există foarte
multe diferențe: de cultură, de obiceiuri, diferențe sociale, politice, geografice, și altele. Este necesar
ca pentru înțelegerea textului sacru să fie cunoscute aceste particularități ale lumii Bibliei. O bună
cunoaștere a particularităților lumii biblice este foarte importantă pentru î nțelegerea Bibliei.

78 Tiba, I., Biblia – Drum spre normalitate , Ed. Sapientia, Iași, 2016, p. 11.
79 DV 12
80 Bagot, J. P., Dubs, J. Cl., Cum să citim Biblia , Ed. ARCB, București, 1994, p. 14.
81 Cf. Faraoanu, I., Biblia – Cuvânt divin și uman , Ed. Sapientia, Iași, 2011, p. 157.

26
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
A doua dificultate este dată de lipsa de pregătire biblică și teologică pentru marea masă de
creștini. Pentru a putea înțelege Biblia, studiul acesteia și reflecția teologică sunt absolut necesare.
Creștinul interacționează cu Dumnezeu sub forma unei colaborări în care omul își face partea, iar
Dumnezeu , la fel își face partea . Omul nu poate să facă partea lui Dumnezeu, iar Acesta nu vrea să
facă partea omului. În procesul înțelegerii Bibliei partea omului este aceea de a studia, de a -și
dezvolta capacitățile intelectuale pentru înțelegerea Bibliei, iar Dumnezeu va descoperi prin Duhul
Sfânt adevărurile ascunse în textul Bibliei.
A treia dificultate este dată de nivelul spiritual al creștinului care încearcă să înțeleagă
adevărurile bib lice. Creștinii nepracticanți, din cauza nivelului scăzut de spiritualitate, au dificultăți
în a înțelege corect mesajul lui Dumnezeu transmis de Biblie. Pentru că autorul divin al Scripturii
este Duhul Sfânt, care i -a inspirat pe scriitorii Bibliei, adevă rurile biblice sunt adevăruri spirituale
care trebuie înțelese într -un mod spiritual. Cu cât nivelul spiritual al creștinului este mai mare, cu
atât acesta înțelege mai bine mesajul biblic.
Revenind la modul în care creștinul poate ajunge să înțeleagă Bib lia, studiul textului trebuie
să cuprindă câteva particularități ale pasajului studiat, care trebuie clarificate. Procesul de analiză
trebuie să înceapă cu studierea contextului istoric al acelui pasaj biblic. Este important de aflat:
autorul, destinatarii , data, locul, cauza și scopul scrierii. Cunoscând aceste elemente ale contextului
istoric al pasajului putem înțelege mai bine adevărurile transmise.
De asemenea, un alt aspect important în studi u ține de contextul literar al pasajului,
identificând tipu l de literatură și timpul în care acesta apare. Biblia, fiind o carte complexă din punct
de vedere literar, conține multe tipuri de literatură și nu toate se interpretează la fel. În cadrul acestei
analize pasajul poate fi împărțit în paragrafe mai mici p entru a putea fi observat și analizat mai ușor.
Apoi se identifică indicatorii structurali (cuvinte de legătură, cuvinte cu același înțeles, cuvinte cu
semnificație opusă, cuvinte referitoare la aceeași persoană). Se explică expresiile sau cuvintele mai
dificile, apoi se extrag ideile. Întotdeauna ideile descoperite se vor confrunta cu restul Bibliei pentru
că ele trebuie să se armonizeze cu mesajul cărții, iar la final se pot consulta interpretările altor
exegeți, teologi sau autori care au analizat același text biblic.
Pornind de la adevărul de credință – Dumnezeu a vorbit în Sfânta Scriptură prin mijlocul
oamenilor și în manieră umană – Conciliul II din Vatican a expus principiile unei exegeze teologice,
în ultimă instanță singurele cu adevărat adecvate o biectului la care se vrea interpretat. Aceste
principii în mod sintetic formulate le vom analiza în continuare.

A. Citirea în Duhul Sfânt
”Întrucât Sfânta Scriptură trebuie citită și interpretată întru același Duh în care a fost scrisă,
pentru a descope ri exact sensul textelor sacre, trebuie avute în vedere cu nu mai puțină grijă
conținutul și unitatea întregii Scripturi, ținând seama de tradiția vie a întregii Biserici și de analogia
credinței82". Ac est principiu trebuie respectat atât de cititori , cât ș i de exegeți. Scriptura s -a născut
sub impulsul Duhului Sfânt, de aceea, trebuie să fie citită și interpretată în Duhul Sfânt.

82 DV 12

27
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
Experiența însăși ne spune că Scriptura se poate citi și studia fără a percepe cuvântul lui
Dumnezeu, doar după bunul plac al c ititorului. ”Omul [numai] cu firea lui nu acceptă cele ale
Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, și nu le poate cunoaște pentru că acestea
trebuie să fie judecate în mod spiritual. Dimpotrivă, [omul] spiritual judecă toate, iar el nu este
judecat de nimeni"83. Misterul lui Dumnezeu se reflectă în Scripturile inspirate, precum și în cititorul
credincios, prin intermediul Duhului lui Dumnezeu. Așa cum spiritul omului este asemenea unei
antene interioare, capabilă să capteze originile profunde al e existenței, tot așa Duhul lui Dumnezeu
este darul gratuit dat omului spiritual pentru a se sincroniza cu Revelația lui Dumnezeu.
Interpretarea în Duhul Sfânt nu este un al doilea moment ce urmează interpretări istorice, ci acest
principiu pătrunde între procesul hermeneutic și metoda rațională – științifică pentru a cauta sensul
autorului. Citirea și interpretarea Scripturii în același Duh în care a fost scrisă semnifică pentru
cititor și pentru interpret docilitatea față de c ălăuzirea Duhului Sfânt, ca a titudine adecvată a unui
bun creștin.

B. Conținutul și unitatea întregii Scripturi
Se cere ca orice pagină a Scripturii să fie citite la lumina întregului mesaj biblic. Cărțile
Vechiului și Noului Testament, adunate în Canon, în ciuda istoriei lor de f ormare constituie un
întreg. Cel ce dă unitate cărților, așa de diferite, așa de distante între ele în înțelegere și în conținut ,
este unicul Duh al lui Dumnezeu. Unitatea Sfintei Scripturi este criteriu hermeneutic pentru a
interpreta cărțile sau unele te xte și nu e numai o premisă dogmatic ă, ci o premisă de credință pentru
a nu abandona totul în câmpul hermeneuticii științifice.
Faptul că Sfânta Scriptură este centrată pe evenimentul fundamental al credinței noastre:
Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, d acă acest mister prevăzut de Dumnezeu din veșnicie și
pregătit încă de la originile lumii în unitatea și continuitatea realizării sale istorice, constituie
obiectul esențial al Scripturii, înseamnă că preocuparea esențială a exegezei creștine este de a
înțelege în mod sintetic unitatea, coeziunea internă, valoarea religioasă a acestui mister divin în
etapele sale successive, Vechiul Testament, Noul Testament, persoana lui Isus Cristos, misiunea
apostolilor și rolul Bisericii din toate timpurile. Însă numai Dumnezeu vede acest plan în
globalitatea sa, în conexiunile și rezultatele etapelor mântuirii; doar El percepe pe deplin de la
început interdependența părților până la îndeplinirea lor finală. Omul trebuie să depună efortul său
pentru a înțelege această un itate și acest plan revelat de Dumnezeu în Scriptură.

C. Tradiția vie a Bisericii
Documentul Conciliului II din Vatican Dei Verbum vorbește intenționat despre Tradiție cu
originea sa apostolic ă, exprimată în mod deosebit în cărțile inspirate, care trebu ie să fie păstrată prin
succesiunea apostolic ă continuă până la sfârșitul timpurilor, prin intermediul căreia Biserica în
doctrina sa, în viața sa și -un cultul ei, perpetuează și transmite tuturor generațiilor tot ceea ce ea este,

83 1 Cor 2,14-15

28
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
tot ceea ce ea crede și s e dezvoltă în Biserică, prin asistenta Duhului Sfânt. Așadar, Sfânta Tradiție
și Sfânta Scriptură sunt în mod strâns legate și comunică între ele84.
A fi fidel Bisericii înseamnă într -adevăr a te situa în mod decisiv în mersul mari Tradiții
care, sub cond ucerea Magisteriului, asigurat de asistența specială a Duhului Sfânt, a recunoscut
Scripturile canonice drept Cuvânt adresat de Dumnezeu poporului său și nu a încetat niciodată de a
le revela și descoperi inepuizabile bogății.

D. Analogia credinței
Ca u ltim criteriu hermeneutic teologic este analogia credinței care înseamnă conștiința
unității Revelației și a credinței Bisericii. Toate expresiile Revelației și ale credinței sunt în mod
strâns coordonate și se luminează reciproc. Orice expresie trebuie vă zută în lumina celorlalte și
trebuie luate împreună, dacă se vrea să fie în mod corect înțeleasă și să rămână deschisă la o mai
profundă înțelegere a mesajului Biblic. În termeni pozitivi se poate spune că prin expresia anal ogia
credinței se reiau și se re zumă două criterii precedente: interpretarea biblică trebuie să fie coerentă și
în armon ie fie cu ansamblul Scripturii f ie cu credința tradițională a Bisericii.

1.2.3. Sensurile Sfintei Scripturi
Sﬁntele Scripturi au multe pasaje greu de înțeles, deoare ce au fost redactate în limbi devenite
de mult timp moarte, în timpuri și locuri foarte îndepărtate de noi, de către autori care aveau o cu
totul altă formație decât noi. În plus, ele vorbesc despre misterele lui Dumnezeu care nu sunt
accesibile minții noa stre. De aceea, nimeni nu se poate apropia de textul sacru dacă nu are o
pregătire cuvenită și o metodă de interpretare sigură. Hermeneutica este știința care stabilește
regulile cu ajutorul cărora se poate aﬂa sensul corect al unei vorbiri, al unei opere. Hermeneutica
sacră se ocupă cu stabilirea regulilor de interpretare și de înțelegere corectă a textului sacru. Sensul
Sﬁntei Scripturi este adevărul pe care Dumnezeu ca autor principal al Bibliei , intenționează să -l
exprime prin cuvintele hagiografului. D upă o veche tradiție, se pot distinge două sensuri ale
Scripturii85: sensul literal și sensul spiritual, acesta din urmă ﬁind subîmpărțit în sens alegoric, moral
și anagogic.
Sensul literal. Este sensul semniﬁcat de cuvintele Scripturii și descoperit de e xegeza care
urmează regulile interpretării corecte. Toate formele sensului spiritual al Sﬁntei Scripturi se bazează
pe sensul literal.
Sensul alegoric. Putem dobândi o înțelegere mai profundă a evenimentelor recunoscând
semniﬁcația lor în Cristos. Astfel , trecerea Mării Roșii este un semn al biruinței lui Cristos și, prin
aceasta, al Botezului86.
Sensul moral. Evenimentele relatate în Scriptură trebuie să ne ducă la un mod corect de a
acționa. Ele au fost scrise „ pentru învățătura noastră ”87.

84 Cf. DV 8-9
85 Cf. CBC 115-117
86 Cf. 1Cor 10,2

29
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
Sensul ana gogic. Realitățile și evenimentele pot ﬁ văzute și în semniﬁcația lor eternă,
călăuzindu -ne spre patria cerească. Astfel, Biserica, pe pământ, este semn al Ierusalimului ceresc88.
Este de datoria fiecărui mebru al Bisericii să urmeze aceste recomandări pen tru ca mesajul Scripturii
să fie înțeles și tăit cât mai fidel.

1.3. Sfânta Scriptură în viața Bisericii

În general se crede că în viața Bisericii, Sfânta Scriptură este puțin folosită, puțin cunoscută
și mai puțin aplicată la viața concretă. Lucrul a cesta este adevărat dacă privim lucrurile din exterior
și ne referim doar la citirea continuă a Bibliei sau ne așteptăm la schimbări radicale în viețile
comunităților creștine. Chiar dacă în sondaje cea mai tipărită carte din toate timpurile este Biblia ,
sunt mulți și astăzi care nu o au în casa lor ; de citit, nici nu vine vorba. Cu toate acestea, rugăciunea
personală, semnul sfintei cruci, participarea la liturghia zilnică sau cea duminicală, implică
ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, meditarea lui și chi ar dacă pe moment nu se trece la fapte,
glasul conștinței se va forma, credința va crește și faptele omului vor fi cele bune. Acest lucru se
datorează în principal Cuvântului lui Dumnezeu care , transpus în rugăciune și cântare , ajunge mai
ușor în inima cre dinciosului decât prin simpla lui citire. De aceea, citirea Sfintei Scripturi nu se
reduce la lectură sau meditație intelectuală, ci se face prin familiarizarea cu cele sfinte care să
pătrundă în suflet și să opereze, încetul cu încetul, asemănarea cu Dumn ezeu, adică să ajungem să
avem în noi gândul și simțirea lui Cristos89.
Cultul public este mijlocul prin excelență de preamărire a lui Dumnezeu. Pentru creștini,
Cuvântul lui Dumnezeu este o persoană, Fiul unul născut din Tatăl, care „ la împlinirea timpulu i”90
s-a făcut om, iar întâlnirea cu El crează o legătură profundă, atât pentru trup, cât și pentru suflet.
Euharistia sau Cina Domnului îi adună pe credincioși ca să actualizeze prezența Domnului între ei și
să-i hrănească cu Trupul și Sângele Său.
În Bis erică avem Cuvântul scris, citit, cântat, rugat, consumat în Euharistie și privit în
icoane. Tot trupul participă la viața duhului, după cuvântul Sfântului Apostol Paul: „ Așadar,
preamăriți -l pe Dumnezeu în trupul vostru ”91. Tradiția Bisericii a privit înto tdeauna Sfânta Scriptură
ca fiind Cartea prin excelență a Bisericii , pe care aceasta o vestește și o interpretează sub impulsul
Duhului Sfânt ; totuși Scriptură este în același timp și cartea fiecărui credincios, dar nu ca o singură
persoană, ci ca membru a l unei comunități și organism viu al Bisericii. Rupt de Biserică, fără
participarea la rugăciunea comună a Bisericii, nimeni nu poate înțelege Scriptura, decât fragmentar
sau chiar greșit și fără folos pentru mântuire. Căci nimeni nu se mântuiește de unul singur, ci numai
în comuniunea cu semenii, deci în Biserică. Scopul întregii Scripturi este în fond tocmai întărirea

87 1Cor 10,11
88 Cf. Ap 21,1-22,5
89 Cf. 1Cor 2,16; Fil 2,5
90 Gal 4,4
91 1Cor 6,20

30
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
comuniunii dintre oameni, mântuirea lor împreună. Citind Cuvântul lui Dumnezeu în duh de
rugăciune, cu evlavie și cu umilință, intrăm în di alog viu și personal cu Dumnezeu.
Pentru că Biblia nu este o simplă carte, ci prelungirea Persoanei care a insuflat -o, adică a
Logosului sau a Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu , important este dialogul poporului credincios cu
Dumnezeu prin rugăciunea comu nă a Bisericii. Dialog individual, personal, citirea Sfintei Scripturi
acasă este recomandată ca o prelungire în viața concretă a misiunii de a fi sarea pământului și
lumina lumii92. Există deci o fericită interdependență între rugăciunea Bisericii, în care trăim,
comuniunea cu semenii noștri, și citirea individuală a Sfintei Scripturi, care ne descoperă și mai
îndeaproape voia lui Dumnezeu în legătură cu mântuirea noastră. Când slăbește legătura cu Biserica,
slăbește implicit și legătura cu Scriptura. Citir ea regulată a Sfintei Scripturi ne călăuzește viața pas
cu pas, ne luminează mintea, ne transformă gândirea și ne aprinde inima de dragostea lui Dumnezeu.
Conciliul Vatican II, în documentul Gaudium et Spes face o amplă radiografie a societății
moderne c u plusurile și cu minusurile sale93 subliniind faptul că este nevoie de o aprofundare
serioasă a relației omului cu Creatorul său, plecând de la Revelație, pentru ca omul să -și împlinească
menirea.
Pentru a înțelege mai bine valoarea acestor afirmații cu privire la locul Sfintei Scripturi în
viața Bisericii este important să facem o trecere în revistă a experienței biblice în istoria Bisericii.
Trebuie să recunoaștem că pentru catolici "întoarcerea" la Biblie este un fapt recent, după o perioadă
de mai mul te secole în care teologia a avut o evoluție aparte. Până în sec. al XII -lea păstorii Bisericii
învățau tradiția pornind de la Scripturi; operele lăsate de ei sunt mai ales omilii sau comentarii
biblice; prin ele poporul creștin era instruit și hrănit. În sec. XII -XIII teologii tind să raționalizeze
știința sacră și caută să prezinte adevărul credinței într -o sinteză realizată mai mult la lumina rațiunii
decât cea a Revelației. În sec. al XV -lea, Guttenberg inventează tiparul, iar Biblia este prima carte
care are onoarea de a fi tipărită. În următorii cincizeci de ani apar peste 140 de ediții ale Bibliei,
multe în limbile europene, deci în limba poporului, dar Sfânta Scriptură rămâne totuși departe de
popor. În sec. al XVI -lea protestanții revin la Biblie, d ar în manieră exclusivă, adoptând principiul
sola Scriptura . Teologii scolastici reacționează și păstrează în continuare o reticență față de cărțile
sacre. Secolele XVIII -XIX perpetuează aceeași mentalitate, exprimându -se adesea ideea că Sfânta
Scriptură n u este o carte pentru toți, iar pentru a o citi este nevoie de o pregătire specială. Sfârșitul
sec. al XIX -lea aduce în Biserică, sub inspirația Duhului Sfânt, o primăvară a studiilor biblice prin
înființarea Școlii Biblice de la Ierusalim în anul 1892. Dr eptul canonic din 1917 autorizează citirea
traducerilor publicate sub îngrijirea Bisericii, dar Biblia rămânea tot în latină. Cu Conciliul al II -lea
din Vatican porțile Bisericii se deschid spre descoperirea Bibliei.
Capitolul VI din Dei Verbum se deschi de cu o paralelă foarte importantă între Sfânta
Scriptură și sfânta Euharistie: Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieștile Scripturi, după cum a
venerat și însuși trupul Domnului, neîncetând, mai ales în liturgia sacră, să primească pâinea vieții
atât d e la masa cuvântului lui Dumnezeu cât și de la aceea a trupului lui Cristos și să o dea

92 Mt 5,13-16
93 GS 4

31
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
credincioșilor94. Există o unică pâine a vieții: Isus Cristos, dar Biserica oferă această pâine în două
moduri: prin masa euharistică și prin masa cuvântului. Așadar, Tr upul Domnului și Sfânta Scriptură
primesc în Biserică aceeași venerație; ambele sunt expuse în biserici și își au rolul lor important în
liturgie.
Mai departe, conciliul afirmă clar: " Creștinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta
Scriptură"95, iar pentru a avea acces este nevoie de traduceri în cât mai multe limbi: " Biserica se
îngrijește cu solicitudine maternă să se facă traduceri adecvate și corecte în diferitele limbi, de
preferință plecând de la textele originale ale cărților sfinte"96. Deși traducere a latină a Sfintei
Scripturi, Vulgata , s-a bucurat de o venerație deosebită în Biserică, traducerile trebuie realizate cu
preferință pe baza textelor originale scrise în ebraică, aramaică și greacă. Mereu va fi nevoie de a
traduce Biblia din nou, din gene rație în generație, deoarece limbile evoluează și " cuvântul lui
Dumnezeu trebuie să stea în toate timpurile la îndemâna tuturor"97. Conciliul sugerează
oportunitatea traducerilor în colaborare cu frații separați, protestanți și ortodocși. Biblia este de fap t
un bun de mare preț pe care Bisericile creștine îl au în comun.
Dei Verbum se adresează în mod deosebit exegeților cărora le amintește de importanța
muncii lor în Biserică. Este o muncă de ale cărei rezultate beneficiază toți cei care au în Biserică
responsabilitatea de a învăța: " Exegeții catolici și toți ceilalți teologi, asociindu -și cu râvnă puterile,
trebuie să caute ca, sub supravegherea magisteriului, să cerceteze și să prezinte cu mijloacele
adecvate textele sacre astfel încât un număr cât mai mare de slujitori ai cuvântului divin să poată
împărtăși cu rod poporului lui Dumnezeu hrana Scripturii care să lumineze mințile, să întărească
voințele, să înalțe inimile oamenilor spre iubirea lui Dumnezeu"98. În această muncă, exegeții și
teologii trebui e să aibă în vedere trei lucruri:
1. flacăra tradiției care ne alimentează: sfinții părinți ai orientului și occidentului, care au primit, la
începuturile Bisericii, harul unei geniale pătrunderi a sensului Scripturilor;
2. sfintele liturgii ale Occidentu lui și Orientului
3. sfântul magisteriu care a primit misiunea și harul "vigilenței" și care constituie, prin voință divină,
ultima instanță pentru a defini problemele de interpretare a Scripturii.
Conciliul afirmă: " Teologia se sprijină pe cuvântul scri s al lui Dumnezeu precum și pe
sfânta tradiție ca pe o temelie trainică … studiul textelor sacre trebuie să fie sufletul teologiei"99.
Astfel Scriptura este locul, rădăcina, izvorul și sufletul teologiei și al catehezei.
Documentul Bisericii se adreseaz ă în mod deosebit preoților cărora le cere să cultive
familiaritatea cu Sfânta Scriptură: Slujitorii cuvântului trebuie " să se atașeze de Scriptură prin
lectură asiduă și prin studiu atent, ca nu cumva să ajungă vreunul "predicator deșert al cuvântului

94 DV 21
95 DV 22
96 Idem
97 Idem
98 DV 23
99 DV 24

32
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
lui Dumnezeu în afară, fără a fi ascultătorul lui înlăuntru"100. În epoca tehnologiei , când suntem
striviți de masa cărților publicate, conciliul arată credincioșilor care trebuie să fie cartea lor de
căpătâi: " Conciliul îndeamnă foarte stăruitor pe toți credin cioșii, și mai ales pe călugări, ca prin
citirea deasă a dumnezeieștilor Scripturi să -și însușească "înalta cunoaștere a lui Isus Cristos" (Fil
3,8), căci, "necunoașterea Scripturilor înseamnă necunoașterea lui Cristos"101. Conciliul amintește
de diferitele posibilități de aprofundare a Scripturilor: liturgia, lectura spirituală și alte inițiative
luate " cu aprobarea și prin grija păstorilor Bisericii . Să nu uite însă că citirea Sfintei Scripturi
trebuie însoțită de rugăciune, ca ea să devină un dialog între Dumnezeu și om; căci "vorbim cu el
când ne rugăm și îl ascultăm când citim cuvintele dumnezeiești" .
Cel mai mare pericol despre care avertizează conciliul este lectura greșită și folosirea
incorectă a Scripturii. Este reliefată o dată în plus responsabil itatea celor care au funcția de
conducere în Biserică: " Este îndatorirea superiorilor bisericești, "care dețin învățătura apostolică",
să-i educe corespunzător pe credincioșii care le -au fost încredințați, în privința folosirii corecte a
cărților sfinte, m ai ales a Noului Testament și, în primul rând, a Evangheliilor, prin traduceri ale
textelor sacre însoțite de explicații necesare și cu adevărat suficiente, pentru ca fiii Bisericii să se
familiarizeze în siguranță și cu folos cu Sfânta Scriptură și să se pătrundă de spiritul ei"102.
Astăzi, ținând cont de schimbările pe care le impune societatea modernă atât la nivel uman
cât și la nivel spiritual, vocea și rolul Bisericii trebuie să fie mult mai pronunțate. Chiar dacă astăzi
sau mâine Biserica va deveni m ai mică, că ea va deveni o Biserică a minorităților103, ea mereu
trebuie să țină cont de natura cu care a înzestrat -o Creatorul ei și de mesajul său care trebuie purtat la
toate popoarele. Altfel " o biserică fără fundamentul biblic, credibil, devine un produ s istoric
întâmplător, o organizație alături de celelalte… Dar și Biblia fără Biserică nu mai este Cuvântul
eficace a lui Dumnezeu ci o culegere de multiple izvoare istorice, o colecție de cărți eterogene din
care se încearcă să se scoată în lumina actua lității, ceea ce se consideră util "104.

1.3.1 . Sfânta Scriptură în România
Cum și limba română este o limbă în continuă schimbare și dezvoltare, era natural ca și
Biblia să fie tradusă din timp în timp, în limbajul comun al vremii pentru generațiile resp ective.
Toate aceste traduceri au avut rolul lor în creșterea umană și spiritual ă a poporului, de aceea
importanța lor este foarte mare. Scrierea în limba română înainte de 1858, adică până la domnitorul
Alexandru I. Cuza, era cu caractere chirilice, așada r, și traducerile Bibliei până la acea dată au fost
cu litere chirilice. După anul 1858, Biblia a fost tipărită cu alfabetul latin. Nu am pretenția de a face
o grupare exactă a tuturor traducerilor, dar le voi aminti pe cele mai cunoscute, în funcție de
vechimea lor, de frecvența utilizării și de fidelitatea textului cu tradiția timpului.

100 DV 25
101 Idem
102 Idem
103 Cf. Benedict XVI, Sarea pământului. C reștinismul și Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii , Ed. Sapientia, Iași,
2006, p. 305.
104 Benedict XVI, Raport asupra credinței , Ed. Sapientia, Iași, 2011, p. 73 -74.

33
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
Traducerile Bibliei în limba română105:
1. Cea mai veche carte scrisă găsită pe teritoriul României și păstrată până în zilele noastre este
„Evanghelistul” slavon al lui Ni codim.
2. Traducerile cele mai vechi, roade ale unor osteneli anonime – este nominalizat, aici, de către Nicolae Iorga,
preotul Constantin, de loc din Roman, la 1438 – constituie corpusul unor texte din secolele XV -XVI.
Regăsim, între ele, fragmente din F aptele Apostolilor, din Epistole și, evident, Psaltirea (Codicele
Voronețean, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzaki, Psaltirea Voronețeană).
3. La jumătatea secolului al XVI -lea, Filip Moldoveanul va imprima la Sibiu Evangheliarul Slavo – Român
(1551 -1553), cel mai vechi text tipărit al Noului Testament în limba română, aflat astăzi la Sant Petersburg.
4. Traducerea din greacă a lui Coresi, un diacon din Târgoviște, care avea o tipografie la Brașov. El a tradus
și a tipărit Evangheliile. Traducerea lui a fost numită Evangheliarul, și aceasta a fost a doua carte tipărită în
limba română. Este important de observat că el a folosit un manuscris husit, din cele folosite în Moldova și
Maramureș, având în componență ideile Reformei.
5. Evangheliarul din vremea lui Neagoe Basarab, tipărit, după unii istorici, prin 1512, din care au rămas doar
câteva exemplare. Se știe că acest Evangheliar a servit ca model pentru Evangheliarul sârbesc. Dacă acest
Evangheliar a fost tipărit cu adevărat în 1512, atunci acesta este primul, și nu cel al lui Coresi.
6. Faptele apostolilor, traduse tot de Coresi din greacă, au fost tipărite la Brașov, probabil în anul
7. Psaltirea, o traducerea tot a lui Coresi, tipărită în 1570 tot la Brașov. Un exemplar s -a păstrat la Biblioteca
Acad emiei din București.
8. În secolul al XVII -lea, Alba Iulia devine un adevărat centru tipografic unde se imprimă cărți de cult în
slavonă mai întâi, iar ulterior în limba română. Aici va apare o Psaltire (1651), tradusă direct din ebraică,
precedată însă d e prima versiune românească integrală a Noului Testament (1648), considerată unanim de
către specialiști drept “una dintre pietrele fundamentale pe care s -a clădit, în secolele următoare, limba
româna literară”.
9. Noul Testament tipărit de Antim Ivireanu, episcop, apoi mitropolit. A fost tipărit la București în 1703. (Din
acesta au mai fost tipărite ediții la București, în 1723, 1742, 1750, 1760, 1775; la Râmnic în 1784; la Iași, în
1762, 1794; la Blaj, în 1765, 1776. Tot din Noul Testament au fost tipărit e Faptele și Epistolele separat, la
București, în 1743, 1764, 1774, 1784; la Iași, în 1756, 1791; la Blaj, în 1767).
10. Sfintele Scripturi, traducere nouă de Samuil Micu Klein la Blaj, în 1795(cunoscută și ca „Biblia de la
Blaj”). Au fost introduse titlur ile pe acțiuni, o adresa către cititori, o introducere și o erată. Ediția aceasta are
adăugate și cărțile apocrife. (Din aceasta lucrare au mai apărut între 1795 și 1817 următoarele ediții:
Evangheliile, tipărite la Budapesta în 1799 și 1812; la Blaj, în 1 816. Faptele și Epistolele, la Blaj, în 1802.
Psaltirea, la București, în 1796; la Moviloau în 1796; la Sibiu, în 1799, 1801, 1804,1805, 1811; la Iași, în
1802; la Brașov, în 1807, 1810, 1812; la Budapesta, în 1808; la Blaj, în 1809).
11. În 1859 apar la Paris primele cinci cărți biblice, în versiunea lui Ion Heliade Rădulescu, cu ilustrații
pioase, notițe istorice, filozofice, politice, literare și, fapt cu totul deosebit, imprimate cu litere latine.
12. Cartea Psalmilor. O traducere după textul original, a fost o noua ediție revizuită de William Mayer din
Iași. A fost tipărită la Iași în 1867 avea 157 de pagini.

105 Cf. https://robiblia.com/Traduceri -ale-Bibliei -in-limba -romana –pg74.html , accesat la data de 12.08.2019

34
CAP. 1 BIBLIA ASTĂZI
13. Sfânta Scriptură, tipărită la Iași de o echipă de teologi români, în 1874, fără cărțile apocrife, cu textul tot
pe doua coloane, cu titluri a le textului, și cu referințe la subsolul paginii. Sfânta Scriptură, tipărită tot la Iași,
și în același an, 1874, dar fără referințele de la subsolul paginii. Ediția aceasta avea 916 pagini.
14. Psaltirea în versuri de Dosoftei, mitropolitul Moldovei 1671 -1686), tipărită la București, în 1887. Această
psaltire a fost publicată după manuscrisul original și după ediția din 1673, sub îngrijirea profesorului I. Bianu,
în editura Academiei Române. Toți Psalmii erau verificați în versul metric.
15. Prima Biblie S inodală (1914), bazată pe texte deja existente, prezintă variante destul de nefericite pentru
cărțile poetice, mai ales.
16. 1929, Psaltirea, traducere nouă, de Gala Galaction și reputatul ebraist, prof. Vasile Radu.
17. „Biblia Carol al II lea – 1938” est e traducerea Pr. Vasile Radu și Gala Galaction, de această dată după
ediția critică a textului ebraic întocmit de Rudolf Kittel (1937) și a Septuagintei (ediția R. Rahlfs, 1935), la
aniversarea a 250 de ani a Bibliei de la București 1688. Ea a fost sponsor izată de principele Carol al II -lea, la
11 ani de la urcarea sa pe tron. Ediția nu a primit recunoașterea Sfântului Sinod, nemulțumindu -l pe
Patriarhul Miron Cristea, ce a văzut în acest lucru o sfidare a autorității sale și o trădate a pactului cu
Mitropo litul Nicodim.
18. 1988 – Biblia, o ediție Cornilescu revizuită.
19. Biblia pentru adolescenți. Culegere de texte biblice, ed. Verbo Divino, Estella 1993
20. În anul 2001 apare Biblia sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară a Sfântului Sinod al Bisericii Or todoxe
Române, diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania.
21. În 2002 apare Noul Testament catolic, traducere și note de pr. Alois Bulai și pr. Anton Budau, publicat de
Editura Sapienția, Iași 2002.
22. Mica Bib lie. Istoria sacră a Vechiului și Noului Testament, ARCB București 2004
23. În anul 2004 au fot tipărite primele patru volume la Editura Polirom, din Septuaginta, la această lucrare
lucrează un comitet de traducere în frunte cu Andrei Pleșu. Această lucra re însumând 6 volume, tot Vechiul
Testament plus apocrifele din Septuaginta, din care actualmente, sunt tipărite patru volume ce conțin cărțile
de la Geneza la Cantarea Cantarilor, conținând și apocrifele dar fără profeții mari și mici. Ea urmează cu
strictețe ediția critică stabilită de A. Rahlfs și este însoțită de trei tipuri de note: lingvistice, patristice și
comparative cu textul ebraic al Bibliei. Introducerile și o parte din note sint preluate din ediția franceza a
Septuagintei („La Bible d’Alexandr ie”, Les Editions du Cerf, 1986 sq).
24. În anul 2013 apare Biblia Catolică, aceasta reprezintă prima ediție romano -catolică a Bibliei în limba
română tradusă după textele originale de pr. Alois Bulai și pr. Eduard Patrașcu, fiind publicată de Editura
Sapientia a Institutului Teologic Romano -Catolic din Iași (Departamentul de Cercetare Biblică) în iunie 2013.
Îar în 2016 apare o ediție fără note de subsol.
25. În anul 2017, apare Biblia literală, care se vrea o traducerea literală, însă nu este cu mult dife rită de
Cornilescu.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: „Ascultați! Iată, semănătorul a ieșit să semene! Și, în timp ce semăna, [o parte] a căzut de -a lungul drumului. Au venit păsările cerului și au… [619298] (ID: 619298)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

„Ascultați! Iată, semănătorul a ieșit să semene! Și, în timp ce semăna, [o parte] a căzut de -a lungul drumului. Au venit păsările cerului și au… [619298]

Copyright Notice

TEHNOLOGII MODERNE DE TRASARE COLOR PLOTTER -E CU JET DE CERNEALA PROFESOR COORDONATOR: BIZON CRISTIAN RADU RADESCU GRUPA 4 42A 1 Cuprins 1.1… [621919]

Adv. Sci. Lett. RESEARCH ARTICLE [631252]

1.1. Boala inflamatorie a intestinului. Epidemiologie și tratament. Boala inflamatorie a intestinului (IBD) se caracterizează prin inflamație cronică… [608987]

PROGRAMUL OPERAȚIONAL SECTORIAL DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE 2007 -2013 Student: Petruța Angela; Simionca Maria Profesori Coordonatori: Specializare:… [602782]

Lector univ. dr. Ștefan Negreanu Absolvent: Grigore Ana Ioana CRAIOVA 2019 UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA FACULTATEA DE ȘTIINȚE DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE… [306649]

E.F.Codd inventatorul bazelor de date relaționale și unul dintre cei mai mari cercetători a [605330]

Copyright Notice

Similar Posts