Ascultarea , Element de Comunicare In Consiliere

Capitolul I: Comunicarea- aspecte (procese) contemporane ale comunicării interpersonale

1.Comunicarea interpersonală: mecanisme de funcționare și caracteristici

Comunicarea, privită ca un proces în desfășurare, constă în transmiterea și schimbul de informații, de mesaje între persoane, în circulația de impresii, în împărtășirea de decizii și judecăți de valoare iar scopul urmărit fiind obținerea unui răspuns din partea partenerului de comunicare. Prin definiție, comunicarea este un element imperios al ființei umane care îi definește existența lui socială. Comunicarea dă sens și finalitate intențiilor, dorințelor, aspirațiilor și acțiunilor noastre, le face inteligibile pentru ceilalți, în aceeași măsură în care fiecare dintre noi percepem modul de manifestare al celorlalți față de noi prin comunicare. Natura și modul de manifestare a relațiilor de comunicare dintre oameni sunt atât de diversificate, complexe și structurate încât se poate trage concluzia că omul trăiește într-un mediu comunicațional omniprezent care îi afectează viață în fiecare clipă. La nivelul grupurilor, comunicarea are un rol fundamental în însăși existența lor pentru că la baza grupurilor sociale se află interacțiunea socială, iar aceasta este dată de comunicare. Extrapolând, acest domeniu de activitate se dezvoltă pe zi ce trece datorită importanței și eficienței pe care comunicarea a dovedit-o în numeroasele segmente ale vieții sociale, politice, economice, chiar și familiale ale omului.

Comunicarea inter-personală este, prin definiție: ,,un mod fundamental de interacțiune psiho-socială al persoanelor, realizat prin intermediul simbolurilor și a semnificațiilor sociale, generalizate ale realității, în vederea obținerii stabilității sau a realizării unor modificări de comportament individual sau la nivel de grup” (Marinescu, Valentina 2003, 60 apud Watson, Hill, 1993,95). Comunicarea inter-personală se realizează în interiorul unui grup, între un “Eu” și un “Altul”.

Acest tip de comunicare poate fi analizat atât din perspectivă psiho-socială, prin care se urmărește cu precădere mecanismele comunicării interpersonale și de grup precum și variabilele psihologice și contextul social, dar și din perspectivă tehnică prin care se urmărește actul de comunicare prin prisma participanților, a mesajului transmis, a canalului folosit, a feedback-ului.

Fiind cea mai răspândită situație de comunicare verbală, caracteristicile comunicării interpersonale sunt numeroase. Poate fi descrisă prin intermediul unei persoane (sau a unui grup) care interacționează cu alte persoane (sau grupuri) fără ajutorul unui mijloc mecanic. Sursa și receptorul în această formă de comunicare se află unul în imediata apropiere fizică a celuilalt. Emițătorul poate fi unul sau mai mulți indivizi; la fel și receptorul. Codificarea este de regulă un proces care constă într-o singură etapă, de vreme ce sursa transformă gândurile în discurs și/sau gesturi. Se pot folosi mai multe canale. Receptorul poate auzi, vedea sau atinge sursa. Mesajele pot fi și trebuie să fie alcătuite în așa fel încât să corespundă situației și partenerului de comunicare. Decodarea este tot un proces într-o singură etapă folosit de acei receptori care pot percepe mesajul. Feed-back-ul este imediat și se face uz de canale vizuale și auditive. Zgomotul poate fi semantic sau de mediu. Există și un alt tip de comunicare interpersonală, cea ajutată de mecanisme. Cea mai importantă caracteristică a comunicării interpersonale ajutată de mașini este faptul că permite sursei și receptorului să fie despărțiți atât în spațiu, cât și în timp. Ea combină atât caracteristicile comunicării interpersonale față-în-față, cât și cele ale comunicării de masă.

Cel mai simplu mod de a vedea cum funcționează relațiile de comunicare interpersonală pare să fie modelul „fereastra Johari”. Cercetătorii americani Joseph Luft și Harry Ingham au reprezentat nivelul de cunoaștere reciprocă a persoanelor angajate într-o interacțiune comunicativă sub formă unui desen, botezat după prenumele aglutinat al celor doi autori, Johari. Este o fereastră cu patru pătrate, fiecare reprezentând persoană în relație cu ceilalți.

Pătratul 1- arată în ce măsură două sau mai multe persoane pot da și primi în mod liber informații, pot lucra împreună, se pot bucură de experiențe comune. Cu cât este mai mare acest pătrat, cu atât contactul cu realitatea este mai bun și persoană este pregătită să-și ajute prietenii pe .

Pătratul 2- este numit „zona oarba”. Cea mai simplă ilustrare o reprezintă ticurile verbale de care persoana respectivă nu este conștientă, dar care sunt evidente pentru ceilalți. De exemplu, tendința de a vorbi mult în cadrul unui grup poate fi evident pentru lumea afară aceluia care o face.

Pătratul 3- se numește și „agenda ascunsă”. Mai exact, acestea sunt informații confidențiale pe care le am despre mine și nu m-am hotărât să le împart cu ceilalți. Nu este neapărat vorba despre intenții negative.

Pătratul 4- se știe că există pentru că atât individul, cât și ceilalți cu care acesta intră în contact descoperă din când în când noi comportamente care existau dintotdeuna. Un individ poate fi surprins, de exemplu, de faptul preia conducerea grupului într-un moment critic.

Pentru fiecare relație interumană există o extensie anume a zonelor deschise din fereastrele Johari ale celor doi participanți pentru care comunicarea devine interpersonală. Acest tip de comunicare urmărește șase obiective principale: Cunoașterea interioară (autocunoașterea)- bazată pe invitația la reciprocitate pe care o presupune sinceritatea comunicatorului ( autodezvăluirea, adică destăinuirea unor secrete personale constituie pentru interlocutor un imbold de a proceda și el într-o manieră similară, împărtășindu-i partenerului de dialog rezultatul observațiilor pe care le-a făcut asupra sa și pe care acela le ignoră); Cunoașterea lumii exterioare- prin schimb de informații cu semenii, proces care îi oferă subiectului ocazia de a adăuga experienței sale personale, o parte a tezaurului incomparabil mai bogat și mai variat al experienței acumulate de cei cu care întreține relații interpersonale; Stabilirea menținerea de relații semnificative cu alte ființe umane, în scopul satisfacerii unor nevoi fundamentale precum solidaritatea, prietenia sau dragostea. Chiar dacă dragostea nu constituie o condiție sine qua non a comunicării eficiente, este bine cunoscut faptul că ea optimizează comunicarea dintre două ființe umane, ridicând-o pe nivelul superior al comuniunii; Persuadarea interlocutorului, influențarea sau schimbarea opiniilor, convingerilor, credințelor, atitudinilor sau a conduitei acestuia, obiectiv prioritar în acțiunea de câștigare a unor prozeliți pentru un cult religios, ori un partid politic, dar și în procesul educațional în general; Ajutarea semenilor, fie în plan cognitiv prin consiliere, informare, învățare, fie în planul afectivității, atunci când aceștia au nevoie de consolare, susținere morală, asistență sufletească; Jocul și distracția, categorie în care, alături de jocurile propriu-zise se includ un mare număr de strategii comunicaționale ce prezintă un caracter ludic nerecunoscut ca atare.

Deosebirea dintre comunicarea interpersonală, (fie ea cu doi participanți sau mai mulți), constă în rolul hotărâtor al feedback-ului și în manifestarea practice instantanee a acestuia. Aflați față în față, participanții au posibilitatea să observe reacția interlocutorilor chiar în timpul emiterii mesajului propriu, astfel încât ajustarea prin retroacțiune a discursului nu mai constuituie o acțiune ulterioară, ci una concomitentă cu emisiunea propriu-zisă. Așa se face că însuși autorul comunicării poate avea dificultăți în a preciza cât din ceea ce a spus premeditase și cât a depins de acțiunea de reglaj pe care a exercitat-o comportamentul non-verbal al ascultătorului. Or, simultaneitatea manifestărilor comunicaționale verbale și nonverbale infirmă schema clasică emițător-receptor, silindu-ne să recunoaștem statutul dublu și egal al persoanelor aflate în interacțiune. Vorbitorul nu mai este doar emițător ci are în același timp și calitate de receptor, după cum ascultătorul la rândul sau, cumulează funcția de receptor de mesaje verbale cu aceea de emițător de semnale mimico-gestuale. Feedback-ul constă într-o ajustare a performanței emițătorului că urmare a observării de către acesta a efectelor mesajului transmis. Dacă citim nedumerirea pe față interlocutorului nostru îi vom oferi lămuriri suplimentare, dacă se înfurie încercam să îl calmăm, dacă pare încântat de ceea ce îi spunem vom continuă, probabil, să îi vorbim în aceeași notă. Modificări la nivelul performanței se produce însă și prin autofeedback, adică pe bază observării de către emițător a propriului comportament comunicațional. Cel care vorbește se și aude vorbind, la fel cum cel care scrie își urmărește scrisul și poate reciti frazele redactate anterior, având astfel posibilitatea de a aduce corecții performanței sale. Un element al comunicării îl reprezintă zgomotul, produs al unei surse de bruiaj ce intervine pe canalul de transmisie alterând semnalele și distorsionând, în consecință, mesajul recepționat. În ceea ce privește mesajul, acesta nu poate fi perceput decât dacă se referă la un domeniu de cunoștințe comun, măcar într-o oarecare măsură celor doi participanți. Este foarte greu să te faci înțeles de un interlocutor căruia îi vorbești despre lucruri total străine de experiența sa personală. O ultimă trăsătură importantă este aceea că orice comunicare interpersonală se desfășoară într-un context care își pune amprenta pe modul de derulare a interacțiunii. Principalele dimensiuni ale contextului sunt cea spațială, cea temporală, cea psihologică și cea socială. Unii cercetători au remarcat însemnătatea dimensiunii spațiale aratând cât de mult variază modul de a comunica în funcție de distanța dintre interlocutori. Destinația unui anumit spațiu și felul în care este amenajat acesta impune comportamente comunicaționale specific, spre exemplu într-un fel vorbim într-un bar și în alt el într-o biserică. Momentul din zi și din noapte, ziua săptămânii, aniversările personale sau sărbătorile oficiale constituie tot atâtea cadre temporal particulare ce influențează într-o măsură mai mare sau mai mică strategiile noastre comunicaționale. Contextul psihologic impune și el restricții felului cum comunicăm. Ironia și comportarea glumeață sunt incompatibile cu un anturaj dominat de tristețe (ar fi cu totul nepotrivit să râdem la o ceremonie funerară), după cum etalarea suferinței într-un cerc de oameni veseli poate fi percepută drept total incongruentă. Condiționările sociale nu sunt nici ele de neglijat. Atunci când ne adresăm unui interlocutor, recurgem la register de comunicare diferite în funcție de statutul social al persoanelor care sunt de față. Alte presiuni de ordin social ce se exercită asupra limbajului sunt generate de normele de comportament și mentalitățile dominante din societate într-un moment istoric dat, de apartenența vorbitorilor la o clasă sau la o categorie profesională anume, sau pur și simplu, de modă, care reprezintă și ea un factor social cu implicații comunicaționale lingvistice și comportamentale.

Comunicarea interpersonala depinde de respectarea unui număr de condiții pentru a deveni una eficientă. Printre acestea se număra:

1.Franchețea. Constatarea faptului că interlocutorul este nesincer devine deranjant prin faptul că încearcă să inducă în eroare asupra sentimentelor și intențiilor sale, să manipuleze pentru a obține anumite avantaje personale. Pe când o atitudine deschisă, lipsită de ascunzișuri, câștiga încrederea, chiar și atunci când opiniile exprimate contrazic propriile convingeri. A fi sincer se referă la furnizarea acelor elemente din zona ascunsă a ferestrei lui Johari care au relevanță pentru întâlnirea respectivă. Pe lângă acestea este nevoie de personale. Pe când o atitudine deschisă, lipsită de ascunzișuri, câștiga încrederea, chiar și atunci când opiniile exprimate contrazic propriile convingeri. A fi sincer se referă la furnizarea acelor elemente din zona ascunsă a ferestrei lui Johari care au relevanță pentru întâlnirea respectivă. Pe lângă acestea este nevoie de manifestarea francheței în ipostaza de receptor, în sensul de a reacționa cu maximă onestitate la mesajele interlocutorului. Există oameni care la aceeași întrebare dau răspunsuri diametral opuse în funcție de persoana care îi chestionează (în societatea românească actuală fenomenul este mai răspândit decât în alte locuri din pricina deceniilor în care se practica cenzura în perioada comunistă când oamenii învățau încă din copilărie că una se spune în familie și alta la școală sau la serviciu). O altă dovadă mai subtilă de nesinceritate este lipsa de reacție. Mai ales în cazurile în care interlocutorul ne vorbește despre lucruri care îi stau pe suflet, o privire indiferentă este tot ce poate fi mai rău. Tăcerea are valențe pozitive doar atâta vreme cât îi permite celulilalt să își expună ideile, dar în continuare îl poate îndepărta chiar în mai mare măsură decât exprimarea dezacordului. Căci contrazicerea este, în felul ei, o formă de participare la problemele care îl frământă pe celălalt, pe când nepăsarea e percepută adesea ca o ofensă.

2.Solicitudinea. Nu este suficient să dai dovadă de sinceritate; interlocutorul așteaptă și altceva de la tine: un sfat, o vorba bună, o mână de ajutor. De multe ori, vine la tine în căutarea unui sprijin sufletesc și, dacă îi ești cu adevărat prieten, e incorect și imoral să i-l refuzi. Solicitudinea constă tocmai în această disponibilitate de a-ți ajuta interlocutorul, cu vorba și cu fapta.

3.Empatia. Definiția ar fi „abilitatea specific umană de transpunere a eului psihologia celulilalt”. Participarea la emoțiile interlocutorului nu

înseamnă însă că simți ceva pentru el, căci empatia este altceva decât simpatia. Poți empatiza chiar cu o persoană care te urăște, identificarea mentală cu ea furnizându-ți în acest caz o armă redutabilă, deoarece îți permite să anticipezi mișcările adversarului. În comunicare, empatia prezintă avantajul că ne face mai înțelegători, întrucât plasarea pe poziția interlocutorului îngrădește tendința noastră de a judeca nenuanțat comportamentul acestuia și ne îndeamnă să acordăm circumstanțe atenuante chiar și faptelor și atitudinilor care ne șochează la prima vedere.

4.Atitudinea pozitivă. Ideal este că aceasta să se reflecte asupra a trei componente ale interacțiunii. E vorba, în primul rând, de o părere favorabilă despre interlocutor. Ea nu trebuie să rămână la nivelul unei simple dispoziții sufletești neexteriorizate, ci este necesar să fie comunicată explicit partenerului, pentru că astfel îl vom face să se simtă mai în largul sau, să participe mai activ la interacțiune și să fie mai înclinat spre autodezvăluire, cu urmări benefice asupra înțelegerii reiproce. De un real folos pare să fie și atitudinea emițătorului față de propria persoană. Deși de la un punct, această stimă exagerată se poate transforma într-o piedică în calea bunei comunicări. Cel care, din timiditate sau scrupule excesive, lasă impresia că nu are nici el prea mare încredere în propriile spuse va găsi cu greu un partener de discuție care să îi accepte fără rezerve opiniile. Pragmatic vorbind, modestia nu-l ajută pe comunicator să câștige adeziunea celorlalți, în timp ce o bună părere despre sine dovedește adesea eficiență persuasivă. Sentimentul pozitiv este de dorit să se manifeste și în raport cu situația de comunicare însăși. Rareori va continua o conversație în care schimbul de idei respectiv nu este apreciat de interlocutor, că îl plictisește sau îl enervează.

5.Egalitatea. Este conceptul care ridică cele mai multe probleme datorită definiției sale vagi. Egalitatea se referă la rolurile de vorbitor și ascultător: niciunul dintre participanți nu trebuie să monopolizeze rolul de emițător, împiedicându-l pe celalat să își exprime și el punctul de vedere. Acordarea acestui drept constituie un semn de respect pentru interlocutor și o ipostază a egalității în conversație. Egalitatea se referă și la adaptarea expresiei verbale la nivelul de pregătire al partenerului de dialog. Recurgerea la un vocabular pe care, în mod inevitabil nu îl stăpânește încalcă principiul egalitățiii. Bunul mers al comunicarii poate depinde și de gradul de similaritate sau de deosebire dintre participanți. Nu numai nivelul de educație, dar și apartenența religioasă, opiniile politice, categoria de vârstă, nivelul veniturilor, interesele profesionale, hobby-urile, îi poate apropia sau despărți pe comunicatori. La prima vedere similaritatea ajută în comunicare, fiindcă sporește șansele că cele câteva condiții enunțate mai sus să fie îndeplinite. Astfel empatia este mai ușor de realizat între persoane care au ceva în comun. Întâlnirea cu persoane care ne seamănă ne legitimează în proprii ochi, întrucât confirmă normalitatea noastră, contribuind la formarea sau consolidarea unei atitudini pozitive atât față de noi înșine, cât și față de interlocutor.

2.Percepția interpersonală

Stabilirea unor relații interpersonale nu poate constitui un proces aleatoriu, cu o dinamică haotică și imprevizibilă. Ființele umane stabilesc în mod selectiv o mare varietate de relații interpersonale, în funcție de avantajele pe care acest proces și partenerii respectivi le pot oferi, ca și dorința evitării unor neajunsuri și insecurități personale sau sociale. În acest context, stabilirea unor relații de cooperare, de competiție ori de conflict capătă cu totul alte valențe. Potrivit acestor teorii recente, definitoriu pentru stabilirea unui tip sau altul dintre relațiile interpersonale menționate ar fi nu atât obiectivul urmărit de cei doi actori sociali aflați față în față, cât mai degrabă căutarea unei identități sociale pozitive, apărarea unei anumite imagini de sine.

Succesul în comunicarea interpersonală depinde în mare măsură de capacitatea de a sesiza de la prima întâlnire cu ce fel de persoană ai de a face. Este cunoscut faptul că prima impresie contează iar psihologii ne învață că această impresie se formează în numai un minut și jumătate de la primul contact vizual. Percepția interpersonală se bazează pe aspecte dinamice rapid modificabile cum sunt reacțiile mimico-gestuale ale indivizilor in situații concrete. Se ridică o întrebare pertinentă în această situație și anume: cum se formează și de ce depinde percepția interpersonală? Poate fi îmbunătățită?

În mare măsură constatările pe care ne bazăm percepția interpersonală se bazează pe aspecte dinamice rapid modificabile cum sunt reacțiile mimico-gestuale ale indivizilor în situații concrete. Percepția interpersonală depinde și de o serie de principii perceptive care sunt tot atâtea grile de lectură a oamenilor și faptelor lor, care îți pun amprenta asupra întregului nostru mod de a ne raporta la ceilalți. Printre aceste principii se află: a) subiectivitatea- în niciun moment al vieții sale omul nu este un receptacol pasiv de senzații și impresii. Interacționăm cu realitatea înconjurătoare și avem percepțiile pe care dorim să le avem. Impresiile pe care le avem despre aceeași persoană diferă. Un om poate părea simpatic unora iar în același timp altora poate părea nesuferit. Nu poate fi înțeles corect mecanismele percepției interpersonale dacă nu pornim de la premisa că avem de a face cu un proces esențialmente subiectiv. b) stabilitatea- chiar dacă ceea ce percepem în fiecare moment sunt doar fărâme de comportament, acestea nu acționează asupra noastră ca realități autonome, ci se integrează într-o structură ce prezintă un anumit grad de stabilitate. Observațiile de moment asupra cuiva le ajustăm în funcție de experiența contactelor anterioare cu persoana respectivă și le interpretăm prin prisma imaginii pe care ne-am format-o despre ea. c) semnificația- pretindem realității o anumită coerență, întemeiată pe principiul cauzalității. Ne așteptăm ca faptele oamenilor să decurgă din anumite antecedente, pe baza cărora noi înșine să putem face predicții cu valori de probabilitate rezonabile. Socotim că acțiunile semenilor noștri trebuie să aibă un sens deductibil din observarea evoluției a comportamentelor lor. Semnificația unor gesturi va depinde însă nu numai de faptele anterioare ale unei persoane, ci și de contextul în care se produc ele. Ridicarea mâinii înseamnă ceva atunci când subiectul stă în bancă la școală și cu totul altceva când aceeași persoană se luptă cu valurile, fiind pe punctul de a se îneca.

Analiștii comunicării au identificat șase procese perceptive interpersonale. Primul dintre ele este efectul de primordialitate. Acesta constă în tendința de a vedea în orice enumerare o ierarhie. Nu întâmplător obișnuim să spunem „și în fine, dar nu în ultimul rând”deoarece ascultătorii tind să acorde o importanță descrescătoare aspectelor pe care le prezentăm. În aceeași ordine de idei, mijloacele audio-vizuale pot manipula telespectatorii sau radioascultătorii printr-o anume alegere a ordinii de prezentare a știrilor, cunoscut fiind faptul că informațiile cu care debutează o emisiune sunt receptate ca mai importante decât cele ce urmează. Accentuarea perceptivă este un alt fenomen psihologic cu implicații interpersonale. Lucruri, persoane sau situații identice sunt percepute diferit în funcție de starea momentană a subiectului. Spre exemplu același fel de mâncare i se pare mai gustoasă unei persoane căreia îi este foame. Accentuarea perceptivă este potențată de consumul de alcool sau stupefiante, dar și în absența acestora influența stărilor noastre asupra felului în care ne evaluăm semenii se dovedește apreciabilă. Profețiile care se autoâmplinesc sunt predicții care ajung să se realizeze tocmai pentru că lumea se așteaptă la asta. Copilul căruia i se repetă necontenit că nu e bun de nimic are mai multe șanse să se rateze decât unul încurajat permanent de cei din jur. Cea mai cunoscută ipostază a profețiilor care se autoâmplinesc o reprezintă așa-numitul efect Pygmalion. Inspirat de legenda antică acest efect constă în transformarea spectaculoasă aunui subiect uman ca urmare a credinței nestrămutate a celui care se angajează să îl modeleze. Teoria implicită a personalității se naște din experiența contactului social. Cunoașterea unui număr mare de persoane caracterizate prin complexe de trăsături fizice și de caracter diferite ne conduce la formarea unor asocieri, relativ arbitrare potrivit cărora anumite caracteristici se completează, în timp ce altele sunt incompatibile. În funcție de particularitățile acestui construct mental, ne așteptăm ca o persoană care are număr de însușiri evidente să posede și altele care, potrivit propriei noastre teorii a personalității, se acordă bine cu cele dintâi. Un om poate fi energic și harnic indiferent de nivelul său de inteligență. Totuși cuiva poate să i se pară că trăsătuirle energic și harnic se potrivesc mai bine cu trăsătura inteligent. Faptul ține exclusiv de perspectiva sa subiectivă asupra naturii umane, întrucât nu există motive care să împiedice un prost de a fi activ și muncitor. Consistența este un rezultat al acțiunii combinate a principiilor stabilității și semnificanței. Ne vine greu să acceptăm că realitatea contravine logicii noastre și de aceea suntem contrariați când constatăm că schemele noastre de gândire sunt contrazise de viață. În mare parte ne așteptăm ca persoanele pe care le simpatizăm să ne simpatizeze și ele pe noi. Stereotipizarea contribuie și ea la deformarea percepțiilor noastre interpersonale. Pe baza unei anumite experiențe de viață, ne formăm o impresie asupra unui grup uman, după care atribuim automat fiecărui membru al grupului trăsăturile generale identificate. Fie că este vorba despre calități sau defecte, stereotipizarea distorsionează realitatea, împiedicându-ne să percepem indivizii ca persoane. Percepția interpersonală depinde în acest caz de o serie de factori. Vârsta – se presupune că sinceri sunt doar copii. Impresia că dimpotrivă, copii ar intui mai bine calitatea umană a interlocutorului provine din absența la aceștia a autocenzurii specifice adulților, ceea ce îi determină să își afirme fără menajamente și ascunzișuri atât simpatiile cât și idiosincrasiile. Sexul- Conform altei prejudecăți, femeile s-ar pricepe mai bine la oameni. Se vorbește adesea despre intuiția feminină ca despre o însușire specială, misterioasă. Fiind obligate să supravegheze reacțiile bărbaților, încercând să le ghicească gândurile, femeile și-au ascuțit simțul de observație și capacitatea de interpretare a celor mai fine indicii fizionomice și vocale. Inteligența- Omul deștept nu intuiește mai corect personalitatea interlocutorului decât prostul. Din contră faptul că gândește mai mult și mai repede îl face mai sensibil la efectele perturbatoare ale autobruiajului psihologic și îi diminuează nivelul de atenție, astfel încât va întâmpina dificultăți mai mari în evaluarea calității partenerului de dialog. Complexitatea cognitivă- faptul de a fi în posesia unui număr mare de concepte din domeniul psiho-sociologiei permite o analiză mai fină a comportamentelor umane și încadrarea mai corectă a indivizilor în categorii a căror semnificație îi scapă omului mai puțin instruit. Comportamentul popular- cercetările nu confirmă opinia comună cum că persoanele sociabile, populare, egal de deschise față de orice interlocutor, ar poseda o percepție interpersonală superioară. Uuneori lucrurile se prezintă tocmai invers: cel care se pricepe cu adevărat la oameni și le sesizează atât calitățile, cât și defectele, devine circumspect față de persoanele care i-ar putea aduce anumite prejudicii și ia distanță față de ele. Trăsăturile de personalitate- Se pare că, în general, mai buni judecători de oameni sunt indivizii dotați cu o voință puternică și o inteligență empirică, firile independente, non-conformiste și dominatoare.

În concluzie se poate afirma că era comunicării în care trăim prin dezvoltarea telecomunicațiilor nu are aceleași caracteristici cu relațiile interumane. Deși schimbul de informație este facilitat, iar oamenii ca ființe sociale au acces la diverse surse de cunoaștere, nu este câtuși de puțin sigur că suntem astăzi mai capabili decât în trecut de solidaritate afectivă cu semenii, de împărtășire de trăiri intime, de prietenie și afecțiune. Cunoașterea principiilor și a mecanismelor comunicării interpersonale a devenit indispensabilă pentru ameliorarea raporturilor dintre oameni și a încetat să mai fie numai o problemă a specialiștilor.

3.Comunicarea interpersonală- grupuri și relații

Perspectiva comunicării se poate aplica și în cazul grupurilor sociale. Aici este importantă distincția (așa cum o clarifică Vlăsceanu Zamfir, 1993, 273-276) dintre grupurile primare- acestea fiind grupuri caracterizate prin asociere intimă, relații de tip „față în față” și cooperare. Acestea sunt grupuri mici cu principii și reguli informale. O altă categorie de grupuri este reprezentată de cele secundare- care sunt definite prin relații reci, impersonale, contractuale. Sunt grupuri mari, care au forme, principii și reguli formale. Pentru a înțelege mai bine coeziunea socială este necesară o definiție a grupului din perspectiva comunicării. Prin urmare, grupul este alcătuit dintr-un număr de persoane care comunică între ele destul de des pentru o perioadă de timp și care nu sunt suficient de puține pentru ca fiecare să poată comunica cu ceilalți direct sau prin intermediul altora. Specificul comunicării interpersonale în grup este rezumat în ideea conform căreia acest tip de interacțiune este o comunicare închisă între membrii grupului tocmai pentru că grupul trebuie să își construiască o raportare proprie și distinctă față de realitate. În grup se face distincția între lumea sa interioară și cea exterioară situație în care fiecare membru al grupului trebuie să își conștientizeze poziția în grup pentru a se putea deschide în interiorul grupului, față de membrii acestuia. Caracteristicile comunicării în grupuri derivă din structura grupului care poate fi formal sau informal, primar sau secundar, structura relațiilor dintre membrii grupului precum conflict sau solidaritate, structură de rol, rețeaua de activitate din interiorul grupului și dintre grup și exteriorul său. În funcție de modul de influențare reciprocă a actorilor sociali implicați într-o interacțiune, relațiile inpersonale pot fi pe de o parte, bazate pe modificarea caracteristicilor partenerilor de interacțiune. Astfel se pot identifica relații bazate pe acomodarea cu partenerul caracterizate de procesul de adaptare sau ajustare mutuală a actorilor sociali aflați într-un proces de interacțiune. Următoarele ar fi relațiile de asimilare care reprezintă finalitatea interacțiunii sociale. Asemănător definiției lui Jean Piaget a procesului de asimilare ca proces de integrare a unor elemente noi în strucutrile preexistente ale subiectului receptor, se poate defini ca un proces de fuziune, de transfer mutual al unor idei, credințe, mentalități între actorii sociali. Asimilarea constituie etapa superioară a acomodării și apare ca urmare a acțiunii îndelungate a acesteia. Alienarea este procesul opus asimilării. Stratificarea este urmarea unei interacțiuni de durată, în procesul relaționării lor reciproce, actorii sociali dobândesc anumite statute și roluri, care permit o ierarhizare a partenerilor într-un mod oarecare. Pe da altă parte, există relații interpersonale în care caracteristicile partenerilor de interacțiune nu se modifică în mod esențial. Se urmărește cooperarea, competiția și conflictul. Între acestea există o strânsă interacțiune. Exprimând forme ale acțiunii reciproce, ele presupun punerea în funcțiune a unor mecanisme și comportamente identice, respectiv atracția sau respingerea reciprocă. Cooperarea, competiția și conflictul reprezintă simple posibilități, actorul social având libertatea de a alege una dintre alternativele comportamentale disponibile, în funcție de interesele sale și de caracteristicile percepute ale situației sociale. Pot succeda în mod natural una alteia. Putând fi spontane sau planificate, formale ori informale, de scurtă dau de lungă durată, cooperarea, competiția și conflictul presupun acțiuni conjugate care se combină într-un fel sau altul în vederea atingerii obiectivelor urmărite. În condițiile în care una dintre ele se dovedește la un moment dat a fi neprofitabilă pentru un actor social, nepermițându-i sa-și atingă în mod eficient scopurile și obiectivele propuse, acesta poate sa își schimbe strategia și să treacă la un alt tip de relație interpersonală. Astfel, într-o interacțiune de durată, putem asista la succesiuni multiple și rapide ale relațiilor interpersonale. Debutând cu o abordare de tip cooperativ, o sarcină oarecare se poate transforma în una de tip competitiv, apoi în una de tip conflictual, pentru ca în cele din urmă să revină la abordarea de tip cooperativ. În anumite situații, cele trei tipuri de relații interpersonale pot intra chiar în contradicție. Se întâlnesc situații în care unul dintre participanți la interacțiune are o abordare relațională de tip cooperativ, pe când celălalt relaționează competitiv sau chiar conflictual în cadrul sarcinii respective. Cooperarea, competiția și conflictul au atât efecte pozitive, cât și negative. Conduita cooperantă pare să fie mai eficientă atunci când este vorba despre sarcini și situații mai complexe, despre activități în grup, în timp ce comportamentul competitiv e mai eficient în situații cu grad de complexitate scăzut, ca și atunci când este vorba despre obținerea unor performanțe individuale. La fel, comportamentele agresive, specifice situațiilor de tip conflictual, par să fie mai eficinte atunci când există un dezechilibru marcat al raporturilor puterii interpersonale, ca și în situații sau probleme relativ simple. Mediul social subordonează cooperarea, competiția și conflictul unui ansamblu de reguli și convenții, instituționalizând într-o anumită măsură aceste relații interpersonale, reglându-le, ținându-le sub control, sancționându-le, astfel pe cele nedorite și gratificându-le pe cele acceptate și dezirabile la un moment dat într-un grup social sau în societate. Pornind de la două tipuri fundamentale de relații, și anume puterea (supunere-dominanță) și afilierea (afecțiune-ostilitate) mai exact de la modul în care acestea se împletesc Leary (apud Newcomb 1970, pg. 366-368) propune, la rândul său, o tipologie interesantă a relațiilor interpersonale. Potrivit acestei tipologii, fiecare tip de comportament emis de un actor social individual prezintă tendința de a provoca o anumită atitudine, respectiv un anumit comportament –răspuns din partea partenerilor sociali. Relațiile dintre comportamnetele-stimul și răspunsuri indică formele de satisfacție/insatisfacție ale actorilor sociali în relațiile interpersonale. Există două axe fundamentale: puterea interpersonală (dominare-supunere) aflată în strânsă interdependență cu afilierea (atracție-respingere). Comportamnetele specifice celor două axe fundamenetale se împletesc, se condiționează, se reglează și se modelează reciproc, determinând actorii sociali să devină veritabile oglinzi unul celălalt. Comportamentele unuia dintre ei sunt rezultatul și reflectarea fidelă a comportamentelor celuilalt, care, la rândul lor, sunt determinate, de comportamnetele primului actor social. În aceste condiții, putem spune că un actor social aflat la un moment dat într-o interacțiune oarecare răspunde, în mare măsură, propriilor comportamente și acțiuni emise anterior, care au stat inițial la baza conduitei partenerului său social. Astfel, cei doi acori sociali implicați în interacțiune își oferă reciproc un ansamblu de sancțiuni și recompense, permițând finalmente reglarea, ajustarea comportamentelor emise unul față de celălalt.

Iată tipologia propusă de Leary:

În interiorul fiecărui grup individul are un anumit rol bine definit:

inițiator contribuitor

căutător de opinii

elaborator și coordonator de programe

evaluator critic

energizatorul

tehnicianul procedual

înregistratorul.

În același timp, există și roluri sociale după cum urmează:

– încurajatorul

– armonizatorul

– observatorul.

Dar și roluri individuale:

agresorul

dominatorul.

Un grup se definește pe de o parte prin compararea cu membrii grupului de apartenență, iar pe de altă parte prin compararea cu membrii celorlalte grupuri sociale.

Apartenența la un anumit grup socializează individul în raport cu caracteristicile, obiectivele, valorile promovate de acel grup. Grupul devine astfel, un mijloc de comparare și validare a atitudinilor, opiniilor, valorilor individuale. El este atras în plan social de acei și numai de acei indivizi sau acele grupuri în care găsește o confirmare, o consolidare a propriilor trebuințe, valori, aspirații, credințe, de unde și conceptul de similitudine. Grupul constituie astfel, un loc de afirmare și diferențiere a sinelui în procesul comparării cu ceilalți. Integrarea unui individ într-un grup dat nu trebuie înțeleasă în sensul dezindiviualizării, depersonalizării individului în cadrul grupului. Acesta nu își pierde personalitatea, ci, dimpotrivă, găsește în grup o modalitate de îmbogățire considerabilă și completare a sinelui și, în același timp, un mijloc de realizare a acelor scopuri, obiective, avantaje pe care el nu și le poate realiza în mod individual.

Similitudinea socială poate fi percepută obiectiv sau subiectiv. Cu cât similitudinea obiectivă este mai pronunțată, cu atât subiecții au dificultăți mai mari în a o recunoaște. Apoi, similitudinea percepută de subiect între membrii grupului său este sensibil diferită în funcție de modul în care acesta se percepe pe sine fie în interiorul ansamblului(noi- toți membrii grupului), fie în exteriorul lui (ei, ceilalți membrii ai grupului). Similitudinea percepută este mult mai mare în al doilea caz. Cu alte cuvinte, similitudinea membrilor grupului de apartenență este percepută ca fiind mai mare atunci când subiectul respectiv nu se include pe sine în acest proces de comparare. Mergând mai departe, similitudinea percepută între membrii unui alt grup este încă și mai pronunțată. De asemenea, individul acceptă mai ușor o relație de similitudine între el și ceilalți atunci când această similitudine este definită în referință cu el însuși, el servind drept model cu care sunt comparați ceilalți. Cu toate acestea, teama de similitudine între sine și ceilalți, de pierdere a individualității impune o anumită dorință de afirmare a unicității și ne face de cele mai multe ori să alegem mai degrabă diferențierea decât asemănarea cu cei din jur.

Procesul de categorizare se poate aplica și fenomenelor psihosociale, permițând cunoașterea modului în care se structurează o interacțiune, diferențiind și modelând totodată indivizii. A fost introdus conceptul de diferențiere categorială în vederea înțelegerii unor fenomene intergrupale cum sunt comportamentele discriminatorii și stereotipurile sociale. Doise (1976) descrie procesul de diferențiere categorială sub forma a șase enunțuri:

Anumite aspecte ale realității sociale sunt diferențiate în raport cu alte aspecte ale aceleiași realități.

Diferențierile categoriale se exprimă la nivelul comportamentului, la nivelul judecății și al reprezentării.

Diferențierea categorială se poate referi fie la unul dintre aceste domenii, fie la oarticulare între ele.

Exprimarea unei diferențieri la unul dintre niveluri tinde să producă diferențieri la celelalte niveluri

Diferențierea joacă un rol mai important în domeniul comportamental.

Prin intermediul evaluărilor și reprezentărilor intergrupuri, diferențierea categorială combină activități individuale cu cele colective.

Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, diferențierea categorială ar putea fi înțeleasă ca o accentuare a diferențelor existente între membrii a două grupuri distincte, care dezvoltă în același timp o accentuare a asemănărilor între membrii aceluiași grup. În alți termeni, se poate afirma că individualitatea, unicitatea unui actor social tinde să se estompeze atunci când el este asociat cu altul, care are relativ aceleași atribute sociale ca și el.

Aflându-se într-o permanentă căutare a identității sale sociale, actorul social încearcă să se afirme în ceea ce are el unic, singular, prin intermediul unui proces de comparare cu membrii grupului său de apartenență. Această diferențiere are în vedere stabilirea unui contrast între sine și altul, în scopul de a se face cât mai vizibil, cât mai ușor de remarcat de către ceilalți. În același timp însă, grupul respectiv este implicat într-o rețea de interacțiuni cu numeroase alte entități sociale (alte grupuri, organizații, instituții, etc) de care membrii săi sunt mai mult sau ma puțin conștienți. În situațiile în care aceste entități sociale devin reciproc vizibile în plan social, prin natura interacțiunilor stabilite, membrii fiecărui grup activează procese de categorizare ce implică, diferențierea (contrastul) și similitudinea (asimilarea). Avem în vedere diferențierea (contrastul social) dintre grupul propriu de apartenență și celelalte grupuri și, totodată, similitudinea (asimilarea) între membrii aceluiași grup. Celelalte grupuri sunt percepute ca fiind categorii distincte, pe care actorul social le separă net de propriul grup de apartenență, ceea ce îl determină în continuare săaccentueze diferențele existente între categorii, în condițiile minimalizării diferențelor în interiorul fiecărei categorii. Cu alte cuvinte, actorul social percepe elementele din interiorul unei categorii sociale ca fiind mult mai asemănătoare decât sunt ele în realitate, în timp ce elementele a două categorii distincte sunt percepute dimpotrivă, ca fiind mai puțin asemănătoare, mai eterogene, mai diferențiate decât sunt acestea în mod real.

Capitolul II Ascultarea- element fundamental al comunicării eficiente

Nevoia de a fi ascultat este poate una dintre cele mai mari nevoi ale omului timpurilor noastre. Atitudinea de ascultare conferă persoanei un sentiment de ajutor psihologic, de valorizare personală, încredere, siguranță, suport, apropiere. Elimină distanța psihologică și mărește posibilitatea de deschidere sufletească. Importanța ascultării în relațiile de ajutor este subliniată de toate școlile psihologice. Când cineva se simte ascultat de fapt se simte valoros în fața interlocutorului, fără să se mai vadă nevoit să depună efortul de cosmetizare a imaginii personale.

A asculta este o artă și o disciplină. Ca și în cazul altor măiestrii (îndemânari)

este nevoie de auto-control. Individul trebuie să întelegă ceea ce implică ascultarea

și să-și dezvolte auto-stapânirea pentru a fi tăcut sau a asculta, lasând deoparte

propriile sale nevoi și concentrându-și atenția asupra celorlalți participanți la

conversație.

Ascultarea se bazează în mod evident pe perceperea si înțelegerea lucrurilor pe

care ceilalți ni le spun. A auzi se transformă în a asculta numai atunci când dăm

atenție celui care vorbește și urmărim cu grijă mesajul transmis.

Ascultarea este vitală atât pentru studentul al carui succes depinde de buna

înțelegere a mesajelor, cât și pentru managerul care trebuie să știe ce rol are în

coordonarea diverselor activități. Vânzătorul trebuie să știe cum să-și asculte clienții.

Părintele trebuie să știe cum să-și asculte propriul copil. Există însa unele domenii

profesionale în care ascultarea este principalul atribut al comunicării: psihiatria,

consilierea educațională și de cuplu, interviurile personale. Instruirea medicală, de

asemenea, pune un accent deosebit pe dezvoltarea și educarea ascultării, atât timp

cât pacientul este principala sursă de informație pe care doctorul se bazează în stabilirea diagnosticului.

„Ascultarea” este fundamentală în comunicare – un procent de 53% din totalul unei secvențe de comunicare este ascultare (16% este vorbire, 17% este citit, 14% este scris) (Dinu, 2000,33). Există trei tipuri de comportamente receptive care sunt asemănătoare și care se referă la și implică ascultarea. 1.Non –ascultarea se referă la o situație în care cineva își asumă statutul de receptor fără a asculta de fapt. 2. Ascultarea 3. Meditația sau gândirea. Ascultarea are propriile sale gradații interne, fiind de fapt un continuum care variază de la non-ascultare până la nivelul gândirii.

Există trei mari tipuri de ascultare (Watson, Hill, 1993, 104):

Pseudoascultarea- este situația în care individul percepe mesajul (semnificația, semnele utilizate) dar nu percepe întregul flux al mesajelor

Ascultarea

Ascultarea activă- este acel tip de ascultare care propune asumarea rolului de receptor care urmărește expres decodificarea integrală a limbajului receptat. Ea presupune un gen de activism al receptorului și nu poate exista în afara ideii de feed-back. În plan real este foarte rar întâlnită iar lipsa ei duce la conflicte între persoane. Ascultarea activă presupune utilizarea contextului comunicării dare a nu se poate practica în permanență (Șoitu, 2001, 160-163).

Este vorba de relațiile de comunicare care se stabilesc cu persoane importante din punctul de vedere al individului implicat în comunicare.

Este importantă pentru stoparea și atenuarea conflictelor sociale (în plan social nouă din zece conflicte se rezolvă prin comunicare).

Poate informa asupra așteptărilor celorlalți indivizi în raport cu o anumită persoană.

Ascultarea îndeplinește mai multe funcții în cadrul comunicării:

controlul înțelegerii

încurajarea comunicării- orice receptor trebuie să beneficieze de un feed-back în comunicare, la nivelul emițătorului reacția receptorului este la fel de importantă ca și mesajul transmis.

Asigurarea feed-back-ului corect.

Tehnicile ascultării active:

Parafrazarea emițătorului- acesta este oprit când receptorul are un mesaj suficient de bogat și încearcă să spună ceea ce dorește cu propriile sale cuvinte pentru a stabili puncte de comunicare reală cu el (Șoitu, 2001, 164). Parafrazarea emițătorului asigură un grad ridicat de înțelegere și comunicare.

Punerea de întrebări- pentru a descoperi subtextul și a înțelege exact ce se comunică (Șoitu, 2001, 165). Ascultarea activă propune efortul investigativ al celui care ascultă (al receptorului mesajului).

A exprima înțelegerea exactă a stării psihice a individului.

Pentru a ințelege de ce acțiunea de a asculta este importantă în comunicare, e necesar să vedem fazele ascultării:

auzirea- actul automat de recepționare și transmitere la creier a undelor sonore generate de vorbirea emitentului; exprimă impactul fiziologic pe care-l produc undele sonore;

ințelegerea- actul de identificare a conținutului informativ comunicat, recompunerea sunetelor auzite în cuvinte, a cuvintelor in propoziții și fraze;

traducerea în sensuri- este implicată memoria și experiența lingvistică, culturală, de vorbire a ascultătorului;

atribuirea de semnificații informației receptate- în funcție de nivelul de operaționalizare a limbii, a vocabularului, a performanțelor lingvistice;

evaluarea- efectuarea de judecăți de valoare sau adoptarea de atitudini valorice din partea ascultătorului.

Aceste etape pot fi detaliate după cum urmează: primirea mesajelor, concentarea atenției asupra lor, atribuirea de sensuri mesajelor, fixarea mesajelor în memorie, ierarhie ce nu poate fi modificată fără ca scultarea să nu fie serios afectată. Primirea mesajelor presupune alegerea informațiilor ce dorim să le ascultăm din multitudinea de mesaje. Concentrarea atenției este focalizarea pe mesajele care au fost deja selectate și care prezintă un interes pentru destinatarul care urmează să le acorde semnificații. Concentrarea atenției este determinată de receptivitatea față de vorbitor, nivelul vigilenței mintale și starea psihică generală. Receptivitatea depinde de interesul pe care-l au mesajele pentru ascultător, atractivitatea sursei și dacă ascultătorul posedă o conduită optimă de ascultare, dacă a fost exersată și dezvoltată în timp. Nivelul de vigilență depinde de funcționarea sistemului nervos și starea de oboseală a organismului. Atribuirea sensurilor consta în a da o semnificație mesajelor primite și implicit, înțelegerea acestora. În această etapă a ascultării se acordă semnificații nu numai mesajelor ci și manierei de transmitere a acestora, cum ar fi tonalitatea vocii, tipurile de gesturi, expresivitatea facială. O ultimă etapă este memorarea sau fixarea în memoria de lungă durată a mesajelor ce au determinat o concentrare accentuată a atenției și au făcut obictul atribuirii de sensuri. Astfel o ascultare eficientă permite înțelegerea sarcinilor și ceea ce se așteaptă de la tine, construirea unei relații optime cu ceilalți, susținerea celor din jur, cunoașterea echipei în care se lucrează, rezolvarea problemelor care apar în relațiile cu ceilalți. Aptitudinea de a asculta presupune acordarea atenției și asupra lucrurilor nespuse, ci sugerate. Urmărirea indiciilor non-verbale precum expresia feței sau anumite gesturi relevă întregul mesaj transmis. Există mai multe stiluri de ascultare așa cum există mai multe tipuri de ascultare. Astfel, ascultarea poate fi clasificată: ascultarea în timpul liber de tipul unei conversații; ascultarea informațională atenția concentrată pe fapte, figuri; ascultarea stilistică, atenția concentrată la modul de exprimare mai degrabă decât la cuvinte; ascultarea tehnică, discuție interactivă din câmpul propriu de expertiză; ascultarea empatică, ascultarea și înțelegerea persoanei care vorbește ca și cum am fi în locul ei; ignorarea sau simularea interesului. Tipurile de ascultări: ascultarea pasivă ce este generatoare de comportamente mai putin productive, care influențează mai puțin favorabil modul de desfășurare a comunicării; ascultătorul leneș are un comportament pasiv, receptează mesajele dar nu se atribuie semnificații mesajelor; ascultătorul prefăcut nu-și manifestă dorința de a fi și doar mimează o ascultare activă din cauza unor posibile consecințe apărute în cazul în care s-ar descoperi, ascultătorul nesigur este preocupat de mesajele potențiale pe care ascultătorul le-ar putea transmite în retur vorbitorului; ascultătorul egocentric este obiectivat într-un comportament de ascultare extrem de selectiv, el acordă atenție sporită mesajelor cu referire directă la persoana acestuia, în timp ce mesajele de altă natură sunt ignorate în totalitate; ascultătorul competitiv echivalează acest proces cu o competiție autentică. Ascultarea activă induce ascultătorului un grad înalt de activism mental. Ea se realizează în vederea informării, pentru a fi identificate asemănările și deosebirile existente între conținutul comunicării și informațiile deja cunoscute de către ascultător și necesitatea întrebărilor și parafrazărilor. Ascultarea critică presupune desprinderea ideii principale și identificarea materialului de susținere printr-un alt mod de raportare a ascultătorului la informațiile pe care le recepționează. Prin comparație, ascultarea critică este mai bună decât ascultarea în vederea informării deoarece are și caracteristici în plus. Aceste caracteristici ce îi dau o eficiență maximă sunt: stabilirea motivelor vorbitorului, manifestarea unor îndoieli referitoare la autenticitatea informațiilor transmise, realizarea unor disocieri între fapte și opinii, recunoașterea înclinațiilor personale și evaluarea mesajelor. În funcție de natura motivelor vorbitorului, ascultătorul poate să își formeze o părere despre credibilitatea vorbitorului și să acționeze în cunoștință de cauză la solicitările acestuia. Informația are o numită perioadă de timp în care este reținută în funcție de credibilitatea sursei și modul de redare al informațiilor. Astfel este verificată veridicitatea informației prin opinii, modalități subiective de raportare a vorbitorului la aceste date. Opiniile pot fi mai autorizate sau neautorizate în funcție de componentele pe care le posedă emițătorul în legătură cu informațiile care urmează a fi transmise în actul comunicării. Ascultarea empatică este o modalitate sau o tehnică utilizată în împărtășirea sentimentelor altei persoane, tehnica prin intermediul căreia ascultătorul poate să-și demonstreze capacitatea empatică și implicit să se transpună în situația delicată sau deosebită a altei persoane. Prin mărturisire, individul reușește să se detensioneze psihic și să se adapteze mai bine la următoarele situații. În cazul ascultării empatice, unele atitudini sunt dezirabile și devin productive pe perioada desfășurării procesului, în timp ce altele generează comportamente ce o influențează nefavorabil, putând să-i reducă din eficiență. Dintre atitudinile nefavorabile cele mai frecvente sunt: negarea sentimentelor trăite de vorbitor, evaluarea situației (ascultătorul încearcă să se debaraseze de problema cuiva și să nu se implice în rezolvarea acesteia), reacția filozofică (invocarea unor generalități în legătură cu problema vorbitorului care nu conduc în final la rezolvarea acesteia), oferirea de sfaturi (ascultătorul încearcă să-i ofere suport vorbitorului în scopul luării unei decizii care să rezolve problema acestuia), apărarea (prin care se probează nu numai lipsa de loialitate dar și lipsa de sensibilitate), exprimarea compasiunii față de vorbitor (dacă compasiunea este prea mare vorbitorul v-a crede că nu mai are nicio soluție pentru a rezolva problema), punerea de întrebări vorbitorului pentru a afla care sunt cauzele care au dus la apariția problemei. Atitudinile favorabile ale ascultării empatice sunt: identificarea trăirilor emoțiilor interlocutorului, ascultarea relatării vorbitorului, manifestarea încrederii că vorbitorul își poate rezolva problema. Ascultarea pentru plăcere este o formă de ascultare care se practică mai ales în zona loisirului și care are menirea de a reconforta psihic ascultătorul, care eventual, resimte efectul unor activități mai îndelungate și mai obositoare. De obicei aceasta se realizează prin intermediul mass-media, al instituțiilor de cultură și artă.

În procesul de comunicare pot fi identificați o serie de stimuli care impun acestui act specific uman un caracter individual. Aceștia sunt de natură internă sau externă. Stimulii de natură internă pot fi: experiențele personale, mentale, fizice, psihologice și semantice „istoria” fiecăruia; atitudinile personale datorate educației și instrucției fiecăruia, nivelului și poziției sociale, profesiei; percepția și concepția noastră despre lume, despre noi înșine, despre interlocutori; propriile deprinderi de comunicator și nivelul de comunicare al interlocutorului. Stimulii de natură externă: tendința de abstractizare- operație a gândirii prin care se urmărește desprinderea si reținerea doar a unei insușiri și a unor relații proprii unui fapt; tendința deductivă- tendința de a așeza faptele sau enunțurile într-un raționament care impune concluzii ce rezultă din propuneri și elemente evidente; tendința evaluării- tendința de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de valori, la alte sisteme, la alte persoane.

Am prezentat condițiile teoretice ale comunicării care se completează cu condițiile cerute de operaționalizarea comunicării. În procesul comunicării, ascultarea depinde în egală masură atât de vorbitor cât și de ascultător. Comunicatorul trebuie să prezinte:

-claritate- organizarea conținutului de comunicat astfel incât acesta să poată fi ușor de urmărit; folosirea unui vocabular adecvat temei și auditorului; o pronunțare corectă și completă a cuvintelor;

-acuratețe- presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite; cere exploatarea completă a subiectului de comunicat;

-empatie- vorbitorul trebuie să fie deschis tuturor interlocutorilor, incercând să ințeleagă situația acestora, pozițiile din care adoptă anumite puncte de vedere să încerce să le înțeleagă atitudinile, manifestând in același timp amabilitate și prietenie;

– sinceritate- situația de evitare a rigidității sau a stângăciei, recurgerea și menținerea într-o situație naturală;

– atitudinea- evitarea mișcărilor bruște în timpul vorbirii, a pozițiilor încordate sau a unora prea relaxate, a modificărilor bruște de poziție, a scăpărilor de sub control a vocii;

– contactul vizual- este absolut necesar în timpul dialogului; toți participanții la dialog trebuie să se poată vedea și să se privească, contactul direct, vizual, fiind o probă a credibilitații și a dispoziției la dialog;

– infațișarea- reflectă modul în care te privești pe tine însuți: ținuta, vestimentația, trebuie să fie adecvate la locul și la felul discuției, la statutul social al interlocutorilor;

-postura- poziția corpului, a mâinilor, a picioarelor, a capului, a spatelui, toate acestea trebuie controlate cu abilitate de catre vorbitor;

-vocea- urmăriți dacă sunteți auziți și ințeleși de cei care vă ascultă, reglați-vă volumul vocii în funcție de sală, de distanță până la interlocutori, față de zgomotul de fond;

– viteza de vorbire- trebuie să fie adecvată interlocutorilor și situației; nici prea mare, pentru a indica urgenta, nici prea inceată, pentru a nu pierde interesul ascultatorilor;

-pauzele de vorbire- sunt recomandate atunci când vorbitorul dorește să pregătească auditoriul pentru o idee importanta.

Prin urmare, o comunicare eficientă trebuie să conțină și un receptor. Eficiența depinde în mare masură și de atitudinea ascultătorului. Calitațile unui bun ascultator ar fi:

disponibilitate pentru ascultare- încercarea de a pătrunde ceea ce se comunica, de a urmări ceea ce se transmite;

manifestarea interesului- a asculta astfel incât să fie evident că acela care vorbește este urmărit; celui care vorbește trebuie să i se dea semnale în acest sens;

ascultarea în totalitate- nu vă grabiți să inteveniți într-o comunicare; lăsați interlocutorul să-și expună toate ideile, să epuizeze ceea ce vrea să spună;

urmărirea ideilor principale- nu vă pierdeți în amănunte; dacă cereți reveniri asupra unui subiect, incercați să vă referiți la ideile principale din ceea ce a fost spus;

ascultarea critică- ascultați cu atenție și identificați cu exactitate cui îi aparțin;

concentrarea atenției- concentrați-vă pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se spune, pe efectele secundare ale comunicării sau pe cele colaterale, accidentale care pot să apară în timpul comunicării;

luarea de notițe- ajută la urmărirea mai exactă a ideilor expuse; permite elaborarea unei schițe proprii a ceea ce a fost expus;

susținerea vorbitorului- o atitudine pozitivă și încurajatoare din partea auditoriului pentru a permite emitentului să izbutească în întreprinderea sa.

Ascultarea de tip rogerian

Acest tip de ascultare nu este o receptare, ci un dialog. Este caracterizată de o serie de schimburi, având la baza unele precauții, care justifică proiectul central, de urmărire participativă a interlocutorului. Acest tip de ascultare se situează la intersecția diferitelor spații create de o relație. Este o ascultare de tip existențial, având prin urmare un caracter paradoxal.

O asculatare de tip dialog

Ascultarea de tip rogerian nu e destinată unei receptări pure, ea nu constă într-o tăcere prelungită din partea formatorului sau a terapeutului, ci într-o serie de intervenții ale acestora. Rogerianul se caracterizează prin frecvente luări de cuvânt. Formatorul și terapeutul își propun o discuție permanentă cu persoana aflată în relație cu ei. Tăcerea nu e deci, sub nicio formă un truc de ordin tehnic, prin care să se stabilească o diferențiere între terapeut și individ sau grup. Prin intermediul schimbului, terapeutul (facilitatorul cum il numeste Rogers) iși demistifică rolul, în cadrul relației de ajutor, fără sa își aroge un statut axat pe superioritate sau pe supervizare. El vorbește pentru a menține contactul cu o persoană, situându-se cât mai aproape de momentele de inspirație ale acesteia, de schimbările lor de intensitate sau de direcție. Ceea ce caută Rogers este un dialog de poziții egale, de forma eu-tu, acest dialog constă într-o structurare orizontală a rolurilor. Această ascultare, centrată pe dialog și contact, se dovedește a fi echilibrată. Ea se desfășoară conform unei balanțe bine stabilite între atenția față de celălalt și atenția față de sine, între exprimarea celuilalt și propria exprimare. Dialogul favorizează o percepere de ordin muzical a diverselor schimburi și prin urmare, a raportării limbajului propriu la limbajul celuilalt. Toate acestea implică, în mod natural, unele precauții.

O ascultare centrată pe precauție și participare

Ascultarea de tip rogerian constă în atenția acordată persoanei care încearcă să exprime, pe un fond de nesiguranță, cu multă dificultate, problemele interioare, atât de încurcate și neliniștitoare. Se pune deci problema perceperii și înțelegerii directe a ceea ce a anunțat interlocutorul, fără susceptibilitate, fără neîncredere, fără părtinire față de posibilele inexactități sau eventualele fantasme ce pot apărea în afirmațiile sale. Acest tip de ascultare își asumă unele precauții, pentru a nu proiecta asupra interlocutorului alegeri proprii terapeutului, chiar raportate la o anumită experiență sau la unele teorii confirmate. Se evită crispările, reacțiile care ar putea să altereze ascultarea pentru a nu devia dialogul spre o suită de replici ce exprimă o opoziție imprudentă față de client. Prin urmare, ascultătorul trebuie să se străduiască să nu se lase în voia prejudecăților sau a tendinței de a anticipa ceea ce vrea să spună interlocutorul. El nu trebuie să insiste asupra lucrurilor care nu se pot spune, având grija totodată să nu cedeze unor presentimente. În egală masură, el trebuie să evite raportarea forțată la vreun element din trecutul respectivei persoane. Asumându-și aceste precauții, facilitatorul tinde deci spre o ascultare participativă, acordând atenție lucrurilor care se spun pe moment, fără semne de nerăbdare, urmărind ritmul interlocutorului sau. Interlocutorul este luat în serios, ascultarea fiind centrată pe lupta acestuia cu sine, pe trăirea interioară, fără precipitare, fără dorința de a ajunge cât mai repede la un rezultat. Atitudinea de ascultare rămâne calmă, iar limbajul, reflexiv. Efortul de comprehensiune este menținut constant, pentru a se evita orice închidere a clientului în interiorul vreuneia din pozițiile sale provizorii. Mai mult, trebuie evitat acel impuls al inerției care ne ghidează în direcția completării, fixării, rotunjirii și închiderii, conform legii formei perfecte (adică în funcție de unele scheme de simplificare, de economie și de obisnuință sau de prezumție), a reprezentărilor, a structurilor elaborate pe baza câtorva elemente, înainte de a lua în considerare totalitatea elementelor. Este imperios să se renunțe la concepțiile denaturate pe care ni le formăm despre sentimente și gândurile celuilalt. Ascultarea de tip rogerian presupune acompanierea persoanei de-a lungul evoluției simptomelor sale: acestea nu pot fi considerate criticabile, ele meritând să fie acceptate drept medieri naturale, de care persoana în cauză iși propune să se folosească pentru a avansa. Se pune accentul pe ceea ce este articulat sau exprimat în respectivul moment, chiar dacă acest lucru ar putea fi taxat drept semn al superficialității sau al unei atitudini defensive, dacă nu chiar ca ținând de iluzoriu. Semnele și semnificațiile prezentate trebuie să constituie căi de acces care să asigure o apropiere profundă. Plecând de la respectul celuilalt, ascultătorul nu trebuie să se abandoneze dorinței de a explica, de a straluci, de a interpreta. El are în vedere o apropiere progresivă, calmă, de zonele emoționale, de afectivitatea interlocutorului. Axată pe precauție și participare, atitudinea rogeriană este în mod esențial nondefensivă: terapeutul nu încearcă, prin intervențiile sau prin tăcerile sale, să apere un statut, să-și mascheze implicarea, să-și ascundă sentimentele și nici să se protejeze prin utilizarea unei tehnici sau metode pregătite dinainte.

Ascultarea activă, o formă structurată de ascultare și răspunsuri cu focalizarea atenției asupra vorbitorului. Ascultarea activă necesită urmatoarele trei elemente: 1.focalizarea pe ceea ce spune vorbitorul- se ascultă cu atenție, adesea suntem atenți pe jumătate la ceea ce ni se spune, incercând să pregătim deja răspunsul; 2. reformularea afirmațiilor auzite, permite vorbitorului să își dea seama dacă mesajul a fost într-adevăr înteles, dacă nuanțele au fost sesizate corect, uneori evidențiază posibilități care inițial nu fuseseră conștientizate; 3. punerea de întrebări deschise, încurajează vorbitorul să ofere mai multe detalii și astfel să evite neînțelegerile. Ascultarea activă poate include și interpretarea emoțiilor vorbitorului. De exemplu: vorbitorul spune: „nu înțeleg de ce sedințele săptamânale sunt în timpul prânzului. M-am săturat ca, de câte ori sunt chemat să particip, să îmi las clienții să aștepte. ” Ascultătorul reformulează: „Înțeleg că ai fi mai mulțumit dacă ședințele s-ar desfășura în afara orelor planificate pentru întâlnirile cu clienții”. Ascultarea activă nu presupune însă: 1. a fi de acord cu punctul de vedere al vorbitorului; este mult mai sănătos să exprimi un punct de vedere diferit decât să aprobi formal opiniile cuiva; 2. automatisme verbale, nesusținute de un interes real față de interlocutor (ascultătorul spune „înțeleg” și în acest timp se uită la ceas, răsfoieste un ziar sau se uită pe geam) Ascultarea activă- la fel ca multe alte abilitați de comunicare- poate fi dezvoltată prin training și exercițiu. Experiența demonstrează că în vânzări, o abordare de tipul ascultării active permite înțelegerea profundă a nevoilor unui client și în consecință soluția oferită este mult mai aproape față de ceea ce îi este cu adevărat necesar într-un anumit moment. Iar aceasta constituie o premisă pentru oferirea unor servicii de calitate superioară. Atât în vânzări cât și în alte tipuri de relații, ascultarea activă este un element cheie.

Ascultarea determinată de limbajul corpului

Ascultarea într-o situație de comunicare poate fi trădată de limbajul corpului. Spre exemplu, într-o comunicare orală, 55% din informație este percepută și retinută prin intermediul limbajului nonverbal ca expresia feței, gesturile, postura corpului. Comunicarea nonverbală are un rol deosebit de important. Comunicarea prin expresia feței include mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor, încrețirea nasului, țuguierea buzelor etc.), zâmbetul (prin caracteristici și momentul folosirii) și privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, direcția privirii). Mimica este acea parte a corpului care comunică: fruntea încruntată semnifică preocupare, mânie, frustrare; sprâncenele ridicate cu ochii deschiși- mirare, surpriză; nas încrețit- neplăcere; nările mărite- mânie, buze strânse- nesiguranță, ezitare, ascunderea unor informații. Zâmbetul este un gest foarte complex capabil să exprime o gamă largă de informații, de la plăcere, bucurie, satisfacție, la promisiune, cinism, jenă. Interpretarea sensului zâmbetului variază însă de la cultură la cultură, fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legatură cu relațiile interumane în cadrul acelei culturi. Privirea- modul în care îi privim și suntem priviți are legatură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere și prietenie. Chiar și a privi sau a nu privi pe cineva are un înțeles. Privind pe cineva, confirmăm că îi recunoaștem prezența, că există pentru noi; interceptarea privirii cuiva înseamnă dorința de a comunica. O privire directă poate însemna onestitate și intimitate, dar în anumite situații comunică amenințare. În general, o privire insistentă și continuă deranjează. Realizarea contactului intermitent și scurt al privirilor indică lipsa de prietenie. Mișcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva; în jos- tristețe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoții. Privirea într-o parte, sau a nu privi pe cineva poate denota lipsa de interes, răceală. Evitarea privirii înseamnă ascunderea sentimentelor, lipsa de confort sau vinovăție. Pupilele dilatate indică emoții puternice. Pupilele se lărgesc, în general, la vederea a ceva plăcut, față de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micșorează ca manifestare a nesincerității, neplăcerii. Clipirea frecventă denotă anxietate.

Ascultarea mesajului pe care il transmitem

Bariere si blocaje în ascultare ce trebuiesc evitate:

1.Ascultarea începută-oprită

Acest obicei nefericit de ascultare provine din faptul că majoritatea indivizilor

gândesc de circa 4 ori mai repede decât poate să vorbeasca o persoana obisnuită.

Ca atare, ascultătorul, are dintr-un minut de ascultare drept “timp liber de gândire”.

Uneori el utilizează acest timp suplimentar pentru a se gândi la el (sau ea), la propriile

probleme, preocupări sau necazuri în loc să asculte, să facă legaturi sau să rezume

ceea ce vorbitorul tocmai a spus. Acest lucru se poate depăși acordând atenție nu

numai cuvintelor ci și semnelor non-verbale, ca de exemplu gesturilor, ezitărilor, etc,

pentru a putea concretiza nivelul sentimentelor.

2. Ascultarea ca un steag rosu

Pentru unii indivizi, unele cuvinte sunt ca un steag roșu pentru un taur. Când

aud aceste cuvinte se supără și nu mai vor să asculte. Acești termeni variază în

cadrul fiecărui grup, societăți sau organizații: “comunist”, “capitalist”, “bani”,

”tineret modern”, “prozelitism”, etc. Acestea sunt semnale la care noi răspundem

aproape automat, oprindu-l pe vorbitor să continuie (sau încetăm să-l mai ascultăm).

În acel moment pierdem contactul cu el și nu-l mai putem înțelege. Prima etapă în

depășirea acestei bariere constau în a afla care sunt cuvintele, care sunt steaguri

roșii pentru noi personal și să încercăm să le conștientizăm pentru a scăpa de reacții

respective la aceste cuvinte.

3. Ascultarea cu gândirea blocata- urechi deschise

Uneori ne decidem cam repede ca fie subiectul, fie vorbitorul este prea

plictisitor și ceea ce spune nu are nici un sens. Alteori ne grăbim sa tragem

concluzia că putem spune dinainte ceea ce vorbitorul știe sau ceea ce el va spune,

ca urmare tragem concluzia că nu are rost să ascultăm deoarece nu vom auzi nimic

nou. Este mult mai bine să asculți pentru ca să-ți dai seama cu certitudine dacă

acest lucru este adevărat sau nu.

4.Ascultarea cu ochii ca sticla

Uneori ne uităm în mod intens la o persoană și dăm impresia că ascultăm dar

gândul nostru poate fi la alte lucruri sau locuri îndepărtate. În acele momente cădem

în confortul propriilor noastre gânduri. Ochii noștrii sunt ca sticla și o expresie

visătoare apare pe fețele noastre. Cu puțină experiență ne puteam da seama atunci

când oamenii au o asemenea expresie. În mod similar și ei pot vedea acest lucru la

noi și noi nu reușim să păcălim pe nimeni. Amânați visele din timpul zilei pentru alte

momente. Dacă veți remarca oameni cu privirea ca sticla, gasiți momentul potrivit

pentru a sugera o pauză sau o schimbare de ritm.

5. Prea complicat pentru mine ca să ascult

Când ascultam idei care ne par prea complexe sau complicate, suntem tentați

să nu ascultăm.Totuși, trebuie să facem un efort pentru a urmări discuția și pentru

a înțelege. S-ar putea să descoperim că subiectul și discuția sunt interesante și să

înțelegem ceea ce persoana spune. Este posibil ca nici ații din grup să nu înțeleagă

și atunci este foarte util sa avem curajul să punem întrebari de clarificare sau sa cerem exemplificare atunci când este posibil.

6. Nu clătina barca în timp ce asculți

Oamenilor nu le place sa aibă ideile lor favorite, prejudecățile și punctele de

vedere, contrazise. Ca atare, când un vorbitor spune ceva care este în contradicție

cu ceea ce credem sau gândim noi, s-ar putea ca în mod inconștient să începem să nu

mai ascultăm sau chiar să intrăm în defensivă și să plănuim un “contra-atac”. Chiar

dacă vrem să facem acest lucru, este mai bine să ascultăm; aflați ceea ce vorbitorul

gândește, constientizați și cealaltă latură a problemei astfel încât să puteți înțelege mai bine și să răspundeți într-un mod constructiv.

STUDIU DE CAZ

În microcercetarea ce urmează a fi efectuată, voi lua în dezbatere cazul unui lot de 10 adolescenți care doresc să devină consilieri, însă unii dintre ei provenind din familii dezorganizate manifestă devieri de comportament. De aceea li se vor propune teste și chestionare de evaluare a personalității, a capacității, teste de memorie, de aptitudine, de sociabilitate pentru a se stabili câți sunt apți pentru a deveni consilieri.

Obiective :

– sprijinirea fiecărui membru al grupului în dezvoltarea propriei individualități;

– dezvoltarea sensibilității pentru nevoile celorlalți și abilităților empatice;

– preocuparea pentru prevenția problemelor ce pot împiedica dezvoltarea și funcționarea normală a persoanei/grupului;

– dezvoltarea unui proces de sprijinire, orientare, instrumentare cu mijloacele și resursele de reacție adaptive pentru persoanele cu devieri de comportament.

Scopul consilierii:

– decondiționarea individului de comportamentele nedorite și înlocuirea lor cu comportamente dezirabile;

– identificarea subiecților apți în a deveni consilieri;

– identificarea situațiilor de risc din cadrul grupului și acțiunea asupra lor înainte ca acestea să aibă un impact negativ și să declanșeze crize personale sau de grup.

Plan de intervenție:

– se vor aplica asupra lotului de 10 persoane, diferite teste și chestionare bazate pe metoda ascultării active, iar pe baza rezultatelor obținute să se poată forma o imagine asupra comportamentului fiecărui individ în parte și în general asupra întregului lot;

– elaborarea unor strategii de intervenție pentru prevenirea și/sau ameliorarea consecințelor diferitelor tipuri de deficiențe.

Prin comportament deviant se înțelege orice abatere a comportamentului de la normele generale de conviețuire, de la normele morale, culturale, juridice ale societății.

Adolescentul ca subiect infracțional prin comportamentul său agresiv și, de aici și delicvent, prezintă un mare grad de malignitate socială. Actul delictual debutează de obicei cu fuga de acasă practicată de unii adolescenți. Vagabondajul, ca formă evoluată a fugii de acasă și care reprezintă peregrinări continue dintr-un loc în altul, susținute de spiritul de aventură, adolescentul rătăcind fără puterea și voința de a reveni la domiciliul său, deschide larg poarta infracționalității. Vagabondajul implică o viață nomadă, fără orizont temporal, însoțită de riscuri și privațiuni și asociat în majoritatea cazurilor cu furt, cerșetorie, viol. În consecință, întregul angrenaj social din zilele noastre aduce cu acuitate în atenție problematica devierilor de comportament și a metodologiei prevenirii și terapiei acestora.

Factorii care determină devieri, aberații la copii, de multe ori nesesizate decât la adolescență, ori răbufnind la tineri, se înscriu într-un câmp de studiu ce implică specialiști din medicină, psihologie, pedagogie, sociologie, jurisprudență etc

De aceea, în abordarea complexă a devianței a tulburărilor de comportament își au loc termeni ca: educare, reeducare, socializare, compensare etc., indiferent dacă pentru aceasta concură medicul, familia, școala, psihologul, pedagogul ori sociologul.

Considerată ca perioadă de tranziție între copilărie și maturitate, adolescența se caracterizează printr-o serie de trăsături generale și specifice care condiționează și determină procesul de cristalizare a personalității tânărului. Adolescența este considerată totodată ca o perioadă în care se manifestă fenomene de revoltă; adolescentul având un caracter neconformist. Față de normele sociale adolescentul poate avea o identificare negativă sau pozitivă și acest lucru poate crea senzația unei instabilități a personalității sale. Fixarea nivelului de aspirație a capacității de separare de părinți și de alții, sunt factori decisivi în procesul de identificare.

Devierile de comportament nu apar din nimic, ci constituie o treaptă calitativă autonomă, rezultată în urma unui cumul de reacții inadaptate. Apariția atitudinilor de inadaptare și stabilizarea lor la nivelul comportamentului semnifică instalarea comportamentului deviant.

Comportamentul delincvent al adolescentului cunoaște cauze bio-psiho-sociogene. Studiul cauzelor de conflict cu finalizare în conduita deviantă întâmpină serioase dificultăți, datorită pe de o parte multitudinii și complexității acestora, iar pe de altă parte datorită faptului că una și aceeași formă de reacție deviantă poate avea cauze diferite, după cum una și aceeași cauză poate determina efecte reacționale diferite.

Făcând o analiză asupra comportamentului fiecărui adolescent, se poate determina în primul rând anumiți factori psihologici atât din mediul familial cât și extra-familial, care au dus la deterioararea comportamentului, și anume :

Disociația familială. Familia devine ,,solul primar al dezvoltării naturii umane" iar copilul, imaginea părinților și un criteriu de referință despre atitudinea lor. Disociația și neînțelegerea familială este frecvent întâlnită în familiile adolescenților cu tulburări de conduită și comportament. Datorită atmosferei create în familie, copilul devine victima unei atitudini extremiste având drept consecință formarea lui ca individ egoist, retrograd, nepăsător și inadaptat la formele vieții sociale, sau va fi frustrat de cea mai elementară formă de afecțiune, de înțelegere, de condiții corespunzătoare de viață și activitate (ceea ce va determina introvertirea, izolarea, lipsa de încredere în sine, revoltă, răutate, cruzime).

Comportamentul adolescentului se realizează totdeauna prin identificare și interiorizare cu sine și cu ceilalți.

Tânărul devine astfel ,,un simptom al părinților săi". Agresivitatea, izolarea, fuga și vagabondajul, furtul etc. pot fi determinate de aceeași cauză: atitudinea reprimatoare, tiranică a părinților sau dimpotrivă cea permisivă, liberă.

Carența afectivă, este cauza principală a unor astfel de devianțe deoarece plecând de la calitatea relației mamă-copil se vor dezvolta în mod adecvat relațiile copilului cu alții.

Astfel, dacă copilăria se desfășoară în cadrul unui climat familial saturat de privațiuni și ostilități, de condiții care privează copilul de afecțiune și de satisfacerea adecvată a dorințelor și aspirațiilor lui firești, acesta ajunge să trăiască așa numitul conflict de adaptare, care se exprimă printr-o atitudine protestatară în fața oricărei rezistențe, opoziții sau interdicții. Manifestările repulsive ale adolescentului dovedesc, în majoritatea cazurilor tocmai faptul că asupra acestuia în trecutul său au acționat mijloace coercitive brutale, stări conflictuale severe.

Situația economico-socială a familiei poate condiționa apariția unor conflicte și tensiuni între părinți pe de o parte și între părinți și copii pe de altă parte, datorită fie unui spațiu locativ limitat, sau a unei gospodării și administrări defectuoase a bugetului familial, sau a unor condiții igienice de trăi necorespunzătoare.

Carențele de ordin educativ joacă un rol deosebit în determinarea unor forme comportamentale aberante, neadecvate. Ele depind în mod direct de personalitatea părinților și educatorilor

Influențele nefaste ale unor grupuri de tineri. Cei mai mulți dintre delincvenți nu sunt supravegheați de către părinți în ceea ce privește relațiile lor cu ceilalți copii și în legătură cu felul în care își petrece timpul liber, sau sunt supravegheați în mod superficial sau accidental.

Nu întotdeauna adolescentul știe să se apere împotriva influențelor străzii, colegilor sau adulților mai turbulenți, certați cu normele și legile conviețuirii sociale.

Teama de ridicol, grija de a părea încă un copil și dorința de a-i imita pe cei mari contribuie la coruperea lui precoce. Astfel el va începe să fumeze, să bea, să practice jocuri de noroc și caută în toate prilejurile prin care să demonstreze forța și curajul său. Atracția pe care o simte la un moment dat adolescentul pentru grupul de adolescenți și uneori și de adulți poate fi explicată și prin faptul că grupul respectiv îi permite realizarea unor dorințe care îi sunt interzise în mod brutal de către părinți și a unor acțiuni aventuroase și activități mai interesante. Efectele principale ale vieții de grup sunt dependentele pe care le dezvoltă acesta între membrii grupului respectiv.

De asemenea, cu cât abilitatea de ascultare activă a consilierului este dezvoltată, cu atât acesta va reuși să perceapă sensul mesajelor clientului, astfel putându-și da seama de forma devierii de comportament , care poate fi de mai multe feluri, după cum urmează:

-comportament instabil;

-comportament impulsiv;

-comportament agresiv;

-comportament pervers/aberant;

-comportament reactiv.

Chestionarele de apreciere a intereselor colectează informațiile despre interesele și preferințele elevului pentru diferite tipuri de activitate, evenimente sau oameni și pot fi obținute sub forma intereselor exprimate, a intereselor manifeste, a testelor de interese sau a inventarelor de interese.

Pentru a putea descoperi și îmbunătății tipul de comportament în cazul grupului de adolescenți supuși studierii, se va aplica, ca metodă de evaluare, chestionarul de personalitate.

Chestionar de personalitate

Analizând chestionarul de personalitate, se poate constata cu ușurință că majoritatea adolescenților au un comportament adecvat, putând socializa și acomoda in diferite situații, ei fiind capabili să accepte compromisuri sau eventual reacții diferite din partea celor ce îi înconjoară.

S-au constatat devieri de comportament ce decurg din schimbările negative survenite în condițiile de mediu fizic și social (probabil) la 3 dintre persoanele chestionate (respectiv G, I, J), acestea dând dovadă de o personalitate instabilă, inadecvată, agresivă.

Factorii cauzali îi regăsim în carențele mediului familial, în influența negativă a prietenilor, în dezacordul dintre educația școlară și cea familială sau în regimul de viață inadecvat.

Chestionarul de sociabilitate – responsabilitate (TPC)

Acest chestionar urmărește evaluarea subiecților pornind de la comportamentele interpersonale și interacționale cotidiene.

Este bazat pe evaluarea comportamentului normal al aspectelor pozitive ale personalității. Inventarul are 18 scări care definesc 4 domenii structurate diferit: eficacitate interpersonală; control, valori, stil, încredere interpersonală; măsurarea eficienței intelelectuale; măsurarea expresiei intelectului și a zonelor de interes. Dintre cele 18 scări au fost selectate 3: primele două – sociabilitate și prezență socială – fac parte din primul domeniu care indică mai ales dimensiunile personalității ce intervin în afirmarea persoanei, siguranță de sine, imaginea de sine și adecvare interpersonală. Cea de a 3 a scară – responsabilitate, face parte din al doilea domeniu, care indică opțiunile valorice și maturitatea interpersonală.

La acest tip de chestionar subiecții vor fi notați cu punctaj pe o scară de la 1 la 10.

În urma analizei făcute asupra celor două grafice, ce reprezintă caracteristicile în care se încadrează fiecare adolescent în parte, se observă că persoanele G, I, respectiv J au un grad de sociabilitate – responsabilitate destul de scăzut, ceea ce denotă o parte negativă a acestor persoane care au șanse mici de a deveni potențiali consilieri.

Privitor la ceilalți șapte subiecți analizați, s-a constatat că aceștia au șanse mari în a deveni consilieri, ei obținând punctaje mulțumitoare conform graficelor de mai sus.

Testele de aptitudini s-au creat mai ales în legătură cu două tipuri aptitudinale: școlare și profesionale. Pentru că aptitudinea adolescenților este strâns legată de performanța într-un program educațional, măsurarea aptitudinii ar trebui utilizată în selecția lor, precum și utilizarea testelor de cunoștințe. Pentru aptitudinile profesionale, care sunt structuri operaționale complexe ce înlesnesc reușita într-o profesie, s-au construit diverse baterii de teste de aptitudini.

Testele de cunoștințe (docimologice) reprezintă o evaluare a cunoștințelor sau competențelor pe care le posedă adolescentul la momentul testării și reflectă efectele educației asupra unei persoane, cât și experiența anterioară a acesteia.

Două dintre aceste teste aplicate celor 10 viitori consilieri sunt:

1. SUBTEST “CC” – COD CIFRE.

Aspect psihologic vizat: capacitatea de concentrare a atenției, discriminarea perceptivă și memoria de scurtă durată.

Sarcina de lucru: subiectul trebuie să asocieze un număr unei figuri geometrice urmărind modelul dat.

Punând în practică acest subtest asupra celor 10 subiecți, s-a constatat că aceștia s-au descurcat satisfăcător, cecea ce denotă o atenție și o capacitate atât vizuală cât și de memorie destul de bună.

2. SUBTEST "NC" – Numărare CUBURI

Aspecte psihologice vizate: percepția și reprezentarea spațială (factorii P și S definiți de Thurstone în cadrul teoriei multifactoriale a inteligenței)- care se referă la vizualizarea spațială a obiectelor cu posibilitatea de a imagina în plan mental elementele “ascunse”. Factorii prezintă legături puternice cu inteligența generală și sunt cel mai puțin influențați de mediul socio-cultural al adolescentului.

Sarcina de lucru: constă în găsirea numărului de cuburi din fiecare construcție incluzând atât cuburile care se văd cât și cele care nu se văd.

Ca urmare a parcurgerii de către grupul de 10 viitori consilieri a acestui subtest ce analizează percepția și reprezentarea în spațiu a obiectelor, șapte dintre ei au au răspuns corect la acest test, iar cei trei respectiv G., I, și J au dat răspuns incorect sau apropiat de cel adevărat.

De asemenea, în ascultarea adolescenților pentru a determina dacă pe viitor aceștia pot deveni sau nu consilieri, s-a propus utilizarea ascultării active, fiind aplicată între ei. Ascultarea activă fiind activitatea de bază în consiliere.

Astfel s-a urmărit comunicarea nonverbală (tonul și intensitatea vocii, mimica, gestica) să fie adecvată conținutului și stării afective a interlocutorului; contactul vizual cu interlocutorul, fără însă a-l fixa cu privirea; dacă s-a înțeles corect ceea ce a comunicat interlocutorul prin formule de genul “Ceea ce vrei tu să îmi spui este că …”; dacă s-a apelat la afirmații de genul “hmm”, “da”, “înțeleg”; dacă s-a dat interlocutorului ocazia să vorbească și să pună întrebări; dacă ascultarea a fost autentică – consilierul să fie sincer interesat de problema/subiectul abordat; dacă ascultarea a fost evaluativă ( nu a făcut judecăți de valoare în funcție de propriile atitudini și convingeri, în termeni de “bine” sau “rău”, “acceptabil” sau “neacceptabil”, “potrivit” sau “nepotrivit”, “interesant” sau “neinteresant”); nu filtrează informațiile în funcție de interesele și convingerile sale personale; nu utilizează etichete din dorința de a integra interlocutorul într-o categorie; și dacă ascultarea nu s-a centrat numai pe mesajul verbal.

Obiectivul consilierilor nu este o încercare de a încadra și eticheta persoanele în categorii ci de a le oferi cadrul în care ei să se cunoască mai bine, să se dezvolte personal, să se respecte pe sine și să îi respecte pe ceilalți, să învețe să ia decizii responsabile.

Astfel, o dată analizați prin această modalitate de ascultare activă, cei 10 adolescenți, s-a constatat cu ajutorul abilităților de observare, atât mesajul transmis cât și starea afectivă a acestora. De asemenea, conform așteptărilor, au dovedit a fi apți un număr de șapte persoane, cei trei, respectiv G, I, J demonstrând deviații de comportament.

Testul de maturitate emoțională Friedman

Acest chestionar evaluează gradul de maturitate emoțională. Chestionarul este alcătuit din 25 de itemi, pentru fiecare item există varianta de răspuns ‘DA’ sau ‘NU’. Fiecărui răspuns de la fiecare item i se acordă un anumit punctaj. La finalul testării,evaluarea se face prin însumarea punctajelor din dreptul răspunsului dat. Acest scor total se va împărți la 25.

Etalonarea constă în împărțirea scorului total pe nouă nivele. Nivelul minim este 8, iar nivelul maxim este 25. Aceste nivele sunt următoarele:

Evaluarea punctajului:

1.     Peste 25 – Perfect maturizat emoțional

2.     22-24 – Maturizare bună

3.     20-21 – Nivel corespunzător de maturizare

4.     18-20 –  Nivel mediu de maturizare

5.     16-18 – Situație spre limită, tendința spre dezechilibru

6.     14-15 – Ușoară imaturitate emoțională

7.     12-14 – Reacții adolescentine, imature

8.     10-12 – Reacții infantile, puerile

9.     0-10 – Infantilism

Voi lua ca exemplu unul din subiecții analizați din grupul de 10 persoane presupuși viitori consilieri, și anume – persoana „D”:

1. Sunteți o persoană dotată cu un bun discernământ?

a) Da

b) Nu

2. Sunteți în măsură să apreciați implicațiile și consecințele faptelor dumneavoastră?

a) Da

b) Nu

3. Sunteți în clar cu ce aveți de gând să faceți în viață?

a) Da

b) Nu

4. Știți cum să luptați atunci când aveți pentru ce?

a) Da

b) Nu

5. Prima dată gândiți și apoi acționați?

a) Da

b) Nu

6. Vă place să aveți capul limpede și mintea clară?

a) Da

b) Nu

7. Aveți grijă să nu înșelați așteptările celor din jur?

a) Da

b) Nu

8. Respectați oamenii și valorile profund umane?

a) Da

b) Nu

9. Considerați că aveți destul de multă experiență de viață?

a) Da

b) Nu

10. Sunteți un om care a știut să învețe de la viață?

a) Da

b) Nu

11. Evitați să dați naștere unor conflicte inutile?

a) Da

b) Nu

12. Ceilalți vă cer des sfatul?

a) Da

b) Nu

13. Știți să aplanați conflictele?

a) Da

b) Nu

14. Luați viață,oamenii,natura așa cum sunt?

a) Da

b) Nu

15. Știți să consolidați o relație armonioasa?

a) Da

b) Nu

16. Supărarea vă trece repede?

a) Da

b) Nu

17. Ceilalți vă consideră o fire calmă?

a) Da

b) Nu

18. Sunteți un om cumpătat?

a) Da

b) Nu

19. Sunteți un bun cunoscător al firii umane?

a) Da

b) Nu

20. Pe cât se poate evitați să vă pierdeți vremea cu fleacuri?

a) Da

b) Nu

21. Aveți tendința de a amâna rezolvarea problemelor?

a) Da

b) Nu

22. Vă este frică de asumarea responsabilităților?

a) Da

b) Nu

23. Când luați o decizie trebuie neapărat să vă consultați cu cei din jur?

a) Da

b) Nu

24. Aveți tendința să lăsați pe alții să vă rezolve problemele?

a) Da

b) Nu

25. Aveți tendința de a ceda fizic și psihic când dați de greutăți?

a) Da

b) Nu

În urma completării integrale a acestui test, subiectul „D” a obținut 575 puncte la cei 25 itemi. Împărțind acest punctaj la 25 conform testului Friedman, se obține un scor de 23 puncte, ceea ce înseamnă că persoana analizată se încadrează în intervalul 22-24 – Maturizare bună.

Acest lucru evidențiază faptul că respectivul adolescent este apt să devină un bun viitor consilier. Prin aplicarea acestui test și celorlalți 9 subiecți s-a observat că 4 dintre ei s-au încadrat în limita 20-21 – Nivel corespunzător de maturizare, 2 în limita 18-20 –  Nivel mediu de maturizare iar 3 dintre ei 12-14 – Reacții adolescentine, imature.

În consecință, cei trei subiecți ce au acumulat 13 puncte, respectiv 14 puncte, ca și la celelalte teste și chestionare aplicate nu s-au descurcat corespunzător pentru a deveni consilieri.

Chestionar de personalitate M.B.T.I.

Acest indicator tipologic a fost elaborat de către Myers – Briggs și face parte din categoria testelor de personalitate care sunt concepute special pentru scopuri profesionale.

El identifică tipurile de personalitate de bază, iar baremul de punctare indică tipurile de activități care par cele mai potrivite pentru tipurile de personalitate identificate prin test.

Chestionarul este alcătuit din 32 itemi cu două variante a și b. Subiectul trebuie să distribuie 5 puncte între variantele a și b ale fiecărei afirmații, proporțional cu măsura în care acestea sunt conforme cu modul lui de a fi și de a se comporta, folosind numai numere întregi. Notele trebuiesc trecute în fișa de răspuns.

Chestionarul evidențiază felul în care se corelează caracteristicile de personalitate cu mediile ocupaționale, prin evaluarea acestora pe patru dimensiuni bipolare (tipologia lui Jung):

atitudinea față de lume: orientat spre lumea exterioară, a oamenilor și lucrurilor (extravert – interacțiune socială, necesitate de muncă variată și dinamică) sau spre lumea internă, a ideilor și reacțiilor interne (introvert – lucrul cu ideile, mediu liniștit, fără interacțiune socială)

obținerea informației: obține informațiile pe baza simțurilor sale și se focalizează pe fapte și date (senzitiv – munci care necesită atenție la detalii, stereotipe, fără schimbări prea dese) sau își folosește intuiția și se focalizează pe posibilități și presupoziții (intuitiv – munci în care își poate folosi intuiția, este stimulat să învețe în permanență).

modul de evaluare a informației: procesează și evaluează informația bazându-se pe logică și raționament (gânditor – munci care necesită logică, gândire ordonată în special cu idei și numere, eventual posturi de conducere) sau pe valorile personale și efectul asupra altora (sentimental – prestările de servicii, în special către oameni, munci care necesită empatie).

utilizarea informației: ia decizii rapide pentru a ajunge mai repede la rezultat (rațional – munci care permit planificarea și urmărirea planului până la capăt, munci în care ia parte la rezultatul final) sau amână decizia pentru a mai obține informații (perceptiv – munci care necesită adaptate permanentă la nou și creație).

Se calculează sumele pe fiecare subdimensiune (E, I, S, N, T, F, J, P), apoi se compară sumele E-I, S-N, T-F, J-P.

Descrierea scalelor:

Cele patru scale măsurate de MBTI sunt:

1. Preferința pentru focalizarea atenției: Extravertire vs. Introvertire

2. Preferința pentru adunarea informației din mediu: Senzorialitatea – Intuiția

3. Preferința pentru luarea deciziilor: Gândirea logică – Afectivitatea

4. Preferința pentru orientarea față de lumea exterioară: Judecata – Percepția

Scala E-I Modul de investire a energiei, atitudinea dominantă a eului.

Preferința de tip Extravert: Cei care prefera extraversia tind sa-si fixeze atenția către lumea exterioara și către mediul exterior. Extraverții sunt stimulați de ceea ce se întâmpla în lumea din jurul lor, și tind să-și focalizeze energia către mediu. Ei prefera să comunice prin viu grai și nu prin scris. Simt nevoia să experimenteze lumea pentru a o înțelege, de aceea tind spre acțiune. Preferința de tip Introvert: introverții sunt stimulați și incitați de ceea ce se întâmplă în lumea lor interioară și aceasta este zona către care tind să-și direcționeze energia. Introverții sunt mai interesați și mai în largul lor atunci când munca sau activitatea desfășurată le cere ca o mare parte din timp să stea singuri. Ei prefera să înțeleagă lumea înainte de a o experimenta și astfel, adesea meditează la ce au de făcut, înainte de a acționa.

Scala S-N Cum percepi informația?

Preferința pentru Senzorial: simțurile (vizual și auditiv în principal) îi spun acestui tip uman despre ceea ce exista „acolo”, ori se întâmplă efectiv. Chiar și imaginile mentale nu sunt vagi, metaforice, ci pline de putere de evocare, vizuale, colorate, grăitoare. Tipurile senzitive tind să accepte și să lucreze cu ceea ce este dat „aici și acum”, fiind astfel realiști și practici. Excelează în situațiile în rememorarea și mânuirea unui mare număr de fapte.

Preferința pentru Intuitiv: cealaltă „cale” de a afla este intuiția, care îți dezvăluie înțelesul, realitățile și posibilitățile ce se afla dincolo de informația transmisa de simțuri. Intuiția cercetează ansamblul și caută să descopere ceea ce este esențial. Dacă preferi intuiția, devii expert în descoperirea de noi posibilități și căi de a face lucrurile. Tipul intuitiv apreciază imaginația și inspirația.

Scala T-F Cum iei decizii? Cu observația că scala T-F este singura scala care se cotează diferențiat în funcție de sexul subiectului. Preferința pentru Gândire logică: odată dobândită informația printr-una din caile perceptive, ea trebuie folosita. Tipurile „T” folosesc gândirea ca metoda de decizie, prezicând consecințele logice ale unei alegeri specifice sau ale unui act particular. Când folosești gândirea decizi în mod obiectiv, pe baza cauzei și efectului, și iei decizia analizând și cântărind dovezile, inclusiv realitățile neplăcute. Oamenii ce preferă gândirea caută un standard obiectiv al adevărului. Ei excelează adesea în analiza situațiilor de criză, ori care cer adaptabilitate mărită, dar nu în cazurile în care se manifestă situații ambigue. Preferința pentru Sentiment: tipurile „F” folosesc afectivitatea ca metodă de decizie. În acest fel, tipurile „F” iau în considerație ceea ce este important pentru ei și pentru cei din jur fără să pretindă ca acest lucru este și logic. Acești oameni preferă în deciziile lor să devină empatici, favorabili și plini de tact. Este important de înțeles că „afectivitate” se folosește în acest context cu sensul de „decizii luate pe bază de valori” și nu se referă la sentimente sau emoții.

Scala J-P (Rațiune – Percepție): Cum te orientezi față de lumea exterioară?

Preferința pentru rațional, tipul „Judicativ”: această scală descrie stilul de viață pe care îl adopți în confruntarea cu lumea exterioară și modalitățile prin care te orientezi în relație cu ea. Dihotomia descrisă aici se bazează pe două din scalele anterioare: fie preferi o atitudine în relaționarea cu mediul bazată pe conștiență și pe concluzii proprii (indiferent dacă ele sunt rațional-logice ori afective), fie preferi o atitudine bazată pe percepție (senzorială sau intuitivă). Cei care preferă o atitudine rațională tind să trăiască în mod ordonat, planificat, să-și regleze și controleze viața. Ei preferă să păstreze „frânele” situației, preferă să ia decizii. Sunt organizați și structurați și vor ca lucrurile să-și urmeze calea planificata, să fie bine stabilite.

Preferința pentru irațional, tipul „Perceptiv”: cei care preferă procesul perceptiv (fie prin senzorialitate, fie prin intuiție) preferă să trăiască într-un mod flexibil și spontan. Preferă să-și trăiască viața, mai degrabă decât să o înțeleagă sau controleze, rămân deschiși experienței, bucurându-se de ea și având încredere în abilitatea lor de a se adapta momentului.

Se afișează valorile mai mari și, dacă valorile sunt egale, se afișează ambele valori între paranteze. Scorurile sunt corelate cu locusul de control – anumite răspunsuri reflectă un locus extern de control.

Parcurgând acest chestionar, subiectii s-au încadrat pe scale diferite, astfel, 4 au o preferință mai mare pentru focalizarea atenției (scala E-I), 2 pentru adunarea informației din mediu (scala S-N), 2 pentru luarea deciziilor (scala T-F) și 2 pentru orientarea față de lumea exterioară (scala J-P).

Bateria de aptitudini fundamentale B.A.F.

Material : Caiet de lucru (forme A și B)

Manual

Grila de corectare (forme A și B)

Administrare : individual sau colectiv

Timp de lucru : 45 minute pe caiet

Timp de corectare : 5 minute pentru fiecare caiet

Vârsta de aplicare : adolescenți și adulți

Indicații : evaluarea aptitudinilor în domeniul orientării școlare și profesionale

Etalonări: adolescenți și adulți

Această baterie a fost aplicată celor 10 subiecți, cu scopul evaluării a trei aptitudini principale : verbale, numerice și logice, recunoscute ca având o saturație ridicată în factorul g.

Forma de baterie permite efectuarea unui test-retest asupra acelorași subiecți, fără ca să fie necesar să se țină cont de efectele obișnuinței, care pot invalida comparațiile între două aplicări ale aceluiași test pe același subiect. Acest aspect este interesant mai ales în cazurile de formare.

Fiecare dintre forme (A și B) conține un caiet care cuprinde trei subteste :

testul de aptitudine verbală, cuprinde concomitent itemi de alegere a sinonimelor, antonimelor din 5 cuvinte, item de raționament verbal începând cu analogii și itemi de ortografie ;

testul de aptitudine numerică conține itemi de raționament numeric pe bază de probleme ;

testul raționamentului logic conține itemi propunând probleme cu serii sub forme nonverbale (cele 7 zile ale săptămânii pentru forma A și primele 7 litere din alfabet pentru forma B).

O analiză a itemilor a permis alegerea itemilor definitivi , selecționați după puterea lor de diferențiere (calculată cu ajutorul coeficientului de corelare φ) și după nivelul lor de dificultate (procentajul reușitei).

Există o etalonare specifică pentru fiecare dintre aptitudini, precum și o etalonare asupra testului total, fidelitatea fiind exprimată prin metoda test-retest.

CPI 260 TM (Inventarul Psihologic California) – pe care l-am aplicat lotului de 10 subiecți

Tip CUBOID : Beta 7

V1 = 12

V2 = 17

V3 = 22

Descriere tip: rezervat, responsabil moderat, orientat pe lumea sa internă care acceptă normele și valorile impuse de exterior. Nu simte nevoia de a conduce sau de a organiza pe alții ci se simte bine în rolul său, este bine controlat, o persoană pe care te poți bizui, înclinat să rezolve problemele altora înaintea propriilor probleme.

La un nivel superior poate fi o persoană inspirată, o sursă de înțelepciune și intuiție perceptivă .

La un nivel inferior, poate fi perceput ca exagerat de conformist , rigid, chiar închis în sine.

Vizualizarea modelului CUBOID

Etalon : Scorurile sunt raportate într-o formă standardizată, bazată pe etalonul Standard. Acesta a fost realizat pe un eșantion reprezentativ la nivel național pe cotele vârstă, sex, educație, mediu, zonă geografică.

Pentru fiecare scală, 50 este scorul standard mediu (T). Cu cât scorul este mai scăzut, cu atât vor fi mai relevante comentariile din partea stângă a graficului. Cu cât scorurile vor fi mai ridicate, cu atât mai relevante vor fi cele din partea dreaptă a graficului.

Răspunsuri la itemi :

Folosind acest tip de chestionar și în urma răspunsurilor acordate de către cei 10 adolescenți asupra cărora se face această cercetare s-au obținut statisticile următoare :

răspunsuri : adevărat – 109 din 260 (41,92%)

răspunsuri : fals – 151 din 260 (58,08%)

răspunsuri lipsă – 0 din 260 (0,00%)

Scoruri brute :

Protocol CPI (scorat pe baza etalonului Standard)

Relaționarea cu alții – reultatele obținute de către subiecți în urma chestionarului CPI prin prezentarea a 6 itemi :

Evaluând lotul de 10 persoane viitori consilieri cu ajutorul acestui chestionar CPI 260TM s-a observat că majoritatea (6 subiecți )s-au încadrat în poziții favorabile la dominanță, capacitate de statut, acceptare de sine, responsabilitate, autocontrol, eficiență intelectuală, iar ceilalți 4 subiecți s-au încadrat în partea stângă a itemilor, ceea ce demonstrează un caracter cu devieri comportamentale, aceștia neputând deveni consilieri pe viitor.

Totodată, pe parcursul participării lotului de 10 persoane, s-a aplicat  și metoda observației integrale și selective. Astfel voi lua ca exemplu adolescentul « B » .

FISA DE OBSERVAȚIE subiect « B »

Aspect exterior al subiectului : brunet, înalt aproximativ 1,78 m, ochi albaștri, haină neagră, pantalon blug, pantof sport

Aspecxt fizic al subiectului : slab

Ținuta : normală

Gesturi : zâmbește, nu prezintă grimasă, ticuri, nu ridică tonul

Mimica, expresia feței și a ochilor : încrezător, ochi blânzi

Aspect general : dispus

Mers normal

Vorbire clară, cursivă

Deține o bună orientare în mediul înconjurător, sigur pe sine.

Această observație de contact, care poate dura până la 5 minute, oferă un prim portret al subiectului. Din analiza făcută rezultă că subniectul « B » pare o persoană ce ar putea deveni un bun consilier.

De asemenea, în timpul aplicării celorlalte teste și chestionare s-a urmărit comportamentul subiecților, urmărindu-se caracteristicile atât la persoana « B » cât și restul de 9 colegi de grup astfel :

Atitudinea subiectului în momentul începerii examinării : bună voință

Atitudinea subiectului în cursul examinării :spontan, pune întrebări, interesat de probe, perseverent

Cum dă răspunsurile la instructaj : rapide, seriose, temeinice, logice

Are un plan anterior dezvoltării lui

Activitate motorie : pasiv, nu are ticuri

Dacă se interesează de rezultatele obținute : dorește să facă mai bine

Expresia verbală : nu are tulburări de vorbire

În consecință, persoana « B » s-a comportat într-un mod exemplar față de colegii de grup, care au exprimat atitudini mai mult sau mai puțin acceptabile în activitatea de viitor consilier.

Evaluarea calitativă a observației s-a făcut pe baza scalelor din tabelul următor, calificativul acordat ținând foarte mult de experiența evaluatorului.

Evaluare calitativa subiect « B »

În evaluarea fișei de observație pentru întreg lotul de 10 persoane, s-a utilizat o scală numerică care seamănă cu acordarea de note școlare de la (1 la 5), pentru a se putea face o diferențiere cât mai exactă între participanți, după cum urmează :

O statistică făcuta asupra evaluării răspunsurilor din Fișa de observație a întregului lot de viitori consilieri, arată o pondere scăzută pentru subiecții G, I respectiv J la toate cele trei puncte analizate și anume: dispoziția subiectului – aceștia au obținut procente de 3% (G),7%(I),10%(J); pentru raportarea la mediu 7% (G), 10% (I), 3% (J) iar pentru sociabilitate 7% (G), 4% (I), respectiv 7% (J).

De asemenea restul de 7 subiecți au obținut procente destul de bune atât la sociabilitate, raportarea la mediu cât și dispoziția subiectului. Subiectul « A » a obținut la – dispozitia subiectului cel mai mare procentaj de 18% și la raportarea de mediu 14%, iar subiectul « H » la sociabilitate a acumulat un procent de 19%.

Așa cum s-a constatat din graficele realizate, vor putea deveni consilieri doar 7 subiecți, cei trei (G, I, J) manifestând un comportament neadecvat pentru această profesie.

Deoarece 3 dintre cei 10 subiecți ai lotului microcercetării noastre au devieri de comportament, se are în vedere elaborarea unor strategii de intervenție pentru prevenirea și/sau ameliorarea consecințelor diferitelor tipuri de deficiențe.

Strategia de intervenție presupune ajutarea subiecților în depășirea dificultăților emoționale și comportamentale prin identificarea factorilor specifici ce contribuie la apariția acestor probleme și înțelegerea modului de acțiune al acestora. Deoarece cei trei subiecți G, I, respectiv J provin din familii dezorganizate, va trebui aplicată în cazul lor abordarea socială. Abordarea socială accentuează importanța unui mediu de viață natural, de calitate, dar și nevoia persoanelor cu dificultăți de a fi tratate cu respect și demnitate, de a le oferi o mare autonomie în mediul lor de viață..

S-a constatat pe baza testelor și chestionarelor că acești trei subiecți întâmpină probleme legate de: incapacitate de autocontrol, instabilitate emotivă – comportamentală, agresivitate, impulsivitate, nivel minim de empatie, autoevaluări incorecte, etc.

În consilierea comportamentului delicvent se va utiliza Modelul Glasser care este o tehnică de prevenire a comportamentului perturbator ce recomandă terapia realității ca mijloc de disciplinare a subiectului.

Terapia realității este actul orientării consiliatului către realitate, adică al sprijinirii în procesul devenirii lui ca individ responsabil, capabil a-și satisface interesele în lumea reală. Responsabilitatea trebuie subliniată continuu, iar consiliații trebuie să ia cunoștință de propriul comportament și să emită judecăți de valoare în ceea ce îi privește.

Concluzii parțiale ale cercetării

Interpretarea rezultatelor obținute presupune evidențierea semnificației lor, raportarea la datele altor cercetãri, identificarea limitelor metodologice ale studiului și examinarea tuturor interpretãrilor plauzibile ale datelor care decurg din aplicarea modelului particular. Cu cât numãrul interpretãrilor alternative este mai redus si cu cât argumentele folosite pentru respingerea lor sunt mai solide, cu atât interpretarea finalã este mai validã.

De asemenea, cercetarea făcută asupra lotului de 10 persoane, viitori consilieri, arată punctele performante ale comportamentului fiecărei persoane în parte, atitudinea, abilitățile și capacitatea subiectului de a se integra într-o ascultare activă pe viitor în cariera de consilier.

Interpretarea rezultatelor va putea sugera noi întrebãri, va putea duce la formularea altor ipoteze, la schițarea unor noi moduri de abordare a fenomenului.

În concluzie, datele obținute în studiul efectuat au indicat o bună consistență internă a itemilor utilizați în microcercetare precum și o bună fidelitate.

Deci, orice persoană care acceptă și începe un proces de consiliere trebuie să accepte principiul după care modelele comportamentale pot fi modificate. Orice individ are capacitatea de a decide și de a se schimba. Pentru a-l ajuta să poată realiza aceste schimbări se recurge la consiliere.

Propuneri și recomandări făcute în a veni în ajutorul subiecților pe viitor :

focalizarea pe aspecte pozitive

oferirea de feedback

prin ascultarea activă viitorul consilier trebuie să fie descriptiv, să evite evaluarea clientului

să pună accentul pe părțile negative ale clientului.