Ascensiunea Lui Adolf Hitler 1919 1933
ASCENSIUNEA LUI ADOLF HITLER
1919-1933
CUPRINS
ARGUMENT p 3
CAPITOLUL I. p 6
COPILĂRIA ȘI TINEREȚEA LUI ADOLF HITLER 1889-1918
CAPITOLUL II p 21
CRIZA ECONOMICĂ ȘI MORALĂ A GERMANIEI
DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 1918-1923
II.1. TRATATUL DE LA VERSAILLES p 23
II.2. EVOLUȚIA GERMANIEI ÎNTRE 1918-1923 p 30
CAPITOLUL III p 41
CARRIERA POLITICĂ A LUI HITLER 1919-1923
CAPITOLUL IV p 58
REVENIREA LA STABILITATE 1925-1930
CAPITOLUL V p 75
MAREA CRIZĂ ECONOMICĂ DIN 1929-1933
V.1. ORIGINILE ȘI DECLANȘAREA CRIZEI p 75
V.2. CONSECINȚELE CRIZEI ECONOMICE ÎN EUROPA p 80
V.3. CONSECINȚELE CRIZEI ECONOMICE ÎN GERMANIA p 88
CAPITOLUL VI p 93
ASALTUL FINAL SPRE PUTERE
CONCLUZII p 111
BIBLIOGRAFIE p 118
ARGUMENT
Marile evenimente ale umanității au tendința de a fi strivite de trecerea constantă și ireversibilă a timpului istoric. Orice civilizație, fenomen, revoluție sau ideologie, deși comportă un impact durabil în raport cu prezentul de care se ciocnesc, părăsesc scena, mai mult sau mai puțin discret, acoperite de uitare sau, cel mult regrete. Ce s-ar fi întâmplat cu nivelul de cunoaștere al civilizației grecești, de pildă, dacă nu ar fi existat tenacitatea lui Schliemann, de a continua să alerge după ceea ce părea a fi fantasmele mitice ale poemelor homerice, valorizând și redând circuitului istoric o componentă fundamentală pentru înțelegerea epocilor conexe războiului troian? Mari imperii ale lumii au alunecat în desuetudine, s-au prăbușit, au fost înlocuite, transformate sau continuate, dar trecerea lor în abis s-a dovedit de regulă, definitivă. Imaginarul colectiv este alcătuit, în bună măsură din memorie, ca și din absența memoriei.
Posteritatea poate fi, în pofida acestui fapt, obținută pentru eternitate, prin cel puțin două modalități. În primul rând, prin canale oficiale, statale, care prin comemorări, procesiuni, simboluri reușesc să mențină viu interesul pentru evenimentele marcante din trecutul unor comunități și în al doilea rând, prin cercetarea istorică care încearcă să analizeze, să dezvăluie și să înțeleagă rațiunile sau mecanismele ce pun în mișcare istoria, dincolo de actualitatea lor sau de relevanța pe care acestea o generează în raport cu generațiile prezente. În fapt, obiectivitatea pe care se sprijină cercetarea istorică provine tocmai din distanța ce se așează între timpul istoric supus interogării și prezentul în care aceasta are loc. Pentru ca autopsia să fie posibilă este necesar să existe un corp neînsuflețit și nu doar muribund. Aceasta este și una din dificultățile pe care le presupune studiul istoriei contemporane. O apropiere prea evidentă față de obiectul cercetării are darul de a produce distorsionări, inexactități sau, nu în ultimul rând, o prezentare impregnată de subiectivism. În plus, emoțiile și sensibilitatea legate de acesta cauzează reacții de respingere și neîncredere la adresa emițătorului și a operei sale.
În acest context, unde trebuie plasat fenomenul nazist, la marginea actualității istorice ca fenomen care are darul de a produce încă traume sau angoase morale, sau ca un proces încheiat în mod categoric și imposibil de resuscitat, oferindu-se în acest mod analizei istorice?
Pe de o parte, din punct de vedere cronologic, este drept că trecerea timpului face din perioada nazistă în istoria Europei un fenomen care poate fi descompus și reconstituit din perspectivă istorică, pe de altă parte, unicitatea și actualitatea crimelor Germaniei hitleriste au drept consecință prudența cu care cercetătorii se apropie de istoricizarea lor. Chiar și în aceste condiții, nici un regim din istorie nu a fost atât de mult descris, prezentat și analizat în istoriografie așa cum a fost fenomenul nazist.
Hitler și Partidul Național-Socialist German au avut șansa extraordinară pentru evoluția lor de a îmbina esența unui regim totalitar cu cele mai înaintate mijloace de comunicare din istorie, în epoca respectivă și au știut, într-adevăr să transforme ansamblul acestor canale de comunicare într-una din cele mai performante mașinării de propagandă din istorie. Spre deosebire de comuniștii sovietici, care, în pofida faptului că își cultivau și întrețineau o dimensiune mitologică, nu își consumau energiile pentru a încerca să explice poporului modul în care înțelegeau să îl conducă, naziștii au dorit un consens veritabil între regimul pe care îl întruchipau și cetățenii pe care îi reprezenta. În plus, marile proiecte pe care Hitler le-a gândit și chiar a reușit să le pună în practică, printre care cel mai important a fost cel de readucere a Germaniei la statutul de cel mai puternic stat de pe continent, ar fi fost mult mai greu de realizat, dacă ele nu erau cunoscute de masele largi ale poporului german, care își exprimau prin aceasta, girul moral asupra lor.
Din aceste motive, atracția față de studierea perioadei respective se dezvăluie de la sine. Pentru că, oricât ne-am strădui, la o primă vedere pare paradoxal faptul că o națiune atât de puternică ca cea germană, cu o tradiție culturală și ideologică extrem de bine conturată, a reușit să cadă atât de ușor în capcana pusă la cale de un grup demagogic și incapabil, al cărui lider era un biet utopic cu o calitate bună a discursului, dar măcinat perpetuu de propriile obsesii și contradicții. Nu numai simplul fapt al votului popular acordat partidului nazist uimește, ci și modul în care societatea germană interbelică s-a aliniat în siajul unei mișcări fanatizate de ură și care își fundamenta existența pe ideologia rasială ce presupunea exterminarea în masă a adversarilor seculari ai spiritului german. Chiar dacă un regim totalitar își poate impune, prin forță, politicile, nu acesta este cazul în Germania, unde o bună parte a populației a aderat necondiționat la practica politică nazistă. Care să fi fost, totuși, cauza? O regăsim în revenirea internă din punct de vedere economic al Germaniei, în refacerea puterii armate și a prestigiului extern, în anexarea furibundă de teritorii sau, chiar în xenofobie și antisemitism?
Inevitabil, orice analiză asupra traseului instituțional și ideologic al fenomenului nazist din perioada interbelică este obligată să țină seama de trauma extraordinară pe care a cunoscut-o Germania odată cu declanșarea primului război mondial. Acest eveniment fondator al secolului al XX-lea este catalizatorul tuturor celor care au urmat, atât pe plan general european: marea criză economică, al doilea război mondial, instalarea sau consolidarea regimurilor totalitare cu toate consecințele cunoscute. Din aceste motive, analiza noastră și-a propus să urmărească, în paralel, evoluția Germaniei din perioada interbelică cu dezvoltarea Partidului Național-Socialist, care se va ipostazia în unic salvator al națiunii germane. Din motive evidente, personalitatea și evoluția lui Adolf Hitler se așează în centrul acestei istorii, întrucât fără Hitler, atât istoria Germaniei și a Europei cât și fizionomia partidului nazist ar fi arătat altfel. Mai presus de toate, orice lucrare care își propune să analizeze fenomenul nazist trebuie în mod necesar să se constituie într-un teribil avertisment asupra a ceea ce poate să se întâmple atunci când absența rațiunii se întâlnește cu fanatismul și intoleranța deasupra unei țări aflate în derivă existențială. Nu numai că evenimentele care au fost posibile din cauza nazismului nu trebuie să se mai repete, dar ele nu trebuie niciodată să se scufunde invariabil în uitare, pentru că uitarea aduce întotdeauna cu sine nepăsarea. Ori nepăsarea, ignoranța reprezintă terenul fertil pe care se înalță tocmai semințele ideologiilor extremiste și în fond, cauza primară pentru care a fost posibil nazismul. Ce poate fi mai adevărat decât ceea ce, cu două secole în urmă, tot în urma a ceea ce părea să fie un cataclism, observa Edmund Burke: „Pentru ca răul să triumfe este suficient ca cei buni să nu facă nimic”.
CAPITOLUL I
COPILĂRIA ȘI TINEREȚEA LUI ADOLF HITLER
1889-1918
Adolf Hitler s-a născut în anul 1889, într-o regiune din nordul Dunării, la distanță mică de Viena, în extremitatea de nord-vest a Austriei Inferioare, învecinată cu Boemia, a căror locuitori nu aveau o reputație pozitivă. Hitler însuși avea să scrie: „o predestinare fericită a făcut să mă nasc la Braunau-am-Inn, târgușor așezat la granițele a celor două state germane, a căror nouă contopire ni se pare a fi misiunea fundamentală a vieții noastre, care trebuie urmărită prin toate mijloacele.” Din nefericire în pofida relatării din autobiografia sa, reconstituirea primilor ani din viața viitorului Führer este dificilă, din cauza inerentului subiectivism pe care acesta l-a împregnat lucrării sale ceea ce a dus la distorsiunea evenimentelor respective.
Tatăl lui Hitler, Alois, născut la 7 iunie 1837, în satul Strones, ca fiu ilegitim al Mariei-Anna Schicklgruber, avusese o evoluție ascendentă pe scara socială și economică, în momentul când copiii lui au început să apară pe lume. Acesta a lucrat la Ministerul austriac de finanțe, iar din 1864, a primit un post la vamă, devenind responsabil vamal în 1870 și inspector vamal în 1875, ceea ce a permis familiei sale să cunoască un standard de viață relativ prosper. Mama lui Adolf Hitler, Klara Pölzl provenea dintr- o familie numeroasă, din care au supraviețiut doar trei copii, era de condiție modestă, ajungând în 1876 să lucreze ca servitoare în gospodăria lui Alois Hitler. Alois și Klara s-au căsătorit în 1885, având nevoie de o dispensă din partea bisericii, întrucât oficial erau veri de gradul al doilea.
În pofida faptului că familia lui Hitler reușea să se încadreze din punct de vedere material clasei de mijloc cu un trai tipic acesteia, viața de familie nu „era atât de armonioasă și de fericită. Alois a fost exemplul ideal de funcționar civil din provincie, arogant, mândru de situația sa, strict, fără simțul umorului, econom, foarte punctual, dedicat muncii sale. Era privit cu respect de membrii comunității locale. Avea însă un caracter irascibil, putându-și ieși din fire pe neașteptate. Acasă, Alois era un soț autoritar, tiranic, dominat și un tată sever, distant, despotic și adeseori, iritabil. Multă vreme după căsătoria lor, Klara nu s-a putut dezobișnui să-i spună „Unchiule”. Chiar după moartea lui, ea i-a păstrat pipele pe un raft din bucătărie, spre care arăta uneori atunci când amintea de el, parcă pentru a-i invoca autoritatea.”
În noiembrie 1898 familia Hitler s-a mutat în Leonding, un sat aflat la periferia orașul Lins, unde capul familiei achiziționase o casă și un lot de pământ. În această perioadă, Adolf care urma școala elementară, descoperă plăcerea de a citi istorie, reconstituind episoade din aceasta, împreună cu tovarășii săi de joacă. Tot în această perioadă, Hitler, lectura cu mare plăcere romanele de aventuri ale lui Karl May, despre cucerirea vestului sălbatic; de altfel mult mai târziu, în calitate de conducător al statului german, Hitler își va imagina în repetate rânduri, paralela între exterminarea indienilor și cea a slavilor din Uniunea Sovietică, germanii urmând să joace rolul de ae o dispensă din partea bisericii, întrucât oficial erau veri de gradul al doilea.
În pofida faptului că familia lui Hitler reușea să se încadreze din punct de vedere material clasei de mijloc cu un trai tipic acesteia, viața de familie nu „era atât de armonioasă și de fericită. Alois a fost exemplul ideal de funcționar civil din provincie, arogant, mândru de situația sa, strict, fără simțul umorului, econom, foarte punctual, dedicat muncii sale. Era privit cu respect de membrii comunității locale. Avea însă un caracter irascibil, putându-și ieși din fire pe neașteptate. Acasă, Alois era un soț autoritar, tiranic, dominat și un tată sever, distant, despotic și adeseori, iritabil. Multă vreme după căsătoria lor, Klara nu s-a putut dezobișnui să-i spună „Unchiule”. Chiar după moartea lui, ea i-a păstrat pipele pe un raft din bucătărie, spre care arăta uneori atunci când amintea de el, parcă pentru a-i invoca autoritatea.”
În noiembrie 1898 familia Hitler s-a mutat în Leonding, un sat aflat la periferia orașul Lins, unde capul familiei achiziționase o casă și un lot de pământ. În această perioadă, Adolf care urma școala elementară, descoperă plăcerea de a citi istorie, reconstituind episoade din aceasta, împreună cu tovarășii săi de joacă. Tot în această perioadă, Hitler, lectura cu mare plăcere romanele de aventuri ale lui Karl May, despre cucerirea vestului sălbatic; de altfel mult mai târziu, în calitate de conducător al statului german, Hitler își va imagina în repetate rânduri, paralela între exterminarea indienilor și cea a slavilor din Uniunea Sovietică, germanii urmând să joace rolul de americani ai Europei.
În anul 1900 Adolf Hitler a început cursurile ciclului secundar, la dorința tatălui său urmând să frecventeze ceea ce se numea Realschule, în dauna gimnaziului, ceea ce presupunea o importanță foarte redusă acordată studiilor clasice, de tip umanist, dar în schimb constituia o etapă necesară pentru învățământul superior de tip științific sau tehnic. Trecerea la acest tip de învățământ s-a dovedit a fi destul de dificilă pentru tânărul Hitler: distanța pe care trebuia să o străbată de acasă la școală era considerabilă, la școală nu era remarcat în mod special, prietenii erau ca și inexistenți în timp ce atenția afectoasă a vechilor profesori fusese înlocuită cu temperamentul rigid și distant al celor noi.
În aceste condiții, previzibil, sentimentele lui Hitler la adresa școlii și profeorilor a căpătat tendințe accentuate de respingere, ceea ce l-a determinat să afirme că a părăsit școala încărcat de o „ură primitivă” precum și să ridiculizeze repectiva intituție de învățământ precum și pe profesorii săi. În schimb, singurul profeor apreciat într-adevăr de tânărul Adolf, cel de istorie, primește o apreciere extrem de măgulitoare în autobiografia acestuia: „Întreaga mea viață a fost poate hotărâtă de faptul că am avut un profesor de istorie, care înțelegea, ca puțini alții, importanța primordială care trebuie acordată acestor considerațiuni la predare și examinare: Doctorul Leopold Poetsch, de la Realschule din Linz era personificarea ideală a acestui procedeu. Era un bătrân demn, cu o înfățișare hotărâtă, dar plin de bunătate. Verva lui scânteietoare ne capta și ne entuziasma în același timp. Nici astăzi nu îmi pot aminti fără emoție de bărbatul acela încărunțit care adesea, în toiul expunerii, ne făcea să uităm prezentul, transpunându-ne ca prin minune în trecut și făcea să învie vreo reminiscență scoțând-o din negura vremurilor. Rămâneam așezați, cu mintea luminată, emoționați până la lacrimi (…) Un astfel de profesor a făcut ca istoria să devină materia mea preferată.” Ca și în cazul multor altor personalități prezente activ în istorie, Hitler, așa cum singur a susținut, a găsit prin studiul istoriei naționale, modalitatea de a își dezvălui naționalismul fervent și fanatismul care îl însoțeau.
Această atitudine a lui Adolf Hitler la adresa școlii pe care o frecventa s-a suprapus cu evoluția negativă a divergenței de opinii între el și tatăl său, cu privire la viitoarea carieră pe care urma să o parcurgă. În mod evident, capul familiei Hitler își dorea foarte mult ca fiul său să fie admis în cadrul administrației civile, ale cărei avantaje se expuneau de la sine. În schimb, Adolf dezvoltase o reală aversiune legat de această posibilitate: „Căscam și mi se făcea rău la stomac numai când ma gândeam că o să stau într-un birou, lipsit de libertate, încetând a mai fi stăpân pe timpul meu”, avea să scrie acesta în Mein Kampf. Pe de altă parte, tânărul Adolf părea a-și fi găsit vocația în domeniul artistic: „talentul meu la desen, confirmat la Realschule, mă incita să perseverez în hotărârea mea. Nici rugămințile, nici amenințările nu au putut să o schimbe. Voiam să devin pictor și pentru nimic în lume funcționar. De altfel, cu vârsta, arătam tot mai mult interes pentru arhitectură”.
Conflictul dintre Adolf Hitler și tatăl său a crescut, cu timpul, în intensitate, cei doi situându-se pe poziții ireconciliabile; cu cât insista mai mult tatăl său cu atât mai virulent se opunea fiul ideii de carieră ca funcționar. Este evident că, pentru cineva ca Alois Hitler, care muncise foarte mult și urcase cu succes pe treptele evoluției sociale, era de neeaceptat ideea că aptitudinile artistice ar fi putut genera altceva decât un trai indolent, fără realizări majore. Nu se poate ști cum ar fi evoluat această situație din sânul familiei Hiler, cert este că, pe 3 ianuarie 1903, Alois Hitler a murit banal în timpul obișnuitului pahar de vin de dimineață. Alois își lăsa familia în urmă cu o situație materială relativ prosperă. În plus, mama lui Adolf Hitler, Karla, deși pleda pentru dorința soțului său în ceea ce privea viitorul acestuia, a preferat să se distanțeze de vechiul conflict ce îi măcinase pe cei doi și i-a dat mână liberă fiului său în privința căii de urmat.
Rezultatele școlare ale lui Adolf Hitler au continuat să se înrăutățească în această perioadă, ceea ce, oricum, îl îndepărta pe acesta de posibilitatea unei cariere civile în administrație. În 1905, sub pretextul unei boli, fie falsă, fie reală, dar exagerată, Adolf a reușit să își convingă mama că nu mai era apt să urmeze cursurile școlare, renunțând cu bucurie la învățătură pentru totdeauna, în pofida faptului că nu avea cea mai mică idee asupra a ceea ce avea să facă în viitor, următorii doi ani din viața lui Hitler sunt mai puțini cunoscuți, mai ales că acesta preferă să îi treacă sub tăcere în biografia sa. Ian Kershaw presupune că această perioadă a fost, totuși, una dintre cele mai prielnice pentru tânărul Hiler: „în acești doi ani Adolf a dus o viață de parazit, întreținut, îngrijit și răsfățat de o mamă iubitoare și având camera proprie în apartamentul confortabil din Humboldstrase din Linz, în care familia se mutase în iunie 1905. Mama, mătușa Johanna și surioara lui, Paula, se îngrijeau de tot ce-i trebuia, spălând, dereticând și gătind pentru el. Mama i-a cumpărat chiar un pian, la care Adolf a luat lecții vreme de patru luni, între octombrie 1906 și ianuarie 1907. Ziua, el își petrecea timpul desenând, pictând, citind sau scriind poezie; serile erau rezervate mersului la teatru sau la operă; restul timpului, visa cu ochii deschiși închipuindu-și că, în viitor, va fi un mare artist. Stătea până târziu noaptea și dormea mult dimineața. Nu avea un țel anume. Stilul de viață îndoielnic, grandoarea fantasmelor, lipsa obișnuinței de a lucra sistematic, trăsături care îl vor caracteriza pe Hitler mai târziu, pot fi observate în acești doi ani petrecuți la Linz”.
În 1907, mama lui Adolf Hitler, Klara, a murit în urma unei grave boli de cancer mamar, pentru care fusese operată în prima lună a anului respectiv, Adolf dovedind o abnegație deosebită în îngrijirea mamei sale, la care a ținut enorm și pe care a imaginat-o mereu în tonuri pozitive, lucru vizibil inclusiv în scrierile sale. Dispariția mamei sale nu l-a clintit pe Adolf Hiler din decizia sa de a pleca la Viena pentru a susține examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase. De altfel, în 1906, Hitler reușise să viziteze capitala Imperiului Austro-Ungar, timp de mai multe săptămâni, în calitate de turist care admiră obiectivele culturale, impresionante de altfel, ale Vienei. Având o încredere exagerată în forțele proprii (Hitler se considera, de departe, cel mai bun desenator de la Realschule), tânărul Adolf a suferit un adevărat șoc atunci când a aflat că picase examenul de admitere. După o discuție lămuritoare cu rectorul Academiei, Hitler se decide să renunțe la școala de pictură, pentru care se părea că nu avea aptitudini reale și să urmeze o carieră de arhitect: „Am părăsit foarte abătut Palatul Hansen din Schiller Platz, îndoindu-mă de mine însumi pentru prima oare în viața mea. Căci cele auzite în legătură cu aptitudinile mele îmi dezvăluiau brusc, într-o străfulgerare neașteptată, discordanța pe care o resimțeam deja de mult, fără să-mi pot da exact seama de natura și cauzele ei. Atunci, în câteva zile, m-am și văzut arhitect”. Cu toate acestea, afirmațiile respective asupra revelației carierei de arhitect par exagerate întrucât, în anul următor, Hitler va susține examenul de admitere tot în cadrul școlii de pictură, de asemenea fără succes. Cert este că eșecul admiterii la Academie va greva puternic asupra tânărului Hitler, fiind cel puțin o puternică lovitură dată orgoliului său fapt pentru care nu va menționa nereușita sa nici familiei, nici prietenului cel mai bun, August Kubizek, „Gustl”.
„Sărăcia și realitatea dură, avea să scrie Hiler mai târziu, m-au obligat în acel moment să iau rapid o hotărâre. Puținele fonduri ale familiei fuseseră aproape în întregime epuizate de boala gravă a mamei; pensia de orfan ce îmi era alocată nu îmi ajungea ca să trăiesc și trebuia să îmi câștig eu însumi existența cu orice chip.” Când, a continuat el, după moartea mamei, s-a întors la Viena pentru a treia oară, acum pentru a rămâne acolo câțiva ani, și-a recăpătat vechea atitudine sfidătoare și hotărâtă, obiectivul lui fiind limpede de această dată: „Voiam să devin arhitect, iar dificultățile întâmpinate făceau parte din categoria celor ce trebuie înfrânte și nu din a celor în fața cărora capitulezi”. El a afirmat că era hotărât să treacă peste obstacole, după exemplul tatălui său, care, prin eforturi proprii, a ajuns dintr-un om sărac în poziția de funcționar guvernamental.
În pofida acestei profesiuni de credință, întoarecerea lui Adolf Hitler în Viena, în iarna anului 1908, nu a fost însoțită, așa cum ar fi fost firesc, de energia necesară care să subsumeze toate eforturile acestuia îndeplinirii visului său declarat. Dimpotrivă, tănârul Adolf a continuat să se complacă într-o existență de tip boem, marcată de indolență, trândăvie și urmărirea plăcerilor facile pe care le practicase și înainte de moartea mamei sale. În plus, a reușit să convingă pe părinții prietenului său, Kubizek să îi permită acestuia sosirea la Viena pentru a studia muzica în dauna lucrului pe care acesta îl făcea în atelierul de tapițerie al familiei sale.
Cu toate că perspectivele și circumstanțele existenței sale se schimbaseră dramatic, stilul de viață al lui Adolf Hitler, care ducea un trai alunecos într-o lume fantastică plină de egoism, a rămas același. Însă trecerea de la provincialismul confortabil al Linzului la creuzetul politic și social al Vienei a reprezentat oricum un proces crucial. Experiențele din capitala austriacă aveau să lase o urmă de neșters în sufletul tânărului Hitler și să influențeze în mod decisiv prejudecățiile și fobiile acestuia. De altfel, este neîndoielnic faptul că orașul imperial Viena, culme a culturii și sensibilităților epocii, dar și arenă a tensiunilor politice și sociale ce caracterizau începutul de secol XX, avea să contribuie, de asemenea, de o manieră categorică la formarea spirituală a tânărului Adolf Hitler.
Chiar dacă dispunea de un venit decent în perioada petrecută alături de prietenul său, Kubizek, ar fi greșit să se presupună că Adolf Hitler a cunoscut ceea ce înseamnă un trai de lux. De pildă, condițiile locative sau alimentația erau printre cele mai deplorabile: „Districtul al șaselea al Vienei, situat în apropiere de Westbahnhof, unde se găsea Stumpergasse, era un cartier neatrăgător, cu străzi lugubre, neluminate și blocuri dărăpănate, învăluite în fum și funingine, având curți interioare întunecoase. Chiar Kubizek a fost consternat de unele locuințe pe care le-a văzut atunci când căuta o cameră în ziua următoare venirii la Viena. Iar locuința pe care el și Adolf au ajuns să o împartă era o cameră mizerabilă care duhnea a parafină, cu tencuiala crăpată decojindu-se de pe pereții igrasioși, cu mobilă și paturi pline de gândaci. Stilul de viață era unul modest. Se cheltuia puțin cu mâncarea și băutura. Adolf nu era vegetarian pe atunci, dar hrana lui zilnică consta de obicei în pâine cu unt, budinci dulci și adeseori, după-amiază, o prăjitură cu mac sau nuci. Uneori pleca în oraș fără sa mănânce nimic. Când mama lui Gustl trimitea un pachet cu alimente la fiecare două săptămâni era un adevărat festin. Adolf bea de regulă lapte, iar uneori suc de fructe, dar nu alcool. De asemenea, nu fuma. Singurul lui lux era opera.”
În pofida faptului că sunt marcate de subiectivism și conțin inexactități flagrante, amintirile tovarășului de viață al lui Hitler din această perioadă, Kubizek, îi fac un portret al tânărului Hitler, ale cărui trăsături de caracter se pot recunoaște privind retrospectiv, în conducătorul de partid și dictatorul de mai târziu. Stilul de viață indolent, însoțit însă de entuziasmul obsedant și de energia absorbită de fanteziile sale, dilentantismul, lipsa simțului realității și al măsurii, spiritul autodictat autoritar, egocentrismul, intoleranța neobișnuită, accesele de mânie și exploziile de furie, diatribele veninoase revărsate asupra tuturor lucrurilor și persoanelor care împiedicau ascensiunea marelui artist, toate acestea pot fi regăsite în portretul făcut de Kubizek tânărului Hitler ajuns la vârsta de nouăsprezece ani. Eșecul înregistrat la Viena îl transformase pe Hitler într-un tânăr furios și frustrat, aflat tot mai mult în conflict cu lumea din jurul său. Cu toate acestea, nu era încă acel Hitler care se va înfățișa pe deplin privirilor după 1919 și ale cărui idei politice se vor etala pregnant în Mein Kampf.
Din punct de vedere material, a fost o perioadă cumplită pentru Adolf Hitler, silit să muncească pe o perioadă de cinci ani ca muncitor necalificat și apoi, ca zugrav, doar pentru a își putea asigura subzistența, „subzistență redusă, scrie Hitler, ce nu îmi putea astâmpăra nici măcar foamea cronică. Fiindcă foamea era pe atunci paznicul fidel care nu mă părăsea niciodată, tovarășa care a împărțit totul cu mine”. În săptămâna premergătoare Crăciunului din anul 1909, tânărul Adolf atinsese limita cea mai de jos, devenind de nerecunoscut: slab și murdar, cu haine mai mult decât uzate, acesta căuta un refugiu într-un mare azil deschis de curând, destinat persoanelor fără adăpost, într-o zonă aflată nu departe de Palatul Schonbrum. De altfel, Hitler mai fusese nevoit să doarmă în condiții improprii, chiar și sub cerul liber, atunci când condițiile o impuneau. „Declinul social al mic-burghezului atât de temător să se alăture proletariatului era total, arată Kershaw. Pretinsul geniu artistic de douăzeci de ani se alăturase vagabonzilor, bețivilor și cerșătorilor din pătura inferioară a societății”.
În această perioadă, Hitler l-a cunoscut pe Reinhold Hanisch, care, ulterior, avea să prezinte mărturii asupra acestei perioade din viața tânărului Adolf, deși majoritatea istoricilor nu au acordat un mare credit afirmațiilor acestuia. Hanisch era un infractor mărunt, ce se pretindea a fi drept desenator, dar care prestase diverse slujbe mărunte într-un larg areal geografic, de la Berlin până la Viena. Cert este că Hanisch, aflând de talentul lui Hitler l-a convins pe acesta să ceara o sumă de bani familiei sale pentru a porni o mică afacere: este vorba de picturi cu imagini din Viena pe care Hitler urma să le vândă și să împartă cu noul său prieten încasările. Prin faptul că Hitler a primit o importantă suma de la mătușa sa și a putut să demareze acest experiment, perioada cea mai grea din viața sa părea că trecuse, în sfârșit. De pildă, Hitler a avut posibilitatea să se mute din azilul de la Meidling la Pensiunea Bărbaților, un stabiliment respectabil, cu circa 500 de locatari, indivizi de formație diversă, precum funcționari, ofițeri în rezervă sau chiar foști profesori universitari. Locația respectivă a însemnat un real progres față de celelalte pe care Hitler fusese nevoit să le frecventeze, fiind dotată cu o cantină, bucătărie, toalete și dulapuri, băi, dar și un atelier de cizmărie, unul de croitorie, spălătorie și chiar o mică bibliotecă însoțită de o sală de lectură.
Chiar și după dispariția prietenului său, Hanisch, care avea rolul de a vinde picturile realizate de Hitler, existența acestuia pare să se fi stabilizat. În anii 1912-1913 Hitler încă mai locuia la Pensiunea Bărbaților, devenind un membru recunoscut al comunității și o figură centrală a grupului său. Chiar dacă veniturile obținute din vânzarea picturilor sale erau relativ modeste, tânărul Adolf compensa prin simplitatea traiului său și neexpunerea la vicii. Ca urmare a atmosferei din cadrul Pensiunii, unde se discuta multă politică și se aruncau opinii, Hitler se manifestă virulent la adresa iezuiților și „roșilor”, adică social-democraților, a căror internaționalism declarat nu cadra cu fanatismul naționalist dezvoltat de tânărul Adolf Hitler.
În Mein Kampf, Hitler a început să sublinieze lupta dură pentru existență dusă de „parvenit”, care se ridicase prin „forțe proprii în viață de la starea sa anterioară la una superioară”, ce „ucide orice milă” și distruge „sensibilitatea față de nenorocirea celor rămași în urmă”. Aceasta plasează în context interesul manifestat de el pentru „chestiunea socială” în perioada petrecută la Viena. Din cauza sentimentului de superioritate puternic înrădăcinat în ființa sa, departe de a stârni în el compansiune față de cei nevoiași și dezavantajați, „chestiunea socială” a însemnat pentru el găsirea unor țapi ispășitori care să explice propria sa degradare precum și propriul său declin social. „Atrăgându-mă în sfera sa de influență, scria Hitler, chestiunea socială nu părea a mă invita la studiu, ci la a o experimenta pe propria-mi piele”.
Munca pe șantier, contactele cu muncitorii, înțelegerea mecansimului sindical, manifestațiile puse la cale de social-democrați, adesea violente, l-au determinat pe Hitler să aprofundeze noțiunea de social-democrație, a cărei doctrină a pretins că a înțeles-o complet în doi ani. „Am înțeles, scrie Hitler, infamul terorism intelectual exercitat de această mișcare în special asupra burgheziei care, nici moral, nici fizic, nu e în stare să respingă asemenea atacuri. Tactica social democrației constă în a face să se reverse, la un semnal dat, o adevărată ploaie de minciuni și de calmonii asupra adversarilor care i se par cei mai redutabili, până ce nervii lor sunt distruși și se supun mârșăviei, cu speranța nebună că își vor redobândi liniștea”. Interesant este că, acum, Hitler descoperă importanța terorii fizice folosite în scopul subminării adversarului politic, tactică care va servi din plin construcției politice conduse de Hitler. „Am înțeles, scrie acesta, importanța terorii fizice exercitate de mulțime asupra individului. (…) Cu cât învățam să cunosc mai bine metodele terorii fizice, cu atât creștea indulgența mea față de mulțimea care o îndura. Mulțumesc suferințelor mele de atunci ca m-au redat poporului meu și m-au învățat să deosebesc conducătorul de victime”.
De la ura puternică resimțită la adresa unei ideologii politice la cea față de dușmanul de rasă nu a mai fost decât un singur pas, astfel că Hitler a putut să contopească într-un tot unitar țintele sale preferate de mai târziu, cel puțin din punctul de vedere al politicii domestice: socialiștii și evreii. Tonul lui Hitler asupra acestui subiect este mai mult decât elocvent: „…presentimente neliniștitoare și o teamă apăsătoare au pus stăpânire pe mine. Mă aflam în prezența unei doctrine inspirate de egoism și de ură, calculată în așa fel încât să reporteze fără greș victoria, dar al cărui triumf avea să dea omenirii o lovitură mortală. Descoperisem între timp raporturile existente între această doctrină distrugătoare și caracterul specific al unui popor care îmi rămăsese până atunci, ca să zic așa, necunoscut. Numai cunoașterea a ceea ce sunt evreii oferă cheia țelurilor ascunse, prin urmare urmărite în realitate de social democrație (subl. în text). A cunoaște acest popor înseamnă a scoate de pe ochii noștri legătura de idei false care ne orbesc în privința scopurilor și intențiilor acestui partid; printre declamațille sale nebuloase și încâlcite legate de problema socială mijește figura grotescă și făcând grimase a marxismului”.
În rândul istoricilor rămâne insuficient lămurit momentul care l-a determinat pe Adolf Hitler să devină un antisemit atât de feroce, obsedat de dispariția, până la exterminarea fizică a evreilor. Din nou, potrivit scrierilor lui Hitler, acesta pretinde că, până la sosirea sa la Viena era străin de aceste simțăminte la adresa evreilor. Într-adevăr, atmosfera din capitala austriacă e mai mult decât probabil să fi contribuit în mod categoric la cristalizarea unor sentimente atât de puternice de ură, dusă până la paroxism, prin contactul cu influenta presa antisemită de aici sau prin atitudinea unor importanți demnitari austriaci, precum primarul Karl Luger, notoriu antisemit, pe care Hitler îl admira foarte mult. Printre alte episoade care i-au deschis ochii asupra pericolului evreiesc, Hitler descrie unul foarte sugestiv, care l-a determinat să mediteze intensiv la ceea ce reprezintă evreii, mai ales în opozițe cu germanul, obligatoriu mitic și pur, în viziunea acestuia: „A venit o vreme când nu mai mergeam orbește, ca în primele zile, pe străzile uriașului oraș și când ochii mi se deschiseseră spre a vedea nu doar clădirile, ci și oamenii. Într-o zi, pe când traversam orașul vechi, am întâlnit pe neașteptate un personaj în caftan lung, cu părul negru, cârlionțat. Acesta este tot un evreu? Iată care mi-a fost primul gând. La Linz ei nu aveau această înfățișare. L-am examinat pe furiș și cu prudență, dar pe măsură ce cercetam acest obraz străin și îi scrutam fiecare trăsătură, întrebarea dintâi lua în mintea mea o altă formă: Aceste este tot un german?”
Nu există dovezi concludente că Hitler ar fi fost profund antisemit în momnetul în care s-a despărțit de vechiul său prieten, Kubizek, în vara lui 1908. De altfel, Hitler însuși a declarat că a devenit antisemit la aproximativ doi ani de la sosirea lui la Viena. Se poate plasa, atunci, această schimbare între plecarea lui Kubizek și degradarea lui profundă, al cărei rezultat a fost transformarea sa într-un vagabond? Toamna lui 1909, când Hitler ajunsese într-o stare de sărăcie cruntă, ar putea părea momentul potrivit pentru căutarea unui țap ispășitor și găsirea lui în persoana evreului. Pe de altă parte, așa cum susținea în Mein Kampf, Hitler avusese în perioada sa vieneză numeroase ocazii de a se „documenta” pe această temă.
Cei trei ani petrecuți de Hitler în Pensiunea Bărbaților i-au oferit cu siguranță toate șansele să studieze ziarele, broșurile și literatura ieftină antisemită, extrem de răspândită în această perioadă. Lăsând însă la o parte faptul că această cronologie nu se potrivește cu afirmația făcută de Hitler, potrivit căreia el s-ar fi schimbat după doi ani de la sosirea la Viena, Karl Hanisch a ținut să evidențieze concepțiile solide ale lui Hitler cu privire la „iezuiți” și la „roșii”, dar nu face nici o referire la ura față de evrei. Cu siguranță că Hitler s-a implicat în discuțiile despre evrei purtate în Pensiunea Bărbaților, însă, potrivit relatărilor lui Hanisch, punctul său de vedere nu era nici pe departe negativ. În fapt, Hanisch pretindea că l-a auzit pe Adolf Hitler exprimându-se admirativ la adresa evreilor pentru rezistența dovedită în fața persecuțiilor, lăudând poezia lui Heine și muzica lui Mendelssohn și Offenbach, exprimându-și opinia că evreii au fost prima națiune civilizată prin faptul că au renunțat la politeism pentru a crede într-un singur Dumnezeu, dând vina pentru cămătărie mai mult pe creștini decât pe evrei și considerând ilogică tipica taxă antisemită percepută pentru sacrificiul ritual evreiesc. Așadar, pentru perioada vieneză, nu există o confirmare contemporană certă a antisemiitismului paranoic al lui Hitler. În realitate, dacă este să se pună bază pe afirmațiile lui Hanisch, Hitler nu a fost niciodată antisemit în acea perioadă. Mai mult decât atât, nici camarazii apropiați ai lui Adolf Hitler din timpul Primului Război Mondial nu își amintesc ca el să fi exprimat opinii antisemite notabile. Se pune atunci întrebarea dacă Hitler nu a inventat cumva „convertirea” sa la antisemitism în perioada vieneză despre care vorbește în Mein Kampf, dacă, de fapt, ura sa patologică față de evrei nu s-a născut decât ca o consecință a pierderii războiului, în 1918-1919.
În pofida faptului că Adolf Hitler intenționa, așa cum anunțase, să părăsească Viena pentru a studia la Academia de Arte din Munchen, șederea lui în capitala imperială s-a prelungit din cauza a două evenimente. În primul rând, Hitler împlinea 24 de ani pe 20 aprilie 1913, ceea ce îl îndreptățea să primească partea de moștenire a tatălui său, care nu putea fi însușită decât odată cu atingerea acestei vârste. Tribunalul Districtual din Linz a hotărât ca Hitler să primească suma de 819 coroane și 98 helleri, la care se adăuga dobânda de 652 de coroane, o sumă considerabilă pentru timpul respectiv și care i-a permis traiul în continuare, fără prea multe probleme. În al doilea rând, hotărârea lui Hitler de a eluda luarea în evidență pentru satisfacerea stagiului militar, încă din 1909, îi putea crea acestuia diverse probleme (Hitler s-a opus cu fervoare înrolării în armata unui stat pe care îl ura cu pasiune, respectiv Imperiul Austro-Ungar). De altfel, autoritățile austriece s-au sezizat de tentativa lui Hitler de a trece granița în Gemrania și l-au pus pe acesta într-o serie de dificultăți (este motivul pentru care, în Mein Kampf, Hitler indică anul plecării sale la Munchen 1912). Cert este că, pe 24 mai 1913, Adolf Hitler, însoțit doar de o valiză ușoară, și-a luat adio de la locatarii Pensiunii Bărbaților și a plecat hotărât înspre Munchen, încă o dată, încrezător în ceea ce avea să îi rezerve viitorul, precum și în forțele proprii.
Perioada vieneză din viața lui Adolf Hitler se încheiase. Aceasta a marcat pentru totdeauna personalitatea lui Hitler și „stocul fundamental de opinii personale” posedat de el. Deocamdată, aceste „opinii personale” nu se coagulaseră într-o ideologie sau „concepție despre lume” deplină. Numai circumstanțele deosebite create de război și înfrângere i-au permis unui austriac retras din societate să găsească oameni interesați de mesajul său în altă parte, în poporul țării sale de adopție.
Secolul al XX-lea s-a născut din conflict iar fundațiile sale sunt însângerate. De la 1815, omenirea, Europa în special, nu mai cunoscuse un cataclism militar de proporții. Congresul de la Viena, în ciuda imputărilor care i se pot face, a reușit să stabilizeze tipul de război generalizat în care să fie implicate în mod direct toate marile puteri. Evident, au mai avut loc războaie europene, dar ele au fost localizate și în orice caz, au avut durate relativ scurte și pierderi umane sau materiale incomparabil mai mici în raport cu ceea ce va urma. Primul război mondial este, fără doar și poate, declanșatorul tuturor evenimentelor majore din secolul XX precum revoluția rusă, al doilea război mondial sau instaurarea comunismului într-o bună parte a planetei. După acest conflict, nimic nu va mai fi așa cum se preconiza să fie.
De asemenea, omul politic, dictatorul temut și antisemitul feroce Adolf Hitler este produsul direct al primului război mondial. Fără existența acestuia și mai ales, a consecințelor sale, catastrofale pentru Germania, e greu de imaginat cum un personaj de talia lui Hitler, artist ratat cu un trai insolit, nestatornic și indolent, ar fi putut juca un rol de primă mărime în istoria, nu numai a țării sale, ci a celei universale. Scurt-circuitul care a paralizat civilizația europeană a ceea ce se numea la belle epoque a făcut posibilă trecerea de sistemul politic edificat de Bismarck și consolidat de împăratul Wilhelm al II-lea la autoritarismul sufocant și provocator închipuit de Adolf Hitler.
În orice caz, dacă ar fi să îi dăm crezare, Adolf Hitler era un adept convins al rupturilor istorice întruchipate de războaie, a căror izbucnire era dorită de acesta pentru edificarea națiunii germane și a destinului său istoric: „De ce nu am putut să mă nasc cu o sută de ani mai devreme? De pildă pe timpul războaielor de eliberare, pe când omul avea într-adevăr o oarecare valoare, chiar dacă nu avea relații? Astfel făceam reflecții amare asupra datei prea tardive a apariției mele pe acest pământ și consideram drept un tratament nedrept al soartei față de mine viitorul care mi se înfățișa, chipurile, în calm și ordine. Deja serios și atent în tinerețe, nu eram deloc pacifist și toate tentativele de a mă forma în acest sens au fost zadarnice”.
Tocmai din aceste motive, s-a spus pe bună dreptate că pentru Hitler conflictul mondial a fost ca un dar divin, acesta venindu-i mănușă. Mai ales în vara anului 1914, la începtul conflagrației, Adolf Hitler a fost unul din zecile de mii de germani munchenezi care au aprobat cu entuziasm intrarea Germaniei în război, alături de aliatul austro-ungar. „Și pentru mine acele ceasuri au fost ca o eliberare de impresiile neplăcute din tinerețe, avea să scrie Adolf Hitler. Nu îmi e rușine să spun astăzi că, transportat de un entuziasm tumultos, am căzut în genunchi și i-am mulțumit din toată inima cerului pentru că mi-a dat fericirea să pot trăi într-o astfel de epocă”.
Conform unei schițe autobiografice din 1921, Hitler scria că s-a oferit voluntar pe 5 august 1914 pentru a lupta în Regimentul 1 Infanterie Bavarez. La fel cum s-a întâmplat în cazul multor altor tineri, în acele zile dominate de haos, Hitler a fost refuzat inițial, întrucât nu se resimțea o nevoie acută de voluntari. Pe 16 august însă, i s-a cerut să se prezinte la Centrul de Recrutare VI din Munchen pentru a primi echipamentul de la Batalionul 2 Rezervă al Regimentului 2 Infanterie. La începutul lui septembrie, Adolf Hitler a fost repartizat în nou-formatul Regiment 16 Infanterie de Rezervă Bavarez (cunoscut drept „Regimentul List”, după numele primului comandant al acestuia), format în mare parte din recruți fără experiență. După câteva săptămâni de instrucție sumară, acest tip de unități se declarau apte să intre în luptă. În primele ore ale zilei de 21 octombrie, trenul militar care îl transporta pe Hitler a pornit spre câmpurile de luptă ale Flandrei.
Pe 29 octombrie, la șase zile de la sosirea în Lille, batalionul lui Hitler a cunoscut „botezul focului” pe drumul Menin din apropiere de Ypres. În scrisorile trimise de pe front lui Joseph Popp și unui amic din Munchen, Ernst Hepp, Hitler povestea că, după patru zile de luptă, numărul combatanților din Regimentul List se redusese de la 3600 la 611 oameni. Primele pierderi au fost, într-adevăr, uluitoare, reprezentând 70% din efectiv. Așa cum avea să scrie după aceea, idealismul său de început a dispărut la vederea miilor de morți și de răniți, făcând loc ideii că „viața este o luptă neîncetată, îngrozitoare”. Din acel moment, moartea avea să îl însoțească pretutindeni. Aceasta a anihilat în el orice urmă de sensibilitate față de suferința, în genere, a omului. Hitler nu a mai arătat milă și părere de rău nici măcar ca în zilele petrecute în azilul vienez. Ceea ce conta de acum înainte aveau să fie lupta, supravețuirea și biruința.
Pe 3 noiembrie 1914, Hitler a fost avansat caporal. A fost ultima sa avansare din timpul războiului, cu toate că ar fi fost de așteptat ca el să mai avanseze, cel puțin până la gradul de sergent. Ulterior, a fost propus spre avansare de Max Amman, pe atunci plutonier, devenit mai târziu magnat al presei aservită Reichului nazist, iar statul-major al regimentului a luat în considerare avansarea lui la gradul de Unteroffizier. Fritz Wiedemann, aghiotantul comandantului de regiment care, în anii 1930, a devenit unul dintre aghiotanții Fuhrerului, a mărturisit după cel de-al doilea război mondial că superiorii lui Hitler considerau că acesta nu dispune de calități reale de conducător. Pe de altă parte, este foarte probabil ca însăși Hitler să fi refuzat să fie propus spre avansare, pentru a nu fi transferat, ulterior, de la statul-major al regimentului său.
Pe 9 noiembrie Hitler a fost repartizat la statul-major al regimentului în calitate de ordonanță, unul dintre cei opt-zece curieri a căror sarcină era aceea de a duce ordine, pe jos sau cu bicicleta, de la postul de comandă al regimentului pe front, la conducătorii de batalioane și companii, aflați la câțiva kilometri distanță. În pofida faptului că Hitler nu menționează în Mein Kampf perioade în care a servit drept curier, acest fapt nu trebuie privit ca o minimalizare a pericolelor la care acesta era expus, curierii fiind adesea expuși unor pericole reale rezultate în moartea sau rănirea acestora.
Ce fel de soldat a fost Adolf Hitler? După toate dovezile și mărturiile cunoscute, a demonstrat inițiativă și curaj pe linia frontului, fiind apreciat în acest sens de superiorii săi. Era respectat de camarazi și plăcut în general, deși îi lipsea cu totul simțul umorului. De altfel, majoritatea camarazilor de război ai lui Adolf Hitler se vor regăsi mai târziu în rândurile Partidului Național-Socialist. Pe de altă parte, Hitler a demonstrat mereu un fanatism dus la extrem în ceea ce privește purtarea războiului. De pildă, el a dezaprobat cu tărie gestul spontan de prietenie dintre soldații francezi și cei germani în timpul Crăciunului din 1914. Într-o scrisoare din 5 februarie 1915, trimisă lui Ernest Hepp, Hitler avea să scrie că „Fiecare dintre noi are o singură dorință, să poată ajunge repede la socoteala finală cu banda adversă, la confruntare cu orice preț și ca aceia dintre noi care vor avea norocul să își revadă patria să o afle mai pură, curățată de infuența străină, ca, prin sacrificiul și suferința zilnică a atâtor sute de mii de germani, prin sângele vărsat aici zi de zi împotriva dușmanilor internaționali, nu numai dușmanii din afară ai Germaniei să fie zdrobiți, ci și internaționalismul nostru dinăuntru să fie nimicit. Aceasta ar însemna pentru mine mai mult decât toate câștigurile teritoriale”. Viitorul Fuhrer al Germaniei enunța, în plin război mondial, germenii viitorului program politic, ce va deveni fundația celui de-al Treilea Reich.
Între martie 1915 și septembrie 1916, Regimentul List a luptat în tranșeele de lângă Fromelles, apărând o porțiune de doi kilometri din frontul rămas imobil. În mai 1915 și iulie 1916 s-au dat lupte grele cu trupele britanice, dar, cu toate acestea, într-un an și jumătate, frontul abia a fluctuat pe o distanță de câțiva metri. Pe 27 septembrie 1916, la două luni de la luptele grele purtate în a doua bătălie de la Fromelles, când un atac al britanicilor a fost stăvilit cu multă greutate, regimentul s-a mutat la sud, iar pe 2 octombrie a fost aruncat în luptă pe Somme. După câteva zile, Hitler a fost rănit în femurul stâng în clipa în care un obuz a explodat în adăpostul curierilor, omorându-i și rănindu-i pe câțiva dintre aceștia. După ce a fost tratat într-un spital de campanie, a petrecut aproape două luni, de pe 9 octombrie până pe 1 decembrie 1916, în spitalul Crucii Roșii de la Beelitz, lângă Berlin, în condițiile în care Hitler nu mai fusese în Germania de aproape doi ani și a avut prilejul de a constata cât de mult se schimbase starea de spirit în rândul germanilor.
Hitler a ținut foarte mult să se vindece cât mai repede pentru a se putea întoarce pe front, alături de camarazii săi (de altfel, fusese oripilat să vadă în spital soldați care simulau diverse răni pentru a nu mai fi trimiși înapoi). În cele din urmă, s-a întors pe 5 martie 1917, regimentul aflându-se pe o poziție nouă, la câțiva kilometri spre nord de Vimy. În vară, acesta a revenit pe poziția de lângă Ypres, unde luptase cu aproape trei ani în urmă, pentru a contracara marea ofensivă lansată în Flandra de britanici la mijlocul lui iulie 1917. Decimat în urma luptelor grele, regimentul a fost înlocuit la începutul lui august și transferat în Alsacia. La sfârșitul lui septembrie 1917, Hitler și-a luat pentru prima dată permisie, dar a preferat să plece la Berlin, în loc de Munchen, unde a stat la părinții unuia dintre camarazii săi.
Pe 4 august 1918, Adolf Hitler a primit Crucea de Fier, Clasa I, eveniment destul de rar în cazul unui caporal, de la comandantul regimentului, maiorul von Tubeuf, dar, ironia sorții, el a trebuit să mulțumească pentru propunere unui ofițer evreu, locotenentul Hugo Gutmann. La mijlocul lunii august 1918, Regimentul List a fost mutat la Cambrai pentru a ajuta la contracararea ofensivei britanicilor de lângă Bapaume, iar după o lună s-a întors din nou în luptă în vecinătatea localităților Wytschaete și Messines, dar, de această dată, Hitler a stat departe de câmpul de luptă. În această perioadă, gazele de luptă au început să fie folosite pe scară largă în acțiunile ofensive, iar mijloacele de apărare împotriva lor erau insuficiente și primitive. Asemenea altora, și Regimentul List a avut de suferit. În noaptea de 13-14 octombrie, Hitler însuși a căzut victimă atacurilor cu iperită lansate pe înălțimile situate la sud de Wervick, pe frontul sudic de lângă Ypres. Hitler și câțiva camarazi care se retrăgeau din adăpost în cursul unui atac cu gaze au fost parțial orbiți și au ajuns într-un loc sigur doar ținându-se unul de altul după un camarad care fusese afectat ceva mai puțin. După primele îngrijiri primite în Flandra, Hitler a fost transportat pe 21 octombrie 1918 la spitalul militar din Passewalk, lângă Settin, în Pomerania.
Pentru el, războiul se încheiase. Cu toate că Hitler nu conștientiza pe deplin acest lucru, Înaltul Comandament al Armatei făcea deja demersuri pentru a scăpa de vina declanșării unui război pe care a recunoscut că l-a pierdut și a ajuns la o pace care avea să fie negociată curând. La Passewalk, unde își revenea în urma orbirii temporare, avea să afle Adolf Hitler tulburătoarea veste a înfrângerii și declanșării revoluției, pe care le-a numit „cea mai mare viclenie a secolului”.
CAPITOLUL II
CRIZA ECONOMICĂ ȘI MORALĂ A GERMANIEI DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
1918-1923
Epoca interbelică, rezultantă a primului război mondial și prevestitoare al celui de-al doilea război mondial este marcată de explozia unor regimuri de natură totalitară fără precedent în istoria modernă europeană. Evident, cauzele acestei evoluții trebuie căutate, din nou, în ceea ce a reprezentat importanta conflagrație mondială și mai ales, în dimensiunea sa post faptică, mai precis în dezolantul tablou rezultat din cadrul sistemului de pace de la Versailles. Așa cum remarca Ernst Nolte, pentru prima dată în istoria umanității, un război avea să dea naștere unei ideologii politice foarte puternice și care, în plus, va avea șansa valorificării principiilor pe care se sprijinea: „Nici unul din marile curente politice europene nu a rezultat dintr-un război. Liberalismul a reflectat ascensiunea burgheziei, conservatorismul a semnificat, inițial, reacția nobilimii dominatoare periclitate, socialismul era atașat proletariatului născut din procesul industrializării. Nici unul dintre aceste curente nu a dorit războiul mondial și nu l-a aprobat fără rezerve după ce a izbucnit. Războiul a trebuit să facă loc unei noi apariții politice, născută asemenea propriului copil din propriul corp și care, potrivit legii naturii, a avut tendința firească de a îl reproduce”. De altfel, paradoxal, nazismul, spre deosebire de comunism, nu dă tonul în domeniul totalitarismului de dreapta, ci doar se încadrează într-o conjunctură specificică sfârșind, e drept, prin a fi cel mai puternic regim de acest tip. Cu toate acestea, nu se poate să nu remarcăm propensiunea statelor europene spre regimuri puternice, de tip totalitar. Încă de la finele primului război mondial, în Turcia, Mustafa Kemal punea bazele unei conduceri personale, ca reacție a statutului țării sale în urma înfrângerii survenite în urma primului război mondial. În 1922, în Italia, Mussolini reușește să preia puterea în urma unei acțiuni de forță care a rezultat în instaurarea fascismului drept unică forță conducătoare a statului italian. De asemenea, în state balcanice precum România sau Bulgaria își fac apariția importante curente de tip totalitar, așa cum a fost Garda de Fier. Mai târziu, Franco, în Spania, va impune dominația propriului regim extremist, drept consecință a unui război civil foarte sângeros, în timp ce, de pildă, în România, regele Carol al II-lea va conduce desfășurarea unei veritabile lovituri de stat cu unicul scop de consolidare a puterii personale. În Ungaria, Norvegia, Finlanda, Estonia și multe alte state au loc episoade asemănătoare ce consolidează forțele extremiste în dauna celor democratice. Nici statele occidentale, bastioane ale democrației nu sunt ferite de acest pericol, dacă e să ne gândim la importanta mișcare reprezentantă de Action Francaise în Franța sau diverse grupări de aceeași factură care invadează spațiul public în Anglia sau Statele Unite ale Americii.
În ceea ce privește Germania, radiografia pe care o dezvăluie acest stat după încheierea primului război mondial este una mai mult decât dezolantă. În pofida istoriei contrafactuale se pot emite mai multe ipoteze susținute de realitatea istorică. De pildă, cea potrivit căreia Germania ar fi trebuit și într-un fel, ar fi putut să câștige războiul, dacă e să ne poziționăm în raport cu perspectiva germană. Evidența indică faptul că, într-adevăr, nici un stat european nu avea capacitatea de a se opune, cu forțe proprii, Germaniei. De altfel, Rusia a sucombat ridicol de facil în fața mașinăriei de război nemțești, în timp ce Franța, fără sprijinul englez și, mai ales american, nu avea nici o șansă de rezistență îndelungată, fapt demonstrat de rezultatele celor două conflicte care încadrează primul război mondial: războiul franco-prusac din 1870-1871 și al doilea război mondial, ocazii în care armata germană a realizat veritabile tururi de forță. În pofida acestor premise, Germania pierde fără drept de apel războiul sau, cel puțin, asta lasă se se întrevadă în condițiile capitulării urmate de prevederile draconice ale Tratatului de la Versailles. Iată, deja, conturată, temelia pe care se va edifica regimul nazist.
II.1. TRATATUL DE LA VERSAILLES
În timpul negocierilor de la Paris, primul ministru italian, Orlando, iritat de mersul negocierilor ce priveau chestiunile teritoriale în raport cu țara sa, a părăsit lucrările Conferinței refuzând să mai revină pentru aproape două săptămâni. „E mult mai ușor, ar fi exclamat în acest context premierul francez Clemenceau, să faci război decât pace”.
Într-adevăr, pentru învingătorii primului război mondial, o dată cu încheierea conflictului, a apărut spinoasa problemă a condițiilor în care aveau să aibă loc tratativele de pace și a felului în care avea să fie organizată lumea după cea mai catastrofală conflagrație militară din istoria umanității. E drept că între momentul de debut al războiului și cel al conferinței de pace datele problemei evoluaseră în mod dramatic. Rusia, de pildă, care începuse războiul în tabăra Antantei, fusese învinsă fără drept de apel de Germania cu care încheiase umilitoarea pace de la Brest-Litovsk; în plus, în 1917 izbucnise revoluția bolșevică ce avea să schimbe fundamental regimul politic intern și să transforme Rusia într-un actor nefrecventabil de marile puteri. O altă diferență o reprezenta intrarea în război a Statelor Unite ale Americii, intervenție care, de altfel, avea să se dovedească decisivă. De partea Puterilor Centrale, Austro-Ungaria încetase să mai existe lăsând Germania singură în fața responsabilității ce se imputa Puterilor Centrale.
A fost cu adevărat sistemul instituit la Versailles menit să producă o pace durabilă pe baze echitabile sau doar opera unor diletanți depășiți de complexitatea momentului istoric pe care îl trăiau? Sunt voci care susțin și una și alta, iar bunul simț sau rațiunea istorică ne-ar cere să alegem calea de mijloc. Numai că lucrurile nu sunt așa de simple. Sistemul de la Versailles a fost gandit principial neadecvat rezultând o formă extrem de viciată a ceea ce trebuia să reprezinte un factor de prevenire a unor viitoare conflicte. Este valabilă aici aserțiunea filosofului Immanuel Kant, care în 1795, evident într-un alt context, scria că „Nu poate fi considerat tratat de pace acela care, sub rezerva secretă a materialului, poate deveni un nou război. Căci în felul acesta ar fi un simplu armistițiu, o amânare a ostilității, dar nu o pace…” La fel, scriitorul Oswald Spengler, parafrazându-l pe celebrul teoretician militar Karl von Clausewitz, făcea referire la Tratatul de la Versailles drept „continuarea războiului cu alte mijloace”, în timp ce în ziua semnării Tratatului, diplomatul francez Paul Cambon își exprima îngrijorarea în legătură cu consecințele acestuia: „Iată că pacea este semnată. Ea îmi lasă impresia unui butoi de pulbere care, la un moment dat, va exploda în toate colțurile lumii.”
Negocierile de pace din capitala Franței aveau să se desfășoare pe baza celebrului document „Cele 14 puncte” ale președintelui american Woodrow Wilson, lansat încă din ianuarie 1918. Documentul este expresia vârstei inocente pe care o comporta diplomația americană în raport cu realitățile europene niciodată pe deplin înțelese în epocă. Woodrow Wilson propunea în primul rând suprimarea diplomației secrete specifică europenilor, libertatea navigației, suprimarea barierelor economice, reducerea armamentelor naționale, rezolvarea revendicărilor coloniale sau reglementarea situației Rusiei. De asemenea, se prevedea autonomia popoarelor din monarhia austro-ungară, principiu care se va transforma ulterior într-unul al autodeterminării naționale. Totodată, era prevăzută crearea unui organism general internațional, o asociație de națiuni care să poate fi capabilă să prevină viitoarele conflicte.
Principiile lansate de State Unite prin intermediul președintelui Wilson sunt, fără îndoială, extrem de generoase la prima vedere și ireproșabile din punctul de vedere al eticii internaționale. Problema este, însă, că ele, sunt aproape inaplicabile într-o Europă devastată de război și cu un bagaj ideologic atât de încărcat. De pildă, punctul 11 prevedea că „relațiile dintre statele balcanice vor trebui să fie fixate la sfaturile prietenești ale Puterilor și după liniile stabilite istoricește: credință și naționalitate”. Balcanii pot fi orice, numai receptori de sfaturi prietenești nu, iar liniile la care face referire documentul erau trasate doar în imaginația diplomaților americani. În fapt, ceea ce se dorea o încercare de stabilizare a continentului european a generat o instabilitate crasă, iar statele nou-create sau extinse prin aplicarea principiului autodeterminării naționale au fost, din toate punctele de vedere, incapabile să gestioneze situația cu care s-au trezit peste noapte. Președintele Wilson, „ale cărui opinii erau privite ca fiind acelea ale puterii fără de care războiul ar fi fost pierdut, arată Eric Hobswam, era profund devotat acestui principiu [al autodeterminării naționale], care era (și este) mult mai ușor de susținut de către cei aflați departe de realitățile lingvistice și etnice ale regiunilor care urmau să fie delimitate drept state naționale. Încercarea ca atare a fost un adevărat dezastru, așa cum se mai poate vedea în Europa anilor 90. Conflictele naționale care sfâșie continentul în anii 90 sunt puii Tratatului de la Versailles.”
De altfel, aceste principii wilsoniene nu au fost primite de puterile europene cu un entuziasm deosebit. Franța și Anglia, de exemplu, își urmăreau propriile interese strategice concretizate și în mai multe acorduri în timpul războiului care veneau în contradicție cu idealismul președintelui Wilson. Fricțiunile între puterile învingătoare se vor accentua pe durata negocierilor de pace; cea mai spectaculoasă consecință a acestora rămâne neratificarea Tratatului de la Versailles de către Senatul american. Statele Unite nu au făcut parte nici din nou constituita Societatea Națiunilor, deși fuseseră promotorii cei mai înflăcărați ai ideii. Ori, apariția unui organism internațional cu rol de mediere din care nu făceau parte SUA, Germania și Rusia era predestinat eșecului, așa cum s-a și întâmplat.
Principala problemă a sistemului de la Versailles este înăși principiul pe care acesta a fost fondat, cel de pedepsire drastică a Germaniei, declarată la unison vinovată de începerea războiului. Dacă la 1815, suverani europeni au încercat să refacă harta echilibrului politic cu Franța partener, diplomații europeni la distanță de un secol au reușit doar să antagonizeze și să provoace. E drept că Germania îngrijorase foarte mult prin forța militară incredibilă pe care o demonstrase. În fond, Germania, aproape de una singură, scosese Rusia din război și a fost foarte aproape să disloce armatele aliate în 1918, acestea fiind salvate doar de intervenția americană. Franța, de pildă, nu își mai permitea proximitatea unui stat atât de puternic ce se putea constitui într-o amenințare perpetuă la adresa securității sale. Dar în loc să încerce să eludeze această amenințare printr-o politică prudentă și cât de cât echitabilă, aliații nu au reușit decât să o potențeze.
Această tactică de pedepsire a Germaniei se baza, așa cum am precizat, pe faptul că Germania devenea răspunzătoare de provocarea conflictului mondial și continuarea lui prin mijloace neadecvate. Cum Austro-Ungaria se prăbușise, iar Turcia și Bulgaria contau prea puțin, Germaniei a trebuit să i se impună în totalitate vinovăția de război. Evident, germanii au respins cu tărie asumarea acestei vini și au încercat pe toate căile să atenueze din prevederile considerate prea ofensatoare pentru ei. Cu toate acestea, aliații nu au consimțit să cedeze astfel că în textul Tratatului a fost inserat celebrul articol 231 reprezentând expresia juridică a vinovăției germane și cauza pentru care avea să se impună o serie de reparații materiale: „Guvernele aliate și asociate declară, iar Germania recunoaște, că Germania și aliații săi sunt răspunzători, pentru că le-au cauzat, de toate pierderile și de toate daunele suferite de guvernele aliate și asociate, precum și de naționalii lor, ca urmare a războiului ce le-a fost impus prin agresiunea Germaniei și a aliaților săi(…)”
De altfel, în fața protestelor germane, aliații au înserat într-o scrisoare explicativă înmânată reprezentanților germani la 16 iunie 1919 rațiunile care au stat la baza alcătuirii articolului 231: „In the view of the Allied and Associate Powers the war which began on August 1 1914, was the greatest crime against humanity and the freedom of peoples that any nation, calling itself civilized, has ever consciously committed. For many years the rulers of Germany, true to the Prussian tradition, stove for a position of dominance in Europe. They were not satisfied with the growing prosperity and influence to which Germany was entiled, and which all other nations were willing to accor her, in the society of free and equal peoples. They required that they should be able to dictate to and tyrannize a subservient Europe, as they dictated and tyrannized over a subservient Germany. (…) Germany’s responsabilty, however, is not confined to having planned and started the war. She is no less responsible for the savage and inhuman manner in which it was conducted. (…) The conduct of Germany is almost unexampled in human history. The terrible responsability which lies at her doors can be seen in the fact that not less than seven milion dead lie buried in Europe, while more than twenty milion others carry upon the the evidence of wounds and sufferings, because Germany saw fit to gratify her lust for tyranny by reort to war. That is why Allied and Associate Powers have insisted as a cardinal feature of the treaty that Germany must undertake to make reparation to the very uttermost of the power; for reparations for wrongs inflicted is of the essence of justice…The Allied and Associate Powers therfore belive that the peace that the peace they have proposed is fundamentally a peace of justice. They are no less certain that it is a peace of right fulfilling the terms agreed upon at the time of the armistice.” Scrisoarea se constituie într-un adevărat rechizitoriu la adresa politicii germane, a atitudinii acesteia în relațiile internaționale sau a modului cum a purtat războiul, concluzia fiind una singură: Germania este vinovată pentru război și tot ce derivă din ducerea acestuia și trebuie să plătească reparații echitabile în acord cu suferințele îndurate de aliați.
Pe aceste baze, au fost formulate ulterior clauzele privitoare la Germania din Tratatul de Pace de la Versailles, semnat la 28 iunie 1918 între Germania, pe de o parte și puterile aliate, pe de cealaltă parte. Aceste clauze pot fi grupate în trei mari secțiuni: teritoriale, militare și economice și erau expresia dorinței de a reduce Germania la un actor de mâna a doua în concertul european. Din punct de vedere teritorial, Germania pierdea 13% din suprafață, respectiv 10% din populație, fiind dezmembrată din toate direcțiile. În primul rând, evident, Alsacia și Lorena reveneau Franței fiind un caz unic întrucât nu a mai contat criteriul lingvistic ci doar dorința Franței de a încorpora aceste regiuni; Belgia primea Eupen, Malmedy și teritoriul Moresnet, iar Luxemburg ieșea din uniunea vamală germană. La est, Germania recunoștea statul polonez căruia era nevoită să îi cedeze o fâșie însemnată din Prusia Orientală, așa-numitul Coridor polonez, precum și Posnania și Prusia Occidentală, în timp ce Danzig devenea oraș liber sub juridiscția Societății Națiunilor. În nord, Danemarca primea Schleswigul de nord în urma unui referendum, în timp ce la sud Germania recunoștea independența Cehoslovaciei căreia îi ceda o parte din Silezia superioară. Orașul Memel a revenit Lituaniei, care s-a grăbit să îl ocupe înainte de clarficarea situației acestuia. În plus, Germania, în contul datoriilor de război contra Franței, urma să îi cedeze acesteia „proprietatea integrală și absolută” asupra regiunii Saar, bazin carbonifier important; după 15 ani urma să aibă loc un referendum prin care populația să decidă sub ce suveranitate va fi pusă. Bineînțeles, Germania pierdea toate drepturile și titlurile asupra posesiunilor sale coloniale ce urmau a fi împărțite între Anglia, Franța, Japonia, Belgia și Portugalia.
Paradoxal însă, principiile generoase pe care le menționam asupra autodeterminării naționale și a libertății popoarelor de a-și decide soarta, erau valabile pentru toată lumea… mai puțin pentru Germania. Ne referim în primul rând la articolul 80 care obliga Germania să recunoască independența Austriei, celor două state fiindu-le interzisă alipirea, în pofida faptului că, după primul război mondial, exista o puternică dorința de unire între cele două state. În plus, Germaniei îi era interzisă și alipirea regiunii sudete din Cehoslovacia care încorpora aproximativ 3 milioane de germani. Evident, că dacă ar fi avut loc aceste alipiri, Germania ar fi câștigat mai mult decât fusese nevoită să cedeze dar ar fi avut toată legitimitatea să o facă bazându-se pe principiile invocate chiar de aliați. „Cu atât mai rău pentru principii, scrie Lucian Boia, ele nu se aplicau și germanilor!” Dimpotrivă, au existat voci care invocau indulgența Tratatului care permitea încă existența unei Germanii puternice. Aceștia ar fi trebuit, așadar, să fie mulțumiți, că au scăpat de dezmembrarea totală, așa cum și-au dorit francezii la un moment dat și cum se va întâmpla după al doilea război mondial.
Din punct de vedere militar, clauzele referitoare la aceasta nu erau mai puțin dure. Speriate, așa cum am văzut, de potențialul militar german din primul război mondial, marile puteri au încercat să facă tot posibilul pentru a îl eluda. Prin articolele 159-213 Germania era practic dezarmată și înceta să mai existe ca putere militară. Efectivul armatei germane era limitat la 100 000 de oameni, inclusiv ofițeri (șapte divizii de infanterie și trei divizii de cavalerie), Marele Stat major german era desființat iar serviciul miltar obligatoriu interzis. Flota de război germană nu putea încorpora mai mult de 36 de vase (6 cuirasate, 6 crucișătoare ușoare, 12 distrugătoare, 12 torpilatoare), dar construcția sau deținerea de submarine era interzisă. De asemenea, forțele militare germane nu aveau dreptul la nici un fel de aviație militară sau marină. În plus, la granița cu Franța, în zona renană, Germaniei îi era oprită construcția de fortărețe sau staționarea oricăror trupe militare în scopul asigurării unei zone de siguranță pentru Franța.
În materie de reparații economice, de asemenea Germaniei i-au fost impuse o serie de clauze discriminatorii. De pildă, pentru prima dată în practica juridică internațională, Germania urma să plătească pensii sau divese plăți compensatorii pentru victimele de război și familiile acestora. Apogeul a fost reprezentat de suma stabilită drept reparații către puterile aliate, o sumă abolut uriașă și absurdă, în același timp, în cuantum de 132 miliarde mărci-aur, valoare, actualizată la sfârșitul secolului XX, de 323 miliarde dolari, sumă ce urma să fie plătită în urma unui plan de eșalonare până în 1988. Netemeinicia acestei cifre este cel mai bine ilustrată de adoptarea planului Dawes în 1924, prin care suma s-a redus până la cifra de 23 miliarde mărci-aur ceea ce ilustrează o uriașă discrepanță între cele două momente.
Printre puținele minți lucide ale Europei care au atras atenția asupra consecințelor catastrofale ale Tratatului de la Versailles, s-a aflat economistul britanic John Maynard Keynes, al cărui studiu, Consecințele economice ale păcii, se pare că a stat la baza deciziei de neratificare a Tratatului de către Senatul american. Keynes atrage atenția asupra slăbiciunii economice germane care va antrena în vâltoare și celelalte economii europene. Ca membru al delegației britanice la negocierile de pace de la Paris, Keynes a înțeles mai bine ca mulți dintre contemporanii săi caracterul clauzelor impuse Germaniei, în acest sens vorbind despre o „pace cartagineză”. „If the European Civil War, scrie economistul britanic, is to end with France and Italy abusing their momentary victorious power to destroy Germany and Austria-Hungary now prostrate, they invite their own destruction also, being so deeply and inextricably intertwined with their victims by hidden psychic and economic bonds.” De altfel, Keynes a demonstrat o uluitoare acuratețe atunci când a prezis reizbucnirea războiului în 20 de ani. Nu era singurul, de vreme ce și mareșalul Foch spunea că „Asta nu e pace. E un armistițiu pe 20 de ani.” Ulterior, multe alte personalități de stat și nu numai vor recunoaște falimentul sistemului de la Versailles.
De altfel, toate aceste luări de poziții vor duce în perioada interbelică la o încercare de reevaluare a vinovăției germane și în consecință, a justeței Tratatului de la Versailles. Cel puțin în Marea Britanie anilor ‚20 „dorința de a pune în aplicare măsurile punitive dictate împotriva Germaniei în Tratat a început să se clatine”. A fost însă prea târziu și insuficient. Drumul spre un nou conflict european pleacă, fără îndoială, din acest sistem care își propusese atât de multe și a realizat atât de puțin. Dacă principala țintă a puterilor aliate era să împiedice izbunirea unui nou conflict atunci eșecul a fost unul de mari proporții dar, mai ales, ireversibil. Dacă „lumea de dinainte de Primul Război Mondial ar fi putut să evite această conflagrație, e greu de imaginat cum ar fi putut lumea de după Primul Război să-l mai evite pe cel de-al doilea”. Sau, așa cum sintetiza delegatul britanic, Harold Nicolson, „Am venit la Paris încrezători că noua ordine era pe punctul de a fi întemeiată; am plecat convinși că acea nouă ordine nu a făcut decât să o tulbure pe cea veche.”
II.2. EVOLUȚIA GERMANIEI ÎNTRE 1918-1923
Experimentul democratic a eșuat în Germania interbelică. Republica de la Weimar, orașul lui Goethe și Schiller, clădită pe ruinele eșecului din primul război mondial, a fost doar un interludiu efemer. Sfârșitul conflictului a produs în cadrul societății germane doar confuzie și dezamăgire. Populația germană suportase privațiunile războiului pentru că li se spusese că îl vor câștiga. În plus, armistițiul din noiembrie 1918 găsise armata germană în afara teritoriului național, acest lucru dând nașterii legendei „cuțitului înfipt în spate” potrivit căreia invincibila armata germană a fost dusă la înfrângere prin trădare. Altfel, toți soldații germani demobilizați vor fi siliți să se întoarcă și să se integreze într-o societate alienată.
Germania trebuia purificată prin edificarea unei noi ordini politice care să reprezinte o ruptură radicală cu trecutul apropiat. Evenimentele succesive au venit să sprijine această teză: sub auspiciile revoluției interne și a pericolului comunist ce plana asupra Germaniei, împăratul Wilhelm al II-lea este silit să abdice lăsând, în acest fel, drumul deschis pentru proclamarea republicii germane. Sistemul constituțional de la Weimar a statuat suveranitatea poporului ce o înlocuia pe cea a vechilor principi și separația puterilor în stat, legislativului revenindu-i rolul firesc într-o democrație parlamentară. Cu toate acestea, slăbiciunile unui sistem încropit în aceste condiții se vor releva în perioada următoare. În fapt, dacă exceptăm primii patru ani de după război ca și anii crizei economice, experimentul democratic a durat în Germania numai șase ani (1923-1929), ce corespund cu activitatea diplomatică remarcabilă a lui Gustav Stresemann, ministru de externe și ulterior, cancelar al Germaniei.
În fapt, Revoluția din 1918 nu reprezintă altceva decât o „prăbușire morală, un haos politic, o profundă zdruncinare psihică ce a urmat înfrângerii și prăbușirii Reichului”. Aceasta a survenit ca urmare directă a consolidării elementelor extremiste de stânga, susținute de propaganda rusească precum și din reacția instinctivă a populației, care se temea de bolșevizarea Germaniei. În condițiile în care, spre sfârșitul primului război mondial agitațiile naționaliste s-au intensificat, a fost necesară intervenția armatei ce trebuia să favorizeze tranziția spre instalarea unui guvern civil și democratic.
Era evident chiar și pentru cei mai ardenți militariști și naționaliști încă din vara anului 1918 că Germania pierduse războiul. Încercarea de a evita tensiunile sociale interne prin aventuri imperialiste eșuase iar Germania înfrântă trebuia să facă față unei exacerbări a tensiunilor sociale care fuseseră estompate în timpul războiului. În timpul conflictului, tendințele anterioare de concentrare a capitalului crescuseră, marile carteluri au monopolizat prețurile și piețele, în dezavantajul comercianților mici: clasa de mijloc era mai amenințată decât înainte, în timp ce marii capitaliști erau mai puternici. În același timp crescuse puterea clasei muncitorești organizate. În dorința de a evita grevele și întreruperea producției în vederea mobilizării economice generale, industria și guvernul au făcut concesii forței de muncă organizate, îmbunătățind condițiile de muncă și recunoscând sindicatele drept reprezentanți legitimi ai muncitorimii. Avusese loc o anumită politizare a populației, femei și tineri fiind aduși să muncească în anumite domenii din care, în mod tradițional, erau excluși, pentru a suplini lipsa de forță de muncă pe timp de război. Din punct de vedere psihologic, orizonturile și percepțiile oamenilor se schimbaseră din cauza războiului. Populația era dezorientată având dificultăți de adaptare și reintegrare în viața civilă și depindea în mod direct de stat prin sistemul pensiilor și al bonificațiilor.
Spre sfârșitul războiului, agitația internă luase amploare. Era evident că lucrurile trebuiau să se schimbe, nu numai datorită celor „paisprezece puncte” ale președintelui american Wilson, care indicau faptul că reformele interne din Germania erau necesare pentru negocierea unui tratat de pace modificat, ci și din cauza presiunilor maselor și a dorinței armatei de a se debarasa de responsabilitatea unei păci „dezonorante”. Către sfârșitul lunii septembrie, conducătorilor din armată li s-a părut inspirată ideea de a înmâna puterea unui guvern civil care să preia rușinea înfrângerii. Reformele din octombrie nu au reprezentat numai „o revoluție de sus”, înfăptuită de partidele parlamentare. În octombrie 1918 prințul Max von Baden a devenit cancelar și noi reforme constituționale au fost introduse. Ele includeau reforma electorală (abolirea sistemului de vot prusac pe trei clase), responsabilitatea miniștrilor în fața Parlamentului și controlul forțelor armate de către guvernul civil și nu de către monarhie. Într-adevăr, împăratul Wilhelm al II-lea a fost de acord cu regulile unei monarhii constituționale, dar singurul lucru pe care a refuzat să-l facă, și care ar fi putut salva monarhia, a fost abdicarea în favoarea unuia dintre fiii săi. Totuși, aceste reforme destul de largi, dacă este să luăm în calcul sistemul autoritar de până atunci, aveau să fie supralicitate de unele grupări radicale.
La sfârșitul lunii octombrie, comandanții marinei au ordonat un ultim atac asupra Marii Britanii, drept revanșă, dar la 28 octombrie flota lui Wilhelm al II-lea a fost înfrântă. Majoritatea marinarilor au decis mai degrabă să-și salveze propriile vieți decât onoarea germană și s-au răsculat. La 3 noiembrie, demonstrațiile din Kiel au condus la o revoltă generală. În primele zile din octombrie, în toată Germania, din nord până în Bavaria, s-au produs mișcări revoluționare îndreptate împotriva guvernului socialist al lui Kurt Eisner. S-au înființat consilii de soldați, marinari și muncitori pentru a înlocui guvernul local existent. Berlin a devenit un centru de agitație, membri ai USPD punând problema unei insurecții a armatei, căreia i s-au opus moderații din SPD. La 9 noiembrie, era clar că împăratul trebuia să abdice. Cancelarul imperial Max von Baden a încercat, în alianță cu Friederich Ebert, conducătorul social-democraților germani, majoritari în Parlament, să pună capăt mișcărilor de dezordine avansându-i împăratului Wilhelm al II-lea propunerea de abdicare atât pentru sine, cât și pentru fiul său, prințul regent. Un consiliu regal ar fi urmat să preia conducerea politică a țării. Cum împăratul german ezita încă asupra căii de urmat și nu a emis un răspuns oficial propunerii cancelarului german, acesta a decis să acționeze din proprie inițiativă.
În această situație, o dată cu căderea guvernului sub presiunea înfrângerii militare, într-un stat industrializat cu o clasă muncitoare organizată politic, condițiile pentru o revoluție marxistă clasică erau îndeplinite. Totuși, în contradicție cu teoria marxistă, o revoluție comunistă a reușit în Rusia țaristă, în 1917, în timp ce ceea ce s-a petrecut în Germania în 1918-1919 au fost o serie de compromisuri, nesatisfăcând nici dreapta, nici stânga, care aveau să dovedească slăbiciunile democrației germane. Aceste compromisuri s-au concretizat în aranjamentele făcute în primele zile de după 9 noiembrie. În timp ce păreau să se stabilizeze pentru o perioadă scurtă, ele tindeau să ascundă tensiunile de lungă durată. Mai mult, așa numita Revoluție de la 1918 a fost în realitate doar o revoluție politică și constituțională, prin trecerea de la Imperiu la Republică, care a eșuat în ceea ce privește schimbările radicale din structura socio-economică a Germaniei și nici nu a produs nici o reformă la nivelul elitelor. Armata, administrația, justiția, învățământul și religia și-au menținut pozițiile de putere și influență, pentru a acționa în principal împotriva noii Republici.
La 9 noiembrie prințul Max von Baden a înmânat puterea, printr-un act de legitimitate și continuitate reală, liderului SPD, Friedrich Ebert, numindu-l cancelar imperial. Din cauza tulburărilor revoluționare din Berlin și a rezultatelor acțiunilor radicale, colegul lui Ebert, Scheidemann, a proclamat Republica. Această Republică trebuia să facă față unor probleme interne: semnarea armistițiului, mișcări sociale, reconstrucția economică, asigurarea rezervei de hrană și votarea unei noi Constituții. Nu erau niște sarcini ușoare și privind retrospectiv, istoricilor nu le-a fost greu să identifice eșecurile cauzate de lipsa de viziune din partea celor care aveau în mână viitorul Germaniei.
Două compromisuri au fost făcute aproape imediat. Prin pactul Ebert-Groener, generalul Groener îi oferea lui Ebert sprijinul armat, dacă acesta dorea să adopte un curs moderat și să desființeze consiliile mai radicale (Groener susținea că acest pact a dus la evitarea amenințării revoluției bolșevice în Germania); în același timp, Ebert se baza din ce în ce mai mult pe puterile militare pentru a reprima răscoalele în forță. În al doilea rând, prin așa-numita „înțelegere Stinnes-Legien”, liderul sindicatelor, Carl Legien și industriașul Hugo Stinnes au ajuns la un pact care a consolidat poziția forței de muncă organizate, incluzând introducerea programului de lucru de opt ore și un acord al angajaților de a nu mai sprijini „sindicatele galbene” (un sindicat al firmelor comerciale). Guvernul, inițial, era rezultatul unui compromis, având un Consiliu al Reprezentanților Poporului, format la 10 noiembrie, având trei membrii SPD și trei membri USPD. În timp ce acestuia i s-a acordat ulterior legitimitate prin confirmarea delegaților în Consiliul de la Berlin, în decembrie, în timpul congresului delegaților consiliului din toată Germania, socialiștii radicali și moderați s-au divizat. Majoritatea celor cinci sute de delegați sprijineau SPD-ul și planurile lui Ebert pentru alegerea unei Adunări Naționale Constituante care să elaboreze o nouă Constituție pentru Germania, dar o minoritate a sprijinit vederile mai radicale ale USPD, care critica linia politică a guvernului Ebert; acesta refuzase să-și asume reforma economică înaintea schimbării constituționale sau a reformării armatei. Ebert susținea că erau puține de spus despre „falimentul național” și că bunele relații cu armata erau esențiale pentru demilitarizarea și reconstrucția țării. USPD s-a despărțit în final de SPD, lăsând la putere un cabinet alcătuit numai din socialiști; la sfârșitul lunii decembrie 1918, grupul spartakiștilor, de aripă stângă, care, ca și USPD, avea diferende cu SPD, s-au transformat în nou înființatul Partid Comunist German (KPD).
Tensiunile nu fuseseră pur și simplu aplanate prin proclamarea unei Republici. Noile revolte în Berlin, din ianuarie 1919, au fost reprimate de către armată și de unitățile Corpurilor Libere (grupuri de voluntari plătiți de industriași și organizați de armată), în cursul cărora liderii radicali, Rosa Luxemburg și Karl Liebknecht, au fost uciși. Aceasta a provocat ostilitate și resentimente în rândul membrilor de stânga ai SPD. Ruptura dintre socialiștii moderați și radicali s-a produs o dată cu căderea democrației de la Weimar, când comuniștii i-au considerat pe social-democrați mai periculoși decât naziștii. În toată Germania, în prima jumătate a anului 1919 se părea că social-democrații se bazau pe forțele vechii ordini pentru a suprima inițiativele. În Bavaria, după asasinarea lui Kurt Eisner, o a doua încercare de revoluție, prin proclamarea în München a Republicii Sovietice, în aprilie 1919, a fost brutal reprimată de unitățile Corpurilor Libere, înregistrându-se peste o mie de morți, episod al unui veritabil război civil local.
Pe de altă parte noul guvern ar fi avut, pentru scurt timp, ocazia să epureze vechiul regim. Ebert a refuzat, însă, să înființeze o miliție republicană, iar refuzul său de a epura birocrația și sistemul judiciar le-a permis adversarilor regimului să rămână la putere și să acționeze în cele din urmă ca susținători ai lui Hitler în 1933. Privind lucrurile retrospectiv, se poate constata că Ebert a supraestimat puterea comuniștilor. Cu toate acestea, la vremea respectivă, succesul pe care îl obținuseră bolșevicii în Rusia a dus la evitarea izbucnirii în Germania a unei revoluții în stil rusesc, cu toate abuzurile sale sângeroase. Dușmanii lui Ebert au exagerat și ei pericolul pe care îl reprezenta comunismul. Revolta comuniștilor de la Berlin din inanuarie 1919 și proclamarea „Republicii Sovietice” din Bavaria în luna aprilie au fost analizate, inevitabil, prin prisma revoluției ruse. Chiar dacă au fost repede înăbușite, aceste mișcări au sădit spaima în rândul clasei de mijloc și a claselor înstărite, alimentându-le teama de socialism și de bolșevismul „evreiesc”.
Aceste evenimente au condamnat de la bun început la eșec orice tip de cooperare între social-democrați și comuniști. Frica, acuzațiile și ura reciproce, care dominau relațiile dintre cele două partide, dominau de departe, ca importanță, orice obiectiv pe care acestea le-ar fi putut împărtăși. Violența extremă împotriva stângii fusese legitimată sau chiar încurajată de către social-democrații moderați; aceasta nu i-a împiedicat deloc să devină la rândul lor o țintă, pe măsură ce Corpurile France s-au raliat la mișcarea de contestare a foștilor săi lideri. Mulți dintre conducătorii Corpurilor France erau foști ofițeri a căror credință în mitul „pumnalului înfipt în spatele armatei” era de nezdruncinat. Profunzimea urii Corpurilor France față de revoluție și partizanii acesteia aproape nu avea limite. Limbajul propagandei lor, memoriile, reprezentările fictive ale acțiunilor militare la care participaseră, toate trădau o stare de spirit marcată de o agresivitate și o dorință de răzbunare aproape de nivelul patologicului.
Violența politică de toate nuanțele era frecventă, deoarece soldații demobilizați nu s-au putut integra în viața civilă și au continuat lupta în grupuri paramilitare, în timp ce atât cei de stânga cât și cei de dreapta încercau să controleze cursul nesigur al evenimentelor politice. Procesul de elaborare a unei noi Constituții era în plină desfășurare. Pentru prima dată în istorie germanii aveau șansa de a se conduce singuri prin acordarea dreptului la vot tuturor persoanelor de peste 20 de ani, de ambele sexe. Alegerile tuturor organismelor publice au fost de atunci înainte egale, secrete și directe, în funcție de reprezentarea proporțională. Cenzura a fost abolită, iar dreptul la adunare a fost decretat. În domeniul legislației sociale, sindicatele au fost recunoscute de către patroni, în timp ce ziua de lucru a fost reglementată la o perioadă de opt ore. Atunci când au fost organizate primele alegeri, în ianuarie 1919, trei sferturi dintre cei care constituiseră votul de 80% au fost de partea republicii. De asemenea, în urma acestor alegeri, după răscoala spartakistă din Berlin, SPD a obținut numai 38% din voturi, fiind nevoie de un guvern de coaliție. La 6 februarie Adunarea Națională Constituantă s-a deschis la Weimar. La 11 februarie, Friedrich Ebert a fost ales președinte iar la 13 februarie a fost format din partidele „coaliției de la Weimar”: SPD, Partidul Catolic și partidul liberal DDP (Partidul Democrat German), un Cabinet condus de Scheidemann.
Noua constituție de la Weimar a fost concepută sub coordonarea marelui sociolog german Max Weber. Ea conferea pentru prima dată parlamentului control financiar deplin, așadar rolul firesc pe care organul legislativ îl comportă în cadrul democrațiilor consolidate. Constituția republicii germane întruchipa, cel puțin sub aspect teoretic, cele mai bune trăsături ale constituției americane, dar avea un important punct slab: președintele, ales pe un termen de șapte ani, nu era șeful guvernului; acest rol îi era rezervat cancelarului, de regulă o figură marcantă a partidului aflat la guvernare și care era răspunzător în fața parlamentului. Pe de altă parte, președintele, conform articolului 48, era împuternicit cu prerogative de urgență, atunci când parlamentul nu se afla în sesiune. Începând din 1923, acest articol a fost invocat în sens negativ ori de câte ori parlamentul se afla în impas, ceea ce se întâmpla adesea, întrucât reprezentarea proporțională împiedica dezvoltarea unui sistem bipartit și obținerea unei majorități absolute. Pentru mulți germani, familiarizați cu ideea unității organice a Germaniei și a germanilor, spectacolul unui parlament blocat, în impas, părea cel puțin nefiresc. Argumentul că parlamentul era forumul în care se rezolvau pe cale pașnicăconflicte de interese autentice și inevitabile le era străin și inacceptabil. Ei vedeau, în schimb, Reichstagul ca pe o simplă scenă pentru „jocul partidelor”, în timp ce Germania adevărată, eternă, organică și onorabilă era întruchipată de persoana președintelui și de Articolul 48. Această separare constituțională a fost evidentă încă din vremea primului președinte, socialistul Friedrich Ebert. Acesta a preferat să își folosească puterea decât să îi forțeze pe parlamentari să își rezolve neînțelegerile. Lucrurile s-au înrăutățit mult mai mult când acesta a fost înlocuit de feldmareșalul Hindenburg.
De asemenea, potrivit Constituției de la Weimar, președintele Germaniei avea puteri considerabile. Acestea includeau dreptul de a numi și revoca prim-miniștri, dreptul de a dizolva Parlamentul și de a convoca noi alegeri, precum și dreptul de a organiza referendumuri. Alte regulamente includeau un sistem de vot prin reprezentare proporțională, cu sufragiu universal pentru toți adulții, bărbați și femei, acestea din urmă obținând acest drept pentru prima dată. Cabinetul răspundea în fața Parlamentului. Un grad mare de autonomie continuau să aibă guvernele teritoriale, într-un stat relativ descentralizat. În fapt, capacitatea guvernelor Reichului de a acționa ferm și eficient a fost întotdeauna compromisă de această prevedere a constituției, respectiv decizia de a prelua structura federală pe care Bismarck o impusese Reichului în 1871, într-un efort de a îndulci pilula amară a unificării pentru prinți germani ca regele Bavariei sau marele duce de Baden. Prinții au fost răsturnați fără menajamente în timpul revoluției din 1918, dar statele lor au rămas. Acum erau înzestrate cu instituții democratice, parlamentare, dar păstrau un grad considerabil de autonomie în zonele-cheie ale politicii interne. Pe de altă parte, fiscalitatea directă intra acum în atribuțiile guvernului central și multe dintre statele mici erau dependente de asistența financiară a Berlinului, atunci când se confruntau cu dificultăți financiare. Tentativele secesioniste puteau părea amenințătoare, mai ales în anii tulburi de început ai Republicii, dar în realitate nu erau suficient de puternice pentru a produce îngrijorări. Cele mai grave probleme puteau fi cauzate de tensiunile dintre Prusia și Reich, deoarece Prusia era mai mare decât restul statelor la un loc; dar pe parcursul deceniului al treilea și la începutul celui de-al patrulea, Prusia a fost condusă de guverne moderate, pro-republicane, care au reprezentat o contragreutate esențială pentru extremismul și instabilitatea ce au caracterizat alte state, precum Bavaria. Odată incluși în ecuație acești factori, sistemul federal, cu toate tensiunile sale nerezolvate între Reich și statele membre, nu pare să fi fost un factor major în subminarea legitimității și stabilității Republicii de la Weimar.
Cu toate acestea, după ce amenințarea comunismului a fost înlăturată în mod ferm, Republica de la Weimar ar fi putut să își consolideze cadrul instituțional care să permită adeziunea majorității populației la adresa măsurilor promovate de aceasta, în pofida statului extern care se agrava în mod constant. Nici șansa aceasta nu i-a fost dată Germaniei.
Chiar și cei mai intransigenți revoluționari ar fi putut învăța până la urmă să tolereze Republica, dacă aceasta ar fi oferit un nivel rezonabil de stabilitate economică și un venit constant și decent cetățenilor săi. Dar, încă de la înființare, a fost afectată de insuccese economice de o gravitate fără precedent în istoria germană. Imediat după izbucnirea Primului Război Mondial, guvernul Reichului a început să împrumute bani pentru a-l finanța. După 1916, cheltuielile au depășit tot mai mult veniturile pe care guvernul reușea să le strângă din împrumuturi sau din orice alte surse. Evident, se aștepta să-și recupereze pierderile, prin anexarea unor regiuni industriale prospere la est și la vest, obligând națiunile înfrânte să plătească reparații financiare masive și impunând Europei cucerite o nouă ordine economică, favorabilă Germaniei. Dar toate aceste speranțe au fost spulberate. În final, Germania a fost națiunea învinsă și tot Germania a fost cea care a trebuit să plătească nota. Asta a agravat și mai mult situația. Guvernul tipărise deja monedă fără a avea resursele economice cu care să acopere creșterea masei monetare. Înainte de război, dolarul valora puțin peste 4 mărci la bursa din Berlin. În decembrie 1918, era nevoie de două ori mai multe mărci pentru a cumpăra un dolar. Rata de schimb a continuat să scadă până la peste 12 mărci pentru un dolar, în aprilie 1919, și la 47, la sfârșitul anului.
Guverne succesive ale Republicii de la Weimar au fost prinse într-o capcană politică pentru care purtau cel puțin în parte responsabilitatea. Necesitatea de a exporta venituri ale guvernului spre alte țări sub forma plăților în contul reparațiilor, a însemnat o presiune suplimentară asupra resurselor, într-un moment în care datoriile de război încă nu erau plătite, iar resursele economice și piața internă a Germaniei se micșoraseră. Zonele industriale dens populate din Lorena și Silezia fuseseră luate Germaniei, conform termenilor tratatului. În 1919, producția industrială reprezenta numai 42% din nivelul lui 1913, iar țara producea mai puțin de jumătate din cantitatea de grâu recoltată înainte de război. Erau necesare investiții masive pentru a finanța reconversia la economia de pace și pentru a furniza asistență foștilor combatanți, aflați acum în căutare de slujbe sau incapabili să lucreze din cauza rănilor suferite. Cu toate acestea, în momentul în care guvernul ar fi încercat să acopere golul din buget prin creșterea semnificativă a taxelor, ar fi fost imediat acuzat de inamicii săi naționaliști de dreapta că impunea taxe pentru a plăti reparații Aliaților. Celor mai multe dintre guverne li s-a părut mult mai inteligent politic să spună puterilor străine că problemele financiare ale Germaniei aveau să fie rezolvate numai prin anularea reparațiilor sau măcar prin reprogramarea lor, pentru a se obține un grafic de plată mai rezonabil. Energia și agresivitatea cu care diferite guverne au urmat această politică periculoasă a variat, și în perioada 1920-1921, prăbușirea mărcii a fost oprită de mai multe ori. Chiar și așa, în noiembrie 1921, germanii care doreau să cumpere un dolar american trebuiau să plătească 263 de mărci, iar în iulie 1922 prețul se dublase din nou, până la 493 de mărci.
O inflație de o asemenea amploare avea consecințe diferite pentru diverși factori economici. Capacitatea de a împrumuta bani pentru a achiziționa bunuri, echipamente, fabrici și alte lucruri similare și de a-i returna la o fracțiune din valoarea lor inițială a contribuit la stimularea refacerii industriei după război. În perioada de până la jumătatea lui 1922, rata de creștere economică în Germania a fost ridicată, iar șomajul scăzut. Într-un context economic diferit, caracterizat prin șomaj masiv, o grevă generală, precum cea care a adus eșecul puciului Kapp, în martie 1920, ar fi fost mult mai greu de organizat. Nivelul fiscalității era și el suficient de scăzut pentru a stimula cererea. Economia germană a reușit o tranziție mult mai eficientă la condițiile de pace decât unele economii europene, unde inflația nu a atins aceleași niveluri.
Criza economică interbelică a reprezentat, pentru Germania, doar vârful unei evoluții predominant negative din punct de vedere economic. Episodul cel mai concludent din această perspectivă trebuie identificat în desfășurarea fenomenului inflaționist, cel mai sever din istoria Germaniei, cu începere din anul 1922 și care a grevat în mod nefast asupra întregii societăți germane. Efectele războiului, conjugate cu obligativitatea plății reparațiilor și greutățile economice inerente au avut consecințe catastrofale asupra economiei germane. Așa cum arată Richard J.Evans, „oricine dorea să cumpere un dolar în ianuarie 1923 trebuia să plătească 17 000 de mărci; în aprilie 24 000; în iulie 353 000. Începea să se manifeste o hiperinflație de proporții uimitoare, iar rata de schimb marcă-dolar pentru restul anului poate fi exprimată cel mai bine în cifre care au devenit curând mai lungi decât orice putea fi găsit inclusiv într-o carte de telefon: 4 621 000 în august; 98 860 000 în septembrie; 25 260 000 000 în octombrie; 2 193 600 000 000 în noiembrie; 4 200 000 000 000 în decembrie”. În aceste condiții, în Germania aproape că a dispărut conceptul de finanțe publice; banii își pierdusere absolut orice însemnătate, întreaga situație devenind grotescă dacă e să ne referim la faptul că plata salariilor se făcea cu roaba din cauza cantității extrem de mari de bancnote, cauză care ducea și la ineficiența tiparnițelor ce nu putau ține pasul cu acest fenomen. Un corespondent al ziarului britanic Daily Mail nota în vara anului 1923 că „În magazine, prețurile sunt scrise la mașină și afișate o dată pe oră. Spre exemplu un gramofon costa la ora zece dimineața 5 000 000 de mărci, dar la 3 p.m. urcase la 12 000 000 de mărci. Un exemplar din Daily Mail, cumpărat ieri pe stradă, costa 35 000 de mărci, dar azi prețul e de 60 000”. Absurdul situației nu se oprea aici. „Impactul asupra prețurilor alimentelor, scrie același Richard J.Evans, a fost cel mai dramatic și mai serios. O femeie care intra într-o cafenea putea comanda o ceașcă de cafea cu 5000 de mărci și i se cereau 8000 când se ridica să plătească. Un kilogram de pâine de secară, element de bază al alimentației de zi cu zi al germanilor, costa 163 de mărci pe 3 ianuarie 1923, de zece ori mai mult în iulie, 9 milioane pe 1 octombrie, 78 de milioane de mărci pe 5 noiembrie și 223 de miliarde o jumătate de lună mai târziu, pe 19 noiembrie. La punctul cuminant al hiperinflației, peste 90% din cheltuielile unei familii mergeau pe alimente”.
Și alte țări au fost afectate de puseuri inflaționiste postbelice, dar, nici una la fel de grav ca Germania. La apogeul hiperinflației, care a variat de la un stat la altul, prețurile erau de 14000 de ori mai mari ca în perioada antebelică în Austria, de 23000 de ori în Ungaria, de 2500000 de ori în Polonia și de 4000 de milioane de ori în Rusia, deși inflația, în acest ultim caz, nu este comparabilă cu situația din celelalte țări, deoarece bolșevicii izolaseră, în mare parte, economia sovietică de piața mondială. Asemenea rate de creștere a prețurilor erau suficient de neplăcute, dar în Germania prețurile au crescut de 1000 de miliarde de ori față de nivelul antebelic, o scădere ce a intrat în analele istoriei economice ca cea mai severă hiperinflație din istorie. Era ușor de remarcat că toate aceste state nu se aflaseră în tabăra câștigătoare la sfârșitul războiului. Fiecare dintre ele și-a stabilizat moneda până la urmă, dar fără ca între eforturile lor să existe vreo legătură. În anii ʼ20 nu s-a născut un nou sistem financiar internațional viabil, care să se compare cu elaboratul set de instituții și acorduri care au guvernat finanțele internaționale după cel de al doilea război mondial.
În mod nefericit însă, istoricii care au scris despre apariția celui de-al Treilea Reich și-au concentrat atenția asupra notei politice, a structurii și dezvoltării partidului naționalist-german, înțelese drept cauze ale ajungerii nazismului în fruntea statului german. Ori cauzele reale, profunde, în zona aceasta, economică și socială, trebuie căutate. Scurtei stabilizări economice din perioada următoare hiperinflației i-a succedat, așa cum vom vedea, marea criză, care a răsturnat definitiv și irevocabil orice brumă de încredere cu care germanul de rând era dispus să crediteze șubreda Republică de la Weimar. Naziștii puteau să brodeze la nesfârșit pe marginea purității rasiale și a superiorității ideologice fără a reuși să penetreze în mod semnificativ electoratul german care conta cu adevărat. Nu neapărat exaltatului naționalist, nici cultivatului intelectual i-a trezit speranță mesajul nazist, cât șomerului disperat, cap de familie, ajuns în dramatica situație de a nu își putea hrăni propria familie. Din aceste motive, culpa care se atribuie uneori poporului german, în genere, anume aducerea în mod democratic a partidului nazist la putere devine caducă. În zadar încearcă istoricii să surprindă esența generală a unor fenomene, cauzele profunde ale acestora sau natura lor în sensul cel mai larg dacă nu posedă abilitatea atât de necesară de a coborî în straturile profunde ale ființei umane, de multe ori eludate de documentele supuse interogării în cadrul procesului de elaborare a operei istorice. Într-adevăr, consecințele insinuării naziștilor la putere s-au dovedit, într-un final, absolut devastatoare pentru Germania și germani, dar cine poate să ceară cetățeanului contemporan cu marea criză economică, strivit de mecanisme, de cele mai multe ori, dincolo de puterea sa de înțelegere, să prevadă acest lucru și mai mult, să îl așeze deasupra nevoilor imediate de supravețuire? Din acest punct de vedere, considerăm obligatoriu faptul că orice istorie a evoluției și consolidării nazismului în Germania trebuie să fie scrisă alături de descrierea cu minuțiozitate a situației economice și a stării sociale pe care Germania le comportă în această perioadă. Și mai presus de toate, a înțelegerii microcosmosurilor sociale ce guvernează fără drept de apel mentalitățile timpului respectiv.
CAPITOLUL III
CARIERA POLITICĂ A LUI HITLER
1919-1923
Amenințarea pe care o reprezentau organizațiile paramilitare pentru tânăra Republică Germană a devenit în curând foarte clară. Între 1920 și 1925 o serie de comploturi și de asasinate compromite viața politică și pune în pericol însăși existența regimului relativ consolidat. În martie 1920, puciul lui Kapp și Luttwitz, sprijiniți de brigada marină a căpitanului Erhardt a silit guvernul să părăsească în fugă capitala pentru câteva zile. În 1921 a început seria gravelor atentate politice: în cele mai cunoscute au plătit cu viața semnatarul armistițiului, Erzberger și în anul următor, Walter Rathenau, cunoscut economist, ministru al Afacerilor Externe.
Aplicarea Tratatului de la Versailles, care nu îi permitea Germaniei decât o armată de o sută de mii de oameni, a obligat gărzile civile și asociațiile militare să își schimbe modul de acțiune. Până în acel moment acestea au fost tolerate, sprijinite sau chiar folosite în diverse ocazii de către puterea centrală. După ratificarea sistemului de la Versailles, ele au devenit clandestine și s-au transformat, în consecință, în grupări teroriste. O lege adoptată la 22 martie 1921, sub presiunea aliaților, dezarma, în principiu, toate organizațiile de acest gen, dar fără a impune dizolvarea lor. Această lege a fost aplicată în mod energic de guvernul social-democrat din Prusia, astfel că aici terorismul a avut o manifeste mult mai palidă în raport cu alte regiuni. În schimb guvernul Reich-ului a pus în aplicare legea în mod ezitant, iar cel din Bavaria a decis chiar să o ignore. Din martie 1920 până în septembrie 1921 puterea a fost controlată aici de von Kahr, care declara că aceste organizații „pur civile” sunt singurele care pot să apere țara de „valurile distrugătoare ale bolșevismului”. Bavaria a devenit în această perioadă arsenalul Germaniei, astfel încât formațiunile sale paramilitare numărau nu mai puțin de trei sute de mii de oameni. Una dintre cele mai importante formațiuni paramilitare era Organizația Escherisch sau Orgesch, după numele fondatorului ei. Brigada Ehrhardt, desființată în Prusia, s-a reconstituit în Bavaria și tot aici vor găsi azil formațiunile care luptaseră în Freikorps care luptaseră, în 1921, în Silezia Superioară. Aceste grupări sunt responsabile de comiterea a 354 de asasinate între anii 1919 și 1922. Ehrhardt și Ernst Rohm vor juca un rol de seamă în crearea propriei organizații paramilitare a NSDAP, ce avea să devină, începând cu 1921, o componentă semnificativă a Mișcării Naziste și un factor important în politica paramilitară din Bavaria.
Acesta este mediul în care se dezvoltă Partidul Muncitorilor Germani, iar Hitler se pare că și-a datorat primele succese atacului împotriva particularismului bavarez. Pe de altă parte, aceluiași particularism îi datora Adolf Hitler posibilitatea de a exista pe scena politică.
Unul dintre cele mai dramatice momente din istoria contemporană îl constituie metamorfoza lui Hitler „dintr-un ilustru necunoscut din Viena în conducătorul Marii Germanii”. Atunci când Hitler și-a pierdut temporar vederea din cauza unui atac cu iperită efectuat de britanici în 1918, era doar un caporal obscur din cadrul Diviziei a VI-a bavareze. Primele două luni ale revoluției germane le-a petrecut în spital, dar la sfârșitul lunii noiembrie s-a întors la regimentul său din Munchen, de unde a putut urmări evenimentele dramatice legate de proclamarea „Republicii Sovietice” de la Munchen din aprilie 1919. În loc să se înroleze în grupările paramilitare Freikorps, a căror principală țintă era lupta cu orice preț împotriva comunismului, Hitler s-a axat asupra altei priorități: dorea să evite demobilizarea astfel încât să poată rămâne în armată cât mai mult timp cu putință. Ironia sorții constă în faptul că, în timp ce Consiliul Soldaților din Munchen susținea revoluția din zona respectivă, Hitler, care era reprezentantul ales al companiei sale, a câștigat prima sa experiență politică în serviciul revoluției, crezându-se inițial că avea să se înscrie în SPD. Însă, după prăbușirea, în 3 mai, a „Republicii Sovietice”, simpatiile sale contrarevoluționare au ajuns la urechile autorităților militare, iar Hitler a fost angajat ca V-Mann (informator) pentru a contracara efectele propagandei bolșevice în rândul trupelor. De pe această poziție s-a înscris în Partidul Muncitoresc German (DAP), unul dintre numeroasele partide radical care s-au răspândit în Germania în urma revoluției din noiembrie.
În mod evident, convingerile lui Adolf Hitler fuseseră fundamentate, cel puțin în linii mari, înaintea războiului, doar că, în acel context, un personaj mărunt de teapa caporalului austriac nu își putea găsi nici un fel de audiență, abia în timpul conflagrației mondiale principiile sale cunoscând o răspândire cu adevărat importantă. Aceasta i-a conferit și lui Hitler însuși un element de fermitate, oferindu-i un plasament sigur și solid, printre alți oameni, în armată, unde făcuse o figură relativ bună și unde decizia sa interioară, de a se opune cu toată forța posibilă pericolului, între timp evident pentru toată lumea, așa cum o făcuse și o învățase în război, avea să se maturizeze.
La 7 martie 1918, Anton Drexler, mecanic la atelierul central din Munchen al căilor ferate, a înființat un „Consiliu muncitoresc liber pentru o pace justă”. Acest consiliu era compus din 40 de persoane, în majoritate colegi de serviciu ai lui Drexler. Era vorba, practic, de o organizație paralelă la nivel popular cu „Consiliul independent pentru o pace germană”, condus de Dietrich Schafer, organizație înființată, la rândul ei, de Asociația pangermană. Punctul de plecare îl constituie afirmația lui Hitler care viza dreptul la vot. El trece pur și simplu cu vederea lipsa eclatantă de egalitate a sistemului prusac de vot încă în vigoare în acea perioadă, omițând totodată și mai eclatanta discrepanță dintre dreptul egal al tuturor soldaților la moarte și inegalitatea drepturilor politice ale acestora, situație profund umilitoare și greu de suportat. Această disrupere a punctelor de vedere politice intern și extern este tipică fie pentru o grupare aristocratică dominantă, fie pentru acel strat social apolitic sau, mai bine zis, semi-politic, care fiind cumpătat, dominat, nu emite pretenții, preluându-și conștiința de sine, fie din alte izvoare decât cele politice, fie din sentimentul de mândrie al puterii statului în totalitate din care face parte, totuși, fără a putea fi neglijat. Acest strat social a fost primul mai serios afectat de război, fiind bine pus în mișcare cu atât mai mult cu cât fusese anterior foarte rigid. În cursul conflagrației mondiale, statul autoputernic ca entitate fusese periclitat de niște influențe intangibile ale unui „internaționalism intern”. Cel puțin la fel de zdruncinant a fost și efectul revoluției asupra acestuia, ea punând în pericol acel loc propriu modest și unanim recunoscut drept sigur din sânul societății; deja cu mult timp înaintea apariției lui Adolf Hitler, acești oameni sensibili și foarte respectați pe plan personal, se căutaseră și se găsiseră unii pe alții, așa cum fusese cazul și cu consiliul lui Drexler.
Este de presupus că Hitler nu era conștient de aceste lucruri așa cum probabil nu era conștient de faptul că întruchipa prin propria persoană contopirea clasică a principalelor trăsături ale mișcării sale. Cu toate acestea, se poate afirma totuși, cu oarecare certitudine că nici unui soldat precum Rohm sau unui cetățean precum Frick ori unui intelectual cum era Rosenberg și cu atât mai puțin unui socialist precum Otto Strasser nu i-ar fi reușit reunirea tuturor grupărilor, atât de diferite, într-un mare partid și că nu era o coincidență faptul că antisemitismul lui Adolf Hitler îl depășea chiar și pe cel notoriu al lui Streicher, atât în virulență cât și în necondiționare.
Ori, spre deosebire de aceștia sau de alții, precum Eckart sau Feder, Hitler nu apare în prim-plan imediat după primul război mondial, în perioada sovietelor; nu este nici până în prezent suficient de clar dacă și mai ales, sub ce formă a participat acesta la zdrobirea unicului episod de tip sovietic german. Ceea ce devine, însă, evident, este impresia profundă lăsată lui Hitler de acesta ca și de revoluția din noiembrie, de altfel. Ca soldat în rezervă, deși inițial subordonat, el a participat activ la „munca de lămurire” destinată să întărească și să ridice moralul trupei, zdruncinat între timp de evenimentele respective. Superiorul său direct a fost căpitanul Mayr, șeful „secției de presă și propagandă” al grupului 4 al comandamentului Reichswehr-ului din Munchen, un personaj care poate fi etichetat, pe bună dreptate, drept primul „ministru al propagandei” pe care l-a avut Dreapta germană contrarevoluționară și antirepublicană.
Ca personalitate politică, Hitler iese pentru prima dată în prim-plan pe 22 iulie 1919 când, alături de alți 20 de camarazi, este comandat în lagărul de la Lechfeld pentru a efectua cercetări. În mod clar, este vorba de autentici „oameni din popor”, destinați a îi lămuri pe cei rătăciți, canonieri, infanteriști, caporali sau chiar plutonieri. Potrivit relatărilor unanime, prelegerile ținute de Hitler, „pline de temperament” și „ușor de înțeles”, ies atât de net în evidență încât îl pun în umbră pe însăși comandantul grupării, câștigând cât de curând și înaltele aprecieri ale superiorilor. În acest fel, căpitanul Mayr ajunge să îi încredințeze formularea răspunsului la o scrisoare care va dovedi fără putință de tăgadă dilentantismul vizavi de apariția primelor probleme politice serioase confruntând o persoană până în acel moment, aparent, apolitică. Era vorba – se putea altfel? – de problema evreiască. Hitler îi răspunde lui Adolf Gemlich pe 16 septembrie 1919 într-o cuprinzătoare scrisoare, primul document original al carierei sale politice. De o manieră de-a dreptul frapantă, îl recunoaștem în această scrisoare pe viitorul Hitler până în cel mai mic amănunt.
În locul unui antisemitism patetic, sentimental, Hitler își dorește unul „rațional”. Acesta nu s-ar opri la nivelul unor simple antipatii coincidentale, al căror paroxism este întruchipat de „pogromuri” ci s-ar baza mai degrabă pe constatarea clară a „efectului dăunător sistematic, conștient sau nu, al evreilor asupra întregii națiuni ca un tot”. Pentru Hitler este de la sine înțeles că iudaismul constituie o rasă și nu o comunitate religioasă. Ca trăsătură absolut fundamentală a evreilor el definește gândirea materialistă, „dansul în jurul vițelului de aur”, „aspirația către bani și ideile acesteia, respectiv către puterea protectoare a banului”. Evreul și-ar mări averea prin intermediul dobânzilor, impunând popoarelor jugul cel mai periculos: „Tot ce conduce omul către un țel superior, fie el religie, socialism sau democrație, nu este pentru evreu decât un mijloc pentru a își atinge scopul, pentru a își sătura setea de bani și dominație. În consecință, acțiunile sale ajung să întruchipeze o adevărată tuberculoză rasială a popoarelor”. Antisemitismul rațional trebuie, înainte de toate, să îi atribuie evreului statutul de străin. „Scopul său final însă trebuie să fie indubitabil cel al îndepărtării totale, ca atare, a evreilor.” „Republica” nu vrea și nu poate, ca „formă de guvernare a neputinței”, confirmată această problemă, ea fiind mai degrabă dependentă de evrei și văzându-și sarcina principală în „împiedicarea luptei poporului înșelat contra celor care îl înșeală” prin suprimarea mișcării antisemite.
Cu patru zile înainte de formularea acestei scrisori, pe 12 septembrie 1919, Hitler va vizita, din ordinul superiorilor adunarea nou-înființatului partid Deutsche Arbeiterpartei (Partidul Muncitoresc German), emanat, așa cum arătam, din organizația inițial fondată de Anton Drexler. La nivelul Dreptei naționale, postulatul potrivit căruia muncitorul „trebuia să fie ranaționalizat” era unanim acceptat. Din acest motiv această grupare va stârni cât de curând interesul lui Dietrich Eckart și a lui Gottfried Feder, iar Ernst Rohm va deveni și el unul dintre primii membri, naționaliștii germani fiind pentru acesta prea „exclusiviști”. Astfel, instinctul nu l-a înșelat pe Hitler atunci când avea să lectureze cu atenție broșura lui Drexler Deșteptarea mea politică și când avea să accepte, fără a opune o rezistență semnificativă, în ciuda unui șantaj, intrarea în partid, ba chiar în conducerea acestuia. Aici se aflau uniți într-o forță politică acei muncitori și soldați pentru care sovietele muncitorilor și soldaților formate în contextul revoluției constituiseră cea mai detestată apariție.
Faptul că mica organizație avea să se facă cunoscută și pe plan public s-a datorat exclusiv inepuizabilei energii a personalității lui Hitler: pe 24 februarie 1920, în cadrul unei primei manifestări de masă, aveau să fie anunțate cele 25 de puncte care constituiau programul partidului. Formulările au fost prelucrate și de Hitler, dar adevăratul lor autor a fost, de fapt, Drexler, influențat, la rândul său, de Feder. Acest document conține mai mult idei generale referitoare la mișcarea populară decât gânduri specifice lui Hitler; totuși, el trebuie abordat cu atenția cuvenită fiind primul document politic public din cariera acestuia. Principalele puncte ale programului erau: „1. Vrem unirea tuturor germanilor într-o Germanie Mare pe baza dreptului de autodeterminare națională; 2. Vrem egalitate în drepturi pentru cetățenii germani în tranzacțiile cu alte națiuni și revocarea Tratatelor de Pace de la Verailles și Saint-Germain; 3. Vrem ca pământurile și teritoriile (coloniile) noastre să reprezinte o sursă de hrană pentru oamenii noștri și să ofere un cămin surplusului de populație; 4. Numai membrii națiunii pot fi cetățeni ai statului (…) 8. Trebuie să împiedicam imigrarea tuturor indivizilor care nu au cetățenie germană; 9. Toți cetățenii trebuie să aibă drepturi și îndatoriri egale”. Pe aceste baze se cerea confiscarea profiturilor obținute în urma războiului, naționalizarea afacerilor, reforme financiare, întărirea clasei de mijloc, reforme în educație, dezvoltarea protecției sociale, reconstrucția armatei sau epurarea presei și transformarea sa într-una exclusiv „națională”. De asemenea, programul își propunea să combată „spiritul materialist evreiesc din interiorul și din jurul nostru, călăuzindu-se după principiul: interesul față de comunitate înaintea interesului propriu”.
Acest program timpuriu nu este prea nevinovat și nici prea naiv, cum avea adesea să fie etichetat sau calificat. Cele trei viitoare tendințe fundamentale ale dominației național-socialiste – restituția națională, cucerirea de spațiu vital și asanarea mondială – sunt deja suficient de clar incluse. Totodată, este menționată și coeziunea centrală inițială a acestor trei puncte. O comparație cu primul program fascist, din Italia, în care pretențiile socialiste ocupă spațiul major, cerându-se doar o apărare a unității naționale definitiv câștigate în urma războiului mondial, este semnificativă.
Calea partidului NSDAP nu a fost însă larg deschisă de acest program ca atare ci de modul absolut unic în care el a fost propagat de personalitatea lui Hitler. Deja în primăvara anului1920, acesta nu mai este un necunoscut în mediile sociale sau politice. Cu diferite ocazii, la întâlniri ținute prin țară de Asociația pentru Protecție și Rezistență a Naționaliștilor el este prezentat drept un „excelent orator”. Partidul își anunță de acum propriile mitinguri în ziarul local popular din Munchen „Volkischer Beobachter” (Observatorul popular), în presa de opoziție putând fi constatate, de asemenea, primele mențiuni. Treptat, treptat, NSDAP-ul începe să își contureze identitatea politică din marea masă politică populară. În acerbe lupte fratricide este anihilat Partidul Socialist German, doar secțiunea din Nurnberg a acestuia, condusă de Julius Streicher supunându-se în corpore lui Adolf Hitler. Viața politică locală din Munchen începe să fie dominată de o serie de elemente inedite precum cântece despre pogromuri, activități propagandistice zgomotoase și persistente dar și brigăzi de bătăuși și de asalt. În decembrie 1920 ziarul „Volkischer Beobachter” putea fi achiziționat din fonduri mijlocite de Dietrich Eckart și provenite din bugetul armatei. Deși nu poate să apară asemenea unui cotidian central, acest pas are totuși o importanță decisivă. Partidul lui Adolf Hitler începea să devină o forță în capitala Bavariei. În ianuarie 1921 acesta se simte deja suficient de puternic pentru a îi permite lui Hitler să formuleze deschis amenințări potrivit cărora mișcarea național-socialistă va anihila în Munchen, la nevoie cu forța, orice miting sau altă manifestație cu „caracter nociv și destructiv asupra conaționalilor noștri, oricum deja foarte afectați”.
La începutul anilor 1920, Adolf Hitler s-a mulțumit să fie „toboșarul”, cel care incita masele în numele „mișcării naționale”. În acel moment, el nu se vedea pe sine, așa cum avea să se înfățișeze în Mein Kampf, drept viitorul conducător al Germaniei, mântuitorul politic căruia avea să îi vină rândul după ce națiunea își va da seama de măreția lui inegalabilă. Mai degrabă el pregătea calea marelui conducător a cărei zi era posibil să vină în decursul multor ani. „Nu sunt decât un toboșar și un agitator” i-a declarat el scriitorului neoconservator Arthur Moeller van der Bruck în 1922. Cu câteva luni înainte, se pare că ar fi spus într-un interviu acordat redactorului-șef al ziarului de orientare pangermană Deutsche Zeitung că el nu era liderul și omul de stat care să „salveze patria ce se cufundă în haos”, ci doar „agitatorul care știe cum să adune masele”. De asemenea, se pare că ar fi declarat mai departe, nu era „arhitectul care are bine conturate în mintea sa planul și forma noii clădiri și care, cu o siguranță senină și cu creativitate este capabil să pună piatră peste piatră. El are nevoie de cineva mai mare în spatele lui pe a cărui capacitate de comandă să se poată bizui”.
Acesta este motivul pentru care, în ciuda impactului inițial modest, întâlnirile organizate de Hitler și partidul său se transformau într-un veritabil spectacol politic. Chiar și în mediul protejat al politicii muncheneze, marile adunări ale Partidului Muncitoresc German Național-Socialist erau ceva deosebit. Hitler dorea înainte de toate ca partidul său să fie cât mai mult remarcat. A reușit acest lucru relativ repede. „Oricum nu contează dacă râd de noi sau ne înjură” avea să scrie Hitler mai târziu, „dacă ne fac clovni sau infractori; principalul lucru este că ne menționează, că se preocupă întruna de noi…”. Hitler a luat seama la întrunirile monotone, lipsite de viață ale partidelor burgheze, la plictiseala produsă de discursurile citite asemenea unor prelegeri academice de oameni serioși și destul de înaintanți în vârstă. Astfel a putut să constate cu mândrie că, dimpotrivă, întrunirile naziste nu erau nici pe departe liniștite. A învățat din organizarea întrunirilor stângii cum se desfășurau acestea, cât de importantă era intimidarea adversarilor, ce tehnici de întrerupere puteau fi folosite și cum puteau fi domolite tulburările inerente. Întrunirile NSDAP urmau să stârnească dispute și pasiuni politice și ca urmare, partidul avea să câștige prin scoaterea sa în evidență. Au fost tipărite afișe în care era folosit un roșu aprins, cu scopul de a îi atrage pe reprezentanții stângii să participe. Rezultatul a fost acela că sălile în care se desfășurau întrunirile erau înțesate de lume cu mult timp înainte de a începe, iar numărul adversarilor prezenți garanta crearea unei atmosfere potențial explozive. Pentru a combate dezordinea, la mijlocul anului 1920 a fost organizată o trupă de „protecție a sălii”, care, în august 1921, a devenit „Grupa de Gimnastică și Sport”, iar în cele din urmă s-a transformat în „Batalionul de Asalt” (SA).
Numai Hitler reușea să atragă mulțimile spre NDSAP. În fața publicului din berării, stilul său era unul electrizant. Hans Franck, care avea să devină guvernator general al Poloniei ocupate, în așteptarea execuției ulterioare procesului de la Nurnberg, își amintea: „Am fost puternic impresionat de la bun început. Era ceva cu totul diferit față de discursurile pe care le ținea la întruniri. Aborda problemele într-o manieră clară și simplă. A preluat subiectul fierbinte al zilei – Dictatul de la Versailles – și a pus întrebarea cheie: Ce facem acum, oameni buni? Cum stau lucrurile de fapt? Ce ne rămâne de făcut? A vorbit mai bine de două ore și jumătate, întrerupt adesea de ropote frenetice de aplauze și ai fi continuat să îl asculți încă pe atât. Vorbea cu patos, atingându-ne tututror coardele sensibile (…) Dădea glas ideilor pe care toți cei prezenți le nutreau în gând și înfățișa experiențele generale într-o perspectivă clară, corelându-le cu dorințele obișnuite ale celor care sufereau și visau la un program de partid bine conceput. În esență ideile nu erau originale, (…) dar era hărăzit să joace rolul de purtător de cuvânt al poporului. (…) Nu ascundea nimic (…) din ororile, suferințele și deznădejdea pe care Germania avea să le înfrunte. Dar nu numai atât. Ne arăta o cale, singura cale pe care o mai au oamenii distruși de-a lungul istoriei, calea dinspre abisurile fără fund spre un nou început prin curaj, credință, dorință de acțiune, stăruință și abnegație față de un țel comun, măreț și strălucitor. (…) Plasa salvarea onoarei soldatului și a muncitorului german chiar mai presus de Dumnezeu Însuși, în fraze pline de solemnitate și gravitate (…) Când și-a încheiat discursul, oamenii au continuat să îl aplaude minute în șir. (…) Din clipa aceea (…) am fost convins că, dacă era să existe vreun om care putea să conducă soarta Germaniei, acela trebuia să fie Hitler”.
În vreme ce politicienii tradiționali de dreapta țineau prelegeri într-un stil afectat și pompos, insipid și plictisitor, Hitler urma modelul oratorilor social-democrați, precum Eisner sau al agitatorilor de stânga vienezi de la care învățase, așa cum subliniam, aceste tehnici. „Utiliza un limbaj simplu, direct pe care oamenii de rând îl puteau înțelege, propoziții scurte, sloganuri puternice, emoționale”, scrie Richard Evans. „Începând adeseori discursul cu o voce joasă pentru a capta atenția audienței, îi sporea forța până la punctul culminant, iar vocea profundă și mai degrabă răgușită atingea tonalități tot mai înalte, ajungând să răcnească și să urle la final, cu fața străluncindu-i de sudoare și cu părul negru și lins căzându-i pe față în timp ce își aducea publicul într-o stare de frenezie. Nu existau nuanțe în ce spunea: totul era incontestabil, implacabil, irevocabil, definitiv, decisiv. (…) De multe ori, își începea discursurile cu istoria tinereții sale marcate de sărăcie făcând o paralelă implicită între aceasta și situația Germaniei, dominată de descurajare, disperare și asuprire. Apoi, cu o voce din ce în ce mai puternică, își descria propria deșteptare politică și făcea paralela cu viitoarea deșteptare a Germaniei și a gloriei acesteia. Fără a folosi în mod necesar un limbaj religios fățiș, Hitler făcea apel la arhetipurile religioase ale suferinței, umilinței, mântuirii și reînvierii, înrădăcinate adânc în spiritul ascultătorilor săi; în contextul Bavariei postbelice și postrevoluționare a găsit un teren fertil”.
În pofida faptului că Hitler recurgea în esență la sentimente negative, mânie, indignare, dușmănie, în remediul propus de el la bolile declarate exista și un element „pozitiv”. Oricât de banale ar părea, apelul la redobândirea libertății prin unitate națională, nevoia de colaborare a „celor care muncesc cu creierul și cu mâinile”, armonia socială a unei „comunități naționale” și protejarea omului de rând prin zdrobirea exploatatorilor săi erau, ținând cont de reacția pe care le produceau întotdeauna, afirmații fără doar și poate incintante și realmente importante pentru auditorii lui Adolf Hitler. Iar înflăcărarea și fervoarea acestuia reușeau să transmită celor predispuși deja să îl recepteze, mesajul că o altă cale nu era posibilă, că renașterea Germaniei avea să fie și putea să fie înfăptuită și că stătea în puterea germanilor simpli să o înfăptuiască prin propria luptă, propriul sacrificiu și propria voință. Efectul produs era specific mai mult unei întâlniri de renaștere religioasă decât unei adunări politice normale.
Cu toate că Hitler știa să găsească mereu ținte sigure în politica de zi cu zi a Republicii de la Weimar, dominată de o criză perpetuă, temele sale principale par a se repeta într-un mod aproape plictisitor. De fapt, unele teme considerate în mod indiscutabil componente ale așa-zisei ideologii neschimbate a lui Hitler lipseau cu desăvârșire în această fază. De exemplu, lipsea orice referire la conceptul de Lebensraum (spațiu vital) în Europa de Est, principiu care se va insinua obsedant mai târziu în planurile de acțiune naziste. În această perioadă, țintele politicii externe erau Marea Britanie și Franța, autorii morali principali ai „infamului” tratat de la Versailles. În fapt, printre notițele unuia dintre discursurile sale, Hitler a scris în august 1920 despre „fraternitatea cu Răsăritul”. De asemenea, Hitler nu a adus în prim-plan în această perioadă nevoia instaurării unei dictaturi. O asemenea cerere apare abia într-un discurs din 27 aprilie 1920, în care Hiler declara că Germania are nevoie de un „dictator genial” dacă vrea să renască. La fel de surprinzător este faptul că primul său atac direct la adresa marxismului nu a avut loc înaintea discursului rostit la Rosenheim, pe 21 iulie 1920 (cu toate că, înainte de aceasta, vorbise în câteva ocazii despre efectele catastrofale ale bolșevismului din Rusia pentru care arunca vina, evident, pe evrei). De asemenea, remarcabil este faptul că teoria rasei, care conținea idei preluate din broșuri antisemite cunoscute aparținând unor autori precum Houston Stewart Chamberlain, Aolf Wahrmund și mail ales propovăduitorului antisemitismului prin excelență, Teodor Fritsch a fost tratată în mod explicit într-un singur discurs al lui Hitler în cursul anului 1920.
Aceasta nu înseamnă totuși că Hitler nu îi ataca în mod direct pe evrei. Dimpotrivă, obsesia maniacă căpătată față de evrei căreia i se subordonează totul, ce nu poate fi observată înainte de 1919 pentru a nu mai lipsi ulterior niciodată, se regăsește în aproape fiecare discurs al lui Hitler din această perioadă. În spatele tuturor relelor de care avusese parte sau care amenințau Germania, stătea figura evreului în incomoda poziție de veșnic țap ispășitor. Discurs după discurs, Hitler i-a înfierat pe evrei folosind cel mai virulent și mai barbar limbaj imaginabil, chiar și pentru perioada în discuție.
În februarie 1921 a avut loc prima adunare de mare anvergură a mișcării în circul Krone, iar deja în iulie Hitler a preluat, printr-o manevră fermă, conducerea autoritară a partidului. Cauza a fost reprezentantă de încercările lui Drexler de a obține fuziunea partidului cu alte grupări de extremă dreapta din capitala bavareză, în special Partidul Socialist German, un grup de dimensiuni asemănătoare și cu obiective identice celor naziste; în plus, beneficiau de o prezență mulțumitoare în nordul Germaniei. Fuziunea avea să ofere mai multă greutate celor care, asemenea lui Feder priveau critic vulgaritatea discursurilor constant instigatoare ale lui Hitler. Acesta din urmă, temându-se că partidul său avea să fie absorbit de noua mișcare a blocat negocierile în aprilie 1921, amenințând cu demisia. O altă criză a izbucnit în momentul în care Hitler se afla, împreună cu Eckart, la Berlin, într-o misiune de strângere de fonduri pentru Observatorul rasial. Discuțiile în vederea fuziunii au reînceput în lipsa sa, de data aceasta implicând și un al treilea partid antisemit de mici dimensiuni, având sediul la Augsburg, condus de Otto Dieckel, ale cărui abilități oratorice erau considerate de unii egale cu cele ale lui Hitler. Incapabil să împiedice Partidul Nazist să accepte proiectul lui Dieckel de creare a unei „Ligi Occidentale”, Hitler a demisionat complet din partid, într-un acces de furie. Lucrurile au ajuns într-un punct de cotitură în momentul în care Drexler a revenit asupra deciziei și l-a rugat pe Hitler să fixeze condițiile ce trebuiau îndeplinite pentru a reveni în partid. În cele din urmă, nu foarte mulți membri de partid erau pregătiți să continue, în lipsa omului a cărui demagogie reprezentase unica explicație a ascensiunii partidului în timpul recent care trecuse de la înființarea sa. În aceste condiții, planurile de fuziune au fost abandonate. Condițiile intrasingente pretinse de Hitler au fost acceptate cu aclamații la o întrunire generală extraordinară, pe 29 iulie: acestea culminau cu revendicarea de a fi ales președinte al partidului, înzestrat cu „puteri dictatoriale” și de epurare a mișcării politice pe care o păstorea de „elementele străine care l-au penetrat”.
În această perioadă atât partidul cât și Hitler însuși au reușit să atragă în jurul nucleului politic nazist câteva personalități importante trecum generalul Ludendorff, Rodolf Hess, Dietrich Eckart, Julius Streicher sau Ernst Rohm. La sfârșitul primei conflagrații mondiale, generalul Erich Ludendorff, dictatorul militar al Germaniei în ultimii aproximativ doi ani ai conflictului a considerat prudent să părăsească scena politică pentru un timp. Demis din funcție pe 25 octombrie 1918, după o dispută aprinsă cu ultimul guvern liberal, al Kaizerului, s-a oprit o vreme la Berlin, după care, deghizat, s-a strecurat peste Baltica, în Suedia, unde avea să aștepte trecerea revoluției. În februarie 1919, convins că ce era mai rău trecuse, generalul s-a reîntors în Germania. Atât de mare era prestigiul pe care îl acumulase în timpul războiului mondial încât nu a trecut mult până să devină una din figurile de frunte ale dreptei radicale. Pangermanist adept al unor anexiuni teritoriale substanțiale între 1914 și 1918, oponent vehement al sistemului de la Versailles, Ludendorff s-a implicat imediat în construcțiile menite să răstoarne ordinea republicană. Adunând în jurul său un grup de foști subordonați, generalul și-a oferit sprijinul efemerei tentative de puci organizate la Berlin, în martie 1920, de către Wolfgang Kapp și Corpurile France, iar când acesta a eșuat a plecat spre atmosfera mult mai favorabilă de la Munchen. Aici a intrat în contact, în scurt timp, cu cercul ultra-naționalist, format deja în jurul unui personaj necunoscut până atunci, Adolf Hitler.
Încă din momentul în care cei doi s-au întâlnit, Hitler construise în jurul său, așa cum am văzut, un grup devotat de susținători entuziaști care aveau să joace, într-un fel sau altul, roluri cheie în ascensiunea Partidului Nazist și în edificarea celui de-al Treilea Reich. Cel mai devotat dintre toți era studentul Rudolf Hess, un elev al teoreticianului geopoliticii Karl Haushofer, de la Universitatea din Munchen. Fiul unui om de afaceri autoritar, care refuzase să îi permite să studieze înainte de război, Hess părea să fie în căutarea unui lider puternic de care să se poată atașa necondiționat. Asemenea unui număr mare de naziști, ocupând ulterior poziții de frunte, Hess provenea din afara Reichului german: se născuse la Alexandria în 1894. Serviciul militar din timpul războiului pe care l-a terminat ca locotenent de aviație îi oferise un tip de autoritate căruia să i se poată supune. Studiul cu Haushofer îi oferise un alt tip, dar în nici unul dintre cele două cazuri încă nu găsise ce căuta și la fel au stat lucrurile și în cazul Societății Thule și al Corpurilor France, Hess fiind membru al ambelor. Lucrurile aveau să stea diferit în cazul lui Adolf Hitler, pe care l-a întâlnit în anul 1920. Antisemitismul era o pasiune comună: Hess acuza „haita de evrei” despre care credea că trădaseră Germania în 1918 și chiar înainte de a îl întâlni pe Hitler condusese expediții în cartierele muncitorești pentru a strecura mii de foi volante, cu conținut antisemit, pe sub ușile apartamentelor muncitorilor. Din acel moment, Hess și-a proiectat întreaga capacitate de a adula un erou asupra lui Hitler. Naiv, idealist, lipsit de ambiții personale sau de lăcomie și conform lui Haushofer nu prea inteligent, Hess avea tendința să creadă în doctrine iraționale sau mistice, precum astrologia; devotamentul orb față de Hitler avea în sine o fervoare religioasă, Hess considerându-l pe acesta drept un nou Mesia. În toată perioada ulterioară, Hess avea să devină umbra lipsită de inițiativă a lui Hitler, căruia i-a preluat de pe umeri o mare parte a muncii de rutină pe care acesta o detesta. În plus, Hess l-a familiarizat pe Hitler cu o versiune sofisticată a teoriei specifice pangermanismului, cea a „spațiului vital”, noțiune cu care Haushofer justifica pretențiile germane de cucerire a estului Europei și pe care romancierul Hans Grimm a popularizat-o prin intermediul romanului său, devenit bestseller, Rasă fără spațiu.
Pentru o scurtă perioadă, coincizând cu primii ani de existență ai NSDAP-ului s-a dovedit Dietrich Eckart, fost student la medicină, poet și dramaturg fără operă semnificativă. Eckart a fost redactorul Observatorului rasial, pe care l-a transformat în cotidian până la începutul anului 1923, an în care acesta a și murit. În schimb, doi dintre asociații pe care Eckart i-a adus în partid vor avea o carieră semnificativă în cadrul acestei mișcări politice. Primul dintre ei era Alfred Rosenberg, originar din statele baltice, care devenise un veritabil antisemit după lecturile tinereții. În 1930, Rosenberg avea să publice lucrarea definitorie pentru evoluția sa, Mitul secolului XX, cea mai coerentă teoretizare a unei viziuni rasiste asupra istoriei, cu un puternic impact asupra ideologiei naziste, ce tocmai se contura pe deplin. Al doilea personaj era Hans Franck, evocat mai sus, cu un traseu asemănător colegilor săi: societatea Thule, Corpurile France și evident, NSDAP. De asemenea, deși nu a făcut parte niciodată din cercul de intimi ai lui Hitler, Frank a fost total subordonat acestuia și ideologie sale. În 1922 a intrat în partid Julius Streicher, veteran de război, posesor al unei Cruci de Fier, el aducând cu sine numeroși simpatizanți, ceea ce a făcut ca Partidul Nazist să își dubleze aproape efectivele. Totodată, înscrierea în partid a lui Streicher a avut drept consecință extinderea influenței mișcării politice conduse de Hitler în nordul Germaniei. Nu în ultimul rând, în această perioadă a crescut simțitor influența lui Ernst Rohm, cel care va conduce trupele de asalt ale Partidului Nazist dar, care, din cauza insistenței cu care dorea militarizarea societății germane a fost, în cele din urmă, îndepărtat de Hitler și asasinat în anul 1934.
Puterea lui Hitler nu a constat în originalitatea ideilor sale, ci în modul în care le-a exprimat, captând în ele mânia incadescentă, teama și resentimentele profunde ale clasei de mijloc germane, nemulțumită de încercările la care era supusă țara lor. Național-socialismul ar fi putut exista și fără Hitler, dar el este cel care l-a transformat într-o forță majoră, mai întâi în Bavaria și mai apoi, pe cuprinsul întregii Germanii prin propaganda sa neîncetată și prin mobilizarea maselor. La sfârșitul anului 1922, adepții lui Hitler îl comparau tot mai mult cu liderul italian Mussolini. Cu toate acestea, spre deosebire de fasciștii lui Mussolini, naziștii nu aveau un partid național și nici reprezentanți în Parlament. În Italia, Partidul Fascist domina extrema dreaptă, în timp ce, în Germania, Partidul Nazist făcea parte din ansamblul grupărilor politice și paramilitare ale aripii drepte, care avea posibilități limitate de mișcare fără sprijinul armatei. Pe de altă parte, este evident că, fără succesul marșului asupra Romei întreprins de Mussolini, Hitler nu ar fi încercat, la rândul său, un marș asupra Berlinului.
În 1923, criza din Ruhr i-a oferit lui Hitler ocazia de a juca un rol mult mai important în politica națională. Inițial, ocupația franceză din regiunea Ruhr a determinat Reich-ul să sprijine guvernul și campania acestuia de rezistență pasivă. În toamnă, însă, rata uriașă a inflației, mișcările separatiste din Renania și amenințarea revoltelor comuniste din Hamburg și Saxonia au obligat guvernul să încerce să ajungă la un compromis cu Franța. NSDAP a câștigat susținere odată cu amplificarea dezastrului național, iar noua poziție de care se bucura Hitler în cercurile de dreapta din Bavaria l-a ajutat să devină, în septembrie 1923, conducătorul politic al Kampfbund-ului, o asociație de grupări militante de dreapta care coordonau strategiile împotriva Republicii. Gruparea SA a fost integrată în aripa militară a Bundului, iar misiunea lui Hitler era aceea de a mobiliza opinia publică pentru a susține un puci în Munchen ca un act preliminar ocupării Berlinului prin forță. Generalul Ludendorff a jucat doar cu numele rolul de conducător al conspirației.
Evenimentele au început să evolueze rapid spre punctul culminant, de cele mai multe ori chiar scăpând controlului lui Hitler. În special, Ernst Rohm, acționând independent de liderul partidului, reușise să reunească într-o Comunitate de Lucru a Ligilor Patriotice de Luptă principalele organizații paramilitare din Bavaria, inclusiv unele mult mai importante decât cămășile brune naziste. Aceste grupări și-au predat arsenalul armatei regulate, ale cărei unități bavareze, aflate sub conducerea generalului von Lossow, se pregăteau în mod evident pentru îndelungul dezbătut marș asupra Berlinului și pentru o confruntare armată cu unitățile franceze din Ruhr, astfel încât paramilitarii au fost înrolați ca auxiliari și s-a început antrenarea lor. În acest amestec exploziv de conspirații paramilitare a intervenit acum și generalul Ludendorff. O tentativă a lui Hitler de a prelua inițiativa, printr-un apel la retrocedarea armelor oferite armatei a fost întâmpinată cu un refuz sec. S-a văzut nevoit să îi cedeze lui Ludendorff rolul principal când paramilitarii au organizat, la începutul lui septembrie, o paradă uriașă la Nurnberg, cu participarea a circa 100 000 de oameni în uniformă. În schimb, Hitler a fost numit comandantul politic al organizațiilor paramilitare, dar, departe de a controla evenimentele, era purtat înainte de acesta.
Rolul lui Rohm în reorganizarea mișcării paramilitare a fost crucial și în acest moment a demisionat din fruntea infimei organizații naziste de asalt pentru a se concentra asupra acestui obiectiv. A fost urmat de un om care avea să joace un rol cheie în dezvoltarea ulterioară a mișcării naziste și a celui de-al Treilea Reich: Hermann Goring, de asemenea un om de acțiune, dar complet diferit față de Rohm. Goring, care întotdeauna s-a considerat un soldat crescut în cea mai bună tradiție prusacă, devenise în timpul primului război mondial un as al aviațiai, la finalul conflictului aflându-se la comanda unei escadrile de vânătoare.
Avându-l pe Göring în frunte, era de așteptat că paramilitarii urmau să se conformeze din nou liniei naziste. Pregătirile au continuat, în colaborare cu ansamblu mișcărilor paramilitare pe care Röhm încerca să le controleze în măsura posibilului, pentru o revoltă, în primăvara sau la începutul verii lui 1923. Criza a izbucnit, în cele din urmă, când guvernul de la Berlin a fost forțat să demisioneze, pe 13 august. Guvernul succesor, de fapt o coaliție care îi includea pe social-democrați, era condus de Gustav Stresemann, un liberal naționalist de dreapta, care în decursul anilor următori avea să se dovedească cel mai priceput, mai subtil și mai realist politician republican. Stresemann a înțeles că avea să fie nevoit să pună capăt campaniei de rezistență pasivă din Ruhr și că era necesară aducerea inflației galopante sub control. A inițiat o politică „de îndeplinire a obligațiilor”, conform căreia Germania avea să respecte termenii aranjamentelor de pace, inclusiv în materie de plată a reparațiilor, în timp ce, în spatele scenei, făcea presiuni pentru modificarea acestor termeni. Politica sa a înregistrat succese notabile în următorii șase ani, perioadă în care a ocupat funcția de ministru de externe. Dar în ochii naționaliștilor, toate acestea echivalau cu o trădare națională. Dându-și seama că acesta era momentul în care avea cele mai multe șanse să provoace o revoltă, guvernul bavarez l-a numit pe Kahr, Comisar General de Stat cu puteri nelimitate în domeniul menținerii ordinii. Sprijinit de Lossow și de comandantul poliției, Hans Ritter von Seisser, Kahr a interzis o serie de demonstrații plănuite de naziștii pentru 27 septembrie, în vreme ce punea la punct propriile planuri de răsturnare a guvernului de la Berlin. Presiunile în favoarea unei acțiuni sporeau din toate direcțiile; în rândurile paramilitarilor obișnuiți, după cum a fost avertizat Hitler în mod repetat, acestea deveneau aproape irezistibile.
La Berlin, comandantul armatei, Hans von Seeckt, a refuzat să sprijine planurile lui Lossow, Kahr și Seisser. Prefera să răstoarne guvernul lui Stresemann prin intrigi discrete, lucru pe care l-a și reușit, chiar dacă acesta a fost succedat de un guvern în care Stresemann rămăsese ministru de externe. Negocierile febrile de la München nu au avut drept rezultat un compromis între armata bavareză condusă de Lossow, poliția aflată sub autoritatea lui Seisser și paramilitarii reprezentanți, bineînțeles, de Hitler. Conștient că risca să piardă sprijinul paramilitarilor dacă lucrurile mai trenau multă vreme, Hitler, sprijinit acum de Ludendorff, a hotărât să preia inițiativa unui puci. Guvernul bavarez avea să fie arestat, iar Kahr și aliații săi urmau să fie forțați să se alăture paramilitarilor, într-un marș asupra Berlinului. Data loviturii de stat a fost stabilită pe 9 noiembrie, aniversarea izbucnirii revoluției din 1918, care condusese la răsturnarea regimului imperial. Motivul era reprezentat mai degrabă de presiunea evenimentelor decât de dorința de a găsi o dată simbolică. În seara lui 8 noiembrie, Hitler, însoțit de un grup de paramilitari puternic înarmați, au întrerupt o adunare chiar în timp ce Kahr ținea un discurs. Evenimentul fusese organizat în Bürgerbräukeller, o berărie aflată chiar la periferia centrului Münchenului. Hitler a ordonat unuia dintre oamenii săi să tragă un foc de revolver în aer pentru a reduce mulțimea la tăcere, apoi a anunțat că sala era încercuită. Guvernul bavarez, a declarat, fusese răsturnat. În vreme ce Göring calma audiența, Hitler i-a dus pe Kahr, Lossow și Seisser într-o încăpere alăturată și le-a explicat că avea intenția să lanseze un marș asupra Berlinului, în urma căruia urma să se instaleze în funcția de cancelar al Reichului; Ludendorff avea să preia comanda armatei naționale. Cât despre ei, aveau să fie recompensați cu poziții importante pentru sprijinul lor. Revenind în fața mulțimii, i-a câștigat pe cei de față de partea sa cu un apel dramatic la sprijin, pentru ceea ce numea acțiunea sa împotriva „criminalilor din noiembrie 1918”. Kahr și partenerii săi nu au avut de ales și au fost nevoiți să urce la tribună și să-și declare, alături de Ludendorff, sprijinul.
Dar tranziția de la demonstrațiile teatrale la puterea politică nu s-a dovedit atât de ușoară. Planurile naziste pentru o lovitură de stat erau coapte doar pe jumătate. Röhm a ocupat cartierul general al armatei din München, dar alte clădiri, inclusiv, foarte important, cazărmile, au rămas sub control guvernamental și în vreme ce Hitler plecase în oraș pentru a încerca să clarifice situația, Ludendorff i-a eliberat pe Kahr și pe ceilalți prizoneri, care s-au dezis imediat de sprijinul pe care fuseseră forțați să-l dea complotului și au intrat imediat în legătură cu armata, poliția și presa, pentru a repudia acțiunile lui Hitler. Întors la berărie, Hitler și Ludendorff au luat decizia să mărșăluiască spre centrul orașului. Au adunat cam două mii de susținători înarmați, fiecare dintre ei fiind plătit cu două miliarde de mărci (care valorau în acea zi puțin peste trei dolari), dintr-o pradă de mai bine de 14000 de miliarde de mărci „confiscate” de la două tipografii, chipurile evreiești, în timpul unor raiduri ale unor echipe de cămăși brune, acționând la ordinele lui Hitler. Coloana s-a pus în mișcare pe 9 noiembrie la prânz și încurajată de uralele susținătorilor, a mărșăluit prin centrul orașului în direcția Ministerului de Război. La capătul străzii, au fost întâmpinați de un cordon de polițiști înarmați. Conform raportului oficial, au lipit țeava pistoalelor cu siguranța scoasă de piepturile polițiștilor, i-au scuipat și au îndreptat în direcția lor baionetele fixate la arme. Apoi, cineva dintr-o tabără sau din cealaltă, mărturiile sunt divergente, a tras un foc de armă. Timp de o jumătate de minut, aerul s-a umplut de zgomotul gloanțelor trase de ambele tabere. Göring s-a prăbușit la pământ, împușcat în picior; Hitler s-a aruncat la pământ, sau a fost împins, dislocându-și umărul. Scheubner-Richter, diplomatul prieten al lui Hitler și legătura sa cu susținătorii din înalta societate, a fost ucis pe loc. În total, paisprezece dintre susținătorii lui Hitler și patru polițiști au fost împușcați mortal. În vreme ce poliția încerca să-i aresteze pe Ludendorff, Streicher, Röhm și pe mulți alții, Göring a reușit să scape mai întâi în Austria, apoi, în Italia, stabilindu-se în cele din urmă în Suedia și devenind, între timp, dependent de morfina pe care o lua pentru a calma durerile provocate de rană. Hitler a fost luat de la fața locului cu mâna bandajată și a fost dus la casa de la țară a lui Hanfstaengl, unde a fost arestat pe 11 noiembrie. Tentativa de puci ajunsese la un final umilitor.
CAPITOLUL IV
REVENIREA LA STABILITATE
1925-1930
Din punctul de vedere al relațiilor internaționale, perioada interbelică se caracterizează prin acute crize diplomatice și dese permutări de poziție din partea marilor puteri într-un context, de asemenea, instabil marcat profund de marea criză economică din 1929-1933. Deși Europa începuse să piardă primatul mondial în fața ascensiunii Statelor Unite ale Americii, bătrânul continent rămâne focarul problemelor de ordin diplomatic. Evident, „problema germană” continuă să preocupe celelalte state; acestea realizau că este doar o chestiune de timp până Germania își va reveni și va încerca să revendice, din nou, o poziție superioară în concertul global. De data aceasta, situația arăta într-un mod cu totul diferit față de perioada anterioară primului război mondial: două din marile puteri, Germania și Rusia, pierduseră războiul și calitatea de imperiu, chiar și Franța se află în scădere evidentă de viteză în raport cu aspirațiile sale. Singurele puteri cu adevărat globale rămân Statele Unite și Marea Britanie, unica putere mondială rămasă în Europa. În acest context, Germania părea să fie problema Europei. Statele Unite și Japonia nu se puteau simți amenințate de un stat fără flotă și colonii. Cum și Marea Britanie a schimbat, în perioada interbelică, abordarea față de Germania, Franța este singura care va încerca cu obstinație să prevină creșterea germană, fie prin clamarea respectării cu strictețe a Tratatului de la Versaillles, fie prin politica de alianță cu statele europene de rangul al doilea.
Adversitatea franco-germană a fost întreținută în perioada interbelică de spinoasa problemă a reparațiilor. Deși într-o primă fază Marea Britanie a susținut Franța în această problemă, Lloyd George promițând lui Briand sprijinul „pentru a lua Germania de gât”, ulterior britanicii și-au nuanțat poziția. Este drept că situația Angliei diferea mult de cea a Franței. Anglia nu mai era, ca în perioada premergătoare conflictului, amenințată în mod direct de Germania și înțelegea, așa cum am precizat, să încerce asigurarea unui sistem de echilibru, nu o înlocuire a hegemoniei germane cu una franceză. Prioritatea engleză era nu sufocarea din punct de vedere economic a Germaniei, ci refacerea economiei europene care ar fi contribuit în mod decisiv la revigorarea propriei industrii de export. De aici și reticența Angliei în a oferi Franței un tratat ferm de alianță care să cuprindă clauze militare ferme. „Pentru noi, reiese dintr-un mesaj al cabinetului englez, Germania este cea mai importantă țară din Europa nu doar din perspectiva schimburilor comerciale pe care le avem cu ea, ci fiindcă este cheia situației din Rusia. Ajutând Germania e posibil ca, în condițiile existente, să ne expunem acuzației că părăsim Franța; dar dacă Franța ar fi aliatul nostru, asemenea acuzații nu și-ar mai avea rostul.”
În aceste condiții, la inițiativa Marii Britanii, secondată de Franța a avut loc o nouă Conferință între marile puteri, Conferința de la Genova (10 aprilie-19 mai 1922), la care au fost invitate și Germania și Uniunea Sovietică, dar la care, în cele din urmă, Statele Unite au refuzat să participe. Aceasta a fost și cauza pentru care, cel puțin pe componenta economică, Conferința a fost un eșec. Până la urmă, chiar Franța s-a temut de introducerea pe ordinea de zi a problemei reparațiilor întrucât intuia că vor fi făcute presiuni pentru diminuarea acestora. În schimb, statele aliate au încercat să obțină de la delegația sovietică recunoașterea datoriilor statului rus către guvernele aliate. Pe de altă parte, Conferința s-a dovedit un excelent prilej pentru o apropiere germano-sovietică.
În mod surprinzător această apropiere s-a făcut în ciuda faptului că se încerca asmuțirea celor două state unul contra altuia: Uniunea Sovietică era încurajată să pretindă plata reparațiilor de către germani, în timp ce aceștia erau invitați la exploatarea Rusiei. Împotriva acestor considerente, delegații celor două state au avut o serie de întrevederi secrete concretizate prin Tratatul de la Rapallo, la 16 aprilie 1922. Acest tratat marca sfârșitul izolării Uniunii Sovietice și Germaniei atât din punct de vedere diplomatic cât și din punct de vedere economic, prin aplicarea clauzei națiunii celei mai favorizate. Cele două state conveneau la restabilirea relațiilor diplomatice și consulare și la renunțarea reciprocă asupra reparațiilor de război. În plus, s-au negociat aspecte cu caracter militar: Rusia urma să primească sprijin tehnic pentru producerea de armament, în timp ce germanii urmau să efectueze o serie de manevre militare pe teritoriul rus precum și crearea de tabere de antrenament pentru tancuri, aviație și folosirea gazului de luptă. Prin urmare, „nimeni nu se va mira cu adevărat atunci când va întâlni tancurile germane făcând manevre pe malul râului Kama sau avioane survolând Lipețkul.”
Nu trebuie acordate dimensiuni extraordinare acestui tratat, deși, el prefigurează, în parte, politica de alianțe a Germaniei, și deși, Germania a fost primul stat occidental care semna o alianță cu Uniunea Sovietică. A fost o apropiere relativ forțată de situația externă în care se găseau cele două state și care trebuia să primească o ripostă imediată. O asemenea alianță, arată Kissinger, putea fi împiedicată doar dacă Anglia sau Franța ar fi fost dispuse la un acord cu oricare dintre cele două state, ceea ce, bineînțeles, democrațiile occidentale nu erau pregătite să facă. Rapallo „a tras un semnal de alarmă în privința faptului că era ușor pentru Rusia și Germania să fie prietene în termeni negativi, în timp ce Aliații ar fi trebuit să plătească un preț enorm pentru prietenia oricăreia dintre ele. Însă a fost o atenționare care s-a verificat într-un viitor relativ îndepărtat.”
O escaladare în relațiile franco-germane va avea loc în anul 1923, tot în contextul în care Franța considera că Germania se sustrage de la obligația de achitare a reparațiilor. În pofida opoziției britanice, la 11 ianuarie 1923, francezii și belgienii au trimis 600 000 de soldați care să ocupe bogatul bazin carbonifier al Ruhrului. Replica germană a fost concretizată prin retragerea ambasadorilor de la Paris și Bruxelles ca și prin declanșarea rezistenței pasive, în sensul unui boicot total al muncitorilor care au fost plătiți de guvernul german pe perioada întreruperii lucrului. Retrospectiv, inițiativa franceză s-a dovedit a fi o mișcare tactică greșită. Ea a demonstrat, într-adevăr, germanilor disponibilitatea franceză de a își pune în practică amenințările, dar a produs o nouă breșă în legăturile cu anglo-americanii. Până la urmă chiar Poincare, la numai opt zile după ocuparea Ruhrului, a acceptat repunerea în cauză a valorii despăgubirilor; devenise clar că prin această acțiune Franța adusese Germania în imposibilitatea de a își achita obligațiile. De altfel, această stratagemă a fost sancționată chiar de poporul francez, care, în 1924, a adus la putere o coaliție de stânga, aflată pe poziții ostile lui Poincare. Mai mult, această criză a mai revelat un lucru, până atunci numai intuit și anume faptul că aplicarea cauzelor Tratatului de la Versailles se putea face numai prin negociere și numai cu acordul germanilor. Amenințările își demonstrau viabilitatea până la un punct. Oricum, era trecută perioada când Germania mai putea fi silită să își asume obligații sub sceptrul amenințării cu represalii militare. Nici un guvern occidental nu și-ar fi putut convinge opinia publică sau soldații să declanșeze un război din această cauză. Conciliatorismul trebuia să devină pe viitor principală armă diplomatică.
În acest context, și-a făcut intrarea în scenă Gustav Stresemann, ca ministru de externe și ulterior, cancelar al Germaniei. Stresemann a reușit să schimbe cursul politicii externe germane prin așa-numita „politică de realizări” (Erfullungspolitik), care „echivala cu o basculare totală a politicii germane de până atunci și cu abandonarea războiului de gherilă diplomatică dus de predecesorii lui împotriva prevederilor acordului de la Versailles.” Cu alte cuvinte, o îmbunătăție a poziției germane prin tactica „pașilor mărunți”, care necesita recurgerea la negociere și diplomație, ca și o atentă urmărire a disensiunilor franco-britanice de care se putea profita. Stresemann detesta, la fel ca toți germanii, Tratatul de la Versailles și consecințele sale nocive pentru Germania, numai că era dispus să îl accepte ca bază de negocieri pentru evoluțiile viitoare, la momentul respectiv fiind singura soluție rațională care se profila la orizontul politicii germane.
În primul rând, ca un prim pas în rezolvarea crizei reparațiilor, Stresemann a solicitat încetarea rezistenței pasive și intervenția unui arbitraj internațional menit să reglementeze cuantumul reparațiilor și modalitatea de eșalonare a acestora. Comisia a fost condusă de bancherul american Charles G.Dawes și a elaborat un raport însoțit de recomandări care vor fi acceptate de ambele state. Banca Germaniei urma să fie reorganizată, astfel încât să permită Germaniei reluarea plăților în cuantum de un miliard mărci aur anual, pentru început. Planul Dawes a intrat în vigoare la 1 septembrie 1924 și a fost funcțional până în 1928. În consecință, Franța a fost de acord să evacueze zona Ruhrului în vara anului 1925, urmată de evacuarea zonei Kolnului. Este drept că la calmarea situației, un rol important l-a jucat și premierul britanic Ramsey MacDonald, căruia conciliatorismul i se părea, ca și predecesorilor săi, calea de urmat. Atitudinea englezilor este relevată și de Stanley Baldwin, care declara că „The barriers of Western European civilization must be made strong and firm against any subersive onslaught that may come from the East, and there is no surer and no better way that than by carryng out the terms of the Dawes Report and bringing once more that great German market into contact with the markets of the world.”
Punctul de cotitură al acestei perioade, din punct de vedere diplomatic, este reprezentat de sistemul Tratatelor de la Locarno, care, în cele din urmă, va înlocui, cel puțin parțial, blamatul sistem de la Versailles. Reconcilierea franco-germană începuse să funcționeze, Stresemann se dovedise a fi un lider credibil și eficient, iar, în plus, în Franța, revenea în funcția de ministru de externe Aristide Briand, „egalul lui Stresemann ca abilitate diplomatică, egalului lui MacDonald în privința aspirațiilor progresiste și deasupra tuturor în domeniul exprimării romantice.” Pe aceste baze, a avut loc în Elveția, între 5 și 16 octombrie 1925, Conferința de la Locarno, care, într-un anumit sens punea capăt primului război mondial, inducând la nivel diplomatic, chiar o stare de satisfacție pentru cei care vedeau că perspectiva unui nou război se îndepărtează tot mai mult.
Deși Germania a acceptat prezența la această conferință, în prealabil ea a emis o comunicare solemnă prin care își reafirma lipsa responsabilității pentru izbucnirea primului război mondial și protesta împotriva menținerii ocupației Ruhrului. Cu toate acestea, a fost semnat „Pactul renan de garanție”, care asigura inviolabilitatea frontierelor franco-germane și germano-belgiene, pactul fiind garantat de Marea Britanie și Italia. Tratatului principal îi erau anexate convenții de arbitraj între Germania, pe de o parte și Franța, Belgia, Polonia și Cehoslovacia, pe de altă parte. Tot în acest context, au fost semnate două tratate, franco-polonez și franco-cehoslovac. Sistemul de la Locarno nu a reglementat și problema granițelor răsăritene germane, lăsând o portiță deschisă în favoarea Germaniei.
Pactul de la Locarno este, fără îndoială, piesa de rezistență dintr-o serie de evenimente care aveau rolul de a restabili încrederea lumii în conceptul de securitate colectivă precum și în voința de reglementare pe cale pașnică a problemelor ce existau în perioada interbelică. Deși Germania recunoștea pierderea Alsaciei și Lorenei precum și situația zonei renane, ea a fost tratată, în sfârșit pe picior de egalitate și nu ca un stat învins; în plus, îi era deschisă perspectiva pentru o revizuire teritorială în partea de est. În egală măsură, Tratatul mulțumea Franța ca și celelalte mari puteri occidentale. El reprezenta ceea ce Lordul Balfour numea drept „simbolul și cauza celei mai semnificative ameliorări a sentimentelor publice din Europa.”
Primul rezultat concret al acestor acorduri a fost reprezentat de primirea Germaniei în rândurile Societății Națiunilor, în 1926. În schimb, Germania a cerut un loc permanent în Consiliu și sub rezerva reducerii forțelor sale militare, neobligația de a aplica sancțiuni militare, ceea ce reprezenta și o declarație binevoitoare față de Uniunea Sovietică. Admiterea Germaniei a prilejuit un emoționant discurs al lui Aristide Briand: „Ce nouă speranță pentru omenire și mai ales pentru mamele care, o știu bine, își vor privi copiii după această zi fără ca inima să li se stingă! Care e semnificația acestei zile pentru Germania și Franța? Această zi înseamnă sfârșitul seriei de întâlniri dureroase și sângeroase de care sunt mânjite paginile istoriei până în prezent: s-a sfârșit războiul dintre noi, gata cu vălurile de doliu și cu suferințele ce nu se vor alinia nicicând! Gata cu războaiele, cu rezolvările brutale, sângeroase ale conflictelor dintre noi care cu siguranță n-au dispărut. De acum înainte, judecătorul va fi cel care va judeca. La fel ca toți cei care se duc să-și rezolve neînțelegerile în fața magistraților, și noi vom găsi soluții pașnice, în fața judecătorilor pentru conflictele noastre. Să dispară puștile, mitralierele, tunurile! Faceți loc împăcării, arbitrajului, păcii (…)”. Cei trei miniștri de externe care au realizat sistemul de la Locarno, Aristide Briand, Austen Chamberlain și Gustave Stresemann au primit premiul Nobel pentru pace. Tot pe această linie a concilierii se stituează și pactul Briand-Kellogg, semnat la 27 august 1928, din inițiativă americană și care prevedea un angajament al statelor semnatare de a renunța la război ca mijloc politic. „Pactul de renunțare generală la război” era semnat, printre alții, de Statele Unite ale Americii, URSS, Germania sau Franța. El simboliza, într-adevăr, apogeul pacifismului, dar și apogeul naivității diplomatice.
Nu trebuie să ne iluzionăm. Stresemann a fost un mare om de stat și un diplomat extraordinar recunoscut ca atare, dar urmărea, în final, aceleași scopuri pentru care vor fi atât de blamați naziștii mai târziu. Unul dintre adjuncții săi, Edgar Stern-Rubarth, spunea că „Ultima speranță a lui Stresemann, așa cum mi-a mărturisit-o, a fost: să elibereze Renania, să recupereze Eupen-Malmedy și Saar-ul, să perfecteze anexarea Austriei și să obțină, sub mandat sau altfel, o colonie africană, unde puteau fi găsite materiile prime tropicale de bază și unde se putea crea un debușeu pentru surplusul de energie al generației mai tinere.” În schimb, cancelarul german a developat o tactică bazată pe diplomație ce reclama aplecarea spre negociere și compromis. În ce măsură ar fi reușit această tactică, e greu de spus. În fond, în momentul dispariției sale, cel puțin din punct de vedere al recuperării teritoriale, nu se înaintase deloc. „Învingătorii, scrie Lucian Boia, n-ar fi acceptat să mutileze sistemul de la Versailles. La drept vorbind, alternativa era sau nici o revizuire, sau o revizuire radicală, însă nu cu mijloacele lui Stresmann, ci cu cele puse în acțiune de Hitler un deceniu mai târziu. Dar chiar în varianta cea mai optimistă i-ar fi trebuit abilului diplomat foarte mult timp pentru a obține minime concesii și un timp liniștit, de consolidare a încrederii între puterile europene.” Pe 3 octombrie 1929, Stresemann murea, dispariția sa căpătând astfel un caracter simbolic pentru că reprezenta și sfârșitul perioadei de conciliere.
În sfera culturală, Republica de la Weimar a fost martorul unei puternice activități intelectuale și artistice: cultura de la Weimar a avut un ecou care a depășit epoca sa. În științele naturale, psihologie, psihanaliză și teorie socială, noi idei erau discutate și dezvoltate. În arhitectură, Școala Bauhaus a lui Walter Gropius a combinat criterii estetice și utilitare pentru a produce stiluri de arhitectură și design interior care s-au păstrat mai bine de trei sferturi de secol. În muzică, opera experimentală a lui Schönberg a dobândit un renume internațional, în timp ce muzica de jazz americană, „decadentă”, a pătruns în anumite cercuri și a fost violent criticată de unii. În proză și poezie, Thomas și Heinrich Mann, Erich Kästner, Reiner Maria Rilke, Stefan George și alții au devenit clasici prin operele lor. În dramă, Bertolt Brecht, lucrând adesea cu compozitorul Kurt Weill, și-a adus o contribuție strălucită. Mișcări la fel de importante în domeniul artei moderne: expresionismul, dadaismul, cubismul și futurismul asociate cu numele unor școli precum „Der blaue Reiter”, „Die Brücke” completau peisajul artistic al vremii. În diferite moduri, intelectualii au analizat, expus și criticat realitățile vremii, de la prezentarea realistă a violenței în Berlinul lui Alfred Döblin, până la caricaturile lui Georg Grosz sau Käthe Kollwitz, afișele lui John Heartfield sau desenele reprezentând periferia societății lui Heinrich Zille. Anii ʼ20 au cunoscut o expansiune și o comercializare a culturii populare, în special prin răspândirea cinematografelor, în care rulau filme mute, până la introducerea sonorului și a radioului în 1929. Până în 1932 radioul nu a fost folosit în scopuri politice, dar von Papen a pregătit terenul pentru folosirea mijloacelor audio de către naziști ca instrument de propagandă. În ciuda tendințelor de stânga ale unei mari părți a culturii germane, cultura populară a rămas naționalistă, apărând ceea ce se va numi ulterior Kitsch. O anumită decadență manifestată în cultura de la Weimar și în stilul de viață, incluzând decăderea moravurilor (părul scurt la fete, fumatul și folosirea contraceptivelor), a provocat o critică ostilă și frecventă din partea conservatorilor, în special a celor din tabăra protestantă, cât și din partea catolicilor. Răul capitalismului modern și mizeria claselor muncitoare duceau la atacuri violente din partea stângii. „Cultura de la Weimar” a servit oarecum la susținerea Republicii: în timp ce stânga ataca inegalitățile sociale ale societății capitaliste industriale, dreapta ataca decadența și dezintegrarea social-morală a democrației maselor moderne. O excepție a fost Thomas Mann, care a abandonat conservatorismul său „apolitic” din 1918 pentru a lua apărarea Republicii. Dar, în ciuda realizărilor remarcabile ale intelectualilor din Weimar, impactul acestora a fost slab din punct de vedere politic.
A mai existat un domeniu în care compromisul de la Weimar s-a dovedit ambiguu și care, în cele din urmă s-a dovedit a fi fatal. Acesta a fost domeniul compromisului social atât de evident în zilele de început ale Republicii, în noiembrie 1918. Într-un moment de slăbiciune, în nesiguranța zilelor revoluționare, patronii au făcut concesii reprezentanților sindicatelor. Fuseseră încheiate acorduri privind salariile, condițiile de muncă și ziua de lucru de opt ore, precum și o formă de corporatism reprezentat de Comunitatea Centrală a Muncii (ZAG), cu o strategie de partenieriat între sindicate și patroni, statul având rolul de arbitru. În 1920 Actul Consiliului Muncii a pus bazele tradiției germane a codeterminării, iar la sfârșitul anului 1920 au avut loc discuții asupra democratizării economiei. În perioada stabilizării de după 1924 au existat extinderi ale politicilor sociale, incluzând construcția de locuințe sociale și legea privind asigurarea șomajului, din 1927. Totuși nu s-a realizat nici un progres în relațiile industriale și în politica socială. În anul de criză, 1923, angajatorii au renunțat să mai susțină unele acorduri, incluzând ziua de muncă de opt ore; eșecul ZAG a condus la demisia oficială a corpului sindical, ADGB, în ianuarie 1924. Din 1923 sindicatele au început să piardă membri, fonduri, putere și credibilitate. Ele trebuiau să se bazeze în mod repetat pe intervenția statului pentru a obliga angajații să respecte condițiile discutate. Totuși, patronii, au început din 1923 să atace sistemul de la Weimar care stătea la baza compromisului social, acesta fiind în cele din urmă un atac devastator la adresa Republicii. Odată cu greva metalurgiștilor din Ruhr din 1928, intenția industriașilor de a elimina un stat social intervenționist a devenit explicită. Mai mult, chiar acești ani buni ai Republicii, fundamentele economice erau fragile. Economia germană se baza până la un anumit punct pe împrumurile pe termen scurt și pe investițiile din America; dacă economia Statelor Unite se prăbușea, economia Germaniei se prăbușea, de asemenea. În ciuda stabilizării evidente a Republicii de la Weimar, după 1924, cei care acceptaseră nouă formă politică nu erau chiar atât de mulți. Alegerea ca președinte a unui erou militar naționalist, feld-mareșal Hindenburg, pentru a-l înlocui pe Friedrich Ebert, după moartea sa prematură în 1925, arăta nostalgia germanilor pentru Imperiu. Începând din 1925-1926, împreună cu generalul Kurt von Schleicher (de facto conducător al armatei din 1926), Hindenburg a făcut planuri pentru dezvoltarea unei forme de guvernare de dreapta, autoritare, excluzând influența parlamentară și social-democrată. Mai mult, existau dificultăți continue în ceea ce privește guvernarea unui singur partid. Sistemul de reprezentare proporțională și numeroasele partide mici demonstrau că nici un partid nu era capabil să obțină o majoritate deplină, iar vederile radicale divergente ale principalelor partide au dus la o mare dificultate în formarea guvernelor de coaliție. În timp ce era posibilă încheierea unor acorduri asupra politicii interne între Partidul Catolic de Centru, liberalii DVP și conservatorii DNVP, în problemele de politică externă, aceste formațiuni nu ajungeau la nici un consens; dar, deși o mare coaliție incluzând SPD, Partidul Catolic și DVP (excluzând DNVP) putea fi de acord asupra politicii externe, problemele interne erau subiect de dispută. Singura alternativă era un guvern minoritar, care trebuia să fie tolerant, dacă nu sprijinit, fie de stânga, fie de dreapta. În aceste circumstanțe, cu o rapidă succesiune a cabinetelor și cu frecvente intervenții ale președintelui, politica partidelor și guvernul au pierdut credibilitatea pe care reușiseră să o obțină în rândul maselor.
Între aceste coordonate va evolua Partidul Național-Socialist condus de Adolf Hitler. După tentativa de puci de la Munchen, atât Partidul Nazist, cât și cămășile brune erau acum organizații în afara legii. Mai mult, erau complet nepregătite pentru a activa în ilegalitate. Când Hitler a ieșit din închisoare, în decembrie 1924, s-a confruntat cu o misiune demoralizantă: aceea de a-și restabili poziția. Comunitatea Națională a Marii Germanii, partidul care a succedat NSDAP-ului, interzis după puci, era pe punctul de a fi dizolvată. Mediul politic și economic nu era nici el favorabil renașterii extremismului de dreapta deoarece, odată cu stabilizarea cursului valutar și acceptarea planului Dawes, Republica de la Weimar începuse deja să-și revină. În iulie 1924, în timpul detenției de la Landshut, Rudolf Hess l-a informat pe un vechi tovarăș de partid că, momentan, domunl Hitler „nu dorea să știe nimic despre chestiunile la zi în politică”, adăugând că îi înfățișase lui Hitler solicitarea în cauză, însă acesta nu era în măsură să o rezolve din detenție. Se retrăsese chiar oficial de la conducerea NSDAP din cauză că nu-și putea asuma răspunderea pentru „ceea ce se întâmplă afară fără știința sa și parțial împotriva voinței sale”. Hitler, a continuat Hess, nu se mai simțea în stare să arbitreze certurile interminabile din interiorul mișcării, „cel puțin nu de aici”. Pe de altă parte, a spus Hess, Hitler era absolut „convins că va putea așeza totul pe făgașul cel bun imediat după ce va fi repus în libertate”, urmând, mai ales, să „pună capăt tuturor elementelor care duc la opoziții confesionale, pentru a uni toate forțele în lupta împotriva comunismului”. Căci această luptă avea să ducă la unificarea mișcării naționale, „dincolo de toate temerile”. Hess însuși se arăta convins de următoarele:„Dincolo de toate prostiile adepților săi, se va impune personalitatea lui Hitler, a cărei însemnătate gigantică o înțeleg de abia acum”. A formulat de-a dreptul profetic: „De sus își va pune apoi amprenta asupra poporului său și îi va transmite spiritul care va înlătura toate excrescențele maladive”.
Existau opinii divergente în legătură cu tacticile viitoare, paramilitare sau parlamentare, iar rivalitatea dintre personaje ca Streicher și Ludendorff, precum și amestecătura de grupări ultranaționaliste apărute în încercarea de a revendica moștenirea nazistă, paralizau toate încercările de a reînvia mișcarea, de aceea Hitler s-a spălat pe mâini de toate aceste certuri, anunțându-și retragerea din politică pentru a-și scrie cartea. Situația nu s-a ameliorat prea mult când Hitler a fost eliberat condiționat pe 20 decembrie 1924, în urma unei decizii a Curții Supreme bavareze și în pofida opoziției procuraturii. Mai erau patru ani din pedeapsă și în acest interval, trebuia să fie precaut să nu încalce termenii eliberării sale condiționate. Până în 1927, în cele mai multe regiuni ale Germaniei nu i s-a permis să vorbească în public; chiar și în 1928, interdicția era valabilă în Prusia, care reprezenta mai bine de jumătate din teritoriul Republicii și conținea majoritatea populației. Dreapta ultranaționalistă a fost umilită în alegerile din 1924. Singura rază de speranță în această mare de pesimism a fost furnizată de guvernul austriac, care a blocat tentativele oficiale de a-l repatria pe Hitler, refuzând să-l accepte.
Când Partidul Nazist a reintrat în legalitate în Bavaria, în ianuarie 1925, Hitler a reușit să preia din nou controlul. Convins fiind că nu mai era doar un simplu „toboșar”, ci un om predestinat să salveze Germania, a învins sistematic toate încercările de dezbatere politică sau de comunicare în luarea deciziilor, promovându-și imaginea de „erou mitologic” sau „semizeu”, aflat mai presus de disputele lumești și de disensiunile amare care tulburau atât de des ședințele de partid. În acest sens, cultul Führer-ului a contribuit la coeziunea Partidului Nazist, integrând într-un tot unitar grupările măcinate de disensiuni și conflicte de interese. În Germania de Nord au existat voci care au criticat noul cult. Gregor Strasser și Joseph Goebbels au încercat să prezinte partidului o versiune modernizată a programului din 1920, însă, la conferința de la Bamberg din februarie 1926, Hitler a înfrânt opoziția și a cimentat Führerprinzip-ul, ajungând până în punctul „propriei deificări”.
În următorii patru ani, partidul și ideologia sa au fost reclădite și consolidate până în momentul dizolvării sale, survenită în anul 1945. Hitler nu manifesta interes pentru problemele de organizare, intervenind doar în perioadele de criză. Controlarea permanentă a membrilor NSDAP a căpătat un caracter oficial prin intermediul birocraților de partid din München, precum Rudolf Hess, care proteja imaginea lui Hitler fără să îi amenințe puterea. Cel care a pus bazele dezvoltării și expansiunii partidului în timpul crizei economice a fost Gregor Strasser, care a devenit, în ianuarie 1928, liderul administrativ al Partidului Nazist. Germania era împărțită în 35 de Gaue sau regiuni, fiecare guvernată de câte un Gauleiter. Urmau, apoi, sectoarele locale, conduse de un cadru de activiști devotați, al căror număr varia de la regiune la regiune. Birourile de partid din München organizau partidul politic pe o structură verticală, astfel încât fiecare nivel era subordonat celui de deasupra. Reflectând noile priorități electorale ale partidului, diviziunile în Gaue erau mereu modificate ca să acopere districtele Reichstag-ului. Această structură verticală, aparent perfectă, va fi însă zdruncinată de tendința tot mai mare a organizațiilor afiliate partidului, SA, Tineretul Hitlerist, Asociația Profesorilor Naziști etc, de a juca un rol mult mai activ în societate și de a răspunde numai în fața Führer-ului, nemulțumite de statutul lor de simple rotițe integrate în sistemul de partid.
Oficial, Hitler a adoptat o poziție ostilă revizuirii programului din 1920, dar n-a ezitat niciodată să se debaraseze de radicalismul economic al ideilor sale pentru a câștiga noi susținători. Pe de altă parte, lucrarea sa, Mein Kampf, scrisă în cea mai mare parte în închisoare, își publică primele principii, chiar dacă nu conturează prea clar ceea ce avea să urmeze. În paginile cărții se poate observa interpretarea maniheistă a lui Hitler, conform căreia lumea este o arenă unde forțele așa-zis creatoare ale rasei ariene se luptă cu forțele răului, reprezentate de evrei, care operau de la baza lor din Rusia bolșevică. Conexiunea pe care a făcut-o între evrei și bolșevism a avut „un impact politic exploziv”. Această teorie justifica, în ochii săi, cruciada pe care a pornit-o împotriva Rusiei pentru a găsi în vestul acestei țări acel Lebensraum de care Germania avea atâta nevoie. Hitler definea statul în termeni etnici, iar întregul său program de regenerare a Germaniei depindea, în fond, de crearea unui stat pur rasial, care avea să fie consolidat de colonizarea Rusiei de Vest. Ca politician, era flexibil și oportunist, dar nu și-a abandonat niciodată ideile fundamentale.
O lecție vitală pe care Hitler a învățat-o după eșecul puciului de la München a fost importanța câștigării puterii prin urna de vot. În timp ce se afla în închisoare, i-a spus următorul lucru unuia dintre asociații săi, Kurt Ludecke:„În loc să încercăm să obținem puterea printr-o conspirație militară, va trebui să intrăm în Reichstag candidând împotriva deputaților catolici și marxiști”.
Chiar și în aceste condiții, Hitler continua să aibă câțiva prieteni în poziții înalte. Un personaj cheie era reprezentat de Franz Gürtner, Ministrul bavarez al Justiției, care simpatiza cu ideile lui naționaliste. Gürtner a acceptat să ridice interdicția asupra Partidului Nazist și a ziarului acestuia, Observatorul rasial, când, pe 16 februarie 1925, starea de asediu a fost în cele din urmă ridicată. Înarmat cu recent câtigatul prestigiu și cu încrederea în sine pe care i-o oferise postura de erou al puciului și al procesului ce urmase, Hitler a reînființat imediat Partidul Nazist, făcând apel la susținătorii săi să i se alăture și (o noutate extrem de importantă) să se supună necondiționat autorității sale. Într-o manifestare de solidaritate, Julius Streicher, Gottfried Feder, ziaristul și jurnalistul partidului Hermann Esser și alții au renunțat public la divergențe. Hitler a purces apoi la marginalizarea celor mai importanți rivali politici. Mai întâi, în momentul în care reconstituirea organizației cămășilor brune a devenit legală, a insistat ca aceasta să fie subordonată partidului, iar legăturile cu celelalte grupări paramilitare să fie rupte; Ernst Röhm, refuzând acest lucru, a fost exclus, a părăsit viața politică și a fost nevoit să devină comis-voiajor și apoi să lucreze într-o fabrică, înainte de a accepta o invitație de a merge în Bolivia să instruiască trupele țării în tacticile europene de luptă. În al doilea rând, Hitler a acționat neîncetat pentru subminarea prestigiului de care încă se bucura Ludendorff, o personalitate care nu reprezenta numai un rival serios, dar adopta cu rapiditate atitudini tot mai extremiste. Sub influența Mathildei von Kemnitz, din 1926 soția sa, Ludendorff a creat Liga Tannenberg, care publica literatură dedicată teoriilor conspirației, ale cărei ținte erau nu numai evreii, dar și iezuiții și Biserica Catolică, o rețetă sigură pentru dezastru electoral în Bavaria și alte regiuni religioase din sudul Germaniei. Soarta lui Ludendorff a fost pecetluită odată cu candidatura sa pentru președinție la alegerile din 1925, în calitate de candidat al Partidului Nazist, ocazie cu care a primit un derizoriu 1,1% din voturi. Există unele dovezi că Hitler însuși îl convinsese să candideze, fiind conștient că reputația acestuia avea să fie ireparabil afectată de o asemenea tentativă. Din acest moment până la moartea sa în 1937, Ludendorff și a sa Ligă Tannenberg au rămas la periferia politicii, condamnat la totală irelevanță și lipsit de orice sprijin de masă. Nimic nu demonstra mai bine decât aceasta schimbarea situației naționalismului extremist în Germania: dictatorul militar atotputernic în primul război mondial fusese împins la marginea vieții politice de un politician nazist parvenit; generalul fusese dat la o parte de caporal.
În aceste acțiuni s-a remarcat un alt tânăr recrut în partid, tânărul ideolog Joseph Goebbels. Născut în 1897 în orașul industrial Rheydt, situat pe Rinul Inferior, fiu al unui funcționar, Goebbels a urmat cursurile unui liceu umanist și a continuat cu studii de filologie veche, germană și istorie la Universitatea din Bonn, obținând un doctorat în literatură romantică la Universitatea din Heidelberg, în 1921, ceea ce-i dădea dreptul să fie adresat, așa cum s-a întâmplat, cu „dr. Goebbels”. Dar în pofida doctoratului său, Goebbels nu era destinat vieții academice. Și el era tot un fel de boem, ocupându-și zilele de studenție cu încercări de a scrie piese de teatru și visuri pe marginea viitorului său artistic. Pe parcursul anilor ʼ20, a scris și a rescris romanul, publicat în cele din urmă în 1929, sub titlul de Michael: un destin german în paginile unui jurnal. Romanul era menit să transmită în primul rând viziunea vagă și confuză a lui Goebbels privind renașterea națională, viziune fundamentată pe convingeri fanatice și pe credință în viitor, toate simbolizate de sacrificiul ultim al eroului romanului. Astfel, Goebbels încerca să dea un sens unei vieți dominate de propriul defect fizic foarte vizibil: o malformație genetică îl făcea să șchiopăteze. Afecțiunea l-a transformat în timpul școlii, de fapt toată viața, în ținta unor glume nemiloase și l-a făcut inapt de serviciul militar în primul război mondial. Pentru a compensa, Goebbels a ajuns să creadă că era destinat unor lucrări mărețe; ținea un jurnal, făcea curte femeilor, căuta aventurile amoroase cu o tenacitate extraordinară și cu un succes surprinzător și disprețuia mijloacele obișnuite de câștigare a traiului. În schimb, citea cu pasiune, Dostoievsky, Nietzsche, Spengler și mai presus de toți, Houston Stewart Chamberlain, care l-a convins că renașterea Occidentului, profețită de Spengler, putea avea loc numai prin îndepărtarea evreilor.
Goebbels era, din anumite puncte de vedere, diferit de ceilalți lideri naziști. Intelectul și temperamentul său era adeseori descrise ca „latine”, poate tocmai pentru a evita declamațiile vagi filosofico-retorice și în schimb, vorbea și scria cu claritate și sinceritate, amestecată uneori cu un umor sarcastic. Asemenea multor altora însă, fusese șocat profund de înfrângerea Germaniei în primul război mondial. A petrecut semestrul de iarnă 1919-1920 la München, era un lucru obișnuit ca studenții germani să schimbe universitatea cel puțin o dată în timpul studiilor și în consecință, pe lângă expunerea la atmosfera vehement naționalistă contrarevoluționară ce domina orașul în acele luni. Deși simpatiza cu oameni precum Arco-Valley, a căror încarcerare îl scandaliza, Goebbels nu și-a descoperit cu adevărat pasiunea pentru politică sau abilitățile politice până în 1924, când, după ce intrase în legătură cu grupările ultra-naționaliste, a fost introdus în Partidul Nazist de către un vechi prieten din școală.
Până în 1927, prioritatea lui Hitler, urmând exemplul fascismului italian, era să obțină controlul politic al orașelor, campanie care va fi pusă în impas de refuzul lui de a susține crearea sindicatelor naziste. Această stare de lucruri a durat până în 1929, când a fost înființată Organizația Național Socialistă a Fabricilor. Susținătorii principali ai NSDAP au rămas cei din Mittelstand, ajunși în pragul sărăciei din cauza războiului, a inflației, a măsurilor de austeritate impuse de guvern și a agriculturii neprofitabile. În anii 1920, membrii Mittelstand-ului au votat în favoarea partidelor mici sau locale, iar în 1928 aceste partide au obținut 14% din voturi. O parte din succesul de care s-a bucurat Partidul Nazist după 1930 s-a datorat capacității sale de a atrage aceste voturi. Hitler a făcut un pas important în acest sens în iarna anilor 1927-1928 când, sub amenințarea crizei din agricultură, Hitler a renunțat la Planul Urban în favoarea unei campanii efectuate în zonele rurale. În ciuda afirmațiilor sale că nu va modifica niciodată programul din 1920, a adaptat ușor Punctul 17, referitor la confiscarea pământurilor. Deși această schimbare a priorităților a venit prea târziu pentru ca Partidul Nazist să se mai bucure de vreun avantaj în timpul alegerilor din mai 1928, inițiativa s-a dovedit eficientă prin faptul că naziștii au obținut peste 10% din voturi în anumite regiuni.
Anii 1927-1928 au fost martorii creării unei noi structuri de bază a partidului în toată țara. În 1928, regiunile partidului au fost redesenate pentru a respecta granițele circumscripțiilor Reichstagului, erau 35 în total, toate foarte mari, tocmai pentru a corespunde sistemului electoral proporțional, pe liste de partid, specific Republicii de la Weimar, pentru a semnala primatul funcției lor electorale. În aproximativ un an, un nou nivel organizațional, cel al districtelor (Kreise) a fost creat între regiuni și filialele locale. O nouă generație de tineri activiști naziști juca rolul principal la aceste niveluri. Aceștia au dat la o parte generația celor care făcuseră parte din organizațiile conspirative și pangermaniste antebelice și i-au depășit ca număr pe cei care fuseseră activi în cadrul Corpurilor France, al Societății Thule sau în alte grupuri asemănătoare. Dar e important de precizat că și generația de naziști mai în vârstă era formată din bărbați încă tineri, mai ales când sunt comparați cu politicienii încărunțiți, de vârstă mijlocie, care conduceau principalele partide politice. În 1929, Hitler avea numai 40 de ani, Goebbels 32, Göring 36, Hess 35, Gregor Strasser 37. Rolul lor a rămas crucial, mai ales pentru că au oferit conducere și inspirație generației mai tinere.
Goebbels, spre exemplu, și-a construit reputația în primul rând ca lider regional al Berlinului, unde discursurile sale pătimașe, activitatea neîntreruptă, provocările scandaloase la adresa oponenților naziști și declanșarea premeditată a unor bătăi de stradă și încăierări în berării cu scopul de a atrage atenția presei au adus partidului un număr considerabil de aderenți. Și mai multă publicitate a fost câștigată de către filiala berlineză, de pe urma campaniilor agresive și extrem de jignitoare împotriva unor personalități publice precum șeful adjunct al poliției din Berlin, Bernhard Weiss, a cărui descendență evreiască era subliniată de către Goebbels, care îl numea „Isidor”, un nume inventat, utilizat în mod obișnuit de antisemiți pentru a-i desemna pe evrei și care, în acest caz, fusese preluat, ironic, din presa comunistă. Violența și radicalismul lui Goebbels au adus Partidului Nazist scoaterea în afara legii în Berlin timp de unsprezece luni, în 1927-1928, de către autoritățile berlineze social-democrate, dar și loialitatea și admirația unor tineri activiști precum Horst Wessel, în vârstă de 19 ani. „Ceea ce acest om a demonstrat în materie de talente oratorice și organizatorice”, scria acesta despre „al nostru Goebbels” în 1929, „este fără precedent […] SA-ul și-ar da viața pentru el”.
Posturile din organizațiile locale și regionale ale partidului erau obiectul unor conflicte interne intense. În ansamblu însă, după cum Max Amann o spunea unui activist local spre sfârșitul lui 1925, Hitler „e de părere că, în principiu, nu e treaba conducerii partidului să instaleze lideri de filiale. Herr Hitler e de părere, azi mai mult ca niciodată, că cel mai eficient luptător din mișcarea național-socialistă este cel care urcă în ierarhie pe baza realizărilor sale de lider. Dacă tu însuți ne scrii că te bucuri de încrederea majorității membrilor din Hanovra, de ce nu preiei conducerea filialei?”.
În acest mod, Hitler era convins ca cei mai dinamici, mai eficienți și mai neîndurători aveau să ajungă în pozițiile de autoritate ale mișcării. Avea să aplice mai târziu același principiu în conducerea celui de-al Treilea Reich. Această concepție a avut un rol important în transformarea Partidului Nazist într-o mișcare mereu activă, mărșăluind, luptând, demonstrând, mobilizând fără încetare. Dar rezultatele nu au fost imediate. La sfârșitul lui 1927, partidul avea abia 75000 de membri și doar șapte deputați aleși în Reichstag. Speranțele unor oameni ca Strasser sau Goebbels privind capacitatea partidului de a câștiga de partea sa categoriile muncitoare, s-au dovedit deșarte.
Recunoscând dificultățile pe care le presupunea pătrunderea în fiefurile social-democrate și comuniste, naziștii s-au reorientat în schimb spre societatea rurală din nordul protestant, unde nemulțumirea țăranilor dăduse deja naștere unor demonstrații și campanii de protest. Efectele contradictorii ale inflației și ale stabilizării asupra comunității fermierilor se combinaseră, dând naștere unei crize generalizate a sectorului agricol, spre sfârșitul anilor ʼ20. În vreme ce marii proprietari și fermieri reușiseră să cumpere utilaje cu ajutorul împrumuturilor și să se modernizeze astfel cu costuri minime, țărănii preferau să economisească bani și în acest fel, i-au pierdut sau îi cheltuiau pe bunuri casnice care nu aduceau nici un fel de beneficii afacerii lor. După perioada inflaționistă, încercările guvernului de a relaxa restricțiile impuse creditului nu au făcut decât să înrăutățească situația întrucât, așteptându-se la un nou val de inflație, țăranii au împrumutat masiv pentru a-și acoperi pierderile, dar au descoperit că nu putea returna banii, deoarece prețurile au scăzut în loc să crească. Falimentele și confiscările de proprietăți din cauza ipotecilor neplătite se înmulțiseră deja în ultima parte a deceniului al treilea, iar micii fermieri se orientau, din disperare, spre extrema dreaptă. Marii fermieri sau proprietari funciari sufereau de pe urma declinului prețurilor agricole și nu putea suporta ceea ce considerau a fi fiscalitatea excesivă, menită să susțină sistemul de protecție socială weimarez. Atât guvernul Prusiei, cât și guvernul central au încercat să remedieze situația prin tarife vamale, subsidii, controale impuse importurilor și alte măsuri similare, dar toate s-au dovedit inadecvate în respectiva situație. Fermieri de toate categoriile își modernizaseră, mecanizaseră și raționalizaseră activitatea încă de la începutul deceniului, în încercarea de a face față crizei agricole, dar nu era suficient. Presiunile în favoarea unor tarife sporite impuse alimentelor importate au devenit din ce în ce mai puternice, întrucât comunitatea fermierilor a început să vadă în protecția vamală singura modalitate capabilă să le apere veniturile. În acest context, promisiunea nazistă a unei Germanii autosuficiente, „autarhice”, în care importurile de hrană străină aveau să fie practic interzise, devenea tot mai atractivă.
Dându-și seama că în zonele rurale din nordul protestant câștigau sprijin fără să facă eforturi prea mari, naziștii și-au accelerat reorientarea propagandei dinspre clasele muncitoare urbane spre alte segmente ale societății. Partidul și-a concentrat acum atenția asupra districtelor rurale și a început campanii substanțiale de recrutare, în zone precum Schleswig-Holstein sau Oldenburg. Hitler s-a îndepărtat și mai mult de orientarea „socialistă” a partidului în nordul Germaniei și chiar a „clarificat”, pe 13 aprilie 1928, cu alte cuvinte a amendat, punctul 17 din Programul Partidului, pentru a le da asigurări micilor fermieri că atașamentul mișcării față de principiul „exproprierii pământurilor pentru nevoile comunității fără compensații” se referea numai la „firmele evreiești care fac speculații cu terenuri”. Naziștii au pierdut 100000 de voturi la alegerile pentru Reichstag din mai 1928, câștigând abia 2,6% din vot și trimițând doar 12 deputați în legislativ, printre ei numărându-se Gottfried Feder, Joseph Goebbels, Hermann Göring și Gregor Strasser. În ciuda acestui declin, în unele zone rurale din nordul protestant, rezultatele au fost mult mai bune. În vreme ce au obținut numai 1,4% la Berlin și 1,3% în Ruhr, au reușit să atingă 18,1 și respectiv 17,7% din voturi în două districte din Schleswig- Holstein. Rezultatul de 8,1% obținut într-o altă zonă populată de fermieri protestanți nemulțumiți, Franconia, a întărit sentimentul că, așa cum o afirma ziarul partidului pe 31 mai 1928, „în special rezultatele alegerilor în zonele rurale au dovedit că, în ciuda unei cheltuieli mai mici de energie, bani și timp, acolo pot fi obținute rezultate mai bune decât în marile orașe.
În toamna anului 1929, Alfred Hugenberg, conducătorul intrasingent al naționaliștilor germani, l-a invitat pe Hitler să se alăture referendumului său împotriva Planului Young. Acest lucru i-a oferit acces la fondurile naționaliștilor, bucurându-se, în același timp, de publicitatea atât de vitală pe care i-o confereau ziarele deținute de Hugenberg. Asocierea cu naționaliștii i-a determinat pe alegătorii conservatori și naționaliști din clasa de mijloc să privească Partidul Nazist într-o lumină favorabilă. În campania următoare, în care obiectivul respingerii Planului Young nu a fost realizat, Partidul Nazist a creat impresia că se dovedea cel mai dinamic partid de dreapta. Oricum, în această fază, mișcarea nazistă a reușit să își extindă cu succes rețeaua de organizații și să mobilizeze un număr relativ mare de activiști, în ciuda atracției încă reduse pe care mișcarea o exercita asupra celei mai mari părți a electoratului. În acest fel și cu rezultate mai bune ca înainte de 1923, s-a format o bază organizatorică și ideologică. Acest fundament a permis mișcării ca, începând cu 1929, să exploateze cu succes ultimele clipe de existență ale Republicii. Cu atât mai mult cu cât este o evidență faptul că fără colapsul economic declanșat în această perioadă partidul nazist nu ar fi atins niciodată amploarea necesară preluării puterii pe cale democratică. Pe 29 octombrie 1929 debuta marea criză economică ceea ce va duce la modificarea dramatică a situației interne și internaționale indiferent de principiile care le guvernaseră până atunci.
CAPITOLUL V
MAREA CRIZĂ ECONOMICĂ DIN 1929-1933
V.1. ORIGINILE ȘI DECLANȘAREA CRIZEI
Anterior secolului XX, Europa cunoscuse de la începutul erei industriale un anumit număr de crize care au reușit să îi afecteze serios puterea economică și coeziunea socială. Cu toate acestea nici una nu a fost, ca durată și violență, atât de gravă ca cea care a lovit lumea capitalistă în cursul celor zece ani care au precedat cel de-al doilea război mondial. Apărută la sfârșitul unei perioade de prosperitate aparentă, care a întreținut în Occident euforia economică, criza izbucnită în Statele Unite în octombrie 1929 se dovedește foarte rapid drept cea mai gravă dintre cele cunoscute vreodată de sistemul capitalist, atât prin amploarea cât și prin durata sa, întrucât afectează în cele din urmă, întreaaga lume, cu excepția Uniunii Sovietice și se prelungește în anumite țări până în 1935, dacă nu chiar până în 1939, cu cel de-al doilea război mondial, la a cărui declanșare a contribuit de altfel și care numai el reușește să elimine ultimele consecințe ale crizei economice.
Cauzele „marii crize” sunt discutate până în prezent fără a se ajunge la o concluzie unanim acceptată. Au avut rolul lor, în proporții diferite, îmnbinarea fenomenelor ciclice de întindere mică și mijlocie, efectele dezechilibrului care afectau de la război încoace schimburile internaționale, cele ale speculațiilor de bursă și ale înmulțirii creditelor mai ales în Statele Unite ale Americii, îndatorarea exagerată a unor țări europene sau din alte zone față de marea putere de dincolo de Atlantic, diferența tot mai mare între o producție din ce în ce mai bogată și o piață de desfacere ce se reduce pe măsură ce veniturile devin din ce în ce mai mici, nivelul crescut al protecționismului american care i-a împiedicat pe partenerii Statelor Unite să își refacă activele înainte de război. Toate acestea sunt tot atâtea semne ale unei imense dereglări la scară planetară, de care nu numai Statele Unite sunt responsabile, dar care reprezintă elementul accelerator, din cauza poziției centrale pe care o ocupă în economia mondială.
Istoricii economiști mai sensibili astăzi la semnele prevestitoare ale crizei economice insistă chiar asupra dezechilibrelor economice europene de la sfârșitul anilor '20 și asupra răspunderilor unor state de pe bătrânul continent, cum ar fi Franța de exemplu, care potrivit mai multor economiști anglo-saxoni ar fi contribuit serios la crahul de pe Wall Street, în măsura în care, începând din 1928 (francul Poincare) ea ar fi atras capitalurile instabile aflate în căutarea unor profituri speculative, provocând astfel o penurie de lichidități pe piața new-yorkeză și reducând creditul și creșterea continuă a valorilor mobiliare. Adevărul este că, crahul de pe Wall Street va declanșa criza provocând distrugerea rapidă a mecanismelor creditului care asigurase prosperitatea primei decade interbelice, aducând după sine din aproape în aproape o depresiune fără precedent a economiilor capitaliste.
Finanțarea primului război mondial a adus cu sine probleme economice și mai târziu, politice de o complexitate fără precedent. Foarte puține părți beligerante (Marea Britanie și Statele Unite se numărau printre excepții) încercaseră să acopere măcar o parte a costurilor de război mărind taxele; în schimb, majoritatea statelor s-au bazat aproape în totalitate pe împrumuturi, pornind de la premisa că inamicul învins va fi obligat să suporte costurile războiului, așa cum s-a întâmplat cu Franța în urma conflictului din 1870-1871. Datoriile publice, nemaifiind acoperite în aur, au crescut amețitor, în timp ce bancnotele provenite din visteriile statelor au făcut ca prețurile să crească. Date fiind devastarea economică și dislocările teritoriale provocate de război, nici o țară europeană nu era pregătită să urmeze Statele Unite, revenind la etalonul-aur în 1919. Politicile monetare și fiscale lejere au făcut ca inflația să crească în continuare, rezultatele fiind dezastruoase în Europa Centrală și de Est. Deprecierile competitive ale monedelor naționale, efectuate în încercarea disperată de a încuraja exporturile, au generat și mai multă instabilitate financiară, precum și rivalitate politică. La aceasta s-a mai adăugat aspectul insolubil al împrumuturilor între Aliați și cererea din partea învingătorilor (mai ales a Franței) a unor despăgubiri substanțiale din partea Germaniei. Toți aliații europeni erau datori Marii Britanii și într-o mai mică măsură, Franței; ori aceste două puteri erau profund îndatorate Statelor Unite ale Americii. Întrucât sovieticii refuzau să achite împrumuturile masive ale Rusiei, în valoare de 3,6 miliarde de dolari, americanii își revendicau datoriile, în timp ce Franța, Italia și alte state refuzau să le plătească până nu primeau despăgubiri din partea Germaniei, care la rândul ei se declara incapabilă să le achite, scena era pregătită pentru ani buni de dispute intense, care au amplificat decalajul în termeni de simpatii politice între Europa de Vest și Statele Unite.
Deși aceste conflicte au fost aplanate într-o oarecare măsură de Planul Dawes din 1924, consecințele politice și sociale ale acestor turbulențe au fost imense, mai ales în timpul hiperinflației germane din anul precedent. La fel de alarmant, deși mai puțin înțeles în perioada respectivă, era și faptul că stabilizarea financiară și comercială aparentă a economiei mondiale de la jumătatea anilor '20 avea temelii mult mai șubrede decât oricând înaine de primul război mondial. În pofida faptului că până atunci se revenise la etalonul-aur în majoritatea statelor, mecanismul subtil și aproape autoechilibrat al comerțului internațional și al fluxurilor monetare de dinainte de 1914, bazat pe Londra, nu fusese reluat. De fapt, Londra făcuse câteva tentative disperate de recâștigare a acestui rol (inclusiv fixarea, în 1925, a ratei de schimb a lirei sterline la nivelul de dinainte de război), lucru care i-a afectat foarte mult pe exportatori; de asemenea, reîncepuse să ofere împrumuturi la scară mare peste hotare. Cu toate acestea, în realitate, centrul lumii financiare se mutase dincolo de Atlantic între anii 1914 și 1919, pe măsură ce datoriile internaționale ale Europei creșteau, iar Statele Unite ale Americii deveneau națiunea ce oferea cele mai multe împrumuturi din lume. În același timp, structura destul de diferită a economiei americane, mai puțin dependentă de comerțul exterior și mult mai puțin integrată în economia mondială, înclinată mai curând înspre protecționism, mai ales în agricultură decât spre liberul schimb, fără un echivalent al Băncii Angliei, mai fluctuantă în ceea ce privește avânturile și eșecurile, cu politicieni mult mai direct influențați de lobby-urile din țară, însemna că sistemul financiar și comercial internațional se învârtea în jurul unui punct central volatil și defectuos. În această perioadă nu mai exista cu adevărat nici un „creditor de ultimă instanță”, oferind împrumuturi pe termen lung pentru dezvoltarea infrastructurii economiei mondiale și stabilizând dezmembrările temporare ale conturilor internaționale.
Aceste nepotriviri structurale au fost ascunse la sfârșitul anilor '20, când sume imense de dolari au fost împrumutate pe termen scurt guvernelor și municipalităților europene, dispuse să ofere dobânzi mari pentru a folosi aceste fonduri, nu întotdeauna în mod înțelept, atât pentru dezvoltare cât și pentru acoperirea golurilor din balanțele de plăți. Dat fiind că împrumuturile pe termen scurt erau folosite în proiecte pe termen lung, investițiile considerabile (mai ales în Europa Centrală și de Est) se îndreptau încă spre agricultură amplificând presiunile de scădere a prețurilor agricole, iar costurile întreținerii acestei datorii creșteau alarmant și neputând fi acoperite de export, erau susținute prin noi împrumuturi, sistemul se prăbușea deja în vara anului 1928, când prosperitatea Statelor Unite ale Americii și creșterea dobânzilor de către Federal Reserve a limitat fluxul de capital către exterior.
Asemenea dificultăți, strict economice, sunt sporite de dificultățile pieței financiare internaționale, a cărei situație este, așadar, departe de a fi sănătoasă, din cauza speculațiilor bursiere. Acestea, după ce jucaseră împotriva francului în perioada 1924-1926 contribuie acum la deteriorarea lirei sterline, de când devaluarea monetară decisă în 1928 de guvernul Poincare acordă o primă de schimb la Bursa din Paris, unde sunt atrase, în consecință, în special lichiditățile britanice, ceea ce lipsește țările din Europa Centrală de împrumuturile de capitaluri acordate până atunci de băncile din Regatul Unit. Diminuarea lichidităților britanice duce, în septembrie 1929, la falimentul soldat cu un pasiv de 15 milioane de lire sterline, al consorțiului Hatry, care exploatează în special patentele societății Photomaton. Deja mărit de la 4,5% la 5,5% în anul 1928, procentajul scontului este ridicat acum de Banca Angliei la 6,5% pentru a frâna fuga capitalurilor; decizia duce imediat la repatrierea acestora și, în consecință, la vânzarea masivă a acțiunilor americane deținute de speculanții englezi.
Ori, vânzările în cauză nu ar fi avut un caracter nefast dacă piața americană nu era saturată de credite pe termen scurt a căror multiplicare fusese încurajată de mai multe luni de către guvernul și băncile din Statele Unite ale Americii pentru a menține o propseritate incertă. Atingând, din cauza acestui lucru, o creștere bursieră necorelată în nici un fel cu activitatea economică a țării, indicele valorilor trece de la 106 la 238 între 1926 și septembrie 1929, în timp ce indicele producției nu înregistra decât o creștere de 15 puncte; astfel, acțiunile cotate la Bursa din New York înregistrează o prăbușire subită a cursului, la 24 octombrie 1929. Prăbușirea este oprită momentan de ordinele de cumpărare date de un sindicat format din șase bancheri, în fruntea căruia se află Morgan și care nu ezită să preia acțiuni la un curs superior celui ofertat pentru a liniști opinia publică cu privire la valoarea reală a celor mai importante întreprinderi industriale din țară; cu toate acestea, stimulată de o panică de nedescris, criza reîncepe la 29 octombrie 1929 („Joia Neagră”), ziua în care sunt vândute încă 16,5 milioane de acțiuni, ridicând la 16 miliarde totalul pierderilor înregistrate de la începutul crahului de către deținătorii de acțiuni. Indicele acțiunilor va scădea în primul trimestru al anului 1930 la 175 față de 238 în septembrie 1929; în același timp, începe o scădere a prețurilor, ce va continua în special în Statele Unite până în 1932, dată la care holdingul Insull, care controlează o mare parte a industriei americane de electricitate, trebuie lichidat.
Pornită din New York, criza se răspândește în lumea întreagă, cu atât mai repede cu cât Statele Unite au investit în străinătate și în special, în Germania, între 1921 și 1928 mai mult de 8,5 miliarde de dolari, fie sub formă de credite private, fie sub formă de investiții directe ale societăților americane.
Bineînțeles, țările din Lumea Nouă sunt primele atinse de criză: la sfârșitul anului 1929, Canada își limitează iar Argentina și Uruguay își suspendă plățile în aur; în 1930, celelalte țări din Lumea Nouă, Australia și Noua Zeelandă, private de creditele americane, sunt constrânse să își deprecieze moneda cu 9 până la 50%, chiar înainte ca exporturile să le fie reduse la zero prin oprirea aproape totală a achizițiilor europene. În fine, în 1931, Europa este atinsă de criză, la rândul său. Neîndoielnic, în țările din Europa Centrală și din Europa Răsăriteană nu s-a așteptat această perioadă pentru resimțirea repercursiunilor crahului de pe Wall Street, economia lor nefiind susținută, de mult timp, decât de împrumuturile americane, a căror încetare, concomitentă cu repatrierea creditelor pe termen scurt consimțite de Statele Unite, le-au zguduit puternic fundamentele financiare. Dar abia în mai 1931 falimentul marii bănci vieneze Kredit Anstalt provoacă falimentul a numeroase alte instituții de credit austriece și germane, asediate de depunătorii de economii care își revendică sumele depuse și cărora acestor instituții nu le pot face față, în pofida sprijinului financiar acordat de bancile de la Londra și de la Paris. Crahul suferit de Nordwolle Konzern (întreprindere de prelucrare a lânii, din Bremen), antrenând falimentul Danat-Bank pune Germania în imposibilitatea de a se achita de diversele sale obligații financiare internaționale și îl determină pe președintele american Hoover să ceară acceptarea de către marile puteri, la 20 iunie 1930, a unui moratoriu general al despăgubirilor, extinse de către Aliați și la datoriile de război. Măsura nu împiedică falimentul Damstadter Bank la 12 iulie. Criza ajunge apoi în Marea Britanie, ale cărei bănci pierd în Germania aproape 163 milioane de lire sterline.
Aceste bănci sunt salvate de Banca Angliei, dar cu prețul abandonării etalonului-aur, la 21 septembrie 1931, ceea ce aduce o devaluare cu aproape 40% a lirei sterline și zdruncină economia tuturor țărilor a căror monedă este corelată cu aceasta, din țările scandinave până în Portugalia și din Bolivia până în Siam și Japonia.
Având o monedă solidă și o industrie orientată esențialmente spre comerțul exterior, după ce și-a acordat chiar luxul de a sprijini lira sterlină, în august 1931, Franța este una dintre ultimele mari puteri atinse de criză. De fapt, determinând piederea de către Banca Franței a aproximativ două miliarde de franci, plasate în lire sterline, conform Gold Exchange Standard și provocând supraevaluarea francului în raport cu lira sterlină, devaluarea acesteia din urmă monede declanșează mecanismul fatal la sud de Canalul Mânecii, odată cu ajungerea în impas a Băncii Naționale de Credit, începând din septembrie 1931. Dar criza se dezvoltă cu adevărat în Franța abia în 1932, cu obișnuitul cortegiu de falimente și diferite alte catastrofe.
V.2. CONSECINȚELE CRIZEI ECONOMICE ÎN EUROPA
În toate țările în care criza își face simțite efectele, diferitele ei manifestări prezintă numeroase puncte comune: în primul rând prăbușirea valorilor, al căror curs scade, din 1929 până în 1932 cu 25% în Statele Unite ale Americii și cu 50% în Franța; apoi, scăderea prețurilor: între octombrie 1929 și sfârșitul anului 1932, indicele prețurilor la mărfurile en gros scade de la 100 la 67 în Anglia, la 68 în Statele Unite și în Franța, la 70 în Germania, dar impactul este și mai puternic în cazul materiilor prime (50%) decât în cazul produselor industriale (30%) și ca atare criza afectează mai mult țările noi decât statele industriale; reducerea producției industriale, care ajunge la 38% la scară mondială și la 50% în Statele Unite și în Germania, între iunie 1929 și iulie 1932; înmulțirea șomerilor, al căror număr crește în această perioadă de la 10 la 40 de milioane și care lovește mai ales în mineri, ca și în lucrătorii din industriile prelucrătoare și din construcții; reducerea salariilor, cu singura excepție a Angliei, unde acestea se mențin la un nivel relativ înalt; vânzarea în pierdere a produselor agricole, ea însăși consecință a reducerii puterii de cumpărare a locuitorilor din orașe și cauză a unei noi reduceri a producției industriale, țăranii fiind constrânși din cauza lipsei de bani să își înceteze achiziția de utilaje și fiind adeseori reduși la starea de mizerie, din cauza unei îndatorări considerabile; înmulțirea falimentelor, care lovesc mai ales micile întreprinderi și favorizează în acest fel concentrările industriale, fără a cruța totuși societățile mari, printre care trebuie adăugat falimentul, survenit în 1932, al Trustului mondial al chibriturilor, a cărei prăbușire provoacă sinuciderea creatorului acestuia, suedezul Kreuger, în timp ce în Franța Banca Națională de Credit, Compania Generală Transatlantică și firma Citroen sunt și ele antrenate în prăbușire; în fine, reducerea schimburilor internaționale, al căror volum scade cu o treime, în timp ce valoarea-aur se reduce cu două treimi, ajungând între 1929 și 1934, de la 68 la 25 miliarde de dolari-aur. Universitate, amploare, durată sunt deci caracteristicile dominante ale acestei crize fără precedent.
Fenomenul șomajului a fost cel care i-a șocat cel mai puternic pe contemporani. Șomajul era văzut, lucrul acesta nu poate surprinde, ca o rană adâncă și potențial mortală în trupul politic. „Alături de război, remarca The Times într-un editorial la zece ani de la punctul minim al prăbușirii, șomajul a fost, pentru generația noastră, maladia cea mai răspândită, mai perfidă și mai corozivă: este boala socială specifică civilizației occidentale contemporane”. Niciodată înainte în istoria industrializării, observa Eric Hobsbawm, nu s-ar fi putut scrie un asemenea pasaj. El spune mai mult despre politicile guvernelor occidentale de după război decât cercetarea îndelungată a arhivelor. Ca procent din forța de muncă civilă, șomajul a crescut în Statele Unite ale Americii de la 3,2%, în zorii Crizei, până la vârf de 25% , în 1933. A rămas peste 15% tot restul deceniului. În Germania, care folosea o definiție oarecum diferită, șomajul depășea 50% în rândul ghildelor în 1932.
La fel de dureroase pentru toată lumea au fost colapsul prețurilor, care i-a ruinat pe nenumărați fermieri din întreaga lume și falimentele a mii de bănci care au luat cu ele economiile deponenților. Într-adevăr, dezintegrarea sistemului bancar american, mai presus decât orice, a fost aceea care a accentuat și prelungit criza. Între 1929 și 1933, aproximativ 10 000 dintre cele 25 000 de bănci din Statele Unite și-au închis porțile. De asemnea, așa cum am arătat, au avut loc crize bancare majore în Austria și Germania, dar și în Franța și Elveția, în timp ce mai multe state au fost afectate de deflații severe prin reducerea drastică a producției. Aceasta pare să confirme că Marea Criză a fost, în parte, consecința unei crize a sistemului financiar global, cu falimente bancare pe scară largă în unele țări, probleme monetare grave în altele și o combinație între cele două în câteva state ghinioniste.
Ceea ce a făcut ca lucrurile să ia o întorsătură și mai dramatică a fost faptul că măsurile de protecție socială, inclusiv ajutorul de șomaj, fie nu existau deloc, cum era cazul Statelor Unite, fie, conform standardelor de la sfârșitul secolului al XIX-lea, erau foarte precare, mai ales pentru șomajul pe termen lung. Tocmai de aceea măsurile de protecție au constituit întotdeauna o preocupare majoră a muncitorilor: protecție împotriva unor teribile incertitudini privind angajarea în muncă (salariile), cazurile de boală sau accident și înspăimântătoarea perspectivă a bătrâneții, când nu vor mai putea câștiga. Chiar și în țara unde existau cele mai complete scheme de asigurare împotriva șomajului înainte de marea recesiune (Marea Britanie), mai puțin de 60% din forța de muncă era acoperită prin aceste măsuri, și asta numai pentru că, încă din 1920, Marea Britanie a fost silită să se adpateze la problema șomajului de masă. În alte părți ale Europei (cu excepția Germaniei, unde acesta era de peste 40%), proporția de lucrători care cereau ajutor de șomaj varia între zero și aproximativ un sfert. Oameni care se obișnuiseră cu fluctuațiile în muncă sau trecuseră ciclic prin perioade de șomaj era acum disperați, întrucât nu apărea de nicăieri nici un loc de muncă, iar puținele lor economii se epuizaseră.
De aici decurgea impactul traumatic al șomajului de masă asupra politicii din statele industrualizate, întrucât aceasta a însemnat în primul rând marea recesiune pentru majoritatea locuitorilor lor. Imaginea predominantă a timpului era aceea a bucătăriilor comune, a „marșurilor foamei”, pornite din „așezările deasupra cărora nu se ridica nici un fir de fum spre marile orașe pentru a îi denunța pe cei răspunzători”. De altfel, nici politicienii nu au putut trece cu vederea faptul că aproximativ 85% din membrii Partidului Comunist German, care creștea aproape la fel de repede ca și Partidul Nazist în anii de recesiune, iar în ultimele luni de dinaintea venirii lui Hitler la putere încă și mai rapid, erau șomeri.
Destul de ciudat, sentimentul de catastrofă și de dezorientare provocate de marea recesiune a fost, se pare, mai mare printre oamenii de afaceri, economiști și politicieni decât la nivelul maselor. Șomajul de masă, prăbușirea prețurilor la produsele agricole le-au lovit puternic, dar nu aveau nici o îndoială că există o soluție politică pentru aceste cataclisme neașteptate, din dreapta sau din stânga, în așa fel încât oamenii lipsiți de perspective sperau totuși că cerințele lor modeste vor fi acoperite. Dar tocmai lipsa acestor soluții în cadrul economiei liberale era cea care făcea situația factorilor de decizie atât de dramatică. Pentru a face față crizelor imediate, pe termen scurt, trebuia subminată baza pe termen lung a unei economii mondiale înfloritoare. Într-un moment în care comerțul mondial scăzuse cu 60% în patru ani (1929-1932), statele au început să construiască bariere tot mai înalte pentru a își proteja piețele și moneda națională împotriva uraganelor economice, știind foare bine că aceasta însemna dezmembrarea sistemului multilateral de comerț, care trebuia să se afle la baza prosperității mondiale. Cheia de boltă a unui asemena sistem, așa-numita „clauză a națiunii celei mai favorizate”, a dispărut din aproape 60% din cele 510 înțelegeri comerciale semnate între 1931 și 1939 și acolo unde a rămas, a fost menționată de regulă, sub o formă limitativă.
Consecințele politice imediate ale acestei situații au reprezentat episodul cel mai traumatic din istoria capitalismului. Însă implicația lui cea mai durabilă pe termen lung este alta: marea recesiune a distrus liberalismul economic pentru o jumătate de secol. În anii 1931-1932, Marea Britanie, Canada și întreaga Scandinavie au abandonat standardul-aur, considerat întotdeauna până atunci drept fundamentul unor schimburi internaționale stabile și în 1936, lor li s-au alăturat belgienii și olandezii, iar în cele din urmă și francezii. În mod aproape simbolic, Marea Britanie a abandonat în 1931 comerțul liber care fusese la fel de caracteristic pentru economia britanică începând din 1840, precum constituția Statelor Unite pentru identitatea politică americană. Retragerea englezilor din fața principiilor tranzacțiilor libere într-o economie mondială unică subliniază caracterul dramatic al grabei cu care statele recurgeau pe atunci la măsuri de autoprotecție. Mai exact spus, marea recesiune a silit țările occidentale și guvernele acestora să acorde prioritate considerațiilor sociale față de cele economice în cadrul politicii lor statale. Primejdiile care decurgeau din nerespectarea acestui principiu, radicalizarea stângii, sau așa cum au dovedit-o Germania și alte țări, a dreptei, erau mult prea mari.
Provocând necesara intervenție a statului în domeniul economic, pentru a salva prosperitatea și capitalul ce par amenințate de revendicările maselor proletarizate de criza din 1929, burghezia liberală acceptă, tocmai prin aceasta, o sistematizare, dacă nu o perturbare a structurilor politice ale democrației parlamentare, perturbare efectuată întotdeauna în detrimentul puterii legislative, atunci când nu duce la dispariția sa totală în beneficiul puterii executive, conform procesului instaurat în Italia fascistă și care se generalizează în Europa și în afara ei, după preluarea puterii de către Hitler, la 30 ianuarie 1933.
În țările din Europa de Nord-Vest și din America de Nord, regimurile reprezentative s-au dovedit, începând din 1914, neadaptate funcțional la rezolvarea problemelor neprevăzute, prin natura și gravitatea lor, ridicate de primul război mondial și apoi de marea criză economică din 1929. Într-adevăr, așa cum nu reușesc, în cadrul principiilor lor definitorii, să se apere de amenințările exercitate de comunism și fascism, care nu pretind să folosească libertățile democratice decât pentru a le aboli. Tot astfel suferă din cauza incapacității, din motive electorale și tehnice, a unei majorități parlamentare, oricare ar fi aceasta, de a vota, în interesul tuturor, măsuri orientate împotriva interesului aparent al fiecăruia; teama de electori îi face pe aleși să renunțe, puțin câte puțin, la esențialul prerogativelor lor în materie de buget, chiar în momentul când complexitatea problemelor de rezolvat, în special în domeniul economic, necesită cunoștiințe de specialitate pe care, în general, reprezentanții națiunii nu le posedă, după cum constata Winston Churchill, care sugerează crearea pe lângă Parlament a unui corp de tehnicieni însărcinați cu problemele economice. Marele beneficiar al acestei demisii, voluntare sau nu, precum și al obligației statului de a interveni în domeniul economiei este, bineînțeles puterea executivă, așa cum va fi cazul Statelor Unite ale Americii.
În Franța, alegerile din 1932 sunt un succes al stângii. Cu toate acestea socialiștii, refuzând să participe, guvernele radicale sunt fără autoritate în fața dificultăților financiare întețite de criză și în fața antiparlamentarismului. O parte a claselor mijlocii, susținătoare obișnuite ale regimului, se îndepărtează de acesta. Era cerută o reformă de stat care să ducă la consolidarea executivului, așa cum revendica, de pildă, Liga Crucilor de Foc, asociație de foști combatanți condusă de colonelul La Rocque. Dacă neo-monarhismul Acțiunii franceze, condamnată de Biserică la sfârșitul anului 1926 pentru amoralismul său politic, și-a pierdut audiența, unii privesc spre experiențele autoritare străine, în mod deosebit spre fascismul lui Mussolini.
În fața ascensiunii ligilor și pentru partidele de stânga, semnele unui pericol fascist, se constituie Adunarea populară, numită, de asemenea, Frontul popular. Ea pune capăt izolării Partidului comunist, care, urmând cuvântul de ordine al Internaționalei, abandonează denunțarea stângii burgheze și renunță la antimilitarisme. Criza economică și șomajul, scăderea salariilor funcționarilor sub guvernul Laval favorizează succesul electoral al Frontului popular. Desigur, totalul voturilor de stânga crește cu mai puțin de două puncte în raport cu 1932, dar raportul forțelor în interiorul stângii este profund modificat. Radicalii se retrag, victime ale participării lor la putere, SFIO se menține, în timp ce Partidul Comunist cunoaște o dezvoltare remarcabilă. La al doilea tur, retragerile candidaturilor se fac în favoarea candidatului de stânga cel mai bine plasat: Partidul Comunist trece de la 10 locuri la 72, SFIO și radicalii obțin 149, respectiv 109 locuri. În sânul opoziției, care numără 220 de aleși, centrul-dreapta se retrage în favoarea dreptei intransigente. Amploarea succesului socialist va determina instalarea lui Leon Blum în fruntea Consiliului de miniștri.
Odată consumat entuziasmul primelor săptămâni, acesta se lovește de realități dure. Criza economică se prelungește. Creșterea salariilor, însoțită de reducerea timpului de lucru va antrena inflația. Guvernul coboară cursul monedei prea târziu pentru a relansa exportul. Pe de altă parte, opoziția politică se afirmă cu tărie în această perioadă. O parte a marii prese atacă guvernul cu o violență extremă, reamintind, pe alocuri, de antisemitismul din timpul afacerii Dreyfus. Liga Crucilor de Foc, dizolvată, va da naștere Partidului social francez, cu o audiență considerabilă în sânul unei fracțiuni a claselor de mijloc, îngrijorate de politica Frontului popular. Radicalii, care nu au aprobat în unanimitate noua orientare a partidului lor, se distanțează curând. Partidul comunist se orientează către o „susținere critică” a guvernului Blum, căruia îi va dezaproba neintervenția în războiul civil spaniol din vara anului 1936.
În Marea Britanie, criza economică determină nivelul cel mai înalt, deși încă relativ în raport cu cel din Statele Unite și din Franța, al prerogativelor puterii executive (în 1931 miniștrii capătă o libertate mai mare în aplicarea legilor generale) și al puterilor statului (suspendarea Habeas Corpus în Ulster, în 1933; instituirea, în 1935, a mandatelor de percheziție în alb pentru a se facilita reprimarea provocării la nesupunere). Această creștere se face mai puțin în detrimentul Parlamentului și mai mult în acela al suveranului deși, de la semnarea Acordurilor de la Ottawa, în 1932, acesta a devenit unicul simbol vizibil al „supunerii comune” a dominioanelor față de Coroana britanică.
Urmându-i laburistului Ramsey MacDonald la șefia guvernului de uniune națională, după succesul electoral al partidului său în 1935, conservatorul Stanley Baldwin, în pofida opoziției colegului Winston Churchill, dar datorită sprijinului Bisericii anglicane, reușește să îl constrângă să abdice, în 1936, pe tânărul rege Eduard al VIII-lea, sub pretextul dorinței acestuia de a contracta o căsătorie morganatică cu americanca divorțată Wallis Simpson, când, de fapt, tendințele autoritare ale suveranului, devenit prea popular, constituie una dintre cauzele esențiale ale îndepărtării sale de la putere. În schimb, alte democrații din Europa Occidentală rămân fidele principiilor lor liberale, amenințare reprezentată de constituirea unor mici grupuri fasciste (Frontul Național în Elveția, între 1935 și 1938; Partidul Național-Socialist în Danemarca, în 1935; Adunarea Națională a lui Quisling în Norvegia în 1933; mișcarea Lapua în Finlanda, între 1929 și 1932) fiind insuficientă pentru a împiedica funcționarea instituțiilor parlamentare sau a necesita modificarea acestora. De fapt, numai Belgia este într-adevăr agitată de mișcarea rexistă a lui Leon Degrelle, care obține 12% din voturi în alegerile din 1936, dar a cărui virulență este atenuată rapid prin politica intervenționistă promovată de guvernul de coaliție van Zeeland, care îi reunește, în 1936, în domeniul economic și mai ales, bancar, pe social-creștini și pe socialiști, conform exemplului dat de Frontul popular francez.
În toate statele unde democrația, instituită prea de curând, nu este sprijinită și apărată de o intelectualitate convinsă și de o burghezie numeroasă, criza economică declanșată în 1929 rupe legăturile slabe dintre stat și regimul parlamentar. Ori, atunci când, la aceste slăbiciuni structurale se adaugă păcatul originar al generării crizei în urma înfrângerii în război, democrația nu poate fi decât măturată de valul naționalist, care face ca poporul să se abandoneze în mâinile omului providențial, al cărui titlu se împodobește cu noblețea unui nume propriu și face să vibreze mulțimile în această primă jumătate a secolului al XX-lea, epocă a dictatorilor: Il Duce, Fuhrer, Caudillo, Conducător, Vadonis.
Este cazul a numeroase țări din Europa Centrală și Răsăriteană, unde scăderea cursurilor mondiale ale produselor agricole agravează rapid condiția unei țărănimi foarte numeroase și o incită să își acorde sufragiile unor organizații de masă, care copiază modelul partidului fascist și al partidului național-socialist și își propun ca prim scop răsturnarea democrațiilor, insuficient protejate de clasele mijlocii, prea slabe numeric. Chair dacă aceste partide (Tabăra Uniunii Naționale în Polonia, Crucile cu Săgeți ale lui Szalasi în Ungaria, Garda de Fier a lui Codreanu în România) nu preiau, în general, puterea, ele îi determină pe oamenii sau partidele care dețin această putere să confere un aspect tot mai dictatorial metodelor lor de guvernare. Astfel se petrec lucrurile în Polonia colonelului Beck, ministrul atotputernic al afacerilor externe între 1932 și 1939, sau în Ungaria regentului Horthy, unde guvernarea conservatorilor capătă o tentă accentuat fascistă, cu generalul Gombos (1932-1936) și mai ales, cu bancherul Imredy (1938-1939). Statele în care monarhiile au fost dotate cu o fațadă parlamentară sunt obligate să respingă dictatura.
Procesul respectiv, amorsat în Iugoslavia, în 1929, se precizează, odată cu întemeierea, în 1932, a unui partid unic, Partidul Național și crearea, în 1935, a corporațiilor de tip fascist, Jugoras. Scenariul se repetă în Bulgaria, unde, a doua zi după lovitura de stat militară din 19 mai 1934, care instaurează regimul partidului unic, regele Boris este obligat să își impună dictatura pentru a împiedica tulburări mai grave. În fine, el se materializează în România, în februarie 1938, în beneficiul regelui Carol al II-lea, atât pentru a satisface ambițiile suveranului, cât și pentru a le evita pe acelea, mult mai periculoase, ale lui Corneliu Zelea Codreanu, în scurt timp arestat și condamnat la nouă ani de închisoare și asasinat în timpul unei evadări înscenate. Ca și în alte regate, instaurarea dictaturii este însoțită în România de instituirea partidului unic, Frontul Renașterii Naționale, în decembrie 1938, pe care suveranii se cred obligați să îl preia de la fasciști, dacă nu pentru a îl combate mai bine, cel puțin pentru a îl amenda mai bine.
Situația se prezintă diferit în Grecia, unde monarhia, abolită în 1924, nu este restaurată decât în 1935, din cauza unei duble crize, economice și naționale, prima provocând în 1931, creșterea șomajului și reducerea venitului muncitorilor, cea de a doua mobilizând patriotismul maselor împotriva unei republici insuficient de sensibilă față de problema cipriotă. Devenit prudent după exil, Ghiorghios al II-lea se abține să preia puterea el însuși și îl lasă pe primul-ministru, generalul Metaxas să își impună dictatura țării, la 4 august 1936, printr-o lovitură de stat care suspendă libertățile constituționale și alinează Grecia la modelul statelor totalitare, cum o sublinează simultan, crearea Neolaia, organizație de înregimentare a tineretului analoagă lui Hitler Jugend și misiunea încredințată doctorului Schacht de a restabili finanțele și economia grecești.
Deși republicane, țările baltice nu scapă de atracția totalitarismului. În timp ce Lituania rămâne supusă unui regim extraconstituțional, Estonia, conform modelului României, nu evită dictatura fascistă a partidului Wabs decât sacrificându-și libertățile, în anii 1933-1934, în favoarea lui Paets și a generalului Laidoner. În schimb, în Letonia autorul loviturii de stat din 1934, Ulmanis, își dezvăluie simpatiile pentru nazism, arogându-și, odată cu puterea absolută, titlul de Vadonis, traducerea în limba letonă a lui Duce și Fuhrer.
Dar mai ales în sud-vestul Europei imitarea fascismului se dovedește cea mai fidelă și, în final, cea mai periculoasă pentru pacea lumii. Într-adevăr, în timp ce în Portugalia se consolidează Estado Nuovo, Spania traversează încercări redutabile care o orientează, la rândul ei, spre totalitarism. Declanșarea crizei mondiale se dovedește la început defavorabilă unei asemenea evoluții, întrucât provoacă, în 1930, prăbușirea dictaturii lui Primo de Rivera, apoi, în 1931, a monarhiei împotriva căreia este orientată nemulțumirea populară. Dar incapacitatea tinerei republici spaniole de a își găsi echilibrul politic în mijlocul disputelor de partid și de a rezolva problema agrară în favoarea țăranilor, ca și constituirea, în 1935, în vederea depășirii dificultăților, a Frontului popular și victoria electorală a acestuia din urmă, în 1936, provoacă o schimbare a curentului. Venirea la putere a Frontului Popular este plină de amenințări la adresa claselor conducătoare: aristocrația funciară, clerul, armata; pământurile sunt confiscate spontan de țărani, bisericile sau mânăstirile sunt jefuite sau incendiate, iar autoritatea este contestată, fără ca guvernul să poată reacționa. În acest fel debuta războiul civil spaniol, lung conflict din care Spania va ieși sleită și care va duce la instituirea unei noi dictaturi, bazată, ca și surorile ei din Italia sau din Germania, pe cultul șefului, Caudilo Franco, pe regimul partidului unic, Phalange, integrat în stat și pe o poliție secretă însărcinată cu supravegherea și integrarea strânsă a opiniei publice.
Astfel, atunci când se încheie, în anii '30, cel de al doilea val al mareei dictatoriale, el a acoperit cu spuma sa întreaga lume, cu excepția țărilor de veche democrație din Europa de Nord-Vest și din America de Nord. O ultimă insuliță de rezistență, bătută de o furtună în curând victorioasă sau bastionul din care forțele democratice reorganizate vor putea să repornească în curând la cucerirea lumii? Nimeni nu putea să prevadă, în acel context, deznodământul. Dar toți erau siguri de iminența conflictului dintre cele două grupuri de state având concepții despre om și societate atât de profund antinomice încât să nu poată coexista pe această planetă. Numai ora declanșării conflictului rămânea încă incertă: Hitler o va stabili.
V.3. CONSECINȚELE CRIZEI ECONOMICE ÎN GERMANIA
Chiar înainte de prăbușirea bursei de pe Wall Street din octombrie 1929, existau planuri de distrugere a democrației parlamentare din Germania. Dar metoda prin care a avut loc colapsul democrației a fost puternic afectată de crizele democrației a fost puternic afectată de crizele economice dezlănțuite de recesiunea mondială care a avut consecințe mult mai grave în Germania. După succesul relativ al SPD la alegerile din 1928, o mare coaliție sub conducerea lui Hermann Muller a fost formată. Acesta a supravețuit atât dezbinărilor din SPD, privind finanțarea unei nave de război, cât și crizelor mai mari privind adoptarea planului Young. Cu toate acestea, prăbușirea de pe Wall Street avea implicații mult mai serioase, având în vedere dependența economiei germane de împrumuturile pe termen scurt din străinătate care au fost repede retrase. Șomajul a crescut rapid de la 1,3 milioane de șomeri în septembrie 1929 până la mai mult de 3 milioane în septembrie 1930, ajungând la peste 6 milioane la începutul anului 1933. Prin subestimarea oficială a cifrei reale și dacă se ia în calcul munca pe termen scurt, probabil jumătate dintre familiile germane erau afectate de criză și mult mai mulți se temeau de o catastrofă financiară. Aceasta a avut numeroase implicații care au dus la prăbușirea guvernului Muller, ajungând-se la imposibilitatea plății indemnizației de șomaj în situația în care cei care nu aveau de lucru nu mai puteau fi sprijiniți de populația activă în scădere. Nici un compromis nu a putut fi realizat între sindicate, angajați și membri ai diferitelor partide, toți având poziții foarte diferite asupra problemei mai mult sau mai puțin intrasingente. În martie 1930 încercarea de a asigura guvernului sprijin politic parlamentar a fost abandonată: a fost numit primul Cabinet prezidențial, pentru a conduce fără prea multe preocupări față de principiile democratice, cu toate implicațiile cunoscute.
Deși șomajul era în primul rând un fenomen specific categoriilor muncitoare, dificultățile economice afectaseră și moralul altor grupuri sociale. Spre exemplu, cu mult înainte de izbucnirea marii crize, eforturile de reducere a cheltuielilor guvernamentale în perioada de austeritate absolut necesară pentru a sprijini stabilizarea monetară după 1923 au dus la un val de concedieri în sectorul de stat. Între 1 octombrie 1923 și 31 martie 1924, 135000 din cei 826000 de angajați ai sectorului de stat, majoritatea din serviciile feroviare, poștale, telegrafice și tipografice ale Reichului, fuseseră concediați, împreună cu 30000 din cei 61000 de lucrători nemanuali și 232000 din cei 706000 din muncitorii manuali angajați de stat. Un alt val de concedieri a venit după 1929, fiind însoțit de o reducere a salariilor funcționarilor cu procente cuprinse între 19 și 23%, între decembrie 1930 și decembrie 1932. Mulți funcționari civili de la toate nivelurile erau înfuriați de inabilitatea reprezentanților lor sindicali de a opri concedierile. Ostilitatea lor față de guvern era vădită. Unii s-au orientat spre naziști; mulți alții au fost speriați de amenințarea explicită a acestora de a epura administrația dacă ajungeau la putere. Chiar și așa, neliniștea și deziluziile legate de Republică au devenit și mai răspândite în rândurile funcționărimii, ca urmare a concedierilor și reducerilor salariale.
Multe alte profesii specifice clasei mijlocii și-au văzut statutul social și economic amenințat în timpul Republicii de la Weimar. Angajații nemanuali își pierdeau locurile de muncă, sau se temeau că aveau să și le piardă, pe măsură ce băncile și alte instituții financiare întâmpinau dificultăți. Agențiile de turism, restaurantele, companiile care făceau vânzări prin poștă, magazinele, o varietate extraordinară, de angajatori din sectorul terțiar au început să experimenteze dificultăți, odată cu declinul puterii de cumpărare a populației. Partidul Nazist, echipat acum cu complicata sa structură de subdiviziuni specializate, a văzut acest lucru și a început să-și direcționeze mesajul spre clasele mijlocii înstărite și profesiunile specifice acestora. Toate acestea provocau dezgust naziștilor care, ca Otto Strasser, fratele organizatorului partidului Gregor, continuau să evidențieze aspectul „socialist” al național-socialismului și erau de părere că Hitler le trăda idealurile. Înfuriat de sprijinul oferit de Otto Strasser și de editura sa acțiunilor de stânga precum grevele, Hitler i-a convocat în aprilie 1930 pe liderii principali ai partidului pentru o reuniune și a criticat dur punctele de vedere ale lui Strasser. În încercarea de a neutraliza influența lui Otto Strasser, l-a numit pe Goebbels Lider al Propagandei Partidului la nivelul Reichului. Dar, spre iritarea lui Goebbels, a amânat repetat luarea unor măsuri decisive, sperând că aparatul propagandistic controlat de Otto Strasser putea fi în continuare util pentru alegerile regionale din iunie 1930. Numai după acestea, și după publicarea de către Strasser a unei relatări deloc favorabile a disputei cu Hitler de la începutul acelui an s-a decis să-i elimine pe Otto Strasser și pe susținătorii acestuia în partid. Strasser a anticipat acest lucru și a demisionat pe 4 iulie 1930, dar ruptura era serioasă. Observatorii priveau cu sufletul la gură, curioși să vadă dacă partidul avea să supraviețuiască acestui exod al aripii stângi. Dar lucrurile se schimbaseră mult în comparație cu zilele când Goebbels și prietenii săi reînviaseră partidul în zona Ruhr-ului folosindu-se de sloganuri socialiste. Plecarea disidenților a dezvăluit că ideile lui Strasser nu se bucurau decât de un spijin redus în interiorul partidului; chiar și fratele său, Gregor, l-a dezavuat. Otto Strasser a dispărut dim primul plan al politicii, petrecându-și restul vieții în Germania și mai apoi în exil și visând la crearea unor organizații sectare, menite să-i disemineze opiniile unui public redus, format din oameni cu idei similare.
După ce a renunțat la ultimele vestigii ale „socialismului”, Hitler a trecut la construirea unor noi poduri către dreapta conservatoare. În toamna lui 1931, s-a alăturat naționaliștilor în așa-numitul „Front de la Harzburg”, semnând o declarație comună cu Hugenberg la Bad Harzburg, pe 11 octombrie, în care cei doi își anunțau disponibilitatea de a colabora la guvernarea Prusiei și a Reichului. Deși naziștii își evidențiau independența neștirbită, Hitler refuzând, spre exemplu, să treacă în revistă un marș al Căștilor de Oțel, acest act marca o extindere semnificativă a colaborării inițiate odată cu campania împotriva Planului Young, în 1929. Totodată, Hitler a luat măsuri serioase, menite să-i convingă pe industriași că partidul nu reprezenta o amenințare pentru ei. Discursul pe care l-a ținut în fața a 650 de oameni de afaceri la Clubul Industriei din Düsseldorf, în ianuarie 1932, încerca să fie pe placul publicului prin denunțarea marxismului ca sursă a tuturor problemelor Germaniei, nu s-a referit la evrei cu această ocazie nici măcar o singură dată, și prin sublinierea credinței sale în importanța proprietății private, a muncii serioase și a recompensării corecte a celor capabili și întreprinzători. Cu toate acestea, a continuat el, soluția dificultăților economice ale momentului era în principal politică. Idealismul, patriotismul și unitatea națională aveau să creeze fundamentul renașterii naționale și toate acestea puteau fi oferite de către mișcarea național-socialistă, ai cărei membri își sacrificau timpul și banii, își riscau viața zi de zi în lupta împotriva amenințării comuniste.
Rostite în cadrul unei prelegeri de două ore și jumătate, aceste remarci erau cât se poate de vagi și nu ofereau nimic concret sub forma politicilor economice care aveau să fie implementate. Dezvăluiau viziunea social-darwinistă a lui Hitler asupra economiei, conform căreia lupta era calea către succes, lucru care, e cât de poate de sigur, nu a impresionat audiența foarte mult. Principalii industriași erau dezamagiți. Naziștii au scris ulterior că Hitler câștigase în cele din urmă marile companii de partea sa. Dar există puține dovezi concrete care să demonstreze că așa stăteau lucrurile. Nici Hitler, nici altcineva nu a continuat evenimentul cu o campanie de strângere de fonduri în rândurile marilor industriași. Mai mult, părți ale presei naziste au continuat să atace trusturile și monopolurile chiar și după această dată, în vreme ce alți naziști încercau să câștige voturi prin susținerea drepturilor muncitorilor. Când ziarele Partidului Comunist au descris conferința ca pe o conspirație, ca un argument în favoarea afirmației că nazismul era creația marilor capitaliști, naziștii au negat cu vehemență, tipărind fragmente ale discursului lui Hitler ca dovezi ale independenței sale de marele capital.
Rezultatul întregii situații a fost că lumea afacerilor nu s-a dovedit nicidecum mai dispusă decât înainte să finanțeze Partidul Nazist. E adevărat, un individ sau doi, oameni ca Fritz Thyssen, s-au arătat entuziaști și au furnizat fonduri pentru subvenționarea gusturilor extravagante ale unor naziști de frunte, precum Hermann Göring sau Gregor Strasser. În ansamblu, discursul era în măsură să calmeze. La momentul potrivit, a făcut mult mai facilă tranziția marilor companii spre spijinirea Partidului Nazist. Dar în ianuarie 1932, toate acestea erau încă de domeniul viitorului. Pentru un moment, Partidul Nazist continua, ca și mai înainte, să-și finanțeze activitățile mai ales prin contribuțiile voluntare ale membrilor săi, prin taxele de intrare la întruniri, cu ajutorul veniturilor presei și publicațiilor sale și prin donații din partea micilor companii și firme, mai degrabă decât din partea celor mari. Antisemitismul pe care Hitler renunțase atât de vădit să-l menționeze când le vorbise reprezentanților marilor companii găsea mult mai probabil susținători în asemenea medii. Totuși, nazismul avea acum o latură respectabilă, în afară de cea violentă, și își câștiga prieteni în rândurile elitelor conservatoare și naționaliste. Pe măsură ce Germania se cufunda mai adânc în criză, un număr tot mai mare de cetățeni din clasa medie au început să vadă în dinamismul tineresc al Partidului Nazist o posibilă cale de ieșire din această situație. Totul avea să depindă de capacitatea fragilelor structuri democratice ale Republicii de la Weimar de a face față presiunii și de abilitatea guvernului Reichului de a aplica strategiile necesare pentru a evita prăbușirea lor completă.
Prima victimă a crizei a fost guvernul Marii Coaliții, conduse de social-democratul Hermann Müller, unul din cele mai stabile și mai durabile guverne ale Republicii, aflat la conducerea țării încă de la alegerile din 1928. Marea Coaliție reprezenta o rară tentativă de compromis între interesele ideologice și sociale ale social-democraților și ale partidelor burgheze aflate la stânga Naționaliștilor. Coerența ei a fost asigurată în primul rând de eforturile de a obține acceptarea Planului Young, eforturi făcute în fața unei opoziții vehemente din partea naționaliștilor și a extremei drepte. Odată planul aprobat spre sfârșitul lui 1929, a dispărut elementul unificator care dădea coerență coaliției. Ca urmare a izbucnirii crizei în octombrie 1929, partidele membre ale coaliției nu au reușit să ajungă la un acord privind combaterea situației în continuă degradare de pe piața muncii. Lipsit de influența moderatoare a fostului său lider, Gustav Stresemann, mort în octombrie 1929, Partidul Popular s-a rupt de coaliție în urma refuzului social-democraților de a accepta o reducere a ajutoarelor de șomaj, iar guvernul a fost nevoit să-și dea demisia, pe 27 martie 1930.
CAPITOLUL VI
ASALTUL FINAL SPRE PUTERE
Deși puțini si-au dat seama de aceasta la momentul respectiv, căderea guvernului Muller a însemnat începutul sfârșitul Republicii de la Weimar. Din acest moment, nici un alt guvern nu a mai condus bucurându-se de sprijinul unei majorități în Reichstag. Mai mult, apropiații lui Hindenburg au văzut în prăbușirea Marii Coaliții oportunitatea de a stabili un regim autoritar, prin utilizarea puterii prezindențiale de a guverna prin decrete. Influentă din acest punct de vedere era mai ales armata germană, reprezentată de ministrul Apărării, generalul Wilhelm Groener. Numirea sa, în ianuarie 1928, în locul politicianului democrat Otto Gessler, semnalase eliberarea forțelor armate de sub orice formă de control politic și această libertate a fost cimentată prin dreptul șefului armatei de a raporta direct președintelui, fără nici o intermediere din partea guvernului. În ciuda restricțiilor impuse de Tratatul de la Versailles asupra efectivelor și echipamentului, armata rămânea de departe cea mai puternică, cea mai disciplinată și cea mai bine înarmată forță militară din Germania. În vreme ce instituțiile civile de toate felurile se prăbușeau, indiferent de partidele politice sau de legislativ, armata rămânea unită. Pentru cea mai mare parte a anilor ʼ20, după eșecul dezastruos al puciului Kapp, armata rămăsese calmă, concentrându-se asupra acumulării ilegale de echipamente și efective, dar a văzut o oportunitate în criza de la începutul anilor ʼ30. Reînarmarea și reafirmarea Germaniei ca mare putere puteau fi obținute, colonelul și mai târziu generalul Kurt von Schleicher, consilierul politic al lui Groener, era unul dintre cei convinși de asta, eliberând statul din lanțurile democrației parlamentare. Și cu cât Germania se scufunda mai adânc în haos și violențe extremiste, cu atât mai hotărâtoare devenea poziția armatei. Groener le spunea ofițerilor, încă din toamna lui 1930:„În viața politică germană nimic nu se mai mișcă dacă armata și-a aruncat decisiv greutatea în balanță”.
Armata și-a aruncat greutatea în balanță, intervenind în viața politică mai întâi cu scopul de a evita reducerile bugetare, lucru pe care l-a reușit. În vreme ce toate instituțiile de stat își vedeau bugetele diminuate, cel al armatei a rămas intact. Dar încă se menținea la distanță de Partidul Nazist. Ofițerii în vârstă, formați în tradițiile sobre ale monarhismului prusac, continuau să opună rezistență apelurilor populiste ale politicienilor naționaliști radicali. Chiar și în rândurile lor, însă, existau câțiva care îi simpatizau deschis pe naziști, spre exemplu colonelul Ludwig Beck. Ofițerii mai tineri erau mult mai vulnerabili în fața propagandei naziste. Încă din 1929, un număr de ofițeri inferiori intraseră în discuții cu naziștii și dezbătuseră perspectivele unei „revoluții naționale”. Conducerea armatei sub Groener și Schleicher a combătut viguros aceste tendințe, inițiind acțiuni de contra-propagandă, arestând trei dintre organizatorii discuțiilor și aducându-i în fața unui tribunal, în 1930, pentru pregătirea unui act de înaltă trădare. Procesul i-a scandalizat pe mulți alți ofițeri tineri, chiar și pe cei care nu erau tentați să colaboreze cu naziștii. Conducerea armatei, scria unul dintre ei, își plecase fruntea în fața „noiembriștilor”și îi judecase pe acești oameni, a căror unică motivație fusese „dragostea dezinteresată pentru patrie”. Nouăzeci la sută dintre ofițeri, continua el, erau de aceeași părere.
Procesul i-a oferit lui Hitler oportunitatea de a ține, din boxa acuzaților, unde fusese chemat de Hans Frank, avocatul nazist al unuia din acuzați, un discurs căruia i s-a făcut foarte multă publicitate. Partidul Nazist, a declarat, că nu avea intenția de a comite o înaltă trădare și nici de a submina armata din interior. Intenția sa era de a veni la putere prin mijloace legale și îi expulzase pe cei care, asemenea lui Otto Strasser, doriseră să organizeze o revoluție. Partidul avea să câștige majoritatea la alegeri și avea să formeze un guvern legal constituit. În acel moment, a continuat în uralele celor de pe băncile publicului, adevărații trădători, „criminalii din noiembrie 1918”, aveau să fie judecați și „vor cădea capete”. Dar până atunci, partidul va rămâne în limitele legii. Curtea l-a obligat să depună jurământ cu privire la veridicitatea mărturiei sale. „Acum suntem strict în legalitate”, a fost auzit Goebbels spunând. Putzi Hanfstaengl, recent făcut responsabil pentru relațiile lui Hitler cu presa străină, s-a asigurat că discursul lui Hitler avea să facă înconjurul lumii. A vândut trei articole scrise de Hitler pe tema obiectivelor și a metodelor Partidului Nazist, toate foarte convenabil expurgate, lui William Randolph Hearst, magnatul de presă american, pentru o mie de mărci fiecare. Banii i-au permis lui Hitler să folosească hotelul Kaiserhof din Berlin pe post de cartier general, ori de câte ori a stat în capitală de atunci încolo. În Germania, asigurările date de Hitler risipeau temerile multor germani din clasa medie, legate de intențiile Partidului Nazist.
Instanța nu a fost impresionată de Hitler, care a fost avertizat că abuzase de poziția sa de martor și i-a condamnat pe tinerii ofițeri la optsprezece luni de închisoare, eliminându-i pe doi dintre ei din armată. Conservatorismul tribunalelor nu putea să conducă decât la o atitudine favorabilă a acestora față de armată. Totuși, sentința nu a fost nici pe departe capabilă să-i oprească pe tinerii ofițeri să cocheteze cu nazismul. Tentativele lui Schleicher de a contracara aceste idei, de a înfrâna radicalismul tinerilor ofițeri și de a reface unitatea politică din interiorul armatei nu și-au atins obiectivele, datorită mai ales, simpatiei pe care o mărturisise deschis pentru partea „națională” a programului nazist și în special pentru „valul de indignare generat de mișcarea național-socialistă împotriva bolșevismului, a trădării, a ticăloșiei, etc”. „În acest caz, afirma el, campania național-socialistă are efecte extrem de impresionante”. Să fii favorabil naziștilor însemna să cooperezi cu ei, dar într-atât de mare era aroganța și suficiența liderilor armatei încât continuau să fie convinși că aveau să-și poată impune voința naziștilor și aveau să-i poată recruta ca auxiliari militari și politici, la fel cum reușiseră în cazul altor grupări paramilitare, în prima parte a anilor ʼ20. Trecerea timpului avea să demonstreze cât de eronată era această politică.
Poziția politică proeminentă obținută recent de armată și-a găsit expresia în numirea de către Hindenburg a succesorului lui Müller în funcția de cancelar, în conformitate cu sfaturile conducerii armatei, inclusiv ale lui Schleicher. De la bun început, nu au mai existat încercări de a numi un guvern care să se bazeze pe sprijinul demmocratic al partidelor reprezentate în Reichstag. În schimb, urma să fie creat „un cabinet de experți”, intenția fiind aceea de a scurtcircuita atribuțiile Reichstagului, prin utilizarea autorității lui Hindenburg de a guverna prin intermediul decretelor de urgență. Au fost luate măsuri pentru ca toate acestea să nu creeze impresia inaugurării unui regim autoritar. Noul guvern includea personalități cunoscute în Reichstag: Josef Wirth, fost cancelar, din partea Partidului Centrului, Hermann Dietrich din partea Partidului Democrat (rebotezat, în iulie 1930, Partidului Statului), Martin Schiele, un naționalist, Julius Curtius, din partea Partidului Popular și Viktor Bredt, de la micul Partid al Economiei. Dar nu îi includea pe social-democrații cărora Hindenburg și consilierii săi nu doreau să le încredințeze puterea de a guverna prin decrete. În lipsa lor, guvernul nu dispunea de o majoritate parlamentară, dar acest lucru nu părea să mai conteze.
Noul guverm era condus de un personaj a cărui nume în postul de cancelar al Reichului s-a dovedit în retrospectivă a fi o decizie fatală. La prima vedere, desemnarea de către președinte a lui Heinrich Brüning, născut în 1885, în funcția de cancelar al Reichului, părea justificabilă din punct de vedere democratic. Lider al grupului parlamentar din Reichstag al Partidului Centrului, Brüning reprezenta partidul care fusese, mai mult decât oricare altul, bastionul democrației parlamentare în timpul Republicii de la Weimar. Dar chiar și înainte de numirea sa, partidul din care făcea parte, aluneca sub influența noului lider, prelatul Ludwig Kaas, spre o poziție mai autoritară, gândită să apere în primul rând interesele Bisericii Catolice. În plus, Brüning era cel mult un prieten de circumstanță al democrației weimareze. Fost ofițer, el fusese șocat de revoluția din noiembrie și rămăsese toată viața un monarhist convins. Într-adevăr, în memoriile sale, restaurarea monarhiei este prezentată ca principalul obiectiv după momentul numirii sale în funcția de cancelar. Făcând acest lucru, însă, e mult mai probabil că încerca să ofere, retrospectiv, coerență unei cariere politice care, asemenea celor ale multor altor politicieni, era dominată de imperative pe termen scurt. În ciuda convingerii intime că o revenire la sistemul bismarckian reprezenta soluția optimă pentru toți, nu avea nici un plan detaliat de restaurare a regimului monarhic, cu atât mai puțin unul de aducere înapoi a Kaizerului. Cu toate acestea, instinctele sale erau în esență autoritare. Intenționa să amendeze constituția, cu scopul reducerii puterii Reichstagului și creării posibilității de a cumula funcțiile de cancelar al Reichului și de ministru-președinte al Prusiei în propria persoană, eliminând astfel preponderența social-democrată din cel mai mare stat german. Brüning nu dispunea de suficient sprijin din partea lui Hindenburg pentru a-și pune în practică ideea, dar ea a rămas în circulație, disponibilă pentru oricine avea suficientă putere. Brüning a început, de asemenea, să limiteze drepturile democratice și libertățile civile. În martie 1931, spre exemplu, a introdus restricții substanțiale libertății presei, mai ales atunci când aceasta publica critici la adresa politicilor sale. La jumătatea lui iulie, Berliner Tageblatt estima că, în fiecare lună, în toată țara erau interzise circa o sută de ediții ale diferitelor ziare. În 1932, ziarul comunist Steagul roșu era interzis în mai mult de o zi din trei. Libertatea presei era serios compromisă, cu mult înainte de venirea naziștilor la putere.
În realitate, Brüning a început astfel distrugerea libertăților democratice și civile, care avea să fie urmărită cu atâta energie sub naziști. Mai mult, unii au susținut că mult criticatele sale politici economice, implementate în timpul crizei, erau destinate să slăbească sindicatele și pe social-democrații, două din principalele forțe care mențineau Republica de la Weimar pe linia de plutire. În contrapartidă, Brüning nu era un dictator și numirea sa nu a marcat sfârșitul democrației weimareze. Brüning nu ajunsese în această poziție de frunte în interiorul Partidului Centrului fără a deveni un maestru al calculelor și manevrelor politice sau de a avea abilitatea necesară construirii coalițiilor și alianțelor politice. El însuși dobândise o reputație solidă de specialist în finanțe și fiscalitate și un om care stăpânea aceste domenii mai degrabă tehnice era în mod clar necesar la conducere în 1930. Dar după această dată, marja de manevră pe care o avea la dispoziție s-a redus constant, mai ales din cauza calculelor sale politice dezastruos de eronate. Chiar și cei mai hotărâți susținători ai săi nu au susținut niciodată că era un lider carismatic sau capabil să inspire. Cu o aparență austeră, secretos, distant, predispus la a lua decizii fără a se consulta suficient cu ceilalți, lipsit de darul oratoriei, Brüning nu era omul capabil să câștige sprijin masiv din partea unui electorat tot mai îngrozit de haosul economic și de violența politică care aruncau țara într-o criză în comparație cu cea din 1923 pălea.
Asemenea multor altor conservatori de modă veche, Brüning dorea să limiteze sau să elimine radicalismul violent al extremei drepte și în unele momente, încercările sale de a face acest lucru au demonstrat curaj. Însă tot asemenea lor, le-a subestimat forța și influența. Asumarea a ceea ce considera a fi virtuțile prusace ale pietății, obiectivității, lipsei de partizanat și serviciului dezinteresat în slujba statului deriva, între altele, din tradițiile patriotice a Partidului Centrului, tradiții ce datau din epoca atacurilor lui Bismarck la adresa presupusei lipse de loialitate a catolicilor față de națiune, în anii ʼ80 ai secolului al XIX-lea. Toate acestea îi insuflaseră o oarecare suspiciune față de politica de partid și o credință instinctivă în abilitățile politice ale unui simbol prusac precum președintele Hindenburg, o credință care s-a dovedit, în cele din urmă, complet eronată. Mai mult, acesta nu a fost singurul calcul greșit a lui Brüning. De la bun început, a utilizat amenințarea cu folosirea puterilor lui Hindenburg de a convoca alegeri pentru Reichstag, conform articolului 25 din constituție, cu scopul de a-i aduce pe social-democrați, principala forță de opoziție, sub control. Când aceștia s-au alăturat naționaliștilor și comuniștilor și au respins ceea ce era un buget net deflaționist, nu a ezitat și a pus în practică amenințarea. Ignorând complet rezultatele alegerilor locale și regionale, care aduseseră câștiguri masive naziștilor, social-democrații au presupus că electoratul va acționa conform tiparelor deja stabilite și sperau că rezultatele aveau să furnizeze o bază suficient de puternică ideilor lor. Ca mulți alți germani, Brüning și oponenții săi politici din stânga spectrului politic nu puteau concepe că retorica extremistă a naziștilor și tacticile lor violente de pe străzi reprezentau altceva decât dovada marginalității lor politice. Nu se conformau regulilor acceptate ale politicii, așa că un succes al acestora nu era de așteptat.
Campania electorală s-a desfășurat într-o atmosferă febrilă, cu o încărcătură emoțională fără precedent. Goebbels și organizațiile Partidului Nazist și-au folosit întreg arsenalul. Ținând discurs după discurs, unele din ele în fața a peste 20000 de oameni, așa cum se întâmpla în unele din marile orașe, Hitler ataca inechitățile sistemului republican, fatalele sale diviziuni interne, multitudinea de facțiuni și partide, aflate mereu în război una cu cealaltă și preocupate numai de propriile interese, eșecurile economice și umilința în care fusese cufundată întreaga națiune. În locul tuturor acestora, democrația avea să fie dată de-o parte, autoritatea personalității individuale avea să fie reafirmată. Revoluționarii de la 1918, profitorii din 1923, susținătorii Planului Young, trădătorii de țară, cei plasați de social-democrați în administrație („paraziții revoluționari”), cu toții aveau să fie îndepărtați. Hitler și partidul său ofereau o viziune retorică vagă, dar plină de forță a unei Germanii unite și puternice, a unei mișcări care trecea dincolo de granițele sociale și depășea conflictele sociale, a unei comunități rasiale în care toți germanii aveau să lucreze împreună, a unui nou Reich, capabil să refacă forța economică a Germaniei și să redea națiunii locul pe care îl merita în lume. Era tipul de mesaj capabil să exercite o puternică atracție asupra celor care priveau înapoi cu nostalgie spre Reichul bismarckian sau visau la un nou lider care avea să facă să renască gloria pierdută a Germaniei. Era un mesaj care însuma tot ceea ce oamenii considerau că era greșit în cazul Republicii, oferindu-le șansa de a-și manifesta amploarea deziluziilor votând cu o organizație care era din toate punctele de vedere antiteza ei.
Dincolo de acest nivel foarte general, propaganda nazistă viza cu abilitate diferite sectoare specifice ale electoratului german, pregătindu-și responsabilii de campanie să se adreseze unor tipuri foarte diverse de public, să facă publicitate întrunirilor cu mult în avans, furnizând subiecte de discurs în funcție de locul unde acestea erau ținute și alegând oratorul potrivit pentru fiecare ocazie. Uneori, simpatizanții non-naziști, cunoscuți în plan local și proveniți din medii conservatoare, împărțeau tribuna cu oratorul principal al naziștilor. Rețeaua complexă de subdiviziuni ale partidului a cunoscut fragmentarea tot mai pronunțată, pe măsură ce criza se adâncea, a societății germane în grupuri de interese aflate în competiție, și mesajele au fost croite în funcție de alegătorii cărora li se adresau. Sloganurile antisemitiste aveau să fie utilizate în cazul grupurilor unde aveau impact; acolo unde era clar că nu mergeau, urmau să fie abandonate. Naziștii s-au adaptat în funcție de răspunsurile pe care le-au primit; erau foarte atenți la publicul lor, producând o mare varietate de afișe și foi volante, menite să atragă segmente diferite ale electoratului. Organizau spectacole cu filme, mitinguri, coruri, fanfare, demonstrații și parade. Campania era dirijată de Liderul Propagandei la nivelul Reichului, Joseph Goebbels. De la cartierul general al aparatului propangadistic, stabilit la München, pornea un flux neîntrerupt de directive către filialele locale și regionale, directive ce ofereau adeseori noi sloganuri și materiale pentru campanie. În vreme ce campania atingea apogeul, naziștii, animați de un nivel al dăruirii care îl depășea chiar și pe cel al comuniștilor, au depășit toate celelalte partide prin activismul lor constant și frenetic și prin intensitatea eforului propagandistic.
Rezultatele alegerilor pentru Reichstag, din septembrie 1930, au venit ca un șoc pentru aproape toată lumea și au dat o lovitură extrem de puternică și din multe puncte de vedere decisivă sistemului politic al Republicii de la Weimar. E adevărat, Partidul Centrului, principala forță electorală aflată în spatele guvernului, se putea simți relativ mulțumit, deoarece reușise să-și sporească numărul de voturi de la 3,7 la 4,1 milioane și reprezentarea în Reichstag de la 62 la 68 de locuri. Principalii oponenți ai lui Brüning, social-democrații, au pierdut 10 locuri, scăzând de la 153 la 143, dar rămâneau cel mai mare partid din legislativ. Până aici, alegerile reprezentau un succes minor pentru Brüning. Cu toate acestea, partidele de centru și de dreapta pe care Brüning putea spera să-și construiască guvernul au suferit pierderi catastrofale. Naționaliștii văzându-și diminuată reprezentarea în Reichstag de la 73 de locuri la 41, Partidul Popular de la 45 la 31, Partidul Economiei (un grup de interese reprezentând anumite segmente ale clasei mijlocii) de la 31 la 23 și Partidul Statului de la 25 la 20. Partidele reprezentate în primul guvern Brüning au pierdut astfel 53 dintr-un total de 236 de locuri, rămânând cu numai 183. Și nici măcar sprijinul acestora nu era foarte sigur: Partidul Popular era profund divizat în chestiunea sprijinirii cancelarului, iar liderul naționalist Alfred Hugenberg era foarte critic la adresa guvernului Brüning și i-a eliminat din partid pe deputații moderații, care doreau să mai ofere o șansă cabinetului. După 1930, Hugenberg nu a mai avut practic un oponent care să-i conteste politica de cooperare cu național-socialiștii, având ca obiectiv răsturnarea Republicii și înlocuirea cancelarului cu o persoană plasată și mai mult la dreapta scenei politice.
Cum poate fi explicat acest succes uimitor? Naziștii erau considerați, în special de către marxiștii de diferite orientări, reprezentanții categoriilor mijlocii inferioare, dar în aceste alegeri depășiseră fără nici o îndoială granițele acestei categorii și reușiseră să câștige sprijinul nu numai al muncitorilor nemanuali, al proprietarilor de mici magazine, al micilor oameni de afaceri, al fermierilor și al altor categorii similare, dar și mulți alegători plasați mai sus în ierarhia socială, în rândurile burgheziei liber-profesioniste, comerciale și industriale. Naziștii au fost principalii beneficiari ai atmosferei politice extrem de tensionate de la începutul deceniului al patrulea și din ce în ce mai mulți oameni, care nu mai votaseră niciodată, s-au prezentat la urne. Aproximativ un sfert dintre cei care au votat pentru naziști în 1930 nu mai votaseră înainte. Mulți dintre ei erau tineri aparținând cohortelor numeroase ale celor născuți înainte de 1914 și pentru care alegerile din 1930 reprezentau prima oportunitate de a vota. Totuși, aceste categorii nu par să fi votat în mod disproporționat în favoarea naziștilor; de fapt, atracția partidului era în special puternică în rândurile generației mai vârstnice, care evident nu îi mai considera pe naționaliști suficient de puternici cât să distrugă Republica. Aproximativ o treime dintre cei care au votat pentru naționaliști în 1928, au votat pentru naziști și în 1930 și același lucru e valabil pentru un sfert din electoratul Partidului Democrat și al Partidului Popular și chiar pentru o zecime din alegătorii social-democraților.
Rezultatele naziștilor erau remarcabil de bune în rândurile femeilor, a căror tendință trecută de a nu se prezenta la urne s-a diminuat dramatic în 1930. Această din urmă evoluție avea o importanță aparte deoarece, din cauza pierderilor militare din război și a tendinței tot mai vădite de a trăi mai mult decât bărbații, existau mai multe femei cu drept de vot decât bărbații. La Köln, prezența la vot a femeilor a crescut de la 53% în 1924, la 69% în 1930; în comuna Ragnitz din Prusia Orientală, de la 62% la 73%. Ezitările lor din trecut de a vota pentru partidele radicale au dispărut, deși sprijinul supra-proporționat pentru Partidul Centrului rămânea în general de actualitate. În pofida speculațiilor contemporanilor și ale unor istorici de mai târziu, legate de motivele care ar fi putut determina femeile să voteze pentru naziști, motive mergând de la presupusa vulnerabilitate crescută în fața mesajelor emoționale ale propagandei partidului, până la dezamăgirea lor față de Republică, pentru eșecul acesteia de a le oferi egalitate, în realitate nu există nici o dovadă că au votat pentru alte motive decât cele care i-au împins și pe bărbați să voteze cu naziștii. Dar e adevărat că i-au votat.
Indiferent dacă alegătorii săi erau femei sau bărbați, tineri sau bătrâni, Partidul Nazist a înregistrat rezultate foarte bune în nordul protestant la Germaniei și la est de Elba și mult mai slabe în sudul și vestul catolic. A atras voturi din zonele rurale, dar scorul din zonele urbane sau industriale nu a fost la fel de bun. În unele regiuni din Schleswig-Holstein și Oldenburg, zone profund rurale din nordul protestant, a atras peste 50% din opțiunile electoratului. Totuși, contrar unei păreri foarte răspândite la acea vreme, în asamblu naziștii nu au înregistrat rezultate mai bune în orașele mici decât în cele mari, impactul aparteneței la o confesiune sau alta, care făcea de două ori mai probabil votul unui protestant pentru naziști decât cel al unui catolic, fiind de departe mai important în zonele rurale, poate din cauza influenței mai mari a clerului la țară și a progreselor pe care le făcuse procesul de secularizare în orașe, mari sau mici. Unii catolici au votat pentru naziști, dar marea majoritate au rămas în 1930 loiali Partidului Centrului, închiși fiind în mediul lor cultural și izolați de mesajul dreptei radicale, din cauza ostilității deja vizibile față de democrație, evrei și modernitate.
Marea criză, care începuse să se facă treptat simțită și în Germania, nu mai constituia, la rândul ei, și ea doar o cauză, ci, între timp, baza însăși. Ea crease în întrega Germanie acea „populație răvășită” cum o făcuse în Bavaria cândva Republica Sovietelor. Ea îi avantaja însă, la fel de mult, și pe comuniști, aceștia continuând, în ciuda acestei stări de lucruri, să rămână slabi. Cauza propriu-zisă trebuie mai degrabă căutată în logica acelei poziții care, într-o societate burgheză serios zdruncinată, pare să fortifice radicalismul de dreapta cu atât mai mult cu cât radicalismul de stânga începe concomitent să-și piardă substratul în mase cu condiția însă de a crea impresia că se află poziționată deasupra conflictelor dintre partide. Expresia radicalismului de dreapta a fost întruchipată de Hitler prin apelul său din preajma alegerilor parlamentare de la 14 septembrie 1930: „ce au promis vechile partide și ce au respectat din aceste promisiuni? Acum le-a sunat ceasul! O perioadă de mărețe promisiuni politice și de tot atât de mărețe speranțe sfârșește într-un faliment general politic, economic și moral. Poporul suveran le poate mulțumi acum conducătorilor săi răspunzători de soarta sa”.
În pofida dezamăgirii tot mai mari produse de administrația Brüning, majoritatea „cavalerilor industriei” și-au păstrat, în 1931, scepticismul sănătos în privința mișcării lui Hitler. Au fost și excepții, precum Thyssen, dar, în general, cei care au văzut în NSDAP o afacere din ce în ce mai interesantă au fost patronii întreprinderilor mici și mijlocii. Conducătorii marilor concerne nu erau prieteni cu democrația. Majoritatea lor însă nu voiau nici să-i vadă pe naziști conducând țara.
Așa au stat lucrurile și în cea mai mare parte a anului 1932, an dominat de campanii electorale pe parcursul cărora Republica de la Weimar s-a dezintegrat ca urmare a unei crize generalizate. Mult mediatizata cuvântare a lui Hitler pe 27 ianuarie 1932 în fața a circa 650 de membri ai Clubului Industriașilor din Düsseldorf, n-a reușit, în ciuda celor afirmate ulterior de propaganda nazistă, să schimbe atitudinea sceptică a reprezentanților marelui capital. Reacția la discursul său a fost diferită. Mulți au fost însă dezamăgiți de faptul că el n-a spus nimic nou, evitând să intre în detalii în vreo problemă economică și refugiindu-se în panaceul său politic atât de des invocat. În plus, existau semne că lucrătorii din partid nu erau cu totul mulțumiți că liderul lor fraterniza cu șefii industriei. Retorica anticapitalistă tot mai vehementă, pe care Hitler nu putea să și-o stăpânească, îngrijora la fel de mult ca în trecut comunitatea oamenilor de afaceri. În timpul campaniilor electorale din primăvara lui 1932, majoritatea liderilor lumii afacerilor l-au susținut cu fermitate pe Hindenburg, neagreându-l pe Hitler. Iar în timpul campaniilor electorale pentru Reichstag din vară și din toamnă, comunitatea oamenilor de afaceri a susținut în proporție covârșitoare partidele care au sprijinit cabinetul lui Franz von Papen, un politician mediocru, diletant, dar care ilustra conservatorismul adânc înrădăcinat, tendințele reacționare și dorința clasei germane superioare de întoarcere la autoritarismul „tradițional”. El reprezenta orânduirea existentă, iar Hitler era un outsider și în unele privințe, un necunoscut. Prin urmare nu este de mirare că Papen, nu Hitler, a fost preferat de marii oameni de afaceri. Abia în toamna lui 1932, când Papen a fost forțat să demisioneze de Kurt von Schleicher, generalul care era personajul principal al majorității intrigilor politice, cel care făcea și desfăcea guverne, s-a schimbat semnificativ atitudinea majorității figurilor de seamă din lumea afacerilor, îngrijorate de politica economică a noului cancelar și de deschiderea acestuia față de sindicate.
În cursul anului 1932, a devenit limpede faptul că regimul democratic bolnav de la Weimar se afla în stadiul terminal. Alegerile prezindențiale din primăvară au reprezentat un preludiu al dramei ce avea să se producă ulterior. La 5 mai 1932 expira mandatul de șapte ani al președintelui Reichului, Hindenburg, Hitler era într-o dilemă. În caz de alegeri prezidențiale, cu greu se putea abține să nu participe. Era de neconceput să nu ia parte la ele, căci ar fi dezamăgit profund milioanele de susținători ai săi. Aceștia ar fi putut începe să se îndepărteze de un conducător care evita provocarea. Aflat în fața acestei dileme, Hitler a ezitat mai mult de o lună până să se hotărască să candideze la președinție.
Pentru aceasta, trebuia să fie rezolvată o mică problemă tehnică: Hitler nu era încă cetățean german. Propunerile anterioare de obținere a cetățeniei pentru acesta, în Bavaria în 1929 și în Turingia în anul următor, eșuaseră. El a rămas „apatrid”. Acum s-au făcut demersuri urgente pentru ca Hitler să fie numit în funcția de Regierungsrat în biroul pentru cultura de stat și sisteme de măsură din Braunschweig și în cea de reprezentant al statului la Berlin. În urma numirii sale în administrația civilă, Hitler a dobândit cetățenia germană. Pe 26 februarie 1932, el a jurat credință, în calitate de funcționar civil, statului german pe care era hotărât să-l distrugă.
Încă de la bun început principalii concurenți la alegeri erau Hindenburg și Hitler. La fel de limpede a fost mesajul nazist: un vot pentru Hitler era un vot pentru schimbare, cu Hindenburg la putere, lucrurile aveau să rămână așa cum erau. „Bătrâne… trebuie să te retragi”, a declarat Hitler la o adunare organizată pe 27 februarie în Sportpalast din Berlin, la care au asistat circa 25000 de oameni.
Mașina propagandistică nazistă a început să funcționeze la capacitate maximă. În cursul primelor cinci campanii electorale importante din acel an, țara a fost supusă unui veritabil asediu nazist, fiind organizate nenumărate întâlniri, parade și adunări populare, însoțite de fastul și circul obișnuit. Hitler însuși, hotărât de data aceasta, s-a implicat ca de obicei cu toată energia în turneele sale electorale, călătorind de-a lungul și de-a latul Germaniei și vorbind, în cele unsprezece zile de campanie, în fața unor mulțimi uriașe adunate în douăsprezece orașe.
Așteptările au fost mari. Rezultatul însă a produs o mare dezamăgire. Cele 30 de procente obținute de Hitler au fost inferioare rezultatului obținut de NSDAP în alegerile din Oldenburg și Hessen ținute cu un an înainte. Cu peste 49% din aproape 38 de milioane de voturi exprimate, președintele Reichului ar mai fi avut nevoie de numai 170000 de voturi pentru a obține majoritatea absolută. A trebuit să fie organizat un al doilea tur.
De această dată, propaganda nazistă a apelat un alt truc. Hitler s-a ridicat în văzduh într-un avion închiriat, în stil american, în primul său „Zbor prin Germania”, aparatul fiind decorat cu sloganul „ Führerul deasupra Germaniei”. Mergând din oraș în oraș într-o campanie redusă la mai puțin de o săptămână cu scopul de a realiza un armistițiu de Paști în disputa politică, Hitler a reușit să rostească douăzeci de discursuri importante în diferite locuri în fața unui public numeros, totalizând aproape un milion de persoane. Hindenburg a fost reales cu 53% din totalul voturilor, iar Hitler a urcat la 37%. Pe lângă faptul că a reușit să facă o figură bună, peste 13 milioane de oameni, cu 2 milioane mai mulți ca în primul tur, au votat pentru el. Cultul Führerului, produsul propagandei naziste și cândva, apanajul câtorva fanatici, avea de acum să fie vândut unei treimi din populația Germaniei.
„Am obținut o victorie fantastică”, a notat pe bună dreptate, Goebbels, dar tot el a adăugat:„Trebuie să ajungem la putere în viitorul previzibil. Altfel, o să murim câștigând alegeri”. Goebbels își dădea seama că doar mobilizarea maselor nu mai era suficientă. În ciuda progreselor uriașe făcute în ultimii trei ani, existau semne că strategia mobilizării își atinsese limitele.
Campania pentru alegerile regionale a fost urmată de interzicerea SA și SS. La presiunile autorităților locale, cancelarul Brüning și ministrul de interne și al apărării Groener l-au convins pe Hindenburg ca, după trei zile de la realegerea sa ca președinte, să dizolve „toate organizațiile cu caracter militar” ale NSDAP. Dizolvarea a fost ocazionată în mod nemijlocit de descoperirea de către politia prusacă, pe baza unor informații furnizate ministrului de interne Groener și în urma unor descinderi efectuate la birourile Partidului Nazist la puțin timp după primul tur al alegerilor prezidențiale, a unor materiale care indicau faptul că SA era pregătit să preia puterea prin folosirea forței dacă alegerile erau câtigate de Hitler. În cursul campaniei electorale, existaseră semne clare că SA, care avea acum un efectiv de aproape 400000 de oameni, se zbătea în lesă. Circulau zvonuri despre niște discuții cu privire la intenția stângii de a da o lovitură de stat în cazul în care Hitler ieșea învingător. În SA fusese declanșată alarma la scară națională. Însă, în loc să acționeze, membrii batalioanelor de asalt au stat abătuți în cazărmi după înfrângerea lui Hitler. Informații privind iminenta interzicere a SA au ajuns la conducerea nazistă cu două zile înainte de aplicarea ei. Prin urmare s-au putut lua măsuri pentru a păstra batalioanele SA ca unități distincte în cadrul organizației de partid prin asimilarea membrilor acestora ca simpli membri ai partidului. Iar cum stânga avea și ea organizații paramilitare care n-au intrat sub incidența ordinului de dizolvare dat de Groener, autoritățile le-au oferit naziștilor o altă armă propagandistică eficientă, pe care Hitler avea s-o folosească în curând.
Din discuțiile secrete purtate cu Schleicher pe 28 aprilie, Hitler aflase că cei din conducerea Reichswehrului nu-l mai susțineau pe Brüning. Apoi, pe 7 mai, a urmat ceea ce Goebbels a considerat a fi „o discuție decisivă cu generalul Schleicher”, la care au participat câteva persoane din anturajul lui Hindenburg. Planul era să se instaleze un cabinet prezidențial. „Reichstagul va fi dizolvat; toate reglementările coercitive vor fi suspendate. Vom avea libertate de acțiune și atunci vom face o propagandă extraordinară”, a adăugat Goebbels. Ridicarea interdicției impuse SA și organizarea de noi alegeri au fost, în acel moment, prețul cerut de Hitler pentru susținerea unui nou cabinet de dreapta.
Pe 29 mai, Hindenburg a cerut brusc demisia lui Brüning. A doua zi, aceasta i-a fost înaintată în cursul celei mai scurte audiențe de până atunci. Hitler s-a întâlnit în după-amiaza acelei zile cu președintele Reichului. Seara, el i-a spus responsabilului său cu propaganda că întânirea a decurs bine: „Se va renunța la interdicția impusă SA. Uniformele vor fi permise din nou. Reichstagul va fi dizolvat. Asta este cel mai important. Von Papen este prevăzut pentru funcția de cancelar. Acest lucru nu este însă atât de interesant. Votul, votul! Afară la popor. Suntem cu toții foarte fericiți.”
Neavând nicio perspectivă de a obține majoritatea în Reichstag, el s-a bazat exclusiv pe emiterea ordonanțelor de urgență și pe tolerarea NSDAP.
Așa cum fusese aranjat dinainte, președintele Reichului a dizolvat Reichstagul, stabilind desfășurarea unor noi alegeri la cea mai târzie dată cu putință, 31 iulie 1932. Hitler avea acum șansa de a cuceri puterea la urne. Alegerile din Oldenburg de la sfârșitul lui mai și din Mecklenburg-Schwerin de pe 5 iunie au adus NSDAP 48,4% respectiv 49% din totalul voturilor. Pe 19 iunie, în Hessen, naziștii și-au îmbunătățit rezultatul electoral obținut acolo, ajungând la 44%. Realizarea unei majorități absolute în alegerile pentru Reichstag nu părea imposibilă. Partidul lui Hitler intra în a patra sa campanie electorală într-un interval de patru luni. Goebbels afirmase la mijlocul lui aprilie că lipsa banilor împiedica desfășurarea propagandei. Nu prea erau însă semne că s-ar face economie de bani sau energie în momentul în care mașina propagandistică a fost pusă din nou în mișcare. Un element nou l-au constituit folosirea propagandei prin film și producția a 50000 de discuri de gramofon conținând un „Apel către națiune” lansat de către Hitler. Se știa că lumea începuse să se plictisească de atâta campanie electorală. Hitler pornise într-un maraton al discursurilor prin cincizeci și trei de orașe și târguri în cursul celui de-al treilea „Zbor prin Germania”. Tema abordată de el era aceeași: partidele participante la Revoluția din Noiembrie au dirijat distrugerea de neînchipuit, sub toate aspectele, a spiritului german; partidul lui era singurul care putea salva poporul german de la dezastru.
Pe 31 iulie, când s-au dat rezultatele, naziștii au consemnat, mai mult sau mai puțin, o nouă victorie. Partea lor din totalul voturilor crescuse la 37,4%. Aceasta a făcut ca ei să devină de departe cel mai important partid din Reichstag, cu 230 de locuri. Socialiștii pierduseră voturi față de 1930; KPD și Zentrum făcuseră ușoare progrese, prăbușirea partidelor burgheze de centru și de dreapta se accentuase și mai mult.
Pe 2 august, Hitler încă nu știa bine ce va face. În două zile, în timp ce se afla la Berchtesgaden, el s-a hotărât ce carte să joace. A stabilit o întâlnire cu Schleicher la Berlin pentru a-și formula pretențiile: funcția de cancelar pentru el, ministerul de interne pentru Frick, ministerul aerului pentru Göring, ministerul muncii pentru Strasser și un minister al educației populare pentru Goebbels. Era încrezător că „baronii vor ceda”. Nu era însă sigur ce răspuns va da „bătrânul”, Hindenburg.
Negocierile secrete purtate pe 6 august cu ministrul Reichswehrului, Schleicher, la Fürstenberg, au durat câteva ore. Când le-a spus ce s-a întâmplat altor lideri naziști adunați la Berchtesgaden, Hitler s-a arătat încrezător. „Într-o săptămână, chestiunea va ieși la suprafață”, considera Goebbels. „Șeful va deveni cancelar al Reichului și al Prusiei, Goebbels, ministru al educației în Prusia și în Germania, Darré, ministru al agriculturii în amândouă, Frick, secretar de stat în Cancelaria Reichului, Göring, ministru al aerului. Justiția rămâne la noi. Warmbold, la economie. Crosigk la finanțe, Schacht, la Reichsbank. Un cabinet de bărbați. Dacă Reichstagul respinge actul de abilitare, va fi trimis să-și facă bagajele. Hindenburg vrea să moară cu un cabinet național. Nu vom renunța niciodată la putere. Va trebui să ne scoată morți… încă nu-mi vine să cred. La porțile puterii.”
Înțelegerea făcută cu Schleicher a părut să-i ofere lui Hitler tot ceea ce-și dorea. Nu era toată puterea. Nu mai rămăsese însă mare lucru de obținut în ceea ce privea puterea internă și controlul asupra politicii interne. Din punctul de vedere al lui Schleicher, acceptarea lui Hitler în funcția de cancelar a fost o concesie semnificativă. Se pare însă că ministrul Reichswehrului a socotit că, atâta vreme cât armata rămânea sub controlul său, Hitler va putea fi ținut în frâu și va asigura sprijinul popular necesar unui regim autoritar în care el avea să joace în continuare rolul eminenței cenușii.
Susținătorii naziștilor simțeau triumful. De la Berlin, s-a comunicat prin telefon că întregul partid aștepta puterea. „Dacă lucrurile merg rău, reacția va fi teribilă”, comenta Goebbels. Pe 13 august 1932, însoțit de Röhm, Hitler s-a întâlnit cu Schleicher, după care, la scurt timp, de această dată însoțit de Frick, s-a întâlnit cu cancelarul Papen. Amândoi l-au informat că Hindenburg nu era pregătit să-l numească în funcția de cancelar. Papen i-a sugerat lui Hitler să intre în guvern ca vicecancelar. Alternativa rămânerii în opoziție, susținea el, ar fi determinat cu certitudine reducerea intensității campaniei desfășurate de partidul său. Hitler a respins în mod categoric ideea ca el, conducătorul unei mișcări atât de importante, să fie vioara a doua, iar ideea că ar putea lua în calcul varianta de a rămâne în opoziție, permițându-i însă unuia dintre asociații lui să ocupe postul de vicecancelar, i s-a părut într-o oarecare măsură și mai disprețuitoare.
Hitler era conștient că suferise o importantă înfrângere politică. Era cel mai mare pas înapoi făcut de la eșecul puciului, cu nouă ani în urmă. Dusese partidul într-o situație fără ieșire. „Frontul” fusese străpuns. Ascensiunea NSDAP la porțile puterii fusese fulgerătoare. Tocmai obținuse o victorie electorală zdrobitoare. Fusese însă respins fără înconjur din funcția de cancelar al Reichului de singura persoană al cărei consimțământ, potrivit constituției de la Weimar, era indispensabilă, președintele Reichului, Hindenburg. Încercând să obțină totul, Hitler nu s-a ales cu nimic. Cu un partid obosit, deprimat, profund dezamăgit și divizat, perspectiva rămânerii în opoziție nu era una prea plăcută. Chiar și în condițiile unor noi alegeri, erau mici șanse să se obțină același sprijin ca și până atunci.
Respingerea de către Hitler a oricărei oferte care nu conținea funcția de cancelar nu pusese în dificultate numai NSDAP. Schleicher renunțase la ideea numirii lui Hitler în funcția de cancelar atâta vreme cât Hindenburg era președinte al Reichului. Papen, el însuși adversar hotărât al acestei idei, n-a pus la îndoială faptul că Hindenburg avea să i se opună mai departe. Au părut a mai rămâne numai două posibilități, niciuna dintre ele atrăgătoare. Prima era formarea unei coaliții între Zentrum și național-socialiști, a doua variantă era să se meargă mai departe cu un „cabinet de luptă”, lipsit de orice speranță de a beneficia de sprijin în Reichstag, unde naziștii și comuniștii la un loc aveau o „majoritate negativă”. În Reichstag, lui Papen i se dovedise în modul cel mai umilitor cu putință că era un cancelar lipsit aproape de orice sprijin popular. Se întrezărea organizarea unui nou scrutin, al cincilea din acel an. Alegerile au fost fixate pentru data de 6 noiembrie. Conducerea nazistă era conștientă de dificultăți. Campania electorală l-a făcut pe Hitler să renască. În cea de-a cincea campanie a anului, s-a apucat să facă ceea ce știa cel mai bine: să țină discursuri. În timpul celui de-al patrulea „Zbor prin Germania”, desfășurat între 11 octombrie și 5 noiembrie, el a rostit nu mai puțin de cincizeci de discursuri, uneori și de trei ori pe zi, iar o dată, chiar de patru ori.
Atacurile sale s-au îndreptat acum în mod direct asupra lui Papen și a „reacțiunii”. Sprijinul masiv acordat mișcării sale contrasta cu „micul cerc de reacționari” care ținea în funcție guvernul Papen, lipsit de orice susținere populară. Deși discursul lui Hitler se poate să fi contribuit în unele locuri la îmbunătățirea rezultatului electoral, observatorii prognozau deja în octombrie că turneul său propagandistic nu va reuși să împiedice așteptatul declin al sprijinului acordat naziștilor. În ziua dinaintea alegerilor, și Goebbels anticipa o înfrângere.
După numărarea voturilor, temerile naziștilor s-au confirmat. În ultimele alegeri de dinaintea venirii lui Hitler la putere (ultimele alegeri cu adevărat libere din Republica de la Weimar), NSDAP pierduse 2 milioane de voturi. În condițiile unei participări reduse, cea mai mică (80,6%) din 1928, procentajul obținut la urne scăzuse de la 37,4 în iulie la 33,1, iar numărul de locuri din Reichstag ce revenea partidului se diminuase de la 230 la 196. SPD și Zentrum au suferit și ele pierderi ușoare. Cei care au avut de câștigat au fost comuniștii, care și-au îmbunătățit rezultatul electoral la 16,9% (situându-se cu ceva mai mult de 3 procente în urma SPD), și DNVP, care ajunsese la 8,9%. DNVP reușise în mare măsură să-și recâștige susținătorii care trecuseră de partea NSDAP. Participarea mai redusă a fost un alt factor important care a defavorizat partidul lui Hitler, căci votanții mai vechi ai naziștilor au rămas acasă. Nu numai că partidul nu reușise, ca în trecut, să atragă un număr serios de alegători din marele bazin electoral al partidelor de stânga și catolice, ci, de această dată, a pierdut votanți, pare-se, în favoarea tuturor partidelor, dar mai ales a DNVP. Clasa mijlocie începea să-i părăsească pe naziști.
Hitler n-a fost descurajat de regresul electoral. El le-a spus la München liderilor partidului să continue fără încetare lupta. „Papen trebuie să plece. Nu trebuie să existe compromisuri”, își amintea Goebbels că ar fi afirmat în esență Hitler.
Acum ca și înainte, Hitler nu era interesat să preia puterea la cererea altor partide pentru a forma un guvern majoritar care să depindă de parlament. La mijlocul lui noiembrie, încercările lui Papen de a găsi sprijin pentru guvernul său eșuaseră. Pe 17 noiembrie, regretat de puțini, tot cabinetul acestuia și-a dat demisia. Acum, ținea numai de Hindenburg să încerce să negocieze o soluție care să scoată statul din criză. Între timp, cabinetul avea să se ocupe în continuare de problemele cotidiene ale administrației guvernamentale.
Pe 19 noiembrie, în ziua în care Hindenburg l-a primit pe Hitler în cadrul seriei de întâlniri organizate cu șefii partidelor politice, președintelui Reichului i s-a înmânat o petiție semnată de douăzeci de oameni de afaceri care cereau numirea lui Hitler în funcția de cancelar. În orice caz, petiția nu a avut nici o influență asupra negocierilor dintre Hindenburg și Hitler. Președintele Reichului a repetat, la fel ca în august, că voia să-i vadă în guvern pe el și pe colegii săi de partid. Președintele și-a exprimat speranța că Hitler va discuta cu alte partide în vederea formării unui guvern care să beneficieze de majoritate în parlament. Între timp, se asigura că rămâneau deschise liniile de comunicare cu Gregor Strasser, despre care credea că era pregătit „să umple personal golul” dacă nu se ajungea la nici un rezultat în urma discuțiilor cu Hitler. În culise însă, Schleicher îi avertizase pe membrii cabinetului lui Papen că, dacă nu se vor produce schimbări în guvern și în condițiile declarării stării de necesitate, va avea loc încălcarea constituției, așa cum se propusese, va izbucni un război civil, iar armata nu va putea face față situației. Hindenburg s-a temut de izbucnirea unui posibil război civil . Reticient, l-a demis pe Papen, preferatul său, și l-a numit pe Schleicher cancelar al Reichului.
În 8 decembrie 1932 Strasser și-a dat demisia din toate funcțiile deținute în partid, lovind moralul partidului. Deși demisia lui Gregor Strasser a fost o adevărată bombă, buba cocea de ceva vreme. În toamna anului 1932, când Hitler, considerat cândva „moderat” de anumiți oameni de afaceri, era văzut ca un obstacol de neclintit în calea formării unui guvern de dreapta cu vederi predominant conservatoare, Strasser a ajuns să fie considerat un politician mai responsabil și mai constructiv, care putea aduce sprijinul popular de care avea nevoie un cabinet conservator. În contrast cu atitudinea de tip „totul sau nimic” a lui Hitler, Strasser credea că NSDAP trebuia să fie pregătit să formeze coaliții, să analizeze toate alianțele posibile și dacă era necesar, să intre în guvern chiar fără a primi funcția de cancelar. Demisia lui Strasser n-a fost urmată de nici o ruptură, criza a fost depășită.
Evenimentele din ianuarie 1933 au echivalat cu o dramă politică extraordinară. A fost o dramă care s-a desfășurat în mare măsură departe de privirile germanilor.
La două săptămâni după ce Schleicher a preluat de la el funcția de cancelar al Reichului, Franz von Papen a fost oaspetele de onoare al unui dineu. În discursul său, la care au asistat peste 300 de oaspeți, a criticat cabinetul Schleicher și a arătat că, după părerea lui, NSDAP trebuia inclus în guvern. În urma alegerilor din micul stat Lippe-Detmold, NSDAP a primit cu aproape 6000 de voturi mai mult față de luna noiembrie. Poziția lui Hitler a fost consolidată însă nu atât de rezultatul din Lippe, cât de izolarea tot mai mare a lui Schleicher. Pe 23 ianuarie, cancelarul Schleicher, care știa că poziția îi era amenițată, l-a informat pe președintele Reichului că, pe 31 ianuarie, cu prilejul amânatei reuniri a Reichstagului, era de așteptat ca guvernul să primească un vot de neîncredere. El a cerut să fie emis un ordin de dizolvare și amânarea noilor alegeri. Hindenburg a acceptat să ia în calcul dizolvarea parlamentului, dar a refuzat să încalce articolul 25 din Constituția de la Weimar, ceea ce ar fi presupus amânarea pe termen nedefinit a alegerilor. Respinsese încă o dată ideea de a-l numi pe Hitler cancelar, ceea ce făcea posibilă numai întoarcerea la un cabinet condus de Papen, variantă preferată de Hindenburg, dar cu mici șanse de a rezolva criza și privită cu scepticism chiar de Papen.
Pe 28 ianuarie 1933, în urma refuzului președintelui Reichului de a emite ordinul de dizolvare, Schleicher a prezentat demisia sa și a întregului său cabinet. În câteva ore, Hindenburg i-a cerut lui Papen să încerce să găsească o soluție care să se încadreze în prevederile constituționale și să aibă sprijinul Reichstagului. În acest moment, Papen ajunsese să accepte pe deplin ideea unui guvern condus de Hitler. Singura problemă la care se mai gândea era să se asigure că Hitler avea să fie ținut în frâu de conservatori „demni de încredere”și „responsabili”. Cum era de așteptat, Hitler a refuzat, așa cum făcuse începând din luna august, să analizeze posibilitatea formării unui guvern dependent de o majoritate parlamentară, insistând să se pună în fruntea unui cabinet prezidențial cu același drepturi de care beneficiaseră Papen și Schleicher. Între timp, Papen discutase la telefon cu mai mulți membri ai fostului cabinet, toți au răspuns că ar fi dispuși să lucreze într-un cabinet condus de Hitler, cu Papen vicecancelar.
Papen a continuat să intermedieze transferul puterii în dimineața zilei de 29 ianuarie, în discuțiile avute cu Hitler și Göring. S-a căzut de acord asupra alcătuirii cabinetului. Toate posturile, mai puțin două (altele decât cel de cancelar), aveau să fie ocupate de conservatori, nu de naziști. Frick a fost numit de Hitler ministru de interne al Reichului. În compesație la concesia făcută în privința postului de comisar imperial pentru Prusia, Papen a acceptat ca Göring să funcționeze propriu-zis ca adjunct al său în Ministerul de Interne în Prusia. Deocamdată, Goebbels nu și-a găsit locul într-un minister al propagandei, așa cum se așteptaseră naziștii în vară.
Mai rămăsese de rezolvat o problemă. Hitler a insistat la întâlnirea cu Papen ca noile alegeri să fie urmate de adoptarea unui act de abilitare a guvernului. Un act de abilitare era vital pentru a putea guverna fără a depinde nici de Reichstag, nici de susținerea prezidențială în cazul ordonanțelor de urgență. Alcătuirea din acel moment a Reichstagului nu dădea însă nici o speranță în privința adoptării unui act de abilitare. La 30 ianuarie 1933 membrii cabinetului lui Hitler s-au adunat la președintele Reichului. Hindenburg a ținut un scurt discurs, exprimându-și satisfacția că dreapta naționalistă reușise în sfârșit să se reunească. Apoi, Papen a făcut prezentările oficiale. Hindenburg a dat din cap în semn de aprobare atunci când Hitler a jurat în mod solemn să își îndeplinească obligațiile fără a ține seama de interesele partidelor, spre binele întregii națiuni. El a aprobat, de asemenea, gândurile exprimate de noul cancelar al Reichului, care, în mod neașteptat, a rostit un scurt discurs în care a subliniat eforturile pe care le va depune în vederea respectării Constituției, a prerogativelor președintelui și după următoarele alegeri, în vederea întoarcerii la un regim parlamentar normal. „Hitler este cancelar al Reichului. La fel ca într-o poveste” nota Goebbels. Într-adevăr, extraordinarul se întâmplase.
CONCLUZII
Într-un vers celebru, deseori citat, Johann Wolfgang Goethe și Friedric Schiller au adresat o întrebare esențială pentru istoria Germaniei: „Deutschland? aber wo liegt es? Ich weiss das Land nicht zu finden” („Germania? Dar unde e? Nu știu cum să găsesc această țară”), continuînd: „Zur Nation euch zu bilden, ihr hoffet es, Deutsche, vergebens; Bildet, ihr konnt es, dafur freier zu Menschen euch aus” („Orice speranță de a vă forma ca națiune, germani, e inutilă, evoluați, progresați, puteți să o faceți, ca ființe umane). Aceste versuri cuprind poate cele mai adânci adevăruri despre Germania și germani, deși, desigur, Goethe și Schiller nu puteau să prevadă ce avea să urmeze. O națiune târzie, care s-a unit prea târziu, o națiune de „gânditori și poeți”, care au făcut distincție între libertatea spiritului și libertatea politică; o națiune cu o cultură creatoare unică și cu o istorie politică distructivă; o națiune enigmatică, cu un mod propriu de evoluție, distorsionat de istorie; o națiune unică prin eficiența ei, aproape în toate domeniile devenind un „model”; o națiune, care, în cele din urmă, a dat naștere, oricare ar fi contribuțiile sale în literatură și muzică, la o unică reprezentare a răului în figura lui Adolf Hitler.
La fel ca peste tot în Europa, primul război mondial a lăsat, ca parte a moștenirii sale, disponibilitatea de a apela la violența extremă în vederea atingerii unor obiective politice. Ideea măreață a salvării naționale, a eliberării Germaniei din starea de umilință, a lichidării dușmanilor ei, politici și rasiali, considerați o amenințare la adresa vitalității țării, a susținerii luptei culturale împotriva pericolului slav, a evocării luptei rasiale cu scopul recâștigării teritoriilor pierdute din Europa Răsăriteană, a proclamării confruntării supreme cu bolșevismul ateu „asiatic”, a prins într-un mod excepțional în acest nou climat de violență. Iar dacă, înainte ca fascismul italian să cucerească puterea, nu a existat decât o perioadă de trei ani, după care elanul acestora a scăzut cu repeziciune, cei 14 ani de „război civil latent” care au precedat preluarea puterii de către Hitler au favorizat creșterea în intensitate și amploare a perspectivei salvării naționale prin mijloace violente, cu atât mai mult în condițiile în care, după 1930, Republica de la Weimar și-a pierdut complet legitimitatea.
Nu doar bătăușii de pe străzi și scandalagii din berării care făceau parte din mișcarea nazistă au fost atrași de ideea salvării naționale prin mijloace violente. O nouă generație de tineri inteligenți, proveniți din clasa de mijloc, care studiau la universitățile germane în prima decadă a epocii interbelice a fost impregnată cu idei volkisch, aparținând naționalismului rasial extrem, intrisec legate de ideile cu privire la regenerarea națională. Astfel, „salvarea națională” a găsit o formă intelectualizantă de expresie între grupurile care aveau să constituie următoarea elită și în care doctoratele în drept se combinau cu o formă raționalizată denumită Neue Sachlichkeit („noua obiectivitate”) de abordare a problemei „purificării” nației: extirparea „tumorilor potențial fatale”. Cu asemenea mentalități, aceștia au ajuns la 10-15 ani de la încheierea studiilor, în eșaloanele superioare ale SS și ale Poliției de Securitate, în funcții de decizie din stat și din partid și în „grupuri de experți”. La începutul anilor 1940, unii dintre acești „intelectuali” s-au implicat în acțiuni realmente criminale, în fruntea unor Einsatzgruppen de pe teritoriul Uniunii Sovietice, în vreme ce alții așterneau pe hârtie planuri de „purificare” rasială a teritoriilor ocupate din Est și de instaurare a unei noi ordini etnice în aceste regiuni.
Faptul că „salvarea națională” a propus nu doar o regenerare internă, ci și o „nouă ordine” bazată pe purificarea etnică a întregului continent european individualizează, de asemenea, național-socialismul, între celelalte forme de fascism. Cu alte cuvinte, unicitatea sa a constat, într-o măsură semnificativă, în combinarea naționalismului rasial cu imperialismul îndreptat nu spre exterior, ci împotriva Europei. În plus, în pofida faptului că nazismul a reprezentat expresia extremă a unor asemenea idei, politica salvării naționale a avut toate șansele să reunească pesimismul cultural al neoconservatorilor și curentele antidemocratice și revizionist-expansioniste care prevalau printre elitele național-conservatoare.
Adolf Hitler a ajuns să întruchipeze nu doar forța în sine a ideilor cu privire la renașterea națională, ci și faptul că ele au apărut într-un sistem statal atât de modern, ceea ce a fost decisiv pentru potențialul lor distructiv neobișnuit de mare. Alte regimuri dictatoriale europene din perioada interbelică, atât fasciste, cât și comuniste, au apărut în țări cu economii mai puțin dezvoltate, cu un aparat administrativ mai puțin sofisticat și cu armate nu atât de modernizate. Iar, lăsând la o parte Uniunea Sovietică, unde politicile menite să creeze o sferă de influență în regiunea baltică și în Balcani cu scopul de a realiza un „cordon sanitar” împotriva amenințării germane care se profila din ce în ce mai clar nu au luat o formă concretă decât la sfârșitul anilor '30, țelurile geopoliticii în Europa se limitau, în general, la iredentismul localizat. Altfel spus, pe lângă faptul că speranțele de regenerare națională învestite în Hitler au beneficiat de suport în rândul maselor (13 milioane de alegători care au votat cu naziștii la alegerile libere din 1932 și multe alte milioane care li s-au alăturat în anii următori), pe lângă faptul că asemenea idei au corespuns unei concepții superioare cu privire la apărarea civilizației occidentale existente la nivelul păturilor sociale superioare și al elitelor politice, pe lângă faptul că „salvarea națională” presupunea refacerea structurii rasiale a întregii Europe, în Germania a existat, spre deosebire de toate celelalte state care au cunoscut regimuri dictatoriale, un aparat de stat foarte modern, capabil să transforme obiectivele imaginare, utopice, într-o realitate administrativă concretă.
Ar fi simplu dacă ar trebui să nu căutăm cauza distrugerii Germaniei și a Europei decât în persoana lui Adolf Hitler însuși, conducătorul Germaniei între 1933 și 1945, ale cărui concepții de o cruzime revoltătoare au fost aduse la cunoștiința publicului cu aproape opt ani înainte de a deveni cancelar al Reichului. Cu toate acestea, în pofida faptului că Hitler a fost principalul responsabil moral pentru ceea ce s-a întâmplat în timpul regimului său autoritar, o explicație personalizată ar constitui o scurtcircuitare grosolană a adevărului. S-ar putea spune că Hitler reprezintă o ilustrare clasică a dictonului lui Karl Marx potrivit căruia „oamenii își creează propria istorie, dar în condiții date, impuse”, evenimentele impersonale pe care nu le-ar fi putut controla nici un om, oricât de puternic ar fi fost, câte se pot pune pe seama întâmplării, chiar a accidentului istoric, ce anume poate fi atribuit faptelor și motivațiilor omului extraordinar care a condus Germania la vremea respectivă, toate aceste aspecte trebuie investigate, întrucât toate fac parte din acest demers. Nu există răspunsuri simple.
De când a intrat pentru prima dată în atenția publicului în anii 1920, Hitler a fost văzut în diverse feluri, contrastând adesea în mod direct unele cu altele. De exemplu, a fost considerat nici mai mult nici mai puțin decât „un oportunist fără principii”, „lipsit de orice idee, în afara uneia, expansiunea puterii proprii și a națiunii cu care s-a identificat”, preocupat doar de „dominație, deghizată ca doctrină rasială” și nereprezentând altceva decât o „districtivitate vindicativă”. În deplin contrast cu aceste păreri, el a fost înfățișat ca un om care urma cu fanatism un program ideologic pregătit și impus dinainte. Unii au încercat să îl prezinte ca pe un fel de șarlatan politic, care hipnotiza și fermeca poporul german, inducându-l în eroare și antrenându-l spre dezastru, ori să îl demonizeze transformându-l într-o figură mistică, inexplicabilă, reprezentativă pentru destinul Germaniei. O altă figură la fel de reprezentativă, Albert Speer, arhitectul lui Hitler, apoi ministru al armamentului, multă vreme un apropiat al Dictatorului, l-a descris pe acesta, imediat după încheierea războiului, ca pe o „figură demonică”, „unul dintre acele fenomene istorice inexplicabile care apar în sânul umanității la intervale rare”, a cărui „persoană a determinat soarta națiunii”. O asemenea opinie riscă să mistifice ceeea ce s-a întâmplat în Germania între 1933 și 1945, reducând cauza catastrofei pe care au cunoscut-o Germania și Europa la capriciul unei personalități demonice. Geneza calamității nu își găsește explicație în afara faptelor unei persoane extraordinare. Evenimentele complexe nu devin altceva decât o expresie a voinței lui Hitler.
În afara chestiunii „măreției istorice” trebuie acordată atenție unei alte probleme, cu mult mai importante. Cum se explică faptul că cineva atât de puțin înzestrat din punct de vedere intelectual și social, o persoană ștearsă în afara vieții sale politice, inabordabilă și impenetrabilă, chiar și de către apropiați, incapabilă, se pare, de o prietenie adevărată, fără pregătirea necesară pentru o funcție înaltă, lipsită chiar de experiența guvernării înainte de a deveni cancelar al Reichului a putut avea totuși o influență istorică atât de mare, a putut să facă o întreagă lume să își țină răsuflarea?
Poate că problema este pusă, oarecum, greșit. Pe de o parte, în mod sigur, Hitler nu a fost un om inferior intelectual, având o minte ascuțită și o memorie formidabilă. Reușea să îi impresioneze cu înțelegerea rapidă a problemelor nu doar pe cei din servilul său anturaj, cum ar fi de așteptat, ci și oameni de stat și diplomați, rezervați, critici, versați. Talentul său oratoric era recunoscut, desigur, chiar și de adversarii săi politici. În plus, nu este cu siguranță singurul conducător de stat din secolul al XX-lea care a combinat ceea ce poate fi considerat a fi defecte de caracter și o pregătire intelectuală superficială cu un deosebit talent și o notabilă eficiență politică. Este la fel de indicat evitarea capcanei subestimării crase a abilităților slae, în care au căzut majoritatea contemporanilor săi.
Puterea lui Hitler avea ceva extraordinar. El și-a revendicat puterea (exceptând accepțiunea foarte formală a acestui termen) nu bazându-se pe poziția sa de lider de partid sau pe vreo poziție funcțională, ci pe ceea ce a considerat a fi misiunea sa istorică de a salva Germania. Cu alte cuvinte, puterea lui a fost carismatică, nu instituțională. Ea a depins de disponibilitatea celorlalți de a vedea la Hitler calitățile unui erou, mai înainte chiar de a crede el însuși aceasta. De aceea, o istorie a lui Hitler trebuie să fie, așadar, o istorie a puterii sale, cum a obținut-o, prin ce s-a caracterizat, cum a exercitat-o, de ce i s-a permis să și-o mărească dincolo de toate barierele instituționale, de ce opoziția manifestată de această putere a fost atât de slabă. Acestea sunt însă întrebări care trebuie să vizeze întreaga societate germană, nu doar pe Hitler.
În încercarea de a identifica cauzele primului război mondial, s-au scris zeci de mii de lucrări care propun argumente contradictorii, alcătuind cea mai bogată literatură de specialitate asupra cauzelor unui conflict. În schimb, cauzele celui al doilea război mondial au fost mult mai puțin cercetate și analizate întrucât au fost identificate de la sine ca avându-și originea în cadrul Germaniei naziste. Așa cum remarcă și Eric Hobswam, „originile celui de-al doilea război mondial au produs o cantitate incomparabil mai mică de literatură istorică de specialitate decât cauzele primului război mondial, din motive lesne de înțeles. Cu foarte rare excepții, nici un istoric serios nu s-a îndoit vreodată de faptul că Germania, Japonia și cu oarecare ezitări, Italia, fuseseră agresorii. Statele târâte în război împotriva acestor trei, indiferent dacă fuseseră capitaliste sau socialiste, nu doriseră război și cele mai multe dintre ele au făcut tot ce au putut să îl evite. În termenii cei mai simpli, răspunsul la întrebarea cine sau ce a provocat cel de-al doilea război mondial se poate da în două cuvinte: Adolf Hitler.”
Este o dispută interesantă în sânul istoricilor asupra rolului pe care îl joacă personalitățile în istorie. Marxismul a încercat să minimalizeze importanța lor și a atribuit maselor rolul de a făuri istoria. La fel, Școala Analelor din Franța a avut o contribuție deloc neglijabilă la studiul structurilor de civilizație surprinse în durata lor lungă. În fond, își continuă existența în pofida conflictelor, regilor, conducătorilor, destinați a fi efemeri. Dar poate fi trecută cu vederea așa ușor influența pe care o comportă, într-un context dat, anumite figuri istorice? Care ar fi fost evoluția civilizației elenestice dacă nu ar fi existat Alexandru Macedon sau ce direcție ar fi luat istoria Romei republicane dacă nu apărea Augustus? Ar mai fi arătat Franța la fel dacă nu existat Carol cel Mare în Evul Mediu și Napoleon în epoca modernă? Ce ar fi devenit Lenin și Stalin fără activitatea lui Marx? Și în fine, cum ar fi arătat lumea contemporană dacă nu ar fi existat Adolf Hitler?
În mod cert, ar fi fost o lume mai bună. Pentru că oricât de dificil era contextul mondial, oricât de prilelnice ar fi fost condițiile în Germania pentru proliferarea curentelor extremiste și oricât de nociv a fost sistemul de la Versailles, este neîndoielnic că doar o personalitate de natura lui Hitler a putut să îndrepte axul istoriei în direcția autodistructivă a calamității totale. Hitler a fost, în bună măsură, produsul epocii sale dar a reprezentat și un straniu amestec impregnat de originalitate și obsesie dusă la extrem. În el poporul german și-a proiectat fețele lui Ianus: pe de o parte Hitler a reușit să refacă economia germană, să amelioreze societatea, să obțină succese externe fulminante care i-au redat Germaniei statutul de mare putere iar, pe de altă parte, a pregătit, în tot acest timp, groapa în care avea să se prăbușească atât regimul cât și poporul său. În plus, eficiența conducerii sale, atâta cât ar fi fost, este în mod sever umbrită de caracterul rasist și antisemit pe care l-a impregnat Germaniei și care s-a tradus în unele din cele mai grave atrocități ale istoriei umane. Dictatura lui Hitler a echivalat cu prăbușirea civilizației moderne și a dezvăluit limita cea mai de jos a condiției umane.
Evident, nu trebuie să cădem în extrema cealaltă și să vedem în Adolf Hitler drept unicul și indiscutabilul factor al evenimentelor care au ruinat lumea în prima jumătate a secolului al XX-lea. Ar fi o explicație prea simplă și la îndemâna oricui. Mecanismele istoriei sunt mult mai complicate decât atât: ele pot fi, la un moment dat dirijate de o personalitate excepțională, dar, în mod cert, funcționează de la sine. De pildă, înaintea lui Hitler a existat Stalin și a existat Mussolini. Înainte măcar ca Partidul Nazist să preia puterea, Ucraina era martora celui mai grav genocid din istorie săvârșit împotriva propriului popor de către statul sovietic, în timp ce italienii învățau că Il Duce are întotdeauna dreptate. Bineînțeles, anterioritatea modelului sovietic în materie de crime în masă nu poate să scuze niciodată comportamentul regimului hitlerist, în fond nici un regim nu este obligat să își însușească metode externe, ci doar reîntregește tabloul lumii în preajma războiului. Tabloul care recompune epoca războiului nu este expresia unei dihotomii alb-negru ci este un tablou unicromatic, respectiv negru.
Aceastea fiind spuse, alăturarea a două regimuri sau a două personalități, criminale, prin natura lor poate însemna relativizarea unora în raport cu celelalte, ceea ce nu este de dorit. Cert este că, în principal, din cauza politicii naziste care a vizat, în spiritul viziunilor milenariste utopice, cucerirea spațiului vital și crearea unui Reich care să dureze o mie de ani, expresie a perfecțiunii rasiale și ideologice, lumea s-a aflat într-o cumpănă existențială, când sfârșitul unei considerabile părți din rasa umană nu părea chiar foarte departe. Se poate argumenta că, cel puțin, regimul nazist, și-a primit pedeapsa meritată, dar oare poate fi cuantificată o astfel de răspundere? În plus, Albert Speer ne dezvăluie în memoriile sale dorința nebunească a lui Hitler de a distruge întreaga Germanie înainte de sosirea invadatorului, ceea ce, dacă ar fi fost în practică, ar fi dat germanilor un sens mult mai aproape de real al cuvântului apocalipsă. Poporul german nu se ridicase la înălțimea misiunii sale și trebuia să plătească prețul reclamat, în viziunea Fuhrerului, fără a lua în considerare că nici măcar propriul său geniu nu a mai putut salva țara de la dezastru. Hitler nu a fost singurul care își crease o lume imaginară, unde era liber să își exhibe orice fantasmă, ceea ce explică și mare parte din cecitatea cu care a fost urmat pentru o bună perioadă de timp de un număr apreciabil de oameni. Iată de pildă, ce scria, în zilele de final ale Reichului, Gerda Bormann soțului ei: „Într-o zi se va naște Reichul visurilor noastre. Mă întreb dacă noi sau copiii noștri vor trăi să îl vadă?” „Am toate speranțele că vom trăi!”, nota Martin Bormann printre rânduri. „Știi, continua scrisoarea Gerdei, în unele privințe aceasta îmi amintește de Amurgul Zeilor din Edda. Monștrii iau cu asalt podul Zeilor, cetatea Zeilor se prăbușește și totul pare pierdut; iar apoi se înalță, deodată, o nouă cetate și mai frumoasă ca înainte…Nu suntem primii care încep o luptă pe viață și pe moarte cu puterile infernului, iar faptul că ne simțim siliți și de asemenea, capabili, să facem asta ar trebui să nea dea încredere în victoria finală”. În mod cert, au fost ultimii.
Cu puțin înainte de sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în mai 1945, un asistent al generalului american Mark Clark îi explica acestuia că Aliații trebuie să își însușească învățămintele Tratatului din 1919 și să nu mai impună o „pace cartagineză” Germaniei înfrânte. „Știi, ar fi răspuns generalul Clark, nu se mai aude nimic de cartaginezi în zilele noastre” De germani s-a mai auzit și încă se mai aude cu destulă putere și în zilele noastre. Chiar și după înfrângerea totală din cea de-a doua conflagrație militară a secolului XX, Germania, dezarmată, umilită și divizată, a reușit să se integreze, în sfârșit printr-o manieră neconflictuală, familiei europene și organismelor internaționale contemporane. Deși, în 1990, reunificarea germană a produs câteva temeri în rândul cancelariilor europene și nu numai, aceasta s-a dovedit a fi de bun augur, mai ales pentru că, din punct de vedere simbolic, a reprezentat o ruptură radicală cu trecutul apropiat și nu ușor de suportat al germanilor. Dacă însă din punct de vedere politic, statul german este pe deplin reabilitat, memoria colectivă rămâne impregnantă de teza rolului nefast și ofensei împotriva umanității pe care Germania le-a practicat prin declanșarea celui de-al doilea război mondial.
BIBLIOGRAFIE
Peter Alter – Problema germană și Europa, Editura Corint, București, 2004
Terence Ball – Ideologii politice și idealul democratic, traducere de Monica Marchiș, Romana Careja, Olivia Rusu-Toderean, Editura Polirom, Iași, 2000
Leon P.Baradat – Ideologiile politice. Origini și impact, traducere de Miruna Andriescu și Teodora Moldoveanu, Editura Polirom, Iași, 2012
Bartolome Bennassar – Războiul civil din Spania, traducere de Beatrice Stanciu, Editura All, București, 2009
Serge Berstein, Pierre Milza – Istoria secolului XX, vol.1, Sfârșitul lumii europene (1900-1945), Editura All, București, 1998
Serge Bernstein, Pierre Milza – Istoria Europei, vol.V, traducere de Monica Timu, Institutul European, Iași, 1998
Lucian Boia – Tragedia Germaniei 1914-1945, Editura Humanitas, București, 2010
Em.Bold, I.Ciupercă – Ascensiunea nazismului (1919-1936). Cum a fost posibil?, Editura Junimea, Iași, 1995
Jean Carpentier, Francois Lebrun (coord.) – Istoria Franței, traducere de Aurelia Stoica, Institul european, Iași, 2001
F.L.Carsten – Britain and the Weimer Republic, Schocken Books, New York, 1984
Richard Clogg – Scurtă istorie a Greciei, traducere de Lia Brad Chisacof, Editura Polirom, Iași, 2006
A.Gordon Craig – Germany, 1866-1945, Oxford University Press. Oxford, 1978
F-G Dreyfus, A.Jourcin, P.Thibault, P.Milza – Istoria Universală, vol.3, Evoluția lumii contemporane, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009
Jacques Droz – Isoria Germaniei, traducere din limba franceză de Ecaterina Crețulescu, Editura Corint, București, 2000
Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Mirela Popescu – Culegere de surse istorice. Lumea modernă. Lumea contemporană, Editura Nomina, Pitești, 2011
Jean-Baptiste Duroselle – Istoria relațiilor internaționale, vol.1, 1919-1947, traducere de Anca Airinei, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006
Henrik Eberle – Scrisori către Hitler. Un popor îi scrie fuhrerului său. Documente secrete din arhivele de la Moscova publicate acum pentru prima dată, Editura Meditații, București, 2009
Richard J.Evans – Al Treilea Reich, vol.I, traducere din limba engleză de Alin Matei, Editura Rao, București, 2010
Justin Ewers – Versailles Revised; Think that the Treaty of Versailles Led to World War II? Think again, U.S.News & World Report, December 2, 2002
Niall Ferguson – Paper and Iron: Hamburg Business and German Politics in the Era of Inflation, 1897-1927, Oxford, 1995
Niall Ferguson – Războiul lumii. Epoca urii, traducere de Alina Predescu, Editura Rao, București
Mary Fulbrock – O scurtă istorie a Germaniei, traducere de Marian Stan, Institutul European, Iași, 2002
Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley – Istoria continentului european. De la 1850 până la sfârșitul secolului al XX-lea, Editura Cartier, Chișinău, 2001
Ferran Gallego – Oamenii lui Hitler. Elita național-socialismului (1919-1945), traducere de Laura Drăghici și Constantin Vlad, Editura All, București, 2010
A.James Gregor – Fețele lui Ianus. Marxism și fascism în secolul XX, traducere de Liviu Bleoca, Editura Univers, București, 2002
Konrad Heiden – Der Fuehrer. Hitler's Rise to Power, Robinson Publishing, 1999
Robert L.Heilbroner – Filozofii lucrurilor pământești. Viețile, epocile și doctrinle marilor economiști, traducere de Dorin Stanciu, Editura Humanitas, București, 2005
Armin Heinen – Legiunea Arhanghelului Mihail. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional, traducere de Cornelia și Delia Eșianu, Editura Humanitas, București, 2006
Adolf Hitler – Mein Kampf, versiunea integrală în limba română, Editura Pacifica, București, 1993
Eric Hobsbawm – Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider, București, 1994
Paul Johnson – O istorie a lumii moderne, 1920-2000, traducere de Luana Schidu, Editura Humanitas, București, 2003
Paul Kennedy – Ascensiune și decăderea Marilor Puteri. Transformări economice și conflicte militare din 1500 până în 2000, traducere de Laurențiu Ursu, Teodora Moldoveanu, Lucia Dos, Ramona Lupu, Editura Polirom, Iași, 2011
Ian Kershaw – Hitler, traducere de Dan Criste, Editura Meteor Press, București, 2012
Ian Kershaw – Hitler, germanii și soluția finală, traducere de Dan Criste, Editura Meteor Press, București, 2010
John Maynard Keynes – The Economic Consequences of the Peace, New York, 1920
Costin C.Kirițescu – Marea prăbușire. O filă de istorie în evoluția sinuoasă a capitalismului contemporan, în Revista economică, nr.42, 1979
Martin Kitchen – A History of Modern Germany 1800-2000, Blackwell Publishing Ltd, 2006
Henry Kissinger – Diplomația, traducere de Radu Paraschivescu, Editura All, București, 2002
Lionel Kochan – The Struggle for Germany 1914-1945, Edinburgh University Press, 1963
Christian conte von Krockow – Germanii în secolul lor (1890-1990), Editura All, București, 1999
David S.Lindes – Avuția și sărăcia națiunilor. De ce unele țări sunt atât de bogate, iar altele atât de sărace, traducere de Lucia Dos, Editura Polirom, Iași, 2013
Michael Lynch – Stalin și Hrusciov. URSS, 1924-1964, Editura All, București, 1994
Roger Manvell, Heinrich Fraenkel – Doctor Goebels. Viața sinistră și moartea sa, traducere de Dan Criste, Editura Meteor Press, București, 2013
Andre Maurois – Istoria Angliei, traducere de Raul Joil, Editura Orizonturi, București, 2006
Gheorghe Onișoru – Istoria contemporană universală 1917-1945, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005
Joseph Perez – Istoria Spaniei, traducere de Cătălina Mihai, Editura Artemis, 2007
J.Noakes, G.Pridham (ed.) – Nazism, 1919-1945, vol.I, The Rise to Power, 1919-1934, ediția a II-a, Exeter University Press, Exeter, 1998
Ernst Nolte – Fascismul în epoca sa. Action francaise. Fascismul italian. Național-Socialismul, traducere de Viorel Bucur, Editura Vivaldi, București, 2009
Robert Payne – The Life and Death of Adolf Hitler, Dorset Press, New York, 1973
Lynn Picknett, Clive Prince, Stephen Prior – Cazul Rudolf Hess. Dezertor sau mesager?, traducere de Diana Bojin, Editura Rao, București, 2006
Gheorghe Popescu – Evoluția gândirii economice, ediția a IV-a, Editura C.H.Beck, București, 2009
Replay of the Allied and Associate Powers to the observations of the German delegations on the conditions of peace în Source Records of the Great War, Vol. VII, ed. Charles F. Horne, National Alumni 1923
Roderick Stackelberg – Hitler's Germany. Origins, Interpretations, Legacies, Routledge, London, 1999
L.L. Snyder – Encyclopedia of The Third Reich, Robert Hale, London, 1976
J.Stern – Hitler, the Fuhrer and the People, Fontana, Londra, 1975
I.Svennilson – Growth and Stagnation in the European Economy, Geneva, 1954
A.J.Taylor – Originile celui de al doilea război mondial, traducere de Lucian Leuștean, Editura Polirom, Iași, 1999
Bogdan Teodorescu – Cinci milenii de manipulare, Editura Tritonic, București, 2007
Jacques Valier – Scurtă istorie a gândirii economice de la Aristotel până azi, traducere de Valentin Protopopescu, Editura Compania, București, 2009
Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Bușe, Gheorghe Bădescu – Relații internaționale în acte și documente, vol.I, 1917-1939, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974
Constantin Vlad – Diplomația secolului XX, Fundația Europeană Titulescu, București, 2006
H.U.Wehler – The German Empire, 1871-1918, Berg, Leamington Spa/Dover, NH, 1985
David Welch – The Third Reich Politics and Propaganda, Routledge, London, 1993
David G.Williamson – Al Treilea Reich, traducere de Iris Manuela Gîtlan, Editura All, București, 2012
Germania în urma tratatului de la Versailles
(sursa http://wars.mrdonn.org/treatyofversailles.html)
Marea inflație din Germania în prima decadă a perioadei interbelice
(sursa http://www.usagold.com/germannightmare.html)
Faliment al unei bănci în Germania, în 1930
(sursa http://blogs.telegraph.co.uk/news/danielknowles/100163640/euro-breakup-would-lead-to-another-great-depression/)
Caricatură din presa vremii referitoare la datoriile de război ale Germaniei
(sursa https://barbaraschwarz.wordpress.com/2014/04/04/habsburg-and-wwi/)
Alois și Klara Hitler, părinții lui Adolf
(sursa http://shannonshistoryday.weebly.com/parents.html)
Hitler la Landsberg (sursa http://trutube.tv/item/photos/97/66S14GSHUY6D/Adolf-Hitler-Portrait-Landsberg-Prison)
Hitler și munca organizatorică a partidului, la începuturile sale
(sursa http://www.vintag.es/2013/05/old-photos-of-adolf-hitler-in-period.html)
Turnee triumfale prin Germania ale lui Adolf Hitler
(sursa http://historyfollower.com/the-night-of-long-knives-hitler-purges-the-nazi-party/)
Hitler, în calitate de cancelar al Reichului, alături de președintele Hindenburg
(sursa http://cla.calpoly.edu/~lcall/outline.weeksix.html)
BIBLIOGRAFIE
Peter Alter – Problema germană și Europa, Editura Corint, București, 2004
Terence Ball – Ideologii politice și idealul democratic, traducere de Monica Marchiș, Romana Careja, Olivia Rusu-Toderean, Editura Polirom, Iași, 2000
Leon P.Baradat – Ideologiile politice. Origini și impact, traducere de Miruna Andriescu și Teodora Moldoveanu, Editura Polirom, Iași, 2012
Bartolome Bennassar – Războiul civil din Spania, traducere de Beatrice Stanciu, Editura All, București, 2009
Serge Berstein, Pierre Milza – Istoria secolului XX, vol.1, Sfârșitul lumii europene (1900-1945), Editura All, București, 1998
Serge Bernstein, Pierre Milza – Istoria Europei, vol.V, traducere de Monica Timu, Institutul European, Iași, 1998
Lucian Boia – Tragedia Germaniei 1914-1945, Editura Humanitas, București, 2010
Em.Bold, I.Ciupercă – Ascensiunea nazismului (1919-1936). Cum a fost posibil?, Editura Junimea, Iași, 1995
Jean Carpentier, Francois Lebrun (coord.) – Istoria Franței, traducere de Aurelia Stoica, Institul european, Iași, 2001
F.L.Carsten – Britain and the Weimer Republic, Schocken Books, New York, 1984
Richard Clogg – Scurtă istorie a Greciei, traducere de Lia Brad Chisacof, Editura Polirom, Iași, 2006
A.Gordon Craig – Germany, 1866-1945, Oxford University Press. Oxford, 1978
F-G Dreyfus, A.Jourcin, P.Thibault, P.Milza – Istoria Universală, vol.3, Evoluția lumii contemporane, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009
Jacques Droz – Isoria Germaniei, traducere din limba franceză de Ecaterina Crețulescu, Editura Corint, București, 2000
Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Mirela Popescu – Culegere de surse istorice. Lumea modernă. Lumea contemporană, Editura Nomina, Pitești, 2011
Jean-Baptiste Duroselle – Istoria relațiilor internaționale, vol.1, 1919-1947, traducere de Anca Airinei, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006
Henrik Eberle – Scrisori către Hitler. Un popor îi scrie fuhrerului său. Documente secrete din arhivele de la Moscova publicate acum pentru prima dată, Editura Meditații, București, 2009
Richard J.Evans – Al Treilea Reich, vol.I, traducere din limba engleză de Alin Matei, Editura Rao, București, 2010
Justin Ewers – Versailles Revised; Think that the Treaty of Versailles Led to World War II? Think again, U.S.News & World Report, December 2, 2002
Niall Ferguson – Paper and Iron: Hamburg Business and German Politics in the Era of Inflation, 1897-1927, Oxford, 1995
Niall Ferguson – Războiul lumii. Epoca urii, traducere de Alina Predescu, Editura Rao, București
Mary Fulbrock – O scurtă istorie a Germaniei, traducere de Marian Stan, Institutul European, Iași, 2002
Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley – Istoria continentului european. De la 1850 până la sfârșitul secolului al XX-lea, Editura Cartier, Chișinău, 2001
Ferran Gallego – Oamenii lui Hitler. Elita național-socialismului (1919-1945), traducere de Laura Drăghici și Constantin Vlad, Editura All, București, 2010
A.James Gregor – Fețele lui Ianus. Marxism și fascism în secolul XX, traducere de Liviu Bleoca, Editura Univers, București, 2002
Konrad Heiden – Der Fuehrer. Hitler's Rise to Power, Robinson Publishing, 1999
Robert L.Heilbroner – Filozofii lucrurilor pământești. Viețile, epocile și doctrinle marilor economiști, traducere de Dorin Stanciu, Editura Humanitas, București, 2005
Armin Heinen – Legiunea Arhanghelului Mihail. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional, traducere de Cornelia și Delia Eșianu, Editura Humanitas, București, 2006
Adolf Hitler – Mein Kampf, versiunea integrală în limba română, Editura Pacifica, București, 1993
Eric Hobsbawm – Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider, București, 1994
Paul Johnson – O istorie a lumii moderne, 1920-2000, traducere de Luana Schidu, Editura Humanitas, București, 2003
Paul Kennedy – Ascensiune și decăderea Marilor Puteri. Transformări economice și conflicte militare din 1500 până în 2000, traducere de Laurențiu Ursu, Teodora Moldoveanu, Lucia Dos, Ramona Lupu, Editura Polirom, Iași, 2011
Ian Kershaw – Hitler, traducere de Dan Criste, Editura Meteor Press, București, 2012
Ian Kershaw – Hitler, germanii și soluția finală, traducere de Dan Criste, Editura Meteor Press, București, 2010
John Maynard Keynes – The Economic Consequences of the Peace, New York, 1920
Costin C.Kirițescu – Marea prăbușire. O filă de istorie în evoluția sinuoasă a capitalismului contemporan, în Revista economică, nr.42, 1979
Martin Kitchen – A History of Modern Germany 1800-2000, Blackwell Publishing Ltd, 2006
Henry Kissinger – Diplomația, traducere de Radu Paraschivescu, Editura All, București, 2002
Lionel Kochan – The Struggle for Germany 1914-1945, Edinburgh University Press, 1963
Christian conte von Krockow – Germanii în secolul lor (1890-1990), Editura All, București, 1999
David S.Lindes – Avuția și sărăcia națiunilor. De ce unele țări sunt atât de bogate, iar altele atât de sărace, traducere de Lucia Dos, Editura Polirom, Iași, 2013
Michael Lynch – Stalin și Hrusciov. URSS, 1924-1964, Editura All, București, 1994
Roger Manvell, Heinrich Fraenkel – Doctor Goebels. Viața sinistră și moartea sa, traducere de Dan Criste, Editura Meteor Press, București, 2013
Andre Maurois – Istoria Angliei, traducere de Raul Joil, Editura Orizonturi, București, 2006
Gheorghe Onișoru – Istoria contemporană universală 1917-1945, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005
Joseph Perez – Istoria Spaniei, traducere de Cătălina Mihai, Editura Artemis, 2007
J.Noakes, G.Pridham (ed.) – Nazism, 1919-1945, vol.I, The Rise to Power, 1919-1934, ediția a II-a, Exeter University Press, Exeter, 1998
Ernst Nolte – Fascismul în epoca sa. Action francaise. Fascismul italian. Național-Socialismul, traducere de Viorel Bucur, Editura Vivaldi, București, 2009
Robert Payne – The Life and Death of Adolf Hitler, Dorset Press, New York, 1973
Lynn Picknett, Clive Prince, Stephen Prior – Cazul Rudolf Hess. Dezertor sau mesager?, traducere de Diana Bojin, Editura Rao, București, 2006
Gheorghe Popescu – Evoluția gândirii economice, ediția a IV-a, Editura C.H.Beck, București, 2009
Replay of the Allied and Associate Powers to the observations of the German delegations on the conditions of peace în Source Records of the Great War, Vol. VII, ed. Charles F. Horne, National Alumni 1923
Roderick Stackelberg – Hitler's Germany. Origins, Interpretations, Legacies, Routledge, London, 1999
L.L. Snyder – Encyclopedia of The Third Reich, Robert Hale, London, 1976
J.Stern – Hitler, the Fuhrer and the People, Fontana, Londra, 1975
I.Svennilson – Growth and Stagnation in the European Economy, Geneva, 1954
A.J.Taylor – Originile celui de al doilea război mondial, traducere de Lucian Leuștean, Editura Polirom, Iași, 1999
Bogdan Teodorescu – Cinci milenii de manipulare, Editura Tritonic, București, 2007
Jacques Valier – Scurtă istorie a gândirii economice de la Aristotel până azi, traducere de Valentin Protopopescu, Editura Compania, București, 2009
Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Bușe, Gheorghe Bădescu – Relații internaționale în acte și documente, vol.I, 1917-1939, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974
Constantin Vlad – Diplomația secolului XX, Fundația Europeană Titulescu, București, 2006
H.U.Wehler – The German Empire, 1871-1918, Berg, Leamington Spa/Dover, NH, 1985
David Welch – The Third Reich Politics and Propaganda, Routledge, London, 1993
David G.Williamson – Al Treilea Reich, traducere de Iris Manuela Gîtlan, Editura All, București, 2012
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Ascensiunea Lui Adolf Hitler 1919 1933 (ID: 150947)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.