Ascensiunea Regimurilor Totalitare DIN Perioada Interbelica

ASCENSIUNEA REGIMURILOR TOTALITARE DIN PERIOADA INTERBELICĂ

Cuprins

Introducere

Capitolul I: Originile totalitarismului

1.1. Premisele apariției regimurilor totalitare,

1.2. Fundamentele ideologice ale regimurilor totalitare;

1.3. Etapele evoluției regimurilor totalitare

Capitolul II: Cucerirea puterii de către regimurile totalitare
2 2. Rusia – totalitarismul comunist
2.3 Italia – partidul fascist
2. 4 Germania – partidul nazist
2. 5. Spania – regimul lui Franco

Capitolul III: Consolidarea puterii regimurilor totalitare în unele țări din Europa interbelică

3.1. Rusia (economia, politica, societatea și cultura)

3.2. Italia (economia, politica, societatea și cultura)
3.3. Germania (economia, politica, societatea și cultura)
3.4. Spania (economia, politica, societatea și cultura

3.5. Fascismul și comunismul – generatoare ale guvernărilor totalitare

Capitolul IV: Consecințele totalitarismului în unele state din Europa interbelică

4.1. Interne:
1.1. Rusia
1.2. Italia
1.3. Germania
1.4. Spania

4.2. Externe:
2.1. Izolarea Rusiei
2.2. Aderarea la Axă
2.3. Războiul din Abisinia

V. Concluzii

Bibliografie selectivă

Introducere

În literatura de specialitate, pentru prima dată conceptul de „totalitarism” a fost analizat de către Hans Kohn în lucrarea „Secolul XX” (The Twentyeth Century) publicată în anul 1949.

Printre altele el sublinia că în urma Primului Război Mondial se crease o prăpastie în ceea ce privește înțelegerea între state, întrucât rezolvarea oricărui conflict era privită ca o confruntare violentă mergând până la „distrugerea totală a adversarului”.

Referitor la regimul totalitar în general, el considera că acesta este diferit de regimurile absolutiste și conservatoare clasice și că angrenează în anumite momente masele care nu au ajuns la o maturitate politică.

În ordine cronologică, Arendt Hannah publică în 1951 lucrarea „Originile totalitarismului” potrivit căreia totalitarismul ar avea la bază „atomizarea” și individualizarea societății, prăbușirea sistemului de clase sociale și a partidelor corespunzătoare lor, afirmării imperialismului și decadenței statului național.

Afirmarea rasismului și a unor „pan-mișcări virulente”, precum și afirmarea rolului personalităților individuale versus stat, întăresc elementele de bază.

Potrivit aceluiași autor prăbușirea sistemului de clase sociale și a partidelor corespunzătoare acestora duc la dezintegrarea maselor ceea ce facilitează mișcările totalitare care le pot manevra cu ușurință cu ajutorul propagandei și a promisiunilor de redresare socială.

Z. K. Brzezinski, Carl G. Friedrich în lucrarea „Totalitarian Dictatorship and Autocracy” se situează pe poziții aproximativ identice cu Franz Neumann, considerând că regimul totalitar ar avea un conținut diferit față de “tiraniile, dictaturile și despotismele” anterioare și că ar fi definit de următoarele elemente de bază:

– o ideologie oficializată (un stat polițienesc);

– un partid unic condus de un dictator (partidul stat);

– monopolul tuturor mijloacelor de comunicare în masă (deținut de partidul stat);

– controlul, centralizarea și planificarea vieții sociale;

– constituirea organelor de represiune și realizarea terorii fizice și psihice.

William Ebenstein, Juan J. Linz și Raymond Aron s-au ocupat și ei de studierea apariției și evoluției regimurilor totalitare. Acesta din urmă considera că la baza regimurilor totalitare stau următoarele elemente:

– un regim în care un singur partid deține monopolul politic;

– partidul la conducere are o ideologie pe care și-o impune cu autoritate “devenind adevărul oficial al statului”;

– statul deține monopolul mijloacelor de constrângere și influențare;

– activitățile economice și profesionale sunt la dispoziția statului;

– mijloacele de comunicare și mass-media sunt sub tutela statului.

Pe măsură ce istoria celui mai dur și în același timp durabil totalitarism, concretizat istoric în regimul comunist sovietic, a fost analizată de către istorici, o parte dintre aceștia au ajuns la concluzia că definiția conceptului "totalitarism" trebuie să fie serios amendată, dacă aceasta e să mai poată fi aplicată în mod justificat fie și doar acestei forme extreme de control politic, care a fost regimul sovietic. Realitatea din Uniunea Sovietică, și cu atât mai mult aceea din Germania nazistă, arată că societatea n-a putut fi controlată de-o manieră totală de către stat, cum nici statul n-a putut fi la rândul lui complet controlat de către un partid unic sau un dictator.

Alți istorici subliniază că dacă conceptul de totalitarism poate fi aplicat în mod justificat unor anumite perioade din istoria Uniunii Sovietice, cum este de exemplu epoca stalinistă, pentru alte perioade (epoca lui Hrușciov, printre altele) o astfel de noțiune nu se mai poate aplica.

Întrucât regimurile totalitare au lăsat răni adânci care se vindecă greu, mai ales în statele care au avut o economie slab dezvoltată și au fost infectate de acest flagel, analiza lor este pe deplin justificată și merită să i se acorde o importanță aparte.

Lucrarea de față își propune sa facă o trecere in revistă a celor mai vizibile regimuri autoritare din Europa din perioada interbelică și anume regimurile din Rusia, Germania, Italia, Spania și Ungaria chiar dacă părerile sunt împărțite oarecum între istorici cu privire la regimul fascist din Spania care nu ar întruni pe deplin caracteristicile unui regim totalitar.

De ce ascensiunea regimurilor totalitare? Deoarece în perioada analizată, regimurile din țările amintite mai sus au avut o creștere până la așa-zis-a maturizare în pragul celui De-al Doilea Razboi Mondial. Evoluția presupune analiza mai amplă a acestor regimuri, inclusiv căderea lor care s-a produs la un alt timp în istorie.

Capitolul I: Originile totalitarismului

1.1. Premisele apariției totalitarismului

A. Premise economice

Pierderile umane ale primei conflagrații mondiale au fost imense: 13.000.000 soldați morți sau dispăruți, 14.000.000 civili decedați și peste 20.000.000 răniți. Cheltuielile militare directe ale beligeranților au reprezentat 331,6 miliarde dolari, pagubele provocate de război au fost estimate la 36,9 miliarde dolari, iar datoria de război a beligeranților s-a ridicat la 225 miliarde de dolari.

La Conferința de pace de la Paris din anii 1919 – 1920, marile puteri învingătoare (SUA, Franța, Anglia, Italia și Japonia) au încercat să reglementeze concomitent cu problemele de natură politică și pe cele de natură economică. S-a decis ca țările invinse să plătească reparații de război învingătorilor pentru daunele provocate economiei și pe teritoriile statelor învingătoare. Problema reparațiilor de război a creat numeroase divergențe între marile puteri învingătoare și în special între Franța, pe de o parte, și Anglia și SUA, pe de altă parte.

După numeroase discuții la Conferința de la Londra din 1921 s-a stabilit ca Germania să plăteasca suma de 132 miliarde mărci aur în rate anuale de 2 miliarde mărci plus o rată anuală de 26% din valoarea produselor exportate. Din această datorie Franța deținea 52%, Anglia 22%, Italia 10%, Belgia 8%, Serbia 5% și Romania 1%.

Problema datoriilor Rusiei țariste ce reprezenta o a doua posibilă sursă de refacere a economiilor vest-europene s-a încercat să fie reglementată la Conferința de la Geneva din 1922.

Puterile occidentale au cerut delegației sovietice achitarea datoriilor rusești anterioare preluării puterii de către bolșevici și restituirea sau acordarea de despăgubiri pentru proprietățile străine naționalizate după 1917.

Rusia sovietică a respins cererile occidentalilor, încheind totodată un tratat cu Germania (Rapallo – 1922). Prin acest tratat atât Germania cât și Rusia renunțau reciproc la despăgubirile de război.

Criza monetară gravă din Germania (septembrie – noiembrie 1923) prin care marca

Germană iși pierde întreaga valoare datorită hiper-inflației va afecta grav populația germană determinând numeroase forme de protest.

În 1924 Conferința de la Londra a adoptat Planul Dawes, care a relansat activitatea economică a Germaniei și stabilea o nouă rată de achitare a datoriilor de război de 2,5 miliarde mărci aur.

În 1929 este adoptat Planul Young, în urma căruia suma despăgubirilor a fost reevaluată la 113,9 miliarde mărci aur achitate in 37 de ani in rate anuale de 3 miliarde de mărci. Criza economică declanșată la sfârșitul anului 1929 a făcut ca Planul Young să nu poată fi dus la sfârșit.

Venirea lui Hitler la putere in ianuarie 1933 a însemnat și refuzul plății datoriilor de război pe care Germania trebuia să le plătească.

B. Premise politice

La sfârșitul Primului Război Mondial, marile imperii (țarist, prusac, austro-ungar) s-au prăbușit dând naștere unor state naționale care au adoptat timid sisteme democratice în dauna celor autocratic – conservatoare.

Instaurarea comunismului în Rusia și influența exportului de revoluție au determinat tentative de puci comunist în Germania (1918) și Ungaria (1919) și după câțiva ani inființarea de partide comuniste și în alte țări (printre care și România în 1921) sub directa oblăduire a partidului comunist bolșevic.

Chiar dacă tentativele de puci nu au reușit, proaspetele democrații occidentale se temeau de o evoluție a fenomenului și în țările lor. Între cele două războie mondiale această criză a fost marcată de renașterea unor vechi forme de autoritarism, precum si de apariția totalitarismului. Forma tradițională de guvernare anti-democratică în istoria europeană era autoritarismul conservator.

Așa cum făcuse Ecaterina cea Mare în Rusia și Metternich în Austria, conducătorii unor asemenea guvernări au încercat să prevină acele transformări de substanță care ar fi subminat ordinea socială existentă, creându-și structuri birocratice loiale, departamente de poliție și armate de încredere. Masele populare nu aveau acces la astfel de guvernări cu excepția aristocraților, înalților funcționari sau înalților ierarhi ai Bisericii.

Liberalii, democrații și socilaiștii erau persecutați ca radicali, fiind adesea întemnițați sau excluși din viața socială.

Sfârșitul războiului a facilitat apariția guvernărilor totalitare care au avut medii prielnice în aproape toate statele europene. Statele care au rezistat au fost Franța, Olanda, Belgia, Finlanda, Norvegia, Suedia, Cehoslovacia, Elveția și Marea Britanie

Totalitarismul a apărut pe scena istoriei odată cu efortul de tip revolutionar presupus de războiul total, desfășurat in perioada 1914 – 1918.

Marele Război a determinat tendința de a subordona toate instituțiile si toate categoriile sociale unui obiectiv suprem: victoria. Oamenii erau chemați să facă sacrificii din ce în ce mai mari, iar libertatea lor personală a fost constant redusă prin intermediul unui control guvernamental din ce în ce mai accentuat.

Deși în anii '20 sisteme cu caracter democratic funcționaseră și în Austria, Bulgaria, România, Grecia, Estonia și Letonia, la finele anilor '30 formele dictatoriale de guvernare izbândiseră și în aceste țări.

Imediat după încheierea războiului, în anul 1919 a fost încheiat Tratatul de la Versailles, care impune Germaniei un "dictat" prin care aceasta pierde Alsacia și Lorena (restituite Franței), Posnania si Prusia occidentala (cedată Poloniei). Germania trebuia să acorde Aliatilor "clauza națiunii cea mai favorizată".

Ea trebuia să cedeze o parte a flotei sale comerciale și minele de cărbune din Saar.

Tot în anul 1919, la 28 aprilie se înființează Societ cu excepția aristocraților, înalților funcționari sau înalților ierarhi ai Bisericii.

Liberalii, democrații și socilaiștii erau persecutați ca radicali, fiind adesea întemnițați sau excluși din viața socială.

Totalitarismul a apărut pe scena istoriei odată cu efortul de tip revolutionar presupus de războiul total, desfășurat in perioada 1914 – 1918.

Ea trebuia să cedeze o parte a flotei sale comerciale și minele de cărbune din Saar.

Tot în anul 1919, la 28 aprilie se înființează Societatea Națiunilor care avea ca obiective rezolvarea pe cale pașnică a conflictelor între state și garantarea integrității lor teritoriale. Ulterior i se atașează Curtea Internațională de Justiție, Banca Reglementărilor Internaționale și Biroul Internațional al Muncii.

1.2. Fundamentele ideologice ale totalitarismului

Tentația dictaturii

Instaurată în Rusia în 1917 dictatura stângii a fost urmată până în 1939 de triumful regimurilor autoritarist-militare sau naționalist-rasiste de dreapta în majoritatea statelor europene.

Speriate de „beneficiile” totalitarismului comunist și din dorința de a se opune vehement exportului de revoluție, statele europene au căzut în cealaltă extremă tentația totalitarismului de dreapta.

Masele debusolate de criza politică și economică de după război puteau fi ușor de influențat fie către o extremă fie către alta în raport de oferta sistemului politic. Dacă promisiunile sistemului cuprindeau redresarea vieții politice și economice și repararea umilințelor cauzate de deznodământul războiului inclusiv tendințele revanșarde și revizioniste, succesul era aproape garantat.

Spectrul totalitar

Totalitarismul de stânga – comunismul – se baza pe dictatura proletariatului condus de partidul unic în frunte cu un lider puternic. Ideologia claselor sociale se întemeia pe internaționalismul proletar și pe lupta de clasă. El a schimbat natura relațiilor de producție adoptând proprietatea colectivă a mijloacelor de producție în detrimentul celei private. În acest sens solicită schimbări în dinamica ramurilor economice și a vieții sociale pe baza strategiilor specifice (cooperativizarea agriculturii, naționalizarea industriei, urbanizarea și industrializarea forțată, economia centralizată) precum și un riguros control al partidului unic.

Totalitarismul de dreapta cuprinde fascismul și nazismul (național – socialismul).

Fascismul – creație a lui Benito Mussolini a devenit ulterior ideologiea Partidului Fascist, a statului și a națiunii în Italia. În evoluția sa nu acceptă democrația, liberalismul și pluralismul, fiind un adversar al totalitarismului comunist.

Promovează coeziunea națiunii, mitul Imperiului Roman ca simbol al trecutului glorios, consensul național și face apel la ordine și disciplină.

În plan economic este adeptul corporatismului (dirijat oarecum de stat)

Nazismul (național-socialismul) – este ideologia Partidului Național-Socialist condus de Adolf Hitler. Are la bază concepțiile lui Hitler referitoare la rasism, antisemitism, anticomunism, antidemocratism și antiparlamentarism. Face apel la solidaritate națională și socială, ordine, credință și disciplină.

Susține superioritatea rasei germane care are nevoie pentru a se dezvolta de „spatiu vital” în detrimentul suveranității altor popoare. De aici necesitatea războiului.

În plan economic susține o economie controlată de stat cu accent pe industria de armament.

Rolul liderului suprem

Elementul esențial al regimurilor totalitare a fost prezeța unor lideri puternici, fermi și charismatici în fruntea statelor. Liderii simbolizau statul. Imaginea le-a fost creată cu ajutorul mașinilor propagandistice din statele respective, dar și prin hotărârea și cruzimea de care dădeau dovadă aceștia.

Un popor se lasă condus de un regim autoritar și de un tiran atunci când individul ce face parte din acest popor se simte slab si neîncrezător. Pe fondul acestor predispuneri psihologice, cultul personalității a dat roade. Conducătorul statului însemnă totul pentru fiecare și, desigur, era îndreptățit să elimine pe cei ce nu acceptau acest fapt sau pe cei care ar fi putut sta în calea unui viitor luminos.

În fiecare stat din cele supuse analizei s-a afirmat câte un exponent de vârf al regimului dar asemănători în ceea ce privește anumite trăsături:

– o dorință puternică de afirmare;

– talent oratoric;

– dorința de a ajunge la putere cu orice preț, inclusiv prin fraude electorale;

– manipularea maselor și amăgirea lor pe baza unor idealuri mai mult sau mai puțin umaniste;

– comportament belicos;

– lipsa de compasiune și ignorarea valorii vieții semenilor;

-atragerea unor oameni de încredere, capabili să execute orbește ordinele lor și înlăturarea mergând până la suprimare a adversarilor sau a celor în care și-au pierdut încrederea;

– promovarea cultului personalității;

– suspicioși în ceea ce privește activitatea celor din preajma lor, deseori descoperind așa-zise comploturi ce aveau drept final înlăturarea celor incomozi;

– acțiunile lor au avut drept urmări imense pierderi de vieți omenești și pagube materiale.

Liderii acestor regimuri prezentați de istorie cu faptele lor, au condus regimurilor totalitare și aveau să decidă soarta a milioane de oameni.

Vladimi Ilici Lenin

La 22 aprilie la Simbirsk, în Rusia s-a născut cel care avea să devină fondatorul primului stat marxist, ulterior comunist, din lume – Uniunea Sovietică. El a devenit simbolul ideologiei comuniste ce avea să influențeze multe state din lume.

Vladimir Ilici Ulianov s-a născut într-o familie ce provenea dintr-o clasă privilegiată. Tatăl – Ilia a fost inspector al școlilor elementare, fiind căsătorit cu Maria Alexandrovna, fiica unui medic evreu bogat.

În luna mai 1887, fratele său Alexandr, a fost arestat și spânzurat pentru că a complotat pentru asasinarea țarului Alexandru, eveniment care l-a determinat pe Lenin să ia drumul revoluției. În același an s-a înscris la Universitatea din Kazan fiind repede exmatriculat pentru activități ilegale de opoziție și exilat pe moșia bunicului său din satul Kokuskino. Pe timpul exilului Lenin a început să citească scriitorii revoluției europene ,în special pe Marx, devenind un marxist autodidact.

După ce și-a luat diploma de avocat în 1893 s-a mutat la St. Petersburg unde s-a alăturat mișcării ilegaliste care lupta pentru înlăturarea țarului. În 1895 a ajutat la fondarea mișcării marxiste din St. Petersburg, fapt ce i-a atras arestarea pentru cincisprezece luni într-un exil de trei ani în Siberia.

În 1898 se căsătorește cu Nadejda Krupskaia, iar în 1899 este condamnat la al doilea exil în Siberia. Eliberat în 1900 a fugit în străinătate unde împreună cu alți revoluționari a fondat ziarul Iskra (Scânteia).

În 1902 publică „Ce este de făcut?” lucrare în care susține că revoluția poate avea succes dacă este condusă de un grup de profesioniști. De aceea el susținea necesitatea formării de cadre profesioniste, idee care a fragmentat principalul grup de opoziție – Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia. La Congresul PSDMR care s-a ținut la Londra în 1903 s-au conturat cele două facțiuni: menșevicii (minoritari în rusește), care se opuneau lui Lenin, și bolșevicii (majoritari) care îl susțineau.

În 1905 când a izbucnit prima revoluție în Rusia, Lenin era plecat în stăinătate pierzând startul. Reîntors acasă, el este nevoit din nou să plece în urma măsurilor represive. Menșevicii și bolșevicii s-au acuzat reciproc pentru eșecul revoluției.

Când a izbucnit Primul Război Mondial în 1914, Lenin i-a chemat pe muncitori să se unească și să împiedice ca un război imperialist să se transforme într-un război civil.

În urma revoluției din februarie 1917 țarul este înlăturat. Lenin era plecat în Germania ajungând în țară o lună mai târziu. Văzând situația din țară (guvernul provizoriu slab format din burghezi și angrenarea armatei încă în război), intuiește momentul favorabil și îndeamnă la revoluție. Este convocat congresul partidului și este lansat sloganul „Puterea în mâinile sovietelor”. În urma unei tentative eșuate în iulie, la 25 octombrie izbucnește”Marea revoluție din Octombrie” și câteva zile mai târziu Lenin este ales șef al Comisarilor Poporului, în fapt un fel de prim ministru.

În 1918 bolșevicii constituie Partidul Comunist, izbucnește războiul civil și familia țaristă este executată. Trei ani mai târziu, în 1921, Lenin pune în aplicare NEP (Noua Politică Economică), prin care încerca resuscitarea unei economii de piață. Treptat a consolidat puterea noului stat sovietic. A încheiat războiul cu Germania în termeni destul de înrobitori, a început împroprietărirea maselor de țărani și naționalizarea industriei, a luat măsuri de stabilitate a conducerii statului în contextul derulării războiului civil.

În mai 1922 Lenin a suferit primul din cele trei atacuri cerebrale care au dus la pierderea controlului guvernului. La 21 ianuarie 1924 Lenin moare la Gorki lăsând proaspăta construcție politică pe mâna lui Stalin care avea să-și impună propriul stil de conducere.

Iosif Vissarionovici Stalin Djugașvili (Stalin) (6 decembrie 1878 – 5 martie 1953).

Aparținând unei familii de țărani deveniți orășeni, a intrat (în 1894) să-și facă studiile la seminarul ortodox din Tiflis (actualul Tbilisi). Aici s-a înscris in Partidul Muncitoresc Social-Democrat Rus (PMSDR);

În 1899, a fost exmatriculat din seminar pentru că nu-și promovase examenele. S-a dedicat, de atunci, în totalitate, activității revoluționare și a fost arestat de mai multe ori de poliție.

În 1904, a aderat la fracțiunea bolșevică a PMSDR, intrând în contact cu Lenin.
Ales în 1912 în comitetul central al partidului, i-a fost încredințată sarcina de a se îngriji de ziarul "Pravda" și a fost preocupat de problema naționalităților (marxismul si problema națională, 1913). Din nou arestat și deportat (1913), a fost eliberat la izbucnirea revoluției din 1917.

În evenimentele revoluției din octombrie, a avut un rol de importanță secundară și, în noul guvern sovietic, a fost comisar al poporului pentru naționalități (1917-1922).
În 1922, Lenin, fiind bolnav, l-a numit pe Stalin ajutor al său și secretar al comitetului central.

În această perioadă a preluat controlul asupra aparatului de partid și, în 1924, la moartea lui Lenin, a reușit să obțină alegerea sa ca secretar general al partidului, învingându-l pe Troțki, adversarul său cel mai puternic, datorită unei alianțe cu Zinoviev, președintele Cominternului, și cu Kamenev.

Apoi, când Kamenev si Zinoviev au trecut de partea lui Troțki (1925), s-a aliat cu "dreapta" lui N. Buharin si A. Rikov, sustinând strategia "socialismului într-o singură țară" (care prevedea posibilitatea ca socialismul să fie construit în URSS, chiar și fără ca revoluția să se răspândească în lume, și trasa ca sarcină prioritară a mișcării comuniste internaționale să apere noul stat sovietic) împotriva tezei troțkiste a "revoluției mondiale permanente".

După excluderea lui Troțki din partid (1927) și expulzarea sa din URSS (1929), Stalin l-a înfrânt și pe Buharin împreună cu grupul său (1928 – 1929) și a impus o accelerare bruscă a procesului revoluționar, părăsind politica alianței cu țăranimea, stabilită de Lenin prin inființarea NEP (Noii Politici Economice.), pentru a trece la primul "plan cincinal" (1928 – 1932) care prevedea industrializarea accelerată a țării și colectivizarea forțată a terenurilor agricole.

În 1934, după asasinarea conducătorului comunist Kirov (probabil, chiar la ordinul lui Stalin), a fost inițiată o campanie de epurări indreptată împotriva "dușmanilor poporului" din partid, administrația de stat și armată.

Nu numai că au fost eliminați toți vechii adversari (Zinoviev și Kamenev în 1936; Buharin, Rikov si K. Radek in 1938) si adepții lor, dar și vechii bolșevici din perioada anterioară morții lui Lenin împreună cu nenumărate cadre staliniste (de exemplu, au fost impușcați 110 din cei 139 membri ai Comitetului Central al PCUS din 1937), precum și marea majoritate a ofițerilor superiori din armată și întregul grup care conducea planificarea economică și industria de stat (conform celor mai moderate aprecieri ale istoricilor sovietici, au fost cel putin o jumătate de milion de persoane executate prin împușcare și cca 5 milioane de deportați).

Reducând partidul la un simplu instrument executiv, supus unei discipline și unei mentalități de tip milităresc, Stalin a impus țării cultul propriei sale personalități, foarte asemănător cu tradiția marilor țari reformatori, precum Petru cel Mare.

Adolf Hitler

S-a născut la 20 aprilie 1889 în Austria la Braunau am Inn, fiind unul din cei patru copii din familia lucrătorului vamal Alois Hitler. Alături de soția sa Klara, acesta a imprimat copiilor o educație corespunzătoare clasei de mijloc a funcționarilor de stat.

Școala elementară a început-o în 1900, continuând apoi cu liceul. Nu s-a remarcat prin rezultate de excepție. Exersând talentul de pictor, a încercat în 1907 să urmeze cursurile Academiei de Arte Frumoase din Viena, dar a fost respins.

În 1907 îi moare mama, pierdere care îl lasă pe tânărul Adolf foarte îndurerat. Rămas orfan de ambii parinți a fost nevoit să supraviețuiască în Viena în condiții extrem de modeste, pictând pentru a putea trăi.

În această perioadă a venit în contact cu ideile politice radicale, fiind atras în special de teoriile rasiste, fapt ce avea să ducă la urmărirea sa de către autoritățile austriece și la fuga în Germania, la Munchen, în 1913.

Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, Hitler se înscrie voluntar în armata germană (chiar dacă era cetățean austriac iar în țara sa fusese declarant inapt pentru serviciul militar). A fost decorat pentru acte de bravadă cu Crucea de Fier clasa întâi. Sfârșitul conflagrației l-a găsit într-un spital militar, rănit ușor. În opinia sa vinovați de înfrângerea în război erau evreii.

Se înscrie în partidul de orientare rasistă și nationalistă – Partidul Muncitoresc German. Mai târziu acesta își va schimba numele în Partidul National-Socialist al Muncitorilor Germani. Aici se va afirma cu talentul său de bun organizator și orator și va reușipână în 1920, să adune 2000 de adepți fiind ales conducător (Füehrer) al partidului la 29 iulie 1921.

Ideile vehiculate în discursurile sale – renaștere națională, regim politic autoritar, puritate rasială, antisemitism, reușeau să adune mulți simpatizanți, proveniți din rândul celor nemulțumiți de măsurile luate împotriva Germaniei de către statele învingatoare.

Atmosfera fiind favorabilă loviturilor revoluționare. Hitler a organizat in München o asemenea lovitură în 1923, împreună cu organizația paramilitară a Partidului Nazist după modelul “Marșului asupra Romei” (s-a mai numit și “puciul din berărie”). Lovitura a eșuat și Hitler a fost arestat

După eliberarea sa în 1924, Hitler a reorganizat partidul și a întemeiat trupele SS care alcătuiau garda personală a Führer-ului, îndeplinind și misiuni de poliție politică.

Din 1928 Partidul Nazist a început lupta pentru cucerirea puterii pe cale democratică.

În urma alegerilor desfășurate în 1932 Partidul Nazist a ieșit invingător, ceea ce îl va determina pe Hindenburg să-l numească pe Hitler cancelar al Germaniei la 30 ianuarie 1933. Ulterior naziștii vor unifica funcția de cancelar cu cea de președinte dând asfel posibilitatea lui Hitler de a instaura propria dictatură și de a transforma Germania într-un stat totalitar.

În domeniul politicii interne a consolidat o economie în care industria de armament subordona celelalte sectoare, a interzis partidele politice și sindicatele, a continuat politica de purificare a rasei germane, de exterminare a evreilor – “sursa tuturor relelor”, de exterminare a raselor și categoriilor de populație considerate “inferioare”

A ales calea unei politici externe agresive, revizioniste, declanșând în 1939 cea de a doua conflagrație mondială. Campaniile sale au cuprins Europa, Asia, Nordul Africii, iar prezența submarinelor germane în oceanele lumii făceau ravagii printre vasele comerciale și de război ale aliaților și uneori nu numai.

Ajungerea trupelor sovietice la Berlin în aprilie 1945 a însemnat și sfârșitul lui Hitler care s-a sinucis (la 30 aprilie) împreună cu amanta sa Eva Braun cu care se căsătorise în ultimă instantă.

Benito Amilcare Andrea Mussolini

S-a născut la 29 iulie 1883 într-un mic orășel din nordul Italiei – Dovia lângă Predappio. Tatăl, Allesandro Mussolini era fierar iar mama învățătoare. Școala primară o face în orășelul natal iar școala secundară la Predappio. Aici termină cu greu studiile datorită lipsei de disciplină care îi putea aduce de mai multe ori exmatricularea. Comportamentul său va continua și pe timpul liceului Călugărilor Silezieni de la Faenza, dar de această dată îi va aduce exmatricularea. Continuă liceul public de la Forli și reușește din aceleași motive să îl termine cu greu. Predă apoi la o școală elementară iar în 1902 pleacă în Elveția. Aici practică diferite profesii și reușește, datorită vagabondajului și încăierărilor, să intre în conflict cu autoritățile locale.

În perioada 1904 – 1908 își satisfice serviciul militar și mai predă un an în școli elementare.

Anul 1909 îl găsește în Austria la Trent unde se angajează la un ziar de orientare socialistă. Aici intră în conflict cu autoritățile austriece datorită vederilor sale politice referitoare la pretențiile revanșarde ale Italiei cu privire la Trent și este expulzat.

Reușește să editeze un ziar socialist în Forli, după reîntoarcerea în Italia și ulterior să devină editor la cel mai important ziar socialist din țară –“Avanti”.

Datorită opiniilor sale cu privire la intrarea Italiei în război împotriva Germaniei, intră în conflict cu conducătorii Partidului Socialist Italian ceea ce îi atrage la 25 noiembrie 1914 expulzarea din partid. Între timp înființează ziarul “Il Popolo d Italia”.

La izbucnirea războiului se înrolează voluntar în armată, ajunge caporal, iar în 1917 este rănit și demobilizat.

La 23 martie 1919 fondează primul grup politic în care atrage veterani de război – “fasci de combatimento”. Ideologia grupului avea initial orientare nationalistă, insistându-se pe refacerea gloriei Romei antice. Mai apoi Mussolini completează programul său cu alte elemente menite să atragă italienii bogați, proprieteri de terenuri și companii.

Datorită ideilor sale reușește să câștige mulți adepți și să își consolideze partidul fascist. Acest lucru coroborat cu instabilitatea politică și socială și cu slăbiciunea casei regale, îi permite să-și întărească convingerile și viziunile privind o eventuală cucerire a puterii în Italia.

În consecință organizează “Marșul asupra Romei” în octombrie 1922, în urma căruia regele Victor Emanuel al III-lea îl desemnează prim ministru temându-se de un război civil.

Ajuns la putere Mussolini ia măsuri de consolidare a regimului, interzice partidele și sindicatele, elimină adversarii politici, promovează cultul personalității și pune în slujba regimului mijloacele de comunicare și mass-media, luându-și titlul de “Il Duce”.

Din 1935 pune în aplicare o politică externă agresivă de refacere a granițelor “Imperiului Roman” anexând pentru început Abisinia.

Contribuie cu forțe și mijloace la instaurarea regimului franchist în Spania și întărește legăturile cu Germania nazistă.

Insuccesele de pe unele teatre din Europa știrbesc autoritatea lui “Il Duce” astfel că spre sfârșitul anului 1940 populația Italiei se săturase de război până peste cap. Încrederea în infaibilitatea Ducelui le fusese serios zdruncinată. Acest sentiment a continuat și în perioada 1941 – 1942, pe măsură ce înfrângerile veneau una după alta, lipsurile creșteau și programul de lucru se prelungea.

Opoziția începuse să iși exprime nemulțumirea. Regimul era perfect conștient de aversiunea profundă față de război și de disprețul tot mai mare față de Duce. Spre sfârșitul anului 1943, fruntașii fasciști, mai cu seamă ginerele său Ciano, înclinau să facă pace. Conștienți că Mussolini nu o să accepte, acesta a fost predat regelui și arestat.

Eliberat de trupele germane a fugit cu ajutorul acestora in Germania. În cele din urmă a fost prins de partizani și executat la 28 aprilie 1945.

Francisco Paulino Hermenegildo Teódulo Franco y Bahamonde Salgado Pardo (prescurtat Francisco Franco )

S-a născut la 4 decembrie 1892 la El Ferrol, Galicia în Spania, fiul unui ofițer naval Nicolas Franco și al Mariei del Pilar (născută Andrade).

Studiile primare și secundare le face în localitatea natală iar în 1904 intră la cursurile de pregătire pentru formare ale Academiei Navale. În 1907 nu este admis la Academia Navală, prin urmare intră la Academia de Infanterie din Toledo. Finalizează studiile în 1910 și este avansat la gradul de locotenent la o unitate din El Ferrol.

În perioada 1910 – 1922 se distinge în diferite bătălii din colonia spaiolă Maroc, câștigând bătălia de la El Biutz care i-a oprit pe Berberi înaintea avanposturilor spaniole.

În 1922 este numit comandantul Legiunii Străine Spaniole fiind cel mai tânăr general de brigadă din armata spaniolă. Un an mai târziu se căsătorește cu Carmen Polo cu care are o fiică.

După sfârșitul războiului din Maroc, în 1926 este numit șef al Academiei Generale din Zaragosa.

În perioada 1929 – 1933 este numit Guvernator militar în La Coronna și Insulele Baleare.

Calitatea sa de comandant al Legiunii Străine îi permite să înfrângă în 1934 o revoltă de proporții a lucrătorilor din Asturia îndreptată împotriva noului guvern de dreapta ceea ce îi va aduce în 1935 numirea în funcția de comandant al armatei.

După alegerile din 16 februarie 1936, la putere a ajuns Frontul Popular care a inițiat o serie de măsuri în detrimentul formațiunilor de dreapta, bisericii și armatei naționaliste. De teama unei posibile răzvrătiri a armatei, Franco este numit comandant militar în Insulele Canare.

În aceeași lună generalul Emilio Mola pune bazele conspirației militare antirepublicane la care avea să adere și Franco în iulie.

În luna iulie în urma uciderii unui politician conservator, mare parte din armată sub conducerea forțelor de dreapta se revoltă, începând practic războiul civil. Franco preia conducerea armatei din Maroc și începe în sudul Spaniei ofensiva pentru răsturnarea guvernului republican.

La reuniunea generalilor de la Salamanca din 21 septembrie 1936 Franco este ales comandant șef al armatei naționaliste și o lună mai târziu se proclamă un guvern de dreapta rival guvernului republican al cărui șef este numit Franco (Burgos 1 octombrie 1936).

În perioada 1936 – 1939 conduce armata naționalistă și beneficiind de ajutorul trimis de Hitler și Mussolini reușește în războiul împotriva forțelor republicane, astfel că la 1 aprilie 1939 a putut fi declarată victoria.

Tot în aprilie 1939 Spania aderă la Pactul Anti-Comintern. În septembrie, odată cu declanșarea celui De-al Doilea Război Mondial, la presiunile lui Hitler de a i se alătura, Franco declară neutralitatea Spaniei invocând imensele pierderi în cei trei ani de război civil.

În 1940 continuă să se opună invitației lui Hitler de a intra în război chiar dacă aderă la Pactul de Oțel. După invazia URSS de către armata germană îi permite lui Hitler să recruteze soldați spanioli pentru războiul împotriva sovieticilor. În 1943 încearcă să medieze o pace separată între Hitler și puterile occidentale.

În 1945 – 1946 aliații încearcă să-l izoleze pe Franco considerându-l „ultimul dictator fascist” și refuză admiterea Spaniei în Organizația Națiunilor Unite. Drept urmare SUA își retrage ambasadorul din Spania, alte state urmându-i exemplul. Această izolare va fi atenuată în1948 odată cu începerea Războiului Rece.

În 1947 Franco declară Spanie monarhie iar el se autoproclamă regent. În 1950 ONU ridică decizia de boicot a Spaniei.

În perioada 1951 – 1953 Spania negociază cu SUA un acord militar și în schimbul unui ajutor economic extins pune la dispoziția americanilor baze militare terestre și navale din Spania.

În perioada 1953 – 1970 Franco încearcă o stabilizare economică a Spaniei și îi este admisă cererea de apartenență la Comunitatea Economică Europeană.

În 1969 îl desemnează drept succesor al său pe Juan Carlos care va prelua practic conducerea statului din 1973 datorită stării de sănătate precare a lui Franco. La 20 noiembrie 1975 Franco moare la Madrid.

1.3. Etapele de bază ale evoluției regimurilor totalitare

În urma analizei evenimentelor istorice și a efectelor acestora, se poate considera că regimurile totalitare din Europa au cunoscut următoarele etape:

ascensiunea regimurilor totalitare:

– cucerirea puterii politice de către regimul totalitar;

– consolidarea puterii regimului totalitar;

b. apogeul regimului autoritar:

– continuarea consolidării puterii și conducerea statului cu ajutorul nomenclaturii (camarilei) pe baza unor programe politico-economice centralizate, subordonate conducerii unice și unor scopuri promovate de regim;

– atingerea punctului maxim al evoluției regimului totalitar.

c. căderea regimului autoritar:

– apariția primelor semne de slăbiciune și regresia până la punctul critic;

– pierderea sprijinului intern popular și extern;

– apariția și valorificarea momentului favorabil căderii regimului totalitar

Evoluția rapidă a evenimentelor internaționale a făcut ca pentru Italia și Germania celelalte etape ale evoluției regimurilor totalitare să se succeadă rapid, astfel că sfârșitul războiului a marcat practic și căderea regimului.

În schimb în Spania și URSS regimurile totalitare s-au putut dezvolta parcurgând cu intensități diferite etapele de evoluție, dar în final și-au găsit și ele sfârșitul pe scări diferite ale timpului (1975 în Spania, 1991 în URSS).

Capitolulu II: Cucerirea puterii de către regimurile totalitare

2.1. Rusia – totalitarismul comunist.

Prima revoluție din Rusia din februarie – martie 1917 a avut un caracter pașnic. Urmărise, între altele, instaurarea în Rusia a unei monarhii constituționale (țarul urma să fie controlat de Dumă /parlament).

În cursul anului 1917 statul și societatea rusă se confruntau de multă vreme cu probleme structurale, care au produs crize la toate nivelurile:

‐ social: populația era analfabetă, fără pământ, se perpetuau practici de tip feudal, nu existau măsuri de protecție socială, existau diferențe prea mari între categoriile sociale;

‐ economic: Rusia era un stat preponderent agrar, dar agricultura era rudimentară, folosea mijloace învechite și asigura doar producția de consum imediat; industria era slab dezvoltată și nu putea susține o economie concurențială;

‐ moral: populația era debusolată, autoritatea țarului dispăruse, imaginea casei imperiale se erodase constant, iar clasa politică nu putea oferi speranța rezolvării acestor probleme.

Întreita criză era amplificată de război, care semănase foamete, distrugeri și pierderi umane.

Întreruperile constante ale alimentării cu pâine erau puse pe seama sabotajului speculanților și capitaliștilor, în majoritate evrei și germani, fapt ce irita și mai mult spiritele.

Pe 23 februarie/8 martie 1917 era ziua internațională a femeii, iar femeile din Petrograd au organizat o manifestație. Au participat doamne din înalta societate și studente, tonul fiind unul optimist și degajat, iar cererile concentrându-se pe obținerea drepturilor egale.

Lucrurile s-au schimbat după-amiază, când s-au alăturat și muncitoarele venite să protesteze față de lipsa pâinii, până seara adunându-se circa 100.000 de oameni care cereau căderea țarului.

Lipsa unor măsuri dure din partea autorităților și vremea destul de caldă i-au determinat pe locuitorii capitalei să iasă în număr tot mai mare, pe 25 februarie 1917 200.000 de muncitori blocând orașul. Nimeni în epocă, nici măcar socialiștii nu priveau spre evenimente ca spre o revoluție, ci o considerau mai curând o dezordine provocată de muncitorii, care urmau să se întoarcă în fabrici imediat ce guvernul le dădea porția de pâine.

Evenimentele, contrar lucrărilor de propagandă, i-au prins pe socialiști total nepregătiți și dezorganizați, fapt vizibil în lipsa lor de reacție. Țarul era plecat încă de pe 22 februarie la Mogilev și era rupt complet de realități. Miniștrii i-au ascuns situația din Petrograd, iar Khabalov – Șeful Districtului Militar Petrograd – nu i-a transmis nici o informație despre evenimente, de rușine că nu putuse ține situația sub control.

Ordinul țarului de lichidare a tulburărilor de stradă nu a putut fi îndeplinit deoarece trupele (soldații și ofițerii tineri) consimțeau la cererile demonstranților, fiind cu toții din clasele de jos, cele mai afectate.

Cu ajutorul acestor trupe demonstranții s-au organizat și au primit peste 100.000 de arme. Caracterul demonstrației s-a schimbat odată cu ziua de 27 februarie 1917, când peste 8.000 de deținuți, majoritatea criminali de drept comun au fost eliberați. Acțiunile au început să capete un caracter violent, cererile sociale lăsând locul devastărilor, abuzurilor, focurilor de armă și marșurilor.

Demonstranții s-au organizat în Sovietul deputaților muncitori și soldați din Petrograd, în timp ce deputații moderați ai Dumei au format Comitetul temporar al Dumei, condus de Kerenski.

Liderii sovietului, deși emanație a străzii, nu aveau certitudinea propriei autorități asupra maselor, se temeau de mase și se temeau ca odată ajunși la putere, toată furia populației se va abate asupra lor.

Din acest motiv, ei nu doreau să își asume puterea, ci încercau să împingă spre guvernare Comitetul Dumei, care avea experiență politică și asupra căruia puteau face presiuni pentru realizarea unor reforme.

Troțki numea această situație „paradoxul lui februarie” – în urma unei revoluții făcută în stradă, guvernul s-a decis în saloane.

Astfel, la 1 martie 1917 s-a format Guvernul provizoriu și îi cuprindea, între altii, pe printul Lvov, pe istoricul Miliukov si pe avocatul (social-democrat) A.F. Kerenski.

Guvernul provizoriu – de comun acord cu Țarul Nicolae al II-lea, care abdicase a propus fratelui acestuia, Marele Duce Mihail, să-i urmeze la tron țarului.

Marele Duce se bucura, în februarie (sau martie) 1917, de sprijinul soldților, țăranilor, muncitorilor, ca să nu mai vorbim de clasa conducatoare a Rusiei. El a declinat insă propunerea.

Troțki (se numea in realitate Leiba Davidovici Bronstein și era fiul unui negustor originar de lângă Elisabetgrad, Krivoirog – Ucraina). a recunoscut mai târziu, în 1922, într-o scrisoare către S.R. Mstislaviski că: “Revolutia (din februarie – n.n.) ne-a surprins în plin somn, ca pe fecioarele nebune din Evanghelie”.

Adevărul este că la data veritabilei revoluții – cea din februarie 1917 – corifeii “revoluției” bolșevice din octombrie erau aproape toți în Occident: Troțki la New York, iar Lenin și Zinoviev în Elveția.

Prin refuzul Marelui Duce Mihail de a prelua puterea în Rusia începe ceea ce istoricii numesc perioada de “dvoevlastie” (“dualitate a puterii”) dintre “Comitetul provizoriu al Dumei” (proaspăt constituit) și “Comitetul executiv provizoriu”, ceea ce va afecta, treptat, deciziile și autoritatea guvernului provizoriu.

Kerenski era membru al Partidului Revoluționarilor socialiști, fără, însă a avea vederi de stânga, și era singurul membru al guvernului asumat și de demonstranți, care îl considerau omul lor.

Lipsit de sprijin, țarul Nicolae al II-lea a abdicat, iar succesorul lui, Mihail a fost sfătuit de noul guvern să nu accepte succesiunea pentru a nu duce țara la război civil. În teritoriu vestea revoluției și a înlăturării țarilor a ajuns greu și atunci când a ajuns a produs spaimă în rândul țăranilor. Abia după ce au fost înlăturate structurile locale de putere fidele țarului oamenii au putut să se manifeste în public. Revolta din februarie a căpătat treptat sens, fiind orientată împotriva țarului și a dinastiei. Au fost arse pretutindeni portretele suveranilor, soldații au trimis la Petrograd medaliile din argint pentru a fi topite și folosite pentru „bunăstarea oamenilor”, cei cu nume ca Romanov, Nemets sau Rasputin au cerut schimbarea lor și au fost lansate o serie de pamflete, piese și filme, cele mai multe cu caracter pornografic, care arătau decadența curții rusești și conturând o imagine diabolică a Romanovilor.

Noul guvern a funționat între 2 martie și 5 mai 1917, principalele probleme fiind războiul și stabilirea controlului în teritoriu. Aceasta era marea provocare pentru noile autorități, deoarece singura forță reală în stat erau sovietele, care se bucurau de susținere populară.

La centru existau două structuri de putere: liberalii și socialiștii care își disputau influența, însă lucrurile se complicau în teritoriu deoarece aceste două structuri colaborau în comitete civice ce puteau fi cu greu controlate. Una din problemele majore ale guvernului era că nu avea legitimitatea data de alegeri, el însuși fiind conștient de aceste limite și susținând că nu va conduce decât până la alegerea Constituantei.

Însă, tot el a amânat de trei ori alegerile (în iunie, septembrie și noiembrie), motivul fiind teama de reacția oamenilor și de faptul că lipsa unor structuri în teritoriu puteau duce la pierderea puterii. Peste tot în țară era haos.

Țăranii cereau pământ, organizau revolte și incendiau conacele aristocraților, în timp ce Lvov susținea că problema trebuia rezolvată printr-o lege agrară data de Constituantă.

Au fost organizate adunări ale țăranilor, pseudo-guverne care dădeau „legi” ce înlocuiau și funcționau în locul celor elaborate de guvernul central.

Existau mișcări similare și ale muncitorilor, între jumătatea lui aprilie și luna iulie peste 500.000 de muncitori au ieșit în stradă.

De frica lor, mulți angajatori le-au acceptat cererile fără să aștepte reglementări de la guvern.

Muncitorii au format structuri militare – Gărzi Roșii – care dublau structurile statului și care erau subordonate sovietelor. Pe fondul agitațiilor de stradă, la 5 mai 1917 s-a format un nou guvern în care au intrat și șase sovietici (din cei 16 membri), pentru a asigura credibilitate executivului. În noul guvern, Kerenski a deținut portofoliul Războiului.

În martie 1917, Lenin a revenit din exil hotărât să treacă la organizarea celei de-a doua revoluții, cea socialistă.

El a sintetizat această viziune în „Tezele din aprilie”, în care pleda pentru ieșirea din război, pentru distribuirea pământurilor către țărani, pentru preluarea uzinelor de către muncitori și proclamarea republicii sovietelor.

Ideile lui Lenin nu au fost agreate la început nici de bolșevici.

La conferința din martie, s-a adoptat punctul de vedere al lui Stalin și Kamenev, care susțineau condiționat guvernul și militau pentru continuarea războiului deoarece trebuia să existe o etapă intermediară până la impunerea socialismului.

La începutul verii, bolșevicii au adoptat, însă, punctul de vedere al lui Lenin și au decis să-și asocieze imaginea cu sovietele, să le susțină acțiunile și să organizeze manifestații în care să ceară „toată puterea în mâinile sovietelor”.

În iulie, Lenin a încercat să profite de revoltele din Petrograd și a pus la cale un plan de preluare a puterii, dar intervenția cazacilor i-a împiedicat acțiunea.

Degringolada completă din societate a fost pusă de guvern în seama bolșevicilor împotriva cărora au început persecuțiile.

Ca urmare, Troki a fost închis, iar Lenin s-a refugiat în Finlanda. Persecuții a suportat și populația civilă: muncitorii au fost dezarmați, agitatorii închiși, a fost reintrodusă pedeapsa cu moartea și s-au dat ordine prin care soldații dezertori trebuiau împușcați.

Decizia neinspirată și lipsită de temei a guvernului de a organiza o ofensivă împotriva armatei germane în iulie 1917, deși armata rusă era nepregătită și dezorganizată a dus la o înfrângere usturătoare și la pierderea a 400.000 de soldați.

Atacul ratat (a aruncat majoritatea populației în brațele bolșevicilor care cereau pace), a declanșat o criză politică și a determinat căderea guvernului, în octombrie/noiembrie 1917.

Pe 7 iulie 1917, Kerenski, văzut ca om providențial, agreat de mulțime și de guvern, capabil de reconciliere politică și națională, a preluat funcția de premier. Cu toate acestea, vara lui 1917 a dus la distanțarea ireversibilă a grupărilor de stânga și dreapta din guvern, fiecare propunând căi diferite de parcurs pentru Rusia.

De cealaltă parte, bolșevicii au început să controleze tot mai mult sovietele, care fuseseseră inițial structuri democratice (deciziile lor bazându-se pe votul adunărilor). Tendința liderilor lor de a le organiza ca structuri birocratice i-a îndepărtat pe muncitori și i-a aruncat în brațele bolșevicilor, care propuneau conduceri colective.

Lenin a știut cum să folosească imaginea și potențialul sovietelor pentru a prelua puterea. El a susținut idea „puterea în mâinile sovietelor”, prin care de fapt înțelegea puterea în mâinile partidului, în măsura în care sovietele erau controlate tot mai mult de bolșevici.

Aceasta a lăsat impresia maselor că ele însele dețin puterea și a dat legitimitate regimului bolșevic, chiar dacă el a fost impus prin lovitură de stat.

Profund nemulțumit de faptul că liderii bolșevici rămași în Rusia erau dominați de perspectiva lui Kamenev, conform căreia nu venise timpul revoltei armate contra guvernului și trebuia încercată mai întâi formarea unei alianțe de stânga, Lenin a revenit la Petrograd la 10 octombrie 1917. El a avut o întâlnire cu membrii Comitetul Central, împreună luând decizia organizării revoltei. Interesant este faptul că din cei 21 de membri al Comitetului Central, doar 12 au fost prezenți și au votat pentru revoltă 10 (Kamenev și Zinoviev au votat contra).

În ultimele săptămâni de guvernare, Kerenski s-a comportat precum țarul Nicolae. A refuzat să recunoască amenințarea mișcărilor revoluționare, s-a înconjurat de admiratori care i-au întărit credința că este conducătorul providențial de care Rusia are nevoie, continua să creadă că

are susținerea poporului și refuza să ia măsuri contra bolșevicilor.

Una din greșelile fatale făcute de Kerenski a fost mutarea din capitală a garnizoanei care apăra Petrogradul pe frontul de nord.

Unii ofițeri au considerat atunci că guvernul vrea să părăsească Petrogradul, care ar fi căzut ușor sub autoritate germană. Pe acest fond, a apărut Comitetul Militar Revoluționar, care avea drept scop apărarea revoluției de germani și de contra-revoluție.

Pierzând controlul asupra garnizoanei centrale, poziția guvernului a devenit fragilă, iar revolta bolșevicilor a avut un rezultat previzibil.

La insurgența care a însoțit lovitura de stat au participat aproape 10.000 de oameni, mișcarea fiind ridicată de propaganda bolșevică la rangul de revoluție.

După demisia lui Kerenski s-a format un nou guvern – Consiliul Comisarilor Poporului – condus de Lenin, compus din 14 comisari, printre care se afla și Stalin (Comisarul poporului pentru naționalități).

Nimeni în epocă nu dădea noului regim mai mult de câteva zile de trăit. Nu a existat o rezistență militară, iar liderii celorlalte partide erau atât de convinși că noua putere va cădea singură, încât nu au făcut nimic pentru a i se opune.

Pe de altă parte, nici bolșevicii nu au avut un plan de guvernare bine stabilit. Ei s-au orientat în funcție de evenimente și s-au bazat pe intuiția politică a lui Lenin.

Pentru a prelua puterea și în teritoriu, bolșevicii au încurajat revoltele locale, aspectul general al Rusiei în octombrie – noiembrie fiind de haos generalizat.

Guvernul lui Lenin. Comunismul de război

În primele luni de guvernare deciziile de partid se confundau cu cele de stat, iar întrunirile bolșevicilor erau mai degrabă conspirative. Ei nu se puteau obișnui cu noul statut de oameni de stat și acționau în continuare ca ilegaliști. De aici a rezultat și atmosfera de perpetuă revoluție din primii ani de după 1917.

Prima măsură luată de noul regim bolșevic a fost „Decretul asupra păcii”, care lansa ideea unei păci fără anexiuni și despăgubiri. Bolșevicii considerau că războiul început în 1914 era unul al capitaliștilor imperialiști și, în consecință, Rusia nu își mai găsea locul în conflict.

A doua măsură a fost „Decretul asupra pământului”, prin care proprietatea privată asupra pământului era abolită fără despăgubiri; acest decret a adus în medie câte un hectar fiecărei familii, însă reforma era incompletă deoarece guvernul nu oferise și mijloacele protective eficiente.

Bolșevicii au început apoi să distrugă – sub pretextul contra – revoluției – toate grupările care se opuneau regimului. Chiar și Executivul sovietelor, acel parlament de tranziție, pe care chipurile bolșevicii îl apăraseră, a fost transformat în obiect de decor, ce asigura doar legitimitatea noii puteri.

Tot pentru legitimarea puterii și pentru a lăsa impresia unui sistem constituțional, bolșevicii au convocat Adunarea Constituantă la 5 ianuarie 1918, pentru a trece „Declarația drepturilor oamenilor muncii”, care proclama Rusia Republica Sovietelor și adopta decretele Sovnarkom (guvernului) privind abolirea proprietății private, naționalizarea băncilor etc.

În iunie 1918 s-au pus bazele Armatei Roșii, organizată pe baza recrutării generale, cu ofițeri fideli noului regim; treptat Armata Roșie a devenit o forță ce număra la 1920 – 5.5 milioane de soldați, față de cei 800 mii în 1918. Între măsurile autoritare luate de bolșevici, care definesc comunismul de război (există încă dezbateri dacă acest comunism de război a reprezentat o politică economică reală sau doar un ansambu de măsuri disparate capabile să câștige războiul civil cu orice preț) se numără:

1. Suprimarea ziarelor burgheze;

2. Controlul radioului și al telegrafului;

3. Arestarea politicienilor de opoziție;

4. Atacarea țăranilor bogați;

5. Rechiziții forțate de grâu;

6. Înființarea poliției politice – CEKA, al cărui prim director a fost Felix Djerdjinski.

Perioada cuprinsă între sfârșitul lui 1917 și 1919 a însemnat, totodată, instituirea așa-numitei Terori Roșii, prin care noua putere a reușit să-și impună controlul în stat și societate.

Teroarea a devenit o componentă esențială a noului regim, însă această teroare a erupt de jos.

A existat o luptă deschisă între clasa muncitoare și burghezi (aici intrând industriași, studenți, preoți, etc), a existat o luptă a țăranilor contra latifundiarilor, dar și un conflict între muncitori și țărani, văzuți ca potențiali proprietari.

Bolșevicii doar au încurajat, nu au fost și creatorii aceastei terori de masă.

Ridicările anarhice contra burgheziei, Bisericii, proprietarilor de pământ au fost apoi instituționalizate prin decretele bolșevicilor, prin confiscări de bunuri și arestări ale „contra-revoluționarilor”.

Sistemul CEKA, ca organ central al terorii, s-a impus abia după ce noua putere și-a consolidat pozițiile, anarhia fiind înlocuită cu represiunea organizată de stat.

Războiul civil este o sumă de conflicte cu mai multe componente. Cea mai cunoscută formă a războiului este cea în care adversarii au fost „roșii” și „albii”, adică guvernul bolșevic și guvernele antibolșevice din teritoriu (guvernele din Samara, Omsk, Arhanghelsk).

În primul an de conflict nu a existat un front fix și nu existau suficiente mijloace și resurse umane de partea niciunei tabere. Se întâmpla ca un oraș sau o regiune să fie cucerită fără nici o luptă, iar unii soldați (mulți neinstruiți) să fugă la auzul primului foc de armă. Din această cauză, mulți comandanți utilizau teroarea împotriva propriilor soldați sau prezentau denaturat acțiunile ofensive ca mari bătălii care i-ar fi încununat pe soldați.

De aici a rămas un întreg folclor privind eroismul și încrâncenarea luptelor. Armata alba – „Armata Voluntarilor” – din care făceau parte mai mulți ofițeri decât soldați și civili, își propunea să restabilească vechea ordine în Rusia.

Ea era condusă de doi generali: Alexeev și Kornilov, fiecare cu altă viziune asupra căilor de realizare a acestei ordini. „Albii” nu au înțeles natura războiului în care s-au angajat.

Ei s-au poziționat ca într-un conflict de secol XIX, plasând armata deasupra politicii. Au neglijat importanța atragerii populației de partea lor și s-au arătat inflexibili la cererile populațiilor neruse. Ei aveau ca deviză „O Rusie mare, unită, indivizibilă”, care amintea de coordonatele stabilite de țari. Eșecul lor a constat în absența compromisului cu aceste națiuni care aveau propriile aspirații și pe teritoriul cărora „albii” aveau cele mai importante centre: Ucraina, Caucaz, Baltica.

Războiul civil a luat și forma conflictelor dintre guvernul bolșevic și anglo-americani, provocate de supărarea Aliaților că noul regim scoate Rusia din război, lăsând liber frontul de răsărit.

În august 1918 trupele anglo-canadiene au intrat în Transcaucazia și au ocupat Baku, francezii și englezii au ocupat Arhanghelsk și au susținut guvernul de la Omsk al generalului Kolceak, iar francezii au debarcat la Odessa și au sprijinit trupele armatei „albe” ale generalului Denikin.

Implicarea armatelor occidentale în război nu a fost, însă decisivă deoarece statele se aflau la finalul unui război lung și greu și nu erau dispuse să lupte departe de casă pentru o cauză străină.

Inclusiv în rândul liderilor democrați existau diferite tabere față de războiul civil.

Churchill, de exemplu, dorea o „cruciadă” împotriva comunismului, în timp ce alții se temeau că victoria „albilor” va readuce în discuție ambițiile imperialiste ale Rusiei.

Rezultatul a fost că occidentalii au trimis forțe armate reduse, cât să nu piardă contactul cu evenimentele și influenta în Rusia.

O a doua formă a războiului civil o reprezintă conflictele dintre „verzi” (țăranii) și taberele „roșilor” și „albilor”. Țăranii se opuneau măsurilor de naționalizare și rechizițiilor făcute în numele efortului de război de bolșevici, dar nici nu puteau fi mulțumiți de poziția conservatoare și elitistă a „dreptei”, care părea a apăra un regim opresiv, așa cum fusese cel țarist.

Nu în ultimul rând, a existat și o dispută între „centru” și „periferie”, între guvernul central și liderii națiunilor din vechiul imperiu.

Prin „Declarația asupra popoarelor” bolșevicii au recunoscut egalitatea și suveranitatea națiunilor Rusiei, dreptul lor la autodeterminare; în consecință, în câteva luni, polonezii, balticii, georgienii, armenii, românii și-au proclamat independența.

Numai că intențiile noii puteri nu erau de a distruge imperiul, ci de a obține sprijinul acestor popoare, până la mometul consolidării puterii. Odată câștigat controlul asupra instituțiilor statului, Lenin și camarazii săi s-au întors împotriva acestor tendințe centrifuge și implicit împotriva propriilor declarații.

Organizarea statului și partidului

Încheierea războiului civil și a procesului de subordonare a instituțiilor centrale și locale a lăsat loc, la începutul anilor 1920, luptelor pentru putere și disputelor privind calea pe care noul stat avea să o urmeze.

În aprilie 1922, la Congresul Partidului Comunist, Stalin a devenit Secretar general, funcție care până atunci era nesemnificativă în structura aparatului de partid. Însă, odată cu îmbolnăvirea lui Lenin, Stalin a devenit elementul cheie în partid deoarece, ca secretar general, numea în funcții oameni apropiați lui, pe susținerea cărora se putea baza în viitor.

Ruptura dintre Lenin și Stalin era tot mai vizibilă în 1922 și ea era generată în mare măsură de maniera diferită în care cei doi vedeau organizarea statului.

Stalin dorea crearea Republicii Federative Ruse, care să includă toate celelalte formațiuni naționale și nu agrea proiectul lui Lenin, care propunea constituirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.

În cele din urmă, proiectul lui Lenin s-a impus, partidul fiind conștient de limitele puterii sale și de dificultățile provocate de eventualele mișcări de independență.

La 30 decembrie 1922 a fost proclamată URSS, care se constituia pe baza egalității în drepturi a Republicilor Sovietice Federative Socialiste Rusești (constituite la 10 iulie 1918), cu celelalte republici.

URSS a fost în teorie un stat federal, compus la început din RSFSR, Ucraina, Bielorusia și Transcaucazia. În 1925 i s-au alăturat republicile Turkmenă și Uzbecă, iar în 1929, Republica Tadjikă

Partidul Comunist (devenit din 1923 singurul partid legal) era condus de: Congres – care unea ansamblul delegaților și care se întrunea o dată la 5 ani; Comitetul Central al Partidului Comunist – instituție centrală ce conducea Partidul Comunist și statul între congrese; Politbiroul (biroul politic) – centrul executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist; Secretariatul Comitetului Central – condus de secretar.

Partidul a avut mai multe denumiri: între 1918 – 1925 s-a numit Partidul Comunist Panrus, între 1925 – 1952 Partidul Comunist Pansovietic și din 1952 Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

În privința organelor de conducere ale statului, structura cuprindea:

1. Congresul sovietelor Uniunii;

2. Comitetul executiv Central format din:

‐ Sovietul Uniunii, compus din 400 de membri, reprezentând republicile unionale proporțional cu populația lor;

‐ Sovietul Naționalităților, cu 130 de membri, câte 5 pentru fiecare republică

3. Cele două își delegau puterile Prezidiului Comitetului Executiv Central și Consiliului Comisarilor Poporului.

În practică, separarea puterilor în stat nu a fost respectată niciodată, deoarece exista un singur partid politic recunoscut, al cărui Birou politic concentra toată puterea din stat, iar toți înalții funcționari erau aleși dintre activiștii superiori de partid. Pe tărâm economic, în 1920, la Congresul partidului, s-a introdus conceptul de organizare științifică a economiei naționale.

Conform acestui concept se prevedea crearea unui plan economic unificat, în care industria grea trebuia dezvoltată cu prioritate, apoi atenția trebuia îndreptată spre industria ușoară și electrificarea pe scară largă.

De altfel, Lenin lansa la sfârșitul lui 1920 celebra lozincă: „comunismul înseamnă puterea sovietelor plus electrificarea întregii țări”. Tot ca reflex al conceptelor sale economice, în februarie 1921 s-a înființat Comisia Generală pentru Planificarea de Stat (GOSPLAN)

În primăvara anului 1921, Congresul X al partidului a decis introducerea Noii Politici Economice (NEP) în locul comunismului de război.

Pentru puterea bolșevică nu exista altă soluție de supraviețuire în condițiile în care producția industrială scăzuse la 20% din nivelul atins înainte de război, numărul muncitorilor scăzuse, se mai cultivau 2/3 din suprafețele agricole, iar paritatea dolar – rublă era de 1 la 1200, în condițiile în care în 1914 era de 1 la 2.

Acest tip de politică a dus la dezbateri interne în partid, conturându-se două opinii majore: de stânga, în frunte cu Troțki și de dreapta în frunte cu Buharin. Troțki considera că prioritatea trebuie să o constituie industria, iar capitalurile necesare industrializării puteau fi obținute doar prin pomparea de capitaluri din sectorul privat (agricultura) în sectorul industrial.

Buharin susținea că un astfel de sistem ar sugruma agricultura, adică tocmai ramura care producea.

După moartea lui Lenin în anul 1924 și preluarea conducerii, Stalin se găsea într-o poziție dificilă, deoarece autoritatea sa nu era de necontestat și nici unanim recunoscută. Pentru a-și asigura controlul asupra partidului și pentru a se impune ca lider, el a început să-și neutralizeze și să-și elimine adversarii, primul fiind Troțki.

Acesta a fost creatorul unui curent în cadrul mișcării de stânga, numit „troțkism”, prin care apăra ideea revoluției proletare și susținea că în statele în care revoluția nu triumfase deja, era necesar ca proletariatul să acționeze.

Troțki credea că URSS nu va fi capabilă să facă față presiunilor statelor capitaliste dacă nu vor izbucni revoluții socialiste și în alte țări.

Această teorie a „revoluției permanente” se afla în opoziție cu teoria lui Stalin, care se rezuma în deviza „socialismul într-o singură țară”. Această expresie a fost lansată ca slogan în 1924 și apoi a fost dezvoltată de Buharin în timpul Congresului XIV al PC, din 1925. Aflată în evidentă contradicție cu ideea internaționalismului, promovată de Lenin, teoria lui Stalin susținea posibilitatea aplicării socialismului doar în URSS, cunoscând eșecul „mișcărilor revoluționare” din Europa, de la începutul anilor 1920.

Lupta contra lui Troțki a putut fi justificată public de Stalin, începând cu 1924, atunci când au apărut Lecțiile din octombrie, în care Troțki acuza liderii partidului de trădarea Revoluției.

Propaganda sovietică, instrumentată de Stalin, a început o campanie dură împotriva lui Troțki, acuzat de deviaționism, el fiind nevoit să demisioneze din postul de Comisar al poporului pentru război.

Din 1925 au apărut, însă probleme și în alianța antitroțkistă; Stalin a intrat în polemică cu tovarășii săi de drum: Zinoviev și Kamenev pe tema căilor de dezvoltare a URSS și a politicii față de țărănime. Stalin susținea teoria lui Buharin, care se putea rezuma sub formula „țărani îmbogățiți-vă!”, iar Zinoviev se declara împotriva acestui concept.

În condițiile disputei, Zinoviev a fost destituit din postul său și înlocuit cu Kirov, un apropiat al lui Stalin. Dându-și seama de strategia secretarului general, cei trei disidenți Troțki, Kamenev și Zinoviev au format „opoziția unită”, un grup, însă eterogen ce nu a reușit să influențeze masa membrilor de partid.

În octombrie 1926, Plenara Comitetul Central i-a sancționat pe fracționiști: Troțki și Kamenev fiind excluși din Biroul Politic, iar Zinoviev îndepărtat de la președenția Kominternului. Ultima încercare a opoziției de a mai schimba ceva a fost în 1927. Cei trei au elaborat un program de reforme, cerând viitorului Comitet Central să fie mai strâns legat de mase și independent de aparatul de partid. Comitetul Central a refuzat difuzarea acestui program, opozanții au încercat să-l tipărească, iar autoritățile s-au folosit de acest pretext pentru a distruge opoziția.

Plenara Comitetului Central i-a exclus pe Troțki și Zinoviev din comitet, iar apoi din partid, iar pe Kamenev doar din Comitetul Central.

Pentru a înfrânge toate elementele opoziției, Plenara din 1928 a anunțat descoperirea unei organizații de sabotaj industrial. Au fost 53 de acuzați, toți „specialiști burghezi”, care au apărut într-un proces public, ce avea puterea de exemplu. Acest simulacru de proces a produs un nou mit, al sabotorului, aflat în slujba străinătății.

„Mitul sabotorului”, alături de altele precum „complotul culacilor” sau „devirea spre dreapta” au fost create pentru a elimina adversarii lui Stalin și pentru a-i crește puterea și controlul acestuia asupra statului și a societății.

Ultima mare bătălie politică s-a dat cu Buharin. Acesta a publicat un articol intitulat „Notele unui economist”, prin care pleda pentru redeschiderea piețelor, creșterea prețurilor de cumpărare a cerealelor, industrializarea planificată științific.

Programul nu a fost decât un pretext potrivit pentru Stalin de a-și elimina și acest „partener”, care avea o voce distinctă și tot mai puternică în partid.

Stalin a lansat atunci mitul „devierii de dreapta”, adică a pericolului instaurării capitalismului în Rusia.

Tezele lui Buharin au fost condamnate de Plenara Comitetului Central, iar în mai 1929 el a pierdut funcția de redactor șef al ziarului „Pravda” și de președinte al Kominternului.

Cu acea ocazie, au fost excluși 170.000 de membri acuzați de asociere cu elementele capitaliste, toți fiind obligați să-și facă autocritica.

2. 2. Italia – partidul fascist

După încheierea războiului, conducerea Italiei s-a confruntat cu mai multe probleme.

Prima era insatisfacția majorității italienilor în urma Conferinței de pace de la Paris. Când au intrat în război mulți italieni se așteptau la obținerea unor teritorii mai mari. Prin Tratatul de la Londra din 1915, Italiei i se promisese Trentino, Trieste, Tirolul de sud, Istria, Dalmația, districtele de coastă ale Albaniei, o parte din posesiunile Imperiului Otoman și ale coloniilor germane din Africa.

Italienii luptaseră cu bravură în război și pierduseră 600.000 de vieți omenești.

Prin Conferința de Pace de la Paris, teritoriile primite de Italia nu se ridicau la nivelul promisiunilor făcute, ei primind Trentino, Trieste, Tirolul de sud, Istria, dar nici un teritoriu în Asia sau Africa, Albania sau Dalmația. De aici resentimentul față de slăbiciunea și insuccesul politicii externe a guvernului italian.

O altă problemă a fost determinată de semnarea tratatului de la Rapallo din 1920 cu Iugoslavia, prin care Fiume devenea oraș liber sub jurisdicția Ligii Națiunilor și Italia renunța la influența sa asupra Dalmației.

Din nou italienii au fost dezamăgiți de politica externă prea slabă a guvernului.

O a doua problemă majoră cu care se confrunta guvernul era dezastrul economic general. Italia era o națiune săracă și a trebuit să suporte singură efortul de război pentru obținerea teritoriilor străine.

Imediat după război, ca și Europa, Italia a sărăcit, turismul și exportul italian regresând semnificativ, întreaga economie fiind subdezvoltată.

Agravarea subdezvoltării s-a datorat și întoarcerii soldaților de pe front precum și a celor emigrați în SUA, datorită noii legislații americane. Mai mult ca oricând, inflația galopantă s-a adăugat și ea la suferințele italienilor, lira italiană ajunsese la jumătate din valoarea de dinainte de război.

Încurajați de succesele Revoluției Bolșevice din 1917, mare parte din muncitorii și țăranii nemulțumiți așteptau o ocazie favorabilă.

Astfel, popularitatea guvernului a început să scadă, mulți italieni tinzând să sprijine Partidul Socialist și Partidul Popular Catolic în alegerile din 1919. Rulajul partidelor (democrat și Liberal) la putere au slăbit și mai mult actul guvernării.

Pe acest fond de instabilitate politică Mussolini, care fusese expulzat din Partidul Socialist datorită convingerilor sale politice și care își perfecționase stilul oratoric prin articolele editate în propriul ziar Il popolo di Italia, își inființează propria mișcare politică – „fasci de combatimenti” (Grupul de luptă) care își propusese să recruteze în rândurile sale veterani de război din rândul „ardiților” – formațiune militară special instruită și antrenată, animată de violență și dorința de afirmare prin violență. De altfel aceste formațiuni militare vor sta la baza constituirii „cămășilor negre” – poliția siguranței naționale. Pe lângă ei mai erau socialiști patrioți și veterani sindicaliști

În luna martie 1919 convoacă la Milano întâlnirea inaugurală la care au participat doar 100 de persoane.

Cu această formațiune își propune să intre în alegerile din 1919 și chiar să încropească o platformă politică care cuprindea un program mai degrabă de stânga, militând pentru votul femeilor, ziua de lucru de 8 ore, desființarea senatului, pământ pentru țărani, întărirea politicii externe, desființarea companiilor de acțiuni, desființarea titlurilor de noblețe, etc.

Dovada eșecului mișcarii inițiate de el pare să fi apărut în cadrul alegerilor generale din noiembrie 1919. Partidul Socialist a obținut 130.000 de voturi, Partidul Popular 50.000. iar partidul lui Mussolini doar 5.000 de voturi din cele 270.000 validate la Milano.

În decembrie 1919 partidul său număra doar 4.000 de membri.

În aprilie 1919 are loc prima acțiune violentă fascistă asupra sediului ziarului „Avanti” de la care odinioară Mussolini fusese dat afară. Referindu-se la violență Mussolini afirma:

„Noi fasciștii avem un program clar: trebuie să inaintăm călăuziți de o colonană de foc pentru că suntem ponegriți și neînțeleși. Și oricât ni s-ar reproșa violența, este clar că pentru a ne face ințeleși trebuie să lovim în capetele tari pentru a le face să răsune. Dar noi nu facem din asta o școală, un sistem, ori, și mai rău, violența de dragul violenței. Noi suntem violenți pentru că așa trebuie sa fim. Dar eu vă spun că această violență necesară din partea fasciștilor trebuie să aibă o ținută și un stil propriu, aristocratic sau dacă vreți chirurgical”.

Punctul de cotitură pentru creșterea mișcării fasciste a fost sfârșitul anului1920. Primul eveniment a fost expulzarea din Fiume a lui D Anunzio și a adepților săi când majoritatea naționaliștilor italieni i-au propus lui Mussolini să devină avocatul lor în politica externă referitoare la anexarea orașului Fiume și a coastei Dalmației.

Al doilea eveniment a fost determinat de desele schimbări de guvern pe parcursul anilor 1919 – 1920 care cădeau datorită incapacității lor de a găsi soluții pentru redresarea economică și reducerea inflației.

Al treilea eveniment a fost acela că datorită grevei generale prelungite din 1920, clasa înstărită bântuită de spectrul Revoluției Bolșevice își dorea un guvern puternic care să instaureze legea și ordinea în țară.

Având suportul clasei înstărite, Mussolini întemeiază Partidul Național Fascist în 1921.

Din mai 1921 până în 1922, Mussolini și-a schimbat succesiv tacticile în vederea creșterii propriei puteri. Pentru a obține o și mai mare susținere a clasei înstărite, a devenit mai antibolșevic ca oricând, a stopat atacurile asupra monarhiei, Bisericii Catoilce și a marilor proprietari. El a promis un guvern puternic care să îi țină în frâu pe socialiștii revoluționari și o politică externă puternică care să aducă Italiei gloria de odinioară.

Ca urmare a noii tactici și finanțării generoase a industriașilor, numărul adepților a crescut de la 20.000 în 1920, la 248.000 în 1921 și la 300.000 în 1922.

La sfârșitul primăverii lui 1921, fasciștii și „cămășile negre” au susținut o intensă campanie teroristă împotriva grupurilor socialiste și comuniste. Pe parcursul anului 1922, fasciștii și comuniștii s-au confruntat în numeroase și sângeroase bătălii de stradă.

Ofițerii armatei guvernamentale aveau o atitudine prietenească față de fasciști și le furnizau acestora arme. Foarte curând fasciști înarmați defilau prin orașele mici cu aprobarea tacită a autorităților.

În contrapondere cu creșterea influenței fasciștilor, comuniștii și socialiștii au declanșat o nouă grevă generală în august 1922. Aceasta a fost înăbușită de trupele guvernamentale în cooperare cu fasciștii.

La 26 octombrie 1922, Mussolini se hotărește să exploateze starea de haos din țară pentru cucerirea puterii. El a amenințat cu organizarea unui „Marș asupra Romei”, dacă nu va fi acceptat în cabinet.

Grupuri de fasciști înarmați au început marșul către Roma din diferite direcții. Acest lucru a indus politicienilor de la Roma o stare de de alarmă deoarece se temeau de o revoluție.

Premierul liberal și-a dat demisia.

Regele Victor Emanuel a refuzat să scoată armata pentru a-i înfrânge pe fasciști pe de o parte pentru că se temea de un război civil, pe de altă parte pentru că își dorea un guvern puternic care să restaureze ordinea și legea în țară.

Astfel regele i-a cerut lui Mussolini să formeze noul guvern.

La 31 octombrie Mussolini devine prim ministru al unui guvern de coaliție din care mai făceau parte alături de fasciști naționaliști, catolici și aripa dreaptă a liberalilor.

Puterea a ajuns astfel în mâinile lui Mussolini.

2. 3. Germania – partidul nazist condus de Hitler

Printre partidele apărute imediat după război în Grmania, multe dintre ele naționaliste, ia ființă și Partidul Muncitoresc German în 1919 care la începuturile sale număra 60 de membri.

La acea vreme proaspătul combatant de război- Hitler- este însărcinat de Reichswehr să-i urmărească pe șefii partidului nou creat: Drexler, Röhm și Gottfried Feder.

Se înscrie și el în partid și datorită charismei sale și talentului oratoric este repede promovat în funcții astfel că ajunge la șefia partidului înlocuind-ul pe Drexler.

După întâlnirea din februarie 1920 el schimbă denumirea partidului în Partidul Național- Socialist Muncitoresc German (NSDAP).

Cu acest prilej el citește programul în 25 de puncte al partidului care cuprindea doctrine antisemite idei socialiste corupte și cereri naționaliste exagerate.

În acest moment partidul număra 3000 de adepți și avea propria miliție înarmată Sturmablteilungen (SA sau trupele de asalt) care le păzea intrările, perturba întrunirile socialiștilor și comuniștilor și îi persecuta pe vânzătorii evrei.

În 1921 a adoptat emblema oficială – un steag roșu în centrul căruia se afla în cadrul unui cerc alb zvastica neagră.

De asemenea în anul 1923 înființează ziarul Volkischer Beobachter (Observatorul Poporului) devenit oficial ziarul partidului.

La 9 noiembrie 1923, în fruntea partidului său, Hitler își propune să cucerească puterea în Bavaria, după modelul lui Mussolini.

„Puciul de la berărie” a fost însă anihilat iar șeful partidului arestat. Potrivit istoricilor în perioada în care a stat închis a început să scrie „Mein Kampf” pe care de altfel o și publică în 1925.

Ideile exprimate în lucrare și programul în 25 de puncte aveau să pună bazele ideologiei naziste și a propagandei acesteia, devenind „biblia” nazistă.

Teoriile privind rasele, antisemitismul, „spațiul vital” aveau să prindă teren favorabil printre germanii frustrați, umiliți și sărăciți.

Odată ieșit din închisoare, Hitler își reorganizează partidul cu ajutorul fidelilor săi: Rudolf Hess secretarul său, Joseph Goebbels responsabil cu propaganda, Heinrich Himmler șeful proaspetei sale miliții înființate SS și Herman Göring. Totodată continuă luptaîn interiorul partidului împotriva tendițelor de stânga ale fraților Strasser, și pentru atragerea simpatiei patronatelor.

Puternica propagandă a naziștilor precum și efectele crizei economice (18 milioane de șomeri, scăderea la jumătate a salariilor și pensiilor, reducerea la jumătate a producției industriale), lipsa de soluții ale guvernelor conduse de H. Muller și H. Bruning, sărăcia și lipsa de perspectivă, împing tot mai mulți oameni în rândurile NSDAP, astfel că în 1930 acesta număra 200.000 de membri.

Acest lucru a permis ca la alegerile pentru Reichsstag din 1930 partidul nazist să obțină un număr mare de voturi.

Promițând un guvern puternic capabil să reducă șomajul, să crească producția bunurilor de larg consum iar pe plan extern să readucă demnitatea germanilor, în 1932 la alegerile generale partidul lui Hitler a obținut 11,7 milioane de voturi, social-democrații 7,2 milioane iar comuniștii 5,9 milioane.

Întrucât comuniștii au refuzat să facă coaliție cu social-democrații în vederea formării unei majorități de stânga, cei care au ieșit în avantaj au fost naziștii care au ajuns la putere. Astfel la 30 ianuarie 1933 Hitler a fost numit de către președintele Hindenburg în funcția de cancelar, iar constituția de la Weimar a fost suspendată.

Odată cu ajungerea naziștilor la putere, Republica de la Weimar și-a găsit sfârșitul.

2. 4. Spania – regimul lui Franco

Perioada interbelică în Spania este marcată de succesiunea a trei regimuri diferite: dictatura militaro-monarhică, regimul republican și regimul autoritar profascist al lui Franco.

Primul regim este instaurat după ce la 13 septembrie 1923 generalul Primo de Rivera dă lovitura de stat și instaurează dictatura militară fidelă regelui Alphonso al XIII-lea.

Instaurat la putere regimul lui Rivera suspendă Constituția din 1876, dizolvă partidele politice și cortesurile, suprimă libertățile burghezo-democratice și constituie un directoriu militar din militari de rang înalt ai armatei.

În scurta sa existență regimul încearcă să își consolideze puterea prin înființarea propriului partid – Uniunea Patriotică și prin lansarea unui set de măsuri economice cu caracter protecționist, de construire a infrastructurii în domeniul căilor de comunicație și de finanțare a irigațiilor în agricultură (în mare parte de tip feudal).

Perioada 1927 – 1930 este marcată de numeroase manifestări sociale și politice care îl vor determina pe rege să îl demită pe generalul Primo da Rivera în ianuarie 1930.

Acestuia îi succedă un alt conservator promonarhist generalul Damaso Bernguer. Odată cu declanșarea crizei economice din 1929 burghezia republicană se regrupează și crează la San Sebastian „Comitetul revoluționar” la care au aderat și socialiștii. Dorind să ajungă la putere Comitetul a organizat două comploturi Jaca la 12 decembrie (răscoala garnizoanei) și la Madrid la 15 decembrie, eșuate amândouă. Cu toate acestea la 15 februarie Berenguer demisionează. Amiralul Aznar preia interimatul.

La 12 aprilie 1931 au loc alegeri municipale în care au ieșit invingători în marile orașe din Spania candidații republicani. Transformându-se într-un referendum anti-monarhie evenimentul a determinat părăsirea țării de către regele Alphonso al XIII-lea la 14 aprilie 1931.

Ziua de 14 aprilie a marcat practic începutul revolutiei burghezo-democratice, condusa de burghezia republicană. În urma câștigării alegerilor liderul partidului liberal Alcala Zamora, alcătuiește guvernul provizoriu de coalitie.

Adunările constituante (cortesurile) adoptă la 9 decembrie 1931 constituția republicană (care statua între altele separarea bisericii de stat, votul univeral, etc.), și aleg noul președinte care nu era altcineva decât chiar Alcala Zamora.

Deoarece pe parcursul anilor 1931 – 1932 nu a reușit să transpună în practică sarcinile revoluției guvernul republican a facilitat astfel apariția condițiilor propice apariției mișcărilor de opoziție între care și înființarea primelor organizații fasciste: CEDA (Confederația Autonomă de Dreapta) condusă de Gil Robles și Falanga.

Acestea profitând de nemulțumirile populației au inițiat o intensă propagandă împotriva guvernului republican culminând cu organizarea puciurilor de la Sevilla și Madrid la 10 august 1932, care au fost anihilate. Câteva luni mai târziu Falanga Spaniola va fuziona cu un alt partid fascist – Junta National-Sindicalistă condus de R. Ledesma si O. Redondo (la 13 februarie 1934).

În perioada 1934 – 1935 guvernarea cunoscută sub numele de “Bienio Negro” a lui Lerroux s-a făcut cunoscută prin măsurile represive, suspendarea reformei agrare și a libertăților democratice. Erau tot mai evidente încercările fascistilor de a ajunge la putere.

În acest context au loc greve și demonstrații (februarie – aprilie 1934), în iunie greva muncitorilor din agricultură și revolta armată a muncitorilor din Asturia (5 – 20 octombrie). Aceasta din urmă a fost înăbușită cu ajutorul legiunii străine din Maroc. După reprimarea mișcărilor liderul clerical fascist Gil Robles primește portofoliul Ministerului de Război unde îi are ca ajutoare pe generalii Francisco Franco și Emilio Mola. În 1935 Cabinetul dizolvă cortesurile și stabilește data alegerilor pe 16 februarie 1936.

În paralel se întăresc și forțele sindicaliste prin unificarea Confederației Unitare a Muncii cu Uniunea Generală a Muncitorilor (decembrie), iar comuniștii împreună cu socialiștii și republicanii aripa de stânga crează Frontul Popular la 15 februarie 1936.

Platforma politică a Frontului Popular cuprindea printre altele: legislație în favoarea muncitorilor, pedepsirea celor vinovați de atrocitățile comise în Asturia, amnistierea deținuților politici, realizarea reformei agrare, reducerea impozitelor, asistență socială sprijin pentru micii meseriași, comercianți și întreprinzători. Cu o astfel de platformă Frontul Popular câștigă alegerile, se formează un guvern de coaliție condus de Manuel Azana care mai târziu, la 10 mai este ales președintele republicii, locul său fiind ocupat de Casares Quiroga.

Ca răspuns la rezultatele alegerilor, forțele naționaliste plănuiesc în februarie răsturnarea regimului. La acest plan va adera în iulie și generalul Franco care fusese trimis în insulele Canare tocmai de teama unei rebeliuni.

La 17 – 18 iulie se declanșează rebeliunea in Maroc si in peninsulă, impotriva republicii. Asfel izbucnește razboiul civil din Spania (iulie 1936 – martie 1939).

Depășit de situatie, Casares Quiroga demisionează, noul guvern fiind constituit tot de un lider republican de stanga, José Giral y Pereira.

Taberele constituite aveau la dispoziție următoarele forțe:

– republicanii: o parte a garzii civile, trupele din metropolă, detasamentele înarmate ale Confederatiei Generale a Muncii si ale Federatiei Anarhiste Iberice, detasamentele minerilor din Asturia, ale nationalistilor catalani si basci. Acestora li s-au alăturat ulterior forțe antifasciste din Rusia și alte țări europene;

– naționaliștii: contau pe o parte din garnizoanele militare din metropolă și pe trupele din Maroc cărora ulterior li s-au alăturat trupe și mijloace germane și italiene;

În contrapondere forțele naționaliste și-au format propriul guvern la conducerea căruia a fost numit generalul Franco, în același timp și comandant al forțelor naționaliste.

Acțiunile combinate ale generalului Franco în sud și generalului Mola în nord, desele schibări de situație și de fronturi au măcinat populația spaniolă pe parcursul a trei ani de război civil.

La 18 februarie 1938 Italia și Germania recunosc guvernul lui Franco, urmate de Franța și Anglia în februarie 1939.

Astfel speranțele guvernului republican condus de Juan Negrin de a forma o coaliție antifascistă se năruie. La 5 martie inclusiv flota republicană îl trădează plecând din Cartagena în Tunis. La acestea s-a adăugat acțiunea contrarevoluționară a colonelului Segismundo Casado a cărui huntă militară creată în Madrid capitulează fără condiții. În aprilie 1939 Franco proclamă victoria în războiul civil

Controlând din acest moment întregul teritoriu, Franco instituie regimul care îi va purta numele, regim cu unele caracteristici aparte deoarece el nu voia să instituie „o nouă ordine” cum ar fi vrut falangiștii fasciști. De altfel Falanga nu va fi un partid de guvernământ ci o mișcare militaristă. Cadrul creat de Franco viza o Spanie tradițională, corporatistă condusă autoritar.

Capitolul III. Consolidarea puterii regimurilor totalitare în unele țări din Europa interbelică

3. 1. Rusia – (economia, politica, societatea și cultura)

Politica internă.

După cucerirea puterii și înlăturarea tuturor oponenților politici, Stalin a trecut la punerea în practică a viziunii sale privind construcția unui stat sovietic puternic. Pentru aceasta trebuia mai întâi să consolideze puterea regimului său și implicit pe cea personală. Renunțând la teoria revoluției mondiale și a exportului de revoluție, el a pus în practică conceptul pe care îl agrease încă din timpul disputelor politice cu mai vechii comuniști adepți ai lui Lenin, acela al „construcției socialismului într-ă singură țară”. Pentru a pune bazele noului stat era necesar o nouă economie.

De aceea, linia politică generală în domeniul industrializării țării a fost prezentată la Congresul al XIV-lea al PCUS. Deoarece NEP-ul lui Lenin nu reușise să contribuie la redresarea economică a țării, treptat a fost abandonat trecându-se la dezvoltarea pe baza planurilor cincinale.

În acest fel se trecea la o economie planificată la nivel central. Organul care făcea acest lucru fusese înființat încă din 1922 sub denumirea de Comisia de Stat pentru Planificarea Generală (GOSPLAN), răspunzător pentru elaborarea planurilor cincinale și a sarcinilor ce reveneau republicilor, regiunilor și intreprinderilor precum și pentru nivelul producției ce trebuia atins. Statul controla astfel fiecare ramură industrială și elimina (prin renunțarea la NEP) orice formă a economiei private. Astfel în 1928 a demarat primul plan cincinal.

Resursele principale erau alocate conform planului în special industriei grele și mai puțin industriei ușoare (construcția combinatului de oțeluri de la Magnitogorsk în primul plan cincinal fiind un exemplu în acest sens).

Astfel, bunurile de larg consum necesare populației erau foarte puțin asiguratedin producția internă, marea majoritate fiind aduse din import sau pur și simplu raționalizate.

În agricultură, ca și în industrie, a fost înlăturată proprietatea privată și s-a trecut la organizarea agriculturii pe baze noi. Pe întreg teritoriul au fost înființate gospodării de stat (sovhozuri) în care țăranii erau plătiți cu bani pentru munca prestată (erau salariați) și gospodării colective (colhozuri) în care țăranii erau retribuiți după valorificarea de către stat a produselor obținute fie în bani, fie în produse. Astfel statul deținea controlul pământului, dar și al producției agricole.

Procesul de transformare a agriculturii într-o ramură economică de stat a fost pe cât de greoi pe atât de sângeros. Țăranii care nu aveau pământ și nici mijloace de lucru sau vite, erau mai ușor integrați în organizațiile agricole. Problema cea mai mare a fost aceea a convingerii țăranilor mai înstăriți („culacilor”) să adere la aceste organizații.

Pentru a uniformiza acțiunea, statul sovietic a dat un decret în 1930 prin care peste un milion de culaci au fost expropriați cu forța. Unii dintre ei s-au opus lăsând pământul nemuncit, distrugând mijloacele de lucru sau omorând vitele și ascunzând recoltele pentru a nu fi luate de autorități. Alții s-au răsculat și au fost executați sau deportați în lagărele de muncă.

Pe lângă toate acestea, printre consecințele nefaste ale transformării agriculturii au mai fost proasta gestionare și repartiție de început a producției agricole, funcționarea greoaie a fermelor și organizațiilor agricole. Adăugându-se și vremea nefavorabilă din vara anului 1932 și primăvara lui 1933 la aceste condiții, a izbucnit foametea în special în zona de sud-vest a Rusiei și în Ucraina (Holodomor), căreia i-au căzut victime milioane de oameni.

O altă consecință a colectivizării forțate, dar și a condițiilor grele de trai de la țară, a fost exodul mare de populație de la sat la oraș.

Acest lucru a avut și o latură pozitivă în sensul în care procesul de industrializare necesita multă forță de muncă iar acum avea din plin și ieftină. A crescut numărul și dimensiunile orașelor.

Exodul către orașe a fost influențat și de succesul ramurilor neagricole care în primele planuri cincinale s-au bucurat de succes.

O caracteristică esențială a acestei perioade este aceea că industria sovietică nu arăta că este influențată de marea criză economică mondială. Dacă în celelalte state capitaliste muncitorii erau concediați și erau închise intreprinderi și mine, lucrătorii sovietici lucrau întreaga săptămână mai mult de opt ore pe zi, angajați total în transformarea noii economii.

Acest lucru a făcut ca în anul 1932 industria să aibă o creștere de 334% față de nivelul din 1914 și în 1937 de 180% față de 1932. Rata industrializării a fost una foarte mare, capacitățile de producție dezvoltându-se foarte mult în primele planuri cincinale.

Politica socială

Stalin a continuat să dezvolte sistemul de lagăre și așezări obligatorii pentru exilații intern, începute de țariști. Cei care dacă nu erau cu sistemul erau împotriva lui, culacii, intelectualitatea progresistă din toate domeniile care aveau alte opinii dacât regimul lui Stalin, așa-zișii „sabotori”, „spioni”, „parazișii sociali” cei care furau din averea obștească, „teroriști” erau deportați și pedepsiți exemplar.

Odată ajunși în lagăre, aceștia executau muncă forțată ieftină având în vedere că statul cheltuia puțin pentru hrana și întreținerea acestora. Și locatarii „Gulagului” (Direcția generală a lagărelor – Glavnoe Upravlenie Lagerei înființată în 1930) – au contribuit esențial în susținerea efortului economic. După unii analiști, aproape 5% din populația Rusiei au fost deportați în lagăre.

După asasinarea la 1 decembrie 1934 a liderului organizației de partid din Leningrad, Serghei Kirov, Stalin s-a folosit de această crimă, pentru a declanșa uriașe represiuni. Acum sunt identificați „spionii”, „sabotorii”, dușmanii regimului, care erau deportați sau mai rău, chiar suprimați. Mulți dintre cei care pentru Stalin puteau fi o prezență periculoasă în partid au făcut obiectul acestei terori.

Perioada 1934 – 1935 considerată una a masacrelor, marchează momentul în care Stalin devine stăpânul absolut al partidului, cel mai de temut om din țară. Cultul personalității lui Stalin nu mai avea un fundament bazat pe calitățile trăsăturilor de carecter, fie ele închipuite sau fabricate, ci devenise expresia terorii.

Represiunile regimului vor continua și în perioada 1937 – 1939 cu ceea ce se va numi "marea teroare", ce a afectat toate categoriile de populație, (a căror mărturie stau procesele publice din acei ani). Nici armata nu a fost scutită de acest ”tribut”, în 1937 fiind executat mareșalul Tuhacevski, împreună cu alți șapte generali, eroi ai razboiului civil, sub învinuirea de "conspirație gigantică" în armată. Numărul persoanelor represate, potrivit estimărilor, până în anul 1939 se ridică la 22 – 27 milioane din care peste 12 milioane au murit în lagăre și un milion împușcați.

În paralel cu evoluția dramatică a represiunilor, în viața socială au apărut și schimbări esențiale. Concepțiile ateiste ale comuniștilor izolau încet încet individul de credința în Dumnezeu promovând valorile laice. Biserica ortodoxă rusă suferind și ea foarte mult în acea perioadă (inclusiv reprezentanți ai clerului au făcut cunoștiință cu Gulagul), era scoasă din sistemul educațional și de valori. Omul nou sovietic trebuia să fie stăpân pe propria soartă și să își construiască singur viitorul.

Familia a suferit și ea în sensul diminuării puterii patriarhale, femeile devenind alături de bărbați componente ale potențialului de forță de muncă, fiind încurajate a se pregăti în diferite meserii, până atunci proprii bărbaților. Divorțurile se acordau mai ușor, fără pronunțare judecătorească, iar avorturile se legalizaseră încă din 1920. În concluzie, avea loc un proces de emancipare a femeii. Tinerele erau încurajate să studieze și să-și facă o carieră în întreprinderi sau birouri.

„Evadarea” femeii din familie a dus la înființarea de creșe și grădinițe (cât mai apropiate de locurile de muncă ale părinților) pentru îngrijirea copiilor mici. După modelul altor țări europene au fost create cluburi de recreere pentru lucrători.

S-au dezvoltat de asemenea în această perioadă serviciile medicale, numărul medicilor a crescut, ceea ce a făcut posibilă promovarea unei intense campanii de eradicare a malariei tifosului și holerei. Speranța de viață a crescut scăzând în același timp mortalitatea infantilă.

În domeniul politicii față de minorități noul regim a avut o abordare nouă, cele peste 200 de grupuri etnice fiind obiectul asimilării de către societatea sovietică.

Mai trebuie specificat că toate canalele de propagandă mass-media, radioul, presa, manifestările culturale și de artă erau sub controlul statului, preamăreau avântul economic, transformarea „omului nou sovietic”, înțeleapta conducere de partid și de stat și incriminau pe cei care nu înțelegeau sau nu se conformau directivelor regimului.

Operele scriitorilor ruși începeau să abordeze teme revoluționare care reflectau eroismul în războiul civil al bolșevicilor, viața idilică a țăranilor colectivizați și realizările de producție ale femeii sovietice.

Cu alte cuvinte teoretic și practic prin propagandă și represiune societatea era canalizată către binefacerile noului regim.

Politica externă

Deși suvenționase masiv revoluția bolșevică, în primul rând pentru a determina ieșirea Rusiei din război și în al doilea rând pentru a-și asigura o potențială viitoare sursă de materii prime și piață de desfacere, SUA și statele occidentale priveau cu mare atenție evoluția evenimentelor din noul stat sovietic. Dacă prima condiție se îndeplinise în ceea ce privește

ieșirea din război, cea de a doua punea serioase semne de intrebare datorită imprevizibilului și ineditului situației politice din Rusia.

În acest context Rusia s-a văzut oarecum izolată. O primă încercare de a depăși momentul a fost inițiativa Rusiei de a trimite note guvernelor SUA, Marii Britanii, Franței, Italiei și Japoniei prin care iși exprimau dorința de a colabora în domeniul economic.

Invitată în aprilie 1922 să participe la Conferința internațională de la Geneva, datorită pretențiilor expuse și refuzului de a-și asuma obligația de a achita datoriile guvernului țarist, Rusia a ratat ocazia de a stabili relații diplomatice cu Occidentul.

Germania supusă și ea presiunilor postbelice, încheie cu Rusia la 16 aprilie 1922, la Rapallo, un tratat (care va constitui primul susces diplomatic al Rusiei), prin care ambele părți au renunțat la pretențiile reciproce. Astfel, sovieticii au găsit o „breșă” în Europa, chiar dacă partenerul a incălcat prevederile Tratatului de la Versailles.

Abia în 1924, guvernul sovietic a primit recunoașterea din partea statelor: Marea Britanie, Franța, Italia, Norvegia, Suedia, Austria, Danemarca, Grecia, China, Japonia în 1925 și Mexic.

Inițial, raporturile cu Germania au fost bune, guvernul sovietic contribuind la refacerea și întărirea forțelor armate germane. Dupa 1933 ele s-au răcit, până în august 1939 când Hitler voia să își asigure pe moment liniștea necesară viitoarelor acțiuni, solicitând lui Stalin semnarea unui tratat de neagresiune.

Tratatul cunoscut sub numele de tratatul Ribbentrop – Molotov, a fost semnat la 23 august 1939, iar în el se stipulau, în cadrul unui Protocol adițional secret, sferele de influență în Europa de Est.

URSS a fost admisă în anul 1934 în Societatea Națiunilor, și a avut un rol activ în promovarea diverselor propuneri pentru realizarea unui sistem de securitate colectivă în Europa.

În 1935 semnează cu Franța și Cehoslovacia tratate de ajutor mutual. Pe cel cu Cehoslovacia îl va încălca în 1938 când nu o va sprijini militar ca urmare a sacrificării ei de către Germania nazistă, pe baza Acordului de la München.

Reticența statelor europene și nu numai, față de politica externă a URSS s-a datorat în mare parte caracterului duplicitar al acesteia, care pe de o parte își manifesta dorința de a încheia legături de colaborare cu ele, iar pe de altă parte le submina regimurile prin exportul de revoluție (Internaționala a III-a Comunistă având un rol esențial în acest sens).

3. 2. Italia – (economia, politica, societatea și cultura)
Politica internă

După preluarea puterii și formarea coaliției guvernamentale, Mussolini a pus capăt atitudinii tolerante în ceea ce privește democrația parlamentară. Astfel în 1923 este votată în parlament „Legea Acerbo”. Prin această lege partidele care câștigau în alegeri 25% din voturi, aveau desemnate prin lege două treimi din mandatele parlamentare.

Forțând prin diferite mijloace (violență, șantaj, intimidări, mită) partidul lui Mussolini a reușit să obțină 63% din sufragii în 1924 permățându-le fasciștilor să devină principalul partid de guvernământ din Italia.

Abuzurile la alegeri au fost sesizate de socialiști, care prin vocea deputatului Giacomo Matteotti, au cerut anularea acestora. Temându-se de o posibilă întoarcere a alegerilor, fasciștii au ales calea violenței asasinându-l pe deputat și intimidându-i astfel pe ceilalți deputați socialiști, sau pe cei din alte partide care se opuneau lui Mussolini.

Aceștia nu au mai participat la lucrările Parlamentului retrăgându-se, fapt ce i-a dat mână liberă lui Mussolini în adoptarea unei legislații restrictive prin care de fapt fasciștii își consolidau puterea. De altfel Mussolini și-a asumat public în anul 1925 violențele din anul 1924, iar printr-o lege specială, a obținut împuterniciri suplimentare. A interzis partidele, conducând astfel fără opoziție, a desființat sindicatele (cu excepția celor fasciste), a închis presa de opoziție, a instaurat dictatura fascistă. Astfel Mussolini conducea fără a da socoteală regelui.

În același an l-a împuternicit pe prefectul din Palermo – Cesare Mori – cu prerogative speciale în lupta cu Mafia din Sicilia și din sudul Italiei. Numeroși mafioți au fost închiși sau au fugit în străinătate. Când investigațiile lui Mori au depistat existența unor legături între Mafie și fasciști, acesta a fost destituit în 1929 când s-a declarat că pericolul mafiot a fost înlăturat.

În 1926 o lege specială a scos în afara legii politicienii din opoziție. Pentru asigurarea securității regimului, Mussolini crease în 1923 „Cămășile negre” („Milizia Volontaria per la Sicurezza Nazionale”). Majoritatea componenților acestei miliții erau veterani ai Fasci di Combattimento. Dacă la început se ocupau de sediile socialiștilor și încăierări de stradă cu socialiștii și comuniștii, mai apoi au devenit parte a unui organ opresiv foarte virulent.

Pentru arestarea și suprimarea oponenților politici și adversarilor fascismului, a creat în 1927 un organism mult mai agresiv – OVRA (“Organizzazione di Vigilanza Repressione dell'Antifascismo”) condusă de Arturo Bocchini.

Se estimează că în perioada 1925 – 1928 peste 10.000 de antifasciști au fost arestați și condamnați la moarte sau exilați.

În 1928 o nouă lege abolea votul universal și restricționa aleșii pentru parlament la candidații oficiali nominalizați de Marele Consiliu Fascist. La alegerile din 1929 a fost ales primul Parlament profascist. În același an „Il Duce” a primit de la Parlamentul profascist puterea de a guverna prin decrete. Astfel el a elaborat o serie de decrete prin care și-a transferat întreaga autoritate legislativă. Regele l-a numit prim-ministru permanent al Italiei pe Mussolini și în același timp a demis toți miniștrii care nu voiau să lucreze sub conducerea lui Mussolini.

Din 1929 până în 1939, Mussolini a completat construcția statului totalitar. În 1938 Marele Consiliu Fascist a desființat Parlamentul și l-a înlocuit cu Adunarea Corporatiștilor compusă din 22 de reprezentanți ai corporațiilor profesionale și industriale. Cu alte cuvinte sistemul parlamentar din Italia luase sfârșit. În 1939 în Italia monarhia exista doar cu numele, în realitate Mussolini – conducătorul Partidului Fascist – era regele fără titlu. El avea întotdeauna dreptate și nimeni nu îndrăznea să i se opună.

Politica economică

Scopul de bază al tuturor măsurilor economice a fost de a aduce prosperitate economică în Italia. Din anul 1921 Mussolini a continuat să adopte politica de tariferidicate pentru a proteja piața internă de concurența mărfurilor străine. Cea mai importantă reformă economică a fost, cu toate acestea, formarea statului Corporatist.

În 21 aprilie 1927, în Carta Muncii au fost exprimate în mod solemn ideile statului Corporatist fascist. Conform Cartei, guvernul ar aduce atât angajatorii, cât și angajații din același sector comercial într-o singură confederație.

În 1934 s-au format douăzeci și două de corporații. Fiecare societate era formată din angajatori și reprezentanții lucrătorilor. Guvernul a trimis, de asemenea, reprezentanții săi să participe la administrarea corporațiilor. Toate societățile au fost puse sub supravegherea unui Consiliu Național al Corporatiilor, al cărui președinte era Mussolini.

Aceste corporații furnizau și asigurările de accident, de șomaj și de sănătate pentru lucrători.

Angajatorii erau îndrumați de către reprezentanții guvernamentali ai fiecărei societăți pentru a îmbunătăți condițiile de muncă ale lucrătorilor astfel încât să nu existe motive de declanșare a grevelor sau de altă formă de exprimare a nemulțumirilor.

Despre rolul statului în economia corporatistă Mussolini declara în „Doctrina fascismului” în anul 1935:

„Statul corporatist consideră că intreprinderea privată din sfera producției este cel mai eficient și mai folositor instrument în interesul națiunii. Luând în considerație faptul că organizația privată de producție este o funcție de interes național, organizatorul intreprinderii este responsabil față de stat pentru orientarea dată producției.

Intervenția statului în producția economică apare numai când inițiativa privată lipsește sau este insuficientă, sau când sunt implicate interesele politice ale statului. Această intervenție poate lua forma controlului, asistenței sau a conducerii directe”.

După părerea fasciștilor acest sistem nou corporatist trebuia să fie egalitarist și tradițional în același timp.

În realitate însă, politica economică a corporatismului avea să dea rapid faliment: unele prevederi considerate de stânga ale manifestului fascist a stârnit nemulțumirea marilor industriași și proprietari de pământ, cei care îl susținuseră pe Mussolini în lupta lui împotriva socialismului și comunismului.

Criza economică care lovise aproape toate statele europene a determinat și în Italia o creștere a șomajului „de la 300.000 la 1 milion de oameni în 1933”. Mai multveniturile reale ale populației au scăzut cu 10% iar exporturile s-au prăbușit.

Totuși,față de celelalte state vestice, înItalia criza economică mondială nu s-a simțit foarte tare datorită eficienței măsurilor de asistență socială, precum și creșterii industriei italiene din perioada 1918 – 1938.

În afară de sistemul de corporații, Mussolini a ajutat industria cu subvenții financiare. Statul cumpăra produsele naționale, chiar dacă prețurile lor erau mai mari decât produsele străine.

A fost, de asemenea, îmbunătățit transportul și au fost dezvoltate centrale hidroelectrice în nord, pentru a ajuta la progresul industrial al Italiei.

În ciuda tuturor eforturilor sale, Mussolini nu a reușit în mod concret să asigure prosperitatea economică a Italiei și să îmbunătățească într-adevăr nivelul de trai.

În primul rând, de corporații au beneficiat doar angajatorii. Interesele lucrătorilor au fost sacrificate în numele binelui național. Pentru muncitori, grevele erau interzise și dacă ar fi avut dispute privind salariul, aceștia puteau apela doar la Instanțele de Muncă ale corporațiilor. Dar aceste instanțe au fost dominate de către angajatori și funcționarii de stat care erau de partea angajatorilor. Astfel, muncitorii au fost nevoiți să lucreze fără a putea protesta.

În agricultură, cea mai faimoasă reformă a fost "Bătălia pentru grâu": aceasta a fost o încercare de a asigura Italiei suficiente alimente din resursele proprii.

La fel de faimos a fost și proiectul de asanare a Mlaștinilor Pontine de lângă Roma pentru a oferi mai mult teren pentru țăranii fermieri.

Deși a crescut producția de grâu, costul a fost neeconomic, deoarece grâul ar fi putut fi adus din SUA, la un preț mult mai ieftin. În ciuda acestei creșteri, majoritatea țăranilor aveau un nivel de trai scăzut, terenul agricol în proporție de peste 40% aparținea unei minorități a populației de sub 1%, iar taxele de tot felul îi împovărau excesiv.

Mai mult decât atât, terenurile potrivite pentru cultivarea altor plante, cum ar fi plantațiile de măslin și de fructe au fost folosite pentru cultivarea de grâu. Ca urmare, producția agricolă italiană, în general, a scăzut (cu excepția grâului) și oamenii trebuiau să mănânce mai puțin.

Pe scurt, Mussolini a adus italienilor o revigorare economică dar, paradoxal, nivelul de trai a scăzut.

Politica socială

Dacă economia ar fi fost în pericol exista riscul nemulțumirilor sociale care în mod evident ar fi dus la tulburări sociale. Dar tulburări sociale nu au fost posibile sub regimul lui Mussolini .

În politica socială, așa cum a fost prezentat în paragrafele de mai sus , sindicatele muncitorești au fost înlocuite de către corporații, controlate direct de către Consiliul Național al Corporațiilor. Astfel, muncitorii nu au putut organiza mișcări politice împotriva guvernului.

Populația în ansamblu a fost supusă controlului de către guvern prin diferite canale: Poliției secrete i-au fost acordate puteri largi și chiar și bandele mafiote care erau răspândite în partea de sud, de zeci de ani, au fost suprimate.

Un succes al politicii sociale fasciste a fost preocuparea regimului pentru petrecerea timpului liber de către italieni. Astfel în 1925 a fost creat un program denumit Opera Nazionale Dopolavoro (OND) sponsorizat de către stat.

Popularitatea OND crescuse atât de mult încât după 1930, în fiecare oraș se inființase un club Dopolavoro. Membrii acestei organizații aveau în întreținere „11.000 de terenuri de sport, peste 6.400 de biblioteci, 800 de cinematografe, 1.200 de teatre și peste 2.000 de orchestre”.

Voluntariatul și caracterul apolitic erau atributele de bază ale OND, ceea ce asigura o prezență masivă a populației.

În ceea ce privește educația, copii de școală și tineretul au fost îndoctrinați cu idei fasciste. Lor li s-a spus că "Mussolini are întotdeauna dreptate”. Milioane de tineri au fost recrutați în organizațiile de tineret ale partidului fascist și îmbrățișau vrând-nevrând doctrina fascistă.

În 1931 , profesori universitari au fost obligați să depună un jurământ de loialitate față de fascism, pentru a preda în conformitate cu principiile sale .

Mass-media – cinema-ul, radio-ul, presa, cărțile și revistele, au fost toate strict cenzurate de guvern.

O sinteză a societății italiene controlată de fasciști o găsim în aceeași lucrare „Doctrina fascismului”:

„Concepția fascistă a statului este a tot-cuprinzătoare; în afara ei nu pot exista valori umane sau spirituale, iar statul fascist – o sinteză și o unitate cuprinzătoare a tuturor valorilor – interpretează, dezvoltă și potențează întreaga viață a unui popor”.

Mussolini a impus individului să urmeze doctrina fascistă pentru a deveni „omul nou”. Adevăratul italian gata să își sacrifice viața pentru Italia, trebuia să aibă calitatea de membru al Partidului Fascist, numai așa obținând „cetățenia completă”.

Dacă la început a fost reticent privind relațiile cu biserica, după 1922 Mussolini a făcut primii pași pentru o apropiere în plan politic făcând chiar o alianță cu partidul catolic.

Mai târziu, dorind să își apropie și mai mult biserica, a purtat negocieri – pe tema suveranității Vaticanului – cu Papa. Aceste negocieri au fost cunoscute sub denumirea de Tratatul de la Lateran. Datorită indeciziei pe timpul negocierilor, Mussolini a dispus organizarea unui plebiscit în martie 1929. La acesta „au votat 8,63 milioane de italieni, adică 90% din totalul cetățenilor cu drept de vot. Cei care nu au fost de acord cu suveranitatea Vaticanului au fost în număr de 135.761”.

Prin semanrea Tratatului, Italia recunoștea suveranitatea Vaticanului. Astfel relația dintre regimul lui Mussolini și biserică sau în sens mai larg între statul italian și biserică s-a îmbunătățit, tratatul nefiind denunțat nici astăzi.

Regimul fascist a acordat o deosebită atenție cercetării științifice și tehnologice cu aplicații în domeniul naval și aerian.

Italia se putea mîndri în 1926 că a organizat prima, o expediție aeriană la Polul Nord. Aceasta a fost realizată cu dirijabilul „N1 Norge” și condusă de Umberto Nobile. Traseul Roma – Oslo – Polul Nord s-a încheiat cu un semieșec, fasciștii reproșându-i lui Nobile insuccesul expediției

După 1933, în Italia, în urma sumelor mari cheltuite, au fost realizate prima navă de linie care a reușit să traverseze Atlanticul în patru zile -„SS Rex” și cel mai rapid hidroavion (din categoria sa în 1933) – „MachiMC 72”. Avionul condus de Italo Balbo, un pilot renumit dar și un membru al guvernului fascist a aterizat la Chicago unde avea loc Expoziția mondială în domeniul progresului și științei în 1933.

Prin acest zbor Mussolini vroia să arate lumii progresul industrial și tehnologic al Italiei fasciste.

În opinia analiștilor fenomenului fascist, până în anul 1938, regimul fascist din Italia a fost mai puțin agresiv decât regimurile totalitare din Germania nazistă sau URSS.

După 1938 la presiunea naziștilor, Mussolini a adoptat unele măsuri antisemite, măsuri detestate de italienii de rând, și chiar și în rândurile Partidului Fascist, care avea și membrii evrei.

Astfel, șefa propagandei și amanta lui „Il Duce”, Margherita Sarfatti, care era evreică, a fost înlăturată.

În ceea ce privește colaborarea fasciștilor cu naziștii pe tema deportării evreilor, mulți evrei italieni au fost trimiși în Germania spre a fi deportați în lagăre de muncă sau de exterminare.

Și Italia a înființat lagăre, dar lagărele înființate de italieni nu aveau un regim la fel de dur ca cele germane întrucât familiile aveau permisiunea să rămână împreună, iar asasinatele în masă au fost inexistente.

Politica externă

Odată cu cucerirea puterii, Mussolini și Partidul Fascist au promis refacerea „Noului Imperiu Roman”. Vizând teritoriile care au aparținut cândva acestuia, Mussolini voia ca Italia să devină o mare putere în Marea Mediterană. De aici și sloganul fascist „Mare Nostrum” (Marea Noastră – în latină) atribuit Mediteranei.

Proiectele militare concepute de fasciști vizau crearea unui „Imperiu Italian” în Africa și dominarea regiunile mărilor Adriatică și Mediterană.

În posesiunile Imperiului Italian trebuiau să intre Dalmația, Albania și Grecia, inclusiv prin forța războiului.

În acest context, în 1923, soldații italieni au ocupat insula grecească Corfu deși Grecia nu a declarat război Italiei, în ciuda pierderii insulei. Apoi în 1925, Italia a transformat Albania în protectorat.

În 1929, guvernul fascist l-a sprijinit pe extremistul croat Ante Pavelić, exilat din Iugoslavia în încercarea de a provoca prăbușirea Iugoslaviei, ceea ce ar fi ușurat extinderea puterii italiene. Pavelić a primit sprijin financiar și tabere de antrenament pentru nou creata miliție a ustașilor.

Privirile fasciștilor nu erau ațintite numai asupra Europei ci și asupra Asiei Mici, vizând concesiunarea unui teritoriu ocupat de armata italiană în primul război mondial în Anatolia, cedat ulterior statului turc în 1923.

Un alt continent vizat de fasciști a fost cel african. Aici au început prin negocieri cu guvernul britanic în vederea extinderii granițelor coloniei Libia. În 1925 au inițiat primele negocieri cu guvernul britanic pentru stabilirea granițelor între colonia britanică Egipt și colonia italiană Libia. În urma negocierilor Italia a ocupat un teritoriu nerevendicat până în acel moment.

În 1934, au avut din nou negocieri cu guvernul britanic prin care Italia a mai revendicat un nou teritoriu în folosul Libiei, de la o altă colonie britanică – Sudan. Și de această dată Italia a obținut anumite teritorii pe care le-a anexat Libiei. Concesiunile au fost posibile datorită bunelor relații italo-britanice de atunci.

În 1935, Regatul Italiei a parafat un tratat cu Anglia și Franța pentru a preîntâmpina o agresiune a Germaniei Naziste. În fapt regimul lui Mussolini urmărea de fapt un sprijin politic în viitoarele acțiuni de expansiune.

Mizând pe acest lucru, Mussolini declanșează al doilea război italo – etiopian în tentativa de ocupare a Etiopiei. Pornind de la bazele din Eritreea și Somalia Italiană a declanșat un război dur în care a folosit inclusiv arma chimică.

Mult mai slab dotați din punct de vedere al mijloacelor de luptă etiopienii au fost repede infrânți astfel că în 1936 Etiopia a capitulat iar regele Italiei Victor Emanuel al III-lea a fost proclamat „Împărat al Abisiniei”

În urma războiului din Etiopia, Italia a fost condamnată în cadrul Ligii Națiunilor iar Franța și Anglia s-au dezis de ea. Rămasă izolată Italia s-a orientat către Germania nazistă care îi susținuse tendințele sale de agresiune. De aici au început întărirea relațiilor între Italia lui Mussolini și Germania lui Hitler.

Italia s-a implicat în 1936 în războiul civil din Spania susținând regimul lui Franco sprijinit și el de mișcările fasciste spaniole (Falanga fiind una dintre acestea). Au fost trimise mijloace de luptă și în jur de 65.000 de voluntari în sprijinul lui Franco.

Această implicare a fost și un preludiu în instruirea trupelor italiene în condițiile luptei alături de mijloacele germane.

Cu această ocazie, Ialia și-a asigurat calea maritimă între Mediterana și Oceanul Atlantic și a obținut o atitudine favorabilă din partea Spaniei pentru punerea în aplicare a politicii în „Mare Nostrum”.

După ce Germania a anexat Cehoslovacia, Mussolinia ocupat Albania. Astfel, pe 7 aprilie 1939, Italia a invadat Albania care, după o campanie scurtă, a fost cucerită, intrând de acum în componența Regatului Italiei.

Relațiile cu Germania Nazistă

Până în anul 1936 Italia fascistă nu acordase prea mare importanță relației cu Germania. Dimpotrivă, ascensiunea nazistă și ideile lui Hitler stârneau oarecare îngrijorare printre politicienii fasciști italieni cu privire la teritoriul austriac obținut după primul război mondial (Tirolul de Sud). Teoriile pangermane ale lui Hitler justificau această îngrijorare.

Mussolini nu a fost de acord cu anexarea Austriei după asasinarea lui Engelbert Dollfuss, președintele austriac în 1934, promițând chiar ajutor militar Austriei.

În acest context se justifică și încheierea alianței dintre Italia, Franța și Anglia pentru a preîntâmpina o eventuală agresiune a Germaniei.

Pe de altă parte Hitler aprecia modul în care fasciștii au ajuns la putere și chiar a copiat unele simboluri, acțiuni și atitudini fasciste.

După invadarea Abisiniei, Italia s-a văzut izolată pe scena politică fiind nevoită să își caute aliați. Asemănătoare în ceea ce privește ideologiile, Italia și Germania s-au apropiat după anul 1936 (Germania dovedind înțelegere față de agresiunea Italiei), parafând relațiile noi cu încheierea alianței cunoscute sub numele de „Axa Roma-Berlin” (sau „Axa”), la care mai târziu a aderat și Japonia (1940).

La presiunea Germaniei, în 1938, Mussolini a tatonat opinia publică și partenerii de conducere pentru introducerea unei legislații antisemite, dat fiind faptul că în rândurile populației italiene antisemitismul nu era agreat, chiar dacă unii conducători fasciști (Galeazzo Ciano) condamnau în mod deschis acțiunile împotriva evreilor. Pentru moment demersul nu era indicat.

Ulterior, Hitler a promis italienilor că nu va revendica Tirolul de Sud și a fost de acord cu italienizarea regiunii în schimbul emiterii de către regimul fascist a unor legi antievreiești în Italia. Drept urmare a aplicării legilor, mulți evrei italieni au luat drumul lagărelor naziste.

Din dorința de a evita izolarea internațională și de a-și vedea năzuințele expansioniste realizate, Italia fascistă a trebuit să secondeze Germania pe drumul spre cea de-a doua conflagrație mondială.

3. 3. Germania – (economia, politica, societatea și cultura)

Politica internă, societatea și cultura germană

Ajuns la putere în fruntea partidului nazist, Hitler și-a instalat propriul regim luând măsuri rapide pentru consolidarea conducerii statului german.

Prin incendieriea Reichstag-ului, s-au creat motivele prin care Hitler abroga dreptul „habeas corpus” și majoritatea drepturilor și libertăților cetățenești, prin Decretul Incendierii Reichstag-ului. Ulterior Legea pentru Reconstruirea Reich-ului avea să îi consolideze și mai mult puterea.

El a transformat statul german într-un stat centralizat desființând astfel “Republica de la Weimar”, expresie a statului descentralizat. Astfel a transferat drepturile suverane ale parlamentelor statelor federației, pe care le-a desființat, către guvernul central, punând administrațiile statelor federale sub controlul administrației centrale. Mai apoia împărțit formal teritoriul în așa-zise Gaue (regiuni) la conducerea cărora au fost instalați gauleiteri (guvernatori regionali) naziști.

Legea Împuternicirii din martie 1934 îi dădea lui Hitler aceleași puteri legislative ca și ale Reichstag-ului, șeful guvernului putând astfel aproba amendamente la Constituție independent, asigurându-i puteri speciale în caz de urgență, care practic anulau libertățile cetățenești și consființeau puterea singurului partid politic.

Mai mult, după moartea președintelui Germaniei, Paul von Hindenburg, la 2 august 1934, parlamentul german puternic influențat de naziști a unit funcțiile de președinte cu cea de cancelar conferindu-i lui Hitler puterea absolută în stat.

Dorind ca și armata să-i fie fidelă, Hitler a decapitat conducerea grupării paramilitare a SA (cămășile brune), prin acțiunea cunoscută sub numele de “Noaptea Cuțitelor Lungi”. Cu această ocazie trupele de elită create de naziști (SS), au suprimat și unii lideri politici considerați incomozi. După acest eveniment comandanții militari ai armatei au jurat credință lui Hitler.

După ce toate obstacolele din calea cuceririi puterii absolute au fost înlăturate, Hitler a trecut la controlul întregii societăți germane. A fost înființată poliția politică “Geheime Staatspolizei”, prescurtat Gestapo, ce avea să aibă un rol important în controlul activităților sociale. Toți cei care criticau guvernul sau dizidenții, oponenții politici, comuniștii, socialiștii erau pârâți de turnătorii apăruți peste tot în viața socială, “spionii” și “trădătorii” fiind încarcerați în închisori și lagăre, torturați, suprimați. Estimările celor uciși astfel fiind de ordinul a câteva sute de mii.

Teama, dar și condițiile economice și standardul de viață îmbunătățit au făcut ca majoritatea germanilor să fie docili și tăcuți.

Toate activitățile sociale au fost “filtrate” în scopul asigurării arianismului și purității rasei germane. Au fost înlăturați evreii, țiganii și homosexualii din funcțiile publice, puterea fiind insensibilă la problemele persoanelor cu dizabilități și a celor cu boli incurabile. Au fost în schimb îmbunătățite alte aspecet ale asistenței sociale.

Regimul nazist a dominat prin controlul și infulența excesivă, cultura și arta germană limitând accesul curentelor de avangardă și promovând acea artă și cultură care glorificau rasa germană și ridicau osanale lui Hitler și regimului său.

Arta de avangardă și arta abstractă au fost ridiculizate și considerate artă “degenerată”.

Hitler a încurajat în schimb cercetarea științifică și în special cea cu aplicații în domeniul militar. Pe fondul unor investiții masive în economie și în special în industrie și cercetare, toate categoriile de arme au fost modernizate cu tehnică performantă, cunoscute fiind aviația și blindatele germane superioare la toate capitolele tehnice celor ale statelor europene. Aceaste aveau să îi aducă lui Hitler primele succese în evoluția “Blitzkrieg-ului (Războiului Fulger)” pe care avea curând să-l inițieze.

Politica economică

În platforma politică a partidului nazist care candida la putere, Hitler promisese că va reduce rata mare a șomajului de peste 40%. El promisese maselor refacerea economică a Germaniei ("muncă și pâine”)și s-a ținut de cuvânt. În special prin intermediul unor lucrări publice, el a izbutit să scoată țara din marasmul economic in care se zbătea.

Din 1936, Germania a pornit reînarmarea. În aceste condiții, șomajul a scăzut drastic, de la 6 milioane de persoane în ianuarie 1933, la sub 1 milion la finele lui 1936.

Pentru cetățenii germani obișnuiți, care nu erau evrei, slavi, țigani, martori ai lui lehova sau comuniști, guvernarea lui Hitler a însemnat sporirea bunăstării.

În plus, atașamentul față de cauza național-socialistă permitea depășirea barierelor sociale existente în Germania, înainte de 1933.

Hitler a realizat, în fond, o minirevoluție socială care a fost imbrățișată cu entuziasm de către categoriile inferioare ale clasei de mijloc și chiar de către muncitori.

Naționalismul, care-l ajutase pe Hitler atât de mult la cucerirea puterii, a continuat să aibă succes la masele germane și după 1933.

Refacerea Germaniei Mari si ruperea cătușelor Versailles-ului erau teme acceptate de către cei mai mulți dintre germani. Obstinația cu care Hitler chiar respecta unele dintre promisiunile pe care le făcea i-a adus o popularitate fără precedent printre dictatorii Europei interbelice.

Suferind o devalorizare consistentă după anul 1920, marca germană s-a întărit odată cu ajungere naziștilor la putere. Aceștia au adus la conducerea economică un binecunoscut bancher – Hjalmar Schacht – care a inițiat o serie de măsuri economice de întărire a națiunii germane.

Ca prime măsuri au fost: creșterea deficitului bugetar prin creșterea masei monetare și impunerea unei rate a dobânzii de până la 4,5%, creându-se astfel un volum mare al fondurilor de împrumut; crearea unor companii fantomă care achitau bunurile cu obligațiuni ce urmau să fie schimbate pe bani reali; desființarea sindicatelor și controlul salariilor, etc.

Unele dintre aceste măsuri au fost menite să ascundă cheltuielile militare masive care veneau în contradicție cu prevederile Tratatului de la Versailles.

Măsurile aspre ale guvernului precum și pedepsele grele mergând până la deportarea în lagăre sau împușcare pe loc au făcut imposibilă dezvoltarea pieței negre și a permis menținerea unei volatilități scăzute și a unei presiuni inflaționiste mici.

Balanța economică a fost reglată în așa măsură încât a fost mărită producția de export și micșorat importul de produse de larg consum.

Alte măsuri impuse de conducerea economică nazistă au fost reducerea comerțului exterior și controlul valutelor străine, aceasta din urmă ducând la o supraevaluare a mărcii germane.

Pe baza acestor măsuri precum și pe avântul industriei de armament a fost redus semnificativ șomajul.

O mare parte a industriei nu a fost naționalizată, afacerile rămânând interesate în obținerea profitului pe de o parte, pe de altă parte Hitler avea nevoie de sponsorizările marilor industriași.

Tot în interesul camuflării activității intense de înarmare, industria era obligată să folosească resurse materiale interne și cote de aprovizionare locale sub tutela comitetelor administrative alcătuite din reprezentanți ai sectorului privat și functionari ai statului. Comitetele erau componente ale unor așa-numite carteluri menite să înlăture concurența internă.

Întreprinderile care refuzau să se supună unor astfel de reglementări erau naționalizate.

Fiecare comitet avea o bancă din cele retrocedate după desființarea Republicii de la Weimar care sponsoriza întreaga activitate a organizației.

După întărirea monedei naționale și “fidelizarea” principalelor ramuri economice, la 18 octombrie 1936, odată cu ajungerea lui Hermann Göring la conducerea economiei germane, s-a trecut la un așa-zis “plan pe patru ani” de dezvoltare economică a cărui menire era practic trecerea la producția de război.

În domeniul infrastructurii a fost derulat un amplu program de lucrări publice de către Fritz Todt, care a realizat printre altele rețeaua de autostrăzi. Pregătirea pentru război a făcut ca Todt să treacă la construcția de buncăre, adăposturi subterane și tranșee inclusiv pe timpul ducerii războiului în toată Europa.

Uriașa producție de război care dădea sufficient de lucru populației germane, avea ca argumente serviciul militar obligatoriu introdus din 1935 cu încălcarea prevederilor Tratatului de la Versailles, creșterea efectivelor armatei de la 100.000 la câteva milioane, alocarea unor cheltuieli militare de 10 ori mai mari în perioada 1933 – 1939.

Politica externă a lui Hitler pregătită intens prin măsurile economice interne continua ideologia nazistă privind „reunirea într-un singur stat a tuturor germanilor” și nevoia de „spațiu vital” prin cucerirea teritoriilor altor nații.

Anterior punerii în aplicare a planurilor războinice Hitler a alipit în 1935 regiunea Saar și a ocupat în 1936 zona demilitarizată numită Rehnania.

Politica agresivă și revizionistă a lui Hitler a debutat efectiv la 12 martie 1938 prin anexarea Austriei la Germania (Anschluss) motivată de ideea că toți germanii trebuie sa trăiască în interiorul aceleiași granițe.

A urmat apoi Cehoslovacia, în cadrul căreia trăia un număr considerabil de germani, concentrați in regiunea sudetă.

În urma Pactului de la München (septembrie 1938), Cehoslovacia a fost obligată să cedeze Germaniei, fără luptă, această regiune. Cea mai mare parte a Cehoslovaciei va fi insă ocupată de Germania, câteva luni mai târziu, în martie 1939, fără ca marile puteri europene, Anglia și Franța, să intervină efectiv.

După ce și-a asigurat liniștea din partea Uniunii Sovietice, prin Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Hitler a declanșat Al Doilea Razboi Mondial la 1 septembrie 1939 prin invadarea Poloniei.

Până în vara anului 1940, armata germană a ocupat Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda și Franta.

A încercat apoi să scoată Anglia din război prin atacuri aeriene succesive (Operațiunea Leul de Mare), însă englezii s-au dovedit a fi de neînvins.

În 1941, Hitler a încălcat Pactul de neagresiune germano-sovietic și a atacat URSS.

Între timp armata germană a ocupat Iugoslavia și Grecia. Totodată, Hitler a încurajat Japonia, care dispunea de forțe navale superioare celor germane, să atace SUA.

3. 4. Spania – (economia, politica, societatea și cultura)

Politica internă economică și socială

Sfârșitul războiului civil din Spania a fost marcat de capitularea Madridului și a Valenciei. Victorios în război, Franco avea în față bilanțul tragic al celor trei ani de război: peste 700 000 de morți, alte sute de mii de răniți, numeroase pagube materiale și distrugeri provocate de război.

Separarea populației spaniole în două tabere care s-au confruntat sângeros avea să aibă repercursiuni încă multe decenii după război.

Revenind la evocarea istoriei se poate spune că în Spania, nu a existat o veritabilă amenințare revoluționară. Dificultățile militare care existau în Maroc și agitația separatistă din Catalonia a determinat pe generalul Primo de Rivera, mare admirator al lui Mussolini, sa pună capăt regimului parlamentar și să instaureze regimul condus de militari în septembrie 1923

În 1926 Primo de Rivera transmite puterea unui guvern civil pe care îl va controla însă în continuare. Alternanța timp de 10 ani a guvernărilor de dreapta și de stânga nu au reușit să aducă Spaniei stabilitatea politico-socială necesară. Pe de altă parte această alternanță scotea în evidență rezonanța mișcărilor comuniste și fasciste din Europa care reușeau să influențeze societatea spaniolă

Înstaurarea regimului democratic din 1936 s-a făcut pe cale exclusiv democratică prin câștigarea alegerilor de către Frontul Popular. Contradicția evidentă între interesele democratice și cele naționaliste de dreapta au declanșat războiul civil.

Nimic asemănător până aici cu mișcarea de masă care a propulsat fascismul italian.

După ce a fost lichidată republica democratică și a fost instaurată dictatura lui Franco, a început o cruntă răfuială politică: 9.000 de susținători ai regimului republican au fost uciși, iar peste 12.000 au fost inchiși. Guvernul franchist a dat de îndată satisfacție marilor proprietari, retrocedand moșierilor (între 25 martie – 7 septembrie 1939) toate pamânturile impărțite țăranilor de către republicani.

Războiul civil, izbucnit la 18 iulie 1936, a fost numit de Biserica spaniolă „Cruciada”. Apariția regimului Franco a restaurat drepturile bisericii.

În timpul lui Franco, catolicismul a fost singura religie ce a avut statut legal. Alte servicii de cult nu au putut fi anunțate și numai Biserica Catolică putea deține proprietăți sau publica cărți.

Guvernul nu numai că a continuat să plăteasca salariile preoților si să subvenționeze biserica, ci de asemenea a asistat la reconstruirea clădirilor bisericilor afectate de război.

Alte măsuri sociale luate de regimul lui Franco erau de fapt restricții impuse de biserică. Astfel, au fost interzise avorturile si vinderea de contraceptive, iar homosexualitatea și toate alte forme sexuale permisive au fost, de asemenea, interzise.

Era obligatorie religia catolică cu instruirile sale, chiar și în școlile publice.

Franco a garantat în schimb dreptul de a numi episcopi în Spania, dreptul de veto asupra numirilor clericilor-preoți parohi ai regimului. Mulți dintre ei au sfârșit ca politicieni de stânga sau închiși în închisoarea rezervată preoților prizonieri.

Regimul lui Franco (franchismul) nu a avut o ideologie fundamentată teoretic. Franco apărând valorile tradiționale catolice și militare și fiind un dușman neîndurător al forțelor liberale, de aripă stânga și separatiste a imprimat regimului caracterul totalitar tradiționalist

În timpul celor trei ani cât a durat războiul civil, Franco s-a servit de mișcările fasciste și în special de Falangă (condusă de fiul fostului dictator Primo da Rivera – Jose Antonio), în scopul atragerii micii burghezii, mișcare a cărei ideologie semăna foarte mult cu cea a fascismului italian.

In Spania nu are loc o inregimentare a maselor in Falangă si nici nu se manifesta intentia generalului Franco de a remodela societatea, impunandu-i un regim de viata fascist. E adevarat insă că a instaurat un regim autoritar, dictatorial, profascist, bazându-se pe instituțiile tradiționale ale țării (biserica, armata, școala), care au servit în calitate de cel mai eficace suport regimului său, prin controlul exercitat asupra formației intelectuale, morale si civice a tineretului în special, asupra tuturor categoriilor sociale în general.

Pentru a-și înfrânge adversarii, Franco a avut nevoie – pe plan intern – de sprijinul marilor proprietari dar și a claselor mijlocii, de serviciile Falangei, iar pe plan extern de ajutorul militar si diplomatic al Germaniei naziste și Italiei fasciste.

Sfârșitul războiului civil, dar mai ales momentul în care în Al Doilea Război Mondial a început să se manifeste pe plan internațional o tot mai mare aversiune față de fascism, Franco a devenit mai reticent față de fasciștii din guvernul său și s-a îndreptat spre o dictatură cu vederi mai conservatoare, chiar reacționare.

Franco a fost preocupat mai mult cu menținerea unei autorități ferme într-o Spanie linistită decât cu mobilizarea sprijinului maselor pentru a câștiga glorie sau noi teritorii. El a evitat opoziția elitei, având un rol de mediator al intereselor de grup și tolerând o corupție la scară mare.

În paralel cu evoluția războiului civil, în Aragón și Catalonia, zone controlate de anarhiști, s-a declanșat o revoluție socială inspirată de modelul sovietic în care muncitorii și țăranii au trecut în proprietate colectivă industria și pământurile și au înființat propriile consilii, structuri paralele celor republicane.

Revoluția avea să întâmpine atât opoziția comuniștilor care erau susținuți de sovietici și care o considerau prematură și periculoasă deoarece putea duce la pierderea controlului, dar și a social-democraților republicani care se temeau că își vor pierde drepturile de proprietate privată.

Măsurile inițiate de revoluționari au avut temporar succes în pofida lipsei de resurse datorată ocupării de către Franco a regiunilor cele mai bogate în resurse naturale.

În final armata regulată a reușit să restabilească ordinea în cele două provincii.

Politica externă.

După victoria în războiul civil, Franco trebuia într-un fel să își arate recunoștiința față de sprijinitorii săi. Italia contribuise cu peste 65.000 de voluntari și mijloacele de luptă aferente, iar Germania cu peste 10.000 de voluntari din care mare parte erau piloți. Astfel Franco aderă la Pactul Tripartit la 7 aprilie 1939, dar motivând uriașele pierderi și distrugeri din timpul războiului civil, după izbucnirea celui De-al Doilea Război Mondial, își va declara neutralitatea pe 3 septembrie și o va menține pe timpul desfășurării conflictului.

Această neutralitate i-a adus lui Franco un dublu câștig: a avut liniștea necesară consolidării regimului și stabilizării vieții sociale de după războiul civil și a înlesnit relațiile cu celelalte state occidentale după terminarea conflagrației mondiale

La 27 februarie 1939, Marea Britanie și Franța îl recunoscuse ca lider al Spaniei pe Franco, iar la 1 aprilie regimul său va fi recunoscut și de SUA.

Aderarea la Pactul Tripartit va avea drept consecință părăsirea Ligii Națiunilor la 8 mai 1939.

Pe de altă parte, Franco nu a uitat ajutorul primit de republicani (peste 3000 de voluntari antifasciști din Europa de est și în special din URSS) dovedind aversiune față de socialiști și comuniști. Din acest motiv, destul de târziu a consimțit să aibă relații economice cu URSS.

3. 5. Fascismul și comunismul – generatoare ale guvernărilor totalitare

Mișcarea fascistă și ideologia sa nu au fost proprii numai Italiei și Germaniei din perioada interbelică, cu alte cuvinte nu s-a limitat doar la aceste două țări.

Așa cum am mai amintit, s-a încercat chiar o acțiune internațională a fascismului în vederea extinderii. Au fost sprijinite prin subvenții generoase de către fascismul italian și nazismul german organe de presă, oameni politici și mai ales lideri ai mișcărilor fasciste și fascizante. S-a inițiat crearea unei internaționale fasciste, după modelul celei comuniste și în opoziție cu aceasta, fascismul fiind considerat un caz particular al contrarevoluției europene.

În Lituania, sub aceleași auspicii ale mișcării fasciste și avântului totalitarismului, un fost profesor de istorie, Woldemaras a instaurat în 1926 un regim „de stare de asediu”.

În Letonia, regimul autoritar instaurat în 1934 de către șeful Uniunii Țărănești – Karlis Ulmanis i-a exclus de la guvernare pe social-democrați și pe fasciștii din Perkonkrust (crucile tunetelor).

În Polonia, după încheierea conflictului polono-rus, nu avea cum să prindă ideile unei revoluții bolșevice. Mai mult, amenințarea unei recuceriri a Poloniei de către armata roșie a orientat o parte a populației (mai ales a celei rurale) către un pronunțat anticomunism.

Devenit erou național după victoria asupra rușilor în fața Varșoviei, mareșalul Pilsudski, și-ar fi putut exploata prestigiul pentru a deveni dictatorul Poloniei.

Regimul parlamentar instaurat în 1921 a funcționat însă mai departe în condiții aproape normale, Pilsudski renunțând în anul următor la exercitarea prerogativelor supreme.

Mai târziu, în mai 1926, ca urmare a instabilității politice, el a organizat un Marș împotriva Varșoviei, în fruntea unei părți a armatei, pentru a impiedica o lovitură de stat a dreptei și nu pentru a anihila o amenințare revoluționară.

Pericolul exportului de revoluție sovietic l-a făcut pe Pilsudski să renunțe rapid la alianțele sale populiste și să se apropie de conservatori.

În același sens, Constituția a fost revizuită în vederea sporirii puterilor executivului, și chiar dacă noul regim a beneficiat de sprijinul maselor si partidelor de stânga, odată cu renunțarea la vechile alianțe, regimul s-a orientat către dictatura militară tradițională cu toate că au fost păstrate, cel puțin în aparență, formele democrației pluraliste: partidele de opoziție autorizate și presa de opoziție.

„Regimul coloneilor” instaurat în 1935 după moartea lui Pilsudski, sub influența lui Rydz Smigly, păstrează aceleași caracteristici conservatoare. În 1937 acesta înființează partidul de guvernamânt, „Partidul Unitatii Naționale”, a cărui platformă politică induce existența unor tendințe totalitare și populiste.

Existența unor mișcări reacționare cum a fost Partidul Național Radical, a cărui aripă extremistă, Falanga, a căpătat la sfârșitul anilor ’30 un caracter fascist evident, denotă apariția și propagarea mișcării fasciste.

Ca orice formațiune de tip fascist a acelor vremuri, Falanga era organizată după modelul militar recrutând marea parte a trupelor sale din rândul studenților și micii burghezii din capitală care erau atrași de programul ce prevedea limitarea proprietății private și existența unei economiei dirijate.

Încercând să întrețină relații bune cu guvernarea (Partidul Unității Naționale), nu s-a dezis de ideologia proprie, persecutându-i pe evrei și inițiind chiar o lovitură de stat.

Inițiativa avea să-i aducă însă abandonul și interzicerea de către aliații de la putere.

În Ungaria, după revoluția bolșevică și eșecul Republicii sfaturilor, a fost instalată dictatură militară (august 1919). Regimul de tip monarhic (fără suveran), condus de Horthy (fostul comandant al marinei austro-ungare), s-a dovedit a fi mai mult conservator

Partidul dominant, dar nu unic, al marilor proprietari ostili reformei agrare și micii nobilimi, nu aducea nici pe departe cu cel al lui Mussolini.

Mai mult, din 1921, alegerile au fost libere, iar la sate scrutinul a fost public. Masele nu au fost integrate într-un sistem totalitar.

Având în vedere aspirațiile maghiarimii la Ungaria Mare, ideile fasciste au prins cel puțin contur dacă ne referim la revizionismul maghiar dar și la nivelul conducerii guvernelor maghiare interbelice în tendința de a copia festivismul manifestărilor militariste și îndeosebi a marșurilor și parăzilor de tip fascist.

Lui Gomboș, care a ajuns la conducerea guvernului maghiar în 1932 și care a instalat un regim autoritar și corporatist, i-au plăcut adunările populare, defilările milițiilor naționaliste, aclamațiile scandate de mulțime și adresate conducatorului națiunii ungare.

Prezența fascismului s-a concretizat prin înființarea în 1935 de către Szalasy a partidului „Crucile cu săgeți”.

În România, ideologia fascistă a fost îmbrățișată de Garda de Fier (legionarii), vizibil influențată de ideile fasciste italiene și germane (creându-și și ei propriile „cămăși verzi”).

Ideologia fascistă a legionarilor a avut la origini acumularea și combinarea tradiționalismului exclusivist, cu antisemitismul doctrinar, cu naționalismul excesiv și ortodoxismul radical.

Criza societății românești a intervenit pe fundalul realizării statului național unitar român. Ea a atins pături ale burgheziei tradiționale ruinate de război, mari grupuri de intelectuali liber profesioniste, mare parte a tineretului universitar, tineri muncitori și țărani.

Mișcarea legionară s-a dovedit a fi o mișcare antispirituală, care viza asasinarea rațiunii și a spiritului uman în totalitatea lui și nicidecum renovarea spiritului românesc. A fost o mișcare teroristă și antiumană, total antinațională deoarece s-a opus progresului național, înscriindu-se pe orbita intereselor Germaniei naziste.

Pentru că s-a aflat în opoziție pe aproape toată durata sa de existență (a guvernat doar câteva luni din septembrie 1940 până în ianuarie 1941, împreună cu Ion Antonescu), nu se poate vorbi de un totalitarism românesc de dreapta ci doar de unele similitudini ideologice ale legionarilor și a altor partide de dreapta din Europa interbelică.

În Bulgaria, generalul Georgiev a dizolvat în 1934 partidele tradiționale și mișcarea fascistă și a instaurat o dictatură monarhico-militară asemănătoare cu cea pe care generalul Metaxas a instaurat-o în Grecia cu ajutorul regelui în 1936.

În Austria, cancelarul Dolfuss a condus din 1934 un stat reacționar, tradițional și catolic. Succesorul său, Schuschnigg, a eliminat în 1936 organizația Heimwehr pe care s-a sprijinit regimul până atunci.

În țările Europei de Nord și de Vest, unde democrația se baza pe tradiții străvechi și pe sprijinul unei fracțiuni importante a maselor și a clasei de mijloc, partidele fasciste și fascizante sau reacționare nu au reușit să se impună.

Ela au cunoscut insă un avânt în această perioadă în mai multe țări.

În Franța, ascensiunea ligilor și paralizia instituțiilor, a degenerat în februarie 1934 într-o criză de regim.

În Portugalia, Pe fondul instabilității sociale, generalul Gomez da Costa a inițiat o lovitură de stat prin care a instaurat dictatura reacționară în scopul restabilirii ordinii sociale. El nu a avut sprijin popular, ceea ce a făcut ca în 1928 Oliveira Salazar să instaureze regimul denumit și „Estado Novo”. La baza noului stat a pus corporatismul menit să ferească societatea portugheză de evoluții nefaste.

Consolidându-și treptat puterea, regimul autoritar corporatist al lui Salazar s-a opus pluralismului partidelor și Constituției de tip parlamentar, dar a asigurat limitarea puterilor statului, și autonomia corpurilor sociale.

Regimul nu a avut un partid de stat ,organizând periodic alegeri în cadrul cărora candidații erau înscriși pe o listă patronată de guvern și pe o listă a opoziției (destul de slabă dealtfel).

Nesprijinindu-se pe un partid cu activitate continuă guvernanții considerați competenți dețineau monopolul deciziilor și al gândirii politice

În Marea Britanie British Union of Fascists a lui Osvald Mosley, a cooptat 20.000 de aderenți recrutați din rândurile clasei de mijloc care au fost însă repede desconsiderați în ochii opiniei publice datorită violenței acțiunilor lor.

În Belgia mișcarea rexistă a lui Leon de Grelle susținută financiar de Mussolini cu caracter tradiționalist dar cu cotație fascistă, a obținut la alegerile din 1936 11% din voturi și 26 de deputați.

La fel și în Olanda Mișcarea Național-Socialistă a obținut în 1935 8% din voturi având un efectiv de aproximativ 40.000 de aderenți. În zona flamandă mișcarea Verdinosa a lui Joris von Severen (în 1934 avea 15.000 membri) și Uniunea Naționalistă Flamandă a lui Staf de Clercq, organizații pronaziste subvenționate de serviciile germane.

Toate aceste organizații, ca și cele din Danemarca, Norvegia (Mișcarea Nasjonal Samling a lui Quisling), Elveția, Irlanda etc, după perioada de creștere din 1934 – 1936, au regresat după anul 1936, consecință a unei relative îmbunătățiri a situației economice, a mobilizării populației și a rezistenței opuse acțiunilor lor de către partidele democratice.

Fasciștii au avut succese și în afara Europei în țări precum Argentina, Africa de Sud, Statele Unite, mai târziu decât în statele europene.

Ca ideologie, fascismul a luat cu asalt democrațiile în criză, apărând acolo unde statul n-a mai putut să facă față cerințelor societății, acolo unde există ideea de diferențe naționale și rasiale, unde se poate opune forța brută dialogului și democrației.

Capitolul IV: Consecințele guvernării totalitare

4. 1. Interne:

1.1. Rusia

Consecințele măsurilor stabilite de regimul totalitar communist asupra poporului rus, au cunoscut cele mai variate forme și modalități de experimentare din mers a unei orientări politice inedite, adoptate în urma revoluțiilor bolșevice. Cei care au avut de suferit au aparținut tuturor categoriilor sociale. Pierderile umane depășesc în această perioadă pe cele ale unei conflagrații mondiale. Pe lânga pierderile de vieți, suferința din lagărele de muncă (și exterminare prin epuizare și înfometare), avea să se prelungească cu multe decenii spre indignarea și “jena” lumii democratice.

Industrializarea forțată

Consecințele primei conflagarații mondiale au arătat lumii, și în special statelor beligerante, nu numai fața văzută a pierderilor umane și distrugerilor materiale, ci și nivelul comparativ al potențialelor umane economice, financiare, tehnologice și de altă natură care converg de regulă către efortul de război.

Rusia cu o agricultură de tip feudal și o industrie aproape inexistentă, avea să sufere atât pe front datorită dotării slabe, dar și în interior datorită lipsei unor bunuri de larg consum și alimentelor diversificate, necesare traiului omului de rând.

Întrucât monarhia dăduse faliment prin lipsa de soluții, dar și prin moralitatea ei, indiferent de forma de conducere care avea să se instaleze după război, măsurile de dezvoltare economică se impuneau cu stringență.

Nu este de mirare că Stalin voia o Rusie puternică, dezvoltată economic și competitivă la nivelul țărilor occidentale, numai că dorea acest lucru prin orice mijloace într-un timp cât mai scurt în contextul în care totul se desfășura din mers fără o experiență prealabilă sau vreo situație comparabilă.

Naționalizarea întreprinderilor, băncilor și tuturor mijloacelor de producție industrială impunea atât personal calificat pentru continuarea producției, dar și formarea de personal nou, în ramuri noi, în contextul în care Stalin terminase cu clasa exploatatoare, iar puterea era în mâinile sovietelor. Începând cu introducerea planurilor cincinale, de dezvoltare economică din anul 1928, economia devenise centralizată sub controlul total al statului.

Se poate spune așadar că industrializarea forțată a avut și consecințe pozitive, dar și negative. Dintre consecințele pozitive amintim: dezvoltarea cu precădere a industriei grele; formarea de noi ramuri industrial, calificarea personalului în timp scurt; diversificarea forței de muncă prin cooptarea femeilor; necesitatea dezvoltării cercetării științifice și tehnologice; dezvoltarea educației (chiar dacă de pe baze ateiste și materialiste); dezvoltarea asistenței sociale; rată mare a industrializării, creștere a producției industriale foarte mare și alte lucruri care au fost deja amintite la capitolele anterioare.

Dintre consecințele negative pot fi enumerate: prigoana foștilor proprietari; dezvoltarea ramurilor de vârf în detrimental industriei ușoare, ceea ce a determinat o slabă producție a bunurilor de larg consum și deci un nivel de trai în continuare slab; exploatarea muncii ieftine a celor deportați în Gulag (care ajungeau să moară de epuizare și foame); retribuirea lucrătorilor sub valoarea muncii prestate; prelungirea zilei și a săptămânii de lucru (chiar în contextual crizei economice mondiale). Tot acum sunt mobilizați tinerii în celebrele șantiere de muncă ale Komsomolului pentru diferite proiecte de construcție

Colectivizarea și distrugerea proprietății private în mediul rural

Pe lângă legile care au naționalizat băncile, întreprinderile economice private și alte obiective productive de interes economic și social, regimul lui Stalin a acordat o deosebită atenție celei de a doua ramuri economice – agricultura.

Se poate spune că înaintea colectivizării forțate țărănimea rusă era împărțită în marea masă a țăranilor fără pământ, animale sau mijloace de muncă și peste un million de țărani înstăriți care dețineau micile ferme private, așa-zișii “culaci”. Sub pretextul că aceste ferme sunt ineficiente, neproductive, și insuficiente pentru a asigura industriei suportul de care avea nevoie, se impunea înlocuirea lor cu ferme puternice, mecanizate, care trebuiau să producă mai mult.

Dacă dintre țăranii care mai aveau pământ, unii îl puteau vinde de bunăvoie oricui doreau, colectivizarea pentru ei însemna pierderea pământului, a vitelor, a mijloacelor de lucrat pământul, a statutului de mic proprietar. În acest context rezistența țărănimii a fost înverșunată și de durată.“Culacii”, foștii culaci și ajutarele acestora erau fie deportați, fie trimiși în Gulag fie pur și simplu executați.Ei au fost considerați de regimul Stalinist vinovați de rezultatele slabe ale începutului colectivizării.

Cele două etape ale colectivizării întrerupte în 1930, dintr-un orgoliu al lui Stalin de a “arăta vinovații” și de “a se face înțeles” de cei ce nu voiau beneficiile colectivizării, au luat sfârșit prin integrarea țărănimii ruse în sovhozuri și colhozuri.

Consecința eșecului de început au fost peste 1,5 milioane de țărani deportați internați în lagăre sau uciși, continuând cu cei morți în timpul foametei din anii 1932 – 1933, ajunși conform estimărilor la peste 5 milioane de țărani ruși, în special în regiunile de vest ale Ucrainei și cursului inferior al râului Volga.

Direcționarea și controlul strict al celorlalte domenii ale vieții sociale

Știința

Dezvoltarea sistemului de învățământ gratuit precum și finanțarea de către stat a cercetării științifice în domeniile corespunzătoare ideologiei comuniste a avut, conform unor analiști rezultate positive realizându-se un oarecare progres. Anumite ramuri ale cercetării de vârf precum cibernetica, genetica, teoriile relativității generale și speciale și a mecanicii cuantice, au fost la început privite cu reticență fiind considerate pseudo-științe burgheze sau idealiste. Ele au fost reconsiderate când s-a pus problema realizării de aplicații în domeniul militar (ex. bomba nucleară).

Se poate considera că cercetarea științifică a fost limitată prin direcționarea ei în domeniile dorite de regimul stalinist și predispusă și ea, prin reprezentanții de vârf, represiunilor datorate unor așa-zise dizidențe reale sau imaginare, sau de abateri, în activitatea de cercetare, de la linia politică (ex. Lev Landau – închis între anii 1938 – 1939, Lev Șubnikov – executat în 1937).

Serviciile sociale s-au îmbunătățit pe timpul regimului stalinist. Au fost asigurate servicii medicale gratuite, a crescut numărul de medici, au fost eradicate holera, tifosul și malaria iar rata mortalității și a mortalității infantile au scăzut.

A avut de asemenea loc o emancipare a femeii sovietice ce i-a permis să ocupe profesii considerate proprii numai bărbaților, să studieze în învățământul de toate gradele, femeia în general căpătând o mai mare importanță socială. Divorțurile au fost scoase din sfera cutumiară, fiind mult mai ușor de obținut prin lege și au fost legiferate avorturile (încă din 1920).

A crescut numărul creșelor și grădinițelor și s-a îmbunătățit asistența maternală.

Pe fondul unei massive migrații de forță de muncă de la sate la orașe, acestea din urmă s-au dimensionat ca populație și număr.

Cultura a suferit și ea același proces de “curățare” de metehnele burgheze și de direcționare în sensul noii ideologii. Teatrul, muzica, sculptura, pictura, au trebuit să schimbe curentele anterioare (experimentalismul avangardist, arta abstractă, expresionismul) cu cel al noii orânduiri – stilul realismului socialist – devenit pentru o vreme obligatoriu. Și aici reprezentanți vârf au avut de suferit: Isaac Babel, Osip Mandelștam, Vsevolod Meierhold, Ana Ahmatova.

În arhitectură constructivismul anilor 1920 a fost înlocuit cu neoclasicismul modernizat dezvoltat la scară mare, care a dus la apariția primilor zgârie-nori din capitala Moscova

Religia

Biserica Ortodoxă din Rusia a avut parte și ea de persecuții (în special în perioada 1930 – 1940) fiind aproape pe cale de dispariție. Ateismul ideologiei comuniste a făcut ca atitudinea față de lăcașele de cult și cler să fie una agresivă, fiind desființate peste 50.000 de biserici și întemnițați zeci de mii de reprezentanți ai clerului.

Fenomenul s-a mai atenuat pe timpul celui De-al Doilea Război Mondial când chiar a cunoscut o revigorare și după recunoașterea de către Sinodul Bisericii a regimului lui Stalin.

Politica față de naționalități

Deși aparent Stalin a dat dovadă de clemență față de minoritățile naționale din noul stat sovietic proclamând integrarea acestora în rândul majoritarilor ruși, în realitate integrarea s-a făcut prin “uniformizarea” etniilor sau mai pe scurt prin colonizarea acestora. Grupuri etnice mari au fost dislocate și dispersate în întreaga uniune, în locul lor fiind aduși ruși.

Prin aceasta erau oarecum slăbite tradițiile etnice diminuând posibilitatea unor manifestări coerente de grup împotriva regimului, pe de o parte, dar și datorită faptului că noua uniune îngloba și teritorii ale unor state vecine, diminua o eventuală pretenție teritorială a acestora. La aceasta se mai adăuga faptul că inclusiv religiile de care aparțineau aceste grupuri etnice sau popoare erau la fel de persecutate ca și biserica ortodoxă, fiind înlăturată astfel ultima verigă de rezistență și coeziune.

Consecințele tragice ale instalării regimului comunist sovietic

Epurările

Epurarea sau curățirea partidului și întregului aparat de conducere a societății rusești de “impurități” (suspecți, oponenți politici și ideologici, spioni sabotori, dușmani ai poporului, etc.), s-a făcut de către Stalin în persoană ca șef al Biroului Politic sau oamenii de a căror docilitate nu se îndoia.

Procesul consta în depistarea indivizilor și a intențiilor acestora (reale sau fabricate), discreditarea lor în fața comunității și pedepsirea exemplară, în raport de pericolul care îl reprezentau pentru consolidarea puterii lui Stalin și a regimului său. Astfel, odată descoperiți, acestora li se intentau procese publice în urma cărora erau fie întemnițați în lagăre, fie deportați sau fie executați. Sunt edificatoare în acest sens Procesul “celor șaisprezece” din anul 1936; Procesul “celor șaptesprezece” din anul 1937; Procesul “generalilor Armatei Roșii” din anul 1937 și Procesul” celor douăzeci și unu” din anul 1938 desfășurate la Moscova.

Prin aceste procese au fost înlăturați majoritatea membrilor Comitetului Central bolșevic, peste jumătate din delegații la Congresul al XVII-lea din 1934, mareșalul Tuhacevski, Buharin – tovarășul de conducere al lui Stalin și fostul său aliat.

Dacă la început erau epurați adversarii politici și eventualii oponenți ai regimului (ultimul fiind Troțki asasinat în 1940 în Mexic), mai apoi toate segmentele societății au fost supuse epurării. Sub puterea articolului 58 din codul penal sovietic erau pedepsite toate activitățile considerate antisovietice într-o interpretare mai mult sau mai puțin subiectivă, NKVD-ul având un rol esențial în procedurile de incriminare a făptuitorilor.

Deportările

Deportările în diferite ținuturi din marea Rusie era un fenomen cunoscut încă de pe timpul țarilor (însuși Lenin fiind exilat intern în Siberia), nesupunerea socială și delictele contra regimului fiind de regulă astfel pedepsite.

Stalin a făcut și el deportări, dar la o scară foarte mare (aproximativ 1,5 milioane de oameni). Zonele de referință pentru deportări erau Siberia și republicile central-asiatice. Cei deportați, în marea lor majoritate aparțineau grupurilor etnice fiind învinuiți de rezistență împotriva regimului, separatism, colaboraționism și alte delicte, sau proveneau din rândul “culacilor” (indiferent de etnie).

Cele mai afectate grupuri entice au fost: coreenii, polonezii, calmâcii, cecenii, bulgarii, grecii, armenii, lituanienii, letonii, estonii, ingușii, karaciaii, turcii meskhetiani, tătarii din Crimeea, germanii de pe Volga, (ultimelor trei grupuri nici după 1991 nefiindu-le permisă întoarcerea pe pământurile natale).

Exterminarea

Exterminarea în Rusia a urmat mai multe căi. O primă cale, cea directă, a fost cea a execuțiilor în urma proceselor și a ordinelor exprese emise de Stalin și regimul său (printre acestea execuțiile din Georgia din anii 1921, 1923, 1924, 1935 – 1938, masacrul de la Katin din 1940 – 14.700 de ofițeri polonezi prizonieri de război, cei 25.700 de intelectuali – tot în anul 1940). Cifra totală se estimează numai în perioada interbelică la peste un million de oameni.

O a doua cale a fost cea indirectă, cauzată de epuizarea fizică și înfometarea din lagărele Gulagului ce se ridică la câteva milioane de vieți.

A treia cale, cea pasivă, este cea cauzată de foametea din 1932 – 1933 căreia i-au căzut victime, după unii istorici, peste cinci milioane de vieți omenești.

Aceste căi au mai fost completate cu altele pe timpul și după cel De-al Doilea Război Mondial (executarea pe loc a dezertorilor și neexecutanților de ordine, executarea “colaboraționiștilor” și “sabotorilor” etc.).

Cifra totală a celor exterminați nu a putut fi evaluată cu precizie, dar estimările se ridică la 8 – 20 de milioane.

Referitor la atitudinea lui Stalin și concepțiile sale față de pierderile umane, este relevant răspunsul pe care acesta i l-a dat lui Churchill pe timpul Conferinței de la Ialta din 1945:

"Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane de oameni este statistică".

1.2. Italia

Societatea italiană de după Primul Război Mondial avea să parcurgă mai multe stări emoționale (etape) în raport de apariția, ascensiunea și consolidarea fascismului și puterii lui Benito Mussolini.

În primii ani de după război, când haosul și instabilitatea puneau stăpânire pe Italia, ideile și atitudinea lui Mussolini promiteau instalarea ordinii sociale. Societatea italiană accepta cu entuziasm ideile sale chiar dacă prin crearea organizației sale politice Mussolini afirma:

“Vreau oameni cruzi. Vreau un om crud care să aibă energie, energie pentru a zdrobi, inflexibilitate pentru a pedepsi, pentru a lovi fără șovaială, și cu atât mai bine si mai mult cu cât vinovatul se află plasat mai sus.”

Din acest moment datează denumirea de fascism, urmând o dublă tradiție: cea anarhică, a fasciilor țăranilor din Sicilia și cea romană.

Ascensiunea fulgeratoare i-a permis în scurt timp lui Mussolini să treacă la consolidarea regimului și deschiderea căii spre autoritarism. Până în 1924 va menține, însă, o aparență de legalitate, ceea ce îi aduce atât sprijinul popular dar și al unor personalități.

Asasinarea lui Matteotti va pune în lumină mijloacele mai puțin democratice ale noului regim. Mussolini este pus într-o situație extrem de delicată, fiind părăsit de către mulți din partizanii săi, și în ianuarie 1925, în fața Camerei, el iși asumă întreaga răspundere pentru uciderea lui Matteotti. Refuzând să ridice mănușa și să-l pună sub acuzație, Camera a înlesnit drumul lui Mussolini în demolarea mecanismului democratic al statului italian și transformarea lui treptată intr-un mecanism totalitar.

Votarea legilor din 1926 va avea consecințe grave asupra libertăților cetățenești și de exprimare, instituirea cenzurii, înființarea poliției secrete și tribunalelor aferente fiind semnalele clare ale unui mecanism de represiune activ și convingător. Ordinea socială se instala cu forța, populația fiind înregimentată în diferite organizații, libertățile democratice și cetățenești fiind suprimate.

A doua etapă a fost încrederea poporului italian în promisiunile unei revigorări economice și aducerii bunăstării generale și în consecință adeziunea marii părți a populației la setul de măsuri economice puse în aplicare.

Economia corporatistă controlată de stat, chiar dacă la început a avut o oarecare creștere, spre final s-a dovedit a fi o economie de supraviețuire în condiții de izolare, în special după anul 1936. Eșecul “bătăliei pentru grâu” și al celorlalte măsuri în domeniul agriculturii nu au contribuit la creșterea bunăstării. Economia cu cele două ramuri principale ale sale nu reușise să aducă bunăstarea promisă, nivelul de trei general fiind slab.

Cu aceeași încredere și entuziasm au fost susținute și proiectele megalomane ale lui Mussolini ce priveau politica expansionistă de alipire a teritoriilor “vechiului imperiu roman” și a politicii în “mare nostrum” (în Mediterana).

Consecința acestor priecte a fost o izolare a Italiei în Europa și o asociere forțată cu Germania nazistă precum și o slăbire și mai accentuată a nivelului de trai al populației datorită efortului de război necesar expedițiilor expansioniste.

Intrarea în cel De-al Doilea Război Mondial alături de Germania și înfrângerile suferite aveau să arate nivelul real de dezvoltare a Italiei sub regimul fascist, sentimentele înălțătoare ale poporului italian transformându-se în dezamăgire și ură față de regimul lui Mussolini.

Un alt motiv de dezamăgire a fost și lupta cu Mafia care după unele succese de început, pe măsură ce se contura legăturile regimului cu aceasta, a trecut în derizoriu. Mafia și-a continuat acțiunile după 1943 cu o și mai mare intensitate împlicându-se în toate domeniile sociale.

În ceea ce privesc represiunile, se poate spune că regimul lui Mussolini nu este asemănător ca amploare cu cele ale lui Hitler sau Stalin. Cu excepția oponenților politici și spre finalul deceniului patru și a unei părți a evreilor nu se poate vorbi de o exterminare în masă.

Regimul fascist s-a dovedit inconstant atât în politica internă cât și în cea externă. În politica internă nu a fost capabil să asigure succesul măsurilor inițiate, acestea sfârșind de multe ori lamentabil. În politica externă oscilațiile frecvente de atitudine au provocat izolarea Italiei atât pe plan politic cât și economic, sfârșind prin a copia modelul nazist.

Trebuie amintită ca o consecință pozitivă a politicii externe a regimului fascist, reglementarea relațiilor cu papalitatea. Meritul lui Mussolini constă în semnarea acordului de la Lateran cu Papa în 1929. Prin acesta Mussolini recunoștea suveranitatea pontificală asupra Vaticanului și catolicismul ca religie de stat în Italia, iar Papa recunoștea statul Italian și proprietatea asupra Romei în schimbul unei despăgubiri.

1.3. Germania

Ideologia nazistă a fost relativ repede asimilată de poporul german umilit în urma tratatului de la Versailles și a imenselor despăgubiri de război pe care trebuia să le plătească.

Acest lucru s-a datorat abilității lui Hitler de a explora atât în plan spiritual cât și material simțămintele poporului german. Prin ideile expuse în Mein Kampf, Hitler propunea națiunii germane o revigorare de mari proporții și un destin aproape mondial, comparabil doar cu Imperiul Britanic și SUA.

În plan spiritual prin teoria ”rasei superioare germane” și a „spațiului vital” reușea să stimuleze orgoliul poporului german privind capacitățile predestinate de a conduce lumea, cunoscut fiind caracterul belicos al acestuia, precum și necesitatea adunării tuturor germanilor în același stat, numai așa putând fi ocrotiți și ajutați să se dezvolte. Pentru a se dezvolta, Germania avea nevoie de „spațiu vital” ca o necesitate legitimă a evoluției „rasei superioare germane”.

Militarismul și absolutismul tradițional german se opunea, în opinia lui Hitler, slabei democrații parlamentare care genera instabilitate politico-socială și dezordine și mai mult puteau favoriza apariția pericolului roșu – comunismul.

În consecință, intențiile lui Hitler foarte clar exprimate anunțau ceea ce avea să urmeze: cucerirea de noi teritorii prin război; suprimarea democrației parlamentare cu derivatele ei; apelul la ordine și disciplină făcut către poporul german, ceea ce inducea suprimarea libertăților cetățenești; expansiunea către teritoriile ocupate de populația germană; conducere autoritară a statului.

O altă latură de natură spirituală a fost stimularea naționalismului de tip agresiv menit să repare rănile de după război ale Germaniei. Numai că prin ideologia sa, Hitler nu se oprea aici. El voia al Treilea Reich într-un teritoriu vast al Poloniei, Ucrainei și Rusiei, abia după aceea să poată trece la o politică colonială comparabilă cu cea a marilor puteri. În felul acesta dădea o cruntă lovitură și comunismului care trebuia eradicat. Intențiile expansioniste erau clar indicate ideologic.

O altă intenție a lui Hitler clar exprimată era aceea a sedimentării piramidale a „poporului de stăpâni” (herrenvolk) de rasă ariană având la bază celelalte rase, ultimii fiind negrii, țiganii, slavii și evreii. De aici reieșea clar viitorea politică de purificare rasială și de exterminare.

Nimeni nu avea să anticipeze consecvența cu care Hitler avea să pună în aplicare aceste măsuri. Regretabil este că nici măcar statele vizate și celălalte state occidentale nu au acordat atenția necesară acestor amenințări.

Din punct de vedere material Hitler promisese măsuri economice de redresare economică și ridicare a nivelului de trai, iar după ajungerea la putere le-a pus în practică reușind ceea ce a promis. A micșorat semnificativ șomajul, a eliminat inflația, a mărit producția bunurilor de larg consum. Corespunzător, producția industrială în ansamblu a crescut și de asemenea PIB-ul, au crescut consumurile publice și particulare.

Toate aceste măsuri au făcut ca societatea germană să accepte mai ușor măsurile aplicate de regimul nazist și chiar să susțină efortul de război.

Un aport deosebit la dezvoltarea economică l-a avut cercetarea științifică, domeniu căruia Hitler i-a acordat o deosebită importanță stimulând dezvoltarea acelor capacităti și compartimente care îmbunătățeau în special categoriile de arme și armament (aviație, marina, forțe terestre dar și arma chimică, bacteriologică, și chiar nucleară).

De altfel profilurile unităților economice erau bine conturate și orientate atât pentru economia de pace cât și pentru cea de război.

Sub ochii celorlalte state din Europa și cu încălcarea prevederilor tratatelor de pace și de neagresiune, Germania a dus o intensă politică de înarmare și de pregătire pentru război, profitând de slaba vigilență a acestora. Dezvoltarea intensivă a industriei de armament avea să aducă prosperitate germanilor și primele succese lui Hitler în “blietzkrig” (războiul fulger).

Totuși, dezvoltarea economică se pare că a stins spiritul civic al populației care a acceptat pasivă măsurile totalitariste și consecințele tragice ale guvernării naziste. Libertățile și drepturile cetățenești au fost suprimate și au fost de asemenea eliminate orice surse de rezistență antinazistă (au fost desființate partidele politice, a fost distrusă mișcarea sindicală, toate domeniile sociale au fost puse în slujba regimului, arta, cultura, mijloacele de informare, literatura, religia, nefăcând nici ele excepție. Tinerii au fost educați în spiritul devotamentului față de regim și înregimentați în organizații de tipul „Tineretul Hitlerist”);

Poliția secretă (GESTAPO), trupele SS și SA au gestionat actul terorii în întreaga Germanie și nu numai. Prin intermediul lor au fost puse în aplicare măsurile antisemite și de purificare etnică, fiind persecutați și uciși cei considerați “impuri”, în principal evreii, țiganii, homosexualii și martorii lui Iehova. Evreii au fost definitiv înlăturați din societate prin setul de legi de la Nurenberg din 1935. Pogromul împotriva evreilor din 9 noiembrie 1938 (“Noaptea de Cristal”) constituia o continuare a atitudinii antisemite pe teritoriul german. Aceasta avea să se amplifice pe teritoriile anexate prin internarea evreilor în lagărele de exterminare.

Purificarea rasială s-a făcut nu numai prin eliminarea din rândul cetățenilor germani a categoriilor enumerate mai sus, dar și prin eliminarea celor ”slabi” și “nepotriviți” din rândul germanilor handicapați și bolnavi incurabili (programul de eutanasie T-4). Cei care nu erau uciși erau sterilizați (în jur de 400.000 din rândul celor cu defecte genetice, boli mintale, alcoolicii cronici).

Multe din cazurile de mai sus au servit experimentelor și cercetării medicale “pe viu” inițiate de regimul nazist, în scopul declarant al cercetării medicale sau nedeclarat al perfecționării armelor letale.

Nu se cunoaște o cifră oficială a victimelor represiunii naziste în perioada interbelică, dar se pare că ea se apropie de un million de vieți. Holocaustul avea să amplifice numai din rândul evreilor de șase ori numărul acestora, în afara numărului de oameni aparținând altor naționalități care și-au găsit sfârșitul în lagărele de muncă și de exterminare.

1.4. Spania

Spania interbelică a făcut destul de târziu cunoștință cu regimul al lui Franco. Până la izbucnirea războiului civil în 1936, societatea spaniolă a cunoscut regimuri monarhice, republici constituționale, dictaturi militare, regimuri democratice într-o succesiune rapidă și uneori reversibilă.

Detașarea teoriilor marxiste și fasciste de teoriile democrat-liberale avuseseră influențe și în Spania conducând la împărțirea populației spaniole în partizani adepți ai acestor teorii.

Având exemplele recente cu evoluția evenimentelor din Rusia, Italia și Germania, precum și lipsa de soluții a conducătorilor politici spanioli, exista pericolul degenerării unor evenimente ce puteau pune în pericol societatea spaniolă.

Nu a existat în Spania interbelică însă, un lider care să adune adeziunea populară printr-o platformă politică sau program de dezvoltare economică a țării și nici o ideologie majoritară unanim acceptată. În afară de promisiunile electorale ale guvernelor care s-au succedat la putere, nimeni nu a promis nimic spaniolilor și nu a mobilizat masele în realizarea scopurilor politice.

Câteva reforme de sorginte mai repede social-liberală au făcut guvernul republican instalat în 1936, dar o mare parte a populației nu acceptau perspectiva reformelor socialiste și implicit a pierderii proprietăților private.

Acest lucru a făcut ca spaniolii să se împartă și ei în republicani, monarhiști, naționaliști, anarhiști, iar când s-a ajuns la ciocnirea de interese s-a declanșat războiul civil.

Cariera de militar a lui Franco, conjunctural favorabilă, a făcut ca acesta să ocupe inițial funcții înalte în organismul militar, ulterior datorită abilităților sale de conducător să se implice în conducerea acțiunilor militare în războiul civil ca șef al armatei și șef al guvernului naționaliștilor.

Victoria în războiul civil i-a adus lui Franco recunoașterea sa ca șef al statului la 1 aprilie 1939.

Referitor strict la regimul lui Franco nu se poate vorbi ca perioadă interbelică decât de anii 1936 – 1939. Intrând în amănunte se pot desprinde destule consecința nefaste care au afectat viața spaniolilor în această perioadă.

O primă consecință nefastă a fost cea a urmărilor războiului civil: pierderi de vieți omenești (după unii istorici peste 700.000), distrugeri și pagube importante aduse proprietății publice și private.

Sprijinit în ascensiunea sa de Falanga fascistă spaniolă a dat curs la început unor cereri ale acesteia privind atitudinea față de evrei, introducerea cenzurii și restricționarea libertăților democratice.

Atitudinea profascistă a regimului său venea oarecum în compensare cu ajutorul dat de Germania nazistă și Italia fascistă pentru obținerea victoriei în războiul civil. Pe lângă acestea potrivit unor istorici, Franco ar fi dispus întocmirea listelor cu evreii din Spania și deportarea lor în lagărele naziste și ar fi avut o atitudine tolerantă față de accesul maritim al Italiei în Oceanul Atlantic. Semnarea Pactului Anticomintern alături de Germania, Italia și Japonia a fost tot un act de recunoștiință din partea lui Franco.

Altă consecință poate fi considerată prigoana dusă de regimul lui Franco împotriva oponenților politici și adversarilor, imediat după încheierea războiului, soldată cu execuții și privări de libertate.

Regimul instalat de Franco mai degrabă totalitar, conservator și tradiționalist a suprimat libertățile democratice și a trecut sub controlul regimului său domeniile importante ale vieții sociale. Animat și el de cultul personalității ca și ceilalți lideri contemporani lui, a direcționat aceste domenii în sensul dorit de regimul său neadmițând compromisuri (unii istorici afirmă că ar fi trecut cu vederea anumite acte de corupție ale unor membrii din conducerea regimului).

O consecință pozitivă a guvernării regimului lui Franco a fost neimplicarea Spaniei în cel De-al Doilea Război Mondial, cu toată presiunea exercitată de Germania și Italia, aceasta declarându-și neutralitatea în septembrie 1939, motivând pe bună dreptate o capacitate combativă redusă datorită războiului civil.

4. 2. Externe:

2. 1. Izolarea Rusiei

Rusia a ieșit din Primul Război Mondial prin pacea încheiată cu Germania de la Brest-Litovsk, din martie 1918; consecința directă a fost încordarea relațiilor cu foștii aliați – Franța și Marea Britanie – cu care convenise să nu încheie pace separată.

La această situație s-a adăugat reacția noilor autorități de la Petrograd față de statele „capitaliste” și „imperialiste”. În aceste condiții, Rusia a devenit un stat izolat, care nu a participat la conferința păcii de la Paris și care nu avea relații diplomatice normale cu statele europene.

Una dintre dilemele politicii externe rusești în perioada anilor 1920 a fost reacția față de

mișcările socialiste europene; pe de o parte diplomația sovietică avea nevoie de relații diplomatice normale cu statele de pe continent, pe de altă parte nu putea abandona sprijinul dat

partidelor comuniste, care destabilizau situația internă în statele respective (vezi cazul României). Pe acest fond s-au format două tabere, coagulate în jurul a două personalități:

1. Stalin – partizanul ideii socialismului într-o singură țară

2. Troțki – adeptul ideii de revoluție permanentă

Spre sfârșitul anilor 1920 această dilemă s-a rezolvat prin subordonarea intereselor fiecărui partid comunist național intereselor statului sovietic; în această direcție, un rol deosebit avându-l Internaționala a III-a comunistă.

În pofida discursurilor pașnice și neangajante ale noilor lideri de la Petrograd, sfârșitul

războiului mondial a coincis, pentru Rusia, cu un conflict local, de o importanță, însă, europeană-

războiul cu Polonia.

Statul polonez, proaspăt reapărut pe harta Europei, avea pretenții pentru granițe întinse cât mai spre est, încercând să profite de neparticiparea Rusiei la Conferința de la Paris și de relațiile tensionate cu Franța și Anglia. Comisia Aliată nu a putut, însă, să se pună de acord pentru a rezolva cererile Poloniei, astfel încât conducerea de la Varșovia a decis să ocupe Galiția Orientală.

Profitând de dificultățile prin care trecea Rusia (avea o conducere nerecunoscută în plan internațional, se confrunta cu o profundă criză economică și socială, era antrenată în războiul civil, iar armata nu mai era una omogenă). Polonia a ocupat, până în mai 1919, un teritoriu extins, ce ajungea la Minsk.

În decembrie 1919, Rusia a propus Poloniei încheierea păcii, promițându-i în schimb garantarea independenței și a suveranității pe teritoriile ocupate. Polonia a respins oferta și a continuat seria victoriilor, ce au culminat cu ocuparea Kievului, în mai 1920.

Armata rusă a revenit, însă spectaculos și a respins toate atacurile polonezilor (rușii au ajuns foarte aproape de Varșovia). În aceste condiții, în iulie 1920, polonezii au cerut sprijinul aliaților.

Pentru a rezolva criza din Orient, care putea căpăta accente periculoase pentru tot continentul (se vorbea atunci cu mare teamă de victoria Rusiei și de bolșevizarea jumătății estice a continentului), Anglia, ieșită din corzile Conferinței de la Paris, a propus, prin vocea lordului Curzon, autorităților de la Petrograd să încheie armistițiu cu Polonia și apoi să participe la o conferință comună. Rusia a respins, însă, medierea Angliei.

Speriată de eventualitatea victoriei comuniștilor în estul Europei (vezi și cazul Ungariei), Franța a încurajat rezistența Poloniei prin trimiterea câtorva sute de soldați, astfel că din august 1920 armata poloneză preia ofensiva. În cele din urmă, cele două state, slăbite după război și dornice să încheie cât mai rapid pacea, au ajuns la o înțelegere, concretizată prin tratatul de la Riga, din martie 1921. Prin acest tratat, Rusia intra în posesia unui teritoriu de 150 de km la est de linia Curzon, lăsând Poloniei orașele Liov și Vilnius. Linia Curzon a fost o linie de demarcație între Polonia și Rusia bolșevică, propusă pentru prima dată la 8 decembrie 1919, în declarația Consiliului Suprem Aliat. Cu mici variații, linia respecta traseul graniței stabilite între Regatul Prusiei și Rusia în 1797, cu ocazia celei de-a treia împărțiri a Poloniei.

Prima provocare a Rusiei după război a fost de a-și normaliza relațiile cu principalele puteri europene, însă această normalizare depindea de rezolvarea problemei rambursării datoriilor Rusiei țariste.

Conferința internațională de la Genova – aprilie-mai 1922 – care trebuia să rezolve toate chestiunile rămase în suspensie după terminarea conferinței de la Paris, a fost un eșec, deoarece marile puteri aveau interese divergente.

Pentru că URSS nu a ajuns la vreo înțelegere cu aceste state și pentru că Germania continua să fie izolată, cele două au decis să se ajute reciproc, rodul discuțiilor fiind tratatul de la Rapallo, încheiat de cele două în 1922. Prin tratat, Germania și URSS se recunoșteau reciproc, își anulau orice fel de datorii și stabileau relații comerciale pe baza clauzei națiunii celei mai favorizate. Exista și un protocol secret, prin care germanilor le era permisă întreținerea de centre de instrucție și fabricarea de armament pe teritoriul URSS. Tratatul a fost prelungit în 1926 și 1931.

Luând act de consolidarea regimului de la Petersburg, atât Franța cât și Marea Britanie au reluat relațiile diplomatice cu URSS în 1924, recunoscând, astfel, de iure, noua conducere.

Relațiile cu cele două puteri au fost însă sinuoase. Conservatorii veniți la putere în Marea Britanie au lansat ideea „pericolului roșu” și au refuzat să ratifice acordul comercial încheiat cu URSS în 1924. În 1926, sindicatele sovietice s-au implicat în susținerea greviștilor englezi, iar guvernul britanic a avut atunci motiv să acuze URSS de amestec în afacerile altui stat; consecința a fost anularea acordurilor comerciale cu Moscova și ruperea relațiilor diplomatice în mai 1927.

Sovieticii au avut probleme și cu francezii, care pretindeau în continuare despăgubiri de la statul rus, în contul războiului; în plus, raporturile apropiate pe care Franța le-a dezvoltat cu statele din estul Europei, prin încercarea de a crea un „cordon sanitar” au contribuit la menținerea unei stări de tensiune cu URSS.

Precizări importante pentru politica URSS au fost formulate în 1928 cu ocazia Congresului al VI-lea al Cominternului; cu acel prilej Stalin a formulat un set de principii printre care:

refuzul colaborării cu social-democrația (principal dușman al clasei muncitoare);

lupta contra influenței reformiste asupra clasei muncitoare;

epurarea partidelor comuniste de toate elementele de dreapta. În acest fel, partidelor comuniste din străinătate li s-a impus o disciplină severă, prin subordonarea totală față de PCUS. Primele obiective prioritare puse “Komintern”-ului de Lenin au vizat promovarea revoluției ruse pe plan internațional si neutralizarea eforturilor statelor care au intervenit in Rusia pentru inlăturarea bolșevismului.

(“Komintern”-ul a devenit “o organizație cu capacitate operatională și financiară deplină abia dupa cel de-al doilea Congres”. În el s-a aprobat statutul și cele 21 de condiții pe care trebuiau să le indeplinească partidele care cereau să fie admise și să devină secții ale acestui partid mondial centralizat condus de Biroul Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. “Komintern”-ul a ținut 7 congrese. La cererea lui Roosevelt, Stalin a aprobat dizolvarea formală a Komintern-ului, ca semn de loialitate. În realitate, organizația a fost restructurată în trei “institute de cercetare”, continundu-și activitatea).

Pentru a mai îndulci raporturile cu Franța și Marea Britanie, URSS a semnat pactul Briand-Kellogg, din 1928 și apoi a fost inițiatoarea protocolului Litvinov din 1929 (semnat de Lituania, Estonia, Polonia, România), care condamna recurgerea la forță pentru reglementarea diferendelor între state.

Începutul anilor 30 a adus răsturnarea politicii de alianțe promovată până atunci de URSS. Ascensiunea nazismului în Germania și propaganda agresivă a lui Hitler contra comunismului au determinat răcirea raporturilor cu Reichul și apropierea de democrațiile Occidentale.

În vara lui 1933, degradarea relațiilor cu Germania s-a făcut simțită prin încetarea raporturilor militare speciale pe care cele două state le aveau din 1922.

În decembrie 1933, Litvinov a expus noile orientări ale politicii externe a URSS, care prevedeau ca:

1. URSS să păstreze neutralitatea față de orice conflict

2. Să ducă o politică de conciliere față de Germania și Japonia

3. Să ducă o politică de deschidere față de democrațiile occidentale

4. Să participe la securitatea colectivă

Drept urmare, în 1934, SUA, Cehoslovacia și România au reluat relațiile diplomatice cu

URSS și aceasta a fost acceptată în Liga Națiunilor.

În mai 1935, URSS a încheiat cu Franța un pact de asistență mutuală, care era, însă, puțin operativ deoarece nu era însoțit de o convenție militară.

Anii 1930 au adus o schimbare și în perspectiva pe care liderii sovietici o aveau față de socialiști; pericolul de dreapta a determinat Moscova să susțină ideea creerii „fronturilor populare”, formate din comuniști și socialiști pentru a prelua puterea. Ideea și-a găsit expresie în cazul războiului civil din Spania 1936 – 1939, în timpul căruia URSS a susținut efectiv forțele de stânga.

Spre finalul deceniului patru, URSS se găsea tot mai încercuită, atât prin semnarea acordului de neagresiune franco-german din 1938, care a fost interpretat la Moscova în sensul concesiilor făcute Germaniei în estul Europei, cât și prin semnarea pactului Anticomintern între Germania, Japonia, Italia și Spania. Eșecul negocierilor cu Franța și Marea Britanie, din iulie-august 1939, prin care URSS solicita posibilitatea intervenției armate în statele limitrofe dacă Germania le-ar fi atacat (încălcând astfel o zonă tampon a URSS), a dus la încheierea pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. Acesta era un pact de neagresiune cu o anexă secretă foarte importantă, prin care erau împărțite teritorii din estul Europei de la Baltica la Marea Neagră și constituia a doua înțelegere, după cea de la Rapallo, între Germania și URSS, state cu regimuri politice antagoniste.

2. 2. Aderarea la Axă

În războiul mondial, Germania, Italia și Japonia, în confruntarea cu puterile care în 1941-1942 vor forma Coaliția Națiunilor Unite, în frunte cu Marea Britanie, URSS și SUA, și-au fondat propriul organism politico-diplomatic și militar, denumit Axa Berlin–Roma–Tokio sau Pactul celor Trei (Dreierpakt), ale cărui preludii țin de perioada antebeliă, pentru ca temeiurile reale să se fi rodat în primii ani ai conflagrației (1940 – 1941).

Scopurile fundamentale ale Axei rezultau din „necesitățile” unei politici mondiale, care, pe măsura posibilului, trebuia să fie comună și coordonată, în promovarea unei strategii globale ofensive, în limitele „marilor spații” delimitate cu suficientă aproximație de către fondatori:

Germania: Europa, Asia și zone din Africa, Oceanul Atlantic;

Italia: Mediterana, parțial Balcanii și Africa de Nord;

Japonia: Extremul Orient și Pacificul.

Axa trebuia să susțină lupta angajată de Germania, Italia și Japonia împotriva Marilor Puteri ale Națiunilor Unite. Este de la sine înțeles că, într-o lume și într-o epocă dominate de tot felul de „-isme”, elementele ori afinitățile ideologice n-au jucat de fel un rol minim în crearea și, mai apoi, în ascensiunea și prăbușirea Axei. Pentru Adolf Hitler, de exemplu, decisivă și prioritară era cruciada împotriva comunismului și imperialismului anglo-saxon, în vreme ce, dimpotrivă, pentru I.V. Stalin distrugerea național-socialismului reajunsese, după 22 iunie 1941, obiectivul crucial.

A. Hitler, cum se știe, în Mein Kampf, își expusese considerațiile asupra politicii externe germane „la zi” (în 1924, când a redactat cartea ) și în perspectiva „viitorului”, devenit „prezent”, deci actual, în 1939 – 1940. El s-a exprimat categoric: „Anglia dorește ca Germania să nu fie o putere mondială; Franța nu vrea să existe o putere numită Germania; diferența este considerabilă! (…) Dacă , trăgând concluzia acestor premise, trecem în revistă aliații pe care ni-i poate oferi Europa, nu rămân decât două state: Anglia și Italia” . El n-a exclus din calcul nici statele „gigant” – SUA, Rusia, China, Japonia.

În concepția viitorului Führer, care-și propunea construcția unui stat rasist, acesta trebuia să asigure un echilibru între numărul și creșterea populației cu întinderea și valoarea teritoriului disponibi.Nu se întrevedea nici o ieșire: partidul național-socialist al lui Hitler (NSDAP) trebuia să acționeze pentru a face să dispară acel „dezacord” , cu alte cuvinte Germania trebuia să redevină Imperiu! Hitler și-a expus deschis „programul”, fiind uluitor că în anii 1930 nici Londra, nici Parisul, nici Moscova n-au reușit să-i pătrundă sensul, ci s-au străduit a nu-l „înțelege”, preferând, fiecare în parte sau toate capitalele laolaltă, să promoveze așa-zisa politică de conciliere față de Berlin (appeacement), ceea ce i-a îngăduit Germaniei, la 1 septembrie 1939, să declanșeze conflictul planetar (european, în faza inițială) și aceasta cu toate că, în 1924, Hitler fusese cât se poate de ferm, de „transparent”, anticipând: „Germania va fi o putere mondială sau nu va exista deloc”. În context, Hitler a stabilit și „direcția” expansiunii germane, formula lansată fiind aceea cu care, ani la rândul, Berlinul a reușit să înșele Vestul pe seama Estului. „… Noi, național-socialiștii, afirma Hitler, abolim deliberat orientarea politicii externe dinainte de război (de la 1914). Noi începem acolo unde ea a fost încheiată acum 600 de ani. Noi oprim eternul marș al germanilor spre sudul și spre vestul Europei și ne îndrepătăm privirile către Răsărit. Noi punem capăt politicii coloniale și comerciale dinainte de război și inaugurăm politica teritorială a viitorului. Dar, dacă astăzi vorbim de teritorii noi în Europa, nu ne putem gândi mai întâi decât la Rusia și la țările limitrofe care depind de ea.”

În mod inevitabil, Axa a fost împinsă pe tărâmul contradicțiilor profunde dintre Marile Puteri, care și-au pus amprenta asupra desfășurării în ansamblu a războiului mondial din 1939-1945, astfel că gloria și dezastrul alianței Axei au depins integral de cursul ostilităților, care s-au încheiat cu eșecurile de proporții ale Italiei fasciste, Germaniei naziste și Japoniei imperiale.

Datele esențiale care au marcat istoria Axei Berlin–Roma–Tokio au fost următoarele:

– 20 – 26 octombrie 1936: Vizita lui Galeazzo Ciano, ministrul de externe al Italiei, la Berlin, concretizată printr-un acord privind colaborarea Italiei și Germaniei.

– 1 noiembrie 1936: Într-un discurs rostit la Milano, „Ducele” Benito Mussolini a elogiat recenta (pe atunci) înțelegere Roma-Berlin, numind-o „o verticală care nu-i o diafragmă, (ci) mai degrabă o Axă”. În acest fel, termenul fatidic Axa Roma-Berlin a fost pronunțat, iar statele europene erau invitate de „Duce” să i se alăture, dacă erau animate de „voința de colaborare și de pace”.

– 25 noiembrie 1936: La Berlin, delegații Germaniei și Japoniei semnează Pactul Anticomintern. Obiectivul, declarat deschis, al Alianței consta în „măsuri de apărare necesare” împotriva Cominternului patronat de Moscova cu începere de la 1919, pentru ca protocolul adițional secret să delimiteze rațiunile colaborării. Pactul rămânea în vigoare pentru o perioadă inițială de cinci ani, putând fi, așadar, prelungit, eveniment care va interveni în 1941.

– 6 noiembrie 1937: Aderarea Italiei la Pactul Anticomintern, inclusiv la prevederile sale secrete, ainaugurat seria statelor care-i vor urma gestul: Ungaria și Manciuko la 24 februarie 1939, iar Spania la 27 martie 1939 . Hotărârea Italiei succeda vizitei lui Mussolini la Berlin din septembrie 1937.

– 1938 – 1939: Eforturile ministrului de externe german, Joachim von Ribbentrop, pentru a transforma Pactul Anticomintern într-o Triplă Alianță au fost blocate de Italia, care mai întâi a refuzat, dar la 2 ianuarie 1939 a acceptat, pentru ca, la 2 aprilie 1939, Japonia să respingă aderarea la alianța preconizată.

– 22 mai 1939: La Berlin, în prezen]a lui Hitler, von Ribbentrop și Ciano au încheiat așa-zisul Pact de Oțel (Stahlpakt), pentru o durată de zece ani, cu un declarat scop ofensiv. În acest fel, Axa Berlin-Roma-Tokio câștiga un nou impuls, deși, practic, el s-a tradus pentru Italia în subordonarea-i tot mai accentuată față de politica celui de-al Treilea Reich.

Pentru Marea Britanie și Franța, care după ocuparea întregii Cehoslovacii de către Hitler la 15 martie 1939 angajaseră negocieri pentru consolidarea securității colective în Europa cu URSS, noul pact italo-german reprezenta o veritabilă provocare din partea contestatarilor Sistemului de la Versailles din 1919 – 1920.

În fond, se profila, fără pretenții, un gen de „Internațională fascistă”, al cărei rost Mussolini îl descifrase deja într-un discurs rostit tot la Torino, la 14 mai 1939: „Mergem cu Germania pentru a da Europei acea pace justă atât de mult dorită de toate popoarele”. Ceea ce, în traducere liberă, echivala cu o pace girată de Berlin și Roma.

– 27 septembrie 1940: În funcție de desfășurările războiului pe frontul european și potrivit obiectivelor urmărite, Germania, Italia și Japonia semnează, în sfârșit, Pactul Tripartit (Dreimächtepakt). Prin aceasta, Axa Berlin-Roma-Tokio, previzibilă prin atâtea înțelegeri bi- laterale, devenea un fapt împlinit și era în măsură să ofere semnatarilor garanții asupra „marilor spații asiatice” Japoniei și europene Germaniei și Italiei, cu toții angajați în „opera de construcție” a unei „noi ordini mondiale”.

În momentul în care Franța fusese eliminată din planul politicii internaționale, Marea Britanie era absorbită de posibila invazie a lui Hitler, iar URSS era nominal indicată de semnatari ca viitor partener, care însă trebuia chestionat în acest sens, devenea cât se poate de clar că Axa, în perspectiva războiului total și planetar, viza cu precădere SUA și, de asemenea, Albionul încă neîmblânzit.

De altfel, aceastea au și fost explicațiile oficiale pe care Adolf Hitler i le-a dat lui I. V. Stalin atunci când a admis sugestia lui Joachim von Ribbentrop de a-l invita chiar pe conducătorul sovietic la Berlin, pentru ca, numai după refuzul său, alesul să fie V. M. Molotov, cu care, între altele, urma a dezbate intrarea Moscovei în clubul deja constituit al „celor trei capitale” – Berlin, Roma, Tokio (și aceasta în condițiile în care Kremlinul aprecia esența Pactului Tripartit, încheiat fără preavizul liderilor sovietici, ca fiind cu prioritate antisovietică, tot astfel după cum socotise și Dictatul de la Viena ori „garanția” acordată de von Ribbentrop și Ciano României la 30 august 1940.

Cu referire la Stalin și colaboratorii săi, aceștia, nu mai puțin, și-au dat seama că pământul le fugea de sub picioare, că sfârșitul tragic al “prieteniei sovieto-germane” inaugurate de pactul de la 23 august 1939 era cât se poate de aproape. Spre exemplificare, amintim că la 28 septembrie 1940, a doua zi după constituirea Axei Berlin-Roma-Tokio, Stalin l-a convocat la Kremlin pe Molotov. Din dezbaterea lor nu s-a desprins decât o singură concluzie esențială: “Războiul (sovieto-german) este inevitabil, dar nu mai devreme de 2 – 3 ani.”

La 13 noiembrie 1940, când încă nu părăsise Berlinul, Molotov i-a transmis lui Stalin că întrevederile cu Hitler nu dăduseră “rezultatele așteptate”, mai ales în două privințe:

problema finlandeză;

problema balcanică, în care, de exemplu, Berlinul nu accepta “garanții” ale URSS pentru Bulgaria de felul celor pe care, la 30 august 1940, Reichul și Italia le acordase României. Între timp, pregătirile lui Hitler și ale generalilor săi în vederea atacării URSS, înaintând vertiginos, atinseseră stadiul final. Nu mai tîrziu decât la 5 decembrie 1940, generalii i-au supus Führerului spre aprobare instrucțiunile pentru Planul Otto, cum fusese codificată operațiunea în perspectivă.

Hitler a consultat documentul, l-a dezbătut în detalii cu speciliștii Wehrmacht-ului, a rebotezat operațiunea Planul Barbarossa, iar la 18 decembrie 1940 a semnat “Directiva de război” nr. 21, ceea ce în traducere însemna: Război cu URSS cel mai târziu la 1 mai 1941!

În Octombrie-noiembrie 1940 cabinetul Ion Antonescu optase pentru aderarea României la Pactul Tripartit. Între timp, s-au perfectat la Berlin toate formalitățile pentru aderare, mai ales că, la 17 octombrie 1940, Bucureștiul anunțase că evenimentul se va produce cu prilejul proiectatei vizite a lui Antonescu la Berlin, vizită ce a fost anunțată la 18 noiembrie 1940, de îndată după revenirea generalului de la Roma, pentru datele de 21 – 24 noiembrie 1940.

În condițiile precizate, au survenit aderări “în valuri” ale sateliților Germaniei la Pactul Tripartit: Ungaria (20 noiembrie 1940), România (23 noiembrie 1940), Slovacia (24 noiembrie 1940). Exemplul dat s-a dovedit, la scara Europei dominată de Reichul nazist, în bună măsură molipsitor, fiindcă s-au mai înrolat în Axă Bulgaria (3 martie 1941), Iugoslavia (25 martie 1941) și Croația (15 iunie 1941).

2.3. Războiul din Abisinia

Al doilea război italo-abisinian a fost declanșat ca urmare a ambițiilor lui Mussolini și regimului său, de a extinde expansiunea în teritoriile din Africa după ce, în prealabil, negociase cu Imperiul Britanic în anii 1925 și 1934 și obținuse teritorii în favoarea coloniei italiene Libia, de la Egipt și Somalia.

Consolidându-și prezența în noile teritorii prin instalarea de baze militare, Mussolini a pregătit politic și militar agresiunea asupra Etiopiei. În plan politic spera într-o atitudine favorabilă intervenției din parte Franței și Imperiului Britanic cu care încheiase în 1935 un tratat împotriva unei eventuale agresiuni a Germaniei naziste.

Având ca bază a operațiunilor militare Somalia, care devenise colonie italiană, și Eritreea, la 3 octombrie 1935 trupele italiene invadează Etiopia (Abisinia). Deși împăratul Etiopiei Haile Selassie apelase la Liga Națiunilor pentru stoparea agresiunii, măsurile întreprinse de aceasta au fost tardive și ineficiente.

Mai bine dotată cu mijloace de luptă și echipament militar, comparativ cu armata etiopiană, armata italiană fiind acuzată că a făcut uz inclusiv de arma chimică, victoria acesteia era previzibilă.

Curajoasa și modestă armată etiopiană dotată cu armament vechi și fără aviație de luptă, a reușit să opună o rezistență dârză, astfel că abia în aprilie 1936 italienii au ocupat capitala Addis-Abeba, împăratul fiind obligat să exileze.

Cu prilejul intervenției în Etiopia, armata italiană a mai cucerit și restul Somaliei necolonizate, cât și teritorii care astăzi aparțin statelor Djibouti și Eritreea.

Ocupația italiană a Etiopiei a durat până la sfârșitul anului 1941 când armata itliană a fost înfrântă în Cornul Africii de coaliția formată din forțe ale Imperiului Britanic, Commenwealthului, Franței, Belgiei și armatei etiopiene de eliberare.

Ambițiile lui „Il Duce” aveau să coste mult poporul italian obligat să suporte atât efortul de război cât și povara victimelor căzute pe câmpul de luptă.

Câteva informații generale privind conflictul:

Perioadă: 3 octombrie 1935 – 5 mai 1936;

Loc: Etiopia;

Rezultat: anexarea Etiopiei, crearea Africii de Est Italiene;

Combatanți: Regatul Italiei și Imperiul Etiopian;

Conducători: Victor Emanuel al III-lea, Haile Selassie I;

Comandanți: Benito Mussolini, Emilio de Bono, Pietro Badoglio, Rodolfo Graziani versus Imru Haile Selassie, Kassa Haile Darge;

Efective: 250.000 versus 500.000;

Capitolul V: Concluzii

Originile totalitarismului si cucerirea puterii de catre acest fenomen

Cucerirea puterii de către regimurilor totalitare în statele supuse analizei au avut la bază următoarele determinări specifice:

În Rusia.

– o puternică susținere financiară din exterior, în primul rând datorită intereselor economice într-o Rusie cu bogate resurse;

– interesul statelor beligerante de a scoate Rusia din război;

– slăbirea puterii monarhiei și compromiterea ei;

– o slabă și relativ scurtă democrație și deci lipsa unui exercițiu democratic;

– atracția unei oferte politice care nu mai fusese experimentată până acum și care a surprins oarecum spectrul social și politic;

– ruinarea economiei ca urmare a efortului de război și crizele economice, care au determinat puternice mișcări sociale;

– apariția pe scara istoriei a unor personaje ca Lenin sau Stalin care au știut să profite de conjucturile favorabile, iar prin caracterele lor, au știut să domine prin diferite modalități masele populare.

În Italia:

nemulțumiri ale politicienilor și populației legate de faptul că în urma războiului Italia nu obținuse teritoriile promise;

ruinarea economiei ca urmare a eforturilor de răboi, crizei economice și amplelor mișcări sociale de la orașe și sate;

instabilitatea guvernamentală din Italia de după război;

rolul esențial al lui Mussolini în crearea și propagarea fascismului ca ideologie;

oferta politică inedită amplificată de un anumit fast și rigoare ale unui sistem militarizat care promitea italienilor noi teritorii și o viață mai bună.

În Germania:

înfrângerea suferită în război care a determinat în rândul populației sentimente de frustrare și umilință;

prevederile Tratatului de la Versailles care printre altele obliga Germania să retrocedeze anumite teritorii și să plătească imense daune de război;

slăbiciunile Republicii de la Weimar și ezitările conducătorilor din spectrul politic;

teama privind ascensiunea comuniștilor având drept exemplu revoluția bolșevică;

criza economică care a avut efecte asupra devalorizării monedei naționale și asupra deteriorării condițiilor de viață ale populației germane;

propagarea ideologiei naziste ca o alternativă viabilă la ofertele politice ale momentului;

rolul important al lui Hitler în conducerea nazismului

În Spania:

Dictatura s-a instaurat într-o perioadă în care Spania avea nevoie de suprasolicitarea sentimentului național și de creșterea patriotismului în contextul în care toată omenirea se scufundă în cel De-al Doilea Război Mondial.

Deși au existat multe victime ca urmre a vendetelor politice și a războiului civil, în perioada interbelică regimul lui Franco era abia la început și nu și-a pus în funcțiune aparatele represive, de propagandă și de exterminare ca în cazul guvernărilor analizate până acum;

Regimul lui Franco nu anunțase pretenții teritoriale și nici nu a pus în aplicare metodele de centralizare a economiei și pregătirea pentru un eventual război, dimpotrivă Spania a reușit să stea deoparte de cea de a doua conflagrație;

Totuși inspirându-se de la modelele de conducere autoritară din Germania, Italia și Rusia, începând cu anul 1939, Spania a intrat într-o perioadă în care s-a ordonat tăcere și obediență, totul se ordona și se respecta. Partidele politice și sindicatele erau interzise, presa intrase într-o perioadă de umbră și erau premisele unei dictaturi care urma să dureze până în anul 1975.

Consolidarea puterii regimurilor totalitare în unele țări din Europa interbelică

Guvernarea și consolidarea puterii regimurilor totalitare în statele supuse analizei, au prezentat în esență următoarele caracteristici:

În Rusia:

– s-a instaurat pe deplin dictatura proletariatului și a partidului comunist condus de Stalin;

– s-a creat un puternic aparat represiv, care a instaurat teroarea mai întâi asupra oponenților politici, apoi asupra majorității populației și s-a continuat promovarea unui puternic cult al personalității;

– s-a distrus proprietatea privată (concomitent cu naționalizarea băncilor intreprinderilor și tuturor celorlalte obiective economice și sociale) și s-a înlocuit cu cea colectivă;

– s-a trecut la industrializarea forțată și la economia planificată pe cincinale;

– au avut loc arestări, asasinate și deportări în masă cărora le-au căzut victime peste 25 milioane de oameni;

– s-a creat un puternic aparat de propagandă intern și extern;

– în domeniul politicii externe după perioada de izolare s-a trecut la încheierea de tratate cu state din Europa, unele având caracter pur formal, putând fi în mod neonorabil încălcate;

– statul sovietic și-a păstrat caracterul de mare putere și s-a implicat în tratate care au încălcat suveranitatea altor state.

În Italia:

– după eliminarea opoziției, guvernarea fascistă a preluat controlul asupra Parlamentului guvernând preponderent prin decrete;

– s-a sigurat controlul societății prin desființarea partidelor politice și a sindicatelor și s-a instaurat cenzura, s-a continuat promovarea intensă a cultului personalității;

– deși adepți declarați ai corporatismului, fasciștii au preluat controlul economiei, punând accent pe industria de armament, desfășurând în același timp o intensă campanie de militarizare a societății;

– într-o permanentă competiție cu Germania și nedorind să rămână mai prejos, în perioada interbelică Italia a dus o politică externă agresivă, atentând la suveranitatea și integritatea altor state europene și nu numai, devansând cea de a doua conflagrație mondială.

În Germania:

– după incendieriea clădirii Reichstagului, Hitler a speculat momentul și astfel au fost interzise partidele politice și sindicatele;

– trepatat, regimul nazist a preluat controlul asupra instituțiilor statului, toate componentele vieții sociale și politico-economice fiind girate de acesta;

– puternicul aparat de opresiune, exterminare și propagandă i-au asigurat lui Hitler și regimului său adeziunea poporului german în punerea în aplicare a ideologiei naziste;

– exacerbarea naționalismului, rasismului și antisemitismului au fost privite cu îngăduință în interiorul țării și cu indiferență în exterior, oferind lui Hitler mediul propice pentru punerea în aplicare a ideilor sale (exterminarea evreilor în lagăre, politica externă revanșardă și agresivă);

– în plan social a avut loc un amplu proces de purificare a rasei ariene germane și de persecutarea „clasei inferioare”;

Controlul economiei a avut ca principal scop accelerarea industriei de armament care, coroborată cu modernizarea și ultradotarea armatei arătau clar intențiile războinice ale lui Hitler.

În Spania:

– regimul lui Franco sau mai pe scurt „franchismul”, diferă puțin de regimurile lui Hitler și Mussolini. Sorgintea fascistă este determinată în principal de sprijinul accederii la putere a lui Franco acordat de partidele naziste înființate în Spania interbelică și în special al Falangei, precum și de ajutorul substanțial acordat de Germania lui Hitler și Italia lui Mussolini în războiul civil;

– Franco a instalat după aceea un regim autoritar conservator, care nu a vrut „o nouă ordine” ci mai degrabă păstrarea tradiționalismului, cu toate că întoarcerea la trecut nu a constituit un program mobilizator;

– dacă inițial s-a arătat de acord cu cererile Falangei (reforma agrară radicală, intervenția statului în viața economică și naționalizarea datoriilor), în scopul atragerii de sprijinitori, după victoria împotriva Frontului Popular Franco nu s-a mai arătat interesat de ducerea la îndeplinire a lor;

– regimul lui Franco a acceptat grupuri organizate (Falanga, Armata, Biserica, Sindicatele), dar niciunul nu s-a constituit ca suport exclusiv al statului. Nefiind un regim cu un partid unic ca cele din Germania sau URSS, nu a fost nici un regim cu partide multiple.

Efectul de „domino” al regimurilor fascist, nazist și comunist asupra a numeroase țări ale Europei centrele, orientale sau mediteraneene, a făcut ca începutul democrației care a urmat primului război să nu dureze mai mult de câțiva ani (în Ungaria a fost doar de cateva luni). In absenta exercițiului democratic, aceste regimuri nu vor întârzia să se prabușească pentru a face loc regimurilor autoritare.

Procedeele prin care acestea au fost instalate au fost trucarea alegerilor sau loviturile de stat. Ele au avut ca slogan înlăturarea pericolului revoluționar și păstrarea tradiționalismului puterii clasei dominante.

Regimul lui Franco (și chiar al lui Salazar în Portugalia) și regimurile lui Hitler și Mussolini au la bază doctrine autoritare, naționaliste, și se revendică teoretic continuatori ai unor ideologii ce nu au nimic în comun cu regimurile constituționale pluraliste.

Curentele care au favorizat ascensiunea fascismului și nazismului în perioada interbelică au fost: patriotismul prost înțeles, naționalismul impins la extremă, șovinismul și rasismul. Pe aceste curente el a putut pătrunde și în Croația, Slovacia, Ungaria Lui Horty și în România.

De cealaltă parte, regimul comunist, cu toate că și el suprima pluralitatea partidelor, nu declară incompatibilitatea ideilor democratice-liberale, enunțând chiar că le respectă. În realitate el suprimă competiția dintre partide și consideră că regimurile constituționale pluraliste sunt apanajul unei oligarhii capitaliste.

Regimul comunist înlătură definitiv oligarhia capitalistă, pentru a putea să instaureze o societate uniformă fără clase, în scopul obținerii așa-zisei adevărate libertăți și democrații.

Conducerea de către partidul unic nu se consideră a contraveni valorilor democratice pentru că el promovează alte valori, ale unei noi societăți.

Consecințele totalitarismului în unele state din Europa interbelică

Consecințele pozitive ale guvernărilor totalitare prezentate în lucrare par nesemnificative în raport cu cele negative.

Guvernările totalitare analizate au cauzat imense pierderi de vieți omenești , distrugeri și pagube materiale nu numai propriilor popoare, dar și altor popoare.

Teoriile profund antiumane promovate de aceste regimuri au călcat în piciore principiile democratice, libertățile cetățenești și drepturile omului.

Omul ca expresie a valorii supreme a societății a fost supus înjosirii, degradării maxime și exterminării în masă.

Tendințele revanșarde, revizioniste și expansioniste ale acestor regimuri au dus la declanșarea conflictelor pe toată scara de intensitate: de la cele locale la conflagrații mondiale.

În lucrare au fost amintite suficiente cazuri în care aceste regimuri au demonstrat că alianțele și tratatele sunt făcute ca să fie încălcate.

Pasivitatea și uneori sprijinul societății civle au încurajat ascensiunea acestor regimuri pe fondul instabilității politice și economice și al slabei vigilențe a statelor Europei în special și lumii în general.

În perioada interbelică s-a simțit lipsa unui organism internațional capabil să ia atitudine și să aplice sancțiuni ferme împotriva încălcării suveranității și drepturilor popoarelor la autodeterminare (Liga Națiunilor s-a dovedit slabă din acest punct de vedere).

Încheiere

După fârșitul Primului Război Mondial a avut loc o reașezare statală, consecință a modificărilor de granițe din timpul conflictului și ulterior acestuia, potrivit reglementărilor Conferinței de Pace de la Paris. Astfel s-au dizolvat marile imperii german, austro-ungar, otoman și țarist, s-au înființat noi state, iar altele s-au reîntregit: Cehoslovacia, România, Iugoslavia, Polonia, Estonia Lituania, Letonia.

Întrucât în lucrare s-au făcut multe referiri la Conferința de pace de la Paris (1919 – 1920), se impun pe scurt câteva precizări. Și-a început lucrările în ianuarie 1919 cu participarea delegațiilor din 32 de state și a avut ca fundament documentul elaborat de președintele american Thomas Woodrow Wilson denumit „Cele 14 puncte”. Documentul făcea apel la dreptul internațional și era îmbogățit cu noi principii de drept internațional, printre care: înființarea unei organizații internaționale care să supravegheze respectarea tratatelor și să apere pacea; dreptul popoarelor la autodeterminare; respectarea dorințelor națiunilor cu privire la trasarea granițelor.

S-a alcătuit „Consiliul celor patru” compus din președintele american Thomas Woodrow Wilson; primul ministru britanic David Lloyd George; primul ministru italian Victor Emanuel Orlando și primul ministru francez Georges Clemenceau, care erau răspunzători în luarea deciziilor cele mai importante.

În cadrul Conferinței au fost semnate tratatele ce constituiau „sistemul Versailles”:

La 28 iunie 1919 cu Germania la Versailles:

La 10 septembrie 1919 cu Austria la Saint-Germain;

La 27 noiembrie cu Bulgaria la Neuilly;

La 4 iunie 1920 cu Ungaria la Trianon;

La 10 august 1920 cu Turcia la Sevres. Acest tratat nu a fost pus în aplicare.

Prin aceste tratate, printre altele, Germania: pierdea a șasea parte din teritoriu; Alsacia și Lorena reveneau Franței; i se limita armata la 100.000 oameni; nu avea voie să dețină flotă militară; i se interzicea serviciul militar obligatoriu; era obligată la plata a 132 miliarde mărci aur ca despăgubiri de război. Austriei i se limita armata la 30.000 de oameni și revenea la granițele entice.

După cum se poate vedea, lucrările acestei conferințe erau departe de a liniști apele, ea lăsând unele probleme în litigiu și cauzând multe nemulțumiri chiar ale foștilor beligeranți. Unul dintre aceste aspecte litigioase a dus la conflictul ruso-polonez (1919 – 1921). Parte din aceste nemulțumiri au fost subliniate în lucrare, ca fiind unele din cauzele apariției și ascensiunii totalitarismului în perioada interbelică.

Ascensiunea totalitarismului în statele supuse analizei, chiar dacă în esență este asemănătoare, totuși nuanțele specifice trebuiesc amintite.

Dacă în Rusia, Germania și Italia totalitarismul s-a impus cu succes prin atragerea maselor, în Spania nu s-a întâmplat același lucru.

Totalitarismul în Rusia, Germania și Italia a avut ideologii distincte prezentate în lucrări de căpătâi: Ce-i de făcut a lui Lenin alături de teoriile marxist-leniniste, Mein Kampf a lui Hitler și Doctrina Fascismului a lui Mussolini. În Spania nu se poate vorbi de așa ceva.

În cele trei state amintite au existat partide unice care au condus având în frunte lideri animați de un puternic cult al personalității și o dorință de nestăvilit în a deține puterea absolută. În Spania nu a existat un partid unic, dar cultul personalității și dorința de putere le găsim și la Franco.

Toate regimurile au suprimat libertățile democratice și cetățenești, au călcat în piciaore drepturile omului, au recurs la represiuni. Exterminări în masă au făcut comuniștii și naziștii, mai puțin fasciștii, și mai puțin regimul lui Franco.

Controlul tuturor domeniilor sociale și implicarea în artă cultură, știință, o întâlnim la cote înalte în Rusia, Germania și Italia, mai puțin în Spania.

În Rusia proprietatea privată a fost înlocuită de proprietatea colectivă, iar în Spania totalitarismul a avut un caracter traditionalist.

Expansiunea teritorială s-a manifestat cu un deosebit aplomb în Germania și Italia, mai moderat în Rusia și aproape deloc în Spania.

În URSS s-au fragmentat si a distrus toate organismele sociale traditionale, a fost blocată apariția altora noi, orice formă de activitate umană fiind supusă controlului centralizat, în timp ce în Germania și Italia ordinea economică și structura socială au rămas din lipsă de timp neschimbate.

Consolidarea cu adevărat a regimului autoritar sub toate aspectele sale s-a făcut într-o formă completă în URSS. Germania și Italia nu au mai avut timp pentru a-l transforma într-un mecanism complex.

În final se poate afirma că totalitarismul rămâne un mod de guvernare și conducere în contradicție cu libertățile democratice, principiile liberale și cu drepturile omului cu alte cuvinte “dăunează libertății și afirmării individului” luat ca membru al societății.

Bibliografie selectivă:

Alpert, Michael (2004). A New International History of the Spanish Civil War.

Anna Maria Sigmund, Dictator, demon, demagog:

Beevor, Antony (2006). The Battle for Spain: The Spanish Civil War 1936 – 1939.

Beevor, Antony (2001 reissued). The Spanish Civil War.

Bennett, Scott (2003). Radical Pacifism: The War Resisters League and Gandhian Nonviolence in America, 1915 – 1963.

Brenan, Gerald (1990, reissued). The Spanish labyrinth: an account of the social and political background of the Civil War

Cox, Geoffrey (1937). The Defence of Madrid.

Doyle, Bob (2006). Brigadista – an Irishman's fight against fascism.

Ewan Murray, Shut Up: Tale of Totalitarianism (2005)

Francis, Hywel (2006). Miners against Fascism: Wales and the Spanish Civil War.

Franz Borkenau The Totalitarian Enemy,

Giovanni Sartori, The Theory of Democracy Revisited

Graham, Helen (2002). The Spanish republic at war, 1936 – 1939.

Greening, Edwin (2006). From Aberdare to Albacete: A Welsh International Brigader's Memoir of His Life.

Guy Hermet with Pierre Hassner and Jacques Rupnik, Totalitarismes

Hannah Arendt, The Origins of Totalitarianism

J. L. Talmon, The Origins of Totalitarian Democracy, (1952)

Jeane Kirkpatrick, Dictatorships and Double Standards: Rationalism and reason in politics (1982)

John A. Armstrong, The Politics of Totalitarianism

Juan Linz and Alfred Stepan, Problems Of Democratic Transition And Consolidation: Southern Europe, South America, And Post-Communist Europe,

Karl Dietrich Bracher “The Disputed Concept of Totalitarianism,” pages 11 – 33 from Totalitarianism Reconsiderededited by Ernest A. Menze

Leonard Schapiro, Totalitarianism

Ludwig von Mises, Omnipotent Government: The Rise of the Total State and Total War (1944)

Michel Foucault, The Birth of Biopolitics

Pipes, Richard (1995), Russia Under the Bolshevik Regime,

Robert Jaulin L'Univers des totalitarismes

Richard J. Evans, Al Treilea Reich, volumul I (Editura Rao, București, 2010)

Slavoj Žižek, Did Somebody Say Totalitarianism?

Stanley G. Payne, A History of Fascism

Tărâmul morții. Europa între Hitler și Stalin, Timothy Snyder, Editura Humanitas, 568p – recenzie

Walter Laqueur The Fate of the Revolution Interpretations of Soviet History From 1917 to the Present,.

Wolfgang Sauer, "National Socialism: totalitarianism or fascism?" pages 404-424 from The American Historical Review, Volume 73, Issue #2, December 1967.

Zheliu Zhelev, The Fascism, 1982

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Ascensiunea Regimurilor Totalitare DIN Perioada Interbelica (ID: 150948)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Ascensiunea Regimurilor Totalitare DIN Perioada Interbelica

Copyright Notice

Drept Geti Dac

Istoria Cronologica a Relatiilor Franco Romane

Istoria Romaniei. Tranzitia In Urma Lui Stalin

Rolul Frantei In Sistemul Mondial Actual

Willy Brandt Si Lansarea Ostpolitik Ului

Biografia Europeana

Copyright Notice

Similar Posts