Artrologia
Cuprins
Artrologia
1
1. Generalități
1
1.1. Clasificarea articulațiilor 1
1.1.1. Articulațiile fibroase 1
1.1.2. Articulațiile cartilaginoase
1.1.3. Articulațiile sinoviale 2
1.2. Elementele anatomice care participă la biomecanica articulară 3
1.2.1. Mișcările în articulații 8
1.3. Conducerea în articulații 9
1.4. Lanțul articular sau cinematic 10
2. Articulațiile capului 10
2.1. Articulația temporomandibulară 10
2.1.1. Elemente descriptive 10
2.1.2. Biomecanica articulației temporomandibulare 12
3. Articulațiile capului cu coloana vertebrală 15
3.1. Elemente descriptive 15
3.1.1. Articulația atlanto-occipitală 15
3.1.2. Articulația atlanto-axoidiană 15
3.2. Biomecanica articulațiilor capului cu coloana vertebrală 16
4. Articulațiile coloanei vertebrale 18
4.1. Elemente descriptive 18
4.1.1. Articulațiile vertebrelor adevărate 18
4.1.2. Articulațiile vertebrelor false 20
4.2. Biomecanica coloanei vertebrale 20
5. Articulațiile toracelui 23
5.1. Elemente descriptive 23
5.1.1. Articulațiile capetelor coastelor 23
5.1.2. Articulațiile costotranversare 24
5.1.3. Articulațiile costocondrale 24
5.1.4. Articulațiile condrosternale 25
5.1.5. Articulațiile intercondrale 25
5.1.6. Articulațiile sternului 25
5.2. Biomecanica toracelui 25
6. Articulațiile membrului superior 28
6.1. Articulațiile centurii scapulare 28
6.1.1. Elemente descriptive 28
6.1.1.1 Articulația sternoclaviculară 28
6.1.1.2. Articulația acromioclaviculară 29
6.1.1.3. Sindesmoza coracoclaviculară 29
6.1.1.4. Ligamentele proprii ale scapulei 30
6.1.2. Biomecanica centurii scapulare 30
6.1.2.1. Articulația sternoclaviculară 30
6.1.2.2. Articulația acromioclaviculară 31
6.1.2.3. Articulația coracoclaviculară 31
6.1.2.4. Articulația scapulotoracică 32
6.1.2.5. Biomecanica centurii scapulare în totalitate 32
6.2. Articulația scapulo-humerală 33
6.2.1. Elemente descriptive 33
6.2.2. Biomecanica articulației scapulo-humerale 34
6.3. Articulația cotului 36
6.3.1. Elemente descriptive 36
6.3.2. Biomecanica cotului 38
6.4. Articulațiile radioulnare 39
6.4.1. Elemente descriptive 39
Articulația radioulnară distală 40
6.4.2. Biomecanica antebrațului 41
6.5. Articulațiile m$inii 42
6.5.1. Elemente descriptive 42
6.5.1.1. Articulația radiocarpiană 43
6.5.1.2. Articulațiile intercarpiene 44
6.5.1.3. Articulația mediocarpiană 44
6.5.1.4. Articulațiile carpometacarpiene 45
Articulația carpometacarpiană a policelui. 45
Articulațiile carpometacarpiene ale degetelor II-V 45
6.5.1.5. Articulațiile intermetacarpiene 46
6.5.1.6. Articulațiile degetelor 46
Articulațiile metacarpofalangiene 46
Articulațiile interfalangiene 46
6.5.2. Biomecanica articulațiilor m$inii 47
6.5.2.1. Biomecanica g$tului m$inii 47
Articulația radiocarpiană 47
Articulația medio-carpiană 47
Flexiunea ñ extensiunea 48
Adducția-abducția 49
6.5.2.2. Biomecanica articulațiilor metacarpofalangiene 50
6.5.3. Biomecanica ultimelor patru degete (II, III, IV, V) 51
Flexiunea-extensiunea degetelor 51
%nclinarea marginală 52
6.5.4. Biomecanica policelui 52
Flexiune-extensiune 52
Abducție-adducție 53
Circumducția 53
Opoziție-repoziție 53
6.6. Prehensiunea 54
1. Prehensiunea între două din ultimele patru degete 55
2. Prehensiunea dintre ultimele patru degete (împreună sau izolat) și
podul palmei. 55
3. Prehensiunea între police și restul degetelor sau a palmei 55
6.7. Prinderea 56
6.8. Alte funcții ale m$inii 56
7. Articulațiile membrului inferior 57
7.1. Articulațiile centurii membrului inferior 57
7.1.1. Elemente descriptive 57
7.1.1.1. Articulația sacroiliacă 57
7.1.1.2. Simfiza pubiană 58
7.1.1.3. Ligamentele sacroischiadice 58
7.1.2. Biomecanica bazinului 59
7.1.2.1. Rolul bazinului în statică 59
7.1.2.2. Rolul dinamic al bazinului 59
7.1.3. Articulația șoldului sau coxofemurală 60
7.1.3.1. Elemente descriptive 60
7.1.3.2. Biomecanica articulației coxofemurale 62
Flexiune ñ extensiune 62
Abducție ñ adducție 63
Circumducția 64
Rotație internă – rotație externă 64
7.2. Articulația genunchiului 65
7.2.1. Elemente descriptive 65
7.2.2. Biomecanica articulației genunchiului 66
7.2.2.1. Rolul ligamentului patelei 69
7.2.2.2. Rolul ligamentelor încrucișate 69
7.2.2.3. Rolul rotulei 71
7.3. Articulațiile tibiofiburale 71
7.3.1. Elemente descriptive 71
7.3.1.1. Articulația tibiofibulară 72
7.3.1.2. Sindesmoza tibiofibulară 72
7.3.1.3. Membrana interosoasă crurală 73
7.3.2. Biomecanica articulațiilor tibiofibulare 73
7.4. Articulațiile piciorului 74
7.4.1. Elemente descriptive 74
7.4.1.1. Articulația talocrurală 74
7.4.1.2. Articulațiile intertarsiene 74
7.4.1.2.1. Articulația subtalară 75
7.4.1.2.2. Articulația talocalcaneonaviculară 75
7.4.1.2.3. Articulația calcaneocuboidiană 76
7.4.1.2.4. Articulația transversală a tarsului 76
7.4.1.3. Articulațiile tarsometatarsiene 76
7.4.1.4. Articulațiile intermetatarsiene 77
7.5. Articulațiile degetelor 77
7.5.1. Biomecanica articulațiilor piciorului 78
7.5.1.1. Biomecanica articulației gleznei 78
7.5.1.2. Statica bolții plantare 78
7.5.1.3. Biomecanica sprijinului plantar 79
7.5.1.4. Biomecanica celorlalte articulații ale piciorului 80
Capitolul II 82
Pozițiile sau posturile 82
1.1. Planul general de analiză a pozițiilor 82
1.2. Poziția verticală 84
1.3. Poziția orizontală 84
1.4. Poziția șez$nd 85
Forțele interioare și exterioare ale locomoției 85
2.1. Forțele interioare ale locomoției 86
2.2. Forțele exterioare ale locomoției 88
2.3. Clasificarea mișcărilor în locomoție 90
Sincronizarea acțiunilor musculare 91
Grupări funcționale, cupluri de forță și lanțuri cinematice 91
3.1. Gruparea funcțională periarticulară 92
3.2. Chingile musculare 93
3.3. Lanțuri musculare (cinematice) 93
3.4. Lanțuri cinematice 94
Deprinderile motrice complexe 95
4.1. Mersul 97
4.2. Alergarea 103
4.3. Săriturile 107
4.4. Detenta 108
4.5. Aruncarea 110
Bibliografie selectivă 114
Cuprins 115
=== Artrologia ===
Artrologia
1. Generalități
Articulațiile sunt constituite din totalitatea elementelor prin care oasele se unesc
între ele. Aceste elemente sunt reprezentate de formațiuni conjunctive și mușchi.
Fără articulații nu ar fi posibilă realizarea funcției statice și dinamice a oaselor, deci
deplasarea și activitățile organismului.
1.1. Clasificarea articulațiilor
Factorul cel mai important ce determină caracteristicile și structura unei articulații
este funcțiunea ei, adică mișcarea pe care o permite.
%n funcție de acest factor, la care se adaugă formațiunile de legătură și modul de dezvoltare,
articulațiile au fost împărțite în trei grupe:
articulații fibroase sau sinartroze, fixe;
articulații cartilaginoase sau amfiartroze, semimobile;
articulații sinoviale sau diartroze, mobile.
1.1.1. Articulațiile fibroase
Sunt articulații în care oasele sunt strîns legate între ele prin țesut fibros dens. Aceste
articulații nu permit mișcări sau dacă acestea există sunt foarte reduse.
După structura țesutului de legătură există mai multe varietăți:
Sindesmoza țesutul de legătură este conjunctivo-fibros sau elastic:
sinfibroza ñ oasele se leagă printr-o membrană interosoasă, fibroasă (între
procesele spinoase, antebraț, gambă);
sinelastoza, în țesutul conjunctiv care leagă cele două oase predomină țesutul
elastic (ligamentele galbene).
Suturile sunt articulații care se găsesc numai la craniu. Oasele sunt articulate între ele,
dar despărțite printr-un strat subțire de țesut fibros. Acesta se continuă, în afară cu periostul
de la suprafața craniului, iar înăuntru cu stratul fibros al durei mater.
Varietăți de suturi:
suturi drepte, ex între oasele nazale;
suturi dințate, ex. interparietală;
suturi solzoase, ex. temporoparietală.
Gomfoza este articulația dintre o extremitate osoasă conică și o cavitate alveolară. Ex.
rădăcina dintelui și alveolă.
Sinostozele (suturile osoase) rezultă prin osificarea unei sinfibroze sau sincondroze.
Anchiloza este sinostoza unei articulații sinoviale.
1.1.2. Articulațiile cartilaginoase
Ele au un grad redus de mobilitate, dar un grad mare de elasticitate, care permite
amortizarea șocurilor. Legătura dintre oase se realizează prin cartilaj hialin sau prin
fibrocartilaj și prin ligamente puternice.
Există două varietăți de amfiartroze:
Sincondrozele sunt articulații tranzitorii. Suprafețele articulare sunt unite
printr-un cartilaj hialin (ex. sincondroza sfenooccipitală sau a pieselor osoase
care compun osul coxal);
Simfizele – între suprafețele articulare este un fibrocartilaj (ex. articulațiile dintre
corpurile vertebrale, între oasele pubiene).
1.1.3. Articulațiile sinoviale
Cele mai multe articulații aparțin$nd corpului uman se încadrează în grupul sinovial.
Sunt articulații complexe la nivelul cărora se produc mișcări multiple și variate. La
nivelul lor există elemente anatomice specifice care permit sau fr$nează mișcarea,
amortizează șocurile și conferă stabilitate.
Suprafețele articulare sunt netede, acoperite de cartilaj hialin.
Articulațiile mobile se clasifică după trei criterii:
După numărul articulațiilor oaselor care intră în compunerea articulațiilor, se clasifică
în:
articulație simplă, cu două oase;
articulație compusă, cu mai multe oase.
După forma suprafețelor articulare, se clasifică în:
articulații plane;
articulații trohoide;
articulații condiliene;
articulații în șa;
articulații elipsoidale;
articulații sferoidale;
trohleartroze.
După numărul axelor de mișcare, se clasifică în:
uniaxiale (trohoide, trohleene);
biaxiale (elipsoidale și în șa);
triaxiale (sferoidale).
1.2. Elementele anatomice care participă la biomecanica articulară
a. Suprafețele articulare. Acestea pot fi sferice, cilindrice, eliptice și plane. Aceste
suprafețe, geometric, sunt de două feluri: plane și sferoidale.
%n articulațiile plane mișcările sunt reduse. %n cele cu suprafețe sferoidale există
porțiuni osoase convexe care corespund unor porțiuni concave. Mișcările sunt mult mai
întinse.
b. Cartilajul articular este cartilaj hialin, de culoare albă-sidefie, care acoperă
suprafețe osoase ce vin în contact. Prezintă două suprafețe:
una liberă, netedă, lucioasă, care vine în contact cu suprafața articulară opusă;
una aderentă, ce se fixează pe suprafața articulară a osului.
Marginea cartilajului se continuă cu periostul. La nivelul marginii se termină membrana
sinovială.
Cartilajul articular și lichidul sinovial permite alunecarea suprafețelor osoase. %n
cazul în care un proces degenerativ (artroză) afectează cartilajul, elasticitatea sa scade,
apar rugozități care împiedică alunecarea.
Se poate înt$mpla ca fragmente din acest cartilaj, rămase în articulație, să crească,
influenț$nd negativ biomecanica articulară.
Grosimea cartilajului articular este de 1-12 mm. Cartilajul articular nu prezintă
terminații nervoase și vase de s$nge. Nutriția sa se realizează prin imbibiție.
%n caz de imobilizări prelungite ale articulației cartilajele articulare sunt invadate
de vase de s$nge, se resoarbe și se instalează anchiloza.
c. Elementele anatomice de congruență sunt formațiuni ce asigură concordanța între
două suprafețe articulare care nu se Ñpotrivescî.
Ca și structură elementele de convergență sunt fibrocartilaje. Ele sunt de două feluri:
cadrul, labrul articular;
fibrocartilajele intraarticulare.
Cadrul articular sau fibrocartilajul de mărire se înt$lnește în cazul unor articulații
sinoviale (scapulohumerală, coxofemurală). El mărește cavitatea articulară și face astfel
posibilă o mai bună concordanță între o suprafață articulară sferică și o cavitate mai puțin
ad$ncă.
Fibrocartilajele intraarticulare sunt discurile și meniscurile.
Sunt așezate între suprafețele articulare și au rolul de a asigura o bună concordanță
între ele, dar și de a amortiza presiunile intraarticulare, ca o pernă elastică.
Dacă fibrocartilajul ocupă toată articulația se numește disc (articulația temporomandibulară).
Dacă au formă de semilună se numesc meniscuri (genunchi).
d. Capsula articulară este o formațiune care unește cele două oase care se articulează,
dar are rol și de protecție a suprafețelor articulare.
Are forma unui manșon fibros, tapetat la interior de sinovială. Are grosime variabilă,
în raport cu mobilitatea articulară.
Este mai groasă la articulațiile cu mișcări limitate și care nu sunt protejate de mușchi.
%n timpul mișcărilor articulare, capsula nu este prinsă între segmentele în mișcare
deoarece pe ea se inseră fibre musculare care împiedică plicaturarea ei (mușchii tensori
ai capsulei articulare).
Capsula articulară este vascularizată de ramuri ale arterelor musculare. Venele se
varsă în rețeaua periarticulară. Inervația este asigurată de terminații nervoase libere și
încapsulate = proprioceptori.
e. Ligamentele articulare sunt formațiuni anatomice fibroase, sub formă de benzi,
care se inseră pe oasele ce formează o articulație, ajunt$nd la menținerea lor în contact.
După structură și situație topografică, ligamentele se clasifică în:
ligamente capsulare, care au rolul de întărire a capsulei articulare. Sunt porțiuni
întărite ale capsulei;
ligamente tendinoase, rezultate din transformarea unor tendoane (ligamentul
popliteu oblic, rotulian);
ligamente musculare provenite din atrofierea unor mușchi (ligamentul acromiocoracoidian);
ligamente fibrozate (stilohioidian);
ligamente interosoase, intracapsulare;
ligamente la distanță, care unesc două oase fără a intra în contact cu capsula
articulară.
Rolurile ligamentelor în biomecanica articulară sunt:
întăresc capsula articulară;
previn depășirea limitei fiziologice a mișcării;
sunt suficient de flexibile înc$t să nu împiedice executarea mișcărilor;
sunt suficient de rezistente și inextensibile înc$t să mențină în contact suprafețele
articulare.
%n cazul unor solicitări prelungite apar dureri la nivelul ligamentelor. C$nd mișcările
depășesc amplitudinea normală se pot produce rupturi sau smulgeri ligamentare.
f. Membrana sinovială. %mpreună cu lichidul sinovial face parte din mijloacele de
alunecare ale unei articulații. Ea formează stratul profund al capsulei articulare. E subțire,
netedă și lucioasă. Acoperă toate formațiunile situate în interiorul capsulei articulare.
Suprafața exterioară aderă de stratul fibros al capsulei articulare. Suprafața interioară
privește spre articulație.
E bogat vascularizată și inervată.
Inflamația ei se numește sinovită și e foarte dureroasă. Sinoviala trimite prelungiri:
externe:
fundurile de sac;
criptele.
Fundurile de sac se insinuează sub tendoanele unor mușchi, favoriz$ndu-le
alunecarea. Comunică cu cavitatea articulară. Ex.: sub tendonul mușchiului cvadriceps
femural este bursa seroasă suprapatelară, frecvent afectată în patologia sportivă.
Criptele sunt funduri de sac mai mici care se insinuează între ligamente sau între
fibrele lor. Comunică cu cavitatea articulară.
Interne:
plicile sinoviale, plutesc în cavitatea articulară;
vilozitățile sinoviale au aspect filiform. Ele secretă lichidul sinovial.
g. Lichidul sinovial
Este un lichid gălbui, v$scos, care are rol de lubrifiant al suprafețelor articulare în
mișcare, precum și rol de nutriție a cartilajelor articulare. Mai are rol de curățire și adeziune
a suprafețelor osoase.
Se formează prin trecerea plasmei sanguine în cavitatea articulară, prin pereții
capilarelor.
Factorul principal de producere este mișcarea articulară.
%n timpul mișcărilor articulare, lichidul sinovial este împins din vilozități și recesuri,
pe suprafețele articulare.
Mișcările normale sunt absolut necesare pentru întreținerea și menținerea cartilajelor
articulare, deoarece ușurează difuziunea lichidului sinovial pe suprafața lor și imbibiția.
Mișcările anormale sau presiunile continue, permanente se opun difuziunii
substanțelor nutritive. Consecința este apariția tulburărilor trofice.
Compoziția chimică a lichidului sinovial este asemănătoare cu a plasmei, dar conține
mai puține proteine și glucoză, dar mai multe săruri minerale. Conține și celule, din care
predomină monocitele și limfocitele, care au proprietăți fagocitare.
Coeficientul de v$scozitate al lichidului sinovial scade pe măsură ce crește viteza
de mișcare, temperatura răm$n$nd constantă.
Zgomotul de pocnitură ce se percepe c$nd articulația trece brusc de la repaus la
mișcare, se datorește greutății de dezlipire a suprafețelor articulare, lubrifiate de un lichid
sinovial v$scos.
h. Cavitatea articulară, rolul mușchilor și presiunii atmosferice în menținerea
suprafețelor articulare
Cavitatea articulară este un spațiu virtual delimitat de membrana sinovială și ocupat
de lichidul sinovial. Ea devine reală în cazuri patologice, c$nd se acumulează:
lichid seros = hidartroză;
s$nge = hemartroză;
puroi.
Linia de contact dintre suprafețe articulare în interiorul cavității articulare se numește
interlinie articulară.
%n cazuri de imobilizare totală și prelungită a articulației se ajunge la anchiloză
fibroasă, ireversibilă.
Suprafețele articulare sunt aplicate unele pe altele și solidarizate funcțional prin
acțiunea a trei factori importanți:
capsula fibroasă și aparatul ligamentar;
presiunea atmosferică;
tonusul mușchilor periarticulari.
Presiunea atmosferică
Asupra corpului uman, la o suprafață de 1,8-2 m2 acționează o presiune de 20000
kg.
Rolul presiunii atmosferice s-a constatat în felul următor:
dacă la articulația șoldului se curăță toate părțile moi periarticulare, capul
femural nu iese din acetabul;
dacă se perforează peretele acetabulului, capul femural iese din cavitatea articulară.
Mușchii periarticulari mențin suprafețele articulare în contact prin elasticitatea și
tonusul lor. Ei lucrează ca ligamente active tonice.
Acțiunea mușchilor se descompune într-o componentă de mișcare și una articulară
cu rol de a menține suprafețele articulare în contact.
Rolul lor este mai mare acolo unde capsula este laxă. Ex.: articulația scapulo-humerală.
1.2.1. Mișcările în articulații
Felul mișcărilor la nivelul unei articulații este în concordanță cu forma suprafețelor
articulare.
%n aceste cazuri, prin exerciții îndelungate, la gimnastica acrobatică se pot produce
modificări vizibile ale suprafețelor articulare și ale aparatului ligamentar, care devine
mai lax, permiț$nd mișcări de amplitudine neobișnuită la un individ neantrenat.
Mișcările elementare care se produc într-o articulație sinovială sunt:
mișcarea de alunecare constă în deplasarea suprafețelor articulare una pe alta,
însoțită de frecare, fără îndepărtarea lor. Ex.: diartrozele plane (sanie pe zăpadă);
înv$rtirea este deplasarea circulară a suprafețelor articulare astfel înc$t, la fiecare
nouă fază a mișcării, alte suprafețe intră în contact (roata pe sol);
rotația este o mișcare circulară, care constă în răsucirea osului în jurul axului
său longitudinal. Dacă axul este situat în afara osului, rotația e însoțită de
deplasare. Ex.: pronația, supinația m$inii.
1.3. Conducerea în articulații
Include sensul, direcția și amplitudinea mișcării.
Conducerea articulației poate fi osoasă, ligamentară și musculară.
Conducerea osoasă, c$nd amplitudinea mișcării este determinată de suprafețele
articulare. Ex.: cotul.
C$nd amplitudinea mișcării se datorează fr$nării ligamentare vorbim de conducere
ligamentară. Ex.: șoldul.
C$nd mișcarea este limitată exclusiv de acțiunea mușchilor periarticulari vorbim
de conducere musculară.
Indiferent de felul conducerii, mișcările se produc în jurul unui ax denumit axul
articular. El este o linie teoretică în jurul căreia se execută mișcările.
articulație poate avea:
un singur ax de mișcare ñ uniaxială (cotul);
două axe de mișcare ñ biaxială (radiocarpiană);
trei axe de mișcare ñ triaxială (umărul).
Gradul de mobilitate al unei articulații este direct proporțional cu numărul axelor.
Cele ai mobile sunt articulațiile triaxiale.
Articulațiile cu conducere osoasă au un singur ax, iar mișcarea se execută într-un
singur plan.
Ex.: talocrurală: ax transversal și mișcare în plan sagital.
Articulațiile cu conducere ligamentară au amplitudinea mai redusă dec$t cele cu
conducere musculară.
1.4. Lanțul articular sau cinematic
%n mod obișnuit mișcările nu se execută de către o singură articulație, ci prin
participarea unui șir de articulații care împreună formează un lanț articular.
Astfel, se pot explica deprinderile motrice complexe sau posibilitatea de a atinge
cu degetele orice parte a corpului.
Prin intermediul lanțului articular se pot executa mișcări variate și se poate asigura
amortizarea loviturilor.
2. Articulațiile capului
Oasele capului sunt unite între ele prin articulații imobile sau suturi, exist$nd o
singură excepție, articulația temporomandibulară, care este mobilă. At$t oasele bolții
craniene c$t și cele ale feței sunt articulate prin suturi de mai multe tipuri: solzoasă,
plană, dințată. Aceste suturi au importanță în creșterea craniului și în arhitectura acestuia.
2.1. Articulația temporomandibulară
2.1.1. Elemente descriptive
Articulația temporomandibulară este o articulație condiliană. Face parte din aparatul
dentomaxilar și leagă mandibula de baza craniului.
Suprafețele articulare sunt reprezentate de următoarele elemente:
temporalul participă la articulație cu două elemente:
fosa mandibulară, o depresiune semielipsoidală cu axul oblic orientat dinainte-înapoi și
dinafară-înăuntru;
tuberculul articular, o proeminență situată înaintea fosei mandibulare.
Pe o secțiune sagitală, suprafața articulară a temporalului are forma literei S culcate.
mandibula participă la articulație cu capul mandibulei, un condil de formă
elipsoidală. Suprafețele articulare sunt reprezentate numai de pov$rnișul anterior
și creasta care-l desparte de pov$rnișul posterior. Suprafețele articulare
sunt acoperite de cartilaj hialin.
discul articular este un fibrocartilaj așezat între suprafețele articulare și
realizează concordanța dintre acestea. Fața inferioară a discului este concavă și
corespunde capului mandibulei; fața superioară este concavă anterior, unde
răspunde tuberculului articular și convexă posterior, unde corespunde fosei
mandibulare.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de:
Capsula articulară are forma unui manșon. Superior se inseră pe marginea anterioară a
tuberculului articular, în fundul fosei mandibulare (înaintea fisurii Glaser), pe rădăcina
longitudinală a procesului zigomatic și pe baza spinei sfenoidului. Inferior se inseră pe
colul mandibulei. Capsula aderă de discul articular, cavitatea articulară fiind împărțită
în două etaje: suprameniscal și inframeniscal. Capsula este mai subțire și mai laxă anterior
și mai groasă posterior. Posterior, în structura capsulei, alături de fibrele conjunctive,
există și fibre elastice care formează fr$ul posterior al capsulei. Acesta are două
roluri: limitează deplasarea înainte a discului și a capului mandibulei în mișcarea de
cobor$re și le readuce în locul inițial, în mișcarea de ridicare a mandibulei;
Ligamentul lateral este principalul mijloc de întărire a capsulei articulare. Se inseră pe
rădăcina longitudinală a procesului zigomatic și pe fața posterolaterală a colului
mandibulei. El se opune deplasării înapoi a colului;
Ligamentul medial este inconstant. Capsula fibroasă este tapetată de sinovială, care are
două porțiuni: suprameniscală și submeniscală.
2.1.2. Biomecanica articulației temporomandibulare
%n cursul evoluției, mișcările mandibulei s-au modificat și s-au perfecționat prin
adaptări funcționale la felul alimentației și la condițiile mediului extern.
Articulația temporomandibulară, singura articulație mobilă la nivelul capului, face
parte din aparatul dentomaxilar.
Mandibula se comportă ca o p$rghie de gradul III: punctul de sprijin este situat la
nivelul articulației temporomandibulare, rezistența este reprezentată de duritatea
alimentelor și greutatea mandibulei, iar forța este dată de inserția mușchilor ridicători pe
unghiul mandibulei.
La om, în articulația temporomandibulară se pot executa trei feluri de mișcări:
mișcări de cobor$re și de ridicare a mandibulei, mișcări de proiecție înainte și înapoi,
mișcări de lateralitate sau diducție. Starea de repaus trebuie considerată ca o ușoară
inocluzie a mandibulei ñ arcadele dentare sunt minim îndepărtate.
1. Mișcările de cobor$re și ridicare
Aceste mișcări au ca rezultat deschiderea, respectiv închiderea cavității bucale. Axul
mișcării este transversal și trece prin cele două ramuri ale mandibulei.
Sunt mișcări verticale și sagitale, care se petrec simultan:
mișcare de translație (alunecare) a capului mandibulei împreună cu discul articular:
dinapoi-înainte în mișcarea de cobor$re și dinainte-înapoi în mișcarea
de ridicare. Mișcarea se produce în articulația disco-temporală. %n cobor$re,
capul mandibulei, împreună cu discul, iese din fosa mandibulei și se așează
sub tuberculul articular; este limitată de tensiunea fr$ului posterior al capsulei.
%n ridicare capul revine în fosa mandibulei; este ajutată de elasticitatea fr$ului
posterior al capsulei;
mișcare de rotație a capetelor mandibulei pe fața inferioară a discului articular.
Mișcarea se produce în articulația discomandibulară. Este însoțită de
deplasarea înainte a capului mandibulei. Axul mișcării trece prin axul de curbură
al capetelor mandibulei. Este limitată de ligamentul lateral.
Mușchii motori sunt:
pentru ridicarea mandibulei: maseter, temporal, pterigoidian medial;
pentru cobor$rea mandibulei: digastric, milohioidian, geniohioidian.
2. Proiecția înainte (propulsie)-înapoi (retropulsie)
Sunt mișcări sagitale care au loc în etajul discotemporal.
Capetele mandibulei, împreună cu discul articular, execută o mișcare de alunecare
ce, în proiecția înainte, duce capul mandibulei împreună cu discul sub tuberculul articular,
la proiecția înapoi, capul mandibulei este readus în fosa mandibulei.
%n proiecția înainte, arcada dentară inferioară alunecă dinainte înapoi pe arcada
dentară superioară și o depășește cu 4-5 mm. Este limitată de întinderea fr$ului posterior
al capsulei.
%n proiecția înapoi mișcarea are sens invers. Este ajutată de elasticitatea fr$ului posterior
sl capsulei.
Mușchii motori sunt:
pentru propulsie: maseter, pterigoidian medial, pterigoidian lateral;
pentru retropulsie: temporal (fasciculul posterior și pterogoidian lateral).
3. Mișcările de lateralitate (diducție)
Mandibula este dusă c$nd înspre dreapta, c$nd înspre st$nga. Mișcările corespund
fazei de măcinare a hranei. Aceste mișcări rezultă din alternarea unor mișcări diferite ale
unui cap al mandibulei față de celălalt. Unul dintre capete (capul de balans) se deplasează
împreună cu discul articular, înainte, în jos și puțin înăuntru, așez$ndu-se sub tuberculul
articular; are loc în etajul discotemporal. Celălalt cap (capul de masticație) se rotește pe
loc în jurul unui ax vertical, pe fața inferioară a discului; are loc în etajul discomandibular.
Mandibula este dusă de partea opusă a discului care se deplasează, apoi rolul
capetelor se inversează.
Mușchii motori sunt: pterigoidian medial și pterigoidian lateral.
Mișcările de intruzie-extruzie
Sunt mișcări care se produc la nivelul alveolelor dentare cu ajutorul articulației
temporomandibulare.
Intruzia rezultă din contracția suplimentară a mușchilor ridicători ai mandibulei,
c$nd arcadele dentare sunt în contact; rezultatul este pătrunderea mai ad$nc a dinților în
alveole.
Extruzia se realizează prin relaxarea mușchilor ridicători, iar dinții revin la poziția
inițială.
3. Articulațiile capului cu coloana vertebrală
3.1. Elemente descriptive
Articularea capului cu coloana vertebrală se face prin două articulații: una
superioară, între atlas și occipital și alta inferioară, între atlas și axis.
3.1.1. Articulația atlanto-occipitală
Atlasul este unit cu occipitalul prin două articulații condiliene și prin două membrane
atlanto-occipitale.
Suprafețele articulare sunt reprezentate de condilii occipitalului și de cavitățile
articulare ale atlasului și sunt acoperite de cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt:
Capsula articulară. Stratul fibros se inseră pe periferia condililor occipitali și pe marginile
cavităților articulare superioare ale atlasului. Sinoviala tapetează suprafața interioară a
stratului fibros.
Membrana atlanto-occipitală anterioară se inseră, în sus, pe partea anterioară a găurii occipitale,
iar în jos pe marginea superioară a arcului anterior al atlasului.
Membrana atlanto-occipitală posterioară se inseră în jos pe marginea superioară a arcului
posterior al atlasului, iar în sus pe partea posterioară a găurii occipitale.
3.1.2. Articulația atlanto-axoidiană
Atlasul se articulează cu axisul prin două articulații atlanto-axoidiene laterale și o
articulație atlanto-axoidiană mediană.
Articulațiile atlanto-axoidiene laterale
Sunt articulații plane:
Suprafețele articulare sunt reprezentate de fața inferioară a maselor laterale ale atlasului și
de procesele articulare superioare ale axisului. Suprafețele articulare sunt acoperite de
cartilaj hialin, mai gros în partea centrală.
Mijloacele de unire sunt:
capsula articulară;
membrana atlanto-axoidiană anterioară, care se întinde de la marginea inferioară
a arcului anterior al atlasului p$nă la fața anterioară a corpului axisului;
membrana atlanto-axoidiană posterioară, care se întinde între arcul posterior
al atlasului și arcul axisului.
Articulația atlanto-axoidiană mediană
Este o articulație trohoidă.
Suprafețele articulare sunt reprezentate de:
inelul atlantoidian format de arcul anterior al atlasului, prevăzut cu o fețișoară
articulară pe fața posterioară și de ligamentul transvers al atlasului. De pe
marginile ligamentului transvers se desprind două fascicule: unul ascendent,
care se inseră pe șanțul bazilar al occipitalului și altul descendent, care se inseră
pe fața posterioară a corpului axisului. Ligamentul transvers împreună cu cele
două fascicule formează ligamentul cruciform;
dintele axisului prezintă o fețișoară articulară anterioară și alta posterioară;
Mijloacele de unire sunt reprezentate de:
ligamentul apical al dintelui, care se întinde între partea anterioară a găurii
occipitale și v$rful dintelui axisului;
ligamentele alare cu direcție oblic ascendentă, se inseră pe laturile dintelui axisului
și pe fața medială a condililor occipitali;
membrana tectoria, care acoperă întregul aparat ligamentar precedent și se întinde
între occipital și axis.
3.2. Biomecanica articulațiilor capului cu coloana vertebrală
Capul prezintă o mare mobilitate amplificată de participarea vertebrelor subiacente,
p$nă la o răsucire de 750.
%n cele două articulații ale capului cu coloana vertebrală se produc următoarele
mișcări: flexiune-extensiune, înclinație laterală și rotație.
1. Flexiunea-extensiunea sunt mișcări care se produc în articulația atlanto-occipitală.
axul mișcării este transversal și trece prin centrul condililor occipitali;
capul acționează pe coloana cervicală ca o p$rghie de ordinul I, în care punctul
de sprijin este plasat între forța musculară, reprezentată de mușchii cefei, și
rezistență, reprezentată de greutatea capului;
amplitudinea mișcărilor:
flexiunea 200; cu participarea articulațiilor subiacente, 700;
extensiunea 300; cu participarea articulațiilor subiacente, 600. Flexiunea este
limitată de formațiunile ligamentare posterioare, iar extensiunea de formațiunile
ligamentare anterioare.
mușchii motori sunt:
flexori: lungul capului, dreptul anterior al capului, sternocleidomastoidian;
extensori: marele drept posterior al capului, oblic superior al capului, splenius.
2. %nclinația laterală se execută în articulația atlanto-occipitală.
axul mișcării este sagital și trece prin fiecare condil occipital;
amplitudinea mișcării este de 150; cu ajutorul articulațiilor subiacente este de
300;
mușchii motori sunt: sternocleidomastoidian, trapez, splenius, drept lateral al
g$tului, în contracția unilaterală.
3. Rotația se produce în articulația atlanto-axoidiană.
axul mișcări este vertical și trece prin dintele axisului. %n jurul dintelui axisului,
inelul osteofibros al atlasului execută mișcări de rotație; atlasul este solidar cu
capul. %n articulațiile atlantoaxoidiene laterale fețișoarele atlasului alunecă pe
cele ale axisului;
amplitudinea mișcării este de 300;
mușchii motori sunt: oblic inferior al capului, marele drept posterior al capului,
sternocleidomastoidian, splenius, trapez.
4. Articulațiile coloanei vertebrale
4.1. Elemente descriptive
4.1.1. Articulațiile vertebrelor adevărate
A. Articulațiile corpurilor vertebrale sunt simfize.
Suprafețe articulare sunt reprezentate de fețele superioare și inferioare ale corpurilor
vertebrale.
Mijloacele de unire sunt: discurile intervertebrale și ligamentele longitudinale,
anterior și posterior.
1. Discurile intervertebrale sunt fibrocartilaje de forma unor lentile biconvexe așezate
între corpurile vertebrale. Ele aderă de ligamentele vertebrale longitudinale. %nălțimea
discurilor intervertebrale este de 3 mm. în regiunea cervicală, 5 mm. în regiunea toracică
și 9 mm. în regiunea lombară. %n regiunile cervicală și lombară discurile intervertebrale
sunt mai înalte în partea anterioară; în regiunea toracică sunt mai înalte în partea
posterioară.
La bătr$ni, prin deshidratare, discurile se reduc, ceea ce explică scăderea globală a
înălțimii trunchiului.
Un disc intervertebral are două porțiuni:
porțiunea periferică sau inelul fibros, care asigură stabilitatea coloanei vertebrale,
protejează măduva spinării față de mișcările exagerate și se opune îndepărtării corpurilor
vertebrale în timpul mișcărilor;
porțiunea centrală sau nucleul pulpos este elastică. Poate fi comparată cu o pernuță cu
lichid care își poate schimba forma fără a-și modifica volumul.
Discurile intervertebrale sunt ìcentrele și organele mișcărilor ce se petrec în fiecare
articulație vertebro-vertebralăî. Nucleul pulpos se deplasează întotdeauna în direcție
opusă aceleia pe care o ia coloana.
2. Ligamentul vertebral longitudinal anterior este o panglică fibro-conjunctivă așezată
pe fața anterioară a coloanei vertebrale. Aderă intim de corpurile vertebrale și mai slab
de discurile intervertebrale. Se întinde de la porțiunea bazilară a occipitalului p$nă la
vertebra sacrală a II-a. Are rol frenator al mișcărilor de extensiune ale coloanei.
3. Ligamentul vertebral longitudinal posterior este o panglică fibro-conjunctivă aplicată
pe fața posterioară a corpurilor vertebrale, în interiorul canalului rahidian. Se întinde de
la porțiunea bazilară a occipitalului p$nă la baza coccigelui. Ligamentul este mai larg la
nivelul discurilor intervertebrale.
B. Articulațiile proceselor articulare sunt articulații sinoviale. Cele din regiunea
cervicală și toracică sunt articulații plane, iar cele din regiunea lombară sunt trohoide.
Suprafațele articulare sunt acoperite de un strat subțire de cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă fibroasă inserată la periferia
suprafețelor articulare; este căptușită de sinovială.
C. Unirea lamelor vertebrale se realizează prin ligamentele galbene, care închid
posterior canalul vertebral. Sunt formate din fibre elastice anastomozate între ele.
D. Unirea proceselor spinoase se realizează prin:
ligamentele interspinoase, care unesc două procese spinoase vecine;
ligamentul supraspinos, care unește v$rful tuturor proceselor spinoase. La
nivelul regiunii cervicale are dezvoltare maximă și se numește ligamentul
nuchal.
E. Unirea proceselor transversare se realizează prin ligamentele intertransversare.
4.1.2. Articulațiile vertebrelor false
A. Articulația lombosacrată unește sacrul cu vertebra lombară a V-a. Unirea se face
după tipul articulațiilor vertebrelor adevărate.
B. Articulația sacro-coccigiană este o simfiză.
Suprafețele articulare sunt eliptice, cu axul mare transversal.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de un ligament interosos și de mai multe
ligamente periferice.
Această articulație permite mobilizarea pasivă înapoi a v$rfului coccigelui în timpul
nașterii.
4.2. Biomecanica coloanei vertebrale
Mișcările coloanei vertebrale sunt: flexiunea, extensiunea, înclinația laterală,
circumducția și rotația.
Fiecare articulație intrevertebrală are mișcări proprii reduse. Mișcările coloanei
vertebrale în întregime sunt foarte întinse, ele fiind rezultanta mișcărilor ei parțiale.
La nivelul coloanei vertebrale se produc două mișcări fundamentale:
mișcarea de înclinație (flexiunea, extensiunea, înclinația laterală), care se execută în jurul
unui număr infinit de axe:
orizontale și transversale, pentru flexiune și extensiune;
orizontale și sagitale, pentru înclinația laterală.
mișcarea de rotație, care se execută în jurul axului longitudinal ce trece prin
centrul discurilor intervertebrale.
1. Flexiunea este mișcarea de înclinare înainte. Discurile intervertebrale sunt apăsate
anterior și se înalță posterior. Ligamentul vertebral longitudinal anterior este relaxat,
celelalte ligamente fiind întinse.
2. Extensiunea este mișcarea de înclinare înapoi. Discurile intervertebrale sunt turtite
posterior și se înalță anterior. Ligamentul longitudinal anterior este întins, celelalte sunt
relaxate.
%n mișcările de flexiune-extensiune au un rol important ligamentele galbene, care
unesc lamele arcului vertebral:
prin elasticitatea lor contribuie la readucerea coloanei în poziția ei normală,
după ce a fost flectată;
împiedică flexiunea exagerată sau bruscă a coloanei vertebrale;
contribuie la menținerea în poziție verticală a coloanei vertebrale.
3. %nclinarea laterală în partea dreaptă sau st$ngă. Discul intervertebral se turtește
în aceeași parte și se înalță în partea opusă.
%n executarea mișcărilor precedente, coloana vertebrală îndeplinește rolul unei p$rghii
de gradul III, în care:
rezistența se află la extremitatea ei superioară;
sprijinul se află la nivelul articulațiilor sacro-iliace;
forța este reprezentată de mușchii coloanei vertebrale.
4. Circumducția este mișcarea rezultată din executarea alternativă a mișcărilor
precedente.
5. Rotația se execută spre partea dreaptă sau spre st$nga în jurul unui ax vertical
care trece prin centrul discurilor intervertebrale.
Mobilitatea coloanei vertebrale diferă în raport cu regiunea considerată:
este maximă în regiunea cervicală;
este mai mică în regiunea lombară;
este mult mai redusă în regiunea toracică din cauza discurilor intervertebrale
de dimensiuni reduse și suprapunerii accentuate a lamelor arcului vertebral și
a proceselor articulare.
La nivelul regiunilor coloanei vertebrale se produc următoarele mișcări:
în regiunea cervicală sunt posibile toate mișcările datorită următoarelor:
discurile intervertebrale sunt mari;
fețișoarele proceselor articulare sunt plane și descendente în jos și înapoi;
în regiunea toracică se produc mai ales mișcări de înclinație laterală, dar sunt
posibile și celelalte mișcări. Mișcările coloanei toracice sunt limitate de prezența
coastelor;
în regiunea lombară au amplitudine mare mișcările de flexiune-extensiune,
datorită:
discului intervertebral relativ înalt;
dispoziției suprafețelor articulare ale proceselor articulare.
%ntreaga coloană vertebrală este mobilă pe sacru, în articulația lombo-sacrată. Aici
sunt posibile toate mișcările.
Mișcările coloanei vertebrale depind de:
felul articulațiilor proceselor articulare. Rolul primordial în direcționarea
mișcărilor îl au articulațiile proceselor articulare, care au fost comparate cu
niște ìșine conducătoareî;
grosimea discului intervertebral, și anume:
cu c$t discul este mai înalt, cu at$t mișcarea este mai accentuată;
raportul dintre înălțimea discului și cea a corpului vertebral este de 2:5 cervical,
1:5 toracal, 1:3 lombar.
Mușchii motori ai coloanei vertebrale sunt următorii:
Flexori: lungul g$tului, scaleni, sternocleidomastoidian, iliopsoas, dreptul abdominal,
oblicul extern și oblicul intern.
Extensori: erector spinae, semispinalul, interspinoși, splenius.
%nclinare laterală: trapez, ridicător al scapulei, splenius, sternocleidomastoidian,
lungul g$tului, pătratul lombelor, intertransversari.
Rotatori:
de aceeași parte: oblic intern, splenius, complexul mic;
de partea opusă: oblic extern, semispinal, sternocleidomastoidian, ilipsoas,
ridicător al scapulei.
5. Articulațiile toracelui
5.1. Elemente descriptive
Articulațiile toracelui, după situația lor, se împart în două grupe: grupul posterior
și grupul anterior.
Grupul posterior este reprezentat de următoarele articulații:
articulațiile costo-vertebrale (capetelor coastelor);
articulațiile costotransversare;
Grupul anterior este format din:
articulațiile condrosternale;
articulațiile intercondrale;
articulațiile costocondrale;
articulațiile pieselor sternale.
5.1.1. Articulațiile capetelor coastelor
Sunt articulații sinoviale plane.
Suprafețele articulare sunt reprezentate de:
capul unei coaste;
cavitate formată din fețișoarele costale a două vertebre toracice alăturate.
Suprafețele articulare sunt acoperite de fibrocartilaj.
Mijloacele de unire sunt:
capsulă articulară;
ligamentul costo-transversar, inserat pe fața posterioară a coastei și pe procesul
transversar corespunzător;
ligamentul costo-transversar superior inserat pe colul coastei și pe procesul
transversar suprajacent;
ligamentul costotransversar lateral întins între fața posterioară a colului coastei
și baza procesului transversar suprajacent;
ligamentul lombosacrat inserat pe colul coastei a XII-a și pe corpurile primelor
două vertebre lombare.
5.1.2. Articulațiile costotranversare
Sunt articulații sinoviale plane.
Suprafețele articulare sunt reprezentate de:
tuberculul coastei, puțin convex;
fețișoara articulară transversocostală de pe fața anterioară a procesului transversar,
puțin concavă.
Suprafețele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de:
capsula articulară
ligamentul costotransversar, inserat pe fața posteruioară a coastei și pe procesul
transversar corespunzător;
ligamentul costotransversar superior inserat pe colul coastei și pe procesul
transversar suprajacent;
ligamentul costotranversar lateral întins între fața posterioară a colului coastei și
baza procesului transversar suprajacent;
ligamentul lombosacral inserat pe colul coastei a XII-a și pe corpurile primelor
două vertebre lombare.
5.1.3. Articulațiile costocondrale
Sunt sincondroze. Extremitatea coastei prezintă o depresiune eliptică în care
pătrunde extremitatea laterală a cartilajului costal. La acest nivel periostul se continuă
cu pericondrul.
5.1.4. Articulațiile condrosternale
Cartilajele coastelor adevărate sunt unite cu marginile sternului prin articulații plane.
Suprafețele articulare
de partea sternului există scobiturile costale;
cartilajele costale prezintă colțuri care pătrund în aceste scobituri.
Mijloacele de unire sunt:
ligamentul sternocostal intraarticular se inseră pe creasta cartilajului costal și pe
fundul scobiturii sternale;
capsula se confundă cu pericondrul care se continuă cu periostul;
ligamentul sternocostal radiat se inseră pe partea anterioară a cartilajului costal și
pe stern (ca un evantai);
ligamentul radiat posterior așezat pe fața posterioară a articulației.
5.1.5. Articulațiile intercondrale
Cartilajele 8, 9 și 10 sunt articulate prin extremitățile lor anterioare form$nd arcurile
costale. Cartilajele 6, 7, 8 și 9 sunt unite și între ele.
5.1.6. Articulațiile sternului
Articulația sternală superioară leagă corpul cu manubriul sternal. %ntre suprafețele
articulare există un fibrocartilaj cu valoare de ligament interosos. Această articulație este
o simfiză.
Articulația sternală inferioară se realizează între corpul sternului și procesul xifoid.
Suprafețele articulare sunt unite printr-un ligament interosos și prin periost.
5.2. Biomecanica toracelui
Articulațiile toracelui pot fi împărțite în două grupuri:
grupul posterior, format din articulațiile:
¸ costovertebrale;
¸ costotransversare;
grupul anterior, format din articulațiile:
¸ condrosternale;
¸ condrocostale;
¸ intercondrale;
articulațiile pieselor sternale (sternală superioară și sternală inferioară).
Mișcările pe care le efectuează în ansamblu articulațiile toracelui sunt foarte
importante în realizarea funcției respiratorii, o dinamică normală a cutiei toracice
permiț$nd realizarea unei funcții respiratorii eficiente.
%n cursul mișcărilor toracice se observă succesiunea ritmică a două momente:
o dilatarea, care corespunde inspirației;
o revenirea, care corespunde expirației.
Mobilitatea toracelui este legată de mișcările coastelor în cele două grupuri de
articulații. Coastele pot efectua două tipuri de mișcări:
de ridicare, care corespunde inspirației;
de cobor$re, care corespunde expirației.
1. Mișcarea de ridicare este asociată cu cea de proiecție înainte, depărtare laterală și
rotația coastelor. Efectul este mărirea unghiului costo-vertebral și creșterea celor trei
diametre ale toracelui.
%n timpul acestei mișcări coastele se comportă ca niște p$rghii de gradul III:
articulația costo-vertebrală reprezintă punctul de sprijin S;
inserția mușchilor pe coaste reprezintă punctul de aplicare a forței F;
extremitatea anterioară a coastei reprezintă rezistența R.
Axul de mișcare al coastelor este oblic dinainte-înapoi și medio-lateral și trece prin
colul coastelor.
%n faza premergătoare inspirației coastele au oblicitatea maximă, extremitatea
posterioară fiind mai ridicată dec$t cea anterioară.
%n timpul inspirației unghiurile dintre cartilaj și coastă și cel dintre cartilaj și stern
devin obtuze. %n articulațiile intercondrale se produc mișcări de alunecare. %n articulația
sternală superioară se produc mișcări reduse înainte și înapoi.
2. Mișcarea de cobor$re corespunde expirației și este un act pasiv. %n expirația
obișnuită cobor$rea coastelor se datorește elasticității elementelor peretelui toracic:
extremitățile anterioare ale coastelor coboară împreună cu cartilajele costale și sternul,
unghiul sternal proemină anterior. Capetele coastelor urcă în articulațiile costovertebrale.
Toate diametrele toracelui se micșorează.
Mușchii care asigură acțiunea completă de ridicare-cobor$re a coastelor se numesc
mușchi respiratori și sunt de două feluri:
inspiratori;
expiratori.
a. Mușchii inspiratori au ca acțiune principală ridicarea coastelor. Ei sunt:
extrinseci, cu o inserție pe oasele înconjurătoare: scaleni, pectoral mare,
sternocleidomastoidian. Ei participă în inspirația forțată sau în stări patologice.
intrinseci: intercostalii externi, diafragma. Participă la respirația obișnuită.
Diafragma este principalul mușchi inspirator. Prin contracția sa mărește cele trei
diametre ale toracelui. %n timpul contracției fibrele mușchiului iau în același timp punct
fix pe coaste, cobor$nd centrul tendinos și punct fix pe centrul tendinos, ridic$nd coastele
și sternul.
La începutul inspirației centrul tendinos este tras în jos, apoi fibrele anterioare și
laterale ale mușchiului se contractă și centrul frenic răm$ne imobilizat într-o poziție joasă
(inspirație completă). %n expirație, prin relaxarea diafragmei, aceasta se boltește și centrul
frenic urcă.
b. Mușchii expiratori au ca acțiune cobor$rea coastelor. Sunt reprezentați de
intercostalii externi, dințați posteroinferiori, drept abdominal, oblici abdominali etc.
6. Articulațiile membrului superior
6.1. Articulațiile centurii scapulare
6.1.1. Elemente descriptive
Articulațiile centurii scapulare sunt următoarele:
articulația sternocalviculară;
articulația acromioclaviculară;
sindesmoza coracoclaviculară;
ligamentele proprii ale scapulei.
6.1.1.1 Articulația sternoclaviculară
Este o articulație în șa.
Suprafețele articulare sunt inegale ca formă și dimensiuni. Ele sunt reprezentate:
de partea toracelui participă manubriul sternal care are o fețișoară articulară
plană și primul cartilaj costal; între cele două elemente se formează un unghi
diedru deschis înafară;
de partea claviculei există două fețișoare articulare, una verticală și alta
orizontală care formează un unghi diedru proeminent;
deoarece între cele două suprafețe articulare nu există o concordanță perfectă,
între ele se găsește un disc articular fibrocartilaginos.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de:
capsula articulară, care se inseră pe marginile suprafețelor articulare;
ligamentul sternoclavicular anterior inserat pe fața anterioară a extremității mediale
a claviculei și pe fața anterioară a manubriului sternal;
ligamentul sternoclavicular posterior inserat pe fețele posterioare ale extremității
mediale a claviculei și manubriului sternal;
ligamentul interclavicular așezat pe fața superioară a articulației și care unește
extremitățile sternale ale claviculelor între ele, precum și cu manubriul sternal;
ligamentul costoclavicular, inserat pe primul cartilaj costal și pe impresiunea
ligamentului costoclavicular a claviculei.
Capsula articulară este căptușită de sinovială.
6.1.1.2. Articulația acromioclaviculară
Este o articulație plană.
Suprafețele articulare sunt:
extremitatea acromială a claviculei prezintă o fețișoară articulară ovală, ușor
convexă.
acromionul prezintă o fețișoară ovală ușor convexă.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de:
capsula articulară, tapetată de sinovială;
ligamentul acromioclavicular;
discul articular dintre suprafețele articulare.
6.1.1.3. Sindesmoza coracoclaviculară
Clavicula este unită cu procesul coracoid prin două ligamente:
ligamentul trapezoid, de formă patrulateră, se inseră pe procesul coracoid al
scapulei și pe fața inferioară a claviculei (linia trapezoidală);
ligamentul conoid (triunghiular), care se inseră pe procesul coracoid și pe fața
inferioară a claviculei (procesul conoidian).
Rolurile ligamentelor coracoclaviculare:
ele fac ca greutatea membrului superior să fie suportată în cea mai mare de
claviculă și mai puțin de acromion;
limitează mișcările dintre scapulă și claviculă.
6.1.1.4. Ligamentele proprii ale scapulei
Se inseră exclusiv pe capsulă. Sunt două:
ligamentul coracoacromial;
ligamentul transvers superior al scapulei care trece ca o punte peste incisura
de pe marginea superioară a scapulei; inferior de ligament trece nervul suprascapular,
iar superior de ligament trece artera suprascapulară.
6.1.2. Biomecanica centurii scapulare
6.1.2.1. Articulația sternoclaviculară
Este o articulație sinovială, în șa.
Această articulație permite claviculei trei feluri de mișcări:
de ridicare-cobor$re;
proiecție înainte, proiecție înapoi;
circumducție.
Mișcarea de ridicare-cobor$re
axul mișcării este antero-posterior și trece prin inserția costală a ligamentului
costoclavicular;
în mișcarea de ridicare, extremitatea laterală a claviculei se ridică, iar cea medială
coboară; este limitată de ligamentul sternoclavicular superior. Se
realizează de mușchiul trapez și ridicător al scapulei;
în mișcarea de cobor$re extremitatea laterală a claviculei coboară, iar cea sternală
este ridicată. Mușchiul motor este subclavicular. Mișcarea este limitată de
ligamentul costoclavicular.
Mișcarea de proiecție înainte și înapoi
axul mișcării este vertical și trece prin extremitatea sternală a claviculei;
în mișcarea de proiecție înainte, extremitatea laterală a claviculei împreună cu
umărul se deplasează înainte, iar cea medială, înapoi. Mușchii motori sunt:
pectoralul mic, dințatul mare, pectoralul mare. Mișcarea este limitată prin
întinderea ligamentului sternoclavicular anterior;
în mișcarea de proiecție înapoi extremitățile claviculei se deplasează în sens
invers ca la proiecția înainte. Mușchii motori sunt romboid și trapez. Mișcarea
este limitată de ligamentul sternoclavicular posterior;
distanța dintre punctele extreme ale acestei mișcări este de 7-10 cm.
Mișcarea de circumducție
provine din succesiunea alternativă a mișcărilor precedente;
execuția mișcării reproduce două conuri imaginare: unul mai mic, cu baza la
nivelul extremității sternale a claviculei și unul mai mare cu baza la nivelul
extremității acromiale a claviculei, v$rfurile conurilor se unesc la nivelul
ligamentului costoclavicular.
6.1.2.2. Articulația acromioclaviculară
%n această articulație se produc mișcări de alunecare. Scapula urmează deplasările
claviculei în articulația sternoclaviculară, dar răm$ne lipită de torace.
6.1.2.3. Articulația coracoclaviculară
Este o sindesmoză. Ligamentele conoid și trapezoid se rup în disjuncțiile claviculare.
6.1.2.4. Articulația scapulotoracică
Nu este o articulație propriu-zisă. Este vorba de o joncțiune scapulo-toracică, în
care omoplatul se sprijină indirect pe torace, prin intermediul claviculei și alunecă datorită
spațiilor intermusculare.
Centura scapulară are un singur punct de sprijin ñ ligamentul costoclavicular. De
aceea basculează liberă la capătul centurii.
Scapula prezintă mișcări proprii de ridicare, cobor$re, alunecare medială și laterală,
rotație.
Mișcarea de rotație se execută în jurul unui ax care trece prin articulația acromioclaviculară.
C$nd unghiul superior se ridică, cel lateral coboară, iar unghiul inferior se
apropie de coloana vertebrală. C$nd unghiul lateral se ridică cel inferior se îndepărtează
de coloana vertebrală. Amplitudinea mișcării este de 450.
Datorită mișcărilor scapulei este posibilă ducerea brațului dincolo de orizontală.
Mușchii motori sunt:
pentru ridicare ñ romboid, ridicător al scapulei, trapez;
pentru cobor$re ñ trapez, latissim;
pentru rotație ñ romboid, ridicător al scapulei.
6.1.2.5. Biomecanica centurii scapulare în totalitate
1. Mișcările de ridicare și cobor$re a umărului:
Axul mișcării este sagital și trece prin inserția costală a ligamentului costoclavicular;
în jurul acestui punct fix, clavicula se ridică, realiz$nd cu orizontala un unghi
de 30-400, sau coboară, realiz$nd cu orizontala un unghi de 8-100.
2. Mișcările de proiecție înainte și înapoi a umărului:
Axul mișcării este vertical și trece prin ligamentul costoclavicular.
3. Circumducția se execută succesiv: ridicare, proiecție înainte, cobor$re, proiecție
înapoi a umărului.
Mișcările scapulei pot fi sistematizate în:
mișcări proprii ale scapulei: ridicare, cobor$re, alunecare medială și laterală,
proiecție înainte și înapoi;
mișcări imprimate de articulațiile vecine. Mișcările limitate ale articulației
acromioclaviculare permit deplasări apreciabile ale scapulei.
Mobilizarea scapulei pe torace are unele consecințe:
brațul poate fi dus în abducție de 1500; pentru ca brațul să ajungă în poziție
verticală, coloana lombară face o curbă concavă spre partea opusă;
dacă omoplatul ar fi fix, proiecția înainte a brațului ar fi posibilă numai p$nă la
600; mișcările scapulei permit o amplitudine de 95-1200;
fără mobilizarea scapulei, abducția ar fi limitată la 720.
6.2. Articulația scapulo-humerală
6.2.1. Elemente descriptive
Articulația scapulohumerală este o articulație sinovială sferoidală.
Suprafațele articulare sunt:
de partea humerusului există capul humeral acoperit de cartilajul hialin;
scapula participă la articulație cu cavitatea glenoidală acoperită de cartilaj hialin.
Cadrul glenoidal realizează concordanța dintre cele două suprafețe articulare. Este
un fibrocartilaj, de formă triunghiulară pe secțiune, așezat la periferia cavității glenoide.
Cadrul glenoidal prezintă trei fețe:
una aderă de periferia cavității glenoidale;
alta externă, continuă colul scapulei;
față internă, care continuă suprafața glenoidală.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de următoarele elemente:
Capsula articulară. Are forma unui manșon și este alcătuită dintr-un strat extern
fibros și altul intern, sinovial. Stratul fibros se inseră la periferia suprafeței glenoidale și
pe colul humerusului.
Inserția glenoidală se face pe fața externă a cadrului glenoidal și pe colul scapulei;
tuberculul supraglenoidian este intracapsular, iar cel infraglenoidian este extracapsular.
Inserția humerală se realizează astfel: în porțiunea superioară se inseră la limită
cartilajului hialin, lăs$nd afară cei doi tuberculi; trece peste șanțul intertubercular; inferior
capsula se inseră pe colul chirurgical. %n partea inferioară unele fibre profunde ale
capsulei fibroase se reflectă și se inseră la limita cartilajului hialin; ele ridică sinoviala și
formează ìfrenula capsulaeî.
Capsula articulară este laxă și puțin rezistentă permiț$nd mișcări ample, dar face
posibilă și producerea frecventă a luxațiilor.
ligamentul coracohumeral se inseră pe procesul coracoid și pe tuberculul mare;
ligamentele glenohumerale ocupă partea anterosuperioară a capsulei. Se inseră
pe cadrul glenoidal și pe colul anatomic al humerusului. Ele limitează extensia,
rotația externă și abducția.
în menținerea suprafețelor articulare în contact, un rol important îl au mușchii
periarticulari (deltoid, subscapular, supraspinal, rotund mic) și presiunea
atmosferică.
Sinoviala se inseră la limita cartilajului hialin. %n partea inferioară prezintă ìfrenula
capsulaeî.
6.2.2. Biomecanica articulației scapulo-humerale
Articulația scapulo-humerală este o articulație cu conducere musculară; are trei axe
de mișcare. Este cea mai mobilă articulație a corpului omenesc.
Abducția-adducția
Axul mișcării este sagital și trece prin partea infero-externă a capului humerusului.
Abducția este mișcarea prin care brațul se îndepărtează de corp. Are două faze:
prima, c$nd brațul ajunge la orizontală; e limitată de tuberculul mare care lovește
partea superioară a cadrului glenoidal. Are amplitudinea de 72°;
a doua fază, care permite abducția brațului p$nă la verticală, dar care se
realizează prin bascularea scapulei.
Mușchii abductori ai brațului sunt: supraspinosul, bicepsul brahial (capul lung),
deltoidul. Primul care intră în acțiune este supraspinosul. Acesta ia punct fix în fosa
supraspinoasă și prin contracție duce tuberculul mare spre cadrul glenoidal, capul
humerusului merg$nd în jos; realizează primele 100 ale abducției. Intervine apoi mușchiul
deltoid, care completează abducția p$nă la 720.
Adducția este mișcarea de apropiere a brațului de corp.
Mușchii adductori ai brațului sunt: pectoralul mare, latissimul, deltoidul (fasciculele
anterioare și posterioare), subscapularul, subspinosul, rotundul mic, coracobrahialul,
rotundul mare, bicepsul brahial (capul scurt).
%n ortostatism, adducția este ajutată și de gravitație și de propria greutate a
membrului superior. Adducția este limitată de lovirea brațului de trunchi.
Proiecția înainte (flexiunea) ñ proiecția înapoi (extensiunea)
Axul mișcării este transversal și trece prin centrul capului humerusului și al cavității
glenoidale. %n jurul acestui ax capul humerusului basculează înapoi (în flexiune) și înainte
(în extensiune). Extremitatea inferioară a humerusului se deplasează în sens invers.
Proiecția înainte
Are amplitudinea de 950-1200. Este limitată de întinderea ligamentului coraco-humeral
și a porțiunii posterioare a capsulei. Mușchii flexori sunt: deltoidul (fascicule
anterioare), pectoralul mare, bicepsul brahial, coracobrahialul.
Proiecția înapoi
Are amplitudinea de 200-300. Este limitată de mușchiul subscapular și de întinderea
porțiunii anterioare a capsulei. Mușchii extensori sunt: deltoidul (fasciculele posterioare),
latissimul, rotundul mare, capul lung al tricepsului brahial.
Rotația înăuntru și înafară
Axul mișcării este vertical și trece prin centrul capului humeral și al capitulului
humeral. Completează pronația și supinația antebrațului.
Rotația înăuntru
Completează pronația antebrațului. Are amplitudinea de 95°. Mușchii rotatori
înăuntru sunt: pectoralul mare, latissimul, rotundul mare, subscapularul, bicepsul brahial
(capul lung).
Rotația înafară
Completează supinația antebrațului. Are amplitudinea de 800. Este limitată de
punerea în tensiune a porțiunii anterioare a capsulei. Mușchii rotatori înafară sunt:
subspinosul, rotundul mic.
Circumducția însumează mișcările precedente. Brațul și întregul membru superior
execută un con cu v$rful la axilă. Capul humeral descrie un cerc în cavitatea glenoidală,
iar extremitatea inferioară a humerusului descrie un cerc mare, în sens invers.
6.3. Articulația cotului
6.3.1. Elemente descriptive
La formarea articulației cotului participă trei oase: humerusul, ulna și radiusul.
Teoretic se descriu trei articulații: humeroulnară, humeroradială și radioulnară proximală.
Din punct de vedere fiziologic trebuie descrise două articulații diferite:
una în raport cu mișcările de pronație și supinație;
una în raport cu mișcările de flexiune-extensiune. Aceasta este formată de
articulația humeroantebrahială compusă din:
articulația humeroulnară, o trohleartroză;
articulația humeroradială, o elipsoidă.
Suprafețele articulare ale articulației humeroantebrahiale:
De partea humerusului există suprafețele articulare ale epifizei distale a
humerusului:
trohleea;
capitulul;
șanțul intermediar.
De partea ulnei există incizura trohleară; radiusul participă prin foseta capului radial.
Trohleea corespunde incizurii trohleare a ulnei, capitulul corespunde fosetei capului
radial, iar șanțului intermediar îi corespunde marginea fosetei radiale.
Suprafețele articulare sunt acoperite cu cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de:
capsula articulară formată dintr-un strat extern fibros și din altul intern, sinovial.
Capsula fibroasă se inseră pe humerus de-a lungul unei linii ce trece înainte,
deasupra fosetei coronoide și a celei radiale; înapoi, la periferia fosei
oleocraniene; cei doi epicondili răm$n în afara capsulei. Inserția pe antebraț pe
antebraț se face astfel: pe radius, împrejurul colului la 5-6 mm. sub capul radial,
iar pe ulnă, pe marginile incizurii trohleare, pe incizura radială, pe olecran
și pe procesul coronoidian; v$rfurile olecranului și procesului coronoidian se
găsesc în interiorul capsulei;
ligamentul colateral ulnar se inseră pe epicondilul medial al humerusului, de
unde radiază spre fața medială a epifizei proximale a ulnei; are două fascicule:
humerocoronoidian și humeroolecranian;
ligamentul colateral radial se desprinde de pe epicondilul lateral al
humerusului și apoi se împarte în două fascicule care trec anterior și posterior
față de capul radiusului și se inseră pe incizura radială a ulnei.
Stratul sinovial tapetează fața profundă a capsulei fibroase. Sinoviala tapetează fosa
coronoidiană și radială form$nd un fund de sac bilobat anterior; pe fața posterioară
tapetează fosa olecraniană form$nd un fund de sac posterior.
6.3.2. Biomecanica cotului
Articulația cotului este o articulație cu conducere osoasă; are un singur ax de mișcare,
fiind posibile două mișcări: flexiunea și extensiunea.
Axul mișcării este transversal și trece prin mijlocul trohleei și al capitulului humeral.
Deoarece acest ax nu este perfect transversal, ci orientat dinafară-înăuntru, dinainte-înapoi
și de sus în jos, în ambele mișcări, brațul și antebrațul nu se comportă ca ramurile unui
compas; în flexiune, antebrațul ajunge puțin medial față de braț, iar în extensiune cele
două segmente formează un unghi deschis în afară.
Flexiunea este mișcarea prin care antebrațul se apropie de braț.
amplitudinea mișcării este de 140-1500;
este limitată de întinderea porțiunii posterioare a capsulei și de mușchiul triceps
brahial;
mușchii flexori sunt: brahialul, bicepsul brahial, brahioradialul, mușchii
epitrohleeni.
Extensiunea (îndepărtarea antebrațului de braț).
amplitudinea mișcării este de 1500;
este limitată de pătrunderea v$rfului olecranului în foseta olecraniană și
întinderea porțiunii anterioare a capsulei;
mușchii extensori sunt: tricepsul brahial, anconeul, mușchii epicondilieni.
Prin contracția mușchilor, antebrațul acționează ca o p$rghie de ordinul I, cu punctul
de sprijin situat la mijloc (axul mișcării).
6.4. Articulațiile radioulnare
Oasele antebrațului, radiusul și ulna, sunt unite între ele la nivelul epifizelor
proximale și distale și la nivelul diafizelor.
6.4.1. Elemente descriptive
Articulația radioulnară proximală
Este o articulație sinovială trohoidă.
Suprafețele articulare sunt reprezentate de:
din partea ulnei, incizura radială a ulnei, completată de ligamentul inelar;
radiusul participă cu jumătatea medială a circumferinței capului.
Suprafețele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt:
capsula articulară este reprezentată de partea laterală a capsulei articulației
cotului, întărită de ligamentul colateral radial;
ligamentul inelar constituie principalul mijloc de unire a oaselor. El pleacă de
la extremitatea anterioară a incizurii radiale, înconjoară capul radial și se fixează
la extremitatea posterioară a incizurii radiale;
ligamentul pătrat este o lamă fibroasă patrulateră, întinsă orizontal de la
marginea inferioară a incizurii radiale, la fața medială a colului radiusului.
Acest ligament este relaxat atunci c$nd antebrațul este în poziție intermediară
și întins c$nd antebrațul este în pronație sau în supinație.
Sinoviala este o dependință a sinovialei cotului.
Articulația radioulnară distală
Este o articulație sinovială trohoidă.
Suprafețele articulare sunt:
ulna prezintă două fețișoare articulare situate pe cap: una laterală și alta pe
partea inferioară a capului. %mpreună, cele două suprafațe formează un unghi
diedru acoperit de cartilaj hialin;
fețișoarele articulare ulnare se articulează cu o cavitate formată din incizura
ulnară a radiusului și de discul articular. Acesta este un fibrocartilaj de formă
triunghiulară, care se fixează prin v$rful său pe scobitura care separă capul
ulnei de procesul stiloid; fața lui superioară vine în raport cu ulna, iar cea
inferioară cu piramidalul.
Mijloacele de unire sunt:
capsula articulară se inseră pe marginile suprafețelor articulare și pe discul articular.
Capsula este întărită de ligamentele radio-ulnare, anterior și posterior;
discul articular are trei roluri: completează suprafețele articulare, le menține în
contact și limitează mișcările de pronație și supinație.
Sinoviala căptușește stratul fibros al capsulei.
Sindesmoza radio-ulnară
Este reprezentată de membrana interosoasă și de coarda oblică.
Membrana interosoasă este o formațiune fibroasă care umple spațiul dintre
cele două diafize ale oaselor antebrațului. Se inseră pe marginile interosoase
ale radiusului și ulnei. %n jos coboară p$nă la articulația radioulnară distală, iar
în sus se termină la c$țiva centimetri sub tuberozitatea radiusului. Rolul acestei
membrane este de a transmite forțele de la extremitatea proximală a ulnei la
cea distală a radiusului.
Coarda oblică este un fascicul fibros oblic, care se inseră pe baza procesului
coronoid al ulnei și pe radius, sub tuberozitatea acestuia.
6.4.2. Biomecanica antebrațului
La nivelul antebrațului se produc mișcările de pronație și supinație indispensabile
prehensiunii. Prin ele fața palmară a m$inii se poate îndrepta în orice direcție.
Definirea mișcărilor
%n poziția ìrepausî a antebrațului, adică lăsat liber pe l$ngă corp, policele este
orientat înainte și fața palmară medial.
Pronația este mișcarea prin care fața palmară este orientată posterior, iar policele
medial.
Supinația este mișcarea inversă prin care fața palmară este orientată anterior și
policele lateral.
C$nd antebrațul este întins orizontal, în pronație fața palmară privește în jos și
policele lateral.
%n poziția de repaus a antebrațului, în pronație extremitatea proximală a radiusului
se rotește pe loc, iar extremitatea distală a lui execută o rotație combinată cu translație.
Raporturile dintre radius și ulnă se schimbă : extremitatea distală a radiusului trece medial
față de ulnă și astfel cele două oase se încrucișează prin diafizele lor. Supinația se
execută invers.
Mișcările de pronație și supinație se produc în mod excepțional în activitatea obișnuită.
%n aceste mișcări ulna este imobilă, singurul os care se mișcă fiind radiusul. Axul mișcării
este oblic și trece prin capul radiusului și al ulnei.
Mișcările de pronație și supinație combinate sunt însoțite de mișcări ale membrului superior
în articulația scapulohumerală.
Axul mișcării trece între cele două oase ale antebrațului și prin mijlocul m$inii.
M$na fiind legată de antebraț îi va urma mișcările, fiind vorba despre un lanț articular.
Pronația este combinată cu rotația internă a brațului, iar supinația cu rotația externă.
%n poziția intermediară membrana interosoasă este întinsă la maximum. %n mișcările
de pronație spațiul interosos nu dispare.
Amplitudinea mișcărilor
în mișcărle pure, cu brațul fixat ñ 1800 (pronație-supinație);
în mișcările combinate: pronația-supinația = 3600, din care 1500 se realizează
prin rotația internă a brațului și 300 prin rotația externă a acestuia.
Limitarea mișcărilor
Pronația este limitată de întinderea ligamentului pătrat și a mușchilor periradiali
și de interpunerea mușchilor flexori profunzi între cele două oase.
Supinația este limitată de întinderea ligamentului pătrat și a coardei oblice, de
interpunerea mușchilor extensori între oase, de înt$lnirea procesului stiloid al
ulnei cu incizura ulnară a radiusului.
Mușchii motori
Mușchii pronatori sunt: rotund pronator, pătrat pronator, flexor radial al
carpului, palmar lung, brahioradial.
Mușchii supinatori sunt: biceps brahial, supinator, brahioradial.
6.5. Articulațiile m$inii
6.5.1. Elemente descriptive
Articulațiile m$ini sunt următoarele:
articulația radiocarpiană;
articulațiile intercarpiene;
articulațiile carpometacarpiene;
articulațiile intermetacarpiene.
6.5.1.1. Articulația radiocarpiană
Este o articulație sinovială elipsoidală. Unește radiusul cu r$ndul proximal al
carpului. Ulna este separată de oasele carpului prin discul articular.
Suprafețele articulare
antebrațul prezintă o cavitate ovalară, cu axul mare orientat transversal, formată din fața
inferioară a epifizei distale a radiusului și fața inferioară a discului articular;
carpul participă la articulație cu o proeminență elipsoidală formată din oasele scafoid,
semilunar și piramidal.
Suprafețele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin.
Mijloace de unire sunt următoarele:
Capsula articulară. Stratul fibros se inseră în sus la periferia suprafeței articulare
radiale și a discului articular, iar în jos pe periferia elipsoidului carpian.
Ligamentele palmare au forma literei ìVî și sunt formate din două fascicule:
ligamentul radiocarpian, care se inseră în sus pe radius și în jos pe oasele semilunar,
piramidal și capitat;
ligamentul ulnocarpian, care se inseră în sus pe discul articular și în jos pe
semilunar, piramidal și capitat.
Ligamentul radiocarpian dorsal, se inseră superior pe radius și inferior pe fața
posterioară a osului piramidal.
Ligamentul colateral radial al carpului se inseră pe v$rful procesului stiloid al
radiusului și pe scafoid.
Ligamentul colateral ulnar al carpului se inseră pe procesul stiloid al ulnei și pe
piramidal și pisiform.
Sinoviala tapetează stratul fibros al capsulei.
6.5.1.2. Articulațiile intercarpiene
Oasele carpului sunt așezate în două r$nduri. %n fiecare r$nd oasele sunt unite între
ele; cele două r$nduri ñ proximal și distal ñ sunt de asemenea articulate între ele.
Articulațiile r$ndului proximal sunt articulații plane. Suprafețele articulare, acoperite
cu cartilaj hialin, se află între scafoid-semilunar și între semilunar-piramidal. Mijloacele
de unire sunt reprezentate de două ligamente interosoase.
Osul pisiform se articulează cu fața anterioară a piramidalului; articulația este plană
și este întărită de două ligamente inserate, pe de o parte pe pisiform și cu cealaltă
extremitate pe baza metacarpianului V și pe osul cu c$rlig.
Articulațiile r$ndului distal. Trapezul, trapezoidul, osul capitat și osul cu c$rlig se
articulează între ele prin articulații plane. Suprafețele articulare sunt acoperite cu cartilaj
hialin. Mijloacele de unire sunt reprezentate de trei ligamente palmare și trei ligamente
dorsale.
6.5.1.3. Articulația mediocarpiană
Suprafețele articulare sunt reprezentate de două cavități glenoide și de doi condili:
r$ndul proximal prezintă medial o cavitate formată de piramidal, semilunar și
fața medială a scafoidului; lateral prezintă un condil format de scafoid;
r$ndul distal prezintă medial un condil format de osul capitat și de osul cu
c$rlig, iar lateral o cavitate formată de trapez și trapezoid.
Linia articulară are forma de S orizontal.
Mijloacele de unire sunt:
capsula articulară;
ligamentul radiat al carpului, așezat pe fața palmară; pornește de pe osul capitat,
de unde pleacă două fascicule divergente, spre scafoid și piramidal;
ligamentul posterior, mai slab dezvoltat.
Sinoviala căptușește stratul fibros al capsulei.
6.5.1.4. Articulațiile carpometacarpiene
Articulația carpometacarpiană a policelui.
Suprafețele articulare sunt reprezentate de fața inferioară a trapezului și de baza
metacarpianului I. Suprafețele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin. Este o articulație
în șa.
Mijlocul de unire este reprezentat de o capsulă fibroasă, tapetată de un strat sinovial.
Articulațiile carpometacarpiene ale degetelor II-V
Sunt articulații plane.
Suprafețele articulare:
metacarpianul II se articulează cu trapezul, trapezoidul și osul capitat;
metacarpianul III se articulează cu osul capitat;
metacarpianul IV se articulează cu osul capitat și cu osul cu c$rlig;
metacarpianul V se articulează cu osul cu c$rlig.
Mijloacele de unire sunt:
capsula articulară, tapetată de sinovială;
ligamentul interosos;
ligamentele carpometacarpiene palmare;
ligamentele carpometacarpiene dorsale.
6.5.1.5. Articulațiile intermetacarpiene
Primul metacarpian este independent. Celelalte metacarpiene sunt unite între ele
astfel:
extremitățile proximale sunt unite între ele prin articulații plane. Mijloacele de
unire sunt reprezentate de trei ligamente palmare, trei ligamente dorsale și trei
ligamente interosoase;
extremitățile distale sunt unite între ele printr-o panglică fibroasă întinsă de la
metacarpianul II la V.
6.5.1.6. Articulațiile degetelor
Articulațiile metacarpofalangiene
Sunt articulații elipsoidale.
Suprafețele articulare sunt:
capetele rotunjite ale metacarpienilor
cavitățile de pe baza falangelor proximale.
Mijloacele de unire sunt:
capsula articulară;
ligamentele palmare;
ligamentele colaterale;
ligamentul metacarpian transversal profund; el împiedică îndepărtarea
metacarpienilor vecini.
Articulațiile interfalangiene
Degetele m$inii prezintă c$te două articulații: proximală și distală. Ambele articulații
sunt trohleene. Policele are o singură articulație .
Suprafețele articulare
suprafața proximală este reprezentată de extremitățile distale ale falangelor I și II;
suprafața distală este reprezentată de extremitățile proximale ale falangelor II și III.
Mijloacele de unire sunt:
capsula articulară, căptușită cu sinovială;
un ligament palmar;
două ligamente colaterale.
6.5.2. Biomecanica articulațiilor m$inii
6.5.2.1. Biomecanica g$tului m$inii
Din complexul osteoarticular al g$tului m$inii fac parte articulațiile: radiocarpiană,
intercarpiene și mediocarpiană. Acest complex osteoarticular permite efectuarea mișcărilor
de flexiune-extensiune, adducție-abducție și circumducție. Amplitudinea acestor mișcări
este o rezultantă a amplitudinilor însumate ale tuturor acestor articulații.
Dintre toate articulațiilerolul cel mai important revine articulațiilor radiocarpiană
și mediocarpiană.
Articulația radiocarpiană
este o elipsoidă;
cavitatea de recepție a antebrațului este formată din fața inferioară a epifizei
distale a radiusului și fața inferioară a discului articular;
din partea carpului este o proeminență elipsoidă formată din lateral spre medial
de: scafoid, semilunar și piramidal.
Articulația medio-carpiană
Unește r$ndul proximal (fără pisiform) cu r$ndul distal al carpului:
r$ndul proximal prezintă:
medial o cavitate glenoidă: piramidal semilunar și fața medială a scafoidului;
lateral un condil format de scafoid.
r$ndul distal prezintă:
medial un condil: osul capitat, osul cu c$rlig;
lateral o cavitate glenoidă: trapez, trapezoid.
Linia articulară are forma de S culcat.
Mișcările se produc simultan în articulațiile m$inii, at$t în articulația radiocarpiană
c$t și în cea mediocarpiană. Sunt mișcări de alunecare, de amplitudine redusă.
Toate aceste mișcări se realizează printr-o deplasare ìîn etajî a segmentelor regiunii:
r$ndul carpian distal se deplasează pe cel proximal, iar acesta alunecă pe antebraț.
Deoarece primul r$nd carpian se găsește între două suprafețe articulare ñ r$ndul
distal și antebraț – el a fost comparat, ca rol mecanic, cu un menisc.
Flexiunea ñ extensiunea
Flexiunea = palma se apropie de fața anterioară a antebrațului.
Extensiunea = dosul m$inii se apropie de fața dorsală a antebrațului.
%n flexiune:
primul r$nd carpian se înclină pe oasele antebrațului. Axul transversal trece
prin osul semilunar;
al doilea r$nd carpian se mișcă pe primul. Axul transversal trece prin osul
capitat;
Flexiunea se produce mai ales în articulația radiocarpiană.
%n extensiune se produc aceleași fenomene, dar în sens contrar.
Extensiunea se produce mai ales în articulația mediocarpiană.
Amplitudinea mișcărilor
de la flexiune maximă la extensiune maximă 1800;
depinde de poziția m$inii față de antebraț și de poziția degetelor:
flexiunea este maximă c$nd m$na este înclinată medial și degetele extinse;
extensiunea este maximă c$nd m$na este în abducție și degetele flectate.
Mișcările de flexiune și extensiune sunt limitate de ligamentele dorsale și palmare
și mai ales de tendoanele mușchilor extensori și flexori ai degetelor.
Mușchii motori
flexori: flexor radial al carpului, palmar lung, flexor ulnar al carpului, flexor
superficial și profund al degetelor, flexor lung al policelui;
extensori: extensor ulnar al carpului, scurt și lung extensor radial al carpului,
extensorul degetelor.
Adducția-abducția
adducția = înclinarea ulnară = marginea ulnară a m$inii se înclină către marginea
respectivă a antebrațului;
abducția = înclinarea radială = marginea radială a m$inii se înclină către
marginea laterală a antebrațului.
Mișcarea se realizează în articulațiile radiocarpiană și mediocarpiană. Axul mișcării
ñ antero-posterior ñ trece prin centrul osului capitat, celelalte oase bascul$nd în jurul
acestui centru.
%n abducție r$ndul proximal al carpienelor se înclină înăuntru: scafoidul ajunge la
mijlocul suprafeței radiale, iar semilunarul trece sub ulnă. Limitarea mișcării este realizată
de ligamentele laterale ulnare.
%n adducție semilunarul se înclină în afară iar scafoidul depășește cu 1 cm. poziția
inițială. Limitarea este dată de ligamentele radiale.
Mișcările însoțitoare sunt:
abducția este însoțită de flexiune și pronație;
adducția este însoțită de extensiune și supinație.
Mușchi motori sunt:
abductori: lung extensor radial al carpului, lung abductor al policelui, flexor
radial al carpului, extensorii policelui;
adductori: extensor ulnar al carpului, flexor superficial al degetelor.
Circumducția rezultă din executarea succesivă a mișcărilor de flexiune, abducție,
extensiune, adducție și invers. Mișcarea reproduce o elipsă, deoarece flexiunea și
extensiunea sunt mai ample dec$t abducția și adducția.
6.5.2.2. Biomecanica articulațiilor metacarpofalangiene
Sunt articulații de tip sinovial.
Suprafețe articulare sunt:
capetele rotunde ale metacarpienilor;
cavități de pe baza falangelor proximale.
Mișcările sunt:
Flexiunea și extensiunea falangelor proximale:
axul transversal trece prin capul metacarpienelor;
în flexiune falanga proximală se înclină pe fața palmară a m$inii, ca în mișcarea
de închidere a pumnului;
în extensiune falanga proximală se îndepărtează de fața palmară a m$inii.
Mușchi motori sunt:
flexori: lombricali și interosoși (palmari și dorsali), flexor superficial și profund
al degetelor, flexor lung și scurt al policelui;
extensori: extensorul degetelor, al degetului mic, indexului și policelui.
%nclinarea marginală. Amplitudinea este de 300 de fiecare parte.
falanga proximală poate fi dusă în sens ulnar (adducție);
falanga proximală poate fi dusă în sens radial (abducție);
axul dorso-palmar trece prin capul metacarpienilor;
mișcarea este posibilă numai cu degetele în extensie.
%ndepărtarea degetelor de axul m$inii (abducție) este realizată de mușchii interosoși
dorsali, iar apropierea degetelor de axul m$inii (adducție)este realizată de mușchii
interosoși palmari.
Circumducția rezultă din executarea succesivă a mișcărilor: flexiune, înclinare ulnară,
extensiune, înclinare radială sau invers.
6.5.3. Biomecanica ultimelor patru degete (II, III, IV, V)
Fără police m$na nu poate executa dec$t mișcări de împingere, de susținere,
prehensiune limitată, toate cu o forță redusă. %n această situație persoana respectivă
prezintă o scădere a capacității funcționale a m$inii cu 60%.
Flexiunea-extensiunea degetelor
Se produc fie simultan, fie izolat, at$t la nivelul articulației interfalangiene I c$t și†II;
axele sunt transversale și trec prin trohleea extremității distale a falangelor I și II;
Mușchii motori sunt:
flexori: flexiunea falangei II pe I este efectuată de mușchiul flexor superficial și
profund al degetelor iar flexiunea falangei distale pe mijlocie este efectuată de
mușchiul flexor profund al degetelor;
extensori: mușchii lombricali, interosoși, palmari și dorsali, mușchiul extensor
al degetelor, al indicelui, al degetului mic, al policelui (lung).
%nclinarea marginală
%n articulațiile interfalangiene sunt posibile înclinări marginale sub 500 prin flexarea
falangei proximale sau 100, prin mișcări ñpasive.
6.5.4. Biomecanica policelui
Spre deosebire de ultimele patru degete, care au posibilități mai reduse de mișcare,
policele poate executa mișcări mai ample și variate. Aceasta se realizează cu participarea
întregii raze externe a m$inii, care se mai numește coloana policelui, și care este formată
din:
falangele policelui;
primul metacarpian;
trapez;
scafoid.
La realizarea mișcărilor participă articulațiile:
interfalangiană a policelui;
metacarpopoliciană;
trapezometacarpiană;
scafotrapeziană;
radioscafoidiană.
Mișcările Ñcoloanei policeluiî sunt:
Flexiune-extensiune
flexiunea = coloana policelui se înclină spre fața palmară a m$inii;
extensiunea = coloana policelui se înclină spre fața dorsală a m$inii;
axul mișcării este oblic înainte și în afară și trece prin baza primului metacarpian;
amplitudinea este de 350-400, la nivelul articulației trapezometacarpiene.
Mușchii motori sunt
flexori: scurt flexor al policelui, scurt abductor al policelui, opozantul policelui,
lung flexor al policelui;
extensori: lung și scurt extensor al policelui.
Abducție-adducție
îndepărtarea (abducția) și apropierea (adducția) primului metacarpian de al
doilea;
axul mișcării este anteroposterior și trece prin centrul trapezului;
amplitudinea este de 350-400;
Mușchii motori sunt
adductori: adductor al policelui;
abductori: lung abductor al policelui.
Circumducția
Se realizează prin efectuarea succesivă a mișcărilor prezentate mai sus.
Opoziție-repoziție
Opoziția este o mișcare combinată și se realizează prin apropierea activă a coloanei
policelui de ultimele patru degete. %n acest fel, m$na omului se transformă într-o veritabilă
pensă de prins obiecte.
axul mișcării este radio-ulnar;
opoziția rezultă din combinația a trei mișcări:
mișcare unghiulară, prin care v$rful policelui descrie un arc de 1200, între
punctul cel mai îndepărtat de axul longitudinal al m$inii și un punct care
depășește în direcție medială această axă;
mișcare concomitentă de rotație de 900 a policelui în jurul axei lui longitudinale;
mișcare de flexie a ultimei falange pe prima și a falangei I pe metacarp.
Pentru realizarea opoziției, policele pleacă din poziția de abducție și extensie
maximă, în care fața lui dorsală este situată pe același plan cu fața dorsală a m$inii. Ajunge
în poziția de adducție și flexiune maximă, în care fața dorsală a policelui ajunge perpendiculară
pe fața dorsală a m$inii.
Mișcarea de opoziție este caracteristică m$inii omului.
Mușchii motori sunt:
Opoziția se realizează prin acțiunea mai multor mușchi:
lung abductor și scurt extensor al policelui, îndepărtează policele la maxim
(poziția de start);
flexorul lung și mai puțin adductorul policelui apropie policele de unul din
cele patru degete;
Cu c$t opoziția se face spre degetul mic, intervine mai intens mușchiul flexor scurt
și mușchiul opozant al policelui.
6.6. Prehensiunea
Se definește ca fiind posibilitatea de care dispune m$na omului de a prinde obiectele
ca într-o pensă.
Prehensiunea presupune existența următoarelor elemente:
două brațe de pensă rigide, care se unesc la unul din capetele lor;
lanț articular, care să permită deschiderea și închiderea pensei, cu brațele întinse
sau în formă de cerc;
un aparat musculotendinos care să mobilizeze brațele pensei în sensul dorit
pentru prehensiune sau deprehensiune;
acoperire tegumentară și de țesuturi moi mobile și suficiente pentru a permite
închiderea și deschiderea pensei.
M$na omului dispune de trei forme de prehensiune.
1. Prehensiunea între două din ultimele patru degete
Brațele pensei sunt reprezentate de două degete alăturate.
Permite o formă simplistă de prehensiune, fără multă forță și nu pentru lungă durată.
%n sport această formă de prehensiune este folosită pentru prinderea suliței.
Mușchii: mai participă flexorul superficial și profund al degetelor, extensorul indicelui,
interosoșii palmari.
2. Prehensiunea dintre ultimele patru degete (împreună sau izolat) și podul palmei.
este posibilă prin acțiunea flexorilor superficial și profund al degetelor,
interosoșilor și lombricalilor, care flexează falangele proximale;
sub acțiunea acestor mușchi degetele se str$ng, se apropie și pot atinge prin
fețele lor palmare podul palmei;
cu această formă de prehensiune m$na are posibilitatea de a agăța, devenind
un fel de c$rlig care poate ține obiecte sau menține corpul în poziția at$rnat.
3. Prehensiunea între police și restul degetelor sau a palmei
este cea mai completă prehensiune și cea mai utilă;
amplitudinea și forța de prehensiune sunt mai mari;
coloana policelui execută mișcarea de opoziție;
al doilea braț al pensei execută o mișcare de flexie a degetelor II-V, m$na
form$nd un cerc care poate apuca obiecte.
Mușchii m$inii se împart în două grupe mari:
mușchi de atitudine: extensorii degetelor, abductorul policelui, opozantul; ei
pun m$na în atitudinea cea mai potrivită pentru executarea unei munci și o
deschid pentru a pregăti prinderea;
mușchi de forță: flexorii degetelor, adductorul policelui, care execută prinderea
propriu-zisă.
6.7. Prinderea
Se face în raport de forma, dimensiunile, volumul și greutatea obiectelor, cu forța și
precizia pe care o pretinde mișcarea.
Există mai multe tipuri de prindere:
1. Prinderea cu m$na întreagă a uneltelor grele. %n sport apare la canotaj, haltere, scrimă
(sabie), gimnastica la aparate. Pentru a mări forța de prindere se pot folosi ambele m$ini
suprapuse (aruncarea ciocanului).
2. Prinderea prin adducția policelui, care se aplică pe marginea externă a indexului
făcut c$rlig. Are forță și precizie relative.
3. Prinderea cu pensa curbă police-index; are precizie, dar fără forță. %n sport apare la
prinderea floretei.
4. Prinderea cu primele trei degete extinse. Are forță și precizie. Exemplu: prinderea
bisturiului.
6.8. Alte funcții ale m$inii
Susținerea se poate face fie cu fața dorsală, fie cu cea palmară, în special cu ultima
care este ușor concavă.
%mpingerea se efectuează cu podul palmei. Fiind acoperită cu țesuturi moi, m$na
nu se strivește. C$nd împingerea trebuie făcută și cu viteză (aruncarea greutății) se folosesc
și ultimele patru degete, care joacă rol de p$rghii.
Lovirea este o formă mai deosebită de împingere, realizată în întreg lanțul articular
și muscular al membrului care execută mișcarea.
Aruncarea ca și lovirea antrenează întreg lanțul muscular al membrului executor.
M$na omului este un mijloc de exprimare sau de întărire a celor spuse. La surdomuți
fiecare literă a alfabetului este înlocuită cu o anumită poziție a m$inii.
Rolul degetelor m$inii:
Policele ñ este cel mai important deget al m$inii. El realizează forma principală a
prehensiunii: pensa dintre police și restul m$inii.
Indexul ñ este degetul adresei. Are forță și este stabilizator principal al prehensiunii.
Dispune de cea mai înaltă formă de sensibilitate. El realizează în cel mai înalt grad formele
obiectelor și dirijează mișcările de creare a acestor forme.
Degetul mijlociu ñ este degetul forței. Este indispensabil prehensiunii obiectelor
grele și a menținerii în poziția at$rnat sau sprijinit.
Inelarul ñ completează degetul III în mișcările de forță. Este dotat cu o formă
deosebită de sensibilitate. Sesizează poziția la distanță a extremităților obiectelor lungi
ținute în m$nă. E degetul care sesizează poziția v$rfului floretei sau a capătului v$slei.
Degetul mic ñ are un rol mai redus. Mărește lungimea pensei digitopalmare, d$nd
prehensiunii o stabilitate mai mare.
7. Articulațiile membrului inferior
7.1. Articulațiile centurii membrului inferior
7.1.1. Elemente descriptive
7.1.1.1. Articulația sacroiliacă
Este o articulație sinovială.
Suprafețele articulare sunt reprezentate de fețele auriculare ale osului coxal și ale
sacrului. Sunt aproape plane la făt și copil și neregulate la adult. Suprafețele articulare
sunt acoperite de cartilaj hialin. Sacrul este împiedicat să cadă în pelvis de baza lui care
este mai voluminoasă și de partea dorsală care este mai lată dec$t cea ventrală.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de:
Capsula articulară, care se inseră la periferia suprafețelor articulare.
Ligamentele sacroiliace ventrale.
Ligamentele sacroiliace dorsale.
Ligamentul sacroiliac interosos, care este principalul mijloc de unire. El umple
spațiul format deasupra și înapoia cavității articulare și unește tuberozitatea
iliacă cu cea sacrată.
Ligamentul iliolombar, care se inseră pe procesele costiforme ale vertebrelor
lombare 4 și 5 și pe creasta iliacă.
7.1.1.2. Simfiza pubiană
Cele două oase coxale sunt unite în partea anterioară prin simfiza pubiană.
Suprafețe articulare. Fiecare os pubian prezintă c$te o fețișoară articulară ovalară,
acoperită de cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de:
Discul interpubian, care este un fibrocartilaj ce umple spațiul dintre cele două
suprafețe articulare.
Ligamentul pubian superior, care se întinde de la un tubercul pubian la celălalt.
Ligamentul pubian arcuat, semilunar cu concavitatea în jos, este așezat imediat
sub simfiza pubiană.
7.1.1.3. Ligamentele sacroischiadice
Sunt în număr de două.
Ligamentul sacrotuberal. Are formă triunghiulară, cu baza pe sacru și v$rful pe
tuberozitatea ischiadică. Superior se inseră pe spinele iliace posterioare, pe marginile
sacrului și coccigelui. %n jos se inseră pe fața medială a tuberozității ischiadice.
Ligamentul sacrospinos se inseră prin bază pe marginile laterale ale sacrului și
coccigelui, iar prin v$rf pe spina ischiadică.
Ligamentele sacroischiadice completează peretele lateral al pelvisului osos.
7.1.2. Biomecanica bazinului
Principalul rol al bazinului este cel static, exist$nd și situații c$nd are rol dinamic.
7.1.2.1. Rolul bazinului în statică
Suprafețe articulare ale articulației sacroiliace sunt reprezentate de fețele auriculare
ale coxalului și sacrului. La adult, aceste suprafețe sunt neregulate, contribuind la
mai buna solidarizare a oaselor bazinului; mișcările sunt reduse la minimum asigur$nd
stabilitatea pelvisului.
Cele două suprafețe articulare se angrenează între ele datorită formei de Ñpanăî a
sacrului. Acesta are baza mai voluminoasă, ceea ce împiedică deplasarea lui în jos. Partea
dorsală a sacrului e mai lată dec$t cea ventrală și nu permite căderea sacrului spre pelvis.
Sacrul transmite în mod elastic greutatea părții superioare a corpului asupra
bazinului și apoi membrelor inferioare.
Forțele de greutate se transmit prin coloana vertebrală direct sacrului, apoi
articulațiilor sacroiliace, coxalelor, articulațiilor coxofemurale și apoi extremităților
superioare ale femurului.
La nivelul sacrului, forțele de presiune se descompun în forțe care acționează longitudinal,
transversal și oblic. O parte din presiuni sunt absorbite de parcurs, altă parte
este transmisă membrelor inferioare.
7.1.2.2. Rolul dinamic al bazinului
%n timpul locomoției, bazinul se comportă ca un sistem rigid. Dar la nivelul
articulațiilor sacro-iliace se produc mișcări reduse, mai accentuate la copii și tineri. Aceste
mișcări sunt: nutația și contranutația.
Axul ambelor mișcări este transversal și trec prin porțiunea superioară a sacrului și
prin ligamentele scaroiliace dorsale.
%n nutație baza sacrului se apleacă înainte și în jos, iar v$rful lui înapoi și în sus.
Str$mtoarea superioară a bazinului se micșorează, dar se mărește cea inferioară. Un
exemplu de nutație ni-l oferă susținerea unei greutăți pe umeri. Greutatea se transmite
prin intermediul coloanei vertebrale spre baza sacrului și aceasta este împinsă înainte.
La trecerea din clinostatism în ortostatism sacrul coboară cu c$țiva milimetri.
%n contranutație, baza sacrului se îndreaptă înapoi și în sus, iar v$rful lui în jos și
înainte. Str$mtoarea superioară se mărește, iar cea inferioară se micșorează. Un exemplu
de contranutație este în cazul repausului unei persoane pe regiunea lombară, sprijinit de
o bancă transversală. Baza sacrului este dusă înapoi, deoarece greutatea trunchiului apasă
asupra bazei sacrului prin intermediul coloanei vertebrale; în același timp membrele
inferioare deplasează coxalele înainte.
Mișcarea de contranutație e importantă în naștere. Deși str$mtoarea inferioară se
micșorează, fătul poate trece deoarece capul acestuia împinge înapoi coccigele în articulația
sacrococcigiană.
%n timpul sarcinii, sub influențe hormonale se produce o relaxare capsuloligamentară,
care duce la creșterea mobilității articulațiilor bazinului.
7.1.3. Articulația șoldului sau coxofemurală
7.1.3.1. Elemente descriptive
Articulația coxofemurală este o articulație sferoidală cu trei axe de mișcare.
Suprafețele articulare sunt:
capul femural, reprezent$nd două treimi dintr-o sferă;
acetabulul, de pe fața laterală a coxalului, prezintă suprafața articulară semilunară
și fosa acetabulului, nearticulară. Suprafețele articulare sunt acoperite de
cartilaj hialin.
labrul sau cadrul acetabular este un fibrocartilaj situat la periferia acetabulului
și are rolul de a-i mări ad$ncimea. Pe secțiune are formă triunghiulară: baza se
inseră pe spr$nceana acetabulară, fața externă este în raport cu capsula articulară,
fața internă vine în raport cu capul femural. %n dreptul incizurii
acetabulului, labrul trece peste acesta și poartă denumirea de ligamentul
transvers al acetabulului.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de:
Capsula articulară. Inserția pe osul coxal se face pe fața externă a labrului acetabular
și pe periferia spr$ncenei acetabulare. Pe femur, inserția capsulei se face în felul următor:
înainte, la limita laterală a colului, pe linia intertrohanterică; înapoi, pe fața posterioară a
colului, la unirea treimii laterale cu cele două treimi mediale ale colului; în sus și jos, pe
liniile care unesc inserția anterioară cu cea posterioară. O parte din fibrele profunde ale
capsulei se reflectă pe col p$nă la nivelul suprafeței articulare a capului. Aceste fibre
ridică sinoviala form$nd niște plice numite ìfrenula capsulaeî. Capsula articulară este
foarte rezistentă. Este formată din fibre longitudinale superficiale și din fibre profunde
circulare. Fibrele profunde se condensează și formează zona orbiculară, care susține colul
femural.
Ligamentul iliofemural este cel mai puternic ligament al articulației. Este așezat pe
fața anterioară a articulației. V$rful lui se inseră pe spina iliacă anteroinferioară, iar baza
pe linia intertrohanterică. Are două fascicule:
unul lateral, oblic, numit iliopretrohanterian;
altul medial, vertical, numit iliopretrohantinian.
Ligamentul pubofemural este așezat pe fața anterioară a articulației. Se inseră pe
eminența iliopubiană, pe creasta pectineală și pe ramura superioară a pubelui, pe de o
parte și pe trohanterul mic, pe de altă parte.
Ligamentul ischiofemural este situat pe fața posterioară a articulației. Pe coxal, se inseră
pe ischion, înapoia și dedesubtul acetabulului; pe femur se inseră pe trohanterul mare; o
parte din fibre se continuă cu zona orbiculară.
Ligamentul capului femural se inseră în foseta capului femural și pe ligamentul transvers
al acetabulului și în fosa acetabulului. Are trei roluri: conține vase nutritive pentru capul
femural, fiind învelit în sinovială, mărește suprafața acesteia, prin mișcările lui contribuie
la răsp$ndirea sinoviei pe suprafețele articulare.
Stratul sinovial tapetează fața profundă a stratului fibros al capsulei.
%n menținerea în contact a suprafețelor articulare, un rol important îl are presiunea
atmosferică.
7.1.3.2. Biomecanica articulației coxofemurale
Articulația coxofemurală este o articulație sinovială sferoidală cu trei axe de mișcare.
Ea permite efectuarea următoarelor mișcări.
Flexiune ñ extensiune
Axul mișcării. Dacă mișcările ar fi pure axul mișcării ar fi transversal și are trece prin
v$rful trohanterului mare și prin foseta ligamentului rotund. Deoarece flexiunea este
însoțită de rotație înafară, axul de mișcare trece prin centrul acetabulului.
Flexiunea este mișcarea prin care coapsa se apropie de peretele anterior al
abdomenului.
Extensiunea este mișcarea prin care coapsa se îndepărtează de peretele anterior al
abdomenului.
Amplitudinea de mișcare
Flexiunea:
cu genunchiul întins ñ 90°;
cu genunchiul flectat ñ 120°;
este limitată de punerea în tensiune a mușchilor posteriori ai coapsei.
Extensiunea:
este de 30°;
este limitată de întinderea porțiunii anterioare a capsulei și de ligamentul
iliofemural;
hiperextensia (balet, patinaj) e posibilă prin flexiunea șoldului de partea opusă
și prin aplecarea înainte a trunchiului.
Mușchii motori sunt:
mușchi flexori: iliopsoas, drept femural, croitor, tensor al fasciei lata; p$nă la
orizontală mai intervin mușchii adductor lung și scurt, gracilis, iar de la
orizontală în sus, mușchiul gluteu mijlociu (fasciculul anterior);
mușchii extensori: gluteu mare, gluteu mijlociu, adductor mare,
semimembranos, semitendinos, biceps femural, pătrat femural.
Abducție ñ adducție
Axul mișcării este sagital și trece prin centrul capului femural.
Abducția este mișcarea prin care coapsa se îndepărtează de planul mediosagital.
Adducția este mișcarea prin care coapsa se apropie de planul mediosagital.
Amplitudinea de mișcare
Abducția:
cu coapsele extinse – 60°; între cele două coapse se formează un unghi de 120°;
cu coapsele în flexiune ñ 70°; între cele două coapse se formează un unghi de
140°;
este limitată de ligamentele iliopretrohanterian și pubofemural.
Adducția
este de 30°;
este limitată de înt$lnirea coapselor; c$nd coapsele se încrucișează este limitată
de întinderea ligamentelor iliopretrohantinian și de ligamentul capului femural.
Adducția este mai puternică dec$t abducția.
Mușchii motori sunt:
abductori: tensor al fasciei lata, gluteu mijlociu, piriform, croitor;
adductori: adductori mare, lung și scurt, iliopsoas, gracilis, pectineu.
Amplitudinea abducției poate fi mărită prin mișcări de compensare ale bazinului și
coloanei lombare. %n mișcarea de Ñsfoară lateralăî, abducția reală a coapselor este de 700
de fiecare parte, dar mișcarea devine posibilă datorită înclinării în față a bazinului și a
unei lordoze accentuate, ceea ce face ca abducția să se transforme în flexiune.
Circumducția
Rezultă din executarea succesivă a mișcărilor precedente. Capul femural se
înv$rtește în acetabul, epifiza inferioară a femurului descrie un cerc, iar diafiza un con cu
v$rful la nivelul articulației șoldului.
Rotație internă – rotație externă
Axul mișcării este vertical și trece prin capul femural.
Amplitudinea
rotația externă – 15°;
rotația internă – 35°;
c$nd coapsa este în flexie și abducție, totalul amplitudinilor este de 1000.
Mușchii motori sunt:
rotatori externi: gluteu mijlociu, gluteu mare, gemeni, piriform, obturator extern,
obturator intern, croitor, pectineu. Rotația externă este limitată de
ligamentul iliopretrohanterian și ligamentul rotund.
rotatori interni: gluteu mijlociu, gluteu mic, semimembranos, semitendinos.
Rotația internă este limitată de ligamentul ilioprotrehantinian și ischiofemural.
7.2. Articulația genunchiului
7.2.1. Elemente descriptive
Articulația genunchiului este cea mai mare articulație a corpului. Este o articulație
condiliană.
Suprafețele articulare aparțin epifizei inferioare a femurului, epifizei superioare a
tibiei și patelei. Ele sunt:
cei doi condili femurali; condilul medial este mai voluminos și coboară mai
mult dec$t cel lateral;
fața posterioară a patelei;
fața articulară superioară a platoului tibiei, care prezintă două fose articulare
separate prin eminența intercondiliană. Fețele articulare sunt acoperite de
cartilaj hialin (6-7 mm. grosime), care fiind elastic are rolul de a atenua presiunile
și traumatismele produse de mișcările ce se efectuează în mers, fugă și sărituri.
Deoarece între suprafețe articulare ale femurului și tibiei nu este o concordanță
perfectă, între ele există două fibrocartilaje semilunare, numite meniscuri intraarticulare.
Meniscurile intraarticulare sunt în număr de două: lateral și medial. Pe secțiune
verticală prezintă:
două fețe: superioară, care corespunde condilului femurului și alta inferioară
aplicată pe fosa articulară a tibiei;
bază, care corespunde capsulei articulare;
circumferință medială orientată spre centrul articulației;
două extremități numite coarne: anterior și posterior, prin care se inseră pe
platoul tibiei.
Meniscul lateral are forma unui cerc aproape complet. Se inseră prin cele două coarne
la nivelul eminenței intercondiliene.
Meniscul medial are forma unei semilune. Se inseră astfel: cornul anterior pe
marginea anterioară a platoului tibiei, iar cornul posterior pe aria intercondiliană
posterioară.
Mijloacele de unire sunt:
Capsula articulară, care unește femurul, tibia și patela. %n partea anterioară se inseră
pe marginile patelei. Inserția pe femur se face deasupra feței patelare, trece pe sub cei
doi epicondili, iar posterior se confundă cu ligamentele încrucișate. Pe tibie se inseră la
2-5 mm. sub cartilajul articular. Capsula articulară aderă de baza meniscurilor, fiind
împărțită în două porțiuni: suprameniscală și submeniscală.
Ligamentul patelei se inseră pe v$rful patelei și pe tuberozitatea tibiei. Este tendonul
terminal al mușchiului cvadriceps femural.
Ligamentele posterioare sunt: ligamentul popliteu oblic și ligamentul arcuat.
Ligamentul colateral fibular, care se inseră pe epicondilul lateral al femurului și pe
capul fibulei.
Ligamentul colateral tibial, care se inseră pe epicondilul medial al femurului și pe fața
medială a tibiei.
Ligamentele încrucișate sunt în număr de două și se găsesc în fosa intercondiliană.
După inserția lor pe tibie, se numesc anterior și posterior.
Ligamentul încrucișat anterior se inseră pe fața intercondiliană a condilului lateral al
femurului și pe aria intercondiliană anterioară a tibiei.
Ligamentul încrucișat posterior se inseră pe fața intercondiliană a condilului medial al
femurului și pe aria intercondiliană posterioară a tibiei.
Sinoviala căptușește stratul fibros al capsulei. Ea este întreruptă la nivelul
meniscurilor, exist$nd două sinoviale: una suprameniscală și alta inframensicală.
7.2.2. Biomecanica articulației genunchiului
Articulația genunchiului este o articulație sinovială condiliană, uniaxială. %n această
articulație se produc următoarele mișcări principale:
1. Flexiunea. Este mișcarea prin care gamba se apropie de fața posterioară a coapsei.
Se produce în articulația femuromeniscală.
Axul mișcării este transversal și trece prin condilii femurului.
%n flexiunea genunchiului trebuie luate în considerare trei eventualități: deplasarea
tibiei pe femur, deplasarea femurului pe tibie și deplasarea simultană a ambelor oase.
Dacă se admite deplasarea femurului pe tibie, se constată că flexiunea implică la
început o mișcare redusă de înv$rtire urmată de o mișcare mai amplă de alunecare
datorită:
disproporției dintre suprafața condiliană femurală și cavitatea articulară a tibiei,
care este mai scurtă;
formei spiroide a condililor femurului, care în partea anterioară prezintă o rază
de curbură de 45 mm., iar posterior de 16-17 mm.
Aceste fenomene au fost descrise de frații Weber. Ei au pornit de la poziția de repaus
în extensiune și au fixat două repere osoase simetrice: superior pe condilul femurului și
inferior pe condilul tibiei. %n momentul în care începe flexiunea, cele două repere își
pierd simetria. %n flexiune, 70° sunt mișcare pură, de la 70° în sus, flexiunea se combină
cu rotația internă a gambei, considerată mișcare terminală.
Amplitudinea mișcării este de 130°.
Flexiunea este limitată de întinderea maximă a mușchiului cvadriceps femural și
de înt$lnirea gambei cu coapsa. %n flexiune, ligamentul colateral fibular este relaxat total,
cel colateral tibial este puțin relaxat, iar ligamentul încrucișat poaterior este întins.
Mușchii motori sunt: bicepsul femural, semitendinosul, semimembranosul,
gastrocnemianul, gracilisul și croitorul.
2. Extensiunea este mișcarea prin care gamba se îndepărtează de coapsă. Se produce
în articulația meniscotibială.
Axul mișcării erte transversal și trece prin condilii femurului.
%n extensiune au loc aceleași momente ca la flexiune: inițial o mișcare de înv$rtire,
apoi alta de alunecare. Extensiunea se asociază cu rotația externă a gambei, ca mișcare
terminală.
Amplitudinea extensiunii este de 130°.
Extensiunea este limitată de întinderea ligamentelor posterioare ale genunchiului
și a ligamentului încrucișat anterior.
Mușchii motori sunt: cvadricepsul femural și tensor al fasciei lata.
%n articulația genunchiului se mai produc și mișcări secundare: rotația internă și
externă, înclinarea marginală, medială și laterală a gambei.
3. Rotația este mișcarea de răsucire a gambei pe coapsă sau a coapsei pe gambă.
Axul mișcării este vertical și trece prin eminența intercondiliană a tibiei.
%n rotația internă v$rful piciorului se apropie de planul mediosagital.
%n rotația externă v$rful piciorului se îndepărtează de planul mediosagital.
Mișcarea de rotație are loc numai cu gamba flexată, c$nd ligamentele sunt relaxate.
Amplitudinea mișcărilor
Rotația internă – 5 ñ 10°. Ligamentele încrucișate sunt întinse, iar cele colaterale
sunt relaxate.
Rotația externă – 40°. Ligamentele încrucișate sunt relaxate, iar cele colaterale
sunt întinse.
Mușchii motori sunt:
rotatori interni: capul medial al gastrocnemianului, semimembranos,
semitendinos și croitor; sunt mai puternici dec$t rotatorii externi.
rotatori externi: biceps femural și capul lateral al gastrocnemianului.
4. %nclinarea laterală și medială sunt mișcări pasive: se fixează coapsa și gambei
semiflectate i se imprimă mișcări laterale și mediale.
Amplitudinea este redusă; gamba se deplasează 2 ñ 2,5 cm.
Aceste mișcări sunt limitate de ligamentele colaterale și de cele încrucișate.
7.2.2.1. Rolul ligamentului patelei
Realizează legătura dintre tibie și patelă.
Include patela (os sesamoid).
Patela, fiind acționată de un tendon puternic și inextensibil, alunecă pe condilii
femurali:
coboară în flexiunea genunchiului;
se ridică în extensia genunchiului.
%n extensiunea maximă baza patelei ajunge în scobitura intercondiliană, de care este
despărțită prin bursa suprapatelară.
%n flexiunea maximă patela părăsește spațiul intercondilian, acoperă condilii
femurali, ajung$nd în contact cu tibia.
7.2.2.2. Rolul ligamentelor încrucișate
%n mișcările de flexiune și extensiune tensiunea ligamentelor încrucișate nu este
uniformă:
dacă se secționează ligamentele încrucișate c$nd articulația este în flexiune,
articulația devine foarte mobilă balantă.
dacă se secționează în extensiune, soliditatea articulației nu este compromisă.
Deci, ligamentele încrucișate asigură soliditatea articulației în flexiune, iar
ligamentele colaterale în extensiune.
Dispoziția ligamentelor încrucișate constituie unul din factorii care explică
combinarea mișcărilor terminale ale genunchiului cu mișcări de rotație.
La sf$rșitul unei extensiuni pure ligamentul încrucișat anterior este întins.
Extensiunea poate fi accentuată numai dacă femurul execută o rotație înăuntru sau tibia
o rotație înafară. %n aceste situații ligamentul încrucișat anterior se relaxează, permiț$nd
efectuarea unei extensiuni maxime. Mișcările terminale care însoțesc extensiunea maximă
conferă o mai mare siguranță locomoției, mai ales pe terenuri accidentate.
Biomecanica meniscurilor
Meniscurile au rol important în biomecanica genunchiului.
Ele se deplasează întotdeauna împreună cu platoul tibiei, găsindu-se în acea parte
a platoului care suportă presiunea condililor femurali:
în flexiune, meniscurile sunt împinse dinainte înapoi, apropiindu-se între ele
prin extremitățile lor posterioare. %n flexia completă meniscul exterior ajunge
la 1 cm. și cel interior la 0,8 cm. de marginea anterioară a tibiei.
în extensiune, meniscurile sunt împinse dinapoi înainte, apropiindu-se prin
extremitățile lor anterioare. Alunecările meniscurilor se produc prin modificarea
formei lor, extremitățile lor fiind bine fixate.
%n timpul mișcărilor de rotație:
în rotația înafară a gambei partea anterioară a meniscului intern se deplasează
dinapoi înainte și mediolateral, partea posterioară a lui deplas$ndu-se înapoi
sub presiunea condilului femural ñ rezultă o puternică distensie a meniscului.
în rotația înafară, meniscul extern suferă o deplasare în sens invers, dec$t cel
intern.
Cu toate că meniscurile urmăresc cu mare fidelitate direcția pe care le-o impun
condilii femurului prin forța lor de presiune, se înt$mplă uneori, ca unul sau ambele sa
fie prinse sub condili, suferind rupturi sau fisuri.
Funcțiile biomecanice ale meniscurilor sunt:
completează spațiul dintre suprafețele articulare ale femurului și tibiei,
împiedic$nd pătrunderea sinovialei și capsulei fibroase între ele;
centrează sprijinul femurului pe tibie în cursul mișcărilor;
participă la lubrifierea suprafețelor articulare;
au rol de amortizor de șoc între extremitățile osoase;
reduc frecarea dintre extremitățile osoase.
Marea majoritate a rupturilor de menisc se datorează accidentelor de sport, în special
în sporturile cu mișcări rapide și puternice sau care își modifică direcția în timpul
efectuării lor; loviturile sau supraîncărcările prin căderile unui jucător peste altul.
Frecvența: fotbal 56%, rugbi, gimnastică 10%, handbal 5%,turism 3%, volei schi,
atletism 1%.
7.2.2.3. Rolul rotulei
%n extensiune menține tendonul cvadricepsului la distanță de fața patelară a
femurului.
Ușurează activitatea cvadricepsului, mărindu-i brațul de p$rghie cu 50%.
%n flexie, rotula este apăsată pe femur, cu o forță care crește pe măsură ce genunchiul
se flectează. De exemplu, în cobor$rea unei scări (80 kg), în momentul sprijinului, cu
genunchiul flectat la 50 °, rotula este aplicată pe femur cu o forță de 150 kg.
%n timpul activităților sportive aplicarea rotulei pe trohleea femurului se face cu o
intensitate mai mare, datorită forței de contracție a cvadricepsului apar leziuni de uzură
a cartilajului articular al rotulei.
Contracția cvadricepsului deplasează rotula:
în 49% în sus și ușor înafară;
în 36% în sus;
în 15% în sus la început, apoi înafară, deasupra condilului lateral al femurului.
7.3. Articulațiile tibiofiburale
7.3.1. Elemente descriptive
Oasele gambei sunt unite prin epifizele lor: cele superioare printr-o articulație
sinovială, cele inferioare printr-o sindesmoză; spațiul dintre diafizele tibiei și fibulei este
ocupat de membrana interosoasă.
7.3.1.1. Articulația tibiofibulară
Articulația tibiofiburală este o articulație plană.
Suprafețele articulare sunt reprezentate de:
fețișoară plană situată pe condilul lateral al tibiei;
fețișoară prezentă pe epifiza superioară a fibulei.
Suprafețele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de:
Capsula articulară formată dintr-un strat extern fibros și altul intern sinovial, se inseră
pe marginile suprafețelor articulare.
Ligamentul anterior al capului fibulei, orizontal, se întinde de la condilul lateral al tibiei
la partea anterioară a capului fibulei.
Ligamentul posterior al capului fibulei, oblic, se întinde de la partea posterioară a capului
fibulei la partea posterioară a condilului lateral al tibiei.
7.3.1.2. Sindesmoza tibiofibulară
Suprafețele articulare sunt:
incizura fibulară a epifizei distale a tibiei;
fața medială a maleolei laterale.
Suprafețele articulare sunt acoperite de periost; vin în contact numai prin marginile
lor.
Mijloacele de unire sunt următoarele:
Ligamentul tibiofibular anterior, patrulater, întins între marginile anterioare ale incizurii
fibulare a tibiei și maleolei laterale.
Ligamentul tibiofibular posterior se inseră pe marginile posterioare ale incizurii fibulare
a tibiei și maleolei laterale.
Ligamentul interosos este format din fascicule scurte întinse între suprafețele articulare;
este principalul mijloc de unire al celor două oase.
7.3.1.3. Membrana interosoasă crurală
Membrana interosoasă se inseră pe marginile interosoase ale tibiei și fibulei. Este o
formațiune fibroasă rezistentă care separă mușchii lojei posterioare ai gambei de cei ai
lojei anterioare. %n partea ei superioară există un orificiu prin care trec vasele tibiale
anterioare.
7.3.2. Biomecanica articulațiilor tibiofibulare
%n articulația tibiofibulară se produc mișcări limitate de alunecare.
La nivelul sindesmozei tibiofibulare se produc mișcări de foarte mică întindere, cu
rol în flexiunea și extensiunea piciorului pe gambă. Mișcările sunt de apropiere și de
îndepărtare a tibiei de fibulă, mișcări care se datorează conformației trohleei talusului,
mai lată anterior dec$t posterior.
%n timpul mișcărilor de flexiune-extensiune ale piciorului, talusul rulează pe pensa
tibiofibulară. C$nd piciorul este în unghi drept pe gambă, pensa tibiofibulară este în
repaus, în contact cu partea posterioară, mai îngustă a trohleei talusului.
C$nd piciorul se flectează dorsal, talusul alunecă dinainte înapoi și în pensa tibiofibulară
pătrunde partea anterioară, mai lată, a trohleei talusului, care împinge cele
două maleole și extremitățile inferioare ale tibiei și fibulei se îndepărtează.
%n flexiunea plantară (extensiune) a piciorului, oasele gambiere se apropie deoarece
pensa tibiofibulară vine în contact cu porțiunea posterioară, mai îngustă, a talusului.
Sindesmoza tibiofibulară permite astfel adaptarea permanentă a diametrului transversal
al pensei tibiofibulare la cel transversal al talusului în mișcare.
Ligamentele acestei articulații, împreună cu membrana interosoasă au rol at$t în
statică c$t și în mișcările piciorului; ele trebuie să fie rezistente pentru a împiedica
îndepărtarea tibiei de fibulă, sub greutatea corpului, dar și elastice, pentru a permite o
deplasare de 1-2 mm. și revenirea la normal a pensei tibiofibulare.
7.4. Articulațiile piciorului
Oasele piciorului sunt articulate între ele prin mai multe articulații care sunt:
articulația talocrurală (a g$tului piciorului);
articulațiile intertarsiene;
articulațiile tarsometatarsiene;
articulațiile intermetatarsiene.
7.4.1. Elemente descriptive
7.4.1.1. Articulația talocrurală
Este o trohleartroză.
Suprafețele articulare. Gamba participă la această articulație cu extremitățile
inferioare ale tibiei și fibulei, care împreună formează Ñscoaba gambierăî. Epifiza inferioară
a tibiei prezintă fața articulară inferioară și maleola medială, iar fibula maleola laterală.
Talusul participă cu trohleea talusului, cu cele două fețișoare maleolare. Trohleea talusului
este mai largă anterior. Suprafețele articulare sunt acoperite cu cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de:
capsula articulară al cărei strat fibros se inseră la periferia cartilajului articular.
Stratul fibros este căptușit de sinovială.
ligamentul colateral lateral pornește de la maleola laterală și își grupează fibrele
în trei fascicule: ligamentul talofibular anterior, ligamentul calcaneofibular și
ligamentul talofibular posterior.
ligamentul colateral medial, de formă triunghiulară, pornește de pe marginile
și v$rful maleolei mediale, de unde se răsp$ndește la talus, calcaneu și navicular.
7.4.1.2. Articulațiile intertarsiene
Cele șapte oase ale tarsului sunt legate între ele prin șapte articulații: subtalară,
talocalcaneonaviculară, calcaneocuboidiană, cuboidonaviculară, intercuneene și
cuneocuboidiene.
7.4.1.2.1. Articulația subtalară
Suprafețele articulare sunt reprezentate de fețișoara talară posterioară a calcaneului
și de fețișoara calcaneană posterioară a talusului. Sunt acoperite de cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt:
capsula articulară ce se inseră la periferia suprafețelor articulare. Este formată
dintr-un strat fibros tapetat de sinovială;
ligamentul talocalcanean interosos este cel mai important ligament. Este așezat
în sinus tarsi: planul posterior aparține articulației subtalare, iar planul anterior
celei talocalcaneonaviculare. Intervine în torsiuni ale piciorului,
împiedic$nd exagerarea acestora. Asigură articulației soliditate și elasticitate,
favoriz$nd mersul;
ligamentul talocalcanean lateral se întinde între fețele laterale ale talusului și
calcaneului;
ligamentul talocalcanean medial se întinde de la tuberculul medial al procesului
posterior al talusului la sustentaculum tali.
7.4.1.2.2. Articulația talocalcaneonaviculară
Suprafețele articulare sunt reprezentate de capul talusului și o cavitate de recepție
formată din calcaneu și navicular unite prin ligamentul calcaneonavicular plantar. Pe
acest ligament rezistent se sprijină capul talusului. Relaxarea ligamentului
calcaneonavicular are ca rezultat reducerea bolții plantare.
Mijloacele de unire sunt:
capsula articulară, formată dintr-un strat extern fibros și unul intern sinovial, se
inseră la periferia suprafețelor articulare;
ligamentul talocalcanean interosos;
ligamentul calcaneonavicular plantar;
ligamentul bifurcat se inseră cu un capăt pe fața superioară a calcaneului și se
împarte în două porțiuni: medială, care se inseră pe navicular și laterală, care
se inseră pe cuboid;
ligamentul talonavicular, întins de la colul talusului la fața superioară a
navicularului.
7.4.1.2.3. Articulația calcaneocuboidiană
Suprafețele articulare sunt reprezentate de fața anterioară a calcaneului și de fața
posterioară a cuboidului; sunt acoperite de cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt:
capsula articulară se inseră la periferia suprafețelor articulare; e tapetată de
sinovială;
ligamentul bifurcat, ramura laterală;
ligamentul mare plantar se întinde de la fața inferioară a calcaneului la baza
ultimilor metatarsieni. Este format din două straturi. Stratul superficial, sau
ligamentul plantar lung, contribuie la menținerea bolții plantare în sens longitudinal.
Stratul profund se întinde numai p$nă la cuboid (ligamentul
calcaneocuboidian plantar).
7.4.1.2.4. Articulația transversală a tarsului
Se mai numește articulația mediotarsiană sau a lui Chopart. La această articulație
participă talusul cu navicularul și calcaneul cu cuboidul. Ligamentul principal al
articulației este ligamentul bifurcat.
7.4.1.3. Articulațiile tarsometatarsiene
Suprafețele articulare. Primul metatarsian se articulează cu primul cuneiform; al
doilea metatarsian intră în scoaba formată de cele trei cuneiforme; al treilea metatarsian
se articulează cu al treilea cuneiform; al patrulea și al cincilea metatarsian se articulează
cu cuboidul.
Mijloacele de unire sunt:
capsulele articulare;
ligamentele tarsometatarsiene dorsale;
ligamentele tarsometatarsiene plantare;
ligamentele tarsometatarsiene interosoase.
7.4.1.4. Articulațiile intermetatarsiene
Metatarsienii se articulează prin intermediul bazei lor; primul metatarsian nu se
unește cu cel de-al doilea. Capetele metatarsienilor sunt unite prin ligamentul metatarsian
transvers profund.
7.5. Articulațiile degetelor
Articulațiile metatarsofalangiene se realizează între capul metatarsianului și o cavitate
articulară ovală a falangei corespunzătoare. Ca mijloc de unire prezintă:
capsulă articulară;
două ligamente colaterale;
ligamente plantare;
ligamentul metatarsian transvers profund, care leagă capetele metatarsienilor IV.
Articulațiile interfalangiene. Cu excepția halucelui care are o singură articulație,
celelalte degete au două articulații. Ca mijloace de unire amintim: capsula articulară, un
ligament plantar și două ligamente colaterale.
7.5.1. Biomecanica articulațiilor piciorului
7.5.1.1. Biomecanica articulației gleznei
%n această articulație este posibilă o singură mișcare: flexiunea și extensiunea
piciorului.
Axul mișcării este transversal; el face cu linia bimaleolară un unghi de 8°, astfel înc$t,
în flexiune dorsală, v$rful piciorului se duce ușor în adducție.
Amplitudinea totală a mișcării de flexiune-extensiune este de 70°; 25° revin flexiei
dorsale, iar 45° celei plantare. %n cazul de hipermobilitate, la o extensiune forțată, piciorul
cade în unghi drept față de sol (mersul pe poante la balet).
%n mișcările articulației talocrurale, suprafața articulară a extremității inferioare a
tibiei constituie sistemul de susținere al gleznei, iar pensa maleolară tibiofibulară, sistemul
de direcție, care împiedică deplasarea laterală a talusului.
La nivelul articulației gleznei se pot produce și ușoare mișcări de alunecare înainte
și înapoi, în momentul c$nd oprirea din mers sau alergare se face brusc.
Mușchii motori sunt:
mușchii flexori dorsali: tibial anterior, extensor lung al halucelui, extensor lung
al degetelor;
mușchii flexori plantari: triceps sural, peronier lung, peronier scurt, flexor lung
al degetelor, flexor lung al halucelui, tibial posterior.
7.5.1.2. Statica bolții plantare
Bolta plantară poate fi comparată cu o boltă arhitectonică; c$nd ambele picioare
sunt alipite prin marginea lor medială, bolțile lor împreună formează o cupolă.
Spre deosebire de bolta tehnică, care își suportă greutatea prin forma și așezarea
pieselor componente, cea a scheletului piciorului își are punctele de sprijin în mișcare,
iar liniile de forță mai puțin constante, Astfel, greutatea corpului uman nu poate fi
menținută dec$t prin întăriri suplimentare ale legăturilor dintre piesele osoase și punctele
lor de sprijin. Ca elemente importante cu rol în menținerea activă a bolții plantare amintim
mușchii lungi ai gambei, cu tendoanele lor plantare care joacă rol de chingă. Bolta plantară
mai este susținută de aponevroza plantară, secționarea ei, chiar parțială, duc$nd la
prăbușirea bolții plantare.
Trabeculele osoase din substanța spongioasă a tarsului și metatarsului sunt dispuse
paralel cu arcurile bolții plantare, întărind arhitectural bolta. Astfel, transmiterea
tensiunilor de presiune se realizează prin intermediul tibiei la talus. De aici liniile de
forță se transmit în două direcții: posteroinferior, spre calcaneu și anteroinferior spre
navicular , primul cuneiform și primul metatarsian. De la calcaneu forțele se distribuie
spre cuboid și metatarsienii IV și V.
Rolul încălțămintei nu este de neglijat în statica piciorului, modul în care se transmit
tensiunile de presiune fiind influențat în sens negativ sau pozitiv.
Piciorul este astfel construit, înc$t să suporte în cele mai bune condiții presiunile,
c$nd axa lui lungă este perpendiculară pe axa gambei. Sub această incidență presiunea
se repartizează uniform la tarsul posterior și la cel anterior. Un toc excesiv de înalt
accentuează presiunea asupra tarsului anterior, calcaneul primind numai două cincimi
(2/5) din greutatea corpului. Efectul este prăbușirea bolții plantare. Un toc de 2 cm. sau
purtarea unui suport plantar ortopedic evită apariția piciorului plat sau ameliorează
statica, în cazul c$nd acesta s-a instalat.
7.5.1.3. Biomecanica sprijinului plantar
Clasic, se consideră că arcul longitudinal medial al bolții plantare este arcul de
mișcare, iar cel lateral este arcul de sprijin.
A. Rădulescu consideră că nu ar exista o boltă de sprijin și alta de mișcare, ci o
singură boltă care se adaptează funcțional la modurile variate de statică sau de mișcare,
talusul fiind considerat ca o Ñcheieî a bolții. Stațiunea se realizează pe un picior, c$nd în
ușoară pronație c$nd în ușoară supinație, alternativ; în felul acesta cele două arcuri plantare
nu sunt solicitate simultan.
%n acest joc al bolților există un moment c$nd metatarsienii mijlocii suportă apăsarea
greutății, care se deplasează spre partea anterioară a bolții, și anume c$nd sarcina se
mută de la o boltă, la cealaltă. Același lucru se înt$mplă și în cazurile în care calcaneul
este ridicat de pe sol: poziția Ñpe v$rfuriî sau purtarea unui toc prea înalt la pantofi. Prin
schimbul succesiv al bolților toate capetele metatarsienilor devin, pe r$nd, puncte de
sprijin.
%n mers, alergare, sărituri, cobor$rea scărilor, unde intervine efortul digitigrad,
greutatea se transmite prin talus navicularului și apoi metatarsienilor, cu rol de susținere.
St$lpul posterior al bolții dă inserție tendonului tricepsului sural, care reprezintă
rezultanta forțelor care se opun gravitației, dar și mușchilor plantari, factor important în
menținerea piciorului în poziție digitigradă.
7.5.1.4. Biomecanica celorlalte articulații ale piciorului
%n cele mai multe dintre articulațiile piciorului mișcările au o amplitudine redusă,
dar prin însumarea acestora piciorul se poate mișca în toate direcțiile. Ca punct de plecare
pentru mișcările piciorului îl vom lua pe acela în care fața dorsală a piciorului formează
cu gamba un unghi drept.
a. Flexiunea dorsală (flexiunea) este mișcarea prin care fața dorsală a piciorului se
apropie de fața anterioară a gambei. Se realizează în articulația talocrurală.
b. Flexiunea plantară (extensiunea) este mișcarea prin care fața dorsală a piciorului
se îndepărtează de fața anterioară a gambei. Se realizează în articulația talocrurală.
c. Adducția este mișcarea prin care v$rful halucelui se apropie de planul
mediosagital.
d. Abducția este mișcarea prin care v$rful halucelui se îndepărtează de planul
mediosagital.
Adducția și abducția piciorului se realizează în articulația subtalară și au o
amplitudine de 10-20°.
e. Circumducția este mișcarea prin care v$rful halucelui descrie un cerc; rezultă din
executarea succesivă a mișcărilor precedente.
f. Supinația este mișcarea prin care marginea medială a piciorului este ridicată de
pe sol și planta este orientată medial.
g. Pronația este mișcarea prin care marginea laterală a piciorului este ridicată de pe
sol și planta privește lateral.
Supinația și pronația se execută în articulațiile subtalară și mediotarsiană.
%n toate mișcările piciorului talusul joacă un rol important. Pe talus nu se inseră
mușchi ci numai ligamente, tendoanele mușchilor trec$nd pe l$ngă el pentru a se insera
pe oasele vecine.
%n mișcările de flexiune-extensiune talusul se solidarizează cu oasele tarsului,
mișcările produc$ndu-se în articulația talocrurală. %n celelalte mișcări talusul se
solidarizează cu oasele gambei și mișcările se produc între el și celelalte oase ale piciorului.
%n articulațiile tarsului posterior mișcările se execută în jurul unui ax rezultantă, cu
triplă oblicitate: în jos, înapoi și înafară, trec$nd prin colul talusului, sinus tarsi, calcaneu.
%n jurul acestui ax se produc mișcări complexe, rezultate din combinarea mai multor
mișcări individuale ale celor trei articulații ale tarsului posterior (subtalară,
talocalcaneonaviculară și calcaneocuboidiană). Acestea sunt:
inversiunea (răsturnarea înăuntru) rezultată din adducția, supinația și flexiunea plantară
a piciorului;
eversiunea (răsturnarea înafară) rezultată din abducția, pronația și flexiunea dorsală a
piciorului.
%n articulațiile tarsului anterior sunt posibile mișcări de alunecare; aceste articulații
continuă mișcările tarsului posterior. Rolul principal al acestor articulații este de a asigura
elasticitatea tarsului și de a-l proteja de traumatisme.
Capitolul II
Pozițiile sau posturile
O parte din pozițiile înt$lnite în activitățile motorii sunt prezente frecvent în
practicarea exercițiilor fizice și sportului. Acestea au fost denumite poziții fundamentale.
Deoarece acestea diferă în funcție de ramura sportivă, pentru analiza unei poziții se
utilizează un plan general, care include: denumirea poziției, poziția segmentelor, baza
de susținere, poziția centrului de greutate, menținerea echilibrului și rolul reflexelor
posturale, raporturile axelor biomecanice ale segmentelor, p$rghiile osteoarticulare,
grupurile musculare în activitate statică, variantele poziției.
1.1. Planul general de analiză a pozițiilor
Poziția segmentelor. Din totalitatea pozițiilor adoptate de diversele segmente ale
corpului, rezultă poziția fundamentală respectivă, a cărei descriere anatomică depinde
de biomecanica segmentelor și de descrierea lor.
Baza de susținere (poligonul de sustentație, poligonul de sprijin) este o suprafață
de forme geometrice variabile, delimitată de marginile exterioare sau de punctele prin
care segmentele corpului iau contact cu solul. Cu c$t baza de susținere este mai mare,
menținerea echilibrului este mai ușoară, iar cu c$t se micșorează mai mult, menținerea
echilibrului devine mai dificilă.
Poziția centrului de greutate este legată direct de forța gravitației. Gravitația
acționează asupra corpului sub forma unui mănunchi de linii de forță cu direcție verticală,
care se dirijează spre centrul păm$ntului. Toate aceste forțe asociate vectorial dau o
rezultantă care acționează asupra unui punct al masei corpului, care este centrul de greutate
al corpului.
Dacă corpul asupra căruia acționează rezultanta liniilor de forță gravitaționale este
perfect simetric și are o densitate uniformă, centrul de greutate se suprapune cu centrul
său geometric.
Corpul omenesc nu are o densitate uniformă și este format din segmente, care iau
cele mai diverse poziții. Din acest motiv centrul de greutate al corpului nu ocupă o poziție
fixă, ci variabilă în raport cu deplasarea. Pentru determinarea locului centrului de greutate
al corpului în diverse poziții, s-au luat în considerare greutatea diferitelor segmente,
într-o poziție oarecare, stabilindu-se poziția centrului de greutate al segmentelor, în diverse
atitudini.
Unghiul de stabilitate este unghiul format de proiecția centrului de greutate cu
linia care unește acest centru de greutate cu marginile bazei de susținere. Stabilitatea
crește cu c$t unghiul este mai mare.
Menținerea echilibrului se realizează prin mecanisme reflexe statice, de postură.
Stabilitatea poziției este cu at$t mai mare cu c$t proiecția centrului de greutate este mai
apropiată de centrul bazei de susținere și menținută la acest nivel prin reflexe de postură.
Raporturile axelor biomecanice ale segmentelor. Fiecare poziție presupune o
anumită orientare a segmentelor corpului, deci și o modificare a axelor biomecanice ale
acestor segmente.
P$rghiile osteoarticularte se schimbă în funcție de poziția adoptată.
Grupele musculare în activitatea statică. Pentru menținerea unei poziții intră în
activitate numai anumite grupe musculare.
Stabilizarea pasivă. %n menținerea unei posturi intră în acțiune și factori de stabilizare
pasivă: echilibrul intrinsec al coloanei vertebrale, ligamentele, capsulele unor articulații
aflate în hiperextensie, intrarea în contact a unor segmente osoase care limitează sau
blochează mișcarea.
Variantele poziției. Orice poziție principală poate prezenta variante legate de
caracteristicile individuale ale subiectului, talent, fantezie etc.
%n raport cu incidența axei mediosagitale a corpului față de sol, pozițiile pot fi
împărțite în:
poziții orizontale, în care sprijinul pe sol se realizează pe una din fețele
corpului: decubit dorsal, ventral și lateral;
poziții verticale, cu sprijinul pe extremități: în ortostatism, pe fețele plantare
ale picioarelor sau Ñîn m$iniî, pe fețele palmare al m$inilor;
poziții înclinate, cu sprijinul at$t pe membrele superioare, c$t și pe cele
inferioare.
1.2. Poziția verticală
Poziția verticală, ortostatismul, este caracteristică omului. Baza de susținere în
ortostatism, are forma unui trapez cuprins între marginile și conturul plantelor, cu axele
picioarelor depărtate sub un unghi de 20-30°.
Centrul de greutate la om, în stațiune bipedă, se află la încrucișarea planului transversal
care trece prin partea superioară a vertebrei L2, cu planul mediosagital și cu cel
frontal principal. Dacă utilizăm un fir cu plumb, acesta trece prin fața vertebrei L2, posterior
de articulația coxofemurală, înapoia axei transversale a genunchiului, înaintea
articulației talocrurale și cade în mijlocul bazei de susținere.
Menținerea acestei poziții se realizează printr-o serie de reflexe posturale: mușchii
antigravitaționali sunt în tensiune, mușchii antagoniști își micșorează tensiunea. Mușchii
ischiocrurali împiedică flexiunea coapsei, cvadricepsul femural menține gamba în extensie,
tricepsul sural susține gamba să nu se flecteze pe picior. Prin contracția tonică a dreptului
abdominal trunchiul nu cade înapoi, iar prin cea a mușchilor vertebrali, înainte. Mușchii
cefei împiedică capul și g$tul să se încline înainte.
Activitatea musculară necesară menținerii poziției ortostatice duce la creșterea
metabolismului cu 22% față de valorile acestuia în clinostatism.
1.3. Poziția orizontală
Poziția orizontală, clinostatismul, mai este denumită în gimnastică poziția culcat.
Este poziția în care corpul uman ia contact cu una din fețele sale cu o suprafață întinsă,
situată orizontal. Dacă planul orizontal este dur suprafața de sprijin este reprezentată de
următoarele puncte:
în decubit dorsal, culcat pe spate, contactul se realizează cu regiunea occipitală
, porțiunea superioară a feței posterioare a toracelui, regiunea gluteală și
fața posterioară a călc$ielor;
în decubit ventral, culcat facial, contactul se realizează cu fața anterioară a
toracelui, spinele iliace anterosuperioare, fața anterioară a coapselor și
genunchilor și fața dorsală a picioarelor;
în decubit lateral, cu membrul superior în contact cu solul, contactul se
realizează pe trohanterul mare, fața laterală a coapselor, a gambei și marginea
laterală a piciorului.
Centrul de greutate al corpului este apropiat de baza de susținere, menținerea
echilibrului este ușoară și poziția devine de repaus.
1.4. Poziția șez$nd
%n poziția șez$nd corpul se poate sprijini numai pe tuberozitățile ischiadice, c$nd
membrele inferioare at$rnă, sau și pe tălpile picioarelor. Poziția centrului de greutate
coboară p$nă la nivelul vertebrelor L4-L5, iar proiecția sa este deplasată posterior, în
interiorul bazei de susținere.
Forțele interioare și exterioare ale locomoției
Baza anatomofuncțională a unei mișcări este reprezentată de arcul neuro-musculoosteo-
articular. Organele care participă în locomoție aparțin sistemului nervos,
osteoarticular și muscular.
Se numește forță orice cauză care tinde să modifice sau modifică starea de repaus
sau de mișcare a unui corp.
Prin intrarea în acțiune a aparatului locomotor, comandat de sistemul nervos, se
declanșează o serie de forțe interioare care conlucrează la realizarea mișcărilor.
Forțele interioare sunt obligate să învingă o serie de forțe exterioare care se opun
mișcării.
Energia necesară mișcării este produsă în organism prin metabolizarea glucidelor,
lipidelor și proteinelor.
2.1. Forțele interioare ale locomoției
Succesiunea forțelor interioare care intervin în realizarea mișcării este următoarea:
impuls nervos, contracție musculară, p$rghia osoasă, mobilitate articulară.
P$rghiile osoase
P$rghia de ordinul I (cu sprijinul la mijloc). Ex. Articulația atlantooccipitală. Punctul
de sprijin îl constituie articulația condililor occipitali cu atlasul. Rezistența este
reprezentată de greutatea corpului care tinde să cadă înainte, iar forța este reprezentată
de mușchii cefei care opresc căderea capului.
P$rghia de ordinul II ñ este una singură, atunci c$nd corpul se ridică pe v$rful
degetelor. Punctul de sprijin este reprezentat de capetele metatarsienilor, forța este
reprezentată de mușchiul triceps sural, iar rezistența de proiecția centrului de greutate
care cade la nivelul articulației talocrurale.
P$rghiile de ordinul III sunt cele mai numeroase. Sunt p$rghii de viteză care permit
printr-o forță redusă să imprime segmentului o deplasare foarte mare (ex. cot ñ flexia
antebrațului pe braț).
Forța musculară se descompune în două componente:
una musculară, de acțiune;
alta articulară, de menținere în contact a suprafețelor articulare.
Unii mușchi prezintă acțiuni a căror direcție nu corespunde direcției forțelor de
acțiune ale fasciculelor musculare, deoarece tendonul său își schimbă direcția. De
exemplu, capul lung al bicepsului brahial, lu$nd drept hipomohlion capul humerusului,
se așează lateral față de axul de mișcare și devine abductor.
Mobilitatea articulară
Articulațiile dirijează direcția și sensul mișcărilor, limitează amplitudinea lor.
Articulațiile efectuează mișcări în concordanță cu axul de mișcare. Acesta este linia
în jurul căruia unul dintre segmentele osoase se deplasează față de celălalt.
Articulațiile prezintă diverse amplitudini de mișcare, cele mai ample aparțin$nd
articulațiilor sinoviale.
Amplitudinea mișcării este în funcție de v$rstă, sex, pregătire fizică și de calitățile
morfologice ale aparatului capsuloligamentar. %n practică se măsoară cu goniometrul.
Poziția funcțională a articulației este acea poziție a articulațiilor în poziție
ortostastică. De exemplu: poziția funcțională a genunchiului este rectitudinea, poziția
funcțională a articulației talocrurale este c$nd piciorul formează cu gamba un unghi drept.
Mișcări active și mișcări pasive
Mișcarea activă este mișcarea executată de subiect cu ajutorul propriilor grupe
musculare, sub control voluntar.
Mișcarea pasivă este mișcarea efectuată de o forță exterioară (examinator, aparat)
fără ca subiectul să-și utilizeze propriile grupe musculare. %n cazuri de paralizie musculară,
hipotonie, au amplitudine mai mare dec$t cele active.
Mișcările pasive împiedică apariția redorii postoperatorii, cu ele se tratează redoarea
articulară deja instalată, se deblochează, sub narcoză, o articulație.
Sensul mișcării în funcție de așezarea mușchilor
Mișcările fundamentale
Sensul unei mișcări este în funcție de așezarea liniei de acțiune a mușchiului față de
axele de mișcare ale articulației. Planul mișcării este perpendicular pe axul mișcării. %n
același plan se pot efectua două mișcări de sens opus, pentru realizarea cărora există cel
puțin două grupe musculare antagoniste.
Mișcările fundamentale, sunt perechi pentru fiecare ax de mișcare.
%n planul de mișcare sagital mișcările au loc în jurul unui ax transversal; ele se
numesc flexiune-extensiune.
%n planul frontal mișcările au loc în jurul unui ax sagital; ele se numesc abducțieadducț
ie în cazul segmentelor perechi și înclinație laterală pentru segmentele neperechi
(cap, g$t, trunchi).
%n planul orizontal mișcările se produc în jurul unui ax longitudinal; se numesc
pronație-supinație, rotație înafară-înăuntru.
Mișcarea de circumducție nu este o mișcare fundamentală. E rezultanta executării
succesive a mișcărilor fundamentale.
Mișcări speciale
ridicare-cobor$re (ex. mandibula);
dilatare-constricție (ex. sfinctere).
Există posibilitatea ca un mușchi la nivelul unei articulații să aibă mai multe acțiuni,
c$te una în raport cu fiecare ax articular.
2.2. Forțele exterioare ale locomoției
Sunt forțele care se opun forțelor interioare și ele sunt: greutatea corpului sau
segmentului respectiv, forța gravitațională, presiunea atmosferică, rezistența mediului,
inerția, rezistențele exterioare diverse.
Greutatea corpului și a segmentelor sale care sunt mobilizate în mișcare sunt efecte
ale gravitației. Indiferent de poziția corpului, gravitația acționează de sus în jos, fiind
direct proporțională cu masa, densitatea, lungimea sau numărul corpurilor aflate în
mișcare.
Valoarea forței exterioare se poate reduce la masă. Pentru aceeași forță motrică,
viteza corpului care se mișcă este invers proporțională cu greutatea sa.
Masa se calculează după formula:
Masa = Volumul x Densitatea
Cu c$t masa este mai mică, corpul este mai puțin dens și viteza de deplasare este
mai mare.
La corpul uman intră în calcul și valoarea masei musculare, care poate modifica
această lege.
Forța gravitațională intervine hotăr$tor în realizarea mișcărilor prin atragerea
continuă spre sol a corpului.
%n cursul evoluției filogenetice, forța gravitațională a reprezentat factorul esențial
de desăv$rșire a mișcărilor, mișcarea put$nd fi considerată ca o reacție a materiei vii la
tendința gravitației de a imobiliza corpurile pe sol.
La început, mișcările elementare s-au produs în mediul lichid, unde se efectuează
mai ușor (corpurile pierd din greutate în funcție de volumul lichidului înlocuit). Pe uscat,
organismele vii s-au t$r$t pe sol, apoi au devenit patrupede și ulterior bipede.
Mușchii care la un moment dat și într-o anumită poziție a corpului sau a unui segment
al său, prin acțiunea lor se opun gravitației se numesc mușchi antigravitaționali.
Forța gravitațională acționează vertical, de sus în jos. %mpotriva ei acționează forțele
interioare cumulate, în direcție de jos în sus.
Forța gravitațională se aplică în centrul de greutate al segmentului respectiv, iar
învingerea ei presupune un mare consum de energie musculară.
Forma superioară de mișcare care încearcă să învingă gravitația este săritura în
înălțime. %n condiții de imponderabilitate acțiunea gravitației este nulă și săriturile se
pot efectua cu mare ușurință și la mari distanțe cu o forță musculară numită forță absolută
de contracție. %n condiții prelungite de imponderabilitate, mușchii antigravitaționali se
pot atrofia, iar oasele se rarefiază prin lipsa excitantului fiziologic al țesutului osos,
contracția musculară.
Presiunea atmosferică este forța exterioară care apasă asupra corpului cu o
intensitate direct proporțională cu viteza de deplasare.
%n repaus, la o suprafață corporală de 1,8-2 m2 acționează o presiune de 20.000 Kg.,
repartizată uniform, adică aproximativ 1 kg/cm2.
Această presiune menține în contact suprafețe articulare. Presiunea din torace și
abdomen realizează un echilibru cu presiunea exterioară.
Rezistența mediului are importanță at$t în aer c$t și în apă. Viteza v$ntului
influențează decisiv sportul de performanță în aer liber. Dacă depășește 114 km/h omul
poate fi ridicat în aer.
Pentru înot, la un curent al apei mai mare de 1,66 m/sec, înotătorul răm$ne pe loc
sau este dus de curent înapoi.
Inerția este tendința corpurilor de a răm$ne pe loc sau de a continua mișcarea.
Datorită intervenției inerției, un corp aflat în repaus tinde să răm$nă în repaus = inerția de
repaus. Un corp aflat în mișcare tinde să se deplaseze în continuare = inerția de mișcare
c$știgată.
%n momentul startului forțele interioare trebuie să învingă inerția de repaus. %n
momentul terminării unei mișcări trebuie să se opună inerției de mișcare c$știgate.
Rezistența forțelor exterioare diverse sunt reprezentate de diverse obiecte asupra
cărora organismul trebuie să acționeze: greutăți, obiecte de lucru, iar în sport obiectele
care se aruncă. Forțele interioare trebuie să fie superioare ca intensitate acestor rezistențe
și să acționeze în sens invers cu forțele exterioare.
2.3. Clasificarea mișcărilor în locomoție
Primele mișcări care apar pe scara filogenetică sunt acte reflexe simple,
necondiționate, de apărare și orientare.
Odată cu dezvoltarea sistemului nervos, locomoția umană se perfecționează și putem
distinge două feluri de mișcări:
voluntare, care au ca punct de plecare impulsuri interioare;
involuntare, care sunt acte reflexe necondiționate sau condiționate de un excitant
din mediul extern.
Mișcările se pot clasifica din mai multe puncte de vedere. Astfel:
[in$nd cont de participarea grupelor musculare, care depinde de forța, amplitudinea
și poziția în care se execută mișcarea:
mișcări de tensiune slabă, ca mișcările de finețe, de îndem$nare, scrisul;
mișcări de tensiune rapidă, cum sunt mișcările de forță-viteză;
mișcările balistice (aruncarea, lovirea);
mișcări de oscilație (pendulări).
%n funcție de direcția mișcării există:
mișcări rectilinii;
mișcări curbilinii;
mișcări rotatorii.
%n raport cu axul de mișcare și planul mișcării există:
flexiune-extensiune;
abducție-adducție;
rotație internă și externă (pronație-supinație);
circumducție (segmentul descrie un con cu v$rful spre axul de mișcare).
Sincronizarea acțiunilor musculare
Grupări funcționale, cupluri de forță și lanțuri cinematice
%n efectuarea unei mișcări participă mai multe grupe musculare, repartizate pe
funcții, în jurul unei articulații.
Sinergiștii sunt mușchii unui grup funcțional ce efectuează o mișcare de același
sens într-o anumită articulație. De exemplu, în cazul articulației cotului, toți flexorii între
ei sunt sinergiști, iar toți extensorii între ei sunt tot sinergiști.
Termenii de agonist și antagonist se referă la o acțiune simultană; sunt termenii de
relație între două grupe musculare opuse. De exemplu, în mișcarea de flexiune a cotului,
flexorii sunt agoniști, iar extensorii antagoniști. %n mișcarea de extensiune rolurile se
inversează. Agoniștii și antagoniștii acționează întotdeauna simultan. De exemplu, în
flexiunea cotului, flexorii se scurtează înving$nd rezistența antebrațului, iar extensorii
intervin prin scăderea gradată a tensiunii lor și prin cedare progresivă în lungime.
Alte grupe funcționale ar fi: mușchii de fixare, care susțin segmentul în poziția cea
mai utilă, conferind forță mișcării, și mușchii neutralizatori care intervin după terminarea
mișcării.
Gruparea funcțională a mușchilor se poate face în 4 tipuri:
1. Grupări funcționale periarticulare;
2. Chingi musculare;
3. Lanțuri musculare;
4. Lanțuri cinematice.
3.1. Gruparea funcțională periarticulară
%n timpul diverselor mișcări se realizează at$t forțele active c$t și cele contrarii, care
împreună alcătuiesc cupluri de forță. Cuplul de forță este format din două forțe paralele
care acționează asupra p$rghiilor osoase în direcții opuse. De exemplu, la articulația
cotului, în flexiune, flexorii acționează după principiul unei p$rghii de gradul III. %n
extensiune p$rghia este de gradul I.
Cupluri cinematice. %n biomecanică două segmente mobile apropiate alcătuiesc un
cuplu cinematic, care asigură mișcarea segmentelor respective.
%n biomecanică se înt$lnesc două tipuri de cupluri cinematice:
de rotație, cele mai numeroase; cel mai mobil este cel dintre antebraț și m$nă;
helicoidale, de exemplu în articulația gleznei.
Un rol important în cadrul mișcării la nivelul cuplului cinematic îl au mușchii
antagoniști. Ei controlează efectuarea uniformă și lină a mișcării, av$nd rol de fr$nă musculară
elastică, de protejare a articulației. %n cazul în care funcționează insuficient se pot
produce accidente articulare și musculare. Antagoniștii reglează viteza, amplitudinea și
precizia, care rezultă din jocul echilibrat dintre agoniști și antagoniști.
Coordonarea celor două grupe musculare opuse ñ agoniști și antagoniști ñ se face
prin mecanism nervos: inervație reciprocă.
3.2. Chingile musculare
Chinga musculară poate avea formă de ansă sau de V. E formată din doi mușchi cu
inserția distală apropiată sau chiar comună și cu capetele proximale divergente.
Aceeași chingă poate acționa, după caz, cu punctul fix așezat distal sau proximal.
Un exemplu de chingă foarte importantă este cea formată de mușchiul peronier
lung și tibial anterior (baza primului metatarsian și I cuneiform), cu rol susținerea bolții
plantare, suspend$nd piciorul ca într-o șa cu punctul fix superior.
3.3. Lanțuri musculare (cinematice)
Mai muți mușchi se asociază prin grupare în sens longitudinal de-a lungul unui
lanț articular (cinematic) form$nd un lanț muscular sau motor.
%ntinz$ndu-se peste mai multe articulații, mușchii lanțului, prin contracția lor
simultană sau succesivă solidarizează într-o acțiune comună mai multe segmente
corporale, chiar și la distanță mare.
Un lanț cinematic poate fi:
deschis, atunci c$nd se termină liber (exemplu membrul inferior balant în timpul
mersului);
închis, c$nd ambele capete sunt fixate de sol sau de un obiect fix (exemplu
membrul superior în munca fizică sau membrul inferior în stațiune).
La nivelul membrului inferior, în jurul celor trei mari articulații, se formează două
lanțuri musculare antagoniste:
lanțul triplei flexiuni;
lanțul triplei extensiuni;
lanțul spiral de solidarizare a trunchiului cu membrul inferior.
%n cadrul fiecărui lanț mușchii sunt așezați alternativ înaintea și înapoia articulațiilor.
Lanțul triplei extensiuni este cu mult mai important și mai puternic din cauza
ortostatismului. Acționează preponderent antigravitațional. Este format din gluteul mare,
cvadricepsul femural și tricepsul sural.
3.4. Lanțuri cinematice
Mai multe cupluri cinematice legate între ele, în sens longitudinal, formează un
lanț cinematic, format din mai multe segmente și mai multe articulații.
Lanțurile cinematice principale ale corpului omenesc sunt:
a. Lanțul cinematic al capului, g$tului și trunchiului este format din articulațiile:
atlantooccipitală, intervertebrale, ale coloanei cu bazinul. Permite mișcări de flexiuneextensiune,
înclinare laterală, rotație, circumducție.
b. Lanțul cinematic al membrului superior este format din centura scapulară,
articulația scapulohumerală, braț, articulația cotului, antebraț, g$tul m$inii, m$nă. Execută
mișcări complexe:
ridicarea și cobor$rea brațelor prin lateral (abducție-adducție), prin înainte și
înapoi (flexiune-extensiune) sau prin orice altă direcție intermediară;
răsucirea înauntru și înafară;
rotația (circumducția);
apucarea, împingerea, lovirea, aruncarea;
cățărarea în m$ini;
amortizarea căderii pe m$ini;
susținerea corpului în poziția at$rnat sau st$nd pe m$ini. Realizează mișcări
de finețe, precizie, amplitudine.
c. Lanțul cinematic al membrului inferior este format din centura pelviană, șold,
coapsă, genunchi, gambă, gleznă, picior. Efectuează mișcări ca:
susținerea corpului în diverse poziții;
propulsia corpului înainte, înapoi și în sus (mers înainte și înapoi, fugă, salt);
amortizarea căderii pe sol în cazul căderii pe picioare;
răsucirea înăuntru și înafară;
depărtarea și apropierea membrului inferior; (abducție-adducție);
rotația pe unul sau pe ambele picioare, pivotarea;
lovirea cu sau fără pendulare;
împingerea, apucarea (la cei antrenați);
săritura cu forfecare.
%ndeplinește în principal funcția de sprijin și este mai dezvoltat dec$t lanțul cinematic
al membrului superior.
Acțiunea de totalitate a celor trei lanțuri cinematice principale, împreună cu lanțuri
mai mici, are ca efect în sport obținerea unor performanțe deosebite prin răsucirea în aer
a întregului corp (la săritura cu prăjina, gimnastică, sărituri în apă).
Deprinderile motrice complexe
Sunt mersul, fuga, saltul și aruncările. Sunt comune majorității sporturilor
individuale și colective. Ele sunt acțiuni biomecanice complexe care permit locomoția
diferitelor segmente și ale corpului în întregime.
%nsușirea și perfecționarea deprinderilor motrice
Mersul și fuga sunt mișcări ciclice, deoarece în timpul efectuării lor membrele repetă
fazele mișcării.
Săriturile și aruncările sunt mișcări aciclice deoarece membrele și trunchiul execută
mișcările respective doar o singură dată, repetarea nefiind obligatorie.
Deprinderile motrice apar în cursul ontogenezei, chiar în cavitatea uterină, embrionul
și apoi fătul execut$nd o serie de mișcări în lichidul amniotic, care sunt percepute de
mamă încep$nd din luna a IV-a. La naștere nou născutul execută mișcări dezordonate,
înlănțuiri ale unor reflexe primare.
După primele săptăm$ni de viață copilul, dacă este susținut, poate realiza mișcări
alternative cu membrele inferioare = mers automatic primar, care dispare după 10-12
luni. El este înlocuit cu un mers titubant, cu picioarele îndepărtate pentru a-și mări
poligonul de susținere.
Perfecționarea ulterioară a mersului se realizează prin intermediul analizatorilor
cutanat și kinestezic.
%nsușirea și formarea unor deprinderi motrice trece prin patru faze:
faza de mișcare necoordonată, caracteristică primei copilării sau începătorului în sport;
faza de diferențiere, în care în timpul mișcărilor organismul caută să transforme
sistemul său cu mai multe grupe, într-unul dirijat, care duce la o execuție rigidă și
st$ngace;
faza de concentrare, în care se concentrează sistemele de fr$nare, se sistematizează
mișcările utile și sunt eliminate cele inutile. Mișcarea devine ușoară, rapidă și precisă;
faza de perfecționare, în care, în urma repetărilor se ajunge la apariția mișcărilor
stereotipe. Prin repetare, perfecționarea continuă.
Sportivul ajunge să se integreze total în mediul în care lucrează și să considere
materialele cu care lucrează drept prelungiri ale membrelor sale. Săritorul va face corp
comun cu prăjina, aruncătorul cu ciocanul, sulița, discul sau greutatea.
Prin repetarea în diferite variante a unei mișcări se lărgește numărul deprinderilor
motrice, însușirea unui alt stil, a unei tehnici mai avantajoase.
Următorul pas este desăv$rșirea stilului la care participă și condițiile speciale de
antrenament.
Planul general de analiză a unei mișcări simple sau a unor deprinderi motrice este
următorul:
1. Denumirea mișcării;
2. Exercițiile fizice în care se înt$lnește mișcarea;
3. Fazele mișcării:
enumerarea fazelor în succesiunea lor;
descrierea fiecărei faze în parte;
forțele exterioare care trebuie învinse:
ÿ rezistența solului și presiunea asupra solului;
ÿ rezistența aerului;
ÿ greutatea segmentelor;
ÿ alte rezistențe exterioare.
baza de susținere;
traiectoria centrului de greutate;
menținerea echilibrului și rolul posturii;
p$rghiile osoase;
grupele musculare în travaliu dinamic.
4. Variantele mișcării:
legate de mișcare;
legate de caracteristicile individuale.
5. Ierarhia calităților fizice.
%n evaluarea unei deprinderi motrice trebuie să se țină seama și de integritatea
sistemului nervos, a brațelor aferent și eferent ale reflexului.
4.1. Mersul
Mersul este deprinderea motrică prin care se realizează în mod obișnuit locomoția,
iar în sport probele de marș.
Evoluția ontogenetică a mersului. Copilul începe prin a se t$rî, a merge Ñde-a
bușileaî, apoi se ridică în picioare și face primii pași. Mersul poate începe mai repede
dacă un copil este susținut sau ținut de m$ini.
%n primii ani copilul merge cu bază mare de susținere pentru a putea menține centrul
de greutate al corpului în interiorul poligonului de sprijin. Copilul se leagănă pentru a-
și putea menține echilibrul, imit$nd mersul maimuțelor antropoide. %n jurul v$rstei de 4
ani, mersul copilului începe să semene cu cel al adultului și evoluează odată cu v$rsta.
%n evoluția sa filogenetică, în mers au trebuit să fie respectate două cerințe: stabilitatea
și mobilitatea.
Stabilitatea este esențială deoarece balansarea și echilibrul trebuie susținute în
timpul accelerării și oscilațiilor care se produc la fiecare pas.
Mobilitatea rezultă din coordonarea acțiunilor musculare a gravitației și a inerției
sistemelor de p$rghii pentru dirijarea diferitelor segmente ale corpului.
Fazele mersului
Mersul se realizează cu ajutorul pașilor. Pasul corespunde seriei de mișcări ce se
succed între cele două poziții identice ale unui singur picior.
%n timpul efectuării pașilor există următoarele momente mai importante:
1. debutul dublului sprijin;
2. dublul sprijin;
3. sprijinul unilateral, cu:
ß semipasul posterior;
ß momentul verticalei;
ß semipasul anterior;
4. debutul dublului sprijin ulterior.
%n orice mișcare primul impuls pornește din apropierea centrului de greutate.
Trunchiul se apleacă înainte pentru ca proiecția centrului de greutate să treacă înaintea
bazei de susținere. Concomitent membrul de sprijin se extinde iar celălalt devine
pendulant, părăsește solul, apoi este proiectat înaintea membrului de sprijin, fiind fixat
din nou pe sol. Mișcarea se repetă, cu rolul membrelor inversat.
1. Debutul dublului sprijin se efectuează cu:
membrul inferior propulsat înainte, av$nd piciorul la unghi drept pe gambă,
genunchiul extins și coapsa la 30° față de verticală;
membrul inferior situat posterior are calcaneul ridicat de pe sol, genunchiul în ușoară
flexie și șoldul în extensie de 15°.
2. Dublul sprijin
membrul situat anterior își așează planta pe sol, gamba face cu verticala un unghi de
10°, apoi se verticalizează. Genunchiul se îndoaie ușor, apoi se destinde;
la membrul situat posterior, de la 15° flexie dorsală, piciorul trece în unghi drept,
apoi în flexie plantară de 30°, cu primele falange în hiperextensie. %n acest moment
ambele picioare sunt în contact cu solul. Apoi genunchiul de flectează p$nă la 50°,
hiperextensia șoldului se reduce și piciorul părăsește solul.
3. Sprijinul unilateral este perioada în care membrul situat posterior părăsește solul
și devine pendulant (semipasul posterior) trece pe l$ngă membrul inferior de sprijin
(momentul verticalei) și devine anterior (semipasul anterior). %n acest moment, membrul
de sprijin este blocat vertical cu șoldul și genunchiul în hiperextensie sub acțiunea
mușchilor care alcătuiesc lanțul triplei extensii: glutei, ischio-gambieri, cvadriceps.
Ulterior, c$nd piciorul de sprijin se desprinde de pe sol, v$rfurile degetelor împing
corpul înainte, membrul de sprijin devine oscilant, av$nd genunchiul în flexie, datorită
mușchilor gemeni. Mușchii adductori ai coapsei și gluteii mijlociu și mic mențin bazinul
orizontal, nelăs$ndu-l să cadă spre membrul oscilant.
Linia centrului de greutate cade în imediata apropiere a piciorului de sprijin.
Echilibrul corpului în mers este menținut și cu ajutorul mișcărilor de pendulare a
brațelor; fiecare braț pendulează pe r$nd, înapoi, c$nd membrul inferior de partea sa este
împins înainte.
Deplasarea centrului de greutate în mers
Fiind o deprindere motrică, mersul de bazează pe acțiuni biomecanice. Corpul
omenesc este considerat un mobil al cărui centru de greutate este și el în mișcare. Asupra
centrului de greutate acționează forța gravitației care îl trage spre sol și rezistența aerului,
care i se opune din față. Aceste două forțe dau forța rezultantă care trebuie învinsă de
forța de deplasare. Pentru a fi posibilă deplasarea, forța de deplasare trebuie să fie mai
mare dec$t forța rezultantă.
Deci, mersul este influențat de o serie de forțe exterioare, dintre care gravitația și
rezistența aerului se aplică asupra centrului de greutate, sub forma unei forța rezultante.
Toate aceste forțe exterioare trebuie învinse de forțele interioare, reprezentate de grupele
musculare și de sistemul de p$rghii osteoarticulare.
După ce mișcarea a fost pornită, centrul de greutate se deplasează datorită a doi
factori, viteza de propulsie și inerția, care pot suplini p$nă la un moment dat chiar și o
forță musculară deficitară. Viteza de propulsie este și un factor de echilibru care limitează
deplasările laterale.
Mușchii motori ai mersului
%n mers intervin numeroase grupe musculare aparțin$nd pelvisului, coapsei și
gambei, aceste grupe intervenind în anumite faze ale mersului.
Mușchii posteriori ai pelvisului care intervin în mers sunt:
Mușchiul gluteu mare este un mușchi prin excelență antigravitațional. Acționează în
stațiune și locomoție de pe membrul inferior fixat, asupra bazinului, înving$nd greutatea
corporală. %n stațiune verticală comodă și în mersul obișnuit este inactiv. %n stațiune
intervine în momentul în care corpul este ușor înclinat înainte, împiedic$nd căderea înainte
a trunchiului pe coapsă (contracție statică cu punctul fix pe coapsă). %n mers intervine
numai c$nd subiectul poartă greutăți, urcă o pantă sau merge pe teren alunecos.
Mușchii gluteu mijlociu și gluteu mic acționează ca abductori, cu punctul fix pe femur,
devenind antagoniști ai adductorilor, împreună cu care asigură balansarea pelvisului în
plan frontal. %n contracție unilaterală la nivelul membrului de sprijin, devin indispensabili
în mers și în stațiunea asimetrică. %n mers, în faza de sprijin unilateral, contracția lor
împiedică căderea pelvisului de partea membrului oscilant, produc$nd chiar o ușoară
înclinație a lui de partea membrului de sprijin. Prin aceasta, greutatea trunchiului este
adusă deasupra sprijinului, asigur$ndu-se echilibrul, iar membrul oscilant c$știgă spațiul
necesar pendulării. %n paralizia lor, mersul devine foarte greu, pelvisul Ñcăz$ndî la fiecare
pas de partea opusă. C$nd sunt paralizați bilateral, mersul devine legănat (ca de rață).
Mușchii anteriori ai pelvisului
Mușchiul iliopsoas are ca acțiune principală flexia coapsei pe pelvis. Cu punctul fix
pe coloană și pelvis, intervine indispensabil în mers, duc$nd coapsa membrului oscilant
dinapoi înainte. Lungimea psoasului este hotăr$toare pentru lungimea pașilor și a
săriturii. C$nd iliopsoasul este paralizat, mersul devine aproape imposibil.
Mușchii regiunii anterioare a coapsei
Mușchiul cvadriceps femural are rol în mers, at$t în contracție statică c$t și dinamică;
acționează asupra articulației coxofemurale și asupra genunchiului. Cu punctul fix pe
gamba membrului de sprijin, prin contracție statică stabilizează genunchiul în extensiune
și transformă membrul inferior într-o coloană rigidă necesară sprijinului în timpul
mersului. La nivelul membrului oscilant acționează succesiv: produce flexiunea coapselor
pe bazin, c$nd coapsa este dusă din faza pasului posterior în cea a pasului anterior, în
faza a doua extinz$nd brusc gamba. Contracția cvadricepsului contribuie la lungirea
pasului prin extensiunea bruscă a genunchiului. %mpreună cu ceilalți mușchi ai lanțului
triplei extensiuni, cvadricepsul femural intervine în mersul pe teren ascendent și în urcatul
scărilor.
Mușchii regiunii posterioare a coapsei sunt cei trei mușchi ischio crurali:
semimembranosul, semitendinosul și bicepsul femural, care sunt flexori ai gambei pe
coapsă.
Mușchii regiunii anterioare a gambei sunt tibialul anterior, extensorul lung al
halucelui și extensorul lung al degetelor. Prin acțiunea lor de flexiune dorsală a piciorului,
intervin în mers: la nivelul membrului de sprijin trag gamba înainte; pe membrul mobil
acționează de pe gambă și ridică piciorul, asigur$nd scurtarea membrului necesară
pendulării. Prin acțiune statică stabilizează glezna în faza de sprijin.
Mușchii regiunii laterale a gambei, lungul și scurtul peronier, sunt stabilizatorii
laterali ai piciorului și gleznei, activitatea lor mecanică fiind în timpul c$t calcaneul este
ridicat de pe sol.
Mușchii regiunii posterioare a gambei
Mușchiul triceps sural este cel mai puternic flexor plantar al piciorului. La nivelul
membrului de sprijin tricepsul acționează de pe picior asupra gambei, împiedic$nd
înclinația ei înainte sub acțiunea greutății corporale; este un important stabilizator al
articulației talocrurale. %n mers, aplică cu forță planta pe sol, dezlipește apoi planta p$nă
pe capetele metatarsienilor și realizează în continuare desprinderea completă a piciorului
de pe sol, d$ndu-i propulsia necesară locomoției. Este unul dintre cei mai importanți
mușchi ai mersului.
Mișcări asociate mersului
%n timpul mersului mai intervin activ o serie de grupe musculare, care determină
mișcări ale umerilor și membrelor superioare și oscilații ale corpului în întregime.
Mișcările umerilor și membrelor superioare. %n timpul mersului umerii și membrele
superioare sunt proiectate înainte și înapoi, prin torsiuni ale coloanei, în același ritm cu
deplasarea membrelor inferioare, dar în sens invers. Proiectarea brațului înainte pune în
tensiune mușchiul latissim, iar rotația trunchiului fibrele mușchiului intern al
abdomenului, inerția creată ajut$nd la progresia șoldului înainte. Mișcările trunchiului
și balansul membrelor superioare ajută ritmul de înaintare prin menținerea centrului de
greutate într-o poziție convenabilă.
Oscilațiile corpului în timpul mersului sunt:
Oscilațiile verticale, în medie 5 cm., sunt maxime în momentul verticalei și minime în
perioada de sprijin bilateral. Există persoane la care oscilațiile verticale au o
amplitudine mai mare: mersul Ñsăltărețî.
Oscilațiile transversale, în medie 4 cm., corespund înclinărilor alternative ale
trunchiului de partea membrului de sprijin; au rol în echilibrarea centrului de greutate
în mers prin apropierea sa de poligonul de sprijin.
Oscilațiile anteroposterioare. %n faza anterioară a sprijinului unilateral trunchiul se
înclină înainte, iar în faza posterioară a sprijinului unilateral se înclină înapoi. Aceste
oscilații sunt completate cu ușoare mișcări de rotație ale bazinului în jurul unui ax
vertical.
4.2. Alergarea
Alergarea este o formă a locomoției care ajută la deplasarea rapidă a corpului
omenesc. Ea constă în trecerea succesivă și rapidă a unui membru inferior înaintea celuilalt,
cu sprijin alternativ pe membrele inferioare. Spre deosebire de mers, alergarea nu prezintă
perioada de sprijin dublu; înaintarea se realizează prin mici sărituri, separate prin perioada
de sprijin unilateral.
Fazele alergării
Alergarea are două faze principale: faza de sprijin unilateral și fuleul.
a. Faza de sprijin unilateral începe din momentul c$nd membrul inferior ia contact cu
solul și se termină în momentul în care membrul inferior se desprinde de sol. Această
perioadă reprezintă momentul de sprijin și se împarte în cinci faze secundare:
începutul sprijinului;
cursa membrul inferior pendulant spre momentul verticalei;
momentul verticalei;
cursa membrul inferior pendulant după momentul verticalei;
sf$rșitul sprijinului.
%nceputul sprijinului reprezintă contactul membrului anterior cu solul, contact care
este diferit în funcție de tipul alergării. Pentru susținerea greutății corpului, prin contracția
mușchilor membrului inferior devenit de sprijin, se formează o coloană rigidă care
împinge capul femural în cavitatea acetabulară. Bazinul, coapsa și articulația genunchiului
fiind blocate, întreaga forță de presiune se transmite bolții plantare, susținută de
tendoanele tibialului anterior și peronierului lung. Cel mai solicitat este mușchiul tibial
anterior, el devenind dureros mai ales la persoanele neantrenate.
Cursa membrului pendulant spre momentul verticalei reprezintă faza de sprijinfr$
nare.
%n momentul în care membrul inferior de sprijin s-a fixat, începe înaintarea
membrului pendulant, care ajunge în dreptul membrului de sprijin ñ momentul verticalei
ñ apoi își continuă pendularea și preia funcția de sprijin, permiț$nd celuilalt membru să
continue înaintarea. Membrul inferior de sprijin are și rol de formare prin intrarea în
contracție izometrică a mușchilor lanțului triplei extensiuni, cu acțiuni de amortizare. Pe
l$ngă musculatura frenatoare, la amortizare participă și oasele, cartilajele articulare, capsula
și ligamentele, în special ale articulației genunchiului.
b. Fuleul este momentul alergării în care ambele picioare, deși uneori ating solul, nu
se sprijină pe el. Fuleul este cu at$t mai mare, cu c$t articulația coxofemurală este mai
mobilă și este urmat imediat de începutul sprijinul membrului pendulant.
Deplasarea centrului de greutate în alergare
Ca și în mers, în alergare centrul de greutate se deplasează în funcție de intervenția
celor trei forțe principale: forța musculară (F), greutatea corporală (G) și rezistența aerului
(A). Deplasarea centrului de greutate respectă principiul paralelogramului forțelor.
Dacă viteza este constantă, cele trei forțe se mențin în echilibru: forța care exprimă
greutatea corporală acționează în jos, forța musculară în sus și se opune celorlalte forțe
(gravitație, greutate, rezistența aerului), iar forța A acționează orizontal.
Dacă viteza scade, rezistența aerului se micșorează și forța musculară se reduce.
Dacă viteza crește, crește proporțional și rezistența aerului și forța de frecare, iar forța
musculară trebuie să atingă valori mai mari, pentru a învinge aceste forțe exterioare.
%n alergare, pe l$ngă deplasarea rectilinie, centrul de greutate se deplasează vertical
și lateral. Dacă se calculează distanța parcursă de subiect în alergare, ea nu corespunde
traiectoriei parcurse de centrul de greutate, care este întotdeauna mai lungă. Acest lucru
este explicabil prin deplasarea sinusoidală pe verticală a centrului de greutate, care este
proiectat în sus și înainte, apoi în jos și înainte; centrul de greutate se deplasează tot
după o traiectorie sinusoidală și lateral. %n timpul unei curse de 100 m. plat, centrul de
greutate are o traiectorie de 105-113 m., în condițiile unei tehnici de alergare corectă. Cu
c$t tehnica de alergare este mai deficitară, cu at$t lungimea traiectoriei centrului de
greutate crește.
Caracteristicile alergărilor de viteză și de fond
%n timpul alergărilor de viteză subiectul Ñfuge după propriul său centru de
greutateî, care cade întotdeauna înaintea poligonului de sprijin. Trunchiul alergătorului
este aplecat înainte, forța musculară este mai mare și direcția ei de acțiune este mai
înclinată. Față de mers, începutul sprijinului diferă prin faptul că atingerea călc$iului de
sol este superficială; planta nu se așează pe sol ca un tăvălug, ci numai Ñmușcăî solul. Se
disting două momente de rulaj plantar: la început dinainte înapoi, p$nă ce călc$iul atinge
solul, iar după ce s-a depășit momentul verticalei, planta rulează invers, dinapoi înainte
pentru a participa la propulsia corpului înainte. La alergarea înapoi ñ Ñcu spateleî ñ
planta nu atinge solul în totalitate, deoarece alergarea se realizează Ñpe v$rfuriî, în schimb
centrul de greutate cade în interiorul poligonului de sprijin. C$nd subiectul aleargă cu
trunchiul aplecat înapoi, centrul de greutate cade înaintea poligonului de sprijin (înaintea
Ñalergăriiî).
%n timpul alergărilor de fond, centrul de greutate se plasează în permanență în
interiorul poligonului de sprijin. Alergarea de fond este o alergare economică: trunchiul
subiectului alege poziția cea mai comodă și cea mai puțin solicitantă; forța musculară
necesară deplasării este mai mică, direcția de acțiune mai apropiată de verticală, începutul
sprijinului se realizează cu călc$iul, iar în perioada de sprijin unilateral planta rulează
pe sol dinapoi înainte, pe toată suprafața de contact, realiz$nd o mișcare de tip tăvălug.
Viteza de alergare
%n alergarea de viteză, subiectul nu poate alege poziția cea mai puțin solicitantă, ci
poziția care-i permite să învingă mai ușor frecarea aerului, pentru a c$știga în viteză.
Aplecarea trunchiului înainte reprezintă o poziție aerodinamică, în care trunchiul în atac
și suprafața de secțiune se micșorează, în consecință se micșorează și rezistența aerului.
Viteza de deplasare este condiționată de cadența fuleelor pe secundă, de lungimea
fuleului, de factorii meteorologici, de calitatea echipamentului etc.
Dacă se ia în considerare numai lungimea și frecvența fuleului, făc$nd abstracție de
forța musculară și de rezistența aerului, viteza de deplasare reprezintă produsul dintre
lungimea fuleului (L) și frecvența lui (N), exprimată prin formula V=LxN.
Viteza se mărește dacă crește numai frecvența fuleului, dacă crește numai lungimea
fuleului sau, ideal, dacă cresc ambii factori. Frecvența este legată de caracteristicile
neuromusculare ale subiectului, unde este inclus și startul. Creșterea lungimii fuleului
se realizează prin trei modalități: mărind intensitatea forței de extensie a piciorului de
sprijin, mărind unghiul fuleului (unghiul femuro-femural, cu v$rful la nivelul articulațiilor
coxofemurale) sau pendul$nd c$t mai înainte gamba. Aceste trei modalități au numai
valoare teoretică, deoarece unghiul femuro-femural nu poate fi mărit într-o alergare
eficientă, iar pendularea înainte a gambei duce fie la pierderea echilibrului, fie la alungirea
prea mare a fuleului, care este însoțită de scăderea frecvenței. Singura modalitate eficientă
răm$ne creșterea intensității forței de extensie a piciorului de sprijin, care se poate dezvolta
prin antrenament.
Creșterea frecvenței implică ameliorarea impulsurilor nervoase motorii (viteza de
execuție) și senzitivo-motorii (viteza de reacție). Creșterea vitezei de reacție, importantă
în cazul startului sau a ruperilor de ritm, este extrem de greu de realizat, dat fiind caracterul
ei constituțional. %n schimb, creșterea frecvenței se poate realiza prin ameliorarea
excitabilității arcurilor reflexe de tip somatic, de exemplu prin alergarea pe plan înclinat
și medicație neurotropă adecvată. Exercițiile de alergare pe un ușor plan înclinat (8-10°)
ușurează biomecanica deplasării și creșterea frecvenței. După numeroase repetări,
frecvența poate fi mențiunută și pe teren plat.
4.3. Săriturile
Săritura sau saltul este o deprindere motrică prin care corpul uman realizează o
desprindere momentană de sol, înving$nd forța gravitației și greutatea proprie.
Săriturile sunt dependente de o serie de factori legați de constituție, rasă, influența
mediului etc.
Săriturile se utilizează în domenii diferite, de la exercițiile simple din școli, p$nă la
săritura cu prăjina, probă atletică deosebit de dificilă. Săriturile se înt$lnesc în atletism
(lungime, înălțime, triplu salt, prăjină), în gimnastică și jocuri sportive.
C$t timp corpul omenesc se află situat pe sol (inerția de repaus) asupra sa acționează
două forțe egale și de sens contrar, ale căror efecte se anulează reciproc. Aceste forțe sunt:
acțiunea gravitației (forța de acțiune) și rezistența solului (forța de reacție). Pentru
învingerea inerției de repaus este necesară intervenția forțelor interioare, care trebuie să
fie mai mari dec$t în mers sau alergare, deoarece intervine desprinderea de sol.
%n timpul săriturii se disting următoarele faze: elanul, prebătaia, zborul și aterizarea,
prezente la toate tipurile de săritură din mișcare. La săriturile de pe loc, aceste faze se
modifică calitativ și cantitativ.
Elanul este una din fazele premergătoare săriturii propriu-zise. %n săriturile din
mișcare el constă dintr-o alergare cu accelerație progresivă. La săriturile de pe loc, elanul
se obține prin bascularea membrelor superioare și flexiuni repetate ale membrelor
inferioare.
Prebătaia este faza în care segmentele corpului se flectează, pregătind bătaia, iar
centrul de greutate al corpului coboară. %n tipurile de săritură unde elanul este reprezentat
de alergare, prebătaia este de fapt ultimul fuleu, de regulă mai mic, însoțit de un moment
de concentrare nervoasă maximă.
Bătaia reprezintă un moment de extensie maximă a segmentelor corpului care
participă la salt, proiect$nd centrul de greutate înainte și în sus (sau înapoi și în sus la
stilul Ñflopî). Membrele superioare sunt Ñaruncateî și ele pe direcția săriturii, ușur$nd
propulsia.
Forma calitativă de manifestare a momentului bătăii, împreună cu energia
dezvoltată, reprezintă începutul detentei.
Zborul reprezintă momentul plutirii în aer și diferă de detentă, care reprezintă numai
componenta ascendentă, p$nă la înălțimea maximă a săriturii. %n zbor, traiectoria centrului
de greutate al corpului omenesc poate fi asemănată cu o curbă balistică descrisă de un
proiectil. Ea reprezintă rezultanta forțelor care au acționat în etapele premergătoare.
Mișcările suplimentare ca forfecarea aerului în zbor sau Ñaruncareaî membrelor inferioare
înainte, în apropierea locului de aterizare, nu influențează traiectoria, ci măresc inerția,
prin reducerea frecării sau prelungirea locului de contact cu solul.
Aterizarea este ultima fază a săriturii și reprezintă din punct de vedere biomecanic
efortul final al gravitației, iar din punct de vedere al performanței, randamentul săriturii.
Presiunea exercitată asupra solului la aterizare este maximă, depășind pe cea din
momentul bătăii. Acest lucru se explică prin adăugarea inerției corpului în cădere liberă.
Accidentele în timpul săriturii sunt mai frecvente în momentul bătăii și aterizării.
%n timpul săriturii, pe tot parcursul plutirii, traiectoria centrului de greutate se poate
înscrie grafic ca o linie curbă cu forme variate, în raport cu tipul săriturii și cu sportul în
care se practică. Forma ei este legată de mărimea forței de plecare (impuls), de greutatea
corpului în mișcare, direcția impulsului, intensitatea v$ntului, rezistența aerului. V$ntul
din spate lungește traiectoria săriturii și performanța nu se ia în considerare dacă viteza
v$ntului depășește 2 m/sec.
Menținerea echilibrului în timpul săriturii se realizează în afara oricărui punct de
sprijin. El este realizat prin gruparea diferitelor segmente ale corpului în jurul centrului
de greutate aflat în mișcare.
4.4. Detenta
Detenta este o modalitate specifică de salt, motiv pentru care se va descrie separat,
av$nd în vedere și implicațiile ei în sportul performanță.
Detenta reprezintă o declanșare bruscă a energiei fizice acumulate la maximum,
urmată de distensie bruscă. %n salt, detenta depinde de viteza de detentă, care pune în
valoare următorii factori:
Viteza elanului. Elanul influențează net calitatea detentei, mai ales la săriturile cu
elan, dar și alte probe atletice sau jocuri sportive. Un elan bun, un ritm și o apreciere
corectă a penultimului și ultimului pas, precum și o apreciere corectă a traiectoriei unei
mingi de fotbal, permite o lovitură cu capul a ei, din săritură, cu maximum de randament.
Unghiul de săritură influențează înălțarea centrului de greutate. Unghiul de săritură
este unghiul sub care axul gambei la membrul inferior de bătaie (detentor) părăsește
solul. Acest unghi depinde de natura săriturii. Dar, un corp mai greu dec$t aerul va avea
o viteză inițială mai mare ñ viteza cu care părăsește solul -, dacă unghiul de săritură se va
îndepărta de 90° și se va apropia de orizontală. Dacă pentru un unghi de 90° săritorul
trebuie să-și ridice centrul de greutate drept în sus (gravitația fiind maximă) utiliz$nd o
anumită forță, la aceeași greutate, sub un unghi de 45° forța va scădea la jumătate, iar sub
un unghi de 0° (startul la înot) va fi egală cu viteza inițială maximă dezvoltată de
posibilitățile organismului respectiv.
Lungimea membrelor inferioare influențează detenta mai ales la săritura în înălțime,
deoarece atunci c$nd membrele inferioare sunt mai lungi, centrul de greutate este situat
mai sus, deci mai aproape de înălțimea care trebuie trecută.
Forma bolții plantare. O boltă plantară mai ad$ncită favorizează săritorul, spre
deosebire de o boltă plantară mai aplatizată, care-l defavorizează. Cu c$t raportul dintre
brațele p$rghiei piciorului (axa transversală a gleznei și tuberozitatea calcaneului) este
mai mare, cu at$t forța de propulsie crește.
Ritmul ultimilor doi pași. %n raport cu viteza de alergare mărită și cu aprecierea
corectă a distanței, acest factor influențează detenta la sporturile în care sunt necesari
acești pași.
Lungimea fibrelor musculare. Pentru detentă este importantă lungimea fibrelor
mușchilor care fac parte din lanțul triplei extensiuni, acest lanț muscular realiz$nd
extensiunea cu o forță cu at$t mai mare cu c$t apropierea capetelor de inserție ale
mușchiului este mai mare.
Elementele ajutătoare au un caracter auxiliar, dar trebuie luate în considerație.
Acestea sunt mișcări complexe, cum ar fi extensia membrului inferior de bătaie, aruncarea
membrului inferior pendulant înainte și în sus, acțiunea brațelor.
Viteza cu care sunt puși în acțiune factorii de mai sus este numită viteza de detentă,
care, cu c$t este mai mare cu at$t detenta crește.
4.5. Aruncarea
Aruncarea este o mișcare complexă, care constă în propulsarea unui obiect oarecare
c$t mai departe de cel care aruncă. Obiectul poate fi suliță, disc, greutate, ciocan, minge.
Aruncarea are patru faze principale: pregătirea, ghemuirea, explozia și echilibrarea.
Pregătirea sau elanul constă în prinderea obiectului ce urmează a fi aruncat, plasarea
corpului pe locul de aruncare, poziționarea lui în vederea aruncării și concentrarea.
Ghemuirea reprezintă punerea sub tensiune a tuturor lanțurilor musculare
extensoare.
Explozia reprezintă extensia lanțurilor musculare extensoare ale membrelor
superioare care execută aruncarea, însoțită de extensia de propulsie și sprijin din partea
membrelor inferioare și a trunchiului.
Echilibrarea este revenirea corpului în vederea menținerii echilibrului, deoarece în
momentul exploziei corpul se dezechilibrează. Pentru echilibrare intervin toți mușchii
care participă la reflexele statice și statokinetice.
Formele aruncării
%n general, aruncările se pot încadra în trei tipuri: prin destindere, prin arcuire, prin
piruetă.
Aruncările prin destindere au ca prototip aruncarea greutății și se realizează prin
ghemuirea corpului și extinderea lui bruscă, de jos în sus.
Aruncările prin arcuire au ca prototip aruncarea suliței. Efectuarea aruncării cuprinde
extensia trunchiului și a membrelor, prin a căror destindere obiectul este aruncat. %n această
formă de aruncare un rol important îl au mușchii drepți abdominali.
Aruncările prin piruetă au ca prototip aruncarea ciocanului. Se pot efectua trei sau
patru piruete, în care corpul este folosit ca un ax care se înv$rtește. Randamentul aruncării
crește odată cu viteza de înv$rtire.
Traiectoria centrului de greutate
Traiectoria centrului de greutate trebuie să fie c$t mai eficientă. %n orice mișcare din
cadrul deprinderilor motrice complexe, echilibrul tinde să se rupă datorită deplasării
centrului de greutate. Acest fapt trebuie utilizat în folosul aruncării și pentru creșterea
randamentului ei.
Pentru realizarea unui randament sporit al aruncării, mișcările se studiază și se
corectează cu ajutorul cinematografiei sau videocasetelor care permit oprirea și analizarea
poziției respective. Să analizăm acum aruncarea mingii de handbal la poartă. %n momentul
aruncării Ñdin plonjonî, echilibrul centrului de greutate (situat la nivelul vertebrei L5) se
Ñrupeî intenționat, prin aruncarea corpului înainte. La realizarea mișcării contribuie o
serie de mișcări succesive. Mișcarea începe din poziția verticală cu corpul în echilibru,
pregătindu-se pentru aruncare, sportivul flectează genunchii, ajung$nd în poziția Ñpe
v$rfuriî. Baza de susținere se reduce, centrul de greutate tinde să coboare, se proiectează
încă în mijlocul bazei de susținere, care este însă redusă ca suprafață. Ridicarea membrului
superior st$ng înainte și a celui drept înapoi, ajută în acest moment la menținerea
echilibrului. Prin accentuarea flexiei gambelor și deplasarea trunchiului înainte, centrul
de greutate continuă să coboare și proiecția lui cade înaintea bazei de susținere, astfel
înc$t echilibrul se rupe și corpul cade înainte. %n momentul pierderii echilibrului, gleznele
și genunchii se destind brusc și toată forța membrului inferior se transmite trunchiului,
care este proiectat înainte, împreună cu centrul de greutate. Membrul superior drept care
ține mingea se întinde și Ñbiciuieșteî aerul, arunc$nd mingea. Forța cu care este aruncată
mingea este o forță combinată (FC ), calculată astfel:
FC = F1 + F2 + F3,
în care F1 este forța membrului inferior, F2 este forța trunchiului în cădere, F3 este forța
membrului superior.
La aceste forțe se adaugă coeficientul ce ține de rezistența și elasticitatea solului,
unghiul de aruncare și valoarea accelerației forței gravitaționale (9,81 m/sec2).
%n cadrul oricărui tip de aruncare intervine și presiunea cu care plantele apasă asupra
solului (PN). Aceasta variază ca intensitate și se calculează din formula:
PN = PD + PS,
unde PD = presiunea plantei drepte, PS = presiunea plantei st$ngi.
La aruncarea greutății cu m$na dreaptă PD variază în funcție de traiectoria greutății
aruncate.
Forța de aruncare
Forța de aruncare (FA) reprezintă energia dezvoltată de organism în vederea
realizării aruncării. %n biomecanica aruncării, FA = FC x V, unde FC este forța de contracție,
V este viteza de aruncare ñ contracție).
Forța de contracție rezultă din combinarea unor elemente anatomice ce țin de aparatul
locomotor cu o serie de proprietăți fiziologice ale masei musculare. Aceste elemente sunt:
numărul de lanțuri musculare angajate în mișcare;
numărul de lanțuri articulare care participă. Cu c$t lanțul musculoarticular
cuprinde mai multe segmente, cu at$t forța de aruncare crește.
secțiunea transversală a maselor musculare. Forța de contracție a unui mușchi
este proporțională cu secțiunea sa transversală;
elasticitatea musculară. Prehensiunea unui obiect care urmează să fie aruncat
realizează o punere în tensiune a unor grupe musculare (mușchii flexori ai
antebrațului și m$inii) urmată de alungirea lor. Alungirea se realizează pe baza
elasticități musculare, mușchii av$nd acțiunea unui amortizor elastic, destins.
%n momentul aruncării mușchii se contractă, dar tensiunea elastică a fibrelor
care se scurtează se reduce treptat. Relația dintre alungirea fibrelor (prin
depărtarea capetelor de inserție în momentul prehensiunii) și scurtarea lor (prin
apropierea capetelor de inserție în momentul contracției) se adaugă forței
contractile din momentul aruncării;
lungimea p$rghiilor osoase. Cu c$t aceste p$rghii sunt mai mari, cu at$t forța
de contracție crește.
Viteza de contracție (viteza de explozie) este al doilea factor de care depinde forța
de aruncare. La aruncări, viteza are importantă mai mare în aruncările cu piruetă dec$t la
aruncările simple. Rezistența și elasticitatea solului și unghiul de aruncare sunt factori
exteriori de mare importanță. Unghiul de aruncare trebuie să fie c$t mai favorabil.
Randamentul aruncării depinde și de calitatea solului; dacă acesta nu are rezistență
suficientă o parte din forța de aruncare se pierde.
Bibliografie selectivă
1. Baciu C. Anatomie funcțională și biomecanică, Ed. Sport-Turism, Buc.1977.
2. Baciu C., Aparatul Locomotor, Ed. Med. București,1981.
3. Baciu, C. ñ Anatomi a funcțională a aparatului locomotor, Ed. Stadion, București, 1972.
4. Brătucu, L.S. – Anatomie funcțională, vol.I-III, Ed. UBB Cluj-Napoca, 1994.
5. Cordun, Mariana ñ Kinetologie medicală, Ed. AXA, București, 1999.
6. Diaconescu, N., Veleanu, C., Klepp, H.J. ñ Coloana vertebrală, Ed. Medicală, București,
1977
7. Dumaulin, I., Bisschop, G., Petit, B., Rijn, Ch. ñ Dossier de kinesiologie et biomecanique,
Ed. Masson, Paris, 1991.
8. Enoka, R. ñ Kinesiology, Human Kinetics, 1994.
9. Gardner, D.L. ñ The nature and cause osteoarthosis, Br. Med.I, 1983, 286, 418-423.
10. Goubel, Fr. ñ BiomÈcanique, Ed. Masson, Paris, 1998.
11. Gerry, Carr ñ Mecanics of sport, Human Kinetics, 1997.
12. Papilian, V. – Anatomia omului, vol. I-II, ediția a VI-a, Ed. All, București, 1992.
13. Robacki, R. ñ Anatomie funcțională, Ed. Scrisul Rom$nesc, Craiova, 1986.
14. Sbenghe, T. ñ Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, Ed. Medicală,
București, 1987.
15. Sbenghe, T. ñ Bazele teoretice și practice ale kinetoterapiei, Ed. Medicală, București,
1999.
16. ThÈpaut-Mathieu, C. ñ Biomecanics X-A, Human Kinetics, Champaing, Illinois, 1987.
17. Zuuvbier, C.J. ñ Influence of muscle geometry on shortening speed of fibre,
aponeurosisand muscle, I. Biomecanics, 1992, 25, 1017-1026.
18. Zamora, Elena ñ Anatomie funcțională – aparatul locomotor, vol.I, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca, 2000.
Cuprins
Artrologia
1
1. Generalități
1
1.1. Clasificarea articulațiilor 1
1.1.1. Articulațiile fibroase 1
1.1.2. Articulațiile cartilaginoase
1.1.3. Articulațiile sinoviale 2
1.2. Elementele anatomice care participă la biomecanica articulară 3
1.2.1. Mișcările în articulații 8
1.3. Conducerea în articulații 9
1.4. Lanțul articular sau cinematic 10
2. Articulațiile capului 10
2.1. Articulația temporomandibulară 10
2.1.1. Elemente descriptive 10
2.1.2. Biomecanica articulației temporomandibulare 12
3. Articulațiile capului cu coloana vertebrală 15
3.1. Elemente descriptive 15
3.1.1. Articulația atlanto-occipitală 15
3.1.2. Articulația atlanto-axoidiană 15
3.2. Biomecanica articulațiilor capului cu coloana vertebrală 16
4. Articulațiile coloanei vertebrale 18
4.1. Elemente descriptive 18
4.1.1. Articulațiile vertebrelor adevărate 18
4.1.2. Articulațiile vertebrelor false 20
4.2. Biomecanica coloanei vertebrale 20
5. Articulațiile toracelui 23
5.1. Elemente descriptive 23
5.1.1. Articulațiile capetelor coastelor 23
5.1.2. Articulațiile costotranversare 24
5.1.3. Articulațiile costocondrale 24
5.1.4. Articulațiile condrosternale 25
5.1.5. Articulațiile intercondrale 25
5.1.6. Articulațiile sternului 25
5.2. Biomecanica toracelui 25
6. Articulațiile membrului superior 28
6.1. Articulațiile centurii scapulare 28
6.1.1. Elemente descriptive 28
6.1.1.1 Articulația sternoclaviculară 28
6.1.1.2. Articulația acromioclaviculară 29
6.1.1.3. Sindesmoza coracoclaviculară 29
6.1.1.4. Ligamentele proprii ale scapulei 30
6.1.2. Biomecanica centurii scapulare 30
6.1.2.1. Articulația sternoclaviculară 30
6.1.2.2. Articulația acromioclaviculară 31
6.1.2.3. Articulația coracoclaviculară 31
6.1.2.4. Articulația scapulotoracică 32
6.1.2.5. Biomecanica centurii scapulare în totalitate 32
6.2. Articulația scapulo-humerală 33
6.2.1. Elemente descriptive 33
6.2.2. Biomecanica articulației scapulo-humerale 34
6.3. Articulația cotului 36
6.3.1. Elemente descriptive 36
6.3.2. Biomecanica cotului 38
6.4. Articulațiile radioulnare 39
6.4.1. Elemente descriptive 39
Articulația radioulnară distală 40
6.4.2. Biomecanica antebrațului 41
6.5. Articulațiile m$inii 42
6.5.1. Elemente descriptive 42
6.5.1.1. Articulația radiocarpiană 43
6.5.1.2. Articulațiile intercarpiene 44
6.5.1.3. Articulația mediocarpiană 44
6.5.1.4. Articulațiile carpometacarpiene 45
Articulația carpometacarpiană a policelui. 45
Articulațiile carpometacarpiene ale degetelor II-V 45
6.5.1.5. Articulațiile intermetacarpiene 46
6.5.1.6. Articulațiile degetelor 46
Articulațiile metacarpofalangiene 46
Articulațiile interfalangiene 46
6.5.2. Biomecanica articulațiilor m$inii 47
6.5.2.1. Biomecanica g$tului m$inii 47
Articulația radiocarpiană 47
Articulația medio-carpiană 47
Flexiunea ñ extensiunea 48
Adducția-abducția 49
6.5.2.2. Biomecanica articulațiilor metacarpofalangiene 50
6.5.3. Biomecanica ultimelor patru degete (II, III, IV, V) 51
Flexiunea-extensiunea degetelor 51
%nclinarea marginală 52
6.5.4. Biomecanica policelui 52
Flexiune-extensiune 52
Abducție-adducție 53
Circumducția 53
Opoziție-repoziție 53
6.6. Prehensiunea 54
1. Prehensiunea între două din ultimele patru degete 55
2. Prehensiunea dintre ultimele patru degete (împreună sau izolat) și
podul palmei. 55
3. Prehensiunea între police și restul degetelor sau a palmei 55
6.7. Prinderea 56
6.8. Alte funcții ale m$inii 56
7. Articulațiile membrului inferior 57
7.1. Articulațiile centurii membrului inferior 57
7.1.1. Elemente descriptive 57
7.1.1.1. Articulația sacroiliacă 57
7.1.1.2. Simfiza pubiană 58
7.1.1.3. Ligamentele sacroischiadice 58
7.1.2. Biomecanica bazinului 59
7.1.2.1. Rolul bazinului în statică 59
7.1.2.2. Rolul dinamic al bazinului 59
7.1.3. Articulația șoldului sau coxofemurală 60
7.1.3.1. Elemente descriptive 60
7.1.3.2. Biomecanica articulației coxofemurale 62
Flexiune ñ extensiune 62
Abducție ñ adducție 63
Circumducția 64
Rotație internă – rotație externă 64
7.2. Articulația genunchiului 65
7.2.1. Elemente descriptive 65
7.2.2. Biomecanica articulației genunchiului 66
7.2.2.1. Rolul ligamentului patelei 69
7.2.2.2. Rolul ligamentelor încrucișate 69
7.2.2.3. Rolul rotulei 71
7.3. Articulațiile tibiofiburale 71
7.3.1. Elemente descriptive 71
7.3.1.1. Articulația tibiofibulară 72
7.3.1.2. Sindesmoza tibiofibulară 72
7.3.1.3. Membrana interosoasă crurală 73
7.3.2. Biomecanica articulațiilor tibiofibulare 73
7.4. Articulațiile piciorului 74
7.4.1. Elemente descriptive 74
7.4.1.1. Articulația talocrurală 74
7.4.1.2. Articulațiile intertarsiene 74
7.4.1.2.1. Articulația subtalară 75
7.4.1.2.2. Articulația talocalcaneonaviculară 75
7.4.1.2.3. Articulația calcaneocuboidiană 76
7.4.1.2.4. Articulația transversală a tarsului 76
7.4.1.3. Articulațiile tarsometatarsiene 76
7.4.1.4. Articulațiile intermetatarsiene 77
7.5. Articulațiile degetelor 77
7.5.1. Biomecanica articulațiilor piciorului 78
7.5.1.1. Biomecanica articulației gleznei 78
7.5.1.2. Statica bolții plantare 78
7.5.1.3. Biomecanica sprijinului plantar 79
7.5.1.4. Biomecanica celorlalte articulații ale piciorului 80
Capitolul II 82
Pozițiile sau posturile 82
1.1. Planul general de analiză a pozițiilor 82
1.2. Poziția verticală 84
1.3. Poziția orizontală 84
1.4. Poziția șez$nd 85
Forțele interioare și exterioare ale locomoției 85
2.1. Forțele interioare ale locomoției 86
2.2. Forțele exterioare ale locomoției 88
2.3. Clasificarea mișcărilor în locomoție 90
Sincronizarea acțiunilor musculare 91
Grupări funcționale, cupluri de forță și lanțuri cinematice 91
3.1. Gruparea funcțională periarticulară 92
3.2. Chingile musculare 93
3.3. Lanțuri musculare (cinematice) 93
3.4. Lanțuri cinematice 94
Deprinderile motrice complexe 95
4.1. Mersul 97
4.2. Alergarea 103
4.3. Săriturile 107
4.4. Detenta 108
4.5. Aruncarea 110
Bibliografie selectivă 114
Cuprins 115
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Artrologia (ID: 108483)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.