Ascultarea Persoanelor Implicate In Savarsirea Infractiunii Formarea Declaratiei Persoanei Vatamate

Capitolul 1

ASPECTE INTRODUCTIVE

1.1. Problematica cercetării și reflectarea temei în literatura de specialitate.

În cadrul legislației noastre, atât în Codul Penal, cât și în Codul de Procedură Penală, în ceea ce privește raportul infractor-victimă, atenția este concentrată în special asupra celui ce săvârșește fapta antisocială și mult mai puțin asupra celui ce suportă fapta antisocială și mult mai puțin asupra celui ce suportă efectele directe ale comiterii infracțiunii, mai ales în cazul infracțiunilor de violență (omor, viol, tâlhărie, lovituri cauzatoare de moarte, etc.).

Posibilitățile ce sunt oferite prin analiza profilului psihic a persoanei vătămate, pentru tactica criminalistică, se pot referi, în primul rând la faptul că această analiză permite elaborarea științifică a regulilor și procedeelor tactice de ascultare a victimei infracțiunii, reprezentând în acelasi timp o sursă reală foarte importantă în descoperirea infractorului.

În al doilea rând, se oferă posibilitatea unei cercetări cât mai precise a împrejurărilor în care a fost săvârșită în fapt penal, de aici rezultând delimitarea laturei subiective a infracțiunii, a celorlalte elemente de natură să permită aflarea adevărului și tragerea corectă la răspundere penală.

Acesta este motivul pentru care se impune cercetarea procesului psihic de formare a declarației persoanei vătămate.

Deci, analiza și cunoașterea locului și rolului pe care victima îl ocupă atât în activitatea infracțională cât și în cea judiciară contribuie, pe de o parte, la formarea unor recomandări pentru conduita preventivă și autoprotectivă în raport cu pericolul victimizării, și, pe de altă parte, la o mai rapidă și corectă aplicare a legii în cazul săvârșirii infracțiunilor.

În lucrarea „Comportamentul uman în procesul judiciar” Bogdan Tiberiu, definește victima „orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecințele fizice, materiale sau morale, ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale”.

Reiese deci, că victima înseamnă întotdeauna ființa umană, fiind necesare însă o serie de precizări în acest sens.

Astfel, în ceea ce privește persoana victimizată sau victima propriu-zisă, aceasta trebuie diferențiată de alte cazuri de persoane care, de asemenea, pot fi lezate în urma unor acțiuni infracționale sau de altă natură.

În aceeași lucrare mai sus amintită, autorul arată că victima este persoana care, „fără să-și fi asumat conștient riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie jertfită în urma unei acțiuni sau inacțiuni criminale” De aceea nu pot fi considerate victime cazuri ca :

– polițiștii care, în timpul misiunilor sunt răniți sau își pierd viața;

– luptători în confruntări militare;

– infractorul care-și pierde viața în cazul legitimei apărări;

– inițiatorul acțiunii criminale care-și pierde viața.

Din punct de vedere istoric, primele lucrări despre victime și victimologie au apărut în perioada anilor 1940-1950. S-a considerat că victimele sunt elemente valoroase de studiu, deoarece ele apar ca jumătate a diadei (perechii).

Printre primii oameni de știință care s-au ocupat de studiul victimelor considerându-se ei însuși „victimologi” se numără:

Mendelsolm (1940), care a examinat rezistența oferită de victimele violului; von-Hentig (1948), care s-a ocupat de vulnerabilitatea presupusă a unor categorii de indivizi cum ar fi cei foarte tineri, cei foarte bătrâni, imigranții recenți, membrii unor grupuri minoritare, cei cu tulburări mentale; Wolfgang (1958), care în studiul pe care l-a efectuat asupra unor categorii de indivizi, a avut în atenție factori precum vârsta, sexul, rasa, etc., ale căror acțiunii au contribuit la moartea lor violentă.

Studiile efectuate de criminologi au arătat că în perioada anilor 1960-1970, chiar infractorii au fost victime ale sărăciei, pregătirii școlare insuficiente, lipsei locurilor de muncă, discriminării, relațiilor familiale dezorganizate, etc.. Însă, incepând cu anul 1970, victimologia devine o specializare ce astăzi este studiată în SUA, în peste 150 de colegii și universități.

Dintre multe aspecte ce țin de relația infractor-victimă, cel mai important dintre ele se referă la faptul dacă victimele pot sau nu să împartă într-o anumită măsură responsabilitatea cu infractorii ce comit acte de natură antisocială împotriva lor. O asemenea chestiune nu este nouă, dar, ea este întălnită mai ales, în lucrările reprezentanților școlii pozitiviste italiene – Lombroso, Garofalo, Ferri.

Prezentarea mult mai clară a acestei probleme apare însă în lucrarea lui Hans von Hentig „Criminalul și victima sa„ (1948), în care sunt evidențiate posibilitățile de interacțiune dintre infractori și victimă.

Hans von Hentig, introduce noțiunea de „victimă activantă”, prin care înțelege rolul jucat de victimă în declanșarea mecanismelor latente ale infractorilor, ajungând la concluzia că, direct sau indirect, și victima poartă o parte de vină în desfășurarea acțiunii infracționale. Astfel a apărut conceptul de „ potențial de receptivitate victimală” care a fost propus de B.Mendelsol în 1956 și care înseamnă gradul de vulnerabilitate victimală a unui individ, acesta fiind condiționat de o multitudine de factori precum : vârsta, sexul, aspectul bio-constituțional, pregătire socio-culturală, caracteristici psiho-comportamentale. De exemplu, neglijența superficialitatea, exagerarea eului, etc., pot corela cu valori crescute ale nivelului vulnerabilității victimei.

În urma studiilor și cercetărilor care s-au efectuat s-a ajuns la concluzia că raportul infractor-victimă este mult mai complex, fiind necesară analiza mecanismelor și pârghiilor de ordin psihologic și psiho-social din cadrul structurii relației interpersonale, care ajută mult mai bine la evidențierea situației reale.

În lucrarea lor „Comportamentul uman în procesul judiciar „, Bogdan Tiberiu și colabor atorii, prezintă spre exemplificare, câteva rezultate ale studiilor statistice :

a)- peste tot în lume numărul victimelor este mai mare decât al infractorilor, ceea ce înseamnă că un infractor este capabil să facă mai multe victime;

b)- riscu victimal (de a fi victimizat) în cazul infracțiunilor comise cu violență (răniri grave, omucideri, etc.) este sensibil mai mare la bărbați decât la femei;

c)- în 80 % (după S.Schaffer ) din omuciderile sau rănirile grave, criminalul și victima au fost fie rude, fie cunoștințe apropiate și numai în procent de 20 % terțe persoane sau persoane străine;

d)- cei care ucid, de regulă, sunt cu 5-10 ani mai tineri decăt victimele lor (după Marvin- Wolfgang, 1967 );

e)- în ceea ce privește vârsta victimelor, la femei rata cea mai mare a victimizării apare la 20-29 de ani , iar la bărbați 30-39 de ani;

f)- în cazurile de omucidere și a altor infracțiuni grave, violente, 50% din victime au avut antecedente penale.

Unii autori au realizat o evluare a procesului de victimizare la nivelul societății, arătând că este posibil să se utilizeze procedee de calcul a ratelor victimizării. Acestea pot fi calculate, construind un raport ce are la numărător numărul de victimizări pe an, rezultat în urma unor anchete, și la numitor, numărul de persoane din cadrul statului. Rezultatul este apoi multiplicat cu 1000.

Astfel, în SUA, în 1987, au fost estimate 5.660.570 crime de violențe iar populația s-a ridicat la numărul 197.769.470 indivizi peste vârsta de 12 ani (în baza U.S.Census).

În urma calculului efectuat a rezultat o rată a victimizării de 28,6 persoane la 1000 de locuitori. La rândul ei rata victimizării poate fi calculată, pentru fiecare categorie de infracțiun.

Alți autori și-au exprimat speranța că în viitor va fi posibil să se calculeze „indexul vulnerabilității” în vederea prezicerii ca un individ dat să devină victima unei anumite categorii de infracțiuni. Acest calcul ar ține seama de caracteristici ca : sexul, vârsta, rasa, venitul, ocupația, localitatea, etc., deoarece acești factori au dovedit a fi corelați cu ratele victimizării.

Dar, în prezent, gradul de vulnerabilitate victimală poate fi precizat cu ajutorul a două categorii de factori :

1)- factori personali-retardații mintali sau cei normali dar cu o valoare mai scăzută a Q.I., imigranții noi, indivizi cu achiziții modeste pe linia educațională sau cei cu o redusă experiență socială pot fi ușor victimizați de infractori care folosesc minciuna și frauda.

Este posibil, de asemenea, ca indivizii care sunt handicapați fizic, persoanele foarte în vârstă, minorii, femeile, să fie destul de frecvent ținta atacurilor infractorilor violenți;

2)- factori situaționali- se referă la faptul că anumiți indivizi sunt în mai mare măsură susceptibili de afi victimizați decât alții, în anumite situații sau în anumite perioade de timp.

Așa de exemplu, turiștii pot constitui un grup vulnerabil, infractorii atacându-i fără teamă știind că datorită unor considerații legate de timp, bani, etc., puțini dintre aceștia sunt dispuși să participe la rezolvarea cazurilor de către sistemul judiciar.

1.2.Considerații de drept penal material și drept procesual penal.

1.2.1. Reglementarea calității de parte vătămată în Codul penal român.

Dintre toate valorile sociale, omul reprezintă valoarea cea mai de preț.

„Omul nu are un cuvânt mai nobil pentru a arăta cine este decât numele său „- scria filozoful german Herder.

„Omul – scria Pascal – nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură, dar este o trestie gânditoare „.

De aceea, legea penală îl apără atât în ceea ce privește existența sa fizică și atributele fundamentale ale personalității sale, cât și în ceea ce privește toate celelalte drepturi și interese care îi sunt recunoscute.

Această apărare se realizează prin incriminarea faptelor care, sub un aspect sau altul, aduc atingere ființei, drepturilor și intereselor sale legitime. După cum se cunoaște subiectul pasiv special al infracțiunii este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat infracțiunea și care a suportat răul cauzat prin săvârșirea infracțiunii.

Această calitate o poate dobândi orice persoană fizică, uneori, însă, legea cere îndeplinirea unor condiții speciale, caz în care subiectul pasiv devine calificat (a se vedea situația pruncuciderii sau ultrajului).

Statul este însă subiectul pasiv general și titularul acțiunii penale pe care o exercită în numele societății, garantând astfel ocrotirea persoanei vătămate care-și păstrează, totuși, anumite drepturi procesuale.

Dualitatea subiectelor pasiv general și special își are rezonanța sa particulară în planul tacticii criminalistice.

Pentru ancheta penală, pentru stabilirea adevărului și conturarea poziției persoanei vătămate, o serie de consecințe decurg din prevederile legii penale, referitoare la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, de genul constrângerii fizice sau morale.

Este situația în care, prin forță, căreia nu i se poate rezista, o persoană, exercită o constrângere asupra unei alte persoane, asupra psihicului acesteia, provocându-i o temere gravă față de producerea răului cu care este amenințată, astfel încât această persoană nu-și mai poate determina în mod liber voința și săvârșește o faptă prevăzută de legea penală. Desigur, în planul dreptului penal, nu va exista răspundere penală a făptuitorului. Pentru aceasta, audierea făptuitorului se circumscrie tactic ascultării persoanei vătămate.

În esență, analiza unora dintre infracțiuni, îndeosebi sub aspectul laturii obiective, relevă categorii de acțiuni violente și victime ale acestora, pentru stabilirea cărora este necesar inclusiv un demers tatctic specific.

De exemplu, infracțiuni împotriva vieții (rămase unele în faza de tentativă), infracțiunea de vămare corporală și vătămare corporală gravă (art.186 și art. 187 C.pen. ) săvârșite prin loviri, violențe; lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 201C. pen.) care poate căpăta o formă agravată dacă fapta a fost săvârșită prin violențe care au provocat victimei suferințe; infracțiunea de viol (art. 217 C pen.) care cel mai adesea este realizată prin constrângerea fizică; infracțiunea de tâlhărie (art. 252 C. pen. ); infracțiunea de tulburare de posesie (art266 C. pen.); ultrajul (art. 233 și art. 235 C. pen.); tortura (în consens cu Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante la care România a aderat prin Legea nr. 19 din 09.10.1990 );

1.2.2 Reglementarea procesual penală.

După cum se cunoaște rezolvarea conflictului de drept penal stă sub semnul principiului oficialității, el este adus spre soluționarea în fața organelor judiciare prin intermediul acțiunii penale, posibilitatea deschisă prin însăși norma penală incriminatorie.

Statul, în calitate de subiect pasiv principal al infracțiunii, este titularul acțiunii penale, spre deosebire de victimă care nu are această posibilitate, exceptând situațiile în care legea prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Se numește parte vătămată, conform art. 24 alineatul 1 C pr. pen., subiectul pasiv al infracțiunii, persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă la procesul penal.

În virtutea respectării principiului rolului activ al organelor judiciare penale, acestea au obligasția să cheme persoana vătămată prin infracțiune și s-o întrebe dacă se constituie parte vătămată sau parte civilă (art. 76 C. pr.pen.) . Cu unele excepții, partea vătămată nu poate fi ascultată ca martor. În condițiile în care a fost totuși ascultată, așa cum rezultă din prevederile art. 75 C. pr. pen., declarațiile tuturor părților, deci și a părții vătămate, pot servi la aflarea adevărului în măsura în care sunt coroborate cu alte probe existente în cauză.

O situație particulară se întâlnește în cazul în care plângerea prealabilă a părții vătămate condiționează exercitarea, promovarea și stingerea acțiunii penale; dacă în aceste cazuri nu este obligatorie participarea procurorului în instanță, partea vătămată își poate susține singură învinuirea (art. 180 – 185, 189 – 190, 191, 192, 193 alin. 2, art 205, 206, 213, Cod penal ).

Acoperirea prejudiciului material sau moral produs prin infracțiune se obține de persoana vătămată prin exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, în calitate de parte civilă ( art. 24 C.pr.pen.).

În afară de cadrul procesual referitor la poziția persoanei vătămate, la drepturile și obligațiile acesteia în procesul penal, investigarea criminalistică este interesată de un alt domeniu ce-i fixează direcțiile în ancheta penală. Aceasta este reprezentată de declarația părții vătămate ca mijloc de probă prin care se pot clarifica multe fapte și împrejurări ale cauzei penale.

Evaluarea declarației persoanei vătămate se face luându-se în calcul că este un subiect principal în cauza penală, care are cunoștințe nemijlocite asupra faptei și făptuitorului, dar ținând cont de interesul ei în rezolvarea cauzei penale.

Victima este interesată în dovedirea vinovăției învinuitului sau inculpatului, și de aceea ea poate strecura uneori în declarațiile sale anumite elemente de natură să agraveze răspunderea făptuitorului, prezentând deformat realitatea. Din această cauză declarațiile persoanei vătămate și a celorlalte părți la procesul penal vor servi la aflarea adevărului numai în măsură în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauza penală ( art.75 C. pr. pen.).

În legătură cu ascultarea, trebuie precizat că ea este un act procedural prin care anumite persoane cu privire la care există fie o bănuială, fie o certitudine că dețin informații în legătură cu infracțiunea sau cu făptuitorul acesteia, sunt chemate să dea relarații sau explicații în fața organelor judiciare penale.

Măsura ascultării se dispune atăt în faza de urmărire penală, după ce s-a dispus începerea acesteia, cât și în faza de judecată-numai în fața instanței de fond și a instanței de recurs care a casat cu reținere spre rejudecare.

Dispunerea ascultării persoanei vătămate se face din oficiu, la inițiativa organelor judiciare ori la cererea părților, prin efectuarea unor acte procedurale și procesuale.

Legea stabilește în sarcina organelor judiciare obligația de a chema spre a fi ascultate persoanele care au suferit vătămare fizica, morală sau materială prin infracțiunea comisă (art. 76 alineatul 1 C. pr. pen.); cu acest prilej li se face cunoscut dreptul de a participa ca parte vătămată sau ca parte civilă la procesul penal, și intervalul de timp în care se poate face constituirea ca parte vătămată, sau ca parte civilă ( art. 76 alineatul 2 C. pr. pen.).

În situația în care persoana vătămată nu participă la procesul penal, aceasta poate fi ascultată ca martor, regulile procedurale și tactice criminalistice aplicându-i-se în consecință. Este obligatorie ascultarea persoanei vătămate asupra împrejurărilor în care s-a comis fapta.

Inclusiv sub raport tactic criminalistic prezintă interes faptul că încălcarea regulilor privind ascultarea persoanei vătămate cade sub incidența art. 197 C.pr. pen., privind nulitățile procesuale. De cele mai multe ori însă, încălcarea poate fi înlăturată prin reascultare.

1.3. Aspecte privind tipologia în victimologie.

Plecând de la una din solicitările majore adresate psihologiei judiciare și anume, nevoia îmbunătățirii metodelor de clasificare a persoanelor, în speță a infractorilor, se consideră că aceasta trebuie să fie extinsă și asupra celui de-al doilea partener al cuplului penal, adică asupra victimei.

Încercările de clasificare a victimelor se lovesc de o multitudine de dificultăți care ar putea fi sistematizate astfel :

Marea diversitate a infracțiunilor și, în consecință, a categoriilor de victime;

Practic, victimele aparțin, chiar dacă cu ponderi diferite, tuturor categoriilor de variabile : vârstă, sex, pregătire socio-profesională, pregătire culturală, rol-status social, etc.;

Diferențe mari inter-individuale în grupurile de victime în ceea ce privește responsabilitățile și rolul jucat în comiterea infracțiunii

Cu toate acestea, diverși autori s-au stăduit să realizeze clasificări în funcție de o serie de criterii.

Un prim criteriu îl poate constitui, categoria infracțională, în urma căreia o persoană sau mai multe sunt victimizate. Astfel, se poate diferenția :

a)- victime ale infracțiunii de omor;

b)- victime ale infracțiunii de vătămare corporală;

c)- victime ale infracțiunii lovitură cauzatoare de moarte ;

d)-victime ale infracțiunii de viol;

e)- victime ale infracțiunii de tâlhărie; etc..

Folosind relativ aceleași criterii, A. Karmen diferențiază următoarele categorii de victime :

copii dispăruți;

maltratații fizic și sexual;

persoane în vârstă-victime ale crimei;

femei maltratate;

victime ale atacului sexual;

victime ale șoferilor în stare de ebrietate.

Fattah în 1967, ținând seama de gradul de participare și de implicare în comiterea actelor infracționale, diferențiază următoarele categorii de victime :

nonparticipare;

latent predispus;

provocator;

participant;

fals;

O clasificare interesantă realizează Sheley (1979) :

infractor activ-victimă;

infractor activ-victimă semi-activă;

infractor activ-victimă activă;

infractor semi-pasiv-victimă activă;

infractor pasiv-victimă activă.

Plecând de la diferențierea victimelor înnăscute de victimele societății, cel care este considerat „părintele” victimologiei, Hans von Hentig, în ultimele sale lucrări, utilizând drept criterii factorii psihologici, biologici și sociali, conturează treisprezece categorii de victime :

1.- Victimele nevârstnice. Fiind neevoluați fizic, naivi și fără experiență sub aspect mintal, copii pot fi ușor victimizați. Printre cele mai fracvente forme de victimizare Hentig menționează : răpirea lor, mai ales dacă părinții sunt bogați; utilizarea lor de către infractorii adulți drept complici la diferite infracțiuni; maltratarea și abuzul sexual.

2.- Femeile ca victimă. Acestea apar mai ales în cazul infracțiunilor de ordin sexual, dar în funcție de statutul economic ridicat, pot deveni victime ale unor acțiuni infracționale motivate material.

3.- Vârstnicii

4.- Consumatorii de alcool și de stupefiante

5.- Imigranții

6.- Minoritățile etnice. Acestea pot apare în calitate de victime mai ales datorită activității bazate pe discriminarea rasială.

7.- Indivizii normali, cu o inteligență redusă. În concepția lui Hentig, aceștia sunt născuți pentru a fi victime, deoarece stupizenia victimelor și nu mintea briliantă a escrocilor face să se succeadă manevrele lor în fond foarte transparente.

8.- Indivizii (temporar) deprimați. Datorită nivelului scăzut al reactivității fizice și psihice, aceștia pot să cadă ușor pradă victimizări

9.- Indivizii achizitivi. Sunt acei care, în orice împrejurare , caută să profite și să-și mărească bunurile.

10.- Indivizii destrăbălați și desfrânați. Sunt cei care, din pricina indiferenței și a disprețului față de legi, devin foarte vulnerabili față de manevrele iscusite ale infractorilor.

11.- Indivizii singuratici și cu „inima zdrobită”. Starea lor psihică generală le conferă o credulitate mărită, expunându-i la multiple pericole de victimizare.

12.- Chinuitorii. De exemplu, un tată, care, alcoolic fiind, își chinuise familia multă vreme până când în cele din urmă a ajuns să fie asasinat de propriul fiu.

13.- Indivizii „blocați” și cei „nesupuși”. Individul „blocat” este cel încurcat în fel de fel de datorii (oameni de afaceri, bancheri faliți). În categoria celor „nesupuși” intră aceia care, atacați fiind nu se lasă ușor victiminizați, astfel încât constituie o grupă de victime dificile.

În legătură cu acest sistem clasificatoriu, Tiberiu Bogdan și colaboratorii scot în evidență două merite principale ale acestuia :

a) atrage atenția asupra unor categorii de victime mai rar analizate;

b) deschide o nouă direcție de cercetare și anume cea de ordonare pe criterii de similitudine a grupelor de victime.

Una din clasificările cele mai valoroase și mai utile din punct de vedere științific este cea a lui Stephen Schafer (1977). Folosind drept criteriu gradul de participare și de răspundere a victimei în comiterea infracțiunii, Schafer diferențiează următoarele șapte categorii de victime :

1.-victime care anterior faptului infracțional nu au avut nici o legătură cu făptașul;

2.-victime provocatoare sunt cele care, anterior victimizării lor, nu au comis ceva, conștient sau inconștient față de infractori. De exemplu-atunci când o persoană se comportă arogant față de viitorul infractor, etc..

3.-victime care precipită declanșarea acțiunii răufăcătorului. Este cazul persoanelor care, prin conduita lor, influențează răufăcătorii în a comite infracțiuni. Exemplu : persoane care umblă seara prin locuri puțin frecventate cu o costumație provocatoare, etc..

4.- victime slabe sub aspect biologic.

5.-victime slabe sub aspect social – sunt acele persoane care aparțin unor grupuri minoritare etnice sau care aparțin unor religii neagreate de către comunitate.

6.-victime autovictimizante-sunt acele persoane care orientează agresiunea către propria persoană. Dragomaniile, suicidul, inversiunile sexuale, etc. sunt acte deviante sau chiar criminale în care cel lezat joacă atât rolul de criminal cât și pe cel de victimă.

7.- victime politice.

1.4. Categorii de victime.

1.4.1. Victimizarea femeii.

Femeia face parte din categoria persoanelor (împreună cu copii și cei foarte în vârstă) ce prezintă un grad mare de vulnerabilitate victimală, date fiind caracteristicile sale bio-constituționale și psihocomportamentale.

Prin tradiție, feminitatea desemnează o serie de trăsături de personalitate specifice femeii precum : sensibilitate, finețe, activitate ordonată, sentimente deosebiten, emotivitate, preocupări pentru frumos, etc..

Formele de victimizare la care a fost supusă femeia au variat de la o cultură la alta, de la o etapă istorică la alta, de la forme mai ușor agresive până la forme violente, fizic și psihic traumatizante.

De-a lungul timpului, transformările sociale și modificările în plan etno-cultural au acționat profund asupra feminității și, respectiv, asupra schimbării rolului femeii în societate, precum și a raporturilor dintre feminitate și masculinitate.

Tendința de masculinizare a femeilor care se manifestă în vestimentație, mod de exprimare verbală, promiscuitate sexuală, etc., consfințirea legală în multe părți ale globului a emencipării lor sub aspect juridic, aduce după sine și schimbări în structura spețelor de infracțiuni comise de femei.

Astfel, a crescut numărul femeilor care comit infracțiuni rutiere, care conduc în stare de ebrietate, a celor care comit falsuri în acte publice, precum și a celor care participă la actele de terorism de mare violență și cruzime.

Cercetările făcute în țara noastră au plecat de la constatarea că, în ultimele decenii, s-au produs mutații în structura psihocomportamentală a femeilor în sensul creșterii tendinței lor spre masculinizare. Asemenea tendințe, pot favoriza apariția unor conduite deviante, inclusiv a celor grave, anisociale. Plecând de la aceste considerente s-a formulat ca ipoteză de lucru existența unei corelații semnificative între criminalitatea feminină și tendințele marcante spre masculinitate.

Dintre formele de victimizare cel mai frecvent întâlnite o constituie desigur violul. Exemplu 😮 femeie de 22 de ani, mamă a doi copii, intră noaptea târziu într-un bar de noapte plin cu bărbați. Ea începe să bea și să flirteze cu unul dintre patroni. Dintr-o dată se trezește întinsă și ținută pe o masă de biliard. Șase bărbați tineri au avut raporturi sexuale cu ea pe rând, ceilalți distrându-se în timp ce ea țipa și blestema. Toți cei șase bărbați au fost arestați și judecați pentru viol agravant. Apărarea lor consta în faptul că ea a acționat în mod seducător și provocator. Pe de altă parte, acuzarea argumenta că asaltul sexual începe cănd un bărbat continuă după ce o femeie spune „nu”. Judecătorul a pronunțat sentința de condamnare la inchisoare a patru din cei șase bărbați pe durata între șase și doisprezece ani.

Comentariile asupra acestui fapt au fost însă diferite : unii au considerat pedeapsa ca fiind justă, deoarece violul nu poate fi considerat ca un sport pentru spectatori; alții, mai ales cei ce reprezentau comunitatea bărbaților tineri, au protestat împotriva verdictului, considerând victima ca fiind în primul rând vinovată, fiind de părere că „ea trebuia să știe ce o așteaptă când a intrat în acel local la acea oră”.

În unele cazuri însă, violul este însoțit de acte de cruzime, ce se încadrează în actele sadice.

După Mina Minovici există patru grupe mari de viol :

reducerea la neputință a victimei prin forță brutală;

violul prin constrângere morală, cum ar fi amenințarea cu o armă ce anihilează rezistența victimei sub imperiul groazei;

violul prin așa -zisele abuzuri de situație;

violul la persoanele feminine cu stări patologice fizice și mentale (afecțiuni neurologice și tulburări pshice ce alertează discernământul).

Există și cazuri de viol în somnul hipnotic și somnul natural.

În cazul violului, spre deosebire de alte infracțiuni, actul antisocial este subiect de interpretare, în primul rând de victimă și violator, apoi de către organele judiciare. Violul poate fi comis de către un străin sau de către cineva care s-a aflat înainte de viol într-o relație cu victima (rudă, prieten, alte cunoștințe apropiate).

O altă formă frecventă de victimizare a femeii o constituie maltratarea și chiar uciderea femeii de către soț. Cauzele pot fi multiplev: conflicte intraconjugale, infidelitatea soției s-au suspiciuni ale soțului privind fidelitatea conjugală, gelozia, soț alcolic sau bolnav psihic (psihopat, psihotic).

În unele cazuri, ca urmare a frecventelor amenințări și agresiuni fizice, soțiile pot comite ele însele infracțiuni, inclusiv crime (omucidere) asupra soților.

Dar, în general, femeile sunt în mult mai mare măsură victimizate (ucise) de către soți, deși numărul crimelor comise de soții este și el destul de mare.

În stabilirea responsabilității victimei este necesar să fie cunoscută „istoria” relației interpersonale intramaritale în primul rând, frecvența și evoluția conflictelor conjugale, în vederea evaluării potențialului conflictogen al diadei maritale, stabilirea răspunderilor fiecăruia privitoare la distorsiunile funcționalității cuplului conjugal. Victimizarea soției poate fi datorată în întregime conduitei ostile și agresive a soțului dar, totodată, poate să existe și o contribuție mai mare sau mai mică a conduitei soției, în sensul că ea poate provoca, direct sau indirect, prin răspunsurile sale comportamentale actele victimizante ale soțului său .

1.4.2. Victimizarea copilului.

Copilul face parte, de asemenea, din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută, datorită particularităților psihocomportamentale și de vârstă specifice : lipsiți aproape complet de posibilități fizice și psihice de apărare, capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, în special a adulților, imposibilitatea lor de a discerne între intențiile bune și cele rele ale altor persoane, sinceritatea și puritatea sentimentelor etc.

Datorită acestor caracteristici, ei pot fi ușor antrenați în acțiuni victimizante pentru ei, pot fi manevrați, mințiți, determinați să comită acte ale căror consecințe negative pentru alții și pentru ei nu pot să le prevadă.

Forme foarte grave de victimizare a copilului se întâlnesc din nefericire, în cadrul familiei, cum ar fi bătaia și incestul, ce au consecințe grave asupra procesului de dezvoltare și maturizare psihocomportamentale a acestuia. În viața de zi cu zi și pe multe meridiane ale globului, bătăia este frecvent folosită, luând uneori forme deosebit de grave, producând copiilor leziuni corporale și chiar decesul. Violența manifestată în cadrul familiei și mai ales asupra copiilor a atras atenția specialiștilor care, au încercat să evidențieze structurile de personalitate specifice celor ce maltratează copii, mecanismele și dispozitivele motivaționale care susțin asemenea forme de conduită, consecințele imediate și de perspectivă asupra sănătății fizice și psihice a copiilor supuși unui asemenea tratament.

Unii autori s-au stăduit să evidențieze și să sintetizeze trăsăturile particulare ale grupurilor de părinți care folosesc bătaia ca un mijloc de puternică agresare fizică asupra copiilor. O încercare de tipologizare a părinților abuzivi în utilizarea agresiunii fizice asupra copiilor și care a influențat multe alte încercări mai recente aparține lui Merrill (1962). În viziunea acestui autor există patru tipuri de asemenea părinți :

– tipul I – părinți ce se caracterizează printr-un înalt grad de agresivitate, ce este manifestat continuu, uneori fiind clar concentrată și focalizată, alteori însă nu. Supărarea și enervarea lor scapă controlului, fiind nevoie de o minimală acțiune stimulativă iritativă. Explicația unei asemenea conduite vizează în principal propriile experiențe trăite în perioada copilăriei timpurii;

– tipul II – părinții sunt rigizi, compulsivi, reci afectiv și, după modul în care procedează în interacțiunea cu copiii, pledează mai mult pentru propriile lor drepturi. Ei resping copilul și sunt preocupați mai mult de propria lor plăcere. Frecvent sunt de neclintit în adresarea unor cerințe și exigențe copiilor, care adesea depășesc posibilitățile reale de răspuns ale altora și tind să-i blameze pentru orice încurcătură în care sunt implicați ei ca părinți;

– tipul III – părinții sunt persoane pasive și dependente. Ei sunt oameni modești și, reticenți și totodată, șovăielnici în a exprima sentimentele și dorințele lor. Aparent apar ca fiind foarte neagresivi dar adesea intră în competiție cu copiii pentru a câștiga atenția soțului, fiind de obicei depresivi, imaturi și capricioși;

– tipul IV – acești părinți sunt persoane frustrate, de obicei fie tați foarte tineri, fie oameni inteligenți dar care au anumite dizabilități fizice care îi împiedică în a sprijini propria familie. Este posibil ca ei să stea acasă și să aibă grijă de copii iar soția să meargă la slujbă. În asemenea situații, gradul lor de frustrare conduce la pedepsirea severă a propriilor copii. Această categorie de părinți necesită, un serios tratament psihologic și psihiatric.

Urmări deosebit de grave asupra personalității copilului (fetiței) îl are incestul, asemenea cazuri fiind, din nefericire, foarte frecvente. Abuzurile sexuale comise de tată asupra ficei minore fac parte din categoria mai largă a „molestării sexuale” a copilului care poate fi considerată ca o formă a violului deoarece victimele sunt foarte tinere și legal nu sunt capabile să-și dea consimțământul.

Alex Thio încearcă să contureze un profil din punct de vedere psihocomportamental al celor ce recurg la molestarea sexuală a copiilor, comparativ cu cei ce comit violuri :

1.- ei sunt mult mai în vârstă decât violatorii;

2.- sunt mai inhibați sexual sau mai puțini agresivi sexual; se angajează în a realiza contacte sexuale mai târziu în viață;

3.- sunt în general blânzi, amabili și pasivi în timp ce violatorii sunt mult mai duri și mai agresivi;

4.- spre deosebire de violatori sunt mult mai incapabili în a întreține relații cu persoane de sex opus , fiind mult mai anxioși și mai puțin abili în comunicarea cu acestea;

5.- cei mai mulți comit infracțiuni asupra aceluiași copil pe o perioadă mai lungă de timp, pe când violatorii atacă diferite victime;

6.- cei mai mulți își recunosc vinovăția spre deosebire de violatori care resping orice acuzație

7.- homosexualii recunosc mult mai ușor fapta decât heterosexualii.

1.4.3. Victimizarea persoanelor în vârstă.

Persoanele în vârstă prezintă, de asemenea, un grad înalt de vulnerabilitate victimală.

Din punct de vedere psihologic, bătrânețea prezintă dezorganizări mai ample decât cele în plan bio-fiziologic și aici, mai ales, în cadrul funcțiilor ce sunt direct legate de caracteristicile bio-fiziologice ale sistemului neuroendocrin : funcția mnezică, concentrarea și stabilitatea atenției, vivacitatea și spontaneitatea imaginației, fexibilitatea gândirii, satbilitate emoțională, rezistența la stres. La acestea se adaugă sentimentul de insecuritate, accentuarea tentinței de reactualizare și retrăire a trecutului experențial și, totodată, de interpretare a prezentului prin prisma lui, etc..

Procesul de victimizare poate avea loc în cadrul mediului familial de apartență, cei care îi victimizează fiind rude sau persoane străine ce le poartă de grijă, sau în afara acestuia, inițiatorii acțiunii victimizante fiind de cele mai multe ori infractori.

Printre cele mai frecvente motive de comitere a unor acte infracționale grave (inclusiv omor), se numără jaful.

Exemplu : în dimineața zilei de 18 februarie 1993, în localitatea S., a fost găsită decedată în locuința ei, de către un vecin, numita T. M. în vârstă de 76 de ani. Cercetarea la fața locului a stabilit că victima locuia într-o casă izolată și nu era vizitată aproape de nimeni. În afara unei haine bărbătești ce părea a nu aparține, victimei nu s-a găsit nici un alt indiciu util cercetărilor. Necropsia a stabilit că victima prezintă urmele unui raport sexual consumat recent și că moartea s-a datorat asfixiei mecanice produse prin astuparea căilor respiratorii, nefiind descoperite alte urme de violență.

În urma cercetărilor întreprinse autorul a fost identificat în persoana lui P.N., liberat din detenție cu puțin timp înaintea evenimentului care mai suferise condamnări pentru furturi, tâlhării și violuri. Cu trei săptămâni anterior cazului, infractorul a pătruns noaptea peste victimă, a legat-o cu un șnur de mâini și de picioare și i-a furat din locuință mai multe obiecte de îmbrăcăminte.

Victima nu a sesizat cazul organelor în drept din cauza amenințărilor autorului. În noaptea de 17-18 februarie, el s-a năpustit din nou în casa victimei, inițial în scopul de jaf.

Întrucât ea a început să țipe, a strâns-o de gât și a violat-o abandonând-o în stare de agonie. Infractorul a fost surprins în timp ce comercializa o parte din bunurile jefuite.

În ultimii ani, cercetătorii insistă tot mai mult privind departajarea a două categorii de victimizare a persoanelor în vârstă:

– crime de stradă, comise de persoane total străine;

– maltratarea bătrânilor de persoane cunoscute.

Termenul de maltratare a persoanelor în vârstă a apărut în ani '80, problema respectivă atrăgând atenția atât a juriștilor cât și a altor specialiști. Astăzi maltratarea persoanelor în vârstă se referă la o multitudine de acte viczimizante intenționate cum ar fi : agresiunea fizică, agresiunea psihică, exploatarea financiară prin minciună și furt ilegal; neglijarea lor prin: ignorarea prezenței lor, privarea de hrană și medicamente, etc..

1.4.4. Autovictimizarea.

O categorie aparte de victime sunt persoanele care orientează procesul victimizării către sine, acesta devenind, de fapt, proces de autovictimizare. Forma tipică, și cea mai gravă, o constituie suicidul. În fiecare an, în unele țări, un mare număr de persoane se sinucid.

Majoritatea definiițiilor date suicidului scot în evidență elementul intențional, faptul că persoana în mod conștient își suprimă propria viață. Astfel, Günter Kaiser arată că „suicidul este o acțiune voluntară îndreptată conștient spre scopul suprimării propriei vieți”. Această definiție scoate în evidență elementele caracteristice suicidului (acțiune voită a subiectului, starea sau nivelul de conștientizare a scopului, orientarea acțiunii de distrugere către sine, către propria persoană în vederea suprimării vieții ), care poate fi diferențiat de alte situații, cum ar fi, accidentul sau crima mascată.

Pot fi diferențiate trei categorii de suicid și anume :

a)- suicidul amenințare-indivizii care amenință cu suicidul, vor mai mult să trăiască decât să moară, iar amenințările lor sunt folosite drept mijloace de atingere a anumitor scopuri în viață;

b)- suicidul tentativă-spre deosebire de cei care amenință, cei care încearcă să se sinucidă, sunt mult mai ambigui în intenția lor. Foarte adesea, ei afirmă că „nu-mi pasă dacă mor sau trăiesc”. În felul acesta, ei sunt mult mai puțin expliciți în comunicarea sentimentelor lor suicidare. Ei pot numai să arate altora cât sunt de depresivi sau că nu pot dormi, dar evitând utilizarea cuvântului suicid. De aceea , cei mai mulți dintre ei nu reușesc în comunicarea intențiilor lor către alte persoane.

c)- suicidul reușit – aproximativ 2/3 din cei care se sinucid sunt cunoscuți a fi având cel puțin o tentativă sinucidară în perioadele anterioare. Sinucigașii reușiți sunt o categorie mixtă, ce cuprinde acele persoane care, încercând să se sinucidă au fost salvate la timp, precum și acele persoane care au fost în mai mare măsură hotărâte să moară.

Capitolul 2

Considerații privind psihologia părții vătămate și formarea declarațiilor

2.1. Aspecte introductive.

Studiul victimei sub aspect psihologic are o mare însemnătate, putându-se afirma chiar, că tocmai perspectiva psihologică a dat un nou și prețios ajutor justiției.

Se știe că victima din punct de vedere juridic este o parte în proces și, totodată, prin forța împrejurărilor, și un martor sui-generis. Această stare îi conferă rolul de „martor principal”, căci la prima vedere s-ar părea că nimeni altul decât victima nu poate relata mai bine asupra întregului act infracțional îndreptat împotriva ei.

Psihologic, însă, lucrurile stau altfel. Victima este martorul care poate oferi cele mai puține garanții de veracitate în relatările ei, chiar și în cazul celei mai bune credințe.

Faptul că în momentul săvârșirii actului infracțional victima este supusă stări emotive deosebit de puternice, face ca perceperea actului și întipărirea lui să se facă în condițiile unei reduse posibilități de activitate corticală conștientă și controlată. Experiența arată că victima, din dorința de a-și îmbunătăți situația procesuală (unde adesea este și parte civilă ) proprie și din dorința de a agrava situația infractorului-pe care în mod evident vrea să se răzbune-victima „ajustează” realitatea în declarațiile ei deși a cunoscut-o lacunos, fragmentar, etc..

La toate acestea se mai adaugă coeficientul de denaturare determinată de afectivitatea, de sugestibilitatea, de imaginația și nu în ultimul rând de personalitatea victimei.

Situația de victimă este o situație de moment care se naște în clipa în care se produce accidentul sau infracțiunea, în condiții excepționale care solicită în mod deosebit reactivitatea persoanei în cauză. Comportamentul performant în urma interacțiunii factorilor exogeni (determinați) și a factorilor endogeni vor da specificul cazului respectiv. Numai când trauma fizică sau psihică suferită va avea un caracter deosebit de nociv și cu efect de mare durată, numai atunci se poate vorbi de o existență și de un psihic victimal, dar în acest caz se intră în sfera patologicului.

2.2. Particularități ale psihologiei victimei.

2.2.1. Particularități și categorii de recepție senzorială ale

părții vătămate.

Primul moment al formării declarațiilor victimei îl reprezintă recepția ca rezultantă psihologică a percepției sale senzoriale.

În limbajul juridic, ca și în vorbirea curentă, situația de victimă a infracțiunii se asociează cu ideea de suferință fizică sau morală. Deci, la formarea declarațiilor oricărui participant la procesul penal, alături de senzațiile auditive sau vizuale concură și senzațiile de durere (cutanate ), inclusiv senzațiile olfactive și gustative.

Referitor la aceste aspecte trebuie făcute unele precizări :

A.-În legătură cu recepția auditivă-omul este capabil să perceapă într-o infinitate de nuanțe, o multitudine de fenomene sonore ce însoțesc obligatoriu sau întâmplător săvârșirea unor infracțiuni.

Față de natura foarte variată a împrejurărilor în care se săvârșesc infracțiunile, de sunetele și zgomotele ce le pot însoți, poate prezenta interes determinarea următoarelor împrejurări :

1.-distanța dintre sursa sonoră și organul receptor, apreciată în funcție de intensitatea undelor sonore. Determinarea acestei relații există numai atunci când fenomenele sonore sunt familiale persoanei vătămate, în caz contrar determinarea distanței este exlusă;

2.-direcția de propagare a fenomenelor sonore are caracter de certitudine când este întemeiată nu doar pe senzații auditive, ci și vizuale. Dar în aceste situații pot apărea erori (atribuirea unei arme de foc prezente în câmpul vizual, a sunetului asemănător produs de un altfel de obiect aflat simultan în afara câmpului vizual);

3.-natura fenomenelor acustice sau chiar identificarea lor : datorită experienței acumulate omul nu perecepe pur și simplu sunetele, ci acestea sunt însoțite de înțelegerea lor, îndeosebi timbrul sunetului ce-i conferă caracter individual constituie o însușire caracteristică unei anumite persoane sau unui anumit obiect sau fenomen .

Percepția fenomenelor sonore ce însoțesc infracțiunile poate fi influențată într-un sens defavorabil de așa-numitele iluzii acustice. Iluziile acustice sunt datorate unor stări conflictuale ce se circumscriu condițiilor de săvârșire a infracțiunilor.

B.- În legătura cu recepția vizuală-trebuie reamintit faptul că, dintre undele electromagnetice ce acționează asupra analizatorului vizual, pot provoca senzații vizuale doar cele cu lungimea de undă cuprinsă între 396 și 760 milimicroni, respectiv între violet și roșu.

Ochiul expus la întuneric, supus apoi căteva minute luminii mai intense, își pierdee adapatrea. Dacă există disfuncționalități în modul de concentrare a receptorilor vizuali (în special conurile, mai puțin bastonașele), în diferite zone ale retinei apar probleme de distingere a culorilor : acromatopsie totală sau discromatopii (daltonismul).

Mai pot apărea și probleme de genul:

-imaginilor consecutive – constând din persistarea acestora după ce stimulul începe să acționeze, în culori normale sau inversate (negative);

– contrastul simultan, în care un obiect cenușiu pare mai alb pe un fond negru, iar pe un fond cromatic tinde să ia nuanța culorii complementare fondului (pe galben devine albăstrui).

Luarea în calcul de către anchetator a acestor probleme, îngăduie elaborarea procedeelor tactice. Astfel, în cazul trecerii bruște în medii cu vizibilități sensibil disproporționate, când fapta s-a produs în intervalul de timp necesar instalării acomodării, ori în cazul aprecierii de către persoana vătămată a culorii mașinii agresorului, etc

C.-În legătură cu recepția cutanată-se cunosc trei categorii de senzații cu mecanisme senzoriale cutanate diferite.

a)-senzațiile de durere, consecință a vătămări țesuturilor organismului, sunt determinate de stimuli variați (mecanici, termici, chimici ) de o anumită intensitate. Deși asemenea senzații pot fi resimțite în orice regiune a organismului, simțul durerii nu oferă nici un fel de altă indicație decât cea de durere pură. Cel mult, posibilitatea localizării relative a zonei lezate, a intensității durerii (vie, surdă, pulsatilă, zdrobitoare, străpungătoare ) sau duratei ei (continuă, trecătoare ).

Ceea ce victima percepe exact este senzația de durere, dar ceea ce percepe mai puțin exact este cauza care o determină. Așa fiind, dacă vătămările s-au produs în împrejurări în care victima infracțiunii nu a avut posibilitatea să perceapă vizual agentul vulnerant, precizările acesteia cu privire la natura, forma, dimensiunile obiectului cu care s-au aplicat violențele sunt cu totul nesigure și pot fi luate în considerare numai în anumite limite. Dacă victima nu a făcut astfel de precizări, sunt neavenite din punct de vedere tactic întrebările prin care s-ar dori a se preciza asemenea împrejurări.

Tot astfel, dacă infracțiunea a fost săvârșită în participație, iar participanții au folosit obiecte vulnerante diferite nu cel care a suferit vătămările, ci medicul este chemat să precizeze obiectul sau obiectele cu care s-au produs vătămările, luând în considerare natura leziunilor existente pe corpul victimei.

Specificul senzațiilor de durere explică de ce victima infracțiunii poate furniza informații cu totul nesigure asupra caracterului, numărului leziunilor, intensității acestora de ce, eventual, nu va putea preciza cu exaccitate numărul loviturilor primite, momentul în care a primit cea mai gravă lovitură, iar în cazul infracțiunilor săvârșite în participație, cine a aplicat lovitura care a provocat cea mai puternică leziune, în fine, de ce o leziune superficială, dar care a afectat o zonă cu multiple terminații nervoase este resimțită ca o durere profundă.

Consecința tactică ce poate fi desprinsă de aici nu vizează modul în care organul judiciar ar putea obține de la cel vătămat declarații complete și fidele cu privire la natura și caracterul vătămărilor deoarece, așa cum s-a văzut, informațiile pe care victima le poate furniza în această privință cunosc limite ce nu pot fi depășite. Așa fiind, regula tactică ce trebuie observată este următoarea : prudența de care trebuie să dea dovadă organele judiciare atunci când declarațiile victimei vizează alte aspecte decât localizarea, intensitatea și durata durerii. Dacă în cursul expunerii libere victima nu s-a referit la alte aspecte decât cele mai sus indicate, apare inutilă adresarea întrebărilor menite a le preciza, deoarece, datele pe care le poate indica sunt nesigure.

D.- La elaborarea regulilor tactice de ascultare a persoanei vătămate interesează și mecanismul de producere a senzațiilor tactile

(senzații de presiune, de atingere)

Senzațiile tactile, rezultat al stimulării receptorilor cutanați, sunt determinate de deformarea pielii ca efect al presiunii. Senzațiile de presiune (de atingere ) pot fi localizate destul de precis. Dar, din experiență se știe că dacă asupra învelișului cutanat se exercită o anumită presiune, nu după mult timp încetăm de a mai încerca senzația de atingere, datorită instalării precoce a adaptării simțului tactil la presiune. Mai cu seamă în stare de nemișcare, zonele de contact ale corpului cu diferite obiecte (ochelari, încălțăminte, ceas, etc.) se adaptează în asemenea măsură încât nu mai avem senzația de atingere cu asemenea obiecte.

De aceea, infractorii cu experiență caută să profite de consecințele adaptării simțului tactil la presiune, reușind să-și însușească bunuri aflate în contact direct cu diferite zone ale corpului fără ca cei deposedați de asemenea obiecte să remarce de îndată lipsa acestora.

Necunoașterea de către organul judiciar a acestei particularități a percepției ar putea conduce la etichetarea de rea-credință a declarațiilor persoanei vătămate care, în ciuda faptului că obiectul a cărui sustragere e reclamată se află în contact nemijlocit cu anumită zonă a organismului, nu poate preciza împrejurările dispariției sale, adică locul și timpul sustragerii :

E.- Senzațiile termice de cald și rece, care se manifestă sub acțiunea unui stimul cu o temperatură mai mare, respectiv mai mică decât temperatura pielii. Stimularea poate avea loc și de la distanță pe calea schimbului termic radiant.

F.- O altă categorie de senzații ce concură într-o anumită măsură la formarea declarațiilor persoanei vătămate sunt senzațiile gustative.

Senzațiile gustative sunt produse de însușirile chimice ale substanțelor dizolvate în salivă sau soluție apoasă, care stimulează receptorii gustativi situați mai cu seamă în papilele linguale. Mecanismul de producere a senzațiilor gustative interesează în acele situații în care persoana vătămată a fost victima unei încercări de otrăvire sau a unor intoxicații alimentare intenționate sau din culpă, când datorită ingerării unei cantități insuficiente din toxicul utilizat, inadecvenței mijlocului folosit ori intervențiilor medicale oportune sau altor asemenea împrejurări, infracțiunea a rămas în faza tentativei. În cazurile de otrăvire trebuie să distingem după cum otrăvirea constituie activitatea prin care se realizează latura obiectivă a infracțiunii sau aceasta reprezintă mijlocul prin care se realizează încercarea de sinucidere, iar din diverse motive, cel ce a încercat să se sinucidă susține că a fost victima unei tentative de omor.

În general, informațiile pe care le poate furniza persoana vătămată în astfel de împrejurări au un caracter relativ datorită posibilităților limitate de determinarea genetică și cu atât mai puțin de a identifica substanțe cu gusturi caracteristice.

Procedeele tactice cu a căror aplicare trebuie efectuată ascultarea victimei infracțiunii se referă la precizarea împrejurărilor în care au fost ingerate substanțele cu care s-a încercat activitatea de ucidere. Deci, interogatoriul va trebui să poarte asupra următoarelor aspecte : în ce împrejurare a ingerat un anumit aliment sau a consumat lichide, ceea ce presupune precizarea locului, indicarea căt mai exactă a limitelor de timp în care a consumat anumite alimente sau băuturi, în ce moment a încercat senzația de durere, cine a servit-o cu alimente, băuturi, felul acestora, dacă alimentele , băuturile consumate aveau sau nu gusturi caracteristice .

Chiar și atunci când substanța otrăvitoare are un gust caracteristic, nu întotdeauna această senzație este încercată de cel ce o ingeră. Cheistiunea depinde de cantitatea în care a fost administrată respectiva substanță, în stare pură sau în amestec cu alte substanțe (alimente în primul rând).

Astfel, administrarea în doze mici și în mod sccesiv a unui toxic diminuează sau exlude senzația de gust caracteristic. De asemenea, când substanțele toxice au fost administrate împreună cu alimente sau lichide, gustul caracteristic al acestor substanțe poate fi anihilat, neutralizat de natura substanței alimentare cu care a alcătuit amestecul. De exemplu administrarea unei substanțe cu gust amar, sărat, etc., împreună cu un aliment sau cu o băutură dulce.

În sfârșit, victima trebuie să fie întrebată asupra temperaturii și formei de prezentare a alimentului sau băuturii consumate deoarece acestea pot influența senzațiile de gust. Asfel, se știe că temperatura joacă un rol important în percepția rapidă, punând în evidență gustul alimentelor. Tot astfel, împrejurarea ca alimentul cu care a fost combinat toxicul și-a păstrat sau nu aspectul, culoarea caracteristică, poate influența senzația de gust. Se pot ivi însă, situații când cel ce a încercat să se sinucidă, pentru a înlătura consecințele nedorite ale unei astfel de încercări sau din dorința de a se răzbuna, susține că a fost victima unei tentative de omor. În astfel de situații, proba simulării este oferită, de cele mai multe ori, de însăși împrejurările în care a fost ingerată substanța toxică, mai exact de natura și cantitatea în care a fost consumată. Astfel, substanțele otrăvitoare cu un marcant gust caracteristic, neplăcut, care au efect mortal atunci când sunt administrate în cantități mari, nu pot fi ingerate în doze dăunătoare sănătății, fără a se fi simțit acel gust caracteristic. Așa fiind, prezența, în conținutul stomacal, în cantități mari a unei astfel de substanțe indică încercarea de sinucidere .

G.- O ultimă categorie de senzații care indepedent sau asociate senzațiilor la nivelul altor analizatori pot contribui într-o anumită măsură la formarea declarațiilor persoanei vătămate sunt senzațiile olfactive.

Senzațiile olfactive sau osmice constituie rezultatul stimulării receptorilor olfactivi situați în partea superioară a cavității nazale, de către substanțe aflate în stare gazoasă sau sub formă de vapori. Utilitatea cunoașterii mecanismului senzațiilor olfactive se verifică atât în situația în care persoana vătămată a suferit un prejudiciu fizic și va compărea în proces în calitate de parte vătămată, cât și atunci când aceasta a suferit un prejudiciu material și va compărea în proces în calitate de parte civilă, după cum uneori, cel vătămat poate apărea atât în calitate de parte vătămată cât și de parte civilă.

Constituie împrejurări în care astfel de stimuli pot da naștere senzațiilor olfactive și în consecință pot constitui o sursă de formare a declarațiilor persoanei vătămate, infracțiunile de incendiu unde analizatorul osmic ar putea deosebi mirosul catacteristic al incendiului propriu-zis cât și al substanței inflamabile folosite, mirosul particular al unor substanțe toxice , stupefiante, medicamentoase, ce au servit la săvârșirea unor infracțiuni, mirosurile ce însoțesc o explozie, mirosurile unor medii profesionale, etc..

Declarațiile personei vătămate a căror sursă o constituie exclusiv senzațiile olfactive oferă informații doar asupra naturii obiectului care a produs un anumit miros, iar localizarea în spațiu a acestor stimuli se înscrie, de asemenea, în limite relative deoarece datele dobândite de om prin mijlocirea organului olfactiv sunt informe, inpalpabile și inconstante.

În cazul tentativelor de omor săvârșite prin introducerea treptată în încăperea în care se află victima infracțiuni a unor substanțe toxice (metan, butan, etc.) este posibil ca cel vătămat să nu perceapă mirosul caracteristic al acestor substanțe. Deși în încăperea în care s-a aflat persoana vătămată s-a constatat prezența unei însemnate cantități de gaze toxice, susținerea potrivit căreia nu a perceput nici un miros caracteristic este plauzibilă și se explică prin fenomenul cunoscut sub denumirea de adaptare olfactivă, potrivit căruia, din momentul intervenirii adaptării, senzațiile nu mai sunt încercate cu aceeași intensitate. De aceea, în spatele unei asemenea decalrații nu se ascunde întotdeauna reaua-credință, încercarea de desimulare. Pentru restabilirea senzației olfactive este necesar un repaus de aproximativ 1-3 minute.

Pentru a se verifica această împrejurare, din punct de vedere tactic, organul judiciar va trebui să precizeze durata petrecută de cel vătămat în mediul odorant respectiv și, de asemenea, împrejurarea dacă a părăsit, fie și pentru un scurt timp încăperea, iar dacă după acel interval de timp a revenit în contact cu acel mediu. Dacă acesta afirmă că nu a părăsit încăperea, susținerea potrivit căreia nu a simțit mirosul caracteristic este plauzibilă; dacă afirmă că a părăsit încăperea pentru un anumit timp, după ce a reintrat în acel loc și în ciuda acestei împrejurări susține că nu a perceput mirosul caracteristic, cel ascultat este fie de rea credință, fie organul său olfactiv este afectat funcțional (mirosul este vătămat sau lipsește ).

În cazul unor incendii, explozii, catastrofe, toate aceste evenimente însoțite de stimuli adecvați analizatorului olfactiv, prin ascultarea persoanei vătămate se urmărește, între altele, obținerea unor informații cu privire la mirosurile caracteristice ce pot fi percepute în asemenea împrejurări. Dacă persoana vătămată indică și direcția din care provin mirosurile, trebuie neapărat să se țină seama de condițiile atmosferice, de direcția curenților de aer ce au purtat mirosul respectiv.

De asemenea, fondul afectiv caracterizat prin teamă și emoție este propice aparaiției iluziei olfactive, sugestiei (afirmația de către o persoană că a perceput un anumit miros se transmite într-o anumită măsură și celor de față), și autosugestiei (observarea unor aspecte însoțite în mod obișnuit de un miros caracteristic care nu există în acel moment în realitate și este totuși perceput de victimă).

Există și o altă categorie de senzații care, (cazuri mai rar întâlnite ) pot avea o oarecare însemnătate în formarea de către persoana vătămată a unei imagini complete despre evenimentele în legătură cu care relatează. Acestea sunt senzațiile interne sau organice: sete, greață, foame, sufocare, etc.; senzațiile kinestezice sau de mișcare, cu ajutorul cărăra ne dăm seama de poziția membrelor, direcția și viteza mișcării acestora; și senzațiile de echilibru care reflectă modificările poziției corpului în raport de centrul lui de greutate, poziția și direcția mijcărilor capului, accelerare sau înceti nire a mișcării pe orizontală, vericală sau circulară.

2.2.2. Factori de distorsiune ai recepției victimei.

Recepția victimei poate fi influențată (bruiată) de anumite condiții concrete în care se dasfășoară agresiunea. După cum acești factori își au originea în cazuri externe, de mediu, sau în chiar persoana celui care perecepe, au fost deosebiți factori obiectivi și subiectivi ce influențează percepția.

2.2.2.1. Factori de natură obiectivă sunt:

a) – condițiile de iluminare în care are loc pecepția vizuală

influențează puternic vizibilitatea însușirilor obiectelor, în special a culorii acestora. Lumina artificială poate denatura percepția culorilor prin intensitatea ei și natura iluminatului, spre deosebire de lumina naturală a zilei care oferă condițiile cele mai bune vizibilități. De exemplu, dacă partea vătămată descrie foarte bogat și nuanțat culori ale hainelor infractorului, percepute în timpul nopții, declatrațiile ei pot fi considerate ca rod al fanteziei ei pe un fond efectiv creat de respectivele împrejurări, fie relatările ei exacte au fost percepute în alte împrejurări (lumină diurnă) sau poate că face o descriere tendențios denaturată pentru a îndrepta cercetarea pe o pistă greșită.

b)- condițiile meteorologice sunt factori care pot optimiza, dar mai ales pot peturba procesul perceptiv. Ceața, ploaia sau ninsoarea puternică, reduc considerabil vizibilitatea, iar vântul puternic și furtuna crează greutăți și erori în percepția auditivă.

c)- distanța mare și diversele obstacole interpuse între persoana vătămată și obiectul observației sale îi îngreunează procesul perceptiv, reducându-i vizibilitatea, apărând erori în procesul auditiv datorită ecourilor sau reverbelațiilor produse de obstacole, etc..

d)- existența unor surse sonore poate bruia în primul rând percepția auditivă. De exemplu, zgomotul de fond datorat vecinătății unui obiect industrial, sau iluzia auditivă creată prin atribuirea către un obiect aflat în câmpul vizual al persoanei vătămate a producerii unui sunet emis în realitate de un alt obiect care este o sursă de sunet asemănătoare.

e)- durata percepției, intervalul de timp în care este posibilă

percepția. Calitatea percepției este condiționată de perioada mai mare sau mai mică în care se desfășoară o acțiune, de viteza de deplasare a celui care percepe sau a obiectului percepției, uneori de timpul de iluminare – de exemlu fapte percepute la lumina fulgerului sau la farul unui autoturism în mers.

f)- disimularea înfățișării-este o condiție obiectivă care poate denatura grav declarațiile persoanei vătămate, fiind provocată de însuși persoana autorului infracțiunii care, în acest scop, apelează la deghizări, caută să atragă atenția acționând cu rapiditate, folosind diverse metode care să îngreuneze identificarea sa.

g)- complexitatea fenomenului perceput face tot mai dificilă percepția și mai ales memorarea lui; în număr chiar mic de evenimente cu succesiune rapidă în timp va duce la scăderea clarității și fidelității declarațiilor persoanei vătămate până la noconcordanță cu declarația celor care au perceput acele fapte în alte calității. Cu atât mai mult va fi diminuată capacitatea de percepție a persoanei vătămate în cazul unor evenimente desfășurate concomitent, care depășesc volumul atenției celui care le percepe.

2.2.2.2. Factorii de natură subiectivă.

Aceștia sunt în legătură cu particularitățile psihofiziologice și de personalitate ale persoanei vătămate, fie că efectul lor este unul vremelnic, fie că este de durată. Astfel:

a)- calitatea organelor de simț, orice defecțiune afectând o

parte din posibilitățile de percepție, respectiv capacitatea senzorială a persoanei vătămate;

b)- vârsta și sexul persoanei vătămate influențează percepția în sens pozitiv sau în sens negativ. Experiența anterioară bogată poate influența percepția și interpretarea completă, exactă a evenimentelor, dar influențează imaginația pasivă, involuntară care va da naștere unor imagini noi prin prelucrarea percepțiilor pe baza experiențelor anterioare. Cât privește sexul, specialiști atribuie femeilor calitățile unei mai mari fidelități în descriere decât a bărbaților. La rândul lor bărbații observă mai bine obiectele și calitățile și apreciază mai bine numerele , pe când femeile disting mai bine culorile;

c)- personalitatea și gradul de instruire a individului joacă un rol semnificativ în procesul perceptiv, mai ales atunci când acestea sunt mai ridicate sau mai apropiate de specificul faptei la care se asistă. De pildă, medicul ce poate percepe exact o anumită stare patologică sau conducătorul auto ce apreciază mai corect viteza unui autovehicul;

d)- temperamentul și gradul de mobilitate al proceselor de gândire sunt factori după care trebuie făcută diferențierea dintre un individ și altul cu privire la capacitatea și modul de a reacționa și de a distinge fapte sau date.

e)- stările de oboseală, precum și reducerea capacității perceptive ca urmare a influenței alcoolului, drogurilor, medicamentelor, etc., conduc de asemenea, la o scădere a acuității senzoriale;

f)- stările afective, îndeosebi cele cu un anumit grad de intensitate, au o influență inhibitoare asupra procesului perceptiv, determinând alterarea sau dezorganizarea acestora, situație întâlnită destul de frecvent la persoanele care asistă la fapte cu un caracter șocant (accidente grave, scandaluri, omoruri, etc.) și mai ales atunci când în săvârșirea faptelor respective sunt antrenate rude, prieteni sau cunoștințe apropiate;

g)- atenția se numără printre factorii de care depind direct calitatea și realismul percepției. Calitățile atenției sunt stabilitatea și mobilitatea acesteia, gradul de concentrare și distribuția ei. Dacă de acești factori depinde direct corectitudinea percepției, trebuie să mai avem în vedere și faptul că recepția senzorială mai poate fi în funcție și de tipul perceptiv căruia îi aparține persoana vătămată. Astfel, persoana vătămată cu recepție de tip analitic are capacitatea de a reține mai multe amănunte, detalii, spre deosebire de tipul sintetic, care reține întregul, caracteristicile generale.

2.3. Caracteristici ale formării declarațiilor părților vătămate.

2.3.1. Prelucrarea (decodarea) informațiilor.

În procesul complex al formării declarațiilor persoanei vătămate, o altă etapă fundamentală este prelucrarea și decodificarea la nivelul cortexului a informației percepute. Dată fiind strânsă legătura a acestui proces cu fenomenul receptiv în majoritatea lucrărilor de pshiologie judiciară și tactică criminalistică aceste două etape sunt reunite, pornindu-se de la identitatea factorilor care influențează aceste două procese psihice. Delimitarea acestor etape în procesualitatea formării declarației persoanei vătămate este important de făcut.

În această etapă a decodării informațiilor un rol important îl au și diferite trăiri afective trezite de obiectul perceput, care place, displace, intersează sau înspăimântă. Datorită legăturii complexe dintre analizatorii implicați în procesul receptiv pot fi reflectate și aspecte ale lumii obiective pentru care nu există aparate de recepție specializate: distanța, timpul, mișcarea, relieful, etc.. Considerațiile privind factorii de bruiaj ce acționează în procesul perceptiv se aplică și în procesul decodării informațiilor primite de persoana vătămată și au fost analizate în capitolul privind precepția. Alături de acestea, trebuie luați în considerare și factorii obiectivi și subiectivi ce condiționează următoarele procese psihice.

2.3.1.1. Aprecierea dimensiunilor.

Aceasta o întâlnim în situații de genul aprecierii mărimii, fiind deosebit de util atunci când se au în vedere instrumentele ce au servit la săvârșirea infracțiunii, la apărare sau constituie un produs al infracțiunii.

Cercetările psihologice au pus în evidență tendința de supraestimare a dimensiunii obiectelor mici și subestimarea dimensiunii obiectelor mari.

Aprecierea mărimii obiectelor se poate situa mult peste

mărimea lor reală dacă acestea apar pe neașteptate, în timpul nopții sau într-o atmosferă încărcată.

Aprecierea adâncimii și distanței poate fi distorsionată de factori care conduc la percepții false, cum ar fi, de pildă : mărimea imaginii retinale – un obiect este perceput de la distanță ca fiind mic, ca și în cazul perspectivei lineare în care se vede cu cât mai îndepărtat, cu atât mai mic. De asemenea umbrele, modul de repartizare a luminii pe un obiect, reprezintă un factor important de percepere a reliefului. Partea mai luminată este văzută ca fiind mai proeminentă datorită formării unei legături între impresiile vizuale și tactil-kinestezice, în cursul experienței cu obiectele, etc..

De aceea, ar fi excesiv să se pretindă persoanei vătămate să facă aprecieri cu o precizie ce depășește limita omului normal înzestrat asupra tipului și dimensiunilor obiectelor vulnerante, a leziunilor provocate de acestea

2.3.1.2. Aprecierea timpului.

Este strâns legată de fenomenele susceptibile de modificare, de transformare în timp și constituie o reflectare a duratei, vitezei și succesiunii fenomenelor realității. Față de semnificația sa, în literatura de specialitate, raportat la elementul timp cu incidenta în comiterea faptului penal se are în vedere:

– durata de timp a infracțiunii, a altor fapte având legătură cu infracțiunea sau făptuitorul;

– localizarea temporală a faptei săvârșite și a altor activități legate de infracțiune și făptuitor;

– succesiunea în timp a unor împrejurări având legătură cu infracțiunea și făptuitorul;

– ritmul, viteza de desfășurare în timp a unor asemenea fenomene.

Aprecierea duratei în timp a infracțiunii ori a unor fapte, activități care au legătură cu infracțiunea sau cu făptuitorul este deosebit de utilă în cercetarea infracțiunilor.

În primul rând, sunt infracțiunii care presupun în mod necesar o anumită desfășurare în timp, în absența căreia fapta este irelevantă sub aspect penal. De exemplu, infracțiunile continue, de genul lipsirii de libertate în mod ilegal, portul ilegal de decorații sau semne distinctive, etc..

În al doilea rând, necesitatea aprecierii duratelor celor mai diverse acțiuni, sau inacțiuni legate fie de fapta propriu-zisă, fie de făptuitor apare frecvent în cercetarea infracțiunilor în împrejurări ca : aprecierea duratei imobilizării victimei, a timpului cât o persoană s-a aflat într-un anumit loc pentru a i se putea verifica alibiul invocat, durata aplicării violențelor, etc..

Cercetările experimentale psihologice, mai vechi și mai recente, au ajuns la o concluzie cu caracter de legitate : tendința quasi-generală de subapreciere a duratelor scurte și de supraapreciere a duratelor lungi de timp. Nu se poate extrage ca factor comun în ceea ce privește limitele care marchează trecerea de la o categorie la alta.

Din studiile întreprinse de psihologi se evidențiază relativitatea și inconstanța perceperii timpului de către om. De aceea în investigația penală nu se pune problema estimării timpului cu precizia unui cronometru, ci în limitele omenești posibile.

Este știut că factorul cel mai distorsionat care acționează în aprecierea făcută de către persoana vătămată asupra duratei de timp este starea afectivă ce o caracterizează în momentul percepției.

Aceasta explică și distincția dintre timpul obiectiv care este timpul real de desfășurare a unui fenomen, și timpul subiectiv, adică timpul evaluat de către subiect. Trăirile afective negative fac ca durata în timp a unui act să pară mai lungă.

Precizarea succesiunii în timp a unor împrejurări legate de infracțiune și de înfăptuitor interesează în procesul penal fie pentru a se stabili împrejurările, circumstanțele în care s-a săvârșit infracțiunea, fie pentru strabilirea succesiunii în timp a faptelor ce alcătuiesc latura obiectivă a infracțiunii.

Această operație poate fi, în asemenea situații, decisivă în ceea ce privește încadrarea juridică a faptei sau incidența unor instituții de drept penal, cum ar fi constatarea stării de legitimă apărare.

În general, victima ce percepe nemijlocit aceste evenimente poate reda succesiunea lor în timp, datorită interesului suscitat de ele. Alteori apar inversări în cronologia faptelor datorate stării psihice caracterizate prin emoții puternice, mai ales atunci când victima este în contavt nemijlocit cu făptuitorul, improprie unei percepții fidele.

Astfel apar exegerări, suprapuneri, confuzii.

Fenomenul este și mai accentuat la copii, care au tendința de a relata mai întâi episoadele ce au provocat impresii mai puternice.

2.3.1.3. Aprecierea mișcării.

Este dictată de împrejurarea că cele mai multe infracțiuni se săvârșesc prin manifestări pozitive – prin acțiuni materializate de multe ori prin mișcare. Aprecierea vitezei cu care se desfășoară aceste acțiuni, a ritmului în care se succed evenimentele interesează de multe ori în cauzele penale pentru înțelegerea mecanismului producerii infracțiunii, a cauzelor acesteia sau a materializării activității ce formează latura obiectivă a infracțiunii.

Frecvent, în declarația persoanei vătămate privitoare la mișcare, sunt întâlnite informații decodate de analizatorul vizual și de cel auditiv. Aprecierea vitezei mișcării obiectelor percepute este influențată de distanța dintre obiectul în mișcare și subiect, cu cât această diferență este mai mare , deci unghiul vizual mai mic, cu atât mișcarea va fi percepută ca mai înceată.

În practica criminalistică se pune cu necesitate problema aprecierii vitezei mai ales în cazul accidentelor de trafic rutier unde excesul de viteză este pe primul loc între cauzele de producere a accidentelor de circulație.

2.3.2. Stocarea memorială a faptelor.

Între momentul receptiv și cel al redării în fața organelor judiciare se interpune momentul conservării pentru un timp mai mult sau mai puțin îndelungat în memorie a informațiilor dobândite.

În acest stadiu al formării declarațiilor persoanei vătămate intervine deci, un alt proces psihic extrem de complex : memorarea.

Din punct de vedere psihologic, inclusiv în cazul victimei problema memorării, presupune stabilirea relațiilor care există între etapele recepției senzoriale, prelucrării datelor, stocării și redării, interesând volumul informațional achiziționat, consrvat și reacționat.

Pe plan juridic, problema memoriei are o componentă calitativă diferită, întrucât interesează nu atât cantitatea de date memorate și redate, ci corectitudinea, fidelitatea acestora, certitudinea subiectivă a informațiilor stocate.

Persoana vătămată, la care recepția și fixarea unor fapte se produc lent va percepe lacunar și tot astfel va memora. Dacă memorarea se produce ușor, dar faptele se conservă un interval scurt de timp, ascultată de îndată, după producerea faptelor, persoana vătămată va fi capabilă să facă o depoziție exactă.

Calitatea și durata stocării memoriale influențează într-o mare măsură atitudinea persoanei vătămate față de faptele al căror subiect pasiv a fost.

Intenția victimei de a reține faptele, precum și caracterul memoriei îngăduie organelor judiciare să aprecieze care anume episoade din infracțiune au putut fi mai bine fixate, conservate.

Ascultarea persoanei vătămate se face deseori la un interval de timp relativ semnificativ din momentul agresării, stocarea memorială implicând reorganizări ale informației. Acest caracter dinamic se manifestă, în cazul persoanei vătămate, mult mai pregnant decât în cazul altor participanți la proces. Stările afective emoționale ce caracterizează victima în momentul infracțiunii sunt de multe ori menținute sau chiar cresc în intensitate, datorită resentimentului față de cel care a vătămat-o, ceea ce distorsionează informațiile deja memorate.

Intenționat sau nu, procesul de memorare este nu odata însoțit de o ajustare, de deformarea faptelor datorită încercărilor ulterioare de reconstituire a evenimentelor.

În ambele cazuri, pentru a se obține declarații complete și fidele, prin mijlocirea interogatorului, organul judiciar trebuie să stăruie asupra acelor episoade ce au fost omise sau au fost confuz prezentate cu ocazia primei ascultări asupra, acelor împrejurări incomplet și imprecis expuse, precum și asupra contradicțiilor existente între declarațiile inițiale și mijloacele de probă administrate ulterior ascultării celui vătămat.

Uneori, considerente de ordin tactic impun necesitatea ascultării repetate a celui vătămat în condiții diferite față de modul în care s-a petrecut ascultarea inițială, adică la locul săvârșirii faptei, cu ocazia efectuării unor activități de cercetare. Este indicat a se proceda astfel atunci când cel vătămat, cu ocazia primei ascultări, a făcut declarații contradictorii, iar imprecizia, caracterul vag al declarațiilor sale sunt puse pe seama uitării vremelnice a faptelor sau pe seama incapacității acestuia de a expune coerent faptele în absența percepției nemijlocite a locului infracțiunii, a persoanelor și obiectelor care s-au aflat în anumite raporturi cu infracțiunea săvârșită.

Se presupune că ascultat din nou, de astă dată nu la sediul organului judiciar, ci la locul unde s-a săvârșit infracțiunea, cu ocazia unor activități de cercetare cum ar fi reconstituirea în întregime a faptei sau numai a acelor secvențe a căror desfășurare impune precizări, sau cu ocazia efectuării cercetării la fața locului, se vor obține informații mai ample și mai fidele.

Prin ascultarea celui vătămat la locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, se scontează în efectul stimulator asupra memoriei părți vătămate, fie a reproducerii pe cale experimentală a principalelor momente legate de săvârșirea infracțiunii, fie a locului precum și a persoanelor aflate în anumite raporturi cu infracțiunea săvârșită.

Distincția făcută în psihologie între cele două forme de memorare-voluntară și involuntară-are importante rezonanțe în aprecierea declarației persoanei vătămate.

De cele mai multe ori aceasta realizează importanța declarației sale în rezolvarea cauzei, făcând eforturi de memorare, uneori involuntare, a faptelor percepute, a persoanei agresorului în prezența scopului mnemic.

În cazul memorării involuntare, datele percepute se întipăresc neintenționat, subiectul nu-și propune un scop prealabil și nu utilizează procedee speciale pentru fixarea memorială. Memorarea involuntară nu este o înregistrare pasivă mecanică a informațiilor dobândite; ea poartă, încazul persoanei vătămate, asupra acelor împrejurări despre care aceasta n-a intuit că au legătură cu infracțiunea sau cu infractorul, sau asupra formării de păreri legate de profilul moral al invinuitului sau al martorilor.

Uneori, împrejurări legate de infracțiune sau fîptuitor sunt familiare persoanei vătămate datorită percepției repetate, situate fie în momente anterioare, fie ulterioare percepției. Percepția repetată a unui obiect, fapt, oferă precizia declarației, dar se și poate întâmpla ca obiecte ce aparțin universului cotidian, cu care ne aflăm în contact neântrerupt, să nu fie întotdeauna memorate clar.

Pe lângă formele de meemorare voluntară sau involuntară, se pot întâlni tipuri de procedee mnezice de genul :

– memorării logice sau mecanice, în funcție de modul de decodare a informațiilor, de înțelegerea sensului lor. În memorarea logică un rol important îl joacă procesele gândirii. Activitatea de memorare este îndreptată asupra conținutului propriu-zis, inteligibile al materialului.

Memorarea mecanică constă în faptul că materialul este întipărit exact în forma în care este perceput, fără a se sprijini pe

relațiile inteligibile-cu sens-dintre ele;

– memorarea motrică ce constă într-o predispoziție de întipărire a tot ceea ce este în mișcare;

– memorarea plastic-intuitivă presupune capacitatea subiectului de a-și tipări și conserva reprezentările concrete ale faptelor și obiectelor percepute anterior;

– memorarea profesională dată de exercitarea îndelungată a unei profesii.

Magistratul care ia declarația nu trebuie să neglijeze faptul că persoana vătămată este instinctiv mânată de refacerea logică a activității infracționale lacunar percepute, prin substituiri logice și că procesul memorării poate fi puternic influențat de sugestiile celor din jur, când în locul faptelor real percepute se substituie fapte sugerate de martori oculari sau de alte persoane.

La rândul său uitarea constituie reversul memorării, formele principale de manifestare a uitării fiind :

a)- imposibilitatea reproducerii sau chiar a recunoașterii materialului perceput și memorat, și

b)- reproducerea și recunoașterea lui eronată.

În prima situație uitarea se manifestă așa dar, prin imposibilitatea reproducerii și uneori chiar a recunoașterii faptelor percepute sau memorate în trecut. Durata unei astfel de uitări poate fi foarte lungă, iar uneori chiar definitivă – cel puțin din punct de vedere practic.

De cele mai multe ori însă, uitarea are un caracter mai mult

sau mai puțin temporar. Mecanismul fiziologic fundamental al acestei forme de uitare este inducția negativă. Subacțiunea unui stimulent sau a unei activități oarecare în cortex ia naștere un proces de excitație, care induce negativ, adică produce inhibiție în regiunile învecinate. În felul acesta noi „uităm” să efectuăm o acțiune, nu ne putem reaminti ceva, etc.. Este interesant faptul că, adesea, cu cât ne forțăm să ne reamintim anumite lucruri, cu atât eforturile sunt mai zadarnice.

După un timp însă, reproducerea are loc cu ușurință. Acest fenomen de reproducere ulterioară a unui material ce părea să fie uitat este cunoscut în psihologie sub numele de reminiscență.

De aici rezultă că legăturile nervoase condiționate n-au fost destrămate, rupte, ci numai inhibate, adică permeabilitatea lor a fost temporar întreruptă pe baza legii inducției negative. După ce efectul inhibiției a trecut, ele pot fi reactualizate.

Fenomenul inducției negative explică și numeroase „lapsusuri” din viața de toate zilele care se manifestă în diferite situații, când sub acțiunea unei emoții sau a altor factori inhibitivi de natură externă (atmosferă neobișnuită, prezența unor persoane străine, etc.) se uită lucruri care înainte se știau și care ulterior puteau fi reproduse.

Efectul inducției negative nu se manifestă decât în cazul unor legături temporare fragile, slab consolidate, cu alte cuvinte atunci când materialul a fost slab însușit.

A doua formă sub care se manifestă uitarea este reproducerea sau recunoașterea eronată. Este cunoscut faptul că, treptat, amintirile despre ceea ce s-a memorat în trecut devin tot mai palide, mai puțin clare. Aceasta se explică nu numai prin slăbirea treptată a legăturilor temporare în urma nerepetării materialului ci are loc și o restructurare, o prelucrare calitativă a materialului memorat. În acest proces de prelucrare, numeroase elemente – mai ales cele secundare – se uită ordinea și succesiunea lor se intervertește adesea, etc.. În urma acestor transformări, în mintea omului apar diferite confuzii, erori de reproducere sau de recunoaștere.

Analiza fenomenului uitării, în diverse forne de manifestare, ne îndreptățește să considerăm că mecanismele sale sunt deosebit de complexe și încă insufucient studiate.

Se poate spune deci că, la baza uitării se găsește, pe de o parte, slăbirea legăturilor temporale pozitive și inhibitive, iar, pe de altă parte, prin închiderea sau deschiderea vremelnică a legăturilor temporale pozitive și inhibitive-mai ales prin inducție negativă și prin dezinhibiție.

2.3.3. Reactivarea memorială.

După cum se știe, ultima etapă a procesului de memorare este reactivarea sau reactualizarea, întâlnită fie sub forma reproducerii, fie sub forma recunoașterii, ultima în înțelesul său psihologic, nu juridic.

2.3.3.1. Reproducerea.

Reprezintă momentul de actualizare a informațiilor achiziționate, în care se manifestă și multitudinea de factori ce au putut influența asupra întregului proces de formare a declarațiilor și totodată, momentul în care o seamă de alți factori pot influența într-o măsură însemnată asupra declarațiilor celui vătămat.

În acest moment, datorită recrudescenței sentimentului de furie, mânie, indignare, ca urmare a reinterării stărilor legate de săvârșirea infracțiunii sau datorită unei atitudini deliberate, pot surveni cele mai neașteptate cauze de distorsionare a faptelor.

Dacă prezentarea eronată a faptelor își are cauza în împrejurări mai presus de voința persoanei vătămate sau în împrejurări dependente de voința celui vătămat, denaturarea lor poate avea un caracter conștient sau mai puțin conștient. De aici complicata îndatorire ce revine organelor judiciare de a utiliza acele procedee tactice menite a anihila sau atenua consecințele acestora, indiferent de cauza ce le determină, astfel încât și pe această cale să obțină informații utile soluționării cauzei.

Denaturările involuntare se datorează stării emoționale sub influența căreia persoana vătămată a perceput faptele și constau în supradimensionarea consecințelor faptei, în exagerarea greșită a faptei și a prejudiciului fizic, moral sau material suferit. Sub stăpânirea emoției, de frică, de teamă, persoana vătămată de bună credință manifestă inconștient tendința de exagerare a faptelor, a împrejurărilor săvârșirii acestora. De multe ori în loc să se relateze fapte reale se relatează fapte inventate, născocite sub influența sentimentului de frică, de existența cărora este încă, sincer, convinsă.

În cazul infracțiunilor săvârșite cu violență, alterările involuntare poartă asupra instrumentelor cu care s-au aplicat violențele, asupra dimensiunilor și durității acestora, asupra numărului, intensității, vitezei și ritmului de aplicare a violențelor. Sunt supradimensionate talia, constituția, forța fizică a făptuitorilor, este exegerat numărul făptuitorilor. Persoana vătămată are tendința de supraveghere a timpului, fie că apreciază durate scurte, fie durate lungi..

Explicația caracterului unilateral de manifestare a acestor tendințe este dată de condiția psihică a celui vătămat, de fondul afectiv-emoțional deosebit pe care se grefează percepția faptelor, precum și de faptul că atenția persoanei vătămate, este îndreptată necontenit asupra măsurării timpului de desfășurare a unui fapt.

Tendința de supraevaluare se manifestă și în cazul aprecierii distanței parcurse, în situația în care persoana vătămată este privată de libertate și este silită să însoțească făptuitorul, întrucît distanțele se apreciază, de regulă, în raport cu timpul necesar parcurgerii spațiului delimitat de un punct de pornire și altul de sosire.

Avându-și cauza în împrejurări independente de voința persoanei vătămate, aceste denaturări îngreunează destul de mult posibilitatea sesizării lor și reduce posibilitatea aplicării unor mijloace tactice menite a le anihila sau a le atenua efectul.

Dacă în cazul altor participanți în proces, aplicarea unor procedee tactice aduce, de regulă, însemnate corective, în cazul persoanei vătămate eficiența unor asemenea procedee este mult redusă. Denaturările mincinoase, de rea credință, constituie în general exagerări ale faptelor.

Prezentând tendențios faptele, persoana vătămată urmărește înrăutățirea situației făptuitorului și implicit, crearea pentru sine a unei condiții procedurale mai bune. Dorința de răzbunare, precum și dorința de a obține avantaje materiale superioare prejudiciului real suferit sunt cele mai frecvente cauze ce explică aceste denaturări.

Dacă prin prezentarea conștient denaturată a faptelor persoana vătămată urmărește, de regulă, înrăutățirea condiției procesuale a făptuitorului, se pot ivi situații când datorită raporturilor existente anterior săvârșirii infracțiunii între cel vătămat și făptuitor, sau datorită unei înțelegeri survenite între aceștia ulterior acestui moment, persoana vătămată face declarații minicinoase sau retractează declarațiile inițiale, în scopul de a ușura de astă dată situația făptuitorului. Astfel de situații se ivesc, de regulă, atunci când persoana vătămată și făptuitorul se află în raporturi de rudenie apropiată, de prietenie, de cunoștințe, de subordonare, etc., iar cel vătămat, sub impulsul pornirilor de moment sesizează organele judiciare care promovează activitatea de tragere la răspundere penală a făptuitorului.

Dar, astfel de tranzacții nu interesează în acele pricini în care procesul penal pornește și se desfășoară din inițiativa persoanei vătămate deoarece, aici, după cum se știe, aceasta poate pune capăt procesului prin retragerea plângerii sau prin împăcare. Această atitudine a părții vătămate interesează, însă, în pricinile în care procesul penal pornește și se desfășoară din oficiu, iar atare înțelegeri ar putea constitui o piedică în calea aflării adevărului.

Demascarea atitudinii de rea credință și determinarea părții vătămate să facă declarații adevărate impune observarea indicației de ordin tactic potrivit căreia organele judiciare trebuie să cunoască natura raporturilor existente între părți, care ar putea explica interesul celui vătămat de a face declarații favorabile făptuitorului.

Pentru explicarea cauzelor denaturărilor atât voluntare, cât și involuntare din declarațiile persoanei vătămate, trebuie să se țină seama de fenomenul psihosocial cunoscut sub denumirea de „schimbare de rol”. Împrejurarea de a fi suferit consecințele vătămătoare ale unei infracțiuni cu un grad sporit de pericol social poate atrage după sine o modificare a comportamentului, deoarece, persoana vătămată, până atunci o persoană de condiție comună, modestă, devine dintr-o dată o persoană importantă, de care se ocupă autoritățile și către care se îndreaptă simpatia și compasiunea celor din jur, mai ales când se mediatizează cazul.

De regulă săvârșirea infracțiunii nu constituie o consecință a atitudinii victimei, în raport cu făptuitorul, sunt totuși situații în care comiterea infracțiunii este urmarea directă a comportamentului persoanei vătămate. Ne aflăm în fața așa numitei „victime activante „ cu rol semnificativ în declanșarea mecanismelor latente ale infracțiunii și căreia îi revine o parte din responsabilitate. Sunt de asemenea victime „precipitante” care, prin atitudinea lor neprecaută, incită la săvârșirea faptei, de exemplu femeia care prin ținută vestimentară și comportament va deveni victima infracțiunii de viol, sau indivizii care poartă ostentativ bijuterii, diverse valori sau bunuri, etc..

2.3.3.2. În cazul victimelor infracțiunii care datorită vătămărilor suferite se află într-o stare gravă ce nu îngăduie ascultarea acestora la sediul organului judiciar, se impune aplicarea unor procedee tactice care diferă într-o anumită măsură de cele aplicabile la ascultarea victimei în condiții obișnuite.

Este vorba de procedee tactice utilizabile în cazul victimelor acelor infracțiuni care pun în pericol sănătatea, integritatea corporală și chiar viața celor vătămați, ale căror declarații sunt obținute în condiții excepționale. În astfel de situații procedeele tactice cu a căror observare urmează a se face ascultarea trebuie diferențiate în raport cu caracterul leziunilor, cu gravitatea suferinței, într-un cuvânt cu starea sănătății celui vătămat.

Sunt situații când victima infracțiunii prezintă posibilități de însănătoșire, dar ascultarea, din motive de operativitate, nu poate fi amânată până în momentul restabilirii sale complete (victima poate furniza informații utile ce vor constitui punctul de plecare al investigațiilor legate de identificarea făptuitorului și de precizarea împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea) și există garanții că starea sănătății sale, deși precară, nu se va agrava dacă va fi ascultată cu toate menajamentele ce se impun.

Alteori, vătămările suferite sunt de gravitate extremă, astfel că de pe urma acestora va rezulta moartea victimei, dar nu mai înainte ca, într-un moment de luciditate, aceasta să fi avut răgazul de a comunica celor din jur informații în legătură cu infracțiunea săvârșită.

În raport de împrejurări, astfel de informații pot fi comunicate fie organelor judiciare, fie celor aflați în preajma victimei (personalul medical, rude, martori, etc.). În această din urmă situație declarațiile victimei au caracter extrajudiciar iar faptele vor ajunge la cunoștința organelor judiciare pe o cale ocolită.

Când victima infracțiunii se află sub supraveghere medicală, în toate cazurile, ascultarea se va face și în prezența medicului sub a cărui îngrijire se află. Avizul specialistului este necesar deoarece, în raport cu natura vătămărilor, este singurul în măsură a aprecia dacă starea sănătății victimei este compatibilă cu efortul reclamat de activitatea de ascultare și tot astfel singurul care poate preciza în ce condiții și în ce limite de timp se poate efectua această activitate. Prezența, la efectuarea acestei activități, a medicului curant este reclamată de necesitatea de a preveni obosirea excesivă a victimei sau agravarea sănătății sale, situație în care se impune întreruperea și amânarea ascultării pentru o altă dată, precum și de necesitatea de a aprecia dacă în raport cu modul de manifestare al victimei, aceasta, în momentul ascultării, era sau nu lucidă.

Adaptând procedeele de ascultare stării sănătății victimei, aceasta va fi invitată să expună împrejurările în care s-a săvârșit infracțiunea, după care, în raport de necesități, i se vor adresa întrebări menite în a completa și preciza relatarea liberă.

Întrebările, al căror număr este recomandat a fi cât mai redus și totodată formulate astfel încât să reclame răspunsuri scurte, visează precizarea circumstanțelor săvârșirii infracțiunii și se referă, de regulă, la următoarele împrejurări : cine este făptuitorul, indicarea datelor sale personale, în ce raporturi se află cu acesta, iar când identitatea nu este cunoscută, victima este invitată să descrie principalele semnalmente care să îngăduie identificarea sa ulterioară; dacă făptuitorul nu este cunoscut, victimei i se vor cere precizări în legătură cu persoanele care ar fi fost interesate să săvârșească infracțiunea. Prin adresarea altor întrebări se tinde a se identifica cei care au fost martori oculari la săvârșirea infracțiunii precum și precizarea modului de realizare a activității infracționale propriu-zise : circumstanțele de loc, timp, mijloace utilizate de făptuitor, iar dacă alături de vătămarea fizică infracțiunea a fost însoțită și de producerea unui prejudiciu material, se va căuta să se precizeze natura bunurilor și a acelor însușiri ce le atribuie un caracter individual, care să facă posibilă identificarea acestora.

Când vătămările produse prin infracțiune au fost de o gravitate ieșită din comun astfel încât, mai curând sau mai târziu, vor produce moartea, există, așa cum am precizat, situații când victima aflată în pragul morții, fie în prezența organului judiciar, fie în prezența altor persoane, prin mobilizarea ultimelor resurse de energie reușește să comunice celor din jur informații, adeseori fragmentare, cu privire la autorul faptei și la împrejurările săvârșirii acestora. Astfel de declarații ale victimei obținute „în extremis” sunt cunoscute în literatură sub denumirea de depoziții ale muribunzilor și din punctul de vedere al chestiunii avute aici în vedere, prezintă înteres numai acele declarații date în prezența organului judiciar.

Declarațiile victimelor aflate în stări agonice îmbracă forma unor relatări sumare, adeseori intermitente, în care momentele de luciditate alternează cu momente de tulbuare a facultăților psihice, iar intervenția organului judiciar este, de cele mai multe ori, redusă, rolul acestuia rezumându-se la înregistrarea pe bandă magnetică sau la consemnarea celor declarate.

Se pune întrebarea firească, ce valoare urmează a atribui organul judiciar acestor declarații „în extremis” ale victimei ?. Pentru a se putea da un răspuns trebuie precizat și analizat chiar într-un mod sumar, psihologia celui a cărui cauză a morții o constituie nu o împrejuare naturală, ci o infracțiune.

Psihologia celui a cărui moarte este provocată de infracțiune nu este dominată de sentimentul resemnării în fața morții ci de sentimentul de frustare pricinuit de durerea de a muri nerăzbunat. Se adaugă la aceasta și influența pe care o exercită asupra celor aflați în preajma victimei muribunde, chiar asupra organului judiciar, depozițiile făcute de aceasta cu puține clipe înainte de a înceta din viață.

Pradă acestei stări psihice, cu disperare celui ce se „agață” de ultimele clipe de viață, cu conștiința morții iminente, fie datorită stărilor de confuzie, de întunecare a facultăților mintale, fie datorită sentimentului de răzbunare de care este dominată, poate indica drept autor al faptei o persoană nevinovată sau poate extinde responsabilitatea omorului și asupra altor persoane din familia făptuitorului ori asupra unor persoane cu care s-a aflat în raporturi de dușmănie.

Rezultă deci, că declarațiile „în extremis” ale victimei infracțiunii trebuie privite cu circumspecție; ele pot constitui punctul de plecare al investigațiilor legate de identificarea făptuitorului numai în măsura în care realitatea acestora a fost verificată.

2.3.3.3. Recunoașterea.

Actualizarea impresiilor anterioare sub forma recunoașterii nu cer eforturi deosebite subiectului. În procesul penal există două împrejurări în care recunoașterea reprezintă modalitatea de comunicare a informațiilor :

a)- mijloc de individualizare a unor persoane și obiecte aflate în anumite raporturi cu infracțiunea sau făptuitorul acesteia;

b)- procedeu tactic criminalistic de reamintire a unor fapte temporar uitate.

Rezultatele recunoașterii comportă diferite grade de certitudine.

Astfel, aceasta poate fi precisă când impresiile actuale se suprapun peste cele anterioare, sau imprecisă când, pe fondul acestei suprapuneri, se constată existența unor elemente de deosebire și atunci când impresiile anterioare nu sunt suficient consolidate. Recunoașterea mai poate fi eronată când concluzia de identitate se sprijină pe asemănarea unor însușiri neesențiale. Nu trebuie omis că și recunoașterea este bazată pe elemente de ordin subiectiv, pe aptitudinile variabile ale persoanei vătămate de a percepe și memora acele însușiri de natură să individualizeze obiectul sau persoana, de aceea nu este lipsită de erori.

Astfel, recunoașterea este, în primul rând, condiționată de factori obiectivi și subiectivi ce au marcat percepția și memorarea informației inițiale, cel mai frecvent aceștia constituind cauze ale unor false identificări (durata percepției, existența unor elemente de apropiere între persoane, obiecte, tulburările psihice și atenția).

Durata redusă a percepției asigurată pe graba infractorului de a părăsi cât mai repede câmpul infracțional, presupune o desfășurare rapidă în timp, oferă doar o imagine de ansamblu a trărilor celor mai generale, comune mai multor persoane și obiecte, elemente care nu sunt suficiente unei recunoașteri precise.

Existența unor elemente de apropiere, de asemănare, constituie cauza cu frecvența cea mai ridicată a falselor identificări. Multor persoane le este comună talia, înălțimea, culoarea părului, a ochilor și chiar dacă aceste elemente sunt cu totul diferite îmbrăcămintea tip uniformă este o cauză derutantă.

Tulburările psihice deosebit de puternice în cazul victimei

infracțiunii poate explica percepția denaturată, atribuirea unor gesturi, însușiri unei alte persoane și, în consecință, recunoașterea nesigură sau greșită.

Gradul de atenție, dirijat asupra unor trăsături definitorii pentru identificarea persoanelor sau obiectelor oferă garanția unei recunoașteri sigure, după cum concentrarea acesteia asupra unei situații colaterale nesemnificative face să dispară din câmpul percepției unele obiecte care interesează.

Aprecierea valorii recunoașterii impune, totodată, să se țină seama de analizatorii folosiți în percepția inițială : organele vizual și auditiv sunt capabile să efectueze analiza foarte fină și nuanțată a informațiilor, pe când simțurile tactil, olfactiv și gustativ nu oferă decât o analiză rudimentară a stimulilor.

Multe din neajunsurile ce pot influența negativ recunoaștrea pot fi atenuate și chiar înlăturate iar concluzia de recunoaștere sau nerecunoaștere va fi așezată pe o bază solidă, dacă cel de-al doilea contact cu persoana percepută anterior se petrece în condiții apte a duce la concluzii certe, dacă această activitate este efectuată cu observarea strictă a acelor reguli tactice a căror utilitate și eficiență au fost verificate în practică. Pregătirea în vederea prezentării pentru recunoaștere, presupune, în general, cunoașterea datelor cauzei, a persoanelor care vor face recunoașterea, precizarea întrebărilor ce vor fi puse, audierea prealabilă a acestora, asigurarea cadrului și condițiilor prezentării pentru recunoaștere, alegerea persoanelor și obiectelor împreună cu care vor trebui prezentate cele ce urmează a fi recunoscute și invitarea martorilor asistenți.

Capitolul 3

Tactica audierii propriu-zise a victimei

3.1. Aspecte generale privind audierea persoanelor vătămate

în procesul penal.

Săvârșirea unei infracțiuni – eveniment situat întotdeauna într-un moment trecut – antrenează o vie activitate de probațiune desfășurată de organele judiciare, în vederea stabilirii tuturor împrejurărilor referitoare la faptă și făptuitor.

Dar, săvârșirea infracțiunii este întotdeauna însoțită de o seamă de transformări de natura imaterială. Este vorba de acele schimbări petrecute în plan psihic, în planul conștiinței, conservate în memoria celor care într-o calitate sau alta au participat la săvârșirea infracțiunii : învinuit sau inculpat, parte vătămată, martori.

Astfel de modificări produse în psihicul omului, sub forma unor impresii, nu pot fi cunoscute organelor judiciare decât pe o cale mijlocită, ocolită. Între organul judiciar și sursa informației se interpune purtătorul informației, cel ce a perceput împrejurări legate de infracțiune sau de făptuitor; cunoașterea acestor informații presupune exteriorizarea, comunicarea , adică transpunerea în imagini verbale a intereselor păstrate în memorie. Aceasta implică contactul dintre organul judiciar și purtătorul informației, contact care se realizează prin chemarea în fața organelor judiciare a celor care cunosc împrejurări legate de infracțiune, în vederea ascultării lor.

Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane, cu privire la care există fie o certitudine, fie o presupunere că dețin informații în legătură cu infracțiunea sau făptuitorul acesteia, sunt chemate să dea relații sau explicații în fața organelor judiciare penale.

Dintr-un anumit punct de vedere, ascultarea persoanelor în procesul penal se detașează, sub raportul importanței, de restul activităților de strângere a probelor.

Astfel, față de celelalte investigații legate de strângerea probelor, ascultarea celor care în diverse calități au participat la săvârșirea unei infracțiuni, reprezintă activitatea cu frecvența cea mai ridicată. Întradevăr, fie datorită naturii lor, fie datorită modului de săvârșire a infracțiunilor, nu în toate cauzele penale, aspecte legate de faptă sau făptuitor pot fi dovedite prin înscrisuri, prin constatări tehnico-științifice sau expertize, nu în orice cauză penală există mijloace materiale de probă. În schimb, desfășurarea procesului penal, atât în cursul urmăririi cât și al judecății este de neconceput fără asculatrea în primul rând a învinuitului sau inculpatului, pe locul imediat următor situându-se ascultarea martorilor, în fine, de vreme ce orice infracțiune presupune un subiect pasiv, în dauna căruia se produc consecințele vătămătoare ale faptei, procesul penal nu poate fi conceput fără ascultarea persoanei vătămate.

Tactica ascultării persoanelor în procesul penal reprezintă

acea parte a tacticii care, în scopul obținerii unor declarații complete și fidele, elaborează, cu respectarea normelor procesual-penale, un ansamblu de procedee referitoare la organizarea ascultării, la elaborarea planului pe baza căruia se desfășura ascultarea, la modul propriu-zis de efectuare a acestei activități, la modul de fixare a declarațiilor persoanelor, la verificarea și aprecierea acestora.

Se poate spune, că normele procesual-penale determină procedeele tactice care își găsesc aplicare la ascultarea persoanelor.

Deși între normele procesual penale și procedeele tactice există un raport de condiționare reciprocă, acestea nu se identifică. Astfel, în vreme ce procedeele tactice cu caracterul unor recomandări, normele procesual-penale ce reglementează această activitate au caracter obligatoriu, încălcarea acestora nefiind îngăduită.

Scopul ascultării persoanelor în procesul penal îl constituie obținerea unor declarații sincere, complete și fidele asupra tuturor împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea.

Arma cea mai eficace în vederea obținerii unor declarații exacte o constituie folosirea unor procedee tactice adecvate, puse la îndemâna organului judiciar de acea parte a tacticii criminalistice denumită tactica ascultării persoanelor.

Dacă organul judiciar ce efectuează ascultarea ar fi privat de posibilitatea utilizării unor procedee tactice de natură a contracara minciuna, perfidia, acesta ar rămâne dezarmat în fața celor de rea credință. Este posibil ca atât învinuitul sau inculpatul, persoana vătămată cât și martorii să fie de bună credință, să fie animați de dorința sinceră de a face declarații exacte, dar mai presus de voința lor, datorită unei multitudini de cauze pot comite erori, pot face declarații contrazicătoare.

Fie că organul judiciar este confruntat cu reaua-credință sau cu buna-credință a celor ascultați, finalitatea urmărită prin aplicarea procedeelor tactice este aceeași : obținerea unor declarații sincere, fidele și complete.

3.2. Pregătirea în vederea ascultării victimei.

Pregătirea ascultării persoanei vătămate este o activitate absolut necesară ce se cere efectuată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei și care trebuie dirijată în direcții tipice oricărei audieri, începând cu aceea a martorului.

3.2.1. Studierea materialului cauzei.

Presupune stabilirea persoanelor ce trebuie ascultate în calitate de parte vătămată, parte civilă ori parte responsabilă civilmente, fapta care formează obiectul cauzei, problemele ce vor fi lămurite prin ascultare, datele, probele ce vor fi folosite în ascultare, precum și ordinea folosirii lor.

Studiind materialele cauzei, organul de urmărire penală trebuie să stabilească dacă persoanele pot avea calitatea procesuală de parte vătămată, de parte civilă ori de parte responsabilă civilmente în procesul penal, precum și temeiul acestei calități.

3.2.2. Cunoașterea persoanelor ce urmeză a fi ascultate.

Cunoașterea persoanelor constituie o altă direcție tactică a pregătirii audierii, organul judiciar trebuie să manifeste o preocupare deosebită pentru cunoașterea personalității și a trăsăturilor psihice ce urmează a fi ascultate.

Datele cu privire la identitatea, pregătirea, profesia, locul de muncă, trebuie completate cu cele referitoare la comportarea persoanelor vătămate înainte și după săvârșirea infracțiunii, la profilul psihologic, la natura eventualelor relații cu persoanele antrenate în săvârșirea infracțiunii.

Din informațiile obținute, organele judiciare trebuie să desprindă interesul pe care persoana vătămată l-ar avea în soluționarea cauzei penale, întrucât aceasta are interesul dovedirii vinovăției învinuitului (inculpatului) pentru ca acesta să fie cât mai aspru pedepsit.

3.2.3. Dacă situația impune se va întocmi un plan de ascultare.

Teoretic întocmirea planului în vederea ascultării vizează problemele ce urmează a fi lămurite prin ascultarea persoanei vătămate, materialul probator ce va fi folosit în timpul ascultării și ordinea în care va fi folosit acesta.

Conținutul concret al planului de ascultare diferă de la caz la caz. De exemplu, în cazul tentativelor de infracțiune împotriva vieții sau infracțiunii de vătămare a integrității corporale, întrebările trebuie să se refere la : împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea, mijloacele și metodele folosite de infractor, semnalmentele sau datele de identitate ale acestuia, urmăririle faptei ilicite, persoanele ce mai cunosc fapta săvârșită și împrejurările luării la cunoștință despre ea și alte aspecte pe care numai victima le poate cunoaște.

În cazul infracțiunii de viol, întrebările trebuie să privească : datele de identificare ale victimei, în special vârsta, data și locul săvârșirii infracțiunii, împrejurările în care victima a ajuns în acel loc, modul de acostare a victimei, activitățile desfășurate de infractor pentru a-i învinge rezistența, rezistența opusă de victimă, relațiile anterioare între victimă și făptuitor, starea sănătății victimei înainte și după săvârșirea infracțiunii:

condițiile în care părțile au luat la cunoștință despre faptele sau împrejurările cu privire la care sunt ascultate;

poziția părții vătămate ori a părții civile față de celelalte părți, interesul lor de a declara într-un anumit fel

natura și valoarea probelor ce urmează a fi folosite în ascultare

atmosfera în care se desfășoară ascultarea și atitudinea celui ce o conduce, față de părți și relatările acestora.

3.3. Tactica audierii în faza relatării libere.

3. 1. Primul moment al audierii propriu-zise, îl reprezintă verificarea identității. După ce organul judiciar s-a edificat cu privire la identitatea persoanei vătămate, îi aduce la cunoștință faptele și împrejurările în legătură cu care va fi ascultată, inclusiv posibilitatea legală ce o are de a se constitui parte vătămată, parte civilă în proces ori să renunțe la acest drept conferit de lege și să fie ascultată în calitate de martor.

Practic ntrebărilor prevăzute de lege poate fi lărgită, prin formularea unor întrebări cu caractar avantajul de a familiariza victima cu atmosfera în care se desfășoară audierea, și convingerea acesteia că organul judiciar este bine informat și o pot determina să renunțe la orice încercare de inducere în eroare.

Organul judiciar este obligat însă, să respecte câteva reguli tactice, cum ar fi : primirea persoanei într-o manieră corectă, civilizată, crearea unui cadru de ascultare sobru, lipsit de factori stresanți, care pot distrage atenția persoanei vătămate, precum și comportarea organului judiciar într-un mod calm, încurajator, fiind contraindicată atitudinea de răceală, sfidare sau aroganță.

3.3.2. Conduita tactică în momentul ascultării libere.

Relatarea liberă sau spontană începe prin adresarea unei întrebări de ordin general menite să ofere părții vătămate posibilitatea să declare tot ce știe cu privire la faptele și împrejurările pentru a cărui lămurire este ascultată.

O asemenea întrebare temă, de genul : „ce cunoașteți în legătuă cu fapta din data de…, a cărei victimă ați fost ?” permite părții vătămate sau civile să relateze faptele, împrejurările, în succesiunea lor firească, logică, fără ca declarația să fie limitată în vreun fel prin intervențiile celui ce efectuează ascultarea.

Printre principalele reguli tactice se pot preciza :

a) – ascultarea persoanei vătămate cu răbdare și calm, fără a fi întreruptă chiar dacă aceasta relatează faptele cu lux de amănunte, unele fără semnificație pentru clarificarea cauzei. Limitarea expunerii la aspectele importante comportă, nejunsul de a nu sesiza aspectele care prezintă importanță pentru victimă și din punctul de vedere al organelor judiciare;

b)- evitarea oricărui gest, reacție, mimă sau expresie, mai ales ironică, prin care se aprobă sau se resping declarațiile persoanei vătămate, evitarea apostrofării sau oricăror aprecieri cu privire la posibilitățile sale de a percepe, memora sau reproduce faptele ori împrejurările cu privire la care este ascultat;

c) – ajutarea ei cu mult tact, fără a o sugestiona sub nici o formă dacă nivelul intelectual, cultural, împiedică persoana vătămată să facă o relatare liberă cât de cât coerentă;

d)- în timpul relatării libere, organul judiciar își va nota aspectele semnificative, ca și eventualele contraziceri sau neclarității în expunere.

Sub raport tactic criminalistic, relatarea spontană prezintă unele avantaje :

menționând ceea ce consideră că ar interesa cauza, persoana vătămată poate prezenta împrejurări necunoscute de organul

de urmărire penală până la acea dată;

organul de urmărire penală are posibilitatea să studieze modul în care victima își formulează declarațiile sub aspectul veridicității, al încercărilor de completare a unor lacune, al expirării cauzelor agresiunii;

să estimeze sinceritatea și buna credință a victimei;

Dacă prin relatarea liberă ori spontană, au fost lămurite complet toate faptele și împrejurările, se trece la consemnarea declarației părții, fără să se mai recurgă la adresarea de întrebări.

3.4. Conduita tactică în momentul formulării de întrebări.

Ultima etapă a audierii nu are teoretic caracter obligatoriu. În practică însă sunt numeroase cazuri în care organul judiciar este nevoit să formuleze întrebări în scopul lămuririi unor aspecte neclare, confuze, a omisiunilor, etc..

Veracitatea, claritatea răspunsurilor care să completeze relatarea liberă este, firește condiționată de modul de comunicare dintre organul judiciar și persoana audiată, de modul de adresare al întrebărilor și de succesiunea acestora. Aceasta presupune claritate, concizie, precizie, adaptabilitate la personalitatea, gradul de cultură, profesiunea sau inteligența părții vătămate audiate.

Adresarea de întrebări devine obligatorie în ipoteza victimelor asupra cărora există suspiciuni cu privire la sinceritatea lor, respectiv la buna credință; în consecință, întrebările trebuie formulate astfel, încât să determine persoana ascultată să facă declarații conforme cu realitatea. Sub aspectul tacticii criminalistice, asculatrea acestor persoane se aseamănă cu ascultarea unor martori mincinoși, deci cu a unor învinuiți.

a) – Întrebările de completare sunt necesare în cazurile în care persoana vătămată relatează mai puțin decât ceea ce a perceput în mod real. Caracterul incomplet al declarațiilor obținute pe calea relatării libere rezidă din cauze obiective sau subiective diverse : recepție distorsionată, memorare incompletă, redare irelevantă, cu omiterea unor episoade semnificative, atitudine de rea credință.

b) – Întrebările de precizare vizează acele aspecte la care persoana vătămată s-a referit, dar lipsa de claritate impune unele detalieri. Acest gen de întrebări se referă la aspecte aparent secundare, destinate circumstanțierii de loc, timp și mod privind producerea agresiunii (de exemplu, forța și numărul loviturilor, starea psihologică a agresorului, etc. ).

c) – Întrebările ajutătoare sunt destinate reactivării memoriei și înlăturării denaturărilor de genul substituirilor sau transformărilor.

Procedeul tactic îl constituie reamintirea prin asociația de idei, îndeosebi asociația prin contiguitate, ce reprezintă acele legături dintre obiecte și fenomene determinate de simultaneitatea producerii lor în timp și spațiu. Dacă persoana ascultată nu recurge singură la acest peocedeu, organul judiciar îi poate sugera ideea asocierii faptului temporar uitat unor alte fapte aflate în contiguitatea spațială sau temporară.

d) – Întrebările de control destinate verificării unor afirmații sub raportul exactității și veridicității.

Acest gen de întrebări este util întrucât permite verificarea poziției de fidelitate sau de nesinceritate pe care o adoptă persoana vătămată. În plan tactic criminalistic referitor la dresarea acestor întrebări, trebuie respectate regulile similare audierii martorilor.

În primul rând, întrebările trebuie să fie clare, precise, concise și exprimate într-o formă accesibilă persoanei ascultate, potrivit vârstei, experienței, pregătirii și inteligenței sale. Dar acestea vor viza strict faptele percepute de către persoana vătămată, iar nu punctul de vedere referitor la natura acestora sau la problemele de drept.

Bineînțeles, întrebările nu vor conține elemente de intimidare, de punere în dificultate a persoanei vătămate, iar tonul pe care sunt adresate, nu trebuie, în nici un caz, să sugereze răspunsurile.

Principalul neajuns al interogatorului îl constituie posibiliatea de sugestionare a persoanei ascultate. Sugestia conduce, după cum precizează Alexandru Roșca „la acceptarea fără examen critic al ideilor altei persoane”. Ele pot însemna un anumit răspuns scontat și dorit de cel ce efectuează ascultarea, limitând opțiunea victimei pentru una sau alta din alternativele pe care însăși întrebarea le indică.

Frecvent, tendința firească a celui ascultat este de a răspunde mai degrabă cu „da” decât cu „nu”, din pornirea de a nu contraveni dorinței anchetatorului. Este vorba de așa-numita „sugestibilitate de statut”, întâlnită mai cu seamă în cazul persoanelor cu nivel socio-cultural scăzut, în cazul celor refugiați din mediile socio-culturale, care primesc fără rezerve tot ceea ce vine din partea autorității. Și în privința modului de ascultare a răspunsurilor se impun aceleași precizări.

Ascultarea răspunsurilor la întrebări presupune, obligatoriu respectarea unei conduite tactice specifice, a unor reguli tactice cum sunt :

– ascultarea victimei cu atenție și seriozitate, evitându-se gesturile de enervare, expresiile ori gesturile de aprobare sau dezaprobare;

– evitarea reacțiilor bruște la contradicții, agitări, incoerențe, fără exteriorizarea surprinderii ori nemulțumirii;

– observarea cu atenție, dar fără ostentație, a modului în care reacționează persoana vătămată, la întrebări sau dacă au apărut indici de posibilă nesinceritate.

3.5. Verificarea și aprecierea declarațiilor persoanei

vătămate

Verificarea declarațiilor persoanei vătămate este absolut necesară pentru stabilirea veracității lor și aprecierea corectă a depoziției.

Verificarea se va face prin compararea declarațiilor persoanei vătămate cu celelalte mijloace de probă administate în cauză, precum și prin efectuarea unor activități de urmărire penală, cum ar fi : ascultarea martorilor, învinuiților sau inculpaților, confruntările, constatările tehnico-științifice ori expertizele, reconstituirile, cercetările locului faptei, etc..

Verificarea declarațiilor se poate realiza și prin efectuarea altor activități în afara celor de urmărire penală, precum : studierea unor înscrisuri emanate de la persoana ascultată, verificarea activităților desfășurate în perioada în care susține că s-a aflat la locul săvârșirii faptei.

Evaluarea declarațiilor reprezintă un moment semnificativ în activitatea de cunoaștere și apreciere a adevărului. Operația de analiză a unei declarații se efctuează în cadrul examinării și cântăririi întregului probatoriu, aceasta presupunând un studiu comparativ al faptelor stabilite prin intermediul persoanei vătămate, cât și un studiu al calității surselor directe sau indirecte din care provin datele.

Evaluarea declarațiilor victimei impune, în primul rând, o analiză de conținut, pe baza căreia organul de urmărire penală sau instanța de judecată interpretează în mod științific materialul informativ adunat, pentru a stabili în ce măsură acesta servește, coroborat cu alte date, la aflarea adevărului.

Desigur, la aprecierea declarațiilor părților nu vor fi luate în considerare decât ceea ce ele au perceput, nu și părerile, presupunerile sau concluziile lor cu privire la faptele și împrejurările cauzei ori la vinovăția sau nevinovăția învinuiților sau inculpaților.

CONCLUZII

Putem spune deci, că procedeele tactice care își găsesc aplicare la ascultarea persoanelor în procesul penal nu sunt construcții artificiale, dimpotrivă, reprezintă rezultatul generalizării științifice a experienței pozitive acumulate de organele judiciare, a căror eficiență și utilitate au fost verificate, de-a lungul timpului, de practica cercetării infracțiunilor. Procedeelor tactice le este propriu un anumit caracter de generalitate, ele implică anumite elemente tipice , comune, eficiența lor a fost constant verificată în activitatea practică a organelor judiciare. Este însă cu neputință să se indice o sumă de procedee tactice care să fie invariabil aplicate, de exemplu, la ascultarea oricărui învinuit sau inculpat, oricărei persoane vătămate sau oricărui martor. Așa cum rezultă din practica judiciară, un anumit procedeu tactic care s-a dovedit eficient la ascultarea unei persoane vătămate se poate dovedi neeficient în cazul altei persoane vătămate.

Ne aflăm deci într-un domeniu în care este cu neputință a formula procedee care să se supună unor legități, criterii generale, dată fiind infinitatea formelor de manifestare a personalității umane; aici, numai cazul particular-personalitatea celui aflat în fața organului judiciar, în primul rând-poate furniza utile indicații cu privire la tactica ce urmează a fi aplicată. De aceea, aceste procedee nu au decât caracterul unor indicații, unor modele, recomandări, care lasă un nelimitat câmp de acțiune imaginației, fanteziei organului judiciar. Dacă în cazul altor activități, cum ar fi, de pildă, cercetarea la fața locului, reconstituirea, percheziția, se poate anticipa, cu oarecare probabilitate, eficiența unor anumite procedee tactice, care corect aplicate conduc, în mod constant la rezultate pozitive, în cazul ascultării persoanelor, o astfel de anticipare este aproape imposibilă.

După cum s-a putut observa, este foarte greu de operat cu diferențieri clare pe linia responsabilității celor doi membri ai cuplului penal-infractor și victimă-în comiterea infracțiunii.

Din punct de vedere strict juridic, precizarea statutului celor doi membri ai cuplului se face atât în baza stabilirii inițiativei în a comite o faptă anti-socială cât și în baza efectelor acesteia. Persoana ucisă, vătămată corporal, violată, etc,. apare în calitate de victimă iar cea care a ucis, a vătămat corporal sau a violat, apare în calitate de infractor.

Deși există și cazuri în care între infractor și victimă nu a existat nici un fel de legătură anterioară, considerăm că, dacă privim din perspectivă psihologică, nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită răspundere legată de actul infracțional.

Victima unui viol într-un parc în timpul nopții, poartă vina ignorării pericolelor posibile atunci când încearcă să se plimbe singură prin parc la ore târzii. Victima unui atac nocturn la domiciliu se poate face vinovată de „publicitatea” exagerată privind achiziționarea unor bunuri de valoare.

În cazul infracțiunilor comise cu violență, există însă foarte multe variante posibile ale relației infractorului cu victima. Având în vedere poziția și situația victimei după comiterea infracțiunii, se pot diferenția mai multe variante posibile, precum :

a) – victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute și, nu de puține ori, chiar de către infractor, cum ar fi cazul soțului ucigaș;

b) – victime ce nu supraviețuiesc agresiunii-decedate-care oferă în principal informații asupra infractorului, plecând de la modul în care a procedat acesta : în ce loc, cu cruzime sau fără, etc.;

c) – victime ce supraviețuiesc agresiunii dar nu pot identifica infractorul din motive obiective – infractorul era mascat, fapta s-a comis pe întuneric, etc.. În asemenea cazuri victima poate oferi informații în legătură cu unele caracteristici fizice sau psihice ale infractorului eventual vocea, aspecte vestimentare – haină aspră sau lucioasă, precipitarea, etc..

d) – victime ce supraviețuiesc infracțiunii și care cunosc infractorul însă nu-l denunță din motive ce țin de teama de răzbunare a acestuia;

e) – victime care supraviețuiesc agresiunii, care cunosc infractorul dar pe care însă nu-l denunță din motive ce țin de viața lor particulară – de exemplu, agresorul este concubinul victimei căsătorite;

f) – victime care supraviețuiesc agresiunii, care cunosc infractorul dar care, în loc să-l denunțe, încearcă să ofere alte explicații, inclusiv autoacuzându-se;

g) – victime care deși cunosc infractorul adevărat, acuză o altă persoană pe care vor să se răzbune;

h) – victime care supraviețuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, însă, profitând de situație, încearcă să pună în seama acestuia și fapte pe care nu le-a comis;

i) – victime care profită de o anumită situație reclamând o infracțiune comisă asupra lor cu intenția de a sancționa o persoană sau de a profita de pe urma ei, etc..

Ideal ar fi ca, într-o societate liberă, echilibrată, armonioasă, să nu existe nici un fel de pericol de victimizare, fiind deplin securizat că niciodată și nicăieri nu-l pândește vreo primejdie, indiferent de statutul său social, profesional, economic, pe linia vârstei, sexului, etc..

Din nefericire, însă, fiecare societate se confruntă cu fenomenul infracțional care, cel puțin în ultimul timp, manifestă o accentuată tendință de creștere.

Din punct de vedere psihosocial, creșterea ratei criminalității determină intensificarea sentimentului de insecuritate resimțit în general de către indivizi dar, mai ales, de către cei care prezintă un mai mare risc victimal sau un grad mai mare de vulnerabilitate victimală-copii, femei, persoane în vârstă, handicapați. Uneori, instinctiv sau deliberat, unele persoane își iau măsuri de prevedere pentru a evita orice risc de victimizare, de exemplu : asigurarea intrărilor în locuințe și imobile, evitarea companiilor dubioase, etc..

Cu toate acestea, în realitate măsurile de autoprotecție sunt total insuficiente în raport cu riscul victimal.