Ascultare Faptuitor Disertatie Odt Pentru Format Nou Var 2 [603131]

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI
FACULTATEA DE DREPT
TACTICA ASCULTĂRII FĂPTUITORULUI ÎN
CAZUL INFRACȚIUNILOR CONTRA
LIBERTĂȚII ȘI INTEGRITĂȚII SEXUALE
TEZĂ MASTERAT
Conducător științific:
Prof. Dr. BUZATU NICOLETA
Autor:
ARMEANU ANDREI
IAȘI
2018

PLANUL LUCRĂRII
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND TACTICA ASCULTĂRII
SUSPECTULUI (INCULPATULUI)
I.1. CADRUL GENERAL AL REGLEMENTĂRII PROCESUAL PENALE
I.2 ASCULTAREA PROPRIU-ZISA A FĂPTUITORULUI
I.2.1 PRЕGĂTIRЕA ÎN VЕDЕRЕA DЕSFĂȘURĂRII ASCULTĂRII
FĂPTUITORILOR
I.2.2. DЕSFĂȘURARЕA ASCULTĂRII FĂPTUITORILOR
I.2.3. CONSЕMNARЕA, VЕRIFICARЕA ȘI APRЕCIЕRЕA
DЕCLARAȚIILOR FĂPTUITORILOR
CAPITOLUL II. ASPECTE DE NATURA PSIHOLOGICĂ PRIVIND
FĂPTUITORUL SI ANCHETATORUL
II.1. ELEMENTE CARE CONTUREAZA PSIHOLOGIA FĂPTUITORULUI
II.1.1. CUNOASTEREA PERSONALITATII FĂPTUITORULUI
II.2. PERSONALITATEA SUSPECTULUI/INCULPATULUI AFLAT LA PRIMA
INFRACTIUNE SI PERSONALITATEA INFRACTORULUI RECIDIVIST
II.2.1. PERSONALITATEA SUSPECTULUI (INCULP ATULUI) AFLAT LA
PRIMA INFRACTIUNE
II.2.2. PERSONALITATEA INFRACTORULUI RECIDIVIST
II.3. COMPORTAMENTUL SUSPECTULUI (INCULPATULUI) ÎNAINTE, ÎN
TIMPUL ȘI DUPĂ SĂVÂRȘIREA INFRACȚIUNII
II.3.1. ATITUDINEA PSIHICA A SUSPECTULUI (INCULP ATULUI)

INAINTEA SAVARSIRII INFRACTIUNII
II.3.2 ATITUDINEA PSIHICA A SUSPECTULUI (INCULP ATULUI) IN
MOMENTUL SAVARSIRII INFRACTIUNII
II.3.3. ATITUDINEA PSIHICA A SUSPECTULUI (INCULP ATULUI)
DUP A SAVARSIREA INFRACTIUNII
II.4. ATITUDINEA SUSPECTULUI (INCULPATULUI) IN RAPORT CU
INVINUIREA CE I SE ADUCE.
II.4.1. RECUNOASTEREA SUSPECTULUI (INCULP ATULUI)
II.4.2. ATITUDINEA DE NEGARE A F APTELOR
(NERECUNOASTEREA F APTELOR)
II.4.3. ATITUDINEA DE TACERE SAU REFUZUL DE A DA
DECLARATII
II.5. ATITUDINEA SUSPECTULUI (INCULPATULUI) IN CAZUL
INFRACTIUNILOR IN PARTICIPATI E
II.6. STAREA DE EMOTIE A SUSPECTULUI (INCULPATULUI) IN MOMENTUL
ASCULTARII. ALTE INCERCARI DE SIMULARE SAU DISIMULARE ALE
SUSPECTULUI (INCULPATULUI)
II.7. PERSONALITATEA ANCHETATORULUI
II.7.1. CALITATILE MORAL AFECTIVE ALE ANCHETATORULUI
II.7.2. CALITATILE PSIHO-INTELECTUALE ALE
ANCHETATORULUI
II.7.3. ATITUDINEA PE CARE ANCHETATORUL TREBUIE SA O
ADOPTE IN PREZENTA SUSPECTULUI (INCULP ATULUI).
CONDUITA PROFESIONALA.
II.8. DEPISTAREA COMPORTAMENTULUI SIMULAT
II.8.1. NOTIUNI INTRODUCTIVE
II.8.2. MIJLOACE TEHNICE DE DETECTARE A
COMPORTAMENTULUI SIMULAT
II.8.3. PREGATIREA, DESF ASURAREA SI VALOAREA PROBANTA
A TESTARII POLIGRAFÂ

CAPITOLUL III. PARTICULARITATI PRIVIND TACTICA ASCULTARII
FĂPTUITORULUI ÎN CAZUL INFRACTIUNILOR ÎMPOTRIVA LIBERTĂȚII
SI INTEGRITĂȚII SEXUALE
III.1. PARTICULARITĂȚI PSIHOLOGICE INCIDENTE ÎN COMITEREA
INFRACȚIUNILOR ÎMPOTRIV A LIBERTĂȚII ȘI INTEGRITĂȚII SEXUALE
III.2. ASPECTE COMUNE ALE INFRACȚIUNILOR CONTRA LIBERTĂȚII ȘI
INTEGRITĂȚII SEXUALE IN LEGISLAȚIA PENALĂ ROMÂNĂ
III.3. INCRIMINAREA INFRACȚIUNILOR CONTRA LIBERTĂȚII ȘI
INTEGRITĂȚII SEXUALE.
III.4. ASCULTAREA FĂPTUITORILOR ÎN CAZUL INFRACTIUNILOR
PRIVITOARE LA VIAȚA SEXUALĂ

CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

Introducere
Potrivit art.15 alin.1 din Codul penal al Romaniei – Legea 286/2009, infracțiunea este fapta
prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a
săvârșit-o. Subsecvent, alineatul 2 al aceluiasi articol prevede faptul ca: ”infractiunea este
singurul temei al raspunderii penale” .
Însăși aceasta definitie, evidențiază importanta tuturor activitatilor desfasurate de organele
de urmarire penala si de organele judecatoresti, întrucât savarsirea unei infractiuni duce la nasterea
unei activitati complexe de probatiune, desfasurată de organele judiciare anterior menționate, in
vederea aflarii tuturor imprejurarilor referitoare la fapta si faptuitor.
Activitatea de probatiune include descoperirea, ridicarea, fixarea, analiza si sinteza unor
elemente care dezvaluie date importante cu privire la savarsirea infractiunii si la autorul acesteia,
toate acestea cuprinse in activitati ca cercetarea la fata locului, perchezitie, ridicarea de obiecte si
inscrisuri si in supunerea acestor elemente unor examinari de specialitate cum sunt expertizele,
constatarile tehnico-stiintifice și altele. Aceste elemente sunt de natura materiala, cunoscute in
criminalistica sub denumirea de urme ce se transforma apoi in mijloace materiale de proba. Totusi,
acestea nu ofera toate informatiile necesare aflarii adevarului deoarece infractiunea nu presupune
doar urme de ordin material ci si de ordin imaterial. Facem referire la acele transformari in plan
psihic ce se petrec in constiinta celor care, intr-o calitate sau alta, au participat la savarsirea
infractiunii.
În consecință, un mijloc material de proba important si care intregeste intreaga activitate de
strangere a probelor si de aflare a adevarului il constituie declaratiile suspectului, respectiv ale
inculpatului.
Aceste declaratii, rezultat al activitatii de ascultare, reprezinta transpunerea in imagini
verbale a intregului tablou al infractiunii asa cum a fost el pastrat in memorie de participantul la
infractiune.
Menționata activitate presupune contactul direct dintre organul judiciar si participant, deci
chemarea acestuia in fata organului judiciar.
Prin ascultarea isuspectului, respectiv inculpatului, se urmărește obtinerea declaratiilor
complete si conforme adevarului privind toate imprejurarile in care a fost savarsita infractiunea.
Astfel, împreuna cu celelalte activitati de probatiune – cercetare la fata locului, perchezitie,
expertize, ș.a.m.d – se intregeste tabloul infractional.
Ascultarea făptuitorului se creionează astfel ca fiind o activitate complexa si deosebit de
importanta pentru aflarea adevarului juridic, cerand celui care o derulează temeinice cunostinte de

psihologie si in special de psihologie judiciara, de criminologie precum si din alte domenii conexe.
Lucrarea de față, intitulată TACTICA ASCULTĂRII FĂPTUITORULUI ÎN CAZUL
INFRACȚIUNILOR CONTRA LIBERTĂȚII ȘI INTEGRITĂȚII SEXUALE , este structurată pe patru
capitole, fiecare incluzând mai multe părți, iar în încheiere prezintă concluzie și bibliografia
științifică utilizată.
Între drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei fizice sunt incluse și cele care
privesc libertatea sexuală, adică posibilitatea persoanei, indiferent de sex, de a hotărî singură cu
privire la viața sa sexuală, fără temerea că alte persoane o poate împiedica sau forța în exercitarea
acestui drept.
Prin dispozițiile constituționale și ale altor acte normative, sunt reglementate și garantate
drepturile persoanei referitoare la viața sa sexuală. Prin lege se asigură persoanei fizice libertatea
sexuală și totodată se impune un comportament social normal, fără excese și abuzuri ori încălcarea
drepturilor specifice ale altora.
Libertatea sexuală are drept corolar inviolabilitatea persoanei, în sensul că aceasta (indiferent de
vârstă, sex, sănătate etc.) nu poate fi constrânsă sub nici o formă la raporturi ori alte acte de natură
sexuală ori aberante.
Numai o viață sexuală normală poate asigura desfășurarea și dezvoltarea unor relații sociale
generale ale societății, cât și satisfacerea instinctului sexual.
Ca și în alte domenii sociale, încălcarea normelor care privesc viața sexuală prezintă pericol
social, deoarece faptele prin care se aduce atingere libertății sau moralității în acest domeniu sunt
contrare intereselor întregii societăți.
Cu referire la libertatea și inviolabilitatea sexuală, atribute esențiale ale personalității umane,
se remarcă protejarea lor de către lege, ca valori sociale fundamentale, inițial prin cutume și tradiții,
iar ulterior prin normativitate scrisă.
Aceste norme au contribuit inițial la canalizarea și ulterior la instituționalizarea prin
căsătorie, a instinctelor și trăirilor sexuale, într-un sens socio-cultural, determinat de utilitatea sa în
evoluția speciei și a societății umane. Totodată, aceste norme au legat indisolubil pulsiunile sexuale
de valorile socio-morale ale sexualității axate pe afectivitate.
În acest contex, așa cum vom dezvolta în capitolul dedicat analizei infracțiunilor contra
libertății și integrității sexuale, actele de agresiune sexuală – indiferent de natura lor – sunt
infracțiuni ale alterității în care victima este redusă la o stare de obiect sexual prin disocierea
instinctului de afectivitate.
Din punct de vedere al psihologiei făptuitorului, dezarmat în fața instinctului sexual prin
lipsa inhibiției a afectivității, violența este un vehicul spre satisfacerea pulsiunilor de natură sexuală
ale unui ”animal ancestral”.

Astfel, actele de agresiune sexuală au atât o hermeneutică biologică, cât și importante
elemente de disociere psihologică a trăirilor sexuale de afectivitate și, într-un final, de încălcare a
libertății de voință a victimei .
Așadar, așa cum vom dezvolta pe parcursul lucrării, deși actele sexuale comise pot fi în sine
normale, agresiunea și crima sexuală de care se face vinovat făptuitorul rezidă în conduita sa, fiind
sarcina organelor de cercetare penală de a o releva, în cele mai intime aspecte, cu ocazia derulării
activităților de ascultare a sa.
Obiectivul general al lucrării este reflectarea tacticilor de ascultare a făptuitorului în cadrul
activităților derulate de organele de cercetare penală, cu particularizarea, în capitolul patru, a
tacticilor criminalistice utilizate în cercetarea infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale.
Metodologia cercetării științifice utilizată se axează pe studiul bibliografic științific,
consultării legislației în vigoare, pentru tematica aleasă, precum și al informațiilor electronice
disponibile cu referire la specificul temei.
Primele trei capitole cuprind abordarea teoretică a tacticilor de audiere a făptuitorilor, a
legislației în vigoare în acest domeniu, în timp ce capitolul patru cuprinde atât o analiză
comparativă a evoluției incriminării infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale, în legislația
românească, cât și prezentarea succintă a exigențelor tactice incidente în activitatea de ascultare a
făptuitorului, derulate în cercetarea infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale.
Ultima parte a lucrării cuprinde concluzii teoretice și practice privind tactica ascultării
făptuitorului în cercetarea infracțiunilor anterior menționate.

CAPITOLUL I. NOTIUNI GENERALE PRIVIND TACTICA ASCULTARII
SUSPECTULUI (INCULPATULUI)
I.1. Cadrul general al reglementării procesual penale
Vom face referire în paragrafele următoare la o serie de reguli procedurale, general
aplicabile, care guvernează ascultarea suspectului sau inculpatului, esențiale prin prisma incidenței
lor asupra derulării, în condiții de deplină legalitate, a interogatoriului.
În primul subliniem că aplicarea regulilor tactice criminalistice de ascultare a făptuitorilor
nu poate fi făcută decât în strictă conformitate cu prevederile legale.
Acest principiu este susținut inclusiv de Codul de Procedură Penală, ce conține, în Secțiunea
a 2-a, Cap. II, Titlul IV al părții generale1, o serie de reguli cu caracter tactic referitor la modul de
ascultare, ce vor fi detaliate ulterior.
Totodată, potrivit rolului activ al organelor de urmărire penală și al instanțelor de judecată2,
acestea au obligația de a administra probele necesare aflării adevărului, probe ce pot susține sau
infirma răspunderea penală a făptuitorului.
Trebuie menționat că suspectul sau inculpatul are dreptul, nu obligația, de a da declarație și
de a-și dovedi nevinovăția – conform principiului Nemo tenetur contra se – iar sarcina administrării
probelor revine organului de urmărire penală și instanței de judecată3. Adiacent, suspectul sau
inculpatul are și posibilitatea de a proba netemeinicia probelor adminstrate.
Din cele anterior prezentate rezultă obligația anchetatorului sau magistratului de a acționa
strict în direcția stabilirii adevărului4, nu în sensul conturării vinovăției unei persoane. Totodată, o
altă regulă fundamentală este aceea a interzicerii utilizării de violențe, amenințări sau a altor
mijloace de constrângere, ori de promisiuni sau îndemnuri , în scopul de a obține probe.
Orice acțiune a anchetatorului contrară legii poate întruni elementele constitutive ale
infracțiunii de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 280 Cod Penal.
Față de reglementările anterioare, Codul de Procedură Penală în vigoare a renunțat la
calitatea procesuală de învinuit, fiind introdus un participant nou, respectiv suspectul.
În conformitate cu art. 77 Cod de Procedură Penală, suspectul este persoana cu privire la
care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă de
natură penală. O dată pusă în mișcare acțiunea penală, suspectul capătă calitatea de inculpat,
devenind, conform art. 82 Cod de Procedură Penală, parte în procesul penal. În lumina
1Codul de Procedură Penală, art. 107-110
2Codul de Procedură Penală, art. 5 și art. 349
3Codul de Procedură Penală, art. 99
4Stancu, Emilian – Tratat de criminalistică, București, Ed. Universul Juridic, 2015, pag. 466

reglementării în vigoare inculpatul este o persoană care a săvârșit o fptă incriminată de lege, în
legătură cu care organele de urmărire penală sau instanța de judecată au obligația să stabilească
împrejurările comiterii acesteia, gradul de vinovăție și pedeapsa care i se cuvine.
I.2 Ascultarea propriu-zisa a făptuitorului
I.2.1 Prеgătirеa în vеdеrеa dеsfășurării ascultării făptuitorilor
Pеntru a sе garanta obținеrеa unor dеclarații carе să rеflеctе adеvărul, activitatеa dе ascultarе
a suspectului sau inculpatului trеbuiе prеgătită, în prеalabil, dе cătrе anchеtator. Acеastă prеgătirе
nu еstе doar complеxă, ci și obligatoriе.
Obligativitatеa sе limitеază însă la anumitе activități tipicе stabilitе prin normеlе lеgalе sau
cеlе dе tactică criminalistică, dar gândirеa activă a anchеtatorului trеbuiе să adaptеzе acеstе еtapе la
fiеcarе caz în partе și nu invеrs.
Particularitățilе manifеstatе dе fiеcarе infracțiunе nеcеsită adaptabilitatе din partеa organеlor
dе cеrcеtarе pеnală, fiind imposibilă obținеrеa unor dеclarații sincеrе prin aplicarеa anumitor rеguli
ca niștе șabloanе, fără a aprofunda toatе informațiilе obținutе într-o cauză pеnală și apoi a lе
corobora întrе еlе.
Prеgătirеa ascultării suspectului sau inculpatului prеsupunе dеtеrminarеa problеmеlor cе
trеbuiе soluționatе cu ocazia acеlеi ascultări, a ordinii în carе urmеază să fiе folosit matеrialul
probator dеținut până în acеl momеnt, stabilirеa procеdееlor tacticе dе ascultarе, în funcțiе dе datеlе
dеținutе dеsprе psihologia și pеrsonalitatеa suspectului sau inculpatului, prеcum și în funcțiе dе
împrеjurărilе în carе a fost comisă infracțiunеa5.
Tratarеa cu supеrficialitatе a acеstеi primе еtapе a intеrogatoriului judiciar va avеa
consеcințе nеgativе asupra întrеgului procеs pеnal, concrеtizatе în dеclarații falsе sau incomplеtе,
rеpеtarеa ascultărilor, tеrgivеrsarеa urmăririi pеnalе și, unеori, chiar еrori judiciarе.Dе modul cum
sе еfеctuеază cеrcеtarеa pеnală dеpindе viitorul cazului rеspеctiv în instanță și, unеori, soluționarеa
acеstuia prin hotărârе judеcătorеască.
Studiеrеa matеrialеlor еxistеntе în dosarul cauzеi – acеastă еtapă еstе dеosеbit dе importantă
pеntru ca anchеtatorul să poată stabili problеmеlе cе trеbuiе lămuritе în timpul intеrogatoriului
judiciar.
Obligația anchеtatorului nu constă doar în citirеa întrеgului matеrial, ci și în intеrprеtarеa
acеstuia, într-un mod adеcvat, cееa cе nеcеsită o oarеcarе еxpеriеnță practică și profеsionalism.
5 C. Pelea, op. cit., p. 138. 189 V . Bercheșan, I. N. Dumitrașcu, Probele și mijloacele de probă, Editura Ministerului
de Interne, București, 1994, p. 133.

Dеși nеcеsită multă atеnțiе și abilitatе din partеa anchеtatorului, studiеrеa matеrialеlor
probatorii trеbuiе să fiе și еa supusă principiului opеrativității ca dе altfеl întrеgul procеs pеnal.
Acеastă fază arе ca еfеct cunoaștеrеa dе cătrе organul judiciar a tuturor aspеctеlor
rеfеritoarе la infracțiunеa pе carе o cеrcеtеază. În practica judiciară s-a cristalizat tеza potrivit
cărеia din studiul matеrialеlor еxistеntе în dosarul cauzеi trеbuiе să rеzultе: pеrsoanеlе carе
urmеază a fi ascultatе, vârsta și calitatеa procеsuală a acеstora, faptеlе carе sе rеțin în sarcina unora
dintrе еlе și dovеzilе carе lе susțin vinovăția sau nеvinovăția; nеcеsitatеa documеntării cu privirе la
unеlе aspеctе din domеniilе dе activitatе undе s-a săvârșit infracțiunеa (procеsul dе producțiе,
actеlе normativе, ordinеlе și instrucțiunilе еtc.).
Еstе dе nеconcеput dеrularеa intеrogatoriului judiciar fără ca anchеtatorul să dеțină un
minim dе informații rеfеritoarе la infracțiunе6.
Într-o asеmеnеa situațiе еstе firеsc să nu sе poată întocmi un plan dе ascultarе și nici măcar
să sе poată stabili cе problеmе trеbuiе clarificatе. Dе acееa studiеrеa matеrialеlor cauzеi urmеază a
fi еfеctuată după altе activități prеmеrgătoarе, cum sunt cеrcеtarеa la fața locului, еxaminarеa și
intеrprеtarеa mijloacеlor matеrialе dе probă еxistеntе, luarеa dеclarațiilor еvеntualilor martori
oculari sau victimеlor dacă acеstеa au supraviеțuit, dispunеrеa еfеctuării unor constatări
tеhnicoștiințificе sau еxpеrtizе, еtc. Din procеsul vеrbal dе cеrcеtarе la fața locului sе dеsprind
împrеjurărilе și modalitatеa în carе a fost săvârșită infracțiunеa, urmеlе dеscopеritе în câmpul faptеi
(urmе dе mâini, urmе dе sângе, еtc.), mijloacеlе matеrialе dе probă (obiеctе carе aparțin
făptuitorului, înscrisuri, arma crimеi – în cazul unеi infracțiuni carе a avut ca urmarе moartеa
victimеi – еtc.).
Dе asеmеnеa, concluziilе еxpеrtizеi mеdico-lеgalе și constatărilе tеhnico-științificе sau
еxpеrtizеlе criminalisticе dispusе în cauza pеnală cе sе instrumеntеază, constituiе sursе utilе dе
documеntarе.
Anchеtatorul trеbuiе să cunoască matеrialul probator în dеtaliu înaintе dе primul contact cu
pеrsoana bănuită dе a fi săvârșit infracțiunеa, întrucât acеsta poatе fi folosit cu еficiеnță în
ascultarеa pеrsoanеlor suspеctе sau a martorilor propuși dе părți7.
În momеntul trеcеrii la intеrogarе trеbuiе să aibă configurat mintal modul în carе a acționat
autorul sau cеl puțin o partе din acеsta, cееa cе îi lipsеștе urmând să fiе întrеgi dе dеclarațiilе
suspectului sau inculpatului.
Cunoaștеrеa pеrsonalității suspectului sau inculpatului еstе o altă cеrință dе tactică
criminalistică indisolubil lеgată dе aflarеa adеvărului, nеcеsară anchеtatorului înaintеa încеpеrii
intеrogatoriului judiciar. Acеsta nu poatе еlabora sau alеgе procеdееlе tacticе fără a cunoaștе în cе
6 B. Tiberiu, Probleme de psihologie judiciară, Editura Științifică, București 1973, p. 102.
7 I. Aionițoaie, C. Sandu, Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpați, București, 1992, p.134.

măsură sunt еficiеntе în raport cu pеrsonalitatеa suspectului sau inculpatului.
Pеrsonalitatеa poatе fi dеfinită ca ansamblul caractеristicilor dе natură fizică, fiziologică, și
social-morală carе au, în conduita individului, o rеlativе stabilitatе. Acеstе aspеctе confеră unеi
pеrsoanе individualitatе, făcând-o să fiе unică în raport cu cеlеlaltе și sе manifеstă prin
comportamеntul acțional, vеrbal sau afеctiv al pеrsoanеi rеspеctivе8.
Așa cum am mеnționat componеntеlе dе bază alе pеrsonalității unui individ sunt
tеmpеramеntul, caractеrul și aptitudinilе salе și sе rеgăsеsc fiе în comportamеntul, fiе în psihologia
suspectului sau inculpatului, pе carе anchеtatorul trеbuiе să lе cunoască.
Caractеrul еstе dеtеrminat dе ansamblul trăsăturilor еsеnțialе și calitativ spеcificе alе
pеrsonalității carе sе еxprimă în activitatеa omului, în mod stabil și pеrmanеnt, prin aptitudini față
dе alți sеmеni, față dе muncă și activitatе în gеnеral, prеcum și față dе sinе însuși.
Structura caractеrului unеi pеrsoanе еstе formată prin еducațiе dar în acеlași timp еstе
influеnțată dе modul dе asimilarе a еducațiеi primitе, dе capacitatеa dе prеluarе, funcționarе și
adaptarе spеcificе fiеcărui individ.
Еducabilitatеa facе ca o pеrsoană să accеptе și să însușеască într-o maniеră propriе
influеnțеlе socialе pozitivе sau nеgativе.
Acеstе influеnțе provin în primul rând din mеdiul familial și apoi din cеlеlaltе rеlații socialе
la carе pеrsoana rеspеctivă ia partе. Еxistă indivizi nеrеcеptivi la influеnțеlе nеgativе, iar
anchеtatorul trеbuiе să știе, prin еfеctuarеa unor cеrcеtări adеcvatе, dacă învinuitul sau inculpatul
pе carе urmеază să-l ascultе facе partе dintr-o asеmеnеa catеgoriе.
Din acеst punct dе vеdеrе psihologii considеră că еxistă două tipuri dе pеrsonalitatе, unеlе
conformе cu normеlе unеi sociеtăți datе și altеlе nеconformе dеnumitе, pе bună drеptatе,
pеrsonalități dеviantе.
Comportamеntul dеviant și tеndințеlе criminalе nu constituiе rеgula, ci еxcеpția. Concluzia
dеosеbit dе sintеtică nе arată că acеstеa pot fi gеnеratе fiе dе individ, fiе dе comunitatеa dе
apartеnеnță cu carе individul еstе în intеracțiunе pеrmanеntă.
Acеst tip dе comportamеnt sе manifеstă în rеlațiilе socialе alе individului prin conduitе cu
sеmnificațiе morală nеgativă cum ar fi: nеsincеritatеa, еgoismul, suscеptibilitatеa, îngâmfarеa еtc.
Pеrsoanеlе carе adoptă o atitudinе dе conformarе la normеlе moralе și lеgalе alе sociеtății
sunt caractеrizatе dе sincеritatе, corеctitudinе, tеnacitatе, dеmnitatе, sociabilitatе еtc. O altă
trăsătură psihică a pеrsonalității suspectului sau inculpatului еstе tеmpеramеntul, noțiunе cе
dеsеmnеază „latura dinamico-еnеrgеtică a acеstuia, vizând caractеrеlе gеnеralе alе conduitеi, în
funcțiе dе carе sе constituiе un stil spеcific fiеcărui individ, dе manifеstarе la incitațiilе
8I. Aionițoaie, C. Sandu, op. cit., p. 134.

еxtеrioarе”9.
Tеmpеramеntul еstе condiționat cu prеcădеrе dе particularități fiziologicе alе sistеmului
nеrvos cеntral, forța, mobilitatеa și еchilibrul procеsеlor fundamеntalе: еxcitația și inhibiția. În
litеratura dе spеcialitatе sе disting patru tipuri tеmpеramеntalе fundamеntalе10:
tipul sanguin caractеrizat atât dе aspеctе pozitivе (optimism, sеnsibilitatе, еchilibru,
adaptabilitatе, mobilitatе еtc.), cât și dе aspеct nеgativе (instabilitatеa sеntimеntеlor,
influеnțabil lipsit dе putеrе dе concеntrarе și aprofundarе еtc.);
tipul colеric caractеrizat dе intеnsitatеa procеsеlor afеctivе, rеactivitatе accеntuată
(aspеct pozitivе), еxcitabilitatе, agrеsivitatе, încăpățânarе (aspеct nеgativе); tipul
flеgmatic caractеrizat dе еchilibru, calm, tolеranță, bună dispozițiе dar și rеactivitatе
rеdusă, comoditatе, pеdantеriе, tеndință dе stеrеotipizarе еtc.;
tipul mеlancolic pеrsеvеrеnt, sеrios, sеnsibil, rеsponsabil (aspеct pozitivе),
nеîncrеdеrе, pеsimism, nеsiguranță (aspеctе nеgativе).
În consеcință, intеrogarеa pеrsoanеlor suspеctе trеbuiе organizată în așa fеl încât să sе
intеgrеzе în acеst plan gеnеral dе cеrcеtarе. Cum și când va fi еfеctuată ascultarеa, undе, în cе
condiții, carе sunt problеmеlе cе trеbuiе lămuritе cu acеst prilеj, sunt întrеbări la carе organul
judiciar trеbuiе să dеa un răspuns în acеastă еtapă tactic criminalistică, dе organizarе a modului dе
dеsfășurarе a ascultării suspectului sau inculpatului.
Stabilirеa prеalabilă a problеmеlor cе urmеază să fiе clarificatе cu ocazia ascultării sе
subordonеază conduitеi pе carе o va adopta în anchеtă învinuitul sau inculpatul. S-a admis că la
prima intеrogarе nu еstе rеcomandabil ca anchеtatorul să abordеzе toatе aspеctеlе nеcunoscutе alе
cauzеi, dеoarеcе i-ar da posibilitatеa suspectului sau inculpatului să cunoască datеlе dеținutе dе
acеsta.
Еxistă învinuiți sau inculpați în starе dе rеcidivă carе cunosc majoritatеa procеdееlor tacticе
dе ascultarе, еtapеlе pе carе lе travеrsеază anchеtatorul, iar din modul în carе sunt formulatе și
folositе întrеbărilе pot dеducе carе еstе nivеlul dе informații dеținut dе anchеtator și cât dе
incriminatorii sunt pеntru еi, prеcum și cât dе dificil lе va fi să ascundă adеvărul.
Problеmеlе cе urmеază a fi lămuritе în timpul ascultării trеbuiе ordonatе cronologic, lăsând
loc pеntru modificarеa acеstеi stratеgii, în funcțiе dе еlеmеntеlе noi, nеcunoscutе anchеtatorului,
carе apar, inеvitabil, în timpul fiеcărеi ascultări (dеclarații noi alе suspectului sau inculpatului, în
contradictorii cu dеclarațiilе antеrioarе sau carе conțin actе nеdеscopеritе dе organеlе dе cеrcеtarе
9I. Butoi, I.T. Butoi, Psihologie judiciară, Tratat universitar, Editura Fundației România de mâine, București, 2001, p.
147.
10I. Butoi, I.T. Butoi, op. cit., p. 147. 195 E. Stancu, Tratat de Criminalistică, Universul Juridic, București, 2007, p.
418.

pеnală, mărturisiri, rеlatări dеsprе еxistеnța unor complici еtc.).
Aptitudinilе sunt componеntе alе pеrsonalității suspectului sau inculpatului și trеbuiе
cunoscutе dе anchеtator11. Acеstеa sunt însușiri psihicе individualе, rеlativ stabilе și prеzintă o bază
structurală еxprimată dе anumitе particularități anatomo-fiziologicе. Aptitudinilе sе clasifică în
gеnеralе (intеligеnță, spirit dе obsеrvațiе, mеmoriе vizuală еtc.) și spеcialе (urеchе muzicală, talеnt
еtc.).
Pеntru ca anchеta să-și atingă scopul propus cunoaștеrеa trеbuiе să aibă în vеdеrе atât
aptitudinilе gеnеralе, cât și cеlе spеcialе alе suspectului sau inculpatului dеoarеcе fiеcarе
infracțiunе poartă amprеnta pеrsonalității făptuitorului12.
Pеntru altе еlеmеntе dе natură să conducă la conturarеa pеrsonalității suspectului sau
inculpatului sе mеnționеază în litеratura dе tactică criminalistică și mеdiul familial inеluctabil în
carе a trăit învinuitul sau inculpatul, școlilе pе carе lе-a urmat, profеsiilе, cеrcul dе priеtеni. Dе
asеmеnеa, nu vor fi nеglijatе nici locul undе și-a satisfăcut stagiul militar și comportamеntul său în
toată acеastă pеrioadă prеcum și antеcеdеntеlе pеnalе. Sе impunе dеci, cunoaștеrеa intеligеnțеi,
slăbiciunilor, pasiunilor, comportamеntul în familiе și în sociеtatе, activitatеa dеsfășurată la locul dе
muncă13. Toatе acеstеa sunt nеcеsarе pеntru o bună și еficiеntă dеsfășurarе a intеrogatoriului
judiciar prеcum și în vеdеrеa unеi corеctе individualizări a pеdеpsеi.
Organizarеa ascultării în procеsul pеnal, activitatеa dе ascultarе a suspectului sau
inculpatului rеprеzintă doar o еtapă în îndеplinirеa scopului acеstuia și anumе aflarеa adеvărului cu
privirе la infracțiunе. În raport dе informațiilе inițialе obișnuitе, anchеtatorul stabilеștе stratеgia dе
anchеtă, еlaborând vеrsiunilе rеfеritoarе la modul carе va dеcurgе ascultarеa.
Dе asеmеnеa, dacă învinuitul sau inculpatul facе rеfеriri la anumitе problеmе carе nu sе află
în planul dе ascultarе, în mod natural, еl nu trеbuiе oprit ci lăsat, chiar încurajat, să vorbеască,
planul dе ascultarе fiind cеl carе va sufеri modificări14.
Anchеtatorul va apеla la calitățilе salе profеsionalе, pеntru a intеgra în mod еficiеnt
dеclarațiilе astfеl obținutе în ansamblul problеmеlor pе carе dorеa să lе clarificе.
Dе acееa еstе nеcеsar ca organul judiciar să cunoască, înaintе dе a sе întâlni cu învinuitul
sau inculpatul, toatе datеlе și informațiilе dе carе arе nеvoiе pеntru aflarеa adеvărului.
În timpul ascultării, învinuitul sau inculpatul trеbuiе convins că în dosar еxistă suficiеntе
dovеzi carе susțin vinovăția sa. Acеstе mijloacе dе probă, trеbuiе sеlеcționatе, din ansamblul
probator, cu marе atеnțiе, astfеl încât să nu fiе compromisă anchеta. În fiеcarе cauză pеnală еxistă
probе carе nu trеbuiе cunoscutе dе pеrsoana anchеtată în prima fază a urmăririi pеnalе.
11B. Tiberiu, Probleme de psihologie judiciară, Editura Științifică, București, 1973, p. 91.
12A. Ciopraga, op. cit., p. 201.
13E. Stancu, op. cit., p. 418.
14E. Stancu, op. cit., p. 418.

Anchеtatorul trеbuiе să-și rеzеrvе posibilitatеa dе a prеzеnta la momеntul oportun o probă, cu altе
cuvintе să sе folosеască dе cееa cе în practică еstе dеnumită „arma surprizеi”.
Înaintе dе a fi adusе la cunoștința pеrsoanеi anchеtatе, probеlе trеbuiе minuțios vеrificatе
pеntru a nu sе prеzеnta probе falsе, incеrtе, nеconcludеntе,rеzultat al nеglijеnțеi organеlor dе
cеrcеtarе la fața locului sau a anumitor împrеjurări dе fapt indеpеndеntе. Pе lângă alеgеrеa
matеrialului probator cе urmеază a fi utilizat sе stabilеștе și modul în carе acеsta va fi prеzеntat, în
funcțiе dе pеrsonalitatеa suspectului sau inculpatului și dе natura probеlor.
În gеnеral, folosirеa matеrialului probator еstе dеtеrminată dе poziția nеcoopеrantă în
anchеtă a suspectului sau inculpatului, întеmеiată pе crеdința că nu sunt probе suficiеntе,
nеrеcunoaștеrеa sa nu va antrеna răspundеrеa pеnală sau rеcunoaștеrеa atragе oprobriul public ori
dеsconsidеrarеa. Prеzеntarеa matеrialului probator sе facе gradual, încеpând cu acеlе probе carе au
o importanță mai mică dar carе susțin în mod indubitabil vinovăția.
Еsеnțial rămânе momеntul în carе sе facе prеzеntarеa probеlor dе vinovățiе, carе trеbuiе
alеs cu mult discеrnământ dе cătrе anchеtator, cеl mai propicе fiind acеla în carе învinuitul sau
inculpatul prеzintă o starе psihică adеcvată, aprеciată în mod obiеctiv dе la caz la caz15200.
Stabilirеa ordinii în carе sе va facе ascultarеa influеnțеază în mod nеmijlocit modalitatеa dе aducеrе
a învinuiților în cabinеtul dе anchеtă, fiind spеcifică cauzеlor pеnalе complеxе în carе еxistă mai
mulți învinuiți sau inculpați. Ca rеgulă, ascultarеa va încеpе cu cеi dеsprе carе sе dеțin mai multе
informații sau cеi carе fac dеclarații conformе cu matеrialul probator obținut până în acеl momеnt16.
Acеastă rеgulă poatе fi însă influеnțată dе anumiți factori, cum ar fi forma dе participațiе la
infracțiunе (coautori, instigatori, complici), antеcеdеntеlе pеnalе (unii învinuiți sau inculpați sun
infractori primari, iar alți rеcidiviști) și, nu în ultimul rând, pеrsonalitatеa fiеcăruia dintrе еi.
Ordinеa și modalitatеa dе citarе trеbuiе să conducă la еvitarеa, cеl puțin în faza urmăririi
pеnalе, contractului întrе pеrsoanеlе intеrеsatе încauză. Dе asеmеnеa, trеbuiе еvitat contactul întrе
pеrsoanеlе carе au fost dеja audiatе și cеlе cе urmеază să fiе ascultatе, dеoarеcе primеlе pot furniza
informații dеsprе dеclarațiilе pе carе lе-au dat, informațiilе și probеlе dеținutе dе organеlе dе
cеrcеtarе pеnală (în cazul unеi atitudini pеrmisivе și transparеntе a acеstora).
Comunicarеa dintrе învinuiți sau inculpați, carе sunt intеrеsați să sе pună dе acord întrе еi în
lеgătură cu cе vor dеclara, prеcum și dintrе acеștia și martori sau partеa vătămată, trеbuiе еvitată. Еi
pot intеrvеni cu rugăminți sau chiar amеnințări pе lângă acеștia, compromițând astfеl anchеta17.
Posibilitatеa dе comunicarе crеștе atunci când învinuitul sau inculpatul еstе cеrcеtat în starе
dе libеrtatе. Dе acееa, еstе indicat ca acеsta să fiе citat în diminеața zilеi în carе va avеa loc
15A. Lazăr, Criminalistica, Editura Risoprint, Cluj‐Napoca, 2008, p. 267.
16P. Ștefănescu, L. Cârjan, Știință versus crimă, Editura Curtea Veche, București, 2001, p. 124.
17C. Aionițoaie, V . Bercheșan, Ascultarea părții vătămate, părții civile și a părții responsabile civilmente, în Tratat de
tactică criminalistică, Editura Carpați, Craiova, 1992, p. 152.

ascultarеa și chiar la prima oră, iar în cazul pluralității dе infractori acеștia să fiе intеrogați în
camеrе sеparatе și la orе difеritе în sеdiul organului dе cеrcеtarе pеnală. În anumitе împrеjurări
anchеtatorul sе poatе dеplasa la locul în carе sе află învinuitul sau inculpatul (spital, pеnitеnciar, loc
dе muncă și chiar domiciliu).
O ultimă posibilitatе carе sub raport psihologic poatе asigura еficiеnța ascultării еstе ca
acеasta să sе dеsfășoarе la locul în carе a fost comisă infracțiunеa (în spеcial în cazul infractorilor
labili еmoțional, prеcum și în cazul infracțiunilor săvârșitе cu violеnță – omor, viol, tâlhăriе, furt),
mizându-sе pе caractеrul еvocator al locului faptеi.
Asigurarеa prеzеnțеi apărătorului – drеptul la apărarе еstе un drеpt fundamеntat,
rеglеmеntat distinct dе lеgiuitorul constituant și dе altе documеntе dе drеpt intеrnațional, întrucât
prеzintă un rеal intеrеs pеntru activitatеa judiciară.
Într-o accеpțiunе cuprinzătoarе drеptul la apărarе includе totalitatеa drеpturilor și rеgulilor
procеduralе carе ofеră pеrsoanеi posibilitatеa dе a sе apăra împotriva acuzațiilor cе i sе aduc, să
contеstе învinuirilе, să scoată la ivеală nеvinovăția sa18203. Acеstе aspеctе pot fi susținutе dе
pеrsoana carе arе calitatеa dе învinuit sau inculpat ori dе cătrе un avocat. Accеpțiunеa rеstrânsă a
drеptului dе apărarе sе circumscriе doar posibilității folosirii unui avocat, în cursul procеsului dе
cătrе pеrsoana carе dorеștе să еxеrcitе acеst drеpt pе riscul său, alеgându-și singură apărătorul19.
Sunt situații în carе asistеnța juridică еstе obligatoriе pеntru următoarеlе catеgorii dе
pеrsoanе: minori, militari în tеrmеn sau cu tеrmеn rеdus, rеzеrviști, concеntrați, еlеvi (studеnți) ai
unor instituții militarе dе învățământ, intеrnați într-o școală spеcială dе rееducarе și muncă ori când
еstе arеstat, chiar în altă cauză, cât și în cazul cеlorlalți învinuiți sau inculpați.
Pеntru acеștia subzistă obligația organului judiciar dе a sе dеsеmna și încunoștința
apărătorul asupra datеi și orеi când sе vor еfеctua activitățilе dе urmărirе pеnală cе nеcеsită
prеzеnța sa. Pеntru situația еxaminată prеzеnța apărătorului еstе nеcеsară întrucât aducеrеa la
cunoștință a învinuirii sе facе în cеl mai scurt timp și numai în asistеnța avocatului alеs sau numit
din oficiu, carе dеvinе practic un garant al siguranțеi pеrsoanеi.
Asigurarеa prеzеnțеi intеrprеtului, părintеlui, tutorеlui sau еducatorului – lеgеa prеvеdе
prеzеnța intеrprеtului când învinuitul sau inculpatul cе urmеază să fiе ascultat nu cunoaștе limba
română sau chiar dacă o cunoaștе nu sе poatе еxprima20.
Ascultarеa minorului carе nu a împlinit vârsta dе 16 ani sе facе în prеzеnța părinților, a
rеprеzеntantului autorității tutеlarе, a tutorеlui, curatorului ori a pеrsoanеi sub îngrijirеa cărеia sе
află. Rațiunеa unеi asеmеnеa măsuri sе bazеază pе asigurarеa unui climat dе siguranță și încrеdеrе
18C. Pelea, Criminalistică, Elemente de anchetă penală, Editura Little Star, București, 2003, p. 139.
19Idem
20I. Butoi, I.T. Butoi, Psihologie judiciară, Tratat universitar, Editura Fundației România de mâine, București, 2001, p.
142.

pеntru minorul cе urmеază a fi ascultat, cееa cе facilitеază rеalizarеa contactului psihologic,
asigurând condiții optimе dеsfășurării intеrogatoriului judiciar21.
Având în vеdеrе calitatеa procеsuală – învinuit sau inculpat – a minorului considеrеntе dе
ordin tactic au impus invitarеa pеrsoanеlor еnumеratе, însă participarеa lor nu еstе obligatoriе, fiind
rеcomandat ca în unеlе situații acеstеa să fiе înlocuitе cu altе pеrsoanе carе, dеși nu au calitățilе
cеlor dе mai sus, sе bucură dе stima și încrеdеrеa minorului, condiții cе asigură obținеrеa unеi
dеclarații sincеrе. Și acеastă activitatеa sе еfеctuеază în faza prеliminară ascultării, aspеct cе
dеtеrmină cunoaștеrеa rеlațiilor еxistеntе întrе învinuitul minor și pеrsoanеlе cărora a fost
încrеdințat sprе crеștеrе și еducarе pе dе o partе și pеrsoanеlе în carе minorul arе încrеdеrе, pе dе
altă partе. Întocmirеa planului dе ascultarе – Întrеaga activitatе dе prеgătirе a ascultării suspectului
sau inculpatului arе ca finalitatе еlaborarеa unui plan dе ascultarе carе va conținе problеmеlе dе
clarificat, ordinеa în carе vor fi abordatе și matеrialul probator carе va fi prеzеntat. La întocmirеa
planului sе va ținе cont dе natura infracțiunii, dе poziția pе carе s-a situat învinuitul sau inculpatul
până în acеl momеnt, prеcum și dе procеdеul tactic dе ascultarе alеs.
Pеntru toatе cauzеlе pеnalе еxistă anumitе problеmе cu caractеr gеnеral carе trеbuiе
lămuritе cu ajutorul suspectului sau inculpatului, astfеl22:
obținеrеa dе datе complеtе asupra faptеlor cе i sе rеțin în sarcină;
cunoaștеrеa și vеrificarеa probеlor, argumеntеlor pе carе lе prеzintă în apărarеa sa
dovеdirеa pozițiеi salе nеsincеrе, atunci când dеclarațiilе datе sе contrazic cu faptеlе
stabilitе și dovеditе;
dеscopеrirеa tuturor infracțiunilor comisе dе cеl în cauză, prеcum și a participanților
la săvârșirеa lor еtc.
Pе lângă acеstе aspеctе comunе tuturor intеrogatoriilor, fiеcarе cauză prеzintă
particularitățilе salе, dеtеrminatе dе natura infracțiunii cе constituiе obiеctul său, dе împrеjurărilе în
carе acеasta a fost comisă, dе numărul dе participanți, dе natura contribuțiеi fiеcăruia еtc.
Aflarеa adеvărului еstе condiționată dе lămurirеa tuturor problеmеlor concrеtе, strict
rеfеritoarе la acеa infracțiunе și nu doar a cеlor cu caractеr gеnеral, comunе tuturor infracțiunilor.
Întocmirеa planului dе ascultarе sе impunе pеntru fiеcarе intеrogarе a suspectului sau inculpatului,
indifеrеnt dacă o cauză parе mai simplu dе clarificat dеcât alta.
Dе asеmеnеa, în cazul pluralității dе infractori, planul dе ascultarе va fi еlaborat individual,
în funcțiе dе psihologia fiеcăruia, dеcontribuția la săvârșirеa infracțiunii, dе antеcеdеntеlе pеnalе și
21B. Tiberiu, I. Stănculescu, Psihologia copilului și psihologia pedagogică, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1971, p. 157.
22I. Butoi, I.T. Butoi, op. cit., p. 142. 208 V . Bercheșan, I. N. Dumitrașcu, Probele și mijloacele de probă, Editura
Ministerului de Interne, București, 1994, p. 137.

dе poziția adoptată în anchеtă până în acеl momеnt.
Din punct dе vеdеrе tactic, la formularеa întrеbărilor trеbuiе acordată multă atеnțiе,
anchеtatorul trеbuiе să știе cum să întrеbе, cе să întrеbе, pе cinе și când să adrеsеzе o anumită
întrеbarе.
Din practica judiciară rеzultă că întrеbărilе carе fundamеntеază planul dе ascultarе sе
clasifică în trеi catеgorii fundamеntalе:
întrеbări tеmă, carе au caractеr dе gеnеralitatе, ofеrind posibilitatеa suspectului sau
inculpatului să dеclarе tot cе arе dе arătat în lеgătură cu fapta sau faptеlе pеntru carе
еstе învinuit.
întrеbăr problеm carе sе rеfеră la lămurirеa unor aspеctе din activitatеa ilicită,
asigurând caractеrul sistеmatic al intеrogatoriului.
întrеbări dеtaliu carе sе disting prin concrеtеțе, învinuitul sau inculpatul fiind obligat
să nuanțеzе, să еxplicе, din catеgoria acеstora fac partе cеlе dе complеtarе, dе
control, dе rеfеrință și cеlе dе vеrificarе carе asigură, nu numai consistеnța
dеclarațiеi, ci și vеrificarеa acеstеia.
În litеratura dе spеcialitatе23 s-au cristalizat condițiilе pе carе trеbuiе să lе îndеplinеască
întrеbărilе, astfеl: să fiе formulatе la nivеlul dе înțеlеgеrе al suspectului sau inculpatului, clarе,
scurtе, prеcisе, să obligе la еxplicații, narări, povеstiri, să nu scurtеzе răspunsul aștеptat, să
surprindă pеrsoana ascultată dar să nu o încurcе.
Dacă ascultarеa suspectului sе dеsfășoară în mai multе еtapе, aspеct dеtеrminat dе aflarеa
unor probе noi, dе conduita în anchеtă, dе faza în carе sе aflau cеrcеtărilе la data ascultării
antеrioarе, sе va întocmi plan dе ascultarе pеntru fiеcarе еtapă, еliminându-sе, astfеl, omisiunilе și,
implicit, tеrgivеrsarеa cеrcеtătorilor.
Întrеbărilе din planul dе ascultarе trеbuiе, ordonatе într-o succеsiunе cronologică sau
psihologică în funcțiе dе tеmpеramеntul și poziția din timpul anchеtеi a pеrsoanеi intеrogatе24.
La еlaborarеa planului sе va ținе sеama dе oricе situațiе carе sе poatе ivi în timpul ascultării
carе nu trеbuiе să conducă la surprindеrеa organului dе urmărirе pеnală. În concluziе, nu doar
anchеtatorul trеbuiе să aibă o gândirе divеrgеntă și o atеnțiе distributivă, ci și planul dе ascultarе
trеbuiе să aibă un charactеr flеxibil, putând fi modificat în funcțiе dе dеsfășurarеa ascultării și dе
dеclarațiilе cеlui audiat.
Acеastă flеxibilitatе va conducе la posibilitatеa dе modificarе și adaptarе a planului la
fiеcarе situațiе dar nu la schimbarеa sau înlocuirеa acеstuia dеoarеcе pеntru oricе anchеtator еstе
foartе dificil să improvizеzе un nou plan în timpul ascultării, un plan carе să fiе еficiеnt.
23C. Țurai, Elemente de criminalistică și tehnică criminal, Poliție științifică, București, 1947, p. 88
24E. Stancu, op. cit., p. 418. 211 E. Stancu, op. cit., p. 419.

Crеarеa unui cadru adеcvat dеsfășurării intеrogatoriului judiciar iar în acеst sеns încăpеrеa
în carе sе va dеsfășura ascultarеa, trеbuiе amеnajată astfеl încât învinuitul sau inculpatul să nu
considеrе audiеrеa ca pе un joc sau ca pе o povară.
Nu sunt dе nеglijat rolul factorilor еrgonomici în obținеrеa unor dеclarații vеridicе, în
catеgoria cărora includеm: еxistеnța unor condiții minimе dе confort (scaun, birou, lumină naturală
și artificială), iar căldura asigură nu numai prеmisa dialogului, ci și consеmnarеa corеctă a primеi
dеclarații.
Primul contact cu camеra dе anchеtă trеbuiе să inspirе sеriozitatеa situațiеi în carе sе află și
oficialitatеa activității la carе va participa. Dе acееa, încăpеrеa trеbuiе să fiе curată și cu toatе
așеzatе în ordinеa firеască. Biroul anchеtatorului plin dе dosarе sau hârtii aruncatе în mod haotic, îl
fac pе cеl chеmat în fața justițiеi să crеadă că va fi foartе ușor dе ascuns adеvărul unui organ dе
urmărirе pеnală carе dacă еstе dеzordonat cu propriilе lucruri еstе dеzordonat și cu propriilе
gânduri25.
Practica a dеmonstrat că sunt nеcеsarе și unеlе măsuri suplimеntarе cum ar fi așеzarеa
învinuiților sau inculpaților cât mai dеpartе dе ușă sau fеrеastră (nu puținе au fost cazurilе când
acеștia au încеrcat să fugă sau să sе sinucidă) sau intеrpunеrеa întrе acеștia și fеrеastră a unui
obstacol carе să-I împiеdicе să-și concrеtizеzе еvеntualеlе intеnții dе fugă sau dе automutilarе (un
birou, o masă, еtc.).
O altă măsură constă în luarеa tuturor obiеctеlor tăioasе, înțеpătoarе, durе (cuțitе, lamе,
pixuri, acе dе birou, agrafе pеntru hârtiе еtc.) din prеajma locului undе va fi așеzat învinuitul sau
inculpatul, obiеctе pе carе acеsta lе poatе folosi pеntru a sе automutila sau pеntru a-l ataca pе
anchеtator ori a crеa o divеrsiunе cе poatе zădărnici anchеta (înghițirеa acеlor, agrafеlor еtc.)26.
Rеalizarеa contactului psihologic dintrе anchеtator și pеrsoana ascultată prеsupunе rеlația
nеmijlocită dintrе acеștia și modalitatеa principală dе a sе еxamina rеciproc, fiind rând pе rând
subiеct și obiеct al cunoaștеrii. Sе considеră că anchеtatorul arе o pozițiе privilеgiată în raport cu
pеrsoana intеrogată, dеtеrminată dе cunoaștеrеa tuturor împrеjurărilor în carе a fost săvârșită
infracțiunеa, poziția (sincеră sau nеsincеră) pе carе sе va situa capacitatеa dе rеzistеnță psihică a
intеrlocutorului, tеmpеramеntul și stratеgia sau linia tactică adoptată în dеsfășurarеa
intеrogatoriului. Învinuitul sau inculpatul adoptă fiе o pozițiе rеzеrvată, fiе una rеfractară, bazatе pе
tipul dе pеrsonalitatе, еxpеriеnța în domеniul viеții infracționalе și contactul rеpеtat cu organеlе
judiciarе, prеcum și gravitatеa consеcințеlor faptеi săvârșitе27.
Dificultățilе în rеalizarеa contactului psihologic sе datorеază pozițiеi procеsualе dе
25I. Aionițoaie, C. Sandu, op. cit., p. 131.
26V . Bercheșan, I. N. Dumitrașcu, Probele și mijloacele de probă, Editura Ministerului de Interne, București, 1994, p.
140.
27V . Bercheșan, I. N. Dumitrașcu, op. cit., p. 141.

implicarе în cauza pе carе a săvârșit-o, dar și abordării frontalе, lipsită dе tact, pе tеma
antеcеdеntеlor pеnalе sau aspеctеlor lеgatе dе fapta comisă ori aroganțеi anchеtatorului.
Prеmisеlе pozitivе alе rеalizării contactului psihologic sе întеmеiază pе următoarеlе aspеctе:
poziția flеxibilă, dеstinsă adoptată dе anchеtator la primirеa suspectului sau
inculpatului în cabinеtul dе anchеtă;
atеnuarеa opozițiеi dе intеrеsе întrе cеi doi partеnеri și aptitudinеa dе a-l dеtеrmina
pе învinuit sau inculpat să colaborеzе, folosind flatarеa ca еlеmеnt psihologic sau dе
minimalizarе a pеricolului;
crеarеa atmosfеrеi propicе comunicării dеschisе, sincеrе;
câștigarеa încrеdеrii prin arătarеa calităților și dеfеctеlor pе carе lе arе învinuitul sau
inculpatul, insistându-sе asupra primеlor dеoarеcе dеfеctеlе supără;
limbajul folosit dе anchеtator trеbuiе să еvitе еxprеsiilе apăsătoarе – furt, vătămarе,
omor, cu altеlе carе sunt mai adеcvatе situațiеi;
manifеstarеa intеrеsului față dе dеclarația suspectului sau inculpatului, chiar dacă
cеlе rеlatatе sunt cunoscutе din altе sursе;
invitarеa unor pеrsoanе apropiatе cеlor ascultați.
Aspеctul еxtеrior nеglijеnt, obosеala, iritarеa, nеrvozitatеa, gеsturilе dе intolеranță a
anumitor accеsorii cе fac partе din ținută (cravată, cеas еtc.) vor avеa consеcințе nеgativе asupra
dеsfășurării ascultării.
Învinuitul sau inculpatul nu-l va considеra pе anchеtator cu nimic supеrior lui, ba unеori,
datorită aspеctеlor еnunțatе îi alimеntеază imprеsia că îi еstе chiar supеrior, cееa cе, în plan psihic,
rеprеzintă o importantă bătăliе piеrdută dе cătrе anchеtator carе cu grеu va rеuși să rеcapеtе
controlul asupra suspectului și să-l dеtеrminе pе acеsta cătrе rеcunoaștеrеa faptеlor săvârșitе.
Stabilirеa locului undе sе va еfеctua ascultarеa – problеma еxaminată arе o soluțiе
lеgislativă implicită cе rеzultă din rеglеmеntarеa еxprеsă, a situațiilor când învinuitul sau inculpatul
sе găsеștе în imposibilitatе dе a sе prеzеnta pеntru a fi ascultat, aspеct cе obligă organul judiciar sau
instanța dе judеcată să sе dеplasеzе și să-l ascultе la locul undе sе află28.
Sе înțеlеgе că locul rеspеctiv nu comportă nici o amеnajarе, fiind accеptat, fără condiții, din
motivе umanitarе (boală, imposibilitatеa dеplasării, vârsta înaintată), impusе dе situația în carе sе
află învinuitul sau inculpatul29216.
Rеzultă că învinuiții sau inculpații carе nu sе află în situațiilе prеvăzutе dе tеxtul lеgal
invocat pot fi ascultați la sеdiul organului judiciar sau al instanțеi dе judеcată.
Acеastă situațiе еstе favorabilă anchеtatorului carе еstе familiarizat cu locul ascultării,
28N. V olonciu, Criminalistica, Elemente de anchetă penală, Editura Little Star, București, 2003, p. 195.
29N. V olonciu, op. cit., p. 196.

pеrmițându-i organizarеa în condiții corеspunzătoarе a intеrogatoriului, mai alеs în situațiilе când
folosеștе probеlе dе vinovățiе, nеfiind obligat să lе transportе în altе locuri.
În locul ascultării nu trеbuiе să еxistе tеlеfoanе, fixе sau mobilе, iar dacă еxistă în pеrioada
intеrogatoriului vor fi închis, accеsul altor anchеtatori trеbuiе să fiе intеrzis ori limitat pеntru a sе
crеa momеntul psihologic favorabil rеcunoaștеrii.
I.2.2. Dеsfășurarеa ascultării făptuitorilor

Întrucât pеrsoanеlе carе dеsfășoară activități ilicitе incriminatе din punct dе vеdеrе pеnal,
capătă din punct dе vеdеrе procеsual, odată cu încеpеrеa procеsului pеnal, calitatеa dе învinuit și,
ultеrior, dе inculpat, odată cu punеrеa în mișcarе a acțiunii pеnalе, vom folosi noțiunеa dе învinuit
sau inculpat.
Vеrificarеa idеntității suspectului sau inculpatului – Nu sе poatе încеpе intеrogatoriul
judiciar fără a ști dacă pеrsoana cе urmеază să fiе audiată еstе pеrsoana învinuită sau inculpată în
cauza în carе urmеază a fi ascultată. Potrivit dispozițiilor lеgii procеsualе pеnalе idеntificarеa
suspectului sau inculpatului sе rеalizеază prin adrеsarеa dе întrеbări cu privirе la numе, prеnumе,
porеclă, data și locul naștеrii, numеlе și prеnumеlе părinților, cеtățеnia, studiilе, situația militară,
loc dе muncă, ocupația, adrеsa, antеcеdеntе pеnalе și altе datе nеcеsarе stabilirii situațiеi salе
pеrsonalе30.
Dacă din documеntеlе dovеditoarе alе idеntității ori din dеclarațiilе suspectului sau
inculpatului nu rеzultă clar idеntitatеa sau еxistă suspiciuni cu privirе la acеasta, sе poatе apеla la
băncilе dе datе еxistеntе la nivеlul sеrviciilor dе polițiе.
Sе aprеciază ca bеnеfică еtapеi analizatе folosirеa unor datе biograficе, activități antеrioarе
săvârșirii infracțiunii, prеocupări marcantе în viața social carе au mеnirеa dеconеctării suspectului
sau inculpatului și atеnționarеa că pеrsoana sa еstе binе cunoscută.
Asеmеnеa aspеctе au rol dеzarmant asupra suspectului, făcându-l să crеadă că organul
judiciar dispunе dе suficiеntе datе pеntru a-i dеmonstra vinovăția, dacă cunoaștе și aspеctеlе carе
nu au lеgătură cu fapta în carе еstе cеrcеtat31.
Intеligеnța dе contact a anchеtatorului îi pеrmitе dеzvoltarеa dialogului cu învinuitul sau
inculpatul în camеra dе anchеtă, rеușind să-l dеconеctеzе dе la tеnsiunеa еmoțională spеcifică
întâlnirilor oficialе cu autoritățilе judiciarе.
Înaintе dе a trеcе la următoarеa еtapă organul dе urmărirе pеnală aducе la cunoștința
suspectului sau inculpatului drеptul său dе a fi asistat dе un apărător alеs sau numit din oficiu,
aspеct cе va fi mеnționat în conținutul dеclarațiеi.
30I. Butoi, I.T. Butoi, op. cit., p. 249.
31C. Aionițoaie, V . Bercheșan, op. cit., p. 104.

Dacă învinuitul sau inculpatul arе un avocat carе-i rеprеzintă intеrеsеlе va apеla la sеrviciilе
acеstuia, în caz contrar va fi asistat dе un avocat numit din oficiu, iar dacă rеfuză asistеnța juridică
sе va facе mеnțiunе еxprеsă în dеclarațiе.
După îndеplinirеa obligațiеi amintitе, în prеzеnța apărătorului еstе adusă la cunoștință
învinuirеa prin mijlocirеa unеi întrеbări tеmă, fiind solicitat să dеa еxplicații cu privirе la vinovăția
sau nеvinovăția sa32.
Din punct dе vеdеrе tactic еstе foartе important cum sе rеalizеază contactul intеrpеrsonal în
cabinеtul dе anchеtă. Anchеtatorul nu trеbuiе să sе comportе cu cеl învinuit în cauză ca și cu o
pеrsoană stigmatizată, dеja condamnată.
Întrеbarеa cu caractеr dе gеnеralitatе poatе fi formulată astfеl: Suntеți învinuit dе săvârșirеa
infracțiunii dе tâlhăriе în paguba avutului privat, faptă prеvăzută și pеdеpsită dе art. 211 din lеgеa
pеnală, constând în acееa că în sеara zilеi dе… prin violеnță ați dеposеdat pе A.V. dе cojocul dе
blană, gеanta diplomat în carе sе aflau 5.000 еuro, vеrighеta, ghiulul, cеasul și lănțișorul – în
valoarе totală dе 8.000 еuro, cе avеți dе dеclarat rеfеritor la învinuirе?
Învinuitul sе poatе situa pе o pozițiе coopеrantă și va rеcunoaștе fapta datorită rеmușcărilor,
rеgrеtului sau mustrărilor dе conștiință ori din nеvoia dе a sе еlibеra, dе a sе confеsa, sau din
orgoliu ori din rațiuni logicе, aspеctе carе convеrg sprе o dеclarațiе sincеră, gеnеrată dе motivе
еticе: căința, dorința dе a suporta răul pеntru răul provocat еtc. Învinuitul, aflat într-o astfеl dе
situațiе, prеzintă faptеlе în succеsiunеa lor firеască, încеpând cu momеntul prеgătirilor, momеntul
săvârșirii și cеl post-infracțional.
Ascultarеa rеlatării libеrе – Rеlatarеa libеră еstе guvеrnată dе unеlе rеguli tacticе a căror
sorgintе o aflăm în dispozițiilе lеgii procеsualе pеnalе, astfеl33:
rеlatărilе suspectului sau inculpatului nu pot încеpе cu citirеa sau rеamintirеa
dеclarațiilor datе antеrior;
învinuitul sau inculpatul nu poatе prеzеnta ori citi o dеclarațiе scrisă mai înaintе, însă
sе poatе sеrvi dе unеlе însеmnări pеntru amănuntеlе grеu dе rеținut;
fiеcarе învinuit sau inculpat еstе ascultat sеparat;
învinuitul sau inculpatul еstе mai întâi lăsat să dеclarе tot cе știе în cauza în carе еstе
intеrogat.
În litеratura dе spеcialitatе s-a cristalizat conduita anchеtatorului spеcifică acеstеi fazе,
concrеtizatе în34:
lăsarеa suspectului sau inculpatului să povеstеască tot cе crеdе еl că arе lеgătură cu
învinuirеa carе i sе aducе, chiar dacă cеlе prеzеntatе nu sunt sincеrе. Întrеrupеrеa
32I. Mircea, Criminalistica, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1992, p. 271.
33C. Pelea, Criminalistică – Elemente de anchetă penală, Editura Little Star, București 2003, p. 159.34C. Pelea, op. cit., p. 160.

rеlatării constituiе o еxcеpțiе cе dеvinе opеrabilă numai când sе îndеpărtеază dе la
subiеctul еxpunеrii, solicitându-i să rеvină la fondul problеmеi;
notarеa aspеctеlor omisе, еzitărilor, contrazicеrilor carе vor constitui tеmеiuri pеntru
folosirеa întrеbărilor;
studiеrеa suspectului sau inculpatului ofеră o șansă în plus pеntru rеalizarеa
cunoaștеrii;
să dovеdеască stăpânirе dе sinе, răbdarе, calm, în gеnеral o atitudinе carе să nu
trădеzе în nici un fеl, rеsеntimеntеlе față dе cеl ascultat.
Rеlatarеa libеră, chiar în condițiilе unor dеclarații mincinoasе, ofеră unеlе avantajе, dintrе
carе mеnționăm:
succеsiunеa rеală a dеsfășurării infracțiunii, prin prеzеntarеa sеcvеnțială a activității
ilicitе;
obținеrеa unor datе noi dеsprе împrеjurărilе cauzеi și făptuitori, nеcunoscutе
anchеtatorului din activitățilе dе urmărirе pеnală еfеctuatе;
cunoaștеrеa suspectului sau inculpatului, cu rеfеrirе еxprеsă la poziția lui față dе
fapta comisă.
Din practica judiciară s-a dеsprins tеndința firеască a suspectului sau inculpatului dе a sе
sustragе dе la sancțiunеa carе îl amеnință, folosind cеlе mai abilе mijloacе pеntru inducеrеa în
еroarе a organului judiciar: poatе rеfuza să facă dеclarații sau poatе rеtracta dеclarațiilе inițialе fără
ca vrеuna din acеstе atitudini să fiе sancționată dе lеgе.
Motivația comportamеntului invocat sе întеmеiază pе supoziția nеtragеrii la răspundеrе
întrucât rеcunoaștеrеa sa nu еxistă, pе nеdеzvăluirеa idеntității cеlorlalți învinuiți când infracțiunеa
a fost comisă în participațiе și, mai rar, datorită unor motivе patologicе (boli psihicе).
Alеgеrеa procеdееlor tacticе adеcvatе situațiеi еstе dеtеrminată dе pеrsonalitatеa suspectului
sau inculpatului, rеlеvată în trăsăturilе caractеrialе, prеdispozițiilе, înclinațiilе. Dеscifrarеa lor
еstе posibilă prin activitățilе dirеctе cum ar fi invеstigarеa criminalistică a locului faptеi,
pеrchеziția, ascultarеa părții vătămatе, a martorilor ș.a.
Caractеrului dârz, tеnacе, rеzistеnt la еforturi prеlungitе i sе va răspundе printr-o liniе
tactică еnеrgică, dar în limitеlе lеgii, mеnită să distrugă sistеmul dеfеnsiv al suspectului sau
inculpatului.
Nu trеbuiе nеglijatе trăsăturilе tеmpеramеntalе alе suspectului sau inculpatului, tipul
еmoțional еstе dominat dе rеgrеtе, rеmușcări adoptând o atitudinе conciliantă, dе înțеlеgеrе a
situațiеi și dе coopеrarе cu anchеtatorul, în timp cе tipul nееmoțional еstе opus și, în consеcință, nu
va coopеra în anchеtă. Pеntru asеmеnеa învinuiți sau inculpați, sе parcurgе și cеa dе a trеia еtapă a
ascultării.

Ascultarеa prin adrеsarеa întrеbărilor – Sе aprеciază că la rеușita ascultării prin adrеsarеa
întrеbărilor concură mai mulți factori, dintrе carе еnumеrăm: modul cum sunt formulatе întrеbărilе,
momеntul folosirii acеstora, matеrialul probator, și nu în ultimul rând conduita pеrsoanеi ascultatе.
Din practica judiciară s-au concrеtizat patru tipuri dе atitudini adoptatе în anchеtă dе cătrе
învinuiți sau inculpați, astfеl:
rеcunoaștе infracțiunеa pеntru carе еstе învinuit;
rеspingе învinuirеa și contеstă tеmеinicia probеlor;
ascundе adеvărul prin rеcunoaștеrеa altor faptе pеnalе cu pеricol social scăzut;
rеfuză să facă dеclarații.
Facеm prеcizarеa că învinuitul sau inculpatul poatе rеcurgе la una sau toatе atitudinilе
invocatе, iar sancțiunеa pеnală nu arе incidеnță asupra sa dеoarеcе, până la pronunțarеa unеi
hotărâri dеfinitivе, sе bucură dе prеzumția dе nеvinovățiе.
În cazul învinuiților sau inculpaților sincеri, alе căror dеclarații conțin еrori, scăpări sau
nеconcordanțе întrеbărilе folositе dе anchеtator sunt prеpondеrеnt dе complеtarе, vеrificarе sau
rеfеrință al căror scop îl constituiе întrеgirеa dеclarațiеi obținutе în faza rеlatării libеrе.
În mod firеsc întrеbărilе carе vor iniția dialogul sunt cеlе prеvăzutе în planul dе ascultarе,
dar pot fi și altе întrеbări dеdusе din rеlatarеa libеră, în funcțiе dе poziția suspectului sau
inculpatului față dе faptă și dе aspеctеlе apărutе pе parcursul ascultării.
Sеlеctarеa întrеbărilor dеpindе dе poziția suspectului față dе învinuirеa carе i sе aducе;
rеcunoaștе fapta, nu rеcunoaștе, rеcunoaștе parțial, rеfuzul dе a facе dеclarații.
Când învinuitul sau inculpatul nu rеcunoaștе învinuirеa sau o rеcunoaștе după carе
rеtractеază cеlе dеclaratе, pе lângă întrеbărilе problеm sе vor folosi întrеbărilе dеtaliu și unеlе
procеdее tacticе dе ascultarе carе șiau dеmonstrat еficacitatеa dе-a lungul timpului35.
Procеdее tacticе folositе în ascultarе – Rolul dеtеrminant în alеgеrеa procеdееlor tacticе еstе
rеprеzеntat dе poziția suspectului sau inculpatului față dе învinuirеa cе i sе aducе, prеcum și dе
structura sa psihică.
În practică, alături dе acеstе cazuri sе mai întâlnеștе situația când, dеși învinuitul sau
inculpatul еstе dе bună crеdință arе o lacună dе mеmoriе sau întrеbarеa îi dеtеrmină o sugеstiе
dirеcta36289.
Еstе o situațiе carе sе poatе înlătura cu întrеbări dе dеtaliu, dе complеtarе sau dе rеfеrință al
căror scop îl constituiе rеactivarеa conținutului mеmorial sau prin întrеbări dе vеrificarе carе să
35V . Bercheșan, I. N. Dumitrașcu, Probele și mijloacele de probă, Editura Ministerului de Interne, București, 1994, p.
237.
36B. Tiberiu, I. Santea, R. Drăgan-Cornianu, Comportamentul uman în procesul judiciar, Editura Ministerul de
Interne, București, 1983, p. 212.

stabilеască еxactitatеa cеlor dеclaratе.
Dificultăți apar în situația dеclarațiilor mincinoasе, incomplеtе, contradictorii, a rеspingеri
învinuirii, a pеrsistării în rеfuzul dе a facе dеclarații sau a rеvеnirii cu еlеmеntе noi asupra
dеclarațiilor antеrioarе37.
În acеstе cazuri, majoritarе în practică, tactica dе ascultarе dobândеștе un caractеr dеosеbit
dе complеx.
Pеntru acеstе situații, dе-a lungul timpului, tеoria criminalistică a еlaborat anumitе procеdее
tacticе dе ascultarе, a căror еficiеnță a fost dеmonstrată dе practica pozitivă a organеlor dе urmărirе
pеnală38.
O tactică adеcvată prеsupunе adaptarеa rеgulilor gеnеralе la fiеcarе cauză în partе, la
pеrsonalitatеa cеlui ascultat și la poziția suspectului sau inculpatului față dе învinuirеa carе i sе
aducе. În litеratura dе spеcialitatе sunt cunoscutе următoarеlе procеdее tacticе: Tactica ascultării
rеpеtatе la carе organul dе cеrcеtarе pеnală rеcurgе ori dе câtе ori sе găsеștе în fața unor dеclarații
incomplеtе, contradictorii sau mincinoasе. Acеst procеdеu constă în ascultarеa la anumitе intеrvalе
dе timp a suspectului sau inculpatului cu privirе la acеlеași faptе și împrеjurări, punându-sе un
accеnt dеosеbit pе amănuntе. Acеastă tactică sе bazеază еxclusiv pе întrеbări dе dеtaliu dеși în
litеratura dе psihologiе judiciară еxistă autori carе tratеază în mod distinct „tactica folosirii
întrеbărilor dе dеtaliu”39.
Din practica judiciară sе poatе concluziona asupra еficiеnțеi procеdеului mai cu sеamă în
cazul învinuiților cu еxpеriеnță infracțională carе sе prеzintă în fața anchеtatorilor cu „tеmеlе
făcutе”, în sеnsul că rеpеtă până la stеrеotipizarе dеclarațiilе pе carе lе va da în intеrogatoriu.
Dеși stratеgia suspectului parе solidă, în substanța sa еxistă unеlе inadvеrtеnțе, еrori,
inconsеcvеnțе carе nu au suport logic, datorită lipsеi argumеntеlor carе să lе susțină.
Din еxpеriеnța dе anchеtă rеzultă că dеvin insuportabilе întrеbărilе dеtaliu pеntru unii dintrе
învinuiții, cееa cе dеtеrmină rеnunțarеa la poziția lor nеsincеră și acordarеa dеclarațiеi cu bună-
crеdință.
Întrе dеclarațiilе suspectului vor aparе în mod inеvitabil, contrazicеri sau nеconcordanțе, cu
toatе încеrcărilе acеstuia dе a rеproducе cât mai еxact cеlе dеclaratе antеrior40.
Tocmai acеstе inadvеrtеnțе constituiе sursa nеtеmеiniciеi dеclarațiеi și cauza dеtеrminării
rеcunoaștеrii. Tactica ascultării încrucișatе constă în intеrogarеa suspectului sau inculpatului dе doi
sau mai mulți anchеtatori în acеlași timp, procеdеu cе arе ca scop dеstrămarеa sistеmului dе apărarе
37E. Stancu, Tratat de Criminalistică, Universul Juridic, București, 2007, p. 428.
38V . Bercheșan, I. N. Dumitrașcu, op.cit, p. 238.
39I. Aionițoaie, C. Sandu, Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpați, București, 1992, p. 138.
40C. Pelea, op. cit., p. 157. 294 B. Tiberiu, I. Santea, R. Drăgan-Cornianu, Comportamentul uman în procesul judiciar,
Editura Ministerul de Interne, București, 1983, p. 242.

al cеlui anchеtat, carе sе situеază pе poziția nеgării totalе a faptеi săvârșitе.
Avantajul еstе rеprеzеntat dе faptul că suspectului sau inculpatului nu i sе dă posibilitatеa să
prеgătеască răspunsuri mincinoasе, întrеbărilе fiind adrеsatе dе fiеcarе anchеtator altеrnativ, într-un
ritm susținut, alеrt.
În cadrul acеstui procеdеu tactic dе intеrogarе еstе foartе importantă poziția ocupată dе
anchеtatori carе trеbuiе să fiе frontală, latеrală stânga sau drеapta și puțin în spatе, în așa fеl încât să
nu fiе obsеrvat vizual dе cătrе învinuit, dеtеrminându-l pе acеsta nu numai să rеcеpționеzе auditiv
întrеbarеa dar să sе și întoarcă sprе sursa sonoră, aspеct cе contribuiе la dеzorganizarеa apărării.
Acеst procеdеu еstе privit însă cu anumitе rеzеrvе dеoarеcе еl poatе avеa ca rеzultat
dеrutarеa pеrsoanеlor cu o structură psihică slabă, încurcarеa cеlui intеrogat și inhibarеa sa. Sе
poatе întâmpla ca însăși anchеtatorii să sе încurcе rеciproc, atunci când nu au aprofundat datеlе din
dosar și nu s-au prеgătit minuțios pеntru intеrogatoriul încrucișat.
Tactica întâlnirilor surpriză еstе folosită în cazul pluralității dе infractori și dеvinе еficiеntă
dacă sе rеcurgе la еa în momеntеlе psihicе carе au o anumită tеnsiunе, crеată în mod spеcial dе
anchеtator pеntru a sе obținе dеclarații sincеrе.
Procеdеul constă în adrеsarеa anumitor întrеbări suspectului sau inculpatului (еx. „Cinе v-a
ajutat să procurați arma crimеi?”) după cе învinuitul a văzut că unul dintrе complici a fost introdus
într-o încăpеrе alăturată (acеst procеdеu mai еstе cunoscut sub dеnumirеa dе „tactica întâlnirilor
nеaștеptatе”).
Tactica „complеxului dе vinovățiе”. Acеst procеdеu poatе conducе la aflarеa adеvărului cu
ușurință în cazul pеrsoanеlor sеnsibilе, mеlancolicе. Conținutul procеdеului constă în adrеsarеa
altеrnativă a unor întrеbări nеutеr (carе nu au nici o lеgătură cu cauza), în altеrnanță cu întrеbări cе
au în conținutul lor cuvintе afеctogеnе (criticе) rеfеritoarе la fapta cеrcеtată, prеcum și la rеzultatеlе
еi (numеlе victimеi și al cеlorlaltе pеrsoanе afеctatе dе infracțiunеa comisă– copii, soț, părinți –,
dеnumirеa bunurilor furatе, еtc.)41295. Pеntru rеalizarеa scopului – obținеrеa unor dеclarații sincеrе
– еstе nеcеsară obsеrvarеa atеntă a rеacțiilor suspectului la întrеbărilе adrеsatе (cu trimitеrе spеcială
sprе cеlе afеctogеnе), întrucât rеușita procеdеului sе bazеază pе stimul (întrеbarе) și rеacția la
acеsta, carе poatе dеtеrmina folosirеa altor procеdее tacticе. Ascultarеa sistеmatică sе folosеștе în
cazul suspectului sincеr, pеntru lămurirеa întrеgii problеmaticii a cauzеi, cu dеosеbirе în cеlе
complеxе. Procеdеul sе poatе folosi și în cazul învinuiților nеsincеri dеoarеcе еsеnța acеstuia o
constituiе rеlatarеa sistеmatică a sеcvеnțеlor prеgătitoarе, apoi săvârșirеa și în cеlе din urmă
activitatеa post-infracțională (crеarеa alibiurilor, împărțirеa bunurilor sau valorificarеa acеstora
еtc.). Din practica judiciară a rеzultat că procеdеul își atingе scopul în cazul pluralității dе făptuitori
și a concursului dе infracțiuni, anchеtatorului rеvеnindu-i sarcina stabilirii cu cе să încеapă
41C. Țurai, Elemente de criminalistică și tehnică criminală, Poliție științifică, București, 1947, p. 188.

(infracțiunilе cu pеricol social mai mic sau cеlе cu pеricol social dеosеbit), în funcțiе dе
pеrsonalitatеa și psihologia suspectului și a cеlorlalți participanți. Folosirеa probеlor dе vinovățiе –
еstе o stratеgiе dе anchеtă distribuită aproapе еxclusiv sprе învinuitul nеsincеr carе folosеștе toatе
posibilitățilе salе ori cеlе ofеritе involuntar dе anchеtator în vеdеrеa dеnaturării adеvărului și
îngrеunării cеrcеtărilor pеntru a scăpa dе răspundеrеa pеnală. Dеsprе acеastă catеgoriе dе învinuiți
sе afirmă, cu justificat tеmеi, că rеcunosc numai atunci când sunt convinși dеsprе tеmеinica
probеlor carе îi acuză. În litеratura dе spеcialitatе sе învеdеrеază că rеușita procеdеului еstе
asigurată dе rеspеctarеa unor cеrințе, dintrе carе еnumеrăm42296:
cunoaștеrеa aprofundată dе cătrе anchеtator a tuturor probеlor еxistеntе în dosarul
cauzеi, a lеgăturii dintrе acеstеa și activitatеa ilicită;
stabilirеa valorii fiеcărеi probе cе urmеază a fi folositе, a momеntului psihologic
propicе utilizării și a ordinii în carе sе va facе prеzеntarеa; dеtеrminarеa judicioasă a
întrеbărilor carе vor însoți probеlе prеzеntatе.
Procеdеul еstе privit cu prudеnță dеoarеcе oricе еroarе a anchеtatorului poatе compromitе
toatе еforturilе întrеprinsе pеntru dеtеrminarеa suspectului sau inculpatului să facă dеclarații
vеridicе și complеtе.
Dе acееa chibzuința și еxpеriеnța anchеtatorului sunt primordialе în rеalizarеa scopului
propus, raportatе în pеrmanеnță la pеrsonalitatеa și psihologia suspectului ascultat. Două sunt
variantеlе sub carе sе înfățișеază procеdеul folosirii probеlor dе vinovățiе: prеzеntarеa frontală și
prеzеntarеa progrеsivă43.
Prima variantă constă în înfățișarеa nеaștеptată, bruscă, chiar dе la încеputul ascultării a
probеlor carе dovеdеsc vinovăția suspectului și adrеsarеa întrеbărilor dirеctе cu privirе la fapta
săvârșită.
Acеastă modalitatе еstе criticabilă sub aspеctul finalității, mai cu sеamă în situațiilе în carе
probеlе dе vinovățiе sunt puținе cantitativ și calitativ, dеoarеcе învinuitul poatе rеcunoaștе numai cе
еstе probat, rеalizând impasul în carе sе află anchеtatorul.
Alеgеrеa momеntului oportun еstе condiționată dе еvoluția ascultării, urmărindu-sе
încărcătura psihică și poziția pе carе sе situеază suspectului în ascultarе, aspеctе carе sе corеlеază
cu forța dеmascatoarе a probеi cе va fi prеzеntată.
Ca rеgulă fundamеntală prеzеntarеa frontală a probеlor arе loc numai după cе s-a discutat cu
învinuitul pеntru a stabili poziția sa în lеgătură cu aspеctеlе cе urmеază a fi probatе prin acеst
procеdеu.
Cеa dе a doua variantă – prеzеntarеa progrеsivă a probеlor dе vinovățiе еstе mai folosită în
42A. Lazăr, Criminalistica, Editura Risoprint, Cluj‐Napoca, 2008, p. 267. 297 N. Mitrofan, Psihologie judiciară,
Editura Șansa, București, 1992, p. 173.
43N. Mitrofan, op. cit., p. 174.

anchеtă și constă în ascultarеa prеliminară a suspectului, urmată dе prеzеntarеa gradată a probеlor
carе susțin vinovăția.
Din practica judiciară s-a dеsprind caractеrul еlaborat al acеstui procеdеu, ilustrat prin
prеzеntarеa probеlor carе dovеdеsc într-o măsură mai mică vinovăția, continuându-sе cu cеlе mai
convingătoarе, rеalizându-sе în acеst fеl o liniе dеmascatoarе ascеndеntă cе culminеază cu
prеzеntarеa probеlor.
Fără a constitui un modеl dе urmat, prеzеntarеa progrеsivă poatе încеpе cu lăsarеa la vеdеrе
în cabinеtul dе anchеtă a unor obiеctе carе au aparținut victimеi, inițial însușitе dе făptuitor, dar
rеcupеrarе dе organul judiciar, urmărindu-sе rеacția suspectului sau inculpatului.

I.2.3 Consеmnarеa, vеrificarеa și aprеciеrеa dеclarațiilor făptuitorilor

Consеmnarеa și vеrificarеa dеclarațiilor făptuitorilor – Din dispozițiilе impеrativе alе lеgii
procеsualе pеnalе rеzultă că fixarеa rеzultatеlor ascultării parcurgе două еtapе, în funcțiе dе
pеrsoana carе consеmnеază cеlе dеclaratе.
Consеmnarеa primеi dеclarații – Sе facе întotdеauna dе cătrе învinuit sau inculpat sub
rеzеrva științеi dе cartе. Dеclarația inițială sau prima dеclarațiе sе consеmnеază pе o coală albă
format A4 dе cătrе învinuit sau inculpat cu vocabularul său și trеbuiе să sе rеfеrе la învinuirеa cе i
sе aducе44. După consеmnarе dеclarația еstе datată și vizată dе organul dе urmărirе pеnală în fața
căruia a fost făcută.
În situația în carе învinuitul sau inculpatul nu poatе să scriе dеclarația ori rеfuză să o facă sе
întocmеștе un procеs-vеrbal din carе să rеzultе una din situațiilе invocatе și motivul lipsеi din
dosarul cauzеi a dеpozițiеi suspectului.
Din dеclarațiе trеbuiе să rеzultе prеzеnța apărătorului la ascultarе, confirmată prin
sеmnătură.
Consеmnarеa dеclarațiilor ultеrioarе– Dеclarațiilе suspectului sau inculpatului sе
consеmnеază în scris, sе citеsc dе cătrе anchеtator sau dе pеrsoanеlе intеrogatе la solicitarеa
acеstora, iar dacă sunt dе acord cu conținutul lе sеmnеază pе fiеcarе pagină și la sfârșit.
Pеntru situațiilе când învinuitul sau inculpatul nu poatе sau rеfuză să sеmnеzе sе facе
mеnțiunе în dеclarația scrisă.
Dеclarația еstе sеmnată dе cătrе organul dе urmărirе pеnală și apărătorul suspectului, iar
atunci când a fost folosit intеrprеtul va fi sеmnată și dе cătrе acеsta. Dacă învinuitul sau inculpatul
dorеștе să facă complеtări, modificări, rеctificări în dеclarații, acеstеa vor fi consеmnatе la sfârșitul
dеclarațiеi și sеmnatе în condițiilе mеnționatе mai sus. Spațiilе rămasе libеrе sе barеază pеntru a
44C. Pelea, op. cit., p. 157. 313 C. Pelea, op. cit., p. 158.

înlătura oricе suspiciunе cu privirе la complеtarеa ultеrioară. Consеmnând dеclarațiilе suspectului
(inculpatului), organul dе urmărirе pеnală trеbuiе să rеspеctе o sеriе dе cеrințе, una dintrе acеstеa sе
rеfеră la modul dе rеdactarе a dеclarațiilor.
Consеmnarеa trеbuiе să fiе cât mai fidеlă modului în carе a fost еxpusă dе învinuit sau
inculpat, folosindu-sе acееași tеrminologiе, fără rеformulări sau sintеtizări еxcеpțiе făcând
еxprеsiilе vulgarе carе vor fi rеdatе în tеrmini litеrari. Acеst lucru rеflеctă gradul dе instruirе al
pеrsoanеi anchеtatе, viziunеa sa dеsprе infracțiunеa comisă, sеntimеntеlе salе, totul ajutând la
individualizarеa pеdеpsеi.
Din punct dе vеdеrе tactic consеmnarеa cu еxactitatе a cеlor dеclaratе dе cătrе învinuit sau
inculpat еstе dеosеbit dе nеcеsară dеoarеcе învinuiți carе fac afirmații contradictorii sau rеcunosc
anumitе faptе pе carе ultеrior, când citеsc dеclarația, nеagă că lе-au făcut. Dе acееa, sе considеră
indicat să sе procеdеzе la consеmnarеa imеdiată a fiеcărеi afirmații importantе, în spеcial în
ascultărilе dе lungă durată sau în cazul învinuiților sau inculpaților rеcidiviști și carе s-au dovеdit a
fi dе rеa-crеdință.
Consеmnarеa trеbuiе еfеctuată astfеl încât anchеtatorul să nu-l pеrturbе pе învinuit sau
inculpat în timpul rеdării dеclarațiilor și să nu-i distragă atеnția dе la cееa cе dеclară. Anchеtatorul
arе posibilitatеa să sеsizеzе toatе nuanțеlе din dеclarații, toatе rеacțiilе unеi pеrsoanе, pе carе altfеl
lе-ar scăpa sau nu lе-ar consеmna absolut еxact45. Un alt avantaj еstе acеla că învinuitul (inculpatul)
va rеvеni mult mai grеu asupra dеclarațiilor antеrioarе și, cu atât mai mult, nu va putеa să susțină că
lе-a făcut în urma unor violеnțе, amеnințări, promisiuni sau îndеmnuri alе organului judiciar46.
Vеrificarеa dеclarațiilor suspectului sau inculpatului – Din practica judiciară a rеzultat nеcеsitatеa
vеrificării tеmеinicе și opеrativе a dеclarațiilor suspectului sau inculpatului în scopul cunoaștеrii
pozițiеi pе carе s-a situat în anchеtă: a fost sincеr sau dе rеa-crеdință acеst din urmă aspеct
dеtеrminând chеmarеa ultеrioară la intеrogatoriu. În afară dе cеlе mеnționatе vеrificarеa mai arе în
vеdеrе și aspеctul carе ținе dе modul în carе еstе complеtă sau incomplеtă dеclarația obținută dе la
învinuit sau inculpat.
Până în prеzеnt sau cristalizat unеlе concеptе rеfеritoarе la acеastă activitatе, dominantе
fiind cеlе bazatе pе comparația dеclarațiеi, sub aspеctul conținutului, cu altе dеclarații еxistеntе în
cauză datе dе altе еntități procеsualе ori dе alți învinuiți sau inculpați în cazul participațiеi. Tot
astfеl sе vеrifică dеclarația suspectului sau inculpatului prin compararеa cеlor rеlatatе cu datеlе sau
informațiilе rеzultatе din еfеctuarеa unor activități dе urmărirе pеnală, din catеgoria cărora
еxеmplificăm: cеrcеtarеa la fața locului, prеzеntarеa pеntru rеcunoaștеrе, pеrchеziția ș.a.
Vеrificarеa dеclarațiilor suspectului sau inculpatului еstе o activitatе pеrmanеntă al cărеi
încеput îl constituiе luarеa dеclarațiеi, iar cеl final sе situеază atunci când s-a întocmit rеfеratul dе
45N. V olonciu, Criminalistica – Elemente de anchetă penală, Editura Little Star, București, 2003, p. 193.
46 C. Pelea, op. cit., p. 158.

tеrminarе a urmăririi pеnalе.
Valoarеa probantă a dеclarațiilor suspectului sau inculpatului еstе data dе modul în carе
conținutul acеstora sе coroborеază cu altе probе еxistеntе în dosarul cauzеi.
Aprеciеrеa conținutului dеclarațiilor sе va facе în mod obiеctiv, fără idеi prеconcеputе,
întrеagă activitatе fiind dominată dе prеzumția dе nеvinovățiе.
Dacă din vеrificărilе еfеctuatе rеzultă că învinuitul sau inculpatul, еstе nеsincеr organul
judiciar îl invită din nou la intеrogatoriu, arătându-i motivеlе pеntru carе procеdеază astfеl și
consеcințеlе la carе sе еxpunе.
CAPITOLUL II. ASPECTE DE NATURA PSIHOLOGICA PRIVIND
FĂPTUITORULUI SI ANCHETATORUL
II.1. Elemente care contureaza psihologia făptuitorului

II.1.1. Cunoasterea personalitatii făptuitorului
Pentru aflarea adevarului cu privire la savarsirea infractiunii si la faptuitorul ei, organul
judiciar, pe langa strangerea probelor incriminatoare sau dez-incriminatoare, trebuie sa cunoasca si
personalitatea faptuitorului, aceasta cunoastere ajutandu-l atat la descoperirea adevarului dar si la
intelegerea acestui act infractional si la aplicarea unei corectii corecte evitand astfel o eroare
judiciara dar si ajutand la readaptarea infractorului in societate.
Astfel, conceptul de personalitate este esential pentru o justitie ce se fundamenteaza pe
adevar, stiinta si dreptate, in care primeaza ideea de recuperare sociala a delincventului. De fapt,
personalitatea infractorului, determinata complet si temeinic, este fondul pe care trebuie sa se
incruciseze in cadrul duelului judiciar, functia acuzarii si apararii pentru ca, in ultima analiza,
pedeapsa este impusa infractorului iar efectele sale sunt conditionate de aceasta personalitate.
Elementele pozitive ale personalitatii vor putea conduce spre o pedeapsa mai blanda pe cand
cele negative vor trebui infrante printr-o pedeapsa mai aspra. Exista si situatii in care pedepsele sunt
insuficiente, acestea generand, de obicei, fenomenul recidivei sau obisnuintei infractionale, carora
societatea nu le-a gasit remedii practice47.
Personalitatea infractorului constituie obiectul de studiu al psihologiei judiciare precum si al
criminologiei.
Asa cum stim, continutul juridic al infractiunii cuprinde conditii privitoare la anumite
elemente ce privesc fapta, faptuitorul, valoarea sociala careia i se aduce atingere, imprejurarile de
timp si de loc in care se savarseste fapta. O analiza strict psihologica a actului infractional face
referire la analiza modului in care pregatirea, savarsirea si atitudinea post-infractionala, se manifesta
psihicul autorului, elementele sale: inteligenta, afectivitatea si vointa.
Omul ca persoana se caracterizeaza prin existenta anumitor sisteme interne de motive si de
scopuri, prin trasaturi temperamentale si de caracter care conditioneaza dinamica si natura faptelor
sale, prin capacitati si aptitudini care-l fac apt pe om pentru anumite forme de activitate, prin nivele
diferite la care se poate desfasura viata lui psihica (constient, inconstient, voluntar, involuntar etc.).
Toate aceste insusiri personale isi pun amprenta pe conduita si activitatea omului,
imprimand si proceselor psihice un aspect personal, unul in care se imbina momentele biologice si
fiziologice cu cele social-istorice si culturale48.
Personalitatea, componentele sale respectiv aptitudinile, temperamentul, caracterul,
comportamentul au fost studiate de renumiti cercetatori. Astfel, reputatul profesor roman, Virgil
47 N. Mitrofan, V . Zdrenghea, T. Butoi “Psihologie judiciara” Editura “Sansa”, Bucuresti 1997, pag. 48
48 Golu P. “Psihologia sociala”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1974, pag. 85

Dragomirescu in studiul sau “Psihologia comportamentului deviant” care dupa cum recunoaste
chiar domnia sa este o sinteza ce priveste “implicatiile complexe ale comportamentului deviant”,
defineste personalitatea ca o “sinteza a tuturor elementelor care concura la conformatia mintala a
unui subiect, pentru a-i da o fizionomie proprie.
Aceasta conformatie rezulta din nenumarate particularitati ale constitutiei sale psiho-
fiziologice, ale componentelor sale instintinctivo-afective, ele insele alimentate de aferentele
senzitivo-senzoriale si chinestezice, a modului sau de a reactiona, de amprentele lasate de toate
experientele traite, care au jalonat istoria sa individuala.
Adesea, se mai intelege prin personalitate forta de coeziune a Eu-lui, coeficientul de
rezistenta, unitatea si continuitatea structurii psihice a individului, care ii permite sa ramana el
insusi de-a lungul istoriei existentei sale si in diverse medii unde se afirma sau desfasoara”.
In sensul conceptiei nerviste, personalitatea reprezinta un ansamblu de trasaturi
temperamentale si volitionale ale fiecarei persoane in parte ca rezultat al interactiunii dinamice
dintre primul si al doilea sistem de semnalizare, ce determina atitudinea liber-constienta fata de
lume si propria persoana.
Caracterul rezulta din ansamblul trasaturilor de atitudine sau comportament, fata de mediul
social, diferentiate prin educatie, pe fondul insusirilor temperamentale innascute49.
Alti autori au definit personalitatea astfel50:
•Eysenck vedea personalitatea ca un larg camp de investigatii asupra fiintei umane concepute
ca un intreg. Aceasta definitie apartine unui medic confruntat cu o bogata cazuistica in
domeniul psihodiagnosticului comportamentului deviant, ce a lasat deschisa problema
conceptului personalitatii, subordonand-o posibilitatilor de crestere a cunoasterii in functie
de perfectionarea metodelor de investigare a fiintei umane.
•Pende vede personalitatea ca o piramida bio-fiziologica a carei baza e formata de ereditate,
cele patru suprafete fiind formate de componenta morfologica, de temperament, caracter si
inteligenta, varful piramidei constituind sinteza globala a persoanei.
•Klineberg considera ca personalitatea si mediul formeaza o totalitate functionala, iar atunci
cand unul dintre aceste elemente se schimba, se modifica si aceasta totalitate functionala.
De asemenea, Porot si Kam Merer aratau ca personalitatea se caracterizeaza prin
urmatoarele trasaturi: unitatea si identitatea sa, care realizeaza un tot coerent, organizat si rezistent;
vitalitatea ca ansamblu insufletit, ierarhizat, a carei existenta este conditionata de oscilatiile sale
49 V . Dragomirescu “ Psihologia comportamentului deviant”, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976, pag.
15
50 N. Mitrofan, V . Zdrenghea, T. Butoi op.cit., pag. 49

endogene si de stimuli exteriori la care raspunde si reactioneaza, constientizarea ca proces prin care
individul isi faureste reprezentarea mentala a tuturor activitatilor sale fiziologice si psihice; raportul
individului cu mediul ambiant si reactiile la mediu in vederea reglarii comportamentului.
Un renumit cercetator in domeniul personalitatii criminale, Jean Pinatel, arata ca din punct
de vedere sociologic, biologia si psihanaliza nu fac decat sa lumineze fundamentul personalitatii.
Aceasta este formata din elemente culturale, care constituie conceptii morale ale subiectului.
Aceste conceptii morale, dobandite prin educatie rezulta din contactele cu alte persoane si
inglobeaza idei, obiceiuri, credinte, atitudini asupra conduitei ce trebuie avuta in situatii generale
sau particulare51.
Jean Pinatel considera, de asemenea, ca in comportamentul criminal “trecerea la act”
constituie elementul decisiv. Conditia trecerii la act sunt comandate la delincventii care comit acte
grave, de un nucleu al personalitatii ale carui comportamente sunt: egocentrismul, labilitatea,
agresivitatea si interferenta afectiva. Nucleul personalitatii criminale este o structura dinamica, este
reunirea si asocierea acestor trasaturi dar care nici una in sine nu este anormala.
J. Pinatel pune accentul pe faptul ca nucleul personalitatii criminale nu este un dat, ci o
rezultanta.
Infractorul pana ajunge la savarsirea unei infractiuni parcurge un drum lung de formare a
personalitatii sale, pe care porneste cu o anumita potentialitate psihica si se dezvolta intr-un
apreciabil timp in sanul relatiilor sociale, care in mod obiectiv ii determina individualitatea. Astfel,
individul parcurge in cursul existentei sale anumite stadii de dezvoltare, care urmeaza unul altuia
intr-o succesiune stricta. In consecinta, complexitatea personalitatii infractorului nu se poate
cunoaste ca unica exteriorizare in comportarea sa, ci printr-o investigare mai ampla pe multiple
planuri.
Literatura de specialitate cuprinde incercarile diversilor autori privind trasaturile
personalitatii infractorului. Au incercat astfel, sa-i clasifice dupa mai multe categorii dorind sa
contureze portretul personalitatii criminale.
Mentionam cateva dintre aceste criterii:
a) in functie de gradul de constientizare si control al comportamentului criminal:
– infractori normali
– infractori anormali
b) in functie de tendinta de repetare a actiunii criminale:
– infractori recidivisti
– infractori nerecidivisti
c) in functie de gradul de pregatire profesionala:
51 V . Dragomirescu op.cit., pag. 15

– infractori ocazionali
– infractori de cariera
Lewis Yablonski52 a realizat un portret foarte important, folosind drept criteriu mediul in
care personalitatea infractorilor afecteaza comportamentul criminal:
– criminali socializati
– criminali nevrotici
– criminali psihotici
–- criminali sociopati.
Vom dezvolta în continuare aceste tipologii comportamentale:
1. Criminalii socializati sunt cei care prezinta tulburari emotionale mult mai mult decat orice
persoana care nu a comis infractiuni. Ei devin criminali in urma impactului contextului
social in cadrul caruia invata reguli si valori deviante. Acesti criminali par mai mult drept
violatori ai proprietatii decat criminali violenti.
2. Criminalii nevrotici sunt cei care datorita convulsiunilor nevrotice comit acte
infractionale. Spre deosebire de psihotic, nevroticul mai percepe lumea intr-un mod
distorsionat. Mai mult, in mod tipic nevroticii sunt constienti ca exista ceva rau in ceea ce
priveste comportamentul lor. Criminalii nevrotici sunt indivizi care devin criminali datorita
sau drept rezultat al distorsiunilor personalitatii, precum si al distorsiunilor perceptiilor
asupra lumii din jurul lor.
3. Criminalii psihotici sunt indivizi cu dezordini severe ale personalitatii, care au o perceptie
complet distorsionata asupra societatii si lumii din jurul lor. Spre deosebire de criminalii
socializati, psihoticii nu-si planifica crimele. Cu toate acestea punctul lor de vedere
distorsionat asupra realitatii si gandurile lor iluzorii si inselatoare pot sa-i determine sa
comita crime. Fiind inclinati sa comita in special acte de violenta, inclusiv omorul, acesti
criminali pot comite cele mai bizare si lipsite de sens acte antisociale.
4. Criminalii socializati sunt cei ce sunt caracterizati printr-o personalitate egocentrica. Ei au
compasiune limitata fata de altii sau nu au deloc. Datorita marilor tulburari de caracter, ei
pot usor victimiza pe altii cu un minimum sentiment de anxietate sau vinovatie. Desi cei mai
multi dintre cei care comit acte antisociale prezinta elementul sociopatic, nu poate fi
sustinuta concluzia ca toti criminalii sau infractorii sunt clar socializati.
Dr. Hervey Cleckley un renumit psihiatru, in lucrarea sa “The Mask of Sanity” (Masca
Sanatatii) prezinta trasaturile sociopatului, deoarece sociopatul apare in mod uzual ca fiind
normal53:
52 Yablonski Lewis “Criminology. Crime and criminalty” Harper Collins, Publishers, New York, 1990, cap.V .
53idem, pag. 158 – 160

1.Farmec superficial si o buna inteligenta. Sociopatul tipic, cand il intalnesti prima
data, pare prietenos si bine adaptat si dovedeste ca poseda o inteligenta superioara.
2.Absenta iluziilor si a altor semne ale gandirii irationale. Sociopatul poate recunoaste
realitatea fizica a mediului inconjurator, nu aude voci si rationeaza logic.
3.Absenta “nervozitatii” sau a manifestarilor psiho-neurotice. El este in mod tipic imun
la anxietate si la neliniste care pot fi considerate normale in situatii perturbante.
4.Instabilitatea. Sociopatul, dupa ce realizeaza o serie de castiguri si realizari, inclusiv
financiare, se va descotorosi de aceste bunuri si venituri intr-o maniera iresponsabila,
fara nici un motiv predictibil.
5.Neadevarul, minciuna, nesinceritatea. Evitarea adevarului de catre sociopat este
remarcabila, o asemenea persoana parand a fi de incredere cand face o promisiune
solemna dar pe care nu o va respecta niciodata. Ei vor minti cu o deplina convingere
pentru a evita orice acuzatii la adresa lor.
6.Lipsa remuscarii sau rusinii. Sociopatul nu accepta nici o critica pentru necazurile ce
le produce altora, afisand virtual sentimentul rusinii, desi viata lui este plina de acte
imorale.
7.Comportamentul antisocial motivat inadecvat. Sociopatul urmeaza, in general cursul
comportamentului care este antisocial, inseland, furand, chiar daca aceste actiuni nu
servesc nici unui scop personal.
8.Judecata saraca si esecul in a invata din experienta. Nu exista nici o evidenta ca o
asemenea persoana invata din experientele negative, el repetand in mod compulsiv
esecurile, chiar si in cazul in care comportamentul lui conduce la multiple sanctiuni
penale, inclusiv cu inchisoarea.
9.Egocentrismul patologic si incapacitatea de a iubi. Desi, el adesea ofera semne
privind afectiunea, nu exista nici un indiciu ca este dominat in mod real de asemenea
sentimente sau stari. Este persoana care nu poate sa formeze si sa mentina relatii
interpersonale de durata.
10.Incarcatura emotionala foarte saraca a reactiilor afective. Sociopatul poate arata
dusmanie, suferinta, afectiune etc. dar el este incapabil de a simti adanc si adevarat
emotii precum: mandria, supararea, bucuria, etc.
11.Pierderea specifica a intelegerii. Sociopatul are capacitati de intelegere limitate,
aparent este neintrospectiv si este mai ales incapabil de a intelege punctul de vedere
al altora.
12.Indiferenta in relatiile personale generale. Este incapabil de sacrificiu sau de

generozitate reala si nu demonstreaza ca apreciaza actele altora de incredere si
amabilitate.
13.Comportamentul bizar si neprevazut, asociat cu consum de bauturi alcoolice si
droguri, spre deosebire de multi alti alcoolici insa, sociopatul, chiar sub influenta
unei mici cantitati de alcool poate deveni extrem de agresiv si distructiv.
Comportamentul bizar si irational poate apare si atunci cand individul nu consuma
bauturi alcoolice.
14.Tendintele suicidale sunt foarte rare. Sociopatul, ameninta cu suicidul dar foarte rar
aplica. Lipsa rusinii si vinovatiei reale in legatura cu comportamentul personal nu
produce o motivatie adevarata pentru obtinerea unui avantaj personal imediat.
15.Viata sexuala este defectuos integrata, caracterizandu-se prin promiscuitate si fiind
lipsita in cea mai mare masura, de incarcatura emotionala. Partenerul sexual este
vazut mai mult ca un obiect decat ca o persoana cu sentimente.
16.Esec in a urma o anumita cale sau drum in viata. Sociopatul nu face eforturi
constante in directia obtinerii unei palete largi de scopuri personale. Una din
trasaturile remarcabile ale sociopatului este pattern-ul consistent al autoapararii.
Infractorul se remarca printr-un comportament predominant agresiv, impulsiv, reactiv sau
instabil.
In cadrul cercetarilor efectuate in vederea conturarii tipologiilor morfo-fizico-psihologice,
numerosi cercetatori in acest domeniu au incercat sa stabileasca daca exista si cum se manifesta
componentele fizice (inaltime, aspect ponderal, proportia dintre diferite segmente ale corpului etc.)
si caracteristicile psihocomportamentale.
Astfel Ellemberger a facut o sinteza a observatiilor diferitilor cercetatori realizand
urmatoarea clasificare54:
•Tipul leptosom (ce apartine lui Kretschner) caracterizat somatic prin, trunchi ingust
si membre lungi, iar temperamental prin trasaturi schizotime, fiind rece si autist,
devine usor sociabil, apoi nesociabil, initial hipersociabil apoi, curand, insensibil, ii
reprezinta in proportie crescuta pe autorii crimelor precoce, grave si pe recidivisti.
Printre ei se recunosc autorii unor acte antisociale: furturi, excrocherii si mai putin
vagabondaj.
•Tipul picnic sau compact, cu diametrele trunchiului si capului mari si membrele
destul de scurte ca trasaturi fizice, temperamental caracterizandu-se prin trasaturi
ciclotine, fiind deschis, sociabil, usor adaptabil in relatiile personale si in mediu,
intra mai greu in conflict cu anturajul, comportamentul lor antisocial fiind adesea
54 V . Dragomirescu, op.cit., pag. 26 – 27

legat de episoade depresive si incepe sa se manifeste mai tarziu, avand o tendinta mai
mica la recidiva, avand predilectie pentru conduite antisociale din categoria
inselaciunilor sau “scurt-circuit”.
•Tipul atletic, caracterizat pe de o parte fizic printr-o musculatura bine dezvoltata,
avand un temperament lipicios, greoi, flegmatic, dar in acelasi timp “emplasiv”,
adica predispus paroxismelor motorii sau emotionale, are inclinatii pentru acte de
violenta, criminalitatea lui fiind distribuita la toate grupele de varsta si adeseori
precipitata de alcool.
•Tipul displastic, caracterizat prin tulburari endocrine si de crestere, este predispus
mai ales la infractiuni sexuale, cu frecventa crescuta la pubertate (care survine
adesea cu intarziere) si are o tendinta remarcabila de reiterare in conduitele deviante
antisociale. Acestea sunt doar corelatii stabilite statistic si nu individualizate.
Cercetari in acest domeniu au mai facut Sheldon (SUA), care din punct de vedere
temperamental distinge trei tipuri fundamentale – viscerotonic, somatotonic, cerebrotonic.
Kretschmer (Germania), Pende si Viola (Italia), L. Yablonski care, pe baza unei ample sinteze
asupra literaturii de specialitate, diferentiaza doua categorii de infractori in functie de gradul de
pregatire infractionala in criminali infractionali care sunt cei ocazionali, incepatori si criminali de
cariera care sunt de obicei formati si socializati in directia comiterii crimei.
Cu privire la criminalii de cariera, cei mai multi au fost socializati si formati intr-un sistem
de valori si norme, reguli “definitii” ale unor acte comportamentale diferit de cel utilizat de catre
societate pentru majoritatea crimelor, chiar si in situatiile in care sunt foarte vulnerabili in a fi
arestati si condamnati.
Cel mai puternic motiv de actiune al infractorului este starea de frustrare. Frustrarea este un
rezultat ce apare atunci cand individul intalneste in calea sa un obstacol mai usor sau mai greu de
indepartat si care il impiedica sa-si satisfaca o necesitate. Starea de frustrare declanseaza stari
emotionale puternice care dezorganizeaza activitatea si duce la forme de nevroza. In starea de
frustrare, individul poate ajunge la fenomene de criza, manifestata prin actiuni irationale, atipice,
dezorganizate.
Alaturi de starea de frustrare exista si sentimente de frustrare care sunt de lunga durata si
care deregleaza conduita individului vreme indelungata. Cel ce, de exemplu nu este promovat, din
motive obiective in munca lui, se simte frustrat si acest sentiment de frustrare il aduce la atitudini si
comportamente necorespunzatoare. Ceea ce este esential in starea de frustrare este ca ea provoaca
conduita agresiva.
Conduita agresiva este specifica delincventului. Acesta, intr-o anumita situatie conflictuala
de regula, are o atitudine ofensiva disproportionata cu elementul declansator, urmarind distrugerea

fizica sau simbolica a obstacolului55.
II.2. Personalitatea suspectului/inculpatului aflat la prima infractiune si personalitatea
infractorului recidivist
II.2.1. Personalitatea suspectului (inculpatului) aflat la prima infractiune
Se manifesta printr-o personalitate orientata antisocial si se caracterizeaza prin egocentrism,
agresivitate, indiferenta afectiva si labilitate.
Subiectul este pus in situatia de a delibera si a opta intre mai multe variante de
comportament. In procesul psihologic de deliberare intervin criterii motivationale – mobil si scop –
valoric – semnificatia sociala si juridica a faptei – , morale, afective si materiale – conditii concrete
de realizare a faptei. Considerand situatia concreta de viata ca fiind propice pentru savarsirea faptei,
rezultatul procesului de deliberare depinde numai de gradul de intensitate al orientarii antisociale a
personalitatii, iar aspectul final al deciziei este o reflectare elocventa a acestei diferente de grad.
Optiunea in favoarea savarsirii faptei infractionale are semnificatia unei eliberari psihice
pentru infractor si a unui esec social, care se vor consuma odata cu procesul de transformare a
posibilitatii in realitate56.
Infractorul aflat la prima infractiune se caracterizeaza prin urmatoarele57:
-a fost confruntat cu o problema care a solicitat actiunea;
-individul a ales actiunea care a constituit violarea legii;
-pana la comiterea infractiunii, infractorul s-a supus sistemului normativ al societatii.
In functie de aceste trasaturi pot fi diferentiate trei grupe de infractori:
a)infractori datorita unor situatii emotionale – crima pasionala sau gelozie, sau datorita
atitudinii injuste a victimei – starea de provocare, ori cand activitatea faptuitorului
constituie o riposta la un atac injust – legitima aparare de regula, infractorii din aceasta
categorie regreta, au remuscari, considera fapta savarsita oribila;
b)infractori datorita unor situatii financiare (fraude, delapidari, falsificari etc.);
c)infractori datorita unor situatii politice.
L. Yablonski ii numeste intr-o clasificare a sa criminali situationali care sunt ocazionali,
intamplatori.
55 Bogdan T. “Probleme de psihologie judiciara” Editura Stiintifica, Bucuresti 1973, pag. 63
56 Nistoreanu Gh., Paun C. op.cit., pag. 213
57 Yablonschi L. op.cit., cap. VI

II.2.2. Personalitatea infractorului recidivist
Numeroasele cercetari privind personalitatea recidivistilor arata o conjugare de deficiente
individuale si sociale, un cumul de deficiente sanitare, biologice si intelectuale si o lunga istorie de
excluderi si respingeri sociale ce ii fac “marginali” fata de comunitatea in care traiesc. In cazul
recidivistilor, trecerea la actul infractional este o activare a mecanismelor psihosociale ca reactie la
excluderea si respingerea pe care o sufera. Neacceptarea, respingerea sociala este un motiv puternic
de actiune si in aceasta conjunctura, evident, comportamentul va fi directionat antisocial. Willard W.
Hartup, intr-o lucrare din 1977 arata ca impactul va fi cu atat mai violent cu cat subiectul va fi mai
puternic convins ca agentul frustrator a actionat cu intentie.
De asemenea, o caracteristica fundamentala a infractorului din obisnuinta o constituie
egocentrismul adica incapacitatea de a tine cont de sentimentele, gandurile si interesele altora58.
F. W. Warbunton a constatat in urma cercetarilor efectuate ca infractorul recidivist arata o
tendinta marcanta de a “merge cu banda”.
Renumitul cercetator italian Giacomo Campa, in urma examinarilor efectuate de-a lungul
anilor asupra recidivistilor si deferitelor categorii de infractori cu tendinte de a comite infractiuni
deosebit de grave, a relevat faptul ca acestia, percep realitatea intr-un mod neobisnuit si deformat,
considerand ca toti cei din jur sunt dusmani, nimeni nu ofera ajutor si ca in viata totul se petrece
conform legilor “baftei” sau “ghinionului”. Campa remarca in personalitatea recidivistilor prezenta
unor manifestari de indecizie si incertitudine interioara precum si profunda dificultate de
autoreprezentare, lipsa de capacitate de a se vedea pe sine in mod realist, la care se adauga si
stradania de a ascunde propria personalitate.
Virgil Dragomirescu in lucrarea sa “Psihosociologia comportamentului deviant” dedica un
capitol, “Reiterarea conduitelor deviante” personalitatii recidivistului, pe care le redam si noi:
-ideea creata si supusa sie insasi si mediului inconjurator cu privire la faptul ca reprezinta
un tip neobisnuit, exceptional, superior celor din jur.
Hotararea de a risca, apoi trezirile spectaculoase sunt interpretate de aceasta
personalitate ca o dovada a unor insusiri deosebite pe care le au.
-se manifesta ca trasatura a personalitatii tendinta de a aplica violenta, setea de a domina
prin orice mijloace – inselaciune – constituie o trasatura distincta a psihologiei
recidivistului.
-tendinta de a actiona in vederea atingerii scopului antisocial. Recidivistul isi creeaza
singur o situatie infractionala.
-hotararea rapida de trecere la savarsirea unei alte actiuni antisociale.
58 N.Mitrofan, V . Zdrenghea, T. Butoi op.cit., pag. 55

S-a constatat ca la baza activitatii desfasurate de grupurile de recidivisti se afla degradarea si
deprecierea sub aspectul social al personalitatii lor, a iesirii din relatiile sociale normale (ex. etilicii
cronici condamnati de nenumarate ori pentru furturi).
Asupra cronicizarii comportamentului infractional o influenta deosebita o au si conditiile de
formare morala a persoanei, influenta individului.
Literatura de specialitate precum si practica judiciara remarca o influenta negativa deosebita,
imprejurarile in care deviantul se afla sub influenta alcoolului. Alcoolul poate determina repetarea
unor actiuni deviante caracterizate printr-un mare grad de periculozitate.
De asemenea o influenta deosebita o pot avea si alti recidivisti “cu experienta”.
Witold Surilda, citandu-l pe P. Bouzat face urmatoarea clasificare:
a)“recidivisti formali care se caracterizeaza printr-un mod ordonat de viata in general, o
activitate mai mult sau mai putin corecta si la care, cea de-a doua infractiune reprezinta
un fenomen intamplator, o abatere de la regulile normale. Recaderea in infractiune se
datoreste de cele mai multe ori unei crize externe, intamplatoare si nu unei atitudini si
conceptii permanent negative”.
b)“recidivisti reali, care sunt caracterizati ca indivizi pentru care infractiunea constituie
expresia modului lor de viata antisociala. Este vorba de infractorii condamnati de mai
multe ori pentru infractiuni intentionate si care apar cu un grad crescut de periculozitate,
infractori “de profesie” sau “de obicei”.
Recidivistul, caracterizat de Kretschner ca fiind leptosom, se remarca printr-o inadaptare
sociala, adaugandu-se la aceasta si mentinerea factorilor obisnuiti de mediu si climat social,
aplicarea metodelor comune cu caracter general de reeducare si recuperare, atitudinea diferentiata a
societatii in procesul de reintegrare a deviantului, acesta resimtind izolarea si este dominat astfel, de
sentimentul de stigmatizare sociala sau de frustrarea de anumite drepturi comune ale colectivitatii
din care a provenit.
II.3. Comportamentul suspectului (inculpatului) inainte, in timpul si dupa savarsirea
infractiunii
Suspectul (inculpatul), fiind cel ce a savarsit fapta prevazuta de legea penala, poate oferi
informatii nu numai in legatura cu momentul savarsirii infractiunii ci si privind momentele
dinaintea si de dupa savarsirea infractiunii.
Am vazut intr-un capitol precedent ca informatiile oferite de suspect (inculpat) contribuie in
mod deosebit la solutionarea cauzei, fiind considerat sursa celor mai ample si in acelasi timp celor
mai fidele informatii privind infractiunea savarsita. Aceasta si pentru ca suspectul (inculpatul) se

gaseste de regula, in conditiile optime de perceptie si memorare mult mai bune decat celelalte
persoane care au luat parte intr-un fel sau altul la savarsirea infractiunii – martori, persoana
vatamata.
Aceasta explica de ce o seama de fapte, de imprejurari legate de infractiune sunt cel mai
bine cunoscute de catre suspect (inculpat), dupa cum cu privire la unele fapte si imprejurari numai
suspectul (inculpatul) poate furniza informatii deoarece numai lui ii sunt cunoscute.
La savarsirea infractiunii suspectul (inculpatul) participa cu toata fiinta sa, punerea in
actiune a hotararii de a comite fapta prevazuta de legea penala este precedata de o serie de procese
de analiza si sinteza si de o lupta intre motiv, deliberare si actele executarii, antrenand profund
intreaga personalitate a individului. Acest lucru face ca fapta ilicita sa nu fie o simpla intamplare,
periferica a constiintei infractorului, ci sa se integreze in ea sub forma unei structuri informationale
stabile cu continut si incarcatura afectiv-emotionala specifica, cu un rol motivational bine
diferentiat59.
De aceea, organul de urmarire penala incearca sa cunoasca toate momentele si procesele
psihice petrecute inainte, in timpul si ulterior savarsirii infractiunii incercand astfel sa inteleaga
mobilul ce l-a determinat pe suspect (inculpat) sa savarseasca infractiunea pentru a stabili cat mai
corect vinovatia acestuia.
Cel ce a luat hotararea de a savarsi infractiunea are intotdeauna reprezentarea caracterului
socialmente periculos al activitatii intreprinse si tot astfel isi reprezinta riscurile la care se expune in
cazul nereusitei acelei activitati. Astfel activitatea urmarita prin savarsirea infractiunii mobilizeaza
intreaga energie, intreaga personalitate a suspectului (inculpatului), se identifica cu activitatea
intreprinsa ceea ce explica perceptia si memorarea integrala si fidela, pana la cele mai neinsemnate
detalii, a activitatii lor, reclamate de comiterea infractiunii60. Toate acestea se petrec in cazul unei
infractiuni intentionate. Dar nu toate infractiunile sunt savarsite cu intentie.
De aceea, trebuie cercetate pe de o parte formele de vinovatie cu care a fost savarsita
infractiunea, iar pe de alta parte si starile afectiv emotionale sub impulsul carora s-a aflat faptuitorul
in momentul savarsirii infractiunii. Este foarte important de observat atitudinea psihica a
faptuitorului fata de fapta sa, precum si fata de urmarile acesteia. In interesul cercetarilor trebuie
deosebite faptele savarsite cu intentie de cele savarsite din culpa sau cu intentie spontana.
II.3.1. Atitudinea psihica a suspectului (inculpatului) inaintea savarsirii infractiunii61
Pana la luarea hotararii de a comite infractiunea, faptuitorul in conditii calme, chibzuieste
59 C-tin. Aionitoaie, V . Berchesan…, op.cit., pag. 58
60 Ciopraga A. op.cit., pag. 171
61 C-tin. Aionitoaie, V . Berchesan,… op.cit., pag. 58 – 59

asupra modului de savarsire a faptei, asupra mijloacelor, conditiilor de loc si de timp etc. In aceasta
faza procesele psihologice dominante ale personalitatii infractorului sunt caracterizate prin
perceperea si prelucrarea informatiilor declansatoare de trebuinte si motivatii, a caror polaritate se
structureaza dupa modelul unor sinteze aferent-evolutive servind deliberarilor asupra mobilului
comportamental ilicit.
O importanta deosebita ce ocupa un loc incipient in formarea mobilului comportamental
infractional – faza incipienta – o constituie trebuintele a caror orientare antisociala, ilicita este de o
importanta fundamentala intrucat prin prisma acestora se percepe situatia anterioara.
Din punct de vedere psihologic trebuintele se reflecta in constiinta omului ca mobil al
comportamentului posibil si, in cazul unui concurs de imprejurari, pot determina luarea unor decizii
pentru savarsirea infractiunii.
In aceasta faza apar si premisele subiective ale savarsirii infractiunii conditionate fiind, in
afara trebuintelor personale, de reprezentarile, deprinderile, obiceiurile, scopurile, interesele,
predispozitiile psihice care caracterizeaza persoana faptuitorului, precum si de imprejurarile
favorizante cu valente declansatoare.
Luarea hotararii de a savarsi infractiunea constituie rezultatul unor indelungate procese
psihice mai ales din punct de vedere reflexiv-afectiv si motivational. Aceasta etapa se caracterizeaza
printr-un intens consum launtric, o intreaga zbatere psihica privind riscul si mai ales miza pusa in
joc.
Un rol decisiv in luarea acestei hotarari il joaca functia de proiectie-anticipare. Aceasta
functie determina reflectarea asupra consecintelor actiunii sale culpabile raportata la reusita sau
nereusita. In acest caz sentimentul de satisfactie coexista cu sentimentul de anxietate, cu nesiguranta
si indoiala. Toate aceste trairi deosebit de intense si adanc impregnate in fiinta sa sunt procese
psihologice caracterizate printr-un mare consum psihic, desfasurandu-se la unii infractori printr-un
inalt grad de surescitare. In aceasta faza, intentia ilicita primara capata forma ducand la
reechilibrarea sferei afectiv-emotionale, pe primul plan trecand procesele reflexiv – volitive.
Aceasta este cea de-a doua faza – reechilibrarea sferei afectiv-motivationala – in care vor
avea intaietate procesele de analiza si sinteza a datelor detinute de infractor asupra campului faptei
si de structurare a acestora intr-o multitudine de variante de actiune. Aceasta activitate se desfasoara
mintal, sub forma unui plan de actiune ce contine reprezentari ale mijloacelor de realizare a
scopului, timpul de savarsire a actiunii precum si ale altor elemente necesare comiterii faptei.
De asemenea, un rol important in prevederea si anticiparea mintala a finalitatii actiunii
incriminate il au stabilirea orientarii antisociale precum si experienta din trecut a infractorului.
In ceea ce priveste modul cum actioneaza infractorul in toata aceasta perioada, activitățile

desfasurate de aceasta pentru a putea delibera, pentru a putea lua o decizie corecta sau de a realiza
un plan care sa aiba finalitatea dorita de el, infractorul se izoleaza de anturaj si de familie, fiind
intalnit mai mult singur, in locuri retrase.
O data luata hotararea de a comite fapta prevazuta de lege si dupa ce a pus la punct planul de
actiune, toate acestea avand loc mintal, petrecandu-se in imaginatia sa, urmatorul pas este
materializarea planului. Va desfasura mai intai actiuni cu caracter pregatitor. Actele preparatorii
presupun procurarea uneltelor necesare, mijloacelor materiale ajutatoare, cautarea de complici si a
altor persoane care sa-l ajute in atingerea scopului sau ilicit, culegerea de informatii, supravegherea
obiectivului sau viitoarei victime, deplasarea in jurul lui sau urmarirea victimei, forme de tatonare-
experimentare, etc.
Aceste activitati preparatorii au ca rezultat fie materializarea hotararii de a comite fapta prin
realizarea conditiilor optime reusitei ei, fie de sistarea, amanarea, asteptarea unor conditii si
imprejurari favorizatoare.
II.3.2 Atitudinea psihica a suspectului (inculpatului) in momentul savarsirii
infractiunii62
In momentul savarsirii infractiunii, faptuitorul este stapanit, din punct de vedere psihologic,
de tensiuni emotionale deosebit de puternice, de intense. Actele si actiunile pe care faptuitorul le
desfasoara in acest moment sunt tributare crizei de timp si neprevazutului care creeaza un puternic
sentiment de precipitare si teama.
Deci, infractorul in acel moment poate intra in criza de timp, precipitandu-se, incepe sa-i fie
teama si este obsedat de dorinta de a parasi cat mai repede locul faptei, de a produce cat mai putine
modificari, constient ca orice imperfectiune, orice omisiune, l-ar putea trada. In acest moment el se
afla intr-o slaba concentrare psihologica. Tentativa si consumarea faptei, datorita acestor stari
psihologice prin care trece suspectul (inculpatul) sunt cele mai prielnice momente pentru a lasa
urme la locul savarsirii infractiunii sau a comite alte greseli care sa-l dovedeasca drept autorul
faptei.
Aceste stari psihologice se caracterizeaza prin neliniste, surescitare, o capacitate redusa de
control asupra conduitei.
Constientizarea si interiorizarea la parametri reali ai savarsirii infractiunii se realizeaza in
procesul perceperii si actiuni nemijlocite cu obiecte si fenomene inconjuratoare, sedimentarea
semnificatiilor acestora depinzand de experienta infractionala adaptativa a faptuitorului.
Psihologic, obiectele, fiintele sau fenomenele percepute de infractor in timpul comiterii
62 C-tin. Aionitoaie, V . Berchesan…, op.cit., pag. 59 – 60

faptei (instrumente de spargere, arme, martori, etc.) in functie de proprietatile lor fizico-chimice
(intensitate, forma, marime, culoare, dispozitie spatiala, rezistenta a victimei, etc.) determina trairi
si reactii emotionale tributare atat imperfectiunii simturilor, cat si surescitarii nervoase in care
acestea se deruleaza.
Teama de a nu fi descoperit, necesitatea de a gasi noi solutii unor situatii de fapt
neprevazute, trezirea reala a riscului il tulbura si-l dezorienteaza emotional ducand la precipitarea
actiunilor de catre faptuitor. Acesta isi pierde controlul normal, nu mai are o comportare obisnuita
caracteristica unei gandiri si activitati normale.
Toate acestea au ca rezultat o serie intreaga de scapari, erori si inadvertente – pierde obiectul
corp delict, muta obiecte personale la locul infractiunii, lasa urme uitand sa le stearga, renunta in
cursul activitatii la portul manusilor, se accidenteaza creand astfel alte urme – care pot fi exploatate
ulterior de organul de cercetare, ducand chiar la identificarea si prinderea mai usoara a faptuitorului
si solutionand astfel cauza.
II.3.3. Atitudinea psihica a suspectului (inculpatului) dupa savarsirea infractiunii63
Ceea ce caracterizeaza faptele infractorului dupa savarsirea infractiunii este tendinta sa de a
se apara, de a se sustrage identificarii, invinuirii si sanctiunii.
In aceasta faza comportamentul faptuitorului este reflexiv-actional, intreaga lui activitate
psihica fiind diminuata cu autoritate de trecerea in revista a celor petrecute.
Faptuitorul incearca sa se sustraga de la identificare si de la tragerea la raspundere penala
folosind tot felul de strategii, practica avand numeroase exemple in aceasta directie.
Astfel, o serie de infractori si in special cei care si-au pregatit din timp si amanuntit
infractiunea, isi creeaza tot felul de alibiuri care sa demonstreze si astfel sa convinga ca era
imposibil ca el sa fi savarsit fapta penala. Cea mai folosita modalitate este aceea de indepartare cat
mai repede de la locul faptei.
Faptuitorul actioneaza in sensul de a se departa in timp util de la locul faptei si de a aparea
cat mai repede in alt loc, unde prin actiuni demne de a atrage atentia, cauta sa fie vazuti pentru a-si
crea probe, bazandu-se pe imprejurarea ca dupa o anumita perioada organului de urmarire penala ii
va fi greu sa stabileasca cu exactitate succesiunea in timp a celor doua evenimente – infractiunea
comisa si prezenta banuitului in acel loc – precum si sa aprecieze corect posibilitatea ca infractorul
sa fi avut timpul necesar sa fie prezent in doua locuri.
O alta stratagema folosita de faptuitor este aceea de a apare in preajma locului unde se
desfasoara cercetarea, cautand sa obtina informatii referitoare la desfasurarea acestora, actionand
63 C-tin. Aionitoaie, V . Berchesan…, op.cit., pag. 60 – 61

ulterior prin denunturi, scrisori anonime, modificari ale campului faptei, inscenari, inlaturari de
probe, disparitii de la domiciliu, internari in spital sau chiar comiterea de infractiuni marunte pentru
a fi arestat, toate acestea in scopul de a deruta ancheta aflata in curs de desfasurare.
Pentru a-si atinge scopul – sustragerea de la raspunderea penala – infractorul nu ezita in
intrebuintarea oricaror mijloace care l-ar putea ajuta minciuna, perfidia, marturia mincinoasa. Stiind
ca nu poate fi tras la raspundere penala, suspectul (inculpatul) foloseste tot felul de mijloace de a
indeparta banuiala organului de cercetare penala ca el ar fi faptuitorul. Astfel, foloseste tot felul de
atitudini pornind de la ideea de a inspira compatimire pentru nedreptatea ce i se face sau pentru
situatia in care a ajuns “silit de imprejurari” si pana la aroganta si chiar intimidarea anchetatorului
apreciind desfasurarea cercetarii ca tendentioasa, ilegala. De asemenea, deseori lasa sa se inteleaga
ca “in scopul” punerii lucrurilor la punct “va apela la persoane foarte importante cu care are relatii”.
O atentie deosebita trebuie acordata proceselor psihice care caracterizeaza mustrarile de
constiinta intalnite pentru o anumita categorie de infractori.
II.4. Atitudinea suspectului (inculpatului) in raport cu invinuirea ce i se aduce.
Atitudinea suspectului (inculpatului) fata de invinuirea ce i se aduce se imparte in mai multe
categorii in functie de recunoasterea sau nerecunoasterea invinuirii ce i se aduce:
a) suspectul (inculpatul) recunoaste invinuirea ce i se aduce si face declaratii complete,
sincere si fidele asupra tuturor imprejurarilor in care a fost savarsita infractiunea;
b) suspectul (inculpatul) recunoaste invinuirea ce i se aduce dar face declaratii nesincere. In
acest caz, recunoasterea poate fi totala sau partiala dar declaratiile sale nu sunt sincere deoarece
suspectul (inculpatul) doreste ori sa ascunda faptele grave in care a comis infractiunea, alte
infractiuni sau doreste sa acopere din diferite motive pe alte persoane luand asupra sa vina, ori
doreste sa ascunda eventualii complici.
c) suspectul (inculpatul) nu recunoaste invinuirea ce i se aduce dar face declaratii sincere
deoarece intr-adevar nu este autorul faptei.
d) suspectul (inculpatul) nu recunoaste invinuirea ce i se aduce si face declaratii nesincere in
scopul de a se sustrage de la raspunderea penala propunand chiar, administrarea unor probe false
care spera sa-i dovedeasca nevinovatia64.
Alaturi de aceasta atitudine suspectul (inculpatul) mai poate adopta si atitudinea de tacere
refuzand sa dea declaratii.
64 Mircea I. op.cit., pag. 270 – 271, in acelasi sens Golunski S.A. “Criminalistica”, Editura Stiintifica, Bucuresti 1961,
pag. 334

II.4.1. Recunoasterea suspectului (inculpatului)
De multe ori in practica s-au constatat situatii in care, din diferite motive, fara a se impotrivi
suspectul (inculpatul) recunoaste faptele savarsite, recunoastere ce poate fi sincera sau nevinovata.
Marturisirea suspectului (inculpatului), considerata in trecut regina probelor – probato
probatissima – are in procesul penal modern, doar valoarea unei probe obisnuite si este prezumata
sincera daca, in principiu, exista motive a o considera de buna-credinta, adica este obtinuta la
adapost de orice presiune, provine de la o persoana in deplinatatea facultatilor mintale, este data in
deplina cunostinta de cauza.
Din punct de vedere psihologic, prezumtia de sinceritate a confesiunii are la baza doua
teorii:
-cel ce se recunoaste vinovat de savarsirea unei infractiuni este constient de gravitatea
consecintelor la care se expune;
-este nefiresc ca cineva sa se scuze in mod fals de savarsirea unei infractiuni, deoarece o
astfel de conduita se opune acelei inclinatii naturale spre autoconservare, tendinta
instinctuala careia nici o persoana adulta normala nu i se poate sustrage.
Din dispozitiile legale65 reiese ca marturisirea nu are valoare decat coroborata cu fapte si
imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza deoarece, practica judiciara a aratat
ca exista situatii rar intalnite, de autoinvinuire falsa.
Recunoasterea poate fi determinata de o serie de motive. Necesitatea de a aprecia corect
declaratiile sale impune cunoasterea mobilurilor care l-au determinat pe suspect (inculpat) sa faca
marturisiri.
Cunoasterea adevaratelor mobiluri ale marturisirii impune o fina analiza psihologica a
conduitei suspectului (inculpatului), a starilor de spirit in care acesta se afla in cursul procesului, o
atenta analiza a acelor informatii in posesia carora se afla organul judiciar, ce dezvaluie adevarata
personalitate a suspectului (inculpatului).
La baza marturisirii pot sta motive etice si rationale. Din punct de vedere etic, suspectul
(inculpatul) poate avea sentimente superioare de cainta, dorinta de a se elibera, sentimentul de
resemnare in fata situatiei in care se afla, imprejurare ce explica o credibilitate mai mare ce se
acorda unor marturisiri.
Din punct de vedere rational, marturisirii nu i se mai poate acorda prea multa credibilitate
deoarece, de regula, ea este impusa de evidenta faptelor, de convingerea inutilitatii tagaduirii sau de
constiinta faptului ca aceasta imprejurare va constitui o circumstanta favorabila la individualizarea
65 Ciopraga A. op.cit., pag. 175 – 180

raspunderii penale66.
Motivele principale ce explica de cele mai multe ori atitudinea sincera a suspectului
(inculpatului), de recunoastere a faptelor savarsite67:
a) Exista o anumita categorie de infractori care, dupa savarsirea infractiunii, propria
activitate este supusa unei critici a constiintei ce are ca rezultat dezaprobarea faptei savarsite sau
luarea hotararii de a inlatura consecintele daunatoare ale propriei activitati. In cazul acestei situatii,
motivul principal al recunoasterii il constituie remuscarea, regretul, cainta, mustrarea de cuget,
dorinta de a dobandi linistea sufleteasca, nevoia de eliberare din chingile constiintei impingandu-l
pe faptuitor sa marturiseasca.
b) in alte cazuri recunoasterea suspectului (inculpatului) este pornita din nevoia de usurare
inferioara, din nevoia de a se elibera. In cursul ascultarii intre cei doi participanti ai acestei activitati
– suspect (inculpat) si organul judiciar – se duce o lupta psihologica care craza celui ascultat o stare
de extrema incordare, de neliniste. De-a lungul acestei dispute istovitoare, efortul prelungit,
permanentul autocontrol, pot infrange orice capacitate de rezistenta astfel ca suspectul (inculpatul)
marturiseste eliberandu-se din acest stres.
c) Alteori, recunoasterea este pornita din nevoia de a se explica, de a se confesa, de a se
destainui. Aceasta tendinta este proprie, in special celor ce au savarsit infractiuni sub stapanirea
unor pasiuni violente. O astfel de atitudine este provocata de invinuirea ce i se aduce, in fata careia
faptuitorul nu rezista tentatiei de a-si spune punctul de vedere, de a explica ceea ce l-a determinat sa
savarseasca fapta, toate acestea intr-un scop defensiv, de atenuare, de scuza.
d) Marturisirea poate fi provocata si de ratiuni logice atunci cand natura si caracterul
probelor ce sustin invinuirea alcatuiesc un lant de brese iar suspectul (inculpatul) se afla in impas,
nu vede alta iesire din situatie, toate acestea convingandu-l de inutilitatea negarii faptelor care sunt
deja cunoscute. In astfel de situatii, recunoasterea este favorizata de apelul, uneori repetat, al
organului judiciar de a spune adevarul, si de asigurare ca recunoasterea sincera va constitui o
imprejurare favorabila ce va fi luata in considerare la individualizarea pedepsei.
e) O situatie, intalnita mai rar, apare atunci cand suspectul (inculpatul) marturiseste din
dorinta de a nu fi trasa la raspundere penala o alta persoana care este nevinovata. Astfel, desi
tendinta fireasca a celui ce a savarsit infractiunea este incercarea de a se sustrage sanctiunii, atunci
cand activitatea de tragere la raspundere penala este indreptata impotriva unei alte persoane decat
impotriva faptuitorului, totusi starea de neliniste, regretul provocat de posibilitatea condamnarii pe
nedrept a unei persoane nevinovate poate invinge reflexul de autoaparare si drept urmare faptuitorul
se recunoaste drept autor al faptei puse din eroare in sarcina altcuiva. Faptuitorul poate interveni in
66 Codul procesual penal al Romaniei, art. 69
67 Ciopraga A. op.cit., pag. 175 – 180

tot cursul urmaririi cat si al judecatii cauzei precum si dupa pronuntarea unei hotarari de
condamnare.
f) Uneori marturisirea poate fi determinata de orgoliu, de o vanitate exagerata. Aceasta
situatie se intalneste la unele categorii de infractori, in special la cei tineri sau la cei ce savarsesc
infractiuni sub imboldul unei pasiuni.
Dupa cum am vazut, recunoasterea poate fi sincera sau nesincera. Sinceritatea sau
nesinceritatea nu poate fi intotdeauna constatata in cursul ascultarii. Exista astfel situatii cand in
cursul ascultarii, organul judiciar detine putine informatii care nu-i ingaduie sa se pronunte asupra
pozitiei pe care se situeaza suspectul (inculpatul). In astfel de situatii, sinceritatea sau nesinceritatea
recunoasterii se constata anterior, in momentul verificarii declaratiilor, al confruntarii lor cu
celelalte mijloace de proba existente in cauza.
Dar, oricat de convingatoare ar fi declaratiile suspectului (inculpatului), chiar si atunci cand
nu exista un motiv aparent pentru a pune sub semnul indoielii sinceritatea recunoasterii, nimic nu
garanteaza ca suspectul (inculpatul) isi va pastra declaratiile, ramanand pe aceeasi pozitie sincera.
Aceasta situatie poate aparea si in cazul in care recunoasterea este obtinuta in momentul
imediat urmator savarsirii infractiunii, cand faptuitorul, de regula, se afla sub stapanirea unei
puternice tulburari iar marturisirea este pusa sub semnul unor sentimente superioare (remuscare,
nevoia de eliberare, descatusare). Cu trecerea timpului intensitatea acestor stari sufletesti se
atenueaza, fiind inlocuite cu diferite explicatii numite a justifica propria conduita. Sub imboldul
unor astfel de justificari suspectul (inculpatul) poate reveni asupra recunoasterii, retractand
declaratiile anterioare.
De regula, aceasta atitudine este proprie in special celor ce au savarsit infractiuni sub
imperiul unei puternice tulburari sufletesti provocate de anumite pasiuni cum ar fi gelozia, care
marturiseste sincer faptele savarsite, nu iau nici o masura pentru ascunderea urmelor infractiunii, nu
opun nici o rezistenta in momentul privarii lor de libertate si manifesta un sincer regret fata de
victima infractiunii, care de regula, este o persoana foarte apropiata, de care sunt legati printr-o
puternica afectiune.
Dar, odata depasit momentul de tulburare sub a carei stapanire a marturisit faptele,
sentimentul de regret se diminueaza, motivatiile care pana atunci faceau ca fapta savarsita sa fie
considerata odioasa cedeaza, incetul cu incetul, locul altor motivatii, ce prind tot mai mult contur si
care justifica propria-i conduita. In ochii celui ce a savarsit fapta dobandeste o alta semnificatie iar
din acest moment faptuitorul va fi preocupat de propria-i aparare, de zadarnicia probelor care il
invinuiesc.
Pericolul retractarii marturisirii este insa mai evident in cazul suspectului (inculpatului) de
rea-credinta. Astfel, suspectul (inculpatul) abil, avand o anumita experienta in domeniul vietii

infractionale, prin recunoasterea faptelor urmareste de regula, sa determine trimiterea lui in judecata
fara ca recunoasterea sa fie sprijinita si de alte probe temeinice, pentru ca in fata instantei de
judecata sa retracteze declaratiile, in scopul de a se sustrage de la raspunderea penala.
In concluzie, este posibil ca suspectul (inculpatul) care a recunoscut sincer faptele, cu ocazia
ascultarii repetate sa-si mentina aceleasi declaratii.
Asadar, nu este suficienta simpla recunoastere a faptei, de asemenea, nu este satisfacatoare
consemnarea la modul general al declaratiilor suspectului (inculpatului), datorita incercarii acestuia
de a retracta marturisirea. Este necesara raportarea declaratiilor sale la faptele cunoscute de organul
judiciar. Aprecierea sinceritatii declaratiilor suspectului (inculpatului) impune detalierea acestora,
adica consemnarea tuturor imprejurarilor savarsirii infractiunii – circumstante de loc, timp, mod,
mijloace de savarsire, mobilul si scopul infractiunii, participantii – precum si a probelor care sa
permita verificarea ulterioara a acestor imprejurari.
De asemenea, este recomandata chiar consemnarea acelor detalii referitoare la actele
premergatoare savarsirii infractiunii, aparent fara legatura cu aceasta, dar care intre timp pot
dobandi o mare forta probanta. Astfel de elemente fac posibila verificarea ulterioara a declaratiilor
suspectului (inculpatului) si in acelasi timp, vor constitui un obstacol in calea retractarii.
Apar situatii in practica, in care suspectul (inculpatul) recunoaste integral sau partial faptele,
dar declaratiile sale nu sunt sincere deoarece sunt pornite din mobiluri straine de realizarea faptelor.
Aceste declaratii sunt cunoscute sub denumirea de false marturisiri.
Avand in vedere faptul ca, de regula, suspectul (inculpatul) incearca sa se apere prin tot felul
de mijloace inclusiv tagaduind fapta savarsita ca o expresie a instinctului de autoconservare, falsele
marturisiri trebuie sa aiba la baza motive serioase si uneori chiar, pot pune in discutie insasi
integritatea facultatilor sale mintale.
De aceea, motivele care pot conduce la false recunoasteri pot fi cautate atat in limitele
normalului, al constientului, cat si in limitele patologicului. In seria cauzelor de natura patologica,
in mod frecvent se inscriu afectiunile psihice cum ar fi melancolia, isteria. Ori de cate ori modul de
manifestare al celui ce apare in fata organului judiciar precum si continutul declaratiilor sale sunt
puse sub semnul intrebarii integritatea psihica a celui ce se autoacuza, organul judiciar trebuie sa
apeleze la medicul de specialitate.
In ceea ce priveste falsele marturisiri ale caror autori se afla in integritatea capacitatii lor
mintale au cauze extrem de diverse:
-falsa recunoastere care are al baza motive altruiste – devotamentul fata de
adevaratul faptuitor, sentimente deosebit de puternice si durabile (parinti, frati,
surori, logodnici, soti, etc.);

-situatia in care o persoana recunoaste savarsirea unei infractiuni mai usoare
pentru a scapa de raspunderea penala pentru o infractiune mai grava
(recunoaste o infractiune de furt pe care nu a savarsit-o pentru a scapa de
raspunderea pentru o infractiune de omor); Sau prin falsa recunoastere68
suspectul (inculpatul) incearca sa obtina transferarea intr-un alt loc de detentie
pentru a primi, in felul acesta, o imbunatatire a regimului de executare al
pedepsei, situatie ce se intalneste in cazul condamnatului aflat in cursul
executarii unei pedepse privative de libertate.
De asemenea, falsa marturisire poate avea la baza si alte motive cum ar fi:
– constrangerea exercitata de adevaratul faptuitor sau de catre organul judiciar
– recunoasterea cauzata de eroarea in care s-a aflat cel ce se autoacuza, datorita unei
false convingeri cu privire la propria responsabilitate.
Recunoasterea suspectului (inculpatului) poate fi integral falsa ori integral adevarata sau
numai partial adevarata.
In practica judiciara, situatia obisnuita este marturisirea partial sincera deoarece, cel mai
adesea, faptuitorul silit de probele detinute de organul judiciar, recunoaste infractiunea savarsita, dar
alaturi de situatia reala, adauga elemente false, sau deliberat, omite anumite imprejurari pentru a-si
ameliora situatia.
Astfel – cand suspectul (inculpatul) este urmarit pentru savarsirea mai multor infractiuni
(furturi, omoruri), acesta recunoaste numai una din ele si neaga savarsirea celorlalte;
– in situatiile cand suspectul (inculpatul) este urmarit pentru savarsirea unei singure
infractiuni, dar care a fost savarsita in conditii agravante, recunoaste fapta in forma simpla pentru a
beneficia de pedeapsa redusa specifica formei simple (fapta a fost savarsita cu premeditare, omite
din declaratiile sale acele imprejurari care califica infractiunea sau in caz de participatie cu un
minor, suspectul (inculpatul) major, pentru a inlatura cauza de agravare a pedepsei, sustine ca a
savarsit singur fapta). De asemenea, in cazul infractiunilor de vatamare corporala grava sau de
omor, suspectul (inculpatul) recunoaste faptele dar invoca in aparare cauze care inlatura caracterul
penal al faptei – existenta legitimei aparari – sau imprejurari care constituie circumstante atenuante
– starea de provocare.
Pentru a dezvalui caracterul fals al marturisirii, organul judiciar elaboreaza tactici in functie
de cauzele ce determina marturisirea falsa.
Astfel, cand recunoasterea este integral falsa, declaratiile celui ce se autoacuza pot fi rodul
fanteziei, al imaginatiei, situatie in care frecvent se datoreaza unor cauze de ordin patologic. In
aceasta ipoteza, cel ce apare in fata organului judiciar in calitate de suspect (inculpat) se acuza de
68 Ciopraga A. op.cit., pag. 179 – 180

savarsirea unui fapt inexistent, neprodus in realitate.
De aceea, constatarea discordantei intre realitate (inexistenta urmarilor socialmente
periculoase, a modificarilor ce insotesc, de regula, infractiunile) si declaratiile date constituie
dovada falsitatii marturisirii. Aceluiasi scop serveste si continutul declaratiilor insesi al carei aspect,
adeseori fantezist poate constitui un indiciu ca este o recunoastere falsa ce are la baza motive
patologice.
Se intalnesc situatii in practica, cand intr-adevar fapta a fost savarsita in realitate iar cel care
in mod fals pretinde a fi autorul ei, a cunoscut fapta de la adevaratul faptuitor sau pe alta cale. In
aceste cazuri, organul judiciar poate detine informatii obtinute prin mijlocirea unor alte activitati
(ex: organul judiciar cunoaste anumite imprejurari legate de savarsirea acelei infractiuni in urma
cercetarii modificarilor produse la locul savarsirii faptei). Existenta unor nepotriviri intre aceste
constatari si declaratiile date de suspect (inculpat), poate constitui, de asemenea, dovada unei false
recunoasteri.
Ca si in cazul marturisirii sincere, falsa recunoastere, trebuie sa contina cat mai multe detalii,
iar prin intrebarile adresate, sa se obtina informatii, ce ulterior verificate sa poata demonstra
caracterul fals al marturisirii.
Un alt procedeu tactic ce permite dezvaluirea caracterului fals al recunoasterii il constituie
ascultarea repetata la intervale variabile de timp. Acest procedeu, de cele mai multe ori, pune in
evidenta existenta unor contradictii intre prima declaratie si celelalte care i-au succedat.
In acelasi scop pot fi utilizate cu succes intrebari puse cu privire la acele imprejurari pe care,
cel ce face falsa marturisire, daca ar fi cu adevarat autorul faptei, in mod necesar ar fi trebuit sa le
cunoasca.
II.4.2. Atitudinea de negare a faptelor (nerecunoasterea faptelor)
Cea mai tipica atitudine adoptata de suspect (inculpat) in fata organului judiciar, este
nerecunoasterea faptelor. In acelasi timp suspectul (inculpatul) face declaratii mincinoase in
speranta ca organul judiciar, fara recunoasterea sa, nu va reusi sa stranga probele ce-i dovedesc
vinovatia.
In aceasta situatie anchetatorul va urmari prin procedee tactice adoptate, atingerea unui
singur scop: determinarea suspectului (inculpatului) sa faca declaratii complete, sincere si fidele si
astfel renuntarea acestuia la atitudinea de negare a faptelor, prin nimicirea sistemului sau defensiv.
suspectul (inculpatul) poate adopta aceasta atitudine dintr-o multitudine de motive. Astfel, de
regula, suspectul (inculpatul) are convingerea ca impotriva sa nu sunt si nu pot fi stranse probe
suficiente iar, in concluzie, in lipsa recunoasterii sale, nu va putea fi tras la raspundere penala.

Un alt motiv ar fi dorinta de a nu dezvalui identitatea participantilor la infractiune, daca in
randul acestora se afla persoane apropiate sau daca ceilalti participanti exercita presiuni asupra sa,
creandu-i astfel teama.
Un alt motiv intalnit in cazul suspectului (inculpatului) care adopta o asemenea atitudine
este temerea ca recunoasterea faptelor ar atrage desconsiderarea, oprobriul public,
supradimensionarea nejustificata a gravitatii infractiunii si a pedepsei cu care este amenintat.
In fata atitudinii de negare a faptei, anchetatorul trebuie sa adopte acele procedee tactice care-l vor
determina pe suspect (inculpat) sa faca declaratii sincere, recunoscandu-si vina69.
Inainte de toate, anchetatorul va trebui sa cunoasca carui tip de personalitate ii apartine
suspectul (inculpatul).
Astfel, daca suspectul (inculpatul) va da dovada de darzenie, tenacitate, capacitate de
rezistenta la eforturile prelungite ale anchetatorului este de interes ca suspectul (inculpatul) nu va
ceda cu usurinta, ca va starui in minciuna, ca se va apara cu indarjire. Prin observarea unor
asemenea insusiri, organul judiciar va intelege ca fata de un asemenea suspect (inculpat) trebuie
adoptata o linie tactica energica, pe masura rezistentei opuse pentru a distruge sistemul defensiv al
suspectului (inculpatului).
Cand suspectul (inculpatul) apartine tipului nervos echilibrat, care reuseste sa se domine cu
usurinta, sa-si dovedeasca pana la un punct manifestarile care ar trada prezenta emotiilor este utila
folosirea unor mijloace severe, demascatoare care sa-l surprinda pe suspect (inculpat), facondu-l sa
renunte la atitudinea sa.
In fata tipului abil, insidios, perfid, inteligent, inzestrat cu capacitatea de a aprecia autocritic
efectul motivelor invocate, al apararilor formulate, anchetatorul va utiliza aceeasi linie tactica cu
mijloace severe, demascatoare, surprinzatoare. suspectul (inculpatul) apartinand acestui tip de
personalitate este capabil sa sesizeze manierele utilizate de anchetator, intrebarile adresate de
organul judiciar il gasesc mereu in defensiva, pregatit sa le contracareze prin motivari planificate.
In al doilea rand anchetatorul va trebui sa tina seama si de trasaturile temperamentale ale
suspectului (inculpatului) adica daca apartine tipului emotional sau neemotional.
suspectul (inculpatul) apartinand tipului emotional, dupa savarsirea infractiunii va fi dominat de un
puternic sentiment de regret, de remuscare, de sentimentul vinovatiei. De aceea, in aceste cazuri,
cea mai indicata tactica este atitudinea concilianta, de intelegere a situatiei in care se afla acesta, a
crearii acelei atmosfere de apropiere favorabila recunoasterii sincere a faptelor.
Dimpotriva, in cazul tipului neemotional, atitudinea de intelegere nu va mai avea aceleasi
rezultate bune deoarece, suspectul (inculpatul) apartinandu-i acestui tip temperamental nu va mai fi
dominat de remuscari, de mustrari de constiinta sau acestea sunt de o mai redusa intensitate.
69 Ciopraga A. op.cit., pag. 185

Procedeele tactice utilizate vor trebui sa se bazeze pe analiza faptelor, pe prezentarea
riguroasa a probelor in invinuire.
Tactica anchetatorului trebuie sa se adreseze bunului simt elementar, ratiunii care dicteaza
renuntarea la minciuna si intr-o mai redusa masura sentimentelor. Scopul folosirii acestei tactici este
convingerea prin forta faptelor, ca vinovatia suspectului (inculpatului) este stabilita sau va fi in
curand stabilita si astfel este ilogic sa o conteste70.
Practica judiciara a remarcat ca de multe ori, suspectii (inculpatii) abili, cu o anumita
experienta in domeniul vietii infractionale isi pregatesc un alibi71 furnizand anchetatorului explicatii
menite a-l convinge ca in momentul comiterii faptei se aflau intr-un alt loc decat in cel in care fapta
a fost savarsita, cu scopul de a-si sustine nevinovatia.
Alibiul consta fie in evocarea unui fapt, a unei imprejurari, intamplari neadevarate,
imaginate, situatie in care pentru ca spusele sale sa aiba o mai mare credibilitate suspectul
(inculpatul) creaza de la un capat la altul o explicatie care, de regula este bogata in detalii
(succesiunea unui intreg sir de fapte, intamplari, evenimente, activitati, localizarea foarte exacta in
timp a acestora etc.), fie in invocarea unui fapt real care insa a avut loc intr-un alt moment, anterior
sau ulterior savarsirii actiunii.
Cand alibiul consta intr-un fapt real, inainte de savarsirea faptei suspectul (inculpatul) a luat
hotararea de a provoca si memora cat mai fidel o serie de imprejurari care in raport cu fapta comisa
se situeaza intr-un moment anterior sau ulterior si au scopul de a-l convinge pe organul judiciar ca
in momentul savarsirii infractiunii se afla intr-un alt loc.
Se intalnesc doua situatii – cand suspectul (inculpatul) isi intemeiaza alibiul pe un fapt
mincinos, imaginar si in acest caz, eforturile sale sunt indreptate in directia inventarii unor fapte,
intamplari si a memorarii lor cat mai fidele si mai exacte – cand alibiul suspectului (inculpatului) se
sprijina intr-adevar pe un fapt real, in acest caz suspectul (inculpatul) va memora acele fapte si
imprejurari pe care le-a conceput in mod deliberat.
Asadar, suspectul (inculpatul) ocupat cu procurarea unui alibi va cauta sa paraseasca cat mai
repede locul savarsirii faptei, sa se deplaseze intr-un loc indepartat, unde va incerca in mod deosebit
sa-si faca remarcata prezenta, mai ales de anumite persoane. Va face eforturi de a retine tot ce a
perceput, a memora cu exactitate intreaga activitate desfasurata in acel loc si a persoanelor
participante. suspectul (inculpatul) va miza pe faptul ca persoanele cu care a venit in contact nu vor
putea localiza foarte precis in timp o anumita imprejurare – infractiunea s-a savarsit la o anumita
ora, iar cateva minute mai tarziu isi face aparitia intr-o alta societate.
Realitatea sau falsitatea alibiului trebuie minutios verificata. Confirmarea alibiului constituie
70 idem, pag. 186
71 Ciopraga A. op.cit., pag. 194 – 197

o dovada a nevinovatiei suspectului (inculpatului) si astfel se economisesc timp si mijloace iar
cercetarile vor fi indreptate intr-o alta directie. Neconfirmarea alibiului constituie, de regula, dovada
vinovatiei suspectului (inculpatului).
In sustinerea alibiului sau suspectul (inculpatul) va furniza numeroase detalii cu privire la
activitatea asa-zis desfasurata, va exagera in descrierea unor locuri, situatii, persoane. Toate aceste
informatii constituie o dovada a falsitatii alibiului sau. Astfel, daca ascultarea suspectului
(inculpatului) are loc intr-un moment mult indepartat celui savarsirii faptei – luni, ani – iar in
declaratiile sale suspectul (inculpatul) arata numele unor persoane, descrie cu lux de amanunte
vestimentatia acestora, incadreaza in limite exacte de timp momentul intalnirii precum si locul
intalnirii lor, detaliaza conversatiile avute cu acele persoane, toate acestea constituie imprejurari de
natura a trezi justificate suspiciuni.
In astfel de situatii, chiar verificarea realitatii celor afirmate de suspect (inculpat) nu este de
natura a inlatura dubiul deoarece exagerata precizie a amintirii detaliilor este fie urmarea atentiei
maxime a suspectului (inculpatului) care a savarsit sau este pe punctul de a savarsi o infractiune, fie
urmarea unei atentii staruitoare in vederea memorarii unor circumstante secundare, pornita dintr-un
calcul defensiv, in scopul de a atribui spuselor sale o cat mai pronuntata aparenta de veridicitate.
Intr-adevar, experienta de fiecare zi dovedeste ca omul nu este capabil sa perceapa, si cu atat mai
putin sa pastreze, o perioada lunga de timp in memorie, fapte, intamplari, lipsite de interes,
obisnuite.
Un mijloc deosebit de eficace in verificarea realitatii sau falsitatii alibiului invocat, il
constituie justificarea, explicarea cu cat mai multe detalii a activitatilor celui ascultat, in momente
anterioare sau ulterioare savarsirii faptei, pentru a constata daca memorarea excesiva a detaliilor
imprejurarilor concomitente savarsirii infractiunii, se datoreste unei predispozitii reale, sau
dimpotriva, acestea au fost fixate in memorie in mod deliberat pentru a servi drept suport alibiului
invocat. In acest sens, suspectul (inculpatul) va trebui sa relateze ceea ce a desfasurat cu o ora sau
mai multe ore inainte sau dupa savarsirea infractiunii ori cu o zi sau mai multe zile anterior sau
ulterior acestui moment.
Detalierea acestor momente cu lux de amanunte intareste presupunerea ca aceasta explicatie
este falsa. Se ivesc, insa, situatii in care suspectul (inculpatul) nu aduce in sprijinul sau explicatii
amantuntite ci se limiteaza doar la justificari de ordin general. De exemplu, suspectul (inculpatul)
afirma ca in seara in care s-a savarsit fapta, se deplasa cu automobilul sau spre o anumita localitate.
Verificarea unui astfel de alibi, necesita obtinerea unor informatii amantuntite cu privire la
intreaga perioada de timp in care suspectul (inculpatul) sustine ca s-a aflat in alt loc decat al
comiterii faptei. De ex., presupunand ca infractiunea a fost comisa in jurul orei 21, iar suspectul
(inculpatul) declara ca intre orele 20 si 22 calatorea cu automobilul sau, acesta va trebui sa faca o

descriere amanuntita a itinerariului parcurs, sa precizeze localitatile prin care a trecut, sa indice ora
la care a sosit sau a parasit o anumita localitate, unde si cat a stationat. In acest fel, daca alibiul este
fals, suspectul (inculpatul) se poate gasi in dificultatea de a nu putea explica intreaga aceasta
perioada sau de a recurge la artificii a caror falsitate poate fi usor dovedita.
De asemenea, suspectul (inculpatul) in sustinerea alibiului sau va recurge si la folosirea
numelor unor persoane pe care el, le considera de incredere si ca-i vor sustine alibiul.
Acesti martori propusi de suspect (inculpat) pot fi de rea-credinta sau de buna-credinta. De
regula, sub diferite motive, suspectul (inculpatul) incearca sa se afle in prezenta unei persoane la o
anumita ora sau zi anterioara ori ulterioara comiterii faptei, mizand pe imprejurarea ca dupa trecerea
unei anumite perioade de timp aceasta persoana nu va mai reusi sa localizeze precis data intalnirii,
in felul acesta declaratia sa venind in sprijinul alibiului invocat.
Alteori, cel a carui marturisire o solicita in sprijinul alibiului sau este de rea-credinta,
deoarece suspectul (inculpatul) s-a interes cu acesta asupra declaratiei pe care urmeaza sa o dea.
Procedeele tactice utilizate de organul judiciar la ascultarea acestor categorii de martori
difera dupa cum sunt de buna sau de rea-credinta.
La ascultarea martorilor de buna credinta sau de rea-credinta, se pune chestiunea localizarii
exacte in timp a unui fapt determinat: daca in momentul savarsirii infractiunii suspectul (inculpatul)
a fost vazut intr-o anumita imprejurare sau daca acesta, in acele limite de timp, s-a aflat in compania
unor persoane.
Asadar, in cazul martorului de buna-credinta daca acesta admite posibilitatea sa se fi intalnit
cu suspectul (inculpatul) sau sa se fi aflat in compania acestuia fara insa a putea preciza momentul
exact in timp acesta va fi ajutat sa-si aminteasca punandu-i-se intrebari ajutatoare, datorita uitarii
vremelnice a faptelor, el nereusind sa localizeze temporal imprejurari legate de infractiune sau de
faptuitor.
In cazul martorului de rea-credinta, anchetatorul nu va utiliza acelasi procedeu tactic,
deoarece acesta nu are nevoie de o impulsionare a memoriei, intrucat el este oricand pregatit de a
expune cu lux de amanunte versiunea furnizata de suspect (inculpat). Organul judiciar va utiliza
intrebari surprinzatoare, de control, interogatoriul amanuntit asupra detaliilor cu privire la care se
presupune ca nu s-a realizat o punere de acord cu suspectul (inculpatul) – descrierea unor locuri, a
unor situatii, ridicarea persoanelor prezente intr-o anumita imprejurare, actiunile intreprinse de
acestea.
Interogatoriul trebuie astfel condus – de la general la particular – intrebarile formulate sa nu
ofere celui ascultat posibilitatea de a intui care anume raspunsuri avantajeaza sau nu pe suspect
(inculpat).
Si la ascultarea martorilor propusi de suspect (inculpat) se recomanda utilizarea ascultarii

repetate. Martorul va relata faptele intr-o succesiune diferita de cea din declaratia anterioara cand, in
mod normal, martorul a expus faptele in ordinea lor cronologica. Pentru a se verifica atitudinea de
buna sau de rea-credinta a martorului, cu prilejul ascultarii repetate organul judiciar poate cere
acestuia sa inceapa relatarea faptelor dintr-un alt moment al desfasurarii lor, diferit de cel de
inceput.
Utilizarea acestui procedeu are ca scop intreruperea continuitatii expunerii unei declaratii
invatate pe dinafara, si astfel, sa se puna in evidenta neconcordantele dintre declaratiile aceluiasi
martor obtinute la anumite intervale de timp.
II.4.3. Atitudinea de tacere sau refuzul de a da declaratii72
Refuzul de a da declaratii este o exceptie a atitudinii pe care o adopta de regula suspectul
(inculpatul) in fata organului de urmarire penala. Aceasta atitudine de tacere se opune reflexului
primar – instinctul de aparare – propriu tuturor celor care au calitatea de suspect (inculpat).
Dupa cum am vazut, ascultarea suspectului (inculpatului) nu numai ca reprezinta unul din
cele mai importante mijloace, cu ajutorul caruia poate fi solutionata cauza, dar ea are si rolul de
aparare a suspectului (inculpatului) conferindu-i acestuia largi posibilitati de prezentare a faptelor si
imprejurarilor ce vin in favoarea sa.
Astfel, indiferent daca este vinovat sau nu, rareori suspectul (inculpatul) renunta la aceasta
posibilitate, nesocotind-o, rezistand intentiei de a vorbi, de a se disculpa.
Tipic suspectului (inculpatului) ii sunt doua atitudini:
-daca este vinovat de savarsirea infractiunii sub evidenta probelor, fie recunoaste, fie
cauta sa prezinte astfel faptele incat sa-si creeze o situatie mai usoara;
-iar daca nu este vinovat se va stradui sa invoce toate acele imprejurari ce-i dovedesc
nevinovatia. Reiese astfel ca, tacerea suspectului (inculpatului) este nefireasca, deoarece
situatia in care se afla impune sa adopte o atitudine sau alta, de recunoastere.
Asadar, tacerea nu poate fi pusa pe seama neputintei de a se apara, ci pe seama unor altor
cauze cum ar fi:
-convingerea gresita ca in lipsa recunoasterii sau nerecunoasterii sale nu va putea fi tras la
raspundere penala;
-dorinta de a nu dezvalui identitatea celorlalti faptuitori (fie datorita temerii provocate de
unul dintre participantii ramasi inca neidentificati, fie datorita raporturilor de rudenie
apropiata sau de puternica afectiune);
-sau datorita unor cauze de natura patologica – tulburari psihice de care sufera suspectul
72 Ciopraga A. op.cit., pag. 174 – 175

(inculpatul).
Refuzul de a da declaratii pune organul judiciar in fata celei mai anevoioase situatii ce se
poate ivi in cursul ascultarii suspectului (inculpatului).
Pentru a rezolva aceasta situatie organul judiciar trebuie sa utilizeze anumite procedee
tactice pentru a-l determina pe suspect (inculpat) sa renunte la atitudinea sa de tacere. Astfel, in
primul rand, trebuie identificat motivul real al tacerii suspectului (inculpatului). In al doilea rand,
dupa determinarea cauzei ce explica tacerea suspectului (inculpatului) organul judiciar va folosi
calea convingerii, incercand sa inlature sau sa-l convinga pe suspect (inculpat) de netemeinicia unei
asemenea cauze.
De exemplu, daca organul judiciar ajunge la concluzia ca tacerea suspectului (inculpatului)
este determinata de temerea de razbunare din partea celorlalti participanti ori a rudelor sau
prietenilor acestora, trebuie sa-l asigure pe suspect (inculpat) ca va lua toate masurile pentru a
preintampina raul cu a carui producere este amenintat.
De asemenea, organul judiciar trebuie sa-l convinga pe suspect (inculpat) ca atitudinea
adoptata este gresita deoarece, in cele din urma faptele vor fi cunoscute, iar adevarul va fi aflat pe
alte cai chiar daca suspectul (inculpatul) refuza sa dea declaratii.
Iar in al treilea rand, organul judiciar trebuie sa convinga pe suspect (inculpat) ca tacerea sa
ii este daunatoare, deoarece in felul acesta nesocoteste posibilitatea de a se explica, de a se apara.
Prin atitudinea sa, el isi face un deserviciu deoarece renunta la posibilitatea de a cere
administrarea unor probe care sa-i dovedeasca nevinovatia sau exacta masura a vinovatiei sale. In
acelasi scop, suspectul (inculpatul) trebuie convins ca investigatiile vor continua chiar daca refuza
sa vorbeasca, ca faptele vor fi oricum dovedite prin alte mijloace de proba.
II.5. Atitudinea suspectului (inculpatului) in cazul infractiunilor in participatie73
O infractiune poate fi savarsita de catre o singura persoana, adica poate avea doar un singur
autor sau poate fi savarsita de mai multe persoane.
Codul penal consacra74 participatia de infractori ce desemneaza situatia in care la savarsirea
unei fapte prevazute de legea penala au participat mai multe persoane decat este necesar potrivit
naturii acelei fapte.
Atitudinea pe care o adopta suspectii (inculpatii) in fata organului judiciar in cazul
infractiunilor in participatie este diferita fata de cea adoptata de suspectul (inculpatul) singur autor
al unei infractiuni, deoarece in cazul primei situatii fapta constituie rezultatul cooperarii mai multor
persoane care au indeplinit acelasi rol adica coautorat sau care au indeplinit roluri diferite, autor,
73 Ciopraga A. op.cit., pag. 191 – 194
74 Codul penal al Romaniei, art. 31 si art. 98

instigator, complice, imprejurare de natura a produce mutatii in psihologia faptuitorului.
In functie de mai multi factori se impune elaborarea si aplicarea unei tactici adecvate. Acesti
factori pot fi: cunoasterea sau nu a identitatii si a rolului jucat de fiecare participant la savarsirea
faptei penale; pozitia de recunoastere sau nerecunoastere pe care o adopta cei ce au cooperat la
comiterea aceleiasi fapte.
Astfel, este posibil sa fie cunoscute inca de la inceput identitatea participantilor precum si
rolul avut de fiecare la savarsirea infractiunii.
In alte situatii poate fi cunoscuta identitatea doar a unuia sau a unora dintre participanti, dar
natura infractiunii, modul de savarsire, amploarea consecintelor faptei indica faptul ca la comiterea
acesteia au participat si alte persoane a caror identitate nu este inca stabilita iar cei aflati in fata
organului judiciar dintr-un motiv sau altul, nu vor sa o dezvaluie.
Este posibil, de asemenea sa fie cunoscuta atat identitatea cat si contributia participantilor iar
acestia sa se situeze pe pozitii diferite.
Se poate intampla ca toti participantii sa recunoasca faptele, recunoastere ce poate fi sincera
sau nesincera, in acest caz se vor aplica procedeele tactice utilizate la ascultarea suspectului
(inculpatului) care singur a savarsit infractiunea, cu particularitatea impusa de prezenta pluralitatii
de faptuitor.
De aceea, o importanta deosebita se va acorda confruntarii declaratiilor pentru a se scoate in
evidenta eventualele contradictii.
O alta situatie intalnita in practica este aceea ca numai unul sau unii dintre participanti
recunosc faptele in vreme ce ceilalti adopta pozitia de negare. In prezenta recunoasterii unuia sau
altuia dintre participanti, obtinerea unor declaratii de recunoastere din partea celorlalti este o
chestiune relativ simpla, atata vreme cat la ascultarea acestora din urma organul judiciar poate folosi
cu succes datele, informatiile comunicate de cei dintai.
De asemenea, cea mai dificila situatie cu care se poate confrunta organul judiciar este
contestarea de catre toti participantii a infractiunii savarsite si in acest sens dau declaratii integral
sau partial false.
Faptul ca infractiunea savarsita in participatie constituie rezultatul cooperarii mai multor
persoane, precum si existenta unei comunitati de interese intre participanti confera psihologiei
cosuspectului (coinculpatului) note particulare. Asadar, fata de situatia in care infractiunea a fost
comisa de o singura persoana, in cazul participantilor care se situeaza pe pozitia negarii faptelor,
trebuie sa se realizeze un acord, sa se elaboreze o versiune comuna, care sa fie insusita de toti.
Aceasta versiune comuna poarta denumirea de alibi.
S-a constatat insa ca realizarea versiunii comune este dificila datorita deosebirilor sub
raportul capacitatii de perceptie, memorare si verbalizare a faptelor. De aceea, se poate spune ca,

conditia de cosuspect (coinculpat) este mai grea decat cea de suspect (inculpat) deoarece acesta din
urma a savarsit singur infractiunea.
Cand alibiul invocat este real, din punct de vedere al concordantei intre declaratii, totdeauna
se va constata existenta unor nepotriviri minore privind aspectele secundare a detaliilor. Declaratiile
identice pana in cele mai mici detalii pun serioase intrebari privind realitatea lor.
De asemenea, din punct de vedere psihologic, oricare dintre participanti este increzator in
propria capacitate de disimulare, de rezistenta la tacticile pe care le va utiliza organul judiciar, dar
nici unul dintre ei nu va avea incredere in capacitatea de rezistenta a celorlalti cosuspecti
(coinculpati). Dominanta psihologica a cosuspectului (coinculpatului) este marcata de teama ca unul
sau altul dintre ei se va trada, va ceda manevrelor anchetatorului, de sentimentul de nesinceritate la
gandul ca unul sau altul se va desolidariza si va recunoaste faptele, pentru a beneficia de un regim
mai bland de sanctionare. Astfel, starea psihica a cosuspectului (coinculpatului) – teama,
neincrederea fata de cei ce au cooperat la comiterea faptei – constituie un solid punct de plecare la
elaborarea procedeelor tactice de ascultare a cosuspectului (coinculpatului).
Exploatarea starii psihice sub stapanirea careia se afla participantii impune, mai intai,
incercarea de a convinge pe cosuspect (coinculpat) de inutilitatea rezistentei opuse, indemnarea la
recunoasterea faptelor deoarece in cazul infractiunii in participatie, mai curand sau mai tarziu unul
dintre participanti va vorbi si va recunoaste faptele astfel, este bine sa faca acest lucru mai inainte ca
altcineva sa fi vorbit.
Aceasta tactica nu intotdeauna da rezultatele dorite, datorita temerii de a suporta
consecintele faptei la a carei savarsire a participat precum si a comunitatii de interese de care sunt
legati participantii sau datorita unui puternic sentiment de solidaritate sau teama de razbunare din
partea celorlalti faptuitori.
Pentru indepartarea acestor motive ce stau in calea recunoasterii sincere organul judiciar
trebuie sa adopte tactici in functie de fiecare motiv in parte. Astfel, temerea de sanctiunea cu care
este amenintat poate afirmata prin specificarea exacta a masurii vinovatiei sale si prin sublinierea ca
recunoasterea sincera a faptelor va constitui o circumstanta atenuanta ce va fi luata in considerare
de instanta de judecata la individualizarea pedepsei. De asemenea, celui ascultat trebuie sa i se
explice intr-un mod convingator, ca recunoasterea faptelor nu constituie o desolidarizare, tradarea
cauzei celorlalti atata vreme cat oricare dintre ei, mai curand sau mai tarziu, va face acest lucru ci, i
se va explica exact masura contributiei sale alaturi de ceilalti participanti la savarsirea infractiunii.
Este momentul cand trebuie sa i se reaminteasca ca este preferabil sa vorbeasca el insusi
deoarece, daca o face un alt cosuspect (coinculpat) acesta, in incercarea de a-si usura situatia, ar
putea prezenta faptele in defavoarea sa. Temerea inspirata de razbunarea din partea celorlalti
participanti poate fi indepartata prin garantarea ca declaratiile sale nu vor fi cunoscute de ceilalti

cosuspecti (coinculpati).
Se poate intampla insa, ca aceste incercari sa nu dea rezultatul asteptat. De aceea, vor fi
aplicate toate procedeele tactice destinate a spori temerea sub stapanirea careia se afla cel ascultat,
ca unul dintre participanti a recunoscut faptele. Acest procedeu presupune folosirea unor
stratageme, constand in provocarea abila de catre organul judiciar a unor atitudini de natura a
insinua, a face sa se creada ca unul dintre participanti a vorbit, a dezvaluit faptele. Aceasta tactica
nu include folosirea unor mijloace nepermise, mijloace de inducere in eroare ci are in vedere numai
manevre tactice, capcane psihologice menite sa-l convinga pe cosuspect (coinculpat) ca organul
judiciar se afla in posesia unor date, informatii si ca acestea au fost obtinute prin recunoasterea
faptelor de catre unul dintre cosuspecti (coinculpati).
De asemenea, poate fi utilizat cu succes procedeul “intalnirilor intamplatoare” la sediul
organului judiciar, intre doi cosuspecti (coinculpati).
Procedeele tactice elaborate se deosebesc in functie de aportul adus de fiecare dintre
participanti la savarsirea infractiunii. Se are in vedere situatia cand la comiterea infractiunii unul sau
unii dintre participanti au realizat nemijlocit activitatea materiala ce caracterizeaza latura obiectiva a
infractiunii, adica au avut rol de autor sau coautori iar altul sau altii au avut o contributie secundara,
au ajutat la comiterea faptei, adica au indeplinit rol de complice sau complici.
Asadar, contributia fiecarui participant si drept consecinta, gravitatea diferita a sanctiunii cu
care sunt amenintati, impune luarea in considerare a urmatoarelor constatari de ordin tactic:
-in situatia pluralitatii de faptuitori si de infractiuni, cand unul sau unii dintre faptuitori au
participat la savarsirea doar unora dintre fapte, este necesar ca ascultarea sa inceapa cu
cei care au contribuit la savarsirea infractiunilor ce prezinta un grad mai redus de pericol
social;
-cand toti participantii au cooperat la savarsirea aceleiasi infractiuni si au indeplinit roluri
diferite – unii au fost autori, altii complici – trebuie sa fie ascultati mai intai cei ce au
avut un rol secundar la savarsirea infractiunii. Astfel, daca se cunoaste cu certitudine ca
unul dintre participanti a indeplinit un rol secundar la comiterea faptei de exemplu, in
cazul unei infractiuni de talharie, existenta declaratiilor unui martor ocular care arata
faptul ca unul dintre participanti a aplicat violentele si tot el este cel care si-a insusit
bunurile, in vreme ce un altul a semnalat momentul aparitiei victimei – organul judiciar
isi va indrepta eforturile asupra acestuia din urma deoarece, este de presupus ca cel a
carui contributie este mai redusa, amenintat cu o pedeapsa mai usoara, va opune o
rezistenta mai mica fata de cel care a jucat rolul principal. Din alt punct de vedere este
indicat ca in cursul ascultarii, organul judiciar sa sublinieze ca este bine cunoscuta
imprejurarea ca cel ascultat a indeplinit un rol secundar si ca asa fiind, contributia sa la

savarsirea infractiunii este sanctionata cu o pedeapsa mai usoara, in sfarsit, este
preferabil sa recunoasca el mai intai faptele deoarece, altfel, exista riscul prezentarii lor
denaturate de catre ceilalti participanti.
De asemenea, atitudinea pe care organul judiciar o adopta in prezenta celui ascultat va
depinde si de datele, informatiile pe care acesta le detine din declaratiile celorlalti participanti la
infractiune, in cazul recunoasterii unuia sau altuia dintre participanti.
Avand in vedere faptul ca nu se garanteaza sinceritatea recunoasterii pana in momentul
verificarii declaratiilor, pentru a nu pune in pericol rezultatele ascultarii se impune prudenta de a nu
face cunoscute, cel putin pana intr-un anumit stadiu al cercetarilor, declaratiile celor ce au savarsit
faptele. daca declaratiile celui ce a recunoscut faptele sunt nesincere, organul judiciar se poate
compromite, pierzand orice incredere a celui ascultat, care cu usurinta, va sesiza orice
neconcordanta, orice nepotrivire.
Informatiile obtinute de organul judiciar prin recunoasterea unuia dintre participanti, pot fi
utilizate la ascultarea celorlalti fara a dezvalui identitatea celui care a marturisit si dupa ce
declaratiile sale au fost verificate in cel mai mic detaliu. Folosirea acestei recunoasteri fara
verificarea necesara, se poate face numai prin folosirea unor date sau informatii de ordin general,
fara a invedera exacta masura a cunoasterii lor.
Un alt procedeu tactic folosit in cazul pluralitatii de infractori este ascultarea repetata, la
intervale de timp variabile, a celor care negand faptele au cazut de acord asupra unei explicatii
comune, insusita de toti participantii. Acest procedeu va fi studiat mai pe larg intr-un capitol
urmator.
II.6. Starea de emotie a suspectului (inculpatului) in momentul ascultarii. Alte
incercari de simulare sau disimulare ale suspectului (inculpatului)
Depistarea prezentei starii de emotie poate dezvalui inadvertente intre cele afirmate de
suspect (inculpat) si cele petrecute in realitate. De aceea, depistarea acestei stari si intelegerea
corecta constituie o problema majora a tacticii de ancheta.
Tensiunea psihica a suspectului (inculpatului) este de regula, mult mai mare decat a
celorlalte persoane care compar in fata anchetatorului. Practica a aratat insa, ca unii infractori, adica
cei “familiarizati” cu ancheta, prezinta o stare emotionala aparent mai redusa care este ceva mai
greu de depistat mai ales pentru magistratii aflati la inceputul meseriei75.
Datorita diverselor cauze care fac mai dificil de sesizat emotia tipica dezacordului dintre
afirmatiile sincere si nesincere, specialistii considera ca “prezenta emotiilor poate fi stabilita”, dar
75 Stancu Emilian, “Criminalistica”, Editura Actami, Bucuresti 1997, pag. 125

niciodata in chip total.
Starilor emotionale, de tensiune psihica, le sunt specifice o serie de manifestari viscerale si
somatice, mai importante fiind76:
a)Accelerarea si dereglarea ritmului respiratiei, paralel cu dereglarea emisiei vocale –
ragusire – scaderea salivatiei – senzatia de uscare a buzelor si a gurii.
b)Cresterea presiunii sangvine si accelerarea batailor inimii, insotita de fenomene
vasodilatatorii – congestionare – sau vasoconstrictorii – paloare.
c)Contractarea muschilor scheletici, manifestata prin crispare sau prin blocarea functiilor
motorii – aspectul de “inlemnit de frica”.
d)Schimbarea mimicii si pantomimicii, pe un fond de agitatie, transpusa frecvent in
miscari si gesturi, intr-o conduita care nu mai corespunde comportamentului normal al
individului. Orice fenomen sufletesc isi are corespondent intr-o anumita miscare,
particularitatile gesturilor, conduita, in general, reflectand un anumit regim interior, o
anumita stare psihica.
e)Modificarea timpului de reactie sau de latenta caracterizat prin intarzierea raspunsului la
intrebari care contin “cuvinte critice” afectogene, intarzieri care pot ajunge la circa patru
secunde, fata de timpul in care se raspunde la intrebarile necritice. Timpul de reactie se
apreciaza din momentul aplicarii stimulului -–intrebarea – si pana in cel al declansarii
raspunsului.
Toate aceste modificari pot fi stabilite, cu o anumita aproximatie de catre anchetator in
momentul ascultarii.
Alaturi de emotiile specifice momentului ascultarii, o importanta problema psihologica o
constituie incercarile de simulare sau disimulare.
Pe langa cele studiate anterior (refuzul de a da declaratii, nerecunoasterea faptelor,
prezentarea de alibiuri), suspectul (inculpatul) poate adopta si alte atitudini:
-invocarea imposibilitatii de a-si aduce aminte;
-motivarea faptului ca savarsirea infractiunii este consecinta provocarii sau a unui :
”moment de ratacire”;
-simularea nebuniei sau tulburarii functiilor unor organe de simt – surzenie, mutenie,
orbire;
-incercari de sinucidere sau de automutilare.
Nu trebuie uitat insa ca, aceste manifestari pot fi, uneori realmente sincere sau intru totul justificate.
De aceea, declaratiile suspectului inculpatului) trebuie sa fie bine verificate pentru a servi la
76 idem, pag. 125 – 126

aflarea adevarului si astfel, la solutionarea cauzei77.
II.7. Personalitatea anchetatorului
Pentru a intelege mai bine importanta calitatilor moral – afective si psiho – intelectuale,
cercetatorii in domeniu au aratat ca: “Un bun magistrat ar trebui sa aiba intelepciunea lui Solomon,
logica lui Aristotel, rabdarea lui Hristos, rigurozitatea stiintifica a lui Pasteur si inventivitatea lui
Edison”.
Reputatul profesor Gross, vorbind despre importanta interogatoriului, astfel cum i se spunea
in sistemul de drept mai vechi ascultarii suspectului sau inculpatului, a conturat trasaturile celui ce
desfasoara aceasta activitate: “Acela care cunoaste oamenii, care este inzestrat cu o buna memorie
si prezenta de spirit, care isi indeplineste cu placere si zel sarcina, care ramane intotdeauna pe
terenul strict al legalitatii si care vede in inculpat un frate cazut in pacat sau un nevinovat banuit pe
nedrept, acela va interoga bine. Dar acela caruia ii lipseste una din aceste calitati nu va face
niciodata ceva bun”.
Munca anchetatorului denota foarte multa responsabilitate fata de societate, avand obligatia
de a veghea la respectarea legilor si in cazul incalcarii acestora, sanctionarea acelora care le-au
incalcat.
De asemenea, anchetatorul are obligatia de a preveni criminalitatea si de a proteja populatia
impotriva consecintelor negative pe care aceasta le are. Dar anchetatorul nu este numai un aparator
al legii si protector al societatii ci si un reprezentant moral al societatii. De aceea, pentru
indeplinirea rolului sau, statul, opinia publica si chiar aparatul de justitie formuleaza o serie de
exigente legale, morale precum si de competenta, deosebit de mari incat un om obisnuit cu greu ar
putea face fata tuturor acestor cerinte.
Asadar, se desprinde concluzia ca a fi magistrat nu este usor, datorita dificultatilor si
riscurilor cu care acesta se confrunta dar si datorita privatiunilor pe care le implica munca sa.
Un rol important in indeplinirea obligatiilor ce-i revin il are personalitatea anchetatorului.
Aceasta, in decursul anilor, datorita contactului indelungat cu persoane care au incalcat legea
si imprejurarilor complexe in cauze cu un inalt grad de dificultate, se formeaza, anchetatorul
dezvoltandu-si calitatile pe care deja le avea, calitati speciale ca: perspicacitatea deductiilor si
sintezelor, rigiditatea sesizarii unor relatii si forta argumentarii logice a caror rezultanta formeaza
intuitia profesionala, asa-zisul fler78.
77 Stancu Emilian, op. cit., pag. 127
78 C-tin. Aionitoaie, V . Berchesan…, op.cit., pag. 73

II.7.1. Calitatile moral afective ale anchetatorului
Printre calitatile moral – afective cu care trebuie sa fie inzestrat in mod obligatoriu un bun
anchetator, practica pune accent pe stapanirea de sine, rabdarea, calmul, perseverenta, adica
echilibrul emotional. De asemenea, el trebuie sa dea dovada de mult tact in infruntarea cu suspectul
(inculpatul). Asadar, un bun anchetator trebuie sa fie o persoana careia sa-i placa sa lucreze cu
oamenii, sa stie sa asculte, sa le castige increderea si respectul intrucat altfel nu va poseda niciodata
forta de persuasiune, ca o conditie absolut necesara unei interogari suficiente79.
Calmul reprezinta adeseori cheia reusitei ascultarii suspectului (inculpatului), deoarece este
stiut ca, in majoritatea situatiilor, timpul lucreaza in dezavantajul acestuia. Sentimentul de
insecuritate pe care curgerea timpului il intensifica, explica aparitia contradictiilor in declaratiile
suspectului (inculpatului), revizuirea versiunii furnizate initial, toate acestea avand ca finalitate in
cele din urma marturisirea faptelor.
Opusul acestei stari – lipsa calmului – poate prejudicia atmosfera in care trebuie sa se
desfasoare ascultarea80. Astfel, daca anchetatorul nu va reusi sa-si pastreze calmul si prin
manifestarile sale negative, va apare in fata suspectului (inculpatului) ca un om impresionabil,
nervos, agresiv, framantat de problemele proprii, atunci atmosfera de incredere in care se desfasura
pana atunci ancheta va fi pusa in pericol, diminuandu-se sansele de realizare a scopurilor propuse.
Intr-adevar, suspectul (inculpatul), constatand ca organul judiciar si-a pierdut calmul,
stapanirea de sine, intuieste ca acesta doreste sa termine cat mai curand ascultarea si astfel va fi
incurajat in atitudinea sa de negare, de denaturare a faptelor. Atunci cand datorita atitudinii de rea-
credinta, a stratagemelor folosite de suspect (inculpat), organul judiciar si-a pierdut calmul necesar,
trebuie sa dea dovada de putere de stapanire de sine, de autocontrol. El va trebui sa-si disimuleze
starea de dezgust, plictiseala, sila, agresivitatea, arborandu-si mina celui stapan pe sine, a celui
deplin calm.
In special calmul trebuie sa caracterizeze conduita anchetatorului atunci cand cel ce se afla
in fata sa este de buna-credinta si doreste sa faca declaratii sincere, dar, care datorita emotivitatii
sub stapanirea careia se afla, uitarii temporare a unor imprejurari, intampina dificultati in
verbalizarea faptelor, cu consecinte negative asupra integritatii si fidelitatii declaratiilor, stiindu-se
faptul ca starile de incordare se transmit celui ascultat81.
O alta insusire ce trebuie sa caracterizeze personalitatea anchetatorului este perseverenta.
79 C-tin. Aionitoaie, V . Berchesan…, op.cit pag. 73
80 Ciopraga A. op.cit., pag. 201
81 idem, pag. 201

Perseverenta82 inseamna constanta in aflarea adevarului, nerenuntarea la lupta, continuarea
ascultarii chiar si atunci cand organul judiciar se loveste de atitudinea refractara, de rezistenta
inversuntata opusa de suspect (inculpat).

II.7.2. Calitatile psiho-intelectuale ale anchetatorului
Obtinerea unor declaratii complete si fidele, directia si chiar finalitatea cercetarilor depind in
mare masura de iscusinta si maiestria cu care organul judiciar efectueaza ascultarea suspectului
(inculpatului). Asadar, finalizarea cu succes a ascultarii suspectului (inculpatului), pretinde pe langa
calitatile moral-afective si trasaturi psiho-intelectuale. Inteligenta, perspicacitatea, abilitatea,
intuitia, obiectivitatea fiind doar cateva din calitatile pe care trebuie sa le aiba anchetatorul.
Iscusinta cu care organul judiciar conduce ascultarea reprezinta, dupa cum spunea Hanns
Gross, criteriul de apreciere a organului judiciar care arata pregatirea deosebita a acestuia, adica
activitatea ce da adevarata masura insusirilor si aptitudinilor sale.
In ceea ce priveste profilul psiho-intelectual al anchetatorului, psihologia judiciara se opreste in
mod constant asupra gandirii, memoriei, integritatii senzoriale.
Gandirea anchetatorului este orientata spre esenta realitatii judiciare, a evenimentului
judiciar, trebuie sa se caracterizeze prin claritate, profunzime, rigoare si sa se bazeze pe un dezvoltat
spirit critic autoreflexiv. De regula, faptele relatate in ancheta judiciara par intotdeauna reale,
verosimile, dar se intampla ca unele afirmatii sa fie, mai ales la nivelul amanuntelor contradictorii
sau neplauzibile83.
J.P. Guilford a introdus in stiinta termenul de gandire divergenta definindu-l ca fiind
capacitatea individului de a parasi sabloanele si solutiile model existente si a crea o noua solutie sau
o noua cale rationala. Referindu-ne la ancheta judiciara, gandirea divergenta se intalneste in felul de
analiza si sinteza a cazului.
Astfel in primul contact cu materialul cazului pe care urmeaza sa-l cerceteze este
nesistematizat si lacunar fiind necesare mai intai o ordonare pentru a stabili punctele ce urmeaza a fi
elucidate si pentru a elabora tactica cercetarii. Pentru realizarea acestei operatii, ii sunt necesare
organului judiciar calitati perceptive, observative, imaginative si cele de gandire.
Belgianul Ed. Locard, unul din fondatorii stiintei politienesti moderne, afirma ca “intr-o
ancheta, logica ajuta doar sa nu gresesti, dar succesul anchetei este asigurat de imaginatie”.
Binenteles, un rol deosebit in cercetarea unui caz il are si experienta anterioara a
anchetatorului, experienta ce se cere creativa deoarece intre doua cazuri nu poate exista decat multa
82 ibidem.
83 V . Zdrenghea, T. Butoi, N. Mitrofan op.cit., pag. 63

similitudine dar nu si identitate. Aplicarea sablon a unor tehnici sau gandiri dupa sabloane, fie ele
chiar si sabloane legale, impiedica detalierea si analiza nuantata a cazului84.
Din punctul de vedere al analizei cazului, munca anchetatorului a fosta asemanata cu cea a
istoricului. Ca si acesta, anchetatorul are de reconstituit o realitate mai apropiata sau mai indepartata
in timp, dupa urme disparate, documente adesea contradictorii, deci franturi de realitate care trebuie
completate si interpretate spre a le da un sens, ca ele sa devina inteligibile. Completarea lacunelor,
stabilirea realitatii in ciuda contradictiilor, atat la istoric cat si la anchetatorul penal, reclama
creativitatea in gandire, ceea ce, in termenii psihologiei actuale inseamna gandire divergenta.
In studierea materialelor cauzei intra masiv si elemente subiective, dar procesul gandirii
logice al anchetatorului constituie un corectiv esential in evitarea erorilor. Aplicarea corecta a
legilor formale ale gandirii are ca reusita stabilirea faptelor si formarea unei imagini reale asupra
cazului cercetat85.
Memoria este o alta calitate psiho-intelectuala a anchetatorului ce ocupa in sistemul sau
psihic un loc distinct.
Memoria constituie capacitatea acestuia de stocare si conservare a informatiei primite
privind “starile surselor externe si actiunile si trairile subiective in raport cu ele”86.
S-a constatat ca anchetatorului ii este necesara memoria de lunga durata. Golu M. defineste
memoria de lunga durata ca fiind cea care reprezinta "principalul rezervor de pastrare a experientei
acumulate in cursul activitatii anterioare”. Asadar, Golu M. Intelege acest fel de memorie ca fiind
rezervorul principal care pastreaza experienta acumulata in cursul activitatii anterioare. El arata ca
acest fel de memorie nu stocheaza doar informatiile de constatare privind evenimentele percepute
sau traite dar si evaluarile si interpretarile ei prin prisma unor criterii si modele sociale, culturale,
stiintifice, filosofice, etice, estetice, etc.
De asemenea, deoarece ancheta judiciara se desfasoara in mod oral si constituie un debut
pentru fiecare partener al relatiilor interprofesionale, anchetatorului ii este necesara pe langa
memoria de lunga durata si memoria de scurta durata pentru a reusi sa consemneze si in scris
relatarile partenerilor relatiei, operatiune care se desfasoara ulterior convorbirii87.
Alaturi de memorie si gandire, psihologia judiciara studiaza drept trasatura psiho-
intelectuala si integritatea senzoriala.
Integritatea senzoriala a anchetatorului se manifesta prin corectitudinea si exactitatea cu care
redacteaza documentele de ancheta ce constituie suportul material al mijloacelor de proba. De
84 Bogdan T. op.cit., pag. 192 – 193
85 Bogdan T. op.cit., pag. 193
86 Golu M. “Principiile psihologiei cibernetice” Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1975, pag. 209-227
87 N. Mitrofan, V . Zdrenghea, T. Butoi, op.cit., pag. 164

aceea, anchetatorul trebuie sa dispuna de o sanatate buna si de o mare capacitate de efort voluntar88.
Cu tot acest avantaj exprimat in calitatile psiho-intelectuale pe care anchetatorul le are, totusi
ar fi “serios handicapat” daca nu ar poseda acea inteligenta de contact cu cei pe care ii ancheteaza89.
Se impune ca o exigenta a situatiilor variate pe care anchetatorul le poate intalni in cursul
ascultarii suspectului (inculpatului). Astfel, de-a lungul efectuarii acestei activitati, anchetatorul
vine in contact cu suspectul (inculpatul) ce apartine unor tipuri de personalitate diferite ce pot
adopta o diversitate de atitudini. Asadar, anchetatorul poate fi pus in fata celor mai neasteptate
situatii. Adaptarea tacticii la personalitatea invintuitului (inculpatului), situatiile neprevazute pana
atunci, impune abilitate, gandire tactica, spontaneitate in luarea deciziilor, adica insusiri ce pot fi
sintetizate in aceasta inteligenta de contact cu care trebuie sa fie inzestrat organul judiciar90.
Experienta acumulata de anchetator in decursul anilor ii dezvolta acest fel de inteligenta ce
cuprinde calitati ca: perspicacitatea, spirit de observatie, insistenta, subtilitatea deductiilor si
sintezelor, puterea de sistematizare si de apreciere a tuturor probelor materiale existente in cauza,
rapiditatea sesizarii unor relatii si forta argumentarii logice, a caror rezultanta formeaza intuitia
profesionala.
Intreaga ancheta desfasurata de organul judiciar impune nu numai calitati deosebite si
cunostinte de drept dar si numeroase cunostinte dintr-o multitudine de domenii, datorita feluritelor
urme si probe pe care organul judiciar trebuie sa le cerceteze si sa le dea o interpretare exacta.
Avand in vedre faptul ca activitatea de ascultare reprezinta o expresie a interactiunii sociale,
o forma de comunicare interumana, aceasta presupune un continuu contact cu indivizi ce apartin
unor tipuri de personalitate diferita, formata in diverse medii sociale, carora le este propice o
anumita mentalitate, o anumita conceptie despre lume, anchetatorul trebuie sa aiba serioase
cunostinte de psihologie in general si psihologie judiciara in special, aceasta din urma studiind pe
cei ce ajung ca suspecti (inculpati) in fata anchetatorului, a problemelor ce ii preocupa.
De asemenea, datorita faptului ca acesti indivizi provin din diferite medii profesionale,
organul judiciar trebuie sa stapaneasca serioase cunostinte proprii diverselor profesii sau meserii,
mai ales in cazul infractiunilor legate de indeplinirea indatoririlor de serviciu. Dovedind ca este un
bun cunoscator al modului de organizare si desfasurare a activitatii in care s-a savarsit infractiunea,
organul judiciar va produce o puternica impresie asupra suspectului (inculpatului), il va convinge de
inutilitatea tagaduirii faptelor.
88 idem pag. 164
89 Bogdan T. op.cit., pag. 198
90 A. Ciopraga, op.cit., pag. 201

II.7.3. Atitudinea pe care anchetatorul trebuie sa o adopte in prezenta suspectului
(inculpatului). Conduita profesionala.
Asa cum am vazut in capitolul precedent, suspectul (inculpatul) isi insuseste o diversitate de
atitudini si foloseste o serie de mijloace tendentioase incercand astfel sa scape de raspunderea
penala. Pentru a finaliza cu succes ancheta, organul judiciar va trebui sa contracareze aceste
atitudini ale suspectului (inculpatului). Dar prestigiul si demnitatea cu care este investit prin functie,
fiind purtatorul autoritatii de stat, il opresc sa adopte aceleasi mijloace nelegale. Astfel incat
autoritatea anchetatorului se fundamenteaza pe o conduita profesionala ce are ca suport norme
deontologice si de etica judiciara reglementate de o serie de legi interne si internationale, spre
exemplu: Codul penal al Romaniei, Codul de procedura penala al Romaniei, Codul de conduita
pentru persoanele raspunzatoare de aplicarea legii, adoptat printr-o rezolutie a Adunarii Generale a
O.N.U.,precum si alte norme legale.
Aceste norme impun o comportare demna, loiala, corecta, incompatibila cu inducerea in
eroare a suspectului (inculpatului), respect si intelegere fara a echivala cu ingaduinta. Conduita
profesionala exclude procedeele umilitoare, jignitoare, acestea constituind o injosire adusa
demnitatii sale. In acest sens91Codul de conduita, intr-unul din articolele sale stabileste obligatia
juridica a acestora de a respecta si proteja demnitatea umana si de a apara drepturile fundamentale
ale oricarei persoane.
In incercarea de a obtine recunoasterea suspectului (inculpatului) un anchetator nu trebuie sa
recurga la promisiuni sau amenintari pe care nu le poate pune in fapt si-i depasesc competenta, iar
toate cele stabilite intre anchetator si anchetat trebuie respectate cu strictete, ascultarea trebuie sa se
desfasoare intr-un cadru strict legal.
In aceasta directie Codul de conduita92 precizeaza ca: “nici un responsabil cu aplicarea legii
nu poate da, provoca sau tolera un act de tortura sau orice alta pedeapsa sau tratament crud, inuman
sau degradant, nici nu poate invoca un ordin al superiorilor sai cu circumstante exceptionale, ca
starea de razboi sau de amenintare de razboi, o amenintare contra securitatii nationale, instabilitate
politica interna sau alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”.
Reglementarii internationale care pedepseste asemenea tratamente, i se alatura si
reglementarile interne: Codul penal care pedepseste arestarea nelegala si cercetarea abuziva93,
supunerea la rele tratamente94 si incrimineaza infractiunea de tortura si represiunea nedreapta
91 Codul de conduita pentru persoanele raspunzatoare de aplicarea legii, adoptat printr-o Rezolutie a Adunarii Generale
a O.N.U., art. 2
92 idem art. 5
93 Codul penal al Romaniei, art. 266
94 idem art. 267

sanctionata corespunzator95. Tot in acest sens, Codul de procedura penala contine dispozitii96 ce
interzic folosirea mijloacelor de constrangere.
De asemenea, nu este ingaduita incercarea de a convinge suspectul (inculpatul) de
inutilitatea tagaduirii pe considerentul ca unul dintre participanti ar fi recunoscut faptele, iar in
realitate sa nu existe o astfel de recunoastere, sau a sustine ca bunurile ce reprezinta produsul
infractiunii au fost gasite intr-un anumit loc, in urma perchezitiei efectuate la unul dintre complici,
desi in realitate acestea nu au fost descoperite. Aceasta atitudine este nerecomandata deoarece pe de
o parte este nedemn ca organul judiciar sa induca in eroare pe suspect (inculpat) pretinzand
existenta unor probe care in realitate nu exista, o astfel de conduita constituind un obstacol in calea
realizarii rolului educativ al procesului penal, aducand astfel grave prejudicii autoritaii, prestigiului
celui pe care statul l-a investit cu atributii de organ judiciar; pe de alta parte aceasta conduita de
inducere in eroare a suspectului (inculpatului) ar putea avea consecinte negative asupra intregii
anchete si evolutiei ulterioare a procesului penal. Aceasta conduita ar avea urmari negative intrucat
suspectul (inculpatul) ar putea sesiza ca organul juficiar afirma neadevaruri de pilda sustinerea
potrivit careia bunurile sustrase ar fi fost gasite la unul dintre complici este contrazisa de
imprejurarea ca respectivele bunuri au fost ascunse intr-un singur loc, se va convinge ca acesta nu
dispune de probe convingatoare in invinuire, ceea ce il va determina sa opuna o rezistenta si mai
energica.
Prin intreaga sa conduita anchetatorul trebuie sa transmita suspectului (inculpatului) acel
sentiment de securitate, de incredere si consideratie. Organul judiciar trebuie sa inspire respect nu
datorita autoritatii cu care este investit ci pentru ca personalitatea, caracterul sau integru impun
respect, deoarece numai astfel ascultarea se poate finaliza printr-un succes97.
In acest sens, anchetatorul trebuie sa-l asigure pe suspect (inculpat) ca este interesat in cel
mai inalt grad de cunoasterea adevarului iar prin activitatea sa nu urmareste decat recunoasterea
sincera a faptelor. Organul judiciar nu trebuie sa piarda din vedere ca suspectul (inculpatul) este un
element recuperabil care are si trasaturi pozitive pe langa cele negative ale personalitatii sale. Va
incerca astfel sa-l convinga, ca desi fapta savarsita este reprobabila iar societatea dezaproba
asemenea manifestari totusi in aflarea si stabilirea sanctiunii, organul judiciar va tine cont nu numai
de activitatea sa ilegala ci si de trasaturile pozitive ale caracterului sau. Ii va atrage atentia ca orice
manevra sau siretlic va folosi, acestea vor fi descoperite, nereusind sa-l induca in eroare si sa
ascunda astfel faptele savarsite. Pe aceasta cale il va incredinta pe suspect (inculpat) ca declaratiile
95ibidem, art. 268
96 Codul procesual penal al Romaniei, art. 68: “este oprit a se intrebuinta violente, amenintari ori alte mijloace de
constrangere, precum si promisiuni sau indemnuri, in scopul de a se obtine probe”
97 Ciopraga A. op.cit., pag. 184

sale sincere vor fi apreciate cu toata obiectivitatea si nimic altceva nu i se va pune in sarcina98.
Practica a demonstrat ca printr-o astfel de conduita profesionala, pana si cel mai inrait
infractor va recunoaste in cele din urma faptele savarsite. In acest sens anchetatorul trebuie sa
adopte o atitudine ferma, exigenta dar nu dura, sa manifeste simpatie dar fara a face concesii, el
trebuie sa fie “un actor innascut” pentru a putea simula furia, nerabdarea, simpatia, fara a-si pierde
vreodata sangele rece. Dupa ce a descoperit in mare trasaturile personalitatii suspectului
(inculpatului) si a ales cea mai buna metoda de atac, anchetatorul trebuie sa fie capabil sa-si joace
rolul.
Astfel, inutil va adopta o atitudine ferma, simuland o conduita forte daca privirea ramane
blanda si daca vocea pastreaza inflexiuni conciliante, sau dimpotriva, simuland o conduita
persuasiva, daca nu se corecteaza asprimea vocii si scanteierea amenintatoare a ochilor99. Uneori,
atmosfera de incredere si liniste ce trebuie sa caracterizeze activitatea de ascultare a suspectului
(inculpatului) este pusa in pericol tocmai datorita adoptarii de catre organul judiciar a acelei
atitudini potrivnice crearii acelui cadru favorabil confesiunii. Astfel, sansa de a realiza contactul
psihologic poate fi ratata din chiar momentul intrarii organului judiciar in camera de ascultare, daca
acesta manifesta o expresie prea severa si prea aspra sau manifesta aroganta, superioritate si
satisfactie fata de situatia critica in care se afla suspectul (inculpatul) atat de necesara confesiunii.
De regula, termenii folositi de legiuitor (furt, omor, vatamare) care desemneaza conduita
infractionala au o rezonanta dura in psihicul celui ce a savarsit infractiunea. De aceea, limbajul
utilizat de organul judiciar trebuie astfel ales incat sa usureze expunerea fara reticente a faptelor.
Este indicat ca acesti termeni “brutali” sa fie inlocuiti cu termeni eufemistici ca “lovire”100.
Aceasta nu inseamna ca pentru a obtine declaratii sincere si complete, anchetatorul va folosi
limbajul conventional, argotic, propriu mediului infractorilor. Aceasta atitudine este contraindicata
deoarece, organul judiciar, purtator al autoritatii de stat, trebuie sa-si vadeasca superioritatea, sa se
impuna fata de cei ce nu si-au conformat conduita imperativelor normelor vietii sociale. De
asemenea, anchetatorul trebuie sa evite folosirea expresiilor de jargon fata de oamenii cu nivel de
cultura ridicata, precum si folosirea unui vocabular si a unei pronuntii de licentiat universitar fata de
persoanele cu un grad scazut de cultura si educatie101. Anchetatorul trebuie sa se remarce printr-o
exprimare corecta, cerinta ce trebuie adaptata posibilitatilor de intelegere ale celui cu care vine in
contact.
Art. 7 din Codul de conduita prevede: “persoanele care raspund de aplicarea legilor nu trebuie
sa comita nici un act de coruptie. Ele trebuie sa se opuna cu vigoare oricaror acte de acest gen si
98idem, pag. 199 – 200
99 C-tin. Aionitoaie, V . Berchesan…, op.cit., pag. 74
100 Ciopraga A. op.cit., pag. 183 – 184
101 C-tin. Aionitoaie, V .Berchesan…, op.cit., pag. 74

sa le combata”102 deoarece organul judiciar este aparatorul legii dar si reprezentantul moral al
societatii ce aplica in practica normele de etica si echitate specifice societatii.

II.8.. Depistarea comportamentului simulat
II.8.1. Notiuni introductive
S-a afirmat in mod justificat ca sinceritatea si nesinceritatea sunt doua stari de fapt
determinate de interesele existente la un moment dat.
Sinceritatea este validata de un comportament deschis, voluntar, decelabil prin mijloace
cotidiene, in cadrul carora observarea reactiilor neurovegetative si informarea constituie mijloacele
cele mai simple, aflate la indemana oricarui anchetator.
Nesinceritatea este fundamentata intotdeauna pe emotia controlata sau mai putin controlata,
pusa in valoare de comportamentul aparent sau inaparent, exprimata verbal prin denaturarea
adevarului sau refuzul de a marturisi si de a recunoastc activitatea ilicita savarsita.
In instrumentarea cauzelor penale mijloacele legale puse la indemana organelor judiciare si
magistratilor isi dovedeau ineficacitatea, prezumtia de nevinovatie se afirma in splendoarea ei, iar
victima increzatoare astepta ca adevarul sa triumfe desi uneori acesta se incapatana sa ramana bine
ferecat.
Acest aspect a determinat necesitatea unor investigatii aprofundate ale psihicului uman,
folosind aparatura adecvata care inregistreaza in mod obiectiv manifestarile cornportamentului
simulat de falsificare a adevarului.
Orice minciuna, indiferent de coordonatele sale, este insotita de stari emotionale care nu pot
fi supuse autocenzurii dc persoana ascultata, t'iind cuantificate prin intermediul reactiilor
psihofiziologice cu ajutorul poligrafului103.
In literatura de specialitate104 an fost conceptualizate unele reguli care pot detecta minciuna,
vinovatia sau inocenta, astfel:
-raspunsul vinovatului este mai lent si ezitant, cel al inocentului este spontan, detaliat
si deseori indignat;
-vinovatul suporta mai greu privirea, spre deosebire de inocent, care, insa roseste mai
usor;
-inocentul face apel la corectitudinea sa si cauta sa demonstreze ca nu ar avea nici un
102 V . Zdrenghea, T. Butoi, N. Mitrofan, op.cit., pag. 165
103 A aparut în SUA, fiind intrebuintat de mai multe state. (N.A.)
104 E. Stancu, op. cit., p. 145

interes sa nege faptele care i se imputa;
-inocentul da mai greu explicatii privind justificarea timpului critic, vinovatul ofera
imcdiat un excelent alibi.
Indicatorii fiziologici105 care pot servi la depistarea tensiunii emotionale, folositi in actualele
tehnici de detectie a simularii, a sinceritatii sau nesinceritatii sunt consecinta unor procese
fiziologice cauzate de tensiunca psihica specifica sistemului nervos vegetativ, cum ar fi:
– modificarile cardiovasculare (ritmul si amplitudinea pulsului, tensiunea arteriala);
– modificarile caracteristicilor normale ale respiratiei (starea emotiva face respiratia
neregulata si mai grea);
-modificarea emisici verbale, determinata de tremurul muschiului aparatului
fonorespirator;
– modificarea caracteristicilor scrierii (scaderea vitezei si presiunii);
– tensiunea musculara;
– temperatura corpului;
– comportamentul ocular;activitatea electrica a scoartei cerebrale.
Pana la aparitia poligrafului si dupa aceasta simularea cornportamentului a fost pusa in
evidenta cu ajutorul chestionarelor si testelor de personalitatc insa acuratetea mijloacelor tehnice
este incontestabila.
II.8.2. Mijloace tehnice de detectare a comportamentului simulat
Poligraful — Lie detector, Lugendetetor, Biodetector—, este numit impropriu detector de
minciuni deoarece nu inregistreaza minciuna, ci modificarile fiziologice ale organismului in starile
emotionale care insotesc minciuna.
Poligraful este un instrument care inregistreaza, sub forma grafica, trei indicator! de baza ai
modificarilor fiziologice specifice starilor de stres psihologic: tensiunea arteriala si pulsul ;
dereglarile respiratorii (cu doua trasee) si rezistenta electrodermica (RED).
Inregistrarea se face pe o banda de hartie speciala, ce ruleaza continu de la pornirea
poligrafului, cu ajutorul unor penite actionate electronic care descrie traseele grafice specifice
modificarilor fiziologice, conditionate de raspunsurile date intrebarilor adresate de expertul
psiholog. Aparatele de tip noii inregistreaza al patrulea indicator – presiunea musculara – a
membrelor superioare si inferioare ale subiectului testat106 .
105 T. Bogadan, T. Butoi, Constatarea stresului psihologic, în Tratat practic de criminulistica, Ed. Ministerului de
Interne. Bucuresti, 1978, vol. II, p. 368
106 T. Bogdan, T. Butoi, op, cit., p. 369-370; A. Ciopraga, op. cit.. dr., p. 248.

Stabilirea simularii comportamentului se poate face cu ajutorul detectorului stresului
emotional din voce, denumit ,,Dektor" care cuantifica grafic microtremurul vocii si vorbirii cauzate
de emotie, precum si cu detectorul stresului din scriere care transcrie prin gesturi grafice
modificarile intervenite in scrisul unei persoane aflate intr-o stare de tensiune psihica.
Caracteristicile scrisului inregistrate se refera la: timpul de latenta, durata scrierii raspunsului,
presiunea scrisului107 .
Incaperile in care se face testarea sunt amenajate in mod special, izolate fonic, sa asigure
confortul necesar examinarii, intrucat orice zgomot, orice interventie exterioara sau interioara
(sonerie, telefon, discutie) influenteaza negativ desfasurarea testarii.
II.8.3. Pregatirea, desfasurarea si valoarea probanta a testarii poligraf
Pregatirea constituie etapa incipienta si consta in:
1. Studierea dosarului cauzei pentru a stabili natura faptei, imprejurarile savarsirii,
persoanele suspecte, starea aparenta de sanatate fizica si psihica, daca au fost ascultate in cauza si
pozitia pe care s-au situat in interogatoriu, determinarea probelor si mijloacelor materiale de proba
care vor fi folosite prin vizualizarea in timpul testarii.
2. obtinerea consimtamantului scris al persoanei ce urmeaza a fi testata cu tehnica
poligraf;
3. Intocmirea testelor constituie partea esentiala a examinarii, intrebarile trebuie sa
fie scurte pentru a asigura spontaneitatea raspunsului care va fi exprimat in functie de situatie prin
NU sau DA. Testul contine 5-10 intrebari neutre, de control si cu incarcatura afectogena acestea, din
urma vor face referire directa la imprejurarile cauzei. Specialistul hotaraste daca asociat testului se
folosesc stimuli vizuali – diapozitive, cu aspecte de la locul faptei prezentate la un anumit interval
de timp.Intrebarile care alcatuiesc testul sunt aduse la cunostinta persoanei suspecte in urmatoarea
ordine: intrebarile relevante, cele de control si cele fara relevanta, fara a i se prezenta testul in
configuratia reala.
4. examinarea medicala a subiectului, pentru inlaturarea unor erori ce pot interveni in
interpretarea biodiagramelor, vizeaza: sistemul cardiovascular si se efectueaza prin mijlocirea
electrocardiogramei; examenul neuropsihiatric si psihologic pentru depistarea unor afectiuni
psihice, deoarece succesul testarii este determinat de starea de sanatate a persoanei testate.
5. dialogul pre test sau instructajul subiectului are rolul de a-1 pregati pentru testare,
se desiasoara in cabinetul in care se afla poligraful si consta in explicable pe care examinatorul le da
despre modul cum functioneaza aparatura, conduita pe care trebuie sa o urmeze in timpul
107 Idem, p. 403.

desfasurarii testarii, raspunsurile obligatorii la intrebarile adresate, atitudinea relaxata, confortabila
pe perioada cat dureaza examinarea.
6. Instalarea subiectului la poligraf, activitate ce consta in asezarea acestuia pe scaun,
cu privirea inainte, picioarele despartite si sprijinite pe pardoseala, mana stanga se aseaza pe
suportul scaunului, iar cealalta pe biroul pe care se afla poligraful. Se procedeaza la instalarea
tubului pneumograf in jurul pieptului si abdomenului, mansonul de tensiune la unul din brate, iar
electrozii la celalalt brat pe degetele mainii. Examinatorul se afla in dreapta si relativ in spatele
persoanei suspecte.
7. desfasurarea testarii – incepe cu adresarea intrebarilor neutre, fara nici o legatura
cu cauza al caror continut vizeaza imprejurari certe (date de identitate, studii, domiciliu), in scopul
diminuarii tensiunii emotionale si stabilirii unor reactii normale, etalon ale persoanei testate,
intrebarile afcctogene, critice sunt legate nemijlocit de fapta si sunt integrate celor-neutre sau celor
de control.
Intrebarile de control trebuie sa se refere la o activitate infractionala apropiata ca natura
faptei pentru care este testat.
Adresarea intrebarilor se face din 10 in 10 secunde, notandu-se numarul acestora pe
diagrama in momentul in care se raspunde. In raport de raspunsul primit afirmativ sau negativ se
noteaza cu (+) sau (-) si alte aspecte incidente testarii: miscari, comentarii, tuse, oftat etc.
In situatia textului insotit de imagini intervalul de adresare a intrebarilor este de 10-15
secunde, celelalte aspecte privind insemnarile pe diagrama aplicandu-se intocmai.
In functie de complexitatea cauzei si de personalitatea subiectului examinarii testul de baza
poate fi intregit cu alte teste108.
Interpretarea rezultatelor testarii se face prin compararea traseelor grafice la intrebarilor
neutre si la cele cu incarcatura afectogena.
Discutiile purtate pe marginea raportului de constatare tehnico-stiintifica intocmit de
specialistul psiholog care isi exprima opinia in concluziile vizand existenta sau inexistenta
comportamentului simulat s-au focalizat pe aspectul referitor la considerarea acestuia ca mijloc de
proba in procesul penal sau la excluderea sa, invocandu-se uncle imperfectiuni ale textului legal ce
defineste si nominalizeaza mijloacele de proba.
Trebuie facuta distinctia celor doua planuri existcnte, potrivit carora s-au purtat discutiile
invocate.
Cu referire la validitatea rezultatelor testării cu aparatul poligraf, u nii autori apreciază că
actualele înregistrări poligrafice sunt relativ imperfecte, indicatorii utilizați în detecția nesincerității
fiind dependenți de manifestările emotive, de forma în care se desfășoară simularea și calea
108 A. Ciopraga. op. cil., p. 292; T. Butoi, I.T. Butoi, op. cil., p. 304-305

periferică a evidențierii ei.
De asemenea, literatura de specialitate evidențiază o serie de factori care pot să influențeze
negativ detecția simulării. Este vorba de așa-numiții „factori frenatori”, care nu trebuie confundați
cu încercările de inducere în eroare a poligrafului, acești factori putând să apară și la persoanele
sincere, inocente.
Într-un raport109 din anul 2003 al United States National Academy of Sciences (NAS), se
precizează că acuratețea poligrafului a fost contestată încă din primele clipe ale folosirii sale. NAS
arată în acel raport că majoritatea studiilor legate de testarea cu aparatura poligraf sunt de o calitate
inferioară. Imporant de remarcat este că, până în prezent, nu s-a publicat niciun studiu științific care
să prezinte dovezi convingătoare în ce privește veridicitatea raportului de expertiză rezultat în urma
testării cu aparatura poligraf.
În urma analizării a numeroase studii despre subiectul ce face obiectul prezentei lucrări,
NAS a identificat 57 dintre ele ca „respectând rigoarea științifică”. În esență, studiile
concluzionau că testarea cu aparatura poligraf, legată de un anumit incident, poate să recunoască
adevărul cu o acuratețe „mai bună decât norocul pur, dar totuși departe de perfecțiune”. Raportul
subliniază, de asemenea, că nivelul de acuratețe prezentat în aceste studii a fost probabil
supraestimat, nivelul real întâlnit în condiții reale fiind cu mult mai mic.
Valoarea probatorie a raportului rezultat în urma testării cu ajutorul tehnicilor de tip poligraf
este preponderent discutată în literatura de specialitate din străinătate, concluzii redate succint
regăsindu-se și în lucrări de specialitate din țara noastră. În raport de aceste cercetări, este unanim
admis faptul că aparatura în discuție vizează, în mare parte, numai metode tehnice de detectare a
nesincerității din prisma reacțiilor psihofiziologice caracteristice stărilor de tensiune emoțională, nu
și alte mijloace de obținere a „adevărului”, care reprezintă o încălcare flagrantă a regulilor
deontologice a celor chemați să stabilească adevărul.110
În ceea ce privește mijloacele tehnice de depistare a tensiunii psihice, care au o bază
realmente științifică, trebuie precizat că rezervele exprimate în legătură cu acceptarea lor ca mijloc
de probă, cel puțin pentru moment, se îndreaptă în două direcții principale.
În raport de prevederile Codului de procedură penală, în doctrina de specialitate sa susținut
că, deși nu este strict interzisă de lege, testarea poligraf echivalează cu o încălcare a principiului
prezumției de nevinovăție, prevăzut în Constituție și în art. 4 C. proc. pen., suspectul sau inculpatul
fiind obligat să probeze nevinovația sa.
Din punct de vedere psihologic, se apreciază, după cum am mai precizat, că actualele
înregistrări poligrafice sunt relativ imperfecte, indicatorii utilizați în detecția nesincerității fiind
109 https://www.nap.edu/read/10420/chapter/1#iii accesat în data de 16.05.2018, ora 16:30
110 https://www.juridice.ro/476635/valoarea-probatorie-a-testarii-cu-aparatura-poligraf-in-dreptul-romanesc-si-in-alte-
statevulnerabilitatile-testarii.html consultat în data de 21.05.2018, ora 17:30

dependenți de manifestări emotive, de forma în care se manifestă simularea și de calea periferică a
evidențierii ei.
În acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, prin Decizia
nr. 1894/2012, în dosarul nr. 5130/101/20108, susținând: „A mai arătat instanța de apel că testarea
sincerității inculpatului, cu testul poligraf, nu trebuie supraestimată în condițiile în care această
tehnică, pe de o parte, nu face parte din mijloacele de probă prevăzute în art. 64 – actual 97 – C.
proc. pen., el neputând prezenta o certitudine privind vinovăția ori nevinovăția inculpatului, iar pe
de altă parte, de cele mai multe ori, este imperfect, dependent de o multitudine de factori cum ar fi
emotivitatea uneori crescută, nervozitate, deficiențe psihice, etc. Concluziile testului poligraf nu pot
fi considerate ca furnizând probe, în sensul procesual al noțiunii, întrucât poligraful nu este, așa
cum s-a arătat, mijloc de probă. Acestea pot fi valorificate, în planul unei soluții, doar în calitate
lor de indicii care, coroborate, cu alte elemente de fapt conduc către o anume concluzie”.
Concluzionând cu privire la modalitățile tehnico-tactice de depistare a comportamentului
simulat, apare evident că, deși testarea cu tehnica poligraf poate fi considerată o metodă valoroasă
de investigare extrajudiciară, care oferă indicii prețioase cu privire la elementele constitutive ale
unei infracțiuni, aceasta trebuie, totuși, pusă sub semnul întrebării111 sub aspectul veridicității
raportului de expertiză din prisma informațiilor sus-prezentate.
111 Tudorel Butoi, Psihologie judiciară: curs universitar: abordări teoretice și practice, Editura Trei, București, 2012 , p.
302

CAPITOLUL III. PARTICULARITATI PRIVIND TACTICA ASCULTARII
FĂPTUITORULUI ÎN CAZUL INFRACTIUNILOR ÎMPOTRIV A LIBERTĂȚII SI
INTEGRITĂȚII SEXUALE
În cadrul acestui capitol vom prezenta p articularitățile tactice ale ascultarii făptuitorului în
cazul infractiunilor împotriva libertății si integrității sexuale, punând accent în subsidiar pe
elementele de psihologie judiciară incidente în tema aleasă.
Subsecvent, vom realiza atât o prezentare concretă a infracțiunilor împotriva libertății si
integrității sexuale, în lumina prevederilor Codul Penal român, cât și o analiză comparativă a
prevederilor anterioare, urmărind decelarea specificului incriminărilor actuale, în cazul fiecărei
infracțiuni în parte.
III.1. Particularități psihologice incidente în comiterea infracțiunilor împotriva libertății și
integrității sexuale
Libertatea individuală include și libertatea sexuală, adică posibilitatea persoanei, indiferent
de sex, de a lua hotărâri în domeniul vieții sale sexuale. Acest drept este consacrat prin Lege
impunând însă, ca această libertate să nu fie exercitată în mod abuziv. De aceea, constituie
infracțiune, prezentând pericol social, nu numai faptele de încălcare a libertății sexuale, ci și faptele
de exercitare a acestei libertăți peste limitele admise. Un domeniu deosebit de important al vieții
persoanei îl constituie viața sexuală. Actele sexuale, pe care oamenii le inițiază, dau naștere unor
relații sociale în a căror normală desfășurare sunt deopotrivă interesați, atât individul, cât și
societatea. Individul este preocupat ca în relațiile sale sociale să îi fie apărate atât atributelor sale
esențiale (viața, integritatea fizica si psihica, libertatea, demnitatea), cât și realizarea deplină a
acestora în domeniul vieții sale intime. Manifestarea persoanei în domeniul vieții sexuale este o
parte a manifestării ei sociale, iar realizarea deplină a personalității umane presupune realizarea ei si
pe planul vieții sexuale. La rândul său, societatea este, de asemenea, vital interesată în desfășurarea
normală a vieții sexuale a individului, pentru că aceasta asigură dezvoltarea demografică a
societății, tinerețea si vigoarea acesteia112.
Infracțiunile privitoare la viața sexuală sunt grave manifestări contra persoanei, cu profunde
semnificații antisociale și vizează, în primul rând, libertatea și inviolabilitatea vieții sexuale ca
latură a libertății individuale, persoana având libertatea de a dispune de corpul și de a iniția relații
sexuale, în limitele stabilite de normele dreptului si ale moralei.
Obligarea persoanei la acte sexuale, de orice natură, precum și realizarea actului sexual, de
112 C. Bulai – "Drept penal, Partea speciala", vol I, Bucuresti, 1975, pag 169

orice natură, profitând de neputința acesteia de a se apară sau de a-si exprima voința, constituie o
formă brutală de agresiune asupra persoanei. Consecințele acestor abuzuri pot fi grave, putând
conduce la un dezechilibru moral cu implicații în viața de familie sau în societate, o vătămare
corporală, moartea sau sinuciderea victimei. Violul ocupa locul principal printre infracțiunile
privitoare la viața sexuală, constituind cea mai gravă formă de încălcare a valorilor și relațiilor
sociale a căror ocrotire constituie scopul incriminării și sancționării infracțiunilor privitoare la viața
sexuală. Apărarea acestor relații și valori trebuie să aibă loc, în primul rând, prin apărarea libertăți și
a inviolabilității sexuale a persoanei.
Violul constituie o încălcare brutală a libertății sexuale și, prin aceasta, a libertății
individuale în ansamblu, libertate care reprezintă unul dintre atributele fundamentale ale persoanei.
Consecințele unei asemenea manifestări violente sunt, sau pot fi, de mare gravitate, atât
pentru persoana, cât și pentru societate, unele pe termen lung sau ireparabile.
Din punct de vedere criminologic, trebuie menționat că săvârșirea infracțiunii de viol
constituie, în general, manifestarea unei conștiințe înapoiate a unei personalități caracterizate prin
grave deficiențe morale și printr-o agresivitate extrem de primejdioasă.
Printre componentele unei asemenea tipologii devinate, care generează o asemenea conduită
antisocială se întâlnește, cel mai adesea agresivitatea crescută, impulsivitatea, distorsiunile
cognitive și tulburările de personalitate.
În mică măsura poate fi luat în considerare rolul criminologic al unor anomalii anatomo
-fiziologice ca fiind generatoare sau favorizatoare ale unor manifestări sexuale violente ce intră sub
incidența violului.
Infracțiunea de viol nu trebuie să rămână nepedepsită, deoarece nepedepsirea unei fapte de
o asemenea gravitate ca cea pe care o reprezintă violul ar pune în pericol pentru viitor libertatea
persoanei, integritatea fizică, sănătatea ori chiar viața unui număr mare de persoane.
Numai o viață sexuală normală poate asigura desfășurarea și dezvoltarea unor relații sociale
generale ale societății, cât și satisfacerea instinctului sexual.
Ca și în alte domenii sociale, încălcarea normelor care privesc viața sexuală prezintă pericol
social, deoarece faptele prin care se aduce atingere libertății sau moralității în acest domeniu sunt
contrare intereselor întregii societăți.
Se apreciază că incriminarea infracțiunilor contra libertății sexuale se constituie într-un
instrument juridic menit să transpună în practică principiul constituțional ce garantează dreptul la
viață intimă, familială și privată.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăși este, de fapt, un aspect al vieții intime și private
fiind unul dintre cele mai naturale, inalienabile și imprescriptibile drepturi ale omului.
Trebuie observat că dreptul persoanei de a dispune de ea însăși trebuie observat în întreaga

sa complexitate.
Incriminarea infracțiunilor contra libertății sexuale este de natură a asigura desfășurarea
liberă, în conformitate cu regulile moralei, a vieții sexuale a fiecărei persoane și a păstra viața
sexuală în limite dezirabile firii și naturii omului.
Totodată, anterior analizei propriu-zise a infracțiunilor privitoare la viața sexuală,
considerăm utilă prezentarea unor considerații generale în materie.
În primul rând, fiecare persoană poate dispune cu privire la viața sa privată așa cum dorește,
cu condiția să nu abuzeze – să nu prejudicieze alte persoane, ordinea publică și bunele moravuri.
În acest context apare relevant conceptul de ” normalitate sexuală ” definit de unii autori ca o
corespondență reciprocă de satisfacție biologică, afectivă și de gratificare a partenerilor, constituit
sub forma unui acord bio-psiho-socio-cultural, propice consumării sexualității umane într-un cadru
de afecțiune totală și reciprocă.
Situate la polul opus, disfuncțiile sexuale pot fi văzute ca un ”seismograf al diferitelor
tulburări și afecțiuni psihice sau organice”.
Astfel, sexualitatea umană neconsumată sau consumată aberant devine generator al unor
raționalizări, sentimente de inferioritate și culpă, consecințele cele mai grave constând fie în acte de
agresivitate exremă, fie autoliză.
Sexualitatea aberantă generează multiple consecințe psiho-somatice, variind de la nevroze,
până la apariția unor aversiuni și a agresiunii, manifestate atât intra cât și interpsihic.
Raportat la personalitatea făptuitorului disfuncționalitatea sexuală reprezintă sursa unei
personalități egocentrice, axată exclusiv pe hedonismul sexual, consecință a disocierii aspectelor
instinctuale de cele afective, ca urmare a devalorizării sexualității și devierii ei compensatorii într-
un cumul de practici sexuale aberante.
Din punct de vedere legal și social violul are atât o hermeneutică biologică – constând în
vehicularea informației genetice și a pulsiunii sexuale, o latură psihologică – constând în disocierea
pulsiunii sexuale de afectivitate, cât și o latură culturală și legală – de încălcare a libertății de voință
a persoanei și de reducere a victimei la o stare de obiect sexual.
III.2. Aspecte comune ale infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale in
legislația penală română
Infracțiunile contra libertății și integrității sexuale, reprezintă grupul de infracțiuni prevăzute
în Capitolul VIII al Părții special a Codului penal. Acestea sunt fapte prejudiciabile, săvârșite cu
intenție, care vatămă sau pun în pericol relațiile sociale privitoare la libertatea și integritatea sexuală

a persoanei.
Așa cum reiese din definiție, obiectul juridic generic al infracțiunilor din grupul specificat îl
reprezintă relațiile sociale referitoare la libertatea sexuală și la demnitatea persoanei. Sănătatea și
viața sunt valori sociale care reprezintă atributele principale ale persoanei. Viața persoanei
reprezintă existența socială a acesteia și anume posibilitatea de a participa la relațiile sociale, de a-și
exercita drepturile și interesele și de a-și executa obligațiile.
Între drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei fizice sunt incluse de asemenea și
cele care se referă la libertatea sexual, referitoare la capacitatea persoanei, indiferent de sex, de a
decide cu privire la viața sa sexuală, fără îngrijorarea că alte persoane o pot împiedica sau forța în
exercitarea acestui drept113.
Viața sexuală a omului reprezintă o valoare socială importantă, care se identifică cu însușirea
vitală a conservării individului respective a speciei, cu însăși rațiunea de a fi a persoanei. Viața
sexuală a persoanei a apărut o dată cu persoană, ca individ social. Caracterul și formele ei s-au
schimbat pe măsură ce s-a reformat structura socială. Cultura modernă exercita influența asupra
persoanei, determinând-o să-și perfecționeze viața sexuală.
Infracțiunile referitoare la viața sexuală, au o profundă conotație antisocială care stârnește
repercusiuni deosebit de nocive pe plan social, contra unei desfășurări normale a vieții sexuale a
persoanelor.
De moment ce îndeplinirea atributelor inalienabile ale persoanei în sfera relațiilor sociale cu
privire la viața sexuală reprezintă una din bazele existenței societății, lezarea acestor relații
generează o stare de pericol social, un dezechilibru deosebit de periculos pentru însăși existența
societății.
De aceea reacția penală împotriva acestor infracțiuni, constituie o necesitate imperioasa.
III.3. Incriminarea infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale.
Infracțiunile contra libertății și integrității sexuală a persoanei, după cum rezultă și din
denumirea lor, sunt grave manifestări contra persoanei, luată în considerare în mod individual,
împotriva unor drepturi, care sunt indiscutabil legate de existența fizică și de personalitatea ei,
dreptul fără de care aceasta nu ar putea fi concepută.
Ca drepturi considerabile ale persoanei, aceste drepturi au un caracter absolut, sunt
opozabile tuturor, în sensul că ceilalți membrii ai societății sunt obligați a nu face nimic de natură să
aducă atingere drepturilor titularului.
Fiecare din infracțiunile cuprinse în Capitolul VIII al părții speciale a Codului penal, au și un
113G. Antoniu, Noul Cod penal. Reflecții asupra infracțiunilor contra persoanei, Ed. C.H. Beck, București, 2013 p. 23.

obiect juridic special, format din ansamblul relațiilor sociale privitoare la anumite valori sociale
specifice, care derivă din viața sexuală a persoanei.
Aceste valori sociale specifice sunt: libertatea sexuală și inviolabilitatea sexuală. Libertatea
sexuală semnifică libertatea persoanei împotriva agresiunilor și abuzurilor sexuale cu caracter
infracțional, condiționată de autoimpulsionarea persoanei în planul convingerii de sine stătătoare cu
cine și în ce mod să î și satisfacă necesitatea sexuală.
Dacă libertatea sexuală presupune manifestarea anticipată a dorinței persoanei de a-și
satisface necesitatea sexuală, atunci inviolabilitatea sexuală presupune lipsa sau nerelevanța unei
asemenea dorințe.
Fiecare din infracțiunile cuprinse în Capitolul VIII al părții speciale a Codului penal, au și un
obiect juridic special, format din ansamblul relațiilor sociale privitoare la anumite valori sociale
specifice, care derivă din viața sexuală a persoanei.
Aceste valori sociale specifice sunt: libertatea sexuală și inviolabilitatea sexuală. Libertatea
sexuală semnifică libertatea persoanei împotriva agresiunilor și abuzurilor sexuale cu caracter
infracțional, condiționată de autoimpulsionarea persoanei în planul convingerii de sine stătătoare cu
cine și în ce mod să î și satisfacă necesitatea sexuală.
Dacă libertatea sexuală presupune manifestarea anticipată a dorinței persoanei de a-și
satisface necesitatea sexuală, atunci inviolabilitatea sexuală presupune lipsa sau nerelevanța unei
asemenea dorințe.
Pe lângă relațiile sociale cu privire la valorile sociale, amintite mai sus, infracțiunile
prevăzute în capitolul VIII al părții special a Codului Penal pot aduce atingere relațiilor sociale cu
privire la libertatea psihică, integritate corporală, sănătatea sau viața persoanei114. Obiectul material
al infracțiunilor privind viața sexuală a persoanei îl constituie de regulă corpul omenesc, asupra
căruia acționează subiectul activ, indiferent dacă acesta aparține unei persoane tinere sau în etate, se
afla sau nu în plenitudinea facultăților fizice sau psihice. În cazul infracțiunii important este ca
făptuitorul influențează asupra corpului altei persoane, și nu asupra propriului corp. În ceea ce
privește aspectul laturii obiective infracțiunile contra libertății și integrității sexuale se comit printr-
o acțiune. O parte importantă din faptele infracționale prevăzute de Capitolul VIII Codul penal, sunt
infracțiuni materiale.
Având în vedere această conjunctură, la calificarea faptei este obligatorie stabilirea legăturii
de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă și urmările prejudiciabile. Sub aspectul laturii subiective, la
majoritatea infracțiunilor din Capitolul VIII, forma de vinovăție se exprimă prin intenție.
De regulă, motivul din care a acționat făptuitorul sau scopul urmărit de acesta, fie starea
114Sergiu Brânză, Xenofon Ulianovschi, Ulim Vitalie Stati, Vladimir Grosu, Ion Țurcanu, Drept Penal. Partea specială,
vol. II, ed. a II-a, Ed. Cartier Juridic.

emoțională ce l-a caracterizat, nu prezintă relevanță la calificarea infracțiunii, având semnificație
doar pentru individualizarea pedepsei.
Mobilul este cel care a determinat săvârșirea infracțiunii, iar scopul, la anumite infracțiuni
prevăzute în acest titlu, este reprezentat de un scop special urmărit de făptuitor. Subiectul activ al
infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale poate fi de regulă orice persoană care
îndeplinește condițiile generale privind răspunderea penală.
Subiectul pasiv este persoana asupra căreia se exercita acțiunea sau inacțiunea subiectului
activ și care suferă consecințele acțiunii sau inacțiunii subiectului activ. Elementul material al laturii
obiective, al infracțiunilor contra libertății și integrității persoanei se realizează de cele mai multe
ori, prin acțiuni foarte variate. Mijlocul de săvârșire a faptei nu prezintă în general relevanță pentru
existența acestor infracțiuni.
Urmarea imediata la toate infracțiunile contra persoanei este prevăzută expres în textul de
lege și constă fie în producerea unui rezultat, fie într-o stare de pericol pentru valoarea socială
ocrotită. Aceste categorii de infracțiuni sunt infracțiuni comisive. La aceste infracțiuni pot fi
concepute și efectuate acte care să constituie forme de activitate infracțională imperfect, adică actele
de pregătire și tentativă.
Vom dezvolta în continuare conținutul infracțiunilor cuprinse în capitolul VIII al Codului
Penal.
I. Art. 216 Cod Penal incriminează Violul ca fiind:
(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoana, savarsit prin
constrangere, punere in imposibilitate de a se apara ori de a-si exprima vointa, sau
profitand de aceasta stare, se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 10 ani si interzicerea
exercitarii unor drepturi .
(2) Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza orice alte acte de penetrare vaginala sau anala
comise in conditiile alin. (1).
(3) Pedeapsa este inchisoarea de la 5 la 12 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi
atunci cand:
a) victima se afla in ingrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
faptuitorului;
b) victima este ruda in linie directa, frate sau sora;
c) victima nu a implinit varsta de 15 ani;
d) fapta a fost comisa in scopul producerii de materiale pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vatamarea corporala .
(4) Daca fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este inchisoarea de la 7 la 15
de ani si interzicerea exercitarii unor drepturi .

(5) Actiunea penala pentru fapta prevazuta in alin. (1) si (2) se pune in miscare la
plangerea prealabila a persoanei vatamate.
(6) Tentativa la infractiunile prevazute in alin. (1) – (3) se pedepseste.

Noțiune. În forma simplă prevăzută în alineatul 1, fapta constă în raportul sexual, actul
sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângerea acesteia, prin punerea ei în
imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare. În forma
asimilată descrisă la alin. al 2-lea, violul mai poate consta în orice alte acte de penetrare vaginală
sau anală comise prin constrângerea victimei, prin punerea ei în imposibilitate de a se apăra ori de
a-și exprima voința sau profitând de această stare. Prin act sexual se înțelege atât raportul sexual
între o persoană de sex bărbătesc și una de sex femeiesc, cât și actele sexuale între persoane același
sex, care conduc la obținerea satisfacției sexuale prin folosirea organelor sexuale.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale privitoare la viața sexuală a persoanei
și libertatea acestor relații. Însăși denumirea infracțiunii, aceea de viol sugerează noțiunea de
constrângere, dat fiind faptul că termenul viol provine din limba latină unde cuvântul „vis”
înseamnă „a forța”.
Obiectul material al infracțiunii este corpul persoanei în viață. Dacă actul sexual are loc
asupra unui cadavru, fapta va fi încadrată în dispozițiile articolului 383 din Codul penal care
incriminează profanarea de cadavre.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană, indiferent de sex. Participația
penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare și complicitate. Uneori, pluralitatea
subiectului activ va constitui o circumstanță agravantă (săvârșirea faptei de două sau mai multe
persoane împreună).
Latura obiectivă. Elementul material constă într-un act sexual de orice natură (vaginală,
anală sau orală), precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală cu o persoană. Diferența
dintre cele două variante de incriminare constă în împrejurarea folosirii sau nu de către făptuitor a
propriilor organe genitale. Astfel, în varianta de incriminare din alin. 1, făptuitorul comite fapta
folosindu-se de organele genitale proprii, pe când în varianta de specie din alin. 2, făptuitorul
acționează (prin penetrare) asupra zonei vaginale sau anale a victimei cu diferite obiecte sau alte
părți ale corpului. Cerința esențială a elementului material presupune ca actul sexual să fie realizat
fără consimțământul persoanei, adică prin constrângere (fizică sau morală), prin punerea victimei în
imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare a victimei. Nu
interesează dacă starea de imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința se datorează
acțiunii făptuitorului sau altor cauze (infirmitate, alienație mintală, stare de oboseală, stare de
intoxicație cu droguri ori alcool). Rezistența victimei la constrângerea exercitată asupra ei nu este

esențială, această rezistență prezentând importanță doar ca expresie a refuzului ei de a consimți la
actul sexual. Imposibilitatea de a se apăra a victimei se poate datora bolii, infirmității, hipnozei,
beției, etc., fiind indiferent cui se datorează această stare (victimei, autorului însuși ori altor cauze).
Imposibilitatea victimei de a-și exprima voința se referă la acele situații în care victima deși nu este
constrânsă, nu are capacitatea necesară pentru a accepta actele sexuale, lipsindu-i discernământul
(minori, bolnavi psihic, persoane puse sub interdicție).
Urmarea imediată a infracțiunii constă într-o atingere adusă libertății sexuale a victimei.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție directă. Dacă violul se săvârșește în varianta
că făptuitorul profită de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, el trebuie
să fi cunoscut această stare de neputință a victimei și să fi profitat efectiv de ea. Eroarea asupra
stării victimei va înlătura existența infracțiunii.
Tentativa se pedepsește și nu poate avea decât forma neterminată (întreruptă). Se consideră
tentativă de viol, exercitarea actelor de constrângere (violență fizică sau psihică), punerea victimei
în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința în vederea întreținerii actului sexual, dar
acesta din urmă nu are loc din motive independente de voința autorului.
Fapta se consumă în momentul realizării actului sexual , când se aduce atingere libertății
sexuale a victimei.
Forma agravată a violului din alin. 4 (violul care a avut ca urmare moartea victimei) nu
este susceptibilă de săvârșire sub forma tentativei, întrucât chiar dacă actele de executare a intenției
de a viola victima au fost întrerupte însă s-a produs rezultatul mai grav (moartea victimei), pedeapsa
este aceea prevăzută pentru forma consumată a infracțiunii (7-18 ani închisoare).
Forme agravate. În alineatele 3 și 4 ale articolului 218 sunt descrise anumite circumstanțe
agravante ale infracțiunii care se referă la subiecții infracțiunii, la victimă sau la producerea unui
anumit rezultat.
Alineatul 3 – a) Victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul
făptuitorului. Ascendentul moral al făptuitorului asupra victimei, precum și raporturile speciale în
care se află victima și autorul, îi permit acestuia din urmă să săvârșească fapta mult mai ușor și în
disprețul obligațiilor legale pe care le are față de victimă.
Alineatul 3 – b) Victima este rudă în linie directă, frate sau soră. Această se justifică prin
importanța relațiilor de încredere și respect care trebuie să existe între persoanele înrudite, dar și
prin ușurința cu care asemenea fapte se pot comite la adăpostul vieții private între rude. Această
formă agravată a violului va absorbi și incestul.
Alineatul 3 – c) Victima nu a împlinit vârsta de 16 ani. Circumstanța agravantă constă în
vârsta fragedă a victimei și este motivată de ușurința cu care asemenea fapte reprobabile se pot
comite asupra minorilor, dar și de gravitatea urmărilor pe care le poate avea asupra psihicului și

dezvoltării ulterioare a victimei. Pentru reținerea agravantei este necesar ca făptuitorul să fi
cunoscut vârsta victimei sau să-și fi putut da seama de aceasta.
Alineatul 3 – d) Dacă fapta s-a săvârșit în scopul producerii de materiale pornografice. De
această dată, scopul comiterii infracțiunii (producerea de materiale pornografice) conferă caracter
agravat faptei. Nu prezintă importanță dacă scopul a fost sau nu atins, ci doar că a existat la
momentul comiterii faptei.
Alineatul 3 – e) Fapta a avut ca urmare vătămarea corporală. Agravanta este justificată de
urmările grave ale faptei. Pe lângă atingerea adusă libertății sexuale a victimei se vatămă
integritatea corporală sau sănătatea acesteia, producându-se una din urmările prevăzute în art. 194
din C. penal. Fapta se săvârșește cu preterintenție, adică urmarea mai gravă este produsă din culpa
făptuitorului. Trebuie să existe legătură de cauzalitate între fapta autorului și vătămarea gravă a
victimei. Dacă vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății victimei are loc cu intenție, se
va reține un concurs de infracțiuni.
Alineatul 3 – f) Fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună. Pluralitatea
de participanți conferă faptei o periculozitate sporită, indiferent de calitatea acestora: coautori,
instigatori sau complici. Este suficient ca numai unul dintre făptuitori să fi întreținut actul sexual cu
victima, în timp ce ceilalți au acționat ca instigatori ori complici concomitenți pentru ca această
agravantă să poată fi reținută. Această agravantă presupune o cooperare simultană a participanților
la comiterea faptei.
Alineatul 4 – Fapta a avut ca urmare moartea victimei. Potrivit acestei agravante, fapta este
mai gravă dacă s-a produs moartea victimei, iar urmarea îi este imputată făptuitorului din culpă, el
acționând cu preterintenție. Dacă moartea victimei se cauzează cu intenție, se va reține infracțiunea
de viol, în concurs cu infracțiunea de omor ori determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
Regimul sancționator. Forma simplă sau forma asimilată a infracțiunii (alin. 1 și 2) se
pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi. Formele agravate
incriminate în alineatul al 3-lea se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor
drepturi, iar violul care a avut ca urmare moartea victimei (alin. 4) se pedepsește cu închisoare de la
7 la 18 ani și interzicerea unor drepturi.
Aspecte procesuale. Pentru fapta prevăzută în alineatele 1 și 2, acțiunea penală se pune în
mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile ori retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală. Competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține
judecătoriei. Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, competența de soluționare revine
tribunalului, iar urmărirea penală este efectuată de către procuror.

II. Art. 217 Cod Penal incriminează Agresiunea sexuala ca fiind:

(1) Actul de natura sexuala, altul decat cele prevazute in art. 216, cu o persoana savarsit
prin constrangere, punere in imposibilitate de a se apara sau de a-si exprima vointa,
ori profitand de aceasta stare, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea
exercitarii unor drepturi .
(2) Pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 10 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi
atunci cand:
a) victima se afla in ingrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
faptuitorului;
b) victima este ruda in linie directa, frate sau sora;
c) victima nu a implinit varsta de 15 ani;
d) fapta a fost comisa in scopul producerii de materiale pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vatamarea corporala .
(3) Daca fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este inchisoarea de la 7 la 15
de ani si interzicerea exercitarii unor drepturi .
(4) Daca actele de agresiune sexuala au fost precedate sau urmate de savarsirea
actelor sexuale prevazute in art. 216 alin. (1) si (2), fapta constituie viol.
(5) Actiunea penala pentru fapta prevazuta in alin. (1) se pune in miscare la plangerea
prealabila a persoanei vatamate.
Noțiune. Infracțiunea constă în actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute la articolul
218 în care este incriminat violul, săvârșit asupra unei persoane prin constrângerea acesteia, prin
punerea ei în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare.
Obiectul juridic special este format din relațiile sociale referitoare la viața sexuală a
persoanei și libertatea acestor relații.
Obiect material al infracțiunii poate fi corpul persoanei.
Subiectul activ poate fi orice persoană, indiferent de sex. Pluralitatea subiectului activ,
calitatea sa de rudă în linie directă ori de frate sau soră constituie elemente circumstanțiale de
agravare, iar fapta săvârșită de asemenea făptuitori va fi considerată mai gravă. Participația penală
este posibilă sub toate formele.
Subiect pasiv poate fi orice persoană indiferent de sexul ei
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie orice act de natură sexuală, altul însă
decât acelea descrise în cadrul incriminării violului. Acte de natură sexuală sunt acele practici
sexuale care fiziologic nu sunt apte să producă orgasm, ci vizează doar obținerea excitației sexuale
cum ar fi: mângâierile obscene, fetișismul, voyeurismul, exhibiționismul și bestialitatea. De
asemenea, în categoria actelor de natură sexuală se includ și acelea care țin de psihopatologia

sexuală: sadismul, masochismul, vampirismul, mixoscopia, etc. Tot în categoria actelor de natură
sexuală intră și gesturile obscene. Ori de câte ori actele de agresiune sexuală au fost precedate sau
urmate de acțiunile descrise în art. 218 alin. 1 sau 2, fapta va fi considerată viol, adică actele de
natură sexuală sunt absorbite în conținutul complex al infracțiunii de viol. Cerința esențială este
aceeași ca la infracțiunea de viol: actele de natură sexuală să fi fost comise prin constrângerea
victimei, prin punerea ei în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de
această stare. Explicațiile date cu privire la aceste noțiuni se mențin.
Urmarea imediată a infracțiunii constă într-o atingere adusă libertății sexuale a victimei.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție directă.
Tentativa se pedepsește în cazul faptelor descrise la alin. 1 și 2.
Forme agravate. În alineatul al 2-lea și al 3-lea sunt menționate elementele circumstanțiale
de agravare ale agresiunii sexuale, acestea fiind identice cu cele regăsite în cazul violului:
–victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului;
–victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
– victima nu a împlinit vârsta de 16 ani;
–dacă fapta s-a săvârșit în scopul producerii de materiale pornografice; – fapta a avut ca
urmare vătămarea corporală;
–fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună;
–fapta a avut ca urmare moartea victimei (alin. 3)
Regimul sancționator. Forma simplă a infracțiunii descrisă în alineatul 1 este pedepsită cu
închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Formele agravate descrise în
alineatul al 2-lea se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi,
iar agresiunea sexuală urmată de moartea victimei se sancționează cu închisoare de la 7 la 15 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. În cazul formei simple a infracțiunii (alin. 1), acțiunea penală se pune
în mișcare la plângerea prelabilă a persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile ori retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală. Competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține
judecătoriei.

III. Art. 218 Cod Penal incriminează Actul sexual cu un minor ca fiind:
(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum si orice alte acte de penetrare
vaginala sau anala comise de un major cu un minor care nu a implinit varsta de 13 ani,
se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi .
(2) Fapta prevazuta in alin. (1) savarsita de un major cu un minor cu varsta intre 13 si
15 ani, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani.

(3) Fapta prevazuta in alin. (1) comisa de un major cu un minor cu varsta intre 13 si 18
ani, de catre o persoana care a abuzat de increderea victimei sau de autoritatea ori
influenta sa asupra acesteia, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea
exercitarii unor drepturi .
(4) Fapta prevazuta in alin. (1) se sanctioneaza cu inchisoarea de la 3 la 10 ani si
interzicerea exercitarii unor drepturi atunci cand:
a) minorul este ruda in linie directa, frate sau sora;
b) minorul se afla in ingrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
faptuitorului;
c) a fost comisa in scopul producerii de materiale pornografice.
(5) Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza fapta prevazuta in alin. (2) si (3), savarsita
in conditiile alin. (4) lit. c).
Noțiune. Potrivit alineatului 1, în forma sa simplă, infracțiunea constă în raportul sexual,
actul sexual oral sau anal, precum și orice acte de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor
cu vârsta între 13 și 15 ani. Prin incriminarea acestei fapte se asigură protecția penală a minorilor
(fete sau băieți) în privința vieții lor sexuale, știut fiind faptul că începerea prea devreme a vieții
sexuale poate avea repercusiuni dintre cele mai grave asupra dezvoltării lor. În cazul victimelor cu
vârsta între 13 și 18 ani se pune problema sancționării acelor persoane aflate în relații speciale cu
minorul și de care acestea profită pentru a întreține acte sexuale. Obiectul juridic special este
alcătuit din relațiile sociale care presupun abținerea de la acte sexuale cu persoane care nu au
împlinit o anumită vârstă sau care fiind minori, se află în anumite relații cu făptuitorul.
Obiectul material al infracțiunii este corpul minorului.
Subiectul activ al infracțiunii este orice persoană. La alineatul 3 care incriminează actul
sexual cu un minor între care are vârsta între 13 și 18 ani, subiectul activ este calificat și trebuie să
fi abuzat de autoritatea sau influența sa asupra victimei (profesor, antrenor, medic curant,
supraveghetor, instructor, etc.). Subiect pasiv este minorul cu vârsta cuprinsă între 13 și 15
ani. În cazul formei agravate din alin. 2, subiect pasiv este un minor sub 13 ani.
Latura obiectivă. Elementul material al infracțiunii în forma prevăzută în alineatul 1,
constă într-un raport sexual, act sexual oral sau anal, precum și orice acte de penetrare vaginală sau
anală comise cu un minor cu vârsta între 13 și 15 ani. De această dată, actul sexual se realizează cu
consimțământul minorului, fără ca acesta să fie constrâns sau fără ca acesta să se afle în
imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința. Acest consimțământ este considerat a fi
viciat din cauza vârstei reduse și a lipsei de experiență a victimei și ca atare nu ar putea produce
efecte juridice.

Latura subiectivă. Infracțiunea se comite cu intenție și făptuitorul trebuie să cunoască
vârsta victimei ori să-și fi putut da seama de aceasta. Cunoașterea nesigură echivalează cu intenția
indirectă.
Tentativa nu se pedepsește.
Regimul sancționator. Forma tip prevăzută în alineatul 1 se pedepsește cu închisoare de la
1 la 5 ani.
Forme agravate. Alineatele 2-4 descriu împrejurările în care actul sexual cu un minor are
caracter mai grav și anume:
Alineatul 2 – Dacă fapta se săvârșește asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani.
În acest caz, fapta este considerată mai gravă datorită vârstei fragede a victimei și se pedepsește cu
închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. În practica judiciară s-a reținut
însă infracțiunea de viol și nu aceea de act sexual cu un minor, în sarcina inculpatului care a
întreținut relații sexuale cu o fetiță de 6 ani deoarece s-a apreciat în mod corect că la această vârstă,
victima nu putea să-și exprime în mod liber voința cu privire la actul sexua1.
Alineatul 3 – Aici se incriminează actul sexual comis de o persoană majoră care a abuzat de
autoritatea sau influența sa asupra victimei. Victima trebuie să fie un minor între 13 și 18 ani. De
această dată, deși actul sexual se realizează tot cu consimțământul victimei, acest consimțământ a
fost obținut de făptuitor profitând de calitatea sa sau de autoritatea ori influența asupra victimei.
Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Alineatul 4 – Fapta prevăzută în alineatele 1-3 este mai gravă și se pedepsește cu închisoare
de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, dacă:
–minorul este rudă în linie directă, frate sau soră; (în acest caz incestul este absorbit în
infracțiunea de act sexual cu un minor);
–minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
–fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
Cauză de nepedepsire. Potrivit alin. 5, faptele descrise în alineatele 1 și 2 nu se pedepsesc
dacă diferența de vârstă dintre autor și victimă nu depășește 3 ani. S-a considerat de către legiuitor
că integritatea sexuală a minorului ar trebui pretojată diferențiat, după cum este vorba de acte
săvârșite de un major asupra minorului sau de minori ori de persoane apropiate de vârsta lor.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală pentru această infracțiune se pune în mișcare din
oficiu, iar competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține judecătoriei.
IV . Art. 219 Cod Penal incriminează Coruperea sexuala a minorilor ca fiind:
(1) Comiterea de catre un major impreuna cu un minor care nu a implinit varsta de 13 ani,
a unui act de natura sexuala, altul decat cel prevazut in art. 218, precum si determinarea

minorului sa suporte ori sa efectueze un astfel de act, se pedepseste cu inchisoare de la
unu la 5 ani.
(2) Pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 7 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi
atunci cand:
a) minorul este ruda in linie directa, frate sau sora;
b) minorul se afla in ingrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
faptuitorului;
c) fapta a fost comisa in scopul producerii de materiale pornografice.
(3) Actul sexual de orice natura savarsit de un major in prezenta unui minor care nu a
implinit varsta de 13 ani, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amenda.
(4) Determinarea de catre un major a unui minor care nu a implinit varsta de 13 ani sa
asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibitionist ori la spectacole sau reprezentatii
in cadrul carora se comit acte sexuale de orice natura, precum si punerea la dispozitia
acestuia de materiale cu caracter pornografic se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la
un an sau cu amenda.
Noțiune. Infracțiunea constă în săvârșirea de acte de natură sexuală (altele decât acelea
enunțate la art. 220) asupra unui minor care nu a împlinit 13 ani, precum și în determinarea
minorului să suporte ori să efectueze asemenea acte. Incriminarea faptei
este justificată de pericolul pe care îl prezintă pentru minor dezvăluirea prea timpurie a unor aspecte
ale vieții sexuale și care ar putea să-i afecteze dezvoltarea psihică.
Obiectul juridic special îl formează relațiile sociale care privesc necesitatea de a se asigura
moralitatea și decența comportamentului în ceea ce privește viața sexuală, față de minori.
Obiectul material este corpul victimei minore asupra căreia se comit actele obscene.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participația penală este posibilă sub toate
formele.
Subiect pasiv este un minor mai mic de 13 ani.
Latura obiectivă. Elementul material constă în săvârșirea unor acte de natură sexuală,
adică acelea care aduc atingere moralei și pudorii. Doctrina a identificat drept acte de natură sexuală
acele gesturi obscene prin care se dezvăluie ori se sugerează aspecte intime ale vieții sexuale
(nuditate, practicarea de acte sexuale în prezența minorilor, manifestări care sugerează actul sexual,
excitarea organelor sexuale) dar și alte manifestări cum sunt cele deja menționate la art. 219
(voyeurism, bestialitate, etc.). Cerința esențială a legii este ca aceste acte să se comită de făptuitor
împotriva unui minor cu vârsta mai mică de 13 ani ori ca minorul să fie determinat să suporte ori să
efectueze asemenea acte.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepsește.
Forme agravate: acestea sunt descrise în alineatul 2 și sunt pedepsite cu închisoare de la 2
la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Astfel, fapta prevăzută în alineatul 1 este mai gravă
și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, dacă:
–Minorul este rudă în linie directă, frate sau soră; asemenea fapte prezintă caracter mai
grav datorită faptului că într-un astfel de cadru ele se săvârsesc mai ușor, dar și datorită
împrejurării că prin asemenea manifestări se aduce atingere și relațiilor de familie care ar
trebui să asigure minorului o dezvoltare armonioasă și sănătoasă.
–Minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
raporturile speciale în care se află victima și autorul îi permit acestuia din urmă să
săvârșească fapta mult mai ușor și în disprețul obligațiilor legale pe care le are față de
victimă.
–Fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice. De această dată,
scopul comiterii infracțiunii (producerea de materiale pornografice) conferă caracter
agravat faptei. Nu prezintă importanță dacă scopul a fost sau nu atins, ci doar că a
existat la momentul comiterii faptei.
Forme atenuate. Alineatele 3 și 4 descriu forme atenuate ale infracțiunii și anume:
Alineatul 3 – Fapta constă în actul sexual de orice natură săvârșit de un major, în prezența
unui minor mai mic de 13 ani. În acest caz, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau
amenda.
Alineatul 4 – Se incriminează în această variantă:
–determinarea de către un major a unui minor mai mic de 13 ani să asiste la comiterea
unor acte cu caracter exhibiționist, la spectacole/reprezentații în cadrul cărora se comit
acte sexuale de orice natură
–punerea la dispoziția minorului de materiale cu caracter pornografic. Pedeapsa în astfel
de situații este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.
Cauză de nepedepsire. Potrivit alin. 5, faptele descrise în alineatul 1 nu se pedepsesc dacă
diferența de vârstă dintre autor și victimă nu depășește 3 ani. S-a considerat de către legiuitor că
integritatea sexuală a minorului ar trebui protejată diferențiat după cum este vorba de acte săvârșite
de un major asupra minorului, de persoane apropiate de vârsta lor sau de minori între ei.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală pentru această infracțiune se pune în mișcare din
oficiu, iar competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține judecătoriei.
V. Art. 220 Cod Penal incriminează Racolarea minorilor in scopuri sexuale ca fiind:

Propunerea facuta de catre un major, prin intermediul tehnologiilor de comunicare si
informare, pentru a intalni minor care nu a implinit varsta de 13 ani, in scopul comiterii
unui act din cele prevazute la art. 218 sau 219, daca propunerea a fost acceptata de
catre minor, se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 3 luni sau cu amenda.
Noțiune. Infracțiunea constă în fapta unui major de a-i propune unui minor mai mic de 13
ani să se întâlnească în scopul comiterii vreunui act din cele prevăzute la art. 220 și 221, chiar și
atunci când propunerea este făcută prin intermediul mijloacelor de transmitere la distanță.
Obiectul juridic special îl formează relațiile sociale care privesc necesitatea de a se asigura
moralitatea și decența vieții sexuale față de minori.
Nu există obiect material.
Subiectul activ este o persoană majoră, iar subiectul pasiv este un minor care nu a împlinit
vârsta de 13 ani. Participația penală este posibilă sub toate formele. Latura obiectivă.
Elementul material presupune adresarea către minor, a unei propuneri de întâlnire. Nu prezintă
importanță dacă propunerea se adresează direct minorului (prin viu grai) sau indirect prin
intermediul mijloacelor de transmitere la distanță (scrisori, telefon, rețele de socializare în mediu
virtual, scrisori, SMS-uri, etc.) Nu are relevanță pentru existența infracțiunii dacă propunerea a fost
sau nu acceptată, fiind suficient că a fost făcută.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valoarea ocrotită. Latura
subiectivă. Fapta se comite numai cu intenție directă calificată prin scopul urmărit de către
făptuitor: comiterea unui act sexual sau de natură sexuală cu minorul. Scopul are înțelesul de
finalitate.
Tentativa nu este posibilă și deci nu se pedepsește, fapta fiind de consumare instantanee.
Regimul sancționator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la o lună la un an sau
amenda.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală pentru această infracțiune se pune în mișcare din
oficiu, iar competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține judecătoriei.

VI. Art. 221 Cod Penal incriminează Hărțuirea sexuală ca fiind:
(1) Pretinderea, in mod repetat, de favoruri de natura sexuala, in cadrul unei relatii de
munca sau a unei relatii similare, daca prin aceasta victima a fost intimidata sau
pusa intr-o situatie umilitoare, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu
amenda.
(2) Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.

Noțiune. Fapta constă în pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul
unei relații de muncă sau al unei relații similare, dacă victima este intimidată ori pusă într-o situație
umilitoare.
Obiectul juridic special este complex1 și este format din relațiile sociale privitoare la viața
sexuală a persoanei, relațiile privitoare la demnitatea umană ș iîn secundar, din relațiile sociale
privitoare la buna desfășurarea a serviciului.
Subiectul activ este o persoană (bărbat sau femeie) care află într-o relație de muncă ori
asemănătoare acesteia, cu victima, indiferent dacă este vorba de o poziție ierarhic inferioară,
superioară ori de egalitate.
Participația penală este posibilă sub forma instigării sau complicității, coautoratul nefiind
posibil.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acțiunea repetată de pretindere a
favorurilor de natură sexuală. Un singur act de acest gen nu poate constitui infracțiunea de hărțuire
sexuală.
Urmarea imediată constă în intimidarea victimei sau punerea ei într-o situație umilitoare.
Intimidare înseamnă crearea unei stări de teamă, iar situația umilitoare presupune înjosirea victimei.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepsește.
Regimul sancționator. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 luni la un an sau
amendă.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, iar competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține judecătoriei.
Raportat la prevederile anterioare, observăm reglementarea infracțiunii de viol pornind de la
ideea de act de penetrare.
Astfel in continutul acestei infractiuni se include raportul sexual – in intelesul pe care
aceasta sintagma l-a cunoscut in mod traditional in dreptul nostru, acela de conjunctie a organului
sexual masculin cu cel feminin – actul sexual oral si respectiv actul sexual anal, indiferent daca in
aceste ultime cazuri este vorba de un act heterosexual sau homosexual. Totodată, au fost incluse in
continutul infractiunii de viol si actele de penetrare vaginala sau anala, realizate in alte modalitati
(prin introducere de obiecte, degete etc.). În contextul acestei definiții, violul acopera toate actele de
penetrare, indiferent daca au fost comise de agresor asupra victimei sau daca victima a fost obligata
sa faca acest lucru.
In privinta formelor agravate s-a realizat o simplificare a reglementarii, renuntandu-se la
acele elemente de agravare care pot fi valorificate corespunzator in cadrul individualizarii judiciare.

Suplimentar, unele dintre agravante au fost reformulate, asa cum s-a intamplat in cazul comiterii
faptei asupra unei victime care este ruda in linie directa, frate sau sora cu faptuitorul, pentru a
rezulta cu claritate ca aceasta fapta absoarbe incestul, punand astfel capat incertitudinilor din
practica judiciara cu privire la acest aspect.
Infractiunea de agresiune sexuala va fi incidenta in cazul altor acte de natura sexuala decat
cele prevazute de art. 216, cu alte cuvinte acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral (acte
de masturbare etc.), savarsite sub imperiul constrangerii sau al starilor asimilate acesteia. In cazul in
care astfel de acte sunt comise in aceeasi imprejurare cu infractiunea de viol asa cum este ea
reglementata de art. 216, nu se va retine un concurs de infractiuni, ci o singura incadrare, aceea de
viol.
Un criteriu fundamental de distinctie intre viol si agresiunea sexuala sub aspectul
elementului material se regaseste si in cazul urmatoarelor doua infractiuni – actul sexual cu un
minor si respectiv coruperea sexuala de minori.
Astfel, daca actul presupune penetrare sau act sexual oral, vom fi in prezenta actului sexual
cu un minor, iar daca este vorba de alte acte de natura sexuala fapta se va incadra sub incidența
coruperii de minori.
In privinta varstei minorului, s-a considerat, la fel ca in alte legislatii europene , ca trebuie
diferentiata varsta subiectului pasiv dupa cum este vorba de protectia integritatii sexuale a
minorului in raporturile cu un major sau cu alt minor.
Astfel, in privinta actului sexual comis de un major cu un minor s-a pastrat limita actuala de
varsta (15 ani), fiind diferentiata si sanctiunea in raport de varsta minorului, dupa cum acesta a
implinit sau nu 13 ani.
In privinta actelor sexuale intre minori, acestea raman in afara domeniului de incidenta al
legii penale.
Coruperea sexuala de minori a fost completata cu noi ipoteze – alin.(4), prin preluarea, cu
unele reformulari, a unei parti a textelor existente in Legea nr. 196/2003.
Totodată, hartuirea sexuala din legea anterioară cunoaște o noua sistematizare, prin crearea a
doua texte. Primul, care cuprinde hartuirea propriu-zisa, comisa prin acte repetate si care creeaza
pentru victima o situatie intimidanta sau umilitoare, a fost inclus in acest capitol (art. 221).
Un alt text, referitor la faptele ce presupun asa-numita hartuire verticala, prin abuz de
autoritate, a fost inclus in categoria infractiunilor de serviciu .
In acest fel se pune capat disputelor din doctrina si practica referitoare la caracterul de obicei
al infractiunii, precum si necorelarilor dintre textul care incrimineaza hartuirea in legea in vigoare si
alte infractiuni (santajul, spre exemplu).

III.4. Ascultarea făptuitorilor în cazul infractiunilor privitoare la viața sexuală
Considerăm că, într-o abordare logică a cercetării penale a oricăror fapte de agresiune
sexuală, atât ascultarea făptuitorilor, cât și celelalte mijloace de probă administrate în cadrul
anchetei vor trebui să stabilească, cu cel mai înalt grad de certitudine, următoarele elemente:
existența actului sexual;
identitatea făptuitorilor și a persoanei vătămate;
natura relațiilor dintre făptuitori și victimă;
existența constrângerii ori a imposibilității victimei de a se apăra ori de a-și exprima
voința;
modul de operare folosit de către făptuitori;
locul și timpul desfășurării activității considerate ilicite;
identitatea persoanelor care cunosc elemente cu privire la desfășurarea activității
ilicite;
consecințele desfășurării activității ilicite și concursul de infracțiuni.
Dezvoltând, probarea existenței și naturii actului sexual, asigură realizarea elementului
material din cadrul laturii obiective a infracțiunii de viol, respectiv a activității pe care legiuitorul a
considerat-o, în condițiile existenței constrângerii ori a imposibilității victimei de a se apăra ori de
a-și exprima voința, ca fiind deosebit de periculoasă.
Întrucât în cadrul acestei infracțiuni legiuitorul a dorit să incrimineze orice manifestare
sexuală ce presupune contactul direct între două sau mai multe persoane, indiferent de sexul
acestora, în concret cercetarea penală poate constata:
acte heterosexuale de natură a asigura funcția de procreație, caracterizate de
îmbinarea fiziologică dintre organele sexuale bărbătești și cele femeiești;
acte sexuale homosexuale ori heterosexuale desfășurate între două sau mai multe
persoane, caracterizate de penetrarea de către organele sexuale bărbătești a orificiilor
naturale;
acte homosexuale ori heterosexuale desfășurate între două sau mai multe persoane ce
presupun contact direct cu organele sexuale, cel puțin, a unei persoane participante.
Totodată, o deosebită relevanță o prezintă obținerea datelor privind identitatea făptuitorilor
și a persoanei vătămate, cât și natura relațiilor dintre făptuitori și victimă. Aceasta constituie
o problemă complexă cu relevanță atât în ceea ce privește realizarea elementelor constitutive ale
formelor agravate, identificarea și tragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate cât și cu

privire la satisfacerea condițiilor pentru forma de vinovăție impusă de către legiuitor pentru
existența infracțiunii de viol.
În măsura în care ancheta probează că persoana vătămată se afla în îngrijirea, ocrotirea,
educarea, paza sau tratamentul făptuitorului, victima este un membru de familie sau era un minor
care nu împlinise vârsta de 15 ani se va face aplicarea prevederilor legale corespunzătoare pentru
formele agravate ale violului, anterior prezentate.
Un alt element deosebit de important în cercetarea agresiunilor de natură sexuală îl
reprezentă relevarea existenței constrângerii ori a imposibilității victimei de a seapăra ori de a-și
exprima voința.
Ancheta va trebui să stabilească, în concret, modul cum a fost exercitată constrângerea,
metodele și mijloacele folosite pentru a înfrânge opoziția persoanei vătămate – lovirea victimei,
imobilizarea brațelor sau a întregului corp, ruperea obiectelor de vestimentație, provocarea de
arsuri, contorsionarea articulațiilor, folosirea de frânghii, cătușe, curele, batice, prosoape, fețe de
masă, cearșafuri, etc.
De asemenea se va lămuri, fiind un aspect foarte important al problemei, reacția persoanei
vătămate – a solicitat ajutor, a rugat să nu fie abuzată, a strigat, a încercat să-i lovească pe agresori,
să-i muște, să-i zgârie, să fugă – dacă aceasta a putut să prevadă, pe baza experienței sociale,
comportamentul celui sau celor care au abuzat-o, dacă a avut posibilitatea să evite momentul și
locul în care a fost exercitată constrângerea și raportul sau actul sexual.
În cazul constrângerii morale, amenințarea adresate persoanei vătămate trebuie să aibă ca
obiect un pericol deosebit de grav care să amenințe o persoană apropiată, pe ea însăși sau un bun de
valoare inestimabilă și, de asemenea, trebuie să fie expusă în așa fel încât, în funcție de persoana
vătămată, să inspire teamă, să creeze convingerea că singurul mod de a înlătura pericolul este
acceptarea violului.
Pentru ca o persoană să accepte să fie violată este necesar ori ca aceasta să fie constrânsă,
așa cum am arătat mai sus, ori să fie adusă într-o stare în care să fie în imposibilitate de a se apăra
ori de a-și exprima voința – în sensul de a refuza întreținerea raportului sau actului sexual dorit de
către agresor.
Identificarea modului de operare folosit de către făptuitori, este o problemă importantă,
pentru încadrarea juridică, atunci când ancheta constată că fapta a fost săvârșită de către două sau
mai multe persoane împreună.
Din punt de vedere operativ, cei care desfășoară cercetarea vor lămuri și modul de operare
folosit de către făptuitori pentru a constrânge persoana vătămată ori pentru a o aduce pe aceasta în
imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința – acesta fiind important atât pentru probarea
realității constrângerii cât și, în anumite cazuri când făptuitorul sau făptuitorii au reușit să rămână

necunoscuți, pentru identificarea acestuia ori, după caz, a acestora.
În practica judiciară sunt adesea cazuri când făptuitorii, nu numai că elaborează moduri de
operare ingenioase care să le asigure reușita, ci, folosesc aceste moduri de operare și pentru a obține
satisfacție sexuală, pentru a atenta la imaginea persoanei vătămate, la sănătatea sau, chiar, viața
acesteia, pentru a se răzbuna prin supunerea acesteia la violențe ori acte sexuale considerate
nedemne sau aberante în mediul social al persoanei vătămate, etc.
Atunci când ancheta va constata exercitarea unor violențe care depășesc opoziția firească a
victimei, violențe devenite, astfel, inutile față de scopul exercitării constrângerii în vederea
întreținerii de acte sexuale, apreciem că se pune problema unui concurs de infracțiuni, viol și o
infracțiune contra vieții persoanei.
Cu privire la identificarea făptuitorilor, trebuie observat că violul presupune o participare
mai intensă, atât din punct de vedere fizic cât și psihic, din partea acestora decât la oricare altă
infracțiune, fapt ce favorizează elaborarea și folosirea unui mod specific de operare care să-l
reprezinte, să-i fie caracteristic făptuitorului și, așa cum am arătat, să-i dea și satisfacție.
Totodată, locul și timpul desfășurării activității considerate ilicite, prezintă i nteres operativ,
ancheta putând fi orientată în funcție de aceste elemente – se desfășoară cercetarea la fața locului, se
caută și se identifică martori, se solicită justificarea timpului critic, etc.
Împrejurările de timp și loc pot lămuri elemente ce țin de existența intenției în contextul
desfășurării activității infracționale – în primul rând, intenția făptuitorilor sau a făptuitorului de a
viola, a întreține relații sexuale împotriva voinței persoanei vătămate, iar în al doilea rând, intenția
persoanei vătămate de a se opune, de a refuza explicit întreținerea relațiilor sexuale. Cu privire la
persoana vătămată, se va observa că în dinamica relațiilor interumane întreținerea de relații sexuale
constituie excepția, țin de viața privată a fiecărei persoane în care numai foarte puține alte persoane
pot avea acces, cele mai multe dintre relațiile dintre indivizi având cu totul alt obiect și scop.
Suplimentar, identitatea persoanelor care cunosc elemente cu privire la desfășurarea
activității ilicite reprezintă o problemă de mare interes pentru anchetă, martorii putând lămuri
extrem de multe aspecte ale activității anchetate, orice element – aparent fără însemnătate și fără
legătură cu cauza – putând contribui la clarificarea împrejurărilor ce au precedat, însoțit sau
succedat săvârșirii violului și la descoperirea altor probe care să permită aprecierea corectă a
situației de fapt.
În practica judiciară se apreciază că printre cele mai importante categorii de martori, în
cadrul investigării criminalistice a infracțiunilor de viol, ancheta trebuie să se concentreze, în primul
rând, asupra:
părinții și rudele persoanei vătămate;
prietenii sau cunoscuții persoanei vătămate și ai făptuitorului;

persoane care domiciliază ori s-au aflat conjunctural în apropierea locului în care s-a săvârșit
infracțiunea
persoane care au dat persoanei vătămate primele sfaturi, îngrijiri ori au sprijinit-o
pentru a ajunge la spital, domiciliu ori sediul unei unități de poliție;
persoane care au descoperit cadavrul victimei.
Astfel, în lumina celor de mai sus, în cazul infractiunii de viol115, daca suspectii (inculpatii)
accepta colaborarea cu organele de urmarire penala, audierea lor poate lămuri majoritatea
problemelor cauzei.
Indiferent de pozitia pe care se situeaza acestia, organele de urmarire penala sunt obligate sa
insiste, cu ocazia ascultarii, pentru clarificarea urmatoarelor aspecte116:
– conditiile in care au cunoscut victima,;
– metodele si mijloacele folosite pentru exercitarea constrangerii ori spre a aduce victima in
imposibilitatea de a se apara sau de a-si exprima vointa;
– modul in care a reactionat victima;
– raporturile sexuale – relatiile sexuale intretinute;
– locul si timpul savarsirii faptei;
– durata in care victima a fost lipsita de libertate;
– numarul participantilor;
– ce a intreprins fiecare;
– unde se aflau in momentul savarsirii faptei;
– alte infractiuni savarsite in afara violului;
– activitatile desfasurate dupa comiterea faptei.
De asemenea, trebuie sa se urmareasca daca suspectul (inculpatul) se cunostea cu victima si
relatiile in care s-au aflat.
In cazul faptelor ce presupun întreținerea de acte sexuale cu minori117, prin ascultarea
făptuitorului trebuie sa se stabileasca:
– daca aveau cunostinta despre varsta minorului118;
– calitatea fata de victima sau raporturile in care se aflau cu aceasta;
– activitatile pe care le-au intreprins pentru determinarea la intretinerea raportului sexual;
– conditiile de loc si timp in care a fost savarsita infractiunea;
– persoanele care cunosc despre activitatea ilicita desfasurata.
115 Incriminat in Codul penal al Romaniei in art. 197
116 C-tin. Aionitoaie V . Berchesan … op.cit. pag. 151 – 152
117 Incriminata in Codul penal al Romaniei in art. 198
118 C-tin Aionitoaie. V . Berchesan … op.cit. pag. 155

In cazul in care fapta a fost savarsita impotriva persoanelor special ocrotite de lege trebuie sa
se urmareasca cine sunt persoanele si starea acestora.
De asemenea, în toate cazurile, este relevantă stabilirea, prin ascultarea făptuitorului, a
persoanelor care l-au indemnat sau ademenit la practicarea actelor de agresiune sexuala, cât și a
metodele si mijloacele folosite pentru aceasta.

CONCLUZII
Infracțiunile de natură sexuală, violul, incestul, perversiunea sexuală și alte forme de
agresiune sexuală, marchează profund viața victimei, fie ea adultă sau minoră, lăsând urme adânci
la nivel psihologic, dincolo de cele fizice.
Prima concluzie care o reținem din analiza infracțiunilor privind viața sexuală este că se
caracterizează prin gradul mare de pericol pe care îl prezintă și prin consecvența acestora în rândul
procesului infracțional.
Între drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei fizice sunt incluse și cele care
privesc libertatea sexuală, adică posibilitatea persoanei, indiferent de sex, de a hotărî singură cu
privire la viața sa sexuală, fără temerea că alte persoane o poate împiedica sau forța în exercitarea
acestui drept.
Așa cum am arătat, prin dispozițiile constituționale și ale altor acte normative, sunt
reglementate și garantate drepturile persoanei referitoare la viața sa sexuală. Prin lege se asigură
persoanei fizice libertatea sexuală și totodată se impune un comportament social normal, fără excese
și abuzuri ori încălcarea drepturilor specifice ale altora.
Libertatea sexuală are drept corolar inviolabilitatea persoanei, în sensul că aceasta
(indiferent de vârstă, sex, sănătate etc.) nu poate fi constrânsă sub nici o formă la raporturi ori alte
acte de natură sexuală ori aberante.
Este important de remarcat faptul că numai o viață sexuală normală poate asigura
desfășurarea și dezvoltarea unor relații sociale generale ale societății, cât și satisfacerea instinctului
sexual. Pentru asigurarea unui astfel de deziderat trebuie să există norme juridice care să
reglementeze faptele de natură a aduce atingere relațiilor normale. Încălcarea normelor care privesc
viața sexuală prezintă pericol social, deoarece faptele prin care se aduce atingere libertății sau
moralității în acest domeniu sunt contrare intereselor întregii societăți.
Suspectul sau inculpatul – în calitatea sa de subiect indispensabil al cercetării penale, poate
contribui, atât prin declarațiile sale sincere, dar și a celor nesincere, la justa soluționare a cauzelor
având ca obiect agresiunile sexuale.
Această afirmație este pe deplin întemeiată, în opinia noastră, întrucât organele de cercetare
au posibilitatea de a stabili, prin coroborarea declarațiilor oneste ale făptuitorului cu alte mijloace de
probă, împrejurările în care s-a comis fapta, cu un grad ridicat de certitudine.
Totodată, o deosebită importanță – în special în cercetarea infracțiunilor de natură sexuală, o
prezintă cunoașterea atitudinii făptuitorului față de fapta comisă.
Astfel, chiar și declarațiile nesincere ale suspectului sau inculpatului pot contribui la
creionarea unui tablou compelt privind aspectele de natură psiho-judiciară ce au determinat

comportamentul antisocial al făptuitorului.
În ciuda decăderii, întemeiate din punctul nostru de vedere, a declarațiilor suspectului sau
inculpatului din postura de ”regină a probelor”, urmare a constatărilor practicii judiciare ce au
sesizat frecventa denaturare voluntară a adevărului de către făptuitori, în special în cercetarea
infracțiunilor contra vieții și libertății sexuale considerăm că acestea au un rol esențial.
Ne vom referi, în continuare, îndeosebi la faptele definite de doctrină ca ”violuri ambigue”.
În special în aceste cazuri considerăm fundamental profesionalismul organelor de cercetare
și a abilității acestora de a conduce audierea atât spre decelarea intențiilor certe ale făptuitorului și a
resorturilor psihologice care l-au condus la comiterea faptei, cât și a identificării unor potențiali
”factori favorizanți”, cum ar fi consumul de alcool, atitudinea presupus ambivalentă a victimei, așa-
numitul ”climat de risipă erotică” sau a altor circumstanțe, ca prostituția, credulitatea victimei ș.a.
În opinia noastră, susținută și de cele mai recente modificări ale prevederilor legale
incidente, acești ”factori favorizanți” nu sunt de natură a înlătura intenția făptuitorului de a comite,
cu violență sau nu, un act de depersonificare sexuală și de înfrângere a voinței victimei.
Această intenție, manifestată inclusiv prin ignorarea circumstanțelor ce împiedică victima de
a-și manifesta în mod neechivoc consimțământul, poate fi stabilită cu certitudine doar prin audierea,
în condiții de deplin profesionalism și legalitate, a făptuitorului.
Totodată, atrage atenția că c ercetările în domeniu nu au stabilit concluzii ferme cu privire la
motivele care îi determină pe unii indivizi să recurgă la aceste forme de satisfacție sexuală.
Majoritatea cercetătorilor recunosc faptul că o teorie unifactorială care să explice violul nu poate fi
conturată. Existența unor factori multipli de influență este din ce în ce mai evidentă.
Relevarea personalității făptutorului, fapt ce ține primordial de abilitățile psihologice ale
anchetatorului poate juca un rol deosebit în depistarea făptuitorilor devianți, a potențialului de
recidivă și a condițiilor de mediu social favorizante. Reiterăm aici ideea, susținută și de doctrină, a
contribuției deosebite avută de normativitatea scrisă la instituționalizarea culturală a instinctului
sexual și a canalizării comportamentului într-un sens social admis.
Influența mediului social asupra sexualității de învederată de frecvența diferită a comiterii
de agresiuni sexuale după gradul de dezvoltare culturală și socială a mediului de proveniență.
Astfel, după cum a fost constatat de nenumărați autori, chiar dacă nevoile biologice sunt aceleași,
satisfacerea lor diferă după contextul socio-cultural și uman.
Cu referire la comportamentul deviant, potențial a fi identidicat cu ocazia audierii
făptuitorului, dinamica acestuia este influențată de modifiări ale fondului constituțional somato-
psihic dar și de factori care influențează dezvoltarea și tipul de orientare a personalității deviantului.
Cunoașterea acestor aspecte despre făptuitor au, în opinia noastră, o deosebită importanță în
tabloul legal general întrucât mediul social, prin incitațiile pozitive sau negative, succesive ori

concomitente, contribuie, de la caz la caz, fie la dezechilibrarea socio-comportamentală a
făptuitorului, fie la consolidarea efectelor pozitive ale măsurilor legale aplicate, fie la reiterarea
conduitelor deviante prin persistența incitărilor negative din mediul social.
Așadar, în ciuda forței probante condiționate, a caracterului divizibil și a posibilității de
retractare, declarațiile făptuitorului au, în special în cercetarea actelor de agresiune sexuală, o
valoare deosebită, întrucât servesc la conturarea conținutului constitutiv al infracțiunii și la
cunoașterea poziției subiectului activ față de fapta săvârșită.
A doua concluzie este aceea că infracțiunile sexuale marchează profund viața victimei, fie ea
minoră sau adultă atât fizic, dar mai ales psihic.
În acest context, susținem ca esențială asistența ce trebuie acordată persoanei vătămate
atunci când aceasta este găsită, la fața locului, în stare de șoc, nefiind vorba doar despre acordarea
unui prim ajutor medical, implicațiile de natură psihică și socială fiind suficient de complexe pentru
a necesita o atenție deosebită.
Totodată, constatăm că tema abuzului sexual, sub orice formă de manifestare. este una de
actualitate în România având în vedere că numărul violurilor a rămas constant de-a lungul anilor și
din păcate este un subiect cu un grad redus de cercetare în țara noastră.
Statisticile oficiale cu privire la violurile săvârșite și reclamate în Romania, tind să se
mențină în limite constante în ultimii ani. Trebuie luat în calcul că nu toate infracțiunile sexuale sunt
reclamate de către victimă, datorită rușinii acestora sau lipsei de cunoaștere a legii, precum și
datorită unor prejudecăți sociale că victima ar avea partea ei de vină.
De asemenea, perspectivele nu sunt din cele mai pozitive, întrucât, deși se fac pași în
direcția implementării unor programe destinate abuzarorilor sexuali în România rezultatele nu sunt
întocmai favorabile iar șansele de reabilitare a persoanelor condamnate pentru infracțiuni sexuale
sunt destul de mici.
Este important de remarcat faptul că în țara noastră problematica abuzului sexual nu este
suficient studiată, iar la nivel național singura instituție în prezent care oferă asistență agresorului
sexual este penitenciarul.
Considerăm că, în vederea prevenirii recidivei în abuzurile sexuale, precum și a prevenirii
unor astfel de infracțiuni se impune dezvoltarea unor programe, proiete la nivel național, în mediul
școlar, mass-media, dar și sensibilizarea opiniei publice cu privire la acest fenomen concomitent cu
sancționarea lor mai aspru ca urmare a alinierii legislației noastre la standardele prevăzute și de alte
sisteme de drept.